Francisc Munteanu — Lenta

(e 


LIN NO IAA AA A 


FRANCISC MUNTEANU 


LENȚIA 


EDITURA TINERETULUI 


A, AN PAID ANI AIA VASALI AVAS, 20 A 


NAOS AIA 


= 
"A 
i 


FRANCISC MUNTEANU 
LENŢA 
NUVELE ŞI POVESTIRI 
1961 
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI 
EDITURA PENTRU LITERATURA 


PREFAŢĂ 

Francisc Munteanu face parte din generaţia care a trăit cu 
intensitate, la vârsta marii sensibilităţi, o perioadă istorică 
agitată, marcată de evenimente hotărâtoare. Copilăria săracă şi 
tristă pe străzile sumbre ale periferiei unui oraş de provincie a 
crestat în conştiinţă amintiri dureroase, imagini infernale, 
proiectate pe decorul sordid al „străzii Semaforului”. Mizerie 
cumplită, foame, şomaj, visuri sugrumate, lupta desperată 
pentru o bucată de pâine şi pentru o bucată de acoperiş, 
renunţări şi iar renunţări compun tabloul amar al acestei 
copilării chinuite de lipsuri, de nostalgii precoce, pe care 
scriitorul, îndatorat imaginilor ce l-au tulburat cândva, a 
reconstituit-o mai târziu în schiţele sale. 

Apoi adolescenţa, care s-a consumat pe căile aspre şi 
primejdioase ale războiului, sub semnul permanent al unei morţi 
absurde, printre mine şi gloanţe, urmărită şi vânată de fascism; 
drumuri fără întoarcere şi fără finalitate, orizonturi închise şi 
amenințătoare, din nou foame, mizerie şi renunţări; paşi 
nesiguri pe marginea prăpastiei, revoltă înăbuşită. Acest tablou 
va fi şi el recompus, în multe dintre schiţele şi povestirile 
scriitorului, din imagini şi întâmplări trăite. 

În sfârşit, eliberarea, cucerirea demnităţii umane, scuturarea 
spaimelor şi umilinţelor vor afla un ecou puternic în proza lui 
Francisc Munteanu. 

Francisc Munteanu este nu numai reprezentantul unei 
generaţii care s-a format pe frontul bătăliei dintre cele două 
lumi, dar este şi posesorul unei biografii neobişnuite, atât de 
încărcată de evenimente şi imagini, încât ea însăşi poate deveni 
(şi a devenit) substanţa epică a multor pagini de literatură. 

Pare ciudat, dar Francisc Munteanu nu şi-a făcut debutul cu o 
literatură autobiografică, aşa cum era de aşteptat, ci cu o 


nuvelă despre realităţile satului nou (Lenta) şi un roman despre 
industria socialistă (/n oraşul de pe Mureş). Am trecut, după cum 
se vede peste schiţele publicate împreună cu Titus Popovici care 
nu pot defini personalitatea nici unuia dintre cei doi scriitori. 

Abia în 1957, o dată cu volumul de povestiri Hotel Tristete, 
prozatorul a început să publice literatură inspirată din propria 
experienţă de viaţă. 

Francisc Munteanu s-a afirmat de la început ca un scriitor 
înzestrat cu un deosebit dar al observaţiei, cu o certă capacitate 
de a crea personaje şi situaţii memorabile, de a imprima 
dramatism şi autenticitate naraţiunii şi, în acelaşi timp, s-a 
recomandat ca un autor fecund, stăpânit de pasiunea creaţiei 
(între 1954 şi 1958 a publicat trei romane: Ín oraşul de pe Mureş 
— 1954, Fericitul negustor — 1957, Statuile nu rid niciodată — 
1957; trei nuvele ample: Lenta — 1954, Ciocârlia — 1955, A 
venit un om — 1956; două volume de schiţe şi povestiri: Hotel 
Tristete — 1957, Cerul începe ta etajul IIl — 1958, pentru ca 
apoi să se dedice aproape în exclusivitate scenariului 
cinematografic). 

Francisc Munteanu are ambiția de a da piept cu problemele 
cele mai ascuţite ale vieţii, fără al ocoli pe cele gingaşe, în 
numele viziunii militante, active asupra misiunii de scriitor, în 
acest fel proza sa de amploare (romanele şi nuvelele) este 
încărcată de probleme şi conflicte care solicită atitudine şi 
participare din partea cititorului. Încleştarea între nou şi vechi 
are loc nu numai pe frontul luptei de clasă, între reprezentanţii 
socialismului şi cei ai categoriilor sociale reacționare, dar şi în 
planul conştiinţei personajelor, chemate să ia poziţie faţă de 
realităţile noi, revoluţionare. Lenţa şi Goldiş (Lența), Mircea 
Rotam şi Isaia Ardeleanu (/n orașul de pe Mureş), Mihai Bochiş 
(A venit un om), Horvath şi Gherasim (Statuile nu rid niciodată) 
vor trece prin dezbateri interioare nu rareori dramatice, 
provocate de necesitatea reprimării acelor elemente din 
conştiinţă aparţinând trecutului precum şi de cerința formării 
unei atitudini sociale şi etice noi, comuniste. Literatură 
combativă, polemică, proza lui Francisc Munteanu se constituie 
aproape de fiecare dată într-o replică severă, nimicitoare, dată 
vechiului, felului de viaţă şi de gândire burghez. Deşi afectează 
obiectivitatea deplină, deşi aparent nu se amestecă în viaţa 


personajelor sale, scriitorul urmăreşte cu consecvență 
demascarea şi înfierarea duşmanilor socialismului, a mentalității 
şi comportărilor burgheze. 

Există în lucrările sale o confruntare permanentă de forţe şi de 
valori etice, menită să înfăţişeze cu mijloacele artei asaltul 
victorios al noului în toate domeniile vieţii noastre. 

Mircea Rotaru, eroul romanului în oraşul de pe Mureş, a fost 
crescut şi educat în spiritul valorilor morale burgheze, dar în 
compoziţia sufletească a acestui personaj intră un fond preţios, 
nepervertit, care-i conferă o mare receptivitate la tot ceea ce 
este nou, la tot ceea ce alimentează şi stimulează dragostea lui 
pentru creaţie, visurile lui romantice, aspiraţia lui către fericire. 

Neobişnuit să luptei înclinat să arboreze poza clasică de 
neînțeles şi nedreptăţit, eroul, trecând prin împrejurări care îi 
reclamă dârzenie şi siguranţă, rătăceşte derutat în lumea 
propriilor imagini — evident false — despre realitate, are 
momente de ezitare şi uneori, de scepticism, îşi minează 
idealurile şi năzuinţele prin tentativa unor tranzacţii morale 
periculoase. Prozatorul a reuşit să dea substanţă acestui conflict 
lăuntric, angajând în dispută forţe puternice şi reprezentative. 
Contactul lui Mircea Rotaru cu colectivul de muncitori ai fabricii 
de strunguri, oameni cu o concepţie înaintată şi fermă despre 
viaţă, are o influenţă puternică asupra destinului său, asupra 
atitudinii sale sociale şi, s-o numim astfel, filosofice, contribuind 
efectiv la transformarea eroului. Printr-o metamorfoză 
semnificativă trece şi bătrânul inginer Isaia Ardeleanu din 
acelaşi roman, care renunță treptat la balastul apăsător al 
vechilor concepţii, atras irezistibil de frumuseţea şi entuziasmul 
muncii de construcţie a noii societăţi. 

Deşi n-a izbutit să menţină întotdeauna linia caracterologică a 
personajelor, scăpate la un moment dat de sub controlul 
autorului (ceea ce s-a întâmplat şi cu unele personaje pozitive, 
figuri înaintate de comunişti, ca Oniga sau Pavel Cuc), Francisc 
Munteanu a construit totuşi chipuri autentice, complexe, care-şi 
impun personalitatea artistică în ansamblul prozei noastre 
actuale. 

Sensul combativ, polemic se va întări în romanul cu caracter 
de pamflet grav Fericitul negustor, care va întrerupe temporar 
epica de multiple conflicte sociale şi morale pentru a face loc 


unei naraţiuni axate pe mişcarea moral-psihologică a unui 
singur personaj. Scriitorul şi-a intitulat romanul în ironie. 
Laurenţiu Barna, eroul romanului, omul care năzuieşte să facă 
negoţ de idei şi care, dintr-o inevitabilă eroare de ordin etic sau 
autoanalitic, ajunge negustorul propriei conştiinţe, nu este 
nicidecum fericit. Laurenţiu Barna se aventurează să facă 
negustorie într-o branşă foarte delicată, acea a ideilor, a 
principiilor şi credințelor, şi eşuează tragic, dovedindu-se inapt 
pentru o astfel de afacere, nu îndeajuns de tare, nu îndeajuns 
de hotărât şi inteligent şi, poate, nu îndeajuns de ticălos. 
Francisc Munteanu condamnă în figura acestui personaj 
micimea sufletească, egoismul atroce, oportunismul. 
Descompunerea şi dezumanizarea ca rezultate ale scufundării în 
mlaştina ideologiei şi eticii burgheze. 

Deşi a înscris în creaţia lui un tip nou, interesant, de personaj 
literar, Fericitul negustor rămâne o carte nedesăvârşită din 
cauza realizării nesatisfăcătoare a celorlalte personaje (mai ales 
a personajelor pozitive) care abia se disting în țesătura acţiunii. 

Conflictul între lumea nouă, socialistă, şi burghezie, cu 
întregul ei aparat organizatoric, administrativ, capătă un 
caracter deosebit de pregnant în ultimul roman al lui Francase 
Munteanu, care e şi cel mai bun dintre romanele sale, Statuile 
nu rid, niciodată. Acţiunea cărţii cuprinde o perioadă importantă 
din lupta clasei muncitoare împotriva fascismului, împotriva 
uneltirii patronilor şi a slugilor lor. Scriitorul revine aici la 
formula romanului cu multe personaje şi planuri de acţiune, 
afirmându-şi din plin capacitatea de a construi amplu şi divers, 
prin desfăşurarea unei multitudini de fire epice şi alimentarea 
aproape permanentă a tensiunii dramatice. 

În centrul romanului se află figura luminoasă a muncitorului 
comunist Horvath, ostaş de rând al partidului. Lupta lui Horvath 
are simplitatea măreaţă şi eroică a întregii sale vieţi închinate 
cauzei partidului. Horvath nu e un erou ideal (în activitatea sa 
comite şi greşeli pe care le va plăti scump), ci unul dintre cei 
mulţi care alcătuiesc marea armată a comuniştilor, înfăţişat de 
prozator ca un personaj complex, ca un comunist care învaţă din 
greşeli, întărindu-se, desăvârşindu-se. Francisc Munteanu a 
reuşit să contureze în acest roman o vastă şi variată galerie de 
tipuri, reprezentând categorii sociale şi morale distincte: baronul 


Wollman, trădătorii Albu şi Bărbuţ, Walter, valetul baronului, 
Molnar, Simon, tânărul comunist Gherasim etc. A căror 
înfruntare generează conflicte de o mare intensitate şi vigoare. 

Aceste conflicte sunt conduse cu o mână sigură pe direcţiile 
fireşti, conform sensului istoric şi logicii interioare a 
personajelor. E drept că prozatorul face uneori exces de 
literaturizare, uzând în această direcţie de şabloane perimate, 
care ştirbesc pe alocuri autenticitatea personajelor atmosferei, 
dar în ansamblul său, romanul se caracterizează printr-un 
adevăr riguros al faptelor şi eroilor, printr-o concentrare strictă a 
substanţei epice. Statuile nu rid niciodată marchează astfel un 
moment însemnat în evoluţia prozei lui Francisc Munteanu. 

* 

Povestirile, nuvelele şi schițele din volumul de faţă, publicate 
în diverse. Perioade ale activităţii scriitorului, ar putea fi grupate 
în trei categorii fundamentale.: amintirile din copilărie, 
povestirile autobiografice de război şi, în sfârşit, nuvelele şi 
schiţele pe teme ale actualităţii socialiste. (Evident, distribuirea 
propusă este imperfectă şi incompletă, povestiri ca un plic cu 
piper, Ciocârlia, Kilometrul 1314, Cerul începe la etajul III etc. 
Neputând fi incluse eu exactitate vreuneia din categoriile 
amintite). Din proza cu caracter autobiografic a lui Francisc 
Munteanu — impresionantă prin autenticitatea, ei directă — 
vom desprinde un amplu tablou, lucrat în alb, negru şi cenuşiu, 
de un realism aspru refăcând atmosfera anilor întunecaţi care 
au generat trista experienţă de viaţă a viitorului scriitor. 

Strada Semaforului — sumbru decor al mizeriei cotidiene — se 
înşiră, săracă, la marginea oraşului, cu un singur rând de case, 
mărginită de o clădire pătrată cu aspect de cazarmă, care urma 
să se numească „Hotel Triest”, dar care, printr-un fantastic 
capriciu al naturii, se va numii „Hotel Trist” (ploaia spălase litera 
e de pe firmă). De la acest hotel căruia oamenii, obişnuiţi să-şi 
răsfrângă stările de spirit în ceea ce îi înconjoară, i-au spus 
„Hotel Tristeţe”, începe istoria străzii Semaforului, într-un fel şi 
istoria copilăriei de coşmar pe care o evocă scriitorul. Pe 
această stradă, un tinichigiu şomer îşi omoară / nevasta şi apoi 
se sinucide, pentru a da posibilitate copiilor săi, ameninţaţi de 
moartea prin foame, să intre la un azil pentru copii orfani 
(Strada  Semaforului). Scriitorul relatează toate aceste 


întâmplări, profund tragice, cu un calm specific reportericesc, 
vădit preocupat să nu tulbure cu cine ştie ce intervenţie 
patetică, nelalocul ei, dramatismul faptului brut.; Comentariul 
scriitorului, minim, este expus cu un aer neutral. După ce 
relatează moartea  tinichigiului Jurj şi a nevestei acestuia, 
prozatorul adaugă „de la el o simplă propoziţie, prin care 
formulează timid ipoteza: „Probabi/ a vrut să dea copiilor 
calitatea de orfani” 

Sărăcia este generală. Strada Semaforului e un colţ al 
nevoiaşilor, al şomerilor, al flămânzilor. „Aici — notează undeva 
Francisc Munteanu — ea de altfel toți care locuiau pe această 
stradă, o duceam foarte prost.” De aceea, pentru a-şi ajuta 
familia, copilul este nevoit să se „angajeze” ca însoțitor al unui 
cerşetor orb şi să parcurgă, în această calitate, experienţa 
umilitoare a celei dintâi „concedieri (Prima conceadiere). 

„N-am mai mâncat de două zile.” Simplu, cu emoția pe care 
numai faptul autentic, trăit, ţi-o dă, Francisc Munteanu introduce 
una dintre cele mai reuşite povestiri ale sale din acest ciclu, 
Hoțul. Tatăl se decide să facă ceea ce n-a mai făcut niciodată — 
să fure mâncare pentru a-şi hrăni familia. Copilul asistă zguduit 
la această nouă umilinţă şi între cei doi se ivesc raporturi 
imposibile, copilul, neputincios, dorind să-şi ajute tatăl să 
depăşească ruşinea acestui act, iar tatăl nemai îndrăznind din 
acest moment să-şi privească fiul în ochi. Prozatorul condamnă 
tacit cruzimea unei vieţi strâmb alcătuite, care întunecă şi 
falsifică raporturile cele mai intime dintre oameni, ridicând 
bariere lăuntrice insuportabile. 

În acelaşi peisaj mohorât al copilăriei se încadrează şi 
imaginea flaşnetarului batjocorit de nişte cheflii şi apoi de copiii 
de pe strada Semaforului, victimă a meschinăriei şi dispreţului 
faţă de om. Ajuns la maturitate, povestitorul îşi verifică sever 
atitudinea şi dintr-o pornire de remuşcare, adoptând o poză 
sentimentală (care, în paranteză fie spus, nu se potriveşte 
modului sec de a se exprima caracteristic lut Francisc 
Munteanu), îi cere iertare flaşnetarului nedreptăţit cândva 
(Flaşnetarul). 

Copilăria şi-a creat imagini de multe ori false asupra lumii din 
jur, imagini care, mai târziu, confruntate lucid cu realitatea, sunt 
necruţător denunţate. Demistificarea aceasta are ceva dureros, 


căci presupune nu o dată căinţa (ca în cazul flaşnetarului) sau 
constatarea amară că idolii veneraţi ai copilăriei de multe ori nu 
şi-au meritat prețuirea (ca în cazul lui nenea Matei). 
Reevaluarea din perspectiva maturității clarvăzătoare descoperă 
în nenea Matei, — fratele bogat al tatei, iubit pentru că avea o 
ţinută distinsă (cu totul altceva decât puteai întâlni pe strada 
Semaforului), fuma ţigări aromate şi aducea copiilor câteva 
bomboane — un om fals, desfigurat sufleteşte de conştiinţa 
propriei poziţii sociale, interesat şi lacom de bani, animat de 
caracteristicul dispreţ pentru „ruda săracă” (Nenea Matei). 
Procedeul folosit în această povestire este în spiritul 
prozatorului; acesta te /asă, o vreme, să crezi în personaj, aşa 
cum a crezut şi el, să te înşeli o dată cu el, cu povestitorul, 
pentru ca apoi, brusc, parcă în trecere, să-ţi sugereze adevărul, 
alimentat succesiv de elemente care îl întăresc, pentru a te 
conduce la sfârşit, în faţa unei imagini complet răsturnate. 

Adunându-şi amintirile, Francisc Munteanu recurge destul de 
rar la linia caricaturală, bazat pe principiul că expunerea sobră, 
aparent neangajantă are virtuţi epice mai sigure şi mai 
convingătoare. Rememorându-şi însă figura învățătorului Justin 
Popescu-Nababu (Un păcat de şase tone), scriitorul nu s-a putut 
sustrage unei tradiţii bine fixate în această direcţie (pornind de 
la Caragiale şi Delavrancea) şi şi-a schiţat personajul cu linii 
îngroşate, de caricatură. Popescu-Nababu apare astfel într-o 
lumină satirică, înfăţişat ca un zbir obtuz şi ignorant, slujind 
orbeşte criteriul categoriei sociale (în genul faimosului Marius 
Chicoş Rostogan) şi exploatând cu râvnă (ca domnul Vucea) 
forţa de muncă a şcolarilor. 

Din câteva elemente de atmosferă, câteva întâmplări 
semnificative şi nelipsitele ticuri verbale, Francisc Munteanu 
reconstituie chipul învățătorului Nababu, nou candidat la un loc 
din vasta galerie a învăţătorilor mărginiţi şi veroşi, cărora proza 
noastră realistă le-a acordat o atenţie aparte. 

Tabloul copilăriei umilite e completat cu o serie, de povestiri, 
neincluse în volumul de faţă, şi care dezvăluie alte. Aspecte 
dramatice ale unei existenţe prematur măcinate de lipsuri şi 
suferinţe (Casa de corecție, Cu steaua etc.). În toate aceste 
povestiri, Francisc Munteanu a adoptat ca procedeu general 
notația simplă, însemnarea, iară grija pentru compoziţie şi 


imagine, evitând figurile de stil, preocupat în aparenţă exclusiv 
de ceea ce spune şi nu de modul expunerii. 

Cu proza care evocă perioada războiului, scriitorul îşi schimbă 
într-o anumită măsură modalitatea epică, muncind atent asupra 
compoziţiei, axându-şi acţiunea şi personajele pe coordonate 
precise, uneori pe o idee-simbol, ceea ce dă impresia de lucru 
finisat, de rotunjime şi simetrie. Povestitorul e, aici, conştient că 
face literatură. Fireşte, prozatorul va rămâne şi acum fidel 
principiului general de transmitere a unei experienţe de viaţă cu 
maximum de autenticitate, lăsând să „vorbească” faptele. 

lată aşadar tabloul adolescenţei profilate pe pânza de fum şi 
sânge a războiului, care a suprapus vechilor imagini, imagini 
noi, de o violenţă atroce, retezând continuitatea calmă a 
experienţei şi prilejuind confruntări decisive. Eroul îşi consumă 
adolescenţa în condiţiile faptelor şi responsabilităţilor mature; 
visul romantic a fost înlocuit prin aventura trăită la temperaturi 
mari. Nu e timp pentru durere, pentru spaimă, pentru milă. 
Oameni mor sub ochii altora, iar aceştia din urmă asistă la 
fenomenul morţii neputincioşi, aproape goliţi de sentimente sau 
incapabili să şi le exteriorizeze. Se degajă din aceste povestiri o 
ură adâncă, masivă, împotriva războiului şi a fascismului 
vinovat. Condamnarea bestialităţii fasciste o rostesc — cu un 
patetism conţinut şi reţinut — faptele relevate, fiecare în parte 
constituindu-se în act de acuzare. 

Duşan, din schiţa cu aceiaşi nume, este împuşcat de soldaţii 
hitlerişti de pe şlep. 

Ascultând la radio ştirea cu privire la capitularea lui Horty, 
tânărul prizonier sârb îi dezarmase pe hitleriştii care însoțeau 
transportul pe Dunăre. Când se transmite însă preluarea puterii 
de către Szalasi, Duşan îi eliberează pe soldaţii fascişti şi le 
înapoiază armele, într-un gest de naivă bunăcredinţă. O dată 
repuşi în „drepturi”, hitleriştii văd în Duşan un inamic 
primejdios, şi-l suprimă pe loc, în alt plan al schiţei se arată cum 
povestitorul, căutând să afle în Belgrad veşti despre familia lui 
Duşan, descoperă că părinţii acestuia fuseseră omorâţi cu 
prilejul unor bombardamente, iar sora sa, Nuşa, pierise eroic, ca 
partizană antifascistă. Destinul tragic al acestei familii, încheiat 
prin moartea lui Duşan, este caracteristic pentru soarta multor 


familii din ţările cotropite de nazişti, şi el acuză necruţător 
ororile războiului. 

Pe aceeaşi linie demascatoare se înscrie şi povestirea Domnul 
David, în care prozatorul urmăreşte, pe planuri interferenţe, 
viaţa unui pictor evreu, aruncat în ghetou şi apoi trimis în 
lagărul de exterminare de la Auschwitz. Acţiunea se împleteşte 
cu o tragică poveste de dragoste al cărei erou, pictorul David, 
apare şi aici ca victimă a legilor monstruoase ale societăţii 
burgheze. In această schiţă, Francisc Munteanu surprinde în 
câteva trăsături sugestive atmosfera întunecată a ghetoului din 
Budapesta, în condiţiile intensificării prigoanei rasiale. 

în povestirea O felie de pâine, scriitorul relatează cum, 
evadând dintr-un tren unde fusese închis de hortişti, reuşeşte să 
scape de la moartea prin foame datorită feliei de pâine pe care 
i-o dă un rabin din Sighet şi care se dovedeşte, de fapt, o 
bucăţică de scândură. Dramatismul povestirii este puternic 
subliniat de evenimentele prin care trece eroul, de încercările la 
care este supus. Ca şi în celelalte povestiri axate pe tema 
războiului, Francisc Munteanu foloseşte din plin elementul 
surpriză, neprevăzutul constituind un factor de dinamizare a 
naraţiunii. 

În sfârşit, povestirile mai mari, Cerul începe la etajul IU şi 
Kilometrul 1314, completează tabloul familiar pentru narator, al 
războiului. Aici, mai mult decât în alte bucăţi, se simte intenţia 
lui Francisc Munteanu de „a face literatură”, de a-şi organiza 
materialul brut conform unei idei compoziționale definite. 
Abandonându-şi elementul propriu — care, în cazul prozei 
autobiografice, echivalează cu transcrierea neorganizată a unor 
amintiri, aşa cum „s-au ivit” ele din rezervorul memoriei — 
scriitorul recurge la unele procedee care-l îndepărtează de 
principiul său director, autenticitatea maximă. Surpriza o 
constituie acum coincidenţele stranii — prea multe şi prea 
perfecte ca să poată da impresia Veridicităţii, chiar dacă, să 
zicem, s-au petrecut în realitate — iar motivarea unor acţiuni se 
prezintă deficitară, tocmai pentru că autorul n-a urmărit în 
primul rând selectarea logică a faptelor, adevăru/ lor, ci 
Senzaționalul acestora. 

O scrisoare echivocă iscălită Linda, suscită gelozia soţiei 
povestitorului, oferindu-i, totodată, acestuia, un bun prilej 


pentru o dublă investigaţie: în trecutul apropiat şi într-un trecut 
mai îndepărtat. Vizitând cu câtva timp în urmă Bratislava, 
scriitorul se întâlneşte cu o studentă la filologie, care „tam 
nesam” — vorba autorului — intră în vorbă cu el şi apoi îl invită 
acasă la ea. Aici scriitorul află că fata care se numeşte Linda era 
fiica unui evreu evadat dintr-un transport cu direcţia Maidanek. 
Pe tatăl fetei, scriitorul îl cunoscuse în timpul războiului, în 
aceeaşi casă în care locuieşte acum Linda, şi fusese martor la 
uciderea lui. Dacă episodul evocând asasinarea lui Hofmann 
este interesant şi impresionant, ca tot ceea ce a scris Francisc 
Munteanu despre perioada războiului, reţeaua confecţionată de 
scriitor pentru a ajunge la acest episod este supraîncărcată de 
elemente nu o dată nesemnificative, de coincidenţe bizare, greu 
explicabile, care dau senzaţia de artificial. Linda locuieşte acum 
exact în casa în care s-au întâmplat evenimentele tragice din 
1943, exact la etajul Ill, care atunci fusese distrus de 
bombardament, povestitorul descoperă fotografia lui Hofmann 
exact în momentul în care fata, dezbrăcată, îl aştepta în pat, 
deturnându-se astfel întregul curs al acţiunii ş.a.m.d. Obsedat 
probabil de puţinătatea materialului faptic, sau, poate, decis să 
construiască ingenios, scriitorul s-a abandonat ispitelor unei 
compoziţii senzaţionale, cu multe cotituri şi treceri abrupte, 
împovărându-şi astfel naraţiunea cu obscurităţi care-i deservesc 
mesajul. 

Acelaşi lucru se petrece, mai puţin violent însă, cu povestirea 
Kilometrul 1314. 

Numărul de telefon al unui scriitor bulgar, 1314, îi aminteşte 
povestitorului de o întâmplare petrecută pe Dunăre, în 
primăvara lui 1943, în dreptul kilometrului 1314. Dunărea e 
minată şi, ca să poată ieşi cu şlepul încărcat de proiectile din 
zona bombardamentelor, este necesară acţiunea de „greblare” 
pentru a face să explodeze minele de pe parcurs. Cârmaciul 
şlepului (cel ce povesteşte întâmplarea) are de ales, pentru 
această misiune, între doi soldaţi rezervişti care se află pe şlep, 
amândoi nepricepuţi în treburile marinăreşti, deci deopotrivă 
sortiţi să piară, ucişi de explozie. Alegerea e făcută pe criteriul 
numelui: rezervistul care se numeşte Gali este trimis să 
grebleze şi, bineînţeles, va fi omorât de explozie. lată şi ce a 
determinat alegerea: numele Gali se leagă de o întâmplare din 


copilăria scriitorului, care-şi amintise că mama sa fusese crunt 
bătută de soţul ei din cauza unui anume Gali. O discuţie 
ulterioară lămureşte această întâmplare şi se pare că într- 
adevăr rezervistul trimis la moarte sigură era una şi aceeaşi 
persoană cu cel care provocase drama familială ce-l 
impresionase atât pe copil. Fireşte, am simplificat povestirea, 
rezumând-o astfel, dar ceea ce urmărim să arătăm este o 
anume înclinaţie a scriitorului, manifestă şi aici, către acele 
potriviri ciudate, posibile desigur în viaţă, dar netipice în 
literatură. Deşi scriitor cu certe potenţe epice, Francisc 
Munteanu se lasă uneori înşelat de sclipirea efemeră a 
senzaţionalului facil, obţinut prin mijloace artificiale, care 
încarcă inutil fapte grăitoare, semnificative prin ele însele. 

Valoarea acestor schiţe, indiferent de procedeele folosite, 
constă în capacitatea lor de a transmite sensul răsucit al unor 
existenţe umane mutilate sau suprimate de război, împotrivirea 
surdă dar vehementă a scriitorului faţă de ororile trăite, faţă de 
disprețul pentru viaţa şi demnitatea omului. 

Proza numită  „obiectivă”, detaşată de experiența 
autobiografică, ocupă un loc însemnat în scrierile lui Francisc 
Munteanu, fapt dovedit nu numai de romanele sale, dar şi de o 
serie de nuvele sau povestiri, cum ar fi Lenta, Ciocârlia, Ilie 
Teleagă, Un plic cu piper etc. Aici scriitorul nu mai este 
preocupat de a evoca atmosfera, precum şi situaţiile deosebite 
care i-au impresionat sensibilitatea; atenţia sa e îndreptată spre 
construirea unor tipuri caracteristice pentru anumite categorii 
sociale, angrenate în conflicte care reclamă cu ascuţime 
precizarea atitudinii personajelor şi rezolvarea unor probleme de 
ordin moral. 

Vom trece peste Ciocârlia, în care prozatorul a încercat — 
reuşind numai în parte — să configureze destinul unei 
învăţătoare de ţară, Elena, în anii care au precedat războiul şi, 
apoi, în timpul războiului, redând aspiraţiile spre emancipare ale 
eroinei, spre o lume mai frumoasă, dar nereuşind să le dea un 
contur definit şi menţinând astfel zone obscure, acţiuni şi 
gesturi neexplicate prin logica lăuntrică a caracterelor. (Vom 
menţiona însă ca o realizare categorică a povestirii figura 
învățătorului Valeriu Benoagă, exemplar tipic al meschinăriei şi 


insuficienţei  aşa-zisei  intelectualităţi burgheze, mărginită, 
imorală şi incapabilă de orice activitate cerebrală.) 

Ne vom opri mai mult asupra nuvelei Lenta, care constituie nu 
numai prima lucrare mai amplă a lui Francisc Munteanu 
dedicată actualităţii, dar şi una dintre cele mai bune şi mai 
trainice creaţii ale sale. Drama Lenţei ar putea fi considerată o 
reluare a unei drame mai vechi —> a Elenei din Ciocârlia — 
căreia condiţiile noi ale societăţii socialiste îi oferă însă o altă 
rezolvare, de data aceasta o rezolvare adevărată şi deplină, în 
conformitate cu legile noi care guvernează destinele omeneşti. 
Premisele sunt într-un fel asemănătoare cu cele care stau la 
temelia Ciocârliei, Lenţa, fata tânără şi frumoasă, este silită de 
părinţi să se mărite cu Mihai Goldiş — un om mult mai în vârstă 
decât ea — pentru că acesta reprezintă o forţă în sat — e 
preşedintele gospodăriei colective. Goldiş îşi iubeşte realmente 
soţia, dar dragostea lui se manifestă într-un fel umilitor şi 
restrictiv, care îi provoacă repulsie Lenţei: o copleşeşte cu daruri 
scumpe (pentru procurarea cărora fură din avutul colectivei), dai 
îi interzice să muncească alături de ceilalţi colectivişti, pe motiv 
că e nevastă de preşedinte şi trebuie să trăiască întocmai ca o 
cucoană. Atitudinea lui Goldiş seamănă mult cu atitudinea lui 
Vasile Benoagă faţă de Elena, relevând concepţia odioasă că 
femeia este un obiect asupra căruia bărbatul îşi exercită 
drepturile de proprietar absolut. Dar Lenţa, ca şi Elena, nu poate 
suporta această condiţie şi sentimentul că e prizonieră, că o 
apasă gratiile unei colivii strimte şi ucigătoare îi trezeşte o 
revoltă profundă, nestăpânită. 

Se dezlănţuie astfel, paralel cu ura faţă de Goldiş, dragostea ei 
mai veche pentru Gheorghe, prin care Lenţa aspiră să reintre în 
rândul oamenilor, să poată munci, să se poată elibera de sub 
apăsarea unei căsnicii sufocante. Drama Lenţei este drama 
femeii care năzuieşte să fie liberă, să scuture aparenţa de obiect 
de lux, să acţioneze în virtutea capacităţii ei creatoare, este, în 
alt plan, drama Worei; lui Ibsen, care refuză să mai fie 
considerată o păpuşă. Fără îndoială că acest conflict ar fi 
evoluat tragic în condiţiile vechii societăţi. Dar acum, de partea 
Lenţei este însăşi viaţa nouă, morala comunistă impermeabilă la 
compromisurile etice, la tranzacţiile respingătoare de tipul 
căsniciei Goldiş-Lenţa. Secretarul de partid Mitru Gherdan şi 


întreaga colectivitate îi ajută Lenţei să se elibereze; dar nu 
numai Lenţei, ci şi lui Goldiş, care va înţelege imposibilitatea şi 
incompatibilitatea unor astfel de raporturi. 

Francisc. Munteanu a proiectat aceste conflicte pe un puternic 
şi agitat fundal social, în care „problema” Lenţa nu apare 
izolată, ci strâns legată de alte probleme care frământă satul 
actual. Atitudinea lui Goldiş (altminteri un gospodar priceput şi 
interesat de soarta colectivei pe care o conduce), care fură banii 
colectiviştilor pentru a-i „asigura” Lenţei o viaţă cât mai 
„plăcută”, cât mai boierească, nutrindu-şi în acest fel precara sa 
concepţie despre fericire, va fi demascată şi condamnată de 
colectivişti. În urma evenimentelor petrecute, Goldiş îşi va 
modifica — e o necesitate implacabilă — concepţia despre viaţă 
şi atitudinea faţă de oameni. 

Cu darul său recunoscut de a creiona atmosfera socială, 
scriitorul descrie frământările ţăranilor legate de drumul nou pe 
care-l oferă existenţei lor gospodăria colectivă, conflictele care 
iau naştere între exponenţii noului mod de viaţă şi cei care 
apără vechile poziţii, amenințate de asaltul victorios al 
socialismului. Alături de figurile memorabile ale personajelor 


centrale — Lenţa, Goldiş, Gheorghe — sunt schiţate în linii 
sigure figuri interesante ale unor comunişti ca Mitra Gherdan 
sau Bicaşul. 


Ceea ce caracterizează prin excelenţă această nuvelă este 
faptul că, într-o vreme când unii prozatori ofereau tribut unei 
viziuni schematice, rigide asupra satului nou, Lenta aducea, în 
stilul propriu personalităţii scriitorului, prospeţimea şi vigoarea 
unor conflicte autentice între personaje vii, complexe, verificate 
de realitate. 

* 

Într-un interviu acordat în 1957 Gazetei literare, Francisc 
Munteanu îşi formula astfel preferinţele în ceea ce priveşte 
proza: „Sunt pentru romanul scurt... Romanul scurt îl înțeleg în 
sensul densității epice.” Această declaraţie implica şi o 
autocaracterizare: Francisc Munteanu respectă acest principiu 
nu numai în romane, ci şi în schiţe sau nuvele. Pare tautologică 
afirmaţia că se poate scrie „scurt”... o schiţă. Observaţia trebuie 
interpretată, aşa cum preciza şi Francisc Munteanu, nu numai ca 
o referinţă la concentrarea exterioară, ţinând de dimensiune, ci 


şi la o condensare extremă a substanţei epice, până la 
denudarea totală a faptului narat. Scriitorul uită sau, mai exact, 
se preface a uita că e scriitor, că slujeşte arta şi povesteşte 
direct, alb, nestilizat, ca într-un dialog oarecare cu un 
interlocutor oarecare, fără obsesia literaturizării. Francisc 
Munteanu are pasiunea faptului nud, povestit simplu, sobru, 
conştient că dacă ai ceva important şi interesant de spus, o poţi 
face fără „să-ţi alegi cuvintele”. Figurile de stil apar rar în proza 
sa şi atunci sunt reprezentate prin categoriile cele mai simple şi 
strecurate timid în context, parcă pentru a trece neobservate, 
ca în pasajul următor: „... bălăriile [...] creşteau în voie, neatinse 
de oţelul albastru al Coaselor” (Strada Semaforului). Nu o dată 
întâlneşti în proza lui Francisc Munteanu autoapostrofări sau 
remarci prin care scriitorul îşi aminteşte (şi aminteşte cititorului) 
că nu face literatură, ci povesteşte pur şi simplu o întâmplare. În 
Kilometrul 1314 i se pare, la un moment dat, că a exagerat cu 
explicaţiile şi generalizările adiacente miezului naraţiunii şi-şi 
pune brusc frână: „Dar să lăsăm teoriile”. În Muntele orb 
introduce sfios şi retractil o „imagine poetică”, luându-şi măsuri 
de precauţie: „Dacă aş fi poet, aş adăuga că ascult liniştea”. 
Deci, ocolirea perseverentă a lirismului şi  patetismului, 
retragerea povestitorului din faţa faptelor pe care acesta le 
transmite doar, aşa cum s-au petrecut ele, fără a interveni în 
vreun fel în naraţiune sunt normele de lucru intime ale 
scriitorului. 

Trebuie să precizăm că această obiectivizare absolută e numai 
aparentă, e o problemă de formă, de sti/, şi nu de esenţă, în 
fond, Francisc Munteanu îşi alege îndelung elementele 
naraţiunii, studiază ideea pe care vrea s-o transmită, dozează şi 
cântăreşte, ca orice scriitor. Impresia trebuie să fie însă de 
detaşare totală, de uscăciune stilistică. Această formulă epică 
are fireşte calităţile ei incontestabile, printre care se numără, în 
primul rând, obţinerea fără greutate a senzaţiei de autenticitate 
deplină. Există însă şi o primejdie a stilului „fără stil”, care 
constă în monotonia relatării, supărătoare pentru cititor, precum 
şi în tendinţa extremistă de a dispreţui expresia, care duce de 
multe ori la neglijenţe şi inadvertenţe în exprimare, cu totul 
nedorite. Francisc Munteanu a evitat monotonia prin realizarea 
consecventă a unui dramatism interior al faptelor, dramatism 


care captează şi menţine treaz interesul cititorului. Cât priveşte 
neglijenţele de exprimare, scriitorul mai are încă de corectat 
unele lucruri, tocmai pentru că, în realitate, este scriitor şi nu un 
povestitor oarecare. 

* 


Creația literară a lui Francisc Munteanu se caracterizează 
printr-o proză densă, de reală forță epică, de intens dramatism, 
bazată pe conflicte interesante, aparținând trecutului sau 
actualității noastre socialiste, şi întotdeauna artei, o proză din 
care se desprinde o atitudine de scriitor militant. Schiţele, 
nuvelele şi povestirile care apar în acest volum sunt dintre cele 
mai reprezentative pentru creaţia diversă şi originală a unui 
scriitor talentat, a cărui personalitate s-a impus în frontul 
literaturii noastre noi. 

DUMITRU SOLOMON 

iunie 1961 

NENEA MATEI 

Când eram mic şi mă întreba mama sau tata pe cine iubesc 
mai mult, răspundeam fără să mă gândesc: 

— Pe mama şi pe tata. 

Când eram însă singur, de obicei seara după culcare, şi-mi 
puneam aceeaşi întrebare, răspundeam după o matură 
chibzuinţă altfel: „Pe nenea Matei”. 

Nenea Matei era fratele tatii şi era un om înalt, lat în spate, 
frumos: părul buclat cu maşina, blond, îi cădea pe frunte şi, în 
bătaia becului, din cauza briliantinei, lucea. Era totdeauna ras 
proaspăt, mirosea a apă de colonie sau a cremă Nivea. Nu-mi 
amintesc să-l fi văzut vreodată cu hainele necălcate sau cu 
pantofii nelustruiţi: mama spunea că-şi curăța pantofii în oraş, la 
lustragii calificaţi. lar eu, lăudându-mă prietenilor din cartier, 
mai înfloream povestea adăugând că nenea Matei, după un 
principiu necunoscut mie, avea şi preferinţe: pantofii maro îi 
curăța cu Gladis, iar pantofii negri cu Schmoll. 

larna, nenea Matei purta un palton de piele căptușit cu blană, 
iar vara un fulgarin negru, lucios. Când venea la noi, îl ruga pe 
tata să-l ajute să-şi scoată paltonul, apoi cu nişte gesturi grozav 
de elegante, scutura de pe mânecile vestonului nişte fire de praf 
închipuite. Călca atent numai ţ» e covoarele ţesute de mama, 
ştergea cu o batistă mare, în carouri, toate scaunele pe care se 


aşeza, îşi trăgea pantalonii de pe genunchi şi-şi mângăia bărbia 
la fel ca şi protopopul care ne preda religia. In discuţiile cu 
mama sau cu tata totdeauna el avea dreptate. Dacă observa pe 
masă o felie de pâine intermediară ţinea predici despre 
economie şi risipă. Era neînchipuit de deştept. 

— Intermediara, spunea, costă cu un leu şi jumătate mai mult 
decât pâinea neagră. Voi consumaţi două pâini pe zi, ceea ce 
înseamnă pe an şapte sute de pâini, adică de şapte sute de ori 
un leu şi jumătate. 

Avea minte ascuţită: calcula fără creion şi hârtie mai bine 
decât un profesor de matematică sutele de lei pe care noi, din 
lipsă de economie, le aruncăm anual pe fereastră. 

— În zece ani, voi aţi putea economisi numai la un singur 
articol zece mii de lei. Un adevărat capital. 

Avea dreptate şi nu pricepeam de ce-l drăcuie tata. 

Nenea Matei fuma ţigări aromate: noi, copiii, culegeam toate 
mucurile aruncate de el şi ne bucuram dacă reuşeam să 
descifrăm inscripţia de pe ele. De obicei fuma Golf sau nişte 
ţigări cu muştiuc de plută. Dacă era bine dispus, ne lăsa în 
apropierea lui şi ne promitea chiar că o să ne plimbe odată cu 
maşina. 

Ştiam de mult că avea o maşină mare, un Ford cu două 
diferenţiale cu care transporta cherestea pentru C.F.R. Noi n-am 
văzut maşina niciodată, dar în închipuirea noastră „maşina lui 
nenea Matei” devenise un fel de unitate de măsură pentru toate 
camioanele din oraş. 

— Maşina asta — spuneam — îi mai urâtă ca a lui nenea 
Matei. 

— Cealaltă e aproape ca a lui nenea Matei. 

Dintre copii eu l-am îndrăgit cel mai mult pe nenea Matei. L- 
am îndrăgit pentru că era şmecher. Mă chema la el, îmi spunea 
să mă uit în ochii lui, să nu clipesc şi-mi dădea un bobârnac 
peste nas. Uneori, e drept mă cam durea, dar nu puteai să te 
superi pe el. Mai ales că, după bobârnac, mă întreba cum mă 
cheamă şi dacă îi răspundeam pe plac îmi spunea că sunt foarte 
deştept. Pentru el eram şi deştept şi frumos. Că sunt frumos îmi 
spunea chiar des: 

— Hai mă, nătăfleaţă, scoate-ţi degetul din nas. Aşa, vezi, 
acum eşti un băiat foarte frumos! 


în zilele când se întâmpla să mă găsească spălat pe mâini şi 
pe faţă, mă lua pe genunchi, mă dădea huţa şi-mi spunea că în 
curând, dacă o să fiu cuminte, o să mă ia la el. În mintea mea, 
casa lui nenea Matei era o casă mare, plină cu poliţe, pe care 
stăteau zeci de borcane cu bomboane. Nu s-a întâmplat 
niciodată să treacă pe la noi — şi trecea destul de des — să nu- 
mi aducă câteva bomboane. Dacă nu eram acasă, trimitea după 
mine, mă aşeza în mijlocul camerei, cu faţa în sus şi cu gura 
deschisă şi-mi arunca bomboanele de la distanţă în gură. Acest 
joc îi plăcea foarte mult. Bomboanele care nu nimereau ţinta 
erau adunate şi aruncate din nou. Uneori, dacă îmi aduceam 
aminte de el şi se întâmpla să nu fi trecut pe la noi câteva zile la 
rând, mă rugam lui Dumnezeu să-i călăuzească paşii pe la noi. 

Cu trecerea anilor, dragostea mea faţă de nenea Matei s-a 
accentuat şi mai mult. Dacă îl vedeam pe stradă îl arătam şi 
prietenilor mei de pe strada Semaforului. 

— Uite, vezi, ăla gras, cu paltonul de piele, ăla e nenea Matei. 

— Fugi de aici, mă, ăla e un adevărat domn. 

Şi aşa era. Era un adevărat domn. Atât de domn, că mi-a 
interzis să-l salut pe stradă ca să nu se facă de ruşine. 

— Ce-o să spună lumea, dacă vii pe stradă, la mine, şi-mi spui: 
„Sărut mâna, nenea”. Nu se poate! Numără de câte ori mă vezi 
şi apoi, când o să vin la voi, mă saluţi de tot atâtea ori. 

O singură dată am fost în casa lui nenea Matei. Odată când i s- 
au îmbolnăvit amândoi copiii de gripă şi n-aveau voie să 
coboare din pat. Stăteau toată ziua numai în aşternuturi albe şi 
se plictiseau. Atunci m-a luat nenea Matei la el şi m-a băgat în 
camera copiilor să le ţin de urât. Cât de mult aş fi dat să mă 
îmbolnăvesc şi eu, să pot sta alături de ei în aşternuturile acelea 
albe. Dar parcă te ascultă Dumnezeu când eşti sărac? 

Am stat de dimineaţă până seara cu ei, le-am povestit tot ce 
ştiam, şi-i gâdilam pe talpă cu o pană, ca să râdă. Dar nu 
râdeau. Erau nişte copii ciudaţi, cu pielea albă, fină, aproape 
transparentă, ca geamurile noastre de acasă când erau spălate. 

Seara, când s-a întors nenea Matei cu camionul, mi-a pus şi 
mie termometrul, dar mercurul n-a trecut de linia aceea roşie. 

— Bată-te Dumnezeu — mi-a spus nenea Matei eşti ca fierul. 
Mi-a dat un bobârnac mai tare ca de obicei şi o monedă de doi 


lei lăţită cu ciocanul. Am umblat vreo două zile până am reuşit 
s-o schimb la un băcan bătrân şi miop. 

Era un om straşnic nenea Matei! 

Pe atunci încă nu ştiam că venea la noi să-şi încaseze 
dobânda împrumutului dat părinţilor cu ani în urmă, şi încă nu 
aflasem că tot el i-a sfătuit să mă dea la casa de corecție. 

Păcat că azi nu mă mai întreabă nimeni pe cine iubesc mai 
mult. 

PRIMA CONCEDIERE 

Eram în clasa a doua sau a treia primară când ne-am mutat în 
strada Semaforului. Aici, ca de altfel toţi care locuiau pe această 
stradă, o duceam foarte prost. Tata, de meserie cioplitor în 
lemn, era şomer de vreo patru ani de zile. Ca să nu murim totuşi 
de foame, am vândut totul din casă. Nu ne-a mai rămas din 
mobilier decât un pat, două scaune, o masă, un cuier cu patru 
braţe şi o reproducere în alb-negru după o lucrare a lui 
Michelangelo: // Pensieroso. 

îmi amintesc că, în zilele cu ploaie, când nu puteam ieşi din 
casă, priveam ore întregi reproducerea. Ştiam la număr cutele 
togii de la genunchiul „gânditorului”, la fel şi scobiturile, şapte, 
ale celor doi stâlpi de marmură care îl încadrau. Uneori, tata, 
dacă nu era beat, mă lua pe genunchi şi atunci îl rugam să-mi 
deseneze. Parcă-l văd şi acum: lua de după ureche un creion lat, 
de dulgher, şi netezea cu palma foaia de ziar care servea drept 
faţă de masă. Desena apăsat, sigur pe sine. La început, grafitul 
năştea un umăr, pe urmă încă unul, o coapsă, picioare, un cap şi 
omul era gata. Eu râdeam, dar îl socoteam artist prost pe tata. 
Asta, pentru că pe strada Semaforului n-am întâlnit niciodată 
oameni atât de puternici şi frumoşi cum îmi desena el. 

Când era beat nu desena: se plimba numai prin casa, 
morocăânos, o bătea pe mama şi, dacă ne prindea, şi pe noi, 
copiii. De acasă, în asemenea ocazii, mama ne trimitea la vecini 
şi noi nu ne întorceam decât după ce se liniştea. Se liniştea însă 
repede: se aşeza la masă, îşi lăsa capul în palme şi plângea. 
Hohotea atât de puternic încât scârţâia scaunul sub el. Uneori 
mi-era milă de el. Îmi venea să-l mângâi, să-i sărut mâinile cu 
care desena atât de frumos. 


De obicei, a doua zi, îşi cerea iertare de la mama, şi-i promitea 
că o să găsească de lucru. Când seara se întorcea fără să fi 
găsit, ruşinat, îşi ţinea capul în pământ. Mama îl îmbărbăta: 

— Nu-i nimic. Ai să găseşti mâine... 

Când nu mai aveam nimic în casă, tata îşi agăța pe spate o 
tăbliță de lemn cu inscripţia „lemnar” şi se ducea în colţul străzii 
Bhom, unde, cu alţii ca el, pictori, fierari, zidari, aştepta norocul 
care, de obicei, apărea în persoana unei servitoare ce-l chema la 
tăiat lemne sau la alte munci la fel de calificate. 

Şi noi copiii trebuia să întreprindem ceva ca să putem 
contribui la întreţinerea casei. La şcoală tot nu ne prea duceam 
decât iarna, când ne era frig şi ştiam sigur că se încălzesc sălile 
de cursuri. Fiind cel mai mic în familie, slăbuţ şi nemâncat, a 
trebuit să-mi aleg o meserie pe măsura puterilor mele. Astfel, 
m-am angajat să însoțesc un cerşetor orb în lungile lui 
peregrinări prin oraş. Am învăţat bine meseria de cerşetor: 
ştiam unde şi când poate pica ceva. Parcurile nu le colindam 
decât spre seară când apăreau perechile de îndrăgostiţi. Ne 
dădeau bani, dar nu din milă, ci numai ca să nu-i deranjăm. 
Orbul m-a învăţat să nu întind mâna gospodinelor care se duc 
spre piaţă, ci numai acelora care se întorceau de la cumpărături: 
ele, de obicei, erau mulţumite de târguială şi, ce era şi mai 
important, aveau mărunţiş. 

Orbul nu era un om prost, deşi nu văzuse niciodată lumina 
soarelui. Se născuse fără vedere, dar trăia într-o lume ciudată, 
imaginată numai de el. O dată l-am întrebat dacă ştie cum arată 
o biserică. 

— Da, mi-a răspuns. Trebuie să fie ca o cameră mare cu 
tavanul undeva foarte departe. 

— Bine, dar dacă eşti orb şi n-ai văzut niciodată un tavan, de 
unde ştii că e departe sau nu? 

— După cum se pierde vocea. 

Am intrat imediat într-o biserică, mi-am închis ochii şi am 
rostit câteva cuvinte cu voce tare. Fără să văd nu mi-aş fi putut 
da seama de înălţimea bolţii. Dar orbul nu aprecia numai 
înălţimea tavanelor, ci şi înălţimea caselor. Spunea că după 
sunetul paşilor. Avea auzul atât de fin, încât recunoştea şi 
valoarea monedei aruncate în cutiuţa lui de tinichea. 

— Asta a fost un om bun. A dat o monedă galbenă de cinci lei. 


— De unde ştii că a fost om şi nu femeie? 

— Ascultă! Acum vin dinspre stânga două femei. Ba nu... O 
femeie şi un copil. N-o să ne dea nimic. 

Într-adevăr, femeia cu copilul au trecut pe lângă noi fără să ne 
privească măcar. 

— De unde ai ştiut că n-o să ne dea nimic? 

— De acolo că au tresărit şi şi-au grăbit paşii. Au tresărit când 
m-au văzut, şi pentru că n-au vrut să dea au vrut să fie cât mai 
departe de mine. Auzi... Omul care trece acum e ori mare, ori 
gras... 

— Un om gras. 

— Graşii dau foarte rar. Mult timp m-am gândit de ce. Aproape 
doi ani de zile m-am frământat. Acum ştiu. 

— De ce? 

— Pentru că se apleacă greu. De aceea. Dacă aş sta în 
picioare mi-ar da şi graşii. 

— Atunci de ce nu stai în picioare? 

— Pentru că un cerşetor care stă în picioare câştigă totdeauna 
mai puţin decât unul lungit pe trotuar. 

Mai târziu, când am fost totuşi silit să frecventez şcoala, m-am 
învoit cu cerşetorul să-l conduc numai până în centrul oraşului, 
în faţa catedralei catolice, şi după terminarea cursurilor să-l 
însoțesc acasă. După masă îl mai scoteam pentru câteva ore în 
oraş, dar îndată ce se întuneca trebuia să mă duc să-l iau. 
Pentru această muncă de călăuză primeam cinci lei. Tot atât 
costa şi un kilogram de pâine neagră. Toate ar fi fost bune dacă 
nu s-ar fi stricat timpurile. Bănuţii cădeau tot mai rar în cutiuţa 
de tinichea a orbului. La început, cerşetorul mă bănuia că-l 
dijmuiesc. De aceea, la sfârşitul fiecărui drum, mă silea să-l 
urmez în odaia lui unde mă strângea între genunchi şi mă căuta 
prin buzunare. Decepţionat că mi le găsea goale, îmi scotocea 
gura cu degetele în speranţa să-şi găsească bănuţii acolo. 

Într-o seară, prins de joacă, am uitat să mă duc după el. De 
atunci nu m-a mai chemat niciodată să-l conduc. Cu alte cuvinte 
asta a fost prima mea concediere. 

STRADA SEMAFORULUI 

1 

Strada Semaforului avea un singur rând de case. Pe partea 
cealaltă, deşi se făcuse parcelare, nu s-a ridicat nicio clădire. 


Terenurile virane, împrejmuite de garduri de sârmă, se 
întindeau până în imaş unde bălăriile — golomoaze şi un fel de 
leuştean sălbatic — creşteau în voie, neatinse de oţelul albastru 
al coaselor. Pământurile toate, până în apropierea fabricii de 
acizi, erau ale domnului Sânger. El le cumpărase pe preţ de 
nimic de la un grof bătrân, epileptic, care şi iarna şi vara umbla 
cu o cuşmă de oaie. Cu gândul să-şi apere căpăţâna dacă l-ar fi 
apucat criza pe un drum pietruit. 

În ultima vreme, de când s-au oprit lucrările la linia ferată care 
trecea chiar la capătul de sus al străzii Semaforului, venea tot 
mai rar să admire bălăriile, pământul. Când venea, îşi înfigea 
bastonul de bambus în ţărână, apoi pipăia glodul mustos de pe 
vârful băţului. 

— Pământ bun i spunea. Şi copiii care se adunau în jurul lui 
râdeau că vorbeşte de unul singur. 

Groful se născuse cu şase degete la mâna stângă şi copiii de 
pe strada Semaforului ştiau acest lucru. De aceea umblau în 
haită după el, cu speranţa că odată şi odată tot o să-şi scoată 
mâna cu pricina din buzunar. Dar bătrânul se obişnuise într- 
atâta să se folosească de o singură mână, încât chiar lui i se 
părea — şi afirma acest lucru — că stânga nu e numai de prisos, 
ci e şi o povară. 

Vara umbla cu sandale de gumă, fără ciorapi. Când isprăvea 
sondarea glodului, se ducea la malul Mureşului şi-şi scălda 
picioarele pline de bătături. Dacă era bine dispus, ţinea predici 
celor adunaţi în jur. Filosofa. Unii spuneau că a făcut o 
sumedenie de şcoli înalte şi unele chiar în America. 

— Vedeţi, îşi arăta degetele picioarelor. Am unghii. Imi sunt de 
prisos. Aş fi foarte curios să aflu care a fost ultimul meu strămoş 
care s-a folosit de ele... Când ajungea cu meditaţiile până aici, 
cineva trebuia să-l întrebe: 

— La ce să le fi folosit? 

Groful îl mustra din priviri pe vorbitor, a dispreţ, şi continua: 

— La curăţitul nucilor de cocos! Atunci erau folositoare încă. 
Dar acum?... îmi aduc numai pagubă. Imi rup ciorapii. Atât, 
băieţi... Da... Oare cum s-o fi numit ultimul meu strămoş care s- 
a folosit încă de unghiile de la picioare?... 

Se întâmpla ca cineva să-i spună un nume banal: Gheorghe 
sau lon, şi atunci groful, supărat de incultura celor din strada 


Semaforului, devenea războinic: lovea în stânga şi în dreapta cu 
bastonul de bambus spre hazul copiilor care îl bombardau cu 
pietre şi cu nămol. 

Cu domnul Sânger nu stătea de vorbă: îl făcea jidan, escroc şi- 
| înjura pe o limbă necunoscută celor din strada Semaforului. 

Domnul Sânger era neamt din Sighişoara şi se îndeletnicea cu 
tot felul de afaceri: cumpăra şi vindea case, dădea sume mici cu 
împrumut, era reprezentantul a patru sau cinci firme străine şi 
finanța birturile din cartier. Era un om înalt, chel şi asuda de 
parcă ar fi fost înhămat la plug sau ar fi cărat piatră în spinare. 
Purta pantofi cu talpă de asbest, pantaloni bufanţi şi cămaşă 
milaneză, de culoare închisă. Cravată nu purta niciodată — îi era 
teamă să nu se înăbuşe. Faţa roşie, totdeauna rasă proaspăt, îi 
lucea şi mirosea de la cinci paşi depărtare a odicolon de 
trandafiri. Cele câteva fire de păr, de culoarea nisipului, ce-i 
creşteau la ceafă, erau meşteşugit netezite cu peria deasă şi 
aduse în faţă să acopere chelia deasupra frunţii. O cicatrice 
dreaptă, parcă trasă cu liniarul, îi împodobea bărbia. Când 
vorbea sau stătea în faţa cuiva, domnul Sânger îşi camufla 
cicatricea cu palma. 

în urmă cu doi ani nu-l cunoştea încă nimeni din cartier. 
Apăruse o dată cu începerea lucrărilor la linia ferată. Stătuse de 
vorbă cu câţiva ingineri, apoi, în urma discuţiilor, a început 
tratativele de cumpărare a pământurilor. Prevăzuse mare câştig. 
Se zvonea că prin apropiere se va înfiinţa şi o haltă de cale 
ferată, aşa că domnul Sânger n-a stat mult pe gânduri. A 
cumpărat toate terenurile virane, le-a împrejmuit cu sârmă 
ghimpată şi a început zidirea primei case. Pe vremea aceea s-a 
măsurat şi întinderea străzii celei noi chiar în dreptul 
semaforului. Strada primise şi un nume oficial, înregistrat 
undeva în arhivele primăriei: Protopop Gâlmeanu; dar nimeni n- 
o numea aşa. Muncitorii de la lucrările de terasament îi spuneau 
„Semaforului” şi aşa a rămas. 

N-a trecut decât un an de la cumpărarea pământurilor şi 
prima casă, pătrată, în formă de cazarmă, cu două etaje, era 
gata. Domnul Sânger îşi făcuse planuri mari cu această casă. La 
parter voia să deschidă un restaurant, iar sus, în cămăruţele de 
la etaj, hotărâse să ţină fete. A şi scos autorizaţia pentru hotel şi 
a chemat un pictor să-i facă firma: Hotel Triest. Muncitorii însă 


au luat clădirea cu asalt şi au ocupat cămăruţele. Nu mai puteau 
fi scoşi decât cu ajutorul poliţiei. Dar domnul Sânger era un om 
deştept şi s-a împăcat cu ei. Erau doar viitorii lui clienţi. Cu 
timpul, datorită unui burlan rupt, ploaia a spălat litera e din 
opera pictorului de firme, astfel că, din inscripţia Triest, a rămas 
doar Hotel Trist. Astfel a devenit cazarma domnului Sânger 
Hotel Tristete. Şi nimeni nu o mai numea altfel. Până şi poştaşii, 
care de altfel veneau foarte rar în strada Semaforului, ne 
chemau la ei şi ne întindeau câte o foaie de hârtie: 

— Du citaţia asta la Hotel Tristeţe. 

Toate ar fi fost bune dacă o comisie de anchetă venită de la 
Bucureşti n-ar fi oprit lucrările de la linia ferată. Li s-a părut lor 
că se furase prea mult, fără să fi primit procentul care li s-ar fi 
cuvenit după o lege nescrisă, astfel că au găsit solul nisipos, 
nerezistent pentru cale ferată şi au încheiat pe loc zece procese 
verbale. Ministerul în cauză şi-a însuşit rapoartele comisiei şi a 
suspendat oficial lucrările. 

Muncitorii, de pe o zi pe alta, au rămas fără lucru. La început, 
cei care nu mai primiseră ultimele salarii au început să desfacă 
traversele, încât numai după o singură lună cele două şine 
ruginite au rămas desculţe pe prundiş. Viaţa din cartier şi-a 
reluat cursul ca mai înainte: oamenii şi-au căutat slujbe în altă 
parte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai singură strada 
Semaforului creştea: ca din pământ au răsărit cocioabe, din 
piatră, din lemn, din tablă. Domnul Sânger umbla încruntat de 
supărare; uita să-şi ascundă cicatricea de pe bărbie; apoi s-a 
liniştit şi el. S-a apucat de alte afaceri şi s-a înstrăinat tot mai 
mult de strada Semaforului. Numai o dată pe lună venea 
regulat. La întâi. Venea să-şi încaseze chiriile, apoi dispărea încă 
pentru o lună. Era socotit un fel de calendar ambulant. 

— Uite, domnule, iar a trecut o lună. 

Domnul Sânger era la fel de punctual ca şi maşinile de 
reclamă ale fabricii Schmoll de la Braşov care, în fiecare an, în 
primele zile ale lui ianuarie, veneau şi împărțeau gratuit 
calendare de perete trase la ofset. 

În anul când ne-am mutat noi în strada Semaforului, maşina 
cu inscripţia Schmoll ne dăruise un calendar de culoare albastră, 
pe frontispiciul căruia erau desenate cifrele 1932. 


Primii mei prieteni au fost copiii lui Jurj, tinichigiul. Despre 
acest tinichigiu se spunea că el ar fi construit semaforul de la 
capătul străzii. Noi eram foarte mândri de el. ÎI priveam cu 
admiraţie cum pleca în zori cu lădiţa de tinichea în spate. 
Mergea la lucru. Noi ne închipuiam că înalţă alte semafoare. Pe 
urmă nu l-am mai văzut pe Jurj cu lădiţa în spinare. Am aflat de 
la tata că e şomer. Din când în când Jurj venea pe la noi să se 
sfătuiască cu tata, care era „artist” şi era socotit om deştept, 
mai ales că era primul care ştia dacă este de lucru sau nu la 
gara triaj. Jurj visa să găsească undeva hani mulţi şi să se ducă 
în America aşa cum se dusese şi Griguţă, despre care se spunea 
că ar fi ajuns bogătaș de nu mai ştie ce să facă cu averea. 

La primul întâi, când a venit domnul Sânger să ceară banii de 
la tinichigiu, acesta nu i-a putut plăti. Neavând încotro, domnul 
Sânger a aşteptat încă o lună. Dar Jurj n-a avut bani nici a doua 
lună. Atunci domnul Sânger a chemat poliţia şi tinichigiul a fost 
evacuat în stradă. N-a avut cine ştie ce lucruri: un dulap vopsit 
cu lac alb, un pat de fier şi unul de lemn în care dormeau cei 
patru copii ai lui, o masă din lemn de brad şi două scaune fără 
spătare. Lucrurile lui mici, vasele de bucătărie nu le-am putut 
inventaria: erau legate într-o pătură, dar cred că au fost puţine 
dacă au încăput într-o singură legătură. 

Era la începutul lui noiembrie şi căzuse bruma. Ramurile 
uscate ale salcâmilor, bătute de vânt, sunau de parcă ar fi fost 
de os. Uşile caselor din strada Semaforului se deschideau rar, să 
nu se răcească odăile. Era frig: nu mai puteam umbla desculți. 
Ne înveleam picioarele în cârpe. 

Nevasta lui Jurj stătea în pat şi tuşea. Era roşie la faţă de 
parcă ar fi avut un cuptor sub pătură. Tata l-a sfătuit pe Jurj să-şi 
ducă copiii la azil. La noi nu aveau loc: locuiam şase într-o 
cameră. Neavând altceva de făcut, Jurj şi-a luat copiii şi s-a dus 
la azil. Aici i-au spus că nu mai sunt locuri şi, de altfel, nici nu se 
primesc decât copii orfani. Nu ştiu la ce s-o fi gândit în drum 
spre casă. Era tare mohorât. Când a intrat în curtea casei lui 
Sânger era încruntat. Nevasta sa avea febră şi aiura. Nu şi-a 
recunoscut soţul. Tinichigiul i-a pus palmele pe frunte. Ardea. A 
lăsat să-i alunece palmele spre obraji, spre gâtul femeii. N-a 
trebuit să strângă mult. Ea nu şi-a deschis ochii decât o singură 
dată, probabil a mirare. Eu cred că din ochi a încuviinţat totul. 


Pe urmă, Jurj a cotrobăit în lădiţa lui de tinichea, a scos o daltă şi 
şi-a tăiat vinele. Probabil a vrut să dea copiilor calitatea de 
orfani. 

Cu unul din copiii lui Jurj m-am întâlnit nu de mult la un dineu 
oferit de ambasada bulgară. L-am întrebat cu ce se 
îndeletniceşte. Un timp m-a privit stânjenit, apoi s-a aplecat spre 
mine şi mi-a spus încet, să nu-l audă cei din jur: 

— Sunt ministru adjunct. 

HOŢUL 

N-am mai mâncat de două zile. A treia zi, seara, tata şi-a lăsat 
capul în palme şi s-a aşezat lângă cuptor. Aşa făcea totdeauna 
când era necăjit. Noi, copiii, am lăsat joaca deoparte şi ne-am 
grămădit pe salteaua cu rumeguş de lângă perete. Mama ne-a 
îndemnat să ne culcăm. Era un sfat bun: dormind nu simţeai nici 
foamea şi erai şi ferit de eventualele palme pe care tata le 
împărțea cu dărnicie când era necăjit. Acum nu-mi mai amintesc 
de ce, poate de foame, sau poate că n-am vrut să mă culc, am 
început să smiorcăi. Fratele cel mare m-a îmbrâncit cu cotul şi 
mi-a şoptit la ureche: 

— Taci, că ne bate tata. 

Am tăcut imediat şi am aruncat o privire spre cuptor. Tata era 
tot acolo. Aşa cum stătea gârbovit, cu cămaşa peticită întinsă pe 
spate, îi puteai vedea fiecare tresărire a muşchilor. La lumina 
slabă a lămpii de petrol şi datorită jocului de umbre, părea că 
are nişte frânghii întinse sub cămaşă. Nimeni nu era atât de 
puternic pe strada Semaforului ca tata. Odată, când am fost să 
descărcăm lemne la gara de triaj, tata a adus acasă trei 
traverse întregi. Alţii, care n-au luat decât una singură, făceau 
popasuri din o sută în o sută de metri. Tata nu s-a oprit de loc, şi 
noi, copiii, l-am admirat la fel de mult ca pe Tarzan, pe care l-am 
văzut la cinema. Dacă ar fi fost totdeauna ras şi îmbrăcat bine, 
ar fi fost un om frumos. Mama ne-a povestit de multe ori că, 
atunci când l-a cunoscut, a avut şi haine negre de duminică şi 
puţini erau oamenii care nu se întorceau după el, să-l admire. 
Acum însă, îmbrăcat în cămaşa peticită, în pantaloni rupţi şi 
strimţi, încălţat în nişte galoşi mari de cauciuc legaţi cu sfoară 
de Manila, părea o haimana. 

Nu-mi plăcea să-l văd necăjit: îşi încrunta fruntea şi-şi ţinea 
pumnii mari, păroşi, atât de strânşi încât mă temeam că o să-i 


plesnească vinele. Atunci şi ochii îi erau fioroşi. Aveau nişte 
sclipiri galbene şi strânşi între pleoape, păreau că te străpung ca 
nişte săgeți. Altă dată, ochii lui castanii, senini, te priveau drept 
în faţă. Avea şi o vorbă despre asta: 

— Omul cu conştiinţa curată te priveşte totdeauna în ochi. El 
nu-şi fereşte privirile. 

Fratele m-a înghiontit din nou: 

— Culcă-te odată. La noapte o să mâncăm. 

— De unde ştii? l-am întrebat curios. 

— Ştiu. Am auzit când au vorbit bătrânii. 

îmi admiram fratele pentru curajul de a vorbi astfel despre 
părinţi. E drept, nu folosea acest termen decât în afară de casă, 
sau când nu erau părinţii de faţă. Curios să aflu despre ce au 
vorbit „bătrânii”, am insistat: 

— Ei spune, ce-ai auzit?... 

Fratele cumpăni un timp, să-mi spună sau nu, apoi mă trase 
lângă el şi-mi şopti la ureche: 

— La noapte tata se duce să fure. 

Am simţit cum îmi năvăleşte sângele în obraz.' Eram atât de 
emoţionat încât nu ştiam ce să-i răspund. M-am ridicat în coate 
să-l văd mai bine pe tata. Nu-şi mai ţinea capul în palme. Stătea 
rezemat în coate la fel ca şi Gânditorul din reproducerea de pe 
perete. Îl priveam şi-mi venea să mă duc la el, să-i sărut mâinile. 

— De ce nu dormi? m-a întrebat aspru mama şi eu speriat am 
tras pătura peste cap şi am început să sforăi ca şi cum aş fi 
dormit de cine ştie când. 

A trecut multă vreme fără să se audă vreun zgomot. Tocmai 
mă temeam că am să adorm şi n-am să-l văd pe tata plecând, 
când am auzit iarăşi vocea mamei: 

— Nu te duce. 

Tata a răspuns târziu detot: 

— Trebuie să mă duc. 

Mama a stins lampa şi după un sfert de oră tata a deschis uşa 
încet de tot ca să nu scârţâie. Nerăbdător,. Un aşteptat să se 
culce mama, pe urmă m-am sculat şi am spus că vreau să mă 
duc afară. leşit din casă n-am luat-o spre fundul curţii unde erau 
closetele comune, ci am pornit-o spre stradă. 

Era o noapte întunecoasă, fără lună. Tocmai bună pentru hoţi. 
Pe stradă niciun om. Şi niciun zgomot. Numai de peste drum, 


dincolo de gardul de sârmă ghimpată al domnului Sânger, 
ţârâiau greierii. Desigur, peste puţin timp, mama o să mă caute 
în curte. O să iasă încet, în cămaşă de noapte şi o să mă strige 
cu o voce scăzută, să nu se trezească ceilalţi locatari. Neprimind 
niciun răspuns o să meargă în vârful picioarelor spre curtea din 
dos, pe lângă cuştile de iepuri ale lui Adam. Domnul Adam o să 
deschidă fereastra bucătăriei lui de vară şi o să întrebe cine 
dracu' umblă noaptea. 

Acum e totuna. 

Dinspre semafor începea să adie un vânt rece de septembrie 
cu miros de ploaie. Imi strâng cămaşa la gât şi-mi grăbesc paşii 
să-l ajung pe tata. La colţul străzii mă opresc şi pândesc 
întunericul ca şi cum eu aş fi fost hoţul. Nu m-am înşelat. Pe 
strada pustie nu e decât un singur om: tata. Stă lipit de zidul 
băcăniei lui Glass, chiar în apropierea vitrinei. Oare ce poate lua 
de acolo? 

Cunoşteam vitrinele din cartier ca nimeni altul. Vitrina lui 
Glass era înţesată cu halva colorată, cu salam, cu jumere şi cu 
brânză. Şi sticle sunt în vitrina lui, dar alea sunt goale. Ar trebui 
să mă duc la tata să-i spun să nu ia sticle. De ce să le care 
degeaba?... Totuşi nu îndrăznesc să mă duc la el. Ar fi în stare 
să mă bată. În ultima vreme, de când nu mai câştigă nimic, e 
tare iute la mânie. 

încep să mă obişnuiesc tot mai mult cu întunericul. Îl văd bine 
pe tata: acum se apropie de oblonul de tinichea al vitrinei. Dar 
de ce face atât de mult zgomot?... Sau numai mie mi se pare 
aşa?... A pocnit ceva... Desigur lacătul... Ce bine că e puternic 
tata! Altcineva n-ar fi reuşit să-l rupă atât de repede. Dar ce-i 
asta?... De ce s-a deschis fereastra lui Glass?... Să fi auzit şi el 
pocnetul?... Acum se deschide şi poarta. Da, e Glass. Glass şi 
fiul său. Dar cine o fi al treilea?... Şi tata de ce nu-i vede?... N-ar 
trebui decât să se întoarcă puţin şi i-ar vedea. Fluier din toate 
puterile. Tata tresare... 

E prea târziu. Glass i-a sărit în spate. Au căzut amândoi la 
pământ. Acum şi fiul lui Glass se apropie de ei. Îl loveşte cu 
piciorul pe tata. Şi celălalt dă cu piciorul în tata. Alerg într-acolo. 
II trag pe fiul lui Glass să nu mai dea în tata care stă întins cu 
faţa la pământ fără să se mişte. L-au omorât. Încep să plâng. 
Cineva îmi cârpeşte o palmă, dar nu mă doare. 


— Ăsta n-o să mai fure niciodată, spune în cele din urmă Glass 
cu vocea groasă, răguşită. 

Cu picioarele îl îmbrâncesc pe tata până la marginea 
trotuarului şi, ca unii care şi-au terminat treaba, intră liniştiţi în 
casă. E bine că nu cheamă poliţia. E drept, nici n-ar avea de 
unde să-i cheme. Poliţiştii ocolesc strada Semaforului. Mai ales 
noaptea. Oamenii de aici umblă cu cuţitele şi nu numai ca să fie. 
Le scot repede şi le mânuiesc bine. i 

Aştept ca să se stingă zgomotele, apoi mă apropii de tata. li 
şterg sângele de pe frunte. li şterg sângele şi-l mingii. 
Bolboroseşte ceva. Inseamnă că n-a murit. Mă bucur şi mă aşez 
lângă el. Nu ştiu ce ar trebui să fac. Ba da. Peste drum eo 
fântână, alerg acolo, îmi scot cămaşa, o ud, apoi o pun pe 
fruntea tatii. El se ridică încet în coate şi priveşte în jur. Îmi dau 
seama că nu pricepe mare lucru din cele întâmplate. Mă 
priveşte un timp, apoi mă recunoaşte. Il ajut să se ridice şi-l 
conduc la fântână. Se spală pe faţă, pe piept. Ce piept lat are! 
O, dacă ar fi fost Glass singur? Sau dacă nu l-ar fi luat pe tata 
prin surprindere. 

— Hai, îmi spune după un timp tata şi mă ia de mână. 

Pornim încet, fără grabă, spre casă. 

— Ţi-e foame? 

— Nu, tată. 

Un timp nu mai vorbim. Mergem tăcuţi ca doi oameni 
preocupaţi. Aş fi dat mult să ştiu la ce se gândeşte, dar n-am 
avut curajul să-l întreb. La colţul străzii se reazimă de zid şi-şi 
trage sufletul. De ce nu sunt atât de puternic ca să-l pot lua în 
braţe?... Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, îmi spune cu o voce 
stinsă de parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă cineva: 

— Nu mai e mult până acasă. 

Pe drum mă mângâie pe cap. 

— Când o să am bani am să-ţi cumpăr o minge. 

Ştiu că n-o să-mi cumpere niciodată, dar mă bucur de parcă 
mi-ar fi luat una. Îi sărut mâna. 

— iți mulţumesc, tată. 

Mulţi ani au trecut de la această întâmplare, dar nu m-a mai 
privit niciodată în ochi. 

FLAŞNETARUL 


Flaşnetarul avea un singur ochi şi un singur nume: 
„Flaşnetarul”. Ochiul şi l-a pierdut pe front, undeva în Galiţia, în 
primul război, iar numele, când a moştenit flaşneta. Oamenii 
care l-au cunoscut mai de mult spuneau că şi tatăl său, şi 
bunicul său au fost flaşnetari. Umblau din casă în casă, adunau 
cârduri de copii în jurul lor şi învârteau manivela lădiţei cu clape. 

Flaşneta avea o singură melodie, monotonă, ciudată, tristă. 
Când o ascultam, îmi veneau în minte cărţile de poveşti cu poze 
colorate, reprezentând fete tinere cu păr lung şi cu rochii largi, 
pline de mărgele. 

Povestea flaşnetarului e simplă, banală. Când s-a întors de pe 
front, din Galiţia, l-a găsit pe taică-su pe patul de moarte. N-a 
fost prea impresionat. A văzut atât de mulţi morţi pe câmpul de 
luptă, încât moartea îi devenise prietenă. De multe ori, se 
spune, când era singur şi trist, discuta cu ea. Dar ce anume, nu 
ştia nimeni. 

Era un om tăcut. Îmi amintesc că, atunci când venea pe la noi, 
pe strada Semaforului, se rezema de un gard, învârtea manivela 
şi privea în gol, până departe, dincolo de pământurile domnului 
Sânger. Pe strada Semaforului nu prea aduna bani: rar de tot 
ciupea câte un prânz, dar flaşnetarul n-a fost niciodată prea 
pretenţios. 

După înmormântarea lui taică-su, şi-a lipit o bucată de pânză- 
neagră peste orbita goală şi roşie, şi-a agăţat cureaua flaşnetei 
pe umăr şi a pornit să colinde oraşul. Cel mai mult l-au îndrăgit 
copiii: îl înconjurau, unii îi dădeau bănuţi, iar alţii îşi băteau joc 
de el. 

Flaşnetarul învârtea manivela şi nimeni nu ştia la ce se 
gândeşte. Pe urmă, oamenii au aflat: strângea bani, voia să 
cumpere o flaşnetă nouă, pe roţi, cum nu mai erau decât două 
în toată ţara. 

Zece Crăciunuri şi zece primăveri au trecut până şi-a adunat 
toţi banii. Flaşneta cea nouă era frumoasă, dată cu lac şi pictată 
cu îngeraşi. Şi melodiile erau noi: erau mai săltăreţe, nişte 
valsuri de Strauss şi Kalman şi câteva arii din Rigoletto, cântate 
de un spaniol cu numele Fleta. Eu aş fi stat toată ziulica lângă el 
să urmăresc rotirea înceată a cartonului găurit şi să privesc 
îngeraşii rezemaţi cu coatele pe nişte nori graşi şi albi. 


Din toate, numai flaşnetarul a rămas neschimbat: purta încă 
fâşia de pânză neagră peste ochiul stâng şi hainele cu care s-a 
întors de pe front, din Galiţia. 

O dată la o chermesă din pădurea verde, nişte cheflii l-au 
rugat să-i distreze. Flaşnetarul s-a învoit, a învârtit manivela 
până spre înserare, apoi a cerut răsplata. 

— Tu nu te-ai distrat, chiorule? l-au întrebat chefliii şi au vrut 
să-l gonească. 

Flaşnetarul a insistat. Chefliii l-au bătut şi ca să se distreze l- 
au legat de un pom. Pe urmă, veseli, au învârtit ei manivela 
flaşnetei până când s-a întunecat de-a binelea. Atunci au 
răsturnat flaşneta şi au plecat spre casă. 

N-a mai rămas în pădurea verde decât flaşneta cea nouă şi 
flaşnetarul, legat de copac. 

Spre miezul nopţii, a început să plouă. Flaşnetarul n-a putut să 
se elibereze din frânghii: privea neputincios cum se spălăceau 
feţele îngeraşilor, cum pocnea lacul şi cum din cauza ploii se 
umflau lemnul, burduful, clapele. 

Nici la ceea ce s-a gândit flaşnetarul în noaptea aceea n-a 
aflat nimeni. Nici măcar vânătorii care l-au eliberat a doua zi. 

Flaşnetarul, cu mâinile şi cu picioarele amorţite, s-a târât până 
la flaşnetă şi a început să învârtească manivela. Lada cu clape 
mugea a dogit. 

Aşa l-am reîntâlnit pe flaşnetar: cu flaşneta cu sunete dogite. 
Când venea pe strada noastră, pe Semaforului, împreună cu 
prietenii mei îmi băteam joc de el şi-i împroşcata flaşneta cu 
noroi. 

lartă-mă, flaşnetarule! 

UN PĂCAT DE ŞASE TONE 

Justin Popescu-Nababu era socotit cel mai râu învăţător din 
şcoală. Preda matematica şi geometria. Lui trebuia să-i răspunzi 
fără să te gândeşti care e numitorul sau numărătorul, dacă 72 
este sau nu divizibil cu nouă şi ce număr înmulţit cu 7 dă 56. In 
loc de degetele de la mâna stângă avea o proteză de lemn 
îmbrăcată într-o mănuşă de piele de porc, lucioasă. La ochiul 
drept purta un monocilu cu trei dioptrii, legat cu un şiret negru 
lucios de un buzunar al vestonului. Când intra în clasă, se oprea 
lângă uşă, se uita cercetător în ochii elevilor, rânjea cu răutate 


de parcă ar fi spus: „larăşi v-am prins”, apoi victorios se aşeza la 
catedră. 

După notarea absenţelor, îşi punea scaunul lângă tablă, se 
aşeza cu faţa spre clasă, îşi trăgea pantalonii de. Pe genunchi şi 
începea să rânjească: avea dinţi mari ca nişte clape de pian. Toţi 
elevii îşi ascundeau privirile, în afară de mine, care mă 
socoteam cel mai bun prieten al lui şi-i priveam picioarele, cu 
speranţa să-i descopăr şireturile izmenelor care, de obicei, îi 
atârnau de sub pantaloni. 

După o tăcere lungă, de efect, sărea de pe scaun şi întreba cu 
voce groasă, ca din butoi: 

— Carele eşti acela care nu ştii să calculezi suprafaţa unui 
triunghi isoscel?... 

Cei slabi de înger începeau să tremure: el îi scotea la tablă, le 
ciocănea creştetul cu degetele-i de lemn şi le ţinea câte o 
predică: 

— Mă, tâmpit eşti! O să te faci cizmar şi n-o să fii în stare să 
pingeleşti nişte papuci nemţeşti. Păi cum crezi că ai să croieşti 
tălpi pentru pingele dacă nu ştii să calculezi suprafaţa unui 
triunghi isoscel?... Tu crezi că te poţi fofila prin viaţă fără să 
cunoşti răspunsul la această mare taină a ştiinţei?... Tâmpitule... 
Află, mă, că nici viaţa nu-i altceva decât un triunghi isoscel... Un 
mare triunghi isoscel... Aşa-i, râiosule... 

Râiosul eram eu. Mă sculam în picioare şi-i răspundeam 
repede: 

— Aşa-i, domnule învăţător, aşa-i! 

Mulţumit de răspuns, îşi continua teoriile: 

— Uită-te, mă, la capul ăstuia — arătă spre capul Unui alt 
băiat scos la tablă — oare dovleacul ăsta — îl ciocănea cu 
proteza — oare ăsta nu-i un triunghi isoscel?... Ce-i taică-tu? 

— Tinichigiu, domnule învăţător. Doar ştiţi, v-a făcut burlanele 
acelea... 

— N-am întrebat ce ştie să facă, ci ce este, mă. Tinichigiu, 
zici? Şi făcea o mutră atât de mirată, de parcă atunci ar fi auzit 
pentru prima oară despre o asemenea meserie. Niciodată n-aş fi 
crezut că un tinichigiu poate avea un copil atât de tâmpit! Marş 
la loc! Ai luat un doi, un doi cât două tone. 

Pentru el, toate unităţile de măsură se reduceau la una 
singură: tona. Elevul prost era prost de cinci tone, jegul de pe 


gâtul unui alt elev era de trei tone şi absolut totul în mintea lui 
lua proporţii de tone: minciună de o tonă, o chiflă mare de şapte 
tone sau, cum spunea el: „E o larmă grozavă, de opt tone”. In 
general însă, cantităţile folosite de el nu treceau de zece tone. 
Peste zece tone nu putea fi decât tâmpenia, dar nici aceasta nu 
depăşea niciodată cifra de douăzeci. De obicei, evalua o 
tâmpenie la douăsprezece-treisprezece tone. 

Când termina cu elevii scoşi la tablă, mi se adresa mie: 

— Tu, mă râiosule... la zi, ştii să calculezi suprafaţa unui 
triunghi isoscel P. 

Deşi îmi plăcea cuvântul „isoscel”, nu ştiam exact ce 
înseamnă şi cum arată. Răspundeam totuşi, fără să ezit: 

— Da, domnule învăţător, cum să nu ştiu! Pentru mine 
isoscelul e o chestie uşoară. 

— Vedeţi, mă? radia el. Râiosul pe toate le ştie. l-am trecut în 
catalog o notă de nouă tone. 

Singurul care avea note bune la matematică şi geometrie 
eram eu. În schimb, stăteam prost la toate celelalte materii şi în 
special la istorie, unde nu eram în stare să ţin minte anul morții 
lui Ştefan cel Mare sau anul urcării pe tron al lui Petru Rareş. De 
aceea, la această disciplină nu avusesem niciodată o notă mai 
mare de patru. Petcu, învățătorul care ne preda istoria, mă şi 
lua la rost: 

— Cum se poate, dragă fiule, să nu te pregăteşti niciodată la 
istorie? Astăzi n-ai ştiut nici anul luptelor de la Poarta-Albă. Se 
poate una ca asta? Şi măcar dacă ai fi prostuţ. Dar văd, la cea 
mai grea materie, la matematică, stai bine. Asta înseamnă că 
eşti inteligent. Ar trebui să te pui cu burta pe carte. 

Eu îmi lăsam privirile în pământ şi-i făgăduiam că o să fiu 
cuminte, atât de cuminte, şi am să învăţ atât de bine, că am să 
iau premiu cu cunună de lauri. Domnul învăţător Petcu mă 
mângâia pe cap şi îmi făgăduia că o să mă mai asculte şi data 
viitoare. Când mă scotea la tablă, tăceam ca un peşte. De unde 
să fi ştiut numele banului Craiovei la 1601?... 

Desigur, ar fi trebuit să vă spun că la matematică şi geometrie 
eram mult mai slab decât la istorie. Nici până azi n-am reuşit să 
mă descurc printre cifre, iar pe vremea aceea mă minunam ca 
unul care l-ar fi văzut pe Dumnezeu, dacă vreun coleg de-al meu 
ştia regula de trei simplă sau spunea ca pe apă tabla înmulţirii. 


De ce aveam atunci totuşi note bune la matematică şi 
geometrie? Pentru simplu motiv că domnul învăţător Justin 
Popescu-Nababu îşi iubea nebunește soţia. Da. Datorită acestui 
sentiment nobil, eram socotit un fel de Pitagora al şcolii primare 
nr. 8. Pitagora şi, bineînţeles, în această calitate şi prieten bun 
cu învățătorul Justin Popescu-Nababu. 

Prietenia noastră s-a legat chiar de la începutul anului, la 
prima lecţie de matematică. Învățătorul a intrat în clasă, ne-a 
spus să defilăm în faţa lui şi dintre cei treizeci şi doi de elevi, 
tocmai pe mine s-a găsit să mă scoată din rând. 

— Tu, mă râiosule. Văd că tu eşti cel mai mare din clasă. 

— Da, domnule învăţător. Cel mai mare şi cel mai tare. Chiar 
ieri la înscriere m-am bătut cu unul dintr-a cincea şi l-am biruit. 

— Taci, nu te-am întrebat! Ştii pe unde vine strada Rhea- 
Silvia? 

— Da, domnule învăţător. Cunosc toate străzile din oraş. Chiar 
şi pe acele care încă n-au nume. Este una... 

— Taci dracului! Hai, vino aici! 

Eram convins că o să-mi tragă o palmă. Nu s-a întâmplat asta. 
M-a tras lângă el şi mi-a şoptit să nu audă ceilalţi copii din clasă: 

— Te duci în strada Rhea-Silvia, la numărul 84, şi o cauţi pe 
nevasta mea. O s-o recunoşti repede. E puţin împlinită. Suni de 
trei ori la poartă, ai înţeles?... 

— Am înţeles, domnule învăţător. 

— Atunci, şterge-o! Şi până la nouă, până la sfârşitul orei te 
întorci. Să nu cumva... 

Am alergat într-un suflet până la adresa indicată şi am sunat 
de trei ori la o poartă mare de tinichea, nouă. Mi-a deschis o 
femeie atât de grasă, cum nu mi-a fost dat să văd până atunci. 
M-a năpădit un râs atât de puternic, că a trebuit să mă ţin de 
burtă să mă stăpânesc. Dar parcă te poţi stăpâni? Femeia era 
atât de caraghioasă, ca un hipopotam îmbrăcat cu un tricou de 
baie vărgat. Indignată, ni-a luat de urechi şi m-a târât până în 
bucătărie. Mă dureau urechile, dar nu mi-am putut stăpâni râsul. 
Cred că era mai lată decât înaltă. Avea o rochie galbenă, pătată 
cu flori mari, trandafirii, şi o faţă rotundă, făcută cu compasul, 
răsărită de-a dreptul din trupul umflat ca un zepelin. 

— Ce te râzi, măi? 


— Aşa râd eu totdeauna, doamnă. Doctorii spun ca e o boală. 
Dar mie mi-e teamă de ei şi nu mă duc să mă vindece. 

Am continuat să râd. M-a privit un timp mirată, apoi a început 
să râdă şi ea. Se scutura ca apucată de friguri, îşi deschidea 
gura ca un înecat care muşcă aerul, dar nu scotea sunete. Când 
îşi ţinea gura deschisă, ochii îi dispăreau în grăsime şi eu mă 
temeam de ea. După un timp, se pare că a obosit în urma 
efortului şi s-a aşezat pe un scaun. Sub fundul ei lat ca un butoi, 
scaunul dispăru ca mingile de ping-pong printre degetele 
scamatorului de circ. Scaunul dispăruse şi nu mai era în faţa 
mea decât o masă imensă de carne împachetată în stambă 
galbenă, pătată cu flori mari, trandafirii. 

— Du-te în curte, mi-a ordonat după ce şi-a revenit la forma ei 
originală. Du-te şi crapă lemne. Dar vezi, subţiri, ca să încapă pe 
gura sobei. 

în curte, totul era pregătit: şi lemnele, şi securea. Numai eu 
lipseam de acolo. Am crăpat ca vreo două coşuri: de lemne, apoi 
am plecat înapoi la şcoală. In poartă m-am întâlnit cu un prieten 
dintr-a cincea, care venise probabil să orânduiască lemnele în 
bucătărie. 

învățătorul Justin Popescu-Nababu îşi iubea soţia, (menaja şi 
astfel, pe zi ce trecea, se lega prietenia noastră în timpul orelor 
de matematică eram acasă la el, îi dereticam prin camere, îi 
spălam vasele la bucătărie şi măturam curtea. În scurt timp, am 
fost socotit un adevărat băiat de casă. La orele lui participam 
numai atunci când îmi punea note şi trebuia să fiu neapărat de 
faţă. 

După primul trimestru, când s-au obişnuit cu mine, eram 
folosit şi pentru cumpărături. Doamna Popescu-Nababu mă 
dăscălea cum şi în ce fel să mă tocmesc la piaţă, cum să constat 
dacă varza creaţă are căpăţâna tare şi în ce sezon e nimerit să 
iau cartofi săpunari sau mere Maşanschi. 

Până atunci nu mă evidenţiasem nici la matematică şi 
geometrie. Primeam câte un şase, şi rar de tot, dacă făceam o 
treabă mai importantă — de exemplu dacă băteam toate 
covoarele sau aprovizionam casa cu roşii pentru bulion — şi câte 
un şapte. Primul pas spre a merita calificativul Pitagora l-am 
făcut atunci când domnul Justin Popescu-Nababu m-a trimis să 
descarc un vagon de lemne la gara-triaj. l-am spus: 


— Nu mă duc, domnule învăţător. 

— Cum asta, râiosule? Vrei să te pic la matematică? Sau poate 
eşti bolnav? 

— Nu sunt bolnav, domnule învăţător. Dar cum să descarc un 
vagon de lemne pentru un fleac de şase sau şapte? Vreau şi eu 
un zece sau măcar un nouă. 

— Tu, mă?... Păi tu eşti prost ca noaptea... Cum să-ţi dau 
zece? Nu te-am scos din clasă când a venit domnul inspector de 
la Bucureşti? De ce crezi că te-am scos, râiosule?... Pentru că 
eşti tâmpit şi nu ştii nici măcar să aduni. Cum să-ţi dau o notă 
de nouă tone? Ai înnebunit?... 

M-am încăpățânat: 

— Vreau o notă de nouă tone. Zău, o merit. Ştiţi cât durează 
până descarci un vagon de lemne?... O după-amiază întreagă... 
Zău, face un nouă! Mai salt şi eu puţin media generală, că nu 
stau cine ştie ce strălucit. Tot cred oamenii că sunt tare la 
matematică. 

A doua zi, după ce am descărcat vagonul de lemne la gara 
triaj, am primit o notă de nouă tone. Pentru calcularea 
suprafeţei triunghiului isoscel. Era cea mai mare notă pe care o 
primisem până atunci în cei patru ani de şcoală. Eram mândru şi 
călcam ţanţoş ca un cocostârc. 

Faptul că n-am rămas repetent în clasa a patra primară îl 
datorez domnului învăţător Justin Popescu-Nababu. Totul s-a 
petrecut spre sfârşitul anului. Stăteam prost la istorie. Imi 
trebuia neapărat un şase la lucrarea scrisă, ca să nu fiu nevoit 
să repet anul. M-am dus cu o zi înainte de teză acasă, la 
învățătorul meu de matematică şi geometrie, şi i-am spus că o 
să repet anul din cauza luptelor lui Ştefan cel Mare. 

— Păi e normal, râiosule! mi-a răspuns el. Tu cum ai crezut că 
o să treci prin şcoală? Ca peştele prin apă? Tu nu ştii nimic. Nici 
măcar la matematică nu ştii. Oricum, e bine să repeţi anul, să 
înveţi ceea ce ai neglijat un an întreg. Hai, cară-te. 

M-a dat afară, dar n-am plecat din faţa casei cu numărul 84. 
Îmi venea să plâng şi să mă duc din nou la el, şi să-i vorbesc 
despre recunoştinţă. Pe urmă m-am supărat şi am vrut să-i 
sparg geamurile sau să-i murdăresc cu nămol faţada casei. 
Meditând însă, am ajuns la concluzia că răzbunarea n-o să-mi 
aducă niciun folos. l-am bătut din nou la uşă: 


— Ce-i, râiosule? încă n-ai plecat? 

— Nu, domnule învăţător. Am venit să vă întreb de adresa 
domnului inspector de la Bucureşti. Ştiţi, vreau să-i scriu că din 
cauza dumneavoastră am lipsit de la cursuri şi acum... 

N-am putut continua: am primit două perechi de palme, apoi 
încă două perechi. Îmi vâjâia capul ca un aparat de radio, dar m- 
am ţinut tare. 

— Dacă nu-mi daţi dumneavoastră adresa, am s-o cer de la 
domnul director. Am subliniat cuvântul „director”. Ştiam că nu 
se avea bine cu directorul şcolii. Am făcut pauza de efect, 
învățată de la el, şi am pornit spre uşă. M-a chemat înapoi; 

— la stai, râiosule! Ce vrei tu în fond?... 

— Să faceţi o bunătate, domnule învăţător. Am nevoie de un 
şase la istorie. De un singur şase. Dacă aţi vorbi dumneavoastră 
cu domnul învăţător Petcu... 

— Şi tu numeşti asta bunătate, ha?... Un şase la istorie! Păi 
asta nu e bunătate, mă! Asta e păcat! 

— Un mic păcat, domnule învăţător. Unul singur, de şase tone. 

Anume i-am spus aşa, ca să-i fac plăcere. N-am nimerit-o. Mi-a 
dat încă o palmă de vreo două tone, apoi alta de trei, dar 
datorită dragostei lui imense faţă de nevastă-sa am trecut clasa. 

Domnul învăţător Justin Popescu-Nababu a murit demult. E 
înmormântat undeva, la marginea cimitirului, sub o cruce de 
lemn, putrezită de ploi. Am trecut pe acolo. Sunt convins că 
dacă ar fi putut să vorbească, mi-ar fi spus: „[in o tonă de 
pământ pe burtă, râiosule Să-i fie tona uşoară. 

DOMNUL DAVID 

Zilele trecute mi-a căzut în mină o revistă veche. Am răsfoit-o 
şi am dat peste o reclamă a fabricii „Kalodont”. Cred că sunt 
puţini oameni care nu-şi mai aduc aminte de această reclamă. 
Pe vremuri, nu era drogherie unde să nu fi fost afişată şi era la 
fel de celebră ca reclamele întreprinderilor Schmoll, Frank sau 
Singer. Pentru cei care nu şi-o amintesc, o descriu: deasupra 
unui tub roş-trandafiriu, din care se scurgea o pastă roză, 
formând inscripţia „Kalodont”, era pictat un cap de femeie 
blondă, — cu un şirag de dinţi albi, sănătoşi. Cei care au privit 
reclama cu mai multă atenţie au putut observa că femeia avea 
un zâmbet ironic şi ochi albaştri, ciudaţi, cu priviri sfidătoare. 


Eu am avut norocul să cunosc personal modelul şi, printre 
hârtiile mele mai vechi, păstrez şi acum o scrisoare adresată ei, 
pe care, din diferite motive, n-am putut să i-o predau. În cei 
patrusprezece ani de când se află scrisoarea în posesia mea, am 
vrut s-o deschid de nenumărate ori. Din respect pentru 
expeditor, n-am făcut-o până acum. Dar să iau totul de la 
capăt... 

Eram în cel de al doilea an de ucenicie la un pictor de firme 
din Budapesta. Maistrul meu, priceput în scrierea literelor, se 
descurca mai greu în pictura propriu-zisă. De aceea, ori de câte 
ori era nevoie să pictăm câte un cap de vițel său o şuncă pentru 
un măcelar, maistrul meu îşi făcea drumul prin oraş şi mă 
îndemna să mă apuc singur de lucru, asigurându-mă că mă va 
ajuta la finisare. Nu mă ajuta niciodată. Când se întorcea din 
oraş, aprecia şunca sau capul de vițel, mă critica şi, în cele din 
urmă, dădea din mâini a lehamite, ceea ce însemna că „merge”. 
„Mergeau” şi capetele de femei pe care le făceam pentru coafori 
şi „mergeau” şi prăjiturile pictate pe portalurile cofetăriilor. 

Într-o zi, nu ştiu prin ce protecţie, maistrul meu a obţinut o 
lucrare mai mare şi anume: să revopsească toate reclamele 
fabricii „Kalodont” din oraş. Înainte de semnarea contractului, 
directorul administrativ al fabricii de pastă de dinţi l-a întrebat: 

— Dar spune-mi, dumneata eşti în stare să reproduci 
reclamele aşa cum erau şi cele vechi? 

Îi fac semn maistrului să nu semneze contractul. El însă, jignit 
de întrebarea directorului, a dat asigurări exagerate. Contractul 
s-a semnat şi s-a încasat avansul. În drum spre casă, supărat de 
bucuria lui copilărească, l-am întrebat nu fără răutate: 

— Şi acum ce facem? EU NU POT să execut portretele. Anume 
am subliniat cuvintele „eu nu pot”, ca să-şi dea seama de 
situaţie. Eram convins că s-a bazat pe îndemânarea mea, fiindcă 
era destul de cinstit să-şi recunoască incompetenţa în materie 
de portretistică. 

— In primul rând, ne îmbătăm, mi-a răspuns el. Facem două 
zile de sărbătoare. Azi şi mâine. Uite: ţine şi tu 100 de pengő şi 
să nu te mai văd, drac împieliţat ce eşti! 

N-aveam ce face. M-am dus la „Arca lui Noe”, m-am îmbătat 
ca un porc şi, după două zile, m-am prezentat la lucru. Pe 
maistrul meu, l-am găsit în mijlocul atelierului, aşezat călare pe 


un scaun. Era încă mahmur: avea ochii roşii, umflaţi şi faţa 
peticită cu plasture. Aşa arăta totdeauna, după încasări mai 
mari: se ducea acasă, se îmbăta, îşi bătea copiii, apoi dispărea 
două zile. Era greu să-l găseşti în asemenea ocazii, ancora unde- 
şi găsea prieteni demni de cinste. li plăcea să fie „domn”. Dacă 
era în fonduri, lipea sutare de frunţile asudate ale ţiganilor sau, 
dacă erau femei în tavernă, folosea bancnotele pentru 
corespondenţă. Lua câte o hârtie de 50 sau 100 de pengő şi 
caligrafia pe ea: „Ai ochi frumoşi”, „Îmi placi”, „Te iubesc”, ori, 
dacă era cazul, „Vino la masa mea”. De obicei, din pricina 
corespondenţelor, se întorcea acasă bătut. Nevastă-sa îl spăla, îl 
culca şi-i golea buzunarele. Uneori mă ruga s-o anunţ dacă-i rost 
de vreo încasare. Atunci venea la atelier „în vizită” şi nu pleca 
până nu punea mina pe toţi gologanii. Maistrul meu se întrista şi 
începea să filosofeze: 

— Să nu te însori, Frantz, niciodată. Femeia-i ca o pensulă 
veche. N-o arunci pentru că te-ai obişnuit cu ea, deşi nu-ţi aduce 
decât pagubă. 

Tocmai voiam să-l întreb ce facem cu reclamele „Kaiondont”, 
când, în pragul atelierului, apăru fosta noastră calfă, Dekmar, un 
pierde-vară şi un salazist notoriu. Ca totdeauna, era îmbrăcat în 
cămaşă verde, cu banderola lui Arpad la braţul drept şi cu 
pantaloni negri de călărie, vârâţi în cizme. 

— N-am niciun ban, îi spuse maistrul meu, în loc de salut. 

Dekmar se uită la mine, iar eu, neputincios, am ridicat din 
umeri, în semn că nici eu n-am. Un timp, am stat toţi trei tăcuţi. 
Pe urmă, Dekmar, supărat că n-a fost primit domneşte, a plecat 
trântind uşa. 

Maistrul meu începu să bolborosească mai mult pentru sine, 
dar destul de tare să-l aud eu: 

— De ce dracu o fi venind ăsta să cerşească?... 

— Lasă-l, maistre, l-am întrerupt, că altfel era în stare să 
vorbească de unul singur toată ziua. Mai bine spune ce facem 
cu reclamele? 

— N-ai nicio grijă, diavole, rezolvăm noi. Fă curăţenie! 

Am cărat toate firmele vechi, neintrate în lucru, în magazia de 
alături, am rânduit trepiedele lângă perete şi am măturat 
atelierul. În tot acest timp, maistrul nu s-a mişcat de pe scaunul 
din mijlocul încăperii. Era îngândurat. „Aşa-ţi trebuie, hapsân 


bătrân, i-am spus în gând. Macină-te.” Am tras perdelele de la 
ferestre, aşa cum îi plăcea lui şi m-am aşezat lângă dânsul 
sperând să-mi spună ce avea de gând să facă. 

— Măi Frantz — m-a întrebat într-un târziu — ţie nu ţi-e sete? 

— Nu. 

— Atunci, du-te dracului! 

Neavând dreptul să-l înjur cu voce tare, i-am întrebat: 

— Ne apucăm de „Kalodont”? 

— Ţi-am spus să te duci dracului. 

Supărat, m-am ridicat de pe scaun şi am pornit spre ieşire. 

— Stai, diavole! Unde te duci? Şi fără să aştepte răspunsul a 
continuat: Ştii unde vine strada Dob? 

— Ştiu. În ghetou. 

— Exact. Te duci acolo, la numărul 8 şi-l cauţi pe domnul 
David. Îi spui să vină la mine. 

— Nu se poate. Civilii n-au voie să intre acolo. 

— Şi zi, nici tu nu poţi? 

— Ba da, dar numai dacă e neapărată nevoie. Aşa, pentru 
fiece fleac... 

— Nu te duci pentru un fleac, prostule! David ăsta e un mare 
pictor. O să ne scoată din belea. 

M-am uitat la ceas, Era 8 şi jumătate. Evreii n-au voie să 
circule prin oraş decât de la ora 9 până la 11. Tocmai bine! 
Înseamnă că, dacă-mi pun o stea galbenă, mă pot strecura în 
ghetou. Maistrul meu şi începu să deseneze o stea pe o bucată 
de pânză galbenă. 

lau un coş ca să am ce face eu mâinile şi pornesc. Mai mult 
simt decât văd că oamenii îşi întorc capul în urma mea. Mă urc 
într-un tramvai şi taxatorul mă îmbrânceşte de pe scară: 

— La remorcă, jidan puturos! încă n-ai învăţat minte!? 

Aş vrea să-l scuip în obraz, dar mă abţin la timp. Aştept alt 
vagon şi mă urc la remorcă. Am impresia că toată lumea se uită 
la mine. Încurcat, privesc cum aleargă casele în urmă. 

La intrarea în ghetou, un sergent priveşte plictisit animația de 
pe stradă. Trec pe lângă el, legănându-mi coşul. Nu mă opreşte: 
înseamnă că am scăpat. 

La adresa indicată îmi deschide uşa un bătrâne! înfăşurat într- 
un halat de casă ponosit şi-mi spune că domnul Dâvid e plecat 
după cumpărături. 


— Îl aştept, declar eu laconic şi intru în casă. 

Toată familia Dâvid are o singură cameră şi bucătărie 
comună. Pe vremuri, probabil, stătea mult mai bine: mobilele de 
mahon sunt îngrămădite unele peste altele, să ocupe cât mai 
puţin loc. Pe pereţi, peste tot, sunt agăţate tablouri: peisaje, 
portrete. Pe un şevalet pestriţat de vopsele, aşezat lângă 
fereastră, o pânză începută: un copilaş îşi rupe steaua galbenă 
de pe piept; se vede o inimă imensă, de un roşu aprins. Tinober, 
constat apoi. Între cele două ferestre descopăr şi o, gravură: un 
bătrân bărbos, rezemându-se în coate, o reproducere după 
Durer. Mă apropii: e originală. 

— De ce-l căutaţi pe domnul Dâvid? 

— Maistrul meu vrea să-i dea ceva de lucru. 

Bătrânul mă pofteşte să iau loc... Mă aşez pe un fotoliu cu 
pielea scorojită şi abia atunci descopăr în patul mascat de un 
dulap o femeie în vârstă. Probabil e mama pictorului. Mă ridic şi 
o salut. 

— E oarbă, mă lămureşte bătrânul. 

Cu zece minute înainte de ora îl soseşte şi domnul Dávid. E un 
om înalt, cu obrajii scobiţi şi cu fruntea lată, boltită. Tâmplele-i 
cărunte scot şi mai mult în evidenţă ochii negri, vioi, ascunşi 
adânc în orbite. Păşind, pare că se leagănă ca o cămilă. Această 
impresie e întărită şi de faptul că se mişcă greoi, ca un om 
obosit. Oboseala, nu numai fizică, îi trădează vârsta: are peste 
patruzeci de ani. 

— Sunt de la atelierul „Paleta”. Maistrul meu vă roagă să 
treceţi pe la el. 

— Dumneata lucrezi la „Paleta”? mă întrebă mirat şi-mi arată 
steaua de pe piept. 

— Eu nu sunt evreu, domnule David. Am pus-o aşa, ca să pot 
veni la dumneavoastră. 

— Înţeleg. Dar acum va trebui să rămâi până la ora două. 

— Ştiu, îi spun resemnat. 

Ca să nu mă plictisesc, domnul David scoate dintr-un dulap o 
sumedenie de reproduceri după pictorii Renaşterii. Le răsfoiesc 
încet, fără grabă. 

— Şi despre ce este vorba? încearcă să mă descoasă, după un 
timp gazda. 


Maistrul mi-a interzis să-i pomenesc de „Kalodont”, Răspund 
într-o doară: 

— E vorba de nişte panouri mari. Ceva reclame. Atâta ştiu. O 
să vedeţi dumneavoastră. 

La ora două plecăm. Acum e un alt sergent de pază. Ne 
urmăreşte cu privirile, dar nu ne spune nimic. Intru sub o poartă 
şi-mi scot steaua. Domnul David zâmbeşte trist. Îmi dau seama 
că l-am jignit fără să vreau. Totuşi, nu găsesc cuvinte ca să-i cer 
scuze. Maistrul, care se îngrijorase de întârzierea mea, ne-a 
primit bucuros. Îşi freca palmele ca un om fără griji. 

— Poftiţi, luaţi loc, domnule David. E vorba de o afacere mare. 
Lucru pentru vreo trei săptămâni. [in foarte mult să ne 
înţelegem. 

Şi ca să dovedească cele spuse, scoase dintr-un dulap de 
vopsele o sticlă pântecoasă şi câteva sanvişuri. In timp ce 
pregătea gustarea, continuă: „Ştiţi că nu sunt cărpănos. Vă dau 
500 de pengő pentru fiecare portret. (După contract el primea 
1.500). 

Domnul Dávid nu se tocmi. Aprobă totul: preţul, condiţiile, cu 
un zâmbet trist, nelămurit. Când afacerea era aproape 
încheiată, întrebă despre ce anume era vorba. 

— „Kalodont”, îi răspunse maistrul cu o voce scăzută şi am 
văzut că aşteaptă răspunsul cu înfrigurare. 

Pictorul se ridică în picioare şi făcu un gest care părea a 
spune: „De ce nu mi-aţi spus asta de la început?” Apoi, întări 
gestul cu vorbe: 

— „Kalodont” nu fac. 

Spre mirarea mea, maistrul nu se impresiona de refuz. Chiar 
mi s-a părut că se aştepta la aşa ceva. Mai turnă un rând de vin 
şi începu să vorbească despre mizerie, despre ghetou, despre 
posibilităţile din ce în ce mai reduse de a primi de lucru. În cele 
din urmă, după o tăcere destul de îndelungată, domnul Dávid se 
învoi. Maistrul îi asigură în afară de bani şi cazarea şi într. 
Ţinerea pe tot timpul duratei executării panourilor. Şi apoi, 
5.000 de pengő, pentru zece portrete, nu erau bani puţini. Mai 
ales pentru un evreu, care n-avea dreptul să lucreze şi, pe 
deasupra, trebuia să-şi întreţină părinţii. 


După încheierea definitivă a afacerii, domnul Dâvid m-a rugat 
să predau părinţilor săi avansul primit, el hotărându-se să nu 
mai părăsească atelierul până la terminarea lucrărilor. 

A doua zi de dimineaţă am plecat la ghetou. De acolo am 
alergat într-un suflet la atelier. Spre nemulţumirea mea, însă, 
primul panou era gata. Domnul Dávid lucrase toată noaptea. 

Tot timpul zilei m-am fâţâit în jurul lui dorind să-l ajut. Aş fi 
vrut să-mi ceară să-i dau vopsele, sau să-i spăl pensulele. El, 
însă, nu a recurs la ajutorul meu. L-am întrebat de ce? 

— Pentru că sunt evreu, puştiule. 

M-am simţit prost, ca şi cum eu aş fi fost vinovat de legile 
rasiale care erau în vigoare. La prânz când m-am dus la masă, |- 
am întrebat pe maistrul meu ce fel de om e domnul David. 

— Talentat, mi-a răspuns el şi a început să râdă. 

Când m-am întors de la prânz, era început şi cel de al doilea 
panou. Ici-colo, se mai vedeau liniile subţiri de cretă între care 
pictorul aplica culorile. M-am aşezat la spatele lui şi priveam 
cum lucrează. Mai întâi au apărut ochii sfidători ai femeii, nasul, 
buzele şi pe urmă zâmbetul acela ironic, despre care am 
pomenit la începutul povestirii. Curios, m-am apropiat de pictor 
să văd dacă lucrează după un model. Nu, domnul David făcea 
portretele din memorie. Închidea uneori ochii, stătea câteva 
minute nemişcat, apoi, grăbit, începea să amestece culorile. 
Liniile pe care le trăgea erau totdeauna sigure, la fel ca ale 
maistrului meu când desena litere. 

Cel de al doilea portret semăna leit cu primul. Eu stăteam 
neclintit în spatele pictorului şi zâmbeam admirativ. Maistrul, 
meu m-a tras deoparte şi m-a întrebat: 

— O recunoşti? 

— Pe cine? 

— Pe femeia din panou. 

Am cercetat portretul cu atenţie. Mi se părea că femeia mi-e 
cunoscută, dar eram convins că asta se datora sutelor de 
reclame ale fabricii „Kalodont” pe care le vedeam la toate 
drogheriile din oraş. 

— E Nelly Lister. 

— Nelly Lister? Actriţa aceea bătrână? Da, parcă aduce ceva 
cu ea. 


— Nu Lister de acum — a continuat maistrul meu — ci Lister 
din urmă cu douăzeci de ani; 

Domnul David lucra grăbit, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din 
urmă. Între două portrete, stătea ore întregi lângă fereastră, 
privea trecătorii de pe stradă şi tăcea. Tăcea, şi dacă uneori îl 
întrebam ceva, tresărea şi mă privea ca pe un necunoscut. 

Intr-o după-masă, când tocmai se pregătea de un nou portret, 
apăru în prag Dekmar. M-am speriat. Domnul David a tresărit şi 
el la vederea uniformei salaziste. Dekmar îmi ceru un pol. Nu 
voiam să mă cert cu el aşa că i-am dat banii. Dekmar luă banii 
râzând şi se apropie de pictor. Arătă spre un panou terminat. 

— Dumneata faci asta? 

— Eu, răspunse timid domnul David. 

— E straşnică muiere. Păcat că n-o pictezi goală. Apoi se 
apropie de mine şi mă întrebă: „Cine-i pictorul?” 

— Tata, i-am răspuns fără să mă gândesc. 

— Asta-i bună, râse cu voce tare Dekmar. Aş fi jurat că e 
jidan! Noroc! 

După plecarea lui Dekmar, am rămas amândoi tăcuţi. Domnul 
David privi pe geam, pe urmă se întoarse spre mine şi-mi spuse: 

— Îţi mulţumesc, Frantz. 

Din ziua aceea ne-am împrietenit. Seara, după ce închideam 
atelierul, aprindeam lămpile de birou şi priveam tăcuţi umbrele 
lungi ale mobilierului. Tavanul boltit, plin cu picturi, împrumuta 
încăperii ceva de biserică. Domnul David dormea îmbrăcat. 
Stătea culcat pe spate, fuma mult şi, pe întuneric, jarul ţigării 
părea un licurici neastâmpărat, cu zborul iute, frânt. 

Era în ultima noapte pe care o petrecea domnul David la noi 
când, contrar obişnuinţei, îşi aşeză un panou drept în faţa 
patului lui şi-l privi îndelung. M-am aşezat lângă el. 

— Vă frământă ceva, domnule David? 


— Nu, Frantz. 
— Ştiu că mă minţiţi. E ceva în legătură cu femeia asta din 
panou. 


— Da, mormăi el şi tăcu multă vreme. Pe urmă se întinse în 
pat şi adăugă: Du-te, culcă-te şi dacă vrei ascultă-mă. Dacă nu 
vrei să asculţi poţi să dormi. E totuna. Hai, du-te, Frantz... 

Eram student la bele-arte. Cred că în anul doi. Atunci am 
angajat-o pe Nelly. Venise de la ţară cu o legăturică. N-a mai 


fost slujnică în altă parte. Avea două cozi lungi şi dinţi atât de 
albi cum n-am mai văzut în viaţa mea. Imi plăcea s-o văd 
râzând. Atunci, la marginile buzelor, îi apăreau două cute abia 
vizibile. Cei care n-o cunoşteau spuneau că zâmbeşte ironic. 
Dacă nu mă vedeau părinţii, o ajutam: tăiam lemne sau 
aduceam apă. Era cam pe la sfârşitul anului şcolar când a 
apărut concursul organizat de fabrica „Kalodont”. Imediat m-am 
gândit la Nelly. Îmi amintesc clar, de parcă totul s-ar fi petrecut 
ieri. Era duminică după-masă. Părinţii plecaseră undeva. Nu 
eram decât eu şi Nelly. Ea avea zi liberă. Am rugat-o să rămână 
acasă. „De ce, domnişorule?” Aşa îmi spunea ea: „domnişorule”. 
„Vreau să te desenez.” S-a învoit. Cred că pe ascuns, ţinea la 
mine. Am dus-o în salon şi am făcut zeci de schiţe: din profil, din 
faţă. Îi plăceau desenele. Am rugat-o să-şi desfacă părul. La 
început n-a vrut. Pe urmă şi-a desfăcut cozile şi m-a lăsat să-i 
aranjez părul. Am sărutat-o pe gât. A tresărit. „Pentru asta m-aţi 
chemat, domnişorule ?” Şi-a împletit din nou părul şi a plecat. 
Abia după două săptămâni mi-a pozat din nou. Şi pe urmă, în 
fiecare zi. Ajunsesem până acolo că o puteam desena fără s-o 
văd. Într-o zi, când am rămas iar numai noi în casă, am rugat-o 
să-şi taie părul. Lucram deja în ulei. „Taie-l dumneata, 
domnişorule.” Cu părul scurt, parcă ar fi fost altcineva, nu Nelly. 
O desenam şi o pictam de zeci de ori. Pe urmă, o poziţie din 
semiprofil a început să domine pânzele mele. Odată ne-am 
certat pentru ceva. Acum nu-mi amintesc de ce. În noaptea 
aceea, ca niciodată până atunci, nu mi-o puteam închipui. Am 
alergat în camera ei, am trezit-o şi i-am luat faţa în palme. „Ce 
vreţi, domnişorule?” — „Vreau să te văd...” În noaptea aceea a 
fost a mea. Am iubit-o foarte mult. Cu câteva zile înainte de 
închiderea concursului, am terminat pânza. Imi dădeam seama 
că am făcut un lucru bun. l-am prins zâmbetul acela fin, ironic. 
În glumă, îmi spuneam că am descoperit o nouă Giocondă. 
Desigur, toate astea sunt prostii. Dar am pus în acel portret -. 
Ceva din sufletul meu. Era tot ceea ce puteam face mai de 
valoare în vremea. Aceea. Atât de mult îmi plăcea pânza, încât 
am vrut să renunţ la concurs. Ea m-a îndemnat să nu renunţ. 
Am câştigat premiul |. Într-un fel, de la o zi la alta, am devenit 
amândoi celebri. Ea, chiar mai mult decât mine. O vedeam în 
toate revistele, pe toţi pereţii. Un timp am avut impresia că am 


făcut o profanare. Pe urmă, m-am bucurat. Nelly era solicitată la 
început ca manechin, pe urmă chiar ca actriţă, la un teatru de 
bulevard. La insistenţele mele a plecat de la noi. A închiriat un 
apartament pe malul Dunării şi toate au fost bune până t ind 
teatrul n-a mai vrut să-i prelungească contractul. Am înscris-o la 
Institutul de artă dramatică. Patru ani de zile am întreţinut-o cu 
greu. La început mi-am vândut obiectele de preţ şi chiar şi 
hainele. Pe urmă, am furat lucruri din casă... Să nu piardă anul. 
Au fost cei mai grei ani, dar şi cei mai frumoşi. După terminarea 
institutului, a fost angajată să filmeze. Eu am plecat în 
străinătate. Am avut expoziţii la Berlin, la Paris, la Londra. Am 
hotărât să ne luăm. Mama s-a opus. Asta a fost vina ei. Odată a 
găsit-o în atelierul meu, s-au certat. Mama a alunecat şi s-a lovit 
la tâmplă. După un an, a început să-i slăbească vederea; pe 
urmă, nu mai distingea nimic. Nelly a refuzat să mai vină la 
mine până nu rup relaţiile cu familia. N-am putut face asta. Ea a 
avut numai succese. Pe urmă, au apărut primele legi rasiale. 
Nelly a renunţat definitiv la căsătorie. Ba am avut impresia că a 
început să mă ocolească. Dar nu i-am spus nimic. Eram mândru. 
Voiam să plec în Elveţia. Cu familie cu tot. Pentru acest drum, 
am adunat ban cu ban. Mi-am vândut toate pânzele. Din salariul 
de profesor nu cheltuiam decât pentru mâncare. Am fixat şi 
data plecării. Atunci a apărut din nou Nelly. A avut nevoie deo 
garderobă bogată pentru noua stagiune teatrală. Fără 
garderobă ar fi pierdut contractul. l-am dat toţi banii şi ea a 
dispărut pentru totdeauna. La început mi-a trimis câteva bilete 
pentru premiere, pe urmă a uitat şi de bilete. Şi voiam s-o văd. 
Mi-a spus că nu vrea să dea ochii cu mine câtă vreme se simte 
datoare. Mult mai târziu, mi-am dat seama că asta n-a fost 
decât o amăgire. A turnat o serie de filme, a câştigat mult. Eu n- 
aveam decât un singur rând de haine. Tata, nici măcar palton de 
iarnă. A stat ani de zile în halatul meu, fără să iasă din casă. 
Odată, m-am dus la Nelly. Era în preajma războiului. Ştiam că 
dacă mai întârziem o lună sau două, nu vom putea pleca 
niciodată. Eram hotărât să mă umilesc. Ştiam că are bani. Mi-a 
oferit un pahar de coniac şi m-a rugat să n-o mai vizitez. În 
interesul carierei ei. „Ce ar spune lumea dacă ar afla că întreţin 
relaţii cu evrei?” Aşa, simplu mi-a spus. N-am avut putere să-i 
cer banii înapoi. Am plecat. De atunci n-am mai văzut-o decât o 


singură dată, pe ecran. După izbucnirea războiului, când am fost 
silit să mă mut în ghetou mi-a trimis vorbă prin cineva că îi e 
milă de mine şi mă compătimeşte. Aş fi fost în stare să o strâng 
de gât deşi o iubeam. Da, Frantz, aşa cum o iubesc şi azi. Am 
încercat s-o uit. Şi acum m-aţi chemat voi să pictez firme. 
Spune, Frantz, nu mai e vin în dulap? 

M-am sculat şi am scos din dulap o jumătate de sticlă de vin. 

— Hai să ciocnim, Frantz. Pentru dragoste... 

După ce a golit paharul, m-a întrebat dacă vreau să-i fac un 
serviciu. M-am angajat bucuros. El s-a sculat din pat, a aprins 
lumina de pe birou şi a început să scrie. Pe urmă a pus 
scrisoarea în plic şi mi-a dat-o... 

— O duci asta lui Nelly. Adresa e pe plic. l-o dai numai 
personal. 

A doua zi am fost la adresa indicată. Mi-a deschis un domn 
îmbrăcat în uniformă de colonel. l-am spus că nu pot să-i dau 
plicul decât domnişoarei Nelly, personal. A apărut şi ea într-un 
capot de mătase orientală. 

— De la cine eşti, băiatule? l-am şoptit să nu mă audă 
colonelul: 

— De la domnul David. 

— De la jidanul acela? Hai, pleacă de aici! M-a îmbrâncit pe 
scări. 

Eram foarte trist. Nu ştiam ce să-i spun domnului David. 
Domnul David însă nu mai era în atelier. Mi-a spus maistrul că a 
plecat acasă. l-am cerut voie să mă lase să înapoiez plicul 
expeditorului. Nu s-a opus. 

în ghetou era zarvă. Abia în ultima clipă mi-am rupt steaua de 
pe piept. Altminteri aş fi fost înhăţat şi eu. Toţi evreii erau 
încolonaţi. Undeva departe, spre mijlocul coloanei, l-am văzut şi 
pe domnul David. O ţinea pe maică-sa de braţ. Tatăl lui era cu 
un rând mai în faţă; purta halatul acela de casă în care l-am 
văzut. Nu m-am putut apropia de ei. 

Mult mai târziu am aflat că au fost duşi la Auschwitz. 

Am închis revista veche cu un sentiment ciudat de 
amărăciune şi tristeţe. Oare ce-o fi scris domnul David 
domnişoarei Nelly? Am răsfoit hârtiile mele vechi, am găsit plicul 
cu pricina şi l-am deschis. Literele păliseră puţin; păreau scrise 
cu o cerneală cenuşie: 


„Dragă Nelly, 

Cred că azi te-am pictat pentru ultima cară. Şi cu această 
scrisoare vreau să mă despart de tine. Poate că nici nu ţi-aş fi 
scris, dar vreau să fii cu inima împăcată, să n-ai remuşcări. Eu 
m-am aranjat. Am obținut un paşaport pentru întreaga familie. 
Mâine dimineaţă plec în Elvetia...” 

DUŞAN 

Pe Duşan l-am cunoscut în toamna anului 1944 la Viena. 
Stătea într-un colţ întunecat al salonului cazărmii matrozilor din 
flotila comercială. Oricare comandant de vas sau timonier de 
şlep trebuia să-l bage în seamă dacă intra în salonul imens 
mobilat primitiv cu nişte mese nedate la rindea. Duşan era cu 
un cap mai mare decât toţi ceilalţi prizonieri de război sârbi, 
cehi, greci, care aşteptau să se îmbarce pe vasele dunărene. 

Aşa erau vremurile pe atunci: marinarii de meserie fugeau pe 
capete. Sârbii şi cehii, de îndată ce ajungeau dincolo de 
Vucovar, abia aşteptau să se ivească prilejul să fugă de pe vas, 
să urce munţii şi să se înroleze la partizani. In zadar puneau 
nemţii plantoane pe vas: la înapoierea din Germania trebuia să 
batem toate porţile agenţiilor, după oameni. Civilii nu se 
angajau ca marinari; Dunărea era minată de la un capăt la altul, 
bombardamentele se ţineau lanţ, iar mai jos de Novisad te mai 
distrau şi partizanii. 

Tocmai mă întorceam dintr-o cursă din Bulgaria şi bineînţeles 
fără marinar. Am cerut un om la Mohacs, la Budapesta, la 
Bratislava, dar fără rezultat. Comandanții porturilor mă asigurau 
că voi primi un om la Viena. În ultima vreme însă nici nemţii nu 
mai aveau oameni. De aceea s-a hotărât printr-un ordin al 
Statului Major ca posturile libere de pe vasele comerciale să fie 
completate cu prizonieri de război. Am mai avut şi eu unul pe 
şlep: un grec, loanis Lefkaros, originar din Creta, care, undeva 
prin Croaţia, a luat drumul munţilor. 

De cum am intrat în salonul matrozilor, boţmanul însoțitor m-a 
sfătuit să nu aleg pe acela înalt: 

— E tuberculos, nu prea poate lucra. E aici de vreo şase luni şi 
nu l-a luat nimeni. 

Acesta, ca şi cum ar fi presimţit că e vorba de el, s-a apropiat 
şi m-a privit lung: avea ochi ciudaţi, mari şi senini ca de copil. 


Faţa prelungă, osoasă şi trandafirie de febră, era năpădită de o 
barbă cenuşie. Părea trecut de patruzeci de ani. 

— Muncesc bine, mi-a spus într-o nemţească stricată şi şi-a 
lăsat privirile în jos. Muncesc bine şi am nevoie de aer. 

— Îl iau pe acesta înalt. 

Plictisit, boţmanul făcu un semn prizonierului să-şi creadă 
urechilor. Prizonierul stătu un timp nemişcat, apoi timid îmi 
întinse mâna. Avea mâna mare şi caldă. 

— Mă numesc Duşan Maximovici şi o să fiţi mulţumiţi de mine. 

— Bine, Duşan. Te duci pe chei şi te îmbarci pe şlepul 65-13. 
Peste o oră mă întorc şi eu. 

Aveam treabă în oraş. La ieşirea din cazarmă, boţmanul m-a 
privit compătimitor. Se vedea de la o poştă că vrea să-mi spună 
ceva. M-am oprit în faţa lui şi am aşteptat. El, fâstăcit, scuipă de 
câteva ori printre dinţi, îşi netezi mustăţile cărunte cu dosul 
palmei, dar nu începu vorba, în cele din urmă l-am întrebat eu: 

— Vrei să-mi spui ceva, Walter? 

— Nu, Frantz. Atâta doar că eşti tânăr şi prost. 

l-am râs în faţă şi am plecat nepăsător. Pe drum însă m-au 
cuprins remuşcările. Mă gândeam că am făcut o alegere proastă 
şi va trebui să muncesc de unul singur ca pe vremea lui 
Lefkaros. Şi grecul se arătase sârguincios la început. Pe urmă, 
după ce am lăsat în urmă graniţele Germaniei, a intrat într-un 
fel de grevă nedeclarată. Stătea toată ziua cocoţat pe nişte 
baloturi de bumbac şi cânta. Nu făcea aproape nimic. M-am 
spetit de unul singur ca un catâr. Când a fugit, am răsuflat 
uşurat. Eram convins că Duşan o să fugă şi el. Mai ales că 
aveam destinaţia Belgrad. 

în drum spre casă nu m-am mai gândit la toate astea, într-un 
fel însă eram bucuros că tuberculosul o să stea la aer şi o să 
mănânce ca lumea. Cine ştie, poate o să se refacă. 

Pe Duşan l-am găsit pe vas. Stătea tolănit pe nişte colaci de 
sârmă şi privea animația de pe chei. Era atât de absorbit de 
această privelişte încât abia târziu, când am ajuns lângă el, şi-a 
ridicat privirile. Probabil ca să nu-i găsesc vreun cusur, a sărit în 
picioare şi m-a salutat milităreşte. 

— Nu-i nevoie de asta, Duşan. Ţi-ai adus bagajele? 

— Da, — şi m-a salutat din nou. Pe urmă mi-a arătat o 
legăturică lângă un tambur. Asta e. 


— Altceva n-ai? l-am întrebat mirat. _ 

— Nu. Şi atunci l-am văzut zâmbind pentru prima oară. Işi 
lungise buzele subţiri până aproape de urechi. 

— Câţi ani ai, Duşan? 

— Douăzeci şi cinci. 

Era numai cu cinci ani mai în vârstă decât mine. Nu-mi venea 
să cred. 

— Du-te şi rade-te, Duşan. 

Ras, Duşan arăta cu totul altfel. Părea un copil, brăzdat de 
riduri. Mi-a zâmbit din nou: 

— Mulţumesc că m-ai luat. Aici am să mă vindec. 

La marina comercială fluvială, marinarii şi cârmacii de şlep îşi 
au gospodăriile lor proprii. Ei îşi gătesc, ei îşi spală. Duşan însă 
n-avea nici cratiţe, nici făină, nici ulei. Avea numai un paşaport 
de serviciu, un carnet de cecuri pentru salariu şi nişte haine 
soldăţeşti, rupte. La plecare i-am dat un rând de haine uzate de 
la mine şi i-am propus să gătim mâncarea în comun. Duşan mi-a 
mulţumit şi s-a angajat să facă pe bucătarul. L-am schimbat 
repede din acest post. Era imposibil să mănânci o mâncare 
făcută de el. 

Eram undeva pe la Bratislava, când într-o noapte îl văd ieşind 
din cabină şi apropiindu-se de timonier; îl strig: 

— Ei, Duşan? De ce nu dormi? Mai ai o oră până la schimb. 

— Nu mi-e somn. S-a căţărat lângă mine şi s-a rezemat de 
bordajul de tinichea al ferestrei. 

— De unde eşti, Duşan? 

— Din Belgrad. 

— Părinţi ai? 

— N-am... Erau librari pe uliţa Nuşici... Au ars în casă la un 
bombardament... Am numai o soră... Acum trebuie să aibă vreo 
20 de ani... A vrut să urmeze medicina. 

M-am uitat spre Duşan. Îşi rezemase fruntea de geamul 
murdar al cabinei timonierului. Probabil simţise că-l privesc. Se 
întoarse brusc, stătu un timp nemişcat, apoi alergă spre cabina 
lui. 

O clipă mi-a trecut prin gând să-l rechem, să-l îmbărbătez, dar 
am renunţat. Nu ştiam ce-ar fi trebuit să-i spun. Hotărâsem însă 
să-l las să doarmă, să duc serviciul în locul lui. Tot era o noapte 


frumoasă, liniştită. Duşan s-a reîntors peste câteva minute şi mi- 
a întins o fotografie cu colţurile îndoite. 

— E Nuşa, sora mea. Numai ea mai trăieşte. Dacă ajungem la 
Belgrad, vă rog s-o vizitaţi. Ştiu că pe mine n-o să mă lase să 
cobor. 

Privea tăcut învolburarea apei, alunecarea tăcută a valurilor. 
O lună palidă, scăpată dintre nori, îi lumina faţa osoasă. L-am 
bătut pe umăr. Duşan s-a întors spre mine şi m-a privit multă 
vreme în ochi. 

— Îţi mulţumesc, Frantz. 

Ca toţi oamenii, şi Duşan îşi avea povestea lui. Se născuse şi 
crescuse la Belgrad. Părinţii lui, librari înstăriți, l-au ţinut prin 
şcoli, au vrut să-l facă avocat. Au venit războiul, 
bombardamentele, armata şi prizonieratul. 

— Nimic interesant, Frantz. E soartă grea, dar o merit. Ar fi 
trebuit să mă duc şi eu în... A tăcut şi m-a privit speriat. Pe urmă 
schimbă vorba. E o noapte frumoasă, nu-i aşa? 

— Da, Duşan. E noapte frumoasă. Du-te şi culcă-te. 

La Belgrad, Comandamentul Militar al portului i-a interzis lui 
Duşan să coboare de pe şlep. El, deşi prevăzuse asta, se 
posomori. Umblă toată ziua buimac, apoi se aşeză şi privi cu 
ochii întredeschişi hamalii din port, clădirile, şi nu se culcă decât 
noaptea târziu, când se stingeau ultimele lumini camuflate de 
pe chei. 

înainte de plecare m-a rugat să-i vizitez sora. 

Uliţa Nuşici e departe de port. Am străbătut centrul oraşului 
plin de ruine, am căscat gura în faţa vitrinelor aproape goale şi 
am privit puţinii trecători împovăraţi de griji. În fosta librărie 
Maximovici, transformată într-o spălătorie, nu se găsea nimeni 
care să-l fi cunoscut pe librar. 

— Întrebaţi la portăreasă, m-a informat o femeie în vârstă, cu 
mâinile roşii de leşie. Poate ea îşi mai aduce aminte. 

Portăreasa m-a privit bănuitoare. 

— Au murit în timpul bombardamentului. 

— Ştiu, dar eu întreb de Nuşa. Ea n-a fost acasă în ziua aceea. 

— De unde ştii dumneata toate astea? 

— Mi-a povestit Duşan. 


— Domnişorul Duşan? El unde e? Pe urmă, ca şi cum s-ar fi 
speriat de cele spuse, mă trase de mână până în odăiţa ei. Spre 
mirarea mea, închise obloanele. 

— Vă e foame? 

— Nu, mătuşă. Nu mi-e foame. 

— Şi Duşan e sus? Asta n-aş fi crezut niciodată. Era un băiat 
tare fricos. Dar, spune-mi, cum a ajuns la voi? 

N-am înţeles întrebarea. Am clătinat totuşi din cap, ca un om 
gânditor care nu ştie dacă e bine să răspundă sau nu. Bătrâna 
zâmbi îngăduitoare, apoi continuă: 

— Spuneţi-i lui Duşan că Nuşa a murit ca un viteaz. De aici din 
casă au luat-o. A avut o mitralieră sub pat. N-a vrut să răspundă 
la nicio întrebare. Au împuşcat-o în faţa librăriei... 

La plecare, bătrâna mi-a dat o jumătate de pâine. M-am opus 
în zadar. 

— Te rog, ia. Altceva n-am ce să-ţi dau. lar voi, acolo sus, 
aveţi nevoie de pâine. 

în drum spre vas mă simţeam foarte prost. Nu ştiam ce să-i 
spun lui Duşan. Adevărul, în niciun caz. Vestea l-ar fi doborât. 

în apropierea portului, în faţa unei case cu un felinar roşu, m-a 
oprit o femeie: 

— Puişorule, nu vii? 

M-am uitat la ea. Era o femeie între două vârste, fardată de 
mama focului. 

— Hai, puişorule, nu te teme, nu sunt bolnavă. 

Nu mi-aduc aminte cum am ajuns în camera ei. Am tresărit 
numai când a început să râdă. Vrând să-mi atragă atenţia că s-a 
şi dezbrăcat. Am privit uimit în jur. În toată încăperea, 
sărăcăcios mobilată, cenuşie, numai un şal galben, aruncat pe 
spătarul unui scaun, aducea a ceva viu. 

— Îmbracă-te! 

— Puişorule! 

— Îmbracă-te, am spus. Şi am să te rog să-mi faci un serviciu. 
Ca să vadă că vorbesc serios, am scos un teanc de bancnote din 
buzunar. Femeia se uita când la mine, când la bancnote. 
Probabil credea că are de-a face cu un nebun. 

— Ce fel de serviciu să-ţi fac? 


— Vii mâine dimineaţă pe chei, la pontonul numărul 2. Este 
acolo un şlep, 65-13. La ora cinci fix ridicăm ancora. Vreau să- 
mi faci semne de adio. Ai înţeles? 

Femeia nu-mi răspunse decât după ce se îmbrăcă şi-şi 
ascunse banii într-un sertar. 

— Vin, puişorule... Cum să nu viu... îmi laşi şi pâinea? 

— Nu. De pâine am nevoie. Nu uita: mâine la cinci fix. 

Seara, înainte de culcare, Duşan m-a mai întrebat o dată: 

— Şi o să vină, sigur? 

— Da, Duşan. La ora cinci va fi în dreptul pontonului şi o să-ţi 
facă semne cu un şal galben. 

Duşan nu mai încăpea în piele de bucurie. Se plimba pe 
covertă parcă n-ar fi avut de gând să se mai culce. Abia am 
reuşit să-l împing în cabină. 

Pe la ora două noaptea aud bătăi în uşa cabinei mele. Eram 
convins că e Duşan. M-am sculat supărat şi am deschis uşa. In 
prag stăteau doi soldaţi nemți înarmaţi până în dinţi. 

— Îmbrăcaţi-vă! mi-a ordonat unul dintre ei. Manevrăm şlepul 
până la cheiul cel vechi, pe pontonul numărul 4. 

— De ce? 

— E ordin de la comandament. Se îmbarcă civilii. 

Asta înseamnă că s-a întâmplat ceva. 

Duşan e la proră şi pregăteşte parâmele pentru manevră. Mă 
urc la timonă. Apa ne duce încet spre cheiul cel vechi. Pe 
pontonul numărul 4 stau sute de refugiaţi cu bagaje. 

Ancorăm. 

— O sută de persoane! se aude vocea unui ofiţer. 

Oamenii urcă grăbiţi şi-şi caută locuri cât mai ferite pe 
covertă. Mă uit la ceas: patru şi jumătate. Ar trebui să sosească 
şi remorcherul. Prin ceaţă nu se aude decât clipocitul apei şi 
vocile îngrijorate ale refugiaților. Duşan e tot la proră. Fumează. 
Probabil e nervos. Alerg în cabină şi-mi aduc aparatul de radio. 
Oamenii îmi pun fel de fel de întrebări: 

— Cât facem până la Viena? 

— Dar până la Passau? 

— E adevărat că Dunărea e minată? 

— Bombardamente sunt? 


Paza, formată din cei doi soldaţi care m-au trezit, s-a postat 
lângă un balot de bumbac. De undeva se aude un şuierat 
prelung şi remorcherul, un vas austriac, se lipeşte de noi. 

întreb pe un marinar ce s-a întâmplat. 

îmi bolboroseşte ceva, dar nu înţeleg decât câteva cuvinte. 

— Ceva... neclar în Ungaria... 

Mă reped la aparat şi caut Budapesta. Nu se aude decât 
semnalul postului, dar parcă mai precipitat ca altădată, învârt 
butonul difuzorului la maximum şi dintr-o dată vocea crainicului 
se revarsă puternic în noapte: 

— Horthy a cerut armistițiu cu Sovietele. Ştirea se repetă şi în 
limba germană, apoi urmează un apel către armată. 

Pornim. Motorul remorcherului îneacă vocea crainicului. 
Refugiații tresar înspăimântați. Duşan se apropie de cei doi 
soldaţi. Unul dintre ei, blond şi gras, îi întinde arma. Duşan îl 
dezarmează şi pe celălalt. Refugiații privesc scena fără să 
crâcnească. Se contopesc cu umbrele lăzilor şi ale baloturilor. 
Duşan dispare pentru o clipă, apoi se reîntoarce cu o bucată de 
frânghie şi-i leagă pe soldaţi de braţul macaralei. Îi strig să se 
astâmpere, dar vocea mi-e înecată de zgomotul motorului. 
Oricum, chiar dacă m-ar auzi, nu cred că s-ar supune. După un 
timp, cu paşi legănaţi, se întoarce la locul lui, la proră. 

Deodată aud împuşcături. Mă chircesc cât pot. Pe urmă, 
privesc uimit spre aparatul de radio. De acolo se aud 
împuşcăturile. Acum e linişte deplină. Valurile ling trupul 
burduhănos al şlepului. Începe să se risipească şi ceața. Se aude 
vocea unui alt crainic. 

— În Budapesta... Puterea a fost preluată de Szalasi. Ungaria 
continuă lupta alături de Wehrmacht până la victorie. 

Vocea din aparat îmi pare că urlă. Răsucesc butonul 
difuzorului. Vocea crainicului se aude parcă şi mai tare. Da, îmi 
dau seama că e din pâlniile megafoanelor din port. Nu, nu e 
nicio eroare! Budapesta! Transmite Erika. 

Mă uit spre proră, la Duşan. Acesta, încet, se apropie de cei 
doi soldaţi legaţi de braţul macaralei. li dezleagă, apoi se urcă 
pe un balot şi coboară cu armele nemților. Le aşază frumos la 
picioarele lor şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se 
îndreaptă spre proră. Soldaţii dezlegaţi îşi freacă mâinile, apoi 
cel gras ia o armă, o pune la ochi şi trage. Se aude o detunătură 


şi Duşan se clatină. Se îndoaie, apoi îşi pierde echilibrul şi se 
rostogoleşte spre apă. 

Ar trebui ajutat. Sar din cabina timonierului, dar soldatul care-l 
împuşcase pe Duşan mă ţinteşte cu arma: 

— Înapoi, în clipa aceea se aude un plescăit puternic. Duşan a 
căzut în apă. Privesc într-acolo. Valurile îl mai ridică o dată la 
suprafaţă. E cu faţa spre cer. Am impresia că mă caută din 
priviri. Un val murdar îl acoperă, apoi dispare pentru totdeauna. 

— La timonă! îmi ordonă neamţul. Urc scările cabinei. Suntem 
tocmai în dreptul pontonului 2. 

Prin ceaţă văd fluturând un şal galben. 

O FELIE DE PÂINE 

1 

— Cine-i cârmaciul şlepului 65-13? 

— Eu. 

— la jurnalul de bord şi vino cu mine! 

Omul din faţa mea, deşi nu era de la comandamentul portului, 
rostea cuvintele cu atâta autoritate incit m-am supus. Am luat 
jurnalul de bord şi am pornit în urma lui. Abia după ce am trecut 
de clădirile Agenţiei de navigaţie am îndrăznit să-l întreb: 

— Unde ne ducem? 

— Ai să vezi. 

M-am înfuriat: 

— Dar cine eşti dumneata? 

Omul mi-a zâmbit ironic şi mi-a arătat o insignă rotundă prinsă 
sub reverul hainei: 

— De la Poliţia Fluvială. 

Deşi nu mă socotesc o fire sperioasă, am tresărit. Eram 
convins că m-a „turnat” cineva. În ultima vreme erau atât de 
mulţi informatori pe vasele dunărene, încât era de mirare că nu 
m-au arestat mai de mult. Dar pentru ce m-ar fi ridicat totuşi? 
Să fi aflat că am vândut vagonul acela de stafide la Orehovo? 
Asta nu putea fi: totul s-a petrecut noaptea şi dacă s-ar fi aflat 
ceva, m-ar fi arestat în primul port. Să fi fost informaţi de 
scandalul pe care l-am avut cu timonierul de pe „Ried”, cu care 
n-am vrut să împart banii primiţi pe butoiul acela de petrol? Nici 
asta nu putea fi. Timonierul n-avea autoritatea morală să mă 
reclame şi, pe deasupra, ar fi intrat şi el la apă. Probabil că m-au 
arestat pentru balotul acela de tutun şterpelit la Siştov. Da, asta 


părea cel mai verosimil. Vameşul n-a fost mulţumit cu cele două 
mii de leva. M-a şi ameninţat că o să mă denunțe... Dar asta s-a 
petrecut cu un an în urmă şi nu cred că domnii de la poliţie să fi 
lăsat să tărăgăneze atât de mult afacerea. Sau te pomeneşti că 
au aflat de butoiaşul de rom... Nu. Mi-ar fi percheziţionat 
cabina... Dar atunci de ce dracu' m-au arestat? 

Pe lângă clădirile impunătoare ale Agenţiei D.D.S.G.-ului şi ale 
Comandamentului Portului, biroul Poliţiei Fluviale părea un biet 
canton părăsit. Dacă n-ar fi avut tăbliţa de smalţ prinsă pe uşa 
de stejar masiv, sau de n-ar fi fost santinela înarmată la intrare, 
oamenii ar fi trecut nepăsători prin faţa clădirii. Aşa însă, o 
ocoleau de departe. 

Uşa de stejar masiv s-a închis în urma mea cu un pocnet sec. 

— Stai jos. 

M-am aşezat pe scaun şi mi-am rotit privirile prin încăperea 
modest mobilată. În afară de masa din faţa mea şi de cele două 
scaune desperecheate, mai era un dulap, un fișier pentru dosare 
şi două portrete: Horthy şi Hitler. 

— Dumneata eşti din România? 

— Da. 

— De când eşti în Ungaria? 

— Din 40. Mi s-a părut ciudat că nu mi s-au pus întrebări 
legate de problemă. Cine ştie, poate m-am speriat degeaba. Am 
întrebat ca de la egal la egal: Vă rog să-mi spuneţi de ce m-aţi 
chemat aici? Ştiţi, înainte de plecare am foarte multă treabă pe 
vas. 

— Nu te mai întorci acolo. 

Parcă m-ar fi lovit cineva cu leuca. Am luat o atitudine demnă, 
ca un om necăjit: 

— Vă rog să luaţi la cunoştinţă că eu sunt cetăţean român. Am 
să anunţ ambasada. 

— Aaa, a schimbat tonul agentul. Văd că mă ameninţi! Bine, 
puişorule i... Descalţă-te! 

Eram convins că n-am auzit bine. Am făcut o mutră tâmpită şi 
m-am aplecat spre el: 

— N-am înţeles ce-aţi spus... 

— Vasăzică faci pe surdul! Descalţă-te! 

Ce-o mai fi şi asta? Mă aplec şi-mi scot încet pantofii ca să 
câştig cât mai mult timp. Am încercat să mă concentrez, dar n- 


am reuşit. Priveam prosteşte scândurile podelei ca şi cum de 
acolo ar fi trebuit să-mi vină salvarea. 

— Pune-i pe masă! 

Ăsta vrea să-şi bată joc de mine. Aş fi vrut să-i spun că n-are 
umor, dar m-am oprit la timp. De ce o fi vrând să-mi pun 
pantofii pe masă? Mă uit stăruitor în ochii agentului cu speranţa 
să găsesc acolo o umbră de zâmbet care să mă liniştească. 
Agentul însă are faţa încruntată, severă. N-am ce face. Pun 
pantofii pe masă şi-mi strâmb gura într-un râs stânjenit. 

Mulţumit, agentul Poliţiei Fluviale începu să măsoare 
încăperea cu paşii. Patru paşi în stânga, patru paşi în dreapta. L- 
am urmărit un timp, pe urmă m-am uitat la pantofi. Erau nişte 
pantofi negri cumpăraţi la Bratislava cu douăzeci de pachete de 
ţigări şi o litră de rom. De ce mi-o fi cerut să-i pun pe masă? 
Trebuie să fie o glumă. O glumă proastă. Totuşi mă simt prost. 
Aş vrea să cred că numai din cauza pantofilor, Oricât, desculţ, 
omul îşi pierde din personalitate. Îmi pun picioarele unul peste 
altul. De ce dracu’ mi-am luat tocmai ciorapii ăştia rupţi? 

Agentul continua să se plimbe prin faţa mea. Aş prefera să-mi 
pună întrebări, decât să mă lase descălţat, în nesiguranţă. In 
clipa aceea în faţa clădirii se opri o maşină. A venit după mine, 
mi-a trecut prin gând şi în zadar am încercat să-mi ascund 
emoția. Dar de ce să fi venit tocmai după mine? Am încercat să 
mă liniştesc. Unde să mă ducă? Adică... 

Între timp uşa se deschise şi în prag apăru un locotenent tânăr 
cu o mustăcioară blondă a la Clark Gabie. Salută milităreşte, mă 
măsoară din priviri, apoi observă pantofii de pe masă. O clipă 
am avut impresia că ar fi vrut să zâmbească, dar se reţinu. 
Eram supărat pentru complexele şi bănuielile care mă încercau. 

— Ai cui sunt pantofii aceştia? întrebă locotenentul încruntat. 

— Ai mei, am răspuns cu jumătate de gură şi am privit spre 
agent aşteptând să dea el explicaţiile. 

— Ai dumitale? i strigă înfuriat locotenentul. Dar unde crezi că 
eşti?! în Valahia?! Hai!... Şi fără să fi avut răgazul să-i răspund 
mi-a cârpit două palme. Vii aici şi-ţi pui pantofii pe masă? Cu un 
gest de scârbă mătură pantofii de pe birou şi mă privi ca pe un 
ucigaş. 

— Încalţă-te! 

2 


De îndată ce s-a închis uşa pivniţei în care m-au aruncat, m- 
am rezemat de zidul lipicios şi am închis ochii să mă obişnuiesc 
cu întunericul. Şi chiar înainte de a-i fi deschis am constatat 
două lucruri: primul, că în încăpere e foarte cald, şi al doilea, că 
am paie sub picioare. 

— Au mai adus pe unul, spuse cineva cu voce piţigăiată din 
apropierea mea. Am deschis repede ochii, dar n-am putut 
distinge nimic. Pe urmă, omul cu voce piţigăiată aprinse un 
chibrit şi-mi lumină faţa. E un băiat, constată plictisit. 

De undeva din umbră mai apăru un individ: 

— De ce te-au arestat, măi? 

— Nu ştiu. 

— Eşti român? 

— Da. 

— Atunci cum nu ştii? 

Chibritul mai pâlpâi o dată, apoi se stinse şi se făcu din nou 
întuneric. 

— Şi dumneavoastră de ce sunteţi aici? am întrebat curios. 

— Tu n-ai citit ziarele? 

— Nu. Azi noapte am sosit la Budapesta. Ştiţi, eu sunt 
marinar. N-am mai văzut ziare de vreo două săptămâni. 

— Aha, asta-i altceva. De o săptămână România a trecut de 
partea ruşilor. Înţelegi? De aia ne-au arestat. Ai ceva de 
mâncare, puştiule? 

— N-am. 

— Asta-i rău. Noi n-am mâncat de două zile. 

Din fundul pivniţei o voce somnoroasă ne rupse convorbirea: 

— Dar mai tăceţi o dată şi culcaţi-vă! Dacă dormiţi, nu vi-e 
foame! 

Am mai stat puţin rezemat de zid, pe urmă m-am aplecat şi 
am adunat paie să mă pot culca. Nu eram îngrijorat: îmi părea 
numai rău că n-am reuşit să-mi văd familia. In alte dăţi, când 
soseam la Budapesta, primul drum îl făceam acasă. leri însă, la 
sosire, am fost foarte ocupat: n-am mai avut timp nici de cină: 
am stat tot timpul la timon, pe urmă am fost prea obosit să mă 
pregătesc de drum. lar dimineaţa m-au deşteptat pentru 
manevre, am avut treabă la acostare şi iarăşi nu m-am putut 
duce, şi pe deasupra iar n-am mâncat. De ce dracu' nu mi-am 
făcut de mâncare? Da, socotisem că la prânz, după terminarea 


lucrului, o să ies în oraş şi o să mănânc la un restaurant. Dacă 
aş fi plecat cu un sfert de oră mai devreme, nici agentul de la 
Poliţia Fluvială nu m-ar fi găsit pe şlep. La dracu' cu acest 
„dacă”! 

Spre seară a început să-mi fie foame. 

Desigur, dacă n-aş fi ştiut că tovarăşii mei n-au mâncat de 
două zile, nu mi-aş fi făcut încă probleme. Aşa însă, foamea 
luase proporţii exagerate. 

A doua zi, spre seară, s-a deschis uşa pivniţei şi am fost târâţi 
într-o curte împrejmuită cu un gard de piatră. 

— E închisoarea militară, mi-a şoptit vecinul, după ce ne-am 
aliniat după înălţime. 

Acelaşi locotenent cu mustăcioara blondă ne dădu lămuriri: 

— Orice tentativă de evadare se pedepseşte cu moartea! 

— Daţi-ne ceva de mâncare! strigă cineva din rând. 

— La sosire primiţi de mâncare. 

— Şi unde ne duceţi? 

— O să vedeţi... Trădătorilor! 

3 

Ne-am urcat în nişte maşini închise, apoi la gara de triaj am 
fost înghesuiți câte treizeci de oameni într-un vagon de marfă. 
In afară de faptul că era zăpuşeală şi ne era foame, ne simţeam 
mai bine decât în pivniţă. Cel puţin aici nu era întuneric şi ştiam 
că la destinaţie ne aşteaptă câte un castron de mâncare. 

Vagonul în care eram eu era vechi şi avea caroseria putrezită. 
După bucăţile de scândură şi rumeguşul de lemn presărat peste 
tot, mi-am dat seama că vagonul, înainte de a ne găzdui pe noi, 
fusese folosit pentru transport de cherestea. Înainte ca şi ceilalţi 
să facă această constatare, am adunat o grămadă considerabilă 
de rumeguş ca să-mi pregătesc culcuşul pentru noapte. 

Roţile ţăcăneau monoton a plictiseală. Cineva începu să cânte 
despre un anume Gheorghiţă care era îndrăgostit foc de o 
Mărioară oacheşă cu buze cărnoase, vişinii. 

Vecinul meu, un bătrânel scund, ras în cap, moţăia cu ochii 
întredeschişi în timp ce-şi frământa mâinile neobişnuit de fine. 
L-am privit mult timp încercând să-i ghicesc identitatea. De 
câteva ori mă privi şi bătrânul, dar văzând că-l cercetez, îşi 
întorcea mereu capul în altă parte. Pe urmă, stânjenit, se aplecă 
spre mine: 


— De unde sunteţi, mata? 

Avea un accent caracteristic evreiesc. Eram sigur că nu mă 
înşel. L-am întrebat: 

— Dumneata eşti evreu? 

Vecinul meu se chirci speriat şi puse degetul la gură. 

— Sssst, să nu ne audă cineva. Te rog taci! Pe urmă, după 
vreo jumătate de oră, am aflat totul despre el. Era un rabin de 
undeva din Sighet şi era foarte bucuros că l-au arestat ca român 
şi nu ca evreu. M-a rugat insistent să nu-l trădez. l-am promis. 

A doua zi n-am discutat în vagon decât despre mâncare. 
Cineva începu să explice cum se fac sarmalele în regiunea 
Timiş-Torontal, iar altul susţinea sus şi tare că nevasta sa e cea 
mai bună bucătăreasă din Transilvania. 

Un cizmar maghiar din apropierea Clujului, care datorită 
formelor birocratice n-a reuşit să obţină cetăţenia maghiară, 
începu să înjure şi să forţeze pardoseala de scânduri a 
vagonului. Vreo doi inşi, înfocaţi şi ei, tot unguri, îl ajutară şi 
după câteva ore reuşiră să desfacă o scândură, chiar deasupra 
osiei din spate. Aşteptam cu toţii nerăbdători noaptea. Rabinului 
îi era teamă că evadarea unora ar putea avea repercusiuni 
asupra acelora care n-ar avea curajul să plece. Oamenii se 
împărţiră în două tabere. Unii erau pentru evadare, alţii 
împotriva evadării. 

Pe la ora două noaptea, un bombardament aerian sili trenul să 
oprească undeva pe un câmp deschis. Cizmarul sări la 
deschizătură: 

— Cine vrea să vină cu mine? 

Nu i se alăturară decât trei oameni şi coborâră sub vagon. 

— Pleci şi mata? mă întrebă îngrijorat rabinul. 

— Da. 

— Îmi dai voie să vin cu mata? 

— Dacă vrei, vino. 

Bombardamentul dură vreo trei sferturi de oră... Toţi cei cinci 
care am coborât sub vagon stăteam lungiţi între şine aşteptând 
ca trenul să plece. Ne temeam numai de un singur lucru: că 
santinela, care stătea probabil pe scările ultimului vagon, o să 
ne observe şi o să dea alarma. Rabinul tremura ca varga. M-am 
tras în apropierea lui şi l-am sfătuit să urce înapoi în vagon. 


— Dumneata eşti evreu. Dacă te prinde poţi s-o păţeşti rău de 
tot. Şi chiar dacă scapi, ce vrei să faci? Pentru dumneata soluţia 
de a fi prizonier român e de o sută de ori mai bună decât să fii 
liber. Rabinul stătu câteva minute pe gânduri, pe urmă îmi dădu 
dreptate. Imi strânse mâna şi se căţără înapoi în vagon. Eram 
convins că l-am sfătuit bine. 

Se auziră tocmai primele comenzi de plecare când rabinul 
apăru din nou în deschizătura vagonului. 

— Domnule, domnule... 

— Ce-i? îl întreb îngrijorat. 

— Uite, vreau să-ţi mulţumesc pentru sfat... îmi întinse un 
pacheţel mic învelit într-o batistă. Am o felie de pâine. O să-ţi 
prindă bine. Recunoscător, iau pacheţelul, dar văd că rabinul nu 
pleacă din deschizătură. Ce o mai fi vrând? 

— Vreau să-ţi dau şi eu un sfat, domnule. Să nu mănânci 
pâinea. S-o ţii cât mai mult. Ştiind că ai o bucată de pâine la 
mata, poţi să rabzi mai bine. Cine ştie când o să faci rost de 
mâncare. Şi s-o ţii învelită. Atunci e mai mică ispita. Aşa am 
păstrat-o şi eu. 

Trenul se puse în mişcare. N-am mai avut timp să-i 
mulţumesc. 

M-am întors cu faţa la pământ, îngrozit de gândul că aş putea 
fi observat. Trenul se îndepărtă însă fără să se întâmple ceva. 
Totuşi, nu m-am ridicat decât după ce nu i-am mai auzit 
ţăcănitul roților. Undeva, prin apropiere, unde fusese 
bombardamentul, flăcări trandafirii se căţărau spre cer. 

— Şi acum încotro? întrebă cineva. 

— Fiecare în altă direcţie, făcu cizmarul. N-are niciun rost să 
mergem împreună. Ne-am da de gol. 

Cizmarul, cu încă unul, porni de-a lungul liniilor de fier. Ceilalţi 
doi porniră spre o pădurice care se întindea în stânga noastră. 
Nehotărât, am rămas un timp aşezat pe o traversă şi-mi părea 
rău că l-am sfătuit pe rabin să rămână în vagon. Acum cel puţin 
n-aş fi fost singur. Din depărtare se auziră încă paşii celor 
plecaţi, pe urmă pogori o linişte nefirească. Mi-era teamă. Cu 
paşi nesiguri, fără chef, am pornit spre orăşelul bombardat. Un 
timp, am vrut să mă întorc şi să alerg după cei plecaţi înspre 
pădurice, dar într-acolo era întuneric şi mă temeam că n-am să-i 
găsesc. Mi-era o foame cumplită: mi se uscase gâtlejul şi-mi 


vuia capul. Dacă închideam ochii, vedeam pe ecranul pleoapelor 
nişte cerculeţe colorate care creşteau şi descreşteau ca 
baloanele de săpun. Mi-am adus aminte de pâinea rabinului. Am 
pipăit pacheţelul din buzunar. Pâinea era uscată. Cine ştie de 
când păstra bătrânul felia asta de pâine. Tocmai voiam s-o 
mănânc când mi-a venit în minte sfatul rabinului. Da, da, avea 
dreptate. De altfel el a fost singurul om pe care nu l-am auzit 
văitându-se de foame. Desigur, pentru că avea pâinea la el. lar 
eu să n-am niciun pic de voinţă!?... Am pus pacheţelul înapoi în 
buzunar şi am pornit cu paşi apăsaţi. Hotărâsem să intru în 
prima casă care îmi va cădea în drum, ca să-mi astâmpăr 
foamea. 

Abia spre dimineaţă am ajuns în dreptul orăşelului bombardat. 

Nu mă mai despărţeau decât vreo două sute de metri de 
primele case când am zărit apropiindu-se o companie de soldaţi 
echipați de front. În ultima clipă am reuşit să mă ascund în 
spatele unui tufiş. Ca şi cum ar fi fost un făcut, în apropierea 
tufişului, soldaţii cotiră de pe şoseaua naţională spre câmp. Nu 
departe de ascunzătoarea mea, comandantul strigă câteva 
comenzi; soldaţii se pregătiră de instrucţie. Cinci ore în şir am 
tremurat în spatele tufişului, târându-mă pe burtă ori de câte ori 
mi se părea că aş fi putut fi zărit. Şi, pe deasupra, mă chinuia şi 
foamea. O clipă m-am gândit să mă duc la ei şi să le cer ceva de 
mâncare. Spre norocul meu, însă, m-am răzgândit la timp. 

în sfârşit, pe la ora douăsprezece, soldaţii se aliniară şi porniră 
înapoi spre oraş. Un timp am aşteptat încă să se depărteze, pe 
urmă am pornit în urma lor. În apropierea barierei oraşului însă 
am descoperit doi jandarmi „cu pene la pălărie, care se plimbau 
cu arma la umăr. M-am aşezat la marginea drumului, în şanţ, 
aşteptând să dispară. Jandarmii însă nici nu se gândeau la aşa 
ceva. Circulau pe un traseu lung de vreo sută de metri şi 
legitimau pe toţi care ieşeau sau intrau în oraş. Eu n-aveam 
asupra mea decât legitimaţia de marinar şi carnetul de salarii de 
la agenţie. După câteva ore, jandarmii în loc să plece, aşa cum 
speram eu, mai primiră întărituri. Era clar că nu pot pătrunde în 
oraş. Şi nici de plecat nu puteam. A trebuit să aştept până ce se 
înnoptase de-a binelea, să pot dispărea fără să fiu observat. Imi 
părea rău că n-am luat şi eu drumul cizmarului. Eram convins că 


acesta e undeva întins într-un aşternut alb şi nu se poate mişca 
de sătul ce e. 

Drumul, înapoi spre calea ferată, mi s-a părut nesfârşit de 
lung. Spre miezul nopţii, obosit mort, m-am aşezat sub un pom 
şi eram hotărât să consum pâinea rabinului. Pe urmă, după o 
dilemă de câteva minute am amânat pentru a doua zi, socotind 
că noaptea, dormind, tot n-o să-mi fie foame. M-am culcat şi am 
adormit buştean. Am visat că mă aflam pe vapor şi că magaziile 
erau pline cu mâncăruri alese. Pe urmă, se făcea că eram 
bucătar şef la un mare restaurant şi gustam din toate 
mâncărurile. 

M-am trezit cu soarele în faţă. Mi-era şi foame şi sete. Totuşi 
am avut destulă putere să nu deschid batista rabinului. Am 
hotărât să nu mănânc decât când voi ajunge la calea ferată. 

Mergeam încet, cu mâinile în buzunar, pipăind felia de pâine. 
Cred că trecuse de prânz când am ajuns la locul de unde 
plecasem cu o zi în urmă. Un timp am mers grăbit, călcând de 
pe o traversă pe alta, pe urmă, obosit, am început să fac 
echilibristică pe şina încinsă. Tocmai mă gândeam să mănânc în 
mers, sau să mă opresc la umbra unui copac, când la orizont 
apăru un om îmbrăcat în uniforma societăţii de cale ferată. 
Instinctiv am vrut să mă ascund, dar foamea mă sfătui să nu-l 
ocolesc. Când omul ajunse la vreo cincizeci de metri de mine, 
mă întrebă: 

— Fugar? 

Am clătinat din cap în semn că da. 

— Atunci pleacă de aici! Azi noapte au fost prinşi doi ca 
dumneata şi au fost împuşcaţi. Unul avea o cămaşă roşie, 
cadrilată. _ 

„Cizmarul! Ce bine că nu m-am dus cu ei!” Incepură să-mi 
tremure picioarele. 

— Bine, plec, am reuşit să bâlbâi în cele din urmă. Dar dă-mi 
ceva de mâncare. 

— N-am nimic la mine. 

Şi acum mă mir că n-am rupt-o la fugă şi am insistat. 

— Te aştept aici. Adu-mi ceva de la canton. N-am mâncat de 
nu mai ştiu când. 

— Nu pot să-ţi aduc. Am doi soldaţi cazaţi în canton. Pleacă 
dacă nu vrei s-o păţeşti. 


Devenisem blazat, nepăsător: 

— Atunci spune-mi măcar unde mă aflu. 

— Aproape de Esztergom. Dar te sfătuiesc să ocoleşti oraşul. E 
plin de nemți. Se evacuează. ` 

Am luat-o spre stânga, unde se întindea păduricea. Imi venea 
să plâng de ciudă. Cum să mori la douăzeci de ani, de foame, ca 
un şobolan!? 

Soarele ardea atât de puternic de parcă ar fi fost supărat pe 
mine. Transpiram şi simţeam cum mă părăsesc puterile. Voiam 
să mă aşez, să nu mă mai ridic, dar m-am întrebat ironic: „Dacă 
tot trebuie să mori, de ce să nu mori în umbră?” 

Ajuns în pădurice am scos pâinea rabinului din buzunar. La 
vederea pachetului stomacul mi se zgârci şi am început a înghiţi 
în sec ca un bolnav de febră. Eram convins că dacă n-aş fi avut 
pâinea n-aş fi ajuns nici până aici. Cine ştie dacă, împins de 
foame, nu m-aş fi dus să cer de mâncare soldaţilor şi dacă ei nu 
m-ar fi împuşcat ca pe cizmar i Nu! N-am voie să mănânc din 
pâine. Acum felia asta de pâine e singurul lucru care îmi dă încă 
putere. Trebuie să mă ridic şi să pornesc la drum! N-are niciun 
rost să-mi pierd vremea! Am pus din nou pacheţelul la loc! 
Mergând, din când în când îmi pipăiam buzunarul să controlez 
dacă mai e acolo. Uneori totul mi se părea că e numai un vis şi 
că, în curând, o să mă trezesc în cabina mea de pe şlep. După 
câteva ore de mers descopăr la marginea pădurii o fermă. Mă 
apropii convins că după câteva minute mi se sfârşeşte calvarul. 
Tocmai vreau să strig când, la umbra pomilor, descopăr câteva 
camioane militare. Îmi strâng dinţii, pipăi felia de pâine din 
buzunar şi ocolesc ferma. 

Spre seară mă trezesc pe o şosea naţională. Nu-mi păsa de 
nimic. Acum e totuna. Scot pachetul din buzunar şi vreau să 
mănânc. Acum nu mai e nicio forţă care să mă poată opri; 
desfac nodul batistei şi aud din urmă claxonul înfuriat al unei 
maşini. Un turism. Bag repede pacheţelul în buzunar şi fac 
semne largi cu mâna. Aş vrea să opresc maşina. Într-adevăr 
maşina se opreşte în apropierea mea. La volan descopăr un 
soldat neamt. Na, numai asta mi-a mai trebuit. 

Mă apropii liniştit de maşină. Spre mirarea mea, nu-mi mai e 
teamă. 


— Sunt marinar de la D.D.S.G. — spun, şi-i arăt legitimaţia de 
marinar. Vreau să mă duc la Pesta. 

îmi face semn să urc. 

Stând lângă şofer un timp uit de foame. Pe urmă stomacul 
începe să se agite iarăşi. Totuşi rabd vitejeşte. Soldatul nu 
trebuie să vadă că mi-e foame. S-ar putea să intre la bănuieli. 
Mă forţez să nu adorm. 

Au apărut zorile când am ajuns la Budapesta. În centrul 
oraşului spun că vreau să cobor. Şoferul opreşte maşina. 

li mulţumesc şi pornesc înspre casă. Mi-e ruşine să scot 
pâinea în mijlocul străzii. Nu ştiu de ce dar am impresia că lin 
om flămând e mult mai bătător la ochi decât unul sătul. Pipăi 
felia de pâine din buzunar şi-n gând îi mulţumesc rabinului. În 
fond el m-a salvat. Cine ştie ce aş fi făcut dacă n-aş fi avut felia 
asta de pâine! Aproape de casă mă opreşte o patrulă militară. 
Simt cum îmi năvăleşte sângele în obraz. Tac ca să nu bâlbâi. 

— Legitimaţia / îmi porunceşte un plutonier gras. 

Scot legitimaţia de marinar şi i-o întind: 

— Matroz. 

Plutonierul răsfoieşte legitimația germană, pe urmă se 
întoarce către ceilalți din patrulă: 

— Dă-l dracului, e neamt. 

Bine că nu i-am vorbit până acum. ÎI salut scurt, nemţeşte. 

Acasă, la întrebările nevestei, nu mai am putere să-i răspund. 
Cad pe o canapea dar nu pot să adorm. Mirosul de mâncare îmi 
gâdilă nările. Imi aduc aminte de pâinea evreului. Scot 
pacheţelul din buzunar şi-l desfac zâmbind: 

— Uite, asta m-a salvat... 

— Batista asta murdară? Ce ai în ea?... 

— O felie de pâine. 

Deodată, camera începe să se învârtească cu mine. Nu mai 
disting nimic, decât bucăţica de scândură care cade din batistă. 

— Îți mulţumesc, rabinule!: 

DOUA ÎNTÂLNIRI 

Cu câteva zile în urmă a apărut în toate ziarele o ştire de două 
rânduri: Actriţa N., de la Teatrul de Stat din orașul X, a fost 
distinsă cu Ordinul Muncii clasa | pentru interpretarea rolului 
Irinei din piesa Trei surori de Anton Pavlovici Cehov. 


Ştirea m-a bucurat foarte mult, pe actriţa N. O cunoscusem cu 
cinci ani în urmă, când fusesem invitat de teatrul din oraşul X să 
asist la premiera unei piese originale. Mă dusesem cu plăcere, 
mai cu seamă că speram să întâlnesc la premieră şi pe un bun 
prieten şi coleg de breaslă. Oraşul X e un oraş mic, tipic 
ardelenesc: un centru octogonal în care se varsă toate străzile şi 
unde sunt adunate ca într-o şedinţă toate instituţiile. Aici se află 
şi clădirea teatrului. 

Piesa a avut succes: eroul principal al dramei, interpretat de 
amorezul D., a primit buchete de flori: unul trimis de el însuşi şi 
celălalt, care a produs senzaţia serii, nu se ştie de la cine. In 
zadar am încercat să mă retrag după spectacol, invocând fel de 
fel de motive: am fost silit să particip la banchet. Banchetul a 
reuşit la fel de bine ca şi spectacolul: nu s-a îmbătat nimeni, s-a 
toastat în cinstea actorilor, în cinstea regizorului şi, bineînţeles, 
în cinstea autorului. Când s-a golit ultima sticlă de vin au apărut 
zorile. Pe prietenul meu nu-l mai puteam deranja la ora aceea, 
la hotel n-avea niciun rost să mă duc, mai ales că intenţionam 
să părăsesc oraşul a doua zi. De aceea am acceptat invitaţia 
unui actor să petrec restul timpului, până la ora dejunului, acasă 
la el. 

— Tot am un copil mic — mi-a spus — aşa că nu deranjezi la 
ora asta. Că de dormit oricum nu se mai poate din cauza lui. 
Cred că o să devină tot actor... 

Într-adevăr, strigătele copilului se auzeau încă din stradă. De 
aceea ne-am dus de-a dreptul în camera actorului, unde avea 
obiceiul să repete. Camera era mare, mobilată modest, dar cu 
mult gust. Peste tot, pe pereţi, erau agăţate fotografiile gazdei 
în diferite roluri: Richard al III-lea, Verşinin, Nil şi altele. _ 

— Aici e soţia, mi-a arătat gazda, o fotografie foarte reuşită. In 
rolul Irinei din Trei surori. E rolul ei preferat... 

— Nu ştiam că aţi prezentat şi Trei surori... 

— Nu, piesa nu s-a jucat încă. Din cauza soţiei. Adică din 
cauza copilului. Şi, bucuros că a găsit un subiect de discuţie, a 
început să-mi povestească despre succesele nevesti-sii. 

— E foarte apreciată. Cred că în curând o să mai auzi de ea. E 
drept, aproape de un an de zile n-a mai fost pe scenă. Motivul îl 
ştii. E unul obiectiv. Şi a mai fost un timp când a trebuit să facă 
o pauză forţată. Acum vreo cinci ani, când s-a descotorosit de ea 


fostul director al companiei Teatrul Modern pentru că a iniţiat 
organizarea sindicatului. A rămas pe drumuri. N-avea unde să se 
angajeze. A fost chelneriţă, femeie de serviciu, dar de îndată ce 
s-au înfiinţat teatrele de stat a fost angajată la 12 pe doi. 

în clipa aceea a intrat nevastă-sa cu o tavă plină cu cești. 
După prezentările de rigoare, ne-am aşezat la masă. Mie mi-a 
întins prima ceaşcă. 

— Bea şi dumneata. 

Şi felul şi tonul mi s-au părut puţin ironice. De ce? Desigur 
pentru această vizită matinală. Totuşi nu mă simţeam vinovat. 
lau linguriţa, dar constat că în ceaiul meu nu s-a pus zahăr. Ridic 
privirile şi atunci nevasta actorului ia trei bucăţi de zahăr în 
mână şi mi le întinde: 

— Am uitat să pun zahăr. Na... 

Dar asta-i curată mitocănie! Tresar. Scena asta s-a mai 
întâmplat odată cu mine, poate chiar cu... Mă uit atent la 
nevasta actorului... Da, ea œe... descopăr acelaşi zâmbet, 
aceleaşi priviri... Câţi ani sunt de atunci?... 

„..Cu cinci ani în urmă. Prin patruzeci şi şase eram angajat ca 
om de serviciu la un cinematograf. In afară de afişarea noilor 
fotografii ale „programului următor”, măturam sala de 
spectacol, rupeam biletele la intrare, iar noaptea păzeam avutul 
instituţiei. Pentru această îndeletnicire primeam două salarii şi 
amândouă în natură. Primul îmi asigura proprietatea asupra 
tuturor obiectelor găsite în incinta cinematografului. Aceste 
obiecte, mănuşi, umbrele, pălării, rar bani, batiste sau ochelari 
le comercializam la piaţa de vechituri. Al doilea salariu îmi da 
dreptul să folosesc ca locuinţă o cabină din spatele ecranului. 
Singurul inconvenient la cel de-al doilea salariu era faptul că 
trebuia să vizionez fiecare film de câte treizeci, patruzeci de ori. 
Şi încă din spate. Ştiam după replici sau după muzică dacă se 
apropia pauza sau sfârşitul filmului. Marile şlagăre, ZAmbetul 
Irinei Dunne, râsul lui Robert Taylor, sau privirile melancolice ale 
lui Dick Powell îmi făceau greață şi mă urmăreau în vis. Seara, 
pe la orele unsprezece, când se termina ultimul spectacol şi 
rămâneam singur, mă încerca frica. Controlam WE-urile, 
ferestrele, să văd dacă nu le-a deschis cineva cu intenţia să se 
întoarcă la noapte. S-a mai întâmplat ca dimineaţa, sculându- 


mă, să constat că s-au furat becurile din foaier sau perdelele de 
pluş de la uşile de la intrare. 

Cel mai mic zgomot, trosnetul lemnului uscat, paşii iuți ai 
şobolanilor în imensa sală de spectacol, suna straniu. De aceea 
n-aveam curajul să uzez noaptea de primul salariu. De obicei mă 
sculam dis-de-dimineaţă şi controlam sala la lumina zilei. Într-o 
vreme, când nu se instalase încă şalterul principal în spatele 
ecranului, în apropierea locuinţei mele, trebuia să sting luminile 
în faţă, în foaier. Mă treceau şapte rânduri de sudori până 
ajungeam pe scenă. Mai ales dacă mă loveam şi de câte un 
scaun de rezervă adus spectatorilor care nu-şi găsiseră locurile. 
În spatele ecranului atârnau frânghii de la vechile instalaţii de 
sofite. Uneori mă mângâiau pe creştet şi eu încremeneam. 
Atunci abia reuşeam să găsesc scăriţa de lemn în formă de 
spirală, care ducea sus, în cabina unde dormeam. Pe urmă s-a 
instalat şalterul şi puteam să sting toate luminile de pe scenă. 

Era într-o seară răcoroasă de noiembrie, după ce mi-am 
terminat rondul la ferestre. Mă pregăteam tocmai de culcare. 
Stâng luminile, păşesc pe prima treaptă a scăriţei, când aud un 
zgomot neobişnuit în sală. Parcă s-ar târî cineva pe podea... 
încremenesc... Nu mai îndrăznesc să fac nicio mişcare. Trag cu 
urechea. Nimic. Poate mi s-a părut — îmi spun — ca să mă 
liniştesc. Fac însă un pas şi atunci aud zgomotul din nou. Imi 
simţeam bătăile inimii în gâtlej. Pe vremea aceea, nu era zi să 
nu auzi de câte un om ciopârţit, sau împuşcat pentru un fleac de 
palton sau pentru o sută, două de lei. Stau câteva minute 
nemişcat până ce mă obişnuiesc cu întunericul. Incep să disting 
primele rânduri de scaune şi muchiile ornamentaţiilor de ipsos 
de pe balcon. Nimic neobişnuit. Intind mâna spre şalter şi aprind 
dintr-o dată toate luminile. Zgomotul se repetă, parcă mai 
violent, dar mă uit în zadar în sală. Nu văd nimic. Cu luminile 
aprinse mă simt mai în siguranţă. Mă uit cu atenţie la perdele, la 
uşi, dacă nu se mişcă cumva. Nu se mişcă nicio perdea. Faptul 
că din sală nu puteam fi văzut îmi dădu curaj. Apuc un scaun şi 
dau cu el de podea: zgomotul creşte şi se zvârcoleşte în sală, n- 
are pe unde să iasă şi se reîntoarce pe scenă, ca un ecou. In 
sală nicio mişcare. Doar o linişte grea, amenințătoare. Stâng 
luminile şi le aprind iarăşi. Strig din toate puterile: 

— Cine-i? 


întrebarea se izbeşte de pereţi şi se reîntoarce la mine. Încep 
să cred că toate zgomotele au fost închipuite. Stâng luminile, 
dar rămân neclintit. Poate totuşi... După vreo zece minute de 
aşteptare zadarnică îmi trece prin minte o idee: să ţip din toate 
puterile. Dacă e ascuns cineva în sală e imposibil să nu se 
trădeze. 

Ţip lung, sfâşietor. 

îmi răspunde o voce străină. Cu teamă aprind luminile. Strig 
din nou:. 

— Cine-i?... Răspunde că trag... Eram încordat ca un arc. 

— Eu. Şi în clipa aceea văd apărând dintr-o lojă o fată. 

— Cine eşti? 

— Eu, răspunse fata. E palidă ca varul. 

— Eşti singură? 

— Da. 

— Ce cauţi aici? 

— Am vrut să dorm... şi să... 

— Aici la cinematograf? 

— Da. Afară e frig şi... începe să plângă. 

— Apropie-te de scenă... 

Fata iese din lojă şi se apropie. E desculţă şi e îmbrăcată într- 
o. Rochie de stambă decolorată. Părul lung, nepieptănat, îi cade 
pe frunte. 

— Vă rog să mă iertaţi, n-am vrut să fac nimic... Am vrut să 
mă culc numai... Afară plouă şi... vă rog lăsaţi-mă... mâine 
dimineaţă plec şi n-am să mai vin niciodată. 

_ M-am liniştit puţin, deşi de dat nu puteam s-o dau afară. 
Insemna să cobor şi să traversez sala şi nu eram convins că fata 
nu are câţiva prieteni ascunşi printre bănci... 

— Dacă vrei să dormi aici, vino pe scenă... Ai o jumătate de 
cortină. Te poţi înveli. 

Urc în grabă scările spre cabina mea; de aici îi pot urmări 
toate mişcările. Luminile cad ciudat, mărindu-i şi diformându-i 
umbra. Aştept până ce fata ajunge lângă cortina aruncată pe 
jos. 

— Culcă-te acolo! Dar te avertizez: la cel mai mic zgomot 
suspect, trag... Şi, ca s-o intimidez, bag mâna în buzunar ca şi 
cum aş fi avut un pistol. 


Fata mă priveşte mirată. Pe urmă se aşază şi se înveleşte cu o 
aripă a cortinei. Eu stâng luminile şi intru în cabina mea. Mâinile 
îmi tremură încă, dar într-un fel sunt liniştit. Putea să fie şi mai 
rău. 

Apartamentul meu e o încăpere mică, doi pe doi şi 
nemobilată. În loc de pat am cealaltă jumătate de cortină şi pe 
pereţi zeci de litografii cu Clark Gabie, cu George O'Brien, cu 
Jeanne Harlow în chiloţi de baie, cu fraţii Ritz arătându-şi 
gingiile, cu Greta Garbo în Contesa Wha/ewska alături de 
Charles Boyer şi cu Loretta Young sărutându-se cu Bob Hoppe. 

Pun reşoul să-mi pregătesc de cină. Oare cine o fi fata asta? 
De ce a rămas aici?... într-adevăr, să doarmă, sau... Deschid uşa 
s-o văd ce face. 

— Dormi? 

— Nu. 

Ceaiul dă în foc. Scot reşoul şi-mi torn ceai în ceaşcă. Poate i-o 
fi şi ei foame?... Un ceai cald nu i-ar strica, mai ales că e tare 
subţire îmbrăcată... Cine ştie ce nenorocită o fi... Da, ar trebui 
să-i dau şi ei... Numai să nu creadă că vreau ceva de la dânsa... 
Mai bine nu-i dau. În cele din urmă totuşi o strig: 

— Vino şi bea un ceai. 

— Nu, lăsaţi... 

— Vino şi bea, dacă-ţi spun. 

O poftesc să se aşeze pe cortina aranjată pentru culcare şi-i 
torn ceai. Caut să nu-i întorc niciodată spatele, să nu-mi dea cu 
ceva în cap. li întind ceaşca: 

— Bea şi dumneata. 

Fata îşi bea cuminte ceaiul. Aşa, cu faţa îmbujorată, nici nu 
pare atât de urâtă ca în sală. Dimpotrivă... Păcat că e atât de 
slabă... Mă dojenesc în gând. La dracu': niciun păcat!... în clipa 
aceea îmi dau seama că nu i-am pus zahăr în ceai. Şi ea n-a 
spus nimic. l-o fi frică şi ei. Scot trei bucăţi de zahăr din pungă şi 
i le întind: 

— Am uitat să-ţi pun zahăr. Na! 

Ea nu spune nimic. Zâmbeşte numai. Are dinţi albi, curaţi, 
parcă prea îngrijiţi pentru ţinuta ei. 

— Aici e bine, spune după un timp. E cald. 

— Da, îi răspund şi dintr-o dată mă simt tare prost, îmi dau 
seama că şi ea. Îşi trage picioarele murdare sub ea. 


— Ştiţi, a plouat afară, încearcă să se justifice. 

— Ştiu, îi răspund. Ce altceva aş fi putut spune? Pe urmă 
adaug: Dacă vrei şi dacă nu te temi, poţi dormi aici... Mă duc să- 
ţi aduc cortina... 

Când mă întorc cu cealaltă jumătate a cortinei constat că şi-a 
aranjat puţin părul. Pun reşoul să fac căldură şi stâng lumina. 

Ne culcăm. 

E întuneric. Numai reşoul luminează, din ce în ce mai puternic, 
un colţ de perete împodobit cu picioarele goale ale lui Jeanne 
Harlow. 

Mă forţez să nu dorm. Cine ştie, poate fata are totuşi gânduri 
ascunse. Imi pare rău că am chemat-o la mine. O pândesc: nu 
doarme nici ea. 

— De ce nu dormi? 

— Nu mi-e somn. 

O mai întreb ceva, dar ea nu-mi răspunde. 

Mai târziu o aud ca prin vis: 

— „Va veni vreodată timpul când vom afla cu toţii tâlcul 
acestor suferinţe şi când ni se vor dezvălui aceste taine?” 

— Ce spui?... „Te pomeneşti că e nebună! La ce dracu' am 
adus-o aici?” 

— N-am spus-o eu, ci Irina din Trei surori. 

Nu-i răspund. Poate se linişteşte şi adoarme. 

Dimineaţa o scol şi o poftesc să părăsească cinematograful. 
Pe scenă se opreşte pentru o clipă, se uită prin sală, îşi trage aer 
în piept. Ochii îi ard. Poate are febră. 

— Hai, vino o dată. 

— Încă o clipă doar. 

Băncile sunt goale, sala e neprimitoare. De afară din stradă se 
aude vocea gunoierului. 

La plecare îmi întinde mina: 

— Vă mulţumesc. N-am să vă mai deranjez niciodată. 

Eram convins că o văd pentru ultima oară. 

MUNTELE ORB Ă 

Toamna când cad frunzele, îmi place să cutreier parcurile. Imi 
place îndeosebi seara, când oamenii devin mai liniștiți, mai 
înţelegători. Atunci îmi caut un loc ferit, o bancă ascunsă, ninsă 
de frunze şi privesc aiurea, la oameni, la copacii goi. Dacă aş fi 
poet, aş adăuga că ascult liniştea. Ciudat de melodioasă poate fi 


o linişte într-un parc: frunzele cad cu un tremur metalic, vântul 
se gudură de scoarţa zgrunţuroasă a copacilor, săgetările 
păsărilor din văzduh au un fâlfâit aparte şi până şi paşii 
trecătorilor întârziaţi completează această linişte. 

Nu e niciun paradox: aşa cum culorile curcubeului de pe discul 
lui Newton formează albul absolut, tot aşa micile zgomote ale 
naturii se contopesc într-o linişte perfectă. 

Dar să nu mai scriu pentru plăcerea mea. 

într-o seară, stăteam pe o bancă, într-un parc. Alături de mine 
mai era un om căruia în gând i-am mulţumit de mai multe ori 
pentru tăcerea cu care admira parcul pustiit de vântul de 
septembrie. Trecuse cu mult de miezul nopţii. Tocmai voiam să 
plec, când tovarăşul meu de bancă se întoarse spre mine: 

— E târziu, domnule? 

— Da, e târziu. 

— E lună sau e întuneric? 

„Uite ce vecin şugubăţ am”, constat, cu o admiraţie 
răutăcioasă, şi-i răspund ca atare: 

— Dumneata cam ce crezi? 

— Eu cred că e lună. Altminteri de ce ai sta dumneata până 
târziu şi tocmai aici, în acest loc ascuns. Şi apoi nici vântul nu 
bate. Înseamnă că nu sunt nori. 

Mă uit cu atenţie la vecinul meu: e un om în vârstă cu o faţă 
lunguiaţă, încadrată de o barbă deasă, căruntă, între genunchi 
ţinea un baston vopsit în alb. Tresar. F orb. 

Faţă de un infirm, m-am simţit totdeauna în inferioritate. Nu 
ştiu ce să-i răspund: să-i răspund la întrebare, să-i cer iertare 
pentru răspunsul meu prost plasat? 

Un timp tac, îi privesc profilul: are o frunte bombată şi buze 
cărnoase. In cele din urmă, îi cer scuze: 

— lertaţi-mă că v-am răspuns aşa... nu ştiam că sunteţi... 

— Orb, mă completează el. Nu face nimic, tinere. 

Ce ciudat, el e orb şi eu nu văd bine. Doar m-am uitat cu 
atenţie la el. Poate că nu vede până la cer, o fi miop, sau pur şi 
simplu întrezăreşte. Îl întreb: 

— De unde ştiţi că sunt tânăr? 

— După glas. După glas şi după repezeala cu care vorbiţi. Un 
om în vârstă e mult mai calm. 

— Da, da, îl aprob şi iarăşi nu mai ştiu ce să-i spun. 


Sunt puţin supărat: până atunci eram convins că sunt 
spontan, că nu mă fâstâcesc în faţa unei replici neaşteptate. Am 
scris doar teatru. 

Sus pe cer, luna lunecă uşor, ca o portocală pe mare, dusă de 
valuri. În fond, cel mai comod ar fi să mă scol, să-l salut şi să 
plec. 

Tocmai mă pregăteam să mă scol, când orbul îşi întoarse faţa 
spre mine: 

— Dimineaţa ai fost vreodată la Predeal? 

— Da, domnule, am fost. 

— Acum trebuie să fie foarte frumos acolo. 

— De unde ştiţi cum e acolo? Sau nu e mult de când aţi 
pierdut vederea. 

— Nu ştiu dacă e mult sau e puţin. Aşa m-am născut. 

Trebuie să fie îngrozitor să nu fi văzut niciodată nimic. 

De multe ori în copilărie am încercat să dau de urma acestui 
sentiment. Închideam ochii şi mergeam câţiva metri fără să văd, 
până mă împiedicam. Ştiam că dacă ţii ochii închişi multă 
vreme, nu vezi negrul absolut, ci nişte linii şi puncte colorate 
ciudat într-o perpetuă mişcare nedefinită. Dar mai ştiam că eu 
aveam noţiunea liniilor şi a punctelor şi în special a culorilor. Un 
om, însă, care n-a văzut în viaţa lui decât nimicul, trebuie să 
aibă alte unităţi de comparaţie. Orbul pe care l-am condus în 
copilărie n-a fost orb din naştere: el definea lucrurile după 
pipăit, după zgomote, după miros. Un orb din naştere, chiar 
dacă aude sau chiar dacă pipăie un lucru, nu are cu ce ÎI 
asemăna. 

Puțin din respect, puţin din curiozitate, am continuat discuţia: 

— Cu atât mai mult, de unde ştiţi că-i frumos la Predeal? 

— Aşa mi-au spus oamenii. Mi-au vorbit de munţi. Atât de mult 
mi-au vorbit de munţi, încât mă frământam şi ziua şi noaptea să 
mi-i pot închipui. Şi nu reuşeam. Toate celelalte lucruri le 
cunosc. Chiar şi pe acelea pe care nu le-am putut pipăi. Cum e 
luna de exemplu. Numai un munte nu-mi pot închipui. M-am dus 
la Predeal. Am urcat pe munte, dar în zadar. 

— Vă explic eu — i-am răspuns, bucuros că în sfârşit îi pot fi 
de folos. Un munte e ca o... 

— Mulţi mi-au descris munţii până acum, dar fără succes. Am 
pipăit muşuroaie, cocoaşe şi n-am priceput ce ar putea fi frumos 


în aşa ceva. Şi totuşi oamenii spun că munţii sunt frumoşi. 
Trebuie să aibă ceva ce eu nu pot pricepe. Şi-mi pare rău. Zău, 
crede-mă, tinere, îmi pare rău. 

Cu ce aş putea să-l ajut? Cum aş putea să-i explic ce e frumos 
la un munte? Da, dacă aş reuşi acest lucru m-aş reabilita în faţa 
mea pentru felul în care i-am răspuns la prima întrebare. De 
aceea nu m-am dat bătut. Am insistat, l-am invitat la mine, 
promiţându-i că am să-l fac să înţeleagă frumuseţea unui 
munte. Eram convins că până acasă am să născocesc ceva. N- 
am reuşit. În casă, ca să câştig timp, i-am oferit un pahar de vin 
şi l-am întrebat dacă-i place muzica. 

— Foarte mult, mi-a răspuns orbul. 

Aveam imprimată pe bandă de magnetofon simfonia a V-a a 
lui Beethoven. L-am întrebat dacă o cunoaşte. Nu o cunoştea. 

După primele acorduri, am văzut că orbul tresare, se 
încordează şi strânge cu putere mânerul bastonului. 

— Uite dragă prietene, aşa arată munţii. 

Orbul nu mi-a răspuns decât târziu, după ce a încetat şi 
ultimul acord al simfoniei. 

— Oamenii au dreptate. Munţii sunt foarte frumoşi. 

A trecut timp de la această întâmplare. Cu orbul sunt prieten 
şi azi. Mă vizitează des şi mă roagă să-i arăt munţii. 

BĂTRÂNA 

1 

Pe Anişoara am cunoscut-o într-o seară de martie, la cinema. 
Aveam acelaşi număr de bilet şi n-am avut timp să lămurim cine 
e vinovat de această încurcătură, pentru că s-au stins luminile. 
Am hotărât să ne mutăm amândoi mai în faţă şi, bineînţeles, 
unul lângă altul. Pe urmă ne-am împrietenit. Anişoara era elevă 
de liceu, avea gropiţe în obraji şi ochi albaştri-cenuşii ca fumul 
de ţigară. Vorbea repede, spunea o mulţime de nimicuri şi 
zâmbea foarte mult. Dacă o prindeam de mână, îşi lăsa privirile 
în jos şi mă ruga s-o las „că s-ar putea să ne vadă cineva”. Se 
temea şi de umbra ei, dar mai ales de profesoarele de la liceu. 

Ne întâlneam în fiecare sâmbătă după-masă într-un părculeţ 
din spatele Bisericii Albe. Fix la cinci. Aşa ne era înţelegerea, dar 
Anişoara întârzia mereu. Când sosea era roşie la faţă şi 
emoţionată. Nu-şi cerea scuze, în schimb mă asigura că a 


întârziat pentru ultima dată. Pe urmă, sâmbăta următoare 
întârzia din nou. 

Eu, de obicei, soseam cu câteva minute înainte de cinci, mă 
aşezam pe o bancă şi priveam trecătorii din parc. După a treia 
sau a patra sâmbătă am descoperit că nu eram singurii care ne 
dădeam întâlnire aici. Pe o bancă de lângă intrare vedeam 
mereu o femeie în vârstă, îmbrăcată modest, care urmărea cu 
privirile pe toţi cetăţenii care intrau în parc. Era clar că aşteaptă 
pe cineva. În minutele în care o aşteptam pe Anişoara, neavând 
altceva de făcut, o priveam pe bătrâna de pe banca de lângă 
intrare. Avea vreo şaizeci de ani. După felul cum sta rezemată 
de spătar, se vedea că-i face plăcere această scurtă odihnă. 

Odată, când banca unde stăm de obicei a fost ocupată, m-am 
dus la bătrână şi i-am cerut voie să mă aşez lângă dânsa. 
Inainte de a-mi răspunde, m-a cercetat îndelung, apoi a înclinat 
din cap în semn de acceptare. M-am aşezat. 

în după-masa aceea, Anişoara n-a venit la întâlnire. Totuşi eu 
am aşteptat-o cu încăpățânare. Pe urmă, după ce a trecut vreo 
jumătate de oră, mi-am dat seama că n-o mai aşteptam pe ea; 
am rămas în parc dintr-o simplă curiozitate. Voiam să ştiu pe 
cine aşteaptă bătrâna. Am făcut fel de fel de presupuneri. Și 
dacă în după-masa aceea m-aş fi apucat să scriu despre 
întâlnirile ei, aş fi scris o serie de prostii. Nu ştiu de ce, îmi 
închipuiam că aşteaptă un domn îmbrăcat la fel de ponosit ca şi 
dânsa pe care l-a cunoscut cu ani în urmă, la un bal, unde s-a 
cântat toată noaptea Dunărea albastră. Pe ea o vedeam blondă, 
înaltă, cu o rochie de bal trandafirie, iar pe el, stângaci, cu 
monoclu şi cu un trandafir alb la butoniera redingotei. 
Continuarea trebuia să fie la fel de banală ca şi începutul. O 
plimbare cu birja, un birjar mucalit şi spân, o sărutare de 
despărţire sub aleea de castani, apoi ani lungi de aşteptare. 

Pe neaşteptate, bătrâna se întoarse spre mine şi mă prinse de 
braţ: 

— Nu vă supăraţi... ştiţi... eu aştept pe cineva... Dacă vine v- 
aş ruga să ne lăsaţi singuri. 

— Desigur, doamnă... De altfel eu am şi plecat. Nu-mi place să 
aştept în zadar. 

Bătrâna zâmbi îngăduitoare: 


— Eşti prea tânăr pentru acest cuvânt, fiule... Şi eu cred că nu 
este aşteptare zadarnică, ci numai lipsă de perseverenţă, lipsă 
de încredere... 

— Poate că aveţi dreptate. 

N-am vrut s-o contrazic. Eram puţin abătut şi trist. Priveam 
plictisit peisajul citadin, cenușiu şi grotesc, dar nu mă înduram 
să plec. O aşteptam pe Anişoara cu o încăpățânare de 
adolescent. 

Anişoara n-a venit nici sâmbăta următoare. Mă obişnuisem cu 
ea, cu râsul ei tineresc, cu poveştile ei fără de sfârşit despre 
şcoală, despre profesori. Mă obişnuisem să aflu cu ce rochie a 
fost îmbrăcată profesoara de geografie, care dintre fete n-a ştiut 
să răspundă la matematici şi alte asemenea veşti (foarte 
importante) din viaţa ei. 

Aşteptând-o, am stat tot pe banca bătrânei şi am aflat unele 
lucruri despre dânsa. Lucra la o spălătorie chimică, la secţia 
„călcat”. 

— De treizeci de ani calc, fiule. Calc într-una. Mă uit la vârful 
călcătorului şi urmăresc cum se netezesc cămăşile. Uneori mă 
uit şi la monogramele lor şi încerc să ghicesc funcţia, felul de a fi 
al proprietarilor. E un fel de joc de-a viaţa. Imi place să cred că 
sunt unii clienţi care când îşi îmbracă cămăşile spun: „E bine 
călcată!” E drept, ei nu ştiu cine sunt, dar indirect se gândesc la 
mine. Şi e o mare plăcere să ştii sau cel puţin să crezi că cineva 
se gândeşte la tine. Nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

— Mă aprobi din politeţe, că sunt bătrână. Dar sunt convinsă 
că nu cunoşti încă această plăcere. Şi e una din cele mai mari. 
De altfel, cu acest gând se despart oamenii în viaţă. Îşi închipuie 
că după moartea lor, oamenii se vor gândi la ei, că vizitatorii 
cimitirelor se vor opri şi în faţa muşuroaielor lor, întrebându-se: 
„Oare cine zace aici? Ce a fost în viaţă?... Ce vise a avut?” 

Văzând că o ascult cu indiferenţă, bătrâna tăcu. Am plecat 
fără s-o salut. 

Pe urmă a trecut încă o săptămână şi Anişoara iar n-a venit. 
Am hotărât să n-o mai aştept niciodată. Totuşi, după câteva 
săptămâni, într-o sâmbătă, când am trecut pe acolo, am 
încetinit paşii: dar în afară de bătrână nu era nimeni în parc. N- 
am intrat. 


Au trecut câteva luni de când nu m-am mai dus s-o aştept pe 
Anişoara când într-o zi mă întâlnesc cu bătrâna pe stradă. Părea 
mai veselă ca oricând: î 

— Sunt bucuroasă fiule că te văd. In parc nu mai vii? 

— Nu doamnă. 

— Păcat. M-am obişnuit cu dumneata. Semeni atât de mult cu 
fiul meu. Poate l-ai cunoscut? 

— Nu cred, doamnă. 

— Nu se poate să nu-l fi cunoscut! îl ştia tot oraşul. Lucra la 
tâmplăria lui Apostol, de pe Plantelor. E tot blond ca şi 
dumneata. Şi ochii îi are la fel: verzi. Nu-ţi aduci aminte? 

— Nu, doamnă. 

— Are şi un semn la mâna stângă. S-a opărit cu clei încins. Dar 
asta de mult, pe când era încă ucenic. L-a pus maistrul să fiarbă 
clei şi s-a răsturnat oala. Două luni de zile a purtat bandajul. Am 
plâns foarte mult atunci... 

Stăteam ca pe ghimpi. Aveam o treabă urgentă şi bătrâna mă 
reţinea. În cele din urmă şi-a dat seama de aceasta şi şi-a cerut 
scuze: 

— Dumneata probabil eşti grăbit şi eu îţi trăncănesc ca o 
neruşinată. lartă-mă. 

A întors spatele şi a plecat. Am urmărit-o un timp, convins că 
am jignit-o. 

2 

Au căzut frunzele, pe urmă troienele au înălbit oraşul. Mi- 
amintesc, era o zi friguroasă de februarie când am avut ceva 
treburi prin apropierea Bisericii Albe. Fără să vreau mi-am 
îndreptat paşii spre vechiul loc de întâlnire cu Anişoara. Pe 
zăpada proaspăt căzută nu se vedeau decât urmele şovăielnice 
ale unor paşi mărunți. Erau ale bătrânei. Infăşurată într-un pled 
cenuşiu ea stătea nemișcată pe locul ei obişnuit. Lacrimile-i 
stoarse de ger, îngheţate, păreau nişte mărgele albe înşirate de- 
a lungul obrajilor. Când m-a zărit a schiţat un zâmbet vag, abia 
desluşit. 

— Stai jos, fiule. 

Cu mâini tremurânde a curăţat banca de nea. 

— Nici nu ştii cât de bine îmi pare că ai venit. 

Luminată de primele felinare aprinse, zăpada sclipea gălbui, 
rece. 


Nu mai ştiu cât timp am stat unul lângă altul. Ştiu numai că în 
faţa noastră dantelăria ramurilor de castan ninse, tremurată de 
vânt, era obositor de frumoasă. In ziua aceea am aflat mai 
multe lucruri despre dânsa. Şi anume că soţul ei, ajutor de zidar, 
a murit în anul 1928 într-o zi de ianuarie când schela s-a 
prăbuşit sub el. L-au înmormântat la cimitirul „Eternitatea” şi 
ea, văduva, a trăit patru luni din cei 3.000 lei primiţi ca 
despăgubire de la societatea de construcţie. Fiul ei, Vasile, îşi 
rupea încă pantalonii pe băncile şcolii când ea s-a angajat 
femeie de serviciu la Gara de Nord. Doi ani de zile a măturat 
sălile de aşteptare, apoi a fost concediată. Atunci a trecut la una 
din secţiile de călcat ale unei spălătorii chimice. 

N-am întrerupt-o niciodată. Am ascultat-o tăcut ca şi cum aş fi 
ascultat o spovedanie. 

3 

Cu câteva săptămâni în urmă m-am întâlnit din nou cu 
Anişoara. Nu s-a schimbat nimic. Până şi numărul de la liceu îi 
era acelaşi: 724. Şi totuşi nu mai era Anişoara din trecut. Nu mai 
vorbea atât de repede şi zâmbea mult mai puţin. 

— De ce n-ai venit atunci? 

— Pentru că am auzit că eşti scriitor, mi-a răspuns Anişoara. 

— Da. De aceea n-am venit... 

— Vorbeşti prostii, Anişoara. 

— Nu. Eram convinsă că te întâlneşti cu mine ca să te 
documentezi... 

— Şi acum nu mai eşti convinsă de acest lucru? 

— Ba da. 

— Atunci? 

— Aş vrea să scrii şi despre mine. 

Am ajuns în dreptul Bisericii Albe. 

— Şi ce să scriu despre tine? 

— Orice. De exemplu că ne-am întâlnit mereu în acest parc. 
Îmi făgăduieşti? 

M-a privit rugătoare. În ochii ei albaştri-cenuşii m-am văzut 
mic ca un vârf de creion. 

— Vezi, Anişoară, e greu să-ţi făgăduiesc aşa ceva. Dar poate 
că odată... 

Fără să vreau am intrat în parc. Spre mirarea mea, pe banca 
de lângă intrare nu era decât un domn înalt, în vârstă, cu faţa 


obosită. Mi-am întors privirile spre celelalte bănci, dar bătrâna 
nu era nicăieri. 

— Când? a insistat Anişoara. 

— Odată... Hai să stăm jos. 

Ne-am aşezat pe banca de lângă intrare. 

Bătrânul m-a privit lung, cercetător, apoi scuzându-se m-a 
întrebat „dacă nu mă numesc Vasile?”... 

— Nu, domnule. Dar de ce întrebaţi? 

— Pentru că am o întâlnire cu dânsul şi nu-l cunosc. 

— Nu e vorba de Vasile care a fost tâmplar pe strada 
Plantelor? 

— Ba da. Îl cunoaşteţi? 

— Nu. Dar o cunosc pe maică-sa. Stătea mereu pe această 
bancă. O cunoaşteţi şi dumneavoastră? 

— Da, desigur că da. O cunosc foarte bine. Locuim în aceeaşi 
casă. E o nebună... În '42 a fost evacuată dintr-o locuinţă tocmai 
în ziua când fiul ei a plecat pe front. Aşa că nu i-a putut da o 
adresă unde să primească scrisorile. S-au înţeles că după ce se 
va întoarce de pe front o să se întâlnească în acest parc. De 
atunci îl aşteaptă în fiecare sâmbătă după-masă... 

— De treisprezece ani? 

— Da, de paisprezece ani. Acum e bolnavă şi nu mai poate 
veni. M-a rugat pe mine să-i pândesc fiul. Mi-a spus că n-ar vrea 
să vină şi să nu găsească pe nimeni aici. Că ce ar face săracul 
singur şi fără sprijin... E nebună, zău... 

Anişoara m-a tras de mânecă. 

— Hai să mergem. 

Pe drum eram trist şi îngândurat. Anişoara vorbea ca şi în 
trecut, repede şi mult. 

— Ei, spune, ai să scrii despre mine? 

— Am să scriu, Anişoara. Chiar azi am să scriu... 

UN PLIC CU PIPER 

Intâmplările auzite în tren sunt totdeauna ciudate, 
neverosimile. Asta poate datorită faptului că povestitorii sunt 
oameni necunoscuţi, şi, ca atare, îşi pot permite unele înflorituri 
pe care în mod normal nu le-ar face. Dar teoriile despre 
povestitorii din tren sunt mai neinteresante decât poveştile în 
sine. Să lăsăm deci teoriile. 


Călătoream odată cu nişte ziarişti în Ardeal. În compartimentul 
de clasa a doua era cald şi eram cu toţii moleşiţi. Unul dintre 
ziarişti, un băiat mărunt, cu ochelari cu patru sau cinci dioptrii, a 
început să povestească o întâmplare despre un om care fără 
niciun motiv i-a dat o palmă într-un restaurant. 

— Numai să nu vă plictisesc. 

Noi l-am asigurat că nu şi miopul, neavând încotro, îşi şterse 
sticlele ochelarilor într-o batistă mare, tărcată, şi începu să 
povestească. 

— Nu-mi amintesc cu ce treburi m-am dus la Arad în orice caz 
pentru un reportaj. În prima zi, după ce mi-am asigurat cazarea, 
am intrat într-un restaurant să iau masa. Restaurantul era 
aproape gol. Numai lângă masa unde m-am aşezat eu stătea un 
om  pirpiriu, cu faţa stafidită. Am comandat o ciorbă 
ardelenească şi o friptură. Ciorba era bună, grasă. Numai piper 
n-a avut îndeajuns. Mă uit în jur şi descopăr pe masa vecinului 
meu o piperniţă. Întind mina şi-i spun: „Îmi permiteţi să iau puţin 
piper?” Omul se uită la mine, se congestionă la faţă şi, fără să fi 
avut răgaz să mă apăr, îmi cârpeşte o palmă. La început am 
crezut că m-a înţeles greşit. Îi spun că i-am cerut piper. Omul se 
repede din nou la mine. Dacă n-ar fi sărit chelnerii, cred că m-ar 
fi bătut mai rău. În clipa aceea a intrat un miliţian şi ne-a cerut 
legitimaţiile. 

Pirpiriul era vânzător la o Alimentară şi se numea luliu Bhem. 

— Asta e tot? l-am întrebat dezamăgit. 

— Nu. Asta e începutul. După-masă m-am dus la Alimentara 
să-l întreb de ce m-a pălmuit. La început n-a vrut să stea de 
vorbă cu mine. Pe urmă, când a aflat că sunt din Bucureşti, s-a 
mai domesticit puţin. Şi-a cerut scuze. Eu am stat două 
săptămâni la Arad, şi m-am împrietenit cu el. Mi-a povestit toată 
viaţa lui. Vă plictisesc? 

— Hai nu te mai lăsa rugat. Spune! 

— Numai să nu mă înjuraţi. Povestea e cam lungă... 

luliu Bhem era originar din împrejurimile Aradului, din 
Sederhat. Tatăl său fusese grăjdar la curia domnului Polacek, 
apoi, după destrămarea gospodăriei acestuia, s-a mutat la Arad. 
Aici s-a angajat la fabrica de drojdie de bere a baronului 
Wollman. La început căruţaş, pe urmă, când a văzut că la 
cisterne se câştigă mai mult cu un forint şi jumătate pe 


săptămână, a cerut să fie mutat ca ajutor de fochist la cisterne. 
Era un flăcău econom: în mai puţin de cinci ani a reuşit să 
economisească atât de mulţi bani, încât îşi putu permite să se 
mute din bărăcile de lemn ale baronului, în Sega, într-o casă de 
piatră. 

Imediat după mutare a hotărât să se căsătorească: bineînţeles 
nu cu orişicine: era doar muncitor de fabrică, câştiga aproape 
opt forinţi pe săptămână şi, pe deasupra, nu era un flăcău de 
lepădat cu toate că era cam mic de statură. La început a trecut 
în revistă toate fetele din fabrică, dar niciuna nu i s-a părut o 
partidă bună. Totuşi, un timp s-a oprit asupra uneia, o văduvă 
cu casă ca zestre, dar s-a lăsat păgubaş repede: femeia avea 
părinţi invalizi, dar încă tineri, astfel că Bhem ar fi trebuit să-i 
întreţină şi pe ei. 

În cele din urmă, după doi ani de căutare, Bhem şi-a găsit 
aleasa inimii. E drept, aleasa inimii nu era nici fată mare şi nici 
frumoasă şi nici prea tânără: avea însă, şi asta era cel mai 
important lucru, trecută pe numele ei o moară acționată de o 
locomotivă Vickers. Bhem nu stătu mult pe gânduri: făcu o 
nuntă costisitoare ca să dovedească lumii, şi poate şi lui însuşi, 
că o iubeşte pe fata morarului. 

A doua zi după nuntă, când s-a dus să preia zestrea, a aflat că 
moara era ipotecată şi încă nu pe o sumă mică. Bhem a făcut 
totul ca s-o salveze: şi-a cheltuit toată agoniseala de doi ani, a 
lucrat şi ziua şi noaptea, dar în zadar. Moara s-a vândut la 
licitaţie, însă banii obţinuţi n-au acoperit datoriile. Nici de 
nevastă-sa nu mai putea scăpa: Ilonka umbla cu burta la gură. 
Bhem a început să beie, astfel că nici la fabrică nu l-au mai 
angajat. După ce a vândut totul din casă şi n-a mai avut ce să 
dea pe băutură s-a angajat căruţaş la întreprinderile Comunale. 
Rar se întâmpla să nu-şi bea salariul, dar Ilonka nu se plângea 
de el: continua să-l iubească cu o patimă oarbă, animalică. Il 
îngrijea şi-i făcea copii, în casa lor botezurile se ţineau lanţ. 
Vecinii se cruceau, dar Bhem nu vedea nimic din toate astea. 
Era mereu beat, încât dacă l-ar fi întrebat cineva câţi copii are n- 
ar fi putut să răspundă exact, că are cinci sau şase. Ştia doar că- 
s mulţi dar nu se îngrijea de ei. 

Nevasta sa muri pe neaşteptate, de o boală necunoscută. De 
pe o zi pe alta Bhem se pomeni singur, cu o droaie de copii. Nu 


bău vreo trei zile la rând şi abia a treia zi se dezmetici complet. 
Avea impresia că cei zece ani care au trecut n-au fost decât o 
singură zi; şi pe aceea a petrecut-o în stare de ebrietate. Trezit 
cu un iz amărui în gură, îşi ceru socoteală de cei zece ani 
netrăiţi, trecuţi în goană ca nişte fluturi pe care nu reuşeşti să-i 
prinzi. Stând cu capul plecat, cu privirile aţintite asupra nevesti- 
sii întinsă pe masă, avu senzaţia că se uită la o femeie streină. Îi 
părea rău acum că niciodată n-a stat de vorbă cu ea. La ce s-o fi 
gândit Ilonka în serile lungi de iarnă, ce-o fi aşteptat de la viaţă? 
Niciodată n-au fost împreună la plimbare, niciodată nu s-au uitat 
cum se rostogolesc valurile murdare ale Mureşului. lar seara, 
când el se întorcea beat, Ilonka nu-i vorbea: îl spăla, îl punea în 
pat şi se culca tăcută alături de el. Şi anii au trecut unul după 
altul. De ce o fi trăind oamenii împreună dacă nu se cunosc? Şi 
ce rost a avut toată viaţa ei pe pământ? Să facă copii? Se uită 
roată prin cameră şi-şi numără copiii: erau şapte şi nu ştia ce să 
facă cu ei. Pe urmă s-a îmbătat şi gândurile nu-l mai chinuiau. Ar 
fi vrut să fie totdeauna ametit, dar vecinii l-au luat la rost. El le 
jura „să i se curgă ochii dacă mai pune un strop de beutură în 
gură”, dar nu se putea ţine de cuvânt. 

Primăria a căutat tutori pentru copii: pe cel de-al patrulea 
născut, pe luliu, care m-a pălmuit, pe cel mai deştept dintre ei şi 
care semăna leit cu bătrânul Bhem, l-a luat un vecin. Ceilalţi au 
fost împărţiţi printre nişte rubedenii mai îndepărtate, ori duşi la 
orfelinat. 

Tutorii lui luliu erau nişte oameni simpli: capul familiei, 
Tulucan, fusese acar şi acum trăia din pensia de la calea ferată. 
Nevastă-sa, casnică, o femeie grasă şi guralivă, bine informată 
despre evenimentele din stradă, din oraş şi din ţară, era iute de 
mină şi de aceea luliu se ferea de ea. In ziua când au hotărât să 
adopte un copil din casa lui Bhem, au stat şi au socotit multă 
vreme: Tulucan voia să-l ia pe Tudor, pe cel mai mare dintre 
copii, argumentându-şi alegerea că acesta îi va putea ajuta la 
bătrâneţe cel mai devreme. Nevastă-sa îl susţinu totuşi pe luliu: 
acesta o ajutase până acum cel mai mult: şi la cumpărături şi în 
casă. Şi pe deasupra nu era obraznic ca ceilalţi. 

în primele zile de la mutarea lui luliu în casa lor, se învârteau 
numai în jurul lui: îl ajutau să se spele, îl întrebau din jumătate 
în jumătate oră dacă nu e flămând, pe urmă s-au obişnuit cu el: 


i-au scos patul de fier din cameră şi l-au instalat în bucătărie. Şi 
cu timpul au căutat să tragă şi foloase de pe urma lui: îl puneau 
să spele vasele de bucătărie, să care apă, să măture curtea şi să 
stea acasă să păzească locuinţa când erau plecaţi. luliu s-a 
obişnuit repede cu noua lui viaţă: socotea că aşa trebuie să fie. 

De fraţii săi a auzit foarte rar şi atunci numai în cazuri 
excepţionale. Prima veste i-a venit despre Tudor, care se 
mutase înapoi la Sederhal, la un unchi, că a plecat în America. 
Ştia că de acum înainte n-o să-l mai vadă şi n-o să mai audă 
niciodată de el. Uneori, seara, încerca să şi-l închipuie, dar faţa 
lui Tudor apărea ştearsă, fără linii concrete. li vedea numai 
cămaşa roşie, cu două buzunare la piept. Despre celălalt frate, 
care locuia în apropierea gării triaj, a auzit că s-a înecat într-un 
vagon cisternă pe când făcea baie. Pe acesta îl revedea uneori 
în vis, întins pe masă, cum a văzut-o şi pe maică-sa. Odată, 
cineva i-a spus că oamenii înecaţi se umflă de nu-i mai poţi 
recunoaşte. luliu însă n-a dat crezare acestor vorbe. Nu-şi putea 
imagina faţa slăbuţă, osoasă, a fratelui, umflată ca o băşică de 
porc. El chiar dacă s-a înecat a rămas tot slab, cu oasele 
obrajilor ieşite în afară de parcă ar fi vrut să străpungă pielea 
albă, străvezie, ciupită de vărsat. Cel de-al treilea frate, mai 
mare decât el, lucra la o crescătorie de iepuri de casă şi se 
spunea despre dânsul că ar avea voce frumoasă. Pe acesta ar fi 
vrut să-l viziteze de mai multe ori, dar nu voia să se ducă la el 
cu haine rupte ca de cerşetor. Pe ceilalţi fraţi mai mici, pe Emil, 
pe lulia şi pe Victor, îi vedea săptămânal la orfelinat. Emil avea o 
eczemă şi era plin cu bube pe faţă; lulia, tunsă pe cap ca un 
băiat, învăţa bine şi directorul orfelinatului i-a făcut cerere de 
bursă la şcoala normală; iar Victor, căruia odată i-a dus patru 
bucăţi de zahăr cubic furate din casa lui Tulucan, ori de câte ori 
îl vedea îi cerea bomboane. 

La şcoală, deşi luliu se străduia din răsputeri, avea note 
proaste. Învăţătorii spuneau că nu-l ajută capul. El voia să le 
dovedească contrariul, tocea pe rupte, dar nu se lipea nimic de 
el. Chiar dacă acasă ştia lecţia pe de rost, la tablă se fâstâcea: 
încurca capitala Suediei cu cea a Norvegiei şi niciodată nu era 
convins că numitorul e numărul de jos sau de sus al fracţiei. 
Totuşi nu asta îl descuraja cel mai mult pe luliu, ci faptul că se 
dezvolta foarte încet. 


— Seamănă cu taică-su, spuse odată Tulucan, clătinând din 
cap. Ti-am spus să-l luăm pe Tudor! Asta nu mai vrea să 
crească! De slab ce e n-o să-l ia nimeni ca ucenic. 

Alteori îl trăgea pe luliu la răspundere. 

— De ce nu vrei să creşti, măi?! Nu mănânci destul? 

— Ba da, mănânc. 

— Atunci de ce nu creşti?! 

luliu nu ştia ce să-i răspundă. Se ducea la bucătărie, la patul 
lui de fier şi începea să plângă. 

După terminarea celor şapte clase primare, luliu s-a angajat 
ca ucenic la cea mai mare băcănie din oraş: La dinele negru. 
Aici s-au petrecut două evenimente importante în viaţa lui: 
primul, că putea să mănânce cât voia, şi al doilea, că nimeni nu- 
| mai chema pe numele mic. A devenit Bhem şi atâta tot. Calfele 
şi patronul, un om uscăţiv şi galben din cauza unei boli de ficat, 
l-au îndrăgit repede. Ei nu ştiau că Bhem e silitor şi cuviincios de 
teamă să nu fie dat afară. Faptul că era mic (abia depăşea 
înălţimea tejghelelor) îl făcu să aibă un complex de inferioritate. 
Mai târziu acest complex se agravă: era sfios şi nu avea curajul 
să privească pe nimeni în ochi. În cel de-al doilea an de ucenicie 
îşi cumpără o gambetă, să pară mai înalt. Nu-şi dădea seama că 
era caraghios. Se fotografie chiar la Pretzner şi fiul, şi când 
acesta îl rugă să-i permită să-i expună fotografia în vitrină, 
Bhem nu se opuse. Dimpotrivă: era mândru că e afişat şi-şi 
admira fotografia făcută pe un carton gros de culoarea şepcii, 
sub care fotograful caligrafiase următorul text: Fotografie de 
reclamă. Domnul Bhem de la Câinele negru. 

După mobilizarea generală din '14, n-au mai rămas în băcănie 
decât trei ucenici, o calfă în vârstă şi nevasta patronului, o 
femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, obeză, care abia se putea 
înghesui pe scaunul de la casă. Din cauza proporţiilor ei, nu-i 
plăcea să poarte rochii; dimineaţa se înfăţişa într-un capot 
înflorat şi stătea aşa, nemişcată, până seara la închidere. li 
plăcea să spună că nu mănâncă nimic, că ciuguleşte numai. Şi 
într-adevăr, ciugulea numai. Dar toată ziua. Astfel, până la ora 
prânzului, ciugulea aproape un kilogram de halva şi vreo zece 
cornuri. 

Bhem era singurul ucenic intern; imediat după plecarea 
patronului pe frontul din Serbia, Bhem a fost mutat din camera 


rezervată personalului într-o încăpere învecinată cu dormitorul 
doamnei. Patroana a luat această măsură, spunând că se teme 
singură. Pentru prima oară în viaţa lui, Bhem dormea într-un pat 
domnesc cu mai multe perini şi cu plapumă de mătase. Îi părea 
numai rău că nu se putea lăuda cu norocul care a dat peste el, 
pentru că cei cu care trăise până acum împreună nu l-ar fi 
crezut pe cuvânt. 

De la acest eveniment important, abia aştepta să se facă 
seară să se poată culca. li plăcea să stea în pat, să mângâie 
plapuma şi să-şi închipuie că odată va avea şi el un pat la fel de 
mare şi la fel de frumos. 

Intr-o noapte cu ploaie şi cu tunete, patroana, doamna Miţi, l-a 
rugat pe Bhem să lase deschisă uşa care le despărţea camerele. 
A doua zi, după ce Bhem le povesti cele întâmplate, ucenicii şi 
chiar calfa bătrână au făcut glume pe socoteala lui. 

— Ai să vezi, într-o zi o să te cheme în patul ei şi atunci n-o să 
mai ai nevoie de plapumă. O să te învelească cu grăsime. 

Noaptea următoare, Bhem n-a adormit până târziu, dar 
doamna Miţi nu l-a chemat lângă ea. Tot cam pe vremea aceea 
au sosit primele veşti de pe front. Proprietarul băcăniei La dinele 
negru a căzut undeva prin Herţegovina. Doamna Miţi şi-a 
schimbat capotul înflorat cu unul negru, dar nimeni n-a văzut-o 
plângând. Nici măcar Bhem, care, uneori, seara, o pândea ca s-o 
vadă când îşi scoate capotul... 

După primul an de război, preţurile alimentelor au început să 
crească vertiginos. Şi o dată cu preţul alimentelor, în proporţie 
aritmetică, şi preţurile colonialelor. Băcănia La dine/e negru era 
însă bine aprovizionată. În pivnițele ei se înşirau saci plombaţi, 
cu stafide, cu cuişoare, cu vanilie şi cu piper. Când sus, în 
băcănie, se goleau sertarele cu coloniale, doamna Miţi îl lua pe 
Bhem în pivniţă (ca pe un om de încredere al casei) şi-i arăta 
cum se desfac sacii plombaţi. În timpul acestor ceremonii 
patroana ţinea lecţii lui Bhem. 

— Vezi sacii aceştia? Datorită lor, Câinele negru e cea mai 
căutată băcănie din oraş. Băcăniile mici nu mai au coloniale. ŞI 
clienţii lor nu pot veni la noii numai după vanilie sau piper. 
Trebuie să facă toate cumpărăturile aici. Aşa e normal. Până 
avem piper putem rezista. Putem să ne îmbogăţim... De mâine 
urcăm preţul piperului. 


Bhem o asculta cu gura căscată şi o admira pentru 
cunoştinţele ei, şi, în special, pentru sacii cu piper. De fapt, se 
minunase de multe ori că pentru un plic mic cu piper se încasau 
bani mai mulţi decât pentru pungi întregi de alte produse. In 
mintea lui asemăna piperul cu aurul. Ocupă loc puţin şi costă 
mult. Cu timpul, când se convinsese că preţul mereu ridicat al 
piperului nu înstrăinează cumpărătorii, îl cuprinse o admiraţie 
bolnăvicioasă faţă de piper. Il măsura exact, bob cu bob, şi-i 
părea rău că se desparte de el. Când nu avea ce face, deschidea 
sertarul cu piper şi trăgea adânc în piept izul pişcător al 
boabelor negre-cenugşii. Odată, când îşi luă salariul, se gândi să 
cumpere pe toţi banii piper şi să-l ţină ascuns până ce se va 
dubla preţul. Şi aşa, peste o lună sau două, ar avea încă un 
salariu fără să fi muncit. Dar în fond de ce să-l vândă imediat 
după ce se va dubla preţul? Ar putea să-l ţină până când preţul 
se va tripla, sau chiar şi mai mult. Cu timpul, dacă această 
căţărare a preţurilor va continua în acelaşi ritm, ar putea să se 
îmbogăţească. Doar doamna Miţi l-a învăţat acest lucru! 

Şi într-o zi se hotărî: cumpără cu ajutorul unor prieteni câteva 
sute de grame de piper şi-l ascunse în casă. Seara, după 
terminarea lucrului, nu se mai gândea s-o pândească pe 
doamna Miţi, goală, ci se ascundea în odăiţa lui, desfăcea punga 
cu piper, îl mirosea şi-şi făcea planuri. Abia aştepta ca patroana 
să revizuiască preţurile, în zilele acelea era fericit ca nimeni 
altul. lar noaptea, când era convins că nu-l vede nimeni, 
răsturna boabele de piper pe masă şi le număra: avea 976 de 
boabe. O întreagă avere. li părea însă rău că nu avea o mie. 
Hotări să completeze din băcănie. A doua zi, când i se păru că 
nu-l vede nimeni, fură un pumn de piper. Tot restul timpului, 
până la închidere, se temu că doamna Miţi o să-l caute în 
buzunare, sau că se va da singur de gol pipăindu-şi mereu 
prada. Dar nu se întâmplă nimic. Fericit, seara, puse boabele 
furate în punga unde ţinea restul piperului şi se culcă satisfăcut. 
Dar nu putu să adoarmă. Se gândea mereu la piper, la furtul de 
peste zi. În cele din urmă, îşi aduse aminte că n-a numărat 
boabele aduse. S-ar putea chiar să nu fi luat destule ca să 
completeze până la cifra visată. Se sculă repede din pat, aprinse 
lampa şi începu să numere boabele de piper. Erau o mie şi o 
sută douăzeci. Se sperie că luase prea mult şi o să fie 


descoperit. Puse din nou piperul în pungă şi tocmai se hotărî să 
stingă lampa când auzi paşi. „M-o fi pândit doamna Miţi!” 
Ascunse punga sub perină tocmai în clipa când doamna Miţi 
deschise uşa. Bhem se făcu palid la faţă şi bâlbâi ceva care 
aducea de departe cu un „sărut mina”. 

— De ce nu dormi, Bhem? 

— Nu mi-e somn, doamnă. 

— Nici mie. Nu ştiu de ce. Se apropia de Bhem şi i se aşeză pe 
pat. 

„M-a văzut că am ascuns piperul sub perină” — îi trecu lui 
Bhem prin minte şi se întrebă dacă n-ar fi mai bine să 
mărturisească totul. Ea îl mângâie pe creştet. 

— De ce eşti speriat? 

„E clar că ştie totul. Vrea să-mi prelungească teama”. Spuse 
cu voce tremurândă: 

— Zău, doamnă, eu sunt cinstit şi niciodată nu m-am gândit să 
vă... 
— Vorbeşte mai încet, Bhem, sau mai bine vino la mine. De 
acolo nu se aude niciun zgomot. Se ridică şi porni spre camera 
ei. Bhem o urmă tremurând din tot corpul. 

Doamna Miţi se ascunse sub plapumă şi-l pofti pe Bhem să se 
aşeze pe pat. 

— Ei, spune acum. 

— Ştiţi doamnă, azi când a venit femeia aceea să cumpere 
piper... 

— Nu-mi mai vorbi de băcănie! M-am săturat de ea. Am 
impresia că e o închisoare. Zilele se duc, anii se duc şi eu stau 
mereu nemişcată la casă. Azi m-am uitat la tine. Te-am urmărit. 

— Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc şi eu. 

— Atunci e foarte bine, răspunse ea şi începu să râdă. 

Bhem se fâstăci. 

— Ştiţi, a venit femeia aceea după piper şi... 

— Ţi-am spus să nu mai vorbim despre asta. Tu nu mai eşti un 
copil. Du-te şi stinge lampa. Bhem, bucuros că s-a terminat 
discuţia, se ridică de pe pat şi vru să alerge spre comutator, dar 
se împiedică de şireturile izmenelor şi căzu pe covor. Doamna 
Miţi izbucni în râs, apoi, după ce Bhem stinse lumina, îl chemă 
încet, cu voce stinsă. 

— Vino. 


„Nici acum nu s-a terminat!” Se duse din nou spre patul ei, cu 
mâinile întinse, bâjbâind prin întuneric. Doamna Miti îl prinse de 
braţ şi-l trase sub plapumă. Pe urmă îl strânse cu atâta putere, 
că Bhem abia mai putu să respire. Pântecul ei revărsat şi cald 
ardea ca un cuptor. Bhem simţi un tremur necunoscut până 
atunci şi-şi ascunse faţa între sânii femeii. 

Nu adormi decât înspre dimineaţă şi visă că are o pivniţă plină 
cu saci de piper. 

în primăvara celui de-al doilea an de război, doamna Miţi 
anunţă că se mărită cu un căpitan deblocat. Bhem căzu în 
dizgrație. La început l-au izgonit din camera pe care o ocupa 
până atunci, iar mai târziu i-au cerut să se mute. Căpitanul se 
dovedi o fire energică, preluă toate grijile băcâniei. El deschidea 
şi tot el trăgea seara obloanele vitrinelor. In pivniţă nu mai avea 
nimeni acces. El drămuia mărfurile şi tot el fixa preţurile. Bhem 
l-a urât din prima clipă de când l-a cunoscut. Uneori, pe ascuns, 
când căpitanul lipsea din prăvălie, căuta privirile doamnei Miti, 
dar ea, fericită în noua căsătorie, nici nu-l băga în seamă. Bhem 
umbla posomorât: devenise sfios ca în primele zile de ucenicie. 
Totuşi avu o satisfacţie, în noua lui locuinţă putea să resfire 
boabele de piper în voie: nu-l deranja nimeni. Putea să le 
numere, să le potrivească în grămezi, să le asorteze după 
mărime şi culoare. Într-una din asemenea nopţi îi veni ideea să 
mai fure piper. Nu mult, ca să poată fi bănuit, ci puţin de tot, 
câteva boabe doar. Încă în noaptea aceea calculă câte boabe 
poate aduna într-o săptămână, într-o lună, într-un an, dacă nu ia 
decât zece boabe în fiecare zi. Când termină socotelile i se păru 
prea puţin. Făcu din nou calculul cu douăzeci de boabe, pe urmă 
cu douăzeci şi cinci de boabe pe zi. 

Ziua următoare se întoarse acasă cu un; pumn de piper. Avu 
însă remuşcări că luase prea mult şi de aceea hotărî ca cinci zile 
la rând să nu ieie niciun bob. Cu toate astea, chiar a doua zi, 
măsurând pentru un cumpărător 50 de grame de piper, nu se 
putu abţine să nu bage un pumn de piper şi în buzunar. Ca să se 
justifice faţă de el însuşi îşi spuse că pivnita doamnei Miţi e 
plină, aşa că nu va şti niciodată că a fost păgubită. Din ziua 
aceea nu se întoarse niciodată acasă fără să aibă câteva boabe 
de piper în buzunar. Când mai mult, când mai puţin. 


Cu timpul, îşi luă o cutie de! Tinichea şi-şi ţinu piperul acolo. 
Pe urmă, cutia se dovedi. Neîncăpătoare şi mai luă o cutie. Intre 
timp preţul piperului creştea. După aprecieri destul de exacte, 
Bhem avea răspândite în câteva cutiuţe de tinichea o mică 
avere. Dacă ar fi vrut, oricând şi-ar fi putut cumpăra câteva 
costume de haine şi chiar o bicicletă. Totuşi Bhem nu se atinse 
de piper. Ştia că cea mai bună afacere e să-l laşi să zacă, să se 
scumpească. După ce-şi mai umplu câteva cutii de piper ar fi 
putut să-şi cumpere mobilă sau, undeva la periferia oraşului, un 
loc mic de casă. Salturile ciudate ale preţurilor îl înnebuneau. 
Uneori se visa proprietarul a mai mulţi saci de piper, un om 
făcut, cu autoritate în oraş. De aceea începu să se ferească de 
fraţii săi ca nu cumva, dintr-un exces de dragoste de frate, să 
vândă piperul şi să-i ajute. 

După încheierea păcii, preţul piperului urcă şi mai mult. Bhem 
nu mai ştia ce să facă de bucurie. Deşi ar fi avut ocazia să-l 
vândă, nici nu se gândi la aşa ceva. Aştepta ca preţurile să urce 
şi mai mult. Pe urmă, de pe o zi pe alta, deveni sărac. 
Depozitele magazinelor Meinl aruncară pe piaţă cantităţi 
enorme de piper. Preţurile începură să scadă, şi, în mai puţin de 
două săptămâni, piperul adunat de Bhem nu valora mai mult de 
două sau trei salarii lunare. 

Bhem totuşi nu renunţă la piper. Poate din obişnuinţă, poate 
dintr-o încăpățânare prostească, continuă să adune boabele 
negre-cenuşii. Cu timpul această goană după piper deveni o 
manie. Mai ales când, o dată, din întâmplare, îi căzu în mână un 
manual de botanică. De acolo află că piperul e negru numai 
când e copt. Copt şi curăţat, piperul e alb şi valorează chiar mai 
mult decât aşa, negricios, cum se află în comerţ. Ştia pe de rost 
că patria piperului e India, pe Coasta Malabar. De aici pippali, 
cum îl numeau indienii, a ajuns în Persia şi a primit frumosul 
nume de pippari. Grecii, care au ajuns în posesia piperului prin 
intermediul lui Alexandru cel Mare, l-au botezat peperi. Bhem 
ştia şi drumurile pe care le-a parcurs această plantă aromată 
prin Arabia, prin legendarul ţinut al Reginei Saba, din Yemen. In 
mintea lui Bhem, India semăna cu o grădină în care creşteau 
numai arbori de piper. Uneori urmărea cu degetul pe hartă 
drumurile lui Columb şi ale lui Vasco da Gama şi se vedea şi el 


un pionier, cucerind cu arma în mână Coasta Malabar, sau 
înfruntând valurile oceanelor în căutarea piperului. 

Cu timpul, piperul furat din băcănia La dinele negru nu mai 
încăpea în cutiile de tinichea ascunse în locuinţa lui. Bhem 
începu să râdă de bucurie. Avea peste 20 de kilograme. 

Douăzeci de ani la rând Bhem fură în fiecare zi câteva boabe 
de piper. Avea mai bine de doi saci umpluţi până la refuz când, 
prin 1938, ziarele au început să scrie tot mai des despre războiul 
care bătea la uşă. Când Bhem citea undeva numele lui Hitler, 
sau al lui Chamberlain, se gândea la piperul ascuns sub pat. Cei 
din jurul lui îl vedeau mai vesel şi, cu cât se apropia mai mult 
războiul, Bhem  întinerea, devenea mai sprinten, mai 
comunicativ: 

— O să auziţi încă de mine! Nu peste mult o să fiu cineva. 

La dinele negru s-au perindat ucenici, calfe: unii veneau, alţii 
plecau, se însurau sau mureau. Numai Bhem era mereu neclintit 
la postul său. 

In '39, când Hitler declară război Poloniei şi anunţă că va face 
un război fulger, Bhem se supără şi pe el. 

Ar fi dorit un război lung, ca preţurile să poată să crească în 
voie, să înflorească la fel ca şi florile albe de piper de pe coasta 
Malabarului. 

în cel de-al treilea an de război, Bhem deveni grav. Cei trei 
saci de piper ascunşi (proprietatea lui personală) îl făceau să se 
simtă important, un om avut. Preţurile urcară rapid: de zece, de 
douăzeci de ori. Bhem nu observa că i-au încărunţit tâmplele şi 
nu băgă în seamă nici ridurile care i-au năpădit faţa. Stătea, 
nopţi întregi, aplecat asupra foilor de hârtie pe care îşi calcula 
averea, dacă ar fi vrut să vândă piperul şi să devină proprietar. 
Dar acum Bhem nu se mai mulțumea cu atâta. O viaţă întreagă 
a mizat pe o singură carte de joc. Ar fi fost o prostie să se 
pripească acum. Mai ales că avea şi experienţa primului război 
mondial. Ştia că cel mai propice moment va fi după încheierea 
păcii, atunci când preţurile fac ultimul salt în sus. In clipa aceea 
va trebui să transforme piperul în bani şi nu mai devreme şi nici 
mai târziu. 

în clipa aceea, uşa compartimentului se deschise şi apăru un 
controlor care anunţă Clujul. Povestitorul sări în picioare, îşi 
adună bagajele şi ne spuse de pe coridor: 


— Nici nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. Dacă v-am 
plictisit, iertaţi-mă. 

— Dar cu sfârşitul cum rămâne? Ce s-a întâmplat cu Bhem? 
Am sărit noi. Dar în zadar. Trenul încetini şi ziaristul miop cobori 
din vagon. 

Restul drumului până la Arad a fost nesfârşit de lung şi de 
plicticos. 

Doi ani au trecut de la această călătorie şi nu m-am mai 
întâlnit cu ziaristul miop. Zilele trecute l-am revăzut în autobuzul 
32, în drum spre Casa Scânteii. M-am bucurat nespus de mult. 
M-am aşezat lângă el şi l-am rugat să-mi spună ce s-a întâmplat 
cu Bhem de la Câinele negru. 

A trecut multă vreme până şi-a adus aminte despre cine 
anume era vorba. 

— A. Acela care m-a pălmuit într-un restaurant!? 

— Da. 

— E o poveste lungă — mi-a răspuns — şi acum n-avem timp 
pentru asta. 

A trebuit să insist mult până, l-am convins să-mi spună finalul. 
El era însă grăbit, aşa că a trebuit să mă mulțumesc cu o 
relatare telegrafică. 

— Bhem a vândut piperul la timp. La începutul anului 1945. 
Nu ştiu pe cât, dar în orice caz pentru o sumă frumuşică. Adică 
pe o mică avere. Ca să nu-şi piardă banii cu inflaţia a hotărât să- 
i investească într-o afacere. A avut însă ghinion. A căzut pe 
mâna unor escroci şi, în mai puţin de o săptămână, a rămas fără 
nicio leţcaie. La început a vrut să se arunce în Mureş, dar n-a 
avut destul curaj. Aşa că s-a angajat din nou la Câinele negru şi 
a început să fure din nou piper. După naţionalizare a ajuns 
responsabilul unei Alimentare. Pe urmă a fost arestat pentru furt 
şi condamnat la închisoare pe şase luni. Cam asta e povestea lui 
Bhem. Şi acum, iartă-mă, trebuie să cobor. 

KILOMETRUL 1314 

1 

N-am carnet de însemnări ca ceilalţi colegi de breaslă: 
socotesc că tot ceea ce pot memora e vrednic de scris. Ceea ce 
nu pot, să se piardă! Totuşi, ici-colo, ori de câte ori fac rânduială 
printre hârtiile mele, găsesc şi câte o însemnare. Insemnările 
mele sunt nişte rebusuri înţelese numai de mine. De exemplu, în 


dosarul în care le-am adunat, par mai degrabă nişte colecţii de 
rarităţi decât însemnări de scriitor. Alături de o fotografie (furată 
de la un fotograf profesionist din Cişmigiu), înfăţişând un 
artilerist alături de o servitoare de undeva din Trei-Scaune, se 
găseşte o etichetă de pânză a unei fabrici de confecţii din 
Bucureşti. Odată, un confrate m-a întrebat de ce ţin eticheta în 
dosar. l-am povestit despre un om care îşi cosea la toate hainele 
cumpărate pe puncte câte o etichetă a unei fabrici de confecţii 
din America, numai pentru ca — aşa cum mi-a mărturisit el — să 
se simtă bine. O alta: de astă dată într-adevăr e vorba de o 
însemnare pe o carte de vizită a unui scriitor (nici numele şi nici 
adresa de pe cartea de vizită nu sunt importante, ci numărul de 
telefon: 1.31.45). În clipa când am primit cartea de vizită şi am 
descifrat numărul de telefon am tresărit. Primele patru cifre mi- 
au adus aminte de o întâmplare foarte ciudată, petrecută cu 
mulţi ani în urmă, şi pe care o uitasem de mult. Cred că tuturor 
li se întâmplă ca un gest, o culoare, o inscripţie sau pur şi simplu 
un obiect oarecare să declanşeze o amintire şi pe urmă, mirat, 
să se întrebe: „oare de ce mi-am adus aminte de întâmplarea 
asta tocmai acum?” 

Dar să lăsăm teoriile. 

În primăvara lui '43 coboram pe un şlep austriac, spre 
Belgrad. Avea 90 vagoane de proiectile în pântecul vasului şi 
Dunărea era minată. Ca de obicei, în perioada acestor coborâări 
fără remorcher, de pe şlepul dus numai de undele apei liniştite 
marinarii  ştergeau putina. La  Novisad am anunţat 
Comandamentul portului şi am cerut să mi se dea un marinar. 
Am precizat că e vorba de un marinar priceput, deoarece 
lansările fără remorcher cereau manevre complicate, deci 
oameni iscusiţi, cunoscători ai tuturor tainelor navigaţiei pe 
Dunăre. 

Comandantul portului m-a anunţat că nu are niciun marinar 
calificat. Am ancorat şi am hotărât să nu părăsesc portul până 
ce nu voi primi un om. Comandantul speriat (staționarea unui 
şlep cu 80 de vagoane de proiectile în rada portului nu era o 
siguranţă când zilnic erau bombardamente) mi-a trimis pe vas 
un soldat rezervist de vreo cincizeci de ani. 

La îmbarcare l-am întrebat dacă a mai fost marinar. 

— Niciodată, domnule. 


— Dar cu ce v-aţi ocupat până acum? 

— Am fost vânzător la un magazin de textile. 

Am anunţat comandantul că nu plec la drum cu un rezervist 
care în viaţa lui n-a mai fost pe un vas. După câteva ore de 
ceartă, comandantul portului mi-a trimis un rezervist cam de 
aceeaşi vârstă cu primul. Acesta părea un tip de frizer: avea 
părul lins şi mâinile albe, cu degete neverosimil de lungi. Nici cel 
de-al doilea soldat nu fusese până atunci pe vas. N-aveam ce 
face. Voiam să predau cât mai degrabă încărcătura şlepului ca 
să scap de coşmarul proiectilelor. 

Am ordonat ridicarea ancorei. 

Cei doi rezervişti abia au putut smulge ancora din nisipul 
portului. M-am gândit cu spaimă la cele douăzeci, treizeci de 
ancorări zilnice, necesare manevrării şlepului. Văzându-i, trebuia 
să stau tot timpul la timon, să nu ne izbim cumva de maluri. 
Spre seară, amândoi rezerviştii erau dezbrăcaţi până la brâu şi 
asudaţi ca doi hamali de port. In toiul muncii am uitat de frică şi 
teu, şi ei: ne-am scos centurile de salvare şi am cercetat malul 
cu atenţie, ca să descoperim un loc destul de ascuns avioanelor, 
unde am putea înnopta. Pe la ora şase ne-a ajuns din urmă o 
şalupă cu motor a Poliţiei fluviale. Incă de departe ne-a făcut 
semn să ancorăm. Am aruncat ancora în adânc şi am aşteptat 
până ce şalupa se lipi de trupul burduhănos al şlepului. 

— Aveţi grijă — ne-a transmis un ofiţer tânăr — că între 
kilometrul 1320 — şi 1302 au fost aruncate mine din avion. 
Locul n-a fost detectat încă, deoarece nu se ştie dacă minele 
sunt magnetice, acustice sau acţionate de ceas sau de atingere. 
Echipele de deminare vor sosi mâine. 

— Şi unde înnoptăm? 

— In legătură cu această problemă n-am primit nicio 
dispoziţie. 

— N-ai primit nicio dispoziţie, dar noi transportăm proiectile. 
Nu putem sta în mijlocul Dunării, ne camuflaţi. Aici zilnic sunt 
raiduri aeriene şi noaptea şi mai şi. Înseamnă să murim ca 
şobolanii. 

— Asta e drept. Părerea mea e să încercaţi să treceţi de zona 
periculoasă. Altă soluţie nu văd. Greble aveţi? 

Greble avem. 


O clipă m-am gândit să-i rog pe ei să ne remorcheze, grebla 
să scormonească fundul Dunării, dar tocmai în clipa aceea 
porniseră motorul şi mi-am adus aminte de minele acţionate 
acustic. Asta era de altfel şi motivul pentru care nu eram 
remorcaţi. Am stat multă vreme privind cum se depărtează 
şalupa Poliţiei fluviale. 

Unul dintre rezervişti, care ascultase toată discuţia, mă privea 
întrebător. Cu degetele-i neverosimil de lungi, juca nervos pe 
catarama centurii, ca şi cum ar fi cântat la pian o melodie 
monotonă numai pe două clape. 

— Ce-i aceea greblă, domnule cârmaci? 

Am avut impresia că-şi investise toate speranţele în termenul 
acesta şi acum aşteaptă de la mine o confirmare. l-am arătat 
spre un drug de fier, lung de vreo trei metri, de care atârnau 
patru sau cinci odgoane de oţel, despletite. 

— Aia e. Se montează de o barcă, odgoanele răscolesc mâlul 
şi aruncă minele în aer. 

— Şi ce se întâmplă cu barca? 

— Depinde. Dacă omul care stă în barcă ştie să vâslească, 
atunci odgoanele sunt întinse şi ating fundul apei la vreo zece- 
doisprezece metri de barcă. Dacă nu ştie să vâslească, atunci 
odgoanele atârnă vertical în apă. 

— Vasăzică dacă sunt întinse nu se întâmplă nimic. 

— De obicei nu. Minele aruncate din avion sunt mici. Sunt 
aruncate din avioane de vânătoare, care îşi pot permite o 
coborâre până aproape de suprafaţa apei. Spun, totul depinde 
de vâslaşul din barcă. Dumneata ştii să vâsleşti? 

— Nu. 

— Colegul dumitale ştie? 

— Cred că nici el nu ştie. 

— Eu ştiu, dar nu pot părăsi şlepul. Niciunul dintre 
dumneavoastră nu cunoaşte mânuirea timonului. Şi dacă mă 
îndepărtez 20 de kilometri de şlep, n-am cum să mă mai întorc. 

— Şi dacă nu greblăm? 

— E cel puţin de zece ori mai periculos. Minele sunt mici, iar 
şlepul nostru are o încărcătură mare. Cea mai mică zguduire 
înseamnă un salt în poalele lui sfântu Patru. 

— Da, da. Inţeleg... Şi dacă rămânem pe loc? 

— Atunci totul depinde de păcatele noastre. 


— Nu înţeleg, domnule cârmaci. 

— Dacă avem păcate multe, ajungem în iad. Dacă n-avem 
păcate, ajungem în rai. De murit, murim însă sigur. Doar ştiţi 
bine că în fiecare noapte se depun mine sau sunt bombardate 
vasele de pe Dunăre. În cazul cel mai bun numai mitraliate. Dar 
pentru noi un glonte mic e la fel de periculos ca şi o bombă 
mare. 

— Înţeleg. Înseamnă că trebuie să greblăm. 

— Da. Şi chiar acum... să vină şi tovarăşul dumitale aici! 

Rezervistul cu mutră de frizer se duse la pupă să-şi cheme 
tovarăşul. A trebuit să aştept aproape un sfert de oră până s-au 
prezentat echipați gata de a cobori în barcă. 

— Unul trebuie să rămână aici. Un singur om nu poate 
manevra şlepul. 

în ochii amândurora a apărut o scânteiere de speranţă. S-au 
uitat unul la celălalt, la mine, apoi amândoi şi-au lăsat capul în 
pământ. Ar fi fost mai uşor să alegi, dacă unul dintre ei ar fi ştiut 
să tragă la rame sau, măcar, dacă unul ar fi fost tânăr. Oricum 
aş fi făcut, eu nu puteam părăsi şlepul. Aş fi fost socotit dezertor 
şi împuşcat pe loc şi, în afară de asta, tocmai pentru că n-aş fi 
putut să mă întorc înapoi la şlep, i-aş fi expus pe amândoi la 
moarte sigură. 

— Vrea unul dintre dumneavoastră să se prezinte voluntar? 

Niciunul nu făcu nici cel mai mic gest care ar fi trădat acest 
lucru. 

— Cum te numeşti dumneata? l-am întrebat pe cel care stătea 
în stânga mea. 

— Toth. 

— Câţi ani ai? 

— 52. 

M «am uitat spre celălalt cu mutră de frizer: 

— Şi dumneata cum te numeşti? 

— Gali. 

— Te duci dumneata i Pregătiţi macaraua pentru lansarea 
bărcii. 

Fără să mă uit la ei, am pornit spre pupa, la timon. De acolo 
am urmărit punerea bărcii pe apă, montarea greblei, apoi 
coborârea în barcă a lui Gali. Toate pregătirile s-au făcut în cea 


mai perfectă linişte. Nu se auzea decât foşnetul mătăsos al apei 
şi, uneori, plânsetul metalic al lanţului ancorei. 

Gali îşi încinse cordonul de salvare, fixă cele două rame şi 
porni. La vreo 30 metri de şlep aruncă odgoanele în apă. l-am 
făcut semn să vâslească. Barca înainta încet, atât cât o duceau 
valurile. 

Gali nu ştia să vâslească de loc. Odgoanele, grele, atârnau 
vertical în apă şi păreau că au ancorat barca. 

Cerul era supărător de albastru. 

Am luat jurnalul de bord să-mi fac însemnările. „Joi 27 martie, 
ora 18 şi 20, kilometrul 1314.” În clipa aceea se auzi o 
detunătură şi  odgoanele, scândurile bărcii, ramele se 
amestecară cu trupul sfârtecat al lui Gali. Celălalt rezervist îşi 
făcu o cruce şi rămase pironit locului, de parcă ar fi fost turnat 
din bronz. L-am strigat, dar nu m-a auzit. A trebuit să mă duc la 
el, să-l trag de mână şi să-i ordon să ridice ancora. 

— Pornim! 

Şi-a deschis gura, probabil a vrut să mă întrebe ceva, pe 
urmă, resemnat, se duse şi execută ordinul. 

Eram resemnaţi amândoi şi cerul era la fel de albastru ca mai 
înainte. Mecanic am întins mâna după cordonul de salvare, pe 
urmă am renunţat. Aveam 19 ani, un paşaport Nansen în care 
eram trecut „fără cetăţenie” şi îngrozitor de multe vize. 

Departe, duse de cursul încet al Dunării, se mai vedeau bucăţi 
de scânduri. 

Am început lansarea. Cred că niciodată n-am fost mai liniştit 
ca atunci. Mi se părea că Gali s-a ascuns în sticla cabinei 
timonului şi mă privea întrebător. Era transparent şi palid, şi 
aveam tot timpul impresia că ţinteşte cu degetele lui lungi şi 
neverosimil de albe. 

— De ce m-ai trimis tocmai pe mine? 

Dacă n-ar fi trebuit să mă exprim în cuvinte, aş fi putut să-i 
răspund. În clipa când i-am auzit numele, ştiam că-l voi trimite 
pe el. Acest nume, Gali, foarte frecvent şi foarte banal la un om, 
ca Popa la noi, în urechile mele avea o rezonanţă, aparte, 
stranie. Ani de-a rândul m-a urmărit acest nume, la fel ca în 
copilărie imaginea abstractă şi ciudată a iadului sau a 
întunericului şi a liniştii din morminte. 

La ora 21 şi 5 am ancorat la kilometrul 1302. 


2 

Aveam trei sau patru ani, când într-o seară, tata s-a întors 
beat acasă. A aprins lampa de petrol, şi-a suflecat pantalonii 
cârpiţi până deasupra genunchilor şi a început să frământe lutul 
din colţul camerei transformat în atelier. Nu-mi plăcea când tata 
lucra noaptea. Poate şi pentru că umbra lui se contura imprecis 
pe pereţii văruiţi în alb şi pentru că... cânta. Nu avea voce, asta 
o ştia şi el, şi totuşi cânta, vrând parcă să înfrunte destinul. 
Când lutul era muiat îndeajuns, făcea bulgări mari, nişte bile şi 
le fixa pe suporturi făcute de el, din scânduri nedate la rindea. 
De pe perete, din reproducerea în albnegru a Gânditorului lui 
Michelangelo, // Pemieroso privea spectacolul cu o superioritate 
clasică. „Ce vrea acest nebun zdrenţăros? Să caute sufletul în 
lut? Tâmpenie! Nu l-a găsit nici Maestrul şi probabil şi legenda 
biblică, după care omul a fost făcut din pământ, e o născocire 
halucinantă a unui visător.” Tata, în transă din cauza alcoolului, 
nu se gândea la toate astea. Voia să insufle viaţă lutului şi cânta 
fals, punctându-şi cu sughiţuri melodia ştiută numai de el. 

Noi, copiii, care dormeam pe jos, pe rumeguş de lemn, toţi 
patru, unul lângă altul, îl priveam de sub pătură şi ne temeam. 
Uneori când bilele începeau să semene cu un cap, cu un umăr, 
eram şi mai îngrijoraţi. Tata râdea, se dădea cu un pas înapoi, îşi 
contempla creatura: apoi râdea din nou. Hohotea atât de 
înfricoşător încât de teamă îmi închideam ochii şi-mi astupam 
urechile. 

Dacă întâmplător unul dintre copii începea să plângă, mama 
sâsâia să tăcem. 

— Linişte, tata lucrează. 

Acest „tata lucrează”, încă de pe vremea aceea însemna 
altceva în conştiinţa mea decât lucrul pe care îl făcea mama sau 
vecinii, tinichigiul Jurj, sau ceilalţi oameni de pe strada 
Semaforului. Ce anume, nu ştiam precis, dar cuvântul acesta 
„lucrează” avea ceva evlavios. 

În seara aceea, tata, după ce zdrobi cu pumnii faţa născută 
din lut, îşi şterse mâinile mari, cu sacii umezi cu care era 
acoperit lutul şi se aşeză pe pat, lângă mama. 

La început au vorbit încet şi noi, copiii, n-am înţeles nimic. 

Am adormit. Mai târziu, nu mai ştiu după cât timp, ne-am 
trezit când tata a început să strige din toate puterile. 


— Vasăzică, Gali! 

Niciodată n-am înţeles ce se întâmplase în noaptea aceea. 
Tata a zdrobit-o pe mama în bătăi şi din încăierarea aceea 
îngrozitoare nu mi-a rămas în ureche decât numele „Gali”, rostit 
de tata. Spre dimineaţă, tata ne-a scos din casă; afară era încă 
semiîntuneric şi noi, zgribuliţi, ne-am adunat sub geam ca să 
vedem ce se întâmplă în casă. Ne era teamă. Tata stătea în 
genunchi în faţa patului mamei şi plângea. Când plângea era la 
fel de înfricoşător ca şi atunci când râdea. L-am văzut sărutând 
mâna mamei şi mi-era milă de amândoi. 

Ce se întâmplase? 

În capul meu de copil prost nu se închegase niciun răspuns 
care să mă fi putut linişti. Abia după câteva zile am îndrăznit s-o 
întreb pe mama ce s-a întâmplat, dar ea m-a mângâiat numai 
pe cap şi mi-a şters nasul în şorţul ei unsuros. 

— Nimic, fiule, nimic. Du-te şi te joacă. 

— Eu vreau să ştiu totul. 

— Totul e atât de mult, încât nimeni nu poate să-l ştie. 

— Nimeni, nimeni, mamă? 

— Nimeni, fiule. 

— Nici tata? 

— Ţi-am spus că nimeni. Poate numai Dumnezeu. 

— Dar el în zadar ştie totul. El nu ne spune niciodată nimic. E 
adevărat că şi Dumnezeu a fost sculptor ca tata? 

— Tu întrebi prea multe fiule. Du-te şi te joacă. 

Nici mai târziu când am fost înscris la şcoală şi am început să 
pricep câte ceva din rosturile lumii, n-am aflat nimic despre 
însemnătatea numelui lui Gali. Ştiam doar atât că, din pricina 
acestui nume, mama a fost bătută. 

Întâmplarea a făcut să nu mai aud multă vreme acel nume. 
Pentru prima oară mi-a răsunat în urechi din nou, acolo pe şlep, 
în dreptul kilometrului 1314. 

3 

Pe mama am revăzut-o abia după război. Ne-am schimbat 
amândoi: ea încărunţise, ridurile i-au săpat obrajii, iar eu am 
crescut, m-am făcut bărbat. Am rugat-o să-mi povestească de 
noaptea aceea, petrecută cu mulţi ani în urmă, când am auzit 
pentru prima oară rostindu-se numele lui Gali. 


— Gali, Gali, da, îmi aduc aminte... Locuiam încă pe strada 
Semaforului. Dacă vrei, am să-ţi spun totul despre mine. 

— Pe atunci mi-ai spus că totul nu se poate afla niciodată. 

— Cred că nu te-am minţit nici atunci. Dar de ce te 
interesează povestea acestui nume? Sau l-ai cunoscut chiar pe 
el? 

— Nu, mamă. Am auzit acest nume undeva pe Dunăre şi mi- 
am adus aminte de seara aceea. 

După câteva clipe de tăcere, mama a început să povestească: 

— Tata a fost dentist şi s-a sinucis din dragoste într-o noapte 
de înviere. lar mama, bunica ta, a murit după doi ani de la 
această întâmplare. Eu şi sora mea Olga, pe care tu n-ai 
cunoscut-o, am fost crescute de o mătuşă severă şi castă. După 
ora şase nu aveam voie să ieşim pe stradă şi trebuia să ne 
rugăm înaintea fiecărei mese. Şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara. 
După terminarea claselor primare am fost înscrise la Notre- 
Dame, unde nu puteam fi vizitate decât o dată pe săptămână, 
duminica, între orele două şi patru. Cei opt ani petrecuţi la 
pension s-au săpat adânc în conştiinţa noastră: am devenit 
dezorientate, proaste... 

— Mamă!... 

— Nu mă întrerupe. Așa este. Am devenit dezorientate şi 
proaste. Singurii bărbaţi pe care i-am văzut în tot acest timp au 
fost preoţii şi o dată pe an, nişte revizori şcolari, bătrâni şi chei, 
îmbrăcaţi în redingote uzate, cu mânecile soioase. Cred că dacă 
am fi tras cu degetul peste chelia lor lucioasă, am fi dat de 
praf... După bacalaureat, toată clasa, nouă fete, am fost 
fotografiate. Pozele noastre, din faţă şi din profil, aşa cum am 
aflat mai târziu, au fost expuse în cataloagele unei agenţii 
matrimoniale, o instituţie anexă a pensionului. Olga s-a măritat 
cu un comerciant gras din Italia, iar eu am fost cedată în contul 
sumei de 25.000 lei unui baron degenerat din Bistriţa, care a 
amânat căsătoria din cauza unor acte pe care trebuia să şi le 
procure de undeva din Ungaria. 

Am fost însoţită la Bistriţa de o maica cucernică cu faţa uscată 
şi galbenă. Acolo, în compartimentul acela, în drum spre casa 
baronului, m-am gândit prima oară la amintirile mele din 
copilărie. Au fost puţine. Pe cele de demult le-aş fi putut număra 
pe degetele de la o singură mână: au fost patru. Prima, că tata 


avea mâna păroasă, a doua era legată de candelabrul de bronz 
din dormitor, care semăna cu o ancoră, a treia, o servitoare de-a 
noastră cu un nas lung şi ascuţit ca un creion, care mi-a mâncat 
frişca de pe cafeaua cu lapte, şi cea de a patra nu mai ştiu care 
a fost, dar ştiu că, din pricina acesteia am plâns foarte mult. 
Amintirile de la pension erau multe şi mărunte. Mi-au rămas în 
minte numai două: prima, când o colegă de bancă a primit o 
scrisoare cu o fotografie. În puţin timp fotografia devenise cel 
mai preţios lucru din internat. Ca s-o putem ţine la noi o noapte 
întreagă sub pernă — mi-l închipuiam înalt, frumos şi puternic — 
trebuia să ne sacrificăm prăjiturile de duminică. Mi-amintesc că 
eu n-am mâncat doi ani de zile o prăjitură. Să nu râzi, fiule, de 
mine... 

— Nu râd, mamă. A 

— Eram la internat. La un internat foarte sever. In cele din 
urmă nu m-am putut despărţi de fotografie. Am cumpărat-o cu, 
o Biblie primită la sfârşitul unui an şcolar. A doua amintire din 
internat era indivizibilă, numai a mea. Odată, într-o sâmbătă 
după-masă, după baie, am deschis fereastra camerei de baie. 
Era o zi de vară, caldă, înăbuşitoare. De undeva, dintr-un bloc 
apropiat cineva îmi proiectă cu o oglindă de buzunar, o pată de 
soare pe piept. M-am speriat şi am închis repede fereastra. 
Două zile am fost tulburată. M-am rugat, m-am spovedit, dar în 
adâncul meu totuşi am fost mândră că am fost văzută de un 
bărbat. E un sentiment ciudat acesta. Şi acum roşesc dacă îmi 
aduc aminte. Am fost crescută la călugăriţe... 

Baronul din Bistriţa era bătrân şi maniac. Căzuse în alcoolism 
şi avea dinţi mici şi ascuţiţi ca de şoarece, Când râdea, 
deasupra dinţilor i se vedeau gingiile roze. In prima zi mi-a 
povestit nişte întâmplări de-ale lui din Africa, şi eu îl ascultam cu 
gura căscată. Îmi dovedea spusele cu nişte fotografii care-l 
reprezentau ca pe un vânător foarte furios. Din cauza unei boli 
nervoase avea o eczemă pe piciorul stâng. Se scărpina tot 
timpul şi-şi cerea scuze. Când îşi dezbrăca halatul de casă, gros, 
croit larg, din urson maron, părea un alt om: slab şi încovoiat, cu 
umerii numai de cinci degete. Semăna cu un Cristos coborât de 
pe cruce. În puţinele clipe când rămâneam nesupravegheaţi de 
maica însoţitoare, se lăsa în genunchi şi-mi făcea declaraţii de 
dragoste. 


— Trebuie să fi fost tare caraghios. 

— Da, fiule. Imi spunea aşa: „Te iubesc. Te iubesc cum iubeşte 
ciocârlia înaltul cerului, cum nu poate iubi decât un singur om: 
baron Foldessy.” Baronul Foldessy era el. 

— Şi cât timp ai stat acolo? 

— Patru zile. A patra zi n-am mai putut răbda. M-am urcat fără 
bilet într-un tren, şi un controlor mustăcios şi înţelegător m-a 
dus gratis până la Baia Mare. Pe drum, tot timpul m-a povâăţuit 
să nu mă mai urc în tren fără bilet, că pot fi arestată. Speriată 
de aceste sfaturi, la Baia Mare am ocolit clădirea gării şi am 
colindat o jumătate de zi, aiurea prin oraş. Din cauza unei ploi 
m-am dus totuşi la gară şi m-am rugat de un frânar să mă ducă 
până la Arad. 

La Arad am umblat mult până m-am putut angaja undeva. N- 
aveam acte. In cele din urmă l-am cunoscut pe taică-tu. Era 
sculptor destul de cunoscut, încă nu începuse să bea. M-a 
angajat ca model şi după două luni m-a luat de nevastă. 

— Şi Gali? 

— ... Gali a apărut mult mai târziu. După şapte sau opt ani. 
Poate chiar şi mai mult. Eraţi născuţi toţi patru. 

Un timp rămase tăcută. Am avut impresia că nu mai vrea să 
continue. M-am înşelat însă. M-a privit drept în ochi, m-a 
mângâiat pe cap, ca pe vremuri când umblam încă cu degetul 
vârât în nas. 

— Gali era fiul unui mare fabricant de ciorapi din oraş. Era 
mereu îmbrăcat elegant, purta pantofi de lac, papion şi cămăşi 
albe, cu guler tare. A apărut într-o seară de iunie cu încă patru 
prieteni beţi. Îl căuta pe taică-tu. Avea o voce groasă, ciudată: 

— Aici locuieşte sculptorul? 

— Da, domnule — i-am răspuns — dar nu este acasă. Dacă 
vreţi să aşteptaţi, poftiţi în atelier. Pe atunci nu vândusem încă 
atelierul. 

— II aşteptăm, mi-a răspuns el. 

Băieţii erau veseli, cântau cântece studenţeşti, pe latineşte. 
Până atunci nu văzusem încă oameni atât de veseli. Dintre toţi, 
Gali mi-a plăcut cel mai mult. Avea ochi albaştri şi nasul drept 
ca statuile vechi greceşti, şi bărbia ieşită înainte, arogantă. Gali 
m-a privit şi el, pe sub sprâncene, şi am fost îngrozitor de 
emoţionată. Mi-amintesc că mi-a părut rău că nu eram 


pieptănată ca lumea. Nu ştiu de ce mă temeam că băieţii n-o să- 
| aştepte pe taică-tu. Mai ales că el începuse să întârzie şi să 
bea. De câteva ori am intrat în atelier să-i văd ce fac. Gali s-a 
oprit îndelung în faţa unei statui învelite în cârpe ude şi, plictisit, 
începu să scoată cârpele. M-a întrebat ce reprezintă statuia. l- 
am spus: Amanta. Era o statuie neterminată, începută cu ani în 
urmă şi era modelată după mine. Când Gali scoase şi ultima 
cârpă, a rămas înlemnit. Se uita când la statuie, când la mine. 
Mi-a spus: 

— Asta eşti dumneata? 

— Da. 

— Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o până 
acum. 

Nimeni nu mi-a spus până atunci cuvinte atât de frumoase. 
Unul dintre prietenii lui a căzut în genunchi şi, în glumă, a 
început să-mi facă o declaraţie de dragoste. Gali îl îmbrânci şi-l 
goni de acolo. Şi asta mi-a plăcut. Nu mai ştiu care dintre băieţi 
a deschis geamul. Şi în clipa aceea, o rază întârziată de soare se 
răsfrânse în sticlă şi proiectă o pată luminoasă tocmai pe pieptul 
statuii. Am tresărit. Gali a învelit statuia cu cârpe şi eu am ieşit 
din atelier. Tocmai atunci a venit şi taică-tu. Nu era beat. S-a 
înţeles cu Gali ca să-i facă un bust. 

— Cum, şi-a comandat un bust? De ce? 

— Avea nevoie de el ca să facă o farsă de sfârşit de an. Ştii, 
pe vremea aceea, după doctorat, foştii studenţi se adunau în 
parcul „Central” şi făceau nişte fehefuri de sfârşit de an. 
Participau la chefurile noilor doctori şi câţiva profesori. Gali voia 
să instaleze bustul lui în locul nu mai ştiu cărui domnitor. Voia 
cu tot dinadinsul ca fostul lui profesor să ţină discursul de adio 
de sub statuia lui. Spunea că era vorba de o farsă studenţească. 
Din ziua aceea Gali venea zilnic la noi. Stătea două ore nemişcat 
pe scaun şi tata îl modela. Uneori eram şi eu de faţă. Din clipa 
când am văzut pata de soare pe statuia modelată după mine, 
am fost convinsă că Gali era fratele colegei mele de pension, de 
la care am cumpărat fotografia. Dar n-am avut curajul să-l 
întreb. O dată, la un an după ce tata îi terminase bustul, m-am 
întâlnit cu el pe stradă. Noi nu mai aveam atelierul. Ne 
mutaserăm deja în strada Semaforului. M-a salutat reverenţios 
şi mi-a spus: „Bună ziua, cea mai frumoasă doamnă din lume.” 


L-am întrebat dacă are o soră. Mi-a spus că nu. Mi-a părut rău 
că nu avea nicio soră. M-a condus o bucată de drum, apoi în 
colţul străzii Semaforului, acolo unde nu mai erau lumini, m-a 
strâns de umeri şi m-a sărutat pe gât. M-am eliberat din 
strânsoare şi am fugit spre casă. Când din poartă, mi-am întors 
privirile, l-am văzut tot acolo, în colţul străzii, nemişcat. Toate 
astea s-au petrecut în seara aceea despre care mi-ai cerut să-ţi 
povestesc. Asta e tot. 

— Şi de ce te-a bătut tata? 

— Pentru că în seara aceea i-am spus că l-am înşelat. Abia 
mai târziu când i-am povestit cum, şi-a cerut iertare. De aia v-a 
scos pe voi din casă. De atunci nu l-am mai văzut pe Gali. 
Niciodată. Nici n-am mai auzit de el. Doar în vis îmi reapare, 
uneori, aşa cum l-am văzut pentru prima oară plimbându-se prin 
atelierul nostru. Avea un obicei ciudat, să-şi frământe mâinile. 
Îmi aduc aminte, avea mâini albe, şi degete lungi, neverosimil 
de lungi... Acum spune-mi şi tu, de ce m-ai întrebat de Gali? Te- 
ai întâlnit cu el? 

— Nu mamă. Eu nici n-am de unde să-l cunosc... Am auzit de 


un nume asemănător... lin ostaş care se numea aşa... Un 
rezervist... Un rezervist oarecare. 
4 


În '57 am făcut o croazieră pe Dunăre în tovărăşia unor 
scriitori. Cu unul dintre ei m-am împrietenit. Am hotărât să ne 
mai vedem. Mi-a dat cartea de vizită cu numărul de telefon care 
mi-a reamintit de kilometrul 1314... 

Am pus cartea de vizită în dosarul de însemnări. 

CERUL ÎNCEPE LA ETAJUL III 

Nevastă-mea nu este o femeie geloasă. Dimpotrivă: e o fire 
veselă, optimistă, care-şi investește în oricine cel mai preţios 
capital al ei: încrederea. Şi, bineînţeles, în special în mine. 
Desigur, asta nu înseamnă că spusele mele sunt citate din 
catehism, dar sunt luate ca bune şi nesupuse unui control. 
Totuşi, uneori, foarte rar, mă priveşte bănuitoare, devine 
morocănoasă şi atunci ştiu că s-a molipsit şi ea de boala 
îndoielii. Nu-mi face scene, nu plânge, se încruntă numai şi 
devine tăcută ca o statuie de porțelan. Eu niciodată n-o 
îmbunez: gelozia nu se vindecă decât cu un singur medicament 
şi acest medicament este timpul. Cu trecerea timpului, 


bănuielile se tocesc, suspiciunile se destramă şi nemulţumirile 
se uită. 

Desigur, cel mai bine ar fi dacă nu i-aş crea motive de 
bănuială, dar, din păcate, nu sunt uşă de biserică: uneori 
drumurile mele se prelungesc până noaptea târziu, alteori mă 
duc să cumpăr o carte şi a doua zi dau o telegramă-fulger că 
„întâmplător am nimerit la Cluj”. Spre norocul meu, sunt scuzat 
din oficiu: mă documentez. 

Am mărturisit cele de mai sus pentru că în urmă cu câteva zile 
am găsit-o pe nevastă-mea plângând, deşi ştiam precis că n-a 
murit nimeni în familie, fiul meu n-a primit notele de sfârşit de 
an, iar eu n-am comis nimic care să fi meritat lacrimi. 

Am întrebat-o de ce plânge. În loc de răspuns, mi-a întins o 
scrisoare sosită de la Bratislava. După rotunjimea literelor de pe 
plic, imediat mi-am dat seama că expeditorul era o femeie. 

Scrisoarea era deschisă. Am citit-o cu o prefăcută indiferenţă, 
pentru că ştiam că nevastă-mea îmi urmăreşte fiecare expresie. 
Îmi amintesc, perfect, n-am tresărit, deşi cele câteva rânduri 
aşternute pe hârtie nu erau de loc obişnuite. Le redau mai jos: 

„Dragă FrantişeKk, 

lartă-mă că te numesc aşa, dar sunt nespus de fericită. 
Intervenţia doctorului a fost rodnică, totul s-a rezolvat cu bine. 

Te sărut de mii de ori. 

Linda”. 

De obicei după lectura unei asemenea scrisori, vorbele sunt 
de prisos. Ce ar mai fi de adăugat, sau de lămurit? Poate numai 
identitatea personajelor, sau amănuntele care se întrezăresc 
printre rânduri. 

Pe Linda o cunoşteam bine, niciodată n-am aşteptat de la ea o 
asemenea scrisoare. Am ridicat ochii spre nevastă-mea; stătea 
nemişcată, cu ochii aţintiţi asupra mea. Nu părea zdrobită, ci 
mai degrabă tristă. 

De obicei nu mint: asta şi dintr-un respect faţă de mine 
însumi. 

Am întrebat-o dacă vrea să-i povestesc despre relaţiile mele 
cu Linda. N-a vrut să mă asculte şi au trebuit să treacă vreo 
două zile până când curiozitatea i-a învins mândria şi m-a rugat 
să-i povestesc despre fata din Bratislava. 


— Dar pe scurt, a insistat ea, apoi a adăugat să nu povestesc 
nimic din ceea ce n-ar fi demn de mine. 

Ca s-o previn că e vorba de o povestire mai lungă, i-am cerut 
o cafea mare şi am scos telefonul din priză... Ea nu avea nicio 
altă treabă. Mi-a adus cafeaua şi s-a aşezat în faţa mea, 
răbdătoare, dar, după cum mi s-a părut mie, fără să fi fost 
convinsă că am să-i spun totul. 

Un timp am privit aburii ce se înălţau din ceştile de bachelită, 
broderia colorată a feţei de masă şi unghiile mici, lăcuite, ale 
nevesti-mii. Ea stătea cu spatele spre fereastră, aşa că faţa îi 
era învăluită într-o umbră uniformă ciudată, ce-i spălăcea 
trăsăturile feţei. Nu aveam chef de vorbă şi apoi şi disecarea 
relaţiilor mele cu Linda mi se părea un sacrilegiu asemănător cu 
un concert de tuse al unor spectatori gripaţi la o reprezentaţie 
de balet. Dar nu mai puteam da înapoi. Am început să vorbesc 
încet, încercând în acelaşi timp să descifrez trăsăturile feţei 
nevesti-mii învăluite în umbra aceea uniformă, ciudată. 

— Pe Linda am cunoscut-o anul trecut la Bratislava. Ştii, atunci 
când am fost invitat la editura „Slavia”. 

— Până acum n-ai amintit niciodată de ea. 

— Nu. Dar tu ştii că despre foarte multe lucruri nu ţi-am vorbit 
încă. De altfel, tu niciodată n-ai insistat. 

— Bine. Povesteşte-mi mai departe. 

Acest „povesteşte-mi mai departe” suna ca un „hai, dă-i 
drumul”, sau poate şi mai vulgar. Am continuat totuşi, pe 
acelaşi ton, monoton, plictisit. 

— Într-o zi am fost invitat să particip la o şezătoare literară. 
Am vorbit eu. Am povestit despre începuturile mele literare, cu 
ce ocazie am vizitat prima oară oraşul gazdă şi cum m-am 
familiarizat ulterior cu Bratislava. A fost o atmosferă plăcută. 

— Vorbește-mi despre Linda. 

— Îndată. Spuneam, a fost o atmosferă plăcută. La şezătoare 
au fost invitaţi o mulţime de studenţi şi studente. Dar eu cred că 
ei au venit mai mult pentru dansul ce se anunţase după 
şezătoare. 

— Nu te îndepărtezi de la subiect? 

— Nu. După şezătoare au apărut câţiva muzicanți şi studenţii 
au cărat scaunele în încăperile alăturate. Cineva m-a rugat să 
rămân la dans. Tot nu aveam ce face. Când am văzut însă cum 


se bălăbănesc tinerii, mi-am dat seama că nu aveam ce căuta 
acolo. Ştii prea bine că nu mă pricep cine ştie ce în acest 
domeniu. În clipa când mă pregăteam să părăsesc sala de dans, 
s-a apropiat de mine o fată, s-a prezentat şi mi-a spus ceva. N- 
am înţeles prea multe din cele spuse de ea. Vorbea o germană 
neaoşă şi a trebuit să mă sforţez s-o înţeleg. In cele din urmă 
am priceput că se numeşte Linda şi că e studentă undeva, la 
Facultatea de filologie. 

— Aşa tam-nesam, a venit la tine? 

— Da. Aşa tam-nesam. Pe urmă m-a întrebat de ce vreau să 
plec. Mi-era ruşine să-i spun că nu cunosc dansurile moderne şi 
am născocit ceva ad-hoc, despre tinereţe, despre... 

— Înţeleg... despre tinereţe. 

— Da. Dacă îmi dai câteva clipe de răgaz, îmi voi aminti de tot 
ce i-am spus, în orice caz, cam aşa ceva: Uite, dragă fată, da, 
chiar aceşti termeni, „dragă fată”, uită-te la tânărul acela de 
lângă oglindă, i-am arătat un tânăr care-şi aranja cravata în faţa 
oglinzii. Vezi, pentru el e important cum îi stă nodul cravatei şi 
pentru nimic în lume nu şi-ar permite un cârlionţ rebel aninat pe 
frunte. Celălalt, acela de la orchestră — am arătat spre un alt 
student — vezi, îşi şterge palmele de turul pantalonilor. Că 
doamne-fereşte să descopere o fată că îi asudă palmele! Pentru 
aceştia din sală nimic nu este mai important decât dansul, decât 
clipa prezentă. Pentru ei, acum, dansul are ceva evlavios ca o 
rugăciune de seară pentru un pensionar. Eu, din păcate, dragă 
fată, nu mai pot aprecia aceste satisfacţii imense pe care numai 
vârsta ţi le poate oferi. Eu nu mă mai pieptăn, înţelegi? Din 
păcate, eu nu mai cunosc valoarea pantalonilor proaspăt călcaţi. 

Fata m-a privit atât de mirată, de parcă atunci, în clipa aceea, 
cu personal aş fi elaborat teoria relativităţii. Mi-a spus: 

— Îmi pare rău că plecaţi. Am venit numai pentru 
dumneavoastră. Am ţinut foarte mult să vă cunosc. 

Am avut impresia că exagerează. 

— Ori tu exagerezi. 

— Nu. Acum nu fac literatură. Am întrebat-o dacă înainte de a 
fi intrat în sală a auzit vreodată de mine. 

— Da, mi-a răspuns. Desigur că da. După nume vă cunosc 
chiar foarte bine. Aşa-i că numele dumneavoastră e un 
pseudonim? 


întrebarea ei avea ceva din acele întrebări banale, de rigoare, 
când vrei să legi cu tot dinadinsul o discuţie. Poate îţi mai 
aminteşti de felul cum ne-am cunoscut noi. Ţi-am spus că te 
cunosc de undeva. Tu te-ai mirat şi m-ai întrebat de unde? N-am 
ştiut ce să-ţi răspund, m-am fâstăcit, dar în orice caz mi-am 
atins scopul. Te-am cunoscut şi am plecat împreună ca doi 
prieteni vechi. Îţi aminteşti? 

— Da, dar nu ştiu ce legătură are paranteza asta cu Linda. 
Poate ţi-ai dat seama că a vrut să te „acosteze” şi ai respins-o. 

— Nu. l-am răspuns foarte corect. Aşa: „Uite, dragă fată. 
Numele pe care îl folosesc acum e numele meu dintotdeauna.” 
Am făcut şi o mică ironie. „Şi după câte ştiu şi cum reiese din 
acte, de multe generaţii nu s-a mai produs nicio schimbare de 
nume în familia mea.” 

— Păcat. Eu am fost convinsă că numele dumneavoastră e un 
pseudonim. Dacă doriţi neapărat să plecaţi, îmi daţi voie să vă 
însoțesc? 

— Să mă însoţeşti? De ce?... Ştii, dragă fată, aş fi preferat să 
rămân singur cu mine. Nu ştiu de ce, veselia ăstora din sală mă 
întristează puţin. Nu e o tristeţe răutăcioasă, dar totuşi tristeţe. 
Vreau să mă duc să mă îmbăt. 

Fata m-a privit mirată, apoi m-a rugat să-i dau voie să mă 
însoţească. 

Nevastă-mea a clătinat din cap, cu înţelegere, cu puţină 
îngăduinţă voită. Probabil nu i-am părut destul de convingător. 

— Şi a insistat chiar atât de mult să te însoţească? 

— Da. A ţinut mult la asta. Mi-a spus că vrea să vadă cum 
arată un scriitor beat. 

Atunci am privit-o pentru prima oară cu atenţie: avea faţa 
rotundă, cu ten închis, măsliniu. Posibil totuşi să nu fi fost 
măslinie, ci numai bronzată. Părul negru, cârlionţat, tuns 
băieţeşte, îi dădea un aer sportiv, de animal tânăr, sănătos. 
Culoarea ochilor nu i-am putut-o defini nici atunci şi nici mai 
târziu. 

— Adică a fost şi mai târziu. 

— Da. La lumina lămpii păreau căprui. Dar când îi ţinea 
întredeschişi, aş fi putut jura că sunt negri. Purta o rochie 
vărgată, lipită de trup. În general, era nostimă, sau poate chiar 
şi mai mult. Într-un cuvânt, era o femeie după care merită să 


întorci capul pe stradă. Am părăsit sala de dans împreună. Era o 
seară răcoroasă, cu cer senin şi cu foarte multe stele. Carul mic 
părea agăţat de turnul ascuţit al unei biserici gotice. După 
câţiva paşi, m-a întrebat dacă îi dau voie să mă ţină de braţ. 

— Văd că te apropii de problemă. 

— Oarecum. Spun oarecum, gândindu-mă la ceea ce te aştepţi 
tu. Mergeam braţ la braţ şi-i simţeam căldură trupului. De 
câteva ori am privit-o cu coada ochiului: în lumina colorată a 
reclamelor de neon, faţa îi devenise transparentă, ireală. Din 
cauza rochiei strâmte, făcea paşi mici. A trebuit sa mă 
acomodez după paşii ei. Purta pantofi cu tocuri înalte, dar chiar 
şi aşa abia îmi ajungea până la umăr. Am întrebat-o câţi ani are. 
Mi-a spus optsprezece, dar părea ceva mai mult. Era împlinită. 

— Adică, femeie în toată regula. 

— Da. Se poate spune şi acest lucru, dacă aprecierea „femeie 
în toată regula” păstrează curăţenia cuvenită. Nu ştiam ce să 
mai fac cu ea. 

— Mai înainte ai spus că ai plecat să te îmbeţi... 

— Da... Asta aş fi vrut să fac, dar nu aveam destui bani la 
mine. Numai nişte mărunţiş, vreo patru sau cinci coroane, atât 
cât mi-ar fi ajuns pentru o maşină de piaţă să mă duc până la 
hotel. 

— Vasăzică, ai dus-o la hotel? 

— Nu. N-am dus-o la hotel. Am hoinărit un timp pe străzi fără 
ţintă şi fără să fi vorbit. În cele din urmă ea m-a întrebat dacă 
am renunţat la ideea beţiei sau sunt numai în perioada căutării 
restaurantului. l-am răspuns fără ocol că a intervenit ceva foarte 
important în hotărârea mea luată cu un sfert de oră în urmă, şi 
anume, lipsa de bani. Probabil a crezut că mi-era ruşine sa mă 
îmbăt faţă de ea sau că pur şi simplu m-am lăudat cu 
alcoolismul. Când am convins-o că într-adevăr nu aveam bani, s- 
a oprit şi a căutat în poşetă. Din păcate nu avea bani la ea. 

— Şi ai fi fost în stare să te îmbeţi cu banii unei studente? 

— Cred fă da. Ti-am spus că eram destul de trist, ca să fac şi 
mojicia asta. Am hotărât să ne plimbăm. Oraşul părea 
încremenit. Puţinii trecători erau grăbiţi, numai noi doi păşeam 
încet ca unii fără treabă. Carul mic era tot agăţat de turnul 
bisericii gotice şi eu vorbeam despre nu mai ştiu ce. Nişte 
fleacuri, fără importanţă. Aveam tot timpul impresia că ea 


aşteaptă de la mine cuvinte de duh, lucruri deştepte, iar eu nu 
eram în stare să-i spun decât banalităţi. Cred că trecuseră vreo 
treizeci de minute de când eram împreună, când m-a întrebat 
dacă ştiu că există în Bratislava o casă, unde sub poartă, pe o 
placă de marmură, este gravat şi numele meu. Adică numele 
meu slovacizat: Frantişek Munteanu. (Trebuie ştiut că în general 
în Cehoslovacia numele patrioţilor care au căzut pentru 
eliberarea patriei sunt gravate pe plăci de marmură, care sunt 
fixate sub porţile unde au locuit eroii respectivi). 

— Placa cu numele dumneavoastră este pe strada Ştefani, a 
continuat ea. 

— Pe strada Ştefani, numărul 22, nu-i aşa? 

— De unde ştiţi? s-a mirat ea. Crezuse probabil că îmi spune o 
noutate, sau în orice caz că îmi serveşte o surpriză. 

— Ştiu, fată dragă, i-am răspuns, râzând. Ştiu pentru că 
Frantişek Munteanu care a murit în strada Ştefani 22 sunt chiar 
eu. 

Nu mai trebuie să-ţi spun cu ce ochi m-a privit. Probabil a 
crezut că sunt smintit, sau în orice caz ceva asemănător, pentru 
că şi-a smuls braţul şi s-a dat cu un pas îndărăt. Am continuat să 
zâmbesc şi am rugat-o să mă ducă în strada Ştefani 22. De fapt, 
nu trebuia să mă conducă ea. Cunoşteam drumul destul de bine. 
Pe vremuri, în timpul războiului, l-am bătut de multe ori. 

Casa din strada Ştefani 22 e o clădire înaltă, veche, în formă 
de cazarmă. Sub poartă era într-adevăr o placă de marmură şi 
pe placă numele meu: Frantişek Munteanu. Sub numele meu 
încă două nume gravate: Otocar Stolar şi Jiri Silivacek. Acolo, 
sub poartă, mi-am dat seama că sunt un om norocos. Pentru că, 
în fond, lucrurile s-ar fi putut aranja şi în felul în care era gravată 
placa de marmură: adică să nu mai fi fost în viaţă, ci să fi fost 
doar un nume, o amintire şi nimic mai mult. Un nume gravat pe 
o placă de marmură în faţa căreia, uneori, portarul, atunci când 
deschide poarta unor întârziaţi, să facă eventual o mică 
plecăciune. Atât. Probabil că am fost emoţionat, pentru că Linda 
m-a strâns de braţ şi m-a tras deoparte: 

— La ce vă gândiţi, domnule Frantişek? 

— La ce?... N-aş putea să-ţi răspund, fată dragă. Lin singur 
lucru ştiu însă: tare aş vrea să mă îmbăt! 


Şi într-adevăr eram cuprins de o senzaţie ciudată, cred, 
asemănătoare cu aceea a omului flămând care adulmecă 
mirosul unei fripturi. Niciodată până atunci n-am dorit atât de 
mult o înghiţitură de alcool. Linda m-a prins de braţ şi m-a 
întrebat dacă îmi place vinul de coacăze. 

— Orice mi-ar place acum, fată dragă. Orice, numai să conţină 
cât mai mult alcool. 

— Atunci vă invit la mine acasă... Mai am două sticle. Vă rog 
să nu mă refuzaţi... 

— Bine, fată dragă, dar ce o să spună părinţii că te întorci 
acasă cu un om străin şi-l serveşti cu vin? 

— N-am părinţi. Locuiesc singură. Vă rog să nu mă refuzaţi. 
Cred că am descifrat în vocea ei mai mult decât o simplă 
invitaţie. M-am învoit. 

— M-aş fi mirat să fi respins tu o asemenea invitaţie. 

— Da. În general nu sunt omul care respinge invitaţiile, l-am 
spus să plecăm. Spre mirarea mea, ea arătă spre scări. 

— Locuiesc aici, mi-a spus. La etajul III. 

— În casa asta, la etajul III? E ciudat. Locuieşti tocmai acolo de 
unde începe cerul. 

— Nu înţeleg. 

— Mai mult, am mai fost în casa asta. Am fost la etajul Ill. De 
fapt, am vrut să urc la etajul IV, dar etajul IV nu mai era. Fusese 
distrus de o bombă. Venisem să caut un doctor. 

— Tu nu l-ai găsit, în schimb, aşa cum reiese din scrisoare, ea 
l-a găsit şi... „intervenţia lui a fost rodnică”. 

Am trecut peste ironia nevesti-mii, în schimb n-am mai 
povestit cele întâmplate cu detalii, ca până atunci. l-am descris 
în câteva fraze vizita mea la Linda. Şi adevărul e că povestea 
scrisorii a început abia din clipa aceea. 

Am urcat la etajul III. Linda locuia într-o garsonieră modest 
mobilată, dar aranjată cu gust. Peste tot, pe dulap, pe noptiere, 
pe scaune, prin colţuri erau aruncate caiete şi cărţi de şcoală. In 
bibliotecă am descoperit şi o carte a mea, tradusă în nemţeşte: 
Ciocârlia. Mi-a spus că a citit-o. N-am vrut să-i cer părerea, dar 
nici n-aş fi avut timp. Linda m-a poftit într-un fotoliu, mi-a adus 
sticla de vin. Apoi, cu oarecare ştrengărie voită, s-a aşezat în 
faţa mea, pe covor. Probabil a vrut să creeze o atmosferă 
intimă, familiară. M-a servit cu nişte ţigări cehe tari, 


asemănătoare cu „Naţionalele” noastre şi mi-a turnat vin. Vinul 
era amărui, cu un buchet serios. Trebuie să mărturisesc că la 
vinuri mă pricep: ca tărie aducea cu vinurile moldoveneşti de 
patru-cinci ani, ţinute în butoaie mici. După primul pahar, mi-am 
dat seama că am să mă îmbăt. Într-un fel, doream acest lucru: şi 
pentru placa de marmură de sub poartă, şi pentru că Linda 
începuse să-mi placă. Am descoperit că nu numai faţa îi era 
măslinie, ci şi umerii. O dată, când s-a aplecat spre mine să-şi 
aprindă ţigara, prin deschizătura rochiei strâmte i-am văzut 
conturul sinilor: erau mici, împliniţi. Sub rochie purta furou. 
Poate şi acest amănunt m-a îndemnat să mai beau un pahar. 
Era o vizită foarte ciudată. Stăteam amândoi tăcuţi, uitându-ne 
unul la celălalt. Vorbesc destul de prost nemţeşte, dar nu acesta 
era motivul că nu puteam lega o conversaţie. Ce-aş fi putut să-i 
spun: în afară de placa de marmură de sub poartă, nu aveam 
nimic comun. Odată chiar, m-am sculat să plec. Linda m-a privit 
uimită şi m-a întrebat dacă nu mă simt bine la ea. 

— Ba da, fată! i-am răspuns, şi intenţionat am omis cuvântul 
dragă. Mă simt bine aici, dar ştii, e ciudat. Nu te cunosc, nu ştiu 
cine eşti şi stau cu tine, ca şi cum ne-am fi întâlnit de mii de ori. 
Dacă rămân, nu garantez că n-am să «ţi mingii umerii. Te-aş 
ruga, dacă într-adevăr mai doreşti să rămân, să te scoli de pe 
covor şi să te aşezi pe scaun. : 

Linda şi-a aranjat un scaun chiar în faţa mea. Intr-un fel eram 
mai aproape decât înainte, totuşi într-o poziție mai puțin intimă. 

— Sunteţi mai mulţumit dacă stau pe scaun? 

— Da. 

Adevărul era că eram mai nemulţumit. Stăteam faţă în faţă, 
tăcuţi, şi nu-mi venea nimic interesant în minte. Ar fi trebuit, ca 
scriitor, să fiu spiritual, s-o distrez. Ea, probabil, şi-a dat seama 
de încurcătura mea şi a început să zâmbească. 

— Nu e nevoie să-mi spuneţi neapărat ceva. Gazda sunt eu, 
eu sunt datoare să vă distrez. Dar mi-e teamă că vă plictisesc. 

— Nu, fată. 

— De ce nu-mi spuneţi „fată dragă”? 

— Pentru că am impresia că „fată dragă” e ca şi cum ţi-aş 
mângâia umerii. 

— Văd că vă obsedează umerii mei. Vreţi să-mi schimb rochia? 


— Nu, fată dragă. Dimpotrivă, adică e foarte bine aşa. Mai 
toarnă-mi un pahar de vin. 

Din stradă, prin perdeaua subţire ca de borangic, răzbătea o 
lumină pestriță, estompată. Uneori, dacă tăceam, în afară de tic- 
tacul unui ceasornic deşteptător se mai auzeau, tot din stradă, 
claxoanele maşinilor şi de undeva, din apropiere, frânturi dintr- 
un cântec slovac fredonat de o voce groasă de bariton. 

Fata îmi căuta tot timpul privirile: poate întâmplător, poate 
dintr-o joacă copilărească. Nu ştiu. Să sfărâm liniştea am 
întrebat-o: 

— Desigur, atunci când ai venit să mă cauţi, ai avut un scop. 
N-ai vrea să-mi spui ce? 

— Ba da. V-am spus, la început am crezut că numele 
dumneavoastră e un pseudonim. Dacă ar fi fost aşa, aş fi vrut să 
vă pun câteva întrebări. Pe urmă, când am aflat că nu e un 
pseudonim m-am întristat puţin. Spun puţin pentru că... pentru 
că m-am simţit bine alături de dumneavoastră. 

— Asta e un fel de mărturisire. 

— Sau mult mai puţin: sinceritate. 

— Spune-mi, Linda, nu te superi dacă am să te rog să te aşezi 
înapoi pe covor? 

— Nu. Pe urmă a început să zâmbească. Vedeţi că 
aranjamentul meu s-a dovedit mai bun! 

Despre ce aranjament era vorba nu ştiam precis. Putea fi 
vorba şi despre felul cum stăteam în cameră şi despre 
aranjamentul întregii seri. Adevărul e că n-am avut mult timp ca 
să mă pot dumiri. De pe scaun îi vedeam umerii bronzaţi şi am 
avut impresia că Linda era convinsă că de aceea am poftit-o să 
se aşeze înapoi pe covor. Ea de altfel a şi făcut un mic gest, 
poate involuntar, de apărare. Şi-a strâns pumnii deasupra 
deschizăturii rochiei şi şi-a rezemat bărbia în piept. 

Ca să destram impresia acelui moment, m-am aşezat şi eu pe 
covor. Dar mult prea aproape de ea. Poate nepermis de 
aproape. li simţeam aroma părului şi a pielei. Felul în care 
zâmbea avea ceva provocator. M-am aplecat spre ea şi am 
sărutat-o pe umăr. Nu s-a retras. A tresărit numai. 

— Sunteţi un străin, dar sunteţi la fel cu toţi bărbaţii de aici. 

— Asta e un reproş? 


— Da! Un reproş, mie. Un fel de autocritică. La început, acolo 
în sala de dans, când v-am văzut, am fost convinsă că sunteţi un 
om timid. Asta mi-a plăcut foarte mult. Şi dorinţa de a vă îmbăta 
mi s-a părut tot o eschivare de om timid. De aceea am insistat 
să vă însoțesc. Abia sub poartă, când am urcat scările, m-am 
gândit pentru prima oară că o să mă înţelegeţi greşit. Dar n-am 
mai vrut să dau îndărăt. 

M-am ridicat de pe covor şi m-am simţit îngrozitor de prost. 
Am întins mâna după pahar: paharul era gol. În clipa aceea mi- 
am dat seama că de fapt nici nu mai doream să beau. Mi-am 
retras mâna şi am avut impresia că sunt foarte caraghios. Linda 
rămăsese mai departe pe covor, aproape de picioarele mele. 

— Vreţi să vă mai torn? 

— Da. 

Am băut încă un pahar de vin, pe urmă m-am lăsat în 
genunchi, i-am cuprins umerii şi am privit-o în ochi. 

— De fapt, nu sunteţi un om timid. 

Fără niciun rost a început să râdă. Avea dinţi mari, albi. 
Probabil arătam ca un caraghios. Să-mi recapăt siguranţa de 
sine, m-am aplecat spre ea şi am sărutat-o. Surprinsă, Linda 
abia avu timp să-şi încleşteze dinţii într-o strânsoare 
încăpăţânată. 

în oglinda lustrului unei uşi de dulap, amândoi eram spălăciţi 
şi diformi. 

— Ţi-e teamă, fată dragă? 

— Puțin. 

— Vrei să plec? 

— Nu ştiu, dar cred că mi-ar părea rău dacă aţi pleca acum. 
Spuneţi, nu se poate altfel? 

— Nu, fată dragă. Şi pentru că mai înainte ai fost sinceră, am 
să fiu şi eu sincer. Sunt însurat. Am şi un băiat. Aproape ca tine 
de mare. Cred că mai stau două-trei zile la Bratislava. Pe urmă 
plec. S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată. Şi niciodată, e 
foarte mult. Şi uşor îmi va fi numai mie. Mie, pentru că eu într- 
un fel sunt un hoinar, înţelegi? Gândeşte-te bine. 

— Vă rog să nu mai vorbiţi despre asta. 

— Atunci, totuşi am să plec. 

— Nu. Nu mai vreau să dau îndărăt. Şi cred că e mai bine că 
sunteţi străin. S-ar putea ca după aceea să nu vreau să vă mai 


privesc niciodată în ochi. Da, mai bine aşa. Vă rog să rămâneţi. 
Şi acum, întoarceţi-vă. 

M-am întors cu faţa spre perete. Am auzit clar fâşâitul unui 
fermoar, apoi alunecarea rochiei pe piele. Tot sângele mi-a 
năvălit în tâmple. Priveam peretele cu încăpățânare. Era un 
perete aproape văruit. Şi la văruit mă pricep. Un timp am lucrat 
ca zugrav. La înălţimea comutatorului, era o fotografie înrămată. 
Ca să nu mă gândesc la Linda, am început să cercetez 
fotografia. Dar nu m-am putut concentra îndeajuns: am auzit 
copcile jartierelor, apoi zgomotul pantofilor azvârliţi pe covor. 
Fotografia era veche, făcută cu mulţi ani în urmă, în sepia: 
reprezenta un bărbat tuns în cap. Un bărbat între două vârste, 
cu două cute adânci şi ochi mici, somnoroşi. Unde l-am mai 
văzut pe acest bărbat? 

— Intr-adevăr, aveţi un băiat atât de mare ca mine? 

— Da, Linda. 

— Seamănă cu dumneavoastră? 

— Cred că da. 

— Nu-i aşa că viaţa e foarte ciudată? 

— Filosofezi, Linda. 

— Nu. Aşa-i că sunt o fată proastă? 

— Nu, Linda. 

— Vă rog să stingeţi lumina. 

Mecanic, m-am apropiat de comutator. L-am răsucit şi în 
întunericul care m-a învăluit, n-am auzit decât paşii ei uşori, pe 
covor, apoi scârţâitul arcurilor dormezei. 

M-am apropiat de dormeză. M-am aşezat şi am întins mâinile 
spre Linda. l-am cuprins umerii, apoi obrajii. Erau umezi. 

— Tu plângi, Linda? 

— Nu, nu plâng. 

— Spune-mi, Linda, cine e bărbatul acela din fotografia de pe 
perete? 

— Tata. 

„Două cute adânci în colţul buzelor şi ochi mici, somnoroşi”... 

— Spune, cum te numeşti tu? 

— E atât de important acum? 

— Da. Cum te cheamă? 

— Linda. 

— Celălalt nume. 


— Hoffmann. 

Am aprins lampa de pe noptieră. Era dezvelită până la brâu. 
Sânii, mici, împliniţi, îi tremurau. Am învelit-o. Am privit-o atent 
şi am descoperit şi pe faţa ei cele două cute adânci. Da, şi ochii 
îi erau mici şi puţin somnoroşi. 

— De ce aţi aprins lampa? Pentru că sunt evreică? 

l-am tras două palme. N-a plâns, m-a privit uimită, apoi şi-a 
ascuns faţa în pernă. 

— Îmbracă-te. M-am sculat de pe dormeză şi m-am întors cu 
faţa spre fotografie. Îmbracă-te am spus! 

Am stat nemişcat până când am auzit din nou copcile 
jartierelor, alunecarea rochiei pe piele şi fâşâitul fermoarului. 

— Eşti gata? 

— Da. Şi vă rog să plecaţi imediat. 

— Nu, fată dragă, acum eu am să stabilesc până când rămân. 
Vasăzică, eşti fata lui Hoffmann Armin. 

— Da. De unde îl cunoaşteţi pe tata? 

— În casa asta l-am cunoscut. Şi pe tine te-am cunoscut. Pe 
atunci, aveai în braţe un ursuleţ jerpelit. Îi lipsea un ochi. Da, 
acum îmi amintesc perfect. Era un ursuleţ cu păr galben. Il mai 
ai? 

— Niciodată n-am avut un ursuleţ. 

— Nu-ţi mai aminteşti, fată dragă! mai toarnă-mi un pahar cu 
vin, Şi aşează-te pe covor. Da, şi poţi să-ţi ştergi şi lacrimile. Nu 
trebuie să plângi. 

— Sunteţi un om foarte ciudat. 

Nevastă-mea nu părea convinsă de afirmaţia ei: 

— Şi numai atât s-a găsit să-ţi spună, că eşti ciudat? 

— Da. 

— Şi atunci de ce ţi-a scris despre doctor? 

— Ascultă-mă, şi te rog nu mă mai întrerupe. În Bratislava am 
fost pentru prima oară în patruzeci şi trei. Pe atunci era un oraş 
cenuşiu, trist. Era zilnic bombardat. Eu eram marinar şi 
transportam pe un şlep 90 de vagoane de proiectile. Nu era uşor 
să fii marinar pe atunci. 

— Ceea ce îmi spui e legat de scrisoarea Lindei? 

— Da. Din douăzeci de şlepuri care porneau din Insbruck sau 
de la Viena, ajungeau până la destinaţie, în Bulgaria, patru sau 
cinci. Celelalte erau ori bombardate, ori săreau în aer din cauza 


minelor. Spuneam, aveam în şlep 90 de vagoane de proiectile şi 
am primit ordin să opresc pentru demagnetizare la Bratislava. 
Eu nu trebuia să fiu de faţă la această operaţie. Am primit o 
permisie de 24 de ore. Cum era şi normal, am plecat în oraş să 
mă îmbăt. Era singurul lucru ce-l puteam face. Bani aveam 
berechet. În afară de salariu, primeam prime şi la tonaj, şi la 
kilometru. Funcţionarii slovaci din port mi-au întocmit un 
certificat de circulaţie liberă în oraş, cu numele meu slovak: 
Frantişek. Cu banii şi cu legitimaţia în buzunar am cutreierat 
toate cârciumile din port, pe urmă, aducându-mi aminte că 
atacurile aeriene se concentrau de obicei asupra portului, am 
continuat colindarea cârciumilor din centrul oraşului. Pe la şase 
seara eram beat mort. Aşa m-a găsit o patrulă germană. Soldaţii 
mi-au cerut legitimaţia de liberă circulaţie, apoi m-au întrebat 
unde stau. Am arătat spre o casă alăturată. Nu ştiu de ce mi s-a 
părut că blocul acela în formă de cazarmă semăna cu un vas. M- 
au dus în pivniţa casei, la adăpost, şi au întins arma spre primul 
cetăţean: 

— Tu, măi ăla care semeni a jidan, îl cunoşti pe ăsta? — 
arătau spre mine. Spune că locuieşte aici. E adevărat? 

— În cabina de sus, am arătat spre tavan. 

Cetăţeanul m-a privit bănuitor şi dându-şi seama că are de a 
face cu un om beat, a spus da. Pe atunci nu ştiam de ce fusese 
atât de speriat: era într-adevăr evreu. Se numea Hoffmann 
Armin şi evadase cu câteva zile în urmă dintr-un transport dirijat 
spre Maidanek. Avea şi o fiică de vreo trei sau patru ani, tunsă şi 
ea cu maşina zero, care se juca într-un colţ cu un ursulet 
jerpelit. 

— Linda? 

— Da. Linda. Era o fetiţă urâţică, slabă. Ceilalţi oameni din 
pivniţă, nişte mici burghezi, se temeau de mine ca de dracu'. 
Numai o singură femeie nu-mi dădea atenţie, o nemţoaică 
grasă, însărcinată, care se văita de dureri. M-am culcat pe jos, 
pe nişte covoare persane, proprietatea unor cetăţeni din bloc. 
Nu ştiu precis cât timp am dormit, ştiu că m-au trezit ţipetele 
femeii însărcinate. Ţipa atât de groaznic, atât de sfâşietor, încât 
nu puteam dormi. Aş fi vrut să-i spun să tacă, dar era 
însărcinată: m-am întors pe partea cealaltă, dar n-am mai putut 
adormi. Alarma aeriană continua. Un doctor bătrânel, de lângă 


femeia însărcinată, se ruga de cineva să se ducă la etajul IV să-i 
aducă un geamantan din cabinetul medical. Cel rugat refuză să 
se ducă. Dornic să scap de ţipetele femeii, m-am angajat eu. Am 
urcat scările, dar nu mi-am dat seama că erau şubrede. 
Simţeam că respir praf de moloz, dar eram atât de beat, încât 
nu prea ştiam ce fac. La etajul III mi-am dat seama că deasupra 
mea au răsărit stelele. Am avut impresia că dacă mai fac un 
pas, am să calc pe nori. M-am şi văzut plimbându-mă pe Calea 
Laptelui, pe urmă o explozie pe undeva, prin apropiere, m-a 
trezit. Am coborât în adăpost, şi am spus celor de acolo că în 
casa asta cerul începe la etajul III. Erau convinşi că sunt beat, şi 
m-au lăsat în pace. S-a dus bătrânelul după geamantanul lui, 
dar s-a întors imediat, anunțând că etajul IV nu mai există. 

Femeia însărcinată ţipa: era cu câteva minute înainte de 
naştere. Am vrut să mă duc după medic, dar s-au împotrivit cu 
toţii, pe motivul că sunt beat şi n-am să mă mai întorc niciodată. 
Alegerea a căzut pe Hoffmann Armin. El însă n-avea legitimaţie. 
l-am dat-o pe a mea. Cu legitimaţia în buzunar şi cu inima în 
dinţi, a părăsit adăpostul. Nu s-a mai întors niciodată. L-am găsit 
a doua zi împuşcat în faţa casei. Avea tot pieptul ciuruit de 
gloanţe. Ţinea în mână o servietă plină cu instrumente medicale 
şi rezemat de el se afla un cartonaş cu un text scris cu litere 
roşii: 


AŞA PĂŢESC CEI CE FURĂ ÎN TIMPUL ALARMELOR AERIENE 


Eu am fost arestat de poliţia slovacă şi, la insistenţele mele 
dus la Comandamentul portului. Acolo am fost identificat şi 
trimis pe şlep. Mai târziu, după trei luni, când am oprit din nou în 
Bratislava, m-am dus în strada Ştefani 22, să mă interesez de 
fetiţa lui Hoffmann. Ea fusese ridicată de Crucea Roşie şi trimisă 
într-o colonie de copii orfani. Asta e povestea Lindei. 

— Şi atunci ce înseamnă scrisoarea pe care ţi-a trimis-o? 

— Incă în seara aceea când am fost la ea, ne-am dus să 
căutăm pe vechii locatari. Din cei vechi, nu mai era decât 
doctorul. El îşi amintea perfect de cele întâmplate. L-am rugat 
să intervină pe lângă sfatul popular să schimbe numele de pe 


placa de marmură de sub poartă. Intervenţia lui se pare că a 
fost rodnică. Şi miile de sărutări cred că mi se cuvin. Şi acum, te 
rog să-mi dai o cafea. Tot mare, dacă se poate. Am să scriu o 
poveste despre o fată care mi-a plăcut foarte mult. 

ILIE TELEAGA 

1 

Când Moise Teleagă a coborât pentru prima oară din munţii 
Vulcezdului, s-a minunat mult de opincile făcute din gumă, care 
i se păreau mai calde, mai trainice decât cele pe care le purta 
el, croite din piele de capră. Şi de alte cele s-a minunat el în 
valea Cernei, şi anume de casele ce se făceau din piatră, de 
acoperişurile care tot din lut ars erau durate. 

Oamenii din munţii Vulcezdului o dată coboară în valea 
Cernei: atunci când împlinesc douăzeci şi patru de ani şi vin să 
dea ce se cuvine cezarului: anii de cătănie, şase la număr. Din 
valea Cernei, flăcăii se adună în cete şi pornesc pe jos până la 
Temeşvaroş, unde îmbracă mindirul Mariei Tereza. Spălaţi, 
îmbrăcaţi, merg mai departe până la Buda; acolo se mai spală o 
dată, un caporal bătrân îi învaţă să-şi răsucească mustăţile şi o 
iau din nou în şiruri rânduite spre Beci. 

Erau vestiți oamenii din munţii Vulcezdului. Altcum de ce i-ar fi 
adus împărăteasa tocmai în oraşul de pe Dunăre? Toţi erau 
înalţi, cu spate lat, cu mustăţi mari, aspre. Aşa era şi Moise 
Teleagă. A cătănit şase ani prin toată împărăţia. A cutreierat 
Alpii, văile stâncoase din Herţegovina, a văzut capre negre în 
Muntenegru, cetăţile turceşti din Buda şi a stat de pază chiar la 
palatul împărătesei. Odată, pe când a fost de planton la Teatrul 
cel Mare, un muzicant surd, cu nasul lat, turtit, l-a îmbrăţişat şi i- 
a vorbit pe nemţeşte. Moise Teleagă nu l-a priceput, dar omul 
era atât de trist, încât n-a avut inimă să-l gonească. Aşa l-a 
văzut caporalul, şi a doua zi, la raport, l-au scos din rânduri şi l- 
au băgat pentru douăzeci de zile la carceră. Pe urmă, după 
pedeapsă, a slujit prin oraşe mici. A văzut italieni, croaţi, sârbi, 
ruteni, şvabi, saşi, secui, macedoneni, şi bineînţeles oameni de 
neam: rumâni — moţi din valea Arieşului, munteni din Ţara 
Hațegului, din Ţara Oaşului şi plugari de câmp mureşeni, crişeni, 
someşeni. Din holdul ce n-a încăput pe mâna hangiţelor, în 
drum spre casă, la Temeşvaroş, Moise Teleagă a cumpărat o 
năframă de mătase pe care îşi scrise numele cu un creion 


chimic. Vru s-o ducă Avrămiţei, nevesti-sii. Dar pe Avrămiţa n-o 
mai găsise în munţii Vulcezdului: murise încă în cel de-al doilea 
an de cătănie, de dor, şi au înmormântat-o vecinii, din dragoste. 

Moise Teleagă n-a răbdat mult în vârful munţilor, la 6i. În cea 
de-a doua primăvară şi-a luat desaga în spinare şi a pornit jos, 
în valea Cernei. Dar aici n-a găsit baci care să-l ia la zeciuială şi 
nici slujbă de oier n-a găsit. A intrat între tăietorii de lemne şi a 
început să doboare pinii. Îl durea inima după fiecare copac 
doborât, dar asta-i era slujba. Colo sus, în munţii Vulcezdului, 
numai hoţii tăiau pinul; aici, cete întregi de moţogani. Tot aici, în 
valea Cernei, a cunoscut-o şi pe fata hotnogului, pe Floarea, şi a 
luat-o de muiere. 

Floarea i-a născut două fete: pe Gheorghina şi Dumitra. 

Moise Teleagă se lăuda deseori în faţa vecinilor. 

— Una-i mai frumoasă decât cealaltă. 

Dar n-a avut noroc de ele. Era cam de înălţimea brâului, când 
a venit un director la exploatare. Acesta, după două săptămâni, 
a început să se plictisească. Spunea că era obişnuit cu viaţa din 
oraşele mari, cu gălăgie, cu întâmplări. Aici, în valea Cernei, nu 
se întâmpla nimic. S-a şi plâns sămădăului, lui Hogoş: 

— Mor dacă nu se întâmplă ceva. Voi nici măcar prostul 
satului n-aveţi. 

— Aşa-i, aşa-i, de cine să ne batem joc? se jindui şi Hodoş. 

Pe urmă s-a gândit cât s-a gândit şi i-a promis că pentru a 
doua zi de Paşti va face rost de un nebun. Sâmădăul a fiert încă 
în noaptea aceea mere în zeamă de mătrăgună şi le-a aşezat pe 
banca din faţa bisericii. 

Fetele lui Moise Teleagă au găsit merele. Le-au mâncat şi încă 
în ziua aceea, în biserică, la slujbă, au început să vorbească 
aiurea, să cânte. 

Hodoş a pufnit în râs, pe urmă a început a se căina: 

— Acum avem toante, chiar două, dar până să te poţi hlizi, 
mai trebuie să aştepţi zece ani. Oricât, nu se face să râzi de 
copii. 

Atunci şi-a dat seama Moise Teleagă cine-i vinovat de soarta 
fetelor. S-a dus acasă şi a luat securea din cui. 

— Un’ te duci, Moise, e sfânta zi de Paşti, i-a spus nevastă-sa. 
Nu păcătui. 

Ea nu ştia nimic, zăcea în pat, era grea. 


— Tu taci, muiere, i-a răspuns Teleagă şi a luat gresia să-şi 
ascută securea. 

După ce a încercat tăişul cu unghia a luat securea subsuoară 
şi s-a dus să-l caute pe Hodoş. L-a găsit la horă. 

— Hodoş, mă, ia vino încoace. 

Hodoş s-a apropiat de el. 

— Ce-i? 

— laca! A săltat securea şi Hodoş n-a mai avut timp să se 
tragă la o parte. Oţelul i-a despicat ţeasta până la bărbie. 

A patra zi au sosit jandarmii. După ce au ascultat martorii, au 
socotit că Moise Teleagă nu-i pe de-a-ntregul vinovat, dar 
nepedepsit nu puteau să-l lase. „Cine ştie, omu-i iute la mânie şi 
aspru”. Au hotărât să-i taie mâinile. 

Din cot i le-au tăiat. Ciung cum era, Moise Teleagă nu s-a mai 
întors acasă. A luat drumul. Codrilor şi s-a afundat de nu l-a mai 
văzut nimeni de atunci. Unii spun că l-au mâncat fiarele, alţii că 
s-o prăpădit undeva în desiş şi l-au înmormântat braconierii. 

2 

Copilul născut de Floarea semăna leit cu Moise. Poate de 
aceea şi-l botezase muierea la fel: Moise Teleagă. 

Moise se dovedise de mic iute la cap şi priceput la secure... 
Dar nu era nici la cântec prost. Îl ascultau oamenii după lucru, la 
hodină, cum şuiera cu frunză de frasin, cum zicea din burduf. A 
crescut repede, înalt, şi la însurătoare a mai coborât în jos cu o 
staţie: la Veţel. Aici erau ferăstraiele exploatării, scânduriile, 
uscătoriile şi magaziile. Se spune că odată, cu mulţi ani în urmă 
(erau moşneni care-şi mai aminteau de această întâmplare) au 
ars toate magaziile: tot cerul era o văpaie şi două zile şi două 
nopţi au dănţuit flăcările între cer şi pământ. 

Moise s-a însurat înainte de cătănie cu lulia Gomboşului, o fată 
durdulie, cu sânge fierbinte. Toată exploatarea era cu ochii pe 
ea. Nimeni nu călca mai ţanţoş decât Moise Teleagă. 

Era o sâmbătă seara şi Moise Teleagă se întorcea tocmai de la 
lucru, când paznicul de la clădirea direcţiei i-a făcut semn să se 
apropie: 

— Măi Teleagă, măi, cred că ţi s-o mări simbria. Holţer, măi, 
directorul nostru, a pus ochii pe lulia. 

— Minţi! 


— Să mă bată dumnezeu, măi Teleagă. Am fost aici când a 
chemat-o la dumnealui în birou. Am stat cât am stat şi când am 
văzut că nu se mai întoarce m-am dus să ascult la uşă. Tăman 
atunci a început să strige lulia. Zic: „Măi, n-o fi lucru curat/” Bat 
la uşă şi Holţer dă cu piciorul în mine. Mă goneşte ca pe un 
câine. Şi pe urmă tot am auzit ţipând pe lulia. la ascultă... 

Se auzea glasul luliei: e drept, numai stins, stors de vlagă. 
Moise Teleagă s-a repezit la cancelarie. Cei din curte n-au auzit 
decât tipetele de acolo, dar nu s-au apropiat de birou decât 
când s-au stins ultimele zgomote. Holţer era întins, nu mai 
răsufla. Pe Moise Teleagă l-au osândit la ocnă pe viaţă. L-au dus 
în lanţuri şi nu l-au lăsat să-şi ia rămas bun nici de la lulia şi nici 
de la fecioru-său, llie, care nu pricepea încă slovele. Dar, se 
vede, i-a fost scris să nu stea totuşi la ocnă. În cel de-al doilea 
an de război, s-a prezentat voluntar pe front. l-au dat trei zile 
libere, să stea alături de soţie să-şi mai revie oleacă. Cele trei 
zile s-au scurs repede, dar Moise Teleagă a plecat vesel la 
război, cu floare la căciulă, ştiind că după măcel se va reîntoarce 
acasă. Nu ştia că glonţul care avea să-i străpungă pieptul îl 
aştepta de mult. A murit la Starisad în Herţegovina. lulia şi fiul ei 
Ilie l-au aşteptat în zadar. Au plâns cât au plâns, apoi au încercat 
să-şi aranjeze viaţa fără el. 

3 

llie Teleagă a învăţat slovele de la un popă gras şi bun şi 
acesta, dacă era bine dispus, se lăuda cu deșteptăciunea lui Ilie: 

— Are cap bun, moţoganu. Cap bun. 

Ilie Teleagă se mândrea cu spusele popii, dar nu s-a ţinut de 
carte: bătea pădurile, umbla hoinar prin crânguri, cânta. Aşa a 
crescut: în cântec şi sărăcie. La vârsta de zece ani s-a aciuiat pe 
lângă un ciubărar, a învăţat mânuirea securii. Nu-i colţ de ţară 
unde să nu fi călcat el: la Constanţa s-a minunat de apa verzuie 
a mării, la Bucureşti de casele puse una peste altele. La Reşiţa 
de fumăraia care învelea oraşul. Dar tot mai mult i-au plăcut 
cetinele de brazi, mirosul răşinii. Dobora copacul din patruzeci 
de bătăi, fără ajutoare. Cu toate astea a luat bătaie de la toţi 
administratorii de pădure, a fost înjurat de toţi sămăadăii şi odată 
a terminat sezonul fără un ban în pungă. Cântecul lui era trist, 
moţesc. Unii spuneau că llie Teleagă e rău la băutură. Dar nu s-a 
lăsat doborât de griji. Noaptea făcea ciubere, ziua tăia pinii şi 


vara pornea la drum de colindă. În oraşe mari preschimba 
bănuţii în bancnote de hârtie şi le îndesa în chimir. Trebuia să-şi 
dureze casa, că de mult îi venise dorul de însurătoare. 

Prin anul '40 a plătit ultima rată direcţiunii pentru scândurile 
alese, dar n-a mai apucat să le transporte în sat. 

Jandarmii i-au adus ordinul de chemare şi nu mult după aceea 
s-a pomenit înghesuit într-un vagon de marfă cu alţi patruzeci 
de infanterişti. 

Cu nimeni n-a putut să intre în vorbă Ilie Teleagă. Toţi făceau 
câte ceva: unii se rugau, citeau Biblia, alţii se uitau la fotografiile 
nevestelor, copiilor. Ilie Teleagă n-avea nici ce să citească, nici 
la ce să se uite. Scoase din buzunarul vestonului chitanţa pe 
care o primise la achitarea scândurilor. O mângâie, o pipăi. 

— Ce-i aia? l-a întrebat un camarad. 

— Casa mea! i-a răspuns llie Teleagă. 

La o staţie au coborât şi au luat-o pe jos. Se plângeau cu toţii, 
numai Ilie Teleagă era obişnuit cu umblatul. 

Pe urmă a venit primul atac, primul bombardament. Ilie 
Teleagă a scuipat în palme şi şi-a mângâiat chitanţa. Când a 
zăcut rănit în spital şi acolo numai de chitanţă s-a interesat: 

— O mai am, domnule doctor? 

— Da, da, uite ţi-o aduc îndată. 

Cu chitanţa sub pernă, Ilie Teleagă s-a vindecat repede. lar l- 
au trimis pe front. Dar nu mai lupta cu tragere de inimă. A văzut 
atâtea case dărâmate, încât îi era ruşine să se mai gândească la 
chitanţa lui. „Ceva nu-i a bună”, îşi zicea adeseori. 

— Eu vreau acasă, vreau casa mea, a spus într-o zi când n-a 
mai putut răbda. 

Căpitanul a scos o hârtie să întocmească un proces-verbal, dar 
n-a mai apucat să deseneze slovele. Un glonţ rătăcit (lui Ilie 
Teleagă i s-a părut că a venit de undeva dintre rândurile 
românilor) i-a sfârtecat ţeasta. Pe urmă au pornit ruşii. Nimeni n- 
a mai fost în stare să-i oprească. 

Aproape de laşi, regimentul lui a fost preluat de hitlerişti. L-au 
pus să sape tranşee, să ridice stavilă în faţa sovieticilor. Când 
toate tranşeele erau gata, l-au dat arini noi şi i-au spus că va 
trebui să meargă la un atac. 

„Tocmai acum să mor, când războiul e aproape gata?” s-a 
întrebat Ilie, dar n-a avut ce face. 


Pe urmă, când cu câteva ore înainte de atac a trebuit să 
predea toate actele — „aşa se obişnuieşte”, i-a spus un neamt 
— llie Teleagă s-a încăpățânat. 

— Chitanţa n-o dau! 

— Cum n-o dai? i-a răspuns neamţul cu o palmă. 

lie Teleagă i-a dat chitanţa. Acum era totuna. Casă nu mai 
avea, dar ce mai avea llie Teleagă?... încă în noaptea aceea, cu 
alţi douăzeci de ortaci, a trecut la ruşi. 

lar când l-au întrebat dacă vrea să fie dus într-un lagăr de 
prizonieri sau vrea să lupte împotriva fasciştilor, Ilie Teleagă a 
ales a doua cale. 

— Eu am o chitanţă la ei. Daţi-mi o armă care trage bine. 

Aşa a ajuns llie Teleagă să cutreiere ţara, să se bată la 
Debrețin, să facă pod peste Tisa, să se spele în Dunăre la Buda 
şi să se caţăre în cel mai înalt vârf din munţii Tatrei. 

4 

Acasă, directorul bătrân murise, iar cel tânăr, fără chitanţă n-a 
vrut să-i elibereze scândurile. 

N-a avut topor la el Ilie Teleagă. A scuipat aspru în ţărână şi a 
urcat în munţi, la tăietori şi s-a prezentat la şeful de echipă: 

— Trece-mă şi pe mine, sunt tovarăşul llie Teleaga. 

— Dumneata eşti Ilie Teleagă? l-a întrebat neîncrezător şeful 
de echipă. 

— Eu mi-s. 

— Şi te pricepi la secure? 

— Oţi vedea. 

N-a coborât decât după patru luni, când s-a dus să se însoare. 
S-a întors acasă cu muiere şi la sfârşitul toamnei şi-a durat o 
căsuţă la marginea satului. Era mică, dar era a lui. 

— O măresc, a spus nevesti-sii şi, de hotărât ce era, sus în 
pădure dobora pinul din treizeci de lovituri fără ajutoare. 

Pe urmă n-a coborât multă vreme, decât atunci când l-au 
numit şef de echipă. 

Nevasta s-a înstrăinat oleacă, dar prea era fericit Teleagă să 
bage asta în seamă. 

— Mâine urc, şi n-am să cobor decât la primăvară. Acum 
stinge lampa, lrină, şi vină; ne-om culca. 

5 


Era cam pe la Bobotează când llie Teleagă a auzit că nevastă- 
sa a fugit cu un lăutar la Pecica. Moțul care i-a adus vestea, un 
flăcău mărunt, cu faţa osoasă, ciupită de ger, stătea la doi paşi 
depărtare: îl cunoştea pe llie Teleagă, aşa că ar fi fost o prostie 
să stea în apropierea mâinilor lui mari, butucănoase, crăpate de 
vânt şi de ninsoare. 

— O fugit, zău, mi-o spus şi Tonciu, vecinul tău. Şi când am 
bătut la poartă, nu mi-o răspuns nimeni. In ocol, zăpada de două 
palme, fără călcături... Cineva a slobozit câinele, să nu crape de 
foame... Am sărit gardul, bat la uşă, nimic. O fugit, zău. Şi moţul 
ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună că nu e vinovat cu 
nimic. 

llie Teleagă nu-i răspunse. Răsuflă adânc şi scrută printre 
gene desişul, apoi ridică securea şi izbi încă o dată şi încă o 
dată. La fiecare lovitură, zăpada îngheţată se scutura de pe 
acele ascuţite şi verzi ale bradului. Lemnul trosni sec, se 
cutremură ca un om beat şi se prăbuşi în omăt. Abia atunci se 
apropie llie Teleagă de moţ. 

— O fugit, zici? 

— Zău, bace Teleagă! 

Ilie Teleagă aruncă priviri scormonitoare în jur, apoi se apropie 
de un alt trunchi. lzbea puternic cu securea şi gâfâia după 
fiecare lovitură. Când se prăbuşi şi al doilea brad, Ilie Teleagă se 
apropie iar de mot. 

— Cu un lăutar, zici? 

— Cu un lăutar, baci Teleagă. 

După aceea tăcură amândoi. Printre brazi un vânt rece ridica 
omătul fin, ca zahărul pisat, şi-l legăna deasupra luminişului. 
Dinspre piscuri, acolo unde norii îşi căutau culcuş printre stânci, 
se auzi o rostogolire de lavină; era la început înceată, apoi tot 
mai aprigă. Zgomotul crescu, apoi se despică printre trunchiurile 
înalte ale pădurii, hăuind până departe. Un soare palid 
încremeni pe cer. llie Teleagă se întoarse ca şi cum ar fi vrut să 
caute un alt brad demn de securea lui, apoi deodată se întoarse 
şi se năpusti asupra moţului. Il înghesui sub genunchi, îl izbi cu 
sete, puternic, drept în mijlocul obrazului. 

— O fugit, zici? şi-l lovi din nou. Cu un lăutar, zici? Şi iarăşi îl 
lovi. 


— Când moţul nu se mai împotrivi şi se întinse lat, cu ochii 
înecaţi în sânge, Teleagă se ridică în picioare. Părea mai înalt, 
drept şi de neclintit, ca şi trunchiurile pe care le dobora. Vinele 
de la tâmple îi zvâcneau repede. Răsufla uşurat acum. 
„Vasăzică lrina nu mai era”. 

Motul se ridică şi el. Îşi spălă faţa cu omăt, scuipă sângele 
închegat, apoi se şterse pe la gură cu mâneca scurtei de dimie. 

— Mă bătuşi, baci Teleagă... Mă bătuşi... 

lie Teleagă se apropie de el şi-l sărută; un timp, stătură aşa, 
tăcuţi, apoi răscoliră buzunarele după duhan. Pe urmă îşi 
răsuciră câte o ţigară, groasă cât un deget de mot, şi traseră 
adânc în plămâni fumul albăstriu şi pişcător. 

Teleagă rupse liniştea: 

— Timpul ăsta e taman bun de tăiat. E aerul uscat, nu leagă 
lemnul. 

— Nu leagă, baci Teleagă. 

Şi iar tăcură. Pe urmă, Teleagă îşi ridică braţul şi arătă spre un 
copac. 

— Vezi pinul cela... O fi de vârsta mea... 

— O fi, baci Teleagă... 

— E lemn sănătos... 

— Sănătos... 

— Dar dacă izbeşti o dată cu securea... 

— Lasă, baci Teleagă... 

Mai vorbiră despre cremenea de Criş, bună pentru subţierea 
tăişului de oţel, apoi porniră la vale. 

Pe drum, llie Teleagă înveli capul securii în cârpă de lână să 
nu prindă gheaţă. Pe urmă, ca să-şi alunge gândurile, începu să 
cânte încet, mai mult pentru el: 

„„„Creşti pădure, şi te-ndeasă 

Numa’ loc de-o casă-mi lasă, 

„Numa loc de-o casă-mi lasă... 

Cânta încet, molcom, cu voce groasă, lungind „ă”-urile şi, e 
urile. 

„„„Arză-te-ar focu, pădure, 

Arză-te-ar foc şi secure... 

Arză-te-ar foc şi secure... 

În noaptea aceea toată baraca s-a îmbătat din banii lui. 


LU 


Cu capul rezemat pe masă, llie căuta toată noaptea să 
priceapă rostul vorbelor celor din baracă. 

— l-o fugit, că luni de zile nu s-a dus s-o vadă... Femeia-i 
femeie, de ce a lăsat-o în paragină? 

Teleagă n-avea putere să se împotrivească. Şi-o închipuia pe 
Irina — albă, cu mânecile cămăşii largi suflecate — aşteptându- 
l... „Apoi nu, eu mi-s bărbatul!” 

Şi dimineaţa, în loc s-o ieie spre creste, llie — cu securea pe 
umeri — porni la vale, spre sat. Şeful de echipă nici n-a căutat 
să-l oprească. Ştia că ar fi fost în zadar. În schimb îl şterse de pe 
lista angajaţilor. Era convins, ca toţi de altfel, că Ilie Teleagă o 
să putrezească la puşcărie. Viaţa, sus în codri, e aspră şi 
oamenii sunt la fel. Şi moartea e aspră în codri. 

llie s-a îmbătat şi în sat. Noaptea, întorcându-se de la 
cârciumă, căuta după chibrite să-şi aprindă casa. Cui i-ar mai 
folosi după toate astea? Lângă poartă, îşi zări dinele rebegit de 
foame şi frig. Dădu cu piciorul în el şi se culcă în târnaţ, pe 
rogojină. A doua zi îşi vându toate doagele pe preţ de nimic şi 
tocmi o căruţă până la Pecica. 

Dar n-a ajuns până acolo. 

Dincolo de dolma căii ferate, căruţa se poticni. Ilie, cum stătea 
în picioare, cântând de răsunau îndepărtările, căzu în lături, cu 
spatele în leucă. Lemnul ascuţit i se înfipse adânc între coaste. 
Când căruţaşul îşi întoarse privirile să vadă de ce Teleagă nu 
mai cântă, era să cadă de pe capră, îl văzu cum îl buşeşte 
sângele pe gură. Îl aşeză în lungul cociei şi dădu bici cailor. Nu 
se opri decât în faţa porţii de fier a spitalului „Sfânta Maria” din 
Rodna. 

6 

Trei zile şi trei nopţi s-au căznit medicii până ce Ilie Teleagă 
începu să răsufle din nou. Apoi au trecut încă multe zile până şi- 
a venit de-a binelea în fire şi se dumiri unde se află. In camera 
mare, albă şi caldă, un singur lucru îi supăra privirile: tăblia 
neagră agăţată la căpătâiul patului, pe care scria cu litere mici, 
rotunde: „llie Teleagă, 33 ani, tăietor, Vulcezd”. Ori de câte ori 
îşi arunca privirile spre această tăblie, i se părea că-şi vede 
crucea de apoi. Se scutura, şi atunci parcă mii de ace i se 
împlântau între coaste. 


După două săptămâni i-au dat voie să se ridice, să umble. Se 
târa de la un pat la altul, povestea şi asculta poveştile altora. 
Numai nopţile treceau greu. De mult i se făcuse lehamite de 
somn. De aceea stătea cu ochii deschişi ţintă spre tavan, unde 
parcă vedea aievea cum lrina se aşeza pe genunchii lăutarului: 
afurisitul îi cânta cu scripca la ureche toate cântecele care îi 
erau dragi lui: 

— Dumneata, tovarăşe llie Teleagă, n-o să te faci bine dacă nu 
vrei. 

— Păi nu vreau. 

Din ziua aceea doctorul, un om mic şi gras, cu capul rotund ca 
o bilă, nu-l slăbea cu întrebările: 

— Cum, nu e nimic pentru care ar merita să trăieşti? Eşti 
tânăr. Poate vrei să te însori. 

— Am fost, făcu ursuz llie Teleagă. 

— Ei, dar un ţel tot ai. 

— Aveţi dreptate, tovarăşe doctor. Am. Caut să mă fac 
sănătos. Vreau să sparg ţeasta unui muzicant. 

— Dumneata eşti tare înfocat. 

— Aşa a fost şi tata, şi bunicu. Aşa suntem noi, moţii. Cinstea 
numai cu sângele se spală. 

— Sau se mânjeşte. 

— Fă bine şi mă lasă în pace, doctore. 

Din ziua aceea parcă tot spitalul ar fi bolunzit. Cu toţii căutau 
să intre în vorbă cu llie Teleagă. El se închise ca un trandafir de 
câmp în vreme de ploaie. Dar parcă poţi sta buştean când eşti 
măcinat? Când nu mai putea răbda liniştea, se ridica, se târa 
până la fereastră să vadă cum se topeşte zăpada. Aici l-a 
cunoscut şi pe ologul din patul din stânga lui: un om frumos, cu 
faţa trandafirie şi caldă, care se măcina văzând cu ochii. 

— Eu n-am să mai văd topirea zăpezii, i-a spus acesta într-o 
noapte şi Ilie Teleagă îi citi în ochi părerea de rău. Eu mor. 

— Mori pe dracu'! 

Omul i-a zâmbit trist şi lui Ilie i se făcu milă de el. Pe urmă, 
uitându-se la omătul alb din ograda spitalului, se gândea la 
foşnetul atât de cunoscut şi proaspăt al brazilor, la adierile 
calde, umede, ale pădurilor, la colții de pini abia răsăriţi, la 
zborul săgetat al vrăbiilor. „O, doamne, că mare şi frumoasă e 
pădurea!” Se şi vedea sus, într-un poieniş,. De unde, dacă era 


senin, putea cuprinde peste crestele brazilor casele din sat. Şi 
una din ele era o casă cu acoperiş de stuf mucegăit: casa lui. Un 
gând îl fulgeră prin minte: „Ce-ar fi dacă s-ar întoarce Irina?” Ar 
bate-o, de burta seamă ca ar bate-o, de ochii lumii, sa nu se 
spună că llie Teleagă nu e bărbat. O, doamne, cum ar bate-o, o, 
doamne, cum ar iubi-o! N-ar fi tăietor mai fericit ca el pe toţi 
munţii Vulcezdului! 

Vecinul îl bătu pe umăr. 

— Ce te frământă, omule? Azi-mâine eşti sănătos, pleci... 

— Mai bine n-aş pleca. Vorbea încet, cu chibzuială. Poate că ar 
fi fost mai bine să nu se trezească niciodată; atunci n-ar mai fi 
trebuit să se gândească la Irina. Pentru că la Irina nu se putea 
să nu se gândească. 

Vecinul îl mai întrebă câte ceva, dar Ilie nu se arătă vorbăreţ. 
Nu voia să dea şi altuia din povara lui. 

Totuşi, după câteva zile de plictiseală, îi povesti toată viaţa lui: 
anii de copilărie, hoinăriţi prin ţară în urma carului cu coviltir de 
papură, cu ecoul aceluiaşi cuvânt care l-a petrecut până la 
cătănie: „ciubăreee...” Pe vremea aceea a învăţat meşteşugul 
securii, mânuirea cuiului încins pentru găuritul fluierelor, 
alegerea bradului pentru scânduri. Când firul povestirii ajunse la 
Irina, se rupse, îngândurat, Ilie Teleagă rămase o vreme tăcut și- 
i plăcu tare mult că vecinul nu i-a mai pus întrebări. Poate de 
aceea continuă, şi-i vorbi de târgul de fete de pe muntele Găina, 
unde a zărit-o pentru prima oară pe lrina, aşezată în vârful 
zestrei: patru perne cusute de ea. l-a zâmbit, dar lrina (aşa era 
întotdeauna) a închis ochii ruşinată. A stăruit pe lângă ea. Şi de 
bună seamă, fără părinţii ei n-ar fi putut-o convinge. Pe urmă, 
un an întreg i-a trebuit s-o dezveţe să-i spună „bade” şi s-au 
iubit mult. Mult de tot. A povestit şi de lăutar şi de hotărârea lui 
să despice ţeasta muzicantului. Vecinul a zâmbit amar şi nu i-a 
răspuns în noaptea aceea. l-a răspuns abia a doua zi, când au 
stat iarăşi la fereastră, ascultând duşi picuratul monoton al 
stropilor. 

— Ai spus că de n-ar fi îndemnat-o părinţii nu s-ar fi dus după 
tine? 

— Îs proaste fetele — zâmbi Teleagă — îs proaste, zău. Ce ştiu 
ele?... Mie mi-o plăcut la prima faţă. 


Tăcu. | se păru că spusese prea mult. Privi spre bolnav, gata 
să-l înfrunte. Vecinul privea în altă parte, amărât, trist, 
preocupat parcă de scurgerea sforilor de apă de pe faţa 
sticlelor. 

— Îs proaste fetele, mai spuse o dată Teleagă, încet, mai mult 
pentru el. 

— Şi ţi-o spus „bade”? 

— „Bade” mi-o spus. Dar am dezvăţat-o; că nu se cade... 

Vecinul îl bătu pe umăr şi se sili, fără convingere: 

— Poate nu te-a iubit muierea. 

lie Teleagă tresări. 

— Nu m-o iubit, zici? 

— Te întreb numai, răspunse omul. Poate că n-am dreptate. 
Dar mă întreb de ce o fi plecat? 

— De ce o fi plecat, zici? 

Nu ştiu să-i răspundă. Dar ce-l privea pe el? Poate vrea să-şi 
bată joc de el? 

— Am să-i despic capul! Că asta mă ţine în viaţă! 

Vecinul tăcu multă vreme. Privea stăruitor curtea, coviltirul 
gros de zăpadă pătată care se topea stârnind şiroaie de apă 
murdară. Apoi începu să vorbească. La început cu glas stins, 
apoi tot mai înfocat, despre frunzele care prind culoare, despre 
cântecele cosaşilor, despre oameni care se iubesc, despre viaţă. 
Ilie nu pricepu mult din vorbele lui. li spuse: 

— De ce nu-mi vorbeşti despre tine? 

Omul — ca şi cum ar fi aşteptat această întrebare — se 
rezemă în coate: 

— Multe nici la mine nu sunt de spus. Sunt fiu de poştaş şi am 
cheltuit banii părinţilor prin şcoli. Am citit tot atâtea cărţi câţi 
brazi ai doborât tu în Vulcezd. Oamenii spuneau despre mine că 
sunt deştept şi eu eram foarte încrezut. Pe urmă, după război... 

— Da piciorul unde l-ai pierdut? 

— Pe front. 

— Tu ai dat mult pentru lumea asta. 

— Sunt destui care au dat mai mult. Şi viaţa. 

— Spune, vecine. 

— Şi eu am iubit o fată. Se numea Elena. A trebuit să se 
căsătorească cu un dascăl. 

— Şi tu ce ai făcut când te-ai întors? 


— Eu? Nimic. Crezi că aş fi făcut-o fericită dacă aş fi spart 
ţeasta dascălului? 

— Imi dai poveţe? îşi încreţi fruntea Ilie Teleagă. 

— Da. 

— La mine nu se prinde. Eu îs om aspru. Eu am umblat pe 
fronturi. 

— Şi eu am umblat. Ştii, Ilie Teleagă, uneori duşmanul e chiar 
răul din noi. Când vom învinge şi răul din noi... 

llie Teleagă n-a dormit în noaptea aceea. Ciudat era acest 
olog. A doua zi l-a rugat să-i mai povestească din viaţa lui: 

— Şi, spune, tu o mai iubeşti pe Elena aceea? 

— Mult de tot. Aşa de mult că, să nu-i fac inima grea, i-am 
scris că m-am însurat şi eu. Să aibă inima împăcată. 

Ştii, Ilie Teleagă, e tare plăcut să faci bine. 

— E tare greu să faci bine, îl corectă Ilie Teleagă. Mai spune- 
mi de tine. 

— Când m-am întors din război mi-am dat seama că ştiu mult 
mai puţin decât oricare muncitor din fabrică. Am început să 
învăţ din nou şi am cunoscut o altă lume. 

Frumoasă. La fel de frumoasă ca brazii despre care mi-ai 
povestit tu. M-am îmbolnăvit de piept. Dar eram atât de 
necumpătat cu viaţa cunoscută a doua oară, încât nu m-am 
îngrijit. La fel, cum nu ai îngrijit-o nici tu pe lrina. Poate pentru 
ea, fuga cu muzicantul a însemnat aflarea acestei vieţi. Şi-acum 
tu vrei să i-o iei... 

Teleagă îl privi pieziş: „Să nu mă fi iubit Irina? Şi dacă eu o 
iubeam... Şi-apoi eu mi-s bărbatul în casă.” Vecinul tuşi de 
câteva ori. Continuă: 

— Ce aş mai putea spune despre mine?... Da, îmi pare rău că 
trebuie să plec. Dar sunt bucuros că după mine vor rămâne 
două cărţi în care am spus tot ceea ce am crezut că e frumos în 
viaţa asta nouă. 

Teleagă îşi încreţi fruntea şi-i asculta povestea îngândurat. 
Deodată i se păru că glasul ologului vine de undeva, de departe, 
stins, parcă dintr-o altă cameră. Apoi auzi un zgomot înfundat, 
sec, asemănător cu căderea înceată şi atât de cunoscută a 
trunchiurilor. Vecinul se închise încet, ca un briceag de bâlci. Îl 
ridică şi-l întinse în pat. În zori, vecinul a murit. Când s-a trezit, 
llie Teleagă nu l-a mai văzut. Şi patul fusese scos din încăpere. 


Spre prânz, sub streaşină de lemn au început să picure stropi 
groşi de ploaie. Se împrimăvăra; petele de zăpadă palide, 
murdare de călcături, se destrămau sub privirile albe, calde, ale 
soarelui. „Dreptate a avut vecinul azi-noapte, n-a mai prins 
topirea omătului. N-a mai prins să vadă cum se naşte un an nou 
şi nici moartea acelui vechi n-a mai văzut-o.” 

Dintr-odată se simţi obosit şi-i pică tare bine somnul. Şi parcă 
nici gândul că a fugit Irina nu-l mai ardea ca înainte: „Oare?... O 
fi râzând şi acum lăutarului, ca atunci când mi-a călcat pentru 
prima oară pragul? Că atunci era frumoasă Irina. Atunci şi 
totdeauna...” 

7 

Dăduse grâul în pârg şi pământul îşi căsca însetat gurile 
flămânde spre cer când llie îmbrăcă din nou hainele de dimie 
aspră, acum prea largi pentru el, şi părăsi spitalul. Mergea 
alene, cu securea subsuoară, răscolind cu opincile colbul 
drumului de ţară. Şi colbul cenuşiu şi fin se legăna înalt, cam la 
un stat de om, încă multă vreme în urma lui. La cei doi plopi 
singuratici, unde se despică drumul, Ilie rămase pe gânduri. Pe 
urmă, aducându-şi aminte de vorbele vecinului de pat din spital, 
apucă hotărât pe drumul ne pietruit care ducea de-a dreptul 
spre munte şi a doua zi se înfăţişă la baracă. 

Seara când au coborât tăietorii din pădure, moţul cel tânăr s-a 
aşezat lângă el. 

— Moale a fost capul lăutarului? 

— Nici nu l-am văzut. E 

Moțul nu i-a mai pus alte întrebări. II socotea nevrednic ca 
tăietor şi abia acum îi era ciudă că se lăsase atunci bătut de llie 
Teleagă. 

Foşnetul abia auzit al bradului, laptele muls proaspăt, aerul de 
munte greu şi rece se dovediră mai dibaci decât toţi medicii din 
Rodna. llie Teleagă prinse din nou puteri şi când au apărut primii 
fulgi răzleţi nu se mai găsea tăietor care să fi încercat securea 
cu el. 

Motul l-a întrebat într-o zi: 

— Nu mai ai griji, bace? 

lie Teleagă n-a ştiut ce să-i răspundă. Numai atunci a prins 
grai, când a aflat că lăutarul s-a mutat în casa lui, iar lrina 
împinge dealul cu pântecele. 


— Borţoasă.-i, zici? 

— Borţoasă, bace Teleagă. 

Şi Ilie Teleagă iar vru să se năpustească asupra moţoganului, 
dar acesta ridică securea. llie Teleagă îşi scuipă în palme şi se 
apucă de lucru, tăcut, ca unul fără vorbă. Izbiturile puternice, 
dese, se loveau de brad, vântul le purta până departe, le lovea 
de stânci. 

Cum a spus slăbănogul cela din spital: „Poate pentru lrina 
fuga a însemnat aflarea adevăratei vieţi? Şi-acum tu vrei să i-o 
iei?”... Lovi îndârjit în scoarţa pinului. „Nu, nu trebuie să mă duc 
s-o văd. Trebuie să rămân aici!.” Lovea lemnul din toate 
puterile, până ce un zgârci îi înţepeni palmele. Îşi descleştă 
degetele de pe mânerul securii şi-şi spuse cu voce tare: 
„Trebuie să rămân aici!” 

Totuşi nu putu răbda. 

Seara, cobori în sat până în apropierea casei lui, să vadă ce-i 
de văzut. N-a văzut nimic. Perdelele erau trase şi era tăcere. llie 
a urcat din nou la baracă. 

8 

Nopțile erau lungi, parcă n-aveau să se sfârşească niciodată. 
Câteodată, îi venea să ţipe de ciudă şi de durere. 

„„„Creşti, pădure, şi te-ndeasă, 

Nunta loc de-o casă-mi lasă, 

Numa’ loc de-o casă-mi lasă... 

Loc de-o casă şi-o cărare 

Să mă duc la mânara-n voie 

Piuă la lrina-n vale...” 

Nu-şi mai aduce aminte cine aduse într-o zi vestea că lăutarul 
îşi bate muierea. 

— O bate pe Irina, zici? 

— O bate, baci Teleagă. 

Atât de multă amărăciune s-a adunat în el, că într-o noapte n- 
a mai putut să rabde. A coborât într-o fugă în sat şi a trezit 
cârciumarul. A băut mult, nici el nu-şi mai aduce aminte cât 
anume şi ieşi legănându-se; trânti poarta care pe vremuri fusese 
a lui. Din casă se auzeau bocete: plângea Irina. Deschise uşa şi 
se postă în prag. Din întuneric apăru un om înalt, cu fruntea 
lată, lucioasă, parcă acum văcsuită pentru tăişul oţelului. Ilie 


Teleagă strânse puternic codişca securii. Din întunericul camerei 
auzi vocea cunoscută a lrinei: 

— llie, ce vrei să faci, Ilie? 

Lăutarul îngână şi el ceva apoi se retrase. Umbra lui, nefiresc 
de mare, părea pironită de perete. 

— leşi | îi spuse llie şi se dădu la o parte din uşă să-i facă loc. 

Irina sări la lăutar şi-l prinse de braţ: 

— Rămâi! 

Muzicantul, nehotărât, îşi umflă pieptul, apoi o cuprinse de 
umeri. Stătură o vreme aşa, nemişcaţi, ascultând cum în curte 
vântul încurcat în stuful streaşinei ţiuia subţire, simulând un 
cântec. 

— Nu mă mai iubeşti, zici? întrebă llie Teleagă, dar nu-i 
răspunse nimeni. 

Lăsă securea jos, se întoarse şi ieşi în ogradă. Câinele i se 
gudură la picioare, dar nu mai dădu în el ca-n alte daţi. Deodată 
simţi că cineva îl priveşte din spate. Se întoarse şi văzu în 
pătratul uşii făptura înaltă a lăutarului, îi strigă: 

— Apropie-te, lăutarule. 

Omul veni încet, cu mişcări nesigure. 

— Să n-o mai baţi pe lrina! E fată firavă şi bună. Apoi trânti 
poarta şi se mistui în întuneric. 

9 

Când ajunse sus, aproape de baracă, dinspre pădure, printre 
trunchiuri, mijeau zorile. Cerul lăptos şi îndepărtat prindea luciri 
galbene. Ce păcat că omul, fiul poştaşului, nu mai putea vedea 
răsăritul soarelui! De bună seamă s-ar fi bucurat. Acum îi păru 
rău că nu-l întrebase niciodată cum îl cheamă. Ar fi putut să-i 
cumpere cărţile, să mai stea de vorbă cu el. 

Motul îi ieşi în întâmpinare: 

— Ai fost? 

— Fost! 

Tânărul pricepuse totul. Îşi ţuguie buzele şi spuse obişnuit, de 
parcă ar fi vorbit despre brazi şi nu despre oameni: 

— Eşti om de nimic, llie Teleagă! Om slab! 

— Om slab, zici? şi îi zâmbi ciudat, bucuros de apropierea 
brazilor, de răsăritul soarelui, de tot ce-l înconjura. 

Numai el ştia cât era de puternic. 

LENŢA 


1 

Un ţurţur împovărat trosneşte, şi jos, pe piatra de var 
îngheţată, mii de cioburi străvezii, cristaline, se resfiră într-o 
spulberare măruntă. Trosneşte ai doilea ţurţur, apoi al treilea. 
Sunetul metalic, ca al unui clopot îndepărtat şi învelit în nea, se 
furişează printre casele pitite, pierzându-se în albul nesfârşit al 
pustei. Dintr-acolo un vânt de miazănoapte, tăios şi rece, 
pătrunde  nestăvilit printre grinzile crustate de ger ale 
cerdacelor. Fulgii, ca nişte fluturi de noapte, sclipesc arar, apoi, 
ţinându-se de mână, ţes covorul nesfârşit şi rece. Pe aici, pe la 
marginea satului, nicio urmă nu. Pătează neaua. Totul e tăcut ca 
într-o biserică. 

Seară de ianuarie. 

Trâmbele de fum ale coşurilor se destramă sub perdeaua 
cenuşie a norilor. lIci-colo, câte un geam luminat pătează 
negura, apoi pătratul galben al ferestrelor se stinge şi moare. 
Doar în mijlocul satului, acolo unde clădirea înaltă a căminului 
străjuieşte în întuneric, răzbate lumină şi zgomot. Din când în 
când, se aude trântitul unei uşi şi atunci vântul înhaţă acordurile 
unei viori şi zgomotul unui tropăit înfundat. 

E petrecere la cămin. 

Acolo, în sala mare, e cald: cele două sobe pântecoase de 
teracotă răspândesc valuri de fierbinţeală şi miros plăcut de 
lemn de gorun ars. Lângă ele, pe bănci, bătrâni mustăcioşi 
pâcâie din pipe doar atât ca să nu se stingă, în mijlocul sălii, sub 
lampa împodobită cu hârtie colorată, lăutarii zic cu foc, gata să 
rupă coardele viorilor înnegrite de vreme, iar flăcăii, asudaţi şi 
gălăgioşi, strâng mai aproape mijlocul fetelor. 

Dintru-nceput, Lenţei îi păru rău că venise. Dar acasă n-avea 
ce face. Mihai Goldiş, soţul ei, era plecat după treburi la Oradea. 
La prânz nu gătise nimic, că n-avea pentru cine: pentru ea 
singură nu merită să-şi piardă timpul cu aşa ceva. Şi, de altfel, 
în ultima vreme nici nu prea avea poftă de mâncare. lar pe la 
patru ceasuri, când începuse să se întunece, i se făcuse urât. In 
casa proaspăt văruită era frig, umed şi umbre cenuşii jucau prin 
colţuri. Se hotărâse dintr-o dată şi, fără să stea mult pe gânduri, 
se îmbrăcase cu bluza cea nouă, de mătase cafenie, şi-şi trăsese 
cizmuliţele roşii, ca de copil, cu tureacul urcat de-abia până la 
jumătatea pulpei. În vreme ce se îmbrăca, îi dăduseră lacrimile 


şi plânsese tăcută. În ultimul timp plângea des: din pricina asta 
avea faţa trasă şi cearcăne la ochi. Pe vremuri nu era aşa: 
zburda ca o sfârlează şi feciorii, nu o dată, se bătuseră pentru 
ea, aşteptând rândul la Mureşana. Poate din pricina aceea nu 
avusese prietene bune, cărora să le fi putut destăinui toate 
necazurile ei. Babele din sat o socotiseră fată stricată, 
dezmăţată şi şuşotiseră pe la porţi tare multe pe socoteala ei. Şi 
totuşi era mai bine atunci: nu trebuia să stea toată ziua între cei 
patru pereţi, cu nasul turtit de geam, cu inima zdrobită. 

încuiase uşile în grabă, smiorcăind şi înghiţindu-şi lacrimile, şi 
ieşise în fugă. Unde să se ducă?... Acasă la părinţi?... N-avea 
rost. 

Uneori o apuca dorul de ai săi. Dar nici acolo nu mai era.ca pe 
vremuri. Maică-sa îi vorbea ca unei femei bătrâne, întrebând-o 
mereu dacă n-o doare capul, dacă nu simte ceva greţuri, cum se 
poartă bărbatul şi parcă de fiecare dată îi băga vină că nu e 
însărcinată. 

O clipă se gândise să se întoarcă, pe urmă gonise acest gând. 
De ce?... Să stea toată noaptea nedormită, zvârcolindu-se lângă 
cuptor şi să-l aştepte pe Mihai... El s-ar putea să nu vină nici 
până la ziuă... Sau ce altceva ar putea să facă?... Să se ducă la 
Truţă, la vecini? Dar acolo, toţi cei din casă nu vorbesc decât 
despre colectivă, despre ziua-muncă, şi ei, care nu mai fusese 
de luni de zile la câmp, i s-ar rupe inima ascultându-i. 

Călca atentă prin omăt, dar şi aşa zăpada înaltă de două 
palme se strecura în cizme pe deasupra tureacului. Simţind 
umezeală pe pulpe, grăbise pasul să ajungă cât mai degrabă pe 
uliţa cooperativei, unde ştia drumul bătătorit de umblet. 

Trecând prin faţa căminului, auzise tropăitul cizmelor 
feciorilor, scârţâitul ascuţit şi vesel al viorilor. Intrase. Toată 
lumea se întoarse spre ea. Babele prinseră a şuşoti în grabă, 
clipind din ochi şi clătinându-şi mustrătoare şi rele obrazurile 
zbârcite. 

O bucată de timp rămase descumpănită lângă uşă, privind 
hărmălaia din sală. Nu fusese de multă vreme aici. Poate de mai 
bine de un an, dar parcă nu se schimbase nimic: tablourile erau 
aceleaşi, până şi lanţurile de hârtie colorată, ţesute în clacă 
pentru împodobirea sălii, atârnau la fel de la becul cel mare din 
mijlocul tavanului spre cele patru colţuri ale încăperii. Numai 


dulapul cu uşile de sticlă era nou: dar şi despre asta îl auzise 
acasă pe Mihai, vorbind cum că Vărzaru, socotitorul, ar fi 
câştigat ceva la cumpărare. 

îşi scutură catrinţa de nea şi se rezemă de perete. Pe urmă 
veni lângă ea Mitru Gherdan, secretarul organizaţiei de bază. 
Înainte vreme se temuse tare mult de el. Era un om înalt, cu păr 
cenuşiu, cu mustăţi ţepoase şi avea ochi negri, iscoditori. Lenţa 
era încă fătuţă mică atunci când l-au adus jandarmii prin 
mijlocul satului pe Mitru legat cu lanţuri de mâini şi de picioare. 
A întrebat-o pe mamă-sa ce-a făcut baciu Mitru, ce-a furat, şi 
nana Floarea i-a răspuns că e mai rău decât hoţii, a fugit de la 
cătănie să nu lupte împotriva bolşevicilor, care vor să facă grajd 
din sfânta biserică. Lenţei îi plăcea tare mult să meargă la 
biserică. Popa Eftimie cânta aşa de frumos şi spunea nişte vorbe 
pe care ea nu le înţelegea, iar la altar era mereu îmbrăcat într-o 
rochie de aur, ca o zână. De atunci i-a rămas în minte că Mitru 
Gherdan e un om tare rău, vândut celui necurat. 

Chiar mai târziu, când din spusele oamenilor care veneau pe 
la ei a priceput că nu e chiar aşa, nu şi-a putu schimba părerea 
despre el. 

— Uite, nevăstuţa cea tânără şi-a adus aminte şi de noi, 
spuse, zâmbitor, Mitru. 

— Mi-a fost urât acasă, mărturisi ea, plecându-şi ochii. 

— De când te-ai măritat şi te-ai făcut nevastă de preşedinte, 
nu te mai vede nimeni... La lucru de ce nu vii? 

— Nu mă lasă Mihai. Zice că... şi roşi. 

Mitru tuşi stânjenit. 

— Îhî, pricep... Da la botez când jucăm? 

— Nu... nu... nu de aceea... 

Lenţa se fâstâcise. Rămase cu privirile lipite de geamul pe 
care se îndesau fulgi apoşi de zăpadă. Apoi, deodată, lăutarii 
începură să zică Mureşana, iar ea simţi cum un fior îi fuge de-a 
lungul spatelui şi trebui să înghită un nod care i se oprise în 
gâtlej. 

Mitru o cuprinse de umăr. 

— Da pe Mihai de ce nu l-ai adus? 

— Nu-i acasă! spuse şi tăcu dintr-o dată. 

— Nu-i acasă? făcu, mirat, Gherdan. Da unde umblă în miez 
de noapte? 


Lenţa nu ştiu ce să-i răspundă. Îi păru rău că spusese şi atât. 
Desigur, când va afla Mihai că a vorbit de lipsa lui, o s-o certe. S- 
o certe!... Ridică din umeri în semn de „ce ştiu eu” şi-şi desfăcu 
broboada. 

— Hai — o luă de mână Mitru — de ce te-ai oprit aici? Hai să te 
cunoască un tovarăş de la Bucureşti. 

Lenţei îi fu ciudă. Ce era ea? Muiere de arătat străinilor? 

Voia să joace. De multă vreme nu mai fusese la joc, şi acum ar 
fi vrut să se simtă purtată în braţe tari, învârtită, să audă 
chiuituri vesele şi să bată podeaua cu tocurile înalte ale cizmelor 
roşii, până când n-ar mai fi putut sta în picioare de ostenită. 

Străinul de la Bucureşti era un om foarte tânăr şi stângaci. 
Ţinea un carneţel în mână şi râdea mereu ca să arate că se 
simte bine: 

— Noroc, tovarăşă, îi spuse el şi o măsură din cap până în 
picioare, apoi se întoarse spre Mitru: Tovarăşa e utemistă? 

— E nevasta preşedintelui nostru, răspunse acesta vesel. 

— Daaa?! se mira nemotivat străinul. 

Pe urmă se apropie de ei Lică a Birăului, un om mărunt, adus 
de spate, cu mustăţi mari, îngălbenite de nicotină la vârfuri. 
Lenţa ştia despre el că e pe cale să se îi. Scrie în gospodărie, că 
şi Mihai, soţul ei, a umblat des pe la casa lui să-l lămurească. 
Era un om mândru şi tare îndărătnic. Şi te mirai de ce. Era sărac 
de-i curgeau ţoalele de pe el. Mai că ieşise zicătoare în sat cum 
că „unde pune Lică mâna, pune Dumnezeu fundul”. Nimic nu i-a 
reuşit în viaţă şi, în afară de copii, nimic n-a încropit. Dar era 
tare şăgalnic la vorbă, cei mici se ţineau după el în sat, iar 
flăcăii îi plăteau câte o cinzeacă să le povestească. 

— Vedeţi — îi spuse Gherdan străinului — şi tovarăşul a dat 
cerere să se înscrie în gospodărie. A stat patru ani deoparte, dar 
acum vrea să fie în rând cu noi. 

Străinului începură să-i sclipească ochii, de parcă ar fi auzit o 
veste tare bună. Lenţa îl privi pe sub sprâncene. 

— Şi de ce nu v-aţi înscris până acuma? se întoarse străinul 
spre Lică, ţinându-i carneţelul în faţa nasului. 

— Asta mă întrebam şi eu, făcu Lică ridicând din umeri. 

Pe urmă zâmbi larg: 

— Şi, mă rog, de ce vă interesează asta pe dumneavoastră? 


— Tovarăşul e ziarist de la Bucureşti, îl lumină Gherdan. 
Spune-i! 

Lică se scărpină în creştetul capului: 

— lacă, nu ştiu... 

— E scump la vorbă Lică al nostru, făcu Gherdan spre ziarist. 
Aşa a fost el întotdeauna. Incă pe când lucra ca argat la contele 
Szentessy. Acolo a fost un fel de paznic. Atât de scurt îl ţinea 
Szentessy, încât Lică n-a cerut pământ nici la reforma agrară. S- 
o temut că se schimbă lumea şi pe urmă... 

Lenţa, bucuroasă că nu se mai vorbea despre ea şi despre 
Mihai, se apropie cât putu mai mult de ziarist: ştia că Lică o să-i 
răspundă în lege. 

— Aşa ai crezut, tovarăşe Lică? întrebă ziaristul notând cu 
iscusinţă nebănuită toate cuvintele în carneţel. 

— Aşa, făcu Lică! Aşa!... Dacă mi-o spus domnu Szentessy... 

Gherdan adăugă în locul lui, să-l lămurească pe străin: 

— A fost o vreme paznic, pe urmă a lucrat chiar în apropierea 
castelului. Dar până în martie '47, când s-a făcut exproprierea 
cea mare, nu-i călcase niciodată pragul. 

— Ba da, se împotrivi Lică. 

îşi mângâie mustăţile pleoştite cu podul palmei. Asta însemna 
că e pornit pe vorbă. Lenţa nu putu să-şi stăpânească un 
zâmbet. Întrebă: 

— Când ai fost în castel, bace Lică? De asta nu ne-ai spus 
niciodată. _ 

— In '27. In camera aceea mare, unde s-o făcut inventarierea. 
Acolo unde o lucrat bătrânul Szentessy. O fost o cameră tare 
frumoasă... Pe urmă; am fost şi în '35... Ba nu, în '34, dar atunci 
n-am văzut cine ştie ce, că-mi vâjâia capul... 

— Ai fost beat? întrebă lozsi, un flăcău în salopetă, care se 
apropiase şi el de vorbitori. 

— Ba, să mă ieri, tovarăşe tractorist. Beau, nu zic nu, dar nici 
aşa. Imi vâjâia capul că-mi dăduse două palme... 

— De ce, bace Lică? 

— Apoi, să vedeţi, tovarăşi... asta voiam să-l întreb şi eu. Dar 
n-am apucat, că mi-o luat apărarea doamna... 

— Doamna a fost de omenie, spuse tractoristul râzând şi 
uitându-se drept în gura lui Lică să nu piardă niciun cuvânt. 


Lică întârzie cu răspunsul. Se încruntă, se scărpina în cap ca şi 
cum i-ar fi fost greu să găsească cuvintele cele mai potrivite. 
Lenţa uitase de joc, de muzică, de cămin. Era numai ochi şi 
urechi. 

— O fost, nu-i vorbă, spuse în cele din urmă Lică. Un singur 
cusur o avut. O murit tare târziu, Doamne iartă-mă... şi se bătu 
cu palma peste gură. Apoi continuă: Şi cum vă spuneam, s-o 
băgat doamna, cică să nu mai deie, că nu eu sunt vinovatul. 
Altul o intrat pe poarta mare. 

— Cum asta — întrebă mirat ziaristul — n-aveaţi voie să intraţi 
pe poarta mare? 

— Ba da, se întoarse Lică spre el. Dar numai de două ori pe 
an. De sfintele Paşti şi de ziua domnului Szentessy, de Sfântu 
llieş, când îi veneam cu urare şi cu daruri. Atunci era tare bun la 
suflet. Ne întindea şi mâna. lar a treia oară tot în camera aceea 
am fost, îmi amintesc, pe vremea războiului. M-o invitat chiar el. 
l-o turbat câinele şi m-o chemat să i-l scot din cameră. 

— Şi l-ai scos? 

— Am luat o pătură şi am umblat în patru labe să-l slobod de 
sub masă. Nu voia în ruptul capului. l-am lătrat să-l sperii. O 
sărit în colţul de lângă fereastră şi o doborât un vas... Lică 
clătină din cap, cu ochii întredeschişi, ca şi cum s-ar fi uitat 
peste ani, să-şi aducă mai bine aminte... O fost un vas tare 
scump! 

— De unde ştii că a fost scump? Sau te pricepi la preţuri, râse 
lozsi. 

— Apoi de acolo îl ştiu — făcu Lică — că eu l-am plătit. Mi-o 
tras intezăul din simbrie. Vreo trei luni am tot plătit pentru vasul 
acela. Da am păstrat cioburile. Mi-am zis: că doar n-o lăsa bunul 
Dumnezeu să mor înainte să-i cer socoteala! 

— Şi cum a fost până la urmă? întrebă curios ziaristul. L-aţi 
luat de guler? 

— Ba. N-am avut vreme, c-o fugit la dracu ştie unde. 

Cineva chiui în fundul sălii. Toate privirile se îndreptară într- 
acolo: un tânăr înfocat tropăia din cizme, bătea din palme de 
parcă toată lumea ar fi fost a lui. Cei de lângă Lenţa începură să 
vorbească din nou, de astă dată despre o mulţime de lucruri pe 
care ea nu le pricepea: asolament... agrominim... vite de 
prăsilă... De câteva ori veni vorba şi de bărbatul ei şi pricepu că- 


| lăudau. Stătea acolo, neştiind ce să facă cu mâinile. O vreme 
mai ascultă fără luare-aminte, apoi se plictisi şi începu să bată 
tactul cu vârful cizmei. 

Deodată, Mitru se întoarse spre ea: 

— Nu vrei să joci? Stai aici cu noi, bătrânii. Hai să-ţi găsesc un 
fecioraş. _ 

Îşi roti privirile jur împrejur. Lenţa făcu la fel. În colţ, lângă 
scenă, stătea Vărzaru, socotitorul. Privea plictisit lăutarii. Din 
când în când îşi sălta umerii în ritmul viorii. De cealaltă parte a 
sălii câţiva oameni vorbeau, învăluiţi în nori de fum de ţigară. Cu 
un cap mai înalt decât toţi, Gheorghe Petcu, brigadierul de 
câmp, le explica ceva cu vocea lui puternică. Mitru o apucă pe 
Lenţa de mână şi merseră într-acolo. 

— Măi oameni, nu ţineţi tineretul în loc. 

— Stăm de vorbă. 

— O nimerirăţi bine... tocmai acum! 

— Da, da. Eu îţi spun — se întoarse spre el lon Bicaşul, 
grăjdarul — că nu-i bine ce facem. Oamenii-s nemulţumiţi, cică 
n-au bani! 

— Să-şi vândă din grâu, ridică din umeri Mitru, apoi, uitând 
pentru ce venise, continuă: Eu mi-am luat un rând de haine ca 
de ministru, şi muierii câte toate. Până şi iz» mene de mătase. 

În jurul lui, toţi izbucniră în râs. Numai Boşneag, un colectivist 
subţire, roşcat şi plin de zbârcituri ca un măr pus la copt, 
rămase tot ursuz, îngândurat. Mitru se uită lung la el şi-i urmări 
privirile. Acesta azvârlea căutături veninoase spre celălalt colţ al 
sălii, spre dulap, unde alături de ziaristul din Bucureşti stătea 
Lică a Birăului cu nevastă-sa. Mitru puse mâna pe umărul lui 
Boşneag;: 

— Vezi să nu iasă ceartă, avem oaspe de la Bucureşti. 

— Numai de oaspe port grijă eu. Făcu întunecat Boşneag. Ori 
vrei să plec? De ce nu-mi spui deschis? Ha? Mi-s povară de 
acum?! 

— Măi Boşneag, eşti tare greu la cap. 

— Oi fi, dar pricep mersul lucrurilor. Toată iarna a dat Lică 
târcoale gospodăriei. Când el, când nevastă-sa. Acum vine şi la 
cămin ca la biserică. Nu-i duminică să lipsească. Mâine o să-i 
vedem în gospodărie, pe urmă, dracu ştie cum vă încântă, s-o 


face şi brigadier... Apoi lasă numai... Că eu nu-mi bat joc de 
pământul meu... Aşa să ştii!... 

— Dacă ai beut, atunci e mai bine să te duci acasă. 

— laca nu mă duc! Şi dac-am beut, am beut din banii mei! Eu 
am muncit pentru ei! Nu mă duc, mai spuse o dată Boşneag. ŞI 
de aia-i cooperativă, să bem. Statu ne dă răchie... 

Văzând că se aprinde discuţia, Lenţa făcu doi paşi spre scenă, 
unde stăteau înşirate fetele. Întâlni privirile lui Vărzaru. Vorbea 
înadins tare, să-l audă nevasta preşedintelui: 

— Eu am poruncit să se curețe grajdurile, dar parcă ai cine să 
te asculte. 

Lenţa, furioasă că secretarul o adusese aici fără niciun rost, se 
întoarse spre el. Acesta, văzând-o, îşi aduse aminte de 
făgăduială. Se uită în jur, căută un tânăr colectivist şi-i şopti la 
ureche: 

— Du-te, mă, joac-o pe Lenţa. Îi e urât, săraca de ea! Şi pe 
urmă n-o să mai vie... 

Lenţa îşi lăsă ochii în pământ: nu era obişnuită să i se caute 
flăcăi pentru joc. Pe vremuri, când se apropia de horă, flăcăii 
începeau să chiuie şi să-i alerge înainte. Ea, ţanţoşă, alegea pe 
careva, aştepta să i se deschidă drum, abia atunci întindea 
mâinile să cuprindă umerii băiatului. „Ce-o crede tânărul ăsta pe 
care l-a îndemnat Gherdan: că nu mai e nimeni care să mă 
ceară?” 

Flăcăul, roşu la faţă, cu sprâncene aproape albe şi dinţi 
mărunți, ascuţiţi, zâmbi stingherit. Lenţa nici nu-şi dădu seama 
când ajunse în mijlocul sălii se pomeni dintr-o dată învârtită 
stângaci, cu pripeala neştiutorului. 

Gheorghe a Petcului privi toată scena din colţul sălii. Zâmbi pe 
sub mustăţi, apoi, ca unul care se distrează de minune, începu 
să râdă. Lenţa îl văzu din fuga jocului şi se simţi groaznic de 
umilită. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, l-ar fi lăsat pe roşcovan şi ar fi 
ieşit din cămin. Gheorghe îi prinse privirile. Mai stătu un timp, 
apoi, hotărât, se îndreptă spre Lenţa. Ceilalţi dansatori s-au oprit 
din joc. Erau numai ochi şi urechi: nu voiau să scape niciun 
amănunt din cele ce urmau să se întâmple. 

— Las-o s-o joc şi eu, spuse Gheorghe şi puse mâna pe umărul 
flăcăului. 


Acesta, asudat, privi spre Gheorghe, apoi, parcă mulţumit că e 
absolvit de sarcina primită de la Gherdan, se dădu la o parte. 

Lenţa roşi şi, la gândul c-o să joace cu Gheorghe, o năpădi o 
fierbinţeală plăcută, moleşitoare. Vru să pară nepăsătoare, dar 
fiecare mişcare îi trăda neliniştea. Îşi plecă privirile în podea. 

Poate nu s-ar fi cuvenit să vie aici, ea, femeie măritată. Poate 
ar fi mai bine să se ducă acasă. Gândindu-se la aşternutul rece, 
la focul care de bună seamă s-a stins, îi pieri pofta să se 
întoarcă. Aci era aşa de bine şi lăutarii cântau cu foc! Doamne, 
ce păcat că s-a măritat! Avea destulă vreme să aştepte! 

Gheorghe se opri în faţa ei. Era înalt, mai înalt ca Mihai, şi 
avea un obraz alb, cu bujori, ca de fată. 

Mult mai jucaseră împreună pe vremuri. Dar el nu i-a spus 
niciodată o vorbă bună, nici că-i frumoasă, nici că joacă bine. 
Nici nu s-a legat de ea ca alţi flăcăi şi nici n-a ciupit-o măcar. Era 
întotdeauna întunecat şi Lenţa se învățase să-i zică în sinea ei 
„prostul”. Oamenii însă îl preţuiau ca pe unul în vârstă. Și 
despre fratele său, care era la Ocol, se spunea că era un om 
tare deştept. Şi tatăl lor, Iosif, a fost. Chiar dacă totdeauna şi-a 
băut toată simbria. De necaz. 

Stăteau unul în faţa celuilalt şi nu ştiau ce să-şi spună. 

— Hai să jucăm. 


— Hai, şopti ea. 
— Măi — se întoarse Gheorghe spre lăutarii care tăcură 
imediat rămânând cu arcuşurile în vânt — să-mi ziceţi o 


Mureşană, dar ştiţi, să duduie! 

Doamne, cât era de bine să te învârţi, să te învârţi, şi apoi 
dintr-o dată să stai pe loc, tropăind mărunţel din cizme noi. 

„Mureşană, mureşană, tot pe loc, 

Să ne fie, hei!... să ne fie de noroc...” 

închise ochii. O învăluia o căldură legănătoare, ca o ameţeală. 
Vedea în răstimpuri că babele şuşotesc mai avan, dar ce-i păsa! 
Simţi deodată cum un braţ vânjos o strânge tare: îi pieri 
răsuflarea. Ridică privirile spre fruntea asudată a lui Gheorghe. 

— Lenţă... de ce te-ai măritat tu? li şopti acesta cu greutate. 

— lac-aşa! spuse ea aspru. Dacă nu s-a gândit altul să mă 
ceară! 

Ea întoarse repede capul, să vadă dacă nu-i aude cineva. O 
învârti ridicând-o de la pământ. Lenţei i se învăluiră fustele în 


jurul picioarelor. În clipa asta nimic nu era mai frumos ca jocul. 
Numai de nu s-ar isprăvi! Să ţină aşa încă o zi. 

Gata! Aşa de repede? Nu, nu s-a isprăvit. lozsi, tractoristul, 
porunceşte ceva lăutarilor. Ceardaş? Fie! Nu se mai aude decât 
tropăitul picioarelor: flăcăii se învârtesc pe sub batistele albe cu 
miros de busuioc. 

— De ce te-ai măritat, Lenţă? 

— Nu ştiu... Aşa... 

S-a gătat şi ceardaşul. Flăcăii, leoarcă, îşi şterg obrazul cu 
mânecile largi ale cămăşilor. Toţi se aşază. Oare n-o să se ducă 
iar Gheorghe să stea de vorbă cu şontorogii ceia bătrâni? 

Aruncând o privire într-acolo, Lenţa îl văzu pe Boşneag 
agitându-şi mâinile deasupra capului: „Ce-o fi cu el?” 

Gherdan, care-l urmărea şi el pe Boşneag, se întoarse brusc şi, 
făcându-şi loc cu coatele, se apropie de lăutari: 

— Bine-i să fii tânăr — făcu el cu glas ridicat — dar nu-i rău să 
fii nici bătrân. Ziceţi-i, dar una de pe vremuri, care-mi plăcea 
mie: De-ar fi mândra-n deal la cruce... 

Fără să ştie cum, Lenţa s-a trezit lângă perete. Alături de ea, 
Gheorghe, care privea în gol. La stânga, lozsi, în salopeta lui 
albastră şi nouă, îi şoptea ceva Măriei Indricău. Lenţa, fără să 
vrea, îi auzi vorbind: 

— No, zi... Nu ne ştim noi veseli? Să vezi, la primăvară, când 
slobod tractorul... 

— Te-oi vedea... 

în clipa aceea cântecul se ridică din toate părţile. Cântară şi 
moşnegii, iar printre ei moş Tulucan, paznicul, care băuse şi el 
oleacă: 

„De-ar fi mândra-n deal la cruce, 

De trei ori pe zi m-aş duce. 

Dar mânara-i cale departe, 

Nu poci merge făr de carte. 

Și cartea, nu-i cin mi-o face, 

Căci primarul nostru zace...” Ă 

De câte ori n-a auzit Lenta cântecul ăsta? || cânta şi taică-său, 
Toader, când se întorcea afumat de la crâşmă... Şi ea, fătuţă 
mică, parcă vedea un drum lung, pe care hălăuia, amărât, un 
voinic fără mireasă. Şi atunci, din senin, îi venea să plângă. Se 
ducea la geam, că lui taică-su nu-i plăceau lacrimile. De acolo, 


privea în uliţă la pruncii de-o seamă cu ea, care frământau 
nămolul eu picioarele. De câte ori n-ar fi vrut să fie şi ea printre 
ei! Nana Floarea însă o silea să stea iii casă şi o îndemna să se 
joace cu mâţa. Jucându-se cu pisica îşi aducea iar aminte de 
cântec: Dar mânara-i cale departe... 

După asta a mai jucat multă vreme, mereu cu Gheorghe. 

Şi ce-i dacă babele şuşotesc? Altă treabă n-au! 

S-a făcut seara târziu. 

Sus, în jurul lămpii, se învălătucesc nori albăstrui de fum de 
ţigară. Câţiva bătrâni moţăie, cu lulelele stinse; şi miroase a 
văruiala proaspătă. Repede a trecut şi duminica. A doua zi, 
oamenii se vor apuca de treabă şi ea va rămâne singură. Ce-ar 
fi dacă mâine s-ar duce la câmp?... Dacă i-ar spune lui Mihai 
drept în obraz, că s-a săturat de viaţa asta de roabă... Ori o lasă 
la muncă, ori se desparte de el chiar de-o taie în bucăţi. Că mai 
bine tăiată în bucăţi, decât putrezită între pereţii mucegăiţi. De 
ce s-a căsătorit el cu fată tânără, dacă se teme că i-o fură 
cineva? Barem să fi avut de ce s-o bănuiască. Dar nu, până 
acum nici în uliţă n-a ieşit singură, ca să nu-l supere. 

Se auzi un ţiuit de vioară, care aducea ca a plâns ascuţit de 
copil mic. Tuluga, primaşul, un ţigan ca tăciunele, îşi acorda 
vioara. Doamne, frumos a fost! Barem dacă Mihai ar duce-o în 
fiecare duminică la cămin. Pe urmă îşi aduse aminte că peste o 
săptămână Mihai va trebui să se ducă din nou la Oradea: să 
plătească rata a treia la mobilă. 

Mitru se apropie de ea: 

— Cum ai petrecut? 

— Bine... 

— De ce nu vii mai des? E păcat că te-ai lăsat de corul 
nostru... Nu-ţi aduci aminte cât de bine a fost acum doi ani, 
când ne-am dus la Salonta? Toţi te-au lăudat... Am să-l iau eu la 
rost pe Mihai. Ce dracu, parcă trăim în lumea cea veche... Şi să 
vii la lucru... 

— Cine-a pregăti de mâncare? 

— Da ceilalţi cum fac? Taică-tău te-a cam ţinut pe palme, 
bărbatul de asemenea. No, apoi nu! Doar eşti tânără... 

Ea nu-l băgă în seamă. Se trezi căutându-l cu privirile pe 
Gheorghe. 


îl văzu în cealaltă parte a sălii, între oamenii cu care stătuse 
de vorbă la început. Oamenii păreau înfierbântaţi: vorbeau cu 
glasuri ridicate, mânioase. 

„Doamne, numai să nu i se întâmple ceva!” Încet, ca să n-o 
bage Gherdan de seamă, se furişă prin mulţime spre grupul 
unde era Gheorghe. Apoi, ca unul pe care discuţiile oamenilor îl 
privesc, se vâri printre ei. Se învârti cât se învârti, până ce reuşi 
să se aşeze chiar în faţa lui Gheorghe. Îşi închipuia că acesta, 
văzând-o, o să curme vorbăria. Dar Gheorghe era prea prins în 
discuţii, mai ales că gospodarii i se adresau de-a dreptul lui: 

— Să ne dea banii! strigă cineva spre brigadier. Trece iarna şi 
nu ne-am luat de nici unele. 

— Era vorba că o să cumpere tot felul de vite! Unde-s? 

— Mai bine să ne dea ce ni se cuvine! 

— Da la adunarea generală de ce aţi votat sa cumpere soiuri 
de prăsilă? întrebă Gheorghe liniştit. 

— De proşti! 

— Doamne, doamne, ş-acum n-aveţi ce mânca? se întoarse 
Gheorghe batjocoritor spre nemulţumit. 

— Ba avem, mormăi acesta, mutându-se când pe un picior, 
când pe altul. Avem, da vrem să ştim ce-i cu banii? 

— Am cam auzit noi că... clipi din ochi Boşneag, întărâtat, 
arătând cu mina spre Lică, apoi se opri. 

— Ce-ai auzit? se înfurie Gheorghe. Spune în faţa oamenilor, 
ce-ai auzit?!... 

Boşneag tăcu stânjenit. Tuşi în pumn şi-şi făcu de lucru cu 
pipa, care nu trăgea cum se cuvine. 

— Vă luaţi după tot felul de vorbe. Mai bine aţi căuta cine le 
scorneşte. 

Gheorghe se înroşise tot. Făcu un pas înainte şi puse mina pe 
umărul lui Boşneag: 

— Da ia fă bine şi spune-mi: grâu ai luat destul? 

— Păi am luat ceva, că de-aia am muncit. 

— De ce nu vinzi ce n-ai măcinat de pită? 

Boşneag îşi ferea privirile. 

— Hm, hm... aşa-i — clătină din cap de la o vreme — de ce nu- 
| vând?... 

Gheorghe, bucuros că-l înfundase, voi să plece, când Boşneag 
îl apucă de mânecă: 


— Toate-s bune şi frumoase.. Da preşedintele de ce nu l-o 
vândut? Hai? Şi el... de unde are bani? La asta să-mi răspunzi! 

Lenţa tresări: „Cum e cu putinţă să se vorbească astfel despre 
Goldiş?” Şi se miră că nu-i pare rău. Dimpotrivă, o bucurie 
prostească pusese stăpânire pe ea: ar fi vrut ca Boşneag să mai 
vorbească despre Mihai, despre griul pe care-l avea în pod, sau 
despre orice, numai să nu se lege de Gheorghe. Dar Gheorghe, 
aprins, nu-i dădu răgaz. Se răsti la el: 

— Să-ţi fie ruşine, om bătrân, şi se apropie ameninţător de el. 
Du-te şi-l întreabă!... 

— La toate ai răspuns, mormăi Boşneag descumpănit, gata să 
plece, când îi veni ceva în minte şi se întoarse biruitor: Da ia să 
te văd... Tu ce zici de-alde lăcă a Birăului, care vor să se bage în 
gospodărie? 

— D-apoi îmi pare bine. 

Boşneag îşi încleştă pumnii cu supărare: 

— Îți pare bine, zici, că se bagă sărăntocii la mălai?! Acum, 
tare uşor le vine... Pe spinarea noastră... Ha, nu răspunzi? 

Gheorghe se apropie şi mai mult de e! Şi-l prinse de umeri. 

— Bace Boşneag, nu ştiu dacă ce spui sunt vorbele dumitale, 
dar ele se potrivesc de minune oricărui chiabur. Ori eşti certat 
cu Lică? 

— Nu-s certat şi te poftesc să nu mă dăscăleşti, şi-şi scutură 
de pe umeri mâinile lui Gheorghe. De ce să se căpătuiască Lică 
din munca mea, ha? 

— Ai vrea să rămâie sărăntoc toată viaţa? 

— Că eu nu mai pot de grija altora. Că de mine tot satul o avut 
grijă. Nu-i aşa? 

Gheorghe îi întoarse spatele. Boşneag prinse glas. 

— N-ai ce să-mi răspunzi, ha?... Vrea să se bage Lică în 
gospodărie — începu să explice oamenilor din jur — să-mi 
ciugulească pita. 

— Să se bage în mă-sa, tuşi Grigore Vântu, văcarul 
gospodăriei, prins şi el de avântul lui Boşneag. Aşa-i! Noi ne 
spetim şi ne betegim, şi acum, la masa pusă, poftesc domnişorii. 
Apoi nu! Eu spun să... 

O vreme căută în gând, scormonind în adâncuri după ceea ce 
voia să spună, dar, negăsind nimic nepotrivit, tagmă scurt: 

— Aşa-i! Boşneag are dreptate!... 


Boşneag, mândru de această apreciere, se ridică în vârful 
picioarelor să vadă peste capetele oamenilor dacă Lică mai e în 
sală. Lică stătea tot lângă dulap, somnoros. Văzându-l, Boşneag 
se burzului: 

— Apoi dacă se bagă el în gospodărie, ies eu. De ce n-o intrat 
când am intrat şi noi, când o fost greu? 

— Că doar n-o fi fost prost — puse paie peste foc. Vântu — să 
vină la arat. Vine la seceriş. Vine la grăunţe. 

— Să mă duc să-l întreb, îşi spuse mai mult pentru sine 
Boşneag. Să-mi spuie mie la obraz de ce vrea să se bage 
acum... 

în clipa aceea începu Tuluga o Mureşană. Zicea cu atâta foc, 
încât Ibric, contraşul, trăgând cu putere de arcuş, îşi rupse o 
coardă, dar nu se încumetă să se oprească la mijlocul 
cântecului. 

Descumpănit, Boşneag rămase locului. Pe urmă se vâri în 
mijlocul dansatorilor şi aşa, legănându-se, călcat în picioare, 
înaintă spre Lică. 

Gherdan nu vedea nimic din toate astea. Stătea într-un colţ 
discutând cu ziaristul din Bucureşti, care-şi nota toate cele în 
carneţelul cu scoarţe cafenii. Tresări numai atunci când scaunul 
trântit între femeile bătrâne se rostogoli în ţipetele celor din jur. 

Lică, surprins şi speriat puţin, uită să răspundă la pumnii lui 
Boşneag. 

— Na — făcu acesta — acum să te bagi la mălai, ha? Acum? 
Vrei să-mi iei pita mea? Pentru tine am muncit eu, ha? 

Şi lovea la fiecare „ha”. 

Gheorghe împinse pe Lenţa de lângă el, alergă într-acolo şi-l 
apucă pe Boşneag de umeri. Il răsuci o dată şi-l trânti lângă 
soba de teracotă. Boşneag începu să. Înjure. 

Lenţa, înspăimântată, nu mai aşteptă. De ce a stat şi până 
acum? Căută în jur să-şi ia rămas bun de la Gherdan, dar în 
hărmălaia asta nu mai deosebea feţele oamenilor. Îl văzu numai 
pe ziaristul din Bucureşti, care se înghesuia spre ieşire. leşi în 
urma lui. 

Afară era frig. Ninsoarea contenise. Doar din când în când 
câte-un fulg răzleţ i se lipea de gene, umezindu-le. Dinspre 
munţii Codrului sufla un vânt tăios, repezind norii zdrenţuroşi şi 
joşi de pe cer. 


Se grăbi spre casă cu paşi mărunți. Locuia pe uliţa a doua de 
la cămin, tocmai la capăt, spre marginea satului.. Ca în fetie, îi 
era frică. Erau atâtea întunecimi şi umbre proptite sub gardurile 
groase de nuiele troienite! 

Dinspre cămin se auzeau frânturi de voci, ţipete şi, din când în 
când, câte o înjurătură. La colţ, Lenţa se opri locului, curioasă să 
afle ce se mai întâmplă. Dar cum nu venea nimeni dintr-acolo, 
hotărî să-şi urmeze calea. Îi era teamă să nu i se întâmple ceva 
lui Gheorghe. Ştiindu-l acolo, între bătăuşi, se simţea vinovată 
de plecarea-i pripită, dar nu se mai putea întoarce. Ce păcat de 
seara asta! Şi se stricase numai din pricina lui Boşneag. 
Altminteri ar fi fost şi acum la cămin, alături de Gheorghe. 

Când îşi aducea aminte de strânsoarea braţelor lui, simţea în 
tâmple vâjâitul puternic al sângelui. Işi încetini pasul. Mergea 
aşa, cu gândul aiurea, fără să simtă tăişul, ca de săbii, al 
vântului. Deodată în urma ei auzi paşi pripiţi. 

îi păru bine că nu trebuia să meargă singură spre casă şi se 
întoarse în loc. Desluşi în abureala viorie o făptură înaltă. Auzi 
bocănitul înfundat al cizmelor greoaie. Era Gheorghe. 

— Nu te temi să te duci singură? 

— Nu. Nu mă tem. 

— De ce nu m-ai aşteptat? 

Lenţa nu ştiu ce să-i răspundă. Ar fi vrut s-o ia la goană peste 
nămeţi, să fie cât mai departe de el, dar picioarele 
neascultătoare parcă prinseră rădăcini. 

îşi aduse aminte de altă întâlnire de-a lor, într-o dimineaţă de 
iunie, la pârâu. Ea spăla rufele: bătea năprasnic albiturile cu 
maiul, iar el stătea pe malul celălalt şi râdea. Ea i-a făcut semn 
cu mina să treacă apa, dar Gheorghe râdea numai. Şi cât de 
frumoasă era dimineaţa aceea! Incă nu era cald, înspre răstoacă 
soarele părea învelit într-o năframă de borangic. Abia se trezeau 
ierburile. Şi Gheorghe râdea ca prostul. 

Glasul lui gros o făcu să tresară. 

— De ce nu m-ai aşteptat? 

Lenţa îl privi cu coada ochiului şi răspunse tot cu o întrebare: 

— Te-au lovit? 

— Nu, făcu Gheorghe, morocănos. 

— Aşa e Boşneag întotdeauna, zise iar Lenţa. 

— Lasă-l dracului pe Boşneag.. 


Tăceau amândoi. Drumul era strimt şi se ciocneau unul de 
altul. În jurul lor, aduşi de vânt, fâlfâiau fluturi de nea, ca într-o 
boare de strălucire albă. Lenţa alunecă. Era gata să cadă, dar 
braţul lui vânjos o cuprinse de mijloc. Se lipi de el, apoi încercă 
să se smulgă, dar era prea târziu. Gheorghe o ridică în braţe şi o 
privi drept în ochi. 

— De ce te-ai măritat? 

Undeva lătra un câine şi el o lăsă jos, speriat. Era în jur tăcere 
şi aerul părea îngheţat. 

Lenţa simţi cum i se zbat vinişoarele mărunte la tâmple. 

— Tu ştiai că mi-ai fost dragă, de ce nu m-ai aşteptat? 

— De unde să fi ştiut? îi răspunse ea aspru. Mi-ai spus 
vreodată? 

— Nu, da tu trebuia să ştii. Tu eşti femeie! 

Gheorghe vorbea înfundat, abia stăpânindu-şi răsuflarea. 
Lenţei îi veni să râdă. 

— Că bine te pricepi tu la femei, Gheorghe. 

El o strânse cu putere de mâini. Ea nu scoase niciun geamăt şi 
nici atunci nu se împotrivi când mâinile căutătoare ale 
bărbatului se căţărară în sus, până la cot, până la umeri. Pe 
urmă, Gheorghe se opri locului şi o strânse la piept. Chiar sub 
broboada-i de lână îi simţi zvâcnirea sinilor. 

Trecură de poarta casei lui Goldiş, apoi, ferindu-se de 
ferestrele luminate, ajunseră curând la marginea satului. De 
aici, pusta ninsă se întindea sub povara unei linişti albe, 
netulburate. Spre stânga, până la marginea pădurii, sclipea 
gheaţa verzuie a bălții, de pe care cea mai mică adiere culegea 
pătura subţire de nea. Lenţa, străbătută de un fior, tremura. 

— Ţi-e frig? 

— Nu. 

în urma lor, întipărite în tăpşanul alb, rămâneau urmele 
paşilor. Se îndreptară spre marginea bălții. In stufărişul uscat, 
vântul cutreiera slobod, şuierând jalnic. Era ca o plângere 
îndepărtată, înăbuşită. Şi pe neaşteptate, ajunşi lângă o 
buturugă, el o cuprinse puternic, strângând-o lângă el. 

— De ce n-ai aşteptat? Acum e bine? E bine acum? Spune.!... 

N-avea putere să-l împingă. Rămase aşa, pierdută, în vreme 
ce mâinile lui mari o mângâiau, îi frământau umerii. Incercă să-i 


pună cotul în gât, dar mâna, ca şi cum ar fi ascultat de altă 
poruncă, se încolăci în jurul grumazului încordat. 

Şi ea uită toată singurătatea, urâtul, odaia rece care o 
aştepta, zilele una cu alta, nu mai auzi nici vântul care se 
strecura îngheţat deasupra lor prin crengile desfrunzite. Nu 
auzea decât vâjâitul cald al sângelui şi şoaptele lui: 

— Mi-ai fost dragă... Totdeauna mi-ai fost dragă... De, ce n-ai 
aşteptat? Zi, de ce? 

N-ar fi putut spune cât timp a trecut. Îi tremurau mâinile, 
picioarele şi tot trupul. El îi scutură zăpada de pe catrinţă, apoi 
îşi ridică de jos căciula şi se îndreptară spre casă, tăcuţi, plini de 
frig. In poartă, el voi să intre, dar ea îi spuse: 

— Nu, Gheorghe... 

încuie repede poarta şi fugi în odaie. Se trânti îmbrăcată 
deasupra pernelor înalte şi începu să plângă. 

A doua zi, când se întoarse Mihai, se ferea să i se uite în ochi, 
ca şi cum el ar fi putut citi în privire. Ca de obicei, el îi povesti pe 
scurt ce a făcut la Oradea, apoi tăcu. După o vreme deschise 
geamantanul şi scoase darurile aduse: o bluză nouă de mătase, 
câţiva metri de stofă scumpă pentru rochii, un lănţişor subţire 
de argint. 

Rămase cu ele în mână, stânjenit, neştiind ce să facă, apoi i le 
întinse: 

— Na... 

Ea încercă să se bucure: i se agăţă de gât, îl sărată şi şopti, cu 
glas întretăiat: 

— Ce frumoase sunt! 

Nu mai ştia ce să-i spună. Pentru o clipă îi trecu prin minte să-i 
pomenească de viaţa lor neizbutită, da cămin, de Gheorghe. Dar 
n-avu curajul. Se mulţumi să-i răspundă scurt la întrebări, să-l 
ocolească. Goldiş era prea obosit să-i vadă frământările. Nu 
tresări decât atunci când Lenţa îi spuse că vrea să meargă la 
câmp. 

— Ce vrei să faci? 

— Să mă duc la lucru. Mi-s mucezită între pereții aceştia, 
vreau să... 

— Vrei pe dracu. Îţi merge prea bine şi nu mai ştii ce să faci. 
Asta e! In loc să te bucuri... 

— M-aş bucura mai mult dacă... 


— Eşti mică şi proastă. De aceea vorbeşti aşa. Ce, dacă... 

Lenţa vru să-i răspundă, dar în clipa aceea se auziră 
ciocănituri în uşă şi în prag apăru Vărzaru. Acesta, alături de 
Goldiş, părea şi mai mic decât era, mai cu seamă că în faţa 
preşedintelui îşi ţinea umerii îndoiţi. În toată făptura lui era ceva 
slugarnic — până şi în priviri. Cu toate astea, acum Lenţa se 
bucură de sosirea lui: cel puţin nu va trebui să rămână singură 
cu Mihai. Nu se temea că Vărzaru ar putea-o vorbi de rău, mai 
cu seamă că Goldiş nu punea mare preţ pe cele spuse de 
socotitor. 

— Aţi venit, tovarăşe preşedinte? întrebă oaspele cu o 
curiozitate prefăcută, după ce se aplecă de mai multe ori în 
semn de salut. 

Lenţa plecă din bucătărie să-i lase singuri. Ştia că e de prisos 
şi nici ei nu-i făcea plăcere să-i asculte vorbind. 

— O fost ceartă mare la cămin, începu Vărzaru. S-o războit 
Boşneag cu Lică. 

în timp ce vorbea, căta pe sub sprâncene spre preşedinte, să 
vadă dacă cele spuse de el îi fac sau nu plăcere. 

Goldiş asculta cumpănind fiecare vorbă. Nu-i plăceau veştile 
aduse de Vărzaru. Acesta înflorea fiece fleac f asemăna băţul de 
chibrit cu bârna şi jarul unui muc de ţigară cu arderea unui stog 
de grâu. 

— Boşneag o bolunzit de la o vreme, mormăi. 

— Să nu crezi, sări socotitorul. Pe urmă, cobori vocea ca şi 
cum ar fi vrut să spună o taină: O vorbit şi de bani. O auzit tot 
căminul. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă nu! O întrebat de 
unde are preşedintele atâţia bani?!... 

— O întrebat de unde am eu bani? se aplecă Goldiş spre el. 

— Da. Şi mie mi-e teamă. Ar trebui să punem banii la loc. 
Dacă vine un control, ne-o lua dracu pe amândoi... 

— Taci! 

— laca tac. Eu îţi spun numai. Poate să iasă tămbălău mare. 
Că n-ai cum să le spui că ai luat banii cu împrumut. 

— Taci am spus! se mai răsti o dată Goldiş la el. N-au cum să 
ştie de unde am bani. 

Vorbea tare ca şi cum s-ar fi certat cu cineva, şi Vărzaru, de 
teamă, se chirci. 


— Altceva nu s-o întâmplat nimic. Am pus două muieri să 
spele geamurile la sediu şi să frece pe jos. Apoi am controlat 
inventarul la fierărie, lipseşte un cleşte mare de potcoavă. Cred 
că l-o luat fierarul. I l-am pus la socoteală. 

Goldiş aşteptă până ce Vărzaru ieşi în uliţă, apoi începu să se 
plimbe prin bucătărie: „N-o fi tocmai aşa cum a spus Vărzaru”, 
se gândi. Totuşi o uşoară teamă îi încolţi în inimă. Dădu 
dispreţuitor din mâini, apoi căută cheile podului şi se grăbi spre 
şură să scoată scara cea mare. 

Trecu o săptămână fără ca Lenţa să iasă din casă. La gândul 
că s-ar putea întâlni faţă în faţă cu Gheorghe, simţea că i se 
înmoaie picioarele. După apă mergea doar seara târziu, când 
ştia că nu mai e nimeni la arteziană. 

Slăbise. 

Noaptea se trezea speriată şi rămânea cu ochii deschişi până 
dimineaţa, ascultând sforăitul neliniştit al bărbatului. Câteodată 
îi venea să lase totul şi să se ducă la Gheorghe. Nu-i mai păsa 
de ceea ce vor zice oamenii. Numai cât îşi aducea aminte de el, 
se îmbujora, o cuprindeau fierbinţelile. Altădată se înspăimânta 
la gândul că s-ar putea întâlni cu Gheorghe. Cum o să-i spună ca 
unui străin: „Bună ziua”? Şi pe urmă? O să treacă mai departe, 
privind ţintă înainte?... 

Rar, când auzea în casă vorbindu-se despre Gheorghe, despre 
frământul care pusese stăpânire pe sat, i se aprindeau licăriri 
ciudate în ochi. Se temea ca Gheorghe să nu se încurce în vreo 
încăierare, mai cu seamă că era convinsă că lucrurile nu merg 
tocmai cum ar trebui la gospodărie. Chiar şi Goldiş amânase cu 
câteva zile plecarea sa la Oradea din cauza lui Boşneag, care 
părea tare nemulţumit de mersul lucrurilor. Lenţa se temea că 
Gheorghe o fi prins de aceste nemulțumiri, altminteri nu-şi 
închipuia de ce n-o căuta s-o vadă măcar. Sau nici acum să nu 
se fi schimbat şi să fi rămas tot „prostul” pe care-l ştia ea... 

Ar fi vrut tare mult să vorbească cij el şi, dacă s-ar fi întrebat 
despre ce anume, n-ar fi ştiut să răspundă. Despre orice! 
Important ar fi fost să fie împreună, să se vadă... 

Şi mai demult, după primele zile de căsătorie, s-a gândit mult 
la Gheorghe. Dar atunci, cu o amărăciune ciudată şi uneori chiar 
cu. Ură, pe atunci ar fi vrut să se întâlnească cu el şi să-i dea cu 


tifla: „Na, aşa-ţi trebuie! Sunt măritată, mă vezi!... lacă sunt 
fericită, de ce ai fost prost?!...” 

Acum însă totul era altceva: nu mai voia să fie mânară. 
Dimpotrivă, ar fi fost în stare să se umilească în faţa lui. Dar şi 
asta numai în gând. Pentru că dacă se întâmpla să-l vadă, îşi 
ridica fruntea, păşea ţeapănă de parcă ar fi înghiţit o coadă de 
lopată. Nimic nu mai avea chef să facă în casă: stătea ca o 
bolnavă, lipsită de vlagă şi nu-i străluceau ochii decât atunci 
când punea gramofonul. Plăcile şi acele uzate bâzâiau strident, 
dar ea nu auzea decât melodia: Mureşană, Mureşană tot pe loc. 

Voia tare mult să-l vadă. Şi iată că faptul pe care-l dorea şi de 
care se temea totodată se întâmplă. Peste vreo două săptămâni, 
într-o duminică seara, când bărbatul se dusese din nou la 
Oradea, se întâlni cu el. 

Gheorghe ieşise tocmai de la cooperativă. Lenţa tăcea, 
tremurând, gata să scape olurile din mină. Răguşit, el îi dădu 
bună seara, apoi se trase la o parte, să-i facă loc. Dar Lenţa nu 
se mişcă. Respira cu greutate. Pe uliţă nu era nimeni, din 
streşini picurau, molcomi, stropi cântători de apă. Pe uşa 
cooperativei străbăteau frânturi de cântece vechi. 

— De ce n-ai mai venit la cămin? o întrebă el. 

— Nu ştiu... 

Privea mirată obrazul lui schimbat. Era ca un copil care 
aşteaptă să fie prins cu o faptă rea. Părea că nu ştie ce să facă 
cu mâinile, se sfia să i se uite în ochi, se întorcea mereu. ŞI 
atunci o străbătu o bucurie năvalnică, aşa cum nu cunoscuse 
încă niciodată. 

— Prostule!... Doamne, cât eşti de prost!... 

El se întunecă la obraz, jignit. 

Sprintenă, ea îşi ridică olurile şi se îndreptă spre casă. Lăsă 
poarta deschisă şi aşteptă multă vreme, în tăcerea odăii, 
tulburată numai de duduitul înfundat al lemnelor din sobă, care 
aruncau în răstimpuri pete roşii de-a lungul pereţilor. Ceasul 
ticăia blând, ca o pisică ce toarce vremea. Şi când auzi poarta, 
scârțâind încet, rar, în răstimpuri, ca şi cum o mână 
tremurătoare ar fi deschis-o treptat, ştiu că era el. Işi puse 
palmele pe obrajii încinşi. El bocăni în tâmaţ, apoi intră 
bodogănind, fiindcă nu ştia ce să spună. 


Mai târziu el o rugă să tragă perdelele şi să aprindă lampa. În 
lumina ei galbenă, Gheorghe privi încurcat jur împrejur şi 
rămase uimit. 

— Doamne... frumos e la voi! 

Ea n-avu ce să răspundă, şi Gheorghe, aşezat pe pat, nu se 
vrednici la vorbă: ţinea buzele strânse şi-şi încreţi fruntea. 

— De ce eşti necăjit? îl trase ea de mânecă. Spune! 

El tăcu încă multă vreme, îngândurat, rotindu-şi privirile: 

— lacă aşa... Mă simt ca un hoţ. 

— De ce? Fiindcă m-ai furat pe mine? 

Râdea copilăreşte, fără griji. 

— Nu... încercă el s-o lămurească, dar îşi vorbea mai mult 
sieşi decât Lenţei. Într-o vreme, badea Mihai a fost pentru mine 
omul cel mai bun. Mai cu seamă când o plecat frate-meu, 
Antoniu... M-o ajutat... Da, m-o sfătuit... Pe urmă... dar asta nu 
mai apucă să spună. 

— Nu-mi pasă! sări ea. 

„Nici mie”, vru să strige şi Gheorghe, dar se reţinu la timp. Ce 
rost ar fi avut s-o întărite? Ştia cât îi de încăpăţânată, de 
neştiutoare. De altfel, el gândea despre Lenţa cu totul altfel 
decât ceilalţi din sat, care se luaseră după vorbele bătrânelor. 
Poate de aceea în zilele când auzise că preşedintele a pus ochii 
pe ea îi venise să râdă. „Ce vrea bătrânul de la Lenţa?” Numai în 
seara nunţii pricepuse că toate câte au fost nu erau vorbe. De 
câteva ori se hotărâse în noaptea aceea să se ducă peste 
nuntaşi, şi dacă nu s-ar fi îmbătat de unul singur, de bună 
seamă că s-ar fi dus. 

— Cum nu-ţi pasă? spuse el în cele din urmă. Se poartă urât 
cu tine, te bate? Spune, o apucă el de braţ, îngrijorat. 

Lenţa, care nu pricepuse nici întrebarea, nici tăcerea de mai 
înainte a lui Gheorghe, se înciudă. Un val fierbinte îi goni prin 
trup. „Lasă că-ţi arăt eu ţie.” 

— Da de unde? Nu vezi câte de toate mi-a luat? 

Şi sări de pe patul îmboţit, se repezi şi trase sertarul de jos al 
dulapului. Cu mâini nerăbdătoare răvăşi totul, azvârlind în odaie 
năframe de mătase grea, rochii, bluze, catrinţe, cămăşi de 
borangic, o sticlă de parfum, piepteni mari, grei, de os, cu 
încrustături de argint... 

— Uite câte am! 


Apoi îşi ţuguie buzele. 

Gheorghe tăcea. Îşi scoase tabachera de tinichea, dar nu luă 
nicio ţigară. 

„La ce se gândeşte? Se întrebă Lenţa. De ce tace, aşa fără 
pricină? Nu ştii niciodată cu ce l-ai supărat, de ce nu scoate o 
vorbă.” Se aplecă şi începu să adune, tristă, lucrurile. Apoi, 
nehotărâtă, se apropie de el. 

— Vezi ce bun e Mihai? Spune-mi, care fată e mai îmbrăcată 
ca mine? 

El se ridică în picioare, înalt, ameninţător: 

— Staţi ca grofii. De unde are Mihai atâţia bani? La mine n-ai fi 
trăit aşa, domneşte... 

Ea-şi îndreptă şalele, lăsând să-i scape totul din mână. Faţa îi 
era încordată de tristeţe: 

— Să nu vorbeşti prostii, şopti. De vrei să mă duela tine, mă 
duc mâine... Atâta că, mi-e greu... pentru Mihai. El e tare bun cu 
mine... 

— Bun? se înfurie Gheorghe. De ce e bun? Pentru că îţi aduce 
zdrenţe muiereşti J De ce te-o luat? Om bătrân, îi trebuia fată 
tânără? Zi? Şi acum te umple de boarfe? 

Înhăţă un pumn de haine şi-l mototoli în mână. 

— Cu astea te-a cumpărat? Spune? 

Ea roşi ca sub o lovitură. Işi plecă ochii. 

— Mie nu-mi pasă de toate astea. Aşa să ştii. Nici nu le-oi mai 
purta dacă nu-ţi place ţie... 

Gheorghe o prinse de umeri şi o strânse la piept: îi simţi 
săltatul sălbatic al sinilor, respiraţia caldă, întretăiată. Ar fi vrut 
să nu sfârşească niciodată clipa aceasta. Dorea din tot sufletul 
să intre pe uşă Goldiş, să-i vadă, iar el să-i spună în faţă, 
deschis: „Uite, tovarăşe Goldiş, n-are niciun rost să ne certăm. 
Eu o iubesc pe Lenţa şi ea mă iubeşte pe mine. De ce stai în 
calea mea? Dumneata eşti om bătrân, ai copii, lasă-mă şi pe 
mine să trăiesc.” 

— Trebuie să stai de vorbă cu Goldiş. 

Lenţa se retrase speriată... „Doamne, doamne.” Ori de câte 
ori îi vine în minte că trebuie să stea de vorbă eu Mihai, sau 
faptul că Mihai ar putea afla că-l iubeşte pe Gheorghe, se 
îngălbeneşte de spaimă. Numai noaptea, când Obosită de 


atâtea frământări se vede aievea în faţa lui Goldiş, prinde puteri 
nefireşti, curaj bărbătesc, spunându-şi sieşi: „Fie ce-o fi!”... 

— Să stai de vorbă cu Goldiş, mai spuse o dată Gheorghe. De 
ce să ne ascundem ca furii, dacă ne iubim! Sau, dacă vrei, o să 
stau eu de vorbă cu el. 

De altfel era hotărât pentru acest pas. Uneori, tremura numai 
la gândul că oamenii, colectiviştii, ar putea afla că umblă pe 
ascuns la o femeie măritată, la nevasta preşedintelui! O, 
doamne, ce s-ar întâmpla! Şi dacă ar şti. Cei din afara colectivei, 
de bună seamă ar spune că s-au colectivizat şi muierile. Ar face 
atâta rău gospodăriei, cât n-ar fi în stare să facă patru chiaburi. 
Nu, nu! Trebuie să vorbească cu Goldiş. 

— Lasă-mă pe mine, sări Lenţa. Pe mine mă ascultă, eu pot 
să-i spun... Tu nu ştii cât îi de rău. Numai eu am să-i pot spune. 
Şi o să mă înţeleagă, murmură ca să-l liniştească pe Gheorghe. 

Gheorghe o mângâie mulţumit. Va trebui să-şi schimbe casa 
dacă aduce femeie. Totuşi în această mulţumire se strecura şi o 
undă de nelinişte. „Numai să n-o tărăgăneze Lenţa.” Mai ales că 
unii au început să sporovăiască pe socoteala lui încă în seara 
aceea de la cămin, când a jucat-o. Deodată tresări: Ce-ar fi dacă 
cineva l-ar vedea aici, în casa lui Goldiş? Il năpădiră căldurile. 
Căută în grabă spre uşă, spre fereastră, să vadă dacă nu-i 
pândeşte cineva. 

— Nu poate să pice nimeni? 

— Nu, n-ai nicio teamă. Mihai nu se întoarce decât mâine. 

Statură o vreme aşa, tăcuţi, ascultând şuieratul subţire al 
vântului şi trosnetul rar al lemnelor din sobă. Ca să-i aducă 
aminte că sunt singuri, numai el şi ea, Lenţa se ridică în vârful 
picioarelor şi-l sărută pe buze. 

In săptămânile care urmară nu mai ţinură seama de nimic. 

Dragostea lor era furtunoasă, fără întrebări. In ziua când 
Gheorghe ştia că Lenţa trebuia să vină la el, nu mai avea 
astâmpăr. | se părea că ceasul macină vremea cu o încetineală 
ucigătoare şi că din clipă în clipă poate cădea Mihai, venit aşa, 
fără pricină. lar singura bucurie a Lenţei era să stea un ceas, 
două în odaia lui Gheorghe, cu capul pe umerii lui puternici, să-i 
asculte vocea învăluitoare. De câte ori încerca el s-o descoase, 
să afle cum trăia cu bărbatul, Lenţa se întorcea cu faţa la 
perete, stătea aşa multă vreme şi, în tăcerea asta lăsată grea 


între ei, nu se auzea decât umbletul îndrăzneţ al şoarecilor în 
pod. Şi totuşi, o dată, îi povesti lui Gheorghe totul: cum s-a 
măritat, silită de părinţi, şi fiindcă era prea proastă, singură şi 
neajutorată. 

— Dacă tu vrei, fug cu tine oriunde... în lumea mare... N-o să 
ne ştie nimeni de urmă... Mergem la Bucureşti, dacă vrei... 

El râse îngăduitor, bătând-o uşor pe umăr, ca pe un copil. 

— Cum să-mi las satul! E bine aici. Numai cu Goldiş să vorbim. 

în sinea lui hotărâse nu o dată să se ducă peste capul Lentei, 
la Goldiş. De la o vreme i se părea că cei din sat se uită cu alţi 
ochi la el. Dimineţile se trezea obosit, ca dintr-un vis urât. Ziua 
nu-şi găsea locul în casă şi nici chef de lucru nu avea. Nu mai 
trebăluise de multă vreme în curte: lemnele stăteau în zăpadă 
neclădite, netăiate. 

— Casă de becher, spuneau oamenii, dar Gheorghe căuta alte 
înţelesuri în spatele acestor vorbe. 

într-o zi, la cooperativă, se întâlnise cu Lică a Birăului. 
Vorbiseră despre lume şi, din vorbă în vorbă, Lică pomenise 
despre un pădurar, unu llie Teleagă, căruia i-a fugit nevasta cu 
un ţigan scripcar. Gheorghe se făcuse galben şi îndrugase: 

— Spune, bace Lică... 

Lică nu se lăsase rugat. Povestise cum moţul coborâse din 
munţi, cum ascuţise pe drum tăişul securii să despice în două 
capul scripcarului. 

După ce se despărţise de Lică, Gheorghe se întrebase dacă 
acesta nu anume îi povestise păţania pădurarului. In uliţă, n- 
avea curajul să privească oamenii în faţă. lar atunci când pleca 
Lenţa de la el şi rămânea singur, casa i se părea neprimitoare, 
duşmănoasă, ca pe vremea când nu plecase încă din ea frate- 
său, Antoniu. Acum, dacă se întâmpla să-şi aducă aminte de 
Antoniu, nu putea pricepe nicicum de ce nu i s-a împotrivit 
niciodată. Pe vremea aceea se simţea numai ruşinat când 
mergea la şedinţele organizaţiei de bază, ştiind că acasă 
Antoniu fierbe ţuică pe ascuns, cu gândul să deschidă cârciumă. 

— Nu faci bine, măi Toni, se ruga de el. Fii om de omenie. Te- 
ai pus şi tu acum să te îmbogăţeşti în spatele legilor. 

— Tu taci, Ghiţă, tu eşti prost! Nu te amesteca în socotelile 
mele! 


Odată, când n-a mai putut să rabde, s-a prăvălit pe el. Dar 
Antoniu l-a scuturat ca pe o zdreanţă şi i-a lipit două palme, de 
n-a mai putut să mănânce două zile ca lumea. 

Nu se înțelegeau. Antoniu venea acasă de la cârciumă şi înjura 
de mama focului: 

— Pentru cine să spetesc, pentru „ăştea”? 

„Ăştea” erau comuniştii, pe care îi socotea oameni fără 
căpătâi. Visa să fie totul ca în trecut, pe vremea lui Szentessy. 

— Şi de ce ai vrea, mă? A fost mai bine atunci? 

— Bine n-a fost, şi n-o să fie niciodată. Dar atunci ştiam că am 
un singur stăpân. Acum, fiecare nou-venit se crede grangur. Și 
Gherdan. N-a fost ăsta ultimul din sat? 

— Cum ultimul? 

— Păi aşa. Tot timpul era cu jandarmii după el. 

— Da, pentru că... 

— Slăbeşte-mă, Ghiţă cu propaganda. Mi-s sătul până-n gât, 
auzi? Sau vrei să-ţi mai lipesc două palme să te înveţi minte... 

Pe urmă, într-o zi, pe nepregătite, Antoniu se mutase la 
Buduressa. Nimeni n-a fost mai fericit atunci ca Gheorghe. | s-a 
părut că se născuse a doua oară. Nu i-a răspuns lui Antoniu la 
nicio carte poştală şi aşa s-au înstrăinat. În ultima vreme, rar îşi 
mai amintea de el, mai cu seamă că tot timpul era frământat, cu 
gândul la Lenţa. Când n-o vedea o zi, două, o tristeţe 
neasemuită punea stăpânire pe el. Se răstea la toată lumea, pe 
câmp înjura pentru fie».» re fleac şi oamenii nu ştiau ce are. 

— l-o venit vremea să se însoare. E ca un bic. Uită-te numai la 
el. 

E drept, Gheorghe plesnea de sănătos ce era. Toate ţoalele 
cumpărate cu un an în urmă îl strângeau. 

De câteva ori se gândise să stea de vorbă cu tovarăşul 
Gherdan, dar se răzgândise de tot atâtea ori. „Ce-a spune baciu 
Mitru despre mine?” 

Odată, totuşi, când discutaseră despre cazul lui Boşneag, 
Gheorghe îl trase deoparte pe Gherdan: 

— Am o vorbă cu dumneata, tovarăşe Mitru. 

Merseră împreună în spatele grajdului, în cămara cu scule. 

— Ei, care-i baiul? începu Gherdan. Tare te văd schimbat. De 
la o vreme parcă tot satul a înnebunit. 


încerca să pară încruntat, dar Gheorghe ştia că lui baciu Mitru 
îi plăcea dacă se frământa satul. Aşa a fost şi în patruzeci şi 
nouă, la înfiinţarea gospodăriei. Unii aruncau cu pietre după 
Gherdan, îl înjurau, dar el nu ţinea socoteală de asta. 

— Oamenii se frământă. Din asta numai bine poate să iasă, 
spunea el în organizaţia de bază. Ce importanţă are că m-au 
bătut pe mine şi i-au spart geamurile de la casă lui Tulucan? 
Tulucan o să-şi pună geamurile, iar eu am să mă vindec. Dar 
viaţa păcătoasă de dinainte nu se mai putea lecui. 

Numai Gherdan nu era îngrijorat când mai toţi care se 
înscriseseră pe listă s-au şters de pe ea. 

— E bine aşa, le zicea comuniştilor. Înseamnă că oamenii nu 
intră în gospodărie de floarea cucului, ci cântăresc binele şi răul, 
se conving. Numai să ai încredere în ei. 

Mulţi au crezut atunci că Gherdan a dat în mintea copiilor. 
Tulucan, care era mai aprig, l-a şi reclamat la raion, dar raionul 
tot lui Gherdan i-a dat dreptate. Şi aşa a fost cum a spus el. 

Până şi cu Boşneag, care era cel mai pornit împotriva 
colectivei. Acesta se înscria şi se ştergea de două ori pe zi. Şi 
pentru ce fleacuri! Că, dacă se înscrie Tulucan, el nu se mai 
bagă. De ce? Că Tulucan n-a fost nicicând harnic, altminteri ar fi 
avut şi el gard de piatră la casă. Şi-a făcut din nuiele, că o fost 
mai uşor de adus răchită de la baltă decât pietre din dealul 
Codrului. Altă dată, că Goldiş i-ar fi spus să-şi lege izmenele 
dacă vine la lucru. 

— Pe mine să nu mă înveţe nimeni ce să fac dacă mă duc la 
lucru. Încă nu-i colectivă şi Goldiş a şi început să-mi 
poruncească. 

Din cauza lui s-a înaintat cererea cu două săptămâni 
întârziere. Mulţi erau porniţi împotriva lui, numai Gherdan a 
tăcut ca un mut. Când ceilalţi i-au cerut socoteală, el s-a 
scărpinat numai după ceafă: 

— Nu, fraţilor, ce importanţă au două săptămâni? Mai bine 
întârziem încă două săptămâni, dar să-l aducem cu noi şi pe 
Boşneag. 

Că Boşneag nu venea singur. Asta oamenii au aflat mult mai 
târziu. După Boşneag s-au înscris şi Toader Roşu şi încă vreo 
cinci familii de mijlocaşi, toţi gospodari harnici şi pricepuţi. 


— Ei, de ce nu vorbeşti? mai făcu o dată Gherdan, văzând că 
Gheorghe se codeşte. 

— Ce să zic, începu el în cele din urmă, ruşinat că vrea să-i 
ridice lui baciu Mitru o problemă atât de măruntă ca a lui, atunci 
când secretarul se bucură că se frământă satul. Intoarse vorba. 
Eu cred că ar trebui să-l judecăm mai aspru pe Boşneag. 

— Şi pentru asta m-ai chemat aici în şură? se încruntă 
secretarul de partid. Ei, drace! Asta puteai s-o spui şi în şedinţă 
şi o lămuream pe loc. Că poate şi alţii gândise la fel, dar n-au 
curajul s-o spună, cum nici tu, Gheorghe Petcu, n-ai avut curajul. 
Eu zic dimpotrivă. Boşneag trebuie lămurit. Şi nu se poate, aşa 
cum vrea el să-şi facă dreptate. Că Boşneag e gospodar bun, noi 
n-am ştiut umbla cu el. Trebuia încă din toamnă să vorbim cu 
colectiviştii noştri, cum că la primăvară or veni oamenii să se 
înscrie. Până acum s-ar fi obişnuit cu gândul şi ar fi avut timp să- 
şi dea seama că aşa e bine pentru gospodărie. Noi am fost 
proşti! Asta e! De ce să-l judecăm aspru pe Boşneag, când 
lucrurile, privite din bucătăria lui, îi dau dreptate? Trebuia să-i fi 
deschis ochii, să vadă lucrurile nu de acasă, ci de aici din 
gospodărie, că aici e adevărata lui casă. Asta e, Gheorghe! 

— Nu e numai asta, tovarăşe Gherdan. Mie mi se pare că prea 
ne purtăm cu el ca domnişoarele. În cei patru ani de când e 
colectiva putea să înveţe minte! 

— Nu fiecare poate să se înalțe deasupra intereselor sale. Că 
şi pe tine bătătura ta te doare mai al dracului decât oftica altuia. 

— Nu e chiar aşa. 

— Ba da. Bătătura te doare, o simţi, iar durerea celorlalţi te 
mâhneşte doar. Şi asta aşa este. Aşa e şi cu Boşneag. El s-o 
temut când s-o înscris. S-o temut, că era vorba de un lucru nou. 
Acum se teme că se înscriu alţii. Asta tot un lucru nou e. Şi ori 
de câte ori vom face câte un lucru nou, Boşneag o să se 
teamă... 

— Până în vecii vecilor? 

— Poate. Cei care vor veni însă după noi, numai. Acum câteva 
zile m-am întâlnit cu fiul cel mare al lui Lică. l-am spus că palatul 
cel mare al lui Szentessy a fost al unui singur om. Nu m-a 
crezut. Mi-a spus: „Nu-i adevărat”. Vezi, ăsta n-o să se mai 
teamă de un lucru nou. El s-a născut în lucruri noi, el se va simţi 
prost când îşi va da seama că bate pasul pe loc. 


Gheorghe se bucură că nu-i spuse nimic despre Lenţa. De 
bună seamă că s-ar fi făcut de ruşine. In drum spre sediu, 
Gherdan îi aruncă într-o doară: 

— Da de Goldiş şi nevasta lui, ce zici? 

Gheorghe căută să prindă privirile lui Gherdan, să vadă ce 
anume vrea să spună cu această întrebare. Dar Gherdan păşea 
alături, tăcut, fără să se uite la el. 

— Apoi ce să zic? făcu Gheorghe şi glasul îi suna străin. 

Era încordat ca un arc, dar se străduia să se prefacă 
nepăsător. Gherdan se opri. Inima lui Gheorghe se făcu cât un 
purice de mică. 

— S-a întâmplat ceva la ei. 

Gheorghe îşi plecă privirile. 

— Da, continuă Gherdan încet de tot şi pomi iarăşi. A ieşit 
Lenta din casă. Dar nici nu putea fi altfel. l-am spus lui Goldiş, 
Tu ştii doar. El nu şi nu. Ai să vezi, azi-mâine Lenţa va fi la câmp. 

Gheorghe oftă, dar nu răspunse nimic. 

De atunci n-a mai stat de vorbă cu Gherdan. lar Lenta, ori de 
câte ori Goldiş pleca din sat sau avea vreo şedinţă care ţinea 
mai mult, pornea prin răstoci, se strecura prin stuful înalt, uscat, 
pe sub rădăcinile scorburoase ale sălciilor putrede, până la casa 
lui Gheorghe. El o aştepta în prag. Timpul zbura: alături, 
ascultau amândoi cum de-a lungul streşinilor curg picături de 
apă, cum trosneşte gheaţa pe baltă. El îi lua capul în palme şi-i 
cânta încetişor, cu vocea lui groasă: 

„N-am venit la voi la şură, 

Ano Lugojano, 

Să mă uit pe sub căciulă, 

Ano Lugojano, 

C-am venit să joc o fată...” 

Lenţa se întorcea acasă cu capul sus, călcând cu mândrie, 
bucurându-se în toată fiinţa ei de vântul călduţ, dezmorţit şi 
şuierător de început de februarie. Departe, sub stele, zăpada 
scânteia în mii de focuri albăstrii, pomii cocârijiţi sub greutatea 
omătului păreau nişte mogâldeţe mărunte, iar luna râdea ca un 
obraz grăsuliu şi beţiv. 

„C-am venit să joc o fată 

Să mă pomenească-odată... 

Gheorghe... Gheorghe... 


7 


2 

Ori de câte ori cobora Goldiş din pod, unde se ducea să-şi 
vadă grâul, faţa îi era luminoasă, îmbujorată, aducând cu aceea 
a unui Goldiş mai tânăr, mai împlinit. De altfel, toată înfăţişarea 
i se schimba atunci: nu mai ţinea umerii încovoiaţi ca sub o 
povară nevăzută, umbla ţeapăn de parcă ar fi înghiţit un par. 
Altminteri, şi mai ales dacă era neras, Lenţa îl asemuia sfinţilor 
pingăliţi pe pereţii bisericii, în dreapta şi stânga altarului. Când 
cobora din pod, nu numai înfăţişarea, ci şi firea îi era alta: era 
mai darnic, mai bun. Glumea cu toată lumea, era vesel ca unul 
care a câştigat la loterie. 

înainte vreme o ducea şi pe Lenţa în pod, numai că ea se 
plictisea repede, nu găsea nimic neobişnuit în vânturarea în 
palme a grăunţelor. Goldiş, văzând-o nepărtaşă la bucuria lui, se 
încrunta la ea: pe urmă se dezobişnui s-o mai cheme la grâu. 

într-o joi seara, când urma să plece la raion, o chemă totuşi: 

— Vino, Lenţa, de-mi ajută să aprind lampa. leri toată noaptea 
am auzit şoarecii. Or fi ros sacii. 

— Nu mă duc, îi răspunse ea. Dacă ţi-e dor de grâu, du-te 
singur. Numai să nu întârzii la tren. E şapte. 

Supărat, Goldiş renunţă. Se învârtea prin casă, negăsindu-şi 
locul. lar Lenţa îl tot îmbia cu trenul: că-i şapte şi zece, că-i 
şapte şi un sfert, până când această stăruinţă încolţi un gând în 
mintea lui Goldiş. Se îmbrăcă încet, cu migală, îşi luă rămas bun 
şi plecă. Numai atât aştepta Lenţa. Sări la dulap, îşi scoase fusta 
albastră de lână, cizmele roşii. Era tocmai gata de drum, când 
auzi paşi în ogradă. Era Goldiş. Nu mai avea timp să se 
dezbrace. Se aşeză în faţa oglinzii şi începu să se pieptene. 

— Da' cu tine ce-i? se miră Goldiş. Unde te pregăteşti? 

Ea îl privi pe sub sprâncene, lung. Bărbatul care stătea în faţa 
ei i se părea un străin, un om care, fără pricină, îi tăia toate 
drumurile ce duc spre fericire. 

— Niciunde, spuse ea cu greutate. 

— Atunci de ce te-ai îmbrăcat? Rostea cuvintele aspru, 
bănuitor. 

— Lac-aşa. N-am voie să mă gătesc? Ori nu-s ţoalele mele? De 
ce mi le-ai. Mai cumpărat atunci? Să putrezească în dulap? 

— Unde-ai vrut să te duci, Lenţa?! 


Şi se apropie de ea, privind-o cu ochii micşoraţi. Lenţa se 
întrebă cum de-a putut sta cu acest om, cu care n-avea nimic de 
împărţit, pe care, acum îşi dădea seama, nu l-a iubit niciodată 
cu adevărat. ÎI înfruntă, şi în ochii ei licăreau ură şi dispreţ. 

— Niciunde. Unde să mă duc?’ Unde aş putea să mă duc? Nu-s 
ca vrabia în colivie?! 

— Taci! 

— De ce să tac?! Până acum n-am făcut altceva decât să tac! 
Îs ca o roabă! Mereu singură şi părăsită, vreau să fiu şi eu om! 

— De ce te-ai îmbrăcat? 

— Ţi-am spus o dată. Mă întrebi de ce-s îmbrăcată, dar de ce 
stau numai în casă nu mă întrebi! Îţi spun eu. Că mă ţii închisă! 
De ce nu mă laşi la câmp? 

— Taci! 

— Dacă-mi porunceşti, tac. Că ce altceva aş putea face... 

Goldiş, nemulţumit de răspunsurile ei, se plimba agitat prin 
odaie. Dar dacă totuşi nu l-a minţit şi s-a îmbrăcat numai aşa? 
Bănuiala nu se stinsese în el, dar în suflet i se încuibărise un 
sentiment de înduioşare. „Nevastă tânără, şi mereu o las 
singură.” Se dojeni în gând şi pentru faptul că scăpase înadins 
trenul, apoi se apropie de ea şi o cuprinse de umeri. Lenţa se 
feri de strânsoare, apoi, înciudat, se dezbrăcă şi pregăti paturile. 
„Gheorghe, de bună seamă, mă aşteaptă de mult.” Se culcă şi-şi 
trase duna peste cap. Goldiş mai stătu o vreme lângă sobă, apoi 
se culcă şi el. Întinse mâna după ea, dar Lenţa îşi feri umerii. 

Noaptea, cu puţin înainte de douăsprezece, se auziră 
ciocănituri în geam. 

— Auzi, parcă bate cineva, spuse Goldiş mai mult pentru sine, 
în timp ce se sculă şi se apropie de fereastră. 

Lenţa nu-i răspunse. Se prefăcu adormită. 

Ciocăniturile se auziră din nou. Goldiş, sări la fereastră, o 
deschise şi se aplecă în afară. O; umbră se dădu un pas îndărăt, 
speriată de zgomotul obloanelor. 

— Cine-i? 

— Eu sunt, Bicaşul. 

Lenţa răsuflă adânc şi-i dădură lacrimile. „Mărire ţie, Doamne, 
mărire ţie!” 


— Vino repede, se auzi vocea răguşită; a Bicaşului, o fătat 
Roza. Avem un vițel bun; de premie. Cred să aibă vreo cincizeci 
de chile. 

Goldiş stătea la geam descumpănit, fără glas; ruşinat parcă. 
Ar fi vrut să se ducă la Lenţa; să-i ceară, iertare. 

— Vino odată, spuse iar Bicaşul. 

Goldiş, trezit de răcoarea de afară, întrebă, strângându-şi 
cămaşa la gât. 

— Veterinaru-i acolo? 

— Acum o venit şi el. 

— Mama lui de veterinar! îl plătim degeaba. Ar fi trebuit să-i 
facă culcuş lângă Roza, s-o păzească. Dacă i se întâmplă ceva, ? 

— Cum să i se întâmple? spuse supărat Bicaşul. Am fost doar 
acolo. De două zile n-am ieşit din grajd. Hai, vino odată. 

Goldiş se îmbrăcă repede, fără să închidă geamul. Când plecă 
Bicaşul, se aplecă pe fereastră şi privi în toate părţile. Uliţa era 
pustie, numai un vânt rece aducea dinspre cimitir fulgi răzleţi. 

Când se întoarse acasă în zori; bodogăni de unul singur: 

— Nici să dorm nu mai mă. Lasă. Parcă fără mine s-ar duce 
dracului, gospodăria. 

Se culcă; dar nu mai putu adormi. Gândurile îi zburau aiurea, 
la Lenţa, la ciocăniturile Bicaşului şi-i era ciudă pe el însuşi că-şi 
face necaz fără pricină. 

— Tare mult te-ai schimbat, îi spuse Lenţei în dimineaţa 
aceea. Nu mai eşti fată cuminte, nu te mai ţii de casă şi nici de 
mine. Ce s-a întâmplat? 

Lenţa, care nu dormise toată noaptea, căuta ceartă: 

— Dacă dumneata m-ai închis ca pe un fur! Vine primăvara, şi 
o să treacă şi vara, şi eu tot în casă am să putrezesc. 

Spre mirarea Lenţei, Goldiş nu se răsti la ea. Părea obosit, 
prins de griji. Ea îi tot spunea „dumneata”, dar el nici asta n-o 
băgă în seamă. 

— Păi nu ai toate cele în casă? Care fată n-ar vrea să schimbe 
cu tine? 

— Niciuna, sări Lenţa. Niciuna! Şi baciu Mitru m-a întrebat de 
ce nu ies la câmp, de ce ofilesc în casă ca o ofticoasă? Şi n-am 
ştiut ce-i spune 


— Foarte bine! mormăi Goldiş. Nimeni să nu poarte grija casei 
lui Goldiş. Ai înţeles? Şi tacă-ţi gura! Că mi-s sătul de vorbărie. 
Eu nu-mi mai ştiu capul de treburi şi vii şi tu... 

„Acum, se gândi Lenţa, acum ar trebui să-i spun.” Îşi luă inima 
în dinţi şi spuse cu glas scăzut: 

— Nu-mi place viaţa cu dumneata! 

— Tacă-ţi gura, zic! Nu-ţi place, nu-ţi place! Mie câte nu-mi 
plac, şi le fac totuşi. Cap de femeie proastă! Eu te îmbunez cu 
toate cele, mă zbat să-ţi fac de câte toate şi ţie nu-ţi place. Apoi 
dacă nu-ţi place, nu-ţi place! Asta e! 

— Am să ies la lucru... 

— In casa asta eu poruncesc! se ridică Goldiş în picioare. 

Lenţa se ghemui lângă cuptor şi tăcu. Privind-o, lui Goldiş i se 
făcu milă. Se apropie de ea şi-i luă capul în palme. Lenţa avea 
faţa albă ca varul. Asta era unul din lucrurile care îi plăceau lui 
Goldiş la ea. Toate fetele din sat erau arse de soare, rumene, 
numai Lenţa avea faţa ca zăpada şi buze roşii de credeai că 
acum plesnesc de coapte ce-s. Părul negru, îngrijit, împletit în 
cozi, îi atârna pe umeri şi, în toale nemţeşti, nimeni n-ar fi crezut 
despre ea că-i fată de ţăran. Avea ceva orăşenesc şi în umblet: 
se legăna mlădios, cu paşi mari, arcuiţi, de parcă ar fi avut 
picioare de ciută. 

Vru s-o îmbuneze, să-i promită ceva din târg, de la Oradea, 
dar îşi aduse aminte de văicăreala lui Vărzaru, cum că oamenii 
se întreabă. De unde are atâţia bani. Se îndepărtă de Lenţa. „La 
dracu, şi asta numai din vina ei. Ar trebui să pun banii înapoi.” 

Se duse la fereastră şi privi în ogradă. De pe acoperişul şurii, 
zăpada, ca o pătură groasă, de lână, atârna peste streaşină, 
gata, gata să cadă. De unde-ar putea face rost de bani? Cine i-ar 
putea împrumuta până la primăvară? Poate Antoniu Petcu, 
fratele lui Gheorghe, pe care l-a adus în sat Vărzaru... Nu, cum 
să ceară de la un străin! Auzi în spatele lui paşii Lenţei. Se 
întoarse brusc şi o cuprinse de mijloc. Supărată cum era, Lenţa i 
se părea mai frumoasă ca oricând: 

— Ei, nu te necăji, nevastă tânără şi frumoasă, spuse, 
molcomind-o, Goldiş. 

Vru s-o sărute, dar în clipa aceea se auziră bătăi în uşă, apoi 
apăru în prag Vărzaru. 


— L-am dus pe Antoniu în biroul dumitale. Eu am stat de 
vorbă cu el... Tare-aş vrea să-l ajutăm. 

Glasul îi tremura de parcă ar fi spus o rugăciune. 

— Om vedea, spuse autoritar Goldiş şi se apropie de Vărzaru. 
Să mergem. 

leşiră tăcuţi, întâi preşedintele, apoi Vărzaru care, întorcându- 
se, se aplecă de câteva ori în faţa Lenţei. Pe drum, socotitorul se 
uita pe sub sprâncene la Goldiş, gata să-i dea lămuriri despre 
Antoniu, dacă acesta i-ar fi cerut cumva. De unul singur nu se 
încumeta să înceapă vorba. 

în faţa sediului, Goldiş îi făcu semn să plece. Vâriam, 
nemulţumit, umilit, îşi trase capul între umeri şi pomi încet spre 
grajduri, fără să se întoarcă să-l vadă pe preşedinte întrând în 
birou. 

— Şi de ce vrei dumneata să te înscrii în gospodărie? întrebă 
preşedintele, lăsându-se pe spătarul scaunului şi ţintindu-l cu 
privirile pe omul din faţa lui. 

— Cum de ce? Dar, vad de mine... Doar sunt de aici din sat... 
şi viaţa cea nouă... 

— Aşa! 

Preşedintele privea cu scârbă pălăria verde pe care Antoniu 
Petcu o răsucea între degete, semn că nu se prea simţea la 
îndemână. 

— Ce-ai făcut din '46 de când te-ai dus din sat? 

— Am muncit... Am fost funcţionar la Ocolul silvic. 

— Şi de ce vrei să pleci de acolo? 

— Pentru că... pentru că... Vezi dumneata, tovarăşe... Eu am 
aici o livadă fructiferă. Acuma, când intră tot satul... 

— Nu tot satul. Chiaburii nu intră! Bătu preşedintele cu 
pumnul în masă. 

— De bună seamă, de bună seamă... Dar eu... eu vreau să 
intru. Mi-a fost destul să rătăcesc prin străini. Am tot încercat să 
agonisesc ceva. Acum, când satul nostru porneşte pe drumul 
belşugului... 

Goldiş tăcu o vreme, apoi se răsti la oaspe: 

— Am auzit că te-ai însurat. 

— Da. 

Antoniu îşi trecu degetele albe peste fruntea pleşuvă. 

— Cu o fată de chiabur, după câte ştiu... 


— Da de unde! Antoniu sări în picioare, încruntându-se. Îi 
mijlocaşă. Şi n-am luat pământ de la ei. Am luat-o numai pe 
ea... 

— Hm... Văd că-ţi merge bine, îl scrută preşedintele, nu fără 
răutate. 

Antoniu era îmbrăcat într-un costum verzui, avea cizme noi în 
picioare şi o scurtă de piele îmblănită. 

— Tovarăşe preşedinte... 

— Ce-ai aduce în gospodărie? 

— D-apoi livada mea şi o pereche de boi. Boi frumoşi, de 
Podolie... 

— Cam târziu te-ai trezit... 

Tăcură amândoi. Antoniu stătea cu privirile aţintite în podea, 
jucându-se cu vârful cizmei. Trăsăturile îi erau încordate. 
Deodată ridică ochii la Goldiş: 

— Mă ştie şi frate-meu Gheorghe... 

— El, da, făcu preşedintele. 

Gheorghe Petcu se înscrisese printre primii, încă în '49. „Poate 
că n-ar fi trebuit să stau de vorbă cu ăsta. De ce dracu l-am 
ascultat pe Vărzaru?” Il cuprinse o ciudă nelămurită împotriva 
socotitorului. Cine ştie ce învărteli avea şi voia să şi le aranjeze 
cu mâinile lui. Ce-ar spune Gherdan să-l vadă la taifas cu unul 
plecat cu ani în urmă din sat şi închiaburit, când pentru cei de 
aici niciodată nu are timp? Işi scoase carneţelul şi scrise numele 
lui Lică a Birăului, apoi îl sublinie de două ori. Antoniu, care nu 
ştia ce-şi trecuse preşedintele în carneţel, încercă să se ridice de 
pe scaun să-şi arunce privirile curioase într-acolo. Se temea însă 
că Goldiş o să-l vadă, aşa că se retrase cu aceleaşi mişcări 
încete, leneşe. Preşedintele îl scormoni cu privirile: 

— Prea multe se spun despre dumneata... 

— Despre cine nu se vorbeşte astăzi mult? Oamenii însă mă 
cunosc. Şi Boşneag mă cunoaşte. Livada mi-am muncit-o singur, 
cu braţele astea. Nici Gheorghe n-a vrut să mă ajute. Şi mi-e 
frate bun. De ce să stau pe lături, nu-i aşa? 

Apoi deodată, un zâmbet şmecher îi întinse buzele subţiri, îl 
privi pe preşedinte dintr-o parte şi, sculându-se, se apropie de 
el. 

— Ş-apoi, dacă vrei, să le lăsăm pe astea, şogore Mihai. Doar 
nu ne ştim de azi, de ieri... Trebuie să intru în gospodărie, ce 


dracu! Pricepe şi tu atâta lucru. Doar n-am venit degeaba... 
Trece-mă pe listă. Am referinţe bune şi, tu-i mama ei de viaţă, 
doar nu suntem în pădure. Ţi-oi fi recunoscător... 

Goldiş încercă un zâmbet: „Ce-ar fi dacă aşa, tamnisam, i-ar 
cere nişte bani cu împrumut? De bună seamă că i-ar da.” Îşi 
aduse aminte însă de Vărzaru: pesemne despre asta a discutat 
socotitorul eu Antoniu. „Adică vrea să-l aibă la mână?” La acest 
gând, preşedintele se înfurie. Ar fi trebuit să-l dibuie mai demult. 

Antoniu, care nu pricepuse nimic din frământările lui Goldiş, 
nu ştiu ce să facă. Acum o oră când vorbise cu socotitorul, 
acesta îi spusese că lucrurile o să meargă strună, că a stat el de 
vorbă cu preşedintele. Dar atunci de ce face Goldiş pe nebunul? 
Că doar el nu cere pomană aici. Dracul ştie să priceapă 
gândurile oamenilor. Sau poate Goldiş o fi omul faptelor? 

Fără să-i dea celuilalt timp să spună ceva, scoase din buzunar 
un portofel, îl deschise şi-şi trecu degetele peste muchia unor 
bancnote de o sută care stăteau teanc. Clipea din ochi, vesel, ca 
unul obişnuit cu asemenea afaceri. 

O clipă, preşedintele holbă ochii la bani. „Doamne, că mulţi 
mai îs.” Ar trebui numai să întindă mâna şi ar putea mângâia 
bancnotele nou-nouţe, de parcă acum ar fi fost scoase de la 
tipar. Ridică privirea spre Antoniu şi-l văzu zâmbind, sigur de 
sine. „Vrea să mă cumpere!” Pânza roşie cu litere albe, din 
spatele lui Antoniu, i se spălăci în faţa ochilor. Strânse din fălci: 
„Dumnezeii mamei lui de chiabur, vrea să mă cumpere!” Stătu o 
vreme tăcut, numai degetele i se zgârceau pe tăblia mesei, apoi 
vinele de pe frunte i se umflară, îşi muşcă furios mustaţa. 
Antoniu păli, vâri repede banii în buzunar şi se dădu mai înapoi 
cu scaunul. 

— leşi afară! spuse preşedintele, dar cu un glas atât de 
sugrumat, că abia se auzea. 

Antoniu, care nu se aşteptase la o asemenea izbucnire de 
furie, rămase uluit. Nu se mişcă. 

— leşi afară, n-auzi? că-ţi rup oasele... şi Goldiş se ridică încet, 
cu mişcări leneşe, încruntat. 

Antoniu îşi înhăţă scurta. 

— Poate te răzgândeşti, tovarăşe preşedinte. 

Apoi ieşi fără să aştepte răspuns. 


Rămas singur, preşedintele stătu o vreme descumpănit, apoi 
se aşeză la masă şi-şi cuprinse capul în palme. Răsufla pripit ca 
după o goană. Se ridică şi ieşi în cerdac, la aer. Nu era nimeni 
aici, numai câinele lăţos al Bicaşului. Goldiş îşi aprinse o ţigară şi 
se răsti la Neteda, responsabilul cu gazeta de perete, care 
tocmai atunci intrase în ocol: 

— Nil l-ai văzut pe Gherdan? 

— Ba da, e la câmp. O plecat încă de dimineaţă. O spus că nu 
se întoarce decât spre seară. 

Intră apoi în birou şi se aşeză iar la masă. O clipă îi păru rău că 
îl gonise pe Petcu. Vedea aievea în faţa ochilor portofelul de 
piele şi muchiile cenuşii ale bancnotelor. „Cine ar fi putut afla? 
Prea am devenit focos în ultima vreme, se dojeni singur. N-ar fi 
trebuit să-l dau afară. Poate o fi într-adevăr mijlocaş cum spune, 
şi pe urmă ar fi ţinut Gheorghe obrazul pentru el, iar Boşneag ar 
fi fost mulţumit că nu intră numai calici în gospodărie.” 

în cameră era linişte şi frig. Afară, o cioară zbârlită cârâia 
asurzitor, ridicându-se în zbor dintre crengile dezgolite ale unui 
păr bătrân, pe jumătate putred. 

Un zbârnâit uşor atrase privirile lui Goldiş spre difuzorul aşezat 
deasupra uşii. „E douăsprezece”, îşi spuse şi-şi scoase ceasul 
din buzunar. Începea transmisiunea locală. Fără să ştie de ce, 
asta îl linişti. Pe vremuri, când se instalaseră difuzoarele, era 
mândru, şi seara când se sfârşea programul îi părea rău. Vorbise 
de câteva ori la microfon de la staţia de amplificare şi atunci i se 
păruse că vocea lui pluteşte peste pustele întinse, că toată ţara 
îl ascultă. Goldiş recunoscu vocea groasă a dascălului Benoagă: 

— Brigada de câmp numărul unu, condusă de Petcu 
Gheorghe, a terminat repararea zăplazurilor. 

Preşedintele aruncă o privire spre difuzor şi ieşi în curte. 
Privind cu ochii micşoraţi din cauza luminii, văzu un grup de 
oameni adunaţi în jurul grajdului. „Ce mama dracului o mai fi şi 
asta?” se întrebă. Cobori din cerdac: era ceva descumpănit în 
mişcările lui, ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă. Desigur, vorbesc 
despre primirea noilor membri. 

Vărzaru stătea cocârjat deasupra unor chitanţe: scria grijuliu, 
cufundat în cifre, aşa că nu băgă de seamă cine intrase. Numai 
când auzi scârţiitul cunoscut al cizmelor noi, înţelese că a intrat 
preşedintele şi-şi ridică grăbit privirile, dându-i din nou bineţe. 


Goldiş mormăi ceva, apoi se întinse, pârâindu-şi oasele, şi zvârli 
într-o doară: 

— De ce s-or fi adunat oamenii la grajd, măi Vărzarule? 

Socotitorul tresări. „De ce nu te-oi fi ducând singur să vezi? Că 
altă treabă n-ai”, se gândi supărat. Mai scrise câteva cifre, 
pripit, ca şi cum înainte de a-i răspunde trebuia să isprăvească o 
muncă însemnată. 

— Mai lasă dracului  hârţoagele, îl zori  nerăbdător 
preşedintele. Du-te de vezi ce-i. 

Vărzaru se ridică în picioare, dar rămase pironit locului. 
Aştepta ca preşedintele să-i spună ce a făcut cu Antoniu. 

— Punem banii la loc? întrebă într-un târziu. 

— Ce bani să punem la loc, de unde? 

— Păi credeam că... Nu v-aţi înţeles cu Petcu? 

— Măi Vărzarule, te bag în mă-ta, auzi?... Eu îţi zic una, şi tu- 
mi răspunzi alta... Continuă pe alt ton ca să schimbe discuţia: 
Ce se aude în sat cu înscrierile? 

Vărzaru îşi plecă privirile în podea. Părea trist. O vreme stătu 
aşa, nemişcat, apoi ridică ochii spre Goldiş. Acesta citi ură în ei 
şi-l străbătu un simţământ fugar de nelinişte. Se cutremură. „Ei, 
drăcia dracului! Că doar n-o să mă tem de jigodia asta?!” Mai 
repetă o dată întrebarea: 

— Ce s-aude cu înscrierile? 

— Ce să s-audă? clătină din cap Vărzaru vorbind maşinal, cu o 
voce stinsă. la, s-au trezit şi ei acuma. N-au putut să intre la 
început, când a fost greu. Ehei, acum când lucrurile merg ca pe 
roate, s-au „lămurit” şi sărăntocii. 

„De toate îmi vorbeşte, numai despre Antoniu nu, gândea. O fi 
băgat sutarele în buzunar şi acum se face că nu ştie nimic.” Se 
întoarse spre el şi-l întrebă: 

— Da cu Petcu ce ai aranjat? 

Goldiş îl privi printre gene: i se păru că Vărzaru rânjeşte. ÎI 
înhăţă de păr şi-l lovi cu capul de perete. 

— laca, asta. Tu n-ai auzit ce ţi-am spus? Du-te şi întreabă-i pe 
cei de la grajd ce bai au, îi curmă Goldiş gândurile. 

— Mă duc, mă duc, tovarăşe preşedinte. 

Işi luă pălăria de pe colţul mesei şi, înainte de-a ieşi, strecură 
o privire grea spre Goldiş. Acesta se aşezase pe un scaun şi 
fuma cu plăcere, împrăştiind din vârful buzelor colăcei de fum 


alburii. Era ras proaspăt şi obrazul întins, roşu şi sănătos 
răspândea miros de spirt albastru. Intâlnindu-i privirea, Goldiş se 
încruntă din nou. 

în ultima vreme, rar îi zâmbea Goldiş. Ehei, unde erau 
timpurile când se înțelegeau? Pe zi ce trecea, se înstrăinau tot 
mai mult. Şi fără să ştie de ce, se simţea tot mai mic, tot mai 
pirpiriu în faţa preşedintelui; Avea acest Goldiş ceva care te 
făcea să i te pleci; Pe vremuri se mai întâmpla să i se 
împotrivească, dar acum nu mai cuteza. Bine că în cele din 
urmă l-o băgat în gospodărie, că şi ăsta e lucru mare. Numai de 
l-ar lăsa în pace şi nu s-ar purta cu el ca şi cu un câine. Oare i-o 
da şi lui din banii luaţi de la Anton iu? Simti în spate privirile 
tăioase ale preşedintelui şi de aceea se grăbi să iasă în curte, 
încleindu-şi nasturii hainei negre de lustrin. 

Câţiva oameni, rezemaţi de cerdac, îşi scoaseră pălăriile la 
trecerea lui. Le răspunse scurt, dând din cap, ca un om ocupat 
ce era, şi se îndreptă spre grajd. 

Era frig. Ici-colo mai stăruiau pete murdare de zăpadă, întărite 
de îngheţul de peste noapte. Băltoacele prinseră o pojghiţă 
subţire, care pârâia şi se sfărâma sub paşi. Vărzaru se îndreptă 
spre grajd, ocolind clădirea cea mare, încă neisprăvită, a 
sediului cel nou. Grajdul era la dreapta, legat cu un perete de 
hambar. Spre intrare, sub un dud singuratic, erau adunaţi la 
vreo cincisprezece oameni. Vorbeau zgomotos şi din când în 
când răsuna câte un hohot de râs mulţumit. În aerul rece, tăios 
şi înţepător, pluteau, spulberându-se, pale de fum de pipă. 

îndreptându-se spre ei pe cărăruia de cărămidă lustruită de 
atâta umblet şi lunecoasă din pricina gheţuşului, se întrebă: „De 
ce nu-mi dă pace să lucrez? S-au adunat oamenii la vorbă, şi el, 
hop! Să mă duc să văd ce-i. | s-o suit la cap, bată-l soarele! De 
atâta lenevie nu mai ştie ce să facă, nu-şi mai încape în piele.” 

Ajuns aproape, începu să se dumirească. Oamenii erau 
adunaţi în jurul gazetei de perete. Când îl văzură, se dădură la o 
parte, scoţându-şi căciulile. 

— Da ce-i? ridică Vărzaru din sprâncene, făcând să-i joace 
niţel pălăria pe frunte. Schimbaţi gazeta? 

— E schimbată, spuse moale Ţugui, un om de vreo patruzeci 
de ani, făcându-i loc să treacă. Şi-i schimbată bine... ho, ho!... 


Vărzaru se încruntă. Îşi făcu loc cu coatele şi se apropie de 
gazetă. Alături de articolele mai vechi, despre 30 Decembrie, 
despre împărţirea roadelor de anul trecut, articole îngălbenite 
de soare, în mijloc văzu o hârtie albă, strălucitoare, acoperită cu 
un scris mărunt: 

„Ce-i cu banii gospodăriei şi cu vitele de prăsilă?” 

Simţi un cârcel ascuţit în inimă şi se roşi la faţă. Apoi îşi băgă 
mâinile în buzunare. Ştia că toţi sunt cu privirile aţintite asupra 
lui, de aceea, înainte de a citi, se întoarse şi întrebă cu o voce 
răguşită, pe care zadarnic încercă s-o limpezească cu câteva 
icnituri de tuse silită: 

— Ce-i cu asta aici? 

— Citeşte şi-i vedea, răspunse lon Bicaşul, rezemându-se cu 
coatele de coada unei furci. Bine că s-o mai trezit cineva. 

Vărzaru îşi scoase ochelarii cu ramă de sârmă, şi-i potrivi 
îndelung pe nas şi, purtându-şi degetul pe tăblia de sticlă, 
începu să citească plescăind uşor din buze. Se înspăimânta pe 
măsură ce se apropia de capăt. Scria acolo că preşedintele 
Goldiş îşi face de cap cu banii gospodăriei şi erau folosite astfel 
de vorbe împotriva preşedintelui, încât Vărzaru simţi că-l biruie 
căldurile şi că un fir de sudoare i se strecoară de sub gardinile 
negre ale pălăriei. Oamenii aşteptau în tăcere, dar socotitorul nu 
se grăbea să isprăvească. Citea fiecare rând de două ori şi nu-i 
venea să creadă. 

Apoi, dintr-o dată, începu să se teamă. Un gol rece i se înfiripă 
în stomac şi frigul îl răzbi. Incearcă să recunoască scrisul, dar nu 
izbuti. Cu un bobârnac îşi ridică ochelarii pe frunte, apoi îşi 
îndesă din nou mâinile în fundul buzunarelor. 

— Ei, ce zici de asta? îl întrebă Bicaşul, Tu ştiai de aşa ceva, 
Vasile? Ştiai ori ba? Că acum o să iasă tămbălău mare. 

— Prostii — dădu Vărzaru din mână — nu-şi încap oamenii în 
piele de atâta bine. 

— Ce prostii? se răsti un ţăran scund şi îndesat, cu mustăţi 
negre. Unde vezi tu aici prostii, că spune adevărul adevărat! Vă 
faceţi de cap — adăugă el, înăbuşit — vedeţi să n-o cam păţiţi! 

Vărzaru îl măsură din creştet până în tălpi, apoi fără o vorbă 
se întoarse şi o luă spre sediu, petrecut de privirile oamenilor. 
Mergea fără să bage de seamă pe unde calcă, zgribulit şi 
tremurând de frig. „Oare n-o fi vorbit Goldiş?” se întrebă pe 


neaşteptate şi începu să alerge spre sediu. Intră ca o vijelie, 
trântind uşa şi, fără să-şi scoată pălăria, îi zvârli preşedintelui: 

— Cu cine ai vorbit de banii pe care i-ai luat de la gospodărie? 

— Ai căpiat? se răsti Goldiş, ridicându-se în picioare. Cui să fi 
vorbit de bani? 

Vărzaru observă un tremur uşor în glasul lui Goldiş. Asta îi 
făcu plăcere şi dintr-o dată o mulţumire nefirească puse 
stăpânire pe el. Uită că se temea de preşedinte, uită de toate 
câte îl apăsau pe suflet. Se aşeză liniştit, întinse mina după toc 
şi degetele nu-i tremurară. Dar totul nu dură decât o clipă. 
Goldiş se răsti la el: 

— Ce-i afară? 

Vărzaru nu-i răspunse. 

— De ce s-au adunat oamenii? mai zbieră o dată Goldiş, 
ştergându-şi palmele asudate de pantalonii cenușii, orăşeneşti, 
vârâţi în cizme. 

— la, la gazeta de perete. 

— Şi de ce tocmai acolo? 

— E pus un articol nou. Despre dumneata... Dintr-o dată îl 
părăsi stăpânirea de sine şi începu să se văicărească: Cu cine ai 
vorbit de bani, doamne, doamne! 

Am spus eu că n-o să iasă bine din asta. Ocna ne mănâncă... 

Goldiş tuşi greu, de câteva ori, şi-şi aruncă ţigara. Ochii negri, 
mici şi iscoditori îi străluceau aprig. O vină mare, albăstruie i se 
zbătea pe frunte. 

— Dacă ţi-a umblat cumva gura, îţi sfărâm oasele. 

— Mie?... Mie?... Vărzaru se lovi cu pumnul în piept: Mie? Eu 
am spus să ne alinăm, eu am spus să nu ne băgăm în bani... Eu 
m-am împotrivit, şi acuma... în capul meu o să se spargă toate... 

— Taci! 

— Tac, da ce-o să fie cu mine? De bună seamă i-ai spus 
muierii şi ei i-o fi umblat gura. 

Nu ştia ce să facă cu mâinile. Le frământa pe masă şi până la 
urmă se murdări de cerneală pe degete. Se întoarse spre Goldiş: 

— Să-i punem la loc din banii lui Antoniu. 

— Din care bani, mă? Crezi că iau eu bani de la chiaburi? Hai? 
Sau ai vrea să mă înfunzi? Las' că-ţi arăt eu ţie! 


„Adică nu făcuse rost de bani de la Antoniu, sau nu voia să-i 
împartă cu el?” Abia acum se sperie Vărzaru într-adevăr. 
Înseamnă că n-au să poată pune banii la loc. 

— Ce ne facem, tovarăşe preşedinte?... spuse pe un ton 
plângăreţ. Ce ne facem? 

— Ţine-ţi gura! Ce boceşti? 

Goldiş se îndreptă spre uşă şi ieşi, trântind-o. Vărzaru sări de 
la locul lui şi-l urmări ou privirile prin fereastră. Preşedintele 
mergea cu paşi mari, apăsaţi, stropindu-se de noroi până sus 
spre genunchi. Deodată se opri locului şi Vărzaru îşi simţi bătăile 
inimii în gâtlej. Dacă îşi întoarce preşedintele ochii şi vede că stă 
şi-l pândeşte? Totuşi, n-avu putere să sară de la geam. Goldiş îşi 
potrivi numai cureaua şi merse mai departe. Când coti spre 
grajd, oamenii se împrăştiară. În faţa gazetei nu rămase decât 
Bicaşu. Goldiş se propti în faţa lui: 

— Ce scrie în foaia asta? arătă el spre articol. 

— De banii gospodăriei, tovarăşe preşedinte. De banii pentru 
vitele de prăsilă. Când le cumpărăm? 

— Da tare mai porţi grija gospodăriei, mă! 

— Tu ştii prea bine că-i port. 

Goldiş se înfurie: 

— Unde-i cheia? 

— De unde să ştiu eu? răspunse cu glas moale grăjdarul. 

Fălcile puternice ale lui Goldiş jucară sub pielea netedă, 
înroşită de frig. Se lăsă de pe un picior pe altul, apoi, 
cumpănindu-se, înfipse cotul stâng în geam: cioburile căzură la 
picioarele lui. Rupse articolul, îl mototoli în palmă şi-l aruncă în 
noroi. Văzând privirile mirate ale Bicaşului, Goldiş se cutremură: 
„Ce-o să spună Mitru Gherdan? Cum o să-i explice?” Ştia că în 
lucruri din astea Gherdan nu glumeşte. O mai păţise odată cu 
el... 

Erau în campania electorală la Budureasa. Mitru vorbea de pe 
cerdacul primăriei mulţimii care se adunase să vadă pe 
comuniştii veniţi de la judeţeană. Era o zi rece de toamnă, 
ploioasă. Ţăranii veniseră cu pietre, cu boate, războinici. Numai 
cu câteva zile înainte trecuseră pe acolo oamenii lui Maniu. 
Goldiş tremura din tot trupul. Când băgă de seamă că, în 
spatele mulţimii, vreo doi agitau furcile prin aer, păli şi intră în 
primărie. Oamenii se năpustiră asupra celor din cerdac şi îi 


călcară în picioare. Când au scăpat, ajutaţi de cei din organizaţia 
de bază Budureasa, primul cuvânt pe care i l-a spus Gherdan lui 
Goldiş a fost: „provocator”, şi s-a văzut că se stăpâneşte cu greu 
să nu-l izbească cu pumnii. Pe urmă, la organizaţia de partid, a 
cerut să i se dea lui Goldiş „vot de blam pentru lipsă de 
chibzuinţă şi nehotărâre în momente grele”. Aşa a spus 
Gherdan, vorbă cu vorbă. Dacă mai târziu Goldiş n-ar fi dovedit 
că merită încrederea celor din organizaţie, de bună seamă că 
Gherdan l-ar fi ocolit toată viaţa. Pe urmă, în timpul înfiinţării 
gospodăriei, lucrase atât de bine, că Gherdan a fost acela care l- 
a propus preşedinte. Dar ce-o să spună acum când o afla că a 
rupt articolul de la gazeta de perete? 

Pe Goldiş îl năpădi o sudoare rece: se aplecă, ridică articolul 
rupt şi-l vâri în buzunar. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, l-ar fi pus 
înapoi pe gazetă, dar Bicaşul îi urmărea toate mişcările. 

— Să mi-i scrii pe toţi care au fost aici, şi până la prânz să-mi 
aduci lista. 

— Ba să ţi-i scrie unul Dumnezeu, se încruntă Bicaşul. Ce-s eu, 
poliţer? 

Crezând că Goldiş vrea să-l lovească se feri, apoi, umflându-şi 
pieptul, îl înfruntă din nou: 

— De ce te mânii? Dacă-i minciună are să se dovedească, iar 
dacă nu... 

Goldiş se întoarse scurt, milităreşte, strivind o înjurătură între 
dinţi. 

— Să vie responsabilul la mine! auzi? Să vie Neteda! 

Intră în sediu, bocănind pe trepte şi suflând greoi ca după o 
muncă obositoare. Abia acum, când dădu de căldura plăcută 
dinăuntru, îşi slobozi mânia. Trânti cu pumnul în masa lui 
Vărzaru şi începu să răcnească, neîngrijindu-se că l-ar putea 
auzi cineva de afară: 

— Să-ţi aduci aminte cu cine ai vorbit! Că dacă de la tine a 
pornit, apoi ai să vezi! 

— N-am vorbit cu nimeni, nu mă năpăstui. Vai de capul 
nostru... 

Potolit oarecum, preşedintele se aşeză pe un scaun şi începu 
să chibzuiască. Cine ar putea fi? Bicaşul? E prea prost. Neteda, 
responsabilul cu gazeta de perete? Nici el. Dar cine atunci? Şi de 


ce nu mai vine Neteda? De bună seamă se teme. Asta-i dădu 
încredere. 

Vărzaru nu mai lucra. Stătea cu coatele proptite într-un dosar 
mare, cu coperţile galbene, şi se uita pe geam afară. Dincolo de 
gardul ocolului, drumul cenuşiu, mâăzgos era pustiu. Departe, 
de-a lungul dolmei, în pustă, se legănau câţiva copaci sfrijiţi, 
micşoraţi de depărtare. Sub cerul încărcat, cenuşiu şi. 
Duşmănos, toate păreau murdare, neprietenoase; şi casele cu 
pereţii coşcoviţi, şi acoperişurile de tablă ruginită, şi gardurile de 
nuiele uscate. 

— No, apoi nu-i bai. Asta oi lămurit-o eu, spuse în cele din 
urmă preşedintele şi ieşi. 

Ograda era pustie, nu se zărea nimeni. 

„Nu e bine că m-am pus rău cu Bicaşul, gândi Goldiş. Poate că 
grăjdarul se duce de-a dreptul la Mitru şi atunci iese căi de tot. 
Ce-ar putea să-i spună secretarului?... Ei, dacă nu s-ar fi 
întărâtat şi l-ar fi trimis pe Vărzaru să scoată articolul!” Dar 
parcă toate îi merg rău în ultima vreme. Până nici Lenţa nu mai 
e ca altădată. leri noapte s-o ferit de el. Înainte, numai dacă 
întindea mâna după ea, Lenţa îi torcea la umăr ca o pisică. Ce 
dracu s-o fi întâmplat cu ea?... _ 

Dar nu asta îl frământa acum cel mai mult. Işi aduse aminte 
că nici măcar n-a citit articolul. Poate n-o fi atât de grav cum i-o 
spus Vărzaru. Că Vărzaru e ca o femeie, se sperie şi de umbra 
lui. Se trase sub şopron şi despături articolul. Cu fiecare rând 
citit, pălea. Oamenii îi cereau socoteala banilor puşi deoparte 
pentru vite de prăsilă. Înseamnă că va trebui să-şi vândă griul 
înainte de vreme şi să pună banii la loc. Îi veniră în minte banii 
lui Antoniu Petcu. Acum când îşi amintea de portofelul plin avea 
aproape dureri fizice. 

Merse spre grajd. Uşa mare, de lemn greu de stejar ars, era 
deschisă şi pe ea ieşeau aburii călduţi, mirosind a fân şi a baligă 
de cal. Se auzi boncăluitul mânios al lui Mircea, taurul cel nou, 
de care numai Bicaşul se putea apropia. Goldiş îşi plimbă 
privirile de-a lungul crupelor lucioase, bine ţesălate. Mângâie în 
treacăt pe Rigo, o vacă de lapte pentru care primiseră premiu 
vara trecută, apoi strigă: 

— Unde eşti, loane? 


— Aici! rosti din celălalt capăt făptura înaltă, zdravănă a 
Bicaşului. 

Stingherit, preşedintele spuse câteva vorbe fără rost, lăudă 
buna îngrijire a vitelor. Îi era ciudă pe el însuşi. De ce a venit 
aici? De bună seamă grăjdarul nu era vinovat cu nimic. 

— Na, ia o ţigare, îl îmbie cu tabachera deschisă. 

— Mulţam. 

O vreme, Goldiş se foi de pe un picior pe altul, neştiind cum să 
înceapă. În cele din urmă, văzu lângă iesle viţelul cel nou. 

— De ce nu-l acoperi? O să răcească. 

— N-avea tu grijă de asta! Te-oi pricepe bine la pământ, la 
gospodărit, dar la vite, ba. Lasă astea în seama Bicaşului, că 
niciun prunc nu-i îngrijit mai bine ca Floricica. 

Tăcură. 

Goldiş nu reuşi să înece în el un sentiment de admiraţie faţă 
de grăjdar. N-a fost zi, sărbătoare, ca Bicaşul să fi lipsit de la 
muncă, să nu-l fi găsit aici cu furca în mână, înjurând ba 
magazionerul, ba conducerea, că nu s-au îngrijit de fân, de paie 
sau de grăunţe. Mulgătoarele au avut halate albe chiar înaintea 
îngrijitoarelor de la căminul de zi. E drept, numai cu o zi înainte, 
pentru că a doua zi chiar, Goldiş s-a dus la Oradea, la 
cooperativă, să cumpere un sul de pânză albă, să le facă şi lor 
halate. 

O bucată de timp Goldiş mai urmări munca Bicaşului, apoi se 
apropie de el: 

— Măi loane, tu mă ştii, începu cu greutate. Tu mă ştii că ți- 
am fost totdeauna binevoitor... Şi cu diploma... atunci... în 
vară... am pus vorbă bună... 

— Mele... 

— Da, da... să ştii... 

Şi deodată, cu toate că-şi propusese să vorbească liniştit, să-l 
tragă de limbă, stăpânirea de sine îl părăsi. Strigă: 

— Tu ştii, mă, cine a scris porcăria aceea! Ştii, să nu zici nu! 
Ce v-am făcut eu vouă să veniţi cu ticăloşii din astea? 

— Oamenii-s nemulţumiţi, mormăi Bicaşul. Intreabă ce-i cu 
banii... Că ştii — se aplecă el spre Goldiş — oamenii n-au bani. 

— Bine, dar în adunarea generală am spus că trebuie să 
cumpărăm doi armăsari şi dracu ştie ce încă... Şi toţi au ridicat 
mâinile. 


— Dar asta a fost anul trecut, în decembrie. Unde-s vitele?... 
Şi de-atunci... ehe, a cam trecut timp! Nu ştiu ce-i cu tine, 
Goldiş, nu mai eşti tu preşedintele care erai. 

— Cum? se înfurie Goldiş ce vrei să spui? 

— Multe, mă Goldiş... Te-am căutat de câteva ori şi acasă, şi 
la sediu, dar tu, dracu ştie în ce treburi te-ai băgat până peste 
cap. Nu te mai prinde omul de la o vreme. Cam de atunci de 
când ai luat-o pe Lenta... 

— Asta ai vrut să vorbeşti cu mine? 

— Şi asta, dar mai sunt şi altele. Ţi-am zis că oamenii n-au 
bani. Au grâne, dar nu vor să le vândă. Aşteaptă să se mai urce 
preţurile. Pricepi? De asta ar trebui să te îngrijeşti tu, la 
conducere. Nu ştiu cine le-o băgat în cap afacerea asta, dar nu-i 
bine... 

— Ai dreptate, făcu preşedintele. Dar oamenii vor să trăiască 
mai bine... Şi... vezi, măi Bicaşule... nu e chiar aşa de uşor... 

Bicaşul se foi de pe un picior pe altul, apoi deodată se 
întoarse: 

— Mă duc să rânesc sub Mircea. 

3 

Goldiş Mihai, preşedintele gospodăriei colective „Steaua 
roşie”, era un om în toată puterea cuvântului. Aşa judeca tot 
satul. Inainte vreme, în lumea cea veche, se zbătuse ca peştele 
pe uscat, încropind tot felul de meşteşuguri, doar-doar o izbuti 
să strângă ceva bani să-şi cumpere pământ. Taică-său îi lăsase 
vreo patru iugăre, într-un loc rău, pe coasta dinspre Grinduri, 
acolo unde în vremea din urmă, când au fost toamne cu ploi 
îmbelşugate şi ierni cu zăpezi de trei sferturi de metru, Crişul se 
revărsa în fiecare, primăvară. lar când era secetă, pământul lui, 
nisipuri şi grund, lăsa să se scurgă toată mana spre funduri, aşa 
că din partea asta n-avusese nicio nădejde. 

Se apucase de stupărit, vânzându-şi lucrurile din casă ca să-şi 
poată cumpăra câţiva stupi cumsecade, şi mai că era să iasă 
odată la capăt, dar într-o noapte de primăvară, cineva îi furase 
toţi stupii şi nici până astăzi nu izbutise să afle cine-a fost 
nelegiuitul. 

Pe urmă, în '45, i-a murit nevasta cea dintâi, o femeie slăbuţă 
şi bolnăvicioasă, şi a rămas văduvoi cu doi copii. Cât s-a zbătut 
atunci, numai el ştia. A şi argăţit câteva luni, dar s-a lăsat. Nu 


biruia el ruşinea asta. Să-l arate lumea cu degetul: Goldiş Mihai, 
slugă la dârloagă. În primăvara lui '46, fusese ales preşedintele 
comitetului comunal pentru reforma agrară. Şi-a luat cel mai 
bun pământ, în apropierea Crişului, un pământ negru, mustos. 
Nimeni nu s-a gândit să-i ceară socoteală: era sărac, noile legi 
erau de partea lui, astfel că n-avea niciun rost să te pui rău cu 
el. S-a îmbătat trei zile în şir ca să nu fie nevoit să le privească 
oamenilor în ochi: i se părea că citeşte acolo mustrări ascunse. 

Anul acela fusese secetos. Dar Goldiş nu se dădu bătut. E 
drept, a avut şi pământ bun, dar s-a spetit ca nimeni altul: din 
zori şi până noaptea târziu căra cu butoiul apă din Criş şi 
roadele n-au întârziat să se arate. Numai pe fâşia lui prinsese 
rădăcini griul. Ţăranii bătrâni se cruceau şi seara nu era casă în 
care să nu se vorbească de el. Era socotit drept cel mai harnic şi 
cel mai bun gospodar din sat. Goldiş slăbise: seara cădea obosit 
în pat, dar tot timpul se scula dimineaţa. 

Pe vremea aceea, când vorbea de comunişti, Gherdan îl dădea 
drept pildă, Atunci l-a cunoscut Goldiş şi pe Vărzaru, care era un 
fel de notăraş. Ştiind cât preţ se pune pe Goldiş, Vărzaru se 
arăta tare prietenos cu el. Nu o dată a uitat să pună câte un 
zero la capătul sumei care indica darea lui Goldiş. Goldiş a aflat 
asta mult mai târziu. Supărat, a încercat să stea de vorbă cu 
Vărzaru, dar acesta i-a luat-o înainte: 

— Lasă, nene Goldiş, doar suntem oameni. 

Lui Goldiş îi era ciudă că n-a avut putere să se împotrivească, 
dar nu mai avea ce face. Işi muşca numai buzele şi-l înjura pe 
Vărzaru în gând. 

Pe urmă, în '49, când a început pământul pentru înfiinţarea 
gospodăriei agricole colective, Goldiş se trecu primul pe listă. 
Mulţi l-au urmat. Ştiau că alături de el nu se poate să le meargă 
rău. Şi nu s-au înşelat. Goldiş se dovedi şi mai bun gospodar în 
ale organizării. Când S.M.T.-ul a întârziat cu aratul, n-a stat mult 
pe gânduri, a dat poruncă să se scoată plugurile, şi în fruntea 
brigăzii întâia era el. Muncea pe brânci, iar seara nu se culca cu 
ceilalţi: stătea lângă telefon, înjura de toţi Cristoşii pe directorul 
S.M.T.-ului, pe cei de la raion, pe cei de la regională. 

Nu o dată gospodăria lor a fost dată drept pildă pe regiune şi 
oamenii l-au îndrăgit pe Goldiş. In gospodărie aveau de toate 
cele. Atunci a reapărut Vărzaru. Nu era zi să nu treacă pe la 


gospodărie şi să-i amintească lui Goldiş că a reuşit să înşele pe 
cutare sau pe cutare inspector care a căutat printre hârţoagele 
sfatului. 

— N-a descoperit nimic, că nu-s om prost şi-apoi era vorba de 
dumneata. Cum să iasă vorbă urâtă tocmai de preşedintele 
gospodăriei? Doar ştiu ce-i cinstea. Spune, nene Goldiş, n-ar fi 
pe-aici un locşor şi pentru anine? Cât de mic, că eu nu-s omul 
care... 

Nu i-a fost greu preşedintelui să-l ajute pe Vărzaru, 
angajându-l ca socotitor, că, de bine de rău, fostul notar se 
descurca cu cifrele şi ţinea condicele la zi. Totuşi îl ura, pentru 
că se simţea obligat faţă de el. Il brutaliza. Poate de aceea rolul 
lui Vărzaru se micşoră şi, în relaţiile cu preşedintele, era mai 
mult un fel de slugă decât un om de conducere. Uneori Goldiş se 
lega de el fără pricină şi se bucura de teama lui, cu atât mai 
mult cu cât îl ştia şi însetat. 

„Nu-s eu de lepădat — îşi spunea Goldiş — de vreme ce 
oamenii cu carte, ca Vărzaru, se tem de minei” 

Se îmbrăca frumos, curat, ca un flăcău. Îl omora însă 
singurătatea. Venea ostenit de la muncă: acasă era pustiu. 
Copiii, deştul de mărişori, erau la învăţătură. Unul la Şcoală 
metalurgică din Cluj, altul la Petroşani, la Institutul de mine. 
Casa îi rămăsese atât de pustie, încât îi era groază să iasă din 
sediu. Mergea acasă cum s-ar fi dus la puşcărie. Îl sfătuiau 
prietenii, şi mai ales Vărzaru; „însoară-te, omule, ce dracu!” 

Dar Goldiş nu se mai gândea la însurătoare. 

„Mi-a trecut vremea”, spunea el. 

Mai demult, îşi mai alina din când în când nopţile în patul 
vreunei vădane, venind seara târziu, pe furiş, ca furii, fiindcă se 
temea de gura satului. Apoi încetă să se mai uite la femei. De 
când ajunsese. Preşedinte, acele văduve se lipeau de el ca 
scaiul, făcându-i ochi dulci, chiar atunci când erau mai mulţi 
oameni de faţă, şi el se supăra de asemenea ruşine şi ocară. 

Asta a fost până acum doi ani când, de ziua eliberării, s-au dus 
cu echipa culturală la raion, la Salonta. Era veselie mare, cântau 
cu toţii de se zguduia văzduhul albăstrui şi tremurător de 
fierbinte. Goldiş stătea în căruţa dinţii, eu familia lui Toader 
Roşu, un mijlocaş pe care-i adusese el în gospodărie şi care 
acum era fruntea. Atunci o băgă de seamă pentru prima oară pe 


fata lor, Lenţa. O ştiuse şi înainte: era o azvârlitură de fetişcană, 
subţire, numai ochi şi sprâncene şi tare răzgâiată, că doar era 
una la părinţi. Cum de s-a împlinit aşa dintr-o dată?... 

Obrazul îi era alb ca o năframă spălată şi avea doi ochi mari, 
negri şi umezi. Era împlinită şi mlădioasă, îmbrăcată într-o bluză 
albă de mătase, care juca în ape deasupra umerilor rotunzi, 
avea o fustă albastră şi în picioare sandale şi ştrimfi albi, ca 
domnişoarele. De unde la început Goldiş fusese tăcut, dintr-o 
dată scutură de pe el toată amorţeala, începu să glumească şi 
să povestească atâtea de prin locurile unde umblase, încât toţi 
ascultau la el cu gura căscată. 

La Salonta, echipa culturală „Steaua roşie” luă premiul întâi şi 
în curtea căminului cultural se încinse petrecere şi joc. Goldiş se 
privi de câteva ori, pe furiş, într-o fereastră. Era om înalt, 
puternic, cu umerii laţi. Sub cămaşa albă de in, strălucitoare ca 
laptele, îi bănuiai muşchii puternici. Cu pantalonul negru, bine 
întins, şi e u cizmele mici de box, nu i-ar fi dat nimeni mai mult 
de treizeci şi cinci de ani. Nu avea fire cărunte decât la tâmple şi 
obrazul îi era neted, plin. 

înainte vreme, la vreo petrecere, stătea deoparte, 
încurajându-i pe tineri cu privirea ori cu vorba. Acum, când 
muzicanţii începură să zică Mureşana, se ridică sprinten, o luă 
pe Lenţa de mână şi jucă cu atâta foc, încât directorul şcolii din 
Salonta îl ţinu de rău că nu joacă în echipa culturală a raionului. 
Apoi urmă un Ceardaş şi, cu mâinile lui mari, cuprinse mijlocul 
mlădiu al fetei. 

— Bine mai joci, bade Mihai. N-au ce se prinde feciorii cu 
dumneata. 

El îşi umezi buzele cu limba. Nu ştia cum s-o roage să nu mai 
spună „bade” şi „dumneata”. Mormăi ruşinat: 


— Da de unde... 
Şi pe neaşteptate o strânse la piept, învârtind-o. Răsuflarea ei 
răcoroasă îi mângâie obrazul, înfiorându-l. li primea drept în 


inimă privirea umedă şi mirată, ameţindu-se ca de vin. 

— Te-ai făcut fată mare, şopti el. 

Ea râse. 

Goldiş băgă de seamă că părinţii fetei erau tot timpul cu ochii 
după ei. Se ruşină, apoi întâlnind privirile nanei Floarea citi 
bucurie, înţelegere şi mândrie. „Doar îs preşedinte, ce dracu”, 


se gândi el. Nu ştiu că Lenţa îi făcu ochi dulci să-l necăjească pe 
Gheorghe. 

S-au întors seara târziu, tăind drept peste câmpuri. Mirosul 
miriştilor era ametitor, se strecura în sânge, amărui şi cald, ca şi 
cum pământul ar fi cuprins în sinea lui toată aroma fierbinte a 
soarelui, şi acum, în faptul nopţii, răsufla încet acel iz de grâu şi 
ţărână, de floare îndărătnică de câmp. În căruţa dintâi fetele 
cântau cu glasuri argintii, iar flăcăii, ameţiţi de vin şi de tinereţe, 
le ţineau isonul. Când o mai scrânteau, moş Tulucan, paznicul, îi 
îndrepta cu asprime. Goldiş stătea în căruţă alături de Toader 
Roşu şi vorbea cu el despre treburile gospodăriei, dar gândurile 
îi zburau aiurea. 

— la mai lăsaţi odată treburile, oameni buni, se zborşi nana 
Floarea. Aveţi! Destulă vreme şi mâine. Frumos cântă fetele 
noastre, se întoarse ea spre preşedinte. 

— Frumos, încuviinţă acesta cu gâtul uscat. 

Ar fi vrut ca drumul să nu se mai isprăvească, să ţină aşa, la 
nesfârşit, sub farmecul cerului neclintit, spuzit de stele, ca de un 
pojar argintiu. Ar fi vrut să meargă până în zori mereu, pe 
drumul neted, ca o panglică lăptoasă, de unde, în urma lor, se 
ridicau norişori de praf fin, aşternându-se pe frunzele late ale 
brusturilor de pe marginea şanţului. 

— Da, da, sporovăia nana Floarea. De ce nu mai vii pe la noi? 
Ne-ai cam uitat. Prin '49 erai nelipsit. De, atunci voiai să ne 
lămureşti... 

— Şi n-am făcut bine? glumi preşedintele. 

— Ba cum nu! Omul ista. Se tot codea, că eu... Da de atunci 
ne-ai cam uitat. De, treburile. Că preşedinte ca tine, măi Mihai, 
mai rar.. 

— Nu-l lăuda, că nu-i fecior de însurat, râse Toader, 
aprinzându-şi pipa. Şi păcănind cu plăcere. 

Goldiş simţi ca. O împunsătură, „Oare o fi vorbit înadins? Ori 
numai aşa, ca să se afle în treabă...” 

— Şi de ce nu? sări nana Floarea, Nu vezică nu-i altul ca el în 
sat?” pe, moşule, ţi-aui slăbit vederile, se vede. 

— Ei! dădu din mână plictisit Toader, şi întorcându-se spre 
preşedinte: Ce-ţi mai; fac feciorii? Învață? 

— Învață, răspunse răstit Mihai. 


— Altădată, n-ar fi ieşit domni din ei — rosti gânditor Toader — 
da acum... Ehei, cum de n-am şi eu una! , 

— Las’ că o să ai nepoți, chicoti nana Floarea, înghiontindu-l 
pe Goldiş. Ori nu?... 

în noaptea aceea, Goldiş nu doimi. După câteva ceasuri de 
zvârcolire, aşternutul îl ardea şi cearşafurile i se adunaseră 
hoţite sub trup. Afară, pusta strălucea ca o pânză a cerului, 
coborâtă încet, nesimţit, pe pământ. Zuruiau greieri şi umbre 
tainice foiau în întunericul albăstrui de la poalele copacilor, 
nedezvăluite de poleiala străvezie a lunii. Odaia i se păru 
străină, pustie şi urâcioasă: pe la colţuri atârnau pânze de 
păianjeni, ca într-o locuinţă de vrăjitoare. 

Din ziua aceea, Goldiş era nelipsit din casa lui Roşu. Nu scăpa 
niciun prilej să stea de vorbă cu ei, deşi atunci când Lenţa era în 
odaie, aşezată cuminte, după cuviinţă, într-un colţ şi făcându-şi 
de lucru cu degetele subţiri şi albe, glasul lui Goldiş răsuna 
răguşit şi vorbele stângace. 

îl pusese pe Vărzaru să afle cam ce feciori i-ar da târcoale 
fetei şi pe care dintre ei l-ar plăcea. Ştirile aduse de socotitor îl 
liniştiră: fata era zglobie, glumeaţă, nu se prea legau feciorii de 
ea din pricină că avea o limbă ascuţită ca o sabie. Gheorghe 
doar, dar acesta era tare molâu. 

Goldiş pricepuse de mult că nana Floarea i-a înţeles venirile 
atât de dese şi că le încuviinţează. Totuşi nu ştia cum să 
înceapă vorba faţă de Toader, care îi era prieten şi-i vorbea ca 
unui om în vârstă, deopotrivă cu el. Toader Roşu se prefăcea că 
nu vede, nu aude nimic. Umbla ursuz prin casă, bodogănea de 
unul singur, îl ocolea pe Goldiş şi numai la stăruinţele nanei 
Floarea se arăta prietenos cu dânsul. Doar odată, când îl văzuse 
toată seara cu ochii pe Lenţa, nu se putut stăpâni să nu-i spună: 

— Cred că ţi-ai pierdut minţile, măi Mihai... Nu mai eşti tu bun 
de cocoș... 

Goldiş se întunecă. Dacă nana Floarea n-ar fi stăruit să 
rămână — „că Toader e beat, nu ştie ce spune” — ar fi plecat şi 
nu le-ar mai, fi călcat niciodată pragul. 

Nana Floarea era tare înţelegătoare. Seara îl petrecea până la 
poartă, îi dădea curaj şi-i vorbea de parcă l-ar fi avut deja 
ginere. 


— Eu ştiu că-ţi place Lenţa, spuse ea într-un rând. Numai că ai 
orbit de dragul ei. Pe noi nici nu ne mai vezi. 

— Nu pricep, făcu Goldiş. 

— Ei, nu pricepi! Uită-te la Toader, cât îi de bătrân. Şi-i obosit. 
lar câmpu-i departe... De când tot ar fi vrut el să te roage să-l 
treci la grajduri, dar acum, de când umbli în casa noastră, cum 
să-ţi mai spună? 

Goldiş rămase locului, mut. Cumpăni o clipă în gând, apoi 
răspunse în pripă: 

— O să-l pun la grajduri. 

— Şi ce-or să spună oamenii? 

— La dracu. Is sau nu-s preşedinte. 

— Eşti, cum să nu fii? aşa spuneam şi eu... 

Şi Goldiş se obişnui cu gândul că Lenţa nu poate fi decât a lui. 
Numai când se gândea la ea, răsufla mai greoi şi-l cuprindeau 
fierbinţelile. 

lar Lenţa, păcătoasă, de parcă ar fi ştiut ce-i în el, i se învârtea 
în faţă, sprintenă şi mlădioasă, râzând de fiecare vorbă a lui. 

Goldiş nici la gospodărie nu mai avea capul limpede: se 
gândea la Toader Roşu, la Lenţa. Gherdan, nemaiputând să 
rabde, îl întrebă într-o zi: 

— Ai bolunzit, Goldiş? 

— Ce fel de vorbă-i asta? 

— laca, vorbă românească. Văd că tare dai târcoale pe la casa 
lui Toader. Oamenii spun că ai pus ochii pe Lenţa. Nu se cade, 
eşti preşedinte... 

— Şi dacă mi-s preşedinte n-am voie să iubesc? 

— Ba, cum drac' nu. Dar sunt atâtea femei de seama ta, încât 
să fii tu în stare să alegi dintre ele. 

— Eu am gânduri serioase cu Lenţa. 

— Cum adică? întrebă, mirat, Gherdan. 

— Vreau s-o iau de nevastă. 

— Ai căpiat. Păi i-o copilă, vrei s-o nenoroceşti? 

Goldiş se supără. În zadar încercă Gherdan să-i mai spună 
ceva, preşedintele se închisese în el ca într-o găoace. Când văzu 
că Gherdan nu se lasă de vorbit, se răsti la el: 

— Oi fi tu secretar de partid să-mi dai sfaturi, dar viaţa mea, 
eu mi-o aşez. Şi mi-o aşez aşa cum îmi place mie. 


— Eu te credeam om serios, măi Goldiş. Nu ţi-aş fi spus nimic, 
dar tot satul vorbeşte. Se zice că ai vrea să-l pui la grajduri în 
locul Bicaşului pe Toader Roşu. Asta înseamnă că vrei s-o 
cumperi pe Lenţa. 

— Toader Roşu se pricepe la vite, de aia am vrut să-l pun 
acolo. 

— Şi Bicăşul nu se pricepe? 

— Se pricepe şi el. 

— Atunci? 

— Să mă laşi în pace! N-am să-l pun pe Toader Roşu la vite 
dacă nu-l vreţi voi, dar te rog pe mine să mă laşi în pace. 

— Eu cred — spuse ca încheiere Gherdan — că ţi-a trece. 
Gândeşte-te că ai copii mari, aproape de o vârstă cu Lenţa... Și 
apoi mai e şi Gheorghe. 

Goldiş se supără. | se părea că toată lumea vorbeşte din 
invidie. Cu toate astea nu s-a dus vreo trei zile la Toader. Pe 
urmă n-a mai putut răbda: Oricât — şi-a spus — omul are o 
singură viaţă, care trebuie trăită. De ce să nu şi-o aşeze cum e 
mai bine? 

Gherdan hotărî să stea de vorbă cu nana Floarea. 

— Uite, nană, voi aveţi o fată tinerică. Oamenii au luat-o în 
vorbă... cum că ea şi bătrânul Goldiş... 

— Goldiş nu e bătrân şi apoi nimeni să nu se lege de fata mea. 
Ori scrie în statut — spuse ea cu răutate — că fata mea nu are 
voie să se mărite cu preşedintele? 

— Dar ea vrea? 

— No, că doar n-o s-o întreb pe Lenta... Ce ştie ea?! E copilă... 
O să-mi mulţumească ea mai târziu. 

Gherdan îşi dădu seama că ea nu putea să-l înţeleagă. Tot din 
pricina, asta nu mai stătu de vorbă nici cu Toader. lar când 
Goldiş află că Gherdan fusese pe la familia Roşu, îl căută şi-i 
spuse ameninţător: 

— In viaţa mea să nu te amesteci. Eu atâta îţi spun! Dacă vrei 
Să-mi strici casa, apoi n-o să iasă bine. 

Gherdan n-a avut încotro. Il lăsă în plata domnului. Credea că 
până la urmă Mihai o să-şi vină în fire. Dar Goldiş, întărâtat, se 
încăpăţână şi mai mult. Mai cu seamă după ce în timpul 
dezmiriştitului se întâlni cu Lenţa între patru ochi. Venea cu 
mâncare pentru taică-său şi tocmai urca dolma, cu basmaua 


alunecată pe umeri şi părul negru curgându-i pe spate: era roşie 
de soare şi de, goană. S-a oprit o clipă lângă Goldiş, pe coama 
dolmei. De aici până departe, privirea alerga nestânjenită pe 
deasupra miriştilor cafenii, răscolite de plug, de-a lungul malului 
Crişului, care curgea domol pe sub sălciile cu frunze verzi 
închise, plutind apoi de-a lungul firului apei, până departe, unde, 
sub zarea tremurătoare a cerului, se iveau ca dintr-o brumă 
viorie coastele munţilor Codrului. Fata răsufla grăbită, ţinându-şi 
fruntea ridicată s-o mângâie boarea uşoară, tomnatică ce venea 
dinspre porumburi. Goldiş înţelese că fără ea viaţa lui nu mai 
avea niciun preţ. Voi s-o apuce de mână, dar se opri la timp. 
„Ce-o să creadă despre mine?” In seara aceea, fără să mai stea 
pe gânduri, se duse la nana Floarea şi-i spuse totul. 

Bucuroasă, silindu-se să nu arate, nana Floarea vorbea mereu: 

— Suntem tare mândri de cinste. Om ca tine, Mihai, mai rar, 
asta o spune tot satul, dar trebuie să întrebăm şi fata, că de, 
cine ştie, inima tinerilor e cu toane, ei de ea ascultă, nu de noi, 
cei mai trecuţi în vârstă, care ştim ce e bine şi ce e rău. Eu îţi 
mulţumesc pentru cinstea ce ne faci... 

— Când să trec pe aici? întrebase el ruşinat, îmboţindu-şi 
poalele vestonului nou, luat de la Oradea. 

— D-apoi îi veni mâine la prânz la noi, că tu eşti om singur. lar 
cu Lenţa oi vorbi eu. 

Ziua aceea a fost tare lungă. Trecea greu, ca şi cum cineva s- 
ar fi opintit în urma ei s-o ţină în loc. 

A doua zi, cu izul amărui al răchiei. De prună în vârful limbii, 
împiedicându-se în pas, intră în casa cea mare. Masa era 
aşternută, faţa cea nouă de damasc strălucea. Toader, destul de 
afumat şi el, se clătina pe picioare, încercând să îngaime ceva. 
Apoi îl luă pe Goldiş de gât, îi sărută lipicios, îmbiindu-l la 
pahare. 

Mai târziu — Goldiş nu-şi dăduse seama cât timp trecuse — 
intră şi Lenţa. Faţa îi era plină cu vânătăi şi ochii nu-i mai 
râdeau, ci priveau drept înainte, cu un fel de ciudată curiozitate. 

— Hai, fata mamei, haide, nu te sfii... Domnul să vă ajute să 
fiţi fericiţi şi să ai grijă de ea, Mihai, că noi, atât cât au îngăduit 
vremurile, numai cu binele am învăţat-o şi-i fată binecrescută şi 
ştie de toate, şi coase, şi toarce, şi mâncare ştie să-ţi facă, doar 


am învăţat-o eu. Numai o fată am avut... Doamne, doamne, cum 
trece vremea şi iaca ne trezim în pragul somnului celui de veci! 

— Nu te teme, mamă, se grăbi s-o liniştească Goldiş. Când i-a 
spus mamă, i s-a oprit în gât un nod, ca o găluşcă. La mine are 
să trăiască ca o doamnă... Mi-s. Preşedinte, am de toate, pe 
braţe oi purta-o. Că doar muierea mea n-a trudi pe câmpuri... 

— Hi, hi! chicoti nana Floarea, mai bine-i aşa... Că de, 
gândeşte-te, dragul meu ginere, pe acolo mai sunt flăcăi şi 
aiştea de azi îs nespus de obraznici, şi nu că, doamne fereşte, aş 
vrea să zic că tu n-ai fi om în puteri, dar mai bine să înconjuri 
răul, să nu te lovească când nu te aştepţi. Căci noi, dragul meu, 
am învăţat-o cu binele... 

Cuvintele acestea „am învăţat-o cu binele” îi rămaseră 
întipărite în minte lui Goldiş. Hotărâseră să facă nunta în 
octombrie, ca până atunci să aibă şi el vreme să rânduiască 
toate cele. Dar de unde bani? Nu-şi vânduse griul, nădăjduind că 
spre primăvară o să ia preţ mai bun, aşa cum făcuse şi anul 
trecut. Nici împrumut nu voia să ceară şi, chiar de-ar fi vrut, nu 
prea avea de la cine. 

Dar în starea în care era casa lui, nu putea rămâne. Cum s-o 
aducă pe Lenţa în ea? Se frământă cât se frământă, iar până la 
urmă găsi ce-i de făcut. La adunarea generală hotărâseră ca o 
parte din veniturile băneşti alo gospodăriei să fie întrebuințate 
la cumpărarea unui taur, a doi armăsari de soi şi ceva ţevi 
pentru grădină, li spuse lui Vărzaru că are neapărată nevoie de 
bani şi luă cu împrumut o sumă din banii gospodăriei. Aduse de 
la oraş zugravi, care-i făcură casa ca nouă. Pe urmă băgă de 
seamă că acoperişul se învechise şi când ploua curgea şi în 
odaie, drept deasupra patului. Acoperi casa eu tinichea nouă, 
înlocui mobilele vechi. Datoria se ridicase la peste trei mii de lei, 
dar nu se gândea la asta. Lucra fără preget, ziua şi noaptea. 
Banii o să-i pună el într-un fel la loc. ÎI linişti şi pe Vărzaru, care 
de altfel nu avea curajul să-i iasă din cuvânt. 

Singura grijă a lui Goldiş era Mitru Gherdan. Acesta se 
împotrivise cu înverşunare căsătoriei şi parcă oamenii s-ar fi 
înţeles cu el. Cu cât se apropia ziua nunţii, discutau tot mai mult 
pe socoteala lui Goldiş. Nu o dată îi auzea vorbind despre el şi 
Lenţa: 


— Nu face bine preşedintele. Pui îi trebuie lui? Are vădane cât 
îi trebuie, la ce dracu se leagă de fete tinere? Ori a dat în mintea 
copiilor? 

Goldiş se făcea că nu vede, că nu aude. N-ar fi putut explica 
cu nimic hotărârea luată, dar simţea că fără Lenţa viaţa lui n-ar 
face două parale. „Cel puţin la bătrâneţe să am zile senine — îşi 
spunea — că pe urmă dracu m-o lua în groapă.” 

în ultima vreme, e drept, Lenţa se ofilise, o ţâră, da asta, de 
bună seamă, de grija nunţii. De câteva ori încercase să fie 
singur cu ea, dar Lenţa îl ocolea şi asta îl întărită şi mai mult. Nu 
se mai îngrijea de gospodărie, de muncă, de nimic. Gheorghe îl 
înfruntă, de câteva ori la şedinţele de analiza muncii şi mulţi, 
Bicaşul şi alţii, îi ţineau isonul. Goldiş dădea din mână. 

Mitru Gherdan îl chemă într-o seară să stea de vorbă. Goldiş 
merse la el cu o uşoară strângere de inimă, dar hotărât. „In 
viaţa lui particulară să nu se bage nimeni. Nici Gherdan, nici 
partidul! Şi ce-i dacă-i tânără? Fiecare îşi potriveşte viaţa după 
cum îi place.” 

— Eu socot să te gândeşti bine, tovarăşe Goldiş, spuse în cele 
din urmă, la despărţire, Gherdan. Tu eşti preşedinte, ne eşti 
tovarăş bun, eşti membru de partid. Tu ar trebui să ştii. Şi apoi, 
mai e şi încrederea oamenilor. Eu ţi-o spun deschis. Peste doi- 
trei ani, dacă nu mai devreme, o să ai numai necazuri. Ea nu 
ştie ce face. Şi-apoi mai cred că ea a fost silită de părinţi. 

— Nu cred. Asta spun ăia care mor de invidie. Şi-ţi mai spun 
ceva. Dacă peste ani nu m-o place, a fi liberă. Dar eu nu cred 
asta! Tu mă ştii, Gherdane... 

Gherdan nu avu ce să-i răspundă. Socoti că cel mai bun lucru 
e să lămurească oamenii, ca ei să nu-l învinuiască pe Goldiș. 
Goldiş era gospodar bun, preşedinte şi mai bun, ar fi fost păcat 
ca din cauza asta oamenii să-l privească cu neîncredere. Deşi în 
sinea lui era nemulţumit, gândea că asta era cea mai bună 
ieşire. Mai ales că şi tovarăşii de la raion cu care stătuse de 
vorbă fuseseră de aceeaşi părere. 

— Dacă omul se căsătoreşte în lege, dacă fata nu se 
împotriveşte şi nici măcar părinţii, ce să te bagi? Partidul, 
dimpotrivă, ar trebui să-i ajute. 

— Voi nu cunoaşteţi toată socoteala, încercă să-i convingă 
Gherdan. 


— Tovarăşe Gherdan, parc-ai fi o babă! Cu de-astea te ocupi 
dumneata în gospodărie?... 

Gherdan plecă de la raion, nemulţumit. 

Lui Goldiş nu-i păsa de privirile piezişe ale oamenilor. Se 
gândea la Lenta, la aşternutul alb şi răcoros al patului, la zilele 
frumoase care-i stăteau în faţă. 

La nuntă s-a făcut petrecere mare chiar în sediul gospodăriei. 
Au jucat feciorii şi fetele până în zori, dar, începând de pe la 
miezul nopţii, Goldiş, cu toate că turnase în el băutură 
nemăsurată, începu să se simtă trist, înnegurat. Alături de 
umărul lui simţea umărul cald, zvâcnitor al nevestei. Acum o 
ţinea de mână şi ar fi fost în stare, dacă ea i-ar fi cerut, să-i 
coboare şi luna de pe cer. 

Mulţi dintre colectiviştii fruntaşi nu veniseră la nuntă, cu toate 
că Gherdan a stăruit pe lângă fiecare să vină să-l cinstească pe 
preşedinte. 

Eu aş veni — i-a spus [ugui — dar muierea nu vrea să vină. 
Cică tot satul râde de el. 

La început Goldiş s-a încruntat la văzul scaunelor goale, pe 
urmă a înjurat de toţi sfinţii. 

— Să se ducă dracului, că doar n-o să mă iau după ei. Să bem 
în cinstea miresei! 

Oamenii îşi goliră paharele. 

Toader, beat şi el, se duse să-l sfătuiască pe Goldiş să nu mai 
bea. Preşedintele se înfurie şi goli pe nerăsuflate încă vreo 
câteva pahare de vin, să-i arate că el îi om, nu lepădătură. 

Spre dimineaţă, Lenţa stătea nemişcată lângă Goldiş, îi 
urmărea mişcările şi nu simţea nimic decât ameţeala de pe 
urma vinului, apoi, fără să ştie de ce, începu să plângă încet, cu 
sughiţuri. 

Pe urmă, a început viaţa cea nouă. Lenţa se silea să fie veselă, 
mulţumită, doar din când în când scăpa şi-i spunea dumneata. 
Poate de aceea lipsea ceva din sufletul lui Goldiş. Ar fi vrut să-i 
spună cât îi e de dragă, dar nu găsea cuvinte şi se temea să nu 
se facă de râs. Nu o dată i se părea că un copil zburdă prin casă 
şi-l sâcâie cu întrebări: „De ce? Cum la care ei nu putea să 
răspundă. 

Uneori, noaptea, când luna se strecura prin ferestrele mari 
dinspre uliţă, se trezea şi, ridicându-se într-un cot, îi privea pe 


furiş faţa albă, netedă, genele care aruncau umbre prelungi pe 
obraji. Oftă. Nu ştia de ce, o negură i se lăsa în suflet. Auzise 
vorbele veninoase ale unor cumetre din sat: 

— O să aibă acum ce păzi preşedintele. l-o trebuit găinuşă 
tânără, spre bucuria feciorilor. Hei, cum s-o stricat lumea... 

Goldiş era un om tăcut. Mai ales de când era preşedinte, 
învățase să-şi măsoare cuvintele. Uneori ea îl întreba: 

— De ce taci? 

Şi el răspundea încruntat, ca sub povara unor gânduri: 

— la, gândurile... _ 

Dar viaţa lui se înseninase. In fiecare seară se grăbea spre 
casă, unde-l aştepta căldura, lumina. Ce-i drept, când ea se 
apuca să-i povestească vrute şi nevrute despre vecini, despre ce 
a spus baba Safta, ori moş Tulucan, despre fata lui Boşneag, 
care a fugit cu un fecior din Beiuş, îl cam necăjeau vorbele ei, 
dar o lăsa să vorbească, fără s-o asculte, privind cu ochii obosiţi 
focul molcom şi pâlpâitor din vatră. 

Rar o scotea din casă şi atunci numai alături de el. Oamenii îşi 
întorceau capetele în urma lor şi Goldiş credea că o privesc pe 
Lenţa. O temea. La început ea îşi găsise de lucru în casă. Viaţa 
nouă, de femeie măritată adusese o schimbare în traiul ei de 
până atunci. Apoi şi grija pe care i-o purta, darurile lui o 
mulţumeau. 

Preşedintele crezu că Lenţa e fericită şi de aceea hotări să n-o 
lase la muncă. Totuşi se întâmpla uneori s-o găsească acasă, 
aplecată deasupra plitelor, tristă, cu ochii plânşi. Atunci, Mihai 
Goldiş se înfuria, socotind-o neputincioasă să priceapă de ce n-o 
lăsa la câmp. 

— Avem noi destule, de toate cele, de ce să te mai omori şi tu 
pe arşiţă? Până am eu două braţe puternice, fii doamnă, că-s 
doar preşedinte... 

Lenţa tăcea, şi tăcerea, ca o povară de prisos, îl dobora pe 
Goldiş. Mai bine ar fi vrut ca Lenţa să-l certe, să strige, să-l 
ocărască. Incerca s-o îmbuneze cu cârpe de mătase, cu piepteni 
şi ţoale colorate. 

Gherdan îl vedea necăjit, dar poate de ce-l vedea aşa, nu se 
încumeta să-i pomenească de discuţia lor de dinainte de 
căsătorie. Il lăsa să se macine, să-şi vadă singur greşeala. 


Odată, când s-a întâlnit cu Lenţa, nu s-a putut stăpâni să nu-i 
spună: 

— Ei, nevastă tânără, stai închisă ca în colivie. 

— Că bine spui, bace Gherdan, închisă ca în colivie.. 

Gherdan clătină din cap în urma ei şi îi venea să se ducă la 
Goldiş să-i tragă doi pumni în ceafă. 

lar Goldiş ocolea orice discuţie despre familia lui. Se înăsprise, 
devenise poruncitor, dar gospodăria mergea strună. Nu-i mai 
zâmbea nici lui Vărzaru, ca pe vremea când luase bănii cu 
împrumut. Dacă se întâmpla ca acesta să i spună că s-ar putea 
să vie un control şi atunci va fi vai şi amar de amândoi, Goldiş 
dădea din mână: 

— Lasă, când s-o scumpi puţin griul mă duc la târg şi-i pun la 
loc toţi. N-ai tu grijă! 

Dar Vărzaru nu putea să fie fără grijă. Îl mai întreba câte unul 
când s-o hotărî preşedintele să se ducă după vitele de prăsilă, 
mai cu seamă Bicaşul, şi atunci Vărzaru pălea, făcându-se ca oul 
de găină. Incerca să explice că târgul din Beiuş n-a fost târg 
cum ar fi trebuit să fie, că mai era vreme până la primăvară. Mai 
spunea el ceva nelămurit, din care oamenii nu înțelegeau prea 
mult. Dar atât, că banii nu-s de ajuns sau dracu ştie ce-s cu ei. 

Bicaşul îi vorbi despre asta lui Gheorghe. Brigadierul încreţi 
fruntea. Şi el avea îndoieli, mai cu seamă că Goldiş avea o casă 
tare frumoasă, din nu se ştia ce. Atunci se hotărî Gheorghe să 
lămurească problema banilor cu ajutorul gazetei de perete. 
Trebuia astupată gura clevetitorilor şi cumpărate cât mai 
degrabă vitele, ca să nu se mai discute despre asta. Numai că 
atunci când se aşeză să scrie articolul, nu ştiu cum să-l 
ticluiască. Cum să vorbească de bani? 

Pe urmă, se gândi la Lenţa şi i se păru că scrie articolul de 
gazetă numai ca să lovească în Goldiş. Se lăsa păgubaş. Apoi se 
întrebă: „Dar dacă n-aş iubi-o pe Lenţa: nu l-aş scrie? Ba da! 
Atunci?...” 

încă în seara aceea, se aşeză iar la masă şi scrise cu 
chibzuială, nu prea aspru, cum ar fi scris dacă nu ar fi avut nimic 
de împărţit cu Goldiş. 

Gherdan citi articolul şi nu spuse decât: 

— Na, şi tu te-ai înmuiat! 


Gheorghe roşi. Se lăsa de pe un picior pe altul. Atunci 
Gherdan îl bătu pe umăr şi începu să râdă. 

— Gheorghe, Gheorghe, ce n-aş da eu să am aniităi!... 

4 

Tot timpul, în drum spre casă, Goldiş fu măcinat de grija 
banilor. Dacă oamenii au ridicat problema la gazeta de perete, 
înseamnă că nu se vor sfii să-i ceară socoteală şi deschis. Na, 
numai asta îi mai lipsea. 

Cu cât se gândea mai mult la articol, la Bicaşul şi la spaima lui 
Vărzaru, tot mai greu i se părea de ieşit din strâmtoare. Grăbi 
pasul şi, ajuns la podeţ, îl trecu în goană. Numai când se opri în 
faţa porţii, îşi dădu seama că alergase tot drumul şi că abia mai 
răsufla. Toată mânia de mai înainte îi trecuse, acum stăruia în el 
o teamă amestecată cu ruşine. „Ar trebui să-i pun înapoi, da de 
unde? Să-mi vând grâul din pod.” La acest gând, faţa i se 
întunecă. lubea grâul mai mult decât pământul, pe Lenţa sau pe 
sine însuşi. „La dracu — îşi zise el — mă gândesc la prostii când 
mă arde grija pentru banii lipsă. Totuşi ar trebui să vând ceva 
din grâu!” 

Se vedea în pod, înfigându-şi, în aurul sacilor, mâinile mari, 
butucănoase. Boabele coapte, care i se strecurau printre 
degete, îl înfiorau întotdeauna. Dacă nu i-ar fi fost ruşine de sine 
însuşi, s-ar fi jucat ore întregi cu mâinile în sacii de grâu, lăsând 
să-i curgă boabele prin palmă. La câmp, la vânturat, nu lipsea 
niciodată. Stătea înţepenit locului, se uita la movila aurie şi 
asculta cu evlavie sâsâitul atât de cunoscut şi drag la 
grăunţelor. Atunci îi venea să intre cu picioarele în grâu, să se 
acopere cu el, să se culce în vârful grămezii, să stea nemişcat 
întocmai ca femeile bisericoase în timpul litaniilor. 

Deschise poarta. Câinele îl primi cu un hămăit scurt, sec, de 
parcă ar fi strivit o muscă între colții puternici. Din tindă se 
auzea limpede glasul Lenţei: era un cântec plin de bucurie, ca o 
chiuitură. „Ce ştie ea!” se înduioşă Goldiş şi se grăbi să intre în 
bucătărie. Era cald, cratiţele sfârâiau pe sobă. 

Auzindu-l, ea tresări, se întoarse zvâcnind din şolduri şi-şi 
pocni braţele a mirare: 

— Dumneata erai? Dar de ce-ai venit aşa degrabă? El se aşeză 
greoi. Nu ştia cum să-i spună. De aceea se mohori: 

— Nu avem nimic de luciu astăzi... Aşa că... 


— Nu vrei să mănânci ceva? 

Şi fără a aştepta răspuns începu să umble grăbită, scoțând o 
farfurie curată şi un pahar în care-i turnă vin. 

Când trecu pe lângă el, Goldiş întinse mâna s-o cuprindă, dar 
Lenţa se feri ca o zvârlugă. 

— Cu cine ai vorbit tu în vremea din urmă? o întrebă, 
mestecând din pâine. 

Când se întoarse spre ea, rămase uluit. Lenţa se făcuse albă 
ea varul şi se rezemase de perete. Pieptul ei se ridică grăbit. 

— Cum... cu cine? Izbuti să îngaime de la un timp. 

— N-ai povestit nimănui... cum stăm noi acasă... ce ţi-am luat 
din târg şi... 

— Nuuu... 

„O fi aflat ceva?” Speriată, căuta să se ţie cât mai departe de 
el. De ce nu i-a spus până acum? Sau să-l fi lăsat pe Gheorghe 
să-i vorbească. Gândurile i se învălmăşeau. În cap, nici nu mai 
auzea. Se uita drept la Goldiş să-i citească din priviri, să vadă ce 
ştie. Dar Goldiş, abătut, se uita în farfuria din faţa lui. Părea atât 
de obosit şi bătrân, încât Lenţa se cutremură. Acum îl vedea 
pentru prima oară atât de doborât. Mai spuse o dată „nu”, să-l 
liniştească. 

— Bine atunci, încheie el, împingând farfuria din faţă. Din 
curte se auzi lătratul duşmănos al câinelui care trăgea de lanţ 
să-l rupă. Goldiş se sculă şi ieşi în tâmaţ. Vărzaru tocmai îşi 
ştergea picioarele de preş. 

— Ce-i cu tine? 

— laca, am venit într-o goană. Ştii cine o pus articolul? 

Goldiş îl înhaţă de piept. 

— Cine? 

— Gheorghe. 

Lenţa, care ieşise şi ea în cerdac, se rezemă de tocul uşii. | se 
făcu negru în faţa ochilor, apoi o cuprinse ameţeala. Nu auzise 
bine despre ce era vorba, dar numele rostit de Vărzaru îi dădu a 
înţelege. 

— De unde ştii? întrebă preşedintele, fără să-l lase pe 
socotitor de piept. 

Vărzaru nu pricepea mânia preşedintelui. Socotise că vestea 
pe care o aduce îl va ridica în ochii lui Goldiş. Atât de tare se 


sperie, încât uită să răspundă. Goldiş îl scutură încă o dată. 
Vărzaru abia se mai putea ţine pe picioare. 

— De unde ştii? răcni preşedintele. 

— Mi-o spus Tulucan, bâigui de la o vreme, plângăreţ, 
socotitorul. 

înfuriat, Goldiş îl îmbrânci în jos pe scări. Vărzaru se clătină şi 
căzu. Goldiş nu se mai uită la el. Mânia începuse să-i fiarbă din 
nou în gâtlej. Vărzaru se ridică şi aşteptă supus, urmărindu-l cu 
privirea. Nu îndrăzni să înceapă iar cu văicărelile, deşi pe drum 
îşi spusese că aşa nu mai poate merge, şi pe el o să-l mănânce 
puşcăria şi va fi vai şi amar de amândoi. 

Lenţa intră grăbită în bucătărie, uitând uşa deschisă. Pe urmă 
se auzi cum lipăie cu papucii în odaia cea mare. 

— Nu-i bai, spuse Goldiş printre dinţi. Nu ştii unde-i? 

— Acasă, unde să fie? Ori la sediu. 

— Apoi mă duc eu la el... Dumnezeii cui l-a făcut. 

îşi îndesă căciula în cap şi o porni pe uliţă cu paşi mari, 
stropindu-se de noroi până la brâu, nebăgând în seamă oamenii 
care-şi scoteau căciulile în faţa lui. 

în acest timp, Lenţa se frământa în odaia cea mare, neştiind 
ce să facă. Frângându-şi mâinile, îşi opri privirile pe iconiţa din 
perete, cerându-i parcă ajutorul. Ciorba dădu în foc şi asta o 
dezmetici. Socoti că ar trebui să dea o fugă până la Gheorghe, 
să-i spună că vine Goldiş la el. Dar pentru asta nu mai avea 
timp. „Ce-ar fi să mă duc la Gherdan să-i spun toate cele 
întâmplate!” Dar de unde să-l ia acum pe Gherdan? 

începu să se îmbrace, apoi se răzgândi. Hotări să se ducă 
acasă, dar îşi schimbă şi gândul ăsta. Cum să-i spună toate cele 
maică-sii? Că nu-l iubeşte pe Goldiş? Că nici nu l-a iubit măcar? 
Că ar vrea să stea toată ziua alături de Gheorghe? Că în casa 
acestuia îi place până şi sărăcia? N-a fost acolo decât de câteva 
ori. Dar i s-a părut că mobilele, lucrurile îi sunt cunoscute de o 
veşnicie. Astea să le spună maică-sii? Ce ar pricepe ea din 
frământările ei? Ar spune că-i nebună: 

— Auzi, vrea la sapă în loc să se învăluie în mătăsuri, şi să 
stea cu miţa lângă sobă. 

De bună seamă că ar bate-o. Dacă nu ea, atunci taică-său, 
Toader. 


Frântă de oboseală, se aşeză pe marginea patului şi începu să 
plângă, încet, fără lacrimi. 

In dreptul cooperativei, Goldiş se întâlni cu Boşneag. Vru să-l 
ocolească, dar acesta îi tăie calea. 

— Ce facem cu Lică a Birăului? Am auzit că o adus o cerere. 
Tu vrei să-l primeşti? 

— Cum o spune colectiva. Nu eu hotărăsc. Asta ştii şi tu. 

— Da vorba ta are greutate. Tu trebuie să te pui contra. Eu 
aşa îţi spun, că fruntea gospodăriei s-o face foc. Lică are o 
singură iapă beteagă şi un plug bun de fiare vechi. Atât are, şi 
cinci copii. Când s-or pune ăştia pe zile-muncă, apoi să te ţii 
numai şi să vezi cum la toamnă te duci acasă cu sacul gol... 

— Is muncitori şi ei, ce vrei să le fac? spuse Goldiş supărat că 
Boşneag îi ţinea calea. 

Vreo doi oameni, care stăteau în uşa cooperativei, se 
apropiară de ei. 

— Dacă-s muncitori şi adunarea generală pune obrazul pentru 
ei, eu nu mă pun contra. 

Asta o spuse mai mult pentru cei adunaţi, decât pentru 
Boşneag, care se mohorâse la faţă. 

— Apoi eu mă duc, adăugă după un timp şi o luă spre casa lui 
Gheorghe. 

La colţ, Boşneag îl ajunse din urmă: 

— Atunci să împărţim banii! De ce să se căpătuiască toţi 
veniţii din agoniseala noastră?! 

„Nu-i sfat prost”, cântări vorbele Goldiş. Aşa ar fi putut să 
scoată ceva din datorie şi cine ştie dac-ar mai trebui să-şi vândă 
grâul. Dar asta nu putea să-i spună deschis lui Boşneag, şi nici 
rău nu se putea pune cu el. Mai ales acum. 

— Am să mă gândesc. Dacă tu socoţi că e bine aşa, propune-o 
adunării. Să vedem ce spun oamenii. 

— Oamenii o să spună cum o să spui tu. 

— Eu am spus că am să mă gândesc. Tu propune numai... 

îl lăsă pe Boşneag în mijlocul drumului şi coti spre uliţa din 
dolmă. 

Pe Gheorghe nu-l găsi acasă, sau acesta nu voi să răspundă. 
Stătu aşa ca la un sfert de oră, lovind cu picioarele în uşă, spre 
mirarea rarilor trecători, ciocănind geamurile de era gata să le 


spargă. La zgomotul pe care-l făcu, ieşi o vecină şi-i spuse că 
Gheorghe plecase de cu noapte, nu ştia unde anume. 

Abia când ajunse la sediul gospodăriei, preşedintelui îi trecu 
prin minte că Gheorghe s-a dus la raion. Ar fi vrut să-l întrebe pe 
Vărzaru ce sumă ar fi de înlocuit exact, dar n-avea îndrăzneala. 
Acesta îl urmărea mereu cu privirile, înfiorat de spaimă şi 
trecându-i prin minte că, dacă iese bucluc, lui nu-i rămâne 
altceva decât să se spânzure de un cârlig din pod. 

De fiecare dată, când bătea cineva la uşă, preşedintele 
tresărea. Apoi, pe la vreo şase ceasuri după-prânz, se linişti. 
Pogori în el o pace de neînțeles. Ştia că trebuia să facă rost de 
bani. Dar de unde să facă, nu ştia încă. Se gândi la propunerea 
lui Boşneag. Să se împartă banii. Da, asta n-ar fi rău. Că la urma 
urmei, aşa este. De ce să se căpătuiască sărântocii din 
agoniseala celor care au dus tot greul de la început? Să se 
cumpere vite la anul, când or pune cu toţii umărul, nu acuma. 
Dar să rămână gospodăria încă un an fără taur şi fără armăsari 
de soi?... Un an e tare multă vreme. La dracu, toate sunt atât de 
încâlcite, încât abia te mai poţi descurca în atâtea socoteli. 

încercă să gândească cu mintea lui Gherdan. la să vedem: Ce 
ar spune Gherdan? Era al dracului de uşor de ghicit ce: să se 
cumpere vite de prăsilă! Nici nu-ţi puteai închipui alt răspuns. 
Dacă n-ar avea datoria asta sau ar putea să iasă la liman fără 
să-şi vândă din grâu, nici el n-ar gândi altfel decât Mitru. Totuşi, 
cel mai bine ar fi să-i rămână şi grâul, dar şi de datorie să scape. 
Poate să fie primită propunerea lui Boşneag. Că cine e prost să 
nu vrea bani? Şi dacă propunerea n-o trece prin adunarea 
generală, atunci, în cel mai rău caz, o să-şi vândă din grâu. Dar, 
orice s-ar întâmpla, are să ştie el să-l tragă la răspundere pe 
Gheorghe. 

Se liniştise şi-l povăţui pe Vărzaru să nu se lase biruit ca o 
babă. Vărzaru ar fi dat cinci ani din viaţă să-l poată sudui de 
mamă, dar înghiţi în sec şi se aplecă deasupra hărtiilor, 
scârţâind cu pana pe foile albe. 

în ziua următoare, când Gherdan se îndreptă spre sediul 
gospodăriei „i se păru că se întâmplase ceva. Ce anume, nu-şi 
putea da seama. Oamenii, deşi era încă de dimineaţă, se 
adunaseră în uliţă. Până ce ajunse la sediu, stătu de vorbă cu 
mulţi. Cam toţi i-au pus aceeaşi întrebare: ce se face cu banii? 


Fiecare îl sfătuia să ceară şi el împărţirea. „La dracu, se gândi 
Gherdan îngrijorat, asta nu-i a, bună. De unde săi fi pornit toată: 
povestea? Şi preşedintele ce-a păzit?” 

Când intră la sediu; primul cu care se întâlni fu Bicaşul, 
grăjdarul. Acesta zvârli furca din mână şi se repezi bucuros spre 
el: 

— Bine c-ai venit! Dacă ai şti ce-i pe-aici! 

— Ce? 

— Oamenii parcă-s turbaţi! Şi, ce-i mai rău, preşedintele... se 
opri scurt. 

— Spune. 

— O vorbit cu mai mulţi... Cică el n-ar fi de loc împotrivă să se 
împartă banii. 

Gherdan se încruntă. Îşi vâri mâinile în buzunarele cojocului. 

— Şi voi ce-aţi păzit?’ Tu ai stat de vorbă cu ei:? 

— Aşa şi-aşa, făcu Bicaşul. De când o vrut să mă schimbe, să-l 
pună pe Toader Roşu în locul meu, de-atunci... 

— Parc-ai fi prunc. Om în toată firea şi ţii nasu-n vânt. Ar fi 
trebuit să-l tragi la răspundere.. 

— Aici, în fugă? Trebuie să discutăm problema lui la 
organizaţia de bază. Şi Tulucan o fost de aceeaşi părere. 

Gherdan nu ştiu ce să-i răspundă. Bicaşul avea dreptate. 

— Ştii de ce m-am împotrivit eu? Oricât, e preşedinte şi 
prestigiul lui,: mai ales acuma... 

— Despre prestigiul ăsta... Prestigiul nu se face cu sila. Ori şi-l 
face omul prin muncă, ori ducă-se dracului! 

— Ai dreptate, zise secretarul. Eu mi-s vinovat. Prea umblam 
cu el ca şi cum ar fi de niagă. Pe urmă, strânse din fălci cu 
amărăciune: De câte ori n-a dat cu pumnul în masă când un 
tovarăş îşi făcea astfel autocritica: „Eu sunt vinovat.” Lai dracu! 

Desigur, Bicaşul se frământa la aceste probleme de cine ştie 
când, abia a aşteptat să-i spună, şi el, Gherdan, acum se scuză 
că a umblat cu Goldiş ea şi eu o niagă. Adică vina lui e numai că 
a fost prea îngăduitor cu preşedintele? Sau că s-a mulţumit că 
gospodăria, de bine de rău, a mers cum a mers? Il bătu pe 
Bicaşul pe umeri: 

— Va trebui să ne adunăm într-o seară şi să ne scărmănăm 
oleacă. 


— Da, da, aşa cred şi eu, spuse Bicaşul. Am să aduc ţesala cu 
mine. 

Râseră amândoi. 

Dinspre atelier se auzeau ciocăniturile faurilor. Gherdan privi 
într-acolo şi tresări: dăduse cu ochii de gazeta de perete. Văzu 
geamul spart, pe care nimeni nu se gândise să-l înlocuiască: 

— Cum s-a spart geamul? 

Bicaşul se uită în pământ. Niciodată nu-l văzuse pe Gherdan 
atât de supărat, li venea tare greu să-i spună tocmai acum cine-i 
făptaşul. 

— Tu l-ai spart? 

— Nu l-am spart eu... 

Gherdan se apropie de gazetă: 

— Ei, cine l-a spart? Sau nu ştii? 

— Ba ştiu. Preşedintele l-o spart. 

— A fost beat? 

— Nu. Sau cine ştie... vru s-o scalde Bicaşul. O vinit c-o falcă-n 
cer şi cu alta-n pământ şi o vârât cotul în sticlă. 

— Cum? Aşa i-a venit să dea cu cotul în geam?... şi îl privea 
neîncrezător. 

— O fost nemulţumit de un articol... Acela a lu’ Gheorghe, 
unde se vorbea de bani... 

— Şi unde-i articolul? 

— L-o luat el. L-o aruncat în imală, pe urmă l-o ridicat şi l-o 
pus în buzunar. 

— Şi tu ai stat aici ca pus cu furca. 

— Ba, era să ne războim, spuse Bicaşul. Numai că s-o înmuiat 
până la urmă. O vinit după mine în grajd şi m-o îmbiat la vorbă. 

— Aha! făcu Gherdan şi pomi spre sediu. 

Când intră în biroul preşedintelui, acesta ridică spre el nişte 
priviri speriate. Amândoi ştiau că sunt multe de spus, şi mai 
ştiau că discuţia asta nu mai putea întârzia. Totuşi, preşedintele 
se simţea nepregătit: se făcu purpuriu. Neras, cu ochii 
încercănaţi, avea o înfăţişare rea, de om hărțuit. 

— De mult n-ai mai venit aşa de dimineaţă, Goldiş. 

înainte să-i răspundă, preşedintele trase aer, umflându-şi 
pieptul, şi-şi pârâi oasele: 

— Aşa e iarna. Omu-i mai leneş. 

— De ce ai rupt articolul de la gazeta de perete? 


întrebarea veni brusc, fără înconjur. Goldiş se lăsă în spătarul 
scaunului. Acum ar fi trebuit să răspundă ceva deştept. Dar ce 
anume? Cum dracu de nu s-a gândit până acum la răspuns? ŞI 
totul din cauza lui Gheorghe! „Mama lui de copilandru...” Socoti 
că cel mai bun lucru e să facă pe supăratul. 

— Aşa! strigă el. Mă întrebi unde-i articolul?! L-am rupt! 
Minciuni! Batjocoresc oamenii şi... începu să zbiere: Dacă nu vă 
place de mine, schimbaţi-mă. Da nu las pe un... pe un... să-mi 
terfelească cinstea obrazului. Ai auzit? 

îl vedea pe Gherdan tăcând şi se gândi că a făcut foarte bine 
că a strigat oleacă. Doar nu se pot lipsi de el, e un preşedinte 
cum nu sunt mulţi, şi... 

— Pune imediat articolul înapoi. 

Goldiş se pregăti să se răstească iarăşi, pe urmă se temu că 
Gherdan ar putea să-l întrebe de bani, să-l cheme pe Vărzaru şi 
atunci s-a dus dracului totul. Puse mâna în buzunar, pipăi 
articolul mototolit şi pomi spre uşă. 

Unde te duci? 

— Mă duc să pun articolul. 

Vru să plece, dar Gherdan îl opri din nou. 

— Cu cine ai vorbit tu că trebuiesc împărţiţi banii? 

Preşedintele rămase uluit. Se rezemă de perete şi bâigui: 

— Bine, dar... cu nimeni. 

Privirile lui Gherdan erau aspre, necruțătoare. Goldiş simţi că 
acum ar trebui neapărat să spună ceva. Ceva care; să-l 
liniştească şi pe el şi pe Gherdan. Se întoarse spre Gherdan: 

— Am greşit, Mitrule. Ştiu, n-ar fi trebuit să rup articolul. Îmi 
dau seama că am greşit. Mi-am dat seama încă de ieri, când l- 
am rupt. Poate: l-aş fi pus îndărăt în clipa aceea, dacă n-ar fi fost 
de faţă Bicaşul. Tu ştii cât sunt eu de pornit... Asta e vina mea... 
Mereu tip şi fac după cum mă taie capul... 

Vru să se ducă spre uşă, dar Gherdan îl opri din nou: 

— Cu cine ai vorbit tu că trebuie împărţiţi banii? 

„La dracu, iar despre bani e vorba.” 

— Cu cine-ai vorbit? 

— N-am vorbit cu nimeni, zău... Da ce dracu, nu mă crezi? Se 
opri brusc, încreţindu-şi fruntea. Ba da, am vorbit cu... stai cu 
cine?... Da, cu Boşneag. M-a oprit ieri în faţa cooperativei. Era 
tare nemulţumit. Doar ştii cum e el când e burzuluit. Mi-a vorbit 


jumătate de oră despre Lică, cum că acesta o să trăiască pe 
spinarea lui, şi s-au adunat, oamenii roată. Nu voiam să discut 
cu ei, în. Mijloc de stradă. Erau de faţă câţiva dintr-aceia care au 
băgat cerere. l-am spus că asta nu-i problema mea şi a lui, să 
vie la sediu, că o lămurim noi aici. De aia am venit aşa de 
dimineaţă. Asta e, nimic mai mult. 

Gherdan îl privi pătrunzător, şi spuse un „hm” înecat, abia 
auzit. 

Goldiş, ca să împrăştie această tăcere apăsătoare, plină de 
ameninţări nerostite, spuse: 

— Eu credeam că mă cunoşti. 

Gherdan nu răspunse nimic. Părea îngândurat. Goldiş adăugă: 

— Pentru articolul de la gazeta de perete răspund. Acum mă 
duc să-l pun înapoi. 

La atelierul de reparaţii al gospodăriei era o larmă de nu se 
putea auzi om cu om. Numai glasul lui lozsi străbătea ca o 
trâmbiţă. lozsi râdea, şi hohotele lui semănau ou nechezatul 
unui murg tânăr. Ciocănea semănătorile, punea ici-colo câte un 
şurub nou, îndrepta frânele stricate. Sub şopronul deschis 
vântului din toate părţile, era curent şi, de atâta umblet pe jos, 
pământul se prefăcuse într-o mocirlă apoasă. 

— Aşadar, prinserăm şi al patrulea însămânţat. De primăvară, 
râse Neteda, un flăcău eu părul cânepiu, murdărit de smoală. Să 
fiu al dracului dacă n-om ajunge anul ăsta primii pe regiune. 

— Tot la asta ti-i gândul, mormăi Boşneag. Da de bani nu scoţi 
o vorbă! 

Dintr-o dată, gălăgia se potoli. Gheorghe, care lucra în celălalt 
capăt, ridică fruntea. 

Mulţumit, Boşneag se scotoci după punga de tutun, întinse 
spre Gheorghe un deget gros şi îngălbenit de nicotină. 

— El, barem, nu s-a temut ca noi. Bine-ai scris la gazeta de 
perete, măi Gheorghiţă, taică. Tot satul vorbeşte. 

Lui Gheorghe îi era ciudă că nu-l înţeleseseră. El voise să 
lămurească ce-i cu banii, să se cumpere vitele, să se închidă 
odată gura bârfitorilor. Şi acum oamenii cred că el gândeşte ca 
Goldiş, că banii trebuie împărţiţi, trebuie strânşi la ciorap. 

— N-ar strica să ne dea banii care ni se cuvin! intră în vorbă şi 
Pleşcan, un om între două vârste, neras, cu ochelarii sparţi. 

— Vitele? Îmbătare cu apă rece! 


— Nu vorbiţi prostii! se înfurie Gheorghe şi păşi drept în 
mijlocul lor. 

— Ce prostii? se zborşi Boşneag. Muierea mă ciocăneşte-n 
cap, în fiecare zi. Cică-s moale ca mămăliga, că dacă nu-s beat 
n-am coraj. Să ne dea banii! 

— Ce-a făcut preşedintele cu ei? 

Gheorghe simţi cum i se urcă în obraji un val de sânge. 

— Apoi n-aţi înţeles cum vine treaba, fraţilor! Noi cu toţii am 
votat în adunarea generală cumpărarea vitelor de prăsilă. Bade 
Boşneag, tare mi se pare că iar ai închinat cu vecinul Gurău, că 
şi el tot aşa spune. lar cu primirea de noi membri, tot după voia 
chiaburului văd că vrei să faci. 

— De ce-l amesteci în treaba asta pe Gurău? Ce are el cu 
gospodăria noastră? 

— Aşa ai spus şi astă-toamnă la împărţirea roadelor, ce are 
Gurău cu gospodăria noastră, el care stă la trei poşte de 
gospodărie?... O avut sau n-o avut? Ori nu tot el te-o sfătuit să 
nu vinzi griul până la primăvară?! 

— Lasă astea acum... 

— De ce să le las? se împotrivi Gheorghe. Cine, dacă nu 
Gurău, e cel mai mulţumit că noi nu cumpărăm vite de prăsilă? 

— Dar că noi primim banii înapoi, tot bucuria lui este? spuse 
râzând Pleşcan. Era convins că aici l-a înfundat pe Gheorghe. 
Hai, nu răspunzi? 

— Apoi tot el. Că dacă dumneata ţi-ai bea banii pe care i-ai 
primi, adică ţi-ai bea vita care ţi-ar îmbogăţi gospodăria, cine s- 
ar bucura, dacă nu Gurău... De aia-i spun lui baci Boşneag că ce 
cere el, la dreptu vorbind, Gurău o cere. 

— Ceee? făcu, supărat, Boşneag. Apoi tacă-ţi fleanca, 
Gheorghe, că de nu... 

— Aveţi grâu, mergeţi la cooperativă, vindeţi-l şi luaţi-vă tot ce 
vă trebuie, intră în vorbă şi Bicaşul. 

— Nu ne sileşte nimeni să-l vindem la cooperativă, aşa să ştii. 
Suntem slobozi să facem ce vrem cu el. 

— Asta ai lovit-o bine! îl luă în râs Gheorghe. Adică tu te duci 
să-l dai la speculă. 

— Atunci de ce-ai mai scris despre bani la gazeta de perete? 


— Am scris pentru că ar fi bine să se lămurească odată când 
anume cumpărăm vitele!? Ca să se închidă gura celor care se 
iau după Gurău. 

— Despre cine vorbeşti? făcu Boşneag ochii mici. 

— Ş.i despre dumneata. Ai luat nouă măji de grâu şi le ţii în 
pod. Apoi îţi umblă gura că n-ai bani. Dacă o să creştem vite de 
soi, la anul o să avem de două ori pe atâta câştig. 

— Ehei, la anul. Până atunci... 

— Ce-i până atunci? 

— Multe pot fi, încercă Boşneag să se îndârjească. De pildă, 
na, „domnii” sărăntoci, ăştia care ne vin acum pe cap. Acum li s- 
o luminat să intre în gospodărie. N-au nici de unele, pământul 
lor e prost de-ţi vine greață... şi să împărţim cu ei. Şi acuma, şi 
la anul. Mai bine să ni se dea ce ni se cuvine, că doar am 
muncit. Da, oameni buni, se încălzi el. judecaţi oleacă. Se bagă 
între noi zece familii de culduşi!. Ce-au dat ei pentru vitele astea 
de prăsilă? Nimic. Atunci, la anul, de ce să capete bani în rând 
cu noi; care... 

— Frumos, pufni Neteda. Fie-ţi ruşine! 

— Aşa-i, încuviinţă şi Gheorghe, aţintindu-l pe Boşneag cu 
privirea. Mare cinsteţi fac vorbele astea. 

— Apoi... 

Boşneag înghiţi în sec. Deodată se încruntă, îşi scoase căciula 
şi o trânti de pământ. 

— Pe tine te bag în mă-ta! strigă el cu voce piţigăiată. Te 
împinge Lenţa, hai? Te culci cu zdreanţă preşedintelui şi, acum, 
joci în horă cu el! 

Gheorghe se dădu un pas înapoi, îşi făcu vânt şi-l lovi cu 
pumnul drept în obraz. Apoi voi să se năpustească asupra lui, 
dar Neteda şi ceilalţi îl prinseră de mâini. 

— Nu-i nimic, gâfâi Boşneag. Asta ai să mi-o plăteşti... Maica 
ta, dobitocule! Şi se apropie de peretele şurii unde stăteau 
înşirate furcile. 

Oamenii săriră la el, să-l împiedice să pună mâna pe una. 

— Aşa-i cum zice Boşneag, bombăni cineva. 

Gheorghe nu ştia cine. Simţi că-i crapă obrazul. Adică toată 
lumea vorbeşte de el şi de Lenţa, şi el crede că duce de nas tot 


1 Culduş — cerşetor. 


satul. Acum o să iasă tămbălău. N-avea curaj să se uite în ochii 
oamenilor. Strigă din toate puterile: 

— Banii nu se dau înapoi! Vorbe chiabureşti! Să vă fie ruşine! 

Dar lui însuşi i se părea neconvingător ceea ce spunea. Apoi 
ieşi ca o furtună şi se îndreptă spre casă. Toate fierbeau în el. 
Fără să fi gândit sau să fi vrut, intră la cooperativă. Ceru un 
pahar de „bătrânească”, apoi încă unul. 

Când ieşi din nou în stradă, îi ardea gâtlejul şi ameţeala care 
pusese stăpânire pe el, un fel de moleşeală legănătoare, îl 
întărită şi mai mult, „Oamenii o cred pe Lenţa femeie stricată.” Îi 
veni să strige celor de pe stradă că Lenţa nu e vinovată, dar n- 
avu putere s-o facă. „De ce dracu n-am vorbit până acum cu 
Goldiş? Măcar cu Gherdan să fi vorbit !” Acum, chiar dacă le-ar 
spune, or să creadă că o face de nevoie, de gura satului. Nici că 
a vrut să apere interesele gospodăriei când a scris articolul la 
gazeta de perete de bună seamă că n-o să-l mai creadă nimeni. 
O să creadă toţi ca a vrut să-l înfunde pe preşedinte... 

Ce-ar fi să se ducă la Goldiş? Se întoarse din drum şi o luă 
spre podeţ. Deodată îşi dădu seama că se clatină: „Cum să mă 
duc beat la el? Să spună c-am venit mânat de băutură? Să 
spună ce-o vrea! Nu mai stau nicio zi, niciun minut măcar. 
Trebuie să se lămurească odată!” 

Pe drum era cătrănit, ca atunci, înainte de nuntă, când l-a 
căutat Lenţa să-i spună că Goldiş i-a cerut mâna — s-a îmbufnat 
şi s-a răstit la ea: 

— Faci ce vrei, eu mi-s sătul. Du-te la el şi lasă-mă în pace. 

— Nu mă mai iubeşti, Gheorghe? 

— Nu... 

De ce a minţit-o atunci? La asta nu putea să răspundă. 

Intră pe portiţă şi abia reuşi să se ferească de câine. Uită să 
bată în uşă şi, numai când se văzu în mijlocul bucătăriei, se opri 
speriat. 

In pragul odăii mari apăru Lenta. 

— Gheorghe, Gheorghe! făcu ea mirată şi se repezi la el. 

El se. Feri, împingând-o cu mâinile întinse: 

— Unde-i tovarăşul Goldiş? 

— Gheorghe... 

— Unde-i tovarăşul Goldiş? mai spuse o dată aspru. 


— Ai înnebunit, Gheorghe. Nud acasă... Atât de mult m-am 
temut pentru tine... Gheorghe, Gheorghiţă al meu... Ai venit 
după mine! 

— Am venit să vorbesc cu preşedintele. 

— Eşti beat! Mihai nu-i acasă... şi-l privi stăruitor. 

„Nu-i acasă? Şi dacă s-o întoarce acum, o să-şi închipuie c-am 
venit la Lenţa.” Il năpădiră năduşelile. Spre mirarea Lenţei, ieşi 
fără să salute. O porni spre casă pe drumul îngust al dolmei, 
peste răstoacă. Pe la mijlocul drumului, îi veni să înjure de 
ciudă: îi părea nespus de rău că-l lovise pe Boşneag. O să-l tragă 
la răspundere organizaţia de bază. Acum nu mai încape îndoială, 
că oamenii cred că l-a lovit pe Boşneag din îndemnul Lenţei, ca 
să-l apere pe Goldiş. Niciodată nu ştii cum se încurcă lucrurile. 
Poate şi Gherdan o să creadă că luptă pentru împărţirea banilor. 
Se înfurie la acest gând. Apoi, aducându-şi aminte de Lenta, se 
potoli şi se înduioşă chiar. „M-a aşteptat cu braţele deschise. De 
ce am gonit-o atunci? Şi Boşneag a spus despre ea că e 
zdreanţă.” Tot e bine că l-a lovit pe Boşneag. Cel puţin i-a întors 
pumnul pe care i l-a dat el lui Lică. 

Ajunse la răstoacă: de aici, toată întinderea, cât puteai 
cuprinde cu ochii, se aşternea netedă ca o palmă întinsă, 
darnică. Petele de zăpadă, înmuiate de câte un zâmbet de 
soare, musteau şi sclipirea lor nu mai supăra privirea. Ici-colo, 
pârâul, înviorat de zilele senine, îşi spărsese pojghiţa verzuie şi, 
clăbucind, se rostogolea la vale. 

Ajuns lângă el, Gheorghe înfipse călcâiul într-o tăbliță ca de 
sticlă, prinsă între bolovani. Işi aruncă scurta şi cămaşa de pe el. 
Se spălă întâi pe faţă: apoi îşi udă şi pieptul cu apa ca gheaţa. 
Se învioră. Răsuflă puternic şi-şi frecă îndelung pieptul lat, 
păros. Se simţea iarăşi în putere. 

Văzându-şi în vale casa cu storurile trase, se întunecă pentru 
o clipă: da, o s-o aducă pe Lenţa acolo. Il va sili pe Goldiş să se 
despartă de ea. Că de Lenţa nu e vorba ca de oricare altă 
femeie. Că lemei ar găsi el destule, har domnului, doar e tânăr 
şi sănătos. Dar Lenţa, numai să-i rostească numele, şi un val 
fierbinte i se suie în cap, iar vinele subţiri de la tâmple bat, gata 
să plesnească. Lenţa trebuie să fie muierea lui! Acest gând îl 
măcina încă de mult, cu ani în urmă, când se întâlnea cu ea la 
horă. Dacă jucau împreună, oamenii se uitau la ei şi ziceau că-s 


făcuţi unul pentru altul. Îşi spunea că îndată ce-o s-o aducă în 
casa lui, Lenţa s-o face din nou fata pe care o cunoscuse el în 
primele timpuri. La asta se gândise şi în seara când o dusese 
acasă de la căminul cultural. Şi încă la ceva. La o fetiţă mică, 
durdulie, cu păr negru, care o să semene cu Lenţa. Da, aşa 
trebuie să fie. 

Se îmbrăcă repede şi coti spre stânga, spre casa lui Gherdan. 
Când intră, acesta era tocmai gata de plecare. 

— Mă duc la raion — îl lămuri el, arătându-i bocceaua cu 
merinde şi cu schimburi — avem instructaj în vederea 
însămânţărilor. La întoarcere vom lămuri şi problema lui Mihai. 
Spune că vrea să se ducă el după vite. Trebuie să alegem o 
comisie. Tu, ce părere ai? 

— Tovarăşe Gherdan, începu Gheorghe nehotărât. A ieşit tare 
rău cu articolul. Oamenii cred că eu ţin partea preşedintelui. 

— Ce zici tu acolo? Gherdan se aşeză, aşa îmbrăcat, pe un 
scaun în tindă. Cine crede tâmpenia asta? 

— Oamenii, făcu iar Gheorghe. Mi-a spus-o în faţă Boşneag. 
Cică îl apăr pe preşedinte... din îndemnul Lenţei, spuse el 
repede. Ştiţi, eu şi cu ea... 

— Ştiu... Te-am aşteptat mai demult să-mi spui de asta. 
Oamenii vorbeau, dar dacă tu nu mi-ai zis nimic, mie nu-mi 
venea să cred. Văzând faţa palidă a lui Gheorghe, Gherdan 
schimbă vorba: Despre Goldiş ce spun oamenii că a rupt 
articolul la gazeta de perete? 

— Despre asta n-am avut timp să vorbim. Că eu m-am 
înfierbântat... 

— Ca omul cu musca pe căciulă... 

Gheorghe continuă ca şi când Gherdan n-ar fi spus nimica: 

— Şi l-am lovit pe Boşneag. N-ar fi trebuit s-o iac, dar... 

— Şi pe urmă? 

— M-am dus. 

Gherdan tăcu o vreme, apoi spuse cu jumătate de gură: 

— L-ai lovit şi pe urmă te-ai cărat, aşa cum se cuvine să facă 
un comunist. 

Cuvintele secretarului îl întărâtară pe Gheorghe: 

— Am plecat. Am plecat să vorbesc cu Goldiş. M-am dus 
pentru Lenţa. 

Gherdan strânse din fălci. Gheorghe continuă: 


— N-a fost acasă. 

— Măi Gheorghe, eu te credeam om cu rădăcini, ca stejarul. 
Auzi mă, ca stejarul te credeam. Umbli ieşit din minţi după o 
muiere căsătorită, când satul fierbe ca un stup şi-i gospodăria ia 
răscruce. Mult nu mai avem până la însămânţări. lar până atunci 
trebuie să-i primim şi pe ceilalţi gospodari din sat. Să-i primim 
cu încredere. l-am putea primi şi aşa, că mulţi colectivişti de-ai 
noştri n-ar avea curajul să voteze împotriva gospodarilor cinstiţi, 
chiar dacă în sinea lor sunt împotrivă; Dar noi nu vrem să-i 
primim oricum. Vrem să-i primim cu încredere. Şi încrederea le- 
o putem dovedi tocmai prin cumpărarea vitelor de prăsilă. 
Lăsând la o parte că, fără vite, am bate pasul în loc încă un an. 
Trebuie să-ţi ţin eu lecţii ţie? Măi Gheorghe, măi... 

— Atunci eu ce să fac, tovarăşe Gherdan? întrebă Gheorghe. 
Ruşinat. 

— Fă şi tu ce crezi, Gheorghe... 

Gheorghe plecă privirile în pământ. 

— Ei, tu ce crezi c-ar trebui să faci, Gheorghiţă? 

Se bucură că baciu Mitru îi spusese aşa. 

— Păi, să lămuresc oamenii. 

— Dar nu cu pumnul. 

Gheorghe se făcu roşu ca racul. Ştia că Gherdan n-o să-i ierte 
niciodată că l-a lovit pe Boşneag. Totuşi, alt gina îl rodea pe el. 

— Şi cu Lenta? întrebă. 

— Cum, cu Lenţa? Păi Lenţa e soţia preşedintelui. 

— Bine, dar... 

— Vorbeşti prostii, Gheorghe, spuse tăios Gherdan. Am să pun 
problema ta în organizaţia de bază. Şi dacă mai aud o dată că 
dai târcoale pe la Goldiş, să-i strici omului casa... 

— Lenţa mă iubeşte! strigă Gheorghe. Era hotărât să-l înfrunte 
pe Gherdan cu orice preţ. Mă iubeşte! 

— Câtă vreme e nevasta altuia, nu poate să te iubească pe 
tine. N-are voie. Ai înţeles? 

„Cum n-are voie? Răsufla ca un urs. lacă, până. Aici e om 
Gherdan. Nu poate înţelege pe unul tânăr. Parcă dragostea 
merge după voie.” Spuse mai mult pentru sine: 

— Atunci am să vorbesc cu Goldiş. 

— N-ai să vorbeşti, se răsti Gherdan scos din fire. Mai înainte 
ai spus că ştii ce ai de făcut. Să lămureşti oamenii. Aşa îi 


lămureşti tu? Le dovedeşti că şi nevestele devin bunuri ale 
colectivei? Ştii că a început satul să vorbească despre asta? 

— Bine, dar Lenţa mă iubeşte, spuse buimăcit Gheorghe. Şi eu 
o iubesc. Să se despartă de Goldiş, şi eu o iau. 

— Aha, păi asta e altceva. Dar până s-o despărţi, să fii 
cuminte. Noi spunem despre noi că suntem comunişti, dar nu 
mai suntem când trecem printr-o încercare, când e vorba să ne 
stăpânim. Multam de aşa comunişti... : 

Gherdan îşi ferea ochii de privirile brigadierului. li era milă de 
el. Îşi aducea aminte cu câtă putere se împotrivise căsătoriei lui 
Goldiş şi acum, când se adeverea că avusese dreptate, trebuia 
să-i ție partea preşedintelui, să-şi ascundă părerile sub căciulă. 
Ciudată e şi viaţa asta! laca, în faţa lui stătea un om zdrobit, pe 
care cu un singur cuvânt l-ar fi putut face fericit. Cu un singur 
cuvânt, care îl ardea pe vârful limbii. Şi cuvântul ăsta nu putea 
să-l zică. N-avea voie să-l zică. Aici nu e vorba numai de 
Gheorghe, de Lenţa, de neghiobia lui Goldiş, e vorba de încă 
zece membri noi şi mai e vorba de viitorul gospodăriei. Asta nu-i 
decât o piedică mică în drumul care duce înainte, o piatră în 
mijlocul drumului. Dar nu poţi să dai aşa simplu cu piciorul în ea, 
că te loveşti. Şi nici s-o ocoleşti nu ajunge. Că vin alţii după tine 
şi se poticnesc şi ei. Trebuie să te opreşti puţin din drum, să te 
apleci să dai piatra la o parte. 

Cum să-i spună toate astea lui Gheorghe? El n-ar putea 
pricepe acum. E înfocat, gata-gata să plesnească de dragul 
Lenţei, care stă închisă între patru pereţi, păzită de Goldiş. Se 
înciudă împotriva preşedintelui. „Mama lui de catâr!” 

— Uite, Gheorghe, se apropie el de brigadier. Ştiu, e tare greu. 
Mai ales dacă ştii că şi Lenţa te iubeşte. Dar trebuia să vă 
gândiţi acum un an. Ei, târziu nici acum nu este. Dar fără 
drumuri ocolite. Eu zic să mai aştepţi până mă întorc de la raion. 
Stăpâneşte-te. Poate mă gândesc şi eu între timp, că, vezi, m-ai 
luat pe neaşteptate. De unde să fi ştiut eu ce te roade? Mă 
întorc să ne sfătuim. Omeneşte. Aşa cum se cade între 
comunişti. Acum însă ai alte treburi. Le ştii tu. Azi, mâine, 
scoatem zăplazurile. Până mă întorc, s-o sparge şi ultimul ger. În 
lipsa mea, să stai de vorbă cu Lică. El e tare amărât. Mai amant 
ca tine. Şi trebuie să-l ajutăm. A vrut să vie în colectivă cu inima 
deschisă şi l-am primit cu pumnii. Că Boşneag n-a dat pumnul 


din partea lui, ci din partea gospodăriei. Şi acum, tot noi, 
gospodăria, trebuie să-i alinăm durerea lui Lică. Să fii om! Să nu 
te laşi doborât! Eşti tare ca un taur şi inima ţi-e slabă ca de vițel. 
Las’ că vine şi socoteala ta. Eu zic să vorbeşti cu preşedintele în 
legătură cu banii colectivei. Mi-a spus Vărzaru că Goldiş a ieşit la 
câmp cu agronomul. Du-te pe câmp şi stai de vorbă cu el. 

— Eu? tresări, mirat, Gheorghe. 

— De ce nu? Tu ai scris articolul. Spune-i că povestea trebuie 
lămurită de îndată. leri am vorbit şi eu cu el. A cam scăldat-o. 
Vorbeşte-i şi tu. Trebuie să-l ajutăm. No, şi acum, eu mă duc, să 
nu scap trenul. lau lista oamenilor noi, să-i. Aprobe raionul. 

Gheorghe ar fi vrut să-i mai spună ceva, nici el nu ştia prea 
bine ce. Poate despre Lenţa, că o s-o aştepte oricât, dar nud 
veni în minte cum să înceapă. Se foi de pe un picior pe altul şi 
până la urmă spuse doar: 

— Drum bun... 

îl petrecu o bucată de vreme, dar nu găsi prilej să-i mai 
vorbească şi asta nu se putea lămuri cu una cu două. 

Rămas singur, stătu la îndoială: încotro să-şi îndrepte paşii. 
Până la urmă o luă spre casă. In atelier nu mai avea ce căuta. 

Când intră pe uliţă, un copilandru, murdar de noroi până în 
creştet, îl trase de mânecă: 

— Du-te acasă, bade Gheorghe, că-i bai! 

— Ce bai? păli el. 

— Te aşteaptă neică Mihai, preşedintele. O zis să te scoatem 
din fundul pământului. 

Gheorghe înghiţi în sec de câteva ori. Copilul îl zorea: 

— Haide, haide, bade Gheorghe. 

— Bine, bine, spuse el limpede, după un răstimp. Mă duc... Ce 
atâta grabă? Doar n-au dat tătarii. 

Se îndreptă spre casă cu paşi mari, apăsaţi. Poate că era mai 
bine aşa. 

5 

Era târziu. Lenţa stătea cu fruntea lipită de fereastra umedă, 
doar-doar i s-o mai răcori fierbinţeala obrazului, în bucătărie era 
cald, totuşi din vreme în vreme o străbăteau fiori lungi, încât se 
cutremura. Îi era urât, ca pe vremuri, când era fată mare şi 
aştepta ca ai ei să se întoarcă de la lucru. Atunci însă era altfel: 
aştepta ceva. Se gândească o să se mărite şi o să plece poate... 


Acum însă nu mai ştia ce să aştepte. Bărbatul o să vie târziu, 
înnegurat, ca şi cum veşnic i-ar fi plouat şi i-ar fi nins, o să 
mănânce hulpav şi, aprinzându-şi o ţigară, o s-o întrebe: „Gata-i 
patul, Lenţă?” 

Doamne, sau dacă s-o fi întâlnit cu Gheorghe? Mai bine să nu 
se gândească la asta. Dar oricum încerca să-şi gonească 
gândurile cele grele, apăsătoare, ele se întorceau şi nu-i dădeau 
tihnă. Oare de ce-o fi venit Gheorghe atât de aprins în casa lor, 
că până acum nu venise niciodată în ziua mare, şi mai ales când 
îl putea găsi pe Goldiş acasă? Şi de ce-o fi plecat Goldiş să-l 
caute pe Gheorghe, că doar nu avea nimic cu el? De bună 
seamă că a aţâţat ceva. „Doamne, doamne! Oare de ce întârzie 
atâta? Poate să se fi întâlnit cu Gheorghe şi să se fi încăierat?” 

La gândul acesta, voi să se îmbrace şi să se ducă în sat, să 
vadă, să audă. Singurătatea, timpul care trecea bolnăvicios o 
măcinau. Îi venea să iasă în uliţă, să strige adevărul în gura 
mare, să afle tot satul. Şi ce-ar fi fost? Toate fetele de seama ei 
trăiesc! Marta Chidoşan a ajun”, mecanic, e veselă, dezgheţată, 
de n-o mai cunoşti. Floarea lui Chiş e fruntaşă, a fost la 
Bucureşti în iarnă şi a adus o mulţime de lucruri, povestind zile 
întregi ce a văzut şi cu cine a stat de vorbă. Maria Indricău e în 
dragoste cu lozsi, tractoristul. Până şi fata lui Boşneac a fugit cu 
cine i-a fost drag. Numai ea putrezeşte aici printre blestematele 
astea de cârpe şi oale murdare. La câmp toţi muncesc din greu, 
dar sunt mulţi şi nu le e urât niciodată. 

Poate că ei aşa i-a fost scris. Nici la părinţi, nici la bărbat să nu 
poată trăi, mereu să-i poarte cineva de grijă ca unei neajutorate. 
Cum de s-a împăcat cu gândul să se căsătorească cu Goldiş? 
Acum îi era ciudă pentru că n-a avut curajul să se împotrivească 
de la bun început. Lui Mihai nu-i putea găsi pricini: el o iubea ca 
şi în primele zile, numai că ei, acum, asta i se părea prea puţin. 
Mândria de a se şti nevasta unui om cu vază în sat trecuse 
repede, de parcă nici n-ar fi fost. Mai mult ca orice îi lipsea 
bucuria de a ieşi în țarină, de a vedea primii colţi verzui ai 
pinilor, înflorirea timpurie a sălciilor. 

Uneori se simţea ostenită şi bătrână. Atunci îi venea să o ia 
razna peste câmpuri, să stea de vorbă cu oameni;, să se simtă 
obosită de soare şi vânturi. O, doamne, cât îi de frumos acum 
lângă Criş! Valurile galbene aduc de sus din munţi trunchiuri de 


copaci, ramuri, şi o dată cu ele şi izul înţepător, tăios, al 
primăverii. Ar fi vrut să fie undeva afară, la răstoacă, să fugă şi 
în urma ei să audă paşii mari, grei, ai lui Gheorghe. Işi aduse 
aminte că cu Goldiş niciodată nu s-a jucat de-a prinsa pe 
câmpuri, că Goldiş niciodată n-o strânsese pe neaşteptate pe 
prundiş, în zăvoi şi nicăierea. 

Abia acum pricepea de ce îi e urât în casa asta: sta închisă în 
odaie ca pasărea în colivie. Pe câmp l-ar vedea pe Gheorghe în 
fiecare zi. Poate dacă ar fi muncit din totdeauna ar fi avut 
putere să se împotrivească voinţei părinţilor. C-aşa, ei s-au 
căsătorit: au ajuns neam cu preşedintele, atât. Dar ea? Tot 
singură a rămas, închisă în casă ca o ofticoasă. 

Da, azi o să-i spună s-o lase la câmp! Şi dacă s-o împotrivi, 
pleacă. Tot mai mult i se lumina de ce era aşa de. Amantă astă- 
toamnă, imediat după nuntă. Stătea la geam dis-de-dimineaţă: 
pe drum treceau ciopor. Fete şi flăcăi. Ea rămânea singură, 
ascultând cum se scurgea vremea. Şi seara... Seara toţi ceilalţi 
se întorceau de la câmp, arşi de soare, osteniţi şi veseli. Ea 
aşternea patul şi-l aştepta pe Mihai să vină de la şedinţă. Orice- 
ar fi, nu mai putea să trăiască viaţa asta! Doamne, doamne, 
numai lui Gheorghe să nu i se întâmple ceva! 

Auzi portita scârţâind plângăreţ, cârceiul din piept se răsuci în 
ea ca un şurub. Auzi paşii lui Mihai care zdroncăneau prin 
târnaţi. Când intră, ea era palidă ca varul şi-i venea ameţeală. 

Mihai nu-şi ridică ochii spre ea. Tropăi de câteva ori pe loc, ca 
şi cum ar fi vrut să se încălzească, îi spuse „bună seara” cu voce 
răguşită, apoi se aşeză la masă şi-şi cuprinse fruntea în palme. 
În tăcerea asta, Lenţa auzea numai ticăitul gros al Ceasornicului 
bătrânesc şi, ca pe un ceasornic mai mărunt, stricat, care 
mergea în neştire, îşi auzea bătăile speriate ale inimii lovindu-se 
de coaste. 

— Să-ţi pun de cină? întrebă ea sfioasă. 

— Nu. Nu-mi trebuieşte. 

„Nu s-au întâlnit”, îi fu primul gând. Şi, fără să ştie de ce, îi 
părea rău. Poate ar fi fost mai bine să se termine odată. 

Doamne, cât i se părea de străin! Nici nu ştie ce gânduri îl 
muncesc, de ce e amărât. Ce ar putea fi? „Nu merg bine 
muncile la câmp, n-o să-l laude în gazete, poate vor să-l 
schimbe din preşedinţie...” Hotări să-i vorbească în astă-seară. 


El îşi ridică privirile înceţoşate. 

— Unde ai fost? îl întrebă ea. 

— la... pe la Vărzaru... Şi pe la Gheorghe. A Petcului. 

Tic-tac, tic-tac, ţipă ceasul din perete. În sobă, un buştean 
trosni cu un pocnet sec, împrăştiind o ploaie de scântei. li veni 
să strige de frică. Îi privea ţintă capul mare, acoperit cu păr 
negru, des, ţepos, ca de mistreţ. Mihai îşi strângea tâmplele şi-şi 
clătina capul. Cu paşi înceţi, tremurători, ea se lipi de perete. O 
răcoare plăcută îi îmbrăţişă trupul. Ştie... 

— Mi-s tare amărăt, Lenţă... 

Ea tăcu. Focul duduia. 

— N-auzi? 

— Şi ce vrei să fac eu? spuse cu voce străină, rea. 

— Din pricina ta... auzi? Din pricina ta-s necăjit... Mi-a luat 
Dumnezeu minţile, acum, la bătrâneţe... 

Goldiş îşi vorbea mai mult sieşi şi se mira singur de unde le 
scotea. Îl omora ruşinea. Ce-o să zică oamenii! lar după toate 
astea, niciodată n-a căpătat de la ea mai mult de un mulţam 
spus cu jumătate de gură. Îl înăbuşea supărarea. Şi ce ştie ea? 
Ce-i pasă ei? Ea stă în casă fără griji. Şi doar pentru ea a stricat 
banii luaţi de la gospodărie. Spuse cu răutate: 

— Da, din pricina ta. Urmă fără să bage de seamă albeaţa de 
moarte care năpădise obrajii femeii: Pentru tine... am furat! 

— Doamne, Dumnezeule!... Ce vorbeşti? Şopti ea dini buzele 
din care fugise orice firişor de sânge. 

— Da! Am luat din banii gospodăriei... ca să-ţi aduc ţie... ţie... 
apăsă el veninos. Am fost om cinstit, fruntea satului... şi iacă 
unde am ajuns... pentru tine... 

Şi se uită cu coada ochiului să-i vadă faţa. Era palidă. Goldiş 
se ridică puţin. 

— Da de ce? ţipă ea cu voce ascuţită. [i-am cerut eu să mă 
faci doamnă? De ce nu m-ai lăsat la muncă, afară, unde-s cei 
de-o seamă cu mine? Ţi-o trebuit slujnică? Nicăieri nu m-ai lăsat. 
Şi acuma-mi scoţi ochii? 

Se răsuci pe vârful papucilor, se repezi în dormitor, deschise 
uşa de jos a dulapului, zgâriindu-şi degetele, şi-şi încărcă braţul 
cu tot felul de lucruri. Se întoarse în bucătărie şi le azvârli pe jos, 
la picioarele lui, într-o fâlfâire de mătase, de pânză albă, uşoară. 

— Na, iaţi-le! 


Şi obosită, frântă, se lăsă pe un scaun, plângând cu sughiţuri, 
copilăreşte. 

— Lenţă! strigă Mihai mai mult trist decât furios şi se îndreptă 
spre ea. „Aşa pricepe să-mi mulţumească?” 

Dar ea sări în picioare, înfruntându-l. 

— Mi-e până în gât de boarfele, de grijile dumitale. Anume îi 
spunea aşa: „Până în gât”. Nici boarfele nu mi-au plăcut, nici 
dumneata. Cu sila m-ai luat! Aşa să ştii. Şi nu mă tem să-ţi spun 
în faţă. Chiar dacă m-ai bate. Eu vreau să trăiesc. Nu să stau aici 
la murat. 

Goldiş asculta mirat. La asta nu se aşteptase. O durere grea, 
apăsătoare puse stăpânire pe el. Se duse la geam şi, rezemat în 
coate cum stătea, părea bătrân, mai bătrân de cum era. Lenţei i 
se făcu milă de el. După un timp, Goldiş se întoarse spre ea, o 
privi lung, apoi se duse la scrin şi scoase cheia podului. Lenţa, 
care se gândea cum să înceapă să-i spună de Gheorghe, se 
dezmetici abia când bărbatul ieşi din casă. Vru să strige după el, 
apoi, nehotărâtă, se lăsă pe scăunelul de lângă cuptor. 

Goldiş se duse sub şopron şi scoase scara mare. O propti de 
perete şi se caţără în pod. La lumina lămpaşului de furtună, 
desfăcu gura unui sac. Mişcându-l, băgă de seamă că-l roseseră 
şoarecii şi boabele aurii se revărsaseră pe scândurile spălate de 
el încă în toamnă. Injură în gând şi adună boabele, măturându-le 
cu palma. 

La lumina palidă a lămpii, grâul părea arămiu şi copt, suna ca 
nişte pietricele şlefuite, din pârâu. Cinci saci va trebui să vândă! 
| se uscase cerul gurii şi un iz amărui îl sufoca. Deodată, i se 
păru că mişcă ceva, în fund, lângă meşter-grindă. Se întoarse 
brusc: era umbra lui căţărată până la horn, zdrenţuită de 
colţurile ţiglelor. Sacul, proiectat şi el, părea mare cât doi snopi 
puşi cap în cap. Şi cinci saci de ăştia mari va trebui să vândă! | 
se părea chiar că aude căruţa pe care trebuia s-o tocmească 
Vărzaru de la grajduri, venind să-l ia să-şi ducă griul la târg. | se 
făcu cald. Înfundă mâinile adânc în gura sacului şi strânse 
pumnii. Apoi le scoase şi se uită râzând cum picurau boabele din 
mânecile hainei. Mai împlântă odată mâinile şi rămase aşa, 
tăcut, ascultând şuieratul subţire al vântului prin crăpăturile 
acoperişului. Trebuie să-şi vândă grâul din pricina lui Gheorghe. 


De unde ar putea să ia bani cu împrumut, până când s-ar 
ridica niţel preţurile? Ca să nu-l prăpădească. Bani, bani, cine ar 
putea să-i dea bani? Cât de mulţi o fi. Avut fratele lui Gheorghe, 
Antoniu Petcu? Dacă s-ar duce la el, de bună seamă că nici 
acum nu l-ar refuza. Ce-ar fi să încerce? Cobori din pod. In 
grabă, uită să lege gura sacului. Işi aduse aminte de asta când 
puse mâna pe clanţa uşii de la bucătărie. Se întoarse şi propti 
din nou scara de uşa podului. 

Pe urmă, intrând în casă se răsti la Lenţa: 

— Să-mi pui nişte merinde! Mă duc la Salonta! Tăcu. Apoi 
spuse dintr-o dată: Ai auzit de fratele lui Gheorghe a Petcului?... 
De Antoniu? 

La numele lui Gheorghe ea roşi toată, apoi clătină din cap. 

— Acela care s-a câus din sat prin '46, urmă Mihai. A fost zilele 
astea pe la mine... E îmbrăcat ca un domn... 

Zice că e la Ocol, nu ştiu ce învârteşte pe acolo... 

Şi tăcu iar. „La ce bun i-a spus toate astea?” 

Noaptea târziu, când vântul scutura pomii de nămeţi, Lenţa 
ascultă răsuflarea greoaie a lui Goldiş şi hotărî să plece de la el. 
Pe la patru spre ziuă, se trezi speriată, în sudori. Cineva bătea 
cu degetul în fereastră: în curte se auzea nechezat de cai. 

— Mihai — îl scutură ea — Mihai! 

— Ce-i? Ce-i? Mormăi el şi se răsuci pe cealaltă parte. 

— Scoală-te! A venit cineva. 

— Ha... Aha... aşa-i, gemu el, întinzându-se, apoi sări repede 
din pat şi se îmbrăcă pe întuneric, fără să aprindă lampa. 

— Gata-s merindele celea? 

— Gata-s. În bucătărie pe masă. 

— No, eu mă duc. 

leşi repede, ca şi cum s-ar fi ruşinat. 

în curte-l aştepta Vărzaru, încotoşmănat într-o bituşe mare de 
oaie, care puţea de-ţi tăia răsuflarea. Dârdâia de frig şi tropăia 
pe loc, suflându-şi în degete. 

— laca... am adus căruţa. O trebuit să mă cert cu Bicaşul. 

Mihai îşi trase mănuşile de lână cu un deget. Se sui pe capră, 
înhăţă biciul şi-i făcu loc lângă el. 

— Nu aducem sacii? întrebă mirat Vărzaru. 

— Nu. Nu mai vând griul. De ce să-l vând? Am eu bani, nu te 
teme. 


Cum Vărzaru moşmondea ceva la o roată, Goldiş răcni scos 
din fire: 

— Suie-te odată! Ce mama dracului!... 

Speriat, Vărzaru se urcă lângă el. Tot drumul nu scoaseră o 
vorbă, ca şi când ar fi fost certaţi. Vărzaru se ruga în sine ca 
drumul lor să nu fie de prisos. „Doamne, ajută-ne!... doamne, nu 
ne lăsa!” 

Ajunseră aproape de oraş, când Goldiş se întoarse spre 
Vărzaru: 

— Tu eşti prieten bun cu Antoniu... 

Vărzaru, care adormise pe jumătate, nu înţelese întrebarea şi 
se uită mirat spre Goldiş, aşteptând să-l mai audă o dată. 

— Ce dracu! se răsti preşedintele la el. Dormi? Eu nu mai pot 
de griji şi tu dormi! Tu eşti prieten bun cu Antoniu, mai spuse o 
dată în aşa fel, încât nu mai încăpea îndoială că aşa era. 

Vărzaru clătină din cap. 

— Înainte vreme ne înţelegeam, dar când te-ai răstit la el şi l- 
ai dat afară... încercă el s-o scalde. 

— Te duci la el şi-i ceri cu împrumut nişte bani! Până la 
primăvară, când m-oi duce să-mi vând griul. Că ştii ce preţuri se 
dau acum... 

— Şi dacă nu-mi dă? întrebă speriat Vărzaru. 

— Trebuie să-ţi dea! Doar spui că ţi-e prieten... 

Vărzaru înghiţi în sec. „lar vrea să mă înfunde preşedintele. 
Doamne, ajută-mă, doamne, nu mă lăsa!” 

Vărzaru se simţea atât de stânjenit, încât nu ştia ce să facă. | 
se părea că turul pantalonilor i se lipise de muşamaua încălzită 
a fotoliului. Încerca să nu se mişte, ţinându-şi palmele bine 
proţăpite pe genunchi. Antoniu Petcu sporovăia fără încetare, 
jucându-se cu un ţigaret lung de plexiglas. Nevastă-sa, o femeie 
mare, lăbărţată şi îmbătrânită, se învârtea în jurul lor. Înţelesese 
din privirile bărbatului că se bucură de venirea oaspelui. De 
aceea intra mereu, ba cu plăcinte cu varză, rămase de seară şi 
încălzite, ba cu o sticlă de vin roşu. 

Antoniu îl îmbia pe Vărzaru: 

— Mănâncă, dragă Vasile. Doamne, ce bine îmi pare că ţi-ai 
adus aminte de noi, că ai venit să ne vezi. Noi trăim bine, 
mulţumescu-ţi ţie, doamne... 


— Văd, mormăi Vărzaru cu gura plină. Am trecut prin Salonta 
cu preşedintele, ia, cu treburi, şi numai ce ne-am gândit: oare 
ce-o mai face şogorul Antoniu? Hai să-l văd, poate îl găsesc 
acasă. Că nu se poate să se fi stricat într-atâta precum vorbesc 
oamenii... Şi apoi, rostul nostru, al celor din conducere, e să 
lămurim oamenii cu binele... Că tu tot din satul nostru eşti... 

Mulţumit, Antoniu clipea des, încât părea că trage cu ochiul. 
Nu ştia precis ce se întâmplase, dar, oricum ar sta lucrurile, 
pentru el nu poate fi rău. Dacă însuşi preşedintele l-a trimis pe 
Vărzaru să-l caute, de bună seamă s-o fi răzgândit şi o avea 
nevoie de punga lui durdulie. Acum important era ca Vărzaru să 
bea şi să se lungească la vorbă, să-i spună cât mai mult. 

— Mă tot întrebam — zise deodată — oare cum merg treburile 
pe la noi în sat? Am citit în ziare că sunteţi oameni de ispravă... 

„Uite, cum vorbeşte, de sus”, se gândi Vărzaru, nu fără o 
uşoară urmă de invidie. 

Sorbi din vin, şi Antoniu sări îndată să-i umple paharul. Lui 
Vărzaru îi era necaz că nu ştia cum să treacă vorba la bani, cum 
să-l facă să creadă că preşedintele s-a răzgândit, că ar fi gata 
să-l primească în gospodărie. II cunoştea pe Antoniu. Vulpe 
bătrână. Nu o poznă au făcut împreună, pe vremea când el, 
Vărzaru, era cineva în sat. E drept, nu cine ştie ce grangur, doar 
un biet notăraş, prin mâinile căruia treceau toate hârţoagele, 
toate condicile satului în aşa fel, încât uneori, ici şi colo, se mai 
preschimba câte o cifră. 

Prea deschis nu-i putea vorbi, că Antoniu imediat l-ar simţi. 
Dar nici prea pe departe, că atunci n-o să i se pară treabă 
serioasă. Socoti că mai e timpul să-i destăinuiască rostul vizitei. 
Şi de aceea începu să-i povestească despre gospodărie, cum 
merg muncile, cum au fost lăudaţi în Scânteia. Vedea în ochii lui 
Antoniu o licărire de admiraţie şi începu să se laude, să adauge 
de la sine. 

În vremea asta îşi aminti de Goldiş, care stătea în căruţă şi de 
bună seamă îl bătea Dumnezeu de frig. Se învioră la acest gând. 
Da, o să lungească cât mai mult şederea în casa lui Antoniu, să-l 
ia dracii pe preşedinte. Dar dacă nu va izbuti să scoată bani de 
la Antoniu, atunci? Doamne, mai bine să nu se gândească la 
asta... Dintr-o dată îi pieri tot cheful. Vinul i se păru acru, fără 
gust, ţigara „Carpaţi” înţepătoare. 


— Ce mai face frate-meu? întrebă Antoniu. 

— Hm, tuşi Vărzaru. Bine... numai că... 

— Numai că, ce? 

— laca, nu-şi mai încape în piele. Se leagă de toată lumea. 
Crede că el îi mai deştept în sat. S-o legat şi de preşedinte, şi de 
mine, cum că am fi manipulat nişte bani... 

— Vai de mine, se poate? spuse nepăsător Antoniu. Să-i spui 
că i-am trimis vorbă să se cuminţească... De, aşa a fost toată 
viaţa lui. Când am plecat din sat i-am spus să vie cu mine... Îi 
făceam om. Că eu, dragă şogore, cinstit îţi spun, n-aş fi crezut 
că oi ajunge aşa de sus. Ştii cum se uită şefii la mine? Ca la 
soare. Dacă mă îmbolnăveam sau cine ştie ce mi se întâmpla, 
apoi trimeteau la mine pe doctorul partidului. N-aveam pace de 
ei... Şi, ce să-ţi mai spun? M-am încropit destul de bine. Muierea 
are ceva pământ, ne vin la fiecare vară şi bucate, şi de toate. 
Leafa e leafă, cinstea-i cinste... 

Trase din ţigară. Oftă, ca şi cum nu se putea hotărî să înceapă. 

— Apoi, ce să mai spun... Mai sunt şi necazuri... Bine că ai 
venit, spuse el deodată. Vreau să-ţi cer un sfat. Ştiu că eşti om 
cu vază în gospodărie... Vărzaru roşi de plăcere... Eu nu m-am 
băgat... că cine ştie ce se mai poate întâmpla, doamne fereşte, 
nu se ştie... 

— Aşa, şogore, făcu Vărzaru măgulit şi-şi mai turnă un pahar 
de vin fără sifon. 

— Ş: iaca... păcătoşii ăştia din Budureasa, nişte unguri... îşi fac 
de cap. Cică-s chiabur că... no, nu muncesc eu pământul. Ai mai 
auzit aşa ceva?! Nu trăiesc eu din munca mea, din leafă? Ce să 
fac cu pământul? Să-l arunc în Criş! Nici nu-i pe numele meu, ci 
pe-al popii. 

— Atunci — spuse gros şi mulţumit Vărzaru — nu-i cine ştie 
ce... 

— Eh, d-apoi nu, gemu Antoniu, golind pe nerăsuflate 
jumătate din pahar. Dacă eu, dragă şogore — şi se aplecă spre 
Vărzaru — mi-s gata... 

„E bine, se gândi Vărzaru. Dacă eşti încolţit te-nmoi.” 

— Dacă-i aşa — spuse — nu pune nimeni obrazul pentru tine. 
Eu am încercat. Am vorbit mult cu preşedintele că mi-e prieten 
bun. Şi nu-mi iese din vorbă, că, fără sfatul meu, greu ar mai 


putea sta în fruntea gospodăriei. Dar dacă spui că stai rău, 
atunci... Nu ştiu, zău! 

Antoniu îl privea rugător. Aştepta de bună seamă o vorbă de 
încurajare, dar el nu se îndura să i-o dea. 

— Dacă eşti chiabur, e gata! Nu te poţi juca cu legea. 

Antoniu se ridică în picioare, umplu paharele, împinse mai 
aproape de musafir farfuria cu plăcinte şi urmă să se tânguie: 

— Eu îţi spun că nu mi-s chiabur. Socru-meu, da! Dar ce am eu 
cu el? Nimic! Vreau să vin înapoi în sat Las dracului şi slujbă, şi 
socru, şi muiere dacă trebuie. Nu-s eu om prost! Pricep cum bat 
vânturile. Toată averea mi-s patru boi, i-am cumpărat pe bună 
cinste, şi cele două iugăre de prunar. C-am mai vrut eu să vin, 
ştii tu, că numai acolo mi-i scăparea, numai că vezi, 
preşedintele... îl înţeleg, legile-s legi, şi-apoi nici el nu ştie, 
oricât de preşedinte ar fi, ce locuieşte în fiecare om. Dar eu mi-s 
om cinstit, şi-mi pare rău că atunci nu ne-am înţeles cu 
preşedintele, că ar fi fost mult mai uşor. Incă nu mă încolţiseră 
boanghenii. 

Văzând că socotitorul schimbă feţe, continuă râzând: 

— Vorbă să fie, parcă eu am ceva? Afară de cei patru boi, cele 
două iugăre, n-am decât braţele astea şi cinstea. Zău, cinstea. 
Atât, nimic mai mult. Da iacă duşmănie! Şi îţi spun eu ţie că n- 
oţi face afacere proastă cu mine, că nici zilele-muncă n-am să 
iau cine ştie ce, o rămâne oamenilor, numai să am un acoperiş 
deasupra capului. Oricât, timpul trece şi îmbătrânim. Văd că nici 
tu nu te-ai ales încă cu nimic. Dar oricum, eşti în gospodărie. 

Vărzaru înghiţi în sec. Ar fi vrut să-l plesnească cu pumnul 
între ochi, dar îşi aduse aminte de Goldiş care stătea afară lângă 
cocie?, de banii care trebuiau depuşi la bancă: se sili să 
zâmbească: 

— Mda... Aşa.-i... Şi te-om mai ajuta şi noi, prietenii, că de, om 
harnic eşti, descurcăreţ te ştiu. Şi la noi treburile merg bine. Mai 
ales, dacă mai ai ceva pus deoparte... 

— N-am! se sperie Antoniu. N-am! 

— Chiar n-ai? întrebă deodată Vărzaru, ameninţător aproape. 

Neştiind ce să facă, Antoniu se foi pe divan. 

— Hm, apoi vezi că... 


2 Cocie — trăsură. 


Şi eu care am venit la tine să ne dai ceva cu împrumut. Nu 
pentru mine, pentru preşedinte, care stă afară la cocie. 

— E aici? sări în picioare Antoniu. Să-l chemăm înăuntru. 

— Nu, nu, îl astâmpără Vărzaru. Mai bine să stea afară. Cum 
să vină el să-ţi ceară bani? Pe urmă n-ar mai avea cugetul curat 
că te sprijină pe încredere. Am chibzuit eu. l-am spus că poate 
să pună nădejde în tine. Făcu cu ochiul spre Antoniu. Şi are 
mare trebuinţă, că-i încolţit. Acum e cel mai bun prilej să te 
sprijine să intri în colectivă. Zău aşa. De aia am venit să-ţi cer 
ajutorul... 

— Dar vai de mine, se lumină celălalt la faţă, dar vai de mine, 
dragă... Orice... Că dacă noi nu ne-om ţine unul de altul, atunci 
cine are să ne ajute, că au venit nişte vremuri... Şi până când 
are trebuinţă? 

— Până acolo, prin aprilie, când se mai scumpeşte griul. Că 
are destul în pod, dar nu vrea să-l prade. Şi a făcut nişte datorii. 

— Şi cam cât ar fi să dau? 

— Trei mii... 

— Uliuliu, plescăi din buze Antoniu. Credeam că aşa... câteva 
sute... o miuţă cel mult... N-am, de unde să am?... 

„Acum trebuie să plec, să-l sperii, gândi Vărzaru. N-am ce mai 
sta. Are bani, porcul, şi nu vrea să dea. Dacă mă tânguiesc, n- 
am făcut nici pe dracu.” Se sculă hotărât. 

— Ce faci? 

— Mă duc. 

— Stai, şogore! sări Antoniu în picioare. Stai! 

— N-am vreme. 

— Hm, gemu Antoniu. Bani... dacă ar fi vreo cinci sute. Să mă 
duc să văd. 

leşi repede. Vărzaru, rămas singur, simţea cum îi bate inima. 
La urma urmei de ce să nu-l ajute preşedintele pe Antoniu? O 
să-l susţină şi Boşneag, şi ceilalţi. Că de, nu-i sărăântoc. Da de ce 
nu mai vine odată? 

În odaia cealaltă auzea şuşoteli, parcă plângea cineva. În 
sfârşit, uşa se deschise şi Antoniu intră vesel, cu mina în 
buzunarul hainei. Buzunarul era umflat. Turnă în pahare şi 
închinară. 

— Mulţi ani să ne dea Dumnezeu, şi sănătate, şi voie bună! 

— La mulţi ani! 


Antoniu îşi şterse buzele. 

— Ei, cum facem? întrebă. Eu socot că... 

— Vino în sat, luni, fă o cerere nouă... Apoi, dezmeticindu-se, 
Vărzaru adăugă: Da cu slujba? 

— Am lăsat-o dracului... Ce? Să-mi aprind paie în cap? Pentru 
350 de lei pe lună? Drept — urmă el cu respect — că de pe lături 
mai pica dacă nu curgea. Dar, vezi, nu mai pot rămâne la 
Budureasa... 

— Unde-i locui? 

— Păi la noi acasă, la Gheorghe. Până m-oi aşeza. Muierea o 
trimit la popă. 

Mai ciocniră un rând. Socotitorul spuse: 

— Atunci, eu mă duc. 

Antoniu îi întinse teancul de bani şi Vărzaru începu să-i 
numere. Era cam pilit, greşi de câteva ori la numărătoare. Se 
sculă. 

— No, mulţam, şogore, şi te aştept. Trage acasă, dar dă de 
îndată pe la mine, să te învăţ cum se face cererea şi ce să spui 
dacă e nevoie. 

Se sărutară cu dragoste. 

— Şi colo, prin aprilie... şopti Antoniu. Mi-o da îndărăt... 

— Fără nicio grijă. 

Vărzaru vru să plece, dar Antoniu îl întoarse de la uşă: 

— Nu crezi c-ar fi bine să facem şi-o chitanţă. Poate uit eu, 
poate uiţi tu, cine ştie... 

— N-ai încredere în mine? 

— Cum să n-am, cum să n-am! făcu nevinovat Antoniu. Dar 
vezi, muierea, ce ar spune ea? Nu zic, după ce m-oi vedea şi eu 
acolo, colectivist, o s-o rupem sau ţi-o las s-o încasezi tu... 

Vărzaru n-avu încotro: iscăli cu mâna tremurătoare hârtia 
pregătită de nevasta lui Antoniu. 

Era cam trei fără un sfert, când, ametit, fluierând, Vărzaru 
ajunse la uliţa cea mare, unde, rebegit de frig, îl aştepta Goldiș. 
Îi venea să chiuie. Goldiş, verde-albăstrui, îşi întoarse spre el 
ochii înlăcrămaţi de ger. 

— Ai adus banii? 

— Am adus, spuse vesel Vărzaru, scoțând teancul de bani din 
buzunar. 


Goldiş se simţi umilit. Ca să-i treacă acest simţământ, începu 
să zbiere: 

— De ce ai stat atâta, dumnezeii mă-tii! Ha? Ai vrut să mă vezi 
îngheţat? Să mă găseşti sloi? Lasă că nu ţi-oi uita eul... 

„Adică asta mi-e mulţumirea, încremeni Vărzaru. Pentru asta 
am iscălit chitanţa de trei mii de lei?” Acum îi părea rău că nu-l 
iscălise pe Goldiş. N-avu timp să se frământe prea mult. Goldiş 
se răsti din nou la el: 

— Chitanţele de la bancă-s la tine? 

— Da. 

— No, hai la bancă, atunci... Tii, crucea mă-sii, da frig mai e! 
Pe urmă mergem la crâşmă să mă încălzesc şi eu. 

Goldiş dădu bici cailor. Uitase de frig. Îşi vedea sacii de gnu în 
pod, neatinşi, mari cât doi snopi puşi în cap. 

Copitele cailor tropăiau pe şoseaua asfaltată. Era un sunet 
plăcut al urechilor şi căruţa se legăna uşor, dintr-o parte în alta. 
Goldiş simţea în piept ceva cald, poate era bucuria că totul s-a 
isprăvit cu bine, poate era fericit că ajunge curând acasă. Acolo 
va fi cald: focul va mârâi în sobă, ca o miţă, şi Lenţa se va 
învârti în jurul lui. lar deasupra lor, în pod, vor fi sacii înşiraţi 
unul lângă altul... 

îl compătimi pe Vărzaru: ce mulţumiri are el? Are el grija 
griului, iubeşte el boabele aurii sau câmpul? laca şi acum, se 
uită aiurea pe câmp şi cântă ca prostul. Trăieşte să nu fie mort! 
Oare ce o aştepta Vărzaru de la viaţă? Nimic. larna e mulţumit 
să se încălzească în birou, iar vara îi place să caute umbra. 
Astea sunt bucuriile lui Vărzaru. Pe când el, Goldiş, trăieşte din 
plin. Poartă grija unei colective întregi. El se frământă până şi 
pentru finul ce trebuie pus în iesle, pentru grăunţele ce s-au dat 
sau nu s-au dat cailor. Mâine va trebui să telefoneze la S.M.T. Să 
vadă cum stau cu reparatul tractoarelor. Pe urmă o să se certe 
cu preşedintele sfatului, oare nu le-a repartizat încă benzină. ŞI 
Vărzaru stă şi cântă de unul singur ca un buimac. 

Goldiş se simţea atât de puternic, încât ar fi fost în stare să 
răstoarne chiar şi căruţa. Juca hăţurile în mâini. Le lăsă slobod, 
pe urmă le trase cu putere. La o cotitură, căruţa alunecă până la 
marginea şanţului, gata-gata să se răstoarne. Goldiş trase din 
nou hăţurile, caii se ridicară pe picioarele dinapoi. Vărzaru era 
să cadă de pe capră. 


— Te-ai speriat, râse spre el Goldiş, după ce ajunseră din nou 
pe drum drept. a 

Vărzaru nu-i răspunse. Preşedintele îl privi cu milă. Işi desfăcu 
şalul la gât, se simţea încins. Vărzaru, beat mort, se legăna pe 
capră, suflând ca o locomotivă şi slobozind din vreme în vreme 
nişte răcnete care aduceau de departe a cântec: 

„Ardee-mi-te-ai coodruu deees... 

Din tine să nu mai ieees...” 

— Eşti vigan, hai P se întoarse Goldiş spre el. 

— De, am scăpat de griji... 

Tăcură. 

O vreme nu se auzi decât tropăitul regulat al cailor şi zumzetul 
vântului în firele de telegraf. 

Goldiş biciui caii: 

— Unde te grăbeşti? să bâlbâi Vărzaru. Unde? Acasă? ŞI 
începu să râdă. 

Goldiş nu-l luă în seamă. Se simţea mulţumit şi fericit. Sângele 
încălzit de vin îi alerga prin vine, ar fi vrut să se scoale de pe 
capră, să chiuie una lungă, de să-i răspundă văile. 

— No, vezi că te-ai temut ca o fleanţă? mormăi într-un târziu. 
Ţi-am spus că totul o să iasă bine... Mă — strigă deodată — câtă 
vreme eu mi-s în frunte, n-aveţi de ce să vă temeţi, mă!... 
Prostule!... 

Vărzaru tăcu ca şi cum l-ar fi pălit cu o palmă. „Dumnezeul 
mamei lui, eu mă zbat să-l scot din încurcătură şi pe urmă tot el 
îşi bate joc de mine.” Ce-ar putea să-i facă să se simtă şi el 
prost, să stea şi el chircit? Măcar o dată să-l vadă încolţit, 
chinuindu-se. Că parcă e din pământ. N-are inimă. Dacă l-ai 
despica, în locul inimii i-ai găsi un bolovan. În viaţa lui n-a zis 
Goldiş o vorbă bună. Şi toate îi merg ca pe roate. Nici grâul n-a 
trebuit să şi-l vândă, şi de datorie a scăpat, nici obrazul nu şi l-a 
pus la bătaie. Toate cele le face cu mâinile altora. Şi-i cinstit, ca 
nimeni altul în sat. 

„Doamne, dacă nu mi-ar fi teamă de el — se înciudă Vărzaru 
— doamne, ce i-aş mai putea face?” Se uită cu coada ochiului 
spre preşedinte. Acesta stătea drept pe capră, ţinea hăţurile 
întinse. N-avea mănuşi în mâini şi nu se plângea de frig. Faţa, 
proaspăt rasă, îi era netedă, fără riduri. Toate-i merg strună! Ce- 
ar fi să-l împingă de pe capră?... Alungă imediat acest gând: 


poate n-o muri şi atunci vai şi amar! Doamne, ce-ar putea să-i 
facă? Lenţa! Da! Se îmbujoră şi-i păru bine că Lenţa îi pune 
coarne lui Goldiş. Aia-i muiere deşteaptă. Nu se teme de el. Se 
bucură la gândul că Goldiş o să turbe când o afla că nevastă-sa 
îl înşală. O căldură plăcută puse stăpânire pe el. Puse mâna pe 
mâna lui Goldiş, care ţinea hăţurile, şi încetini mersul cailor. 

— Ce drac ai? se răsuci Goldiş spre el. 

— Măi Mihai, de mult tot voiam să-ţi spun. Tu nu bagi de 
seamă. Eşti toată vremea la sediu. Vuieşte satul, omule, şi-mi 
pare rău, că ţi-s prieten, mă, ce dracu... 

— Ce-i? zvârli dintr-o dată Goldiş. 

— Muierea, măi, muierea... Tot am vrut să-ţi spun... 

— Ce-i cu ea? 

— Nimica... Da de unde să fi ştiut Gheorghe a Petcului că tu... 
cum să-ţi spun... ai luat din banii pentru vite?... 

Goldiş îl înhaţă de umăr şi-l zgâlţâi, până ce Vărzaru începu să 
geamă. 

— Acuma spune, maica ta! 

— Trăieşte cu el, bâigui Vărzaru. Ştie tot satul, adăugă el 
plângăreţ, când zări privirile aprinse ale preşedintelui. 

— Şi tu ştii asta? 

— Şi eu. 

— Ptrruuu... 

Goldiş opri caii, făcându-i să se ridice în două picioare. 

— Spui drept? 

— Mă jur pe sfânta cruce. 

— Scoboară-te! 

— Mihai, ce-i cu tine? 

— Scoboară-te! 

— Mihai, nu te lua după... 

— Scoboară-te! 

Tremurând, alunecând pe roată, Vărzaru se dădu jos din 
căruţă. Apoi, apucându-se cu mâna de o leasă, dădu să-şi ridice 
privirile spre Goldiş. Deodată simţi ca şi cum l-ar fi fulgerat drept 
în mijlocul obrazului. Goldiş îi plesnise un pumn. 

— Bată-te unul Dumnezeu, porcule, nu mi-ai putut spune mai 
degrabă? De ce nu mi-ai spus? 

Dintr-o săritură Goldiş fu jos din căruţa, zvârli biciul din mină 
şi-l mai izbi o dată cu amândoi pumnii. Vărzaru se clătină, 


încercă să se ferească, dar Goldiş îl împingea spre marginea 
drumului. Alunecă, auzi trosnetul gheții subţiri şi o umezeală 
nesuferită îl îngheţă. Goldiş se aplecă peste el, îşi înfipse mâinile 
în umerii lui şi începu să-l scuture: 

— De unde ştii? De unde ştii? Crucea cui te-o făcut! 

Apoi, pe neaşteptate, îl trânti înapoi în apa din şanţ şi sări în 
căruţă. Vărzaru auzi tropăitul cailor. Se trezi singur pe întinsul 
pustei, cu dosul în apa îngheţată. Se sculă eu greutate, udându- 
se până la piept. Căruţa era departe, abia un punct pe 
întinderea albă a şoselei. Sârmele de telegraf vuiau ca o 
plângere venită cine ştie de unde, ca o chemare nedesluşită a 
pustei... 

Şontâc-şontâc, blestemându-şi zilele, o luă şi el spre casă. 
Socotea să ajungă acolo când o fi noapte de-a binelea. „Maica 
ta, Goldiş, se gândi. Las' că...” dar nu ştia ce avea de gând să-i 
facă. 

Degerat lemn, se opri în apropierea satului în faţa unui Cristos 
de tinichea. | se păru că ochii mântuitorului, daţi cu vopsea 
albastră, îl jinduiesc. Se lăsă în genunchi. 

— Miluieşte-mă, doamne, miluieşte-mă... 

Mişcată de vânt, tinicheaua zdrăngăni sec, ca un geamăt de 
copil mic, şi Vărzaru se cutremură. 

— Ajută-mă, doamne, să-l nenorocesc... 

Se şi vedea ridicând securea asupra lui Goldiş, şi gândul îl 
încălzi. Simti junghiul în genunchi, începu să se vaite şi în cele 
din urmă reuşi să se ridice în picioare, îşi făcu o cruce mare 
până la buric şi o porni grăbit spre sat. 

6 

Seara. Sub crusta îngheţată a pământului, colcăie calde 
sucurile amărui ale primăverii. Spre răsărit, cornul albăstrui al 
lunii străjuieşte vesel pe faţa întunecată a cerului. Şoseaua 
străluceşte în bătaia razelor lunii şi până departe nu e decât 
linişte albă, rar tulburată de ţipătul ciudat al Unei păsări de 
noapte. E atâta linişte, deşi sub învelişul subţire, firav al zăpezii, 
pământul freamătă şi răsuflă din piept de om. La capătul şoselei 
lucesc prietenoase şi calde primele lumini ale satului, ca un 
semn făcut unor călători întârziaţi. 

în urma căruţei liniştea se sfarmă în sute de cioburi. Caii 
aburesc, biciul şuieră. Se trezesc câinii amorţiţi lângă porţi. 


În casa lui, toate luminile sunt stinse. „S-a culcat ori nu e 
acasă.” 

Goldiş sări jos din căruţă, se repezi să deschidă poarta, făcând 
cât mai mult zgomot cu putinţă. Curtea era pustie, măturată de 
razele albicioase, parcă de var, ale lunii. 

Intră în bucătărie tropăind. În sobă ardeau cu luciri adormite 
ultimii butuci, azvârlind din când în când o pâlpâire de-a lungul 
pereţilor văruiţi. | se părea casa aceasta a lui o locuinţă străină, 
în care a pătruns ca un fur. „Sigur că nu e acasă.” 

Se aşeză la masă, fără să aprindă lampa, şi-şi cuprinse capul 
în palme. Căldura plăcută, moleşitoare îl birui. Trase cu urechea. 
Din odaia de dormit se auzea o răsuflare uşoară ca o adiere. 
Cunoştea această răsuflare. Era răcoroasă asemenea unui vânt 
de primăvară. 

„Ce-o fi fiind în inima ei? Dracu s-o ia!” 

Dibui prin întuneric până ajunse la scrinul alb. Paharele 
înşirate, ca nişte soldaţi, zăngăniră cristalin. Nimeri cu chiu, cu 
vai sticla cu ţuică. Se aşeză iar la masă. Trase un gât, încă unul. 
Gheorghe i-a furat nevasta. Nevasta lui, care nu era decât a lui. 
La fel ca şi griul din pod. Simţea că, dacă mai stă aşa, îi 
plesneşte capul de gânduri. Se ridică în picioare şi strigă cât 
putu mai tare: 

— Lenţă! 

Auzi foşnetul păturilor, apoi lipăitul paşilor ei. 

— Ai venit? 

— Curvă! 

Pe întuneric se repezi spre ea. Mâna lui care bâlbâia încordată 
în gol îi întâlni umărul. 

— Curvă! 

Aşa, pe întuneric, o zdrobi în pumni, scos din fire de tăcerea 
ei. Apoi simţi ceva cald, lipicios, curgându-i de-a lungul 
degetelor. Ea tăcea mereu, nici nu plângea, nici nu gemea. 

— Să te duci din casa mea! Neruşinată! Căţea! 

Ostenit de atâta bătaie, se lăsă greoi pe scaun, dibuind după 
sticlă. 

Atunci auzi desluşit un plâns uşor, ca de copil, şi simţi cum în 
piept, adânc, i se rupe ceva. Dar rămase nemişcat. 

Ea se îmbrăcă în grabă în odaia cealaltă, o auzea cum îşi trage 
cizmele, cum îşi adună boarfele. Trecu pe lângă el repede, 


aproape atingându-l, apoi uşa clănţăni. Lui Goldiş îi venea să 
sară în picioare, să spargă toate în jur, dar rămase nemişcat. 
Doar cheltuise atâta amar de bani cu ele şi pe urmă are să-i 
vină Lenţa înapoi, să ştie de bine că o aduce cu milițienii. Sorbi 
din sticlă. 

„Oare ce-o fi făcând dobitocul de Vărzaru? Se gândi înveselit. 
Numai să nu-l mănânce lupii pe drum.” Râse scurt, apoi o 
durere nemai simțită îi cuprinse fruntea, inima. Era iarăşi singur. 

Clătinându-se, se îndreptă spre pat. Era cald încă, răvăşit. „Şi 
dacă Lenţa n-o vrea să se întoarcă?” La acest gând îşi simţi 
tâmplele zvâcnind atât de puternic, de parcă cineva l-ar fi lovit 
cu pumnul. Trebuie să se întoarcă! Dar poate că l-a minţit 
socotitorul, să-i facă inimă rea! Atunci mâine îl omoară în bătăi. 

Nu şi-o putea închipui pe Lenţa lui, mică şi mlădioasă ca o 
copilă, culcată în patul unui om străin. Sau să fi venit Gheorghe 
aici în casă? Asta era peste putinţă. De bună seamă că Vărzaru 
l-a minţit. li păru rău că-l lăsase pe drum, dacă n-ar fi făcut-o, 
acum s-ar fi putut duce la el să-i ceară socoteală. Sigur că 
Vărzaru a vrut să-i strice casa. 

Deodată i se păru că numai Vărzaru era vinovat de neliniştea 
lui. Na, nu-i bai, o să descurce el mâine treaba asta. Numai 
Lenţa să se întoarcă! Ce bine ar fi s-o aibă acum aici, să se 
încălzească lângă trupul ei. li venea să zbiere de ciudă c-o 
bătuse. Pe urmă se potoli. Cel puţin o şti Lenţa că el e stăpân în 
casă. Până acum n-o bătuse niciodată. Poate că de asta nu se 
simţea bine cu el. 

îl năpădi oboseala şi îi era lehamite. leşi în bucătărie să caute 
sticla cu ţuică. Nu mai era niciun strop în ea. O aruncă cu furie. 
Clincănitul cioburilor aducea cu trosnetul ţurţurilor de la 
streaşină casei. Vine primăvara şi Lenţa nu e lângă el. Oftă 
adânc, intră în odaie, căută patul pe pipăite şi se trânti îmbrăcat 
de-a curmezişul. 

Abia după ce merse o bucată de vreme, Lenţa simţi că o 
pătrunde frigul. Işi strânse broboada peste umeri şi grăbi pasul. 
Unde să se ducă? Acasă la părinţi? Ce să le spună? Acasă nu 
putea merge!... 

Dintr-o dată un câine începu să latre la lună. Lenţa se înfiora şi 
se lipi de un gard. Pe partea cealaltă, un trecător întârziat se 
târa încet, legănându-se. O fi beat? Stătu în umbră, până ce 


drumeţul trecu de ea. Jumătate de lună apăru după un acoperiş 
şi Lenţa recunoscu drumeţul: era Vărzaru. O clipă se gândi să-l 
strige, să-i ceară un sfat, pe urmă se răzgândi. Vărzaru n-ar 
ajuta-o. Mai mult s-ar bucura c-o vede în sânge. 

Ce ar fi să se ducă la Gheorghe? Dar cum să se ducă la el aşa 
bătută, frântă? Nu l-ar putea stăpâni şi el ar alerga la Goldiş să-l 
bată, şi atunci cine ştie ce-ar mai ieşi. Urmele loviturilor multe şi 
aspre o dureau şi-i era frig de tremura toată. Totuşi o încerca o 
bucurie sfioasă: de-acum s-a isprăvit totul. Goldiş ştie, mâine o 
să afle tot satul, şi atunci nimeni nu se va mai aşeza între ea şi 
Gheorghe. Poate e mai bine aşa. Şi ce dacă o să vorbească 
satul?... Să vorbească! Au vorbit şi atunci când a fugit fata lui 
Boşneag cu tânărul acela de la Beiuş, iar pe urmă s-au 
astâmpărat. 

Pomi spre casa lui Gheorghe. Luna coborâse atât de aproape 
de pământ, poleind casele cu lumină albă, palidă, încât Lenţei i 
se păru că nu-i noapte, ci zi. La casa lui Gheorghe storurile erau 
trase. Lenţa nu bătu în poartă de teama câinelui. Se furişă până 
la geamul odăii mari, aşa cum se furişase de atâtea ori când 
venise la el. O căldură plăcută o năpădi. El nici nu ştia că vine. 
Că vine şi n-o să mai plece niciodată. Călcând peste răsadurile 
ninse ale grădinii neîngrijite, îi trecu fugar prin minte că prima ei 
grijă, de cum o da soarele de primăvară; va fi să întocmească 
grădina. De altfel; toată casa lui Gheorghe părea neprimitoare 
şi; dacă n-ar fi stat el în ea, Lenţei nu i-ar fi plăcut să locuiască 
aici. Ciocănii storuri cu degetele tremurătoare. Nu-i răspunse 
nimeni. Mai ciocăni o dată. Nimic. Se sperie la gândul că s-ar 
putea ca Gheorghe să nu fie acasă. Dar unde să fie? Mai ciocăni 
o dată, cu pumnul. Auzi zgomote în odaie. Era acolo! lar bătu. 
După o vreme, Gheorghe, burzuluit, somnoros, apăru în geam: 

— Cine-i? 

— Eu sunt, Lenţa. 

Gheorghe îşi frecă ochii cu pumnii. Îi se păru că n-a auzit bine. 
Se aplecă cât putu mai mult peste pervaz: 

— Eu sunt, Gheorghiţă. Am venit şi nu mă mai duc de la tine. 

Gheorghe întinse braţele spre ea şi-i cuprinse faţa în palme. 
Ea tresări de durere, dar nu trase capul. Mâinile lui Gheorghe 
erau calde, mângâietoare. Incepu să plângă, încet, cuminte, fără 
lacrimi. 


— Tu plângi; Lenţă? 

— Nu, Gheorghe, nu. Îs atâta de mulţumită... şi se opri de 
parcă cineva i-ar fi tăiat glasul. 

Rămaseră aşa; nemişcaţi, tăcuţi, cu privirile aţintite unul la 
altul prin întuneric. Undeva, în apropiere, un cocoş, încurcat în 
socoata timpului, cântă prelung de două ori. Din vecini, îi 
răspunse supărat un dulău trezit din somn. Apoi se făcu iar 
linişte. 

— Mi-i frig, spuse după o vreme Lenţa. 

— Li, prostul de mine, făcu supărat Gheorghe. Vino înăuntru. 

Pieri de la geam şi pe urmă apăru în târnaţ, în cămaşă lungă 
de noapte. Era atât de caraghios, încât Lenţei îi veni să râdă. 
Înduioşată, şopti mai mult pentru sine: 

— Gheorghe, Gheorghe... 

Intrară în bucătărie. Lenţa îl rugă să nu aprindă lumina. 
Stătură o vreme lângă cuptor, neştiind ce să-şi spună. 

Am venit, Gheorghe, murmură apoi Lenţa în întuneric. 

Gheorghe, ca şi când acum ar fi auzit-o pentru prima oară, 
întinse braţele s-o cuprindă: 

— Ai vorbit cu Goldiş? 

Lenţa tresări: 

— N-am vorbit. Ce să vorbesc cu el? 

Gheorghe se îndepărtă de ea. 

— Păi cum... Atunci nu trebuia să vii. Dacă te vede cineva? 

— Şi ce dacă mă vede !? 

Aşteptase, tremurătoare, ca Gheorghe s-o ia în braţe, şi iaca 
el a întrebat-o de ce a venit. Să-i spună că Goldiş a bătut-o? 
Braţele îi căzură obosite, înapoi lângă trup. 

— Eu zic, Lenţă, îl auzi apoi pe Gheorghe spunând, să te duci 
înapoi la Goldiş. Mâine s-o întoarce Gherdan şi m-oi duce să stau 
de vorbă cu el. 

— Ce-mi pasă mie de Gherdan?! şopti ea gâtuit. Ori nu mă 
mai iubeşti? 

— Vorbeşti prostii, Lenţă, vorbeşti prostii... Apoi îşi aduse 
aminte de povestirea lui Lică. O fi mai bine dacă ne-om uni pe 
drumul cel drept. 

Lenţei îi venea să plângă, dar, spre mirarea ei, lacrimile, 
neascultătoare, îi rămâneau între gene. Işi ridică cu greutate 
bocceaua de pe jos şi porni încet spre uşă. Nădăjduia că 


Gheorghe o să vină după ea, să-i spună c-a glumit, să-i spună 
orice, numai să n-o lase să plece. Gheorghe însă rămase 
nemişcat, în întuneric. În faţa uşii, se mai întoarse o dată spre 
el: 

— Nu mă lăsa să mă duc, Gheorghe... ţipă şi o podidiră 
lacrimile. 

— Doar nu suntem copii, măi fată, îi răspunse într-un târziu 
Gheorghe. Mâine vorbesc cu Gherdan... Ai să vezi că o să fie 
mai bine aşa. 

Lenţa nu mai ascultă la el. Smuci uşa, trântind-o de perete, 
trecu în fugă peste grădina ninsă, împinse portita de leaţuri şi 
ieşi în drum. 

| se păru că-l aude pe Gheorghe strigând în urma ei, dar nu 
mai întoarse capul. 

Un vânt întârziat, rece, mătură uliţa, ţiuind printre leaţurile 
gardurilor. Lenţei i se păru iar că aude, de undeva departe, o 
voce groasă şi răguşită, care cânta: 

„„ N-am venit la voi ta şură, Ană Lugojană...” 

Se cutremură de frig. Grăbi pasul. 

Când ajunse acasă la părinţi, era foarte târziu. Luna coborâse 
de pe cer şi spre răsărit strălucea o dungă alburie. Mijeau zorile. 
Bodri, câinele, nu lătră: îi cunoştea pasul şi vocea. Lenţa sări 
gărdicelul de flori şi ciocăni de câteva ori în fereastră. Nu-i 
răspunse nimeni. Mai ciocăni o dată. Atunci, dinăuntru, se auzi 
mârâitul lui Toader Roşu: 

— No, cine dracu-i? 

— Eu sunt, Lenţa. 

Tăcere. Bodri îşi lovea coada de poartă. 

Canaturile verzi ale oblonului se deschiseră şi apăru capul 
nanei Floarea: 

— Cine-i? 

— Eu mi-s, mamă, Lenţa. 

— Doamne, apără şi păzeşte, spuse speriată nana Floarea. 
Apoi: Stai, fata mamii, că-ţi deschide mama îndată. Stai numai... 

Se auzi un lipăit de picioare goale pe lespezile de piatră ale 
cerdacului, apoi zăvorul greu al porţii se trase cu zgomot de fier 
ruginit şi nana Floarea, în cămaşă de noapte, cu o broboadă 
neagră petrecută de-a curmezişul umerilor, se ivi în pragul 


porţii: 


— Ce-i, fata mamii? 

Lenţa începu să plângă încet. 

— Am venit acasă, mamă... 

înduioşată, nana Floarea o duse în bucătărie, apoi aprinse 
lampa. Când îi văzu obrazul umflat de lovituri, se cruci şi începu 
să bocească cu glas mare: 

— Tulai, doamne, că numai o fată am avutuuu... 

Supărat de zgomot, Toader se foi în pat, făcând să geamă 
plângăreţ arcurile, şi întreba: 

— No, ce-i? 

— O venit Lenţa acasă, toată zdrobită... Vai şi amar, 
Toadereee... 

— Ceee? făcu bătrânul, apoi, oftând din toate balamalele, se 
ridică din perne şi-şi căută papucii cu talpa de lemn. 

Dar la toate întrebările mumă-sii şi ale lui taică-su Lenta nu 
răspundea nimic. Plângea fără grai, cu coatele rezemate de 
tăblia mesei. Simţea cum printre degete i se scurg şiroaie de 
lacrimi, pe buze simţea izul lor sărat, dar nu vorbea. 

Atunci izbucni cearta între bătrâni. 

— Na! Ginere preşedinte ţi-o trebuit!... Tu-i mama lui! Se 
răstea Toader înfierbântat, dând cu pumnul în vânt, ca şi cum s- 
ar fi aflat în faţa lui Goldiş. Acum du-te de-l pupă în fund! 

— Tu ai zis, Toadere... 

— Ce-am zis eu? Ha! Ce-am zis? Cine mă întreabă în casa asta 
şi pe mine? Nu te încrunta, muiere, că acumacţi lipesc doi pumni 
de nu ştii cum te cheamă. Domoleşte-te, Lenţa tatii, lasă-l 
dracului de hodorog bătrân... Na, mulţumeşte deşteptei de 
mumă-ta care te-o măritat! 

— Taci, Toadere! 

— Ba eu zău că n-oi tăcea. Şi nu te holba, muiere, că acuma 
îmi ies din sărite, şi când oi îubăţa resteul ăla de sub uşă... 

Lenţa nu povesti nimic. Părinţii o hărţuiau cu întrebări, dar ea 
nu răspundea la nimic. Plânse într-una, până simţi că-i seacă 
izvorul lacrimilor. De la o vreme, Toader spuse.; 

— No, bine-o fost. Acuma hai să mergem să ne culcăm. Le-om 
desluşi noi mâine, pe lumină. 

Patul ei de fată, strimt, cu saltele tari, îndesate, era răcoros. 
încercă să adoarmă. Din odaia cea mare se auzeau până la ea 
şoaptele bătrânilor. 


— Preşedinte ţi-o trebuit. S-o faci doamnă> lacă ţi-o venit 
acasă doamnă. E toată mânjită pe obraz. 

Nana Floarea nu răspunse. Plângea înfundat, în perne. 

— Acum să nu-mi plângi — zise iar glasul lui Toader — că te 
tip afară în curte lângă Bodri. La dracii, mă duc eu mâine la el și- 
| snopesc cu parul. Apoi şi ce-i dacă-i preşedinte?! Mama lui de 
preşedinte, să-şi bată joc de fata mea! 

— Săraca mea Lenţă, oftă nana Floarea. 

— Lasă că o păruiesc eu şi pe ea. Că şi ei musai i-o trebuit 
preşedinte. 

Lenţa nu-i mai asculta. Cum de i-a. Putut răsuci Goldiş minţile? 
Atunci, în. Ziua aceea, la Salonta, când au fort cu echipa 
culturală, atunci şi-a pierdut capul. Îşi aduse aminte de 
Gheorghe şi începu să plângă. De ce n-o fi primit-o la el? S-o fi 
speriat de Goldiş sau n-o mai iubeşte?... 

Cât timp trecuse? Lenţa n-ar fi putut spune. Deodată se auziră 
limpede trei lovituri la geam. Tresări, dar nu se mişca din pat. O 
durea tot trupul: pe obraz, sub ochi, simţea urmele pumnilor 
grei ai lui Goldiş. Auzi cum se scoală mamă-sa din patul cel 
mare, cum deschide geamul şi întreabă cu voce răguşită de 
plâns. 

— Cine-i? 

— Eu sunt, mamă... 

Lenţa rămase împietrită în pat. Din odaia cea mare veneau 
şoapte, printre care se desluşea, limpede, glasul lui Goldiş. Nu 
putea pricepe ce spune. Se gândi să iasă dincolo, dar aşa, cu 
obrazul învineţit de lovituri, nu se putea. O cuprinse o toropeală 
plăcută. O singură dată îi mai tresări inima, când auzi numele lui 
Gheorghe, apoi adormi, un somn greu, cu vise 
înspăimântătoare. Auzi toată noaptea, ca aievea, sporovăială 
celor doi bătrâni. 

Dimineaţa, când se trezi, o străbătu un fior de nelinişte. Uitase 
unde se află. Stătu aşa multă vreme până când afară auzi paşii 
nanei Floarea. Mumă-sa intră cu obrazul cernit, ca la mort, 
încruntată şi străină. Nu se aşeză pe pat, ci rămase în picioare, 
cu mâinile încrucişate pe piept. 

— Apoi, fata mea, îmi pică obrazul de ruşine! Asta o fost 
învăţătura ce-ai primit în casa mea? Asta-i răsplata pentru cât 
m-am trudit? 


— Mamă... 

— Să taci! Să te îmbraci şi să te duci acasă la bărbat! 

— Mamă... 

— Auzitu-m-ai? Una, două... 

— Mamă, nu mă pot duce, pricepe... 

începu să plângă din nou. 

— Haba plângi, fata mamii. Ţi-a dat Dumnezeu un bărbat cum 
rar... şi tu... mi-i ruşine să mă gândesc. El îi aşa de bun, pita 
domnului. Altul te-ar fi omorât în bătaie... pentru ruşinea ce-ai 
adus în casa lui! Să te îmbraci şi să te duci acasă... 

— Nu mă duc!... 

— Nu? Toadere! la vină încoace, Toadere! 

Toader intră înnegurat. 

— Ce-i baiul? Bată-le Dumnezeu de femei că nu poţi ajunge cu 
ele la un capăt. Ce bai ai? 

— Nu vrea să se ducă acasă. 

Toader privea în altă parte, pe fereastră afară sau înspre 
icoane. 

— Scoală-te — spuse el cu glas gros — du-te cu Dumnezeu. N- 
ai ce sta aici. Du-te la bărbatul care ţi-o trebuit. 

Şi văzând că ea rămâne nemişcată, se răsti: 

— N-auzi ce vorbesc, soarele şi unul Dumnezeu care este în 
ceruri. Că amu iau biciul din pod! N-are omul stare şi alinare din 
pricina voastră... Acum să te scoli şi să nu te mai văd în casă... 
Ce-ţi freci ochii, muiere? Se răsti el, scos din fire, spre nana 
Floarea, care plângea. Nu plânge, că şi pe tine te sfărm. 

Se întoarse din nou spre fie-sa: 

— Du-te acasă la bărbat. 

împinse spre Lenţa cu vârful piciorului bocceaua cu care ea 
venise de la Goldiş. Apoi făcu o mişcare de parcă ar fi vrut s-o ia 
de umăr şi s-o împingă afară. Lenţa se ridică cu greu, se 
îmbrăcă în grabă, cu degete tremurătoare şi stângace. Trecu 
pragul cu capul plecat strâns în umeri. 

Peste noapte plouase puţin: se făcuse un noroi lipicios. Deşi 
era încă frig, se simţea izul primăverii. 

Lenţa rămase multă vreme pe diurn, neştiind încotro s-o 
apuce. Spre norocul ei, era devreme şi nu trecea nimeni s-o 
vadă cât e de zdrobită. 

7 


Mitru Gherdan cobori din tren. Era obosit şi ar fi vrut să ajungă 
cât mai degrabă acasă. Trecu pe lângă impiegatul care-l salută 
milităreşte şi porni pe drumul care ducea spre gospodărie. 
Vântul domol şi dezmorţit de sfârşit de februarie scutura 
bălăriile uscate de la marginea şanţului plin cu apă verzuie şi, 
pierzându-se printre tulpinele lor, şuiera ca un fluieraş de soc. 
Ici-colo, mai stăruiau câteva pete de zăpadă, dar spre vale, 
acolo unde câmpia se apleca într-un ponor, pământul era negru, 
aburea şi plutea deasupra lui mirosul greu, dulceag, al ţărânei 
sătule de apă, al bulgărilor dospiţi sub povara zăpezii. In trecere 
pe lângă o salcie, rupse din ea o crenguţă, încă negricioasă şi, 
sfărâmându-i un capăt între dinţi, simţi izul pişcător al sevei 
celei dintâi. Mergea încet. Pașii i se înfundau în noroiul moale de 
pe drum. Se încălzi şi, după ce străbătu un sfert din cale, începu 
să-şi descheie cojocul. Privi împrejur: de departe se zărea 
clopotniţa bisericii răsărind dintre crestele înalte şi desfrunzite 
ale unor pomi. În jurul ei se întindeau casele şi, dincolo de cele 
din urmă case ale satului, era aceeaşi pustă atotbiruitoare, cu 
pământul negru ca smoala, gras, fărâmi ci os. 

„Ce recoltă om scoate de aici, maica ta, doamne, dacă n-om 
întârzia cu însămânţările”, plescăi el din buze. Işi răsuci şi-şi 
aprinse o ţigară, trăgând în piept cu plăcere fumul albăstrui şi 
tare de mahorcă. Cu cât se apropia de drumul de ţară, câmpia 
semăna tot mai mult cu un fund de baltă secată, mustind din 
toate părţile de apă. 

Îi era dragă această câmpie. Pe vremuri, în copilărie, cu alţi 
băieţi de seama lui, umblau în haită, până dincolo de dolmă, în 
hotarul Zămeştilor. Acolo erau prunarul şi castelul lui Szentessy. 
Mamă, ce casă mare! În turlele ei ţuguiate, în fiecare luni, 
servitoarele aşezau la aerisit pernele şi cearşafurile. De multe ce 
erau, pe vremea aceea, Gherdan n-ar fi fost în stare să le 
numere. La prunar era angajat, ca paznic, Lică. Dacă era în 
toane bune, şi era de foarte multe ori, el îi lăsa să se caţere în 
pruni, să se sature în lege. Numai în timpul culesului şi în timpul 
fiertului, când sosea domnul Szentessy, se înăsprea. Atunci îi 
gonea cu vergi de alun, ţipând cât îl ţinea gura. 

Abia acum îşi dădea seama Gherdan că Lică anume ţipa aşa 
tare, ca să-l audă toţi cei care erau urcați în pruni, să aibă timp 
să coboare. Cum de n-a vorbit niciodată cu Lică despre asta? 


Aruncă mucul de ţigară. De câte ori n-a răsturnat el brazda pe 
câmpia asta întinsă? Că pe vremuri şi câmpia tot a lui Szentessy 
era. Îşi aduse aminte că spre ora prânzului, în aşteptarea 
merindelor de lă castel, aruncau căutături tot mai dese spre 
gară, să vadă dacă nu vine trenul de douăsprezece... 

„Prostii... laca la ce mă gândesc”, se dojeni singur. 

Totuşi fiecare întoarcere în sat îi aducea o bucurie nouă. Nu 
era piatră pe care să n-o ştie, om pe care să nu-l cunoască. La 
început „când venise aici, nu erau decât două case: a lui Gurău, 
care era intezăul lui Szentessy, şi a lui Toader Roşu. În ultimii 
ani Gurău s-a încâinit. Ba nu, Gurău a fost aşa de când îl 
cunoaşte, încă la început îşi înconjurase casa cu gard de piatră 
înalt de un stat de om, ca nimeni să nu-i vadă ograda. S-a 
ascuns de ochii satului. Dar nu numai de ochii, ci şi de inima lui. 
Prin '45-46, când fusese ales primar, tăia şi spânzura. Işi făcuse 
din banii satului pod peste Cerniţa, care-i şerpuia în grădină. Pe 
urmă, o vreme a părut cuminţit. Puteai să numeri! Pe degete cu 
câţi mai schimba o vorbă. Asta, până ce a început frământarea 
pentru gospodărie. Atunci s-a agitat în aşa fel pe la casele 
oamenilor, încât lui i se datoreşte că n-au putut să înjghebeze 
colectiva cu vreo două luni mai devreme. Tot din vina lui nu s-a 
înscris, nici Lică. Ce mai umbla Goldiş să-l bată! Dacă nu l-ar fi 
reţinut Gherdan, cine ştie ce i-ar mai fi făcut Goldiş lui Gurău. 
Goldiş s-a schimbat tare puţin. Lui Gherdan îi era ciudă că 
ridicase problema lui Goldiş la raion. Ar fi putut să-şi dea şi 
singur seama ce e de făcut. Bine că l-au muştruluit, că cei din 
sat iar îl critică. 

— Spui, tovarăşe Gherdan, că Goldiş îşi face de cap? l-a 
înfruntat secretarul raionului. Păi te întreb eu pe dumneata, 
dacă n-ai fi însurat şi ai îndrăgi o femeie, n-ai vrea s-o iei de 
nevastă? 

„La urma urmei, zău, ce vină are Goldiş? Că doar n-a silit-o pe 
Lenţa. Ea a vrut. E drept, mai mult au vrut părinţii şi mai ales 
nana Floarea, dar nici Lenţa nu s-a împotrivit.” Nu cu Goldiş, cu 
ea ar fi trebuit să stea de vorbă atunci. Dar tot e bine că a 
ridicat la raion problema preşedintelui. Că i-au răspuns cum i se 
cuvenea. 

— Nu să-l beşteleşti pe Goldiş trebuie, ci să-l ajuţi. Să-l ajuţi ca 
gospodăria să fie şi anul acesta fruntaşă. 


Deodată, Gherdan se opri locului. În faţa lui, răsărind din dosul 
unor salcâmi piperniciţi, se ivise Lenţa: tocmai îşi ridicase 
privirile, îl zărise şi voise să se întoarcă smucit, dar nu mai 
putea. Gherdan o văzuse şi-i făcea semn cu mina. 

— Da vrednică eşti, nevastă tânără! spuse el bucuros că o 
întâlnise, apropiindu-se de ea cu mâna întinsă şi cu un zâmbet 
larg. 

Dar zâmbetul îi pieri când îi văzu faţa vânătă de bătaie, 
umflată şi ochii roşii de plâns. Tuşi încurcat. Oii de câte ori 
vedea un copil sau o femeie plângând rămânea descumpănit, 
neştiind ce să facă. Lenţa nu îndrăznea să-l privească. Apoi 
Gherdan îşi reveni: 

— Ce s-o întâmplat, Lenţă? 

Ea nu-i răspunse. Începu să plângă încet, cu suspinuri amare, 
ascunzându-şi cu îndărătnicie faţa în palme. Incurcat, el o bătu 
de câteva ori pe umăr. 

„Apoi asta aşa trebuia să se sfârşească, se gândi el întărâtat. 
Se simţea vinovat: Dracu să mă ia, ar fi trebuit să intervin mai 
energic.” O prinse de umăr: 

— No, nu mai plânge, spuse el cu glas gros, bătrâneşte. 
Spune-mi... ce-i? Care-i baiul? 

Ea plânse mai departe, apoi, cu un suspin lung, îşi şterse 
lacrimile şi spuse cu hotărâre: 

— Tovarăşe Gherdan, te-oi ruga să-mi fii de ajutor... Am 
trebuinţă de nişte bani... să mă duc la Oradea. Vi-i trimit înapoi, 
n-aveţi nicio teamă... Din prima leafă vi-i trimit... 

„Ei, comedie!” se încruntă Gherdan în sinea lui. 

— Şi de ce tocmai la Oradea? La noi nu ti-i bine? Care-i 
necazul? 

— M-o zdrobit Mihai... dar eu îs de vină... şi începu să plângă 
din nou. 

Gherdan aştepta ca Lenţa să se liniştească. Se gândea: 
„Tinerețe, tinereţe... Bate-i, doamne, pe părinţii care-i pun 
stavile... Fata asta putea să fie fericită, să muncească şi să se 
bucure în rând cu celelalte. Şi iaca, cu inima arsă, vrea să se 
ducă, să i se piardă urma... No, apoi nu-i nimic, om vedea noi!” 

Lenţa îl privea cu ochi rugători. Gherdan, îngândurat, căuta 
cuvinte s-o liniştească. Nu reuşi decât să murmure: 

— Spune... spune care-i baiul... L-om lecui poate... Hai, spune! 


Lenţa nu răspunse. Plecă capul. 

De jos se ridicau încet, legănându-se, aburii calzi ai 
pământului, spre văzduh unde, pe cerul alb-vineţiu, pluteau 
nestingheriţi nori mici, străvezii. Deasupra pustei tăcute nu se 
abătea niciun zgomot în afară de murmurul nelămurit al 
zăvoiului. Din când în când doar se auzea un ciripit timpuriu, ca 
o chemare dintr-o altă lume, la care răspunsurile soseau 
întârziate dintre ramurile uscate ale plopilor, înşiraţi ca nişte 
sfeşnice de praznic. 

Mereu cu capul plecat, vorbind încet, aproape în şoaptă, Lenţa 
îi povesti lui Gherdan totul, viaţa ei de roabă, încuiată în casă, 
urâtul care o dobora, apoi dragostea cu Gheorghe, bucuria, 
nădejdile. Şi mai spuse cum Gheorghe n-a vrut s-o primească în 
casă, cum că viaţa ei de acum înainte nu mai are niciun rost... 
De la o vreme ridică capul, pe urmă nu se mai ruşină nici din 
pricina obrazului ei învineţit. 

— Îmi dai bani, tovarăşe Gherdan? 

— Nu! izbucni el. Nu! Niciun ban! Vii cu mine... acasă... 

„Fie ce-o fi — se gândea — chiar dacă la raion o să-mi tragă o 
săpuneală de n-o s-o pot duce. Destul ne-am cătrănit şi ne-am 
mâncat zilele noi!” 

— Haide acasă! Parcă n-ai fi colectivistă, ce dracu! Vorbim noi 
cu toţi. Dar unde trăim? Se îndârji el împotriva nu ştiu cui. In 
codru? 

O prinse de mână şi pomi cu pasi mari, apăsaţi. La început, 
Lenţa ar fi vrut să se împotrivească, apoi o străbătu gândul că 
acum era totuna. Dar nu era un gând care o speria, ci, 
dimpotrivă, o cuprinse o uşurare şi un fel de bucurie. Mâna lui 
Gherdan era aspră, bătătorită şi fierbinte. 

Mergeau aşa, amândoi, simțind cu toată fiinţa lor miresmele 
atât de cunoscute şi de dragi ale pământului care se trezeşte. 

Deodată Lenţa se înţepeni. Rămase locului. Erau aproape de 
sat şi pe şosea venea brigada de câmp. Pornea spre arii, să 
scoată zăplazurile. Gherdan strânse mai tare mâna Lenţei, apoi, 
văzând făptura înaltă a lui Gheorghe, îi făcu semn. El se apropie, 
roşu ca piparca, şi uită să dea bună ziua. 

— Măi! se răsti Gherdan. Până acum mi-ai bătut capul că tu şi 
Lenţa... Şi acum?... 


Gheorghe nu pricepea nimic. Cum de-i vorbea Gherdan astfel? 
Acum i se părea şi mai de neînțeles că Lenţa fusese azi-noapte 
la el. Deodată băgă de seamă vânătăile de pe faţa ei. 

— Da cu tine ce-i? Cine te-o bătut?... Goldiş?... Dumnezeul 
lui... Strânse puternic pumnu' Spune, el le-o bătut? Mama lui!... 

Gherdan abia îl putu linişti. 

— Cine, necine, nu de asta e vorba acum. Tu ce gând ai cu 
fata asta? 

Gheorghe rămase o clipă năuc. Îşi privi în neştire cizmele 
înglodate. Apoi se uită drept în ochii lui Gherdan. 

— Eu... mie, tovarăşe Gherdan, v-am spus... Mi-e tare dragă 
şi... aş hia-o... Da pe Goldiş, dacă a dat în ea, îl omor!... 

— II omori, pe dracu. Tu ce-ai face dacă nevastă-ta ar trăi ca 
altul? Ha? 

Gheorghe nu ştiu ce să răspundă, iar Lenţa roşi toată. 
Gherdan mai spuse: 

— Asta e. la-o şi du-o afară la câmp. Să lucreze în brigadă. Şi 
să faci colectivistă din ea. Ai înţeles? Eu mă duc la Goldiş. Ara să 
stau de vorbă cu el. 

Gheorghe tot nu înţelegea nimic şi roşi şi el până în vârful 
urechilor. Ceilalţi din brigadă se apropiară curioşi. Gherdan le 
făcu semn să se ducă mai departe. Porniră cu toţii, şuşotind, 
numai Boşneag rămase să fie martor. 

— Ce s-o întâmplat? îl întrebă el pe Gherdan. Apoi se întoarse 
spre Lenţa: Te-o bătut Goldiş? 

— Ce-ţi pasă? îl înfruntă ea. 

Gheorghe se întoarse încruntat spre Boşneag. Omul făcu doi 
paşi înapoi, pe urmă porni în urma celorlaţi. Gherdan aşteptă 
până ce-i ajunse. Mai voia să spună ceva, dar în cele din urmă 
se răzgândi. Neştiind ce să facă, le întoarse tinerilor spatele şi 
se îndreptă spre sat. Ei stătură o vreme aşa, parcă ascultând 
ceva ce nu se auzea. Pe nesimţite, el o apucă de mână şi 
porniră spre zăplazuri. 

Lenţa mergea cu privirile în pământ şi nu ştia ce să spună. 
Simţea strânsoarea puternică a lui Gheorghe şi o căldură 
ciudată i se urca de la inimă spre obraji. Ar fi vrut ca nici el să 
nu scoată vreun cuvânt, să meargă aşa, în neştire, şi drumul să 
nu se isprăvească niciodată. El sparse tăcerea: 

— Lenţă! 


Ea nu răspunse. 

— De acum încolo o să ai şi tu zile-muncă, îndrugă încurcat 
Gheorghe, negăsind altceva mai bun de spus. 

„Doamne, ce prost e... doamne, ce prost e... 
gând, ca o dezmierdare. 

— Şi nu ţi-o fi ruşine cu mine, cât îs de vânătă? 

— Nu, răspunse el scurt, şi o strânse mai tare de mână. 

Deodată se auziră strigaţi din urmă. Se opriră şi aşteptară 
până ce Gherdan, roşu de fugă, se apropie de ei. 

— N-o mai ţine de mână, se răsti el. Mă prostesc şi eu! Să fiţi 
cuminţi, spuse pe urmă, ca şi cum ar fi vorbit cu doi copii. Tu 
eşti brigadier, iar tu, Lenţă, eşti nevasta lui Goldiş, aşa să ştii! 
Lucrează în brigadă ca toţi ceilalţi. Atât. Nimic mai mult. 
Problema cu Goldiş o s-o rezolvăm pe altă cale. Să n-aud că... 
Aţi înţeles? Se opri ca să răsufle puţin. Uitaţi-vă, începu iarăşi să 
le explice. Era să fac o prostie. Am ascultat de inimă şi nu de 
cap. Şi când asculţi numai de inimă îţi pierzi capul. De aia am 
vrut să stau de vorbă cu voi. Munciţi ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Uite, era să fac iar o prostie... N-ai să lucrezi în 
brigada lui Gheorghe. Te duci la cealaltă. E mai bine aşa. Asta 
am vrut să vă spun. Şi aia, că meritaţi câte o bătaie. Şi voi, şi 
eu. 

Când Gherdan intră în biroul preşedintelui, Goldiş stătea la 
masă, cu capul între palme. Părea băut. 

— Ce-i cu tine, Goldiş? 

— Ce să fie, făcu preşedintele ursuz. Mi-s tare ostenit. 

Gherdan se aşeză lângă el. In cameră era tăcere. Doar de la 
masa lui Vărzaru se auzi un scârţâit de peniță. Socotitorului îi 
tremura mina. Era doar vorba de soarta lui. De aceea se chirci 
cât putu mai mult, să pară mic, să treacă nebăgat în seamă. 

Gherdan îşi răsuci o ţigară încet, cu solemnitate, ca totdeauna 
când avea ceva important de spus şi când îi trebuia timp să se 
gândească. Goldiş îl privea cu un aer obosit. Il durea capul, ar fi 
vrut să se ducă să se culce şi îi părea rău că nu-l ascultase pe 
Vărzaru, care îl povăţuise de mai multe ori să plece acasă. Era 
mânios şi, pentru că ori de câte ori se apropia Gherdan de el, se 
simţea ca unul luat la socoteală. 

— Ce-ai făcut cu articolul de la gazeta de perete? întrebă 
Gherdan. 


"m 


spuse ea în 


— L-am pus înapoi. „Adică asta îl frământa pe Gherdan. Atunci 
nu e nicio hibă.” 

— Şi ce-i adevărat în articol? Ce-i cu banii? 

— Ce să fie... Nimic. Într-o zi-două ne ducem la Oradea şi 
cumpărăm vitele. 

— Sigur? întrebă. 

— Mai e vorbă, sări Goldiş. Chitanţele! Vărzarule! N-auzi, 
Vărzarule! Adă chitanţele acelea... tu-le mama lor. 

Vărzaru se grăbi să aducă chitanţele. | le dădu preşedintelui în 
mină şi se întoarse la masa lui, alb la faţă, de-a-ndaratelea. 

— Pofteşte, le numără preşedintele, fără să le lase din mână. 
Una, două, trei... îs toate... Toate şapte. Văzuşi?... lar restul 
banilor e în casă. Vărzarule! Unde-s banii? 

— În dulap, făcu Vărzaru, speriat. În dulap. Toţi, până la un 
franc... 

— Taci, îi închise gura preşedintele. 

Vărzaru se aşeză la loc fără să crâcnească. Goldiş se apropie 
de Gherdan: 

— Acum ascultă-mă tu pe mine. O să ne aprindem paie în cap 
cu primirea noilor membri. Raionul ce spune? 

— Să-i primim. 

— Ehei, ei stau acolo în scaune de piele. În fotoliu. 

Ce ştiu ei? Aici ne sar oamenii în cap. Nu vor să cumpere 
vitele. Cică să împărţim măi bine banii şi la anul, când şi-o pune 
fiecare din banul lui, atunci să cumpărăm. Nu acum. Că de ce 
alde Lică a Birăului să aibă vite din banii noştri? Nu-i aşa? 

— Ai stat la sfat cu Grirău? 

— Tovarăşe Gherdan! se răsti Goldiş.. 

— De ce ţipi? Ştii prea bine că Gurău duce asemenea vorbe. 
lar tu, ca preşedinte, ar trebui să dai cu pumnul în masă când le 
auzi, nu să le porţi mai departe. 

— Eu mă orientez după ce spun oamenii. 

— Care oameni, tovarăşe Goldiş? 

Goldiş tăcu. Să-i înşire pe toţi? Pe cine ar putea numi? Pe 
Boşneag? Pe Ţugui... Dar alţii?... Ei, drace, n-ar fi trebuit să-i 
ridice problema asta lui Gherdan. Era mai bine s-o fi discutat la 
şedinţă. Acolo, prinşi în viitoare, oamenii nu s-ar fi împotrivit să 
primească banii înapoi. 


— Cred că ai dreptate... spuse cu voce stinsă. Cred că ai 
dreptate. 

Gherdan se ridică supărat. 

— Acum ce te încrunţi? îl întrebă nedumerit Goldiş. Ce mai 
vrei? Ce nu-ţi place? Vezi că ţi-am dat dreptate. 

— Apoi tocmai asta nu-mi place, că-mi dai dreptate. Tu când 
spui una, când spui alta! Vezi, asta nu-mi place! 

Goldiş ocoli privirile pătrunzătoare ale lui Gherdan. Ca să 
împrăştie tăcerea apăsătoare, strigă: 

— Vărzarule! Măi, Vărzarule, măi! 

Vărzaru sări în picioare, înspăimântat: 

— S-a întâmplat ceva, tovarăşe preşedinte? 

— Ai anunţat oamenii de adunarea generală de sâmbătă 
seara? 

Vărzaru răsuflă adânc, uşurat, şi bătu încet cu degetul în 
tăblia mesei. 

— Cum să nu, tovarăşe preşedinte, cum să nu. Se poate?... 

Apoi privi spre Gherdan. Acesta îi făcu semn cu mina să iasă. 

Goldiş pricepu că secretarul mai avea o vorbă cu el. În birou 
se lăsă o tăcere plină de aşteptări. Într-un târziu Gherdan, care 
îşi aprinsese între timp o nouă ţigară, începu să măsoare 
încăperea cu paşii. 

— De ce n-o laşi pe Lenţa la lucru? 

Goldiş îşi încleştă mâinile de masă. Ca şi în noaptea trecută, 
prin inimă îi trecu un junghi necruţător. 

— Treaba mea. 

— De ce n-o laşi pe Lenţa la lucru? 

— Că am trebuinţă de ea acasă. E tare slăbănoagă şi... 

— Atunci de ce-o baţi? 

Preşedintele păli. „De unde-o fi aflat Gherdan?” O ruşine 
sălbatică puse stăpânire pe el. 

— E muierea mea! strigă. Muierea mea. Auzi, Gherdane? E 
muierea mea! 

— Eu ţi-am spus că Lenţa nu-i pentru tine. Şi nu te sfătuiesc s- 
o înlănţuieşti de tine cu de-a sila. Eu aşa văd... 

— E muierea mea, gâfâi înfundat Goldiş. Unde e? 

— Pe câmp, lucrează. Eu socot că ar trebui să divorţezi. 

Câteva clipe Goldiş privi nedumerit în gol, apoi, ca şi cum în 
clipa aceea ar fi priceput rostul vorbelor lui Gherdan, se ridică 


ameninţător, făcu un pas spre secretar, se răzgândi şi o luă spre 
uşă. 

Când Gherdan se uită pe geam după el, Goldiş alerga ca ieşit 
din minţi, petrecut de privirile înspăimântate ale lui Vărzaru, 
care ascultase la uşă. 

Ajuns pe câmp, Goldiş îşi simţi bătăile inimii în gât şi în 
tâmple, şi fiecare zvâcnitură îi pricinuia dureri. Se opri locului. 
„Ce avea de făcut pe câmp?” Socoti că ar fi fost mai bine să nu- 
şi fi pus asemenea întrebare, să fi alergat într-un suflet până la 
brigadă şi să-l fi luat pe Gheorghe de gât. La acest gând îl 
străbătu un fior plăcut şi-şi încleşta pumnii. Dar când se gândi la 
ceea ce o să spună oamenii, la privirile lor batjocoritoare, mai că 
i: veni să se întoarcă îndărăt. Dacă nu l-ar fi văzut Gherdan 
plecând în goană, poate că s-ar fi reîntors. Acum însă nu se mai 
putea: însemna să se facă de râs. Şi asta l-ar fi durut tot atât ca 
vestea că Lenţa îl înşală. Întoarse de câteva ori capul să vadă 
dacă nu cumva Gherdan a pornit în urma lui să-l oprească. 
Gherdan însă nu era nicăieri. Măcar de-ar veni Vărzaru. Il 
cuprinse o furie oarbă împotriva socotitorului. „O, doamne, de-ar 
veni !” Pe spinarea lui şi-ar putea vărsa toată amărăciunea. 

Ajunse aproape de dolmă: de aici se vedeau făpturile celor de 
pe câmpuri. Îl desluşi pe Gheorghe: stătea rezemat de o stivă de 
scânduri putrezite. O zări mai departe şi pe Lenţa. Işi descheie 
nasturii cămâăşii, se şterse de năduşeală şi porni spre brigadă. 

Primul îl văzu Gheorghe. Brigadierul apucă un târnăcop, apoi, 
prefăcându-se nepăsător, îi veni în întâmpinare. Preşedintele 
simţi un tremur în genunchi, dar nu se mai putea întoarce. Işi 
strânse puternic pumnii, dinţii. 

în clipa aceea se auzi un scârţâit prelung, şi din spatele dolmei 
apăru brişcă gospodăriei. Pe capră, lângă Bicaşul, stătea 
Gherdan. Era încruntat. Goldiş slăbi strânsoarea pumnilor, 
răsuflând uşurat. În timp ce căruţa se apropia de ei, un gând 
năstruşnic îi măcina creierii. Asemănarea dintre Gheorghe şi 
frate-său îl făcuse să se gândească la Antoniu. O să-l zdrobească 
pe Gheorghe. Nu cu pumnii şi nici cu târnăcopul. Ci prin Antoniu. 
Gheorghe e frate de chiabur. Mai rea pricină nu i-ar putea găsi 
nici cu luminarea. Când se apropiară unul de celălalt, Goldiş se 
miră şi el de glasul liniştit şi calm cu care întrebă: 

— Cum stăm cu zăplazurile? 


Gheorghe îl privi mirat, apucă bănuitor mina întinsă spre el şi 
răspunse cu voce răguşită: 

— Gătăm azi. 

Ajuns în apropierea lor, Gherdan sări de pe capră. 

— Ei, controlul pe teren e cea mai bună metodă de lucru, 
spuse Goldiş dând mâna şi cu el. Apoi întinse braţul spre stiva 
de scânduri: lar s-a evidenţiat Gheorghe. A scos toate 
zăplazurile. Dar nu-i de mirare — adăugă după o vreme tot el — 
e harnic brigadierul nostru. Şi se întoarse spre Gheorghe. Ce 
treabă face muierea mea? 

Spuse ultimul cuvânt apăsat şi privi spre Lenţa. 

— Munceşte bine — făcu Gheorghe — cred că munceşte bine. 

Goldiş nu-l ascultă. Porni spre cealaltă brigadă. Când ajunse în 
faţa Lenţei şi-i văzu vânătăile, simţi o mândrie ciudată: „Eu i le- 
am făcut, cu pumnii mei”. O cuprinse de umeri şi-i şopti cu glas 
plângăreţ, încet, să nu audă decât ea: 

— lartă-mă, Lenţă, iartă-mă. 

Ea nu ştiu ce să facă: se uită la Gherdan, la Gheorghe, apoi în 
pământ şi începu să plângă. Goldiş, tulburat şi el, îi mângâia 
părul: 

— lartă-mă, Lenţă, iartă-mă... 

în drum spre casă, Goldiş nu scoase niciun cuvânt. Se legăna 
în brişcă gospodăriei alături de Gherdan, care părea preocupat 
cu cercetarea câmpurilor. Dinspre dolmă, apăru din senin un 
cârd de ciori; păreau un nor întunecat, vestitor de ploaie. 

— Asta înseamnă primăvară, spuse Bicaşul ca să spargă 
tăcerea. Primăvară timpurie. 

Ceilalţi doi nu-i răspunseră. Bicaşul însă nu se dădu bătut: 

— M-am întâlnit ieri cu Lică a Birăului. E tare cătrănit. O 
îndrugat de toate. O fi fost puţin făcut. O înjurat gospodăria. 
Cică de ce nu facem zid în jurul ei, cum şi-o făcut Gurău la a lui. 
Că la fel suntem cu el. 

— Auzi? făcu Gherdan către Goldiş. Şi-i ţăran cinstit. Bată-ne 
Dumnezeu să ne bată! Tu ai stat de vorbă cu el? 

— Da, minţi Goldiş. Am stat. 

Şi hotărî ca imediat ce ajunge în sat să se ducă la Lică. 

— Cererea lui e la gospodărie. A venit s-o scoată, dar nu i-am 
dat-o. Am spus să le mai gândească... 


— El să se gândească? La dracu! Spuse supărat Gherdan. Noi 
să ne fi gândit. Omul e şugubăţ, vesel, face haz de necaz, noi 
râdem şi ne strângem în jurul lui, dar atât. Cine l-a scormonit să 
vadă ce-l doare pe dinăuntru? Nimeni. Toată lumea îl ştia de 
partea noastră, aşa că nu s-a învrednicit nimeni să-l atragă, să-l 
lămurească. Patru ani i-am furat din viaţă. Noi i-am furat anii 
ăştia. Parcă nu ne-am fi bucurat cu toţii să-l vedem şi pe el astă- 
toamnă cu carul doldora şi cu feciorii îmbrăcaţi omeneşte? E 
vina mea, e vina mea, încheie Gherdan cu ciudă. 

— Numai Boşneag e de vină, spuse încet Goldiş. 

— Nu-i Boşneag de vină, fir-ar al dracului. Noi, că nu i-am 
deschis ochii. 

— M-oi duce să stau de vorbă cu Lică. Am s-o scot la capăt, 
mai spuse o dată preşedintele mai mult pentru sine. 

— Bine-ai face... Şi cată-ţi timp să te gândeşti şi la tine, să-ţi 
potriveşti viaţa cum trebuie. 

În marginea satului, Goldiş sări din brişcă fără să salute. Porni 
spre cimitir, spre casa lui Lică. În ograda Birăului îl întâmpină 
nevasta acestuia, o femeie trecută, grasă, cu un prunc în braţe. 

— Asta-i al cincilea? întrebă în loc de salut preşedintele. 

— Elli. 

— Lică-i acasă? 

— E, făcu femeia. E în bucătărie. Stă de vorbă cu un ziarist de 
la Bucureşti. 

— Cu un ziarist de la Bucureşti? întrebă mirat Goldiş. Ce caută 
aici? 

— Nu ştiu. O mai fost o dată în sat acum o lună, două. Atunci 
l-o cunoscut pe Lică, la cămin. Îl tot întreabă de ce nu vrea să se 
înscrie în gospodărie. Cică anume pentru asta o venit de la 
Bucureşti. 

Goldiş se încruntă. „Dracu ştie, o fi vreo anchetă”, îşi spuse. 

— la, rn-oi duce să văd şi. Eu... 

Goldiş urcă în grabă scările cerdacului. Auzi frânturi de voci şi 
se opri să asculte la uşă. 

— Era în '37. Ba nu, în '36, se auzi din bucătărie. Szentessy 
stătea la marginea luminişului, eu în tufiş... Atunci apăru 
cerbul... Mă ridic... Mă simte... Vrea să se întoarcă... Acolo erau 
gonacii. Ridic arma. Mai aveam un singur cartuş... 


«Goldiş nu mai ascultă mai departe. Ştia că Lică în '36 a 
împuşcat cu un singur cartuş un cerb care a fost premiat la o 
expoziţie şi premiul l-a încasat Szentessy. Apăsă pe clanţă. 

— Ăsta e preşedintele nost, făcu Lică spre ziarist. Ăsta e 
Goldiş. 

— Îmi pare bine, se ridică oaspetele de la masă, închizându-şi 
carneţelul. Îmi pare bine, am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră 
la cămin. Acum câteva luni. O fată mică, negricioasă. 

Goldiş înghiţi în sec, dar nu-l îndreptă. Se aşeză la masă. 

— Sunteţi ziarist de la Bucureşti? 

— Da... Dar acum nu vin de la ziar. Vreau să scriu o povestire 
despre baciu Lică. Îi ziceam şi lui... Numai un singur lucru nu 
pricep: de ce nu vrea să se înscrie în gospodărie? 

— Păi dacă o venit preşedintele colectivei aici, o să vă spună 
el, făcu Lică, şi-şi propti faţa în palme. 

— Despre dumneata am auzit — începu din nou ziaristul — am 
auzit tare multe lucruri. 

Goldiş abia izbuti să-şi ascundă bucuria. 

— Foarte puţine gospodării stau ca gospodăria 
dumneavoastră. Am auzit că v-aţi pregătit serios şi pentru 
însămânţările de primăvară şi că n-o să vă faceţi de ruşine. 

— Păi noi — spuse măgulit preşedintele — nu ne-am făcut 
niciodată de ruşine. Vorbim puţin şi facem treabă multă. 

— Numai cu vitele staţi cam prost, continuă ziaristul. Aveţi 
vaci puţine şi nu-s de soi. Este o gospodărie în regiunea Arad, la 
Sântana, ei stau bine şi cu vitele. Au cumpărat anul trecut, în 
primăvară. 

„Ai dracului îs şi ziariştii ăştia — îşi spuse Goldiş — se pricep 
de parcă ar fi plugari şi nu linge-tintă.” 

— La anul o să cumpere şi gospodăria din satul nostru, spuse 
cu glas scăzut Lică. Aşa se vorbeşte... 

— Încă anul ăsta cumpărăm, se încruntă Goldiş. Anul ăsta! 

— Dar, ia spune — întrebă ziaristul — cum se poate că 
tovarăşul Lică n-a intrat până acum în gospodărie? 

Lui Goldiş îi era ruşine că nu ştie ce să răspundă. După o 
vreme întinse mâinile pe masă şi spuse: 

— O să reparăm noi greşeala asta, că vinovaţi suntem şi noi, 
şi tovarăşul Lică. 


Gheorghe stătea la masă, odihnindu-se. Era îngândurat şi 
ostenit, străbătut de o nelinişte pe care n-o pricepea. Atunci auzi 
scârţâitul porţii şi sări în picioare ca împins de un arc. Deschise 
uşa şi scrută întunericul curţii. O căruţă trecu podeţul, 
zdroncănind, şi intră în ocol. 

— Cine-i? întrebă el uluit de asemenea oaspeţi la vreme 
târzie. 

— Eu, eu, frate-tău. 

„Antoniu! Da ce caută în sat?” leşi buimăcit, se ciocni în 
întuneric de un om îmbrăcat într-un suman aspru şi se strânseră 
în braţe. 

— Ajută-mă să desham gloabele astea. 

Caii slăbănogi şi asudaţi stătură cuminţi până când Gheorghe 
îi deshămă şi-i duse în grajdul pustiu. Ca să le facă loc la iesle, 
trebui să le golească de lemnele pe care le aşezase acolo. In 
urma lui veni şi Antoniu cu două braţe mari de fin. În dreptul 
feţei îi licărea ochişorul de jar al ţigării. 

împinseră şi căruţa sub şopron, apoi intrară în casă. Gheorghe 
îşi privi curios fratele. Antoniu era îmbrăcat ţărăneşte, cu haine 
noi din cap până în picioare. Işi lepădă sumanul şi se aşeză 
lângă foc, întinzându-şi picioarele scurte, încălţate cu cizme 
mari, grele şi noroioase. Era cam neras şi mustaţa porumbie i se 
înfoia ţepoasă în jurul gurii. 

Gheorghe ar fi vrut să-l întrebe ce-l adusese încoace, dar nu 
ştia cum să înceapă. Se simţea prost ca atunci la verificările de 
partid când l-au învinuit că are frate chiabur şi, dacă în comisie 
n-ar fi fost oameni luminaţi, poate că nu s-ar mai fi descurcat. A 
arătat că nu are nimic cu Antoniu, că ce vină poartă el dacă 
frate-său, om în toată firea, nu vede unde i-e drumul şi adună, 
adună, de nu mai ştie ce să facă cu atâtea bucate. Tulucan şi 
alţii care au fost de faţă — Gherdan făcea parte dintr-o altă 
comisie — au arătat şi ei că Gheorghe nu are nicio legătură cu 
Antoniu, ba dimpotrivă. Desfăcuse moştenirea în două şi cu 
partea lui intrase în gospodărie. 

Şi acum, dintr-o dată, se trezeşte cu frate-său în casă. 

Antoniu îşi aprinse o ţigară şi puse tabachera deschisă pe 
masă. 

— No, Ghiţă, am venit acasă, oftă el. 

— Cum? 


— Da... am venit. 

Gheorghe stătu o vreme nemişcat, mirându-se că Antoniu a 
avut nevoie de căruţă, deşi gara era la trei-patru kilometri. 

— No, Gheorghiţă, am venit acasă, mai spuse o dată Antoniu. 

— Bine. 

Gheorghe se sculă de pe scaun, scoase ceva slănină, pită şi 
un şip cu rachiu, aşternu o faţă de masă şi-l îmbie pe frate-său 
să se aşeze. 

Mâncară şi băură în tăcere. După o vreme, Antoniu, sătul, îşi 
aprinse o ţigară. 

— Măi Gheorghe, acum să stăm de vorbă... îşi şterse buzele 
grase şi mormăi mulţumit. Am venit acasă, măi... Nu mă mai 
duc nicăieri... 

— Cum aşa? se întunecă Gheorghe. 

— laca. Mă scriu în colhoz. 

Şi fumând mereu, cu ochii ţintă într-un colţ al odăii, îi povesti 
cum se săturase de pribegie şi acum voia să înceapă o viaţă 
nouă. Cum nu mai poate sta la ocol, ce nenorociri s-au abătut 
asupra lui din cauza unor boangheni, cum se duce de râpă toată 
agoniseala lui de patru ani, sudoarea muncii lui. 

— Da, frate. Mă scriu aici la voi. Să-mi piardă urma... 

Gheorghe nud privea. Stătea încovoiat pe scaun, cu mâinile 
mari între genunchi şi sudoarea îi brobonea fruntea. 

— Şi ce vrei să faci aici? zise el înăbuşit, fără să-i privească. 

— Eh. Ce? la, să trăiesc, până s-or suci oarecum vremurile... 
Pământul din Budureasa e pe numele popii, eu n-am nici în clin, 
nici în mânecă cu el. 

— Şi doamna? 

— Ce ştiu eu? Dacă s-o putea, oi aduce-o aici. 

— Şi vrei, adică, să munceşti.? întrebă încruntat Gheorghe. 

— Ei, drace, să muncesc. Am muncit eu toată viaţa pentru 
mine, nu m-oi mai speti acum şi pentru alţii vremea să treacă. 

— Cât pământ ai în Budureasa? 

— Destul. Nu te teme, Gheorghiţă, numai să... 

— Numai ce.? 

— Să se schimbe vremurile, om trăi ca grofii. Amândoi. 

— Eu trăiesc bine, murmură ameninţător Gheorghe. 

— Cum? 


— Da! Trăiesc bine. Mi-s om... Uită-te şi vezi, tot ce-i în casă, 
cu mâinile mele am agonisit, din munca mea, nu dintr-a altora. 

— Ce fel de vorbă-i asta? 

— laca, vorbă de-a noastră. Dacă nu-ţi place, pleacă... 

— Mă dai afară, Gheorghiţă? 

Gheorghe tăcu. Ce-o să spună lumea? Mai cu seamă că 
Antoniu şi-a pus în gând să şadă la el. Doar e. Chiabur! Simţi 
cum i se înţepenesc picioarele. 

Antoniu. Se ridică în picioare şi strigă: 

— Tu să nu-mi stai în cale! auzi? Dacă eşti prost şi vrei să 
rămâi toată viaţa calic, rămâi, numai mie să nu-mi stai în cale. 
Doar să pui o vorbă bună, c-atunci n-am de ce mă teme... 

— Eu nu pun vorbă bună, spuse încet Gheorghe. Nici pentru 
mine şi nici pentru frate-meu. Dacă adunarea generală va crede 
de cuviinţă, fie. Dar eu, şi aşa sunt împotrivă, înţelegi! Te-am 
chemat în '49, n-ai vrut. De atunci tot împotriva vântului ai stat. 
Tu eşti de vină, Toni. 

Îl numise ca pe vremuri, în copilărie. Antoniu se apropie de el, 
îi cuprinse umerii: 

— Dacă nu m-aş simţi în stare să intru în viaţa cea nouă, 
crede-mă că n-aş fi venit să-ţi stric rosturile. Ce ar spune mama 
în mormânt dacă noi nu ne-am ţine partea? M-am lepădat de 
popă, şi de avere, şi de pământ. Vreau să muncesc, Gheorghe, 
cu braţele astea ale mele, zău, şi nu poţi să nu mă ajuţi. Imi eşti 
doar frate... 

— Nainte ai spus să se schimbe vremurile. Acum spui că vrei 
să munceşti. 

— Până să se schimbe, voi munci, şi începu să râdă. Măi 
Gheorghe, ce lume mai e şi asta: trebuie să se ascundă frate de 
frate, părinte de părinte... 

— Până găseşti altă casă, şezi aici, că-i şi casa ta. Sau poate 
mi-oi găsi eu alta. Cu tine sub acelaşi acoperiş nu vreau să fiu. 
Şi nu te bizui pe mine, eu sunt împotrivă să te bagi în 
gospodărie. 

Îi arătă patul şi ieşi să-şi facă culcuş în bucătărie. 

Goldiş nu dormi toată noaptea. Moţăi la masa din bucătărie 
ascultând respiraţia întretăiată a Lenţei. Nu se apropiase de ea. 
Nici cină nu-i ceruse. Stătuse toată seara tăcut, aplecat peste o 
broşură pe care o scosese anume ca să nu trebuiască să intre în 


vorbă cu ea, că n-ar fi găsit ce să-i spună. O mulţumire avea 
totuşi: se lămurise cu intrarea lui Lică a Birăului. Rămăsese la el 
până noaptea târziu. Povestiseră de una şi de alta, spre 
plăcerea ziaristului care, nesătul de vorbe, îi asculta cu gura 
căscată. 

Lenţa îşi făcuse de cu seară patul şi se culcase cu teamă la 
gândul că Goldiş ar putea să vină la ea. L-ar fi gonit. Era 
hotărâtă să-l înfrunte, chiar dacă el ar zdrobi-o din nou. 
Ascultase de sfatul lui Gherdan să se întoarcă acasă, până s-o 
lămuri totul, pentru că altundeva să se ducă n-avea. 

O vreme încercase să nu doarmă, dar somnul o birui. Se visă 
la câmp, scoțând scândurile putrezite de nea şi aşezându-le 
grămadă. Gheorghe, care era un fel de supraveghetor, o chema 
din când în când la câte o Mureşană, şi atunci se învârteau până 
ameţeau. 

Dimineaţa se trezi obosită. Spre mulţumirea ei, Goldiş nu mai 
era acasă. Îşi pregăti în grabă merinde şi ieşi în stradă. De acolo 
apucă spre sediu, unde era locul de întâlnire al brigăzii. Se miră 
că Mihai nu se împotrivea muncii ei, dar n-avea timp să se 
dumirească ce se întâmplase. 

Goldiş se vâri dis-de-dimineaţă în biroul lui şi fumă ţigară după 
ţigară. Era tras la faţă şi ostenit. Din când în când, îi venea să 
sară în picioare şi să meargă acasă s-o bată pe Lenţa sau pe 
Gheorghe, ori pe amândoi. Pe urmă se liniştea şi-şi frământa 
creierii să găsească o ieşire care să nu-i ştirbească numele. Işi 
aduse aminte de Lică şi se încruntă. Asta îi spusese ieri verde în 
faţă: 

— Vorbe, Goldiş, numai vorbe. Şi în gospodărie cei tari îşi fac 
de cap iar cei slabi se duc dracului. Spune-mi drept, dacă tu n-ai 
fi fost preşedinte, ai fi putut-o lua pe Lenţa? N-ai fi putut! Că ea 
nu-i de tine! 

Goldiş nu ştiuse ce să-i răspundă, mai ales că era şi ziaristul 
de faţă. La dracu, la asta nu s-a gândit niciodată. Abia ieri seara 
şi-a dat seama că Lică nu e om prost. 

— Şi de asta nu intri tu în. Gospodărie? Îl întrebase într-un 
târziu. 

— Nu de asta, vai de mine. Nu intru că nu mă. Primiţi cu inima 
deschisă. Nu zic asta că m-o lovit Boşneag. Dar vouă, care 
sunteţi băgaţi în gospodărie, vă merge binişor acum şi. O să vă 


meargă şi mai bine. Şi vă temeţi că de intrăm şi noi, om fi prea 
mulţi la împărţeală. Asta e! 

— Vorbeşti prostii, Lică. Nimeni n-are dreptul să te oprească. 

— Nu vorbesc prostii. Că vezi, nici tu n-ai avea dreptul la 
Lenţa şi... 

— Să nu vorbim de Lenţa. 

— Atunci eu am gătat, tovarăşe preşedinte, încheie vorba 
Lică. 

— Ce-ar fi dacă fiecare om l-ar judeca aşa cum l-a judecat 
Lică? Oare cum s-or gândi ceilalţi oameni despre el? Dar Mitru 
Gherdan? Se simţi ruşinat. Pe urmă îşi aduse aminte de 
Gheorghe şi se înciudă din nou. Toate, numai din vina lui: se 
întâmplaseră. Între el şi Lenţa numai făptura înaltă a 
brigadierului s-a strecurat. Trebuie să-l zdrobească cumva, să 
nu se mai macine aşa, ca un pumn de grâu... Un pumn de 
grâu... Oare câţi pumni de grâu or fi într-un sac?... Cum de n-a 
socotit asta niciodată până acum? Şi grâul tot din cauza lui 
Gheorghe va trebui să i-l predea! 

Se ridică de la masă şi ieşi în ogradă. Ca mânat din spate, se 
trezi pe şosea îndreptându-se spre uliţa Dolmei, spre casa 
brigadierului. Făcea paşi mari, fără să ocolească băltoacele. Ştia 
că trebuie să-l găsească acasă. Pe câmp nu mai avea ce căuta, 
ieri a terminat cu scoaterea zăplazelor. Deschise portita de 
laturi şi intră în ogradă. Tocmai voia să urce scările tâmaţului 
când auzi frânturi de voci dinspre grajd. Parcă înjura cineva. Da, 
era vocea lui Gheorghe. Se apropie tiptil de uşa grajdului şi privi 
înăuntru: Gheorghe şi frate-său Antoniu erau lângă iesle. 

Antoniu trăgea cu amândouă mâinile de nişte căpestre pe 
care Gheorghe încerca să i le ia. 

— Încă astăzi să pleci de aici! auzi? Striga Gheorghe înfuriat. 
Încă astăzi! 

— Măi Ghiţă, încerca să-l liniştească Antoniu. Nu m-ai înţeles 
bine. Nu asta am vrut să spun. Şi la urma urmei dacă tu nu vrei 
să mă ajuţi, treaba ta. Am eu oamenii mei aici. Numai contra să 
nu te pui. 

— Minţi, spuse tot cu voce ridicată Gheorghe. Pe cine ai tu 
aici? Crezi că-n gospodărie sunt oameni care să te sprijine? 


— Sunt, da, se grăbi să-i răspundă Antoniu, înfăşurând 
căpestrele de ilicul ieslei. Numai tu să nu te pui contra. Dacă 
vrei îţi dau ţie casa... Fie!... Da lasă-mă să intru în gospodărie... 

— N-ai să intri! 

— Ba am să intru. Am să intru! Ce, aşa de prost mă crezi? Că 
doar n-oi fi dat degeaba trei mii de lei! Vezi cât eşti tu de orb! 
Să mai ai încredere în oamenii tăi! Aici fiecare îşi face de cap. 
Numai tu eşti prost, că de, şi de ăştia trebuie, altfel pe spinarea 
cui s-ar îngraşă sus-puşii?! 

— Minti! strigă Gheorghe, şi-l apucă pe Antoniu de piept. Cui i- 
ai dat tu bani? Spune! Da nu minţi, că te rup în bucăţi. Auzi? 
Spune cui i-ai dat bani să te sprijine? Hai?... 

Antoniu abia reuşi să se sloboade din strânsoarea lui 
Gheorghe. 

Goldiş îngălbenise. Se rezemă de uşă, ca beat. Îşi simţea 
tremurul uşor al genunchilor. 

— Hai, spune! se mai răsti o dată Gheorghe. 

N-auzi?... 

— Lui Goldiş i-am dat... Preşedintelui. Trei mii de lei. A spus că 
mă ajută să mă înscriu, Aşa că tu n-ai ce să te amesteci. Numai 
contra să nu te pui. 

— Minţi... Minţi, spurcatule... Acum vrei să-l ponegreşti pe 
Goldiş, hai? Pleacă de aici!. Dacă nu ieşi, te sfărm! Auzi? Te 
sfărm, cu mâinile aste ale mele. 

Goldiş înghiţi în sec. Încleştă pumnii, pe urmă socoti că cel 
mai bine ar fi să plece cât mai degrabă. Trânti portiţa în urma 
lui, fără să-i pese de zgomot. In uliţă răsuflă adânc şi porni în 
goană spre sediu. 

Numai când se văzu în birou simţi cât îi era de cald. Îşi 
desfăcu gulerul cămăşii şi fumă una după alta vreo trei ţigări. 
Voia să-şi orânduiască gândurile, dar nu izbuti. Un singur lucru îi 
era limpede: trebuia să facă rost de bani, chiar de-ar fi să-i 
scoată din fundul pământului, şi să-şi plătească datoria la 
Antoniu. li era greață de el însuşi. „Am ajuns eu să mă vând 
pentru bani unui chiabur? Să fac un lucru pe care nici duşmanii 
mei nu-l cred despre mine?” Incerca să alunge aceste întrebări, 
dar ele, încăpăţânate, se reîntorceau mereu. Gheorghe nu 
crezuse. Asta însemna că avea încredere în el. Dar atunci de ce 
scrisese articolul împotriva lui? Sau poate tocmai pentru că avea 


încredere şi nici prin gând nu-i trecea c-ar putea să iasă prost? 
Făcu câţiva paşi, apoi se opri iar locului: „Trebuie să fac rost de 
bani”. 

Când veni Vărzaru, Goldiş se repezi la el şi-l apucă de umeri. 
Socotitorul îngălbeni. Cu Goldiş, niciodată nu ştia la ce se putea 
aştepta. 

— Măi Vărzarule, deseară vii la mine. Ne ducem la Oradea să 
vindem griul. Ai înţeles? 

— Am înţeles, făcu liniştit Vărzaru. g 

Dacă Goldiş avea nevoie de el, atunci trebuia să se teamă. li 
era numai ciudă că Goldiş iar o să iasă basma curată. 

Preşedintele îl împinse spre uşă, poruncindu-i cu vocea lui 
obişnuită: 

— Du-te şi cheamă-l pe Boşneag. 

9 

De fiecare dată când era adunare generală, sala mare a 
căminului se dovedea neîncăpătoare. Ca să audă despre ce e 
vorba şi cei care se buluceau pe coridor trebuiau să lase uşile 
deschise. 

În seara aceea de sâmbătă, oamenii se adunaseră pe la şase 
ceasuri. Stăteau în curte fumând, privind cerul şi dându-şi cu 
presupusul despre vremea care are să fie. 

Se împrimăvăra. Pe deasupra pustei curgeau leneşe pâclele 
albastre-cenuşii ale serii. Zăpada se topise. 

Cei dintâi au venit plugarii care dăduseră cereri să fie primiţi 
în gospodărie. Erau îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare şi se 
foiau în toate părţile. În sală era zvon de glasuri, murmur. Într- 
un colţ, vorbea aprins Ţugui Sofronea. Dădea din mâini cu multă 
hotărâre. 

Când intră, împreună cu moş Tulucan, Lenţa simţi că i se 
scufundă pământul sub picioare. Toţi ochii se îndreptară spre 
ea, şuşotelile încetară o clipă, ca să reînceapă apoi cu mai multă 
tărie. 

— No, ce te holbezi? se răsti moş Tulucan către o cumătră. Nu 
m-ai mai văzut? Tii, muieri, muieri... şi ţistui din buze. 

Lenţa se aşeză într-un colţ, cu umărul lângă perete şi-şi aţinti 
privirile în podea. 

Lică venise cu toată familia şi în zadar porunci copiilor să nu 
intre în sală. Băieţii se strecurară în sală rând pe rând, 


furişându-se printre oameni. Cei mai mici o luară pe sub bănci, 
pe patru picioare. Lică, care se oprise lângă fereastră, îi văzu 
dar n-avu curajul să se încrunte la ei, ca oamenii să nu-l 
înţeleagă greşit. Stând nemişcat, rezemat de pervazul geamului, 
căuta să prindă privirile lui Gherdan. Acesta însă era ocupat cu 
nişte hârtii pe care le răsfoia şi le cerceta cu amănunţime. Părea 
la fel de îngândurat ca şi ieri când l-a căutat acasă. Atunci s-a 
dat Lică pe brazdă, mai ales că Gherdan îi spuse de la început 
că n-o să plece piuă când nu s-or lămuri amândoi de-a binelea. 

Gheorghe veni mai târziu. Nu-şi mai găsi loc. O căută pe Lenţa 
din ochi în toate părţile, dar n-o văzu. În schimb îl văzu pe frate- 
său alături de Vărzaru, în banca întâi. 

Goldiş intră grăbit şi, fără să se uite nici în stânga, nici în 
dreapta, se sui la masă. După ce Gherdan luă loc alături de 
preşedinte, şedinţa începu. 

Goldiş vorbi despre însămânţări, despre sarcinile gospodăriei, 
ale brigăzilor, dar vocea nu-i era înflăcărată, ca-n alte rânduri. 
Vorbea ca şi cum ar fi săvârşit o cor vadă şi abia ar fi aşteptat să 
se isprăvească. 

După vreo zece minute, încheie: 

— Tovarăşi, trebuie să ne silim să fim fruntea, aşa cum am 
fost şi până acum. Cine are ceva de spus? 

Luaţi pe neaşteptate, oamenii şovăiau. În sfârşit, Bicaşul îşi 
făcu curaj. Se sculă dând din coate: 

— Eu! Apoi, dragă tovarăşe, noi am fi tare curioşi să ştim ce s- 
a făcut cu banii. 

— Cu care bani? se minună Goldiş. 

Toată lumea tăcea. S-ar fi putut auzi o muscă zburând. 

— Cum cu care bani? urmă Bicaşul descumpănit. Cu ai noştri! 

— După ce s-a votat la adunarea trecută... 

Atunci se dezlănţuiră cu toţii. 

— Asta a fost atunci! 

— Unde-s vitele de prăsilă? 

— Să se împartă! strigă nana Floarea, roşie la faţă. Ne trebuie 
bani, nu vite! 

Gherdan se ridică în picioare şi vorbi liniştit: 

— Apoi, tovarăşi, pe rând, nu ca babele. Eu socot că e bine să 
ne ţinem de ordinea de zi: doar aţi aprobat-o. Banii să-i lăsăm la 
urmă, la discuţii. Acum e vorba de cererile tovarăşilor care vor 


să se înscrie în gospodăria noastră. Mai sunt două cereri. Pe cei 
pe care i-am primit data trecută i-a aprobat şi secţia agricolă a 
raionului. Cine-l cunoaşte pe Lică a Birăului? 

Lică tresări. O clipă se făcu tăcere, apoi fiul cel mai mare al lui 
Lică, Costea, un băietan de vreo 12 ani, ieşi în faţă şi se făcu 
văzut. 

— O întrebat tovarăşul Mitra că cine-l cunoaşte pe tata. 

Oamenii pufniră de râs, pe urmă se auzi vocea lui mos 
Tulucan: 

— Eu! 

Apoi se ridică în picioare şi roti în jur priviri poruncitoare, care 
cereau să se facă linişte. li plăcea să vorbească, dar şi mai mult 
să fie ascultat. 

— Desigur, iar se apucă de poveşti, mormăi un răutăcios. 

Dar moş Tulucan nu-l băgă în seamă. Se încruntă numai într-o 
parte, unde doi tineri şuşoteau fără grijă, de parcă ar fi fost la 
Zăvoi. 

— Hai, dă-i drumul! Ce mai aştepţi? Îi şopti cineva. 

Moş Tulucan tuşi de câteva ori, limpezindu-şi astfel gâtlejul: 

— II cunosc. E om de treabă şi de omenie. Eu zic să-l primim. 

Şi se aşeză. Oamenii îl priviră uluiţi: „Ce-o fi cu bătrânul de-a 
scurtat-o într-atâta? Că de spus, are totdeauna câte ceva!” 

— Aşa e, Tulucan are dreptate, îşi dădură cu părerea câţiva 
bătrân care-l cunoşteau mai bine. 

— Şi eu zic să-l primim, se ridică Bicaşul. Vă amintiţi, când ni 
s-a stricat semănătoarea, acum un an, Lică ne-a reparat-o, aşa 
că a fost bună până au venit tovarăşii de la S.M.T. El s-ar fi scris 
mai demult, îl trage inima spre viaţa cea nouă, numai că are 
urechi deschise la toate vorbele. Nu te supăra, Lică — se 
întoarse spre el — dar asta aşa-i. 

— Aşa-i, aşa-i, sări Boşneag să întărească vorbele Bicaşului. 

— Acum eu vorbesc, se răsti Bicaşul la Boşneag. Dacă ai ceva 
de spus, scrie-te la cuvânt. 

Boşneag se făcu roşu la faţă şi se aşeză. Bicaşul se întoarse 
iar spre Lică: 

— Eu zic să-l primim. Avem nevoie de mâini harnice în 
gospodărie. Şi Lică e harnic. 

— Ce mai lungeşti vorba? strigă jignit moş Tulucan. Asta am 
spus şi eu. 


— Cine e „pentru” să ridice mina! îl întrerupse Gherdan 
surâzând. 

Oamenii ridicară inimile, în vreme ce Lică şi nevastă-sa, roşii 
la faţă, îşi roteau privirile în toate părţile, ca şi cum ar fi vrut să 
mulţumească. Lenţa privi emoţionată în jur până când Tulucan o 
împins. Cu cotul: 

— Hai, tu nu eşti pentru? 

Lenţa roşi, pe urmă, încet, ca şi cum s-ar fi temut că face un 
lucru nelegiuit, ridică braţul spre tavan. 

— Aşa, doar eşti colectivistă! 

Antoniu, care stătea lângă moş Tulucan, ridică şi el mina. Moş 
Tulucan, sâsâind ca un gâscan, îl plesni peste mână. 

— Dumneata şezi blând, că nu eşti colectivist. 

Antoniu strânse dinţii sub ocară, dar nu găsi de cuviinţă să 
răspundă şi asta întărită şi mai mult pe moş Tulucan. 

— Cine îl cunoaşte pe Petcu Antoniu? întrebă Gherdan. 

În sală se lăsă linişte. 

Trecuse timp binişor, dar nimeni nu spunea o vorbă. Atunci, 
smucit, se ridică preşedintele. 

— Nu-l cunoaşteţi pe Petcu, fratele brigadierului nostru? 

— Eu pe Gheorghe îl cunosc bine, se hotărî deodată moş 
Tulucan. Îl cunosc şi pe Antoniu. De asemenea bine. Şi nu o dată 
m-am întrebat: Cum de-or fi ăştia fraţi? Nu zic bine?... se 
întoarse el spre cei din fundul sălii. Gheorghe e un om de 
ispravă, Antoniu nu e om de ispravă. Că din 46, numai bunul 
dumnezeu ştie ce-o făcut. Din câte s-au auzit, a fost mai rău ca 
tâlharii din codru. Da să ne povestea că el câte o pătimit şi cum 
ne-o dus dorul. 

— Bine zici, moş Tulucane! strigă Bicaşul. Să ne spună despre 
rubedeniile chiabureşti! Dă-i drumul, Petcule! 

Antoniu, leoarcă de sudoare, se ridică şovăind şi căută privirile 
lui Goldiş. Acesta întorcea capul în altă parte. 

— Apoi eu, dragi tovarăşi, tot greu am dus-o. In '38... 

— Vorbeşte de la '46, că până acolo ştim şi noi. 

— Tot aşa am trăit şi din '46... în sărăcie... M-am zbătut... 

— Ca popa din Budureasa? 

— Ce mi-a dat mie popa? O muiere cu o singură ţoală! Atât! Şi 
când am aflat că-i bănuit de chiaburie... 


— Minţi, Toni, măi! se plesni Bicaşul cu palmele peste 
genunchi. Cine te-o băgat la Ocolul silvic? Eu ori popa? In casa 
popii cine-o locuit? Cine îi plesnea servitorii? Dar boii ceia cine ţi 
i-o cumpărat? Eu ori popa? Spune numai cu corajie, că noi te 
ştim mai bine decât te ştii tu... 

Gherdan năduşise de bucurie. „Ehei, cum cresc oamenii. E 
greu să ţii pasul cu ei. la uite! la uite!” Neteda abia putea să se 
ţină pe scaun. Lungea gâtul să nu-i scape nicio vorbă. 

— Apoi, dragi săteni, spuse iar Antoniu, încurcat, după ce se 
domoli hărmălaia. M-am gândit că dacă mi-am dat seama că am 
greşit... şi vreau să apuc pe drumul cel bun... voi mă veţi primi 
cu braţele deschise. Credeţi-mă, l-am dat dracului de popă... şi 
m-am căit... 

— Dar dacă mâine ne dai şi pe noi dracului? se băgă moş 
Tulucan. 

— Prea îmi porţi ură, Tulucane... Şi nu ştiu de ce. Gândeşte-te 
că te vede domnul şi... 

— No, şi dacă mă vede crezi c-oi vorbi altfel ? Nu! De vrei să-ţi 
spun de ce-ţi port ură, îţi spun, că nu mi-i ruşine: îl cunoşti tu pe 
Nicodim? 

— Pe care Nicodim? Nu-l cunosc. , 

— Pe Nicodim Aurel, nepotul meu din Gurahonţ, măi. Ala de la 
care ai luat boii şi nu i-ai plătit nici până azi. 

— Să-l dăm afară dacă e chiabur, se răsti Bicaşul. Ce ne 
pierdem vremea cu el? Avem noi treburi destule. 

— Aşa-i! 

— N-aţi auzit că s-o căit? spuse Ţugui cu voce tremurătoare... 
Să-l dăm afară... îl nenorocim... 

— S-a nenorocit el singur, glăsui aspru Gherdan. Singur. l-am 
spus atunci când a plecat: Stai, omule, stai, că ne-om face viaţa 
mai bună. Lui i-a trebuit însă avere... Să adune, să aibă, să 
poruncească, să se simtă bine şi tare şi mare ca Gurău... S-a 
închiaburât... 

— Drept îi, tovarăşe Gherdan! strigă Neteda. Lupului doară îi 
poţi pune botniţă, dar năravul nu i-l poţi schimba. 

Antoniu se frământa pe loc, neştiind ce să mai spună. Câtă 
privirile lui Gheorghe, dar nu le întâlni. 

— Să vă spună frate-meu Gheorghe, el mă cunoaşte... Mă 
ştie... 


— Aşa-i! Aşa-i! Să vorbească Gheorghe! 

Antoniu se uită rugător spre frate-său. ` 

Lenţa, speriată, se chirci cât putu mai mult. li era teamă şi 
avea simțământul că Goldiş priveşte tot timpul când la ea, când 
la Gheorghe. Nu pricepea nicicum de ce nu se ridică Gheorghe 
să-l înfrunte pe Antoniu. Sau o fi de partea lui frate-său? Nu, 
asta nu se putea. Atunci de ce nu vorbeşte? 

Ca şi cum i-ar fi auzit gândurile, Gheorghe făcu un pas înainte 
şi ridică mina dreaptă în semn că cere cuvântul. In sală se făcu 
linişte. Neteda strigă peste capetele oamenilor: 

— Dă-i drumu’, Gheorghe... 

— Tovarăşi, spuse brigadierul, în cele din urmă. Eu n-am vorbe 
multe. Atâtea doar câte i-am spus şi lui când s-o mutat la mine. 

Goldiş păli. Dar dacă Gheorghe o să vorbească despre banii 
daţi cu împrumut de Antoniu? În felul ăsta să se ducă dracului 
totul? De ce-a aşteptat cu mărturisirile până la şedinţă? Trebuia 
să fi vorbit dinainte cu Gherdan. E drept, a vrut s-o facă, dar s-a 
întors de la Oradea abia azi spre prânz, cu banii, trei mii de lei, 
în buzunar. Cel puţin pe Antoniu să-l fi căutat şi să-i fi dat banii. 
Dar n-a avut curajul să se ducă după el, în casa brigadierului. Şi 
acum? Ar trebui să facă ceva înainte ca Gheorghe să 
pomenească de bani. 

În timp ce brigadierul vorbea, Goldiş rupse o foaie de hârtie 
din caietul de pe masă şi scrise repede cu un capăt de creion: 

„Petcu mi-a împrumutat trei mii de lei să-l sprijin să intre în 
gospodărie. O să-l demasc în timpul şedinţei.” 

Şi iscăli. Citi cele scrise, apoi se încruntă. Nu-i ăsta adevărul. 
Şi dintr-o dată se simţi ruşinat, umilit ca niciodată până atunci. 

Gheorghe îi atât de tare că pentru viaţa asta nouă spune tot 
adevărul, deşi se vede pe faţa lui că îl doare inima după frate- 
său. Îşi aduse aminte de prisacă, de argăţitul la chiaburi, de 
nopţile fără număr pe care le-a petrecut la gospodărie numai să 
nu se mai întoarcă vremurile de altădată. Luă creionul şi 
adăugă: „Mi-s vinovat”. Împături hârtia şi i-o întinse lui Gherdan. 
Se uită cu atenţie la faţa lui Gherdan, dar nu putu citi nimic pe 
ea. 

— Eu atâta am avut de spus, termină Gheorghe şi se aşeză. 

Gherdan se ridică în picioare: 


— Să dăm cuvântul tovarăşului Goldiş. Are şi el ceva de spus 
despre bani şi despre Antoniu Petcu. 

în sală se făcu hărmălaie. Antoniu privi nedumerit împrejur. 
Nu-i venea să creadă urechilor. Căută din nou privirile 
preşedintelui, dar acesta se uita în altă parte. Ce l-o fi apucat? 
Oare o să vorbească de împrumut? Şi dacă da, ce o să se 
întâmple cu banii lui? O să-i mai vadă oare?... Ar fi vrut să strige 
în gura mare că preşedintele îl înşală. Pe urmă însă se gândi că 
poate aşa s-o fi procedând. Se liniştise puţin. Totuşi îi păru rău 
că venise. Numai de-ar ieşi bine, că doar aici îi era singura 
scăpare. Cine se mai leagă de un colectivist? La Budureasa nu 
mai are ce căuta. Acolo îl ştiu şi copiii. Nevastă-sa ţinea morţiş 
să se bage în colectivă. „Deşteaptă muiere!” Deodată prinse 
privirile preşedintelui. Acesta se uita la el cu nepăsare, ca la un 
străin. Pe Antoniu îl încolţi din nou spaima, îngăimă: 

— Fraţilor, dragii mei! şi în timp ce vorbea se uita spre uşă. 

Goldiş se ridică încet, proptindu-se în mâini: 

— Acum câtăva vreme, Vărzaru, socotitorul nostru, l-a adus în 
sat pe Antoniu Petcu. Eu aveam nevoie de bani. Dar asta-i o altă 
socoteală. Au vrut să mă cumpere. 

Vărzaru îngălbenise. Se clătină ca de o ameţeală şi se rezemă 
de perete. 

— Antoniu Petcu mi-a dat bani, să-l sprijin să intre în 
gospodărie. 

— Afară cu chiaburii! strigă Bicaşul cât îl ţinu gura. Afară! 

Antoniu nu aşteptă alte îndemnuri: o luă de-a-ndăratelea spre 
uşă. Goldiş zvârli banii după el. Văzând ploaia de bancnote, 
Antoniu se lăsă jos şi începu să le strângă în grabă. Termină 
repede şi o zbughi pe uşă. Goldiş, ca unul care şi-a isprăvit bine 
treaba, se aşeză încet, cu solemnitate. 

Gherdan se întoarse spre el: 

— Acum că a plecat chiaburul, vorbeşte şi despre cealaltă 
socoteală. 

Mihai  Goldiş simţi cum i se înţepenesc picioarele. O 
fierbinţeală îi îmbujoră faţa. Sudoarea îi curgea şiroaie pe 
tâmple, pe gât. Pe urmă sala începu să se învârte cu el şi un 
gust amărui, a greață, îi sfâşie gâtlejul. Văzu ca aievea faţa lui 
Gherdan, spălăcită de fumul gros, albăstrui, al ţigărilor. Căută 
printre capete faţa albă şi cunoscută a Lenţei, dar ea îşi lăsase 


obrazul între palme. Îngăima ceva de neînțeles. Mai stătu o 
vreme aşa, ca şi cum n-ar mai fi avut glas, apoi se ridică brusc şi 
strigă, privind oamenii drept în faţă: 

— Socoteala cealaltă, socoteala mea, e c-am luat din banii 
gospodăriei. V-am înşelat. Da, tovarăşi, v-am înşelat. Şi eu, şi 
Vărzaru. 

Vărzaru simţi că-i vine rău. 

— Tovarăşe Gherdan, sări deodată în picioare Ţugui Sofronea. 
La ce să mai lungim vorba? Că doar nu pentru asta ne-am 
adunat. 

— Aşa-i, aşa-i, încuviinţă Toader Roşu. Nu pentru asta ne-am 
adunat. Ne-am adunat să împărţim banii. 

— Să-i împărţim, să-i împărţim. 

— Să-i împărţim, răcni şi Boşneag roşindu-se la faţă ca sfecla. 
Că doar Lică n-a dat bani pentru vite. Aşa e cinstit. Nici Lică n-a 
vrea acum. Nu-i aşa? 

— Voi ştiţi, fraţilor, cum e mai bine. Eu nu mă amestec, spuse 
cu jumătate gură Lică. 

Apoi se furişă lângă perete, să nu fie în calea vorbitorilor. 
Gheorghe se mită că Gherdan stătea liniştit şi mut. Lui îi venea 
greu să vorbească. Dar nici să tacă nu putea. Tocmai voia să 
spună ceva, când Tulucan, din faţa lui, se întoarse spre 
Boşneag;: 

— Pe chiabur l-am scos din gospodărie, dar vorbele lui tot aici 
au rămas. 

— Pe mine să nu mă faci chiabur! răcni scos din fire Boşneag. 
Că dau cu parul în tine, auzi!? Cât ai fi tu de moş, auzi? 

Goldiş stătea ca pe ghimpi. Căută spre Gherdan. În sfârşit, 
acesta spuse: 

— la să lăsăm să vorbească preşedintele nostru. Că poate s-or 
lămuri lucrurile. Se întoarse spre Goldiş, încurajându-l: Dă-i 
drumul, tovarăşe preşedinte... 

— Vedeţi, începu Goldiş şi se poticni. 

Ce să le spună oamenilor? Să le povestească de orele 
petrecute în pod, scormonind în sacii cu grâu? Cum n-a vrut să 
se despartă de boabe? De toate câte le-a făcut ca Lenţa să-i 
rămână lui? Oare o să-l înţeleagă? 

— Tovarăşi, începu din nou. Voi mă cunoaşteţi... îmi vine tare 
greu... Mă cunoaşteţi doară cu toţii... 


— Tocmai de aia, tovarăşe preşedinte... Te-om ajuta... 
Vorbeşte deschis... , 

Goldiş recunoscu vocea Bicaşului. Asta-i om drept, împotriva 
lui nu s-ar putea spune niciun cuvânt rău. Şi totuşi tocmai pe el, 
care de l-ai lua de lângă vite ar muri, a vrut să-l schimbe de la 
grajduri. Dar dacă cineva l-ai sili pe ei, Acuiş, sa plece de la 
gospodărie? La acest gând încremeni. Nu, asta nu se poate! 
Oamenii trebuie să ştie că fără gospodărie el n-ar mai fi om. Se 
repezi să vorbească, bâlbâindu-se, pierzându-şi şirul: 

— Atunci când am făcut nunta... Bicaşul ştie... Am vrut să-l 
schimb de la grajduri... Să-i fac pe plac lui Toader Roşu... 

Toader Roşu vru să strige ceva, dar nana Floarea îl opri. 

— Dar Gherdan mi-o spus că nu fac bine. Mi-o spus într-o 
doară, parcă n-ar fi fost lucru mare. Şi o fost. Acum îmi dau 
seama că o fost... Pe urmă, cu griul... Eu am ştiut că mulţi ţin 
prisosul în pod, aşteaptă să urce preţurile. Da ce să le spun, 
când la mine stăteau sacii în pod? Griul meu... Mă urcam în pod 
în fiecare seară... Vedeţi? Vi le spun toate... Judecaţi-mă. Vitele 
de prăsilă tot din vina mea nu s-au cumpărat. Am luat din bani, 
să-i aduc Lenţei ţoale de mătase, s-o ţin lângă mine, să nu-i fie 
urât că n-o las pe câmp. Nu m-am ridicat împotriva acelora care 
au cerut să se împartă banii. Cum să mă fi ridicat tocmai eu?! Se 
poticni din nou. Dar îşi veni repede în fire. Şi aici nu mai era 
vorba numai de mine, sau de Boşneag, sau de Lică. Era vorba 
de avutul gospodăriei, al nostru, al vostru... Credeţi-mă, eu 
iubesc gospodăria. Nici n-aş putea trăi fără ea, fără pământul 
ăsta tot, fără vitele noastre. Voi ştiţi că eu am braţe puternice şi 
nu mi-e teamă de coarnele plugului. Scoateţi-mă din 
preşedinţie, dar nu... Lăsaţi-mă să muncesc... aici... la voi... 

Se aşeză o clipă, apoi se ridică repede şi continuă: 

— Voiam să spun că... Banii de la Antoniu... Am fost acum 
câteva zile, cu Vărzaru, la Oradea... Atunci i-am cerut. M-am dus 
să acopăr o greşeală cu altă greşeală. 

Vărzaru, care stătea în apropierea uşii, îngheţă. laca acum a 
venit ceasul cel de pe urmă. Nu mai aşteptă: puse mâna pe 
clanţă şi apăsă. Uşa scârţâi prelung, dar nimeni nu băga de 
seamă. Vărzaru ieşi. Afară era întuneric. Doar becul de peste 
drum arunca dâre galbene pe pământul umed. Ascultă încă o 
vreme glasul tărăgănat al preşedintelui, care se învinuia mai 


departe, apoi o luă spre uliţa cimitirului. Smulse un retevei dintr- 
un gard, apoi se aşeză răbdător în spatele unui copac. 

în sală era linişte, numai din când în când cineva în fund tuşea 
răguşit. Lui Goldiş i se păru că ar mai fi trebuit să spună ceva, să 
facă ceva, dar gura îi era mută, iar mâinile, neputincioase, îi 
căzură de-a lungul trupului. In faţa lui, ca o perdea de 
nestrăbătut privirilor, se încolăcea fumul greu, înţepător, de 
tutun. Stătea aşa, oamenii îl priveau tăcuţi şi nu se auzea decât 
prin uşa rămasă deschisă în urma Im Vărzaru şuieratul ascuţit al 
vântului de primăvară. 

Pe urmă, Goldiş se aşeză. Se simţea uşurat de parcă cineva i- 
ar fi luat o greutate de pe umeri. Văzu chiar în mijlocul sălii 
chipul luminos al lui Neteda. Acesta zâmbea larg, copilăreşte, 
de-i puteai număra toţi dinţii. 

— Eu zic — sparse în cele din urmă tăcerea Bicaşul, ridicându- 
se cu greu de pe bancă — să mergem cât mai grabnic să 
cumpărăm vitele. Că tot pentru noi o să fie bine la anul. ŞI 
pentru mine, şi pentru Lică a Birăului. Doar şi el ne-o ajutat când 
ni s-a stricat semănătoarea. lar pe Goldiş, acum că s-a spălat în 
faţa noastră, va trebui să-l ajutăm să nu se mai murdărească. 

— Nu e numai atât, făcu Gherdan. Goldiş mai e şi membru de 
partid. Va trebui să răspundă şi în faţa organizaţiei de bază. Şi 
bineînţeles şi în faţa voastră, a colectiviştilor. Nu e locul şi nici 
timpul acum... Mirosul pământului reavăn răzbate până aici în 
sală... Trebuie să scoatem plugurile şi, aşa cum a cerut şi Goldiş, 
trebuie să-l lăsăm să se îmbete de mirosul acesta puternic al 
pământului, să răstoarne brazda, să-şi spele faţa în sudoare. 
Altfel nici noi şi nici el nu vom avea curajul să umblăm cu 
fruntea sus. Şi de oameni cu fruntea în pământ, noi nu avem 
nevoie. Îl propun pe Bicaşul preşedinte. 

Neteda începu să bată din palme. 

Goldiş îşi ridică fruntea, privi spre cei din sală, pe urmă se 
întoarse spre Bicaş şi începu să aplaude şi el... _ 

Lui Vărzaru tocmai i se urâse aşteptând, rând auzi paşi. Işi 
simţi bătăile inimii în gătlej, apoi o linişte nefirească puse 
stăpânire pe el. Scrută întunericul cu răsuflarea oprită. Intr-un 
târziu recunoscu făptura înaltă a lui Goldiş. Ridică reteveiul, îşi 
ascultă zvâcniturile tâmplei, apoi, brusc, izbi. Un zgomot 
înfundat, sec şi un strigăt înăbuşit se pierdu în lungul uliţei. Cel 


lovit căzu cu obrazul în ţărână. Vărzaru îşi făcu cruce, mormăi 
un „Doamne, iartă-mă” şi porni încet prin cimitir, călcând cu 
groază printre morminte. 

Din seara aceea nu l-a mai văzut nimeni în sat. Unii spun că s- 
a aruncat în Criş, alţii că s-a dus la Beiuş la nişte rude şi s-a 
apucat de negoţ. 

Când Gheorghe ieşi ultimul din cămin, uliţa cooperativei era 
pustie. Nu-şi auzea decât ecoul paşilor, în urma lui, ca o toacă 
bătută cu pumnii. Şi rareori dinspre marginea satului, lătratul 
unui câine hoinar. Nu se duse acasă. Dacă Antoniu nu plecase 
încă din sat? Nu voia să dea ochii cu el în noaptea asta. O să-l 
sfătuiască să se întoarcă la Budureasa, la popă, la nevastă-sa. 
Acolo e locul lui. 

Ca un răspuns la gândurile lui se auzi hodorogitul unei căruţe. 
Scrută întunericul şi-l văzu pe Antoniu mânând gloabele ca ieşit 
din minţi. Răsuflă uşurat. Pe urmă, i se năzări să se ducă chiar 
acum, în toiul nopţii, la Goldiş, să stea de vorbă cu el. N-are 
niciun rost să mai aştepte. Mai cu seamă după toate câte le-a 
spus Goldiş în adunare. Asta înseamnă că începe şi el să 
înţeleagă. Era hotărât să-i vorbească liniştit, cu îngăduinţă. Dar 
fără Lenţa, n-o să se ducă din casa lui. 

De la podeţ coti spre uliţa cimitirului. 

în casa lui Goldiş ardea lumina. „Mă aşteaptă şi el”, gândi 
Gheorghe. Impinse portita şi urcă treptele de lemn ale 
cerdacului, în faţa uşii se opri o clipă, dar nu se auzea nicio 
frântură de glas. Bătu încet, rar. Nu-i răspunse nimeni. Mai bătu 
o dată, apoi apăsă clanţa. Deschizându-se, uşa scârţâi prelung. 

— Bună seara. 

Nu-i răspunse nimeni. Gheorghe tuşi de câteva ori să se audă 
până în camera din fund. Işi scoase căciula. Aşteptă o vreme, 
apoi spuse din nou, cu voce ridicată: 

— Bună seara. 

Nici de astă dată nu-i răspunse nimeni. Făcu câţiva paşi 
apăsaţi prin bucătărie. In uşa din fund apăru Lenţa. 

— Gheorghe, izbucni ea, apoi se repezi la el şi-i cuprinse 
grumazul puternic. la-mă cu tine, Gheorghe, mai spuse. la-mă 
cu tine... 

El îi mângâie neîndemânatic părul răvăşit. Întrebă cât putu 
mai aspru: 


— Goldiş unde e? 

Ea nu-i răspunse. Stătea aşa, lipită de el,. Fără gânduri. El 
încercă să se desprindă din strânsoare, dar ea îşi încleştă şi mai 
puternic braţele. 

— Nu vreau! Rămâi aici. Auzi? 

— Lenta... 

— Rămâi aici. Stai aici. Hai să-l aşteptăm pe Mihai. Trebuie să 
vină. 

— Unde e? 

— Nu ştiu, încă nu s-a întors acasă. 

Gheorghe se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară, încearcă 
să-şi potrivească în cap ceva de spus, să-şi înşiruie gândurile, 
dar ele, neascultătoare, se răsfirau aiurea. 

Stătură aşa, nemişcaţi, până ce geamul dinspre curte prinse o 
albeaţă tremurătoare. Atunci Gheorghe se ridică în picioare: 

— Eu plec, fată. Mă duc să-l ajut pe Bicaşul în preşedinţie. M-oi 
întoarce la prânz să mă lămuresc cu Goldiş. 

Lenţa îl privi rugător, dar nu zise nimic. 


Când Goldiş îşi reveni, privi mirat în jurul lui la pereţii albi, la 
geamurile mari cu perdeluţe străvezii. Îi vâjâia capul şi se mira 
că nu-şi poate mişca mâinile. O ameţeală legănătoare puse 
stăpânire pe el şi adormi din nou. Când se trezi a doua oară, nu 
mai simţi povara apăsătoare pe piept. Îi era numai foame şi 
somn. O femeie osoasă, înaltă, îi zâmbi şi-i făcu semn să stea 
liniştit. 

„Sunt în spital”, îi fu primul gând, apoi îşi aduse aminte de 
cămin, de mulţimea de capete, de fumul albăstrui al ţigărilor, de 
cuvintele lui. Simţi o uşoară strânsoare de inimă. Apoi îi apărură 
teii de pe uliţa cimitirului şi făptura mică, îndesată a lui Vărzaru. 
Nu mai avusese răgaz nici să scoată un geamăt. Se uitase în 
ochii plini de teamă ai socotitorului, apoi simţise o izbitură în 
creştet şi căzuse. 

Pesemne că-l găsiseră dimineaţa lăptarii. 

Goldiş încercă să-şi aducă aminte şi de alte lucruri, dar nu 
izbuti. De ce l-o fi lovit Vărzaru? De ce o fi vrut să-l omoare? Nu 
găsi răspuns. Nu găsi răspuns nici după câteva zile când 
părăsise spitalul şi povesti toate cele lui Gherdan. 


Lenţa, speriată de moarte, se învârtea în casă ca o smintită. 
Nu-şi găsea locul. Ar fi vrut să spună ceva, sau să fie întrebată, 
dar Goldiş, ori că se prefăcea că doarme, ori dormea într- 
adevăr. In cele din urmă, resemnată, se aşeză pe marginea 
patului. 

— Te doare ceva, Mihai? 

— Nu Lenţă. 

Răspunsul o zăpăcise şi mai mult. Ar fi vrut ca Goldiş să-i 
spună că are nevoie de ea, să-l îngrijească, să aibă justificare că 
nu-l părăseşte. 

— Nu, Lenţă. Nu mă doare nimic. lartă-mă că te-am ţinut 
legată de mine. N-ar fi trebuit.. Tu eşti tânără şi... tânără şi 
frumoasă... Du-te la Gheorghe... 

Lenţa se îndreptă spre uşă şi nu mai auzi ultimele cuvinte ale 
lui Goldiş. 

— Du-te la Gheorghe, deşi, crede-mă, şi acum te iubesc... Te 
iubesc, Lenţă... 

Gheorghe mergea înspre casă cu inima înnegurată. De patru 
zile era mereu afumat, încât îi era ruşine să meargă pe 
drumurile umblate. Ocoli uliţa principală şi pomi peste imaşul 
care ducea în fundul ogrăzii lui. Un soare timid, proaspăt, îşi 
împrăştia razele peste câmpul întins, brăzdat cu pete de un 
verde crud. Vrăbii gălăgioase săgetau văzduhul. Gheorghe le 
urmări o vreme, apoi îşi spuse a dezmierdare: „Na, a venit şi 
primăvara”. 

La răstoacă se opri locului. Simţi zvâcnituri repezi în tâmple. 
Din coşul casei lui, galbenă, văruită proaspăt, un firicel de fum 
cenuşiu se încolăcea spre cer. 

Il aştepta cineva. 

Atunci înseamnă că... Se repezi spre grădina din fund şi, chiar 
înainte de a-i vedea făptura firavă, zâmbetul stingherit şi atât de 
cunoscut, mersul ei uşor de parcă ar fi plutit, ştiu că Lenţa a 
înţeles că trebuie să vină, că Lenţa îl aştepta.