Francisc Munteanu — Statuile nu rad niciodata

FRANCISC MUNTEANU 
STATUILE NU RAD NICIODATA 


ediția a IV-a revăzută 
EDITURA DACIA 
CLUJ 
1971 


CAPITOLUL |! 
1 
Timișoara 1944. 


Noapte de august. Razele lunii, lucioase ca niște tăișuri de 
săbii, pestrițează orașul adormit. Pe străzi, niciun trecător. Doar 
în faţa clădirilor publice, ascunși în bunchere de beton, sergenţii 
somnoroși de prea multe alarme aeriene veghează moţăind. 
Ferestrele cu obloanele trase, camuflate, nu reflectă razele lunii; 
le reflectă numai turla de tinichea a catedralei ortodoxe, acolo 
unde ploile au ros vopseaua de camuflaj. 

E liniște. lci-colo, bătute de un vânt obosit, firmele 
magazinelor se leagănă leneșe. Umbrele lor cresc și descresc pe 
trotuare, ca niște foi de armonici mânuite fără dibăcie. Rar de 
tot, când pala de vânt prinde putere, se aude și scârțâitul 
talgerelor de alamă ale frizeriilor: sunetul metalic, ca un scâncet 
de copil, se îneacă și se pierde printre case. 

Bega, ascunsă sub sălcii, șerpuiește lin. 

De o vreme încoace, toate nopţile seamănă între ele. Și zorile. 
Atunci miile de clădiri, profilându-se pe nesfârșitul sur al cerului, 
dantelează asimetric văzduhul. Puţine sunt zilele când zumzăitul 
surd al „Liberatoarelor” nu vestește un nou atac; oamenii s-au 
obișnuit cu ţipătul isteric, ameninţător al sirenelor. Mulţi, mai 
ales cei care au fost pe front sunt blazaţi. Totuși, din deprindere, 
intră în adăposturi. 

Numai unii, îmbrăcaţi în uniforme verzi-cenușii, sfidează 
jocurile de artificii, bubuiturile înfundate ale bombelor. În ultima 


vreme, aceștia au părăsit definitiv cazărmile și s-au instalat în 
centrul orașului, în case pașnice, în localuri. 

La restaurantul Palace, rechiziționat pentru Wehrmacht, 
chelnerii, în două schimburi, servesc numai armata germană. 
Aici, și ziua și noaptea, poţi auzi acordurile sincopate ale unui 
jazz-band gălăgios, intonând „Erika”, „Lilly Marlen”, „Wir fahren 
gegen England”. 

Fumul e atât de des încât nu se vede de la o masă la alta. Dar 
oamenii, îmbrăcaţi în uniforme verzi-cenușii, nu se sinchisesc de 
asta. Dimpotrivă. Așa se simt mai singuri, mai în largul lor. 

De undeva, de afară, se aud înăbușit bătăile unui clopot. 

E ora patru dimineaţa. Nimeni din local nu ia cunoștință de 
fărâmițarea veșniciei. 

Un căpitan gras și-a dezbrăcat vestonul: maioul murdar, pătat 
cu zeamă de roşii, îl strânge ca un corset. În faţa lui, pe masă, 
și-a expus întreaga avere: un aparat de ras, un revolver, o perie 
de dinţi și un portvizit din piele, din care s-au revărsat niște 
vederi din Sevastopol. Lângă el, un alt căpitan, cu părul roșu și 
ochii bulbucaţi ca niște cepe, amestecă un pachet de cărți. 
Cărțile sunt atât de uzate că abia se mai disting. 

— Ghindă, Ulrich... am patruzeci. Și zâmbește stupid: probabil 
are cărţi bune. 

Celălalt își privește mâinile păroase. Înecat în grăsime, un inel 
de damă, cu o piatră mare albastră, îi sugrumă degetul mic. 

— Contra, spune între sughiţuri și-și scarpină umărul stâng, 
unde cineva i-a tatuat o femeie goală, pe fundul căreia se 
disting două litere: A. D. 

— Tot ghindă, Ulrich... Ţi-aduci aminte de Nataşa? 

— Aia de la Kiev? 

— Nu... cealaltă de la Rostov. Cântăreaţa... Pe care am 
pierdut-o la cărți. Aveam tot un patruzeci de ghindă... 

— Contra, am spus... 

La o masă alăturată, un aviator blond, cu faţa pistruiată, taie 
cu baioneta rochia, și așa prea decoltată, a unei femei. Mătasea 
fâșâie sub tăiș. Nimeni nu se uită la ei. 

Nici măcar picolul firav, care picotește rezemat de perete. 

Femeia, cu rochia transformată în capot, râde. E atât de beată 
că nu mai știe de ea. Işi întinde și combinezonul spre lama de 
oţel. Cămașa de bemberg, străvezie și largă, se despică, și 


femeia, goală, cu carnea trandafirie și fleșcăită, se urcă pe 
masă, să fie văzută de toţi. Vrea să facă o demonstraţie de 
dans, dar i se împleticesc picioarele și cade. 

Un ofițer tânăr, cu patru decoraţii la încheietoarea vestonului, 
plânge în hohote. Își agită braţele, vrea să îmbrăţișeze masa; 
paharul din faţa lui se răstoarnă. Roșul de Miniș i se scurge încet 
pe genunchi. La început nu-și dă seama ce s-a întâmplat. Işi 
frământă genunchii, apoi supărat că i s-au udat pantalonii, se 
ridică în picioare și scoate pistolul automat. Un chelner, care 
trece prin apropiere, se ascunde în spatele unui stâlp. Se aud 
patru Împuşcături una după alta: rozeta de ipsos din plafon, un 
îngeraș gras, înconjurat de frunze de acantus, crapă, apoi la a 
cincea împușcătură se prăbușește pe turnanta de dans din 
mijlocul localului. 

Toboșarul își aruncă beţele de tobă în aer, ca un jongler: nu 
mai ţine cont de ritmul melodiei; bate aiurea. Fiecare muzicant 
cântă pe cont propriu: pianistul împunge clapele de fildeș cu 
două sticle goale de șampanie. Amuzat de sunetele obţinute, se 
întoarce și apasă clapele cu fundul. Violonistul, cel mai tânăr 
membru al orchestrei, trage cu arcușul de-a dreptul pe vioară: 
cineva i-a ars strunele cu ţigara. lar saxofonistul, un om gras, 
beat turtă, e trist: nu mai poate bea vinul turnat în pâlnia 
instrumentului. 

în zori, când pornesc la lucru măturătorii de stradă, se deschid 
și ușile restaurantelor din centru. Chelnerii, obosiţi, ies pe scările 
de serviciu; ofițerii germani, cu femeile bete la braț, pe uşile 
turnante din față. Așa s-a statornicit obiceiul. 

în faţa Palace-ului, deasupra intrării, atârnă două steaguri: 
unul cu crucea încârligată și altul românesc. O prostituată 
blondă, mânjită cu ruj până și pe nas, râde isteric. Ofiţerul de 
lângă ea îi închide gura cu palma. Puțin ar mai trebui să-și 
piardă amândoi echilibrul. În cele din urmă, ofiţerul face un pas 
lung înainte și se reazimă de zid: pare că-și revine. Buimăcit, 
întinde mâna după tricolorul care îi atârnă în faţă. Vrea să-l 
sărute?... într-atâta să se fi îmbătat?... Nu... Işi șterge numai 
nasul. Prostituata izbucnește în râs. Râsul, strident, se 
rostogolește printre case, apoi, ca un ecou surd, se pierde 
aiurea. 


Pe malul Begheiului, în cartierul fabricii, acolo unde se înșiră 
uzinele metalurgice, stâlpii de telegraf, zidurile, gardurile 
caselor sunt pline de inscripţii. Primăria a angajat o echipă 
specială înarmată cu bidinele să șteargă lozincile antirăzboinice. 

O dată cu sosirea dimineţii, orașul prinde viaţă. Se deschid 
porţile caselor, se trag obloanele de tablă ale prăvăliilor, 
pornesc tramvaiele. 

Primele zgomote sunt încă stridente, pe urmă, murmurul 
obișnuit al orașului îmbrățișează străzile, casele. Vocea 
vânzătorului de ziare, a gunoierului, a lăptarului completează 
această cavalcadă. Dintr-o dată, orașul își schimbă faţa: la 
ferestrele deschise ale locuințelor apar albiturile paturilor, 
plăpumile colorate. 

La o singură clădire din oraș rămâne totul neschimbat. Casa 
aceasta e la marginea orașului și pare mai degrabă o cazarmă 
decât o casă de locuit. Dacă te apropii mai mult, părerea ţi se 
confirmă. Clădirea cenușie, cu ornamentaţiile spălăcite de prea 
mult văruit, e mohorâtă. În mijlocul ei, ca o gură căscată, se 
deschide până la înălţimea etajului întâi o poartă de fier forjat, 
veșnic încuiată, în stânga, o gheretă dulgherită grosolan strică 
simetria întregii fațade. Lângă ea, o santinelă se reazimă de 
ţeava unui Z. B., împodobit cu o baionetă ruginită. În spatele 
porții cu gratii se deschide un coridor întunecat ca un tunel. La 
capătul lui, spre dreapta, patru trepte tocite urcă spre un alt 
coridor mai îngust, mai întunecat. Aici, în ambele părţi, se înșiră 
o sumedenie de uși de tablă, prevăzute cu mici viziere de 
control. Lângă ultima ușă, așezat pe un scăunel improvizat 
dintr-o ladă de muniții, un gardian îmbrăcat neglijent, cu ochii 
roșii de nesomn, smiorcăie liniștit. În spatele lui, dincolo de o 
ușă zăbrelită, se deschide un mic hol sumbru, văruit în cenușiu. 
De aici, o scară de fier în formă de spirală se caţără la etaj, de 
unde, prin ferestrele prevăzute cu gratii, se poate vedea curtea 
imobilului. În curte, dată la reformă, o firmă de tinichea indică 
menirea acestei clădiri: „PENITENCIARUL MILITAR”. Altceva nu 
se vede în curte. 

Peste tot, pe culoare, pe săli, sunt agăţate mici tăblițe cu 
scurte inscripții:  „LINIȘTE”, „FII DISCIPLINAT”.  Orânduite 
simetric, din cinci în cinci metri, cruci de lemn vopsite în negru 
cheamă pe locatarii acestei clădiri la reculegere. 


în toată cazarma-închisoare nu este decât o singură ușă de 
lemn. Aceasta e la etajul întâi și pare pitită în spatele unui alcov 
susţinut de doi pilaștri vopsiți în ulei. Ușa, făcută din stejar, e 
prevăzută cu o tăbliță de tinichea, pe care un pictor de firme 
stângaci a mâzgălit cuvântul „COMANDANT”. 

în camera comandantului e dezordine. Pe birou, actele, 
dosarele sunt răvășite de parcă le-ar fi răsfoit o mână străină. 
Comandantul închisorii, un om înalt, îmbrăcat în uniformă de 
colonel, moţăie în scaunul de lângă birou. Din când în când, 
capul îi cade în piept, și atunci tresare pentru o clipă: dar e prea 
obosit să se trezească. 

în faţa biroului, pe perete, un crucifix de argint agăţat 
deasupra unei candele vrea parcă să îmbrăţișeze cele două 
portrete,  înrămate, din stânga și dreapta lui: primul 
reprezentându-l pe regele Mihai |, îmbrăcat în uniformă de 
locotenent, iar celălalt pe mareșalul lon Antonescu, cu faţa 
zbârcită ca o prună uscată. 

Un dulap pentru clasoare așezat lângă fereastră, o măsuţă 
rotundă, două fotolii de piele completează mobilierul. 

Sună telefonul. Târâitul sacadat umple încăperea. Colonelul își 
scutură capul, își freacă ochii, ridică receptorul: 

— Allo, da... da, da... Am înţeles, domnule general!... Fără să 
vrea, ia poziția de drepţi: Da, da... Am înţeles, domnule general! 

Pune receptorul în furcă, apoi se duce la fereastră și trage 
perdeaua: lumina năvălește în încăpere. O rază bogată, albă, se 
răsfrânge în cristalul de pe masă. Firele de praf, mici, abia 
vizibile, dansează nebunatic în fâșiile de lumină. Colonelul 
privește buimăcit în jur: biroul e mult mai familiar în penumbră; 
așa, luminat, mobilele par să aibă alte dimensiuni, te mişti greu 
printre ele. Ce stupid e să stai aici fără niciun rost! Acum ar fi 
mult mai bine să fii undeva în munţi, la umbra deasă a brazilor, 
în orice caz, undeva, departe, departe de oameni, de oraș, de 
neliniște. În colţul buzelor i-a răsărit un zâmbet amar: e 
zâmbetul omului care a mizat totul pe o carte și a pierdut. „Am 
înţeles, domnule general”. Mereu acest: „Am înţeles, domnule 
general!” La fel a răspuns când, cățărat pe un car blindat, a 
trecut Prutul și tot la fel a răspuns și atunci când, obosit, a cerut 
un post mai liniștit, undeva în ţară. „Am înţeles, domnule 
general”. 


Colonelul nu înțelegea nimic, era buimăcit și, fără să vrea, își 
aduse aminte de o femeie foarte bătrână, care cândva i-a cântat 
la căpătâiul leagănului. Colonelul, ca și cum ar fi vrut să-și 
gonească amintirile, se scutură, își aranjează hainele, apoi se 
duce la birou și apasă pe butonul unei sonerii. Ţârâitul prelung, 
ascuţit, se aude până aici în birou. Seamănă cu un zgomot de 
alarmă. Nu trec decât câteva clipe, și pe coridor se aud pași 
cadenţaţi, militărești. Colonelul își mai aranjează o dată hainele; 
în pripă, aruncă o privire la tablourile de pe pereţi, ca și cum ar 
vrea să obţină aprobarea pentru cele ce vrea să ordone acum. 

în prag apare un locotenent tânăr, zvelt, cu o mustață blondă, 
abia vizibilă. Își bate călcâiele: 

— Să trăi ţi, domnule comandant! 

Colonelul îl măsoară din priviri. Așa era și el la începutul 
carierii: slab, cu ochi încercănaţi, dar veșnic ras, pomădat. „Uite, 
ăstuia îi lipsește un nasture de la manșetă”. Ar putea să-i facă o 
observaţie: la ce bun?... îi era ciudă pentru această deformațţie 
profesională. Înghite în sec. 

— Toţi deţinuţii politici... (rostește cuvintele încet, aproape 
silabisind, să poată citi efectul pe faţa subalternului) să fie 
eliberați. 

Locotenentul nu vrea să-și creadă urechilor. O clipă i se pare 
că domnul comandant s-a exprimat greșit. Zâmbește încurcat. 

— N-am înţeles bine, domnule colonel. 

Oricum, trebuie să fie politicos cu un superior. 

— Deschide-ţi urechile, domnule locotenent! Să fie eliberați 
toţi deținuții politici. Ai înţeles?!... 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Face stânga-împrejur și părăsește încăperea. 

„Desigur nici el n-a înţeles nimic. Nimeni nu înţelege nimic și 
totuși nu se găsește nimeni care să îndrăznească să întrebe o 
dată: „de ce?” Colonelul ar vrea să strige după locotenent, dar 
parcă ar fi prins rădăcini. Stă nemișcat, cu braţele atârnate în 
jos, ca niște ramuri încărcate cu rod. 

Alarmă. 

După un singur minut, compania de pază e adunată în hol, în 
faţa locotenentului. Îl privesc miraţi. Trebuie să se fi întâmplat 
ceva foarte important. Te pomenești că rușii... 

— Executarea! 


Niciodată n-a fost coridorul atât de aglomerat. Bocancii răsună 
pe ciment; se deschide o ușă de fier. 

— Eşti liber, se aude vocea gardianului. _ 

Deţinutul se uită stupid la gardian: i se pare că visează. Işi 
închide pleoapele, cască, apoi cu un gest de om somnoros se 
întoarce cu fundul spre gardian. Acesta se apropie de deţinut şi-l 
scutură de umăr. E prea politicos să nu fie luat în serios. 

într-o celulă învecinată, un deţinut gras trage cu urechea. 
Zgomotele nu-l miră, mai mult îl înveselesc. Cu un blacheu rupt 
de la un bocanc zgârie vopseaua de pe ușă: „23 August 1944”. 
Sub inscripție desenează stângaci o seceră și un ciocan. Acum 
pașii răsună în faţa celulei lui. Se trage puţin de la ușă. Cine 
știe? Omul trebuie să fie precaut. 

Ușa grea se deschide încet, scârţâind din toate balamalele. E 
ceva groaznic de trist în acest scârţâit. Gardianul, un ţăran 
bătrân, de undeva din munţii Apuseni, spune cu o voce groasă, 
obosită: 

— Eşti liber, grasule! 

Grasul îl prinde pe gardian de reverul hainei. Feţele le sunt 
atât de aproape încât își simt reciproc respiraţia. 

— Ce s-a întâmplat? 

Gardianul se retrage speriat. Bâlbâie ceva din cele ce a auzit 
de la alții: 

— Se spune c-am fi trecut de partea rușilor... 

zâmbetul ce se înfiripase pe fața nerasă a deţinutului se 
transformă în râs. | se văd dinţii mari ca niște lopeţi. Işi saltă 
mina și pumnul nimerește drept în obrazul zbârcit al gardianului. 
Pentru o clipă, grăsunul e ros de remuşcări. Dar nu se mai poate 
repara nimic. Omul din faţa lui se întinde pe jos cuminte, ca un 
balon dezumflat. 

Un pas și grăsunul a ieșit din celulă. 

Cei câțiva trecători de pe stradă nici nu bănuiesc agitația de 
pe coridoarele penitenciarului. Peste tot numai deţinuţi, 
gardieni. Coridorul întunecat seamănă cu un peron de gară: 
ușile celulelor se deschid și se închid întocmai ca ușile unui 
vagon. Fiecare om e grăbit și fără rost. Grăsunul, numai el e 
calm. Ştia că nu putea fi altfel. 

Deţinuţii se grăbesc spre ieșire. Puţini sunt aceia care se duc 
spre magazie să-și schimbe hainele. Se îngrămădesc cu toţii la 


poarta de fier forjat. Numai grăsunul pornește în direcție opusă. 
Din hol, urcă pe scările care duc spre cancelaria comandantului. 
Ajuns lângă ușa de stejar, tresare. Din încăpere se aude un 
zgomot sec, apoi ecoul unei detunături zbătându-se între pereţi. 
Instinctiv, sare la o parte. Trage cu urechea, dar înăuntru nu se 
mai aude nicio mișcare. Încet, se apropie din nou de ușă, apasă 
clanţa și sare din deschizătură. Inutil: din cancelarie nu se aude 
niciun zgomot suspect. 

Grăsunul intră în cancelarie. Domnul colonel, comandantul 
penitenciarului militar, e întins pe podea. Din tâmpla-i dreaptă, 
un firicel de sânge, subţire ca o sfoară, se scurge pe parchet. 

Ochii mici ai colonelului au rămas deschişi: sunt verzi ca o apă 
stătută. Grăsunul îi urmărește privirile ţepene. Candelabrul care 
atârnă din tavan are trei braţe: unul e rupt. Grăsunul își aude 
bătăile tâmplelor. Parcă vin de undeva, de afară, dintr-o cameră 
alăturată, de pe coridor sau chiar din stradă. Acum toate 
lucrurile din birou, ca și cum ar fi înţeles gravitatea momentului, 
stau neclintite, solemne. Numai firele de praf, neînţelegătoare, 
își continuă dansul prostesc în fâşiile de lumină. În încăpere e 
groaznic de cald. Grăsunul își șterge sudoarea de pe frunte. 

în clipa aceea, în prag, apare locotenentul. Se uită la mort, se 
uită la deţinut. Prea multe s-au întâmplat într-o singură zi. E 
mult mai speriat decât deținutul. Mustaţa blondă îi tremură 
nervos. Zăpăcit, nu știe ce să facă cu mâinile. Işi pipăie nasturii 
de pe veston: pare că-i numără. Grăsunul îi urmăreşte fiecare 
gest. Îi numără și el nasturii: sunt șase. 

Șase nasturi de alamă. Fiecare în parte reflectă lumina de la 
fereastră. Fiecare în parte a fost lustruit cu sidol. De undeva din 
cutele memoriei, în faţa grăsunului apare o tablă mare de 
tinichea, verde, prinsă de peretele unei case cu acoperiș de 
ebonită. Pe tablă, o sticlă cu gât lung și trei cuvinte: sidol, sidol, 
sidol. Desigur locotenentul n-are timp să-și frece singur nasturii: 
i-i curăţă maică-sa sau ordonanța. 

Parcă prea mult durează liniștea. 

Grăsunul, ca să-și mascheze emoția, ridică din umeri și spune 
cu un glas nevinovat de copil: 

— Îmi pare foarte rău... Am ajuns prea târziu... Și tare aș fi 
vrut să stau de vorbă cu el: arată spre fostul comandant al 
penitenciarului. 


Coboară împreună în hol. De aici se îndreaptă amândoi spre 
magazia de efecte. Locotenentul e de o politeţe supărătoare: se 
angajează să-i caute hainele civile. Treaba nu-i ușoară. Toată 
magazia e răvășită de mâini grăbite, nervoase. 

— Eu sunt din Vlașca, spune, după un timp, locotenentul. 

Glasul îi sună străin. Grăsunul are impresia că ofiţerul îi cere 
iertare pentru ceva. Îl privește compătimitor și îi e ciudă că nu 
știe ce să-i răspundă. Locotenentul continuă: 

— Sunt din Vlașca. La noi acum trebuie să fie tare cald... Asta 
e? Întreabă brusc și arată o haină cadrilată, plină de petice. 

— Nu. 

— Pe o vreme ca asta, lucrul cel mai bun e să te duci la 
scaldă. La noi în Vlașca... 

— L-am găsit, îl întrerupe grăsunul, și începe să se dezbrace. 
Rușinos, ofiţerul se întoarce cu spatele. E atât de adâncit în 
gânduri că nici nu observă plecarea grăsunului. 

— La noi în Vlașca, domnule... Se întoarce. Își dă seama că e 
singur, dar nu pare mirat. Mai mult bucuros. Işi aruncă vestonul 
militar și caută niște haine civile potrivite. 

În poarta închisorii, grăsunul trebui să-și frece ochii de prea 
mult soare. Încă nu e obișnuit cu lumina. Santinela de lângă 
gheretă îl privește plictisit. Are ordin să nu se amestece în 
nimic, să stea liniștit la post. 

Grăsunul își ridică două degete la tâmplă şi-l salută oarecum 
militărește. 

2 

În oraș e aceeași agitaţie. Camioane, încărcate cu soldaţi în 
uniforme verzi-cenușii, blochează arterele principale. Câteva 
care blindate își zdrăngăne oţelul șenilelor pe caldarâm. 

Grăsunul se oprește printre spectatorii de ocazie. De la 
marginea trotuarului privește fuga, zâmbind. În faţa lui gonește 
o caravană de camioane nemţești. li salută cu două degete la 
tâmplă. 

Numai trecătorii blazaţi, preocupaţi de treburile lor de fiecare 
zi, îl supără pe grăsun. Ar vrea să prindă pe câte unul de guler și 
să-i ardă un pumn. „Bată-te dumnezeu! Te plimbi ca un pierde- 
vară și...” Poate de aceea nu-și scoate mâinile din buzunar, să 
nu facă vreo prostie, în faţa unei vitrine cu jucării se oprește 
pentru o clipă. Niciodată nu s-a întors de la închisoare cu mâinile 


goale. Fetiţa lui îl știa voiajor plecat undeva, la drum, cu treburi. 
Acuma, însă, nu mai avea nicio importanţă dacă o să afle sau nu 
că a fost la închisoare. Tocmai voia să plece, când descoperi în 
vitrină câţiva soldaţi de plumb îmbrăcaţi în uniforme nemţești. 
Ar trebui să intre, să-i spună patronului să arunce jucăriile astea 
la gunoi. Nu intră: plescăie numai din buze și pornește mai 
departe, amuzat. O să fie tare multe de făcut. Acolo, între cei 
patru pereţi, niciodată nu s-a gândit că odată va trebui să se 
ocupe și de epurarea jucăriilor... „Dar la câte lucruri nu m-am 
gândit încă?.. 

Aproape de gară, un muncitor, rezemat de balustrada unui 
pod, cântă din muzicuţă. Melodia e cunoscută: „Porniţi înainte, 
tovarăși”. „Are vreo misiune” — își spune grăsunul, și merge 
mai departe. 

Trecătorii de pe străzi sunt ciudat de grăbiţi. Aproape că 
aleargă. O femeie cu sacoșă ruptă presară trotuarul cu 
zarzavaturi. Cineva îi atrage atenţia, dar ea nu are timp să se 
întoarcă: se grăbește. _ 

Undeva, „lise Il” transmite ultimele știri de pe front: „In 
încercuirea de la lași, trupele germane rezistă eroic de patru 
zile”. 

Toată lumea știe că lașul a fost eliberat. 

în sala de așteptare a gării abia te poţi mișca. Mai ales dacă 
ești voluminos. Totuși, deținutul își croiește drum până ajunge 
pe peron. Chiar în acest moment, un ceferist înfige un drapel 
purpuriu în vârful unei magazii. Grăsunul privește drapelul și 
începe să zâmbească. Are un zâmbet ciudat: faţa i se lăţește și 
mai mult, ochii se ascund adânc în orbite, abia se mai văd. Pare 
mai degrabă că râde decât că zâmbește. Dacă n-ar fi grăbit, nu 
s-ar îndura să plece de lângă drapel. Ar sta aici și ar zâmbi, ori 
ar aduna oamenii din sălile de așteptare să le arate și lor 
steagul. Mai ales că îi e ciudă că, în aceste momente solemne, 
sunt oameni care pot sta în spatele tarabelor și să vândă 
bomboane mentolate. Ar vrea să dea cu piciorul și în individul 
care, culcat cu burta pe ciment, joacă „21” cu un olog îmbrăcat 
în veșminte militare. Dar acum n-are timp pentru lămurirea 
oamenilor. Alergând printre linii, abia-și poate trage răsuflarea. 
De multă vreme nu s-a mai mișcat atât de mult. Totuși, nu se 
liniștește decât când ajunge în faţa unei garnituri de vagoane de 


marfă pe care se vede o inscripţie făcută cu creta: „Timișoara- 
Arad”. Uitându-se mai bine, descoperă lângă locomotivă și 
câteva vagoane de clasă. Se duce într-acolo. Un ţignal ascuţit 
vestește plecarea trenului. Abia în ultima clipă reușește să se 
caţere pe scările unui vagon. Poate e prea obosit, poate îi place 
mai mult aerul de afară, așa că rămâne pe scări. 

Țăcăniturile roţilor la intersecţii devin din ce în ce mai dese; 
casele se răresc, apoi, cât poţi cuprinde cu ochii, vezi numai 
câmpuri. Unduirea lentă, ademenitoare la somn, a firelor de 
telegraf, pare liniile unui portativ mișcător. Notele sunt păsările. 
Grăsunul începe să cânte încet, încet, mai mult pentru sine. 
Cântecul e același pe care l-a auzit pe pod. Ţăcăniturile ritmice 
ale roţilor par că preiau melodia. 

Tăbliile de porumb dreptunghiulare, fâșiile de pământ arămii, 
tarlalele, lanurile verzi de trifoi se răsucesc pe axa șinelor. E un 
joc ciudat al opticii, un menuet larg, grațios, al naturii. 

Deodată, cineva îl bate pe umăr. „Dar ăsta cine o fi?” Se 
întoarce și vede un om mustăcios, îmbrăcat în uniformă de 
(ceferist. „Te pomenești că-i controlor”. Îl întreabă: 

— Ce-i, meștere?... 

Mustăciosul ia o figură oficială și-arată cleștele de perforat: 

— Biletele la control. 

— N-am, spune și ridică nevinovat din umeri. 

— Dă-te jos. Și ca să fie mai autoritar, îl îmbrâncește cu 
piciorul. 

Goana traverselor e atât de rapidă că par puse unele lângă 
altele. Totul sub scări se topește într-o masă uniformă, incoloră. 
Grăsunul se agaţă cu putere de barele scărilor, apoi, supărat, se 
ridică în picioare. Mustăciosul se sperie de colosul acesta de 
carne. Devine mai politicos: 

— Atunci fac proces-verbal. 

Nu se laudă. Scoate dintr-o geantă de piele câteva hârțoage, 
iar de după ureche un capăt de creion chimic, îi scuipă vârful și 
întreabă cu un ton oficial: 


— Numele? 

— Horvath, îi răspunde grăsunul. 

— Meseria? 

Toate  formalităţile astea rigide, lui Horvath i se par 


caraghioase. Nu sunt decât câteva ore de când s-a răsturnat 


lumea și acest ceferist, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, își 
face mecanic, stupid, datoria. Ce să-i spună? Că-i filator?... 
Poate nici n-a auzit de așa ceva... îi vine un gând. Zâmbește: 

— Deţinut politic. 

Cei câţiva călători care stau prin apropiere încep să râdă. 

Zăpăcit, controlorul începe să tușească, apoi, supărat pe 
spectatorii din jur, le cere lor bileţele. 

Horvath se așază înapoi pe scările vagonului. Traversele 
gonesc ca și mai înainte, stâlpii de telegraf se succed cu aceeași 
repeziciune, numai gândurile lui se leagă tot mai încet, mai 
molcom. Feţele tovarășilor de închisoare îi apar spălăcite, 
câmpurile din faţa lui, neconturate, șterse. Vinovat e somnul sau 
moleșeala gravă apărută după o lungă încordare. În fond e 
totuna. Gardianul de noapte horcăia pe scaunul din faţa celulei 
aproape melodios; pașii preotului șchiop răsunau în ritm de vals 
pe coridoarele lungi ale penitenciarului, vecinul din celula 
numărul 27 tușea sec a oftică și avea voce asemănătoare cu a 
servitoarei lui Buholtz de pe strada Feneșan, unde locuise 
Horvath cândva. Oricât se sforță acum nu-și mai putu imagina 
faţa servitoarei: știa doar că avea fruntea prea bombată și părul 
gălbui, de culoarea nisipului. In orele ei libere, pe la ora patru, 
când termina cu spălatul vaselor, ieșea la balcon, își punea 
mâinile în poală și cânta „Adie, adie, mein kleiner Gardeoffizier, 
adie...” „Unde o fi ea acum? S-o fi măritat, are copii?... Stie că 
am trecut de partea rușilor?... Dar de ce mă gândesc la 
servitoarea lui Buholtz de pe strada Feneșan?... Prostii! Oare 
controlorul care mi-a cerut biletele știe ce zi e astăzi?” Ar fi vrut 
să se ducă la el, să-l întrebe, dar asta ar fi însemnat să se ridice, 
așa că renunţă. De altfel, ce ar fi putut să spună acest 
controlor? Probabil: „Lasă-mă în pace, domnule, fii bucuros că 
nu ţi-am făcut procesul-verbal. Eu nu fac politică, am patruzeci 
și opt de ani, cinci copii și nevasta mea suferă de reumatism. A 
răcit când l-a născut pe Enache, a stat opt luni de zile în pat, dar 
acum e mai bine. Văruiește singură odăile cu humă, în loc de 
bidinea folosește o veche perie de rufe și nimeni din lume nu 
știe să facă marmelada de prune cum face ea. Cel de-al doilea 
copil e cel mai răsărit din familie, are cap bun și în clasa a doua 
de liceu a fost premiat cu patru cărţi groase. Casa de la 


Micălaca nu mai e ipotecată și nu mai avem datorii pentru ea, 
decât la fabrica de ţigle Muschong din Lugoj.” 

Trenul începe să încetinească: de departe apar primele clădiri 
ale gării Arad, pe urmă peronul. Cu un singur salt, Horvath sare 
de pe scări și, urmărindu-l cu privirile pe controlor, îl salută cu 
două degete ridicate la tâmplă. 

3 

Mama lui Horvath, Marghita, n-a fost cununată cu soţul ei. De 
aceea i-a păstrat Horvath numele ei. Tatăl său, un moț necăijit, 
aciuat pe lângă niște construcţii din oraș, n-a socotit necesar să 
cheltuiască bani pentru asemenea fleacuri. Era un om cuminte, 
la locul lui, și numai la băutură n-a știut să ţină măsura. Intr-o 
primăvară, la începutul primului război mondial, a alunecat de 
pe schele și a fost înmormântat gratuit de o societate de 
binefacere. Casa Cercuală, împreună cu proprietarii societății de 
construcţii au plătit doamnei Horvath 4.500 lei. 

Din banii primiţi, văduva a trăit șase luni de zile, pe urmă s-a 
angajat spălătoreasă la o curăţătorie chimică. După zece ani de 
muncă a fost dată afară și, de atunci, ani de-a rândul, în fiecare 
miercuri și sâmbătă, a spălat ferestrele clădirilor gării. Nici n-a 
avut timp să observe când i-a crescut copilul. Intr-o zi s-a 
pomenit că Andrei al ei e luat la armată, pe urmă, tot prin 
surprindere, s-a pomenit că băiatul se însoară... Când au trecut 
anii?... Dar cine i-ar fi putut răspunde?... Mai târziu, când noră- 
sa i-a născut o nepoţică, s-a întrebat dac-a fost cândva tristă. Și 
totuși, a fost... Andrei s-a încurcat cu o serie de oameni care își 
petreceau mai tot timpul prin închisori. Nicicum nu putea 
pricepe de ce trebuiesc arestaţi oameni care nu fură, nu 
omoară, care nu vor decât binele celorlalţi. Pesemne că așa a 
lăsat dumnezeu rânduielile. E drept, a încercat de câteva ori să- 
și îndrume fiul pe calea cea bună, dar Andrei nu mai era de 
vindecat. 

Moartea a surprins-o cu doi ani în urmă, într-o sâmbătă după 
masă, cu cârpele de spălat geamuri în mână. Andrei era la 
închisoare. De atunci, el nici n-a mai fost pe acasă. 

Și acum e iarăși aici. 

Păcat că a murit Marghita înainte de vreme, fără să fi înţeles 
de ce a trebuit să stea fiul ei atât de mult timp la închisoare. 


Lui Horvath, orașul i se păru neschimbat: era doar mai 
murdar, mai neîngrijit. Dar chiar și așa, cu casele triste, cenușii, 
era primitor ca un cămin. Bucuros de tot ce-l înconjura, Horvath 
nu mai simţea povara trupului greoi, mergea repede, spre 
Bujac, unde se înălțau coșurile fabricii de textile. 

în copilărie, el asemăna aceste coșuri cu niște degete enorme 
ţintuite spre cer. Această imagine i-a inspirat totdeauna teamă. 
De aceea, când trebuia să iasă seara din casă, întorcea faţa spre 
degetele de cărămidă, să se încredințeze că nu s-au încleștat 
cumva într-un pumn uriaș să nimicească totul din jur. Pentru 
nimic în lume n-ar fi umblat prea aproape de ele. Pe urmă, cu 
timpul, teama s-a transformat într-o admiraţie nefirească, 
aproape bolnăvicioasă. Le socotea ale lui și, dacă nu i-ar fi fost 
rușine, s-ar fi interesat dacă zgârie-norii din America sunt la fel 
de înalți. Îi era ciudă că n-a avut niciodată destulă răbdare să 
stea la pândă să vadă cum coșurile lui zgârie norii. Totuși, 
pentru plăcerea proprie își închipuise de câteva ori spectacolul: 
coșurile, ca dinţii unui pieptene uriaș, sfâșiau norii în valuri albe, 
lunguieţe, în formă de panglici. 

Ajunse la poarta fabricii. Portarul, Marian, stătea ca totdeauna 
rezemat de ghereta lui de lemn. Acesta n-avea noţiunea 
timpului. Pentru el, cele opt ore de serviciu treceau numai 
atunci când sosea schimbul. Indiferent dacă venea cu o oră 
înainte sau cu patru după. 

— Ai întârziat, grasule. 

— Puțin, făcu Horvath și zâmbi. N-avea niciun rost să-i explice 
că a întârziat aproape trei ani. 

Curtea fabricii nu s-a schimbat de loc. Doar trotuarele de 
asfalt, ce înconjură clădirile, s-au cocoșat puţin de căldură și 
vreme. Încolo, totul a rămas la fel ca în urmă cu trei ani. 

Prin ferestrele mari ale apreturii răzbat mirosuri grele de acizi. 
Aici e filatura, gravura, bucătăria de vopsele, scărmănătoria. Şi 
dincolo de ea, sala cazanelor. Într-acolo se îndreaptă Horvath. 

Când a intrat pentru prima oară în fabrică, sala cazanelor nu 
avea decât un singur perete din cărămizi. Celelalte trei erau 
ridicate din bârne și tencuite cu mortar roșu. Baronul bătrân n-a 
vrut să investească niciun ban în această clădire: visa să 
înlocuiască cazanele cu motoare Diesel. Din cauza căldurii și a 
aburilor, mortarul roșu a căzut de pe bârne și lemnăria 


pestrițată cu trestie aducea a colibă sărăcăcioasă de ţară. 
Zilierii care lucrau în curte, în zilele cu ger, năvăleau în sala 
cazanelor și nu se mișcau de acolo decât la ameninţarea tăierii 
salariului pe ziua în curs. Din cauza lor, Trifan, fochistul, abia 
putea să lucreze. Îi gonea cu lopata, ca să poată întreţine aburii 
pentru apretură. 

Ajuns în faţa clădirii, Horvath deschide ușa de fier a sălii 
cazanelor. 

— Trifane... 

Fochistul își ridică privirile, pe urmă, bucuros, aruncă ranga la 
pământ: 

— Ai venit, mă... 

Se îmbrățișează. 

Așa își imaginase Horvath eliberarea în serile lungi petrecute 
în celula Penitenciarului Militar din Timișoara, își închidea ochii 
și, revedea pereţii cu tencuiala căzută a sălii cazanelor. Ştia că 
primul om pe care îl va întâlni va fi Trifan. Ceilalţi tovarăși 
puteau fi risipiţi, plecaţi în misiune sau arestaţi, dar Trifan nu. El 
avea sarcina să nu se amestece în nimic, să stea la post, să facă 
legătura dintre oamenii care vin și pleacă. 

— Se răstoarnă lumea și tu stai aici la cazane. Păzești averea 
lui Wollman... 

— Să știi că m-a bătut gândul să nu vin azi la lucru pe urmă, 
m-am răzgândit. Decât să mă agit pe străzi m-am gândit că tot 
mai bine e dacă vă aştept aici. Tu ești al treilea. Parcă v-aţi fi 
înţeles. A trecut și Suru și Farcaș pe aici. Ne și vedem mâine... 

La despărţire, Trifan își dă seama că și-a mânjit prietenul cu 
funingine. Râde: 

— Eşti negru ca dracu! 

— Nu-i nimic. Înseamnă că pot dovedi că am fost pe la tine. 

— Acasă ai fost? 

— Acum mă duc. 

— Du-te numai. 

* 

Horvath are patruzeci şi cinci de ani şi peste o sută de 
kilograme. Când s-a născut, moașa, o femeie bătrână și surdă, a 
prezis că n-o să trăiască nici două săptămâni. Asta, pentru că 
noul născut nu avea niciun fir de păr în cap și era roșu ca racul. 
Părinţii lui n-au făcut caz de cele prorocite de moașă: erau 


săraci și nu doreau copii. Dacă ar fi avut la timp bani, micul 
Andrei nici n-ar fi ajuns să vadă lumina zilei. Contrar 
pronosticului însă, după zece zile ţipa așa de tare, că vecinii îl 
blestemau de mama focului. 

La zece luni a început să umble și, de atunci, somnul de după 
masă şi-l făcea în cușca dulăului. Animalul, o corcitură de câine- 
lup și ogar îl îndrăgi şi-l acceptă ca subchiriaș. La cinci ani, 
Horvath fura fructe în piaţă și tot atunci a avut de-a face pentru 
prima oară cu poliţia. Un sergent, cu numărul 392, i-a dat o 
palmă, încât a trebuit să fie transportat la spital. Medicul de 
serviciu, un neamt cu două perechi de ochelari, a asigurat-o pe 
Marghita că micuțul n-o să sufere prea mult, dar o să-și piardă 
auzul. Dar, diagnosticul medicului nu s-a dovedit bun. După o 
lună și jumătate, micul Horvath putea distinge sirenele tuturor 
fabricilor. Cea de la fabrica de vagoane șuiera mai gros decât 
sirena fabricii de textile. 

Spre mirarea tuturor, Horvath învăţa bine la școală, deși 
maică-sa nu i-a cumpărat niciodată cărți. La cincisprezece ani, 
în primul an al războiului mondial, a intrat ucenic la fabrica de 
textile. În 1919, după intrarea trupelor românești în Arad, era 
țesător de categoria întâi. Lucra la două rânduri de războaie și 
câștiga bine. 

După zece ani, în perioada crizei, a fost concediat ca 
„minoritate națională”. A șomat un an și jumătate, pe urmă a 
fost reangajat ca ajutor ţesător, cu jumătate de salariu. In 
perioada aceea l-a cunoscut pe Suru. Suru era montator la 
fabrica de vagoane și secretarul comitetului orășenesc al 
partidului. Au fost arestaţi împreună în '32. Deoarece Suru avea 
toate legăturile cu partidul, Horvath și-a asumat partea leului: el 
a fost condamnat la doi ani, iar Suru la patru luni. Pe urmă, 
Horvath a mai avut trei căderi. Ultima oară, când a reușit să 
înfiinţeze celula de partid la fabrica de textile. 

Cei de la poliţie îl cunoșteau atât de bine, încât nu se mai 
oboseau să-l bată: știau că nu vor putea să scoată niciun cuvânt 
ide la el. O dată, totuși, Mateescu, șeful siguranţei, vrând 
probabil să obţină o avansare, l-a bătut în așa hal, încât Horvath 
nici n-a mai putut fi condamnat: l-au trimis acasă să moară. 
După două săptămâni, însă, s-a sculat din pat și atunci i s-a 
refăcut precesul și a fost transportat la Aiud. 


La Aiud s-a obișnuit cu singurătatea: a învăţat să privească în 
gol, să distingă zgomotele tăcerii și să facă exerciţii de 
memorie. Cu răbdare, cu calm, putea reconstitui scene văzute 
sau auzite. Era de ajuns să privească pereţii albi, ca să-i apară 
aidoma, ca pe un ecran, figura lui Mateescu, faţa lui ridată, 
obosită, și să-i audă glasul: 

— De ce nu vrei să mărturisești, Horvath? 

— Aș vrea să vă fac pe plac, domnule comisar, zău așa, dar n- 
am ce să vă spun... 

Mateescu totdeauna își pierdea cumpătul, dacă oamenii pe 
care îi ancheta nu tremurau în faţa lui. Se congestiona la faţă, 
pungile de sub ochi îi tremurau ca niște frunze de plopi, clipea 
mărunt și des, și se schimonosea de parcă cineva l-ar fi strâns 
cu ușa. 

— Mă Horvath, mărturisește, mă, că te tăbăcesc... 

La început, când l-au ţinut luni de zile în celulă separată, 
Horvath stătea tot timpul culcat pe spate și-și amintea numai de 
unele scene din viaţă; și anume de cele din prima perioadă a 
copilăriei. Mai târziu se sili să-și povestească subiectele cărților 
citite sau să rezolve înmulţiri și împărțiri fără creion. Au trecut 
săptămâni lungi până ce și-a clădit un sistem de memorare a 
cifrelor, a coloanelor de numere, pe urmă totul deveni simplu, la 
fel ca o poezie învățată pe de rost. 

în prima zi când s-a întors de la Aiud, a cunoscut-o pe Florica. 
Trecuse cu foaia de angajare prin scărmănătorie și s-a ciocnit de 
o femeie cu părul cărunt. Mai politicos ca de obicei, și-a cerut 
scuze: 

— lartă-mă, mamă. 

— Dracu’ ţi-e mamă, nu eu... Altă dată să-ţi deschizi mai bine 
ochii!... 

Abia atunci și-a dat seama Horvath că femeia din faţa lui era 
căruntă din cauza scamelor. Muncitoarea nu avea mai mult de 
douăzeci și cinci de ani. 

— Ai limbă ascuţită. 

— Am. 

— Asta-mi place. Cum te numești? 

— Poate ești de la poliţie... 

— Nu-s. 

— Atunci de ce mă întrebi? 


— Așa. Îmi placi. 

— Tu nu-mi placi! Ești gras și obraznic! Bună ziua. 

Și a doua zi și-a făcut Horvath drum prin scărmănătorie, și a 
treia zi. A patra zi au plecat împreună de la fabrică. 

— Și spui că te cheamă Florica... 

— Da. 

— Ai nume frumos. 

— Așa spun oamenii. 

— Mulţi oameni ţi-au spus asta? 

— Nu i-am numărat. 

— Înîm... înţeleg... 

— Nu înţelegi nimic. 

— Poate mă crezi prost. 

— Cred ce vreau. 

— Ai dreptate... 

După trei săptămâni plecau în fiecare zi împreună de la 
fabrică. Uneori rămâneau, împreună, până seara târziu. Atunci 
Horvath o conducea acasă și, pe străzile slab luminate, prindea 
curaj și vorbea foarte deschis. 

— Ştii, Florico, de multe ori m-am gândit că nu e rău să fii 
însurat. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că vreau să mă însor. 

— N-o să te ia nimeni. 

— De ce? 

— Eşti gras și neserios. 

— Par neserios? 

— Da. Am citit o carte în care era vorba de doi îndrăgostiţi. Nu 
vorbeau așa cum vorbim noi. 

— Dar cum vorbeau? 

— Nu pot să-ţi spun, dar foarte frumos. Despre flori, despre 
stele, despre... 

— Vrei să vorbesc și eu despre stele? 

— Ştii? 

— Desigur că da. Vezi steaua aia... Uită-te acolo, deasupra 
turnului... 

— Aia luminoasă? 

— Aia! Dacă pălește, o să plouă. Dacă strălucește, o să fie ger. 

— Cum să fie ger? Acum în iulie? 


— Ce ţi-am spus e valabil numai pentru iarnă. Vrei să fii soţia 
mea? 

Florica tresări. 

— Răspunde: da sau nu? 

— Lasă-mă să mă mai gândesc. 

— Bine, până ajungem acasă ai tot timpul. Vezi, steaua aceea 
mare e luna. lar pomii ăștia văruiţi sunt castani. Când am fost 
mic, culegeam castane pentru foc. Ard bine. Se încing și ţin jarul 
la fel ca și cărbunii. 

| se păru că vorbise prea mult. Tăcu. 

— De ce ai tăcut? 

— Vorbesc prostii. 

— Nu. 

Horvath o îmbrăţișă. 

— Da? 

— Da. 

Pentru Horvath, fiecare întoarcere acasă era un eveniment. 
Drumurile, casele, copacii, toate i se păreau străine, altfel 
așezate, ba mai mici, ba mai mari. Rândul trecut când a fost 
arestat, Sofica, fiica lui, era „pe drum”. Când s-a întors acasă, 
învăţa tocmai să umble. O parte din vecini erau noi, 
necunoscuți. Horvath totuși îi saluta, ca nu cumva aceștia să 
spună nevesti-sii că-i prost crescut. Acum, Sofica trebuie să fie 
mare. La gândul că s-ar putea să nu-l recunoască, simţi un nod 
în gâtlej. Îi veni să alerge. Dacă nu i-ar fi fost greu și dacă nu i-ar 
fi fost rușine de trecători, ar fi grăbit pasul. In colţul străzii, îl 
opri frizerul care stătea în faţa prăvăliei: 

— N-ai mai fost de mult pe la noi, domnule Horvath... Te-ai 
supărat pentru ceva?... Am schimbat toate briciurile. Am un 
Solingen lat de două degete... Nu vreţi să-l încercăm?... 

Horvath clătină din cap în semn că nu: 

— Sunt foarte grăbit, domnule Breban. 

Cu fiecare pas, îi creștea emoția. Când își văzu casa, inima 
începu să-i bată atât de tare că-i era teamă să nu-i sară din 
piept. „Rulourile nu sunt trase — constată cu bucurie. Asta 
înseamnă că sunt acasă”. Deschise portiţa încet, să nu scârţâie. 
O clipă rămase pe loc și-și plimbă privirea în jur: totul era așa 
cum fusese cu trei ani în urmă. Urcă scările, dar în prag se 
răzgândi. Ocoli casa și intră pe ușa din bucătărie. Işi închipui 


faţa mirată a Florichii și-i veni să zâmbească. În cei trei ani n-o 
văzuse decât o singură dată la vorbitor. Dar și atunci numai de 
la cinci metri depărtare, prin două grătare de sârmă. 

Stăteau unul în faţa celuilalt și nu știau ce să-și spună. Atâtea 
lucruri ardeau în ei și totuși, cinci minute în șir au stat ca doi 
străini și s-au privit tăcuţi, ca și cum atunci s-ar fi văzut pentru 
prima oară. O singură dată a încercat numai Florica să spună 
ceva, dar Horvath a oprit-o cu un singur gest... 

Lasă, Florico, știu. E foarte greu... iartă-mă... 

La despărţire, femeia s-a agăţat cu amândouă mâinile de 
gratii: abia au putut-o smulge gardienii. Neputincios, Horvath și- 
a lăsat capul în pământ și nu s-a mișcat de acolo decât târziu, 
când l-au chemat la apel. 

Un gardian tânăr l-a îmbrâncit și i-a râs în faţă: 

— Ce-i, grasule? Plângi?... 

S-a stăpânit foarte greu. Gardianul, probabil, a simţit și el 
ceva, n-a mai spus nimic. S-a retras un pas, și a pus mâna pe 
armă. 

— Hai, mai repede! Suntem la închisoare, nu la hotel. 

în bucătărie nu era nimeni. Tiptil, Horvath se apropie de ușa 
camerei și o deschise brusc. 

— Sofica! 

— Tăticule! i 

Crescuse într-adevăr mult. Îi ajungea până la brâu. Îi părea 
însă rău că era subțire ca o vergea. 

— Mămica unde e? 

— E plecată în oraș... 

— Atunci o păcălim. Vrei?... 

— Nu, tăticule. 

— Bine, Sofica. Așa e frumos. Hai, stai aici lângă mine și 
povestește-mi. 

— Ce să-ţi povestesc, tăticule? 

— Ce vrei tu, Sofico. Orice. 

— Despre Scufița Roșie? 

Horvath izbucni în râs. 

— Nu asta. Altceva. Despre tine, despre mămica. Se uită în 
jur. Asta era casa lui, camera pe care a visat-o ani de-a rândul. 
Totul îi era cunoscut și drag: perdelele, covoarele, tablourile. Și 
abajurul de pe lampa de noptieră era același pe care îl știa. 


Crăpat. Îi păru bine că Florica nu l-a înlocuit. De fapt, nimic nu i 
se părea schimbat în casă. Ba da. Plăpumile. Erau noi, ca scoase 
din cutie. Se gândi cu duioșie la Florica. Cât o fi muncit până le-a 
cumpărat. Cele vechi erau cârpite și, nu o dată, se trezise 
dimineaţa cu casa ninsă de fulgi. Le pipăi. Erau de mătase. 

— Taţi Rudi le-a adus, îl lămuri Sofica. 

— Taţi Rudi? tresări Horvath. Cine e tati Rudi? 

— Un om foarte bun. Nu-i zi să nu-mi aducă ceva. Tu nu mi-ai 
adus nimic, tăticule? 

— Nu, Sofica. 

Dintr-o dată, casa i se păru străină, și perdelele, și covoarele, 
și tablourile. Până și abajurul crăpat de pe lampa de noptieră. Își 
lăsă capul în palme. 

Sofica se apropie de el şi-l mângâie pe faţă: 

— Ce să-ţi povestesc, tăticule? 

Horvath o îmbrânci și Sofica se rostogoli până lângă canapea. 
Fetița fu atât de surprinsă, încât — deși se lovise — nu scoase 
niciun geamăt. Işi privi părintele cu o teamă ciudată. Horvath se 
ridică de pe scaun, vru să se apropie de ea, dar dădu cu ochii de 
portretul înrămat al neveste-sii și se îndreptă într-acolo. Izbi cu 
pumnul în sticla fotografiei și zgomotul cristalin al cioburilor îi 
făcu plăcere. Ar mai fi vrut să dea. „O, dacă ar fi tati Rudi aici”... 
își privi pumnul însângerat. Sofica începu să plângă. Horvath 
sări la ea, o ridică până la înălțimea capului și o îmbrăţișă. 

— Nu plânge, Sofica. Auzi, nu plânge!... Tata te iubește... o 
strânse cu atâta putere, încât ea începu să geamă și mai tare. 
Nu plânge, fetiţa mea! Auzi, nu mai plânge.!... 

4 

Florica era neschimbată. Nu era nici tulburată, nici emoţionată 
de sosirea lui: se purta ca și cum soţul ei n-ar fi lipsit de acasă 
decât numai câteva zile. Toate gesturile, mișcările ei erau cele 
vechi, cunoscute. Numai când dădu cu ochii de fotografia 
zdrobită tresări și se lipi de perete. Horvath o privi cu ochii 
întredeschiși, ca și cum n-ar fi fost ea în carne și oase, ci numai 
imaginea ei, aceea pe care și-o închipuise atât de multe ori, la 
închisoare. Atunci o vedea așa de clară încât avea impresia că, 
dacă ar întinde braţul, ar putea-o cuprinde. lar în serile lungi de 
iarnă, când se stingeau și ultimii pași ai șobolanilor și se lăsa 
tăcerea grea a celulei, i se părea că-i aude și glasul, în clipele 


acelea, de insomnie, ar fi dat zece ani din viaţă să poată fi o 
clipă alături de ea, să-i simtă cu adevărat braţele, șoldurile, s-o 
audă vorbind. Și acum e aici, întreagă, și-i pare străină. O 
dezbracă cu privirile. La gândul că un alt bărbat a strâns-o în 
braţe, se încruntă și-și strânse pumnii. Sofica se retrase 
speriată. Înfrânt, Horvath lăsă să-i cadă braţele și-și pătă 
pantalonii cu sânge. Florica trecu pe lângă el, ieși în bucătărie și 
se reîntoarse cu un lighean. 

— Spală-te. 

Horvath îi căută privirile, dar ea se uită în altă parte. 
„Vasăzică e vinovată”. Când mai târziu, după cină, Florica 
pregăti patul Soficăi, Horvath îi urmări toate mișcările; ea, însă, 
liniștită, netezi cu palma plapuma de mătase, fără să fi avut cea 
mai mică tresărire. Numai atunci se cutremură, când de afară se 
auzi scârțâitul porţii. 

— Vine cineva, făcu Horvath și se apropie de ușă. 

Florica se rezemă de spătarul scaunului și-și lăsă capul în 
piept. 

Se auziră bătăi în ușă. 

Sprinten, Horvath o deschise larg. În prag apăru un om înalt, 
cu faţa obosită. Părea să fie trecut de cincizeci de ani. Borurile 
largi ale pălăriei îi aruncau o umbră peste ochii adânc ascunși în 
orbite. 

— Tati Rudi! strigă Sofica și porni 
prag. 

în apropierea ușii călcă pe marginea cămășii de noapte și se 
întinse pe podea. Horvath o ridică și o așeză pe un scaun. Pe 
urmă, fără niciun cuvânt, culese cele două plăpumi și le făcu sul. 

— Poftește, domnule Rudi. 

Cel din prag, fâstăcit, începu să clipească mărunt. 
Sprâncenele lungi îi tresăriră nervos, își mușcă buzele, apoi, 
buimăcit complet, mormăi un „bună seara” și cobori scările. 
Liniștit, Horvath închise ușa în urma lui, ocoli privirile Floricăi și 
se așeză la masă. Un timp rămase nemișcat, pe urmă își ridică 
fruntea: 

— Lasă, Florica, nici păturile noastre nu sunt proaste. 

Sofica începu să plângă. 

Horvath nu reuși să adoarmă toată noaptea: se zvârcolea în 
așternut, ca și în prima noapte de detenţiune, după rostirea 


A 


n întâmpinarea celui din 


sentinţei. Şi atunci, ca și acum, ar fi dorit să doarmă, să nu se 
gândească la nimic. Inchidea ochii, dar pe ecranul pleoapelor îi 
apărea figura ștearsă a domnului Rudi, privind stupid plăpumile 
pe care i le-a pus în braţe. Fără să existe, Horvath descoperi o 
asemănare între tati Rudi și procurorul de la procesul lui. Şi 
acela privea buimăcit, sau poate numai somnoros. Pe urmă își 
aduse aminte de barbișonul cărunt al judecătorului, de feţele 
obosite ale martorilor acuzării, de Barda, colegul lui Horvath de 
pe banca acuzaților. Barda, cu o zi înainte de proces, și-a 
mușcat vinele de la mâna stângă, dar a fost salvat în ultima 
clipă. Din cauza lui a întârziat pronunţarea sentinţei cu două 
săptămâni. După sentinţă, Barda a fost închis într-o celulă 
învecinată cu a lui Horvath și în prima noapte nu a dormit nici el. 
Prin zidul gros, netencuit, i se auzeau pașii măsurând celula: 
patru pași spre fereastră, patru pași înapoi. Horvath anume 
încerca să-și aducă aminte de Barda, să nu fie nevoit să se 
gândească la tati Rudi. Inainte de culcare n-a avut puterea să 
deschidă vorba despre el și acum îi părea rău. Ar fi vrut să afle 
ce a fost între ei, cine era tati Rudi, cum s-au cunoscut. Fiecare 
din aceste întrebări în parte și toate la un. Loc îl chinuiau mai 
mult decât ștergerea unei linii zgâriate pe ușa celulei, linie care 
însemna o lună. Deși acolo, în închisoare, în sinea lui se 
împăcase cu gândul că, într-o bună zi, Florica o să-i spună: 
„Andrei, am găsit un alt om care s-o crească pe Sofica”, acum, 
când era pus în faţa faptului împlinit, se simţea umilit. Poate 
dacă n-ar fi auzit respiraţia regulată a Soficăi, ar fi aprins lampa 
de pe noptieră și ar fi încercat să se lămurească cu Florica. 

Printre perdelele de la fereastră, o fâșie de lumină se strecura 
chiar pe marginea patului. De acolo, de pe cearșaf, lumina se 
refracta pe covorul din faţa vitrinei pline cu jucării. „E lună plină 
— constată Horvath — la fel ca și în noaptea când s-a spânzurat 
Barda”. Barda a pregătit totul perfect: să nu facă zgomot și-a 
învelit picioarele în pătură și s-a sfârșit în tăcere. Nici Horvath n- 
a auzit nimic și nici gardianul de serviciu de pe coridor. L-au 
descoperit numai dimineaţa, după deșteptare. Horvath l-a 
considerat trădător, mai ales pentru că știa că Barda s-a sinucis 
din cauza nevesti-sii care, imediat după căderea lui, a fugit cu 
un plutonier. Pentru prima oară acum îi era milă de Barda. 


în cameră era cald. În patul vecin, nevasta sa se dezveli și se 
răsuci în așternut. „Vasăzică nici ea nu doarme”. Horvath o 
pândi pe sub sprâncene. Ea se ridică în coate, privi spre Horvath 
și întrebă: 

— Dormi? 

El nu-i răspunse. Se prefăcu că doarme, dar îi păru imediat 
rău. Așteptă cu sufletul la gură ca să-i repete întrebarea, dar 
Florica se întoarse spre perete. Întârziat n-avea niciun rost să-i 
răspundă. Se întoarse zgomotos, se dezveli ostentativ, răsuflă 
puternic, tuși să-i atragă atenţia asupra lui, dar ea nu se mai 
întoarse spre el. „Oare ce o fi vrut să spună? Să se apere, să se 
justifice, sau să nege?” In cele din urmă, Horvath se resemnă. 
„Poate că e chiar mai bine așa. Acum, moale cum sunt, orice mi- 
ar fi spus aș fi crezut-o. E mult mai bine să discutăm la lumina 
zilei, cu capul limpede”. 

în faţa casei, câţiva chefilii începură să cânte și să strige 
lozinci: „Trăiască România Mare”. Din depărtare se auzeau 
câteva împușcături, apoi iar strigăte: „Jos cu boanghenii”. 
Horvath ar fi vrut să se scoale, să iasă în stradă și să facă 
ordine. Işi aduse însă aminte că n-avea niciun rost să se încaiere 
cu niște beţivi și să-și pericliteze viaţa, când a doua zi trebuia să 
participe la o întâlnire cu Trifan și cu ceilalţi, ca să poată lua 
măsuri pe scară mai mare. Spre dimineaţă, înainte de a fi 
adormit, auzi sirenele anunțând o alarmă aeriană. Nici nu 
tresări. Știa că la ora asta treceau „Tito-busurile” cu alimente și 
muniţie pentru partizanii sârbi. Aceleași alarme le auzea în 
fiecare dimineaţă și la Timișoara. 

Când se trezi, Florica era de mult în picioare. Pregătise pe 
masă dejunul și pe un scăunel ligheanul cu apă pentru spălat. Şi 
Sofica era sculată. Stătea la geamul deschis și saluta trecătorii. 
Horvath se sculă și o luă în braţe. Fetiţa îl sărută pe bărbie şi-l 
întrebă: 

— Ce ai visat, tăticule? 

Horvath nu vru s-o dezamăgească, și-i născoci un vis cu urși și 
cu un vânător care și-a pierdut arma. 

— Și după aceea? insistă Sofica. 

După aceea nimic. M-am trezit. 

— Şi știi ce înseamnă asta, tăticule? 

— Nu, Sofica, nu știu. 


— Trebuie să vorbim cu tanti Mărioara. E vecina noastră. Ea 
îmi spune totdeauna ce înseamnă visele. 

Intră Florica. Se uită severă la fetiţă, apoi o trase de mină: 

— Lasă-l pe tăticu. E obosit, n-are timp pentru prostiile tale. 

— De ce n-o lași cu mine? se răsti Horvath. Sau nici măcar... 
dar nu continuă fraza până la capăt. 

Florica îl privi drept în ochi. Horvath își lăsă privirile în jos, apoi 
se întoarse spre Sofica: 

— Şi tanti Mărioara știe toate visele? 

— Da, pe toate le știe. Are o carte cu toate visele. Mie îmi 
spune totdeauna când am să primesc prăjituri, sau când o să fiu 
certată. Numai că mama nu mă lasă niciodată la ea. Spune că e 
nu știu cum... 

Horvath zâmbi. Atât de multe ori visase aceste dimineţi 
cenușii, cu discuţii fără importanţă, încât primul ton banal îi creă 
întreaga atmosferă de liniște, de împlinire. Acum n-ar mai lipsi 
decât ca Florica să întrebe ce mâncare să facă la prânz, iar el 
să-i răspundă „tăieţei cu varză” și ea să se jelească: „Varza s-a 
scumpit cu doi lei de nu-ţi mai ajung niciodată banii”. 

în faţa casei zdrăngăni o căruţă și răscoli tot praful de pe 
drum. Horvath își mângâie fruntea, se uită în jur să vadă dacă 
totul e realitate, nu numai un vis, și să se trezească din nou pe 
salteaua murdară a celulei. 

— La ce te gândeşti, tăticule? 

— La nimic, Sofica. 

— La nimic nu se poate gândi, tăticule. Nimicul nu este și dacă 
nu este cum te gândești la el? 

După dejun, Horvath o trimise pe Sofica să se joace. Florica 
curăță masa și se așeză chiar în faţa lui. In clipa aceea, însă, se 
auzi din nou vuietul puternic al sirenelor. Sofica intră gâfâind în 
casă și-și ascunse capul în poala maică-sii. Nici nu ajunseseră 
bine în grădină, lângă adăposturile săpate între răsadurile de 
cartofi, și undeva, în apropiere, pământul se cutremură. Se 
înghesuiră toţi trei pe băncuța de lemn și priviră peretele 
zgrunţuros al lutului. „Ce stupid ar fi să mor tocmai acum, în 
prima zi după eliberare”. Pământul se zgudui din nou, parcă mai 
aproape ca mai înainte, și Horvath își îmbrăţișa nevasta și 
copilul. Florica avea umăr puternic. Horvath îi căută privirile și o 
strânse mai puternic. În clipa aceea, Sofica se vâri între ei: 


— Spune, tăticule, de ce bombardează americanii? 

CAPITOLUL II 

1 

Tot orașul era în fierbere: la câteva clădiri din centru s-a 
arborat drapelul roșu și oamenii comentau evenimentul privind 
în jur dacă nu sunt cumva auziţi. Unii spuneau că, la aeroport se 
mai dădeau lupte cu cei câţiva aviatori germani, care au rămas 
izolaţi de grosul trupelor. Alţii erau informaţi că, încă înaintea 
sosirii trupelor sovietice, nemţii și ungurii vor veni la Arad și vor 
întări linia de apărare care se întinde de la Mureș până în munţii 
Bihorului. De două zile de când s-a anunţat trecerea armatelor 
române de partea sovieticilor, ţăranii nu mai veneau la pieţe cu 
alimente. Populaţia, speriată de evenimentele care trebuiau să 
urmeze, cumpără tot ce se găsea în prăvălii, străzile erau 
aglomerate cu gospodine încărcate cu tot felul de mărfuri 
netrebuincioase: mături, borcane cu muștar, hârtie de prins 
muște, crătiţi și conserve militare puse în comerț de dezertori. 

în curtea prefecturii, unde funcţionarii au adunat toate 
portretele lui Hitler și ale lui Antonescu să le ardă, cineva a dat 
foc unei șure. Un funcţionar, speriat de flăcări, a început să 
strige că vin nemţii și toată adunătura s-a năpustit spre ieșire. 
Unei femei i s-a rupt rochia, și seara, la Cornul Vânătorului se 
transmitea știrea, bineînţeles, cu lux de amănunte, cum a fost 
călcată în picioare o româncă de către comuniștii maghiari. 

în faţa sediului partidului naţional-țărănesc, oamenii se 
adunau să privească tricolorul, pe care domnul luliu Maniu l-a 
sărutat înainte de a pleca ultima oară în străinătate. Un sergent 
de stradă, cu o pălărie civilă în cap, cânta din răsputeri 
„Deșteaptă-te, române”, oprindu-se numai atunci când, lângă el, 
cocoțat pe un scaun de bucătărie, Moga, proprietarul librăriei 
„Cartea germană”, citea o proclamaţie formată din patru 
puncte: 

1. Ardealul să fie al ardelenilor. 

2. Ardealul trebuie să fie o republică independentă, 
democratică, recunoscută și garantată de Statele Unite ale 
Americii, de Brazilia și de Anglia. 

3. Să se introducă limba esperanto ca limbă naţională a 
Ardealului. 

4. Să se garanteze prin constituţie amorul liber. 


După citirea proclamaţiei, intitulată „Proclamaţia de la Arad”, 
sergentul începu să cânte din nou. Ucenicul librăriei „Cartea 
germană”, care se afla prin apropiere, îl aclamă pe stăpânul 
său: 

— Trăiască Moga unu, regele Ardealului! 

în acest timp, Moga împărțea insigne de tinichea, pe care era 
gravată prima literă a alfabetului, înconjurată de o cunună de 
lauri. El susţinea că asta va fi stema viitoarei republici, dar 
cetăţenii onorabili ai orașului știau că insignele au aparținut 
fostei asociaţii sportive „Avântul”. 

La piaţa de vechituri, un soţ prins în flagrant delict cu o 
prostituată încerca să explice soţiei și oamenilor adunaţi la 
scandal că femeia, cu care fusese văzut, a fost o spioană 
germană pe care tocmai voia s-o aresteze. 

Nimeni nu știa nimic și toată lumea știa totul. Un comisar, 
vrând să dovedească convingerile sale democratice, eliberă toți 
pungașii din beciurile poliţiei. Seara, de îndată ce se întuneca, 
nu se mai putea circula pe străzi. Trecătorii erau somaţi și, cei 
care nu se opreau, erau ciuruiţi cu gloanţe. Mamele își închideau 
copiii în casă, spunându-le povești despre măcelari care fac 
cârnaţi din carne de copil. Primarul orașului, dr. Eremia lon, se 
refugie la Pâncota, dar, cu doi kilometri înainte de a intra în 
comună, fu jefuit de o bandă de dezertori care ţineau în spaimă 
toate cătunele din împrejurimi. Despuiat de întreaga sa avere, 
se întoarse la Arad și se închise în sala de consiliu a instituţiei. 
Nu lăsa pe nimeni, nici măcar pe cunoscuţi, să intre la el. 
Rezolva toate treburile comunei, strigând și dând sarcini prin 
gaura cheii. 

Nu se știe prin ce împrejurare, nebunii de la Casa Galbenă au 
spart porţile parcului și au năpădit orașul. Poliţia și angajaţii 
tuturor spitalelor cutreierau străzile să-i aresteze. La Teatrul 
Comunal, unde se repeta Richard al III-lea, actorii au ieșit în fața 
ușii din dos să se răcorească. Fiind costumaţi, au fost luaţi drept 
nebuni. O companie de la 91 Infanterie a luat teatrul prin asalt și 
a arestat întreaga trupă de actori. Protopopul din $Șega, 
Bonifaciu Ciontu, a tipărit afișe de mână și le-a răspândit prin 
oraș. Se spunea în aceste manifeste că: „Se apropie sfârșitul 
lumii”. Drept dovadă se citea Apocalipsul. 


Aceeași dezordine domnea și în întreprinderi: la fabrica de 
vagoane se răspândi zvonul că puterea fusese preluată de 
comuniști că, de două zile fabricile aparţin muncitorilor și, niște 
chiulangii au zdrobit cu răngile ceasurile de control de la poartă. 
De acum încolo spuneau, muncitorii vor veni la fabrică așa cum 
au venit patronii: cine când vrea! 

La gară, impiegatul de serviciu, sub amenințările cu arma de 
către un dezertor, care-l aclama pe Kropotkin, fu obligat să 
formeze o garnitură cu destinaţia Cluj. 

— Trenurile trebuie să circule după necesitățile călătorilor nu 
după orarul fixat de niște funcţionari de la București. 

La Uzinele textile nu funcționau decât câteva sute de 
războaie: navetiștii, din satele din împrejurimi, nu veniseră la 
lucru. Așteptau acasă desfășurarea evenimentelor. Dar chiar și 
cei care se prezentaseră circulau de colo până colo să afle vești. 
Baronul Wollman, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, era în 
biroul lui, semna acte, vorbea la telefon cu Bucureștiul și dădea 
dispoziţii de producţie. Pe la ora zece îl chemă pe Albu de la 
biroul de salarii. Acesta, înarmat cu condicele de prezenţă intră 
emoționat în biroul directorului. 

— M-aţi chemat, domnule baron? 

— Da, dragă Albule. Te rog ia loc. 

Albu, făstăcit de această primire caldă, întinse condicile de 
prezență pe biroul baronului. In grabă era cât pe aci să 
răstoarne o călimară cu cerneală roșie. 

— Peste opt sute de oameni lipsesc astăzi. l-am notat pe toți. 

— Lasă astea, Albule. Şi să știi că mă miră comportarea 
dumitale. Te credeam mult mai deștept, vreau să spun, mult 
mai abil. Te credeam un om care știe să se descurce în vremuri 
tulburi. Un om care știe să deosebească un eveniment 
important, de unul neimportant. 

Albu nu știu ce să răspundă. Oare cu ce o fi greșit? Până acum 
baronul nu-l chemase niciodată pentru altceva decât să 
controleze condicile de prezenţă. Şi nici „dragă Albule” nu-i 
spusese niciodată. 

— Stai jos, Albule... 

Din ce în ce mai nedumerit, Albu culese condicile de pe birou 
și le puse sub el, pe scaun. Așteptă cu înfrigurare ca baronul să 
continue: 


— Dumneata, după câte știu, ai cotizat la Ajutorul Roșu. Mi se 
pare ai dat patru sute de lei. 

Albu îngălbeni: de unde o fi aflat baronul de acest lucru? 
Desigur i-a umblat gura cuiva. Dăduse cei patru sute de lei cu 
un an în urmă, într-o împrejurare când nu putea refuza. Era 
convins că nu va afla nimeni acest lucru. 

— Da, domnule Baron. O singură dată. Știţi era, cum să vă 
spun... 

— Nu te scuza... Și să știi, ai avut inspiraţie atunci... Nu, nu 
mă întrerupe. Am auzit că se înfiinţează partidul comunist și 
dumneata îţi pierzi vremea cu verificarea condicilor de prezenţă. 
Nu e bine. Un om cuun trecut ca dumneata, cotizant la Ajutorul 
Roșu ar trebui să fie mult mai activ. Ar trebui să mă înjuri... 
Baronul începu să râdă. Da, da, ai auzit bine. Să mă înjuri... Din 
asta se bate cea mai bună monedă. 

Albu făcu ochi mari, își scoase ochelarii aburiţi și-i șterse în 
colţul batistei care îi atârna din buzunarul de sus al vestonului. 

— Da, dragă Albule, ar trebui să fii mai activ. Asta am vrut să- 
ţi spun. Am terminat. 

Albu se întoarse dărâmat în biroul lui și nu știa ce să facă. 
Cum să-l înjure pe baron? Până acum, ori de câte ori îi pomenea 
numele, avea senzaţia că stă în faţa lui și de aceea se înclina 
ușor. Colega lui de birou, o femeie durdulie, pistruiată și fardată, 
îl întrebă: 

— Te-a înjurat șeful? Ştia că lui Albu nu-i plăcea dacă îi spunea 
lui Wollman șeful. Spre mirarea ei, Albu nu se revoltă. De aceea 
adăugă: S-a întâmplat ceva? 

— Da. M-am săturat de poruncile obraznice ale baronului! Mi-s 
până aici! Îşi arătă nodul cravatei. Eu muncesc aici pentru opt 
mii de lei și el încasează tot beneficiul. Mă mir că-l tolerează 
muncitorii. 

Colega de birou se uită în jur dacă nu sunt auziţi cumva. 

Domnule Albu, nu vă înţeleg... 

— Nici eu n-am înţeles până acum. Dădu cu pumnul în masă. 
Nu înţeleg cum l-am răbdat până acum! E un capitalist ordinar! 


N-au trecut nici două ore de la această întâmplare și Albu, 
cocoţat pe o mașină de filat, își agita braţele în aer: 


— Până când să ne lăsăm exploataţi de baron? Până când să 
ne lăsăm vlăguiţi? Da, tovarăși! Noi, muncitorii, conștienți de 
misiunea noastră de clasă, va trebui să luptăm împotriva tuturor 
exploatatorilor! 

Muncitorii îl priviră miraţi, pe urmă, înflăcăraţi de curajul lui 
Albu, începură să strige și ei: 

— Așa-i!... 

— Așa-i!... 

— Domnu' Albu are dreptare! 

Pop, un muncitor pirpiriu, cu faţa stafidită ca o măslină pusă la 
soare, se caţără și el pe mașină și începu să cânte 
Internaționala. 

Gheorghe Trifan, fochistul-șef al fabricii de textile, era un om 
de vreo cincizeci de ani, mărunt și îndesat. Mustaţa veșnic 
zbârlită îi dădea o înfățișare de om încruntat, războinic parcă 
gata în orice clipă să se certe. Venise la serviciu ca în toate 
zilele. Cei din jurul lui, ucenicii, credeau că poate „bătrânul” nu 
luase cunoștință de cele petrecute în oraș, în ţară. El cu un 
surâs de superioritate, tacticos își pregăti uneltele când cineva îl 
anunţă că în filatură, Albu de la salarizare tine discursuri 
muncitorilor. 

— Albu? 

— El, domnule maistru. Îl înjură pe baron de mama focului. 
Cred că o să fie concediat. Mai ales că după aceea au cântat și 
Internaționala. 

Peste măsură de mirat Trifan se interesă de cele spuse de 
Albu. 

— Spunea că trebuie să fim uniţi, că a început lupta de clasă, 
că baronul e ceva explorator sau așa ceva. Muncitorii l-au 
aplaudat. 

— Bravo lui. 

Rar își părăsea cazanele Gheorghe Trifan: trebuia să se fi 
întâmplat ceva foarte grav, ca el să pornească prin secţii să 
caute pe cineva. Acum, trecând prin filatură, femeile își 
întoarseră capetele în urma lui. Dar el nu se sinchisi de asta. 
Merse drept spre cabina montorilor, unde-l știa pe Gherasim. 

îl găsi aplecat asupra unei piese stricate. Se apropie de el și-i 
șopti la ureche: 

— A fost Horvath la mine. 


— A ieșit din închisoare? 

— Da. De două zile. După masă, la cinci, ne întâlnim acasă la 
Suru. Înfiinţăm din nou organizaţia de partid. 

— Bine, dar de ce-mi spui toate astea la ureche? 

— Ai dreptate, râse Trifan. M-am obișnuit... Nu uita, după 
masă, la cinci. 

Cu asta, la fel cum venise, încet, pomi înapoi, spre cazangerie. 
Gherasim privi lung în urma lui, adică totu-i așa cum i-a spus pe 
vremuri Horvath: „Rar om ca Ghiţă Trifan!” 

Unii tovarăși din fabrică îl înțelegeau, însă, greșit. Spuneau 
deschis că bătrânul e vândut baronului. Toată neînţelegerea 
pornise încă din '36, de la greva cea mare. Singurul om, care nu 
ascultase atunci de consemnul dat, fusese el. Nu părăsise sala 
cazanelor decât după douăzeci și patru de ore de la declararea 
grevei generale. Când, în sfârșit, a ieșit din fabrică și a încercat 
să explice ceva unui șef de pichet, acesta a dat din mâini și l-a 
scuipat în obraz. Trifan și-a scos batista și s-a șters pe faţă. Toţi 
cei care erau prin apropiere, văzându-l că nici nu încearcă să se 
apere, l-au crezut trădător. Ţesătoarele, pe care el le convinsese 
să participe la grevă, au umblat vreo patru zile după el să-l bată. 
Horvath era la închisoare. După un an, când s-a întors, l-a 
chemat pe Trifan să-l judece. Abia atunci a ieșit adevărul la 
suprafaţă. Dacă el n-ar fi rămas la post, ca să stingă focul, 
cazanele ar fi sărit în aer. Și nu ăsta era scopul grevei, ci să se 
obţină un salariu mai bun. A fost foarte greu până ce oamenii |- 
au acceptat din nou. Şi, cum era și normal, cu multe rezerve. 

2 

Acasă la Suru era adunat tot activul de partid: Farcaș, 
Horvath, Trifan, Gherasim și Suru. Nu lipsea decât Bărbuț. 
Primul luă cuvântul Suru:: 

— Bărbuţ de ce nu este aici? Fără el nu putem conta pe 
muncitorii de la Uzina electrică. Trifan, l-ai anunţat? 

Trifan, care socoti această adunare ca un act solemn, era 
îmbrăcat cu hainele lui cele mai bune: un veston negru, 
transformat dintr-o redingotă cumpărată la piaţa de vechituri, și 
guler tare curăţat cu o radieră. Se vedeau încă dârele pe care le 
lăsase guma. Când luă cuvântul se ridică în picioare: 

— Nu l-am găsit acasă. Vecinii mi-au spus că s-ar fi refugiat la 
Radna. 


— S-a refugiat? făcu neîncrezător Suru. Parcă nu-mi vine a 
crede. Să nu se fi întâmplat ceva cu el. Am auzit că ieri a fost 
devastată redacţia „Credinţei”. Paznicul a fost omorât cu un 
topor. Trebuie să avem foarte multă grijă și trebuie să lucrăm 
repede. Tu, Farcaș, aduci patruzeci de tovarăși de la Astra și 
preiei cu inventar fostul sediu al grupului etnic german. 
Inghesuiești toate actele într-o singură încăpere și-i pui lacăt. 
Tu, Horvath, organizezi paza. Afară, la poartă, poţi să pui și un 
sergent în uniformă. Să aibă un caracter oficial. Înţelegi?... lar 
tu, se întoarse spre Gherasim, dacă mi-aduc bine aminte, tu ai 
lucrat pe linie de tineret. Farcaș, îi dai și lui o încăpere să poată 
convoca tinerii. 

Suru dădu sarcini și în legătură cu mobilizarea tuturor celor 
care au avut legături cu partidul în ilegalitate, sau au participat 
la acţiunile Ajutorului Roșu. 

— La Cercul Militar ce ai făcut? îl întrebă Farcaș pe Suru. 

— Aproape nimic... comandantul n-a vrut să mă primească. 
Am vorbit cu adjutantul lui, unul Bogza, dar și acesta a fost 
foarte rezervat. Ce am înţeles din discuţia avută cu el e că pe 
frontieră se fac unele pregătiri. 

— Poate încep nemţii o contraofensivă?... 

— Nu știu... Cu Vicu, omul nostru de legătură, m-am întâlnit 
pe stradă... El spunea că a fost mobilizată școala militară de la 
Radna... A spus că, dacă va afla vești, o să ne anunţe. 
Deocamdată atât. 

— Și despre colaborare n-ai vorbit cu adjutantul?... 

— Ba, da... Mi-a spus că el n-a primit niciun ordin în legătură 
cu colaborarea armatei cu civilii. M-a întrebat dacă am ceva în 
scris. 

— Ar trebui să facem unul. Dacă vor ștampilă, asta se găsește. 

— Nu e vorba nici de hârtie și nici de ștampilă. Am impresia că 
domnul comandant nu vrea să se amestece în nimic. Altceva?... 

Trifan își aduse aminte că a uitat de adunarea din fabrică. 

— La noi, la textile am avut o adunare azi. 

Suru îl privi bănuitor: 

— Cine a organizat-o? 

— Nu știu. Dar a fost pe linie. A vorbit Albu de la salarizare. 

— Nu știu cine e Albu ăsta... 


— A cotizat o dată la noi la Ajutor. Sau poate de mai multe ori, 
îl lămuri Horvath. E un individ șters, eu nu-l prea cunosc... 

— Foarte rău! Un om cu iniţiativă organizează la textile o 
adunare și voi nu știți nimic. Frumos. E bine că e unul de al 
nostru și nu altcineva. Acum vedeţi-vă de treabă. 

încă în după masa aceleiași zile, Farcaș, ajutat de câţiva 
muncitori de la Astra, înălța cu ajutorul unor frânghii o firmă 
nouă pe frontispiciul clădirii sediului grupului etnic german. 
Firma cea nouă, desenată pe carton avea următoarea inscripţie: 
„Partidul Comunist din România”. Trecătorii se opreau miraţi în 
faţa clădirii, șușoteau, câteva călugărițe care tocmai treceau pe 
acolo își făcură semnul crucii și începură să fugă de parcă le-ar fi 
gonit cineva. Pe urmă, când în faţa ușii apărură doi muncitori 
îmbrăcaţi în salopete și cu arma la umăr, oamenii se risipiră. 
Croitorul de peste drum își trase obloanele și ieși în fața 
prăvăliei, oprind toate căruțele, rugându-i pe căruţași să se 
angajeze la mutarea cât mai grabnică a atelierului. Toată lumea 
era, însă, grăbită. In cele din urmă, croitorul se plictisi și, văzând 
că muncitorii înarmaţi din faţa sediului partidului nu-l atacă, își 
deschise prăvălia din nou și-și reîncepu lucrul. Suru, care-l 
urmărise de la o fereastră, se amuză. ÎI lăsă de pază pe 
Gherasim şi-i porunci să noteze pe o foaie de hârtie toate 
lucrurile neobișnuite care se petrec în fața sediului. Seara târziu, 
când reveni și citi raportul lui Gherasim, se amuză și mai mult. 
Pe hârtie erau trecute următoarele fapte: 

„Ora 4. A trecut o căruță mortuară încărcată cu varză. Caii 
erau mascaţi și bătuţi cu un prapor. 

Ora 4,30. Doi oameni, care n-au observat paza, au vrut să 
arunce cu pietre în geamurile sediului. S-a tras un foc de armă și 
cei doi au luat-o la sănătoasa. 

Ora 5,20. Au intrat în sediu patru bărbaţi. Sub hainele civile 
purtau uniformă nemţească. Au fost arestaţi și închiși în pivniţă. 

Ora 7. S-a prezentat tovarășul Albu în numele muncitorilor de 
la fabrica de textile. E în camera de gardă”. 

— Bine, Gherasim, să mergem să vedem ce e cu acest Albu. 

Albu era într-adevăr în camera de gardă a sediului, își ștergea 
fruntea pleșuvă cu o batistă mototolită, umedă. Când îi văzu pe 
cei doi bărbaţi întrând, se ridică în picioare. 

— Dumneata ești, tovarășul Suru? 


— Eu sunt, îi răspunse Suru și înainte de a-i întinde mâna îl 
privi iscoditor. Am auzit că ai venit în numele muncitorilor de la 
fabrica de textile. Cine ţi-a dat acest mandat? 

— Mandat? făcu mirat Albu. Pe semne nu se așteptase la 
această întrebare. Gherasim îl privi compătimitor. Mi l-am luat 
singur, răspunse cu întârziere Albu. Ştiţi, tovarășe Suru acum e 
mai greu să recurgem la niște formalităţi. Am socotit necesar să 
întreprindem ceva. În fabrică e o zăpăceală de îţi vine să urli. Eu 
până acum verificam condicile de prezenţă. Azi au lipsit opt sute 
de muncitori. Mă întreb. E oare bine... Oamenii au nevoie de 
certitudine și de aceea mi-am permis să convoc o adunare. 

Gherasim îl ascultă cu invidie. S-a descurcat bine Albu acesta. 
Era convins că n-ar fi putut să răspundă la o întrebare atât de 
grea. 

Suru îl întrebă dacă-l cunoaște pe Trifan. 

— Cum să nu, răspunse prompt Albu. E fochist la cazane. Dar 
n-am vrut să amestec pe nimeni în organizarea adunării. Dacă 
greșeam cu ceva, ar fi însemnat să greșească și el. Altceva n-am 
ce să vă spun în legătură cu ședința de astăzi. Doar atât că, am 
votat o moţiune. Se căută prin buzunare și scoase o foaie 
împăturită cu grije. Primul punct, începu să citească Albu, e în 
legătură cu restabilirea liniștei și a ordinei în oraș. E vorba de 
păzirea avutului obștesc și a cetăţenilor cinstiți. 

Suru nu căută să-și ascundă satisfacția. Il bătu pe umăr şi-l 
întrebă dacă știe să scrie frumos. 

Albu era convins că n-a auzit bine. 

— Da, da, te-am întrebat, tovarășe, dacă poţi să scrii frumos. 
Adică să desenezi frumos. Avem nevoie de niște afișe. Diseară 
ţinem un miting în faţa primăriei. 

Cele câteva afișe, scrise cu creioane colorate și răspândite la 
atelierele C.F.R., la fabrica de vagoane și la celelalte 
întreprinderi mai mari din oraș, au dat rezultate neașteptate. Pe 
vremuri, nicicând nu s-a adunat atât de multă lume ca acum, la 
primul miting al partidului comunist. Cu jumătate de oră înainte 
de începerea ședinței apăru și Bărbuţ. Avea cearcăne la ochi și 
se scuză foarte pe scurt: 

— Mi-am dus nevasta la spitalul din Radna. E tare bolnavă. 

— Lasă acum asta. Bine că ai venit. Tu ești mai cunoscut în 
oraș. Ai să deschizi mitingul. 


Bărbuţ ţinu un discurs frumos de la fereastra sălii de consiliu a 
primăriei. Avea o voce groasă de bariton. Ştia să apese pe 
consoane, să vorbească înflăcărat, să ţină pauze lungi și să 
rostogolească cuvintele într-un torent aprig, înălțător. Farcaș 
rosti un discurs în limba maghiară, iar Albu se angajă să 
vorbească nemţește. Fură aplaudaţi toţi oratorii, și mitingul se 
sfârși cu intonarea Internaționalei. Văzând însă că oamenii nu 
vor să se împrăștie, Suru îl însărcină pe Albu să se ducă în piaţă 
și să anunţe că armata eliberatoare urma să sosească a doua zi 
în oraș. 


În cele din urmă, când Trifan descuie ușa sălii consiliului, dr. 
Eremia lon năvăli în încăpere și vru să-i ceară socoteală lui 
Horvath pentru faptul că a fost scos din propriul său birou. 

— Cu ce drept? strigă, dar n-avu timp să-și sfârșească 
întrebarea. 

Horvath îl prinse de reverul hainei şi-l întrebă: 

— Spune-mi, meștere, în cât timp poţi să ne ridici un arc de 
triumf la intrarea în Micalaca? 

— Ce? bâigui primarul. 

— Da. Ai înţeles bine. Un arc de triumf, în cinstea primirii 
trupelor sovietice. Eu îţi dau termen până mâine la prânz! 

— Termen mie?... Dumneata?... Eu... care... 

Horvath îl scutură de umeri: 

— Până mâine la prânz am spus! 

Abia în clipa aceea își dădu seama primarul că Horvath îi 
vorbește foarte serios. Își mângâie umerii scăpaţi din 
strânsoarea lui și începu să bâlbâie: 

— Păi, cum să spun, domnule... noi n-avem nici bârne, nici 
oameni... nu se poate... 

Horvath îi făcu semn lui Trifan să se ducă la ușă, să nu fugă 
primarul. Acesta, speriat, se uită în toate părţile să-și caute un 
aliat. Într-o singură clipă, însă, își dădu seama că e înconjurat 
numai de oameni necunoscuţi. Încet, pe neobservate, se trase 
spre fereastră, cu gândul să strige după ajutor. 

Horvath îl urmări pas cu pas. Când îl ajunse, îl prinse din nou 
de reverul hainei şi-l săltă pe pervazul ferestrei. Primarul își 
bălăbăni picioarele şi-l lovi pe Horvath între coaste. Avea niște 


pantofi galbeni, ascuţiţi la vârf, cum se purtau prin anii 
douăzeci. Cineva dintre cei de faţă începu să chicotească. 
Pascu, un muncitor cu părul vâlvoi, din echipa de pază, se rugă 
de Horvath: 

— Aruncă-l afară! Te rog, Horvath, aruncă-l afară!... Primarul 
înghiţi în sec și se făcu alb ca laptele. Nu putu să scoată niciun 
cuvânt. Horvath îl împinse în afară, în așa fel ca acesta să poată 
privi în gol. 

— Pentru  fasciști ai avut bârne, domnule primar! Pentru 
Armata Sovietică n-ai?!... 

— Am... am... Două arcuri de triumf vă ridic... Două arcuri... 
Numai lăsaţi-mă... Am doi copii... Lăsaţi-mă... 

— Păi, vezi că e bine când ne înțelegem?... 

Cei din sala de consiliu izbucniră în râs. Numai Pascu privi cu 
ciudă spre Horvath: 

— De ce nu l-ai aruncat afară?... Că minte ca un porc?... N-are 
niciun copil, și bate pe toţi oamenii de la primărie... Pe tata tot 
el l-a pălmuit, bată-l dumnezeu! Te rog, aruncă-l afară... 

Văzând că Horvath n-are de gând să-l arunce afară, se repezi 
spre primar. Acesta îl prinse pe Horvath de mână și se ascunse 
în spatele lui. Horvath se postă în faţa lui Pascu: 

— Stai liniștit, omule... Nu te repezi ca un lup! Va veni și 
timpul socotelilor. 

După ce Pascu se liniști, Horvath se întoarse spre primar: 

— Atunci sper că ne-am înţeles... Mâine dimineaţă te apuci să 
construiești arcul de triumf. 

în drum spre casă, Trifan îl dojeni pe Horvath: 

— N-ar fi trebuit să glumești cu primarul... Poate o să mai 
avem nevoie de el. 

— Dacă o să avem nevoie de un primar, o să punem pe unu’ 
de-al nostru. 

Trifan clătină nemulţumit din cap. | se păreau prea complicate 
cele spuse de Horvath. Intrebă: 

— Nu crezi că ar fi fost mai bine să așteptăm unele 
instrucţiuni de sus?... 

— Ba da, făcu ironic Horvath. Poate mâine sau poimâine o să 
primim una. Parcă o văd: „Reiînfiinţaţi organizaţia locală de 
partid”. Că ce alte sarcini am putea primi?... Acum, în aceste 
zile, oamenii de legătură sunt folosiţi pentru treburi mult mai 


importante. De aia suntem comuniști, să nu ne lăsăm târâţi de 
evenimente. Desigur, peste zi, două, când vor sosi trupele 
sovietice și se va restabili ordinea, va fi totul mult mai ușor. Dar 
până atunci, noi n-avem dreptul să stăm cu mâinile în sân! Și nu 
uita, și sovieticii vor aștepta un ajutor din partea noastră. Nemţii 
au distrus aeroportul. Asta tot noi va trebui să-l reparăm. 

Lângă ei, la marginea trotuarului, o femeie cu haine cusute 
din saci vindea porumb fiert. Îşi ţinea marfa într-un cărucior de 
copil, nou-nouț. 

— Dacă tu nu veneai, spuse gânditor Trifan, noi am fi așteptat 
să ne cadă mana din cer. 

— Nu-i adevărat! Când am fost ieri la tine, am trecut și pe la 
Farcaș. Înfiinţa tocmai organizaţia de partid din fabrică. M-am 
uitat la oamenii adunaţi și am recunoscut pe câţiva. Unul dintre 
ei a fost arestat o dată cu mine, dar nu s-a găsit nimic asupra 
lui, și i-au dat drumul după trei luni de zile. Prin el am putut să 
reiau legăturile cu Bucureştiul și iată nici până azi nu-i știu 
numele. Apăi cu oameni ca el, n-aţi fi așteptat să cadă mana din 
cer... Pe urmă s-a reîntors și Bărbuţ. Asta a lucrat bine. N-a avut 
nicio cădere. 

— N-a avut că... 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nimic... M-am gândit și eu cu voce tare. Dracu' se știe 
descurca prin toate câte se întâmplă. Nu vrei să luăm un 
porumb? 

— Nu. Și te sfătuiesc, Trifan, să nu te mai gândești cu voce 
tare. Nu e sănătos. Dar spune-mi, tu ai fost tot timpul acasă. Pe 
nevastă-mea cine a ajutat-o?... 

— Nu știu. 

Horvath își mângâie bărbia: 

— Sunteţi băieţi buni cu toţii. Nici ea n-a aflat. Și primea bani 
în fiecare săptămână. Cineva îi punea sub ușă. Mi-a povestit că 
a încercat să stea la pândă, dar n-a reușit să afle nimic. 

Horvath tăcu. Pe urmă, după câţiva pași, îl bătu pe Trifan pe 
umăr: 

— Şİ mai spui că dacă nu veneam, voi aţi fi stat cu mâinile în 
sân... Numai de n-aș fi atât de gras ca un porc. Dar nu-i nimic! 
Sunt atât de multe de făcut, încât foarte curând am să slăbesc 


vreo douăzeci de kilograme. Râse. Ai să vezi, am să fiu cel mai 
frumos băiat din Arad. 

— Omul nu știe niciodată când glumești și când ești serios. 

— Acum nu filosofa. Elena ta ce mai face?... 

— A îmbătrânit. 

— Păi, lângă tine nici nu-i de mirare. Mai bei?... 

— Numai dacă am ce... 

— Acum, pentru un timp, nu trebuie să ai. 

Pe urmă, fără nicio trecere, începu să vorbească despre 
altceva, despre Gherasim care i se părea un băiat de treabă. 

— Este! făcu Trifan. E băiat bun... 

în apropierea prefecturii se despărțiră. Horvath o luă spre 
judeţeană de partid, iar Trifan spre casă. 

3 

Abia când ajunse Horvath la sediul judeţenei îi păru rău că nu 
trecuse întâi pe acasă. Oricum, ar fi trebuit să-i spună și Florichii 
că noaptea asta va fi de serviciu, însărcinat cu supravegherea 
pichetelor de pază. Intrat în sediu uită de Florica. Cei patruzeci 
de sergenţi aduși de la poliţie, ca să însoţească patrulele civile, 
erau aliniaţi și așteptau comanda să pornească prin oraș. 
Muncitorii, ceferiști și lăcătuși de la fabrica de vagoane, erau și 
ei înarmaţi. Unii aveau arme nemţești, capturate de la SS-iștii de 
la aeroport, iar alţii ZB-uri de la garnizoana din oraș, trimise de 
Vicu. 

Ruja, profesorul de chimie de la liceul „Ghiba Birta”, un om 
Mic, cu păr blond lipicios și cu fruntea bombată ca o minge, 
raportă lui Horvath că, în timpul operaţiilor de la poliţie, s-a iscat 
un scandal și a fost nevoit să facă uz de arme. 

— Au murit doi oameni, încheie profesorul. Vorbea încet, 
jenat. Am transportat cadavrele la morgă. Pe Tomescu nu l-am 
arestat încă. Dar, după informaţiile noastre, deseară va fi la 
„Sobolanul cenușiu”. Am venit să vă mai cer patru oameni, ca 
să putem efectua razia. 

Horvath îi desemnă patru oameni şi-l sfătui să nu mai facă uz 
de arme. Ruja făgădui că va face tot ce-i stă în putinţă, și 
Horvath îl urmări până ce acesta se duse și în sala de festivități 
unde erau cantonaţi U.T.C.-iștii pentru afișaj, să-și aleagă și cel 
de al patrulea însoțitor, o femeie, ca intrarea a cinci bărbaţi la 
„Sobolanul cenușiu” să nu bată la ochi. 


Pichetele se înființară la principalele răscruci de drumuri, în 
apropierea instituţiilor. La pichetul 2, în apropierea primăriei, 
Horvath îl găsi și pe Gherasim. 

îl certă: 

— Tu ce cauţi aici!... Știi bine că nu intri în serviciu decât la 
ora două... De ce nu dormi?... 

— Nu mi-e somn, rise Gherasim, și apoi acasă mă plictisesc. 

Horvath îi porunci să plece acasă. Gherasim, bosumflat, părăsi 
pichetul și fu bucuros când, în stradă, află de la oamenii din 
pichet că se pregătește o descindere la „Șobolanul cenușiu” 
pentru arestarea comisarului Tomescu. Tot nu avea de gând să 
se ducă acasă până la ora două când urma să intre în schimb, 
așa că porni spre „Șobolanul cenușiu”. 

„SȘobolanul cenușiu” era unul din restaurantele „românești”. 
Aici s-a afișat pentru prima oară „Accesul jidanilor e interzis”, și 
tot aici se ţineau plenarele mici ale partidelor istorice. 
Proprietarul, un fost chiabur din Ţara Moților, înșcolat și „român 
neaoș”, a comercializat originea sa etnică și, în scurt timp, a 
devenit una din personalităţile cunoscute ale orașului. La 
serbările naţionale de 10 mai sau 24 ianuarie era la tribuna 
oficială, era membru al corului român ortodox și 
vicepreședintele asociaţiei de binefacere a femeilor române de 
dincoace de Carpați. 

După zdrobirea nemților, imediat după eliberare, a angajat o 
cântăreaţă evreică, pe nume Rosentzweig, și a popularizat-o pe 
toate zidurile din oraș. 

în local, pe vechile tăblițe colorate, agăţate pe pereţi, „Vorbiţi 
românește” și altele de felul acesta, acum erau texte noi: 
„Alcoolul întunecă mintea”, „Creditul a murit” și „Clienţii în stare 
de ebrietate nu sunt serviţi”. 

Gherasim intră în local. El nu observă nici tăblițele schimbate 
și nici panglicile galbene pe care scria: „Azi cântă Nutzi 
Rosentzweig”. 

Cu mâinile în buzunar pe mânerul pistolului cu butoi, un Colt 
vechi, păstrat în pivnita casei, își croi loc printre mese. În 
mijlocul localului, lângă un stâlp metalic pentru susţinerea 
tavanului rău croit arhitectonic, descoperi o masă liberă. Se 
așeză. In imediata lui apropiere erau doi geambași care discutau 
despre niște boli de cai care ar bântui prin regiune, și care după 


fiecare înghiţitură de rom se sărutau. Chelneriţele, fete destul 
de tinere, cu bluzițe românești, transparente, se învârteau 
printre mese cu multă dibăcie. Gherasim absorbit de 
aglomeraţia din local își rezemă coatele pe masă și atunci 
descoperi, rezemat de un pahar, un cartonaș tipărit: Rezervat. 
Se uită în jur dacă nu-l observă cineva și când se convinse că 
nu, vâri cartonașul în buzunar. Își deschise gulerul cămășii și-și 
aprinse o ţigară. După ce-și comandă o jumătate de vin, cercetă 
sala, încercând să-l ghicească după înfățișare pe comisarul 
Tomescu. Singurul care ar fi putut fi el era un individ înalt, cu o 
cicatrice sub ochiul stâng, dar o chelneriţă îl informă că era 
proprietarul abatorului. Ceilalţi clienți păreau toţi afaceriști, 
politicieni de ocazie și câţiva studenţi de la institutul veterinar. 

Vinul îl încălzi puţin și tocmai începu să se simtă mai bine, 
când se apropie de masa lui un individ mărunt, cu păr galben 
lipicios și cu fruntea bombată ca o minge. Individul era însoţit de 
o fată înaltă cu ochi negri, mari, migdalaţi. 

— Mă scuzațţi, masa aceasta a fost rezervată pentru noi. 

— Nu cred, răspunse Gherasim și privi cu o indiferenţă 
prefăcută spre podiumul orchestrei, unde apăru îmbrăcată în tul 
azuriu dizeuza Nutzi Rosentzweig. 

Individul cu păr galben insistă, și atunci Gherasim le propuse 
să se așeze, făgăduindu-le că el tot nu mai stă mult. În scurt 
timp își făcu apariţia și proprietarul localului, îmbrăcat într-un 
costum închis, sub care purta o cămașă românească de cânepă 
subţire, scrobită. 

Gherasim continuă să privească spre cântăreaţă și nu auzi din 
conversaţia celor doi decât câteva cuvinte izolate: „Da, domnule 
profesor”, „Imediat, domnule profesor”, „Chiar acum, domnule 
profesor”... 

După plecarea patronului, Gherasim îl cercetă mai 
îndeaproape pe profesor, dar i se păru mult mai interesantă 
însoţitoarea lui, fata cu ochii migdalaţi. Din profil era chiar 
frumoasă, deși după pomeţii evidenţiaţi părea subalimentată. 

Cei doi erau vădit conturbaţi de prezenţa lui Gherasim. 
Discutau despre timp și despre niște fleacuri mărunte, 
neimportante. Gherasim, la o pauză de efect a orchestrei, reuși 
să priceapă o întreagă frază a profesorului: 

— Cred că mâine va fi timp frumos... Cerul e plin de stele. 


Gherasim, vrând să pară politicos și bine crescut, intră în 
conversaţie: 

— Da, domnișoară, și eu mă pricep la stele. Mâine va fi foarte 
frumos. 

Nici profesorul și nici fata nu-i dădură nicio atenţie. Gherasim 
sorbi din vin și, rezemându-și coatele pe masă, îi privi insistent, 
puţin provocator. 

— Dacă va continua să fie timp frumos, va trebui să văruim... 

— Da, da, adăugă fata. Va trebui să văruim... Avea o voce 
plăcută deși accentua „r”-urile. Părea evreică. 

— Var se găsește la Pompiliu și Fiul, îi informă Gherasim, 
crezând că le face un serviciu. 

— Ar fi bine să-ţi vezi de treburile tale, îi spuse profesorul și 
Gherasim se simţi jenat. Întâi vru să-i înjure, pe urmă renunţă. 
Își întoarse privirile spre Nutzi Rosentzweig și când aceasta 
termină șlagărul la modă, „o rumbă cubaneză”, începu să bată 
zgomotos din palme. Când observă că aplauzele lui îl stânjenesc 
pe profesor, bătu și mai tare. 

După câteva minute, patronul își mai făcu o dată apariţia, și 
profesorul cu însoţitoarea lui trecură, la o altă masă eliberată de 
cei doi geambași. 

Dizeuza începu un alt cântec, dar Gherasim nu o ascultă. Făcu 
semn unei chelneriţe și o întrebă dacă nu l-a văzut cumva pe 
comisarul Tomescu. Chelneriţa răspunse că nu, apoi se duse de- 
a dreptul spre patron și șușoti cu acesta. Patronul intră într-un 
separeu, stătu câteva minute acolo, apoi apăru zâmbitor. 
Gherasim se sculă de la masă și porni cu pași grăbiţi spre 
separeu. Trase perdeaua la o parte și vâri mâna în buzunarul 
unde-și ţinea pistolul. Separeul era gol. Pe masă erau încă 
rămășițe de mâncare și câteva pahare pline cu vin. li era ciudă. 
Își dădu seama că era vinovat de plecarea lui Tomescu. Când se 
întoarse, îl găsi în separeu și pe profesor. Işi ţinea și el mina în 
buzunar. Gherasim îl împinse la o parte, se întoarse la masa lui 
și ceru să i se facă plata. Însoţitoarea profesorului era tot la 
masă, privea spre separeu. Ce or fi căutând oamenii ăștia 
ciudaţi aici? Gherasim renunţă la răspuns. Privi spre ceasul 
electric din perete, era unu și un sfert și pomi spre ieșire. 

La pichet nu-i răspunse nimeni la salut. Doi oameni jucau 
„66”, unul dintre ei avea patru atuuri și-i străluceau ochii de 


bucurie. Celălalt arunca cărţile plictisit și căsca de parcă l-ar fi 
apucat somnul cel de pe urmă. Gherasim se așeză într-un fotoliu 
cu picioare strâmbe, aurite, despre care cineva spusese că-i de 
stil Ludovic al nu știu câtelea. In jurul orei două, doi muncitori 
aduseseră la pichet un individ pe care l-au arestat tocmai când 
voia să pătrundă într-o locuinţă, prin fereastra de la parter. Unul 
dintre muncitori, un ceferist în vârstă, cu faţa ciupită de vărsat, 
îi luă interogatoriul. 

— Acte ai?... 

în locul arestatului răspunse unul dintre muncitorii care l-au 
prins. 

— Are prea multe. 

într-adevăr avea multe. Muncitorul aruncă pe masă o mulţime 
de buletine, pe care i le-a confiscat în timpul percheziţiei. 
Gherasim le trase spre el și începu să le răsfoiască. Unul era 
întocmit pentru Ghenadie |. Petre, preot în comuna Simleul de 
Sus, altul pentru Paraschiv loanichie, avocat, Bârlad, str. Pintilie 
4, și celelalte, tot așa, pe numele fictiv al unui șofer din Tecuci, 
al unui pensionar din Timișoara. 

— Ce-i cu buletinele astea? întrebă Gherasim și se întoarse 
spre arestat. 

Individul îmbrăcat destul de elegant, avea o înfățișare de. Om 
ofensat. Purta o lavalieră mare, neagră, își ţinea gura puţin 
lungită a dispreţ și degetele lungi, trandafirii, într-o ţinută 
cucernică, ca un om care se roagă. Individul așteptă să se facă 
liniște, să tacă și cei doi care jucau „66”, și abia atunci 
răspunse. 

— Le colecţionez, domnule... Fac colecţii. 

— Cum asta? 

— Foarte simplu. Unii string timbre, alţii insigne, cutii de 
chibrituri... Eu colecționez buletine... 

— Dar văd că în toate este fotografia dumitale... 

— Da. Incerc să pătrund în personajul fiecărui cetăţean... 
Dumneavoastră niciodată nu v-aţi gândit cam cum ar fi să fiți 
preot, șofer sau avocat?... Când ies în oraș cu buletinul întocmit 
pentru preot, devin bun, îmi schimb caracterul, și astfel verific 
toate teoriile lui Freud... Cred că aţi auzit de el. 

— Nu-l ascultați, îl întrerupse unul dintre cei care l-au arestat. 
L-am înșfăcat tocmai când voia să intre pe fereastră. 


— Dar am acest drept... E democraţie... De două zile e 
democraţie... Fiecare intră în locuinţa lui pe unde îi place... E ca 
și cum aș păcătui dacă aș umbla pe stradă în vârful picioarelor... 
E dreptul meu... Când intră în locuinţă pe fereastră, ai o altă 
viziune asupra vieţii... E ceva ieșit din comun. 

— Duceţi-l la poliție, hotărî Gherasim. 

Individul cu lavalieră nici n-avu timp să protesteze. Cei doi 
muncitori, care l-au adus, i-au răsucit mâinile la spate și l-au 
îmbrâncit pe ușă. Gherasim, din odaia pichetului, nu mai auzi 
decât câteva cuvinte de nemulţumire, e drept, rostite foarte 
cuviincios de către arestat. 

Nu mult după aceea sosi și Horvath în inspecţie. Când îl văzu 
pe Gherasim, se năpusti la el şi-l prinse de reverul hainei. 

— Ce ai făcut, nenorocitule? Ne-ai stricat toată acţiunea de la 
„Sobolanul cenușiu”... Cine dracu’ te-a trimis să te interesezi de 
comisarul Tomescu?... 

— Nimeni... Am auzit că se vorbește de el, și m-am dus să-l 
arestez. E drept, n-ar fi trebuit să mă interesez de el la 
chelneriţe, dar ce să fac?... Am greșit, recunosc, dar nu înţeleg 
de ce trebuie făcut tărăboi din asta. Nu l-am agăţat astăzi, o să-l 
prindem mâine... 

în clipa aceea intrară în pichet și profesorul cu păr galben și 
însoţitoarea lui, fata cu ochii migdalaţi. Gherasim făcu semn lui 
Horvath să tacă, dar acesta își continuă peroraţia: 

— Am să discut cu celula de partid să te scarmene niţel... Ştii 
că nu-mi plac ieșirile astea anarhice... îl descoperi și el pe 
profesorul Ruja... Uite, tovarășul profesor a organizat o întreagă 
echipă, a reţinut mese din timp și tu ai stricat întreaga razie... 

— Nu știam cine ești, interveni și Ruja. Imediat după plecarea 
ta am trimis un om după tine, să te urmărească. Spre mirarea 
mea ai venit la pichet. Atunci mi-am dat seama că ai lucrat pe 
cont propriu... Nu e bine... Tovarășe Horvath, ar fi bine să dai pe 
cineva lângă Livia s-o conducă acasă... A pierdut jumătate din 
noapte cu noi. Şi stă departe, tocmai în Șega. 

— Te duci tu, Gherasime, hotărî Horvath, după ce o cercetă 
îndelung pe însoţitoarea lui Ruja. Poate sarcina asta o s-o poţi 
îndeplini fără lipsuri... 

îmbufnat, Gherasim puse pistolul în buzunar și ieși fără să 
salute. Așteptă să apară și Livia, apoi pomi alături de ea. Un 


timp se gândi că poate Horvath voise să-l umilească, apoi, 
cercetând caldarâmul, pietrele de pisică aranjate simetric, șir 
după șir, se întrebă de ce nu se pavează străzile cu pietre mai 
mari. Mai târziu se întoarse spre Livia: 

— Eşti la noi la partid? 

— Da. De alaltăieri... Am fost tot timpul cu afișajul, de aia nu 
mă cunoaşteţi... Eu, pe nume, vă știu... Sunteţi tovarășul 
Gherasim... 

— Da. Şi tu ce ești în civilie? 

— Studentă... adică am fost... Am fost exmatriculată... Am 
organizat o colectă pentru deținuții politici... 

— Înîm, înţeleg... Și stai departe? 

— Da, dar dacă sunteţi obosit nu e nevoie să mă conduceţi... 
Numai tovarășul Ruja mă ocrotește, de parcă aș fi cine știe ce 
mică... 

— Şi dumneata nu mai ești mică? câţi ani ai? 

— Optsprezece... 

— Ce e drept, nu mai ești mică... Și ce-ţi spun părinţii când 
mergi atât de târziu acasă? 

— N-am părinţi... 

— Înîm, înţeleg... Și zici, stai în Șega? 

— Da, pe strada Crăieselor... 

— După mine, trebuie că e o stradă foarte frumoasă... 

— N-ar fi urâtă dacă n-ar fi atât de mult noroi când plouă... 

— Şİ ce relaţii ai cu tovarășul Ruja? Acolo, la restaurant, 
vorbeaţi despre văruirea casei... 

— Asta numai așa, ca să nu tăcem... L-am cunoscut astă- 
seară... A venit la noi, în sediul U.T.C-ului, și a căutat o fată. M-a 
ales pe mine ca să-l însoțesc. E frumos la „Șobolanul”... Azi am 
fost pentru prima oară acolo. Acum o luăm spre stânga... 

Ocoliră într-o stradă lăturalnică, întunecoasă. 

— Şi în fiecare seară mergi singură acasă? 

— Dacă am sarcini până seara târziu, da. Dimineaţa lucrez la 
Steaua, la fabrica de sifoane.. Nu pot activa decât după masă. 

— Eşti evreică? 

— Da. Dacă nu vreți, nu mă mai conduceţi până acasă. Nu 
stau departe... Mai am două străzi și am ajuns... 

— Dacă am venit până aici, e totuna... Spune, tu n-ai ceva 
pâine acasă? 


— Pâine? De ce? 

— Mi-e foame... Dacă îmi dai, nu mai e nevoie să mă duc până 
acasă. Locuiesc în partea cealaltă a orașului, și la șase trebuie 
să fiu la fabrică... Eu lucrez la textile... Sunt montator... 

— Puţină pot să vă dau. 

Livia Puchmann locuia într-o casă veche, construită încă pe 
vremea Austro-Ungariei, la etajul întâi. Camerele erau înalte, 
răcoroase, iarna probabil reci, cu ferestre simple, pline cu 
ornamentaţii. Singura odaie pe care o ocupa era înţesată cu o 
serie de lucruri: un birou imens, încărcat cu fel de fel de cărți 
științifice rămase de la tatăl Liviei, doctor, deportat în Germania, 
covoare făcute sul și așezate în picioare în spatele dulapului, un 
candelabru plin cu ciucuri de cristal, cu patru becuri, dintre care 
trei arse, și câteva scaune tapisate cu un material gros, ţesut cu 
fire de aur. 

— Dacă vrei să fac și un ceai... E gata repede. Am un reșocu 
bun... 

— Fă și ceai. De unde ai zahăr? 

— S-a dat ieri în centru. Am stat la coadă. 

Când își bău ceaiul, Gherasim se sculă în picioare, se întinse și 
mulţumi pentru ceai. 

— Acum noapte bună, tovarășă Livia. Eu trebuie să mă duc. 
Mă duc în fabrică să-mi iau sculele, apoi plec să pavoazez arcul 
de triumf. Sper că vei fi și tu acolo. 

— Desigur că da. Noapte bună. 

4 

Abia trecuse de ora prânzului și sute și sute de oameni porniră 
spre Micalaca unde, sub supravegherea lui Gherasim, patru 
oameni de la primărie înălţau un arc de triumf. Ghirlandele de 
brad încolăcite în jurul stâlpilor dădeau un aer sărbătoresc. Zece 
drapele roșii (din cele cincizeci obţinute de Albu de la baron) 
împodobeau construcţia încă neterminată. Din lăzi și din niște 
scânduri, smulse dintr-un gard din apropiere, urma să se înalțe 
și o mică tribună, de unde avea să vorbească comandantul 
primelor detașamente sovietice. Se aflase de la niște oameni că 
sovieticii au părăsit deja Deva și acum înaintează spre Radna. 
Pascu, care se învârtea ca o sfârlează în apropierea construcţiei, 
primise sarcina să ţină legătura cu poliţia pentru menţinerea 


ordinei în oraș. Fericit că primise și el o misiune mai de doamne- 
ajută, fugi într-un suflet la prefectura poliţiei. 

La ora patru sosi la Micalaca și Farcaș, însoţit de Horvath și de 
Bărbuţ. Măsurară din priviri arcul de triumf și se arătară 
mulţumiţi. Pe urmă, Farcaș trimise pe cineva după Albu, ca 
acesta să mai facă rost de câţiva metri de pânză roșie, pentru 
pavoazarea tribunei. Nu trecu decât o oră și Albu sosi cu o sută 
de metri de pânză. Farcaș îl bătu pe umăr şi-l numi responsabil 
cu ornamentarea. Mândru de această distincţie, Albu înveli totul 
în pânză roșie. 

Căţărat în vârful arcului, Gherasim fixa tocmai un steag, pe 
care cineva desenase cu cretă o seceră și un ciocan, când se 
auziră primele huruituri de tancuri. Deși Horvath îi strigă să se 
dea jos, Gherasim rămase acolo, ca să fie primul care dă ochi cu 
sovieticii. Spre mirarea tuturor, însă, zgomotul nu venea dinspre 
drumul Radnei, ci din direcţia Curticiului. „Or fi ocolit rușii orașul 
să nu cadă în capcană” — se gândi Gherasim. Intorcându-se în 
partea opusă, descoperi câteva tancuri nemţești. 

— Nemţii!... Vin nemţii!... strigă cât îl ţinu gura și era cât p-aci 
să cadă. 

în clipa aceea, la capătul străzii apăru primul tanc german. 
Cuprinși de panică, oamenii începură să alerge care încotro. 
Nimeni nu se așteptase la nemți. Mitralierele de bord decimară 
rândurile celor adunaţi. 

Lupta inegală nu dură mult; tancurile sfărâmară arcul de 
triumf, tribuna împodobită cu pânză roșie. 

în oraș, negustorii traseră rulourile de tablă ale prăvăliilor și, 
în mai puţin de jumătate de oră, nu se mai vedea niciun om pe 
stradă. Câţiva unguri doar naționaliști înflăcăraţi, care au văzut 
alături de nemți și trupe ungurești, au ieșit în stradă cu 
drapelele maghiare. Ca prin minune, în centrul orașului au 
reapărut steagurile cu crucea încârligată. 

Primarul, care se închisese din nou în sala de consiliu, auzind 
zgomotul tancurilor, se ascunse sub masă. Pe urmă, 
recunoscând marșurile nemţești, ieși din ascunzătoare și se 
apropie de fereastră. „Nemţi! Doamne, doamne!”... De bucurie 
nu mai știa ce să facă: să râdă sau să plângă; deschise 
geamurile și se aplecă afară. Văzând că nu e observat, începu 
să strige: „Heil Hitler”, „Heil Hitler”, până când un tanchist 


îndreptă mitraliera spre el. Nu se auziră decât câteva pocnituri 
seci: primarul, dr. Eremia lon, își desfăcu braţele, de parcă ar fi 
vrut să îmbrăţișeze întreaga coloană motorizată de pe stradă, și 
căzu de la etajul doi. Un individ, care se afla prin apropiere, îl 
uşură de ceasul de mână (tot nu se mai putea folosi de el) apoi, 
nevrând să facă treaba pe jumătate, îl descălță cu o îndemânare 
nebănuită. 

Cineva, care văzuse în apropierea gării cadavrul unui ceferist, 
vesti că SS-iștii împușcă pe toţi oamenii în uniforme. Factori 
poștali, vatmani și polițiști își dezbrăcară imediat uniformele. 

în oraș se decretă stare de asediu. 

în seara zilei intrării trupelor nemţești în oraș, întregul activ de 
partid se întâlni acasă la Suru. Nu lipsea decât Trifan. 

— Pascu a fost omorât, comunică Suru. Stă întins în faţa 
poliţiei... 

Un timp nu vorbi nimeni. Stăteau în jurul mesei, tăcuți, 
îngânduraţi. De afară se auzeau Împuşcături. Horvath se duse la 
fereastră, pe urmă propuse ca Farcaș și Suru să plece la Radna 
în întâmpinarea trupelor sovietice, ca să le anunţe situaţia din 
oraș. Deși nemulțumit, Farcaș se supuse. Ceru însă să nu plece 
împreună, ca nu cumva, în caz de arestare, să cadă amândoi. 

— lar noi, arătă Horvath spre ceilalţi, după ce se închise ușa în 
urma lui Suru și Farcaș, organizăm rezistenţa. Vorbea cu atâta 
simplitate, de parcă ar fi spus că vrea să vizioneze un meci de 
fotbal. 

Bărbuţ, care stătea lângă fereastră, clătină din cap. Gherasim 
își spuse: „Ce altceva ar putea să facă...” Pe urmă își aduse 
aminte de Pascu. Acesta sta întins undeva pe caldarâm și nu 
mai putea niciodată să ceară socoteală primarului că l-a pălmuit 
pe taică-său... 

Horvath îi întrerupse șirul gândurilor: 

— Când se va lăsa întunericul, facem rost de arme. Nu dădu 
lămuriri cum și în ce fel. Și cu asta socoti că totul e aranjat. 
Căută o tablă de șah, dar nu găsi în locuinţa lui Suru decât o 
pereche de cărţi de joc, uzate, întrebă: Cine știe „66”?... 

Nu-i răspunse nimeni. Gherasim nu știa. Bărbuţ stătea tot 
lângă fereastră, în dosul perdelelor, și privea îngândurat în 
stradă. Albu clătină din cap în semn că nici el nu știe. Era palid 


și-și frământa mâinile. Îi era teamă să vorbească, să nu-și 
trădeze emoția. 

— Nu e nimic dacă nu știți. Am să vă învăţ. Tu, Bărbuţ, poţi să 
rămâi lângă fereastră să vezi ce se mai întâmplă. Așa... Fiţi 
atenți... uite, fiecare primește câte cinci cărți... 

Albu, deși se descurca greu în noul joc învăţat, avu un noroc 
extraordinar: câștigă de cinci ori, una după alta. Temându-se că 
ceilalţi or să se supere pe el, își aruncă așii și atuurile, dar, ca și 
cum ar fi fost un făcut, tot el câștiga. Îi tremura bărbia și clipea 
des, ca o bufniţă. 

— Tu trișezi, îi spuse în glumă Horvath. 

Albu sări în picioare și-și dădu cuvântul de onoare că a jucat 
cinstit. 

— Sunt cinstit, zău dacă nu. 

Horvath aruncă plictisit cărţile pe masă și spuse nu fără 
răutate: 

— Eşti un prost, dacă nu știi de glumă... 

Albu își lăsă privirile în jos ca o fată rușinată. 

Pe la ora nouă, Horvath și Bărbuţ plecară în recunoaștere. 
Albu așteptă câteva minute în liniște, pe urmă se duse la 
Gherasim. 

— Și tu crezi că am trișat? 

— Nici până acum nu ţi-ai dat seama că Horvath a glumit? 

— Mie nu-mi plac glumele astea... La cărţi joc întotdeauna 
cinstit. Neștiind ce să mai spună, se așeză lângă fereastră și 
începu să-și curețe unghiile. Gherasim îl privi cu milă. 

Echipa de recunoaștere se întoarse abia pe la orele 
unsprezece seara, aducând cu ea și pe locotenentul Vicu, omul 
de legătură între partid și garnizoana locală. Vicu era agitat, își 
frământa degetele subțiri și, când vorbea, clipea des de parcă l- 
ar fi deranjat lumina. 

— Cele opt companii ale noastre s-au retras la Radna, dădu el 
lămuriri lui Horvath. Ar fi fost o prostie să accepte lupta aici, pe 
câmpia asta. La Radna sunt fortificațiile făcute de școala de 
subofiţeri și acolo, sub o comandă deşteaptă, pot opri înaintarea 
germană la strâmtoarea Mureșului, închizându-le drumul spre 
Deva. Închipui cu degetele niște linii pe faţa de masă, ca și cum 
ar fi stat în faţa unei hărţi a marelui stat major. In oraș n-am 
rămas decât vreo zece militari, ca să sabotăm alimentarea 


trupelor nemţești cu întăriri și muniții. După masă am ţinut o 
ședință și am stabilit primele obiective ale operaţiilor. Trebuiesc 
aruncate în aer două poduri. Cel de cale ferată din apropierea 
depoului și cel de pe Mureș. 

— De unde exploziv?... 

— Am depozitat în două locuri. Cel mai accesibil deocamdată 
e cel din podul unei case din Șega, la părinţii unui tovarăș de al 
meu. Celălalt depozit e îngropat. 

— Ar trebui să-l aducem aici, propuse Horvath. 

— Asta n-ar fi rău, ca să-l avem la îndemână. 

Gherasim se angajă voluntar. Vicu îi dădu toate indicaţiile, 
apoi, înainte de plecare, îi confiscă pistolul. Gherasim vru să se 
împotrivească, dar fu lămurit că e spre binele lui. De altfel se 
convinse repede de acest lucru. Nu făcu decât douăzeci de pași 
de la locuinţa lui Suru și fu somat de o patrulă germană. Fu 
nevoit să-și ridice mâinile spre cer și să aștepte până ce un 
neamt mic și bondoc îl percheziţionează până la piele. 

La cerere, își arătă actele, le spuse că e muncitor la fabrica de 
textile și, în cele din urmă, îi dădură drumul, își vâri mâinile în 
buzunar și-și continuă drumul fluierând ca unul foarte mulţumit 
de existenţă. La multe case descoperi din nou drapelul german. 

Abia când ajunse în Șega se gândi că, oricum, în miez de 
noapte n-o să se poată duce la adresa indicată de Vicu. Hotări s- 
o caute pe Livia, cu atât mai mult cu cât toată ziua nu mâncase 
aproape nimic. Găsi casa cu multă greutate. Urcă scările la 
etajul întâi și, după ce bătu în ușă, i se păru că vizita asta 
nocturnă la o fată singură nu e prea potrivită. O clipă vru chiar 
să plece, dar neprimind răspuns, se întrebă dacă Livia n-a păţit 
ceva. Mai bătu o dată, de astă dată mai insistent. După câteva 
minute auzi zgomot în cameră, apoi vocea Liviei: 

— Cine-i? 

— Eu. 

— Care eu? 

— Gherasim. 

— Ce dorești? 

— Am să-ţi spun 
Deschide odată. 

— Stai să mă îmbrac... 

— Lasă, te îmbraci după aceea, să nu mă vadă cineva aici... 


A 


năuntru... Doar n-o să strig așa prin ușă. 


Totuși Livia nu-i deschise decât după ce îmbrăcă un capot 
greoi, din pluș verde, ieșit la soare. 

Gherasim intră, întinse mâna spre comutator și stinse lumina. 

— Nu te teme, nu-ţi fac nimic... Am de îndeplinit o misiune și 
trebuie să aștept până dimineaţa. Tu culcă-te. Am să tac ca un 
pește. Hai, culcă-te. 

— Nu pot să mă culc cu un bărbat în cameră. 

— Ei, nu fi proastă, încercă Gherasim s-o liniștească. Dacă nu 
te culci, te bag eu în pat. 

Livia se vâri sub plapumă îmbrăcată în capot. Gherasim se 
trânti într-un fotoliu, își întinse picioarele, să stea cât mai 
comod, apoi își aprinse o ţigară. La lumina pâlpâitoare a 
chibritului văzu că Livia nu dormea. 

— Nu dormi? 

— Nu. 

— Foarte prost. Mâine o să ai mult de lucru. 

— Mâine trebuie să mă duc la lucru. 

— Nu. Mâine ai să vii cu mine. E sarcină de partid. 

— Bine, am să mă duc cu dumneavoastră. 

Gherasim îi povesti pe scurt de sarcina pe care trebuia s-o 
îndeplinească și, după vocea ei, avu impresia că fata s-a mai 
liniștit puţin. 

— Ai crezut că am venit la tine numai aşa! 

— Da. 

— Eşti proastă. 

— Nu vorbiți așa tare că pereții sunt subțiri. 

Un timp, Gherasim tăcu şi constată că se obişnuise cu 
întunericul din odaie. O văzu chiar pe Livia ghemuită sub 
plapumă, covoarele făcute sul aşezate de-a-mpicioarele între 
perete și dulap, cărțile de pe biroul imens. 

— Și cum v-aţi gândit tocmai la mine?... 

— Pentru că adresa unde trebuie să mă duc e pe aici, prin 
apropiere. Pentru asta şi... dar celălalt motiv n-are nicio 
importanță. 

Livia, văzând că Gherasim nu vrea să continue, insistă. 

— Şi pentru ce încă? 

— Taci, că pereţii sunt subțiri. 

— Spuneţi-mi de ce? 


Gherasim avu impresia că Livia ar vrea să-i stoarcă o 
mărturisire. Se târî până la marginea patului. 

— Pentru că mi-a fost foame... Dar lasă, doar nu e pentru 
prima oară... Dormi odată... 

— Aveţi pâine acolo, pe scaunul din colț... Da, pachetul acela 
învelit în șerveţel.. Să nu se usuce... 

Gherasim se duse în colţul indicat, dar neîndemânatic, se lovi 
de ceva și răsturnă un scaun. Rămase nemişcat, până ce se 
stinse și ultimul zgomot. Livia începu să chicotească. Apoi se 
sculă din pat, puse reșoul în priză. Trecu de câteva ori în 
apropierea lui Gherasim, și el simţi un miros dulceag de 
briantină. 

— Ai pus de ceai? 

— Da. 

La lumina părelnică a reșoului, lucrurile din cameră căpătară 
alte dimensiuni și toată încăperea aducea a hambar imens, plin 
cu animale preistorice, cu umbre exagerate proiectate pe pereţii 
tapetaţi cu hârtii în dungi, ca niște gratii. 

După ce bău ceaiul și mâncă două felii de pâine cu marmeladă 
de prune, își întinse din nou picioarele. 

— Tu culcă-te, Livia, o sfătui. Eu stau foarte comod aici... 

Ea îi ascultă sfatul și se vâri din nou sub plapumă. După un 
sfert de oră, Gherasim o întrebă în șoaptă dacă doarme. 

— Nu, tovarășe Gherasim. 

— De când locuiești singură? 

— De șapte luni. 

— E rău să fii singur. 

— E foarte rău. Mai ales iarna. 

— Și nu ţi-e frică? 

— De cine să-mi fie frică? 

— Ai dreptate. Dacă vrei să dormi, tac. 

— Nu, nu. Nu mă deranjează dacă vorbiţi. E chiar mai bine. 
Știţi, se întâmplă foarte rar să se vorbească în camera asta. De 
obicei n-am cu cine... Doar n-o să vorbesc de una singură... Pe 
vremuri am avut o pisică... Ei îi vorbeam... Dar ea nu-mi 
răspundea și discuţiile unilaterale nu-mi plac... Tăcu o clipă, apoi 
continuă: Nu e ciudat că noi ne cunoaștem de atât de puţin timp 
și am fost atât de mult împreună?... 

— Nu știu dacă e ciudat... Nu m-am gândit niciodată la asta. 


— Sunteţi însurat? 

— Nu. 

— Atunci e bine. 

— De ce e bine? 

— Oricât, e mai rușinos ca o fată să stea toată noaptea cu un 
bărbat însurat. 

Ca să schimbe discuţia, Gherasim o întrebă ce a fost taică-su. 

— Doctor. Doctor veterinar. 

— Vasăzică ești un fel de burgheză... 

Livia nu-i răspunse. Se strânse și mai mult sub plapumă. Se 
lăsă o liniște grea. 

Gherasim era convins că a făcut o gafă. Vru s-o repare. 

— Te-ai supărat? 

— Nu. 

— Atunci de ce taci? 

— Ce să spun? 

— Ai dreptate... Eu sporovăiesc ca un prost. N-ar fi trebuit să 
te fac burgheză, doar ești cu noi în U.T.C. Acum dormi. 

Când se trezi dimineaţa, Livia era îmbrăcată. Pregătise ceai și 
pâine cu marmeladă. In timp ce mânce, cercetă faţa Liviei. Avea 
faţa obișnuită, ovală, cu ten închis. Numai ochii puţin migdalaţi îi 
erau vii, adumbriţi de sprâncenele arcuite, dese. 

— Eşti cam slăbuţă, Livia. 

Ea ridică din umeri, nu știa ce să răspundă. Parcă ar fi fost 
vinovată. 

— Nu face nimic, rise Gherasim. O să te îngrași tu... 

La adresa indicată de Vicu fură primiţi de o femeie îmbrăcată 
în negru, cu ochii încercăniţi de plâns. 

— Urcaţi în pod, dar să umblaţi cu băgare de seamă... Să nu 
explodeze cumva... E ceva dinamită acolo sau așa ceva... 

Gherasim, după ce cercetă scara șubredă, urcă în pod și găsi 
după lada de nisip cele două pacheţele învelite în hârtie 
creponată. Erau destul de grele. Cobori cu ele cu multă atenţie 
și se întrebă cum o să le transporte până la locuinţa lui Suru. În 
antreul casei descoperi un cărucior de copil. II ceru cu împrumut 
și așeză în el cele două pachete și le înveli cu o față de perină 
albă. 

Străzile erau aproape pustii. Câţiva muncitori, gospodine se 
strecurau spre locurile de muncă, spre piaţă. Atât. Livia 


împingea căruciorul cu atât de multă băgare de seamă, încât 
oricine ar fi văzut-o i-ar fi dat de bănuit. Gherasim o însoțea, la 
colțuri de străzi mergea înainte să spioneze dacă nu se întâlnesc 
cumva cu o patrulă germană. Până în centrul orașului nu se 
întâmplă nimic deosebit. Erau tocmai în faţa catedralei catolice 
când, dintr-o casă alăturată, apăru o patrulă înarmată până în 
dinţi. Înainte de a fi zăriţi, Gherasim împinse căruciorul pe 
scările de marmură ale catedralei și intră pe ușile volante în 
arcă. O strigă și pe Livia. Puțin prea târziu. Din apropiere se auzi 
un „Halt”. Gherasim aproape involuntar, cu un gest reflex, dădu 
brânci căruciorului între două șiruri de bănci. In aceeași clipă 
căzu în genunchi și o trase jos și pe Livia. Când intră primul 
soldat în catedrală cei doi păreau doi cuvioși adânciţi în 
rugăciunile de dimineaţă. Scârţâitul căruciorului care nu se 
oprise încă era singurul zgomot în arcă. Gherasim începu să 
tușească. Neamţul îl înhăţă de guler şi-l târî în stradă. Il 
percheziţionară, apoi, neavând ce face, îi dădură drumul. 
Gherasim intră din nou în biserică. Avu impresia că Livia se ruga 
într-adevăr. Se lăsă din nou în genunchi și așteptă să se 
topească zgomotele de afară. Când se convinse că patrula 
plecase, se târî în patru labe până la cărucior. 

— Livia. 

— Da. 

— Du-te, stai de pândă la intrare... Eu caut o ascunzătoare. 

Urcă cu dinamita la balcon, apoi de acolo, pe o scară în 
spirală, până în podul catedralei. Ascunse dinamita după niște 
prapori daţi la reformă, apoi cobori. 

Tovarășii din locuinţa lui Suru erau îngrijoraţi cu toţii. 

Gherasim le povesti cele întâmplate și Horvath începu să râdă. 

— Cred că e singurul loc unde n-or să caute nemții. Și e bine 
că a venit și tovarășa Livia. O să ne ajute și ea. 

— N-ar trebui să-l anunţe pe Ruja? întrebă Bărbuţ. 

— Nu-mi place, că e prea iute de mână. A uzat de armă și la 
poliţie, în timpul epurărilor. Au murit doi, care după părerea 
mea, n-ar fi trebuit să moară... 

— Totuși e un tovarăș vechi, insistă Bărbuţ. 

— Da, sigur, să-l anunţăm atunci, cedă Horvath. Ştii unde 
locuiește? 

— Da, răspunse Livia. Pe bulevardul 10 Mai. 


— Atunci, interveni Vicu, ar fi bine să ne despărţim... Plec și eu 
și tovarășul Gherasim... Și ne întâlnim în podul catedralei. Noi o 
să lucrăm podul de peste Mureș, iar voi cel de la depou... 

Plecară unul câte unul: întâi Livia, apoi Gherasim și ultimul, 
Vicu. 

Horvath așteptă până ce se închise ușa în urma lor, apoi căută 
o bucată de hârtie albă și se așeză la masă. 

CAPITOLUL Ill 

1 

Locuinţa profesorului Ruja de pe bulevardul 10 Mai era un 
apartament destul de luxos, format din patru camere mobilate 
bogat, cu mobile vechi, masive, din lemn de stejar. Vicu, fără să- 
și ceară voie, se instală în baie, luă sculele profesorului și începu 
să se radă. De câteva ori apăru și în odaia unde stăteau ceilalţi, 
și stropi cu spumă covoarele persane. Profesorul îl privi cu 
îngăduinţă, dar, ori de câte ori dispărea în baie, se ridica de pe 
fotoliul de piele și curăța covorul cu vârful pantofilor. Lui 
Gherasim i se păru tipicar și se întrebă de unde atâta forţă în 
trupul acela firav, ascuns sub hainele negre, îngrijite. Cercetă 
încăperea: pe pereţi, peste tot atârnau fotografii de familie, 
profesorul încă copil cu pantaloni scurţi și cu beretă de marinar, 
apoi mai mărișor, fotografiat iarna într-o bundă albă, cu nasturi 
mari, rotunzi ca niște bulgări de zăpadă. Pe birou, într-o ramă de 
argint era fotografia profesorului de pe vremea bacalaureatului, 
îmbrăcat probabil într-un smoc împrumutat și cu floare albă la 
butonieră. 

— Aţi fost frumos în tinerețe, spuse Gherasim, și-și dădu 
imediat seama că iar făcuse o gafă. 

Profesorul tuși, trecu peste gafa lui Gherasim și răspunse cu 
multă întârziere. 

— Şi aici, arătă spre fotografia de bacalaureat, am fost bolnav 
de plămâni. De aia am fost atât de slab... 

Se ridică și trecu într-o altă cameră. Gherasim privi spre Livia 
care stătea nemișcată într-un fotoliu de lângă fereastră și 
cerceta strada. „Din profil e chiar frumoasă”, constată. Stătu 
multă vreme nemișcat și, la un moment dat, i se păru că 
profesorul întârzie prea mult. Se duse spre ușa unde dispăruse 
Ruja. Intră în camera alăturată, dar încăperea era goală. 


Traversă camera și spionă prin ușa întredeschisă. Deodată, 
tresări. Auzi glasul lui Vicu. 

— Ce-i, domnule profesor?... 

Gherasim vâri capul prin crăpătură şi-l descoperi pe Vicu cu 
jumătatea de faţă rasă privind spre profesor care ţinea 
receptorul telefonului în mână. Profesorul, calm, ridică privirile 
spre vorbitor. 

— Am vrut să văd dacă are ton. 

Vicu se duse la aparat, prinse firul în mână şi-l smulse din 
perete. 

— E mai bine dacă nu are ton. 

Profesorul îl privi tăios și Gherasim se retrase, ca să nu fie 
observat. Se întoarse în camera unde stătuse la început și 
cercetă fotografiile de pe perete, ca și cum acum le-ar fi văzut 
pentru prima oară. 

— La ce te gândești, Livia? 

— La nimic, tovarășe Gherasim... Spuneţi, nemţii or să stea 
mult în oraș? 

— Sper că nu... După câte știu, rușii sunt aproape de Radna... 
Acolo se vor uni cu trupele noastre. 

Intră în cameră și Ruja. Aduse cu el un teanc întreg de 
fotografii. 

— Uite, astea sunt făcute înainte de a mă fi îmbolnăvit... Așa-i 
că am fost mult mai gras? 

— Da, constată Gherasim şi-i veni să râdă. Întinse fotografiile 
și Liviei. Ea le cercetă una câte una, fără nicio expresivitate. 

Vicu ras proaspăt părea un alt om. Era bine dispus. Se așeză 
călare pe un scaun, stinse ţigara într-o fructieră de pe masă și 
privi cu vădită satisfacție cum profesorul curăţă fructiera, 
punând mucul într-o scrumieră. 

— Dumneavoastră sunteţi profesor de chimie?... 

— Da, de chimie organică... 

— Da, asta se vede. Sunteţi foarte meticulos... 

— Dumneavoastră, domnule locotenent, confundați 
meticulozitatea cu ordinea. Asta e cu totul altceva... 

— Da, da, aveţi dreptate, făcu Vicu, și Gherasim avu impresia 
că profesorul, se gândise la cu totul altceva. 

Pe urmă începu o conversaţie banală. Vicu se interesă cam cât 
ar costa un covor persan sau un dulap din lemn de stejar 


asemănător cu acela din camera alăturată, sau care e sistemul 
lui Ruja în aplicarea notelor la liceu, dacă obișnuiește să dea 
șase minus, sau șapte plus. 

Profesorul marșă la discuţie și începu să dezvolte metodele 
sale pedagogice. 

— Dacă elevul cunoaște principiul formulelor bazelor sau ale 
acizilor e de-ajuns să primească note de trecere, indiferent dacă 
cunoaște sau nu o formulă oarecare. 

— Dumneavoastră, domnule profesor, n-aţi aruncat încă 
poduri în aer? 

— Nu, răspunse Ruja speriat. 

— La noapte o să aruncăm unul. Pe cel de pe Mureș. Eu acum 
mă duc în recunoaștere și am să mă întorc când o să se 
întunece. Vă rog să nu părăsiţi locuința. Sub niciun motiv. 
Tovarășe Gherasim, răspunzi pentru asta. Subliniez această 
sarcină, ca să fie foarte clar pentru toţi: sub niciun motiv. Dacă 
cumva nu mă întorc, luaţi legătura cu tovarășul Horvath... Asta 
e tot. Nu știți, domnule profesor, clădirea are și o altă ieșire? 

— Nu. Numai poarta care dă în bulevard. 

— Mulţumesc. Așa m-am gândit și eu, că n-am văzut nicio 
scară de serviciu. 

Locotenentul Vicu se întoarse pe la ora nouă seara. Părea 
nemulțumit. 

— Podul e păzit bine... O să fie greu, dar trebuie să încercăm... 
N-aveţi ceva de mâncare, domnule profesor?... 

Găsiră în cămară câteva ouă și Livia le prăji cu niște ceapă. 
Gherasim descoperi cu satisfacţie că Livia îi pregătise lui cea 
mai mare porţie. Vru să-i mulţumească, dar Livia își ascundea 
privirile. 

— Acum plecăm în podul catedralei, dădu ordin Vicu. Plecăm 
unul câte unul. Întâi pleacă Livia, pe urmă tu, arătă spre 
Gherasim, tovarășul profesor și eu o să închei plutonul... 

Profesorul propuse să plece el ultimul, să închidă locuinţa și, 
spre mirarea lui Gherasim, Vicu căzu de acord. Când Ruja se 
duse să-i deschidă Liviei, Vicu îi șopti lui Gherasim că, la 
plecare, în loc să plece, să urce încă un etaj și să-l aștepte. 
Gherasim ridică din umeri: nu pricepea nimic. 

Așteptară cinci minute, pe urmă profesorul îi deschise și lui 
Gherasim. 


Acesta cobori câteva scări, așteptă să se închidă ușa 
apartamentului profesorului, apoi urcă repede spre etajul doi. 
După cotitură se așeză pe o treaptă. După alte cinci minute 
apăru și Vicu. Cobori și el două-trei scări, apoi când se închise 
ușa profesorului, urcă cu pași de pisică până la Gherasim. 

— De ce toate astea? întrebă Gherasim. 

— Vreau să fiu sigur de el. 

— De profesor? 

— Da. 

— Crezi că?... 

— Nu știu... Vreau să mă conving. 

Profesorul întârzie mai mult de un sfert de oră, deși se 
înțeleseseră ca, imediat după plecarea lui Vicu, să pornească și 
el. In cele din urmă apăru și Ruja: cercetă cu băgare de seamă 
scările, închise ușa și ascunse cheia sub preș. Apoi cobori. Vicu 
așteptă câteva minute și, după ce se convinse că profesorul a 
plecat cu adevărat, cobori, luă cheia și deschise ușa. Gherasim 
tocmai atunci ajunse acolo când Vicu ridică de pe podea un 
cartonaș. 

— Ce-i? 

— Uită-te! întinse cartonașul lui Gherasim. Era chiar fotografia 
de bacalaureat. Pe spate, câteva cuvinte scrise cu un creion 
roșu: 

DI. Tomescu, 

Suntem în podul catedralei catolice. 

— Dar asta înseamnă că... 

— Da, asta înseamnă... Vâri fotografia în buzunar, închise ușa 
și cobori scările urmat de Gherasim. 

Podul catedralei catolice, luminat numai de razele lunii prin 
cele câteva ţigle de sticlă, părea un imens cavou. Peste tot 
atârnau de grinzi prapuri daţi la reformă, capete de sfinţi sparte, 
cădelniţe ruginite și tablouri cu maica precista. Umbrele erau 
părelnice, iar mirosul de tămâie și aer stătut împrumuta podului 
ceva misterios, straniu. Horvath se lovi de o statuie de ipsos a 
sfântului Antoniu și începu să înjure. Vocea i se risipi încet, ca un 
ecou. 

Bărbuţ își aprinse o ţigară. Flacăra chibritului, neverosimil de 
puternică, îi lumină faţa: părea turnată din ceară. 


Un timp nu-și vorbiră. Nu se auzea decât vântul ţiuind printre 
ţigle. Pe urmă, undeva într-un colţ trosni pardoseala, de parcă 
cineva ar fi încercat să se ridice în picioare. 

— Cine-i acolo? strigă Horvath, și toţi din jurul lui tresăriră cu 
teamă. 

— Eu, Balș, se auzi o voce subţire, plângăreaţă. 

Horvath sări în spatele unui stâlp și ceilalţi îi urmară exemplul. 

— Eşti singur? 

— Da. 

— Vino la lumină! 

Se auziră nişte pași târșâiţi, pe urmă un om îmbrăcat cu un 
veston larg apăru sub dâra de lumină. 

— Ce cauţi aici? 

Cel întrebat abia acum observă armele în mâinile celorlalți. 
Începu să tremure ca varga: 

— Locuiesc aici. 

Bărbuţ aprinse un chibrit și se apropie de locatar; era neras, 
deși părea îngrijit. În loc de cravată purta o lavalieră neagră, 
pătată. 

— Eşti artist? 

— Da. 

— Şi ce lucrezi dumneata? 

— Fur. 

Horvath izbucni în râs. 

— Percheziționează-l. 

Bărbuţ îl îmbrăţișă și, cu mișcări iuți, îi goli toate buzunarele. 

— N-are nimic, doar câteva buletine... 

— Oho, atunci ne cunoaștem... Dumneata ai fost arestat la 
pichet alaltăieri seară... Cum ai scăpat de la poliţie?... 

— Ştiţi, n-am ajuns până acolo. Eu am plecat imediat, după 
primul colţ. Nu-mi place poliţia. 

— Și acum spune care e numele dumitale adevărat. 

— Vasilică Balș. 

— Ei, bine, domnule Vasilică, du-te și culcă-te. 

— M-am răzgândit. Am să mă mut de aici. 

— Nu acum. 

— Cine mă oprește? Eu sunt un cetățean... 

— Du-te și culcă-te, îl îmbrânci Horvath. Și, ca să fie mai 
convingător, îi arătă carabina. 


Vasilică Balș se retrase fără cuvânt și se culcă peste niște 
prapuri. 

Trecură vreo două ore de așteptare până ce sosi Livia. La 
început se auziră pași pe scara în spirală, apoi scurte bătăi în 
ușă. 

îi deschise Horvath. 

— Ceilalţi când vin? 

— Vor sosi pe rând... Urmează tovarășul Gherasim, tovarășul 
Vicu, apoi tovarășul profesor... 

— Totul e în ordine? 

— Da. Tovarășul Vicu a fost și în recunoaștere. O să vorbiţi cu 
el. 

Se așeză lângă Albu, peste niște piese de ipsos, în lumina unei 
raze. 

— Pachetele sunt acolo în colţ, arătă spre prapurii unde 
dormea Vasilică. 

Horvath se duse la artist, îl trezi. 

— Stai, frate, că perinele pe care dormi tu sunt din dinamită. 

Vasilică Balș ţâșni în picioare. Alergă în celălalt colț al podului 
unde stătea Bărbuţ. 

După un sfert de oră, Horvath începu să se îngrijoreze. 

— Poate li s-o fi întâmplat ceva?... 

— Nu cred, străzile sunt pustii. Nu m-am întâlnit cu nimeni. 

— Nu te-a urmărit cineva? 

— Nu. Am venit dinspre strada din spatele catedralei. Așa m-a 
învăţat tovarășul Vicu. 

Pentru orice eventualitate, Horvath închise din nou ușa și se 
postă lângă ea. După vreo zece minute se auziră pași pe scările 
metalice. 

Sosi profesorul. El era și mai mirat decât ceilalți de 
neprezentarea lui Gherasim și a lui Vicu. Vru să se ducă să-i 
caute, dar Horvath nu-i dădu voie. 

— Nu mai pleci acum... 

— Dar dacă li s-a întâmplat ceva?... 

— Cu atât mai mult. 

După alte zece minute se auziră din nou pași. 

Horvath deschise siguranța armei și o ţinu întinsă spre ușă, 
până ce auzi cele patru bătăi scurte. 

Vicu se interesă imediat de profesor. 


— Da. A sosit cu câteva minute înaintea voastră. 

— Domnule profesor, i se adresă Vicu scoțând fotografia din 
buzunar, cunoașteţi fotografia asta?... 

Ruja se dădu câţiva pași îndărăt. 

— E fotografia mea de bacalaureat... 

— Spune, Horvath, cine e Tomescu? 

— Un fost comisar de poliţie... 

Vicu întinse fotografia lui Ruja. 

— E scrisul tău? 

— Dar ce s-a întâmplat? se interesă Horvath, care nu pricepea 
nimic. 

— E trădător, îl lămuri scurt Vicu. Uite, citește și tu. 

Horvath citi cele câteva cuvinte de pe spatele fotografiei, apoi 
Vicu scoase pistolul din buzunar. Ruja se mai dădu câţiva pași 
îndărăt, până ajunse în apropierea orgii. Se lovi cu palmele de 
clape și sunetul profund, ca un ecou de pe altă lume, îl sperie și 
mai mult. 

— Nu, nu... își puse mâinile în faţa ochilor. 

— Stai! îl opri Horvath pe Vicu. Doar n-o să tragi aici. Atunci 
nu mai ieşim niciodată vii din catedrală. 

— Ai dreptate, la asta nu m-am gândit. Il spânzurăm. Ideea i 
se păru bună și mulţumit de această soluţie se întoarse spre 
Ruja. Și nu te omorâm ca pe un câine, întâi o să te judecăm. Ai 
cinci minute, să faci mărturisiri. 

Ruja nu scoase niciun cuvânt. Rezemat de orgă căută privirile 
celorlalţi dar toţi îl priveau dușmănos. 

— De ce ai făcut uz de armă la poliţie? îl întrebă Horvath după 
o pauză. Ştiai foarte bine consemnul. De ce? 

Ruja nu răspunse la nicio întrebare: ţinea gura întredeschisă și 
respira zgomotos. 

— Cele cinci minute au trecut, domnule Ruja, spuse Vicu, apoi 
se întoarse spre ceilalţi. N-avem timp de pierdut. Eu sunt militar. 
Trădătorii trebuie să primească pedeapsa cuvenită. Privi 
întrebător spre Horvath. Acesta clătină din cap. Aprobă și 
Gherasim, apoi și Bărbuț spuse un „da” abia perceptibil. In clipa 
aceea Vicu îl descoperi pe Balș. Asta cine mai e? 

— Un pungaș, îl lămuri Horvath. L-am găsit aici în pod. 

— Dumnezeu te-a adus aici. Tot ne trebuia un călău. 


— Eu, domnilor sunt un pungaș cinstit, pe mine să mă lăsaţi 
afară din afacerile dumneavoastră murdare. 

Vicu îl ţintui cu pistolul. 

— Să știți că nu mă speriaţi. În catedrală nu se poate trage, 
pentru că zgomotul s-ar auzi până în piaţa primăriei. Şi motiv să 
mă spânzurați, n-aveţi... 

Vicu îl privi cu dispreţ apoi căută o frânghie. Ruja nu scoase 
niciun cuvânt de parcă ar fi amuţit. Pricea doar cu ochi sticloși 
pregătirile făcute de ofițer. Se cutremură abia atunci când Vicu îi 
porunci să urce pe o ladă. Livia se întoarse spre perete și-și vâri 
capul în niște prapuri plini cu praf. Vasilică Balș își închise și el 
ochii, și-i deschise doar atunci când auzi zgomotul lăzii date la o 
parte. Ruja, luminat numai de la mijloc în jos, se bălăngănea ca 
purtat de vânt apoi, cu o zvâcnire se chirci și în clipa următoare 
picioarele i se înmuiară ca niște frânghii. 

Vasilică Balș scoase un țipăt scurt și se trase mai spre perete: 
nu-și putea lua privirile de la profesor. Işi spuse mai mult pentru 
sine: 

— De ce dracu am venit eu în catedrală?... 

După o scurtă consfătuire, Vicu, însoţit de Livia, plecă cu un 
pacheţel sub braţ. 

După ce pașii lor se îndepărtară, sări Gherasim la. Horvath: 

— De ce ai permis să plece fata cu el?... Cu ce drept i-ai dat 
voie să plece? 

— Nu tipa ca un isteric... „Cu ce drept”... în primul rând, dacă 
ar fi plecat cu Vicu un bărbat, ar fi fost mult mai bănuitor. Și în 
al doilea rând, îl însoțește numai până la pod. Și în al treilea 
rând, s-a prezentat voluntar. Şi în al patrulea rând... dar ce 
importanţă are că e femeie sau bărbat?... N-avea nicio grijă, 
sarcina noastră nu va fi cu nimic mai ușoară... 

Până în zori, când începu să se lumineze, reușiră: să-și creeze 
câteva posturi de control, de unde puteau să; cuprindă strada 
principală a orașului. Vasilică Balș, care se trezise și el, îi urmări 
cu oarecare teamă. Vru s-o șteargă de câteva ori, până ce 
Horvath îl ameninţă că dacă se mai apropie o dată de ușă, îl 
spânzură. 

— Dar mie mi-e foame. 

— Și mie, îi răspunse Horvath. Culcă-te și dormi. Când dormi 
nu ţi-e foame. Pe urmă, cercetându-l mai cu băgare de seamă, 


descoperi la el niște pantofi ascuţiţi, galbeni, așa cum avusese și 
primarul. Îl întrebă: De unde ai pantofii aceștia? 

— Mi i-a împrumutat un om. Stătea întins în faţa primăriei. Era 
mort. Tot nu mai avea nevoie de pantofi. Nu-i. Așa?... Dacă-ţi 
plac, pot să ţi-i dau ţie. Spune, tu ești șeful? 

— Ce fel de șef? 

— Păi, șeful băieţilor, arătă spre Albu și Gherasim. După cum 
te porţi, am impresia că ești nou în meserie. N-ar trebui să 
rămâneţi împreună. Cel mai bun lucru e să vă risipiţi. La ce ați 
lucrat? _ 

Horvath nu pricepu mare lucru din cele spuse de Balș. Il privi 
bănuitor. 

Balș continuă: 

— Ştiu. Voi aţi fost la Banca Românească. N-ar fi trebuit să-l 
omorâţi pe paznic. E stare de asediu. Dacă vă prinde, vă 
împușcă pe loc. Spune, de ce vrei să mă bagi și pe mine la apă? 
Lasă-mă să mă duc. 

— Nu te las, pentru că o să-ţi umble gura. 

— Mie? Se vede că n-ai auzit de mine... Unu e Vasilică Balș! 
Nu-s de azi, de ieri în meserie. Lasă-mă să mă duc... 

— Nu. Stai aici... Hai, mai repede. Du-te lângă prapurii aceia și 
culcă-te! 

Până la prânz nu se întâmplă nimic, doar comandantul militar 
german ordonă o paradă în faţa primăriei. De sus, din podul 
catedralei, se puteau vedea toate pregătirile. 

— În curând intrăm și noi în acţiune, spuse Horvath, care 
stătea de pază lângă o ţiglă ridicată. Nu risipiţi gloanţele! 

— Nu crezi, întrebă Gherasim, că ar fi bine să mai aşteptăm 
puţin? 

— De ce să așteptăm? 

— Să vedem ce se întâmplă... 

— Ți-e frică?! 

— Nu mi-e frică! M-am gândit că ar fi păcat să murim stupid. 
Trăind suntem mai de folos decât morţi, chiar dacă ni se va da 
frumosul titlu de erou. 

— Dacă ţi-e frică, poţi să te duci. 

— Nu mi-e frică și nu-ţi permit să-mi vorbeşti așa! Dacă tu 
crezi că e bine ce facem, atunci e în regulă. Asta am vrut ca să- 
ţi spun. 


Horvath îl măsură din priviri și vru să-l îmbrăţișeze. De fapt, și 
el s-a gândit o clipă dacă e bine ce face și a ajuns la concluzia 
că da. Cu atât mai mult că n-ar fi avut putere să stea ascuns 
acasă, s-o privească pe Florica, paturile. Se temea la gândul că 
s-ar putea ca Sofica să întrebe odată: „De ce nu mai vine tati 
Rudi?” 

Parada militară a fost deschisă prin împușcarea unui maior 
german care trecea în revistă trupele motorizate gata de 
defilare. 

— Bravo, Gherasim! strigă Horvath, și puse și el arma la umăr. 
Nu știam că ești un ochitor atât de bun. 

Gherasim îi cercetă faţa. Era netedă, fără cute, ca o minge. 
„Uite, stă aici, împușcă SS-iști în amintirea lui Pascu, și acasă îl 
așteaptă fetiţa și nevastă-sa”. Și de bună seamă, ar fi fost pe 
deplin justificat dacă rămânea acasă, abia venise din închisoare. 
Dintr-o dată îi veni să-i strângă mâna, dar nu cuteză să se 
apropie de el: „O să creadă că sunt un copil”. 

— Nenorociţilor! gemu Vasilică Balș. Aţi înnebunit?!... 

— Taci! îi strigă Horvath. Dacă mai scoţi un cuvânt, te împușc! 
Îţi dai seama că acum nu ne mai temem să folosim armele. 

Vasilică Balș se lăsă în genunchi și începu să se roage cu voce 
tare. 

Parada militară se contramandă și se ordonă percheziţionarea 
caselor, care începu prin spargerea tuturor vitrinelor din centru. 

De sus, orașul părea un furnicar. Patrulele motorizate 
cutreierau orașul, din când în când se auzeau împușcături și 
uneori ţipete. Gherasim stătea la ţigla ridicată a acoperișului. 
Privea strada cenușie, părăsită, forfota nemților. Deodată se 
cutremură întreaga clădire și orașul încremeni într-o tăcere 
stupidă. Nu se mai auzea decât ecoul vag al unei imense 
explozii. 

— Podul! strigă Horvath. 

Ochii îi sclipeau de parcă ar fi privit într-un punct 
incandescent. 

— Ai auzit? Podul, repetă lui Gherasim, ca și cum acesta n-ar fi 
auzit explozia de mai înainte. Vicu a aruncat podul în aer! 

Bărbuţ se apropie și el de Gherasim. 

— Poate acum nu ne vor căuta pe noi. 


Lui Gherasim i se făcu milă de el. Desigur, Bărbuţ se gândește 
la nevasta sa, la fiul său. Tocmai vru să-l îmbărbăteze, când se 
auziră ciocănituri la ușa podului. Până și Horvath tresări. Pe 
urmă, când se auziră din nou ciocăniturile, făcu semn celorlalţi 
să nu se clintească. 

— Nemţii? întrebă abia perceptibil Gherasim. 

Horvath clătină din cap. Albu, speriat, scăpă arma din mână. 

Ciocăniturile de afară se înteţiră și se auziră comenzi scurte, 
militărești. 

Bărbuţ fugi în celălalt colţ al podului, dar se întoarse îngrozit: 

— Nu-i nicio altă ieșire! 

— Știu, făcu Horvath. Numai pe aici, unde sunt ei. 

De afară, cineva începu să bată în ușă cu patul unei puști. 
Gherasim își potrivit carabina la umăr. 

— Nu, îi făcu semn Horvath. N-are niciun rost. Ascundeţi 
armele. 

Vasilică Balș se căţără pe o grindă laterală, pe urmă, 
nemulțumit de ascunzătoare, cobori și începu să alerge în toate 
părţile. li tremurau buzele și abia se mai putea ţine pe picioare 
de frică. 

Afară vacarmul creștea. 

— Nicio rezistență, dădu ordin Horvath, altfel ne împușcă pe 
loc. 

Gherasim se duse la el și-i întinse mâna. Horvath, ca și când în 
clipa aceea acesta ar fi fost lucrul cel mai firesc, i-o scutură 
zdravăn, bărbătește. 

Strivită de gloanţe, broasca cedă, și în cadrul dreptunghiular 
al ușii apărură două ţevi de pușcă-mitralieră. 

2 

Tapetul din camera de lucru a lui Wollman, imitație de mătase 
chinezească, a fost ţesut în fabrica lui. S-au demontat două 
jacarduri late și s-au montat din nou, cap la cap, spre a putea 
țese o mătase de cinci metri lățime, atât cât era și lățimea 
camerii lui. 'Ţesătorii, doi maiștri francezi, aduși de la Lyon 
anume pentru această comandă, au fost răsplătiți împărătește, 
deși, tot timpul lucrului, îndrăgostiți de ţuica românească, au 
umblat pe două cărări. Baronul, mulţumit de munca lor, le-a 
oferit un contract pe termen de cinci ani, cu un salariu fabulos, 
dar maiștrii străini n-au primit oferta. 


Acum, după zece ani, tapetul a mai pierdut din luciul de 
altădată: dacă s-ar fi luat tablourile de pe pereţi, desigur urmele 
lor curate ar fi izbit ochii. De aceea, ele și-au păstrat locurile lor 
din prima zi, bineînţeles, o dată cu ele și mobilele, care n-au 
permis timpului și prafului să atace mătasea. Dar nu numai 
tablourile și mobilele n-au fost mutate. În general, lucrurile din 
camera lui Wollman aveau locurile lor consfinţite, ca niște 
relicve preţioase, a căror mutare ar fi periclitat întreaga lor 
existență. Baronul și fiica lui, Clara, știau acest obicei. lar 
Walter, valetul, singurul om din personalul de serviciu al casei 
care avea acces în această cameră, învățase aceste reguli 
nescrise. De aceea, pentru nimic în lume, n-ar fi mutat cu un 
centimetru un obiect de pe biroul baronului. Și asta nu pentru că 
îi era teamă că baronul ar observa acest lucru, ci dintr-o 
obișnuinţă rigidă, prusacă. 

Camera Clarei era cu totul altceva: aici nu exista un singur ac 
care să nu-și fi schimbat poziţia de trei ori pe zi. De aici, din 
această încăpere, răzbăteau zgomote în camera baronului. 

Wollman, rezemat de biroul de stejar masiv, privea ţinuta 
impecabilă a valetului. Tăcea. | se părea ciudat că, de când îl 
știa, nu l-a văzut niciodată cu un nasture lipsă, sau cu haina 
pătată. Mai mult chiar: niciodată n-a întârziat, și baronul nu-și 
aducea aminte să fi lipsit vreodată din casă. Nu era oră din zi 
sau din noapte, fie că era ora șase dimineaţa, sau două 
noaptea, ca Walter să nu fi venit la chemarea soneriei. De multe 
ori, și mai ales în prima perioadă, Wollman a încercat să-l 
spioneze, să-l prindă cu treaba nefăcută. Bineînţeles, fără 
succes. Walter era corect și punctual ca un ceasornic elveţian. 
Nici să-l descoasă vreodată n-a reușit: la toate întrebările despre 
viaţa lui, despre dorinţele lui, despre visurile lui, Wollman n-a 
aflat nimic, și asta îl enerva. De aceea, în faţa lui Walter avea un 
mic complex de inferioritate. De multe ori, și mai ales atunci 
când l-a găsit în camera Henriettei, a vrut să-l concedieze, dar 
tot de atâtea ori s-a răzgândit: un alt valet cum era Walter n-ar 
fi găsit niciodată. Walter vorbea patru limbi europene și juca la 
fel de bine poker sau șah ca tenis sau popice. Nimeni din casă 
nu l-a văzut trist sau vesel. Walter era întotdeauna serios, gata 
de orice serviciu.. Și acum, stând lângă ușă, gata să răspundă la 
întrebările baronului, avea ceva oficial, milităresc în el. 


— L-ai anunţat pe comandantul orașului? 

— Da, domnule baron. Vine la ora unu. 

Walter mai avea o calitate. Era informat ca o agenţie de 
presă. Nu se petrecea nimic în casă, în stradă, în oraș sau în 
lume de care el să nu fi știut. Dacă, prin absurd, l-ai fi întrebat: 
„Ce spui, Walter, o să plouă mâine?” El ţi-ar fi răspuns prompt: 
„Barometrul arată senin, înseamnă că va fi timp frumos”. La 
început, aceste cunoștințe multiple ale lui Walter îl amuzau pe 
Wollman, pe urmă a început să le ia în serios, iar acum, în 
ultima vreme, se folosea din plin de ele. 

— Ce se aude în oraș? 

— E ordine, domnule baron. Evreii au fost evacuaţi la Oradea. 
Cei din categoria a doua poartă stele. De azi au pornit și 
tramvaiele. 

— Comandantul știe că sunt evreu? 

— Dumneavoastră sunteţi baron, domnule Wollman. 

— Bine, Walter. Clara ce face? 

— Se plictisește, domnule baron. 

Fără să vrea, Wollman aruncă o privire spre birou unde, sub 
cristalul gros, șlefuit de un sticlar venețian, era întins un 
calendar etern. Walter îi urmări privirile și lăsă ochii în jos. 

— Îmi permiteţi să mă retrag? 

— Du-te, Walter. 

Baronul așteptă până ce Walter închise ușa în urma lui, pe 
urmă își puse ochelarii și se așeză la birou. Lângă calendarul 
etern, așezată pe un mic postament de argint, stătea o statuetă 
mică, negricioasă, un Budha cu un zâmbet mărunt, inexplicabil 
de obtuz, ca și cum ar fi crescut în el, în chip stăruitor, toate 
plăcerile lumii. Lui Wollman îi plăcea să se joace cu această 
statuetă; poate și pentru că era o amintire de la Henrietta, 
singura pe care o socotea neîntinată. 

Undeva, într-unul din sertarele ascunse ale biroului, erau 
câteva scrisori de la dânsa și un jurnal redactat ca de o elevă de 
liceu, pe care îl găsise abia după moartei ei. Atunci și-a dat 
seama că Henrietta ar fi vrut mult mai puţin decât i-a dat și mult 
mai mult decât era în stare să dea. 

Se uită la ceasornicul de pe birou. Mai avea trei sferturi de oră 
până la sosirea comandantului orașului. Scoase o cheiță din 
buzunarul vestonului și descuie sertarul unde ţinea jurnalul. 


Carneţelul, de mărimea unui bloc-notes normal, avea scoarțele 
legate în piele de căprioară. Ori de câte ori îl răsfoia. Il supăra 
faptul că lipseau primele cincizeci și nouă de pagini, scrise 
înainte de a fi cunoscut-o pe Henrietta. Își spunea totuși, cu 
oarecare satisfacție, că Henrietta și-a reînceput viața o dată cu 
apariţia lui. Filele, trandafirii, pe hârtie „Leykman” cu trei stele, 
foșneau mătăsos, ca frunzele crude ale trestiilor. 

11 MARTIE... 

Azi, în timpul supei, m-a anunțat tata că la ora patru va trebui 
să mă mărit. L-am întrebat cu cine și mi-a spus: „Cu un 
textilist”. Oare cum arată textilistul meu? Oare el mă cunoaște? 
Stie că sunt bolnavă?... Mai am două ore și mă voi mărita cu un 
textilist. Numai să nu semene cu tata și să nu fie bătrân. 
Doamne, de ce n-am curajul să fug... Mă duc până la mama, 
poate ea va putea să-mi spună ceva despre el. 

Mama tot azi a aflat că va trebui să mă mărit. Atâta știa 
despre el, că e de undeva din Balcani. Poate e grec sau bulgar... 
poate nici nu știe franțuzește... Poate are un harem întreg... 
Atunci mă arunc de la fereastră. Da, și tata o să crape de 
ciudă... 

12 MARTIE... 

Sunt foarte fericită Am să dau toate economiile mele fecioarei 
Maria. E tânăr și frumos. Nici în vis nu mi-aș fi putut închipui 
altul mai frumos decât el. E din România. M-am uitat pe hartă. E 
o ţară rotundă ca un inel. Îmi place România. Mă duc la el si n- 
am să mă mai întorc niciodată acasă. Când l-am văzut, n-am 
vrut să-mi cred ochilor. Eram atât de emoționată că n-am putut 
scoate niciun cuvânt ca lumea. Să nu mă creadă proastă. 
Doamne, numai să nu se răzgândească. Are ochii cenușii și 
fruntea lată... Lată cum n-am mai văzut la niciun om până 
acum. 

Wollman închise jurnalul și se privi în oglinda cristalului de pe 
birou. 

„Da, fruntea și acum e lată. Poate chiar mai lată ca înainte. E 
semnul unui început de chelie”. Zâmbi amărui și rămase așa, 
nemișcat, multă vreme. „De ce recitesc acest jurnal? Dacă aș 
vrea aș putea s-o spun pe de rost fiecare însemnare după dată. 
Dar la ce bun? Nu e un semn al bătrâneţii? Nu, nu trebuie să fie 
asta”. 


Tulburările din ultimele zile din oraș l-au electrizat parcă. 
Simţea că se va întâmpla ceva. Ce anume încă nu știa precis, 
dar bucuria unei activități mai energice îl ţinea încordat și ar fi 
vrut ca lucrurile să se precipite. În cei patru ani de război, cu 
toată agitația naționalistă, cu mizeria, cu haosul aparent, s-a 
plictisit enorm. Toate relaţiile îi erau rupte cu străinătatea și se 
simţea un omuleţ provincial. Era conștient și de puterea și de 
averea lui: poate de aceea inactivitatea pe plan mare l-a obosit 
mai mult decât dacă ar fi trebuit să se zbată cu o concurenţă 
bazată pe hazard. Acum știa precis de ce recitise jurnalul. Era 
un fel de bun rămas de la tot ce-l mai lega de trecut. Puse 
jurnalul la loc și închise sertarul cu cheia. 

în camera Clarei domnește o dezordine cumplită. Până și 
tablourile (unul cu geamul spart) atârnă strâmb pe pereţi. Patul 
răvășit, cu perinele și plapuma pe parchet, întregește numai 
decorul. Clara, în pijama, stă trântită cu burta pe pat și citește. 
Cu picioarele bate tactul unei melodii transmise prin radio. 
Lectura nu o absoarbe în întregime. Lucrarea lui Wilhelm 
Dorpfeld, „Troja und Illion”, plină cu ilustraţii despre munca de 
arheolog a lui Henrik Schliemann, e o carte pe care o poţi citi 
fără să te gândești la ea. Mai ales dacă cunoști Iliada și Odiseea 
lui Homer. Singurul lucru interesant în ea e viaţa plină de 
aventuri a săpătorului și voinţa de fier cu care a lucrat acesta 
până în ultimele clipe ale vieţii sale. 

Clara răsfoiește, plictisită, filele. De trei zile, de când au intrat 
nemţii în oraș, n-a mai ieșit din casă. Stă ca o condamnată între 
cei patru pereţi ai camerei. Azi, dacă n-ar fi fost porcăriile din 
oraș, ar fi trebuit să se vadă cu Gigi. Gigi e cel mai drăguţ băiat 
dintre toţi cunoscuţii ei. Are mustăţi a la Clark Gabie și știe să 
înoate ca un rechin. În urmă cu zece zile a sărit de două ori una 
după alta, de pe trambulina cea mare. Toată lumea s-a adunat 
în jurul lui să-l admire. Desigur, acum și el stă acasă și se 
plictisește. Ce păcat... Dacă n-ar fi intrat nemţii, ar putea să vină 
până aici ca să danseze. Gigi dansează ca un înger. In fond ar 
putea să-l sune la telefon, dar e bâlbâit și asta o enervează. Gigi 
numai atunci e drăguţ când tace. Odată, la o serată, din glumă, 
i-au lipit peste gură un plasture. A fost tare nostim. 


Walter intră fără niciun zgomot. Nici măcar ușa nu scârţâie în 
urma lui. la o poziţie oficială, tușește ceremonios, apoi se 
apleacă spre Clara: 

— Domnul baron vă roagă ca de la ora unu să nu vă mai 
plictisiţi. Vrea să fie liniște... 

Clara apucă ceasul deșteptător de pe noptieră şi-l aruncă 
furios spre valet. Acesta, obișnuit cu asemenea ieșiri, prinde 
deșteptătorul din zbor și continuă fraza, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic: 

—... pentru că soseşte domnul colonel von  Hiibs, 
comandantul orașului. 

Vrea să plece, dar Clara îl cheamă înapoi: 

— Walter! 

— Da, domnișoară Wollman. 

— Ce știi tu despre Schliemann? 

— A făcut săpăturile la Hâsarlâc. El a descoperit rămășițele 
Troiei. 

— Nu asta te-am întrebat. Ce știi despre viaţa lui? 

— A fost vânzător la o prăvălie, pe urmă băiat de bord pe un 
vas. In drum spre Venezuela a naufragiat, a ajuns portar la o 
agenţie comercială din Amsterdam. Pe urmă a străbătut Rusia 
făcând comerţ cu indigo. Dacă vreţi amănunte, avem o carte în 
biblioteca domnului baron. E cu dedicație de la autor. Pot să mă 
retrag, domnişoară Wollman? 

— Du-te dracului! 

— Mulţumesc, domnişoară Wollman. 

Se retrage și Clara își trage o perină sub cap și privește 
pierdută tavanul. Se simte groaznic de nefericită. Sunt țări și 
orașe unde nu e război, unde oamenii fac ce vor, unde nu sunt 
nevoiţi să stea în închisorile camerelor. Acolo, peste mări, 
departe, totul e mai frumos. Până și numele oamenilor sunt mai 
frumoase: Pedro în loc de Petru, Jo în loc de losif, Rositta în loc 
de Rozalia și Clarisse în loc de Clara. Clara... ce nume vulgar! 
Cum de au botezat-o părinţii cu un nume atât de oribil? 

Când e tristă, îi place să privească tavanul. Acolo, în albul 
plafonului, își poate închipui alei de palmieri, plăji, orașe cu 
nume sonore: Copacabana, Miami, Rio de Janeiro... Ce minunat 
ar fi să poată spune unei prietene că și-a petrecut iarna undeva 
în California, sau că a dansat cu Jo la Trocadero. Dar așa?... îi e 


rușine să spună cuiva că a fost la Buziaș, sau că a băut un pahar 
de Fetească la „Decarul de Treflă”. O clipă are remușcări pentru 
că și-a însușit filosofia doctorului Molnar, un bătrânel cuminte, 
prieten intim al familiei, pe urmă plescăie din buze: „Vax. El tot 
e ramolit. La ce i-ar mai folosi o călătorie la Copacabana? Lui nu. 
Dar mie?” 

Cunoștea istoria statelor Americii de Sud mai bine ca istoria 
Europei. In gând a fost alături de căpitanul Mojeda Alonso, când 
acesta a văzut în 1499 pentru prima oară țărmurile Braziliei, 
care, după patru secole, după izgonirea împăratului Don Pedro, 
avea să se numească Estados Unidos de Brazii. Ar fi putut să 
înșire toate orașele de seamă ale acestei imense ţări: Sao-Paulo, 
Santos, Bahia, Pernambuco, Porto-Alegre. Știa care anume 
regiuni sunt în tierra caliente, în tierra fria, în tierra templada. 

Privirile i se pierd din nou în albul tavanului. În cei cinci ani de 
război nici măcar filme americane n-a văzut. 

Nu-și mai poate închipui faţa lui John Garfield sau buclele 
Veronicăi Lake. Or fi îmbătrânit și ei?... 

Dincolo, în camera de lucru a lui Edy, așa-i spunea lui taică- 
său, când erau în doi, se auzi pocnetul unei uși trântite. 
„Desigur, a venit comandantul orașului. Dacă nu i-ar fi fost lene, 
s-ar fi sculat să se ducă pe coridor să-l surprindă pe Walter 
trăgând cu urechea la ușă. „Ce o fi cu omul ăsta?...” 

îl ura pe Walter pentru că nu voia să vadă niciodată femeia în 
ea, ci numai stăpâna. Asta îi știrbea orgoliul. 

Odată, înadins, l-a sunat și l-a primit dezbrăcată, dar Walter, 
ca și cum n-ar fi văzut nimic, s-a aplecat reverenţios, pe urmă s- 
a dus la dulap și i-a adus pijamaua. 

— Să nu răciţi, domnişoară Wollman. 

în clipa aceea ar fi fost în stare să-i dea o pereche de palme, 
sau să împlânte coupe-papierul în el. Walter, de parcă i-ar fi 
ghicit gândurile, luă cuţitașul de argint de pe masă şi-l ascunse 
în bibliotecă. 

— Să nu vă tăiaţi, domnişoară Wollman. 

— Am să-ţi dau o palmă... 

— O să vă doară mâna, domnişoară Wollman. 

Pe vremea când umbla la școală, Walter se pricepea bine să 
extragă rădăcina pătrată, să calculeze suprafaţa unui triunghi 


isoscel, să conjuge verbele neregulate franţuzești sau să înșire 
fauna nevertebratelor. 

Walter i-a împrumutat și primii bani și tot el a învăţat-o să 
danseze conga. De unde știa el toate astea?... Nu pricepea 
nicicum de ce Walter se mulțumește cu o slujbă înjositoare de 
fecior de casă, când oricare firmă din oraș l-ar angaja bucuros în 
posturi bune și bine retribuite. 

Clara și-a dat seama că, uneori, și tatăl său e dezarmat în faţa 
valetului. Însuși faptul că juca biliard cu el, sau că îl chema al 
patrulea la masa de joc, avea o oarecare însemnătate. Wollman 
nu era omul care să intre în legături intime cu orișicine. Trăia 
retras, ca un pustnic. De multe ori, Clara l-a întrebat de ce, și el 
i-a răspuns pe scurt: 

— De aceea... 

Ce însemna acest „de aceea” nu și-a putut explica niciodată. 
Se întreba numai dacă taică-su a trăit la fel și înainte de a fi 
rămas văduv, sau nu. Despre maică-sa nu știa mai nimica. De 
altfel, nici nu era permis să se vorbească despre dânsa în casă. 
Numai Wollman avea acest drept, dar și atunci numai pentru 
simple comparații nevinovate: 

— Tu ai pielea la fel de albă cum a avut-o și maică-ta. 

Atât. Dincolo de aceste comparații, ea nu exista. În orice caz 
nu pentru Clara. Odată, când socotise ea că Edy e mai bine 
dispus decât de obicei, l-a întrebat de ce nu pomenește 
niciodată nimic despre dânsa. 

— Pentru că tu nu trebuie să afli nimic rău despre maică-ta. 
De aceea. Tu ești fată deşteaptă, Clara, nu mă mai sâcâi. 

lar Walter nu voia să spună ce știe. 

— Eu am servit-o la fel cum îl servesc și pe domnul baron. Nu 
știu nimic altceva, domnișoară Wollman. 

Totuși, Clara îl bănuia că minte: odată, când era plecat în oraș, 
s-a dus în camera lui și i-a cotrobăit prin sertare. Printre niște 
hârtii a dat de o fotografie a maică-sii. Era o poză la fel cu aceea 
pe care o avea și Edy în portmoneu. Atunci a crezut că Walter a 
furat fotografia, dar mai târziu, deși nu avea niciun motiv 
concret, se încredinţase că poza aflată la Walter trebuie să aibă 
o însemnătate deosebită. Ce anume nu-și putea închipui. De 
aceea, neputându-și satisface curiozitatea, Clara se adresă 
doctorului Tiberiu Molnar. 


La început, doctorul încercă s-o refuze. 

— Nu, nu pot. O să se supere Edy dacă-ţi spun ceva. 

— El nu trebuie să afle, domnule Molnar. Zău! E vorba de 
mama! Am și eu dreptul să știu. Dumneavoastră mi-aţi spus că 
și noi, femeile, ar trebui să avem aceleași drepturi cu bărbaţii. 
Sau aţi renunţat între timp la părerile dumneavoastră sociale. 

— He, he, rise Molnar subţire. Acum mă șantajezi... Mereu am 
spus eu că drepturile necucerite se răzbună. Bine, Clara. Dar 
tatăl tău să nu afle. 

— N-o să afle niciodată! Jur!... 

Doctorul a condus-o în camera de lucru a baronului și a împins 
cristalul de pe birou. Într-un colţ, sub calendarul etern, era 
prinsă într-o pioneză o bancnotă de cinci sute de lei. 

— Vezi bancnota asta? 

— Da, domnule Molnar. 

— Apoi asta e. Acum hai să punem cristalul la loc. 

În clipa aceea a intrat Wollman. Faţa i s-a întunecat; pe urmă, 
ca și cum n-ar fi văzut nimic, îl bătu pe Molnar pe spate. 

— Ei, bătrâne prietene... Văd că nu te-ai lăsat de chestiile tale 
socialiste... Educi tineretul, sau, mai bine spus, lupţi pentru 
emanciparea femeii... Pe urmă, brusc se întoarse spre Clara: 
Vrei să ne lași puţin singuri?... 

Abia după două săptămâni s-a întâlnit Clara din nou cu 
doctorul. 

— Vreţi să continuaţi, domnule Molnar?... Ce e cu bancnota 
aceea? 

— Nu pot să-ţi spun nimic, fetița mea... Edy mi-a cerut 
cuvântul... 

— Dar el n-o să afle niciodată... 

— Nu se poate. Cuvântul meu e cuvânt de onoare... 

Atât a aflat Clara: că maică-sa s-a sinucis într-un orășel din 
Franţa, în ziua când ar fi trebuit să se reîntoarcă în ţară. 
Probabil, nici ei nu-i plăcea aici. De multe ori s-a întrebat de ce 
nu-și vinde Edy fabricile și de ce nu se mută, undeva, într-o ţară 
din Apus; doar are și acolo o serie de întreprinderi, unele chiar 
mai mari decât cele de aici. Nici la întrebarea asta n-a primit 
răspuns. Wollman ocolea toate răspunsurile și Clara știa că orice 
insistenţă ar fi fost zadarnică. 

Dacă asculta atent, putea auzi discuția din odaia vecină. 


— Cum aţi spus că-l cheamă, domnule baron? 

— Albu. lakob Albu. 

„Oare ce discută despre Albu?” | se pare ciudat că Edy discută 
cu comandantul orașului despre un fost coleg al ei de școală. Se 
ridică de pe pat, se duse la ușă. Auzi un foșnet ușor de hârtie: se 
aplecă la gaura cheii şi-l văzu pe comandantul orașului răsfoind 
niște foi ministeriale. Văzând faţa încruntată a ofițerului, îi veni 
să râdă; nu-și închipuise niciodată că un comandant al orașului 
ar putea fi atât de caraghios. Câteva fire de păr galbene (un om 
cu voinţă ar putea să le numere), aduse din spate de la ceafă 
până la frunte, îi mascau chelia lucioasă. Se uită spre Edy. În 
clipa aceasta e mândră de el; înalt, cu spatele lat, pare un atlet 
pe lângă maimuța de comandant. Și câtă demnitate, câtă 
distincţie în fiecare gest!... 

— Albu ați spus? mai întrebă o dată comandantul și urmărește 
cu degetul lista din faţa lui. Da, e aici... lakob Albu... Va fi 
executat mâine la ora șapte... 

Clara tresări: „Executat? O să moară Albu? Cu ce drept 
hotărăsc aceștia moartea unui om care nici nu e de față?” 
incercă să-și imagineze faţa lui Albu, dar n-o putu reconstitui. ÎI 
vedea doar vag, pe urmă fără să vrea îi apăru în faţă silueta lui, 
așa cum o văzuse ultima dată; atunci Albu strângea mâinile lui 
Edy. Unde l-a văzut? Da, pe scările unui vagon de clasa a doua 
ale unui expres. Pleca în Belgia la studii. Da, acum își aduce 
aminte precis. Edy l-a trimis să studieze în străinătate, să facă 
om din el. 

— Despre el este vorba, se auzi din nou vocea lui Wollman. 

— Va fi foarte greu de rezolvat, domnule baron. A fost găsit cu 
niște rebeli care au tras în membrii Wehrmachtului. Va fi foarte 
greu... 

— Dacă n-ar fi fost greu, nu m-aș fi adresat dumneavoastră. 

— Inţeleg, zâmbi comandantul. Dar știți că... 

— Știu. E vorba doar de o simplă dispoziţie... Albu e omul 
nostru... Eu l-am trimis între aceia. Nu puteam să rămân izolat, 
în nesiguranţă... Și n-am știut că dumneavoastră o să reveniţi... 

Comandantul orașului își umflă pieptul și luă o poziţie gravă, 
solemnă. 

— Domnule baron!... 

— Vreau să spun că nu știam că o să reveniţi atât de repede. 


Clara își îndreptă spatele și se întinse. O cuprinse o bucurie 
ciudată, plăcută. Tatăl ei, Edy, salvează viaţa unui om! Ce bine e 
că-i atât de puternic. Acum ar vrea să intre la el, să-l 
îmbrăţișeze... în definitiv, de ce n-ar intra?... Instinctiv, aruncă o 
privire spre oglindă, își aranjează părul și bate ușor în tăblia ușii. 
Pe urmă, fără să aștepte răspuns, intră și, uitându-se spre 
comandantul orașului, se prefăcu mirată: 

— Te-am deranjat, papa? 

Are o voce atât de nevinovată că nu te poţi supăra pe ea. 

Comandantul orașului își bate călcâiele, iar Wollman face un 
pas în întâmpinarea ei. 

— Nu, Clara, nu mă deranjezi... de altfel noi am și terminat... 
Se întoarce spre ofițer: V-aș ruga numai să se rezolve discret, să 
nu afle nimeni dintre cei închiși. Altminteri și-ar periclita viața 
din nou. Înţelegeţi?... 

— Înţeleg, înţeleg, mormăi grav comandantul orașului. În faţa 
unei fete și mai ales în faţa unei fete atât de frumoase, nu poţi 
să nu înţelegi. Arată spre telefon: îmi permiteţi? 

— Poftim, poftim, îi împinge Wollman aparatul în faţă. Desigur 
că da. 

Ofițerul formează un număr. Până ce subalternul solicitat se 
prezintă la celălalt capăt al firului, colonelul von Hiibs își 
netezește chelia cu podul palmei. Clara abia poate să-și rețină 
râsul. Un smoc de păr se dezlipește de pe fruntea 
comandantului și-i cade pe șaua urechii drepte. Pare un băcan 
de provincie, cu un creion la ureche. 

— Hallo, Werner... Da... Celula șaptesprezece nu se execută... 
Da, da, știu despre cine e vorba... Știu... Nu se execută. 
Uitându-se la Clara, i se pare că ea îl admiră. Tușește în palmă, 
pe urmă adaugă în receptor, răspicat: Pe răspunderea mea... 

3 

Nevasta lui Horvath, Florica, e durdulie și are faţa rotundă. 
Niciodată n-a fost frumoasă, niciodată n-a fost urâtă. Cei care o 
cunoșteau mai de mult, și o revedeau după un timp îndelungat, 
exclamau: „Tu, Florică, nu te-ai schimbat cu nimic”. De pe faţă 
nu i-ai fi putut citi niciodată vârsta. La fel de ușor puteai să-i dai 
douăzeci și cinci de ani, ca și treizeci și cinci de ani. Numai dacă 
o priveai mai atent, îi descopereai la tâmple câteva fire albe, 


care o trădau că era mai aproape de treizeci și cinci decât de 
prima cifră. 

Florica nu era pretențioasă. Era a patra fiică a unui frizer sărac 
din Caransebeș, așa că s-a învăţat cu greul încă din copilărie. 

Primii bani i-a câștigat la o fabrică de plicuri. Avea unsprezece 
ani și era slabă ca o trestie. La un control făcut de inspectorii 
Camerei de Muncă, patronul atelierului de plicuri a fost 
condamnat la cinci sute de lei amendă, iar ea concediată. S-a 
angajat la Odol, și a umplut pe zi două sute de tuburi cu pastă 
de dinţi. Patru ani a lucrat fără întrerupere, până când părinţii ei 
s-au mutat la Arad. Aici s-a angajat la o fabrică de săpun, pe 
urmă la uzinele de textile ale lui Wollman. A lucrat la 
scărmănătoria de bumbac și, după statisticienii necinstiţi ai 
baronului, a înghiţit peste două sute de grame de scame pe an. 
La scărmănătorie, oamenii îmbătrânesc într-un an cât alţii în doi. 
Aici, pielea feţei pierde din elasticitate, orbitele se adâncesc, iar 
ochii devin palizi, împăienjeniţi. Florica își dădea seama de acest 
lucru, dar nu s-a plâns nimănui. Numai seara, stând în același 
pat cu soră-sa, privea obosită tavanul și visa un cămin, și un soț 
cu o meserie cinstită, care să-i facă copii, și de Paști și de 
Crăciun să-i aducă mici cadouri. N-a avut parte. E drept, la 
început când l-a cunoscut pe Andrei, acesta i-a promis marea cu 
sarea. 

— Ai să vezi, Florică, nu peste mult, noi o să fim tare fericiţi. 
Dar nu numai noi. Toată lumea... Pentru că așa nu mai poate să 
rămână multă vreme. Sie va schimba totul. Altminteri, eu ca 
simplu ţesător va trebui să mă tem de șomaj, sau să lucrez 
pentru un salariu care să ne ajungă numai pentru mâncare. 

— Chiar dacă n-o să fie schimbările de care vorbești, Andrei, 
alături de tine voi fi totdeauna fericită. 

N-a fost. Andrei își petrecea mai tot timpul în afara casei, la fel 
de fel de întruniri sau la închisoare. Vecinii o întrebau de ce nu 
se desparte de el: 

— Ţi-a făcut un copil și te-a lăsat aici ca pe o ludă. Nu vezi, 
madam Horvath, că soţul dumitale e mereu arestat? De ce nu-l 
lași în plata domnului?... 

„Madam Horvath” le întorcea spatele și vecinii o socoteau 
smintită. 


— Muncește ca o proastă pentru trântorul ei și el stă și se 
îngrașă undeva la Aiud, sau la Timișoara. 

Poate că dacă n-ar fi fost fetița la mijloc, lucrurile s-ar fi 
petrecut altfel. Cu vreo șase luni în urmă a făcut cunoștință cu 
un plăpumar. După două zile, acesta a vizitat-o acasă și i-a cerut 
voie să i se mărturisească. Fără ca ea să-i fi răspuns ceva, 
plăpumarul începu ca la spovedanie. 

— Scumpă doamnă Horvath. Eu sunt un om cinstit. Am 
patruzeci și opt de ani și sunt văduv de patru ani de zile. La 
început n-am mai vrut să mă însor: Mi-am spus: „Rudi, tu ai trăit 
destul, pregătește-te de bătrâneţe”. Am un atelier pe bulevard. 
Nu sunt nici bogat, nici sărac. Am de toate... Nici bolnav nu 
sunt... Numai genunchiul drept mă doare, când se schimbă 
vremea. Dar cine n-are reumatism la vârsta asta... De aia am 
venit la dumneata. Știu totul. M-am interesat. De o nevastă ca 
dumneata aș avea nevoie... Nu e greu să divorţezi acum. Mai 
ales dacă e la închisoare!... 

Florica l-a dat afară. Plăpumarul, însă, s-a încăpățânat. Venea 
în fiecare zi. A încercat să se apropie de Sofica. Îi aducea 
dulciuri, jucării. Pe urmă, de Paști, a adus cele două plăpumi. In 
zadar a încercat Florica să se împotrivească. El nu și nu... A vrut 
chiar să se ducă la Timișoara să stea de vorbă cu Horvath. Cu 
timpul, Florica s-a obișnuit cu el și, dacă o zi nu venea, îi simţea 
chiar lipsa. Vecinii, bineînţeles, au început s-o bârfească. De 
asta i-a păsat Florichii cel mai puţin. Dacă n-ar fi fost fetiţa, 
poate l-ar fi lăsat pe Horvath. 

Fetița exista, însă, și în fiecare seară înainte de culcare o 
întreba: 

— Mico, când vine tăticu?... 

Nu dormea decât dacă-i răspundea „mâine”. 

— Dar mâine vine sigur? 

— Da, Sofica, mâine vine sigur. 

Uneori nu adormea nici dacă i se spunea: „Mâine vine sigur”. 
Stătea în pat și se uita la fotografia lui taică-su, care era agăţată 
pe peretele din faţa patului. 

— Mico, așa-i că tăticu e tare? 

— Tare, Sofico. 

— Poate să-l bată și pe măcelarul din colț. Așa-i? 

— De ce să-l bată? 


— Pentru că e rău. Umblă cu un cuţit și-i plin de sânge. 

Altă dată întreba dacă taică-su o să vină cu bani și dacă o să 
aibă destul de mulţi ca să plătească datoriile de la băcănie. 

— Da, Sofico. 

Acum, când Andrei s-a întors de la Timișoara și l-a dat afară pe 
tati Rudi, Sofica a stat tot timpul lângă el; îi mângâia faţa, îl 
mirosea de parcă ar fi vrut să ia cunoștință cu toate simţurile ei 
de existenţa lui. 

— E atât de bine că ai venit, tăticule! 

Abia după ce s-a anunţat sfârșitul alarmei, a avut timp 
Horvath să discute cu nevastă-sa. 

— Ai așteptat mult, Florica, dar nu în zadar. Acum a sosit 
timpul despre care vorbeam. Vezi, pentru asta am fost eu la 
închisoare. 

— Vreau să-ţi spun ceva, Andrei... 

— Dar nu despre Rudi. Eu l-am uitat... Jură că nici n-ai să te 
mai gândești la el. 

Florica a plâns de bucurie. Pe urmă l-a rugat să nu se mai 
amestece în nimic care i-ar putea periclita iarăși libertatea. 

— Tu ţi-ai făcut datoria, să mai muncească și alţii. Stai acasă! 
Tu nici n-ai văzut când a crescut fetița noastră. Tu ai văzut-o 
numai din când în când, și te-ai mirat cât de mult a crescut. Stai 
acasă, Andrei... 

în noaptea acea, după miting, Horvath a căutat să-i explice: 

— Va trebui să lucrez mai mult, dar n-am să te mai părăsesc. 
Voi rămâne aici în oraș, lângă tine. Şi să nu crezi că va fi ușor 
din primele zile. Dar din zi în zi, și asta e sigur, va fi tot mai bine. 
Numai un an, doi să mai ai răbdare. Tot ai pierdut atâta vreme 
cu mine. Pe urmă, s-o îmbuneze, a arătat prin fereastră spre 
cer: Vezi steaua aceea mare? E luna. 

— Știu. Dacă e palidă o să plouă... 

— Da. Îmi pare bine că n-ai uitat. 

— Cum să uit. Ori de câte ori ies în stradă și văd castanii 
văruiți, îmi aduc aminte că pe vremuri, când ai fost mic, ai cules 
castane pentru foc. 

— Da. Pentru că ardeau bine. Întinse mâna și-i pipăi umărul. 
Am să rămân totdeauna lângă tine. 

Și acum, când a spus că va rămâne pentru totdeauna acasă, 
iată că numai după două zile a dispărut din nou. Prea multe 


lucruri se zvoneau despre el ca să fi putut rămâne liniștită 
acasă. Unii spuneau că au auzit că a fost împușcat în cetate, iar 
alţii susțineau că au vorbit cu martori oculari care l-au văzut 
spânzurat în apropierea gării. 

Cum toți arestaţii au fost duși în închisoarea cetăţii, Florica 
trecu Mureșul să se intereseze de soţul ei. În poarta 
penitenciarului, un soldat german îi ceru legitimaţia. 

— Ce cauţi aici?... 

— Pe soţul meu. Am auzit că e arestat. 

— Atunci du-te în curtea mare, o îndrumă santinela. Acolo, 
după casa aceea galbenă. 

Florica ocoli clădirea cu pricina și se pomeni într-o curte mare, 
unde, în faţa unei mese lungi, stăteau înșiraţi o mulţime de 
oameni. 

O femeie în vârstă își frângea mâinile și plângea încet, cu 
sughiţuri. O altă femeie, grasă, îmbrobodită, care frământa între 
degete niște mătănii din mărgele de lemn, se certa cu un 
băietan care îi luase înainte cu un loc. 

Florica se așeză la capătul rândului și așteptă până după 
prânz, când își făcu apariția un plutonier înalt, cu un dosar în 
mână. Oamenii treceau unul câte unul în faţa lui și-i spuneau 
câte un nume. Plutonierul își controla listele cu vârful unui pistol. 

— Petcu ai spus?... Petcu... Petcu... Da, a fost executat. Altul 
la rând. 

— Horvath. 

— Horvath... Horvath... 

Plutonierul a ajuns cu ţeava revolverului la numele lui 
Horvath. Întrebă: 


— Acela gras? 

— Da. 

— Nu-l poţi vedea. Altul la rând... 
4 


Celula în care sunt închiși Horvath și Gherasim e o încăpere 
mică, întunecoasă. Lumina nu pătrunde aici decât spre amurg, 
când apune soarele, deoarece singura ferestruică, tăiată în 
apropierea tavanului, e înspre apus. Dinspre coridor, deși ușa e 
cu gratii, nu răzbate decât o pâlpâire de lumină palidă de la un 
felinar de furtună, agăţat undeva în dreapta celulei. În tot timpul 


zilei, de altfel, acesta e singurul semn că și dincolo de ușa de 
fier este viaţă. 

Soldaţii care fac de pază nu se arată decât o dată pe zi, când 
aduc o zeamă de varză în nişte gamele ruginite. În restul 
timpului, pe coridor domnește liniștea. O liniște de cavou. ȘI 
zidurile groase, aproape de doi metri, îţi dau aceeași impresie. 

Când s-a zidit cetatea, pe vremea celui de-al doilea pașalâc 
otoman din Transilvania, Hassan Pașa, atotputernicul stăpân al 
orașului, temându-se de armatele din Panonia, a ordonat 
întărirea zidurilor cu încă cinci rânduri de cărămizi. Pivniţele, 
care acum servesc de închisoare erau încă de pe vremea aceea 
renumite pentru răceala lor. Ani de-a rândul, aici au fost 
depozitate produsele podgoriilor de la Miniş, pe care le 
cumpărau și le vindeau niște neguţători din Fanar. 

Cu ani în urmă, Horvath a mai fost în pivnițele acestei cetăţi, 
dar atunci nu era decât un simplu vizitator: venea la șase 
octombrie al fiecărui an, cu școala, sub conducerea unui 
profesor de istorie, să serbeze comemorarea executării celor 
treisprezece generali răsculați în 48 împotriva monarhiei. 

În muzeul cetăţii erau expuse veșmintele și armele celor 
condamnaţi, și școlarii atingeau oţelurile săbiilor cu sfială și 
pietate. 

Pe atunci, amicul Andrei n-ar fi crezut niciodată că „odată, 
peste ani, va fi și el închis în aceste beciuri igrasioase, 
așteptând răpăiturile vestitoare de moarte ale tobelor. 

— Nu ţi-e frig, Gherasim? 

Gherasim nu răspunde. Gândurile îi zboară aiurea, dincolo de 
aceste ziduri groase, în oraș, pe strada Brâncoveanu, la maică- 
sa. 

A plecat de acasă în ziua sosiri lui Horvath. De atunci, nimeni 
dintre ai lui nu mai știe nimic despre el. Erau clipe când nici lui 
nu-i venea să creadă prin câte a trecut în aceste câteva zile. 
Prea au fost pline, prea au fost bogate, ca să nu plătească 
pentru ele. 

Uneori îi apărea în faţă maiorul care inspecta trupele 
motorizate gata de paradă, și atunci, fără să vrea, simţea în 
umăr reculul armei. Dacă nu l-ar fi împușcat, poate acum n-ar 
trebui să stea aici, așteptând apelul care îl va duce în faţa 
plutonului de execuţie. 


Dar nu! În amintirea lui Pascu a trebuit să ragă cocoșul. În 
amintirea lui și pentru ca grăsunul ăsta din faţa lui să nu mai 
stea la pușcărie. N-avea remușcări și totuși... 

In fond n-avea decât douăzeci și patru de ani și atâta putere în 
braţe, încât dacă n-ar fi știut că zidurile sunt groase, s-ar fi 
apucat să le sfarme cu pumnii. 

— Scoală-te că ai să răcești! îi mai spuse Horvath, fără să se 
întoarcă spre el. 

— Lasă-mă în pace!... Știu ce fac... 

Horvath nu se supără. Se ridică în vârful picioarelor și-și apasă 
faţa de gratii: 

— Nu se vede nimic! spune după un timp, dezamăgit. Doar 
cerul... Ba nu... Acum a apărut și un nor... E mic și alb... 

— Taci! A 

Gherasim e iritat. incă nu s-a obișnuit cu viaţa de închisoare. 
Dacă nu i-ar fi rușine de Horvath, ar bate cu pumnii în pereţi, ar 
plânge, ar urla să i se audă vocea până departe în oraș. E bine, 
însă, că până la urmă își dă seama că totul ar fi inutil: și plânsul 
și urlatul. Cu Horvath vorbește când prietenos, când dușmănos. 
Totuși, îi pare bine că nu e singur. Singur ar înnebuni. Păcat 
numai că Horvath nu e înţelegător. Pentru că ori de câte ori îi 
vorbește de cei de acasă, Horvath, ca un diplomat, schimbă 
discuţia și se întreabă dacă Farcaș sau Suru au reușit să ajungă 
până la Radna. 

în prima zi de închisoare, Gherasim l-a întrebat de ce nu vrea 
să vorbească despre cei de acasă. Horvath îi explică: 

— Pentru că atunci ne muiem. Şi ăsta e cel mai periculos lucru 
într-o închisoare. Și, ca să fie mai convingător, îi povesti despre 
căderea lui și despre primele luni de temniţă. Mi s-au părut o 
veșnicie. Primele douăzeci de zile au fost mai lungi decât ultimii 
trei ani. Și din cauza mea au fost mai lungi!... M-am gândit tot 
timpul acasă, la nevastă, și-mi venea să urlu de deznădăjduit ce 
eram... 

în cele din urmă, Gherasim a înţeles că nu e bine să se discute 
despre cei de acasă. N-a înţeles, însă, de ce nu vrea Horvath să 
răspundă la nicio întrebare după stingere. A insistat mult, dar 
Horvath s-a încăpățânat ca un catâr. Apoi, nemaiputând răbda, 
aproape că s-a rugat de el: 


— Bine, am înţeles că nu vrei să discuţi după ce te-ai culcat. 
Răspunde-mi numai la întrebarea asta: de ce? 

— Pentru că noaptea trebuie să dormi! De aia! Când mănânci 
puţin, trebuie să completezi hrana cu somn. Altfel te macini. 

— Dar eu nu vreau să mă îngraș ca tine! 

— Mai bine gras, decât schelet. 

Pe Gherasim îl supăra și faptul că Horvath nu-și ieșea 
niciodată din sărite, oricât de urât i-ar fi vorbit, sau s-ar fi răstit 
la el. 

— E o crimă să te enervezi, sau să te cerți cu tovarășul tău de 
celulă, îl lămuri Horvath. E un fel de mic pas spre trădare. 

Și ce era și mai groaznic era faptul că nu se plictisea. Și acum 
stă de o oră la geam, să vadă un nor. Gherasim încearcă să 
ghicească viaţa lui de familie, dar n-are niciun punct de reper, 
așa că renunţă. 

Deodată, Horvath se întoarce spre Gherasim: 

— Seamănă cu o barcă. 

Gherasim nu mai poate răbda. Sare în picioare şi-l apucă pe 
Horvath de haină: 

— Tu stai la geam și te distrezi!... Poate ţi s-a urât cu viaţa. 
Eşti obosit... Nu știu... Și nici nu mă interesează... Eu vreau să 
trăiesc însă!... Auzi?!... Eu n-am decât douăzeci și patru de ani! 


— Şİ eu vreau să trăiesc, îi răspunse Horvath, fără să se 
întoarcă de la ferestruică. Pe urmă, într-un târziu, continuă pe 
un ton mult mai scăzut: Acum nu se mai vede nici norul... 

Neavând ce face, Gherasim se așeză înapoi pe ciment. După 
un timp, simte că îl pătrunde umezeala și-și trage o scândură 
sub el. 

O vreme, nu se aude decât vântul jucându-se prin frunzișul 
castanilor de lângă cetate și susurul liniștitor al Mureșului. 

Horvath știe să se bucure de orice fleac. Işi reține până și 
respirația, numai să nu-i scape un clipocit. Cum stă pe scăunel 
şi-l privește pe Gherasim, i se face milă de el. În fond are 
dreptate. E aproape copil. 

„Poate n-ar fi trebuit să-l iau cu mine în podul catedralei — își 
spune după un timp. Da, mi-am pierdut capul. M-au îmbătat cele 
câteva zile de libertate. Mitingul, arcul de triumf... Niciodată n- 
aș fi crezut că o să fiu iarăși arestat. Săraca Florica... Va trebui 


să mă aștepte din nou; dar poate că de data asta mă așteaptă 
zadarnic...” Gândul că s-ar putea să nu mai iasă, îl făcu să se 
cutremure. „Poate n-ar fi trebuit să-l gonesc pe plăpumar... Nu, 
la asta n-am voie să mă gândesc”... își strânse haina la piept. 
Un timp trase cu urechea, dar nu mai auzi nici foșnetul 
frunzelor, nici susurul apei. Era o liniște grea, plină de 
ameninţări. 

Simte cum o sudoare rece îi năpădește tot trupul. „Ce bine că 
ai venit acasă, tăticule...” Ce mi-a mai spus Sofica?... Da, ceva 
despre un măcelar... că are cuțite... Doamne, doamne, cum de 
n-am fost atent...!” 

— Gherasim. 

— Da. 

— Ce se poate face cu un măcelar? 

— Cu ce? 

Horvath ar vrea să se scuze, dar nu vrea să pară slab în faţa 
lui Gherasim. 

întoarce vorba: 

— Mi-a spus ceva Farcaș despre un măcelar. Trebuia să-i 
comunic ceva și acum nu-mi vine în minte ce. 

Simţind că i se umezesc ochii, se caţără din nou pe scăunel și 
privește pe fereastră. De afară se aud pașii stridenţi ai unui 
gardian bocănind pe coridorul celulelor. „Ce caută gardianul aici 
la ora asta?... Nu cumva?...” Horvath n-are timp să-și sfârșească 
gândul: se aude clinchetul unor chei și un gardian tânăr apare în 
faţa ușii. 

Intră. Văzându-l pe Horvath cocoţat pe scăunel, îl trage de 
mâneca hainei. 

— La ce te-ai uitat?... Hai?... 

Vorbește gros și zidurile umede îi îngroașă și mai mult vocea. 

— La cer, îi răspunde politicos Horvath. 

El cunoaște regulile închisorilor: politeţe și supunere. E o 
tâmpenie să te simţi jignit, să-ţi înrăutăţești și mai mult situaţia. 

Gardianul îl măsoară din priviri: grăsunul e groaznic de 
antipatic. Îi spune cu o superioritate ironică: 

— De mâine îl poţi privi de aproape... Și tu și „tovarășii” tăi. 
Pe urmă strigă din toate puterile de parcă ar fi comandat un 
regiment întreg: Alinierea!... 

— Unde mergem? îl întrebă Horvath calm. 


— Eşti foarte curios, grasule... Dar nu te teme, o să afli 
curând. Haide. Înainte marș!... 

Traversează un coridor lung, întunecat. Gherasim are o 
presimţire ciudată, inima îi bate în gâtlej. Se trage mai aproape 
de gardian: 

— De ce ne-aţi mutat de acolo? 

Gardianul îl măsoară din priviri, îl vede copil, răspunde ca și 
cum prin asta ar vrea să se scuze. 

— Pentru că aţi fost condamnați. 

— Fără proces? 

— Fără. Nu ţi-aș fi spus dar ești încă tinerel. Să ai timp să te 
rogi. Poate te iartă dumnezeu... 

Se opresc în faţa unei uși durată din bare de fier, păzită de o 
sentinelă. 

— Şi ăștia? întreabă fără curiozitate sentinela apoi tacticos le 
deschide ușa. 

Celula cea nouă e mai încăpătoare, are și două priciuri de 
lemn. Şi trei cunoscuți: Albu, Bărbuț şi Vasilică Balș. 

— Acum putem ţine și o ședință, spune Horvath cu răutate. 
Poate chiar de aceea ne-au adus aici. Ce zici Albule? 

Albu nu-i răspunde: stă cu capul lăsat în palme și nu tresare 
decât când sentinela întreabă dacă vor să stea de vorbă cu 
preotul penitenciarului. 

— Nu, răspunde Horvath în numele tuturor. 

— De ce să vină preotul la noi, întreabă speriat Vasilică Balș. 
Doar nu!?... 

— Nu, îl liniștește Horvath. E un obicei aici în cetate. Vaticanul 
trimite peste tot misionari, doar o trece cineva la catolicism. 

— Glumești? 

— Știţi foarte bine că eu nu glumesc niciodată. 

După o oră apare un subofițer, ridică în faţa fiecărei uși un 
felinar de furtună și se uită la numărul celulei. In dreptul celulei 
17 se oprește, scoate o cretă din buzunar și desenează o cruce 
pe zid. Albu care stă lângă ușă îl privește mirat. De pe frunte i 
se preling broboane mari de sudoare. Așteaptă până ce 
subofiţerul se îndepărtează și abia atunci se întoarce spre 
Horvath: 

— De când v-au adus și pe voi aici, mi-e teamă. Un subofițer a 
făcut un semn lângă ușa noastră. Asta ce înseamnă?... 


Horvath nu-i răspunde, stă cocoţat pe banca de lemn și 
privește pe ferestruică: 

— E minunat aici. Voi nici nu vă daţi seama ce priveliște 
frumoasă se întinde în faţa voastră. Se vede o ramură de castan 
și, de departe, vârfurile sălciilor de la Mureș. Când o să stau de 
vorbă cu comandantul, am să-l rog să mă ţină aici toată viața. 

— Ce o fi însemnând? mai întreabă o dată Albu. 

— Probabil o să fim invitaţi la balul mascat al garnizoanei, 
spune Horvath, apoi continuă cu observaţiile sale despre natură: 

— De s-ar fi sădit castanul măcar cu o jumătate de metru mai 
încoace, acum l-aș vedea în întregime. E atât de preocupat de 
castan că nu vede, nu aude nimic. 

Văzând feţele înciudate ale lui Albu, Balș și Bărbuţ, Gherasim 
zâmbește. „Ce om de treabă e Horvath. Nu te lasă o clipă să te 
închizi în tine. Îţi vorbește fel de fel de fleacuri și îţi atrage 
atenţia mereu în altă parte”. Acum îi pare rău că nu l-a înţeles 
mai din timp, încă în celula cealaltă. Aici, însă, stând cu mai 
mulţi oameni împreună, îl putea examina mai bine. Horvath 
vorbea într-adevăr despre fleacuri, dar toată fiinţa lui era 
permanent încordată ca un arc. Tresărea la fiecare zgomot 
suspect. Gherasim era convins că se consumă mult mai mult 
decât toţi ceilalți la un loc, dar știe să-și păstreze calmul. Și azi 
după masă, după ce au epuizat toate subiectele de discuţie și 
atmosfera a început să fie încărcată, Horvath a propus să se 
joace nasturi. Toţi își rupseră nasturii de prisos de pe haine și 
începură să joace, ca pe vremuri, în copilărie. În timpul jocului, 
Gherasim făcu o descoperire care îl amuză: valoarea relativă a 
nasturilor. Afară, în viaţa de fiecare zi, un nasture valorează 
exact atât cât dorește croitorul, și anume, ţine legate cele două 
aripi ale vestonului. Aici, în celulă însă, valorează mult mai mult: 
e și nasture, dar mai e ceva. Fără nasturi s-ar fi gândit tot timpul 
la plutonul de execuţie. _ 

Până și Balș, care la început era vorbăreţ, s-a închis în el. li e 
teamă de moarte. Tresare la cel mai mic zgomot. Își blestemă 
strămoșii că i-a trecut prin cap să doarmă în podul catedralei. II 
întreabă pe Horvath: 

— Şi ce o să se întâmple cu mine dacă mor? 

— Am să te înmormântez... 


— lar eu am să le spun totul. Că în viața mea n-am avut armă 
în mână. Eu sunt un pungaș cinstit. Nu-s ucigaș. 

— Eşti erou, dragă Vasilică Balș. 

— Eu nu vreau să fiu erou. Eu vreau să trăiesc. 

— Ca să poţi fura, dragă Vasilică Balș? Ai avut ghinion că am 
dat peste tine. 

Acum nu mai filosofează. Și-a dat seama că nu folosește la 
nimic. E lucru mare să te împaci cu tine însuţi. La prânz era încă 
desperat: și-a povestit întreaga viață. Când Gherasim, plictisit 
de trăncăneala lui, a vrut să-l întrerupă, Horvath i-a făcut semn 
să-l lase să continue. Balș aruncă o privire plină de recunoștință 
spre el și nu se lăsă rugat. Continuă: 

— Aveam zece ani când am furat pentru prima oară. O vergea 
de alun. Era a profesorului de aritmetică. N-am putut învăţa 
niciodată care e numitorul și care e numărătorul. Le încurcam. 
Ba spuneam că ăl de sus, ba că ăl de jos. Mă bă tea. l-am furat 
vergeaua. Niciodată n-am avut o satisfacție mai mare ca atunci. 
Acasă o duceam prost. Am furat un stilou și întreaga noastră 
familie a mâncat o săptămână. La doisprezece ani am furat în 
tramvai și am fost arestat. Am fost dus la Casa de Corecţie din 
Timișoara. In. Cei trei ani, cât am stat acolo, am învăţat toate 
tainele meseriei. Luni de zile am învăţat cum se fură un ceas de 
mână, pe urmă, un an întreg, am exersat să cotrobăiesc prin 
buzunarele oamenilor fără să fiu simţit. Cred că dacă m-aș fi 
făcut iluzionist, nu m-aș fi făcut de rușine. În cel de-al treilea an 
de corecție, să nu mă plictisesc, schimbam actele pedagogilor. 
Când m-am mutat la București l-am cunoscut pe Fănuţă, l-am 
rugat să mă examineze. Dacă nu ne împușcă mâine am să vă 
povestesc de Fănuţă. Asta a cutreierat toate capitalele Europei. 
Cred că n-a existat un pungaș mai mare ca el. Cum spuneam, |- 
am rugat să mă examineze. „Bine”, mi-a spus. Ne-am urcat în 
tramvaiul douăzeci și patru și mi-a arătat un individ. „Îl vezi pe 
tipul ăla gras de lângă fereastră?” „Da!” i-am spus. „Scoate-i 
cravata.” Am îngălbenit. Tipul pe care mi l-a arătat era îmbrăcat 
în uniformă de ofițer. Era colonel, sau așa ceva. Mă apropii de el 
și constat că e singurul tip izolat în tramvai. Imediat mi-am dat 
seama că Fănuţă vrea să mă încerce în serios. Mă duc lângă tip 
şi-l cercetez cu amănunţime. Îl întreb dacă nu e din Galaţi. Își 
ridică fața și mă străpunge cu privirile. Eu cu ochii la cravată. 


Era legată strâns, cu nod mic. Îl calc pe picioare. Se uită în jos; îi 
cercetez ceafa. Eram la Armenească. Ofițerul a coborât la 
Brezoianu. Fănuţă îmi face semn să coborâm și noi. Coborâm la 
stația următoare și-mi spune: Nu ești de București. Du-te înapoi 
în provincie. Gigi m-a minţit. Mi-a spus că lucrezi clasa întâi”. l- 
am spus să se caute în buzunarul de la piept. A băgat mâna în 
buzunar și a scos cravata ofițerului. M-a sărutat în mijlocul 
străzii... Am lucrat ca un dumnezeu... 

Mai târziu, Gherasim l-a întrebat pe Horvath: 

— De ce l-ai lăsat să trăncănească atâta? 

— Pentru că omul, când simte că i se apropie sfârșitul, ar vrea 
să lase cât mai multe urme. Nu vrea să dispară fără urme. E 
groaznic să mori, să știi că n-a rămas nimic după tine. Uită-te la 
pereţii acestei celule. Vezi inițialele astea? Aproape inconștient, 
fiecare deținut își sapă inițialele în perete. Fiecare vrea să lase 
ceva posterităţii. 

De undeva, la capătul coridorului, se aude zgâlțâitul unei uși, 
apoi strigătul de spaimă al deţinuţilor din prima celulă. Sar cu 
toţi la ușă. Horvath abia poate să-i tragă înapoi și să-i înghesuie 
într-un colț. 

— Liniște. 

— Ce-i, ce se întâmplă? întreabă Albu îngrozit. 

— Nu știu, răspunde Horvath sec. 

Se aude deschizându-se cea de-a doua celulă, a treia. Ne scot 
în curte, constată Horvath. 

Gherasim ar vrea să întrebe de ce, dar e atât de încordat încât 
nu reușește să mormăie niciun cuvânt. 

în cele din urmă apar doi gardieni în faţa celulei lor. Deschid 
ușa de fier și le fac semne să iasă. Primul e Gherasim. Pornește 
înainte cu mâinile în buzunar, mașinal, până ce aude comanda 
să ridice mâinile. Işi ridică amândouă mâinile și se ţine de ceafă. 
În urma lui aude pașii greoi ai lui Horvath. Parcă pașii lui 
Horvath îl liniștesc puţin. Au ceva acești pași, ceva liniștitor, ca 
pe vremuri cântecul de leagăn al maică-sii. Dacă nu altceva, 
prezenţa. Şi acum nu se teme de nimic mai mult decât de 
singurătate. 

„Poate o să ne împuște” — își spune și, spre mirarea lui, inima 
nu îi bate mai puternic. Pășește mașinal, puţin buimăcit, atâta 
tot. Oare totul să fie atât de simplu?... Urcând scările de 


cărămidă roșie își aduce aminte de scările din casa Li viei. Oare 
ea pe unde o fi? Ar vrea s-o știe pe undeva pe aproape să-i vadă 
ochii migdalaţi. „In fond ieri seară când am fost la ea, ar fi 
trebuit s-o îmbrăţișez sau să-i mângâi părul, cel puţin”. 

în curtea dreptunghiulară a închisorii era mult soare. 
Gherasim trebui să-și țină câteva clipe ochii închiși să poată 
vedea totul în jur. Peste tot, la umbra clădirilor, erau deţinuţi. 
Unii îmbrăcaţi în uniformele armatei române, probabil prizonieri, 
sau oamenii lui Vicu, iar alţii, muncitori. Unul i se păru cunoscut. 
Era un lăcătuș de la Astra cu care luptase alături la aeroport 
împotriva detașamentelor germane. 

— De ce ne-au adus pe toţi aici? îl întrebă Balș pe Horvath. Ne 
ţin o predică. 

— Tu ești cam tâmpit, Vasilică. Nu vezi că au fost mobilizați 
toţi deţinuţii. O să asistăm la o execuţie. 

— Mie nu-mi plac execuțiile. V-am spus-o încă acolo în 
catedrală. Sau te pomenești că e vorba de noi... 

— Taci!... 

Gherasim se uită și el la Horvath, să afle amănunte dar 
Horvath privea ţintă spre un colţ al curţii. Gherasim se uită și el 
într-acolo și nu văzu decât un zid scorojit, lăsat liber. 

Gardienii îi împinseră până aproape de un perete. Gherasim se 
nimeri între Albu și Bărbuț. Amândoi priveau ţintă spre zidul 
scorojit. Albu intră în vorbă cu un prizonier și Gherasim n-auzi 
decât câteva cuvinte din discuţia lor. Începu să tragă cu urechea 
când auzi cuvântul pod. 

— Ce spui? se întoarse el spre prizonier. 

— Aia doi care au aruncat podul în aer... 

— Ce e cu cei doi? 

— Vor fi împușcați. 

Simţi cum încep să-i tremure genunchii. Căută spre Horvath, 
dar acesta privea în altă parte. Ar trebui făcut ceva. Doar n-o să 
stăm aici, cu mâinile în sân, privind cum Livia și Vicu vor fi 
executaţi. Se trase mai aproape de Horvath. Tocmai când 
ajunse lângă el se auzi vocea unui subofițer ordonând ceva pe 
nemţește. 

— Ai auzit? îl întrebă pe Horvath. 

— Da. Taci. 


De undeva de sub poarta boltită apăru o companie și în urma 
lor Vicu și Livia. Vicu avea jumătate din faţă arsă și cămașa 
militară ruptă până la curea. Livia nu părea emoţionată: pășea 
liniștită, cu pași mari, egali. În ochi i se citea o curiozitate 
ciudată, agresivă. Fură duși până la zidul scorojit. Gherasim se 
uită ţintă spre ei. Auzi ca prin vis citirea unei sentinţe, apoi mai 
mult bănui decât văzu alinierea companiei de execuţie. 
Gherasim simţi cum Horvath îl strânge de braț. Vru să se 
întoarcă spre el să-i mulţumească pentru asta, dar n-avea timp. 
Ar fi vrut să întâlnească privirile Liviei. Ea însă se uita drept 
înainte, în sus peste poarta arcuită unde printre zidăria veche, 
mucezită, răsărea o creangă de castan. Gherasim privi și el într- 
acolo. Când auzi rafala simţi și mai puţin strânsoarea lui 
Horvath, dar nu-și luă privirea de la creanga de castan. Pe urmă 
când fu târât spre celulă, mecanic își ridică din nou mâinile la 
ceafă și ochii i se înceţoșară. Vag auzi vocea lui Horvath care 
începu să povestească ceva despre niște câini de vânătoare. 
Probabil ca oamenii să nu se gândească la Vicu. In clipa aceea, 
Gherasim îl urî și pe Horvath pentru tăria lui. Seara nu voi să 
mănânce și Horvath îl ameninţă cu bătaia. 

— Ești ca o femeie... Crede-mă, și Livia și Vicu mi-au fost la fel 
de aproape ca și ţie. Poate chiar mai mult. Tocmai ca moartea 
lor să nu fie zadarnică, n-avem voie să ne înmuiem... înţelegi? 
Eu am nevoie de un Gherasim gata de luptă, puternic, nu de 
unul cu lacrimi în ochi... _ 

în zori, pe la patru, se auzi o rafală de pistol automat. Ingroziţi, 
se uitară unul la celălalt. Gherasim îl privi fix pe Bărbuţ care 
stătea sub ferestruică. „Uite ce ciudat îi crește barba ăstuia, 
constată în gând. Numai în cele două părţi ale bărbiei. Dacă și- 
ar lăsa barbă ar semăna cu un popă de la Șiria, care părea că 
avea două ciocuri”. Din senin, își aduse aminte de o poză dintr-o 
carte de istorie. Un domnitor român, un fanariot, căruia îi 
creștea barba la fel. Cum l-a chemat?... Uite că nici acum nu-și 
aduce aminte. Nici atunci, la școală, nu i-a putut reţine numele. 
Ceva Mavrocor sau Marcovdat.. 

Se aude o nouă rafală. 

— Ne împușcă, strigă deznădăjduit Bărbuţ, care până acum 
stătuse nemișcat ca în biserică. 

Albu, încremenit, se reazemă de umărul lui Balș. 


— Ssst, mormăie furios Horvath. Liniște! Aduceţi patul aici! 

— Ne împușcă! urlă fără întrerupere Bărbuţ. Ne împușcă! Îşi 
strânge capul între pumni. 

Horvath îl lovește cu dosul palmei. Bărbuţ se izbește de zid, 
face niște ochi mari și vrea să strige iar, dar Horvath îl lovește 
încă o dată. Bărbuţ se lasă în genunchi. Un firicel de sânge 
începe să-i curgă dintre buze. Horvath nu-i dă nicio atenţie. Se 
întoarce spre ceilalţi. 

— Liniște! Aduceţi patul! 

Sar cu toţii la pat. În acest timp, Horvath se duce la ușă și stă 
la pândă. 

Se aude încă o rafală. Deţinuţii din celelalte celule încep să 
strige. Cu tot vacarmul acesta îngrozitor, de afară, prin ușa 
rămasă deschisă, undeva la capătul coridorului, se aude un 
zumzăit puternic de avioane și, din când în când, explozii. 

— Vin sovieticii! strigă Horvath. Vin sovieticii!... 

O bombă explodează prin apropiere. Zidul gros transmite 
înfundat bubuitura. Înspăimântaţi, soldaţii de pe coridor încep să 
alerge care încotro. 

— Pleacă mașinile! se aude de afară comanda gardianului șef, 
și un soldat, din fugă, își aruncă grenadele pe coridor. O 
explozie puternică zguduie ușile celulelor. 

— La pământ! strigă cineva. 

Culcat pe burtă, Gherasim își acoperă capul cu palmele. Ușa 
de fier scârţâie din ţâţâni. „Nemţii au deschis ușa” — îi trece 
prin minte. Așteaptă să audă rafala pistolului automat, dar nu se 
întâmplă nimic. Îşi apasă cu atica putere fruntea de ciment că i 
se pare că cineva îi strânge capul într-o menghină. Nemaiputând 
răbda, își ridică privirile. Horvath e în picioare. Stă lângă ușă și 
privește fumul albăstrui al exploziei de pe coridor. Dintr-un 
singur salt, Gherasim e lângă el: 

— Ce s-a întâmplat?... 

— Nu știu... Cred însă că n-o să ne mai invite la balul mascat... 
Sunt grăbiţi... 

— Ce-i, ce-i? se apropie și Albu. Ce s-a întâmplat? 

— Au plecat nemţii! îi răspunde cu superioritate Gherasim. 

— Și nici nu i-am salutat! face cu supărare prefăcută Horvath. 
Își ridică două degete la tâmplă și scuipă scârbit. 


CAPITOLUL IV 

1 

Orașul fu eliberat în două zile. În acest timp, Horvath ajută la 
instalarea lui Albu la prefectura poliţiei și la numirea doctorului 
Molnar Tiberiu, secretarul organizaţiei social-democrate din 
localitate, în postul de prefect. O noapte dormi la poliţie, unde 
participă la trierea deţinuţilor și a funcţionarilor, iar cealaltă 
noapte o petrecu acasă la Suru. Acesta primise o sumedenie de 
instrucţiuni de la Comitetul Central din care trebuiau să 
descifreze sarcinile viitorului comitet judeţean. Înspre zori, în 
timpul lucrului, Horvath adormi cu capul pe masă. Suru îl trezi 
și, când află că nu fusese de două zile acasă, îl dădu pur și 
simplu afară: 

— E o tâmpenie ce faci. Eu am nevoie de oameni cu mintea 
limpede și tu faci totul să n-o ai. Du-te acasă! 

Horvath ieși în stradă și respiră aerul proaspăt al dimineţii. Un 
tramvai gol, ieșit prea timpuriu de la remiză, gonea singur pe 
liniile pustii. În urma lui, praful, hârtiile nemăturate de cu seară 
se împletiră într-o coadă lungă, stufoasă. În fiecare colţ de 
stradă, patrulau militari și muncitori înarmaţi, care-i cerură de 
fiecare dată legitimaţia. Horvath se supuse docil fiecărei 
somaţii, ba se mai amestecă în vorbă cu ei, explicându-le cine a 
fost Marx și Lenin. Soldaţii și muncitorii îl ascultau somnoroși. 
Unul, care moţăia rezemat de ţeava unei arme învechite, îl ocări 
chiar: 

— Lasă vorba, grasule. Hai șterge-o! 

Horvath îi zâmbi, îl salută cu două degete la tâmplă și porni 
spre casă. În apropierea frizeriei lui Breban își aduse aminte de 
Florica și se opri locului, să născocească o justificare plauzibilă 
pentru absenţa lui de două zile. Acum îi părea rău că nu i-a 
trimis vorbă în acest timp; dacă nu altceva, măcar s-o 
liniștească că nu i s-a întâmplat nimic. Se simţea vinovat. Ajunse 
acasă fără să fi născocit ceva. Intră în casă tiptil ca un hoţ, și vru 
să se culce fără s-o trezească pe nevastă-sa. Florica era trează. 
Îi făcu semn să se dezbrace în liniște: 

— O zi întreagă am crezut că ești mort. De ce n-ai venit 
acasă? 

— Am avut foarte mult de lucru. 

— Nu știu ce ai de lucru, dar nu e bine ce faci. 


— Am să-ți explic, Florica. Dar nu acuma. Acum sunt foarte 
obosit. 

— Vii acasă numai când ești obosit. Pentru tine casa asta eo 
casă de trecere. O haltă. Tu nu vrei să trăieşti ca toţi oamenii? 

— Ba da, Florica, înţelege și tu. E vorba numai de câteva zile. 

— Mereu îmi spui așa. Pe urmă zilele se transformă în 
săptămâni și săptămânile în ani. 

— Nu, nu, Florica. Acum e așa cum îţi spun. În câteva zile se 
va înfiinţa comitetul judeţean și atunci totul o să meargă ca pe 
roate. Ai să vezi. S-o liniștească adăugă că o să fie ales și el în 
comitetul acesta și o să aibă un orar de lucru limitat. Numai 
acum, la început, e greu. 

— Da, dar din păcate acest început nu se mai sfârșește 
niciodată. e : 

— Ba da, Florica. Ai să vezi când s-o înfiinţa comitetul 
judeţean. Fără să știe de ce, aveam impresia că noţiunea asta 
de „comitet judeţean” sună pentru cei necunoscători într-un fel 
aparte, impresionant. Florica, însă, nu se impresionă de acești 
termeni. Dimpotrivă, instinctiv avea o repulsie față de tot ceea 
ce nu putea pricepe. Ea ar fi fost mult mai bucuroasă dacă 
Horvath s-ar fi lăsat de politică, de partid și s-ar fi reîntors în 
fabrică și ar fi devenit din nou montator, cum era pe vremuri. Nu 
spuse, însă, nimic din toate astea. Mormăi ceva care putea să 
însemne orice. Văzând că Horvath e atent la ea, spuse cu voce 
tare: 

— Viaţa asta n-o să dureze mult... 

— De ce, Florica? 

— Pentru că asta nu e viaţă... Știu, știu că n-are niciun rost să 
ne certăm acum. Culcă-te și dormi. Ești obosit. Abia te mai ţii pe 
picioare. 

Horvath adormi repede, dar n-avu parte de somn. Pe la ora 
opt, Florica îl trezi. Tinea în mină un exemplar din „Credinţa”. 

— Ce ai făcut cu primarul? 

— Cum ce am făcut cu el? întrebă Horvath cu ochii cârpiţi. Nu 
știu de niciun primar. Lasă-mă să dorm! 

— Da, dar nu în casa asta, și începu să plângă. 

Supărat, Horvath se ridică în coate: 

— Ce vrei de la mine? De ce nu mă lași în pace?! Am lucrat 
două zile ca un nebun și sunt obosit mort!... 


— De ce ai ucis, Andrei? întrebă Florica printre sughiţuri. 

— Ce am făcut? sări Horvath din pat. Ce e cu tine? Vorbești 
aiurea... 

în loc de răspuns, Florica îi întinse ziarul. 

— Citește aici, și îi arătă un titlu mare de pe prima pagină. 

Horvath se frecă la ochi și începu să citească: 

— „A fost identificat asasinul primarului dr. Eremia lon. 
Ucigașul e un evadat dintr-o închisoare din Timișoara, pe nume 
Andrei Horvath.” Aștia au înnebunit, strigă el din toate puterile 
și mototoli ziarul. 

în primele clipe nu știu ce să facă. Somnul îi pierise cu totul. 
Vru să alerge la ziar să spargă căpăţânile redactorilor, dar se 
răzgândi. Se îmbrăcă, apoi încercă s-o liniștească pe Florica, dar 
fără succes. Își dădu seama că n-avea niciun rost să stea de 
strajă lângă ea. Alergă într-un suflet la judeţeană. 

Suru nu venise încă. Nu era acolo decât Farcaș. Acesta citise 
ziarul. Horvath, fără niciun salut, începu să-i explice că nu l-a 
omorât pe Eremia, sau cum dracu l-a chemat pe acel individ, că, 
în afară de chestia aceea cu arcul de triumf, n-a avut niciodată 
de-a face nu el. 

— Știu, știu, doar am fost tot timpul împreună. Cunosc tot ce 
ai făcut. Am vorbit și cu Albu, și el mi-a confirmat totul. Nici nu e 
vorba despre asta, încercă să-l liniștească Farcaș. E vorba că 
ăștia au început campania să ne compromită. Am dat un telefon 
și lui Suru,. Şi trebuie să pice din clipă în clipă. 

Așteptându-l, Horvath se învârti în încăpere ca un leu într-o 
cușcă. Se așeză de câteva ori pe scaun, dar nu rezistă mai mult 
de câteva clipe. Se sculă iar și începu să se plimbe de parcă l-ar 
fi gonit cineva. 

Suru sosi împreună cu un tovarăș de la București. Acesta 
venise de la Comitetul Central și voia să facă instalarea 
comitetului. Când auzi că grasul care stătea lângă el e Horvath, 
îi porunci să părăsească imediat sediul partidului. Horvath era 
gata-gata să-i ardă un pumn. Farcaș și Suru abia putură să-l 
liniștească. Începură să explice delegatului despre ce anume era 
vorba, dar acesta se încăpăţână. 

— Momentan n-are nicio importanţă dacă e vinovat sau nu. ȘI 
dacă voi, membrii biroului judeţean, o să încercaţi să interveniţi 
pentru el, oamenii or să spună că toţi comuniștii sunt la fel. 


Suru, calm, îl întrerupse: 

— Bine, tovarășe, înţeleg unde vrei să ajungi. Dar noi o să 
silim redacţia ziarului să dea o dezminţire. 

— N-are importanţă, îi tăie vorba delegatul. Redacţia o să 
publice dezminţirea. O să publice câteva rânduri, undeva, 
ascunse în pagina cincea, în care vor spune că regretă că au 
publicat articolul, etc. Etc... Ei și?... Un articol cu litere de o 
șchioapă pe pagina întâia și o dezminţire ascunsă pe pagina a 
cincea nu e același lucru. Oriunde te-ai duce, tovarășe Horvath, 
oamenii or să arate după dumneata: „Uite, ăsta e acela care l-a 
omorât pe primar”. Dumneata ești comunist. E mai important 
partidul sau persoana dumitale?... Partidul! Asta e clar. 
Dumneata ești conștient. Asta înseamnă că, pentru o vreme, va 
trebui să te retragi din activitatea politică. Să nu cumva, 
oamenii, dușmanii, să poată să spună că nu Horvath l-a ucis pe 
primar, ci comunistul Horvath l-a ucis. Înţelegi?... 

Horvath nu pricepea nimic. Nu putea pricepe. Pentru el, 
Lucrurile erau atât de clare, încât complicațiile astea de tactică 
îl încurcau. Privea când la Stiru, când la Farcaș. Aceștia își ţineau 
capetele în pământ. Ar fi vrut să le strige că a stat ani de zile în 
închisoare, că a suferit, dar își dădu seama că n-avea niciun 
rost. Amândoi știau acest lucru. Probabil că și delegatul. Se simţi 
dintr-o dată foarte obosit. Își șterse fruntea asudată și așteptă 
să i se mai spună ceva. Dar ceilalți tăceau și-și fereau privirile. 

— Înţeleg, spuse în cele din urmă. Înţeleg, dar uită ce anume 
voia să spună că înţelegea, așa că tăcu. 

— Ar fi bine, în interesul nostru și al dumitale, mai adăugă 
într-un târziu delegatul, să nu mai dai pe la judeţeană. Și să fii 
liniștit, se va aranja totul. 

Horvath întinse mâna spre ei, dar gestul i se păru caraghios. 
Se întoarse spre ușă și ieși. Când ajunse la capătul coridorului, 
auzi deschizându-se ușa. Se opri. Era convins că au venit să-l 
cheme înapoi. Se întoarse. Greșise. Au închis ușa pe care o 
lăsase deschisă. 

în faţa porţii judeţenei, Horvath se întâlni cu Gherasim. Acesta 
ţinea un ziar în mână și strigă de se opriră toţi trecătorii de pe 
stradă. 

— Ai văzut, Horvath? Când am cumpărat ziarul și am citit 
articolul m-am dus de-a dreptul la redacţie. Eram convins că o 


să te găsesc și pe tine acolo. Am întâlnit acolo pe unu' cu barbă. 
L-am prins de reverul hainei și l-am întrebat dacă el a scris 
articolul cu pricina. Mi-a spus că nu. 

— Cum, așa simplu? 

— Nu chiar așa. La început a strigat după ajutor. L-am 
scuturat puţin, dar din păcate eram prea aproape de un perete 
și și-a lovit căpăţâna. Pe urmă s-a cuminţit. Mi-a spus că a scris 
unul Hârțău... îl cunoști? 

— Nu, n-am auzit de el. 

— L-am căutat peste tot. Am vrut să-i pun capul sub tipar. Ce 
porcărie!... 

Horvath zâmbi trist şi-l bătu pe umăr. 

— Eşti tânăr și înfocat, Gherasim. Lucrurile sunt mai 
complicate decât crezi... 

— Cum, vrei să lași totul așa?! Ai înnebunit!? 

— Cred că da. Dar nu face nimic. Du-te, mi se pare că ești 
așteptat. Și eu am treabă acum. Porni cu pași mari ca să 
dovedească celuilalt că, într-adevăr, se grăbeşte undeva. Şi 
peste jumătate de oră pășea la fel și vorbea de unul singur. Mai 
târziu obosi și începu să răsufle greoi. Intră în primul birt și se 
așeză. Un chelner îl întrebă ce servește. 

Horvath n-avea nicio poftă să bea. Comandă din obișnuinţă: 

— Un vin... 

Chelnerul îi puse pe masă o sticlă de vin. Mecanic, Horvath își 
turnă și bău paharul dintr-o singură sorbitură. Își mai turnă o 
dată. Pe urmă se pomeni cu sticla goală. Chelnerul nu-l mai 
întrebă nimic. li mai puse o sticlă pe masă. Horvath se 
dezmetici. Își aminti că nu avea niciun ban la el. Dintr-o dată se 
sperie. Ce or să spună oamenii? O să-l legitimeze și o să vadă cu 
cine au de-a face. Or să cheme poliţia și, chiar dacă se va 
rezolva până la urmă, deocamdată va fi un scandal monstru 
Poate va trebui să intervină și judeţeană să-l scape. Asta n-ar fi 
vrut nici în ruptul capului. Fără să vrea, se căută în buzunare, 
dacă nu găsește, totuși, ceva bani. Nu găsi. Dădu numai de 
adeverinţa eliberată de la judeţeană că face parte din activul de 
partid, și de un alt document vă a stat trei ani la închisoarea 
militară din Timișoara. 

Din clipa când își dădu seama că nu are bani, avu impresia că 
ospătarul a și început să-l bănuie. Se întinse comod, ca să arate 


și prin asta că nu se grăbește. Pe urmă îi veni o idee salvatoare. 
Se trimită pe cineva acasă și să ceară bani de la Florica. Da, 
ăsta era cel mai bun lucru. Dar pe cine ar putea să trimită? Şi cu 
ce pretext? Ar fi vrut ca totul să se desfășoare fără ca ospătarul 
să intre la bănuieli. 

Când începu să se întunece, era puţin ameţit. Ceru o friptură 
să-și revină puţin. Mâncarea îi făcu bine. Abia acum se uită în 
jur: la o masă alăturată stăteau doi ceferiști chercheliţi care 
înjurau în fel și chip pe un impiegat, după părerea lor, un idiot și 
un cretin. Unul dintre ei era neras de câteva săptămâni și avea o 
barbă rară, blondă, asemănătoare cu a lui Cristos. Celălalt era 
slab și murdar, probabil de curând ieșit din serviciu, și purta 
câte un ceas de aur la amândouă mâinile. La o altă masă, un tip 
voit elegant, cu o pălărie verde și o cravată galbenă, ţipătoare, 
încerca să încheie un târg cu o femeie subţire, înaltă, care 
aprindea ţigară de la ţigară. Femeia privea fumul albăstrui ce se 
destrăma în faţa tipului. Acesta vorbea repede, gesticula și, din 
când în când, scotea un portmoneu de piele de porc, doldora, şi- 
| flutura în fața femeii. La fiecare gest al ei, care dădea să 
înţeleagă că ar vrea să pună mâna pe bani, bărbatul vâra 
portmoneul înapoi în buzunar. Horvath zâmbi. Oameni ciudaţi. 
Pe ăștia, dacă i-ar întreba cineva dacă știu că s-a schimbat ceva 
în cursul lumii, probabil n-ar putea să-i răspundă. Nu-i 
interesează. Pe perete era prins în pioneze portretul lui Agarici, 
tăiat din „Realitatea Ilustrată”. Îl supăra gândul că, în timp ce el 
a fost la închisoare, oamenii aceștia erau liberi și socotiți 
cetățeni cinstiţi, onorabili. Dădu din mâini a lehamite și, spre 
disperarea lui, apăru chelnerul: 

— Plata? 

— Nu, nu, răspunse Horvath, grăbit. Mai dă-mi o friptură. 
Chelnerul îi mai aduse o friptură. Când termină de mâncat, se 
aprinseră luminile. Și în local, și în stradă. Patronul, îmbrăcat 
într-o jiletcă cadrilată, stătea pe un scaun cu picioare înalte, în 
spatele tejghelei. Horvath se gândea tocmai să se ducă la el să-i 
vorbească și să-i propună să vină cineva cu el până acasă să-i 
plătească, când intră un ofiţer. „E mai bine — socoti el — să 
aștept până pleacă ofițerul”. Acesta întrebă de ţigări și ieși. 
Horvath se ridică și se apropie de patron. 

— Meștere, îi spuse. Vreau să stau de vorbă cu dumneata. 


Patronul se aplecă spre el. Horvath abia acum observă că 
patronul avea ochii de culori diferite. Cel stâng avea o lucire 
galbenă, iar cel drept bătea în albăstrui. 

în clipa aceea, cineva îl bătu pe umăr. Horvath se întoarse şi-l 
descoperi pe Vasilică Balș. Vru să strige de bucurie, dar în clipa 
următoare se stăpâni. Vasilică Balș era zdrenţăros, ca unul care 
n-are mai mult de doi lei asupra sa. Totuși Horvath îi strânse 
mâinile cu bucurie. O să-l trimită acasă după bani. Patronul îl 
întrebă: 

— Ai spus că vrei să stai de vorbă cu mine. 

— Da, făcu Horvath fâstâcit. După o scurtă pauză îi spuse: Am 
impresia că friptura nu e din carne proaspătă. Ce zici? Și fără să 
aștepte răspuns, se duse înapoi la masă şi-l târî după el și pe 
Vasilică Balș. Stai jos, domnule, nu te-am văzut de un car de ani. 

— De vreo trei zile, îl corectă Vasilică. Ştii că am meditat 
foarte mult în acest timp. 

— Asupra ce ai meditat, Vasilică Balș? 

— Că e mai bine viu decât mort. Și e un mare adevăr în asta. 

Horvath rise. 

— Măi, Vasilică, știi că sunt într-o mare încurcătură... 

— Cu comuniștii? 

— Nu. 

— Păcat. Cu tine aș putea face lucruri mari. Ştii că-mi placi! 
Mi-ai plăcut și acolo în închisoare. Așa-i că m-am purtat 
copilărește? 

— Să lăsăm astea. 

— Nu, nu, să nu le lăsăm. Când mă gândesc la cetate, îmi vine 
să-mi dau două palme. Cum s-a putut comporta așa un Vasilică 
Balș? Zău mi-e rușine. Mi-e rușine că mi-a fost frică. Dar ce să-i 
faci? Vezi, dacă omul ar trăi de două sau de cinci ori, fie. Dar 
noi, din păcate, trăim o singură dată și asta ne face să fim fricoși 
și răi. 

— Nu-mi place când filosofezi, Vasilică... Spuneam că sunt în 
mare încurcătură. N-am bani. 

— Vrei să-ţi spun un secret? întrebă misterios Vasilică. 

— Spune-mi. 

— Şi eu sunt în mare încurcătură. Sunt în refacere. 

— Numai că eu sunt în încurcătură concretă, imediată. N-am 
bani să plătesc consumația. 


— Hoop, asta-i mai grav. Cât ai de plată? 

— Două sticle de vin și două fripturi. N-ai vrea să te duci până 
la mine acasă, să-mi aduci ceva bani? 

— Unde stai? 

Horvath începu să-i explice. Când pomeni însă de fabrica de 
textile, Vasilică dădu din mâini. 

— E departe, dragă. E prea departe. Stai că facem noi rost de 
bani. Se uită în jur, cu ochii de expert, apoi îl strigă pe chelner. 

— O bucată de hârtie, dragoste. Dar hai repede, că-i o chestie 
mare. 

Chelnerul aduse o bucată de hârtie. Vasilică Balș scoase din 
buzunar un capăt de creion colorat și începu să caligrafieze cu 
litere de tipar: „Atenţiune la pungașii de buzunare”. Când 
termină, își admiră opera, apoi îi mai desenă și un chenar cu linii 
întrerupte. 

— Ai un ac, grasule? 

Horvath scoase un ac de gămălie din cusătura reverului. 

— Ce faci cu asta? 

— Ai să vezi. Numai să nu te trădezi. Fii calm, că altfel nu vom 
putea plăti consumaţia. 

Vasilică luă hârtia. Acul, și se duse la tejghea. Ceru un pahar 
cu apă. În timp ce chelnerul îl servi, el afișă anunţul sub bordura 
de tinichea a tejghelei. Reveni cu un surâs victorios și se așeză 
în așa fel încât să poată cuprinde întreaga încăpere. 

Pe rând, cum dădeau cu ochii de anunţ, oamenii își pipăiau 
buzunarele. Cel care trata cu femeia uscăţivă își controlă 
portmoneul. 

— Acum, începu să filosofeze Balș, știm cine are bani. Vezi pe 
ăla cu femeia? Are un portmoneu doldora. El nu s-a mulţumit să- 
| pipăie, a vrut să se convingă și cu ochii că-l are. Înseamnă că 
are bani mulţi. Ala care stă în fund, tipul acela negricios, își ţine 
banii în buzunarul de la spate al pantalonului. Cred că-i un calic. 
Poate să aibă maximum un salariu. lar ăla de la fereastră își 
pipăie buzunarul vestonului. Are ceva bijuterie. Însă e un tip 
nervos, neobișnuit să umble cu avere la el. Vezi, își ţine degetul 
în buzunarul vestonului. De la ăla nu se poate fura. Nu rămâne 
altceva decât să lucrez asupra tipului ăsta cu portmoneul. 

— Ai înnebunit? 


— Nu! Dimpotrivă. Ti-am spus că sunt și eu în încurcătură. În 
primul rând trebuie să-mi refac garderoba, în halul în care sunt 
nu pot face meserie. De fapt, eu am vrut să mă mai odihnesc 
încă o zi, două, și numai după aceea să mă apuc de lucru. Dar 
vorba proverbului: Ce poţi face astăzi nu lăsa pe mâine. 

De vreo trei sau patru ori se duse la fereastră, ca și cum ar fi 
așteptat pe cineva. Horvath observă că pornea totdeauna atunci 
când mai intra cineva în birt, sau era aglomeraţie la tejghea. 
Când se așeză ultima oară spuse: 

— S-a făcut! își trase mânecile hainei și arătă cele două 
ceasuri de aur ale ceferistului cu barbă rară. 

Horvath îi făcu semn să ascundă ceasurile, dar Balș, ca și cum 
ar fi expus un trofeu de luptă, ţinea mâinile întinse deasupra 
mesei. Din când în când se apleca asupra ceasurilor. 

— Asta de pe mâna stângă grăbeşte cu două minute, sau ăsta 
de pe dreapta întârzie cu două. Am să le verific. _ 

Ceferiștii dormeau pe masă. Horvath stătea ca pe ghimpi. Il 
întrebă: 

— De bani n-ai făcut rost?... 

— Nu cred. Le-am scos ceva din buzunare, dar cred că sunt 
numai acte. Aici nu pot face verificarea. Oricât... Și acum stai 
liniștit, trebuie să-l lucrez pe ăla cu portmoneul, dar după aceea 
trebuie s-o întindem repede. Făcu semn chelnerului: 

— Plata. 

Chelnerul puse nota pe masă. Vasilică Balș o controlă, apoi îi 
făcu semn chelnerului că plătește imediat. Acesta se rezemă de 
tejghea. 

Intrară doi oameni în local. Vasilică Balș se ridică în picioare, 
dar așteptă câteva clipe, ca să ajungă în dreptul individului cu 
portmoneul în același timp cu noii veniţi. Ajunse acolo, se ciocni 
de ei, se împiedică, să nu cadă se sprijini de masa cu pricina, 
trase faţa de masă, apoi se ridică și-și ceru scuze. De acolo se 
duse la fereastră și pândi în stradă. Individul închipuit, pe care îl 
aștepta, nu era acolo. Cu o faţă resemnată se întoarse la masa 
lui Horvath. Părea dezamăgit. Horvath se aplecă spre el: 

— Nu mai trebuie să încerci, că o să bage de seamă. Cum de 
ai alunecat? 

Vasilică Balș ridică din umeri și spuse încet de tot să nu-l audă 
decât Horvath: 


— Asta-i tehnica. Am lucrat ca de zile mari. Ca un dumnezeu. 
Dacă apreciezi cât de cât arta, ar trebui să-mi săruţi mâinile. 
Uită-te aici! Băgă mâna în buzunar și scoase o bancnotă din 
portmoneul individului. O puse pe masă, o privi, își holbă ochii, 
apoi speriat vâri bancnota înapoi în buzunar. Am dat de dracu, 
Horvath. Sunt dolari. 

— Și atunci cu ce plătim consumaţia? Horvath se și vedea 
arestat, stând în faţa instanţelor și judecat pentru furt și trafic 
de valută. 

Balș, mai calm, se scotoci prin buzunare, scoase actele 
ceferistului, le răsfoi și când dădu de o bancnotă de două mii de 
lei, răsuflă ușurat. Puse banii pe masă și porni spre ieșire. 
Horvath îl urmă. În stradă porniră în direcţii opuse. Horvath 
începu să fugă și nu se opri decât în centrul orașului. Era leoarcă 
de apă. Se opri în fața unei vitrine să se odihnească. Nu stătu 
decât câteva clipe, când cineva îi puse mâna pe umăr. Se 
întoarse speriat. Era Vasilică Balș. 

— Unde ai fugit, măi? Era să nu te mai găsesc. 

— Pleacă de aici până nu dăm de dracu’! făcu Horvath 
supărat. Îl mai trecură câteva rânduri de ape. 

— N-ai nicio teamă, îi răspunse Vasilică Balș cu voce tare. 
Horvath avu impresia că anume vorbește așa, ca să-l sperie. 
Balș continuă: Dacă a scăpat Vasilică din cetate atunci, aici între 
acești târgoveţi de provincie, nu mai trebuie să se teamă. Am 
găsit patru mii de dolari în portmoneu. Pe cinste... nu vreau să 
te duc... Hai să găsim un loc unde să-ţi dau partea ta... și fii 
liniștit, în materia asta, Vasilică Balș e foarte corect... 

— Du-te dracului, îl înghionti Horvath. Ce, crezi că eu trăiesc 
din furt?... N-am nevoie de bani. Fă ce știi cu ei, dar ţi-aș 
propune să mă ocolești de azi. Fă în așa fel să nu ne mai 
întâlnim. În interesul tău... Eu sunt cinstit... 

Balș plescăi din buze: 

— Şi cinstit și prost. Vasăzică faci cârdășie cu pungașii numai 
când ai nevoie de ei... îţi mulţumesc, Horvath. Ştii, acum cinci 
minute mi-ai plăcut încă. Am vrut să te pup, deși ești gras și 
urât. Dar am impresia că n-am să te pup niciodată. Scuipă 
printre dinţi și se pierdu în mulţime. 

Horvath, deși îi păru rău că se despărțiră așa, nu se duse după 
el. Privi în continuare vitrina unde se oprise din început și 


cercetă lucrurile expuse. Nu voia să se gândească la nimic. Cu 
toate astea, figura înaltă a lui Vasilică Balș îi reapăru și în dosul 
vitrinei, ca și cum ar fi vrut să-i impute mojicia cu care l-a tratat. 
„Un biet pungaș — mormăi Horvath pentru sine. Un biet pungaș 
și om. În fond și-a periclitat libertatea pentru mine, iar eu i-am 
dat cu piciorul în fund. Sunt un porc” — își mai spuse. Și porni 
spre casă. 

2 

După câteva zile, „Patriotul”, ziarul finanţat de partidul 
comunist, și „Vocea poporului”, oficiosul social-democraţilor din 
localitate, publicară câte un articol amplu despre exhumarea 
primarului dr. Eremia lon și constatările făcute de medicul legist 
și de specialiștii de la prefectura poliţiei. Se dovedea în 
articolele publicate că moartea primarului a survenit în urma 
unui atac cu o armă de foc de mare calibru. Pirotehniștii de la 
comenduirea pieţii au stabilit că gloanţele erau de la o 
mitralieră de bord de pe tancurile germane de tip Tigru. Horvath 
citi articolele de câteva ori. Ştia pe de rost că cele opt gloanţe 
au strivit coșul pieptului domnului Eremia lon, că au zdrobit 
plămânii și au atins cordul în partea inferioară, sub niște artere 
cu un nume ciudat, latinesc. 

Ziarele amintite nu s-au mulţumit cu relatarea faptelor: au 
început o adevărată campanie împotriva redacţiei ziarului 
„Credinţa”, învinuind-o de rea credință, pentru că au vrut să 
compromită un vechi luptător comunist. Se citau și alte cazuri 
asemănătoare din „Dreptatea” lui Maniu. 

Cea mai fericită dintre toți cititorii ziarelor era, totuși, Florica. 
Înarmată cu toate cotidianele, colindă toţi vecinii. Se împăcă și 
cu tanti Mărioara, cea cu cartea de vise, numai să le poată 
povesti că soţul ei nu e un ucigaș. Nu mai era supărată pe 
Horvath pentru că nu venise acasă două zile și, când află că 
soțul ei se va reîntoarce în fabrică, la secția de montare, era 
atât de bucuroasă de parcă ar fi câștigat lozul cel mare. 

— În sfârșit, îi spunea, ţi-a venit și ţie mintea la loc. Te-ai 
gândit și la familie. Nu pricepea, însă, de ce tace Horvath ca un 
pește, de ce e posomorit. Nu te simţi bine acasă? 

— Ba da, Florica, mă simt foarte bine. 

— Atunci de ce taci? 

— Ce vrei să fac? Să cânt? 


— Nu. Dar să vorbeşti. Pe urmă îl întrebă când se duce să fie 
ales în comitetul acela judeţean. 

— Nu mă mai duc acolo! 

— De ce? 

Horvath se gândi o clipă cum și în ce fel să-i explice, dar nu 
găsi cuvintele pe care ea să le fi priceput. Spuse doar atât: 

— N-are importanţă de ce, și să nu mai discutăm despre asta. 

Florica nu-i mai pomeni nimic de „comitetul judeţean”, dar 
Horvath era tot înnegurat. Vorbea puţin și se ascundea de 
oameni. Până și Sofica îl găsi schimbat: 

— De ce nu mai râzi, tăticule? 

Horvath, să-i facă plăcere, râdea, dar Sofica nu era mulţumită 
de veselia lui artificială: 

— Tu te strâmbi, tăticule, tu nu râzi. 

Într-o seară îl vizită Gherasim. 

— Ei, ești mulțumit? Acum totul s-a rezolvat. Am auzit că vei 
lucra din nou în fabrică. E adevărat? 

— Da. 

— Asta e bine. O să fim mai mulţi. Cu Trifan am înfiinţat două 
celule de partid. Una în filatură și una la lăcătușerie. Știi cine au 
fost aleși în comitetul judeţean? 

— Știu, am citit ziarele. 

— După părerea mea s-a făcut o greșeală. Și tu trebuia să fii 
acolo. 

— Nu e nicio greșeală, Gherasim. 

— Așa spune și Farcaș, dar cine știe... Ştii că Eldeși a fost ales 
în comitet, lucrează tot la Astra. Acolo nu prea sunt oameni. 

— Ei, Gherasim, acum spune de ce ai venit? Să-mi comunici 
toate astea, sau... 

— Sau... Am venit să te văd. Asta e adevărul. Nu vrei să bei un 
pahar de vin cu mine? Am luat salariul. 

— Nu, Gherasim. Păstrează-ţi banii. Ştiu că ai nevoie de el. 
Când o să mă apuc de lucru o s-o facem o dată lată. Pe din 
două. E bine? 

— E bine, grasule. Atunci te las. 

Horvath privi mult timp în urma lui. Odată voi chiar să alerge 
după el să-l îmbrăţișeze. De ce anume, nu știa precis, dar 
simţea nevoia acestui gest. Poate numai în semn de mulţumire 
că a venit să-l vadă, sau pentru că a fost atunci la redacţia 


ziarului „Credinţa” să-l caute pe Hârţău care a scris infamia 
aceea. S-a dus singur în vizuina lupilor și numai la câteva zile 
după ce, în închisoare, se plânsese că nu are decât douăzeci și 
patru de ani și vrea să trăiască. Acum Gherasim i se părea 
schimbat complet. Era mult mai matur. Chiar și în felul cum îi 
spunea „grasule”. Și la închisoare i-a spus așa, dar pe un alt ton, 
pe unul puștesc, de bravadă. Acum e ceva firesc în felul cum îi 
spune, de parcă n-ar fi o poreclă, ci un nume. „Adevărul e că ne- 
am schimbat amândoi. Pe vremuri dacă cineva îndrăznea să-mi 
spună așa, îmi sărea țandăra. Acum nici că-mi pasă!” 

Stând rezemat de gardul din faţa casei, Horvath nu vedea nici 
trecătorii și nici copiii care se jucau leapșa în jurul lui. N-o vedea 
nici pe Sofica, deși ea îl trăsese de câteva ori de mâneca hainei. 
Tresări numai atunci când, undeva, în vecini, cineva aprinse o 
lampă și avu dintr-o dată senzaţia că se întunecase. | se păru 
ciudat că, la lumina lămpii, întunericul e mai întuneric. Pe urmă 
nu i se mai păru ciudat. Odată a avut un tovarăș de celulă, un 
pălărier neamt de la Jimbolia. Cu acesta vorbise mult și de la el 
a învăţat să aprecieze contrastele. Neamţul era un om deștept 
și foarte citit. l-a povestit odată despre sărăcie: 

— „Mult timp, herr Horvath, nu știam că sunt sărac. Trăiam ca 
toți oamenii. Și ori de câte ori mă văităm că n-am asta sau asta, 
nevasta mea îmi pomenea de domnul Miiller, un vecin de al 
nostru, care era mai sărac decât noi. Pe urmă m-am revoltat. 
Herr Miiller era un leneș. Nu lucra, era normal să nu aibă nimic. 
Eu însă lucram. Sunt pălărier. Nu râdeţi. Nu este o meserie chiar 
atât de ușoară după cum vi se pare. Mulţi cred că numai acela 
muncește din greu care dă cu ciocanul. Nu este așa. Eu în 
fabrică stăteam câte șase ore într-o cameră cu aburi, ca să pot 
întinde filțurile pe calapoade. Seara, când mă întorceam acasă, 
abia puteam să ţin lingura în mână. Vorbeam de herr Miiller. 
Supărarea mea n-a ţinut mult. Predicatorul nostru, eu sunt 
baptist, mi-a spus că suntem foarte bogaţi. Săraci sunt numai 
aceia care n-au mâini și picioare și nu se pot târî până la casa de 
rugăciune. Cică vai de ei și de mama lor. Da, herr Horvath, m- 
am supărat foarte tare. Pe urmă, anul trecut, de Crăciun, m-am 
dus acasă la directorul fabricii să-i urez sărbători fericite. La el 
acasă mi-am dat seama cât de sărac sunt. El nu muncea și trăia 
foarte bine. De aceea, odată când a venit în fabrică, l-am înhăţat 


și l-am târât în camera cu aburi. Era chiar o zi de sâmbătă. 
Sâmbătă se vopsește la noi cu indanthrenuri și cu fel de fel de 
acizi. L-am ţinut lângă bancul meu de lucru aproape o oră 
întreagă. Să fi auzit cum a tușit herr director al nostru. | s-au 
umflat ochii ca la broaște. A leșinat. Pentru asta sunt eu acum la 
închisoare. Mi-au spus că sunt comunist. Dar eu nu sunt. Eu sunt 
numai sărac.” _ 

Horvath își trase aer în piept și-și alungă gândurile. li pocni un 
nasture de la cămașă și sări undeva în mijlocul drumului. Nu se 
osteni să-l caute. Privi numai întunericul și se simţi puternic, 
gata să răstoarne chiar o casă. Când își aduse, însă, aminte că 
toată vitalitatea lui e de prisos, că cei de la judeţeană nu vor să 
se folosească de elanul lui, simțământul de plenitudine i se risipi 
ca fumul de ţigară. Şi toate astea din cauza unui articol publicat 
într-un ziar reacţionar. Oare de ce s-o fi scris acel articol și cine 
avea interes să-l publice? Nu găsi niciun răspuns logic și asta îl 
supără. Nu se avea rău cu nimeni. N-avea niciun dușman 
personal, sau în orice caz nu unul de care să fi știut. Hotări să se 
ducă pe la redacţia „Credinţei” și să stea de vorbă cu Hârţău. 

Porni spre oraș. În faţa redacţiei îl primi un domn îmbrăcat 
elegant, care îl întrebă dacă a fost convocat. 

— Nu, îi răspunse Horvath, am venit să dau un anunţ. 

Omul îi deschise drum și-i arătă intrarea. Lui Horvath i se păru 
ciudată această primire, de aceea se opri în spatele ușii și trase 
cu urechea. Un timp nu auzi nimic. Pe urmă apăru cineva, și 
domnul din faţa intrării îl întrebă și pe acesta dacă e convocat. 

— Da, îi răspunse noul venit. 

— Atunci poftiţi la etajul doi, în camera lui Cioroiu. 

Horvath abia avu timp să se retragă, ca să nu fie descoperit. 
Noul venit o luă spre stânga și urcă scările spre etaj. O clipă și 
Horvath se gândi s-o ia într-acolo, dar se răzgândi. N-avea niciun 
rost să se încurce și aici, ca acolo în birt, în cine știe ce afaceri. 
Mai ales că, aici, n-avea nici șansa să se întâlnească cu Vasilică 
Balș. 

întră în redacţie. În jurul a patru birouri, puse cap în cap, 
stăteau câţiva tineri îmbrăcaţi după ultima modă. Nici nu se 
sinchisiră de venirea lui. Discutau aprins despre ultimul articol al 
lui luliu Maniu, apărut în „Dreptatea”, și nu știau dacă e bine să-l 
reproducă în întregime în gazetă sau să publice numai spicuiri. 


Horvath se rezemă de spătarul unui scaun și ascultă sfada lor. 
De câteva ori vru să intervină, dar avu destulă prezenţă de spirit 
să nu-și deschidă gura. În cele din urmă, unul dintre redactori se 
întoarse spre el: 

— Dar dumneata ce vrei? 

— Vreau să stau de vorbă cu domnul Hârţău. 

— E ocupat, îi răspunse redactorul și-i întoarse spatele. 
Trecură câteva minute, apoi se întoarse din nou spre Horvath. 
Încă n-ai plecat, șefule? 

— Nu, îi răspunse Horvath. Aș vrea să-l aștept. 

— Ai adus de mâncare? 

Horvath îl privi mirat. Nu pricepea întrebarea. Ceilalţi redactori 
începură să râdă. Ceru explicaţii. Redactorul tânăr se apropie de 
el și începu să vorbească sacadat, ca unui tâmpit, rostind clar 
fiecare silabă, să fie înţeles: 

— Pentru că domnul Hârţău e foarte ocupat. Și s-ar putea să 
nu-l întâlnești decât mâine seară. Pricepi? 

— Pricep, făcu Horvath printre dinţi și dintr-o dată se lăsă 
tăcere în încăpere. 

Numai un singur redactor, care se uita în altă parte, continuă 
să râdă de unul singur strident. Pe urmă tăcu și acesta. Horvath 
făcu un pas spre redactorul care vorbise şi-l întrebă unde anume 
ar putea să-l găsească pe Hârţău. 

— E într-un consiliu, răspunse redactorul de astă dată 
politicos. Dar poate aţi putea să-mi spuneţi și mie de ce îl 
căutaţi. Ar fi păcat să mai faceţi un drum degeaba. Domnul 
Hârţău e un om foarte ocupat... 

— Foarte bine. Spuneţi-i atunci că l-a căutat Horvath pentru 
niște lămuriri în legătură cu un articol. 

Redactorul făcu niște ochi mari și se retrase cu un pas. 
Horvath zâmbi satisfăcut. ŞI-I salută cu două degete la tâmplă. 

— Să nu uiți, șefule. 

închise ușa în urma lui, dar nu părăsi clădirea redacţiei. Porni 
spre etajul doi unde erau adunaţi „convocaţii”. Urcând treptele 
în vârful picioarelor auzi voci. Ciuli urechile, dar nu putea să 
priceapă nimic concret. Avu impresia că sunetele vin din spatele 
unei uși capitonate și oamenii care le rostesc își ţin palmele în 
faţa gurii. Cu cât se apropia, însă, de camera domnului Cioroiu, 
vocile se cristalizau: acum putea să distingă glasul unui bariton, 


care acoperea toate celelalte voci. Se apropie tiptil de ușa 
capitonată și-și lipi urechea de gaura cheii. 

— Până acum, auzi vocea baritonului, am reușit să asigurăm 
salariile și regia pe încă două luni. Baronul ne-a transmis o sută 
de mii de lei. 

în clipa aceea, ușa se deschise și Horvath nu mai avu timp să 
se retragă. Fâșia de lumină îi căzu drept în faţă şi-l orbi. Incepu 
să clipească mărunt, să se obișnuiască cu lumina, când simţi o 
durere în ceafă. Cineva îl lovise de la spate. Se întoarse și, în 
clipa aceea, mai simţi o lovitură; de astă dată, pumnul venea 
din direcţia ușii deschise. N-avea niciun rost să se încaiere aici. 
Alergă înspre scări. Cineva îi tăie drumul, îi puse piedică și 
Horvath căzu. Oamenii începură să-l calce în picioare. Cu un 
ultim efort, Horvath izbi cu picioarele, apoi auzi geamătul 
individului cu vocea de bariton. Mai izbi o dată și se ridică în 
picioare. Pe coridor era întuneric. Numai în faţa ușii deschise 
răzbătea lumina învolburată cu fum de ţigară. Rezemându-se de 
grilajul balustradei, Horvath începu să coboare. Pe la etajul întâi 
se împiedică și-și pierdu echilibrul. Se rostogoli până la parter. 
Zdrobit, abia putu să se ridice și să se târâie până la ieșire. 
Omul din faţa intrării, când îl văzu se sperie și începu să fugă. 
Spre mirarea lui Horvath, cei din redacţie nu-l urmăriră până în 
stradă. Auzi numai pocnetul porții redacţiei și se uită într-acolo. 
„S-or fi speriat și ei” — își spuse. Şi simţi cum îl lasă puterile. Se 
rezemă de stâlpul unui felinar, apoi încet începu să alunece în 
jos. Se așeză și-și pipăi capul. Descoperi un cucui lângă urechea 
stângă, pe urmă și un firișor de sânge în colţul buzelor. Strada, 
luminile începură să se învârtă cu el, și leșină. 

Se trezi târziu, când îl scutură cineva. Era un sergent de 
stradă. Acesta îi ceru actele. Horvath se scotoci prin buzunare, 
își scoase hârtiile și i le întinse. Sergentul le cercetă îndelung, le 
găsi în regulă și i le întinse înapoi. 

— Le bei, le bei, grasule... 

Lui Horvath îi sări ţandăra: 

— Mă-ta bea, boule!... Nu vezi că sunt bătut? Un strop de 
alcool n-am băgat în mine... 

Sergentul se încruntă: 

— Îţi arăt eu cine e bou, crucea mă-ctii de vagabond! făcu 
semn unei birje care tocmai trecea prin apropiere și spuse 


birjarului: La Prefectură. Și poţi să-i ceri tarif dublu, că e gras și 
are de unde să-ţi plătească. 

Horvath n-avu încotro: se căţără în birje se așeză lângă 
sergent și până la sediul prefecturii nu scoase niciun cuvânt. 

Spre mirarea lui nu fu dus la un comisar, cum își imaginase, ci 
târât de-a dreptul în subsol, unde erau înșirate carcerele. Pe aici 
nu trecuse decât ca deţinut politic, însoţit ori de comisarul 
Tomescu, ori de unul dintre adjuncţii lui, bătăușii. Se desmetici 
numai când ușa de fier se închisese în spatele lui. Incepu să 
tipe: 

— Vreau să stau de vorbă cu tovarășul Albu. 

— Că domnul Albu și are timp pentru toţi nespălaţii. 

— Vreau să vorbesc cu tovarășul Albu, insistă Horvath. 

— Taci odată, grasule că pun pe cineva să te mardească. Ai 
insultat organele de stat, mâine sau poimâine vei fi anchetat. 

Neputincios, Horvath se ghemui în colţul celulei și se blestemă 
pentru. Că n-a fost în stare să-și ţină gura, că s-a răstit la 
nenorocitul de sergent, de parcă el ar fi fost vinovat că dormita 
pe stradă. N-am astâmpăr, mereu îmi fac de cap. La noapte o să 
mă caute Florica, probabil o să alarmeze pe Trifan ori pe 
Gherasim, aceștia o să se ducă la judeţeană și o să răscolească 
tot orașul după mine. N-o să se gândească nimeni să mă caute 
în beciurile poliţiei. Pe urmă, o să mă găsească aici și eu n-o să 
am ce să le spun. Se ridică și începu să bată cu pumnul în ușa 
de fier. Cei din celulă, erau încă doi indivizi, unul beat, îmbrăcat 
în haine negre, pline de noroi și celălalt un om pirpiriu, fără 
dinţi, se răstiră la el: 

— Ai înnebunit! Dacă faci gălăgie n-o să ne dea mâncare. 
Horvath nici nu îi învrednici cu răspuns. Ţipa cât îl ţinea gura: 

— Vreau să stau de vorbă cu Albu. 

— Cu domnul Albu, îi răspunse paznicul de serviciu. Fii 
cuviincios și nu mai ţipa! Cum te cheamă? 

— Horvath. 

— Și mai cum? 

— Ajunge atât. Spune-i lui Albu că Horvath vrea să stea de 
vorbă cu el. 

— Stai liniștit, trimit pe cineva să te anunţe. 


Trecu mai bine de o oră și nu se întâmplă nimic. Horvath 
începu să ţipe din nou. Gardianul îl anunţă că domnul Albu nu se 
află la sediu. S-ar putea să nici nu mai vină astăzi. 

Horvath continuă să facă tărăboi. Ofiţerul de serviciu veni să-l 
vadă, îl măsură din priviri, îl văzu cu ochiul umflat, bătut, se 
răsti la el: 

— Îți dau un sfat, omule: stai liniștit până mâine la anchetă, că 
dacă nu, îţi trimit pe cineva să te liniștească. Chemaţi-l pe Gruia. 

— Chemaţi-l pe Albu. Nu vreau să vă ameninţ, dar nu e bine 
ce faceţi. 

— Am fost la domnul Albu și mi-a spus că nu cunoaște niciun 
individ cu numele dumitale. Doar n-ai vrea să se ocupe de toate 
pușlamalele. Chemaţi-l pe Gruia. 

Când Horvath auzi a doua oară numele lui Gruia, tresări: era 
unul din ajutoarele lui Tomescu. Mai luase de câteva ori bătăi de 
la acest om. Dacă o fi el... în mai puţin de zece minute apăru 
Gruia și când dădu cu ochii de Horvath, își trase umerii și începu 
să zâmbească stupid ca unul care nimerise din greșeală pe 
coridoarele prefecturii. Se aplecă spre urechea ofițerului de 
serviciu, îi șopti ceva, acesta îl cercetă din nou pe Horvath, apoi 
plecă cu pași grăbiţi spre scările oare duceau la etaj. Se întoarse 
repede, deschise ușa celulei și spuse pe un ton foarte oficial: 

— Domnul Albu vă așteaptă. 

Albu îl primi pe Horvath în fostul cabinet al lui Tomescu. Era 
îmbrăcat în uniforma neagră de comisar și zâmbea amuzat. 

— De ce nu m-ai chemat imediat când ţi-am trimis vorbă? 
întrebă Horvath agresiv. 

Albu în loc de răspuns, făcu un gest cu mâna spre ofițerul de 
serviciu, în semn că poate să se retragă. 

— la loc, te rog. 

Horvath nu se așeză: 

— De ce nu m-ai chemat imediat când ţi-am trimis vorbă? 

— Să știi, Horvath, că nu mă impresionezi cu tonul tău ridicat. 
Aici ton ridicat nu pot avea decât eu. Dar pentru că îţi sunt 
prieten îți răspund: N-am crezut că Horvath arestat în stare de 
ebrietate ai putea fi tu. Asta în primul rând. În al doilea rând, dar 
asta e o chestie internă a poliţiei și nu te mai privește. la loc te 
rog. 


Horvath se așeză. Albu deschise ușa unui fișier și scoase o 
sticlă borţoasă cu gât lung: 

— Bei ceva? 

— Nu. 

— Păcat. E franțuzesc, 42 de grade. De ce ai vrut să mă vezi 
neapărat? 

— Aa, încă n-ai înţeles. Atunci îţi spun pe șleau: vreau să mă 
duc acasă. Se ridică în picioare. 

— Dar să știi că nu-i atât de simplu, râse Albu cu subînţeles. 

Horvath se apropie de birou şi-l privi în ochi. Albu își lăsă 
privirile în pământ. 

— Spun, nu-i atât de simplu pentru că trebuiesc completate 
foile de eliberare. E o regulă, ce să fac, trebuie să ne supunem. 
Apăsă pe butonul unei sonerii și în prag apăru ofiţerul de 
serviciu. 

— Faceţi formele de ieșire ale domnului Horvath, porunci Albu. 
Acum, imediat. 

Zâmbind se apropie de Horvath: 


— La revedere, Andrei. Îi spuse anume pe numele mic să-l 
impresioneze. Întinse mâna spre el dar Horvath nu-i răspunse la 
gest. 

3 


Pe ordinea de zi a primei ședințe a comitetului judeţean de 
partid, instructorul de la comitetul central incluse și punctul 
„Cazul Horvath”. Cel mai bucuros era Horvath; venise la ședință 
îmbrăcat ca de sărbătoare. Era convins că ședința la care a fost 
convocat o să arunce lumină asupra activităţii lui și o să fie 
reabilitat. Îi păru bine că a ieșit basma curată și din birtul de 
unde îl salvase Vasilică Balș și din bătaia de la redacţia ziarului 
„Credinţa”. Îi era numai ciudă că descoperise cât de mică i-a 
fost încrederea în partid. Acum se rușina că a fost în stare să-l 
subaprecieze pe Suru și pe ceilalți membri ai comitetului 
judeţean și că n-a avut încredere în ei, cum avusese mai înainte. 
Era hotărât să le spună și lor aceste constatări, ca să poată 
restabili vechile și adevăratele lor legături de pe vremuri, adică 
înainte de apariţia articolului lui Hârțău. Acasă, stând în faţa 
oglinzii, dichisindu-se să ascundă rănile primite în sediul 
„Credinţei”, făcu o mică repetiţie generală. Pe urmă se supără 


pentru aspectul acesta teatral al spovedaniei pe care voia să o 
facă. 

Intră în sala de ședințe zâmbind și se așeză în primul fotoliu. 
Cercetând sala cu privirile, descoperi un portret al lui Marx 
deasupra unei lozinci. Avu impresia că bătrânul dascăl îi 
zâmbește pe sub mustăți. 

După câteva minute începu ședința. Spre surprinderea lui 
Horvath, „Cazul Horvath” nu era cazul pe care îl crezuse el, ci cu 
totul altceva. Incă de la prima frază a instructorului se încruntă. 
Acesta vorbea tărăgănat, rumegând parcă fiecare cuvânt, la fel 
ca și redactorul de la „Credinţa”. 

— Da, tovarășe Horvath. Tu n-ai avut dreptul să-ţi periclitezi 
viaţa și nici pe aceea a tovarășilor tăi. 

„Să știi că ăștia au aflat de scandalul de la redacţie” — își 
spuse Horvath și se înghesui în fotoliu. Se uită la cei din jur, apoi 
la portretul lui Marx: și acesta părea încruntat. 

— In ilegalitate aș fi propus să fii exclus pentru asta. „Ce vor 
oamenii aceștia ide la mine? În fond n-am făcut nimic rău. Am 
vrut să aflu cine a iniţiat publicarea articolului în care am fost 
defăimat”. Căută privirile celor din sală. Aceștia îl priveau tăcuţi, 
fără să clipească. Horvath se ridică în picioare: 

— Despre ce periclitare e vorba, tovarășe instructor? 

— Ţi-aş propune să nu mă mai întrerupi. Nu avem cine știe ce 
timp, ca să ne permitem să-l pierdem fără folos. Ascultă. 
Indiferent de bunele tale intenţii, de care nimeni nu se îndoiește, 
indiferent de importanţa faptelor, vina e vină. Ai rămas în oraș 
cu întregul nucleu de partid. Ştii foarte bine că avem nevoie de 
fiecare comunist. Și nu numai de ei, ci de fiecare om bine 
intenţionat, patriot. Ai rămas în oraș și ai încercat să organizezi 
rezistența pe cont propriu. Cum de ţi-a venit ideea să tragi în 
trupele nemţești din podul catedralei. 

— Păi, cum să vă spun... 

— Ti-am spus să nu mă întrerupi... Idee tactică stupidă... Ai fi 
putut să faci ceva să conservi vieţile oamenilor. Asta da!... N-ar 
fi trebuit să permiţi să plece tovarășul Vicu cu fata aceea tânără. 
Parcă ti-ar fi luat dumnezeu minţile... Parcă n-ai fi avut 
experienţă destulă. Crezi că dacă Stalin ar fi pornit aiurea prin 
tranșeele frontului, și ar fi tras cu arma în inamic, ar fi făcut 
treabă mai bună decât că a stat unde a stat și a condus toate 


operaţiile de pe toate fronturile?... Știu, nu e ușor să devii 
conducător, dar în acele momente, sarcina ta a fost să fii 
conducător. Eroismul, tovarășe Horvath, când e stupid, nu-i 
eroism. 

Abia acum pricepu Horvath despre ce anume era vorba. Dar 
chiar și așa se simţi înșelat. Era convins că, dacă tovarășii de la 
Comitetul Central vor afla de organizarea rezistenţei la Arad, îl 
vor felicita. Pentru prima oară i se dovedi că lucrurile nu stau 
chiar așa. Sau, în orice caz, parcă nu stau așa. Era numai ochi și 
urechi. 

— Am ridicat această problemă nu numai pentru a-l lămuri pe 
tovarășul Horvath, continuă instructorul, ci să tragem 
învățăminte cu toţii. Și în special tovarășii din biroul judeţean, 
care vor răspunde în fața partidului de întregul judeţ. Trebuie să 
ne intre în cap că e păcat de fiecare cantitate de forţă risipită 
aiurea, prostește. Nu cer ca tovarășul Horvath să fie sancţionat. 
Nu. Aș vrea numai ca tovarășul Horvath să mediteze asupra 
acestor lucruri și să aplice învăţămintele în munca lui viitoare. 

„La montarea ringurilor” — vru să-i răspundă Horvath, dar se 
stăpâni la timp. 

Instructorul continuă: 

— Cu atât mai mult cer acest lucru cu cât, așa cum am 
hotărât, tovarășul Horvath va avea o sarcină importantă la 
fabrica de textile. Va reprezenta partidul în comitetul de 
întreprindere. Cam asta e ceea ce am vrut să spun în legătură 
cu „Cazul Horvath”. 

Horvath zâmbi larg: i se vedeau dinţii lăţi ca niște lopeţi. Suru 
îi făcu cu ochiul. Pe urmă, Horvath se ridică, dădu mâna cu toți 
membrii biroului, cu Suru, Bărbuţ, Niculin și Partoș. li cunoștea 
bine pe toţi. Era atât de mulţumit, cum nu fusese de multă 
vreme. 

A treia zi după ședința comitetului judeţean, Farcaș îl aștepta 
pe Horvath în faţa fabricii de textile. Era nemâncat și obosit, de 
aceea trimisese după el de câteva ori. Când, în sfârșit, Horvath 
apăru în poartă, uită supărarea și-i întinse mâna: 

— Tu câte ore lucrezi, măi?... Sau îţi pontezi și orele 
suplimentare? 


— Niciodată n-am numărat orele, dar cred că sunt multe. Și 
dacă le-aș ponta pe cele peste opt, aș trăi ca un împărat... De ce 
ai vrut să te întâlnești cu mine? 

— Nimic oficial, și totuși... Dar vreau să termin repede, că mor 
de foame. Ştii, m-am gândit că n-ar fi rău să ne vedem din când 
în când după lucru. Să ne schimbăm părerile despre muncă. Nu 
știu, dar mi se pare că am să mă descurc foarte greu. N-am avut 
atâtea emoţii nici în cea mai neagră ilegalitate, când mi s-a 
cerut să organizez o celulă de partid într-o fabrică necunoscută. 
Parcă era mai ușor. [ie nu ţi se pare ciudat că nu mai predai 
sarcinile din mers, că ţii ședințe ziua în amiaza mare? 

— Nici n-am avut timp până acum să mă gândesc la asta, 
mărturisi Horvath îngândurat. Da, măi. Uite, acum putem 
cumpăra „Scânteia” de la chioșcuri... începu să râdă. Noi ca noi, 
dar cum s-o simţi burghezia? Râdea cu hohote, încât trecătorii 
se întorceau miraţi în urma lui. Horvath își dădu seama că e 
privit și se încruntă. Ei comedie, uite, sunt ca un hohot... Hai, 
Mihai, vină să bem un pahar de vin în cinstea acestei 
descoperiri. 

Farcaș refuză, dar Horvath insistă atât de mult încât n-avu 
încotro. Intrară în prima cârciumă. 

Localul era întunecos și duhnea a acrișor, a vin stătut. La 
mese, înghesuiți pe scaune fără spătar, comercianţi ambulanti, 
dezertori și femei cu rochii decoltate discutau dacă va cădea 
sau nu Debreţinul. 

O clipă, Horvath avu impresia că se află în același birt unde 
fusese și cu Vasilică Balș. Pe urmă își dădu seama că nu. Se uită 
în jur, dar n-avu vreme să cuprindă totul cu privirile, că îi atrase 
atenţia vocea unui individ cu o figură de măcelar. 

— Nemţii, explica acesta celor adunaţi în jurul mesei lui, au 
adunat toate forţele la Tisa... Dacă rezistă acolo, atunci... restul 
fu spus în șoaptă, să nu fie auzit decât de cei din jurul lui. 

Horvath vru să se ducă la el, dar Farcaș îl trase de mânecă. 

— Stai dracului. Ce-i asta?... Vrei să-l lămurești în câteva zile, 
când el de cinci ani știe una și bună? Ai spus că nu stăm prea 
mult. Se întoarse spre ospătar; Meștere, dă-ne două pahare de 
vin. 

Deasupra etajerei, printre afișe scrise cu mâna: „Nu dăm pe 
datorie”, „Bea, bea, nu te lăsa” și.. Nu servim clienţii în stare de 


ebrietate”, era agăţată și o lozincă tipărită a Apărării Patriotice: 
„Totul pentru front, totul pentru.. Barmanul, un om uscăţiv cu un 
singur ochi, își agăţase șapca tocmai acolo, pe ultimul cuvânt al 
lozincii. Horvath luă un scaun, se caţără pe el, luă șapca din cui 
și o azvârii în colțul celălalt al localului, pe o masă, unde doi 
geambași scuturau niște zaruri în pahare. Unul dintre ei, încins 
cu un chimir lat de piele, începu să înjure de dumnezei. Horvath 
nu-i dădu nicio atenţie. Se întoarse spre barman: 

— Dacă te mai prind că-ţi agăţi șapca pe lozincă, îţi scot și 
ochiul celălalt. Cât face vinul? 

— Patruzeci de lei. 

— Na, îi aruncă Horvath banii pe masă. Și învaţă minte, bată- 
te dumnezeu. 

În stradă, Farcaș începu să-l dăscălească; 

— Nu e bine ce faci, măi Horvath. Eu te știam mai liniștit. 

— Nu pot, zău dacă pot... Nenorociţii ăștia ar trebui să se ducă 
în fiecare zi la gară și să ureze victorie soldaţilor care pleacă pe 
front. Spune, tu ai putea să stai în birtul acesta infect, acum 
când deasupra primăriei, flutură un steag roșu cu seceră și 
ciocan? E 

— Nu mă lua pe mine sau pe tine unitate de comparaţie. Aștia 
știu despre Uniunea Sovietică și despre socialism cât știm noi 
despre operaţiile de apendicită sau despre structura chimică a 
unui meteorit. Fii cuminte, măi Horvath, și astâmpără-te... Eu zic 
că e bună propunerea mea să ne întâlnim din când în când... N- 
o să fie rău dacă învăţăm unul de la celălalt. Eu și acum am 
învăţat ceva. Am învăţat ce anume nu trebuie să fac. 

— Poate că ai dreptate... 

— Sunt sigur că am. Te vei convinge și tu, dacă te gândești 
puţin. 

CAPITOLUL V 

1 

Gherasim locuia într-o casă măruntă, în apropierea fabricii de 
zahăr. Căruţele ţăranilor, care aduceau sfecla la fabrică, au 
pătătorit drumul adânc, formând în urma roţilor două văiugi 
unde apa de ploaie stăruie chiar și în zilele senine cu soare. 
Când plouă, nămolul se revarsă și peste trotuarele de cărămidă 
roșie: atunci pașii oamenilor se lungesc, sau se scurtează după 


distanța bolovanilor așezați de către unul care și-a cumpărat 
bocanci noi. 

în ultima vreme, foarte puţini de pe strada Brâncoveanu își 
mai cumpărau încălțăminte nouă, așa că pietrele s-au statornicit 
într-o ordine știută, iar localnicii și noaptea nimereau bolovanii 
sub talpă. 

Gherasim călca apăsat și nu se mai gândea la toate astea. Pe 
vremuri, când fusese ucenic la Lugoj, abia aștepta să vadă 
această stradă. Pe atunci mai trăia și bătrânul său. Petre, fratele 
său, umbla încă la școală și era un băiat neștiutor: acum 
muncește și el la F.T.W. E secretarul organizaţiei de tineret și e 
tare încăpățânat. Din toată familia lui Gherasim, doar mamă-sa 
a rămas ca pe vremuri. Numai în ultimul timp se plânge de 
scumpete și se întreabă dacă toate câte se petrec azi meritau 
moartea soţului ei. Petre se răstea la ea că e bătrână și nu 
pricepe nimic; Gherasim îi vorbea încet, îmbunând-o: 

— Da, mamă, e greu, știu, uite nici eu n-am bocanci ca lumea, 
dar fii liniștită, o să am. Și o să fie și piaţa plină de bunătăţi. 

— Tu știi, Gherasim, că numai la voi mă gândesc. Mie mi-e 
bine și așa. Nu spun, aș fi vrut să pun gard nou la casă, că iar ni 
s-a furat un pui, dar dacă tu zici că o să fie bine, atunci de bună 
seamă așa va fi. Ai primit salariul? 

— Numai mâine ni-l dă... 

Și a doua zi, ea aprindea lampa de petrol și socotea în fel și 
chip să împartă banii până sâmbătă viitoare. Dar aceste socoteli 
niciodată nu se potriveau cu cele din piaţă. De marţi până vineri 
se scumpea untura cu două sute de lei, pâinea cu patruzeci, 
lăptarul nu mai dădea pe datorie; iar Petre își reținea tot mai 
mulţi bani din plic: ţigările se scumpeau și ele. 

— Ai venit? auzi Gherasim glasul maică-sii din bucătărie. 

Era o întrebare inutilă, naivă, la fel ca și sfaturile ei de pe 
vremuri, când Gherasim, copil încă, se ducea la scaldă: „Dacă te 
îneci, să nu mai vii acasă că te bat.. „N-am să mă înec”, îi 
răspundea. Și ea, convinsă, îl lăsa, deși tremura toată până 
seara, când se întorcea el. 

— Da, mamă, am venit. 

— 'Ţi-e foame? 

— Nu, minţi Gherasim, am mâncat la fabrică. 


De cele câteva săptămâni de când lucrurile s-au liniștit și, 
părelnic, viaţa și-a reluat cursul normal, Gherasim umbla 
încruntat, cu un aer de om obosit, doborât de griji. Bucuria 
festivă a oamenilor a trecut o dată cu reînceperea vieţii 
cotidiene și el asculta uimit cum unii, în loc să discute despre 
mersul evenimentelor de pe front, se întrebau până când o să se 
mai scumpească slănina și dacă salariile, care se măreau 
aproape în fiecare lună, vor ţine pasul cu preţurile. Când asculta 
câte o conversaţie despre preţuri îi venea să înjure și să 
povestească oamenilor despre moartea Liviei și a ofițerului. 
Odată a și încercat, dar câţiva muncitori, care veneau la fabrică 
tocmai de la Aradul Nou, erau revoltați tocmai din cauza 
podului, pentru că acum trebuiau să ocolească de două ori pe zi, 
la venire și la ducere, câte un kilometru, până la podul cel nou 
făcut de ruși. În felul lor, oamenii aveau dreptate și totuși nu 
aveau. Ar fi fost bucuros să le poată explica și, când a cerut 
sfatul lui Simion, președintele sindicatului, acesta i-a râs în faţă: 

— Tu uiţi un adevăr, Gherasim... Bătătura mea mă doare 
totdeauna mai mult decât ficatul vecinului meu. 

Odată a trecut și pe la locuinţa Liviei: rulourile erau trase, 
casa fusese preluată de primărie. Vecinii, la care s-a interesat 
de ea, i-au spus că Livia ar fi fugit cu niște soldaţi nemți. 
Gherasim descoperi în locuinţele lor lucruri din apartamentul 
Liviei: covorul făcut sul, câteva scaune. La început a vrut să 
denunțe justiției, pe urmă, prins în treburi, a renunţat. Cu asta 
tot nu ar mai fi ajutat cu nimic, ș-apoi oamenii ar fi putut să 
creadă că insistă ca să ia el lucrurile. 

Maică-sa nu-i mai puse alte întrebări, decât atunci când îl auzi 
că se pregătește să se culce. 

— A fost tuşa de la Ineu... A adus pachet, dacă ţi-e foame... 

— Ti-am spus, mamă, că nu mi-e foame... Nu mi-e foame și nu 
vreau să mă însor. Sper că i-ai spus tușii? 

Nu, nu i-am spus nimic. Nici n-a adus vorba despre Cornelia. 

— Cu atât mai bine. 

Se culcă, dar nu reuși să adoarmă până târziu. Mereu îi apărea 
în faţă obrazul plin și roșu al Corneliei, cu care au vrut să-l 
logodească încă în toamna trecută. Sforile erau trase de tușa de 
la Ineu, care, veselă aducea mereu știri cum că tatăl Corneliei a 
mai trecut pe numele fetei patru pogoane de pământ bun, 


negru, jumătate din moara de ulei și ceva din trestiiș. Fata nu 
era urâtă, dar dădea în gropi de proastă ce era: voia cu tot 
dinadinsul să devină orășeancă. Cum nu putea să stea la Arad, 
să-și găsească soţ, tuşa s-a angajat să-i caute unul. După 
părerea ci, Gherasim ar fi fost tocmai nimerit. La început, 
deoarece îl știa încăpățânat, a adus o sumedenie de bunătăţi de 
la Ineu, lăudând-o pe Cornelia ca pe o fată harnică, cuminte, 
numai bună de soție. l-a adus și fotografiile colorate cu diferite 
tușuri: pozată ba tristă, ba veselă și totdeauna cu altă rochie. 
Numai că Gherasim nu s-a dat pe brazdă, nici când a aflat că a 
făcut patru clase de liceu, și nici atunci când i s-a comunicat că 
are nu știu câtă avere. 

Odată, totuși, mai mult îndemnat de maică-sa și, de rușine că 
tuşa aducea de ale gurii de la Ineu, hotărî să facă o vizită 
Corneliei. Era într-o sâmbătă, în zi de salariu cu ploaie 
torențială. Să nu intre în casa cu mâinile goale cumpără patru 
prosoape noi de la piața de vechituri și le înfășură în hârtie de 
mătase de parcă ar fi fost flori. 

Ploua și la Ineu. Cu toate astea, tatăl Corneliei venise să-l 
întâmpine la gară, cu șareta nouă, vopsită în trei culori și cu o 
sticlă de ţuică de prună fiartă în cazanele proprii. Incă din colţul 
străzii, Gherasim simţi mirosul pâinii cu cartofi, coaptă de 
curând apoi, în curtea casei luminată ca de înviere se simţea 
varza acră, iar în casă, aroma plăcută a purcelului rumenit în 
cuptor. 

— Patru feluri mănânci la noi, se lăudă tatăl Corneliei. Patru 
feluri că dulciurile nu le pun la socoteală. Ştrudel cu mac, îţi 
place? 

— Îmi place, domnule Zamfir. 

— Că de, n-oi fi bolnav de foaie. Râse zgomotos mai mult ca 
cei din casă să-și dea seama că a sosit musafirul. 

leșiră să-l întâmpine toate rubedeniile adunate fără să le pese 
că-i biciuia ploaia. Mama Corneliei o femeie voluminoasă, cu 
mâinile pline de grăsime, îl mângâie pe Gherasim și pe faţă și pe 
păr apoi îl sărută pe frunte și-și ceru scuze că are atâta treabă în 
bucătărie că nici nu știe de ce să se apuce mai întâi. 

îndată după plecarea ei, Gherasim fu îmbrățișat de un preot 
pirpiriu, jilav cu ochii mereu înlăcrămațţi. II sărută zgomotos pe 
amândoi obrajii și se prezentă: 


— Zamfir. Văr cu llie. 

Ilie era tatăl Corneliei. 

Ultimul care se apropie de Gherasim fu dascălul, un cm obosit 
cu trăsături frumoase. Părea speriat de ceva, aștepta să rămână 
singur cu noul sosit. Când se convinse de acest lucru, întrebă cu 
o voce groasă răgușită: 

— E adevărat? dumneata ești membru de partid? 

— Da. Lui Gherasim i se păru că-l cunoaște de undeva. Dar 
dascălul nu-i dădu răgaz să se dumirească de unde. 

— Atunci o să-mi fii de mare folos. Mă cheamă Ruja, îs frate cu 
Ruja care a fost omorât de comuniști în podul catedralei. Poate 
ai auzit și dumneata... 

— Am auzit. 

Era o semănare izbitoare între cel spânzurat de Vicu și dascăl. 
Poate erau chiar gemeni, trecu prin mintea lui Gherasim și se 
simţi foarte stânjenit. 

— Da mai lăsaţi trăncăneala, interveni în discuţia lor, tatăl 
Corneliei. Intraţi în casă și așezaţi-vă la masă. Pentru cine o 
venit el e în odaie și dumneata dascăle l-ai arestat de parcă cu 
dumneata ar avea treabă. Și n-are, nu-i așa băiete?... 

Gherasim intră în casă, dar Cornelia nu se arătă decât după 
vreo jumătate de oră, după ce-și scoase bigudiurile. Avea faţa 
rotundă ca maică-sa și păr lung negru ca smoala. 

— Ai venit? întrebă ea și începu să râdă fără pricină. Când 
râdea făcea gropiţe și i se vedeau dinţii albi mari și sănătoși. 

— Am venit, îi zâmbi și Gherasim și se întrebă ce dracu caută 
în această casă. Îl deranjau și privirile iscoditoare ale lui Ruja și 
râsul zgomotos al Corneliei. Ilie Zamfir aranjă scaunele: 

— Tu, dragă Gherasim, tu stai aici. Aici lângă Cornelia. Sper că 
nu ţi-e rușine că ne știi de la țară... Noi poate cu mă-sa suntem, 
dar ea, Cornelia o făcut școala la Salonta. Ea e mai mult 
orășeancă. Spune-i și tu Cornelia, unde ai făcut școala? 

— La Salonta. 

— Și n-o făcut numai școala că n-am lăsat-o să terfelească 
timpul. O cusut și țesut. Uită-te la fața asta de masă. 

— Şase feţe de masă am lucrat, se mândri Cornelia și rise din 
nou. 

— Atât. Vin sau ţuică? 

înainte ca Gherasim să fi putut răspunde interveni Cornelia: 


— Întâi ţuica, tată, doar e o ordine, așa m-ai învăţat tu. Și 
spune-i cine a stat la cazan? Eu am stat. De aia-i bună. 

Ospăţul se încinse, invitaţii înfulecau de parcă n-ar fi mâncat 
de cine știe când. Preotul își stropi anteriul cu un sos gălbui dar 
nu se sinchisi de asta. 

— Eu am să vă însor, se bătu cu o bucată de friptură în piept. 
Aduc și corul bărbătesc de la Pâncota. Ce zici? 

Gherasim nu-i răspunse. O privea când pe Cornelia care râdea 
de parcă ar fi gâdilat-o cineva, când pe Ruja, care mânca numai 
în colţul stâng al gurii unde avea dinţi. 

— Tăcuși Gherasime, îi dădu un cot tatăl Corneliei. Ai griji?... 

— Are, cum să nu aibe, tată. Nu vedeţi, are paharul gol. 

— Și cine maica precista să-l umple, eu ori muierile? 

— Mulierile, tată, muierile, râse din nou Cornelia și umplu 
paharul lui Gherasim până la buză. Vinul se vărsă pe faţa de 
masă cusută de Cornelia. 

— Ei, se va lăsa cu botez... Să bem pentru asta. 

Bău și Gherasim și-i păru bine că începură să vorbească cu 
toţii: nu se mai auzea om cu om. Mai târziu se trezi cu Ruja chiar 
în spatele lui. 

— Am auzit că jidovii l-au spânzurat pe frate-meu. Dumneata 
dacă zici că ești comunist trebuie să-i știi. Trebuie să-mi spui și 
mie că, în curând o să ne încuscrim. Vreau să-i împușc măcar că 
mă duc la sare. Un frate are omul nu-i așa? 

Tatăl Corneliei îl descoperi pe Ruja vorbindu-i lui Gherasim. Se 
înfurie: 

— Da mai dă-i pace, dascăle, nu vezi, n-a avut timp nici măcar 
să înfulece din cauza dumitale. Și mai lasă în fras politica. Morţii 
cu morţii, viii cu viii... Hai să mai ciocnim un pahar, două, pe 
urmă fiecare la cășile lui. Că și mâine-i zi. Să rămâie o ţâră și 
tinerii singuri. Bag seama au ce discuta... Așa-i Cornelia, dragă? 


— Așa-i tată, așa-i... Se trase cu scaunul mai aproape de 
Gherasim. 

Când cina luă sfârșit, părinţii Corneliei au condus oaspeţii 
până la poartă apoi s-au reîntors în camera mare. Bătrânul 
scoase dintr-o lădiță sculptată niște hârtii și se așeză lângă 
Gherasim. 


— Uite și vezi ce de alea are Cornelia... Despături foile una 
după alta, actul de proprietate a morii de ulei, actul ide 
cumpărare a luncii, a livezii. Astea-s toate ale ei... Ale ei șia 
ăluia care o ia... 

în cele din urmă Cornelia și Gherasim rămaseră singuri. De 
afară se auzeau vocile bătrânilor, șușoteau cu voce tare să fie 
auziţi de ei. Gherasim se așeză pe un scaun tapisat și-și puse 
mâinile pe genunchi. N-avea nimic de discutat cu Cornelia. Ar fi 
vrut să fie deja dimineaţă, să alerge la gară să nu piardă cumva 
cursa. Era hotărât s-o certe pe maică-sa că l-a trimis la Ineu. 
Cornelia își scoase pantofii cu tocuri înalte și se cățără pe pat: 
avea ciorapi patent, albi. 

— Hai să mai vorbim și noi, îl îndemnă pe Gherasim... 

— Despre ce să vorbim? întrebă el fără convingere. 

— N-are importanţă despre ce. Spune tu întâi, după aceea 
spun și eu. 

— Spune tu întâi. 

— Eu spun. Dacă n-ai fi atât de morocănos ai fi mai altfel. Dar 
să știi că mie îmi plac și oamenii morocănoși... Uneori și tata e 
morocăânos dar eu ţin la el... Şi la tine aș putea să ţin dacă ai 
vrea și tu... Tata o zis că totu-i aranjat. Zic, aranjat așa, în 
mare... El știe de la tușa voastră... Acum zii și tu... 

Gherasim se foi un timp: ar fi vrut să fie sincer ca ea să știe că 
încă nimic nu-i aranjat și, după credinţa lui, lucrurile n-o să se 
aranjeze niciodată. Tocmai voia să înceapă când cineva bătu în 
jaluzele. Gherasim se duse la fereastră, o deschise şi-l descoperi 
pe Ruja. Stătea sub streașină, ud până la piele. 

— Spune mă, cine l-a omorât pe frate-meu? Tu trebuie să știi 
dacă ești comunist. Nu se poate să nu știi. Îmi spui?... 

Cornelia îi recunoscu vocea și se înfurie: 

— Dacă nu pleci nea Ghiţă, te spun lui tata... E seara mea și 
dumneata dai târcoale să mi-o strici. Tată!... Tată!... 

Ruja speriat de ţipetele ei se pierdu în întuneric. 

Pe la douăsprezece noaptea se întoarse și Petre. 

— Mamă, a fost tușa? 

— A fost. 

— A adus ceva? 

— A adus. 

— Atunci e bine. Mi-e o foame de lup. 


Dar Gherasim nu mai auzi nimic din toate astea: adormise. 

2 

Şedinţele comitetului de întreprindere, discuţiile aprinse cu 
Simon, președintele comitetului, un social-democrat 
încăpățânat, care vrea să-l încurce cu citate din Marx și Kautski, 
îl obosesc pe Horvath, pentru că i se pare că-şi pierde timpul 
inutil. Mai ales că în secţii sunt atât de multe lucruri de făcut, că 
nici nu știe de ce să se apuce. Cei mai mulţi dintre muncitori 
sunt porniţi, că nu i se dă baronului la cap, când acesta 
sabotează vizibil acţiunea „Totul pentru front, totul pentru 
victorie”. Și pentru că Horvath încearcă să-i potolească când 
aduc vorba de astea, unii susţin că e vândut baronului. Alţii, mai 
luminaţi, dar nemulţumiţi, că zecile de ședințe ale comitetului 
nu dau roade, îl întreabă în fiecare zi: 

— Ei, te-ai mai îngrăşat, tovarășe Horvath? El n-are ce să le 
răspundă, și de aceea își răspund tot ei: Cum dracu' nu, dacă 
stai toată ziua tolănit pe fotoliile comitetului! 

Intr-un fel au dreptate. De la o vreme încoace, prea s-au 
înmulţit ședințele, și de când îs atât de multe, parcă sunt din ce 
în ce mai nefolositoare. Dacă l-ar întreba cineva despre ce 
discută la comitet, n-ar avea ce să-i răspundă. Atâta doar că 
discută cu Simon probleme teoretice. Și încă ce probleme 
teoretice! Simon nu rostește niciodată numele lui Wollman. Îi 
spune „capitalistul”, și muncitorilor „masele”. 

— Masele trebuiesc conduse în lupta împotriva capitaliștilor. 
Dar nu ca pe o armată, tovarășe Horvath, ci ca pe niște copii 
care trebuiesc luminaţi. lar noi, conducătorii maselor, trebuie să 
fim niște adevăraţi social-democraţi, niște marxiști veritabili. 

Și dacă Horvath îi răspunde: „Astea-s toate bune și frumoase, 
dar ce-i de făcut cu muncitorii din secţii care cer lapte, și 
Wollman nu le dă”, Simon, ca un orator veritabil, își încleștează 
pumnii și începe să recite: 

— Ce importanţă are un Wollman pe lângă frontul larg al 
capitaliștilor de la noi din ţară și din străinătate!. Și ce 
importanţă are că niște muncitori cer lapte, când ei trebuie să 
scuture întâi lanţurile robiei de milenii! 

Odată, Horvath i-a spus că „din păcate, muncitorii nu se 
satură cu scuturatul lanțurilor”. Simon și-a șters ochelarii și, ca 


un om care trebuie să pună pe cineva la punct, l-a împins cu 
degetul: 

— Nici cu laptele dumitale nu se satură.. 

— Asta e drept, i-a răspuns atunci Horvath, supărat. De 
săturat nu se satură, dar nu se îmbolnăvesc de tuberculoză. Și 
asta e foarte important. 

Simon, gânditor, a cerut o zi răgaz, ca să poată studia 
răspunsul împreună cu Molnar Tiberiu, secretarul judeţean al 
P.S.D.-ului. A doua zi, radiind, începu să-i explice lui Horvath: 

— Problemele sociale mari nu se rezolvă de la o zi la alta, și 
problema laptelui n-are nicio importanţă pe lângă problemele 
sociale mari. 

De multe ori, Horvath ar vrea să-i dea un picior în fund și să-i 
spună că această lovitură n-are nicio importanţă pe lângă 
problemele sociale mari. 

Lui Horvath nu-i place, de altfel, nici felul cum discută 
comitetul de întreprindere cu baronul. Acesta fixează orarul 
ședinţelor de colaborare și, ca un om care vrea să se distreze, îi 
așază pe membrii comitetului pe scaune înșirate de-a lungul 
pereţilor, ca pe niște școlari. Şi-i atât de politicos, că-ţi vine să-l 
iei de gât, când îl auzi vorbind, într-o zi i-a întrebat dacă nu 
doresc o cafea. 

— Nu dorim cafea, domnule baron, ci lapte! Dar nu pentru noi 
cinci, ci pentru cei cinci mii de muncitori. 

Horvath spera că baronul o să se împotrivească și el o să aibă 
ocazia să-i spună tot ce are pe suflet. Baronul, ca totdeauna, i-a 
zâmbit numai: 

— Ai spirit, domnule Horvath... 

N-a știut ce să-i răspundă. Abia când s-a văzut afară, în curtea 
fabricii, i s-a făcut ciudă că n-a fost în stare să-l pună la punct. 
La plenare, pomenea atât de des numele lui Wollman şi-l înjura 
atât de urât, încât muncitorii se întrebau cum de mai are curajul 
să dea ochi cu baronul. Intr-o zi, Wollman, foarte politicos, l-a 
chemat în biroul său și i-a spus: 

— Am auzit că m-ai înjurat din nou... 

— Da, domnule baron, aţi fost bine informat și, în ceL mai 
scurt timp posibil, v-aș propune să-i măriţi salariul... 

— Salariul cui? întrebă, mirat, Wollman. 

— Celui care vă informează. 


Wollman se întunecă: nu-i plăceau oamenii obraznici. 

— Am terminat, domnule Horvath. Puteţi pleca. 

— Cum doriţi, domnule baron. 

De fiecare dată când era la închisoare, Horvath își făcea 
planuri de viitor: încerca să-și închipuie cum va fi când nu va 
mai trebui să organizeze pe ascuns, când va putea să lupte 
deschis împotriva baronului. De aceea era atât de nemulţumit 
acum: îi era silă să iscălească hârtiile de concediu ale 
muncitorilor, să vizeze bonurile de pâine de la cantină și să 
controleze eliberarea carnetelor de economat. | se părea că 
toate aceste munci sunt în contradicţie cu misiunea sa de 
activist de partid. Uneori, era convins că s-a greșit undeva. 
Însuși faptul că a ajuns să-l combată pe Simon, pentru teoriile 
sale despre „problemele sociale mari”, îl făcea să se simtă 
prost. În fond nu era convins că Simon nu are dreptate. De ce 
era nevoie ca un activist de partid să umble pentru obţinerea 
unui pahar de lapte, sau să intervină pentru repararea unui 
robinet, când aceste lucruri puteau fi rezolvate și de către 
responsabilii sindicali din secţii? E drept, aceștia erau inactivi. 
lar dacă ar fi stat să-i lămurească numai pe ei, i-ar fi scăpat o 
serie de probleme mult mai importante, ca de exemplu punerea 
în picioare a postului de prim ajutor, sau revizuirea contractului 
colectiv. În orice caz, altfel își închipuise viața după eliberare. 
Credea că o dată ce partidul va ieși din ilegalitate, oamenii se 
vor grăbi să facă zid în jurul lui. Îi plăcea să creadă că, după 
eliberare, nu vor exista oameni nemulţumiţi. Bineînţeles, era 
convins că asta nu se va întâmpla de la o zi la alta, dar acum 
perspectivele i se păreau prea îndepărtate, iar viața se scumpea 
cu fiecare zi. În loc de armate de muncitori îmbrăcaţi în salopete 
albastre, vedea șiruri lungi de oameni slabi, prost îmbrăcați. 
Flămânzi. lar baronul, ca și cum eliberarea ar fi fost în folosul 
său. Era mulţumit, mai rumen la faţă ca oricând. Și în jurul lui, 
peste tot, numai sărăcie. Mașinile de ţesut nu s-au reparat 
niciodată în timpul războiului. Îţi era mai mare sila să stai în 
secţia „Hacking” și să asculţi huruitul rablagit al mașinilor. Și el, 
Horvath, reprezentantul muncitorilor, în loc să se ocupe de 
revoluţie, trebuia să scrie scrisori la București, să sprijine 
cererile baronului în ceea ce privește piesele de schimb, sau să 
intervină la minister pentru urgentarea materiilor prime. Era 


convins că, dacă ar fi lucrat la poliţie, ar fi putut sprijini mult mai 
mult clasa muncitoare: ar fi fost necruţător cu toţi speculanții 
din oraș, ar fi lichidat bandele de spărgători și ar fi arestat pe 
toți feciorașii cheflii care nu erau în câmpul muncii. Uneori, avea 
sentimentul că în loc să fi rămas revoluţionar ca în trecut, s-a 
lăsat dus pe făgașul comod, liniștit, al micului funcţionar. La 
început credea că toate astea nu vor dura mult, dar cu fiecare zi 
ce trecea trebuia să constate că lucrurile se statorniceau și se 
înglodau ca bivolii în nămol, îi era teamă că, nu peste mult, nu 
va mai fi în stare să urnească din loc carul revoluţiei. Când 
stătea singur, găsea explicaţie pentru orice. Teoretic, înţelegea 
totul, numai că stomacul, și în special stomacul miilor de 
țesători, nu se mulțumea cu răspunsuri teoretice. 

Odată, îndemnat de Simon, s-a dus să asculte o conferinţă 
despre viitor, ţinută de tovarășul Tiberiu Molnar. Simon susţinea 
că la această conferinţă va afla toate răspunsurile la întrebările 
lui. Într-adevăr, Molnar a vorbit despre viitor. Finalul (Horvath a 
reținut finalul discursului aproape cuvânt cu cuvânt) suna așa: 
„In definitiv, trebuie să trăim și, apoi, de ce să nu creadă 
oamenii în ceva? Pe dumnezeu l-am îngropat, nu-l mai putem 
învia. L-au alungat mașinile. De ce vor să trăiască oamenii? 
Vreau să spun: pentru ce? E nevoie de un ţel. Îl avem: o viaţă 
mai bună, bineînţeles, nu acum, ci în viitor. Or viitorul nu există. 
Nu pot spune niciodată: Trăiesc în viitor, înțelegând prin asta o 
viaţă reală, nu una figurată, poetică...” Dracu’ să-l ia pe Molnar. 
Se joacă cu cuvintele ca un jongler. Ar fi vrut să se ridice și să-i 
spună că viitorul nu este un ţel abstract, ci un scop spre care 
oamenii muncii — chiar social-democrațţii, pe care i-a minţit la 
această conferinţă — tind. Şi tind nu poetic, ci luptă și se zbat 
ca să-l obţină. Hotări să nu se mai bată pentru lucruri mici, ci 
numai pentru lucruri majore, care dau rezultate pipăibile și nu 
soluţii de o zi. 

Căutând problemele majore, descoperi că uzina producea 
mult mai puţină pânză decât înainte de război. Asta îl făcu să se 
înfurie și să alerge într-un suflet la baron. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Horvath? După câte știu, pentru 
azi n-am fixat nicio ședință de colaborare. 

— Nu-i nimic. O fixăm acum. 

— Acum nu se poate. Am treburi foarte importante. 


— Eu, adică noi avem treburi și mai importante. Ştiţi că 
producţia fabricii e sub nivelul din '38? 

— Știu, răspunse, calm, baronul. Cu mult sub nivelul din '38. 

— Şi ce faceţi ca să nu mai fie? 

— Dă-mi voie să păstrez pentru mine secretele conducerii. 
Sau ai ceva împotrivă? 

— Nu. Și nici nu mă interesează secretele dumitale. Mă 
interesează, însă, producţia. Trebuie să facem ceva. 

Ai dreptate. Hai să facem ceva. 

Ușurat, Horvath își trase un scaun în apropierea baronului și 
se așeză. Privi ţintă spre el: acesta stătea nemișcat, rezemat de 
spătarul scaunului, cu braţele încrucișate pe piept. La marginile 
gurii, două cute abia perceptibile îl trădau: zâmbea. Dintr-o 
dată, Horvath se simţi groaznic de prost. Da, n-ar fi trebuit să 
dea buzna peste el, așa pe nepregătite. În fond, nu cunoștea 
nimic din tainele producţiei, nu cunoștea niciunul din motivele 
rămânerii în urmă; știa doar atât că lucrurile nu merg bine, și că, 
acum, baronul se amuză pe socoteala lui. Mai așteptă o clipă, 
sperând să se înșele și baronul să-i arate pricinile care ar trebui 
înlăturate, sau condiţiile care ar trebui create, ca procentul de 
producţie să fie identic cu cel din '38. În zadar. Baronul stătea 
nemișcat ca o statuie de bronz. În spatele lui, într-o vitrină de 
cristal, se înșirau trofeele echipei de fotbal a fabricii. Lumina din 
tavan se răsfrângea pe trupurile pântecoase ale cupelor de 
argint. Sclipirile păreau că formează o aureolă de lumină în jurul 
capului lui Wollman. „Dumnezeii mă-tii” — spuse Horvath în 
gând. Apoi se ridică în picioare: 

— O să căutăm să facem ceva. 

Baronul lăsă să i se vadă dinţii albi, sănătoși. 

— In zadar zâmbiţi, domnule baron, adăugă Horvath. Și în 
zadar veţi încerca să ne puneţi bețe în roate. Se ridică să plece, 
dar baronul îl opri: 

— Uite, domnule Horvath, să vorbim deschis. În fond nu avem 
nimic de ascuns. Dumneavoastră, comuniștii, aveţi un ideal, iar 
eu personal am unul, altul. Sper că ești convins că noi doi, 
înfruntându-ne acum, n-o să putem rezolva nimic din 
neînțelegerile noastre. Și nici nu vreau. Probabil, nici dumneata. 
Dar dacă am căuta să analizăm mai atent antagonismul nostru, 
am putea descoperi unele laturi care în clipa de față se 


suprapun. Mai clar, avem, și nu e nimic ciudat în asta, scopuri 
comune. 

— Scopuri comune? 

— Da. Chiar în problema în care m-ai căutat. Dumneavoastră 
aveţi nevoie de mai multă pânză. Pentru mine, mai multă pânză 
înseamnă mai mult venit. Nu-i așa? 

— Ba da. 

— Nu știu cât te pricepi dumneata la economie politică. Am 
impresia că nu te pricepi. 

— Nu, mărturisi Horvath. 

— Eu mă pricep, pentru că sunt direct interesat în asta. 

— N-ar fi mai bine să vorbim mult mai deschis? 

— Ba da. Asta vreau și eu. E inflație. Banii se strică pe zi ce 
trece. Eu am bani. Am și legături cu niște întreprinderi din 
Anglia. Am și ceva credit. Aș putea să cumpăr o serie de mașini. 
Cu mai multe mașini putem ţese mai mult. Acum eu nu știu ce 
credit ai dumneata la comuniști. 

— La noi nu e pe credit ca la... Nu continuă. Voia să afle unde 
vrea să ajungă baronul. 

— N-am vrut să vă jignesc, domnule Horvath. Dacă comisia 
locală, partidul dumneavoastră și partidul socialdemocrat ar 
vrea să mă ajute să cumpăr mașini din Anglia, atunci vom putea 
foarte curând depăși producţia din '38. E clar ceea ce v-am 
spus? 

— Da, cred că e clar. Și asta e singura soluţie? 

— Singura care mă interesează. Ca să vă fie și mai clar. 

— Şi în ce ar consta ajutorul nostru? 

— Sprijinirea acţiunii mele pe lângă Banca Naţională. E vorba 
de un ajutor moral. Nu vreau să rostesc cuvinte mari, ca 
patriotism, ţară și altele. Totuși e vorba de producţia 
românească. 

— Am să vă dau răspunsul în câteva zile. Trebuie să vorbesc 
cu tovarășii mei de la judeţeană. 

— Foarte bine. Când vii cu răspunsul, facem o ședință în afară 
de program. Ca și acum. 

Horvath se întoarse la sediul comitetului de întreprindere, se 
așeză într-un colţ și începu să se frământe. Cu cât se gândea 
mai mult la propunerile baronului, cu atât propunerea i se părea 
mai bună. Totuși, asta îl făcea să aibă dubii. Prea erau lucrurile 


clare. În fond, de ce să nu fie. E numai ciudat cum se împletesc 
interesele unui capitalist cu interesele muncitorilor. Pe urmă, își 
aduse aminte că într-o zi și Simon i-a pomenit ceva asemănător. 
Ea chiar în niște termeni foarte radicali. Poate că din cauza 
elanului lui n-a dat importanţă celor spuse. Simon vorbise cu 
atâta înflăcărare, de parcă ar fi descoperit o nouă Americă. 
Spunea: 

— Va trebui să-l silim pe baron să cumpere niște mașini. Stă 
nu mai între plusvaloarea în buzunarele lui. 

— Vorbești prostii, Simon, îi răspunsese Horvath. De unde să 
cumpere baronul mașini de filat... Abia s-a terminat războiul. 

— Cum de unde?... Din Anglia... Au englezii destule... Şi prin 
asta împușcăm doi iepuri deodată. Baronul își investește 
veniturile, iar englezii, adică imperialiștii, ne dau mașini. Prin 
asta se întărește lagărul nostru, iar lagărul lor... 

— Vorbești ca un copil. 

— Dacă nu vrei să mă iei în serios, bine. Noi, social- 
democraţii, o să ne batem ca să-l silim pe baron... Şi pe tine te- 
aș sfătui să-l citeşti puţin pe Marx... Pentru că toată lupta 
noastră politică este, de fapt, o luptă economică... 

— Vrei să-mi ţii un curs de educaţie politică? 

Simon nu găsi nimic demn de răspuns. Întoarse spatele şi 
plecă mohorât, fără să salute. După câţiva pași se opri, apoi se 
întoarse la Horvath, care-l privi bănuitor. 

— Și mai e ceva. Dacă facem rost de mașini, putem pune pe 
roate încă un schimb... Ştii ce înseamnă încă un schimb la 
filatură?... Înseamnă că și ţesătoriile pot trece la munca pe trei 
schimburi. 

Acesta era un argument foarte serios. Acum îi era ciudă că 
Simon văzuse mai bine decât el. Era convins că toate astea se 
datorau faptului că nu știa economie politică. Pe urmă, a aflat de 
la Simon că social-democraţii au și discutat problema asta la 
judeţeană lor și, în frunte cu Molnar, au căzut de acord cu 
acţiunea baronului. Mai târziu, Simon îi spuse că lucrurile sunt 
foarte înaintate. Inginerul Precup, unul din directorii lui Wollman, 
a și plecat la București să trateze cu Ministerul Comerţului și cu 
reprezentanţii Băncii Naţionale. 

Horvath nu mai stătu pe gânduri. Pomi spre judeţeană. Ar fi 
păcat să se facă acţiunea fără contribuţia comuniștilor. Suru era 


prins în niște treburi, și de aceea îl trimise la Bărbuţ, care se 
ocupa cu problemele economice. Horvath îl caută pe Bărbuţ, dar 
acesta era la redacţia ziarului „Patriotul”, să-l instaleze pe noul 
redactor-şef. Horvath plecă la redacţie. Aici, deși era ședința de 
instalare, redactorul care stătea la ușă îl lăsă pe Horvath să 
intre. Horvath se așeză pe un scaun lângă un redactor cu părul 
negricios și cu sprâncene stufoase. Îl întrebă: 

— Cine va fi noul redactor-șef? 

— Tovarășul Beleanu. 

Horvath clătină din cap în semn că e mulţumit. Pe Beleanu, un 
fost profesor de limba română la un liceu din Beiuș, l-a cunoscut 
încă în ilegalitate. Era un om înalt, miop, foarte meticulos, dar 
iute la mânie. Bărbuţ îi demonstra calităţile, exagerând, 
bineînţeles, ca în toate ocaziile asemănătoare, dar nu se șocă 
nimeni. La un moment dat, Horvath avu impresia că Bărbuţ nici 
nu-și mai controlează expresiile: vorbea ca să fie auzit, sau să 
se audă singur. Îl cercetă și se întrebă dacă Bărbuţ l-o fi iertat 
pentru palma pe care i-a tras-o acolo în închisoare. După 
instalarea lui Beleanu, Horvath îl trase pe Bărbuţ la o parte şi-l 
întrebă dacă are timp. Bărbuţ clătină din cap și plecară 
împreună. Și, înainte ca Horvath să-i pomenească ceva de 
afacerea lui Wollman, Bărbuţ, entuziasmat de ședința pe care a 
tinut-o, începu să-i vorbească de viitorul ziarului „Patriotul”. 

— Acum e cea mai bună redacţie din oraș. Am adunat toate 
forțele care știu să ţină condeiul în mână. Până și de la 
„Credinţa” am adus un om. 

— Pe cine? întrebă Horvath. 

— Pe Hârţău. 

— Pe Hârţău?! făcu Horvath, nevrând să-și creadă urechilor. 
Pe ăla care a scris articolul acela despre mine? 

— Da. Nu sări în sus. Am stat de vorbă cu el. l-am cerut 
explicaţii în legătură cu acel articol. Nu numai că și-a recunoscut 
greșeala, dar și-a dat seama ce prejudicii putea să ne aducă. E 
un om cu carte, nu un terchea-berchea. Şi crede-mă, prefer un 
om care se bate pentru adevăr decât unul care scrie totul la 
comandă. Înţelegi? Şi în afară de asta am pus să fie verificat. N- 
a fost legionar. Și acum asta e cel mai important lucru. 
Bineînţeles și talentul. Și el are cu carul. 


Horvath nu știa ce să-i răspundă: mergea cu pași apăsaţi și-și 
privea îngândurat vârful pantofilor. Bărbuţ, convins că l-a 
lămurit, continuă: 

— Pe urmă, și despre asta am aflat foarte târziu, el a și avut o 
mică sarcină în redacţia „Credinţei”. 

— Sarcină de partid? 

— Un fel de sarcină de partid. Ceva neoficial, dar sarcină. Şi s- 
a achitat foarte onorabil. Ai să vezi ce articole o să scrie ăsta! O 
să demaște pe toţi reacţionarii din oraș. Că îi cunoaște ca pe 
degete. 

— Și care era acela? se interesă Horvath. Poate chiar acela 
lângă care am stat eu, că era singurul pe care nu-l cunoșteam. 

— Da. Acela e. Urmărește ziarul cu atenţie și ai să vezi ce o să 
facă omul acesta. Și acum spune despre ce anume e vorba. 

— Măi Bărbuţ, tu te pricepi la economie politică? 

— Sigur că da, făcu Bărbuţ, fără să se uite la el. 

Horvath zâmbi. Era convins că nici Bărbuţ nu se pricepea la 
economie politică. Dar nu-i spuse nimic în legătură cu asta. 

— Uite despre ce e vorba, Bărbuţ. Baronul vrea să cumpere 
niște mașini din Anglia. Se opri brusc. Sie simţi rușinat. Vorbea 
despre baron, despre cumpărarea unor mașini, ca și cum ar fi 
fost vorba de un pachet de Naţionale. 

— Și? îl întrebă Bărbuț. 

— Nimic. Cred că nu putem discuta problema asta aici pe 
stradă. Ee o problemă mare, complicată. [| 

— Nicio problemă nu e complicată, și altă dată nu am timp. 
Spui că vrea să cumpere niște mașini. Am auzit despre asta. Ştii 
ceva noutăți? 

— Nu. M-a rugat să-l sprijinim. 

— Asta în orice caz va trebui să facem. De ce să nu-și 
investească banii în mașini? Asta nu e numai în folosul lui. 

Horvath era mulţumit că și el judecase la fel. 

— Atunci e în regulă. Am să vorbesc mâine cu el. 

Bărbuţ făcu semn unei birje și întinse mâna spre Horvath: 

— Noroc. 

— Noroc, măi. Dar de unde ai tu bani să-i cheltuiești pe birje? 

Bărbuţ râse: 

— Când îi indic adresa judeţene! nu mai îndrăznește să ceară 
parale. Te-am lăsat, Horvath. 


Horvath privi lung în urma lui și-și spuse: „Poate că, totuși, se 
pricepe la economie politică”. 


A doua zi se duse la baron și-i comunică părerea judeţenei de 
partid. Wollman îl primi politicos, îl ascultă cu atenţie și, când 
Horvath termină de vorbit, se ridică în picioare. 

— În regulă, domnule Horvath. Sper că și de acum încolo o să 
ne înţelegem. 

Lui Horvath i se păru că e vorba de o aluzie și de aceea 
ripostă: 

— Ca și până acum, domnule baron. Și, până la sosirea 
mașinilor din Anglia, ne vom strădui să găsim o soluţie pentru 
mărirea producţiei. Încă nu ştiu cum și în ce fel, dar asta vom 
vedea noi. 

— Atunci am terminat, domnule Horvath. Poţi să te retragi. 
Spuse totul pe un ton ironic și sublinie vorbele cu un zâmbet 
dispreţuitor. 

Horvath ieși trântind ușa. Din ziua aceea nu se mai preocupa 
decât de urmărirea întregului proces de producţie, de la intrarea 
baloturilor de bumbac în scărmănătorii și până la imprimarea 
ţesăturilor. Controlă o serie de hârţoage, discută cu toţi 
inginerii, dar fără niciun rezultat. Nici nu se mai arăta prin secţii. 
Mulţi îl credeau bolnav, sau plecat într-o delegaţie. 

Pop, filatorul, care îl căuta de câteva zile, îl găsi, în sfârșit, în 
biroul bucătăriei de vopsele. 

— Măi Horvath, ce faci tu de nu te mai vede omul?... Vezi 
cămașa asta de pe mine? 

— O văd, ce-i cu ea? 

— E ruptă. 

— Şi ai venit să-mi arăţi că ai o cămașă ruptă? 

— Nu. Am venit să-ţi arăt că asta e ultima mea cămașă. Şi îţi 
spun drept: eu sunt de partea muncitorilor, că și eu mi-s 
muncitor, dar să fiu al dracului dacă e bine așa. Luna trecută mi- 
am pus deoparte jumătate din salariu, să-mi cumpăr niște 
cămăși. Nu știu ce dracu’ am așteptat. M-am dus ieri să le 
cumpăr. Banii nu mi-au mai ajuns nici pentru o cămașă. Păi, 
treabă-i asta?!... 

— Şi ce vrei să-ţi fac eu? îl întrebă Horvath. Era supărat că 
trebuie să-și piardă vremea cu asemenea fleacuri. 


— Cum ce să faci? Pop căscă niște ochi mari de parcă l-ar fi 
văzut pe Horvath pentru prima oară. Apoi ai dreptate! Te bag și 
pe tine în mă-ta! Ne minţi și tu cum ne-au minţit ăilalţi pe 
vremuri. Făcu stânga-mprejur, şi-l lăsă pe Horvath în plata 
domnului. 

Buimăcit, Horvath își lăsă treburile și alergă după el. Il ajunse 
în apropierea filaturii. 

— Stai, măi Pop, de ce ai plecat așa, fără să ne înţelegem? 

— Pentru că nu ne mai înţelegem. De aia. Și fă bine nu mai 
mă chema la nicio ședință. Că n-am trebuinţă de întruniri... 

Seara, Horvath nici nu cină de supărare. Vru să povestească 
toate cele nevesti-sii, dar se răzgândi la timp: ea tot nu-l poate 
pricepe. Ar spune că Pop are dreptate, că-i rău, că-i inflaţie, că 
la piaţă nu se găsește nimic, că Sofica n-are hăinuţă ca lumea, 
că... și toate astea nu-s decât fleacuri. Dacă fabrica nu produce 
mai mult decât înainte de război, e normal să nu fie mai bine. 
De aceea trebuie rezolvat asta în primul rând. Dar de ce dracu' 
nu vrea să-l înțeleagă nimeni? Și, pe deasupra, unii văd atât de 
greșit problemele de producţie, că îţi vine să-i iei la pumni. Chiar 
azi i-a spus un vechi muncitor din fabrică: 

— Cu cât se produce mai puţin, cu atât câștigă baronul mai 
puţin. Asta e interesul nostru, să se ruineze. 

Dacă nu l-ar fi cunoscut, Horvath ar fi fost convins că ori e 
tâmpit, ori e dușman. „Cică de producţie se îngrijește baronul”. 
Pe dracu' se îngrijește baronul. El are tot interesul ca lucrurile să 
meargă prost, ca să dovedească incapacitatea comuniștilor. 
Reflectând asupra acestor lucruri, își spuse: „Și ce aș putea face 
dacă nu m-aș ocupa de producţie, ci numai de problemele 
mărunte ale muncitorilor? Nimic? Nimic. Nici măcar petice 
pentru cămașa lui Pop. Sau să scriu Comitetului Central că e 
inflație? Parcă ei nu știu asta...” 

Îi era ciudă când oamenii îi spuneau că lucrurile merg prost, 
ca. Și cum asta ar fi fost vina lui personală. 

— La ce te gândești, Andrei? 

— La nimic, Florică... Mi-s ostenit și mi-e somn... 

Se auziră bătăi în ușă. „Dar ăsta cine o fi?” se întrebă Horvath. 
În clipa aceea se deschise ușa și în prag apăru Trifan. 

— Măi Horvath, începu acesta fără nicio introducere. Am 
vorbit cu Pop. E groaznic de supărat. A înjurat și partidul. 


— De unde vrei să-i dau cămașă? Pop e nelămurit și n-are 
conștiință de clasă. Asta e! 

— Tu fă bine și nu-mi ţine predici. Ai fost ales în comitetul de 
întreprindere, acum sparge-ţi capul, că de aia ești acolo! Nu e 
vorba numai de Pop. Asta a ajuns în situaţia asta cu o lună mai 
devreme decât noi, pentru că a fost bolnav. Să nu crezi, însă, că 
alţii stau mai bine decât el. De aia trebuie să găsim o soluţie. 

— Eu tot după soluţii umblu. Dar nu după soluţii miei. Sa ridică 
în picioare și continuă cu voce gravă: Producţia noastră... 

— Nu mă lua așa. Prea mari sunt cuvintele astea pentru tine. 
Parcă l-aș auzi pe Simon. Ştii cum vine asta? Un om moare de 
foame și tu te apuci să-i spui că papricașul de purcel e o 
mâncare gustoasă. Ce-i de făcut? La asta să te gândești. Că de 
asta depinde producţia. Azi iar au fost arestate patru 
muncitoare, că au furat niște pânză. Și nu fură că-s hoaţe, ci 
pentru că au copii mici și n-au cu ce să-i înfăţişeze. Nu m-aș 
mira dacă într-o zi o să se apuce să fure și Pop. Că fără cămașă 
nu poate umbla... Ce zici, n-ar fi bine dacă am cere de la baron 
niște pânză? 

— Ce suntem noi?!... se revoltă Horvath. Cerșetori? 

— Văd că ești pornit, n-are niciun rost să mai stau. Zii să te 
caut mâine sau poimâine. Și am să vin până te lămurești. 
Noapte bună! 

După plecarea lui Trifan, Florica îl întrebă: 

— Despre ce cămașă e vorba? 

— Despre nicio cămașă, Florica dragă... Is puţin nemulţumiţi 
muncitorii... Asta e tot... 

— Păi, tu-mi spuneai că va fi tot mai bine. 

— Da, așa ţi-am spus... Dar acum, lasă-mă... Mă duc până la 
Farcaș... 

— Așa ai fost tu totdeauna. Te simţi oriunde bine, numai acasă 
nu! Faci ce faci și pleci de acasă. Ziua ești la fabrică și seara la 
Farcaș. De ce nu-ţi cauţi un loc și pentru noapte? A 

Nu putea să plece s-o lase pe Florica supărată. In ultima 
vreme era din ce în ce mai des supărată și uneori pe te miri ce. 
Parcă el, Horvath, ar fi fost vinovat că șvăboaicele din Aradul 
Nou n-au adus zarzavaturi la piață sau că prețul spanacului a 
urcat cu patru lei la kilogram, mai înainte decât s-ar fi așteptat. 
Ba mai mult, Florica îl învinuia și pentru. Obrăznicia brutarului. 


Din colţ, care fura la gramaj, și pentru că primăria nu mai ridica 
gunoiul decât de două ori pe lună și asta în lunile de vară, când 
totul putrezea în câteva zile. 

— De ce nu scriu ziarele despre asta? 

— Pentru că n-au spațiu. 

— Cum n-au spaţiu? Uite și azi au publicat aproape o pagină 
întreaga cu poza lu' aia, Nutzi Rosentzweig, sau cum îi zice, care 
cântă la „Șobolanul cenușiu”. Pentru asta au spaţiu!?... 

— Pentru asta se plătește. Din fondurile astea se susține 
ziarul. 

— Tu mi-ai explicat, dar eu n-am înţeles nimic. Nu pot să 
înţeleg dacă întreprinderile comunale nu ridică gunoiul. Oamenii 
spun că la Abrud a fost ceva molimă. Asta numai din cauza 
gunoiului!... 

— Vrei să ne certăm. Florica? 

— Nu vreau... Ti-am spus numai. 

Pe Fărcaș nu-l găsi acasă: avea o ședință la fabrică. Totuși, nu 
plecă. Hotări să-l aștepte. Se așeză pe un scaun, dar scaunul era 
incomod; se ridică, se plimbă prin încăpere: încăperea era mică 
și trebuia să se întoarcă din doi în doi pași, astfel că în curând 
ameţi. Se așeză pe pat, pe urmă se întinse. „Tot atât costă — își 
spuse și simţi cum îl cuprinde somnul. Dacă mai stau puţin 
nemișcat adorm”. Se sforță să-ţi ţină ochii deschişi. Tavanul era 
afumat, și numai petele mici, albe, unde a căzut varul, reflectau 
lumina becului. „Dacă aș fi rămas acasă, puteam să dorm 
liniștit”. 

Farcaș sosi pe la miezul nopţii. Când îl văzu, dădu din mâini a 
lehamite și se așeză cu un aer obosit. 

— N-aș fi crezut că te găsesc aici. Azi am avut atât de mult de 
lucru. 

— Poţi să-mi spui orice. Eu nu plec. 

— Atunci propun să deschidem plenara, glumi Farcaș. Care-i 
ordinea de zi? 

Horvath începu să-i povestească cele întâmplate. La început, 
Farcaș căscă, pe urmă, interesat, își frecă ochii. 

— Apoi tu, Horvath... Nu se pot despărţi problemele mari de 
problemele mici. Că la urma urmei, producţia depinde de noi, de 
munca noastră, și nu de baron. Și dacă nu te îngrijești de 
muncitori, de „micile” lor probleme... 


— Bine. Şi ce-i de făcut? 

— Precis nu știu. Totuși, la voi la textile e totul mai ușor. 
Spuneai că Trifan a propus că cereţi ceva pânză de la baron. 
Ideea nu e rea. Dar nu trebuie cerut, ci silit să dea. Silit! 
Înţelegi? În fond, de ce să nu-și plătească muncitorii în natură? 
Măcar o parte din salariu. Să dea tain! Şi acţiunea e justificată: e 
inflaţie, sunt greutăţi... 

— Ideea nu e rea. Chiar mâine am să ridic problema în 
comitetul de întreprindere. Pe urmă, o pun la vot și gata... 

— Nu te pripi, măi Horvath. Eu cred că te-ai pripit și atunci 
când ai descoperit problema producţiei... Trebuia întâi să te 
înarmezi cu date, cu propuneri, și abia după aceea să te fi 
înfiinţat la direcțiune. 

— Ai dreptate, știu. Dar acum nu e vorba de nicio 
complicaţie... Era foarte pornit. Dădu cu pumnul în masă. Şi să 
dea numai bunul dumnezeu ca baronul să se împotrivească! 

— S-ar putea. Și n-are niciun rost să riști. Ar fi chiar bine ca 
nici cei din comitetul de întreprindere să nu afle nimic. Să 
discuţi problema întâi în celulele de partid, pe urmă în secţii. 
Trebuie organizată acţiunea în așa fel, ca muncitorii să fie toţi 
de partea ta, adică de partea comuniștilor. 

— Păi crezi că ar putea fi cineva împotrivă?... Glumești, 
Farcaș. 

— Nu glumesc. Trebuie să fie agitaţie pe chestia tainului. Fără 
îndoială, Simon și baronul or să afle de aceste frământări și 
atunci își vor da seama că nu mai discută cu Horvath, ci cu 
reprezentantul celor cinci mii de muncitori. Înţelegi?... în felul 
acesta, propunerea nu poate fi torpilată nici în comitetul de 
întreprindere și nici la direcţiune. Dar ăsta e numai un singur 
aspect. Celălalt aspect, și ăsta e mult mai important decât 
primul, e că prin campania cu tainul poţi să ridici prestigiul 
partidului. Şi acum, noapte bună! Mi-e somn de nu te văd. 

4 

Pe la sfârșitul lui februarie, Trifan primise o scrisoare de la 
Moscova. Ca expeditor era trecut Organizaţia Sovietică a Crucii 
Roșii și a Semilunii. Trifan cercetă plicul cu amănunţime, 
controlă dacă adresa este exactă, să nu-l desfacă în zadar. În 
cele din urmă, când se convinse că scrisoarea era adresată lui, o 


desfăcu; își puse ochelarii și începu s-o citească cu voce tare, 
să-l audă și nevastă-sa. 


„Stimate cetăţene Trifan, 
Ne facem datoria scriindu-vă ultima dorință a fostului 
dumneavoastră concetățean și prieten, Mesaroș Ștefan”. 


— Mesaroș, Mesaroș... mormăi Trifan. Uite, uite, au trecut 
douăzeci de ani de când n-am mai auzit de el. 

— Care Mesaroș? întrebă Elena. 

— Ti-am vorbit de el. Ala cu care am făcut armata în primul 
război mondial. Ştii, ăla care a devenii comisar politic în '19. Pe 
urmă l-au arestat și a fost închis la Seghedin. Mi-aduc aminte că 
mi-a și scris o scrisoare de acolo. A fost condamnat la douăzeci 
și cinci de ani. Şi el și nevastă-sa. 

Citește mai departe. 


„Probabil, cum știți, fetița lui Mesaroș, Marta, care s-a născut 
în închisoare, a fost crescută de emigranții politici la Viena. În 
'32, când familia Mesaroș a fost grațiată și expulzată din 
Ungaria, s-a stabilit la Viena. În '34 au emigrat în Uniunea 
Sovietică. În '36, au lăsat copilul în seama Statului Sovietic și au 
plecat voluntari în Spania. Acolo Mesaroș Ștefan și-a pierdut 
soția. El s-a întors în '38 în Uniunea Sovietică, apoi, la izbucnirea 
războiului, s-a înrolat voluntar în Armata Roșie. A murit pe 
baricadele Stalingradului. Tovarășii, care l-au înmormântat, ne- 
au trimis toate documentele găsite asupra sa. În aceste 
documente am găsit scrisoarea în care îşi expunea ultima lui 
dorință. Ca, după victorie, dacă el nu va mai fi în viaţă, Marta să 
fie trimisă în România la prietenul său Gheorghe Trifan. Abia 
acum am reușit să descoperim adresa dumneavoastră. În caz că 
refuzati, vă rugăm să ne comunicaţi urgent. Statul Sovietic are 
toate posibilităţile să crească în bune condițiuni urmașul eroului 
Mesaroș Ștefan”. 


— O să avem o fată! exclamă Elena. 
— Vrei? 


— Desigur că da. 
încă în seara aceea, Trifan a trimis o telegramă la Moscova. 


Marta a sosit peste două săptămâni. Era o fată mică, firavă. 
Numai ochii negri îi erau mari, miraţi. Nu știa decât câteva 
cuvinte românești și se simţea foarte străină. Nu-și găsea 
nicăieri locul. Orașul i se părea feeric și bogat, de parcă aici n-ar 
fi bântuit războiul. Ea și-a petrecut cei patru ani de măcel, 
departe, în Asia, în orașul Frunze, în Kirghizia. Işi aducea aminte 
că a mâncat rar mâncăruri calde și că, după cursuri, se ducea la 
spitale să scrie scrisori pentru soldaţii răniţi. Altceva nu avea de 
povestit. 

în primele zile după sosire, a vrut o profesoară s-o înveţe 
românește. Ori de câte ori o întrebau ce vrea să facă, Marta 
răspundea scurt: „Vreau să muncesc”. Cu Farcaș, care știa 
rusește, se înțelegea bine. Lui i-a povestit că trebuia până la 
școală să meargă șase kilometri pe jos, deoarece toate clădirile 
mari au fost transformate în spitale. Işi aducea aminte că o dată 
a plâns din cauza gerului și a vrut să se culce pe traverse ca să 
moară. Pe urmă, când și-a adus aminte că soldaţii stau în 
tranșee îngheţate, fără speranţa că peste o jumătate de oră vor 
intra într-o clădire încălzită, s-a răzgândit. A și compus atunci o 
poezie eroică despre sacrificiul ostașilor, pe care a transcris-o la 
școală pe o foaie de caiet. Să n-o piardă, a ascuns-o în cizmă. 
Peste câteva zile, când a fost cu toată clasa la un spital, ca să 
dea un program artistic soldaţilor, și-a adus aminte de poezie. S- 
a angajat s-o recite. Când a scos hârtia din cizmă, n-a mai putut 
descifra niciun rând. Era atât de tulburată, încât n-a avut putere 
să mărturisească că nu mai știe poezia. Când au strigat-o că e 
rândul ei, a ieșit în faţa paturilor și a compus o nouă poezie. 
Soldaţii au aplaudat-o foarte mult. Abia după ce a plecat de la 
spital a aflat că poezia ei n-a avut nicio rimă, erau doar niște 
gânduri naive despre eroism. Mai avea o amintire despre un 
kirghiz cu ochii cenușii, care a chemat-o în casa lui, ca să-i dea 
bomboane. Pe urmă fiul kirghizului, un păstor negricios și timid, 
i-a cântat din fluier. După aceea a fost dusă la Moscova, la 
Crucea Roșie și a locuit la un hotel foarte curat și bine încălzit. 


Acolo i-au povestit de taică-su, de moartea lui, și de drumul pe 
care urma să-l facă în România. 

într-o zi, pe neașteptate, l-a întrebat pe Trifan dacă poate să-i 
spună „tată”. 

Trifan, emoţionat, a început să se bâlbâie și a sărutat-o pe 
frunte. 

— Da, desigur, Marta! 

Și ca să-i facă o bucurie, a căutat scrisoarea primită de la 
Mesaroș, cu douăzeci de ani în urmă. Suna așa: 


Dragă Gheorghe, 

Așa cum ai prevăzut tu, sunt la închisoare. Am primit douăzeci 
și cinci de ani. Cred că voi avea destul timp ca să meditez. Dar 
de pe acum sunt convins că n-am să regret niciodată nimic. 
Dacă ar fi să încep totul de la început, aș face la fel. Poate cu 
mai multă convingere, cu mai mult patos, mult mai înverșunat. 
Desigur, o să-ţi pară ciudat, dar chiar și așa, între patru pereți, 
mă simt mult mai liber ca oamenii care au un spațiu mai larg de 
circulație. Odată, când am fost în tranșee m-ai întrebat ce e 
libertatea. Atunci n-am putut încă să-ți răspund. lată: E liber 
acela care nu e constrâns să mintă, care poate să iubească și să 
urască din toată inima, care nu trebuie să înșire fraze fără 
conținut, care nu promite în gol, care are curajul să spună 
tuturor ce are pe suflet. Cam asta cred că înseamnă libertatea. 
Dragă Gheorghe, eu sunt un om liber. Nici lanțurile, nici gratiile 
nu m-au înspăimântat, am spus totdeauna tot ce am avut de 
spus. Dar nu pentru asta îţi scriu. Am fost informat că statuia 
mea „Beethoven”, pe care am făcut-o încă la Arad, a fost 
premiată de Academia Germană cu 50.000 mărci. Fă ca acești 
bani să ajungă la M.O.P.R. Asta e tot. 

Deţinutul 3941 Mesaroș Ștefan” 

CAPITOLUL VI 

1 

Clara Wollman stă culcată în pat. Lumina de la lampa de pe 
noptieră îi desenează umbre prelungi pe faţă. Își ţine buzele 
țuguiate ca o fată încăpăţânată. Așa, învelită până la gât cu 
plapuma de mătase galbenă, pare o păpușă de porțelan. 


Lângă pat, așezat pe un scaun, stă Walter. În mâini ţine un 
roman englezesc din care citește cu voce tare. Citește uniform, 
fără nicio intonaţie, ca un automat. 

Din când în când, Clara se uită la el. Acesta însă nu vede, nu 
aude. Citește înainte, incolor. Ostentativ, Clara împinge plapuma 
de pe piept. Sub cămașa de noapte străvezie i se întrezăresc 
sânii. Îşi ridică ochii spre valet, în speranţa că o să-i surprindă 
privirile. Ar vrea să-l vadă încurcat, stingherit. Văzând că valetul 
nu-i dă nicio importanţă, sângele îi năvălește în faţă. Strigă 
isterică: 

— Tu nu ești om?! 

Walter se oprește din citit, își strânge mai mult genunchii și 
răspunde foarte corect, cu tonul de ușor reproș al omului 
tulburat dintr-o îndeletnicire foarte importantă: 

— Sunt valetul domnului baron. 

Ridică cartea de pe genunchi în semn că vrea să continue 
lectura. Clara își dă seama că valetul ar vrea să-i dea de înţeles 
faptul că nu e aici din propria lui dorinţă, ci își îndeplinește o 
misiune care nu-i face prea mare plăcere. Dar asta-i curată 
obrăznicie: 

— Am să-i spun să te dea afară! 

— Cum doriţi, domnişoară Wollman. 

— Să nu mai îmi spui domnişoară Wollman. Și, ca să fie mai 
convingătoare, începe să arunce în el cu tot ce-i cade în mână. 

Walter nu se ferește. Se ridică în picioare și răspunde la fel de 
calm ca și până acum: 

— Am înţeles, domnișoară Wollman. Desigur, sunteţi obosită. 

— Nu! Vreau să-mi citești! 

Valetul se așază la loc și începe să citească la fel de mecanic 
ca și mai înainte. 

Clara tremura sub plapumă. Acum ar fi în stare de orice. Mii 
de bărbaţi din oraș ar fi bucuroși dacă le-ar îngădui să-i sărute 
mâna, și acest om... acest servitor... îl privește din nou. Walter 
are profil frumos, bărbătesc: nasul mare, drept, pare că este o 
continuare a liniei frunţii. Sub sprâncenele stufoase, negre, se 
ascund doi ochi mari, neverosimil de albaștri. In timp ce citește, 
printre buzele cărnoase i se întrezăresc dinţii mari ca niște clape 
de pian. Cu ce ar putea să-i răsplătească toate mojiciile? 

— Vrei să reiei toată pagina de la început? N-am fost atentă. 


— Cum doriţi, domnişoară Wollman. 

Walter reia lectura de la primul rând al paginei. Citește la fel 
de monoton ca și mai înainte. Romanul e prost, plicticos, e 
vorba de trei fete crescute într-un pension undeva în Elveţia 
care se reîntorc după război în Anglia și nu-și găsesc locul în 
societate. Una din ele, bolnavă de nervi, vrea să se sinucidă, 
pentru că oamenii sunt prost crescuţi, nervoși și căminul pe care 
şi-l dorea liniștit, patriarhal, nu-l poate obţine. 

— Ai fost în Elveţia, Walter? 

— O singură dată, domnişoară Wollman. L-am însoţit pe 
domnul baron. 

— Dar singur n-ai fost nicăeri? 

— Nu, domnişoară Wollman. Îmi permiteţi să continui? 

— Da, dar să sari peste toate pasajele unde apare isterica 
asta. Mă enervează. 

— Cum doriţi, domnișoară Wollman. 

în camera alăturată, în faţa baronului stă Emanoil Precup, 
inginerul-șef al fabricii. E un om înalt, de vreo cincizeci de ani, 
cu tâmple cărunte. Dacă n-ar avea fruntea brăzdată de riduri, l- 
ai crede mult mai tânăr. E îmbrăcat după ultima modă. În 
gesturile onctuase și felul de a vorbi, puţin afectat ghicești 
educaţia colegiilor engleze. Mâna nu-i tremură când ridică de pe 
masă paharul cu vermuth, dimpotrivă. Parcă faţă de baron vrea 
să-și evidenţieze această însușire: își oprește mâna când 
paharul a ajuns în apropierea gurii și, stând așa, cu mâna 
nemișcată, întreabă cu o curiozitate prefăcută: 

— Şi credeţi că Albu ne va fi de folos? 

— Da, oricând. 

întrebarea i se păru inutilă. Doar Precup e informat de toate 
acţiunile lui în ceea ce privește treburile întreprinderii. Totuși 
adaugă, ca lucrurile să fie foarte clare: 

— Și, bineînţeles, nu e vorba numai de recunoștință. Am să-i 
comunic că am depus la o bancă din Londra o oarecare sumă și 
pe numele lui. 

— Atunci e cu totul altceva. Doar știți părerea mea: e mai bine 
să te sprijini pe bani, decât pe sentimente etern umane... Și mai 
am o întrebare, domnule baron. Credeţi că n-o să fie nimic grav 
în afacerea cu cumpărarea mașinilor? 


— Adică din depunerea banilor în Anglia, zâmbi baronul. Pe 
urmă gluma i se păru deplasată și se încruntă. 

Politicos, Precup nu vrea ca baronul să se simtă prost. Râde 
puţin, măsurat, atât ca să nu pară că nu e o pornire spontană: 

— Păi, da! Ce vrei, dacă păcătoșii de englezi ne-au luat banii și 
nu vor să ne trimită mașinile. Simte că și răspunsul lui e 
deplasat. Continuă serios: A fost una din acţiunile 
dumneavoastră admirabile. Aţi reușit să scoateţi, sau mai bine 
spus să depuneti în siguranţă o sumă onorabilă. Imi închipui ce 
feţe vor face ăștia, când vor auzi că mașinile nu vor sosi 
niciodată în ţară. Și de aceea v-am întrebat de Albu. Știţi, în 
postul în care se găsește acum la poliţie, mi-e teamă să nu i se 
urce la cap... 

Baronul vrea să încerce și el dacă poate să ducă paharul la 
gură fără să-i tremure mâna. Nu reușește. Mâna îi tremură 
vizibil. Enervat, vrea să așeze paharul înapoi pe masă, dar 
gestul lui e prea brusc; varsă puţin vin pe pantaloni. Politicos, ca 
întotdeauna Precup se preface că se uită în altă parte. 

E un moment de liniște penibilă. 

„Îmbătrânesc” — îi trece baronului prin minte. Simte un gust 
amărui în gură. Acum ar vrea să fie singur, să se ducă la 
oglindă, să se privească. Ori de câte ori îi venea în minte că au 
trecut anii, se posomora și devenea rău. Chiar și cu el: „Așa-ţi 
trebuie, măgar bătrân, să putrezești aici, în acest fund de 
provincie, când malul însorit al Italiei te-a chemat tot timpul!” În 
aceste clipe își cerea socoteală pentru anii pierduţi printre 
mașini, prin birouri întunecoase, calculând. Socotind beneficiile 
miilor de kilometri de pânză. 

Mai de mult, noaptea, când muncitorii părăseau fabrica se 
plimba singur prin secţii, mângâind mașinile și mirosind aburii 
cazanelor de la albitorii. Pe atunci își spunea, ca o îmbărbătare, 
că nu mai e mult până când va putea să plece liniștit să asculte 
simfoniile lui Beethoven chiar în sala de concerte de la Bonn, să 
mângâie genunchii de marmură ai lui „Moise” și să facă cu 
ochiul Giocondei. Cu cât treceau însă anii, acel „nu mai e mult” 
se îndepărta tot mai mult, până când a dispărut complet. După 
câţiva ani, și-a dat seama că nu mai dorește să se ducă să vadă 
operele lui Michelangelo, și nici simfoniile lui Beethoven nu-l mai 
interesau atât de mult... Acum însă, de când și-a dat seama că 


au trecut anii, că nu va mai putea îmbrăţișa femeile, pe care le 
visase și le dorise atât de mult în tinereţe, că nu se va mai 
putea bucura de valurile Mediteranei, și nici de umbra măslinilor 
din Catalonia, avea sentimentul unui om jefuit. Acum îi era 
scârbă că se mulţumise să-și umple puţinele ore libere cu lecturi 
dubioase, cu devorarea romanelor polițiste. Totuși, aceste ore 
au fost singurele care i-au dat satisfacţie în ultimul timp. 

Privi cu ură spre Precup: acesta plecase în fiecare vară, 
undeva, în Occident. A pierdut franci la Montecarlo, a îmbrățișat 
mulatre în Alger, a aplaudat curse captivante la derbiurile regale 
din Londra, a urcat Alpii, și s-a fotografiat la picioarele Sfinxului. 
Și toate astea din banii pe care i-a câștigat în fabrică. A trăit 
adică. Desigur, Precup nu se teme de bătrâneţe, va putea să 
stea liniștit în faţa căminului și să retrăiască plimbările: de pe 
aleea Santa Maria din Roma, să-și reconstituie în gând 
aventurile de pe Queen Mary și beţiile din barurile din Place 
Pigalle. „In fond, ce grijă are el? Să execute unele sarcini... Atât! 
lar eu?.. Grija acestei imense uzine, teama zecilor de ședințe de 
colaborare cu comitetul de întreprindere... Horvath... Ei, dacă ar 
putea să ia totul de la început... 

Din camera Clarei se auzea vocea valetului. Precup, căruia 
tăcerea i se păru prea lungă, arătă cu capul în direcţia ușii și 
întrebă: 

— Cine-i? 

Wollman tresări. Își mângâie fruntea și răspunse încet, cu 
voce străină: 

— Valetul. 

— Aaa, clătină ușor din cap Precup. Domnul Walter. Nu știa ce 
să mai spună. Se ridică în picioare, se duse până la cămin, apoi 
reveni. În legătură cu problema tainului, aţi hotărât ceva? 

— A, da. Bine că mi-ai amintit. Am vorbit și cu Molnar despre 
asta. Trebuie făcut. Ar fi bine însă să-i ajutăm în campania asta. 
Ştii, e o chestiune de prestigiu. Ai putea să vorbești cu Simon. 
De ce să fie meritul grasului? Nu-i așa?... 

— Aveţi dreptate, domnule baron. Cred că dacă rezolvăm 
tainul o să avem liniște pentru foarte multă vreme, îmi permiteţi 
să vă părăsesc? 


— Da, dragă... „Dragă” îi spunea rar, numai atunci când voia 
să-i dovedească simpatia ce-i purta. Noapte bună, îl strigă pe 
valet: Walter!... 

Walter apăru din camera alăturată, își dădu seama de ce 
fusese chemat, se duse să deschidă ușa care dădea spre antreu: 

— Poftiţi, domnule Precup. 

în stradă Precup răsuflă ușurat. În ultima vreme nu-i plăceau 
întâlnirile cu Wollman. Baronul avea complexe, era iritat și 
Precup nu dorea nicidecum confruntarea cu el. Se uită la ceas. 
Până la întâlnirea cu Simon mai avea timp: era plictisit și cuprins 
de moleșeală. Își trase manșeta albă a cămășii peste încheietura 
osoasă, mai făcu câţiva pași nehotărâţi și, dintr-odată, 
plimbarea asta fără ţel i se păru enervantă. Așa era ori de câte 
ori trebuia să se întâlnească cu cineva. Il învăluia o stare de 
aţâţare care nu-i dădea pace. Intră în holul luminat al unui 
cinematograf de pe bulevard. Filmul începuse, dinăuntru se 
auzea o muzică gravă, câţiva tineri se îmbulzeau la intrare. O 
oglindă îl reflectă deodată; subţire, în pardesiul strâns cu un 
cordon, cu obrazul prelung și osos, terminat într-o bărbie 
pătrată. Sprâncenele groase îi dădeau un aer de permanentă 
supărare: de aceea orice zâmbet îi era silit și oarecum dureros. 
Își dete pălăria pe ceafă, dezvelind o frunte înaltă, prelungită 
printre firele rare de păr cărunt. Se întoarse pe călcâie și ieși. 

Forfota de seară a orașului îl făcu să zâmbească. Il amuzau 
pretenţiile de oraș mare, cu lume grăbită, preocupată, cu 
automobile gonind cu viteză ridicolă, și cu perechile de 
îndrăgostiţi care se îndreptau spre parcuri, o dată cu înserarea. 
În fond, orașul îl plictisea și îl amuza totodată: i se părea — fără 
să știe de ce — că toţi oamenii afectează preocupări și ocupaţii 
pe care nu le au. 

Intră într-o cofetărie și comandă o prăjitură: era prea 
zaharisită și avea un gust ciudat, de săpun îndulcit. Asta îl 
nemulţumi și mai mult. Plăti și plecă trântind ușa de sticlă. 

Ceasul de la turnul primăriei arăta opt și jumătate. Respiră 
adânc și o luă spre parc. Era melancolic, ar fi vrut să bea un 
coniac fin și să se culce, să răsfoiască o carte ușoară, să 
adoarmă. 

Se gândi să meargă la Nuţi după ce va termina. O să se 
bucure săraca; e o fiinţă liniștitor de proastă și de incultă. Ar 


vorbi despre rochii: ei îi place culoarea verde și lui nu. Pe urmă, 
o mică ceartă, puţin teatru, împăcarea, o sticlă de vin înfundat, 
muzică de dans. El nu știa să danseze, dar îi plăcea, stând în 
fotoliu, s-o vadă pe Nuţi bâţâindu-se și ţinând în braţe un bărbat 
imaginar. 

Poate nu era singurul bărbat care mergea la ea, dar asta n- 
avea nicio importanţă. Nuţi era proastă, îl admira, e drept nu ca 
pe un bărbat, ci ca pe o sursă permanentă de venituri, o leafă 
pe care o accepta fără prea multe codiri. 

își aduse aminte și de Sofia, servitoarea ei. Acum două 
săptămâni se plictisea, îl durea capul; ședințele astea, care 
aveau pretenţia să clădească o lume nouă, îl dezgustaseră. Se 
duse la Nuţi. 

— Nu e acasă, domnule inginer! îl întâmpină servitoarea. 

Avu o tresărire scurtă: 

— Vreau să intru! 

— Poftiţi, făcu ea ochii mari, și roși. 

îl iubea în secret pentru cravatele lui cenușiu-argintii, pentru 
mănușile de piele, cămășile cu monogramă și cărţile franţuzești 
pe care le uita din când în când pe noptieră. 

Sofia stătea în ușă și nu știa ce să facă. Işi netezea doar șorţul 
alb pe șolduri. Mirosea a apă de trandafiri. 

— Te rog fă-mi un ceai. Apoi, fără vreo intenţie precisă: Tu ai 
mâncat? 

— Nuu... spuse ea, codindu-se. 

— Atunci pregătește ceva pentru amândoi. Nu-mi place să 
mănânc singur. 

Vorbea poruncitor, tocmai pentru că nu era obișnuit cu astfel 
de întâmplări. Când ea se întoarse, avea un nasture descheiat la 
bluză. Precup zâmbi. O privea: avea ochi negri, umezi, părul 
negru, gros, legat cu o fundă. 

— Vin avem? 

— Nu, domnule inginer. 

— Du-te și adu. 

Când a venit cu vinul, nu mai purta șorțul alb. Precup își 
scoase haina. 

A stat acolo până târziu. A doua zi, la birou, mirosea a apă de 
trandafiri. Că fusese darnic, a aflat-o mai târziu de la Nuţi. 


— Ştii, Puc, servitoarea mea e foarte harnică și econoamă. Şi- 
a cumpărat un pardesiu nou. Ar trebui să învăţ de la ea. 

Amintindu-și cuvintele astea, se gândi că altădată asemenea 
meschinării l-ar fi durut, s-ar fi simţit jignit faţă de el însuși. 
Atunci avea alte visuri. Făcu un gest cu mâna. Acum, esenţialul 
era să trăiască, să se menţină la suprafaţă; câteodată i se părea 
că asta e foarte ușor. 

„În fond, de ce să nu trec pe la Nuţi!” Intră repede într-o 
cabină telefonică. De la celălalt capăt al firului îi răspunse vocea 
puţin afectată a Lianei, nevastă-sa. 

— Da... 

— Alo, eu sunt, dragă. Și urmă în grabă, ca ea să n-aibă timpul 
să-l întrerupă: Dragă, vorbesc de la birou. Am foarte mult de 
lucru. O statistică importantă, pe urmă o ședință... 

— lar?... lar?... în vocea ei supărată desluși totuși o oarecare 
compătimire de rigoare. 

— Ce să faci? Trebuie... Tu știi. Atunci la revedere, pe mâine. 
O să mâncăm la restaurant, vrei? 

— Pa, dragul meu, pa! 

Se îndreptă spre parc. Din boschete se auzeau râsete, în pomi 
ciripeau păsări; scuipă plictisit de atâta banalitate trivială. Găsi 
o bancă neocupată: era în plină lumină, poate de aceea. Se 
așeză. Privi la ceas. Simon trebuia să apară din clipă în clipă. 
Poate azi o să fie mulțumit. Trebuie să fie! 

într-adevăr, Simon veni punctual, ca de obicei, și, tot ca de 
obicei, îi ceru un foc de la ţigara aprinsă, apoi se așeză lângă el, 
amical: 

— E timp frumos, domnule inginer. 

— Oarecum, răspunse Precup. 

Tăcură. Fumul ţigărilor se încolăcea albăstrui și gros. Păreau 
doi funcţionari care locuiesc pe aproape și după cină au ieșit 
pentru câteva minute în parc. 

Precup părea foarte încântat de pacea ce coborâse peste 
parc; își întinse picioarele și oftă. 

Lui Simon, această tăcere i se păru forțată. Vru să înceapă, 
când, pe neașteptate, Precup se aplecă spre, el: 

— Uite de ce te-am chemat... 

2 


După discuţiile cu Farcaș, Horvath începu să cerceteze din nou 
feţele muncitorilor din secţii. Erau cum le știuse și mai înainte: 
supte, încercănate. Se dojenea de fiecare dată: „Doamne, 
doamne, și am trecut pe aici ca un orb. Temându-mă de munca 
de funcţionar, gândindu-mă numai la producţie, la problemele 
majore, am uitat de oameni. Cristoșii mă-sii de miopie. Dacă mi- 
ar fi spus cineva că, muncind în fabrică, n-am să văd pădurea 
din pricina copacilor l-aș fi scuipat în faţă. Dar asta înseamnă că 
și Florica are dreptate. Adică și ea a văzut mai bine decât mine. 
Şi eu ca un prost am desconsiderat-o. Voiam să rezolv 
problemele majore. Nu, fără discuţie, sfaturile lui Farcaș au fost 
bune. M-au făcut să văd totul, mai concret, mai omenește”. 

Ajunse la mașinile de filat și vru să se strecoare printre ele, 
dar nu reuși... Sunt gras ca un porc — își spunea, tot mai des, de 
la o vreme. Dar orice făcea, nu putea să scape de grăsime. A 
încercat să nu mai mănânce decât foarte puţin, dar n-a scăzut 
decât câteva sute de grame. Văzând că această soluție nu dă 
roade, a început să mănânce din nou. In câteva zile s-a mai 
îngrășat câteva kilograme. Și era convins că muncitorii cred că îi 
merge cine știe ce bine. Din cauza dimensiunilor fu nevoit să 
mai ocolească un rând de mașini. O filatoare tânără îi făcu semn 
să se apropie. Când ajunse în apropierea ei, ea își ridică mâna și 
arătă în sus, spre un punct în apropierea tavanului. 

— Nu funcţionează. 

întorcându-se în direcţia în care arăta fata, Horvath descoperi 
un ventilator. 

— De ce nu funcţionează?... 

— Că-i stricat, de aia. 

_ Horvath știa ce înseamnă asta. Doar a lucrat și el în filatură. 
Inseamnă că aerul nu se schimbă, că oamenii inhalează scame 
de bumbac. Şi plămânii au tare nevoie de scamele astea! După 
un an te pomenești că scuipi sânge. Şi atunci nici dumnezeu nu 
te mai ajută. „lată una din problemele mici!” — își spuse. Și pe 
lângă câte asemenea probleme „mici” a trecut ca un orb! „Oare 
adunate la un loc nu fac cât o problemă mare?...” Găsi o 
asemănare ciudată între felul lui de a lucra și al lui Simon. „Nu 
mai trebuia decât să ţin discursuri despre „problemele sociale 
mari „și eram imaginea lui fidelă”. 


Porni spre atelierul electricienilor să le ordone să repare 
imediat ventilatorul. Acum era pe deplin convins că munca asta 
de fiecare zi cerea, uneori, mai multă răbdare și mai mult spirit 
de orientare, decât activitatea lui din trecut. Oamenii credeau, 
probabil, ca și el că, o dată cu 23 August, lucrurile se vor 
schimba cât ai bate din palme, și acum au început să 
obosească. Ştia ce avea de făcut: să lămurească oamenii că 
sacrificiile pe care le fac sunt în interesul lor. 

La ieșirea din secţie îl opri nana Floarea, o muncitoare 
bătrână, care lucra de vreo douăzeci de ani în fabrică: 

— Azi iar n-am primit lapte, tovarășe Horvath... Și Gherasim 
mă bate la cap să mă înscriu la comuniști... Apoi iacă, asta! Şi-i 
arătă pumnul. Am dat o adeziune la socialiști. Ei da, ei ne apără 
interesele! Acum o jumătate de oră a fost Simon pe la mine și 
mi-a spus că se va bate să obţină ceva tain de la baron. Nu știu 
citi metri de pânză de fiecare trimestru. Asta da! Că de pânză 
avem mare trebuinţă. Chiar și tu ai nevoie, măcar că ești gras. 

Horvath păli. „Abia ieri am discutat pentru prima oară despre 
tain în celula din filatură. Am lucrat prost, și acum Simion vrea 
să facă așa fel ca și cum toată acţiunea ar fi pornit de la el”. 

Flaierele se înșiră pe două rânduri, ca soldaţii într-o veșnică 
poziţie de drepţi. Deasupra lor, ca un val de ceaţă alburie, se 
învălătucesc fulgi de bumbac și firicele subţiri, acoperind 
trunchiurile mașinilor de filat. Mii de bobine se învârt, revărsând 
fire din ce în ce mai subţiri, care se înfășoară uniform pe ţevile 
de carton colorat. Toată filatura seamănă cu o plasă de păianjen 
care plutește printre curelele de transmisie. Deasupra 
ferestrelor mari, cu ochiurile sparte, vâjâie ventilatoarele, 
atrăgând fulgii mărunți și aerul înăbușitor și uscat. 

în uzină ninge încet și cuminte ca într-o zi liniștită de iarnă. 

Printre mașini, lângă perete, rezemaţi de lăzi, oamenii obosiţi 
și slabi privesc jocul fulgilor. Aici, în filatură, la plenare, fiecare 
om își are locul lui. Simon președintele sindicatului, cocoţat pe o 
ladă, se complace în ascultarea propriei lui voci. Pe umerii 
obrajilor i s-au aprins două pete mari roșii, ca niște mere de 
toamnă. De câte ori ridică vocea, împunge curajos golul cu 
braţele, gesticulează, se oprește brusc, creează pauze de efect, 
apoi rostogolește cuvinte bombastice despre victorie, despre 
Marx, despre social-democraţie. In timpul aplauzelor, își șterge 


ochelarii aburiţi. De obicei așteaptă până se pierd ultimele 
frânturi de. Zgomote și abia atunci își rotește privirile să vadă 
dacă-i ascultat. Acum, iar face un pas înainte, își ridică braţul 
drept spre tavan: 

— Da tovarăși... Datorită colaborării dintre direcţiune și 
comitetul de fabrică, de la egal la egal, am reușit să obținem 
câte douăzeci de metri de pânză de fiecare muncitor. Acest tain 
trimestrial ne va ajuta economiceşte, și fiecare muncitor cinstit 
își va putea da seama, dacă până acum nu și-a dat, că partidul 
social-democrat luptă și se zbate în interesul maselor. 

Horvath îi ascultă discursul cu o ușoară strângere de inimă. 
Acum nu mai putea decât să sprijine acţiunea întreprinsă de 
Simon. Doar era vorba de interesele muncitorilor. Dacă n-ar fi 
lucrat prost și l-ar fi ascultat pe Farcaș, ar fi putut înviora mult 
munca de partid. În clipa aceasta își dădu seama că numai 
sarcinile concrete dau rezultate concrete. O vreme încercă să se 
liniștească. „Nu-i nimic, iar am învăţat ceva”. Pe urmă, se 
întrebă: „Dar până când să tot învăţ pe spinarea partidului?” 
Avea remușcări că poate n-a fost nimerită alegerea lui în fruntea 
organizaţiei de partid din fabrică. Poate altul ar fi făcut mult mai 
multă treabă. _ 

Aplauzele din hală îl făcură să tresară. Incepu să aplaude și el. 

Peste trei luni, în ziua împărțirii tainului, Simon fixă o ședință 
deschisă a partidului social-democrat. Niciodată nu s-au adunat 
atât de multi muncitori în sala de festivități. Mii de oameni cu 
pachete de pânză sub braţ îl aclamau pe Simon, pe dr. Molnar 
Tiberiu, pe Tipei, secretarul U.T.S.-ului din fabrică. Aceștia, 
îmbătaţi de bucuria succesului, se pupau pe scenă și strigau 
lozinci în trei limbi: românește, ungurește și nemţește. 

Horvath, care stătea în biroul comitetului de întreprindere, 
auzea ca prin vis, scandat, numele lui Simon. Si-mon!... Si-mon! 

. încercă să se gândească cu ciudă la el, dar nu reuși. Bucuria 
că muncitorii sunt mulţumiţi îl făcu să-și îngăduie chiar un 
zâmbet: în fond ăsta era cel mai important lucru. 

își luă și el pacheţelul cu pânză și porni spre casă. Pe drum, 
aproape de intrarea în oraș, era cât pe-aci să-l calce o mașină. 
Abia în ultima clipă reuși să sară la o parte. Înfuriat începu să 
înjure. Mașina mai alunecă câţiva metri pe asfalt și se opri. 
Horvath se gândi o clipă să se ducă la șofer și să-i ardă un 


pumn. În clipa aceea se deschise portiera mașinii și de lângă 
volan apăru figura zâmbitoare a baronului. 

— Aa, dumneata erai, domnule Horvath... Te rog, iartă-mă... 
Eram atât de îngândurat că... 

— Nu face nimic, mormăi Horvath. Vă sfătuiesc, însă, ca altă 
dată să aveţi mai multă grijă... 

Baronul cobori din mașină și se apropie de Horvath: 

— Văd că sunteţi încărcat cu pachete... Dacă doriţi, vă pot 
duce până acasă... Horvath se încruntă, dar baronul nu se lăsă 
întrerupt. Zău, cu cea mai mare plăcere... Poftiţi. Deschise și 
mai larg portiera mașinii. 

— Mulţumesc, domnule baron, sunteţi foarte amabil... Dar eu 
prefer să merg pe jos. Știţi, fac cură de slăbire. 

— Păcat. Până acasă la dumneata am fi putut discuta. Am 
vești foarte triste din Anglia. Englezii nu vor să livreze flaierele. 

Când se auzi oficial că englezii nu vor să trimită mașinile 
comandate de Wollman, toată judeţeană era în fierbere. 
Veniseră și câţiva instructori de la Comitetul Central, iar pe linie 
de stat funcţionari superiori de la Ministerul de Interne și revizori 
de la Banca Naţională. Dar nu se mai putea face nimic. Banii 
erau în Anglia, întreprinderea, care ar fi trebuit să livreze 
ringurile, motivă neexecutarea comenzii prin unele datorii și 
credite date încă înainte de război și nerespectarea unor clauze 
ale contractului. Organele fiscului n-au putut să stabilească nicio 
culpă baronului, deși erau convinși cu toţii că acesta făcuse o 
escrocherie în stil mare. Wollman părea abătut că a pierdut nu 
știu ce sumă importantă, că a fost înșelat și nu ieși câteva zile 
din casă. Treburile au căzut în sarcina lui Precup și acesta trebui 
să înfrunte atacurile muncitorilor care, deși nu erau informaţi 
exact asupra lucrurilor, știau, totuși, destul și anume că baronul 
a scos din ţară o sumă fabuloasă câștigată pe spinarea lor. 
Bărbuţ, în faţa anchetatorilor, aruncă întreaga vină asupra lui 
Horvath spunând că acesta a insistat, că i-a vorbit despre toată 
chestiunea în treacăt, undeva pe stradă. Redacţiile ziarelor din 
localitate, în frunte cu „Patriotul”, îl înjurau pe baron, și cel mai 
veninos dintre ziariști se dovedi a fi chiar Hârțău. Acesta 
totdeauna era cel mai bine informat; putea să dea unele 
amănunte, însă, niciodată, ceva concret de care să se fi putut 
lega organele de stat. 


Scandalul luă proporţii tocmai pentru că pe întreaga ţară 
începuse o campanie pentru mărirea producţiei, fixându-se și 
ținta: nivelul din '38. La fabrică, Horvath convocă biroul de 
partid și puse în discuţie fiecare propunere care ar fi putut să 
servească acest ţel. La una din aceste ședințe ridică cineva 
problema mașinilor de filat, care se aflau depozitate undeva 
într-o clădire de magazie din incinta fabricii. Mașinile sau piesele 
de mașini, despre care era vorba, fuseseră demontate când 
Wollman adusese din Germania o întreagă secţie. Pe atunci 
fuseseră niște restricţii de construcţie, așa că mașinile noi 
trebuiau montate în locul mașinilor vechi și acestea depozitate, 
undeva, într-o magazie. Horvath propuse o comisie să cerceteze 
aceste piese și să prezinte o dare de seamă despre valoarea lor. 

In timpul unei ședințe de comitet de fabrică, discută 
problema și cu Simon. Acesta îl privi neîncrezător: 

— Spui că sunt optzeci de mașini demontate? Nu cred. După 
câte știu eu, nu sunt acolo decât câteva piese uzate date la 
rebut. 

— Eu nu știu precis, îi răspunse Horvath. Pe vremea aceea eu 
am fost la închisoare. Filatorii, însă, spun că sunt mașini bune. 
Că s-ar fi demontat când au adus mașinile noi. După câte mi s- 
au spus a izbucnit și un scandal atunci. Muncitorii au fost 
nemulţumiţi că n-au lucrat câteva săptămâni. A fost o întreagă 
acţiune pentru acest lucru. 

— Nu e chiar așa... Doar am participat și eu la acea acţiune. 
Acţiunea s-a pornit pentru că... Acum nu-mi aduc aminte de ce, 
dar știu că a fost un motiv serios... Era să fiu și eu arestat. 

— Bine că te-a ajutat dumnezeu și ai scăpat teafăr... 

— Ii baţi joc de mine? 

— Nu, făcu Horvath și se încruntă să pară serios. Eu zic să 
alcătuim o comisie mixtă care să se ocupe de ringurile acelea. 
Și dacă sunt bune, atunci... De altfel, Gherasim a și început să le 
cerceteze. 

— Ti-am spus că nu sunt bune. Ce dracu’, nu mă crezi?... 

— Nu. Eu nici pe mama n-o cred pe cuvânt, până nu mă 
conving personal. Sunt ca Toma necredinciosul... 

— Fă ce vrei... Noi, însă, social-democraţii, n-o să ne batem cu 
morile de vânt. Și asta în interesul clasei muncitoare din fabrica 
noastră. 


Pe Gherasim, Horvath îl întâlni la cantină. 

— Ei, ce spui, te-ai uitat la ringurile acelea? 

— Da, m-am uitat... Sunt peste optzeci de maşini. Nu sunt cu 
nimic mai rele decât astea care funcţionează. E drept, nu le-am 
putut cerceta temeinic. S-ar putea să fie și câteva stricate. Dar 
ar fi păcat să nu ne apucăm de montarea lor. M-am gândit și la 
locul unde s-ar putea monta, în hala care se construiește pentru 
uscătorie. Uscătoria veche ar trebui renovată și ar fi bună încă 
pentru zece ani. 

3 

Când sirena sună terminarea lucrului, soarele alunecă ușor 
deasupra curţii mari. Era un soare ciudat, mai mult bănuit, 
învelit într-o pânză subţire, cenușie: se strecura pe nesimţite în 
sânge, o dată cu fiorii încă nelămuriţi ai primăverii. Pământul, 
bătătorit de pași, prinsese o pojghiţă întunecată, pe sub ziduri 
stăruiau pete murdare de zăpadă, hârtii mototolite și coji arse 
de pâine neagră. 

Dinspre gară, vântul dezmorţit aducea un val negru, pișcător, 
de fum și pufăitul locomotivelor ce se odihneau ca după drumuri 
lungi. Norul trecu încet, destrămându-se ca un caier, și se pierdu 
în fumul coșurilor zvelte de cărămidă roșiatică. 

Gherasim ieși în ușa secţiei. După aerul uscat și zumzăitor 
dinăuntru, prospeţimea primăvăratică a amiezei luminoase îl 
făcu să se oprească: clipi des și-și scoase șapca unsuroasă, 
roasă de molii, apoi își trecu mâna peste părul des, aspru, tuns 
scurt. 

De la ţesătorie ieșeau oamenii și femeile în grupuri: vorbeau 
zgomotos și unii își aprindeau ţigări mari, răsucite din ziar. 
Trecură pe lângă Gherasim și un tânăr cu o haină peticită îl 
întrebă: 

— Ce-i, Gherasim, aștepți vreo fată? 

— Nu, el e sfânt, chicoti o femeie negricioasă, cu broboada 
așezată strâmb pe cap. Vrea să se facă preot. 

— Ei, hai cu noi... Ne-om opri în drum pe la „Tapul negru”. Are 
Cormoș un vin... Mai ceva ca doftoriile pentru poftă de mâncare. 

— Pofta nu lipsește... rise Gherasim și se simţi stânjenit. 

— Așa-i, așa-i, spuse femeia, posomorându-se dintr-o dată. 
Numai altele nu sunt... 

— Bine, bine, o opri Gherasim. 


— Las-că o să fie ide toate, făcu tânărul cu haina peticită și 
clipi din ochi spre ceilalţi. Întrebaţi-l numai pe Gherasim. 

Se depărtară vorbind potolit, clămpănind cu ghetele main prin 
curtea ce mustea de apă. 

Gherasim porni spre cazangerie. Se opri în mijlocul curții, 
lângă gura de apă: simţea umezeala pătrunzându-i prin talpa 
găurită a bocancului stâng. Înjură printre dinţi. Uitase iar s-o 
astupe cu două-trei ziare. „O să-mi ruginească ciolanele” — 
gândi întărâtat. Pășind în vârful picioarelor o luă pe lângă zid, cu 
un mers săltăreţ de cocostârc. 

De la cazangerie ieșeau doi muncitori, cu hainele împestrițate 
de pete de ulei. 

— Trifan e aici? întrebă Gherasim. 

— Moșmondește ceva la cazan. Parcă ar fi al lui bunicu-său, 
zvârli într-o doară unul dintre ei, plictisit. 

— Da, da, spuse celălalt ca un ecou. Se teme ca nu cumva să 
calicească baronul. Ar fi păcat... Din ce paștele mă-sii ar trăi 
atunci?!.. 

— Du-te numai, îi făcu semn primul. Acolo-i. 

Gherasim intră. Îşi scoase scurta jegoasă și o aruncă pe o 
ladă. Cimentul era gras, negru de ulei, și aluneca. Il văzu pe 
Trifan ghemuit în faţa gurii cazanului patru, scormonind înăuntru 
cu o rangă lungă de oţel. 

Auzindu-i lipăitul înfundat al pașilor, Trifan se întoarse. 

— Tu ești? întrebă el. Hai de-mi ajută. Ştie dracu’ cei cu 
mistreţu' ăsta. Parc-ar fi beteag de plămâni. Tușește ca o hârcă 
bătrână. Dă-mi o ţigară. 

— Ştii doar că nu fumez. A 

— Păcat, de, fiecare cu slăbiciunile lui. Ce-i cu tine? Intrebă 
gros, văzându-i fața întunecată de griji. 

— Nimic. Ce să fie? Gherasim se așeză pe marginea unei lăzi 
cu cărbuni. laca, cineva i-a ațâțat din nou pe muncitori... 

— Simion? 

— Nu ştiu. Poate că el. Ăsta ar trebui bătut bine, după părerea 
mea! 

— Nu i-ar strica, încuviinţă Trifan. 

— Crezi? și Gherasim îl privi întrebător. 

— Nu vorbi prostii. Ai fi în stare? 


— Poate că da, recunoscu Gherasim sincer. Câteodată nu știu 
ce să mai fac... 

— Când eram tânăr, începu Trifan, îmi plăceau grozav bătăile. 

— Și acum? 

— Ei, și acum, dar altfel. Mai cu socoteală. Atunci mi se părea 
că toate lucrurile trăiesc numai o zi, ca fluturii. Trânti ranga și-i 
astupă zgomotul cu talpa de lemn a papucului de lucru. Dar aici 
nu-i vorba de Simon, ci de Wollman. 

— Crezi că o să fie iar împotrivă? 

— Ba nu, zise Trifan batjocoritor. O să vină îmbrăcat în 
salopetă albastră și o să zică: „Haideţi, dragi tovarăși, să 
montăm mașinile. Să le montăm. Eu iau asupra mea toate 
cheltuielile”. Își dădu ochii peste cap și susură caraghios: 
„Haideţi, scumpi prieteni”. 

— Lasă gluma. Nu de el vorbesc, ci de muncitori. 

Trifan nu răspunse. Luă ranga și scormoni iarăși în 
măruntaiele cuptorului, apoi o așeză în lungul zidului înnegrit de 
fum. Gherasim îl urmărea cu luare-aminte, cu o undă de 
nemulţumire în priviri. Trifan se ridică, oftă, apoi se spălă pe 
mâini cu o bucată de săpun cafeniu. Când isprăvi, înveli grijuliu 
săpunul într-o foaie de ziar. 

— Tu unde mănânci, Gherasim? întrebă el. 

— Acasă. 

— Hai la noi, îl rugă Trifan, apoi se opri ca și cum i-ar fi părut 
rău de cele spuse. 

— Bine, încuviinţă Gherasim repede. 

leșiră am îndoi în curte și trecură grăbiţi pe lângă clădirile 
direcţiei. Ferestrele erau închise și la geamul lui Wollman 
perdeaua de pluș era trasă. 

Se grăbeau. Gherasim simţi abia acum că-i era tare foame. 
Dimineaţa mâncase o bucată de pâine uscată și acră. Se uită 
recunoscător la Trifan, dar acesta mergea repede înainte, cu 
pași apăsaţi, legănându-se ușor. Gherasim rămase mai în urmă. 
Se întoarse și privi clădirile îngrămădite ale fabricii, direcţia cu 
pereţii albi și geamurile multe, îngrădite cu fier albăstrui; filatura 
joasă parcă era o casă în genunchi, iar coșurile, ea niște săgeți, 
păreau araci uriași înfipţi între ziduri. Mai departe, în spatele 
coșurilor, acoperișurile roşii ale coloniei  funcţionărești 
străluceau printre crengile negre ale cireșilor. Curtea era acum 


pustie, murdară și tristă, ici-colo zăceau bucăţi de tablă ruginită, 
iar de ziduri spânzurau frânturi de afișe scrise de mână, cu litere 
strâmbe și încălecate. 

în faţa gheretei portarului, lângă Dudău, stăteau doi 
muncitori. Trifan îi recunoscu de departe. Unul era Pop, iar 
celălalt lova Jilovan, un tânăr montator din filatură, de curând 
ales în comitetul sindical. 

— Hai, îl trage Trifan pe Gherasim de mânecă. Poate aflăm 
ceva de ședința de la baron. 

„Și tu ești ca o babă” — îi spuse Gherasim în gând lui Trifan și- 
| privi cu amărăciune. 

Pop, ca de obicei, părea supărat pe cel din faţa lui. _ 

— Degeaba îmi dai mie cu lozinci, iacă-tă-mă ce slab îs. Işi 
suflecă mânecile hainei, arătând un braţ osos acoperit cu păr 
argintiu. Degeaba ești focos, Jilovane, și-mi tot citești din Marx. 
Frumos e, nu zic nu, dar cu maţele goale dracu te mai ascultă. 

— Socialismul, dragă tovarășe Pop, nu se face peste noapte. 

— Lozinci, dădu Pop dispreţuitor din mâini și se întoarse spre 
cei doi. 

— Tu ce zici, Gherasime? 

— Nu știu despre ce vorbiţi, despre tain sau despre mașinile 
ce trebuiesc montate... 

— Despre mat, îl lămuri Jilovan. Despre ce altceva știe să 
vorbească bătrânul Pop? 

— Bătrână-i mă-ta! îl corectă Pop și-i întoarse spatele. 

leșiră în stradă și o apucară toţi patru spre oraș. Pop o luă 
înainte, cu pași mari, târșiți. Gherasim îi privi umerii firavi și 
ceafa subţire. O clipă se simţi înduioșat și-i fu dudă. 

— Parcă n-aveţi altceva de făcut numai să vă certaţi, zise 
Trifan. Mai bine v-aţi certa pentru montarea mașinilor, că se 
tărăgănează de aproape trei săptămâni. 

— Na, sări Pop întărâtat. Văd că și tu te-ai apucat să citești 
biblia. 

— Uite ce e, Pop, îl întrerupse Trifan. Parcă n-ai fi muncitor... 

— Da’ ce, a lui Cristos sunt? Baron? Ştii că eu n-am mâncat 
încă astăzi? 

Trifan îl asculta îngândurat. „Ei, nu, cu ăsta trebuie să stau 
neapărat de vorbă”. 

— Măi, Pop, ce treabă ai acum? 


Pop îl privi mirat. 

— Treabă? Nimic. Poate vrei să mă inviţi la masă.. 

— Chiar așa. 

— Ei, atunci se schimbă lucrurile. 

Jilovan se încruntă: 

— Numai despre asta știi să vorbeşti. Ne cârâie maţele, ne 
cârâie maţele... La toţi ne cârâie... Și celor peste două sute de 
textiliști care stau fără lucru le cârâie și mai rău... Şi de ce stau 
fără lucru? Pentru că noi vorbim de mat și în magazie ruginesc 
optzeci de ringuri... să mă bată dumnezeu dacă nu-s ca noi- 
nouţe, ca o fecioară de cincisprezece ani. Noi și demontate. 
Plouă, le bate vântul și zăpada, și ele-s triste. Mai că nu vorbesc. 
Dacă ringurile astea ar vorbi... 

— Ce-ar zice? întrebă Pop șugubăţ. 

— Ar zice: Montaţi-ne! Jilovan își umflă pieptul și urmă: Numai 
te gândește. Intră bumbacul la scărmănătorie, iese pieptănat ca 
o mireasă, și pe urmă stă și aşteaptă că nu-s destule mașini. 
Atunci de ce să stea optzeci de bucăţi? Se scărpină pe frunte. 
Poate să fie și mai multe, că e greu să le socotești în fierăria 
aceea. Trebuiesc montate! Și nimic altceva. 

Pop începu să râdă. 

Bine te-au ales în comitet... Vorbești de parcă ai fi tras... 
Da' ia spune-mi: când aţi fost acasă la baron ai deschis gura? 
Ha?... 

Jilovan îl privi cu ciudă. 

— Măi, eu zic să veniţi cu toţii la noi la masă, spuse Trifan 
privind în altă parte. Om mânca ce s-o găsi. Mai putem sta de 
vorbă. N-are niciun rost să ne certăm în stradă. 

— Ehe, uite unde se ascund culacii, râse Jilovan. Cămara plină, 
cinci porci tăiați. Azi cred că o să fie gâscă friptă. 

— Cu varză, sări Pop. Cu varză și cu ardei. 

— Ba nu, purcel de lapte, plescăi din buze Jilovan. 

— Cred că aţi ghicit, băieţi. Hai să mergem că e târziu. 

Era abia trei, dar soarele se înclina ușor peste acoperișuri și 
dinspre miazăzi perdele cenușii-vinete coborau încet spre 
pământ. Trecură prin faţa căminului de ucenici și priviră zidurile 
arse, dărâmate. Bomba lovise chiar muchia clădirii, dărâmând o 
parte din zidul fațadei și peretele lateral. Pilaștrii de ipsos 
înjumătăţiți și ornamentaţia frontispiciului erau ciuruite de o 


mitralieră de bord. Scările păreau că se caţără ca o iederă de 
piatră, așa atârnate în gol, cu balustradele de fier arse și 
răsucite. 

— Şi ăsta ar trebui zidit, șopti Gherasim. 

De câte ori trecea prin faţa căminului, își aducea aminte de 
cei nouă ucenici care și-au găsit moartea sub dărâmături. Parcă 
îi vedea pe toţi nouă culcaţi pe cimentul coridorului, unde au 
fost puși înainte de, înmormântare. 

Trifan locuia undeva în apropiere de malul Mureșului, pe o 
stradă liniștită, strimtă. Fiecare casă avea grădiniță de flori și o 
umbră de cerdac. 

Se opriră la o poartă galbenă. Trifan părea că se gândește la 
ceva. 

— O să facă zarvă muierea, îi șopti Gherasim. Numai nu vă 
rușinați. 

— Ei, ce ne ţii în uliţă? strigă Pop. Ori vrei să avem poftă mai 
mare? 

— Intraţi, intraţi! îi pofti Trifan cu o voce șovăitoare. Câine n- 
am. 

— Nu te temi că-ţi fură tâlharii averile? 

Auzind tropăitul lor în curte, nevasta lui Trifan deschise ușa 
bucătăriei și se uită afară. Când îi văzu pe toţi, se întunecă la 
faţă, și se trase înapoi, trântind ușa. 

— Cred că are să plouă, făcu Gherasim privind cerul. 

— Du-te dracului, îl repezi Trifan. Apoi deschise ușa: Poftiţi și 
intrați. 

Elena stătea cu spatele și le răspunse la salut cu voce moale. 
Se aplecă mai adânc asupra plitei unde smiorcăia o cratiţă cu 
smalțul roșu. Alături, pe un scăunel, stătea cu bărbia proptită în 
pumni Marta, pe care nimeni n-o băgă în seamă, așa cum stătea 
tăcută și îngândurată, îmbrăcată într-o rochie de stambă 
decolorată. 

— Bună ziua, zise Gherasim. Trifan ne-a poftit la masă. Zice 
că... 

— Ştii, sări Trifan repede, avem ceva însemnat de vorbit. 

— Apoi îți mânca ce s-o găsi, oftă Elena și se întoarse 
nemulțumită spre plită. 

Mâncară grăbiţi tocană de cartofi fără carne. Nu se auzea 
decât respiraţia grea a lui Pop, care înghiţea lacom bucăţi mari 


de mămăligă. Jilovan se simţea tare stingherit și se mira cum de 
poate Gherasim să fie așa de stăpân pe sine, ca la el acasă. De 
câteva ori căută pe furiș să vadă cam ce zice Elena, dar ea se 
învârtea mereu în jurul sobei și nu-i privea. Isprăviră și-și 
aprinseră ţigările. 

Trifan băgă de seamă că Marta e întristată. Se ridică de la 
masă și se apropie de ea. 

— Ce-i, fata tatii? o întrebă șoptit. 

Ea roși. 

— Tată... Ştii... după masă e un film tare bun la Savoy. M-a 
chemat Neli să mergem... dar ea... ea n-are bani de bilet. 

Trifan oftă și se scotoci prin buzunare. 

— E un film tare, tare bun, mai șopti ea repede, cu obrazul 
îmbujorat de rușine. Cu unu' Tyrone Power și Humphrey Bogart. 

— Dumnezeu să-i bată pe amândoi mormăi Trifan. 

— Poftiţi dincolo, am treabă aici, spuse Elena și arătă spre 
vasele nespălate de pe sobă. 

— Ba rămânem în bucătărie, sări Trifan. Ce? Vrei să-ţi afume 
perdelele, și după ce pleacă ei să aud o liturghie de patru 
ceasuri? Ședeţi numai aici! 

— Gheorghe! zise Elena fără convingere. Ce-o să creadă 
dumnealor? 

— Nimic. Mâncarea a fost tare bună, făcu Gherasim. 

— Numai cam puţină, spuse Pop fără rușine. 

— Apoi dacă n-aţi spus că veniţi... 

— Nu-i nimic, și mâine-i zi. Venim mâine. 

— Ba, ședeţi acasă, se încruntă Trifan. 

Se așeză din nou și începu să se joace cu paharul gol. 

Fumul de ţigară era așa de înţepător că Elena, nemaiputând 
răbda, plecă să mai schimbe o vorbă, două despre scumpetea 
vieţii, cu vecina ei, nana Lina. 

— Asta-i, spuse Gherasim. După mine e limpede ca lumina 
zilei. Optzeci de ringuri stau părăsite în șură. Cui să-i pese că 
producţia nu merge? Lui Wollman? Nu, nouă! 

— Şi dacă baronul nu vrea să le instaleze? întrebă Trifan, 
întinzându-se pe scaun. 

— Atunci o să-l silim. 

— Eu totuși nu pricep, intră Pop în vorbă. Nu pricep. Dacă sunt 
mai multe ringuri, producţia crește și câștigă mai mult luminăţia 


sa. De ce mama dracului nu vrea? Încă să vezi c-o să ne dea și 
premiu... Ceva pânză de la rebut, să ne facem câte o jumătate 
de izmană fiecare. 

— Şi eu m-am gândit la început așa, spuse Jilovan. Când am 
fost acasă la el am vrut chiar să-l întreb. 

— Și? 

— Nu l-am întrebat, că n-am mai avut când. A izbucnit 
scandalul... 

Trifan se trase mai aproape de Jilovan. 

— A cui a fost ideea să ţineţi ședința de colaborare acasă la 
baron? 

— Nu știu. Pe mine m-a luat Simon și m-a urcat în mașina 
baronului. Îl întreb: „Ce s-a întâmplat?”... „Cică avem ședință 
acasă la baron, că domnia sa e foarte ocupat și nu poate să ne 
primească în fabrică”. M-am dus. Are ăsta o locuinţă... 

— Lasă locuinţa acum. 

— Cum să las? N-am mai văzut așa ceva de când m-a făcut 
mama. Când am ajuns în camera lui, m-am zăpăcit ca un copil. 
Nu știam unde să privesc întâi. Numai mătase și marmură. Peste 
tot. Ca în cărţile de povești. Nici acum nu știu de unde venea 
lumina. M-am tot zgâit, dar n-am văzut niciun bec. Şi în cameră 
lumină ca ziua în amiaza mare. 

— E drept că a ciocnit un pahar în cinstea partidului? 

— Nu-i adevărat! Ne-am așezat pe niște scaune de lemn 
negru, tapisate cu „Dita”, ţesută la noi, la Bumwerberei, dar nu 
cu patru revolvere, ci cu șaisprezece și cu fir dublu, răsucit. Nici 
n-am avut timp să iau totul în seamă că-l și văd pe baron că se 
ridică în picioare. Tinea în mână un pahar de vin și ne-a 
îndemnat să bem cu el în cinstea muncitorilor. 

— Şi Simon a bătut din palme, îl întrerupse Trifan. 

— Da! A bătut din palme ca un smintit. Baronul a băut totul 
dintr-o sorbitură; pe urmă, văzând că noi nu bem. A izbit paharul 
de parchet, „Ei, a spus, curaj, domnilor, e vorba de muncitori, 
aruncaţi paharele!” Erau niște pahare grele de cristal. Mă durea 
inima să-l sparg. Simon a scăpat paharul pe covor. Nu s-a rupt. 
M-am uitat la Horvath. Știţi ce ochi mici are ăsta. Atunci, parcă 
nici n-ar fi avut ochi, ci numai două punctuleţe mici, negre. Îi 
tremurau până și sprâncenele. „Nu știți să chef uiţi, domnilor”, a 
spus baronul. Și ne măsura din priviri. Atunci Horvath a început 


să râdă și a spus: „Cum dracu’ nu!”... A apucat fața de masă șia 
tras din toate puterile. Cristalurile, porţelanurile, ca niște 
clopoței, de-a dura pe jos. Făcea un pas, auzea cum se zdrobesc 
cioburile sub talpă. Baronul a pălit, s-a ridicat în picioare. S-a 
ridicat și Horvath. A spus: „Mai aveţi pahare, domnule baron?... 
Că aș vrea să bem în cinstea burgheziei...” Trifan începu să 
râdă. 

— Și? 

— Atât. Ne-a dat afară. A sunat după cineva, dar n-a venit 
nimeni. Cred că asta l-a enervat și mai mult. Ne-a condus până 
la poartă și acolo Horvath l-a întrebat dacă ne dă mașina. 
Baronul ne-a trântit poarta în nas. 

Trifan își mângâie barba: 

— Dacă v-a trântit poarta în nas, trebuie că a fost tare pornit. 

— Pornit? făcu Jilovan. Să ne fi putut ucide cu privirile, acum 
nu mai goleam oalele nevesti-tii. 

— Prima oară aud să-și fi ieșit baronul din fire. Şi-l cunosc de 
vreo douăzeci de ani. Nu cred că în anii ăștia să-l fi văzut 
supărat sau încruntat măcar. Vă aduceţi aminte în '31, când a 
luat foc fabrica de spirt? Era tocmai la noi, la cazangerie, când s- 
a anunţat. El nici n-a clipit. A mai stat jumătate de oră, s-a 
interesat de reparaţiile care s-au făcut, și abia atunci s-a dus. 
Toţi erau convinși că o să fugă ca un smintit să-și vadă fabrica în 
flăcări. Dar nu. El s-a dus în birou și n-a ieșit de-acolo decât la 
sfârșitul schimbului. Mi-a spus omul de serviciu că a verificat 
niște facturi și s-a interesat dacă i s-au adus biletele pentru 
meciul A.M.E.F.A.— Ripensia. N-aș vrea să fiu în pielea lui 
Horvath. 

— Pe Horvath îl doare în cot, făcu mândru Gherasim. El... 

— Nu e chiar așa, îl întrerupse Jilovan. Pe drum a fost tare 
abătut. Îi părea rău. 

— După niște pahare nenorocite? se miră Pop. Eu i-aș fi spart 
și oglinzile, mama lui de baron... 

— Nu e vorba de pahare... Lui Horvath îi părea rău că s-a 
certat cu el. 

— Uite, uite, zise Pop cu răutate. Și se laudă că-i mare 
comunist. 

Trifan îi puse mâna pe umăr. 

— Eşti și bătrân, și prost. 


Pop făcu niște ochi mari, se uită în jur să vadă dacă nu-i sare 
careva în ajutor; pe urmă, resemnat, își lăsă privirea în podea. 

— Îi părea rău, continuă Jilovan ca și cum nu l-ar fi întrerupt 
nimeni, că s-a certat cu el în loc să-i fi cerut instalarea ringurilor. 
— Dar Simon de ce e împotriva montărilor? întrebă Gherasim. 

— Cum de ce? izbucni Jilovan. Dacă spune Horvath da, el 
trebuie să spună nu, altfel de ce ar fi Simon?! 

Gherasim tuși, supărat de fumul des. 

— Mai deschideţi geamurile astea. 

Nu se ridică nimeni. 

Un timp se lăsă tăcere, pe urmă Trifan, ca și cum abia atunci 
ar fi înţeles cuvintele lui Gherasim, se duse la fereastră și o 
deschise larg. Aerul rece flutură perdelele. 

— Credeţi că Horvath o să aibă curajul să ridice din nou 
problema mașinilor? 

Văzând că ceilalţi tac, Trifan își răspunse singur: 

— Eu cred că da. Va trebui să vorbim cu el și... 

— Zău dacă înţeleg, făcu Pop plictisit. Parcă numai de asta ne- 
ar arde acum. Muncitorii urlă ca din gură de șarpe că n-au ce da 
pruncilor. Îmbrăcămintea se rupe, lemne nu mai sunt, și noi ne 
batem capul cu ringurile baronului. Mai bine ne-am bate să ne 
mărească tainul. Nu zic, dacă se hotărăște montarea mașinilor, 
și eu sunt pentru, fac și muncă voluntară, dar să-mi sparg capul 
ca un prost? La ce bun?... 

Scoase din buzunar un ceas mare, cu capacele ruginite, și zise 
speriat: 

— Cum trece vremea! Eu mă duc. Voi faceţi cum credeţi, eu 
mi-s alături de voi, dar acum am destule pe cap. Mă tem că mi-o 
plesni într-o bună zi. Soarele ei de viaţă și pe cine a făcut-o așa. 
Se ridică și se întinse de-i pârâiră toate mădularele. Bun! 
Întinsă-i şi pielea măgarului. Acum, mă duc. 

— Pop, sări Trifan. Măi, tu nu înţelegi? 

— Înţeleg dragă Trifan, cum să nu înţeleg. Noroc bun. La ușă 
se mai opri: Aveţi voi un fel de a vă încurca zilele, ceva 
nemaivăzut. 

— Care „voi”? întrebă Gherasim și se ridică în picioare. 

— Ei, lasă, lasă, nu-mi ţine predici. Scuipă scârbit. Decât așa 
viaţă, mai bine... apăsă pe clanţă. 

— Și ăsta-i comunist... pufni Jilovan. 


— Mai bun decât mulţi alţii, se întoarse Pop pe prag. Să știi!... 
Tăcură până când auziră portiţa trântită de o mână nervoasă. 
— Ce dobitoc! bătu Trifan cu pumnul în masă. 

Gherasim îl privi mirat, ceilalți tăcură stânjeniţi. 

— Eu cred că o să izbutim, spuse Jilovan de la o vreme. 

— Și eu, dădu din cap Gherasim. Să mergem. Trifan ieși cu ei. 

4 

Afară era o seară de primăvară, un cer cenușiu-albastru, 
apropiat de pământ, apăsând deasupra acoperișurilor. Prin 
crengile încă desfrunzite ale castanilor croncăneau ciorile; 
strada era pustie, un biciclist trecu, în goană, cu o haită de câini 
alergând în urma lui, apoi se auziră ţipete de copii dintr-o curte 
alăturată. 

— Hai să mergem la Horvath, făcu dintr-o dată Gherasim. 
Toată povestea asta pornește de la el. Să vedem limpede ce-i 
de făcut. Trebuie să ne pregătim pentru ședința de poimâine. 

— Bine, încuviinţă Trifan. Mergem. 

— Eu o iau spre casă, zise Jilovan. Are să plouă, simt după 
oase. 

Corso-ul era plin de lume; se auzea târșâitul sutelor de pași, 
râsete vii; prin ușile deschise ale restaurantelor răzbăteau 
melodiile stridente ale orchestrelor, o dată cu valuri de fum și 
miresme de mâncare; pe ziduri erau afișe ţipătoare, cu actriţe în 
combinezon dantelat, ochi mari, rimelaţi, buze sângerii și 
picioarele cele mai frumoase din lume, îmbrăcate în pânză de 
păianjen a ciorapilor de mătase; bărbaţi cu mustăcioare 
cuceritoare își arătau albeața imaculată a dinţilor falși. 
Magazinele erau goale, se mai găseau cravate de celofibră, 
cratiţe fabricate din căști de oţel; pe la colţuri, invalizii de 
război, cu decoraţiile pe piept, vindeau ţigări americane, 
strigând cu voci răgușite de umezeala serii: Camel! Chesterfield! 
Old Gold! Philip Moriss! 

Gherasim și Trifan treceau printre șirurile dese de plimbăreţi. 
Le era cam frig, mai ales la picioare; bocancii erau sparțţi. 

Gherasim se gândea la ringurile părăsite în magazie, la Simon, 
la Pop. „E ciudat că oamenii nu înţeleg. Ti se pare un lucru de 
necrezut, și totuși, așa e de multe ori. Cu Wollman desigur e 
altceva, el își apără interesul. Și apoi, abia acum câteva zile i s-a 
cerut să pună la dispoziţia sindicatului o clădire pentru creșă. E 


normal să fie supărat”. Se întoarse și privi lung în urma un, -i 
grup de tineri gălăgioși. „Lor ce le pasă?” 

— La ce te gândești? îl trase Trifan de mânecă. 

— La nimic. Mă uit la ăștia de pe Corso şi-mi vine să urlu. Oare 
din ce or trăi ăștia? 

Trifan vru să spună „din sudoarea noastră”, dar i se păru că-l 
aude pe Simon strigând lozinci. Zise într-o doară: 

— Ei, n-or fi toţi pierde-vară. 

în faţa lor, dintr-un după o pauză Gherasim, că acum, nu de 
mult, s-a întors din Ungaria, unde a cumpărat un centru înaintaș 
cu vreo cincizeci de milioane. Pe unul Bonyhadi. 

— lar noi nu putem cumpăra niciun porc ca lumea. 

Gherasim zâmbi. Acum, dacă i-ar aminti și de stadionul pe 
care a început să-l clădească baronul, Trifan ar fi în stare să 
alerge după Hiibner și să-i ardă doi pumni după ceafă. Nu-i 
spuse nimic. 

Prin mijlocul străzii, purtând prapuri cu chipul preasfintei 
născătoare Maria și cele douăsprezece scene ale urcării 
Golgotei, trecea o procesiune formată din babe și ologi care 
cântau psalmi. 

— Merg la Radna, zise mai mult pentru sine Trifan. Abia a 
venit primăvara și popii s-au apucat de circ. Oare când o să-i 
pună cu botul pe labe? 

— Că bine ai spus, circ, încuviință Gherasim. Uită-te. 

în spatele procesiunii apăruse un pitic de jumătate de metru, 
care ţinea o pancartă mai mare decât el: Circul Krateyl. In urma 
lui, la semnele unui clovn îmbrăcat numai în mătăsuri galbene și 
albastre, fanfara circului intona un marș „entre”; toba mare 
puncta sacadat melodia de tremurau ferestrele din împrejurimi. 
Cocoţat pe o cămilă năpârlită, pocnea din bici însuși directorul 
circului, îmbrăcat cu un frac impecabil; doi clovni peticiţi 
aruncau farfurii în aer și le prindeau cu dibăcie. Din când în 
când, le scăpau și atunci sunetul strident al tinichelei producea 
haz printre copiii care veneau în spatele lor. Două zebre vărgate 
închei au convoiul. Marșul „entre” se întretăia cu Ave Maria, cu 
înjurăturile birjarilor și clacsoanele automobilelor care nu puteau 
înainta. Deasupra străzii, prinsă de doi stâlpi de telegraf, atârna 
o tablă roșie, cu o lozincă. 

— Hai, spuse încruntat Trifan. Că nu mai ajungem niciodată. 


Cotiră într-o stradă lăturalnică și se ciocniră piept în piept cu 
un om teribil de elegant, care răspândea în jur; în miros greu de 
parfum franțuzesc. Sub braţ ţinea o servietă plină cu cărți. 

— Balș. Strigă Gherasim. Ce faci, domnule Vasilică? Vasilică 
Balș tresări, apoi recunoscându-l pe Gherasim îi întinse mâna. 

— Exist, domnule Gherasim. Exist. 

— Văd că-ți merge bine, ești elegant ca un ministru. 

— Aparenţele, domnule Gherasim. Aparenţele. Nu mai e de 
noi. E concurență serioasă. Toată lumea fură. Fără rușinare. Rar 
dacă mai găsești unul de meserie. 

— Un artist, rise Gherasim. 

— Da, da. Un artist. Dar unde sunt ei?... Nu există în acest sat 
decât cabotini. Azi-mâine, toată meseria se duce pe copcă. 

— Nu vrei să vii la noi în fabrică? 

— Nu, făcu Balș și se trase un pas îndărăt. Până aici n-am 
ajuns încă, domnule Gherasim. Şi de altfel eu mi-am dat tributul 
democraţiei. Acum e rândul altora. 

— Dar cu cărţile astea ce faci? arătă Gherasim spre servieta 
lui Balș. Comerț? 

— V-am spus, atât de prost nu stau încă. Studiez. 

— Cum asta? Un om atât de ocupat ca dumneata, îţi pierzi 
vremea studiind? 

— Intr-adevăr, sunt foarte ocupat, dar studierea ţine de 
meserie. Eu am de-a face cu oameni culţi. Nu pot să stau în jurul 
lor fără să vorbesc de Balzac, de Ana Karenina, de Frații 
Karamazoff. Eu trebuie să fiu la curent chiar și cu cărţile mai noi. 

— Eu citesc Istoria Partidului. 

— Și eu am citit-o. Acum e foarte la modă... 

— N-ai face rău dacă ai veni totuși la fabrică. 

Temându-se de insistenţe, Vasilică Balș simula o reverență și 
salută ceremonios: 

— La revedere. 

Socotind salutul prea scurt, se mai aplecă o dată, apoi le 
zâmbi ca unor femei și dispăru după colţ. 

— Cine-i maimuța asta? întrebă Trifan. 

— Un hoţ. Un hoţ de buzunare. A fost cu noi în Cetate... 

— Acum știu. Mi-a povestit Horvath de el. Hai că e târziu. 

CAPITOLUL VII 

1 


Horvath se întinse cât putu mai bine. Spătarul drept al 
scaunelor îl supăra, mai ales de când renunţase la ori ce fel de 
cură de slăbire și începuse să se îngrașe din nou. 

Văzând că ceilalţi se foiesc încă, se propti bine pe colţul 
mesei: mâinile păroase ieșiră din mânecile prea scurte ale 
hainei albastre, ponosită și așa de strimtă că n-o mai putea 
încheia. Își trecu repede privirile peste cei din jurul mesei și le 
opri pe fața palidă, nerasă a lui Simon. După sticla groasă a 
ochelarilor cu ramă de baga neagră, ochii președintelui 
sindicatului nu se mai vedeau limpede. Nici nu puteai ști ce 
culoare au: îi bănuiai spălăciţi și lăcrimoși. 

Simon ciocănea cu degetele groase în tăblia mesei, apoi 
prinse să se joace cu un capăt de creion verzui. Căuta privirile 
lui Horvath: acesta îi făcu semn că vrea să înceapă. 

— Tovarăși, dăm cuvântul tovarăşului Horvath, secretarul 
comitetului de fabrică. 

— Fraţilor, începu de-a dreptul Horvath, cei de la filatură au 
ridicat iar problema mașinilor. 

Simon tresări și sub pielea întinsă a feţei îi jucară oasele 
masive ale fălcilor. Spuse însă cu voce neașteptat de 
prietenoasă: 

— Să rămânem la ordinea de zi. Tu, arătă spre Horvath, ridici 
mereu probleme noi. Așa nu se poate. Dacă în fiecare zi o să ne 
apucăm de altceva... De aia nu ne putem îndeplini sarcinile. Şi 
mai ales că și domnul baron e supărat foc. O să se opună. Şi nu 
numai el, ci și partidul. 

— Care partid? întrebă Horvath moale. 

— Și al tău. Și al meu. Apoi Simon răsfoi nemulțumit notițele 
de pe masă. Se gândi: „Ce autoritate poate să aibă acest 
sindicat dacă în ședință membrii comitetului se ciorovăiesc 
mereu?” Îl învălui o nemulţumire acră împotriva lui Horvath, mai 
ales că acesta părea să nu se fi supărat câtuși de puţin. Il privea 
liniștit și o clipă lui Simon i se păru că-l vede zâmbind. Două 
pete de roșeaţă îi apărură pe umerii obrajilor. Să trecem la 
ordinea de zi! Spuse aproape poruncitor. A 

Jilovan, care stătea în primul rând, se legăna cu scaunul. Işi 
aprinse o ţigară: era bine să fumezi pe stomacul gol, asta 
alungă totdeauna somnul. 

— Să începem dară, ce mai așteptăm? spuse Horvath. 


Simon vorbea încet, tărăgănat, repetând fiecare sarcină. Cei 
din comitet luau notițe, puneau întrebări, la care răspundea tot 
Simon, chiar și la acelea adresate lui Horvath. Simon privi de 
câteva ori furiș spre Horvath. Acesta se juca cu mânecile roase 
ale hainei și părea străin de toate câte se petreceau acolo. 

Câteva clipe, Simon se simţise mulţumit. Izbutise să pună în 
discuţie ordinea de zi și nu halucinaţiile câtorva nepricepuți. 
Acum, însă, se strecura în el o neliniște ușoară, poate mai mult 
un fel de iritare: presimţea că Horvath pregătește ceva. De 
aceea încheie foarte repede: 

— Mai sunt alte probleme, măi tovarăși? Nu sunt. Atunci 
propun să ridicăm ședința. 

Horvath se ridică în picioare. 

— Să discutăm și problema mașinilor. 

Simon îl privi cu milă, își potrivi mai bine ochelarii pe rădăcina 
nasului. Căuta să se stăpânească. 

— Măi, Horvath, măi, să așteptăm cel puţin până scoatem de 
la Wollman banii pentru creșă. O să se supere, și pe urmă nu ne 
mai dă nimic. 

— Să se supere! Și eu m-aș supăra în locul lui. De aia-i 
proprietar, să-l supere toate realizările clasei muncitoare. Că de 
așteptat nu mai putem aștepta. Stau ringurile în magazie și 
ruginesc. 

— Tu... Încercă Simon să-l întrerupă. 

— Bagă-ţi bine în cap, îi tăie vorba Horvath. Nu eu. Muncitorii! 
Astă toamnă când am ridicat problema, eram singur ca cucul. 

— Și acum ești! strigă Simon. 

— Încearcă numai de treci prin filatură. Nu, du-te la orice 
secţie, la tâmplărie chiar, și o să auzi multe despre asta. Poate 
și câteva cuvinte dulci pentru sindicat. Dar de, eu cred că 
tocmai de asta nu te duci și de aceea îţi spun: dacă nu luăm 
măsuri, vei vedea că ne dau muncitorii cu piciorul în fund. 

— Muncitorii noștri nu sunt anarhici, sări Simon în picioare. 
Noi, cei de la F.T.W., avem o serioasă tradiţie revoluționară... 
Greva din '36. Ori poate ai uitat asta? Privi în jur mulţumit. li 
plăcea să vorbească adânc. De aceea continuă, pe un ton 
ridicat: Da, da... Tradiţie revoluţionară și nu de azi, de ieri. Două 
generaţii de muncitori au crescut și s-au călit în focul luptei de 
clasă din această fabrică... 


— Și pe chestia asta azi să stingem acest foc? Poate ne e frică 
să nu ne ardem cu el, tovarășe Simon. 

— Dacă îţi iei răspunderea, tovarășe Horvath, atunci hai să 
punem problema la direcţie. 

— Cum adică, să răspund eu? 

Simon își încreţi buzele într-un zâmbet de superioritate. 

— Vezi, măi tovarășe, vezi, problema asta a ringurilor nu e 
ușoară. 

— (Dar cine pruncu' dracului spune că e ușoară? Tocmai 
pentru că e grea trebuie s-o rezolvăm... 

— Ce propun tovarășii? se întoarse Simon spre ceilalţi. 

— Ce propui tu, tovarășe Simon! îl privi Horvath pieziș. 

— Eu propun s-o discutăm, spuse Simon plictisit și se așeză la 
masă. Sunteţi de acord? 

— Da! 

— Bine! 

— Atunci să-i dăm drumul, spuse Horvath tot așa de liniștit ca 
la început. Numai după pâlpâirea vinelor de la frunte se vedea 
că abia e în stare să se stăpânească. Trebuie să-l convingem pe 
baron să monteze ringurile. Putem pune încă un schimb pe 
picioare. Și nu numai în filatură, ci și la ţesătorii. In felul acesta 
am putea angaja pe cei peste trei sute de textiliști care stau 
acasă și vegetează. Tăcu o clipă, apoi adăugă cu un alt ton: 
Desigur, baronul o să se opună. 

— Tocmai despre asta voiam să vorbesc și eu, îl întrerupse 
Simon. Horvath îl privi cu ciudă, dar îl lăsă să continue. Noi am 
cerut tain, am cerut bani pentru dispensar, pentru economat, 
pentru casele de odihnă și acum pentru creșă. El ne-a dat. 
Desigur, nu de bună voie. Am luptat pentru fiecare ban. Pe 
deasupra a început să construiască și stadionul din banii lui. Ce 
va face cu el după ce moare? O să-l ia în mormânt? Nu! 
Stadionul va fi moștenit de clasa muncitoare. 

Horvath izbucni în râs. 

— Deci, ca moștenitori, noi să așteptăm până ce baronul 
îmbătrânește, păzindu-l să nu facă alt testament. Vorbești 
prostii, tovarășe Simon. 

— Eu nu te întrerup niciodată, făcu acesta și trecu cu dărnicie 
peste observaţia lui Horvath. Nu asta e problema. Problema e că 
dacă mergem să cerem bani pentru montarea ringurilor, n-o să 


ne dea bani pentru creșă, pentru că creșa nu-i prevăzută în 
contractul colectiv. 

— Tot din vina noastră, spuse iar Horvath. 

Simon îl măsură cu privirea. 

— Dacă am fi avut nivelul politic al lui Karl Marx, n-am fi uitat- 
o. Dar cum spuneam, nu despre asta e vorba. Spuneţi voi: ce e 
mai important, creșa sau montarea mașinilor? 

— Ringurile, interveni de astă dată Jilovan, uitându-se spre 
Horvath. Acesta îi făcu semn cu ochiul. 

— Tu n-ai copii, de aceea vorbești, protestă Simon. 

— Nu știu de ce trebuie să alegem între astea două, își dădu 
cu părerea Horvath. Amândouă sunt importante. Ringurile mai 
importante decât creșa. Dar problema creșei s-a copt îndeajuns 
ca să n-o mai tărăgănim. Să dea baronul bani pentru amândouă. 

— Și dacă n-o să dea? 

— Să-l lămurim. 

— Dacă n-aș ști că ești muncitor cinstit, zise tărăgănat Simon, 
aș crede că ești coada de topor a baronului. Dacă montăm 
ringurile, o să crească producţia, baronul o să câștige mai mult. 
Și dacă un capitalist câștigă mai mult, asta n-o poate face decât 
pe spinarea clasei muncitoare. Deci noi o să sărăcim. De fapt 
montarea ringurilor este o problemă mult mai grea decât 
credem noi. Ar trebui s-o discutăm la judeţeană. 

— Măi Simon, rise Horvath, ai tu un nivel politic de dai în 
gropi. 

— Nu mă interesează această caracterizare, făcu plictisit 
Simon. Eu propun să se treacă în procesul verbal că eu personal 
am fost împotriva acestei propuneri. Se întoarse spre Horvath: 
Mai vrei să mergem la Wollman? 

— Neapărat. 

In sală se făcu tăcere; nu se auzea decât răsuflarea grea, 
uniformă, a lui Horvath. Simon îl privi furios, apoi scoase o 
batistă mare, roșie și începu să-și șteargă ochelarii aburiţi. 

2 

Mașina joasă, grea, cu caroseria albastră, se opri, pe 
neașteptate, în faţa intrării principale. Pompierul de serviciu se 
repezi și deschise portiera, aplecându-se adânc. Wollman cobori 
repede, dădu ușor din cap și porni spre intrare. Era îmbrăcat 
într-un pardesiu albăstrui, cu revere înguste. Din buzunarul de la 


piept flutura colţul alb al unei batiste de olandă. Intră în clădire 
și-și scoase pălăria, descoperindu-și fruntea înaltă, înconjurată 
de părul argintiu cu bucle mici, tuns foarte scurt. Omul de 
serviciu îi deschise ușa, dactilografa se ridică repede în picioare 
și roși, coborându-și genele lungi. 

— Bună dimineața, spuse Wollman și dădu semnalul 
zâmbetelor. 

își scoase mănușa fină, cenușie, și-i întinse mâna omului de 
serviciu care și-o șterse repede pe a lui de poalele vestonului de 
dimie. Apoi se îndreptă spre secretară și dădu mâna cu ea. 

— Ce mai faci dumneata, Lucia? 

— Bine... bine, domnule baron... 

— Pe la ora zece îmi dai legătura cu Albu. 

— Desigur, domnule baron. Fix la zece. 

Wollman n-o mai ascultă, intră repede în birou. Femeia de 
serviciu tocmai închidea ferestrele: știa că domnului baron îi 
place să lucreze la lumina slabă, familiară, a lămpii de nichel de 
pe masă. 

Wollman o salută ceremonios ca în fiecare dimineaţă. De astă 
dată însă mai bine dispus, se și întoarse spre ea: 

— Ce mai faci, nană Ifrim? 

— Bine, mulţumesc frumos de întrebare. 

Wollman o privi lung și dintr-o dată, ca și cum pe neașteptate 
i-ar fi dispărut toată mulţumirea pe care o încercase venind de 
acasă, se simţi foarte stingherit. Totuși, nu-și putea lua ochii de 
la ea. De sub halatul de pânză cenușiu care-i acoperea corpul 
diformat, ieșeau picioarele subțiri, strâmbe, cu vinele umflate și 
zbârcite. 

Wollman se trânti repede în fotoliu. Așa era mai bine: nu-i mai 
vedea picioarele. Își puse pardesiul pe spătarul moale de piele. 
Femeia se repezi și îl atârnă cu grijă în cuier, apoi se îndreptă 
spre ușă, pășind cu stângăcie în vârful picioarelor. 

— Stai puţin, o chemă Wollman. 

— Ce poftește domnul baron? 

— Ce mai face soţul dumitale? Tot la spital? 

Revăzu obrazul lui Ifrim. Își aducea bine aminte: un om slăbuţ, 
negricios, mereu neras, cu o faţă care părea murdară. Înainte de 
război fusese maistru la filatură, dar de când se întorsese de pe 
front era mereu în concediu de boală. Precup îi propusese de 


mai multe ori să-l concedieze, dar Wollman, fără să știe de ce, 
poate din cauza nenorocitei lui soţii, s-a împotrivit. 

— Tot la spital, domnule baron. Tot la spital, dar dacă ne-ar 
ajuta dumnezeu să-i cumpărăm niște medicamenturi... 

Sprâncenele subţiri ale lui Wollman tresăriră scurt, aproape 
imperceptibil. Îi părea rău că începuse discuţia asta. „Toţi sunt 
la fel: îndată ce stai cu unul de vorbă, se dovedește că are ceva 
de cerșit”. li răspunse sec: 

— Du-te la domnul Precup și spune-i să-ţi procure 
medicamentele. Cheltuiala o suportă fabrica. Du-te! 

Ea se repezi să-i sărute mâna, și lui Wollman i se făcu greață. 

— Dumnezeu să-l ajute pe domnu’ baron, dumnezeu să-l 
ajute. Și femeia ieși plângând din birou. 

Wollman se ridică încet, cu mișcările lui ușoare, aproape ca de 
dans, cum spunea Clara. Trase perdeaua complet, acoperind și 
ultima șuviţă de soare care cădea pe tăblia de sticlă a biroului. 
Se simţea trist, abătut. „Semnele bătrâneţii”, se gândi. Apoi, 
deodată, își îndreptă umerii cu nervozitate. Prin ușile capitonate 
străbătea zgomotul monoton al mașinilor de ţesut. În ultima 
vreme, huruitul îndepărtat îl enerva; își spunea mereu că va 
trebui să-și înfrângă această senzaţie. Era abia opt, prea 
devreme să meargă prin secţii. Şi, deodată, timpul i se păru 
ceva material, ca și cum l-ar fi putut pipăi în scurgerea lui 
leneșă, omorâtoare. Aceste dimineţi aveau ceva bolnăvicios de 
monoton, erau mereu aceleași și însoţite de o ciudată oboseală. 
Îi era peste putință să stea acasă. Clara se trezea târziu și 
urmau aceleași discuţii despre plecare, în care, deși răspundea, 
era un partener absent. De multe ori i se părea ciudat că în 
capul frumos, cu trăsături fine ale Clarei, încăpeau asemenea 
năzuinţi banale. Gândea că ar fi trebuit, totuși, să intervină o 
selecţie: doar era a patra generaţie de oameni întreprinzători, 
puternici, cu rațiune sănătoasă, robustă. Dar așa fusese și 
Henrietta, și Clara îi seamănă: aceeași frumuseţe ciudată, 
bolnăvicioasă, cu străluciri neașteptate, cu aceleași pupile ca o 
sticlă opacă. Până și pielea îi era la fel de albă-străvezie, lăsând 
să se vadă vinele subţiri, albăstrui. Asta îi aduse aminte de 
picioarele femeii de serviciu și se cutremură. 

Cineva bătu la ușă. 

— Intră! 


Era Horvath. Părea că se simte foarte la largul lui: păși drept 
pe covor căutând să se obișnuiască cu întunericul. 

— Eşti aici, domnule baron? 

— Încă nu e opt și un sfert, spuse sec, liniştit, Wollman. Mai 
am treabă. Ar fi bine să-ţi priveşti ceasul. 

— N-am ceas! răspunse Horvath și se îndreptă spre ușă. 

— Oare n-am fixat ședința la opt și un sfert, domnule Horvath? 

Dar acesta și trântise ușa. Wollman simţi o bucurie lăuntrică, 
apoi se rușină de meschinăria ei. Dar era foarte mulțumit că se 
purtase așa cu Horvath. Mai cu seamă după cele ce făcuse în 
seara aceea. 

Ridică telefonul, îl chemă pe inginerul-șef, apoi închise ochii. 
Începea să-l doară capul. 

— Am onoarea să vă salut, domnule baron. 

— la loc, domnule Precup. Ce vrea să discute sindicatul cu 
mine? 

Precup se așeză pe marginea unui fotoliu, da" încet, pe 
nesimţite, ajunse să stea comod, rezemat de spătar. Işi trecu 
mâna peste părul rar și foarte negru. 

— Despre creșă. 

— Ce să facem cu ea? 

— Va trebui să alocăm fondul acela. 

— Asta-i tot? 

— Nu, răspunse Precup, nu e tot. lar vor să instaleze ringurile 
din magazie. Ringurile acelea demontate, știți dumneavoastră. 

— Cum să nu... am respins această propunere de vreo trei sau 
patru ori. 

— Da. Dar azi în ședința de comitet s-a ridicat iar problema. 

— Și dumneata ce părere ai? 

— Eu, să spun drept, încă n-am avut timp să meditez. Dar în 
orice caz, cred că o să ne coste mult. După calculele pe care le- 
am efectuat, ar renta abia după doi ani. 

— Doi ani? 

— Aproximativ. Poate să fie un an și jumătate. 

— Nu s-a putut scoate de pe ordinea de zi? 

— S-a încercat, dar după câte știu, Horvath s-a încăpățânat ca 
un catâr. 

— lar acest Horvath... își încleștă nervos degetele, apoi se 
stăpâni: Altceva, domnule Precup? 


— Nimic, domnule baron. Am fost ieri la antrenament. Cred că 
aţi făcut o afacere minunată cu Bonyhadi. Are niște șuturi, o 
grozăvie. Am vorbit cu Hubner. A obţinut legătura cu Ujpest. 
Toth III e disponibil, n-ar trebui să trimitem după el?... 

— Ba da. În definitiv, nu strică să avem o rezervă și pe aripa 
stângă. Perdg? 

— N-am nicio veste. 

— Ai vorbit cu Budapesta? 

— Da. N-a ajuns. Mă tem să nu fi păţit ceva, sau... Dar asta 
nu-mi vine să cred... 

— Să fi fugit cu banii? 

— Da, la asta m-am gândit. 

— N-ai nicio grijă. Nu e primul lui drum și apoi... 

— Dar dacă a păţit ceva? 

— Arestat? 

— Da. 

— E imposibil. Şi-a creat o legătură perfectă. Aș fi fost 
anunţat. 

Aruncă o privire spre ceasul de la mină și tresări: 

— Și acum, să vină comitetul la mine. Înclină fruntea în semn 
că a terminat. 

Precup se ridică și se îndreptă spre ușă. 

— Te rog, o clipă, își aduse Wollman pe neașteptate aminte de 
ceva. 

— Poftiţi... 

— Ştii... femeia de serviciu care lucrează la mine... 

— Da. 

— Mi-e neplăcut s-o mai văd aici... Foarte neplăcut... 

— Înţeleg. S-o concediem? 

— Nu, nu... 

— S-o dau la vopsitorie? 

— Cum crezi, dragă Precup. Faci cum crezi de cuviinţă. 

După plecarea lui Precup, Wollman se întinse mulţumit în 
fotoliu: îi păru bine că-l expediase pe Horvath, că aflase vești 
bune despre centrul atacant al echipei și știa ordinea ide zi a 
discuţiilor pe care le va purta cu cei din comitetul sindical. In 
fond fiecare întâlnire cu comitetul era o luptă crâncenă, din care 
el trebuia să iasă victorios. Uneori îi venea să râdă de ridicolul 
biruinţei asupra unor oameni ca Horvath, Jilovan sau Gherasim; 


pe urmă, însă, își spunea că înfruntarea are o semnificaţie mai 
adâncă, e o părticică dintr-o mare luptă, îndârjită și complicată, 
pe toate terenurile și cu orice fel de arme. De altfel, el era 
obișnuit să lupte. Când și-a dat seama prima oară că pentru 
orice victorie trebuie să suferi, întâi s-a îngrozit. Era la Paris, la 
Congresul  textiliștilor, unde participa ca reprezentant al 
României. Atunci parcă totul a fost împotriva lui. Până și numele 
pe invitaţie i-l tipărise greșit. Occidentalii, bătrâni și cu nume 


sonore, Braun, Masson, Le Gard, Goldberger, I. |. Pallacios, îl 
priveau protectori și cu oarecare neîncredere. Unul dintre ei, 
Braun, proprietarul concernului „Deutsche Textil A. G.”, l-a și 
întrebat: 


— Dumneata, tinere, ești din Balcani? 

Balcanii, pentru ei, erau o ţară unică, aparte, semibarbară, o 
adunătură de triburi fără naţionalitate precisă, orientul 
necunoscut, murdar. 

— Da, din Balcani. 

— Şi acolo, în fabrica dumitale, faceţi și covoare? Ştii, aș vrea 
să fac cuiva o surpriză. 

Pe atunci Eduard Wollman avea douăzeci și patru de ani și 
cam tot atâta avere ca oricare dintre cei cu nume sonore. Mulţi 
dintre ei erau numai acţionari, în vreme ce el era proprietar 
unic. Totuși, când au aflat că nici măcar nu locuiește în capitala 
„Balcanilor”, ci. Undeva, ascuns într-un orășel de provincie, l-au 
privit compătimitor. Numai când s-a dat citire statisticilor în 
cadrul cărora s-a comunicat că la F.T.W. Lucrează peste șase mii 
de muncitori, au tresărit mirați și s-au întors să-l caute din ochi. 
Dar Wollman nu mai era în sala congresului. O părăsise, umilit, 
cu o zi înainte. 

Tot timpul drumului spre casă făcuse planuri de răzbunare. 
Hotărâse să-și investească toate veniturile în acţiunile trusturilor 
de textile din Occident, ca pesteani, la un viitor congres, să se 
prezinte ca cel mai mare acţionar, un fel de rege neîncoronat al 
bumbacului. Astfel, pentru o treime din acţiunile „Uzinele Textile 
din Liege” acceptă căsătoria cu Henrietta, fiica epileptică a lui 
Le Gard. „Dacă sunt socotit balcanic, voi folosi metode 
balcanice”. Ani de zile nu și-a permis o singură zi de odihnă. 
Lucra și ziua și noaptea. Atunci, când socotise că despăgubirile 
societăților de asigurare sunt mai mari decât profitul ce i-l aduce 


fabrica de spirt, a permis ca fabrica să se aprindă și să ardă 
până în temelii. 

Uneori, în zilele de glorie, când refuza președinția congreselor 
internaţionale sau invitaţia la masă a unui ambasador al unei 
puteri occidentale, îi părea rău că taică-su nu mai trăiește. 
Bătrânul ar fi știut să aprecieze toate astea. Doar el îl dusese 
pentru prima oară sus, în turnul primăriei, să-i arate cum se 
răsfrâng razele de soare pe acoperișurile de tinichea ale caselor 
din centru. Toate casele cu turlele de tinichea erau ale lor. De 
sus, din vârful primăriei, orașul părea o pădure de turle. Până și 
bisericile erau ale lor. Afară de cele două catedrale, toate 
fuseseră construite de Wollman. Nu era una, de la sinagogă și 
până la casa de rugăciuni a sâmbetiștilor, care să nu fi avut o 
placă de marmură cu numele binefăcătorilor, înainte, Wollman 
avea obiceiul să intre în arca locașurilor sfinte și să îmbrățișeze 
cu privirile colonadele de marmură: „Şi astea sunt ale mele. Tot 
orașul e al meu. Orașul, ţara, Balcanii...” 

Din păcate, nici societăţii pe care o frecventa, nici Clarei nu-i 
putea vorbi despre aceste lucruri. Și cu atât mai puţin de forța 
pe care o radia Horvath copleșindu-l câteodată. Era sinistru și 
jalnic: nu se speriase de Braun, de Le Gard, de Pallacios, și se 
îngrozește de niște nefericiți ca Horvath. Ce ar putea să 
înţeleagă Clara din toate astea? Ar pricepe că și-a sacrificat 
treizeci de ani din viaţă și acum totul începe să se năruie? 
Treizeci de ani a stat în Balcani, în acest fund de provincie, ca să 
poată intra peste tot cu fruntea sus, să nu-i fie rușine că și-a 
făcut averea în România. Treizeci de ani a trăit raţional, limitat, 
pentru acest scop. Treizeci de ani... N-a cilipit când i-au 
militarizat întreprinderile, n-a clipit când au venit legionarii la 
putere, și nu de mult și-a ieșit din sărite pentru niște pahare de 
cristal. Oare pentru pahare? Ştia că nu. Nu-l putea vedea în ochi 
pe Horvath. Acest om avea în el ceva respingător, animalic. Era 
nesimţitor și orb ca însăși fatalitatea. Dacă i-ar vorbi Clarei 
despre toate astea, ea ar remarca, amuzată: „Vezi fantome, 
papa”. De asta era sigur. Nu o experienţă îi întărise 
convingerea. Într-o zi, când Clara a venit să-l ia de la fabrică, i l- 
a arătat prin fereastră pe Horvath. 

— Grăsunul ăsta? a întrebat ea, râzând. Pentru ăsta îţi faci 
sânge rău? Zău, papa, de ce nu-l concediezi? 


Ce știa ea despre contractul colectiv, despre sindicat, despre 
partid? Doctorul Aurel Leucuţia, șeful partidului țărănist din 
localitate, și cererile acestuia pentru subvenție erau singurele ei 
imagini despre partid. 

— Şi tânărul de lângă Horvath cine e? 

— Gherasim. 

— Tot comunist? 

— Da. 

— E foarte simpatic. 

— Clara! 

— Da, papa. Numai nu încreţi fruntea, știi cât îţi stă de rău. 

Ce ar fi putut să-i răspundă? Și-a descreţit fruntea. 

— Am impresia, a continuat Clara, că tu nu știi să te porţi cu 
oamenii. Dacă aș vorbi eu o dată cu acest Gherasim... 

— Prostii, Clara. 

De la o vreme nu-i mai povestea nimic despre fabrică. Ea e 
indiferentă la tot ce se petrece în spatele acestor ziduri cenușii. 
Dacă ar auzi de ședința de azi cu comitetul sindical, s-ar mira cu 
candoare: „Dar tu, papa, de ce te opui?” Ea niciodată n-ar putea 
pricepe că optzeci de mașini demontate îi aduc un câștig mai 
mare decât optzeci de mașini montate și producătoare de fire. 
Și totuși, doamne, doamne, cât e de simplu. Odată a încercat 
să-i povestească despre plantatorii care aruncă cafeaua în 
mare, dar ea a dat din umeri plictisită. 

— Dar asta e o porcărie, papa. E inuman. 

lar își aduse aminte de ședință. Duse mâna la frunte; uneori, 
ca acum, i se făcea rușine de gândurile lui. În fond, cine sunt 
adversarii mei? Horvath, Gherasim... Cei de la judeţeană de 
partid? Bărbuţ sau Suru? Oameni mici, aruncaţi la suprafaţă de 
valurile războiului, şi care încearcă să-și consolideze 
postamentul şubred. Dacă îi compara cu cele ce spuneau, 
deveneau caraghioși: unul era ţesător, altul lăcătuș. Şi se 
socoteau făuritori ai istoriei. De multe ori încerca să-și închipuie 
ce ar spune dacă le-ar povesti istoria Wollmanilor. 

Wollman se uită lung în jur, ca și cum ar fi vrut să se 
reintegreze în acest birou, în propriul lui birou. De la o vreme i 
se părea străin și, câteodată, îl ura pentru izolarea aceasta fără 
ieșire, pentru gândurile ciudate și contradictorii, pentru toate la 
câte îl condamna. In fond, Wollman nu era omul care să 


mediteze prea mult, el era un om al cifrelor, al statisticii, citea și 
descifra scriptele contabile cu aceeași plăcere cu care răsfoia 
paginile unui roman senzaţional. 

Dădu din mâini a lehamite și scoase din sertarul biroului de 
mahon negru o carte cu coperta colorată: „Şeriful din Sierra 
Nevada”. Pasiunea pentru romane senzaţionale îl obseda din 
vremea războiului. Odată, căutându-l pe Walter, descoperi pe 
noptiera acestuia un Max Brand în două volume. Toată noaptea 
n-a putut lăsa cartea din mână. Farmecul ineditului, exoticului, 
al munţilor acoperiţi de nori, curajul supraomenesc al lui Sem 
Douglas, cowboy-ul cântăreţ, dragostea plină de contradicții a 
Leonorei, fiica bătrânului fermier îl captivaseră. Acasă totuși îi 
era imposibil să citească asemenea cărţi. Clara nu i-ar fi iertat-o 
niciodată. De aceea aducea pe ascuns cărţile la fabrică, se 
închidea în birou, să nu fie deranjat, și devora câte unul sau 
două volume pe zi. Trecea cu o dexteritate uimitoare peste 
descrierile de natură, îl interesau numai momentele „tari”. Pe 
urmă, după câteva luni încerca să ghicească banditul de la 
prima pagină. La început, după ce închidea o asemenea carte, 
avea unele remușcări și atunci lua din biblioteca Clarei „Banii” 
lui Zola, dar nu reușea să citească decât câteva pagini: cărţile 
acestea arhicunoscute erau de o monotonie ucigătoare. Acum 
nu-și mai făcea probleme: sertarele biroului erau pline de 
volume cu coperţile galbene ale colecţiilor „Le Masque” și 
„L'Empreinte”. Şi, cum de la o vreme nu-și mai putea procura 
romane în limba franceză, se mulțumea și cu cele tipărite de lg. 
Hertz. Tocmai se apucase să răsfoiască „Șeriful din Sierra 
Nevada”, când se auzi o bătaie în ușă, apoi intră secretara. 

— Aveţi legătura cu tovarășul Albu. 

Wollman ridică receptorul, dar așteptă ca secretara să iasă din 
birou: 

— Alo, servus, lakob... Cum cine?... Eu, Wollman... Da, da... 
Nu putem rezolva la telefon... Să spunem peste o oră la mine... 
Cum?... Aa, domnul șef al poliţiei e foarte ocupat... înţeleg. 
Totuși, eu te aştept peste o oră... Inchise receptorul și, 
închipuindu-și fața lui Albu, zâmbi. Desigur, se simte prost 
acum. Oricât, reprezintă în oraș o forță a poporului și vine un 
capitalist, un „dușman de clasă”, și-i dă sarcini. E bine însă că 


nu i-a dat răgaz să se eschiveze; va fi nevoit să vină să vadă 
despre ce e vorba. 

își adusese aminte de Albu cu câteva zile în urmă, când, 
răsfoind ziarul local, i-a văzut numele sub o comunicare. A ajuns 
mare, și acum, în aceste vremuri tulburi, nu era rău să reia 
legăturile cu el. Cu atât mai mult cu cât e imposibil să nu aibă 
influenţă și asupra comitetului judeţean. Poate ar putea să-l 
ajute să lichideze problema asta cu ringurile. 

Exact peste o oră intră din nou secretara. 

Wollman își ridică privirile. 

— A venit Albu? 

— Da. 

— Să poftească. 

Albu intră repede, cu pasul său grav, milităros. Uniforma 
neagră, de comisar, strânsă pe corp, îi dădea o înfățișare 
severă. Wollman se ridică și păși înaintea lui cu mâna întinsă: 

— Servus, lakob. Îl numise așa tocmai pentru că-și închipuia 
că celuilalt o să-i displacă un asemenea familiarism. 

Albu, ca și cum n-ar fi auzit nimic, salută rece, oficial: 

— Bună ziua, domnule baron. 

Nu mai avea nimic din înfățișarea funcţionarului care altădată 
revizuia condicile de prezenţă. Nu mai avea nici spatele 
încovoiat și nici ochii împăienjeniţi de timiditate. Postul pe care îl 
deţinea părea că-i intrase în sânge, în gesturi, în priviri. |și ţinea 
spatele drept, ca un militar de carieră. 

— Stai jos. Ce mai faci? Şi Wollman îl privi cu o expresie de 
afecțiune părintească. 

— Mulţumesc, domniile baron. 

Albu se lăsă într-un fotoliu și-și încrucișă neglijent picioarele. 

„Da, da, e un alt Albu”, constată nemulţumit baronul. 

Ar fi vrut să-i spună să stea cuviincios, dar se opri la timp; n- 
avea niciun rost să mineze drumurile care duceau spre reluarea 
legăturilor. 

— De ce m-aţi chemat, domnule baron? Aveţi vreo reclamaţie 
de făcut? 

— Exact, lakob. Vreau să fac o reclamaţie... Vreau să-l reclam 
șefului poliţiei pe lakob Albu. Mă neglijează... 

— Pentru asta m-aţi chemat? Albu avea în glas ceva 
provocator, voit grosolan. Eu n-am timp de pierdut, domnule 


baron! Se ridică și-și aranjă ostentativ vestonul. Credeam că 
aveţi o problemă serioasă. 

Wollman încremeni: „Acest imbecil pe care l-am salvat de la 
moarte, acest...” Simţi cum tot sângele îi năvălește în tâmple. 
Scos din fire, îngăimă răgușit, ameninţător: 

— Pleacă!... Pleacă!... 

Albu făcu ochi mari, strânse fălcile, apoi cu gesturi încete, 
leneșe, își mai aranjă o dată vestonul și porni spre ușă. 

— Sper că ne vom mai întâlni, domnule baron. 

— Pleacă, am spus! 

Rămas singur, Wollman începu să se plimbe prin birou. ÎI 
durea capul și abia putea să se stăpânească. Ar fi vrut să alerge 
după Albu, să-l pălmuiască, să-i spună totul în faţă, cui își 
datorește viaţa, situaţia. Dacă el, Wollman, n-ar fi intervenit 
atunci... Pe urmă se enervă și mai mult pentru lipsa de tact, 
pentru ieșirea necugetată. Aici nu mai era vorba de Albu, ci de 
Eduard Wollman care și-a pierdut din nou cumpătul... „Nu de 
mult l-am dat afară din casă pe Horvath, iar acum, în loc să fi 
zâmbit de bădărănia ăstuia, am procedat ca un isteric”. Neștiind 
ce să facă, se așeză înapoi la birou și-și lăsă fruntea pe cristal, 
ca atunci, după ce îl găsise pe Walter în dormitorul Henriettei. 
Totuși, pe vremea aceea era încă un adevărat Wollman, nu un 
om cu nervii zdruncinați. 

... Era în vara lui '38, în ziua când îl anunţaseră că a fost ales 
președintele „Uniunii marilor industriași români” și că, în 
această calitate, era invitat la balul dat de Palat. Întâi n-a vrut 
să accepte nici titlul, nici invitaţia. Prefera să rămână mai 
departe necunoscut, un om în umbră, despre care nu se 
vorbește, nu se scrie. L-a și sunat pe Malaxa să-i spună, dar 
acesta i-a comunicat că regele personal s-a interesat de el, și 
vrea să-l cunoască. Pe urmă, a insistat să nu refuze nici 
invidiatul titlu, nici decoraţiile care i s-au pregătit de către 
Mareșalul Curții. A insistat și Henrietta: 

— Cred că trăiești foarte retras, dragul meu. Mai mult decât e 
necesar... Și apoi, n-ai fost de ani de zile la București. M-aș 
întrista foarte mult dacă nu te-ai duce. 

Supărările îi accelerau Henriettei crizele, și așa prea dese în 
ultima vreme. Wollman se predă: își împachetă câteva lucruri 
trebuincioase într-o valiză și pleca la gară. Întâmplarea a făcut 


să scape trenul și să se întoarcă acasă. N-a mai vrut să-l 
deranjeze pe Walter. A deschis singur poarta și când a intrat în 
dormitorul Henriettei a găsit-o în pat, lângă valet. În prima clipă 
a vrut să se năpustească asupra lor, pe urmă, a pogorât în el o 
liniște nefirească. Asemănătoare aceleia a condamnărilor la 
moarte. Valetul a sărit din pat, și-a îmbrăcat liniștit pantalonii, 
și-a încheiat nasturii la veston, s-a întors spre oglindă să vadă 
dacă are o ţinută corectă, apoi s-a apropiat de baron și s-a 
aplecat adânc, ceremonios: 

— Aţi ordonat ceva, domnule baron? 

Wollman stătea nemișcat lângă perete, cu ochii aţintiţi în gol. 
Nu s-a mișcat nici atunci când Henrietta, cu mâinile la ochi, a 
fugit din cameră. Numai tușea de rigoare, a lui Walter, l-a trezit 
la realitate. 

— Aţi ordonat ceva, domnule baron? 

L-a privit multă vreme în faţă; Walter stătea ţeapăn, fără să 
clipească măcar. Totuși, nu-i puteai citi nimic în ochi. 

— Poate doriţi să mă pălmuiţi, domnule baron. 

Wollman zâmbi trist: „Sunt multe lucruri care nu se pot plăti 
cu palme”. 

—Ţi-e haina șifonată, Walter. Nu-mi place să te văd 
dezordonat. 

— Mă duc să mă schimb, domnule baron. 

— Lasă, Walter. Du-te și cheam-o pe doamna. 

— Da, domnule baron. 

Se reîntoarse peste câteva minute cu Henrietta. Ea era tot în 
cămașă de noapte, desculță, așa cum părăsise patul. Wollman o 
privi lung și avu un sentiment ciudat: o dori ca niciodată până 
atunci. Brutal, animalic. Simţi cum sângele îi năvălește în 
tâmple, cum îi zvâcnesc arterele gata-gata să plesnească. Vru 
să se repeadă la ea, s-o cuprindă, să-i sărute faţa, gâtul, umărul 
dezvelit, dar se stăpâni la timp. Mai rămase câteva clipe 
nemișcat, până ce-și reveni complet. Se întoarse spre valet: 

— Spune-mi, Walter, tu obișnuiești să mergi la bordel? 

Walter clătină din cap: 

— Da, domnule baron. 

— Şi cât plătești prostituatelor, Walter? 

— Cinci sute de lei, domnule baron. 


— Oo, ești un adevărat gentleman, Walter. Cu doamna te-ai 
socotit? 

Walter strânse fălcile. 

— Dă-i doamnei cinci sute de lei, Walter. 

Walter scoase portvizitul din buzunarul de la piept, căută o 
bancnotă de cinci sute de lei și o așeză pe birou. 

— Poţi să te retragi, Walter. 

— Noapte bună, domnule baron. 

Atunci a pus Wollman bancnota de cinci sute de lei sub cristal. 

Henrietta rămăsese nemișcată, lipită de perete. Din când în 
când umerii îi tresăreau într-un spasm nervos. Faţa ei palidă, ca 
de stafie, încremenise într-o expresie nedefinită. Wollman ar fi 
dat foarte mult să afle la ce se gândește nevastă-sa în clipa 
aceea. 

Noaptea trecu încet, ca niciuna până atunci. Spre miezul 
nopţii, Wollman se așeză la birou, își rezemă capul de cristal și 
se cufundă într-un somn greu, împovărat. Dimineaţa se trezi 
obosit și o găsi pe Henrietta tot lângă perete, așa cum o lăsase 
seara. 

Walter, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, și-a continuat 
munca la fel ca și până atunci. Într-o seară, după ce Henrietta 
plecase în Franţa să se recreeze, Wollman l-a chemat în biroul 
său: 

— Stai jos, Walter. 

— Mulţumesc, domnule baron. Prefer să stau în picioare. 

— Stai jos, Walter. Vocea baronului era apăsată, 
amenințătoare. 

— Cum doriţi, domnule baron. Trebuie să mă consider 
concediat? 

— Nu, Walter. Spune-mi, o iubești pe Henrietta? 

— Nu, domnule baron. 

— Atunci? 

Dacă-mi permiteţi... 

— Vreau să știu totul. 

— Doamna mi-a ordonat să mă duc la dânsa. 

— Am terminat, Walter. Du-te și culcă-te. Sper că o să uiţi 
asta, Walter. De la ușă l-a chemat înapoi. N-ai minţit, Walter? 

— Nu v-am minţit niciodată, domnule baron. 


De atunci n-a mai vorbit cu Walter despre asta. Nici când s-a 
sinucis Henrietta. Abia spre sfârșitul războiului, după ce și-a dat 
seama că fiica lui nu mai e o școlăriță, ci o fată matură, 
împlinită, a redeschis discuţia: 

— Walter! 

— Da, domnule baron. 

— Clara cum stă cu examenele? 

Bine, domnule baron. 

— Ce spui, Walter, seamănă cu Henrietta? 

— Da seamănă, domnule baron. Mai ales la faţă. 

— Mă refeream la altceva. Walter. 

— Seamănă, domnule baron. 

— Da, Clara a crescut mult... nu mai e o fetiță. Ştii ce vreau să 
spun, Walter? 

— Nu, domnule baron. 

— Să nu-i asculţi toate poruncile! 

— Am înţeles, domnule baron. 

— Vreau cuvântul tău de onoare, Walter. 

— Cum doriţi, domnule baron. Voi fi întotdeauna foarte 
cuviincios cu dânsa. 

— Şi nici despre Henrietta să nu-i vorbeşti. 

— Niciodată, domnule baron. Mi-aţi mai ordonat odată s-o uit. 

— Bine, Walter. Asta am vrut să-ţi spun. Poţi să te retragi. 

Uruitul strident al camioanelor de afară îl făcu pe Wollman să 
tresară. Se duse la geam și privi caravana de mașini cu baloturi 
de pânză. Nici această viziune nu-i mai făcea plăcere ca în 
trecut: trebuia să predea statului aproape cincizeci la sută din 
întreaga producţie. 

3 

Dările de seamă din secţii prilejuiau ședințe interesante. 
Comitetul de întreprindere trebuia să dea raport muncitorilor 
despre succesele și insuccesele în tratativele cu direcțiunea. De 
obicei, primul vorbea președintele sindicatului, Simon. Se urca 
pe niște lăzi pregătite anume pentru acest scop: 

— Da, tovarăși, am obţinut o nouă victorie asupra baronului. 
Creșa! Copiii noștri nu vor mai rătăci pe străzi, în timp ce noi 
producem toate bunurile pământești. Ei nu vor mai suferi cum 
am suferit noi. Pentru că noi am suferit!... Dar să nu mai vorbim 
despre trecut, să vorbim despre viitor. Aţi văzut cu toţii cum se 


ridică schelăria de la construcţia din spatele fabricii. Noul 
stadion sportiv... Stadionul F.T.W. Şapte sute de vagoane de 
ciment. Şapte sute de vagoane... 

— Dar lucrările de la secția nouă de ce nu se reiau? Îl 
întrerupse un filator. Hai, spune, tovarășe președinte! De ce nu 
se reiau lucrările la secţia nouă? Din cauza lipsei de ciment, așa- 
i?... Propun să se dea un vagon din acele șapte sute și secţiei 
noi. 

Lui Simon nu-i plăcea să fie întrerupt. Pierdea șirul și se 
enerva. Aruncă spre cel care-l întrerupsese priviri scânteietoare. 
Acesta îl privi nevinovat, întrebător. Dinspre stânga, de la un 
ring, se auzi o voce subţire de femeie: 

— Un singur vagon măcar, tovarășe președinte! 

Simon nu socoti propunerea demnă de luat în seamă, așa că 
urmă: 

— Da, tovarăși, şi se vor mai ridica și alte construcţii. — 
Despre montarea mașinilor de ce nu ne vorbești? îl întrerupse 
Gherasim. 

— Așa-i, ce se întâmplă cu mașinile acelea?... 

— Hai, tovarășe președinte, spune, cu mașinile ce facem? 
Horvath, care stătea rezemat de perete, zâmbea. li plăceau 
teribil de mult ședințele astea din secţii. Mai cu seamă când lua 
și Simon cuvântul. Atunci nu mai era nevoie să-l demaște, să-l 
contrazică, se încurca el singur în propriile lui fraze. 

— Da, tovarăși... Problema mașinilor nu s-a rezolvai încă... 
Suntem în tratative cu direcţiunea și domnul Wollman se arată 
binevoitor. Vom obţine și montarea mașinilor. Dar asta nu se 
poate de la o zi la alta... Avem nevoie de timp și iarăși de timp, 
și iarăși de timp... Am terminat. Din partea P.C.R.-ului va lua 
cuvântul tovarășul Gherasim. 

Gherasim vorbi scurt, fără înflorituri, așa cum vorbea de 
obicei. Oamenii stăteau rezemaţi de mașini, urmărindu-l cu 
privirile. În spate, câteva femei se îmbrăcau pe furiș, se 
pieptănau, își potriveau sticlele cu lapte în sacoșele de pânză 
cadrilată, primită de la fabrică. Gherasim le văzuse, dar întoarse 
privirile în altă parte. O să stea mâine de vorbă cu ele. Intâlni 
privirile lui Horvath: acesta clătină din cap în semn că e 
mulțumit de discurs. 


— ... și dacă comitetul nostru de fabrică n-a ajuns să ducă 
tratativele cu direcţiunea decât de la egal la egal, atunci stă 
foarte prost. Și nu numai cu tratativele, ci și cu realizările. A 
spus tovarășul Simon că am obţinut, creșa. N-am obținut-o. Am 
luptat pentru ea și am impus direcţiei să ne vireze fondurile 
necesare. Tovarășul Simon a vorbit despre stadion și despre 
viitorul nostru frumos. Ne pierdem în vorbărie și faptele o să ne 
sugrume. Căci tot comitetul de fabrică e vinovat că baronul a 
reușit să smulgă șapte sute de vagoane de ciment pentru 
construirea stadionului. Nu-i vorbă, nici stadionul nu e rău că se 
face. Dar noi n-avem locuinţe, n-au locuințe nici minerii, și 
baronul îngrămădește aici șapte sute de vagoane de ciment. 
Poate alte fabrici au nevoie și ele de creșă și n-au un sac de 
ciment. Cum nici noi din aceleași motive, în aceeași fabrică unde 
avem depozitate șapte sute de vagoane, nu putem relua 
lucrările la o secție începută. Și noi avem nevoie de ea. Acolo 
vom instala ringurile care stau părăsite în șură. Eu propun 
comitetului de fabrică să ducă tratativele de colaborare cu 
baronul la fel cum a dus tratativele baronul cu noi în '36. Asta 
am avut de spus și închei cu un angajament: comuniștii din 
filatură sunt gata să muncească voluntar la montarea 
mașinilor... 

— Așa-i! 

— Așa-i! 

— Despre lapte de ce nu vorbești, tovarășe Gherasim? ridică o 
femeie braţele spre tavan, ca să se facă văzută. Vorbești de 
mașini, de muncă voluntară, parcă asta ne-ar vindeca de 
tuberculoză, și nu laptele. De două zile n-am primit nicio 
picătură. 

— Da, da, vorbește de lapte, tovarășe Gherasim, strigă și 
Balotă, un muncitor negricios, cu fruntea îngustă de numai două 
degete. Hai, de ce nu vorbești?!... 

Gherasim îl privi pieziș. ÎI cunoștea bine pe acest mecanic de 
la f lai ere. La început fusese înscris și la comuniști și la social- 
democrați, așa că atunci când în cele două comitete de partid s- 
a ridicat problema lui, s-a iscat un conflict grozav. Trifan a cerut 
să se facă anchetă, întrucât social-democraţii l-au înscris mai 
târziu. Dar Balotă a declarat într-o ședință că a fost momit de 


Trifan, care a umblat zile întregi să-l bată și să-l facă să 
recunoască că i-a cerut luni de-a rândul formularul de adeziune. 

— De ce nu spui nimic despre lapte, tovarășe Gherasim? Sau 
vrei să-l aperi pe baron? 

— Puneti problema greșit, sări Simon pe ladă, lângă Gherasim. 
Tovarășul Gherasim nu e vinovat cu nimic. Direcţiunea a neglijat 
prelungirea contractului și de aceea n-am avut lapte. Dar noi am 
intervenit la judeţeană noastră, la tovarășul Molnar, și el 
personal a luat unele măsuri. Peste două sau trei zile vom avea 
din nou lapte. 

„Minte ca un porc”, roși Gherasim. Întâlni privirile lui Horvath 
și acesta îi făcu semn să nu mai continue. Când văzu că 
Gherasim coboară de pe tribuna improvizată, Simon se îmbujoră 
de bucurie. 

— Da, tovarăși, ori de câte ori venim în faţa dumneavoastră, 
avem ce învăţa. Într-adevăr, lozincile nu au ce căuta în 
vocabularul nostru, dacă ele nu se concretizează în fapte. 
Vorbim despre mașini, despre hale noi, și nouă ne cârâie 
maţele. Lapte ne trebuie, sau mașini ca să se îmbogăţească 
baronul? Destul ne-a jefuit până acum, destul am flămânzit. Eu 
îmi iau angajamentul, și prin mine toţi socialiștii din uzină, că 
vom lupta pentru fiecare picătură de lapte... 

Horvath începu să bată din palme. Gherasim îl privi cu ciudă. 
Nu-l înțelegea. Avea acest Horvath un fel de a vedea lucrurile, 
de a le încurca și de a le dezlega, ca nimeni altul în comitet. 
Oare de ce nu i-a spus lui să ridice problema laptelui, de ce nu 
au exploatat acest amănunt în faţa filatorilor? Era convins că 
Horvath greșește undeva. Făcându-și loc cu coatele, se vâri prin 
mulţime până ce ajunse lângă Horvath, care aplauda. 

— Crezi că Simon are dreptate? 

— Are, făcu Horvath. 

— Atunci? 

— Eşti prost, făcu Horvath. Noi trebuie să colaborăm cinstit cu 
ei. Nu vezi că sute de muncitori sunt de partea lor? Sau crezi că 
muncitorii aceia, social-democraţii Cinstiţi, sunt împotriva 
noastră? 

— Sunt. 

— Nu sunt. Nu e vorba de Simon, și nici de Balotă, și nici de 
ramolitul de Molnar. E vorba de filatorii noștri. 


— Cum de filatorii noștri?! Dacă conducătorii lor... 

— Vorbești prostii. Nu toţi conducătorii lor. Breban! Despre el 
ce părere ai? Și el e social-democrat. Fără ei n-am fi făcut nici 
greva din '36. 

— E singurul. 

— Nu-i adevărat. Şi Mazilu e la fel ca și Breban. Şi Todor de la 
judeţeană lor. 

— Ei sunt departe. Și aici în fabrică domnește Simon. Tu crezi 
că Simon gândește la fel ca și tine? Tu crezi că el e cinstit? 

— Dar ce importanţă are ce gândește el! Adică are, dar asta 
numai în ceea ce-l privește pe el. Hai, bate și tu din palme, nu 
auzi cât de frumos vorbește? 

— Tovarăși, se auzi glasul lui Simon, care se înfierbântase din 
nou. Vom avea lapte, vom avea creșă. Și ne vom bate să ni se 
mărească tainul. Trebuie cu toţii să muncim cinstit, să dăm 
fiecare din noi cât putem. Ne trebuie pânză multă, să nu mai fim 
goi. 

Gherasim începu să agite mâinile, dar se liniști, căci Horvath îl 
trase de mânecă. 

— Ce ai? 

— Nu vezi ce spune? E un demagog ordinar! 

— Mama ei de sensibilitate. Ești ca o fecioară în noaptea 
nunţii. Te doare că nu-l poţi arde, hai?... Vezi că are dreptate? 

Gherasim se încruntă, dar Horvath continuă: 

— Să fiu al dracului dacă nu te trimit pe trei luni la școala de 
partid... Că taie ești prost. Stai o clipă. Işi făcu loc până la Simon 
și se caţără pe ladă: Tovarășul Simon a aranjat cu laptele și noi 
îi mulțumim din tot sufletul. Acum nu ne mai rămâne decât să 
rezolvăm problema mașinilor. E vorba doar de un nou schimb, 
de trei sute de muncitori care așteptă să vină în fabrică. 

Cineva începu să cânte Internaționala. 

4 

Gherasim nu era o fire prea veselă. Nici tatăl său, David, și 
nici moșul său, Dușan, n-au fost. Amândoi erau oameni la locul 
lor, severi și buni meseriași. Dușan se stabilise întâmplător la 
Arad. Venise în căutare de lucru tocmai de prin părţile 
Belgradului, unde ajutase la înălţarea unor biserici. Mânuia 
mistria cu dibăcie, cioplea granitul și era socotit cel mai bun 
tencuitor din Comitatul Serbiei. Nu s-a întâmplat niciodată ca 


tencuiala aruncată de el să cadă înainte de vreme. Îl cunoșteau 
și meșterii mari de la Buda și Beci și i-au trimis vorbă să intre în 
ceata lor. Cu ei a zidit moscheia mare din Stambul, a tencuit 
reședința de vară din Sviștov a lui Boris al Il-lea, a restaurat 
domurile gotice din Renania și a reparat tumul Bisericii Negre 
din Brașov. Era tocmai acolo, când a auzit că în apropierea 
Cetăţii Aradului se caută zidari. Şi-a pus mistria în traista din 
piele de câine și a luat-o pe jos pe drumul Devei. Căzuse de mult 
bruma, când a ajuns la Arad, dar n-a venit târziu. Baronul care-și 
construia fabrici tot mai angaja meseriași. 

A lucrat ca niciodată până atunci, pe frig și pe ninsoare: 
fabrica se cerea gata, deoarece se aștepta de la o zi la alta 
sosirea unor mașini de ţesut, turnate din fier, nu cum văzuse 
Dușan până atunci, durate din lemn tare de fag. 

Baronul se dovedise bun platnic. Asta i-a plăcut mult zidarului. 
Lucra cu tragere de inimă și se hotări să nu mai plece de acolo. 
Mai cu seamă că găsise și o văduvă cu carnea tare ca piatra, 
numai bună de nevastă. 

După ani, când din pricina reumelor n-a mai putut să lucreze 
la zidărie, baronul, care-l îndrăgise, i-a propus să schimbe 
mistria cu mașina de ţesut. Dușan a bătut palma. Nu era cine 
știe ce drăcovenie să te poți descurca printre zecile de rotiţe și 
manivele. După doi ani, baronul l-a numit montor-șef în hala cea 
mare. Aici nu mai trebuia să umble cu firele și cu suveicile: 
supraveghea războaiele să nu-și piardă șuruburile și inginerul, 
un neamt din Regensburg, i-a dezvăluit toate tainele 
mașinăriilor. 

Fiul lui Dușan, David, tot în fabrică și-a câștigat pâinea, dar nu 
fără ca înainte să fi învăţat lăcătușeria la Pesta. Dușan era atât 
de mândru de David, că nu mai umbla decât beat printre mașini. 
Acolo i-a prins braţul cureaua de transmisie și l-a învârtit până 
și-a dat duhul. E înmormântat sub clădirea direcţiei, alături de 
bătrânul Moiși Wollman, întemeietorul fabricii. 

Lui David nu i-a plăcut băutura: se îmbăta numai când se 
cuvenea, de Paști și de Crăciun. In timpul războiului cel mare a 
cutreierat Galiţia, Serbia și în '18 și-a pus floare albă la 
butoniera uniformei: s-a înrolat la roșii. A asediat, a apărat 
Pesta, apoi s-a întors la Arad de teama albilor. Se schimbase. Nu 
mai era meseriașul harnic și la locul lui de altădată. Işi petrecea 


mai tot timpul la sindicate și, când s-a înfiinţat lista neagră a 
F.T.W., l-au trecut în frunte. Avea un nume atât de rău, că nici 
pe fiul său, pe Gherasim, n-au mai vrut să-l angajeze. De aceea 
și-a făcut ucenicia la Lugoj. Pe urmă, ori că i-au uitat numele, ori 
pentru că nu mai trăia David, l-au primit și pe el. 

Așa a ajuns nepotul zidarului din Belgrad să repare mașinile 
baronului. Prin '38 s-a pomenit înconjurat de câţiva oameni 
foarte prietenoși. La început nu știa de ce l-au îndrăgit așa, 
deodată, muncitorii. lar mai târziu l-au chemat să lipească 
manifeste pe garduri, să stea la pândă în faţa unor case unde se 
sfătuiau muncitorii, să ascundă pachete după care veneau 
oameni străini, de departe, unii chiar din Capitală. In ziua 
izbucnirii războiului a fost primit în U.T.C., împreună cu Jilovan și 
cu Partoș, un tâmplar maghiar de la fabrica de zahăr. 

De atunci a lucrat numai pe linie de tineret. lar după eliberare, 
când a ieșit din închisoarea Cetăţii, s-a văzut și mai bine cât de 
mohorât și de aprig e. La 8 noiembrie a participat la încăierările 
din piaţa Avram lancu și nici n-a crâcnit când i-au scos glonţul 
din umărul stâng. În schimb, când s-a dizolvat U.T.C.-ul, a vorbit 
și s-a agitat până l-a chemat Suru și l-a prelucrat vreo două ore: 
despre tactică, despre necesitatea atragerii tuturor tinerilor, ca 
să poată fi educati, într-o organizaţie mare de masă. 

Pe urmă, ca secretar al comitetului judeţean T. P. Prezida 
baluri, șezători literare și întruniri tovărășești cu vin de Miniş și 
cu răchie de prună din Pâncota. În curând l-au schimbat și s-a 
întors înapoi în fabrică. Mașinile l-au primit prietenoase și nu era 
în întreaga uzină om mai fericit ca Gherasim. Pe urmă, într-o 
seară, a auzit că fratele său Petre s-a înscris în T.P. A rămas cu 
gura căscată. Mai de mult se străduise un an de zile să-l atragă 
în U.T.C., dar fără rezultat. Pe Petre nu-l interesa nici dialectica, 
nici ce-a spus Lenin în Octombrie, nici Programul de refacere a 
economiei naționale. 

— Eu vreau să muncesc, dragă Gherasim, vreau să mă însor și 
vreau să fac vreo zece copii. Asta e programul meu. Şi dacă e 
posibil, din când în când să-mi cos câte un costum de ștofă 
englezească. Nu vreau să fac politică. 

Probabil cei de la T.P. l-au schimbat vederile. A cumpărat 
„Discursurile” lui Kalinin și în unele locuri, unde i-a plăcut, a 
subliniat textul cu un creion roșu. 


Totuși, Gherasim nu vroia să creadă că a greșit, când cu 
dizolvarea U.T.C.-ului s-a încăpățânat ca un catâr. Numai 
Horvath a reușit să-l scuture niţel și să-l pună pe roate. Cu 
timpul, a reintrat în vechea matcă și a început să lucreze ca mai 
înainte. Stătea după orele de lucru în secţie și mobiliza 
schimburile următoare la ședințe. Dar vesel n-a mai devenit: a 
rămas cu faţa încruntată, mohorâtă, ca un om necăjit. Vecinii, și 
mai ales maică-sa, spunea că seamănă cu David. Uneori, 
Gherasim scotocea sertarele după fotografiile lui taică-su, dar 
mereu le găsea pe aceleași două: una din faţă și alta din profil, 
lipite amândouă pe un cartonaș. Sub poze era caligrafiat un 
număr din patru cifre: 8722. Atunci Gherasim strângea pumnii și 
i se întărea convingerea că de acum înainte nu putea fi decât 
mai bine. 

CAPITOLUL VIII 

1 

Tăcerea coborâse peste clădiri o dată cu seara, învăluind 
coșurile zvelte. Departe, dinspre secţia de filatură, se lăsa spre 
pământ adierea unui vânt de primăvară. Mătura leneș curtea, 
răscolind fulgii de bumbac scăpaţi dintre braţele de metal ale 
ventilatoarelor. Sub becurile mici, ce străjuiesc drumurile dintre 
clădiri, se clatină cercuri de lumină, alunecând uneori peste 
liniile înguste ale vagonetelor. 

Pașii lui Dudău răsunau puternic, înfundat și greoi. Apoi umbra 
paznicului se desprinse din întuneric și se apropie de geamul 
luminat. R 

„Tot n-au gătat — își spuse. Şi o fi trecut de zece”. Inăuntru se 
învolburau şuvițe albăstrui de fum de ţigări. Asta nu-i plăcu. 
„Stau de la cinci după masă — gândi. Pufăie ca locomotivele și 
nimănui nu i-a venit în gând să deschidă un geam. Şi când te 
gândești că Horvath e astmatic, iar Gherasim tușește de 
bolunzești, nu alta”. 

Scuipă nemulţumit printre dinţi și scoase și el punga de tutun. 
Aici, afară, e altceva, o plăcere. Vezi cum se alungă una după 
alta rotocoalele mărunte, apoi se destramă ca suflate de buze 
nevăzute. La lumina scurtă a chibritului, zări pe jos, sclipind 
alburiu, petecul unei hârtii azvârlite. Se aplecă s-o ridice și 
rămase înţepenit. Mama ei de lumbago! Acum m-a prins când 
nu m-am așteptat. Ridică totuși hârtia: era o adeziune de intrare 


în U.T.S. O mototoli, o aruncă și încercă să se îndrepte. Reuși cu 
greu. Stătu o clipă nemișcat apoi își desfăcu cureaua de la 
pantaloni și-și potrivi pânză răsucită în jurul mijlocului. Își dădu 
seama că n-ar fi trebuit să facă pe grozavul, și să se învârte pe 
umezeala asta în bătaia vântului. Cu pași mărunți, atenţi porni 
spre gheretă. 

— Tot nu te-ai dus acasă? îl întrebă, mirat, Marian, portarul de 
noapte. Apoi clătină mustrător capul mare, acoperit cu o 
hălăciugă ţepoasă. Du-te de te culcă, ce zăbovești pe aici?! 

— Am treabă, îi răspunse Dudău și se îndepărtă. Mergea încet, 
pășind peste linii; la început vru să numere traversele, apoi 
renunţă. La ce bun? 

Serviciul și l-a isprăvit de la două. După masa, de la cantină s- 
a dus acasă, tot cu pas încet, ca la plimbare. Pomii au dat în 
frunză verde-gălbuie, crudă. Soarele îl ardea drept în spate și în 
ceafă. După ce a descuiat lacătul ruginit, l-a izbit în obraz aerul 
stătut și rece din cameră. A deschis ferestrele. Așa era la el, o 
răcoare mucedă. De nouă ani, de când locuia singur, îi 
ajunseseră de nesuferit și odaia neîngrijită, și curtea, și vecinii. 
Nici n-avea ce să vorbească cu ei. Mai ales că aceștia îl socoteau 
un bătrân ursuz și nesuferit. Cam așa și era de când murise 
Matilda, nevastă-sa. Eh, asta a fost de mult, s-au făcut nouă ani 
azi toamnă. „Boală de piept”, au zis doctorii. Şi ei s-or fi 
pricepând câte ceva. N-a putut birui Matilda secţia de 
scărmănătorie. 

Toată după-amiaza s-a învârtit prin casă. Seara a plecat din 
nou la fabrică. Aici îi știa pe toţi pe numele mic; unii erau niște 
ţânci acum câţiva ani, acum au crescut. S-a obișnuit atât de 
mult cu toate, încât atunci, în '40 când au început să clădească 
secţia cea nouă, s-a simţit stingherit. Și, deși lucrările se 
întrerupseseră imediat, se simţea așa ori de câte ori trecea pe 
acolo. Acum îl aștepta pe Horvath. Dar dacă vor ieși cu toții 
împreună? Faţă de Simon n-ar fi vrut să vorbească. Dracu’ știe 
de ce. Poate fiindcă Simon ajunsese în comitetul de fabrică din 
postul de om de serviciu. „Aștia nu-s buni pentru comitet de 
fabrică, care n-au fost muncitorii, i-a spus lui Horvath. „Trebuie, 
bace Dudău, trebuie să fie și de ăștia, socialiști. Dacă trebuie, 
trebuie...” E drept, pe socialiștii ăștia ca Simon nu-i iubea încă 
de la greva din '36. Au părăsit pichetele de grevă și s-au dus la 


lucru la sate, la batoze. Și iaca, acești oameni se socot eroi... De 
câte ori trecea prin centrul orașului, se oprea la vitrina 
fotografului Stoianovici, să vadă dacă mai e afișată poza lui 
Molnar, pe care îl cunoștea încă de la Petica. Era fiul morarului. 
Semăna cu un popă catolic. În privinţa asta îi amintea lui Dudău 
de un vechi prieten al lui, un brutar care murise de tuberculoză 
osoasă tocmai în timp ce se ruga în biserică. Poate și de aceea 
se ducea să vadă poza. 

Comitetul isprăvi ședința, dar Dudău nu putu să-l prindă decât 
pe Gherasim. Horvath ieșise primul, urmat de Simon care-i 
explica ceva. 

— Tovarășe Gherasim, tovarășe Gherasim... 

— Ce-i, moș Dudău, ce s-a întâmplat? 

— Te grăbești? 

— M-așteaptă mama. 

— Atunci te conduc. 

îl luă de braţ și porniră pe drumul presărat cu zgură. Un timp 
nu-și vorbiră. Dudău pășea cu capul plecat în pământ, ca și cum 
ar fi căutat ceva pe jos. Părea tare îngândurat. Gherasim nu-l 
tulbură. 

Sub un felinar, Dudău se opri să-și aprindă luleaua. 

— Spune, Gherasim, pe Balotă îl cunoști? 

— II cunosc... 

— Îi înscrie pe tinerii de la progresiști la U.T.S. Am văzut eu. Pe 
Oarcea de la tâmplărie. l-a dat formular... Uite, spuse și scoase 
din buzunar o hârtie împăturită. Şi Balotă știe că Oarcea e la 
Tineretul progresist... Vedeţi ce faceţi voi de la partid... Asta am 
vrut să-ți spun. Asta, și că Şimand a făcut scandal la cantină. 
Cică nu ne trebuie mămăligă. Şi o zvârlit un bot întreg în perete. 

— Șimand a fost? 

— El. Şi numai asta le-a lipsit muncitorilor. A fost o hărmălaie 
întreagă... Trebuie să vorbiţi și cu Simon, să-și astâmpere 
oamenii. Și pentru Oarcea poţi vorbi cu frate-tău, cu Petre. Mi se 
pare, el e secretarul... Ştii, de multe ori mă gândesc că a făcut 
rău partidul că a desfiinţat U.T.C.-ul... îţi aduci aminte cât de 
inimoși erau băieţii?... Azi, parcă-s moi, dracu’ știe... 

Gherasim merge îngândurat, cu capul în pământ. Ce să-i 
răspundă? Ar fi vrut să-l bată pe umeri, dar n-avea niciun sens. 
Treburile merg prost și parcă și judeţeană lucrează slab. Prea 


moale. Uite și problema asta cu ringurile demontate. Bărbuţ stă 
cu fundul lipit de fotoliu, nu-și scoate capul de după perdelele de 
mătase. Parcă se teme de guturai. Numai în „Patriotul” scrie din 
când în când câte un articol de fond și pe urmă iar tăcere. Se 
aude că la celulele de cartier, în timpul ședinţelor, oamenii 
șușotesc despre cursul dolarului. De ce o fi deschis partidul 
porţile într-atâta?... La o plenară s-a întâlnit chiar cu un fost 
agent de poliţie... Ar trebui scoși pe capete. De ce n-or fi luând 
măsuri?... Adeseori, seara, în drum spre casă, se închipuia 
responsabil cu cadrele judeţenei... Mamă, doamne! Pe urmă îi 
apărea în faţă figura rotundă a lui Horvath. Da, el ar fi fost bun 
la judeţeană! Și poate nici el, că prea e focos! Și e foarte greu 
să te, stăpânești. E și asta o luptă. O luptă crâncenă cu tine 
însuţi. Acum i s-a luminat parcă ceva. lată de ce au succese 
spontane socialiștii. Ei nu duc luptă cu ei înșiși. Promit marea cu 
sarea și cer pâine. lar politica stomacului are aderenţi. Oamenii 
nu văd încă departe, doar până la stomac. 

Dudău pășea tăcut alături de Gherasim. Işi închipuia că băiatul 
e frământat de problemele pe care le-a ridicat el. In sinea lui se 
bucura că-i spusese lui toate astea, căci Horvath i-ar fi răspuns 
pe scurt: 

— Bine, moș Dudău... Uite ce propun: ridică problema asta la 
ședință... 

Numai că, vezi, și Horvath are dreptate. În definitiv, de ce n-ar 
ridica-o? Pe Dudău îl cuprinse o ciudă nelămurită împotriva lui 
însuși. De ce trebuie să judece cu capul lui Horvath sau al lui 
Gherasim? Se rușină. 

— Uite ce m-am gândit eu, tovarășe Gherasim. Nu crezi că ar 
fi bine să ridic problema asta cu Balotă și cu Șimand la ședință? 

— Ce să faci? tresări Gherasim. 

— Să-i demasc în ședință... 

— Foarte bine, bace Dudău... Foarte bine. Trebuie demascați 
în public... Foarte bună soluţie... 

Ca și cum ar fi fost un făcut după câţiva pași se încrucișară cu 
Șimand. Era puţin cherchelit, își potrivea pașii nesiguri cu mare 
atenţie. 

— Am să te demasc la ședință, îi strigă Dudău. 

Șimand se întoarse spre el, apoi recunoscându-l, dădu din 
mâini a lehamite: 


— Poate pe mă-ta... 

Când Șimand se îndepărtă, Dudău amărât se întoarse spre 
Gherasim: 

— Ai auzit? mama lui de bandit...! 

— De ce te-ai legat de el? Ar fi trebuit să ridici totul la ședință. 
Și numai acolo. De ce ai făcut asta? 

— Apoi ca să nu mă răzgândesc. Acum că m-am angajat și 
faţă de el, nu mai am încotro. 

într-adevăr după câteva zile, Dudău se prezentă fercheș la 
scărmănătorie să-l ia în primire pe Șimand. Îi părea rău că nu 
era de faţă și Horvath să-l audă cum pune problemele. Șimand îl 
ascultă atent, ca și cum n-ar fi fost vorba despre el. Numai când 
Simon îi căută privirile atunci hotărî să vorbească: 

— Aţi auzit cu toţii cu ce mă învinuiește omul acesta din faţa 
mea. Aș putea să-i răspund și la acuzaţiile pe care mi le aduce 
că n-am de unde să știu cine-i la T.P. Și cine-i în afara 
organizaţiilor de tineret. Dar n-am să fac asta. N-am să fac asta 
pentru că critica unui hoţ nu mă interesează. 

— Ce spui? săriră câţiva muncitori și priviră cu curiozitate spre 
Dudău. Acesta părea că n-a înţeles bine cele spuse de Șimand: 
ciulea numai urechile. 

— Acuzaţia dumitale e gravă, tovarășe Șimand, spuse în cele 
din urmă Simon și Gherasim se întrebă de ce o fi zâmbind. Cum 
poţi dumneata afirma despre un fiu al clasei muncitoare că e 
hoț? 

Abia acum se dumiri Dudău: 


— Da, tovarăși, așa am spus. Hoţ. Sau care fură din fabrică nu 
se numește așa? Impinse degetul spre Dudău: Dezbrăcaţi-l și 
veţi vedea că are sub cămașă înfășurată o bucată de pânză. 
Știu, el o să spună că are lumbago sau cum îi zice la boala aia 
de mijloc. Dar cu acest pretext, dacă în fiecare zi scoate pe 
poarta fabricii numai trei metri de pânză poate să-și facă cu 
timpul o tarabă. la dezbracă-te!... Balotă sări la el și înainte ca 
cineva să fi putut interveni îi scoase cămașa din pantaloni și 
arătă spre cingătoarea de pânză a bătrânului. 

— Așa-i fraţilor, trei metri pe zi, e nouăzeci pe lună... 

Se iscă o hărmălaie. Dudău căută privirile lui Gherasim, dar 
Simon se postă în faţa lui și strigă din toate puterile: 


— Nu-i treaba voastră să-l judecaţi, fraţilor. Asta e treaba 
comuniștilor că de ei ţine Dudău și bineînţeles treaba poliţiei. Eu 
mă duc să anunţ prefectura. 

Gherasim alergă să-l caute pe Horvath, dar acesta era plecat 
la judeţeană. ÎI sună la telefon dar secretara lui Bărbuţ îl anunţă 
că Horvath plecase de câteva minute. Gherasim se reîntoarse la 
scărmănătorie dar acolo se reluase de mult lucrul și fu informat 
că Dudău a plecat la poartă să aștepte organele de poliţie. 
Gherasim îl căută și acolo, dar Dudău nu mai era de găsit. Află 
mai târziu că la cererea lui Simon, Precup își oferise mașina și 
acuzatul fusese transportat la prefectură. 

Dus în faţa lui Albu, Dudău zâmbi lungindu-și buzele până la 
ureche. 

— Bună ziua, tovarășe Albu. 

Albu preocupat cu niște hârţoage își ridică fruntea şi-l măsură 
pe Dudău din tălpi până în creștet. 

— Să știi, moșule eu nu-s tovarăș cu pungașii. 

— Mie îmi zice Dudău. 

— Poate să-ţi spună oricum. Am fost anunţat că furi pânză din 
fabrică. 

— Nu-i adevărat!... Și să știi că mă minunez cât de bine 
lucrează poliția. Acum douăzeci de minute cineva m-a făcut hoţ 
și am și ajuns aici... 

— E normal. E poliția poporului. Făcu semn sergentului care ÎI 
însoţise pe Dudău. Duceţi-l la Petcu să dea declaraţie. 

— Eu n-am ce declara! se răsti Dudău. 

— Eu cred că dacă încapi pe mâna lui Petcu o să ai ce declara. 
Dar te sfătuiesc să faci totul de bună voie că e mai bine. Ești 
bătrân, n-are niciun rost să ai neplăceri. 

Petcu era un plutonier mărunt, cu ochi mici și cu niște 
sprâncene stufoase, negre. Din cauza asta orbitele îi păreau mai 
adânci decât erau în realitate. 

— Ce-ai furat, mă!... 

2 

Horvath mergea încet, respirând adânc. Lăsase în urmă 
peretele de cărămizi acoperit cu lozinci. Trecuse și de locul unde 
se va clădi creșa. Ori de câte ori trecea pe aici, îi venea în minte 
nevastă-sa. Și ea lucra la o creșă, la fabrica de vagoane, unde 
se angajase ca îngrijitoare, după ce doctorii o sfătuiseră să 


părăsească scărmănătoria. La început, Florica n-a bănuit cât de 
mult o să se îndrăgostească de noua ei îndeletnicire. Seara, 
când se întorcea acasă de la lucru, povestea despre copiii nou 
veniţi, despre efectul vitaminelor, despre bucătăreasa care a 
furat jumătate kilogram de untură. 

— N-am reclamat-o, dar am mustrat-o serios. Ce zici, am făcut 
bine, Horvath? Așa s-a obișnuit ea, să-i spună pe numele de 
familie. 

El a mormăit ceva într-o doară, că așa sunt încă unii oameni, 
sau că trebuie să ai multă răbdare. Acum nu-și mai aducea 
aminte ce anume. 

Rămăseseră în urmă și stâlpii de beton ai viitorului stadion. 
Opera lui Wollman. Vrea să se facă popular. Constructor de 
bunuri publice... Tot din banii noștri îl face. Dar de fapt, e bine 
că-l avem. Lui Horvath nu-i plăcea fotbalul; totuși, dacă zece mii 
de oameni se duc să vadă cum fug alţi douăzeci și doi, se duce 
și el. De obicei, lunea întâlnea numai oameni care vorbeau 
despre o fază sau alta, despre Mercea sau Băcuţ. Il întrebau și 
pe el: „Ce părere ai, tovarășe Horvath?” El spunea că a fost 
interesant. Astfel mulțumea și pe unii și pe alţii. 

Dincolo de zidul fabricii, străjuit de castani și salcâmi, 
șerpuiește strada Bumbacului. Nimeni nu mai știe cine a 
botezat-o așa. Poate căruţașii care au transportat pe aici 
baloturile de bumbac, înainte de a se fi construit linia ferată 
care unea magaziile fabricii cu gara-tranzit. Strada avea și un 
nume oficial, dat de primărie, dar nimeni nu ţinea cont de asta. 
Nici măcar poștașii. 

Spre apus, norii s-au mai răsfirat: de sub perdeaua lor 
întunecată răzbate un petec de cer senin, pistruiat de stele. 
Dinspre parcul fabricii de vagoane, vântul poartă aroma grea a 
pământului reavăn. 

Horvath mergea încet. Pe caldarâmul pustiu, pașii lui răsunau 
puternic, trezind liniştea cuibărită pe sub porţi. În faţa frizeriei 
se opri pentru o clipă și se așeză pe o bancă. Din stânga îl bătea 
pieziș lumina șovăielnică a unui felinar. Se temu să nu adoarmă 
aici: „Ce-ar fi zis nevastă-mea? Se gândi. Şedința a fost prea 
lungă. Oamenii își dibuiesc încă gândurile și le nimeresc destul 
de greu”. Surise amintindu-și de discursul lui Simon. Il plictisise 
cumplit. Cum dracu’ pot unii oameni să rostească atâtea cuvinte 


sunătoare într-un singur discurs? Îi părea rău că Bărbuţ nu 
venise la ședință, deși se anunţase încă cu o zi înainte. Ar fi fost 
interesant să-și spună și el părerea, doar era un om cu 
experienţă. Bărbuţ și în timpul ilegalităţii a lucrat foarte bine. Nu 
căzuse decât o singură dată. Atunci, la greva din '36. Horvath 
surise amintirilor. Ce bucurie a fost pe greviști când cei de la 
uzină au oprit curentul electric în semn de solidaritate. Atunci au 
căzut și lonescu și Drăghici. Ciudat că pe vremea aceea s-a 
vorbit foarte puţin de Bărbuţț. Nimeni nu știa nimic despre el. 
Adevărul e că și acum, chiar cei din comitetul judeţean se 
cunosc destul de puţin între ei. El îi vizitase pe toţi cei din 
comitetul sindical acasă. E o metodă foarte bună, pe care a 
învăţat-o într-un colectiv la Aiud. S-a certat cu nevestele care se 
plângeau de lipsuri, pe urmă le-a dat dreptate. Doar trebuie să 
te împrietenești cu ele ca să le poţi cunoaște bărbaţii. 

O pereche de îndrăgostiţi trecu pe lângă el. Poate voiau să se 
așeze pe bancă, dar l-au văzut și au tresărit, speriaţi. Surise, se 
ridică și o luă agale spre casă. Apoi privi pe furiș îndărăt: s-au 
așezat. 

Se gândi din nou la ședință. Au vorbit bine Gherasim și Trifan. 
lar Jilovan n-a spus nimic. A stat, ca de obicei, înfundat în colţul 
lui, cu cehii plecați, parcă s-ar fi gândit la cine știe ce. Sau poate 
nici nu se gândește la nimic. Asta ar fi rău. 

De câtva timp, mai ales de când s-a pus problema instalării 
mașinilor, ziua nu mai simţea oboseală. Doar seara, la vremea 
culcării, i se îngreunau umerii, ca și cum ar fi apăsat asupra lui o 
povară. Atunci îi venea greu să gândească. 

Mergea agale. Își aminti de familia lui Trifan. Bine face Trifan 
că o aduce pe Marta în fabrică. Cel puţin nu mucezește între cei 
patru pereţi. Numai că e prea slăbuţă, să n-aibă ceva la 
plămâni. 

Fără să-și dea seama, trecuse de casa lui: văzându-se singur 
în mijlocul străzii pe care lumina felinarelor o făcea să pară și 
mai pustie, îl încercă un sentiment ciudat. Se întoarse, grăbind 
pasul. 

Pe vremuri, când s-au mutat în casa asta, în față era o 
marchiză de sticlă colorată. Acum nu i se mai văd nici urmele. 
Geamurile și scheletul de fier au dispărut în timpul războiului. In 
zilele de luptă, un tanc s-a împotmolit chiar în ograda vecinului: 


de acolo a început să scuipe pereţii cu gloanţe. A fost mult de 
lucru. Acum nici urmele gloanţelor nu se mai văd. lar astă vară 
au aranjat și grădinița: sunt o mulţime de flori, împerecheate 
cam fără gust — spun unii — dar lui îi plac. Le-a sădit împreună 
cu Florica. Au fost zile frumoase acelea. Numai o dată, într-o 
seară, când întorși de la piaţă cu sacoșa goală, s-au întâlnit faţă 
în față cu plăpumarul, au muncit tot timpul tăcuţi, neîndrăznind 
să se privească. Udau tocmai florile când Horvath a întrebat: 

— Spune, Florica, l-ai iubit pe Rudi? 

— Ai spus că n-o să mai discutăm niciodată despre asta. 

— Răspunde-mi, totuși. L-ai iubit? Ai trăit cu el? Hai, spune! 

Florica și-a ridicat fruntea, mândră, ca și cum ar fi vrut să-l 
înfrunte. Atunci și-a pierdut el cumpătul. A ridicat mâna și a 
lovit-o cu dosul palmei. Ea a rămas necilintită, cu fruntea 
ridicată. 

Portiţa scârțâi prelung. Înăuntru ardea lumina. „Încă nu s-a 
culcat, și o fi târziu”. Intră repede și se grăbi să spună: 

— Am întârziat. 

Clipi din ochi cu un aer de vinovăţie și candoare neobișnuit la 
un om ca el, mătăhălos și puternic, cu umeri de urs. Işi puse 
șapca pe masă și se lăsă să cadă pe un scaun. 

— Miroși a tutun, îl dojeni Florica. Apoi rise: știa că el nu poate 
suferi mirosul acesta. Să-ţi pun cina? 

Fără să aștepte răspuns, ieși spre bucătărie. De obicei, când îi 
era foame, Horvath nu-i răspundea niciodată, și rareori se 
întâmpla să nu fie flămând. 

Horvath își sprijini fruntea în palme. Îi ardeau ochii. Abia 
aștepta să se întindă în pat, în răcoarea proaspătă a rufăriei. 

— Am aţipit, mormăi el, când Florica îi puse mâna pe umăr. 
Ce-ai mai făcut azi? Işi dădu seama că ea știe că o întreabă din 
obligaţie și se simţi stânjenit. 

începu să mănânce repede. „Oare de ce nu spune nimic?” 
Ridică privirile spre ea. 

Duminică plecăm afară din oraș. O să petrecem bine. 

— Nu știi că duminică merg în excursie cu copiii de la 
grădiniţă? 

— Așa e. Uitasem. Nu-i nimic. Poate mă primiţi și pe mine. 
Dădu farfuria la o parte. Ce e cu copilul acela bolnav? E 
scarlatină? 


— Nu, e răcit doar... A fost bună supa? 

— Da, dădu din cap. Apoi întrebă: „Oare ce fel de supă era?” 

Afară trecu o căruţă, zdroncănind pe pietrele străzii. Pe urmă 
se auziră ropotind stropi mari de ploaie. 

Horvath se ridică de la masă, își prinse nevasta de umeri și o 
privi drept în ochi. Erau așa cum îi cunoștea dintotdeauna: 
albaștri și limpezi. Ai lui erau osteniţi și încercănațţi. Răsuflă 
adânc. 

— Ştii, Florica... începu cu voce răgușită. 

— Ssst! făcu ea. O trezești pe Sofica. 

Patul era întocmai cum îl aștepta: răcoros și proaspăt. Se 
întinse și căscă din toate puterile. Florica spăla vasele în 
bucătărie. Vru să citească ceva, dar literele îi jucau înaintea 
ochilor. Totuși ziua n-a trecut degeaba. Inchise cartea, apoi 
deodată se ridică în cot și ascultă respiraţia ușoară a Soficăi. Se 
simţea foarte mulțumit. 

Peste puţin timp, când veni Florica în cameră, Horvath 
dormea. Ea îl privi. Voise să-l certe: nu se gândește de loc la el, 
la familie, vine, mănâncă și se culcă. Dar acum era obosit și 
dormea. „Nu-i nimic, își zise. Avem vreme și mâine dimineaţă”. 
Deși știa că n-o să-i spună nimic. 

Duminică dimineața, Sofica se trezi foarte devreme. Se sculă 
din pat, se duse până la taică-su și se așeză călare pe el. Era un 
obicei al ei și Horvath nu se supăra pentru asta decât în zilele de 
duminică, când ar fi avut vreme să doarmă până mai târziu. De 
aceea o strigă pe Florica și o certă că nu-i păzește somnul, apoi 
dezmeticindu-se complet se linişti și începu să se joace cu 
Sofica. Jocurile lor erau totdeauna băieţești. Asta poate și pentru 
că Horvath ar fi dorit foarte mult să aibă un băiat. Chiar când îi 
cumpăra jucării nu lua decât lucruri pentru băieţi: ba o minge de 
fotbal, ba o trompetă, ba un cal pe băț sau o sabie. Florica îl 
certa pentru aceste lucruri netrebuincioase, iar Sofica plângea 
că nu are o păpușă cum au toate prietenele ei. Horvath, însă, o 
împăca repede: o așeza pe genunchi și o învăţa să călărească, 
ori se lăsa în patru labe și se plimba roată prin cameră. Și dacă 
nici aceste distracții nu o mulţumeau, Horvath îi râdea și Sofica 
nu-i putea rezista. Râdea și ea până îi dădeau lacrimile. De 
multe ori, fără nicio pricină, Sofica îl ruga să-i râdă. Horvath a 
întrebat-o o dată de ce. Ea i-a răspuns fără să se gândească: 


— Pentru că îmi place, tăticule. 

Era un argument foarte serios, așa că Horvath n-avu încotro și 
de atunci, ori de câte ori vrea s-o înveselească, îi râdea. 

— Sculaţi-vă, leneșilor, se auzi vocea Florichii din bucătărie. 
Cafeaua e gata. 

Sofica n-avea chef de cafea, voia să mai rămână în pat cu 
taică-su. Horvath abia o putu lămuri: 

— Hai, că ne bate mămica... 

— Ce, parcă ţie ţi-e teamă de mămica? 

Nu, într-adevăr lui Horvath nu-i era teamă de mămica. Numai 
în dimineţile de duminică se temea de ea. Atunci ea vrea ca 
Horvath să se așeze pe un scăunel în bucătărie și să stea în 
apropierea ei, s-o ajute să mestece pireul de cartofi, sau pur și 
simplu s-o asiste numai. Florichii îi place să-l știe lângă dânsa, 
să-i explice ce casă ar vrea să aibă, una cu trei camere, cu o 
grădină de pomi fructiferi și cu răsaduri de verdeţuri. Când 
ajunge la verdeţuri își aduce aminte de preţurile din piaţă și 
începe să se plângă de scumpete. Horvath se plictisește de 
moarte; lui i-ar plăcea să se ducă în grădină, să se așeze la 
umbră și să răsfoiască ziarele (mai ales că duminica e singura zi 
când le poate buchisi în liniște), să se informeze de toate cele 
câte se petrec în lume. Și, slavă domnului, se petrec multe 
lucruri. În unele ţări au început să funcţioneze aparatele de 
televiziune. Mare născocire și asta! Era ușor de priceput cum se 
transmit vorbele pe calea eterului, dar transmiterea imaginilor 
nu era chiar atât de ușoară. Şi apoi mai e și politica. In domeniul 
acesta, lucrurile par și mai complicate. Mai ales când te gândești 
la relaţiile sovieto-americane care s-au înrăutățit foarte mult în 
ultima vreme. Și Churchill, bată-l dumnezeu, ăsta nu se 
astâmpără nici acum. E o vulpe bătrână: trage niște sfori de-ţi 
vine să-l iei de gât, nu altceva. 

Cu ziarul în buzunar, Horvath se duce spre fundul grădinii. 
Florica îl zărește: 

— Unde te duci, Horvath? 

Resemnat, Horvath se întoarce și tocmai vrea să intre în 
bucătărie, când în faţa porții îl zărește pe Farcaș. „Dumnezeu l-a 
trimis”. Îl salută gălăgios, apoi se adresează Florichii: 

— A venit Farcaș, mă duc cu el până în grădină. 


Furioasă, Florica apare în ușa bucătăriei să se convingă dacă 
într-adevăr a venit Farcaș. În față nu poate să spună nimic rău, 
așa că mormăie ceva de neînțeles, apoi, pentru că nu poate 
răbda, adaugă cu voce tare: 

— Parcă în zi de lucru n-aţi putea discuta politică. 

— E o chestiune foarte importantă, Florica, îi. Răspunse 
Farcaș, ca s-o liniștească. Şi n-am să stau mult. 

Până în grădină nu-și vorbesc. În cele din urmă, Horvath, 
curios de venirea lui, îl întreabă: 

— Ce-i Mihai? S-a întâmplat ceva?... 

— Da. 

— Te pomenești că ceva grav, dacă ai lăsat baltă pescuitul de 
duminică. Despre ce-i vorba? 

— Am avut ieri o ședință de producţie, și era să fiu bătut. 

— Bătut? 

— Da. 

— Huliganii! Știu! În ultima vreme și la ședințele noastre 
deschise au început să apară niște voci, ca pe vremuri. Asta 
înseamnă că au început să se miște maniștii. 

— Nu e vorba de ei. Muncitorii au vrut să mă bată. 

— Asta e bună. Glumești?... 

— Nu glumesc... Pentru tainul vostru. Muncitorii noștri sunt 
nemulţumiţi că voi primiţi tain. 

— Asta e o judecată stupidă. Adică nu sunt supărat pe 
burgheji pentru că au de toate, ci sunt supărat că nu am și eu ca 
și ei. 

— Nu știu dacă e stupidă sau nu judecata asta. Fapt e că 
muncitorii sunt foarte porniţi. Și am auzit că nu numai ai noștri 
de la fabrica de vagoane, ci și ceferiștii. Eu cred că va trebui să 
ridicăm problema asta la judeţeană. Pentru că la ședința de ieri 
mi-am dat seama că muncitorii noștri sunt mai supăraţi pe 
muncitorii de la textile decât pe baron. 

— Trebuie lămuriţi. 

— Cum? 

— Nu știu cum. Dar trebuie văzut dacă asta nu pornește de la 
niște instigatori. Noi nu de mult am obţinut aprobarea pentru 
mărirea tainului. Judeţeană a fost de acord. În principiu şi 
baronul. Muncitorii sunt deja înștiinţaţi. 

— Asta o să înrăutăţească și mai mult situaţia. 


— Ştiu, la început și eu am fost de acord, doar știi. Nu m-am 
gândit, însă, la urmări. Că noi nu putem cere direcţiei noastre să 
ne dea tain. Ce să ne dea, vagoane? 

Horvath se scărpină în ceafă: 

— Îs tare încurcate lucrurile. 

Stătură un timp nemișcaţi, ascultând scârţâitul unei căruţe cu 
rotile neunse, apoi Farcaș, ca să schimbe discuţia, se interesă 
de soarta lui Dudău. 

— Da, măi, am și uitat de el. L-au luat joi la prânz și nici acum 
nu s-a întors încă acasă. Să fi furat într-adevăr? 

— Nu cred. 

— Nici eu. Dacă n-aş fi avut scandalul acela cu Albu m-aș fi 
dus la el să mă interesez de Dudău. Să nu-l fi bătut... 

— Nu cred. 

— Ştiu eu... în orice caz mâine trec pe acolo... 

— Poate poimâine. Mâine e 7 Noiembrie. Defilăm. 

Florica apăru în portița grădinii: 

— Tot n-aţi terminat încă? 

— Ba, da, Florica, îi răspunse Farcaș. Am terminat. M-am și 
dus. 

Horvath îl conduce până în stradă, apoi se duce în bucătărie. 
Florica, bucuroasă că întrevederea dintre ei n-a durat până la 
prânz, îi dă voie să răsfoiască ziarele. Horvath însă nu mai are 
chef de ziar. Se duce în dormitor și începe să se plimbe de la 
ușă până la fereastră. Patru pași înainte, patru pași înapoi. La fel 
ca și în celulă. Așa are impresia că se poate gândi mult mai 
bine. Nu-i vine, însă, nicio idee. Ar trebui să discute cu cineva 
problema asta a tainului. Păcat că Florica nu se pricepe la tain. 
Și e păcat că în general nu se pricepe la economie. „U: te, iarăși 
problema asta a economiei politice”. Ar trebui studiată, că 
rămân prost. Îi era ciudă că până acum nu s-a apucat de studiu. 
De lângă sobă se aude vocea Florichii. 

— Horvath, după masă mergem în parc. 

— Bine, Florica. Mergem. 

— E foarte frumos acolo. Hai. Vino. Ajută-mă să. Strecor supa. 

De 8 noiembrie, ca un răspuns la demonstrațiile muncitorilor 
din 7 Noiembrie, ţărăniștii din oraș au făcut o demonstraţie în 
faţa prefecturii. Au ţinut cuvântări domnul Petrescu, directorul 
Băncii românești, librarul Moga și un oarecare Antoniu, un 


avocat de la Brad, care a proslăvit puterile aliate. Ca încheiere a 
amintit originea dacică a românilor, latinismul, și a recitat finalul 
Scrisorii a Ill-a a lui Eminescu, strigând cât îl ţinea gura: 

— ... Cum nu vii tu, Tepeș Doamne, ca punând mâna pe ei... 

Aclamaţiile și recitările au durat până după masă târziu. 
Conducătorii maniști au hotărât încheierea zilei cu o grandioasă 
retragere cu torţe. Muncitorii din toate întreprinderile din oraș, 
mobilizați de partidele muncitorești, au încercat să transforme 
demonstraţia naționalistă într-o puternică manifestare populară. 
Cum era și normal, incidentele se ţineau lanţ. Militarii care 
încercau să restabilească ordinea, își agitau armele să sperie pe 
civili. Atunci, pe neașteptate, se răspândi zvonul că soldaţii vor 
să tragă în muncitori. Muncitorii s-au regrupat în străzile 
lăturalnice, iar demonstranţii, crezând că muncitorii s-au speriat 
de ei, au început să spargă geamurile clădirilor publice. Doi 
indivizi au rupt steagurile roșii de pe frontispiciul clădirii 
prefecturii, apoi au început să cânte „Deșteaptă-te, române”. 
Elevii au preluat cântecul și demonstranţii au început să se 
scurgă spre sediul partidului comunist. Ca prin minune, apărură 
niște foi volante, multiplicate la gheștetner cu numele și adresa 
activiștilor de partid. Printre primele nume era trecut și al lui 
Horvath, cu menţiunea „Ucigașul lui Eremia lon”. Farcaș abia îl 
putu reţine pe Horvath ca acesta să nu se ia după individul care 
împărțea manifeste. 

— Stai dracului! Acuma e mai bine dacă te ascunzi. 

— Eu? 

— Da, tu. Ești gras, și te cunoaște toată lumea! Mai bine du-te 
la judeţeană și fă parte din pază!... 

Un ceferist în vârstă, care se încăieră cu un agitator manist, fu 
bătut crunt și muri înainte de a fi sosit Salvarea. 

Drept răspuns, muncitorii formară pichete de pază și circulară 
toată noaptea prin oraș. Vestea omorârii ceferistului se răspândi 
repede în cartierele mărginașe: în Grădiște, în Perneava, în 
Bujac, în Sega. Fără nicio mobilizare apărură grupuri de 
muncitori înarmaţi cu răngi. 

Pentru evitarea unei ciocniri dintre armată și populaţie, 
comandantul regimentului din localitate rechemă în cazarmă 
toate trupele aflate în oraș. 


Horvath nu se întoarse acasă decât spre dimineaţă, când totul 
se liniștise. Avea hainele rupte, fața zgâriată de parcă ar fi fost 
în cine știe ce lupte. Ajuns în faţa casei se sperie. Casa avea 
toate geamurile sparte și rondurile de flori călcate în picioare. 
Cum de nu s-a gândit la ai săi? Intră în casă cu inima cât un 
purice. Florica stătea îmbrăcată într-un colţ al odăii și păzea 
somnul fetiţei. Horvath nu-i spuse nimic. O privi lung, ca și cum 
și-ar fi cerut iertare pentru toate cele întâmplate. Nu mai era 
obosit. Se duse în bucătărie, aprinse focul și se reîntoarse în 
cameră cu un lighean în care începu să adune cioburile de 
sticlă. Florica stătea nemișcată, cu privirile aţintite în gol. 
Horvath trase cu ochiul să vadă ce face. Nu știa ce să-i spună. Şi 
când tăcerea i se păru prea lungă, vru să se gândească la ceva, 
la orice, dar mintea nu-i recepţionă comanda. Era stearpă, 
pustie, insensibilă. Nu observă nici când se tăie la mână și nici 
când Florica se apropie să-l ajute. Tresări numai când o văzu 
aplecată asupra cioburilor. Se întoarse spre ea, îi cuprinse 
umerii și vru să-i spună ceva, dar nu îngăimă decât numele ei: 

— Florica... 

— Lasă acum, Horvath... 

Horvath o privi lung: Florica avea faţa obosită, tristă. 

— O duci greu lângă mine, așa-i? 

— Da. Foarte greu, Horvath... Nu mi-am închipuit viața așa. Tu 
știi cum... Și, ca și cum nu s-ar fi putut ţine pe picioare, alunecă 
de-a lungul zidului și se așeză pe podea. Vorbea fără să se uite 
la Horvath. Tu știi cum... Visam să am un cămin liniștit. Atât de 
liniștit, încât seara să pot auzi ţârâitul greierilor din grădină. 
Visam să am copii mulţi. Și, nu știu de ce, mi-i închipuiam foarte 
neastâmpăraţi. Neastâmpăraţi și răi. Așa cum am fost eu în 
copilărie. Credeam că am să stau la geam și să-i aștept venind 
de la școală, să-i dojenesc pentru fiecare notă proastă și să-i 
îndemn să spună tuturor vecinilor „sărut mâna”. Asta am visat, 
Horvath... Nimic mai mult... Ba da. Visam să-i mai apăr, dacă tu 
ai fi vrut să-i baţi cu cureaua. Și tata ne bătea cu cureaua de 
ascuţit brice. Noi ne ascundeam în colţ și o strigam pe mama să 
ne apere. E mult asta, Horvath? Spune și tu? Am dorit mult de la 
viață? 

— Nu, Florica, îi răspunse Horvath, deși știa că niciun răspuns 
nu e potrivit acum. 


— Tu mi-ai promis mai mult. Îţi amintești?... 

— Da, Florica... Şi ai să vezi că... 

— Nu mai vorbi acum. Taci. O trezești pe Sofica. 

3 

Albu îl primi pe Horvath zâmbind cu uniforma descheiată să 
pară cât mai familiar. Pe birou, pe o tăviţă de argint erau 
pregătite două păhărele mici, pline cu o licoare gălbuie, 
transparentă. 

— De astădată sper că nu mă refuzi. 

Horvath se gândi o clipă, pe urmă socoti că e mai bine dacă 
începe discuţia pe un ton prietenos. 

— Nu, tovarășe Albu. Nu te refuz. Se duse până la birou, 
apucă paharul și fără să aștepte ca celălalt să se apropie, dădu 
băutura peste cap. Coniacul era tare, Horvath abia își regăsi 
glasul. 

— Mă, da bun e ăsta. Adevărul era că băutura nu-i făcu 
plăcere. Voia să pară și el politicos. E tare bun, tovarășe Albu. 

— Acum de ce mă iei așa, oficial, Andrei. Numele mic al lui 
Horvath suna straniu în gura lui. 

— Dacă n-am fi aci la poliţie, atunci cine știe. 

Albu parcă ar fi așteptat această replică. Incepu să-și încheie 
nasturii de alamă. 

— Să știi că nici mie nu-mi place aici. Hai să mergem undeva. 
Oriunde. Știu un restaurant mic, liniștit, cu mochetă pe jos, 
acolo putem vorbi în liniște. Bănuiesc că ai ceva serios, 
altminteri nu m-ar fi anunţat Suru personal de această vizită. Să 
știi însă, eu te-am mai căutat după incidentul acela, dar tu ești 
atât de ocupat în fabrică încât, cred, nicio sută de polițiști n-ar 
putea să te găsească. 

— Chiar așa. M-ai căutat în fabrică? 

— Pe cuvântul meu de onoare. Ştii, într-o zi primesc un telefon 
de la Wollman. Spunea să-i fac o vizită. Zic cine știe ce s-a 
întâmplat. Atunci te-am căutat. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Horvath curios. Ce a avut 
Wollman de discutat cu șeful poliţiei? A 

— Asta m-am întrebat și eu. De aia m-am dus. Iți imaginezi. 
Spunea că ar vrea să reia relaţiile mele. Ce relaţii? Îl întreb eu. A 
zâmbit. A vrut să spună ceva dar s-a răzgândit. Poate și din 
cauza aceea, că eu am insistat să mă lămurească despre ce 


relaţii e vorba. l-am spus, poate că mă confundă cu fostul lui 
funcţionar care-i prezenta condicile de prezenţă. S-a întunecat 
la față. Era supărat. Pe urmă i-am spus câteva lozinci despre 
schimbarea lumii și m-am amuzat cumplit... 

— Da e foarte amuzant, făcu Horvath și privi cu atenţie faţa lui 
Albu. Acesta însă își aranja ţinuta și privea aiurea la nasturii de 
alamă. 

— M-am frământat mult, continuă după o pauză Albu, de ce 
m-o fi chemat. Ce ar fi vrut să-mi aducă la cunoștință. Mergem? 

— Nu. 

Albu îl privi mirat, dar nu mai insistă. 

— Atunci ia loc, te rog. Se așeză și el dar nu în spatele 
biroului, ci lângă Horvath, într-un fotoliu de piele. Ce vânt te- 
aduce la noi? Dacă în legătură cu organizaţia noastră de partid, 
te pot informa și eu și Bărbuţ. El asistă la ședințele noastre. 
Avem o celulă bună aici. Nu mare, dar bună. 

— Am venit să mă interesez de Dudău. 

— Dudău? Dar ăsta cine o mai fi? 

— ÎI știi tu. A lucrat la noi în fabrică, la filatură. A fost acuzat 
de furt. 

— Parcă am auzit și eu ceva. Mă interesez. Se ridică, apăsă pe 
butonul soneriei și după câteva clipe apăru un individ cu ţinută 
militară îmbrăcat civil. 

— La ordinele dumneavoastră. 

— Măi, Tămaș, știi tu ceva despre unul Dudău, un muncitor de 
al nostru de la textile? 

— Da. Este în anchetă. 

— Mulţumesc, dragă. Poţi să te retragi. 

Horvath așteptă ca agentul să iasă și privi întrebător spre 
Albu. Acesta tocmai căuta o ţigară moale într-o tabacheră mare 
de aur. 

— Ai auzit și tu. Este în anchetă. 

— Cinci zile de anchetă pentru niște pânză? 

— Vezi, pe mine nu mă interesează valoarea furtului, ci faptul 
în sine. Dacă e în anchetă, înseamnă că încă n-a mărturisit. 

— Poate n-a avut ce mărturisi. 

— Poate. Dar e posibil să fi mărturisit și acum sunt filați 
complicii. Este o procedură la noi, pe care o stabilesc cei de la 
București. Să știi că nu fac nimic de capul meu. 


Se auziră bătăi în ușă apoi apăru în prag un comisar pe care îl 
cunoștea și Horvath. Chiar își aduse aminte și de numele lui. 
Buzatu. leremia Buzatu. Comisarul își bătu călcâiele, militărește 
și începu să raporteze: 

* 


— Să trăiţi, domnule șef. Permiteţi-mi să raportez. Azi noapte 
la ora două, un spărgător, prins în flagrant delict în Micalaca, a 
fost împușcat. 

— Stai, stai, stai, îl opri Albu. Nu vezi, sunt ocupat. Arată spre 
Horvath. Vino mai târziu. 

Buzatu își bătu din nou călcâiele. 

— Vezi, asta e munca mea. O spargere în Micalaca, un omor 
cine știe unde, un vagon de becuri vândute la suprapreţ. Numai 
belele. Nici nu știu unde-mi stă capul. Și tu vii și te interesezi de 
unul care fură prosoape. 

— Eu am venit să mă interesez de un muncitor pe care îl 
cunosc de vreo douăzeci de ani. Unul care a condus un pichet al 
greviștilor. 

— Eu aici am învăţat să privesc lucrurile mai la rece. Dacă aș 
fi sentimental s-ar duce dracului toată șandramaua. 

— Te invidiez pentru asta. Eu din păcate n-am reușit încă să 
mă debarasez de acest balast mic burghez. Ce să fac? Vreau să 
vorbesc cu Dudău. 

— Ai rămas încăpățânat. Lăsă să-i cadă umerii, în sens că se 
predă și formă un număr la telefon. 

— Alo, cine, Corbu?... Foarte bine... A venit cineva să-l vadă 
pe ăla de la fabrica de textile... N-am înţeles?... Da, da... Zici că 
e mai bine mâine? Mersi, mă.. 

închise receptorul și aşteptă ca Horvath să-i dea un semn că a 
priceput convorbirea, că e mai bine să vină mâine, dar Horvath 
așteptă lămuriri. Albu trase din ţigară: 

— Zice Corbu ăsta că e mai bine să vii mâine sau poate chiar 
poimâine... Cică bătrânul nu se simte prea bine. 

— Acum vreau să-l văd. 

— N-ai auzit că e mai bine altădată, ce dracu! Omul nu se 
simte bine. 

— Pentru asta aș vrea să-l văd. L-aţi bătut? Albu tresări. 

— În general, la noi nu se bate, eu am dat și o circulară în 
acest sens, dar cine poate ști... La o anchetă oamenii se mai 


enervează, mai ales dacă vinovatul nu vrea să mărturisească. 
Hai nu fi și tu arţăgos, doar n-o să ne uităm urât unul la altul din 
cauza unui hoț. 

— Dudău nu e hoţ. Pun mâna în foc pentru el. 

— Dacă iei chezășie pentru el, dau dispoziţie să i se dea 
drumul. Şi-i faci o vizită acasă. 

— Acum vreau să-l văd. 

Dudău avea faţa tumefiată și când îl văzu pe Horvath începu 
să plângă. Plângea încet, cuminte ca un copil. Albu stătea la 
capătul coridorului, nu știa ce să facă cu mâinile, pe urmă, îi 
veni un gând și rosti tare să fie auzit și de Horvath: 

— Petcu ăsta iar și-a făcut de cap, lasă că-l aranjez eu. Porni 
cu pași apăsaţi să audă și Horvath că se îndepărtează. N-avea 
niciun chef să mai discute cu el. 

Pe Petcu îl găsi în camera de gardă. Dormea cu capul pe 
birou. Mirosea a vin. Albu îl scutură de umeri: 

— Mă, Petcule, tu n-ai să faci purici la poliţie. Tu ești un bou: 
nu știi unde și când trebuie să dai. L-ai învineţit pe ăla de la 
fabrica de textile. 

— Dacă n-a vrut să mărturisească. 

— Poate n-a avut ce. 

— Poate. Dar domnul Molnar m-a rugat să insist. Spunea că... 

— Şi tu ca un bou, ai insistat. De ce nu mă întrebi și pe mine, 
Petcule? Dacă mai lucrezi pe cont propriu, dai de dracu... Să vie 
Buzatu la mine. 

* 

— Să trăiţi, domnule șef. Permiteţi-mi să raportez. Azi noapte 
la ora două, un spărgător, prins în flagrant delict în Micalaca, a 
fost împușcat. A fost somat reglementar, s-a consemnat și în 
procesul verbal. Nu s-a găsit niciun act la el. Medicul legist a 
ordonat transportarea cadavrului la morgă. Subsecţia Curtici- 
frontieră ne-a remis doi fugari. Un bătrânel, contabil la F.T.W., 
Sami Percig, și altul, un tip foarte elegant, Vasilică Balș. Acesta 
din urmă declară că vă cunoaște personal și a avut relaţii 
strânse cu dumneavoastră. Sunt amândoi în beci. Până la ora 
asta, deși au fost interogaţi sever, n-au făcut nicio mărturisire. 

Albu, plictisit de rapoartele zilnice, mereu aceleași, monotone, 
nu tresări decât când auzi că unul din cei doi prinși la frontieră 
susține că-l cunoaște. Avu senzaţia că Buzatu, comisarul de 


serviciu, a subliniat intenţionat acest amănunt. Cine știe, poate 
o fi tot o cunoștință de-a lui Horvath. Îl măsură din priviri. 
Buzatu era un om mic, cu umerii osoși și fața obosită, trasă. De 
sub ochiul stâng, mai mic decât celălalt, o cicatrice roșie, 
dreaptă, parcă trasă cu linia, îi brăzda obrazul până la bărbie. 
Era o amintire primită într-o încăierare, la Bujac, de la un pietrar 
beat. Buzatu nu era nici el un dușman al vinului. Dimpotrivă. 
Acest lucru îl adeverea și nasul lui roșu, mare cât un cartof, 
așezat strâmb pe linia gurii. Mustăţile negre, ca de focă, 
îngălbenite de nicotină, îi dădeau o înfățișare de om agresiv. Pe 
vremuri era folosit numai la interogatorii. Lucra repede, și rar se 
întâmpla să nu obţină mărturisiri. 

— Tu ai vorbit cu ei? îl întrebă Albu. 

— Încă nu. Eram obosit. Am făcut o razie în piaţă. Am găsit o 
fată, domnule șef. O bomboană! Cred că e ţigancă. Așa ceva n- 
aţi văzut încă. Vreţi să stau de vorbă cu ăla care spune că vă 
cunoaște? 

— Nu, dragă Buzatule... Am să vorbesc eu cu el. 

— Cum doriţi, domnule șef. Să-l aduc acum?... 

„Adică vrea să se convingă dacă mi-e prieten sau nu”. Albu 
avea impresia că oamenii vechi pe care-i găsise la poliţie umblă 
să-l prindă cu ceva, ca să poată trata cu el. Până acum s-a 
purtat foarte corect la toate ieșirile. Chiar și la razii. Deși, uneori, 
e foarte greu să rămâi în cadrul legii. Cine nu are ceva pe suflet, 
mai ales în aceste vremuri tulburi; un act lipsă, sau greșit 
completat, câteva kilograme de făină mai mult, un radio 
nedeclarat. Nu există om de care să nu te poţi lega. „Dar 
cinstea, prestigiul — gândea Albu — sunt ca virginitatea: numai 
o dată le poţi pierde și pentru totdeauna”. A vorbit și cu Bărbuţ 
despre asta și el a rămas puţin pe gânduri. Pe urmă, însă, a 
zâmbit, și, ca și cum ar fi fost vorba de un fapt neînsemnat, 
banal, a spus într-o doară: 

— Vezi, Albule, virginitatea nu se vede. Nu se vede și nu 
aduce niciun folos. E doar o mândrie personală, subiectivă. 

Și Bărbuț nu e om prost. Totuși, Albu nu voia să se 
compromită faţă de cei de la poliţie. Altfel n-o să-i mai poată 
stăpâni. Și asta nu i-ar conveni. Cu atât mai mult cu cât îi place 
munca pe care o face aici. Înainte vreme, ani de-a rândul, n-a 
fost decât un mic funcţionăraș neînsemnat. Pe atunci era 


convins că oamenii se împart în două categorii opuse, după 
unghiul din care văd lumea. Era unghiul de sus în jos și cel de 
jos în sus. De jos, lumea părea mică, meschină, cenușie. De sus, 
și sus însemna camera lui Wollman, nu știa cum arăta. Totuși și- 
o închipuia feerică, luminoasă, dătătoare de plăceri. Numai o 
singură zi ar fi vrut să privească omenirea din acest unghi, dar, 
din păcate, era convins că lui nu-i va fi dată o asemenea ocazie. 
Abia când a ajuns la poliţie și oamenii au început să se teamă de 
el, de ordinele lui, a avut prima mare satisfacţie. 

— Să-l aduc acum? mai întrebă o dată Buzatu. 

— Da, adu-l acum. 

Rămas singur în birou, Albu își descheie nasturii uniformei. Îi 
plăcea să umble în uniformă. Avea vreo patru. Totdeauna era 
pus la punct și nu-și punea haine civile decât în misiuni speciale, 
sau când știa că n-o să întâlnească niciun cunoscut. La ședințele 
de partid venea spilcuit, dădea mâna cu toţi și râdea: știa că toţi 
cei din jur se cam tem de el. Asta îl bucura. Numai Suru nu-i 
respecta uniforma. Vorbea tare. Il întreba dacă mai joacă „66” și 
dacă s-a lăsat de trișat. 

— Nu e just, a încercat să-l lămurească o dată, dar Suru l-a 
bătut pe spate protector. 

— Eşti înzorzonat, măi, ca un pom de Crăciun. Cum dracu să 
nu trișeze unul ca tine? Și l-a mai îmbrâncit o dată, să-i audă 
sunând fireturile. 

Pe Suru și în general pe toţi cunoscuţii vechi îi ocolea, îi plăcea 
noua lume care-l înconjura, oamenii care nu știau nimic despre 
el, care-l admirau. Atunci când l-a chemat baronul, a crezut că l- 
a prins pe dumnezeu de picior. Pe drum își închipuise cum va 
decurge întâlnirea: sigur că de la egal la egal. Totuși, în sinea lui 
recunoștea că baronul e mai puternic decât el. Însuși faptul că 
baronul îl chemase pe el și nu el pe baron îi întărea această 
convingere. Pe urmă, când a plecat de acolo, i-a părut rău că s- 
au certat. De fapt, cel mai bun lucru ar fi fost să se 
împrietenească. Dar pe ăsta niciodată nu știi cum să-l iei. In 
aceeași seară a ţinut, la plenara sergenţilor de stradă, un 
discurs atât de înflăcărat împotriva burgheziei și a baronului, 
încât Suru, care asistase la ședință, l-a felicitat, în clipa aceea, 
Albu era într-adevăr convins că-l urăște pe baron. Mai târziu, 
când a rămas singur, s-a gândit cu teamă că s-ar putea ca 


baronul să afle cum l-a înjurat. Atunci a hotărât să nu mai ţină 
discursuri. 

Ușa se deschise și în prag apăru Vasilică Balș, însoţit de 
comisarul Buzatu. 

— L-am adus, domnule șef. 

Albu se ridică de la birou și se apropie de Balș. În uniformă 
părea mai înalt, mai impunător. Un timp, Vasilică îl privi curios, 
pe urmă zâmbi, zăpăcit și puţin speriat. „Nu s-a schimbat de loc 
— constată Albu. Cam așa a zâmbit și atunci, în podul 
catedralei. Ce capricioasă e soarta! Amândoi au pornit din beciul 
Cetăţii și au ajuns în aceeași instituţie. Numai că în roluri 
diferite”. 

— Nu mă recunoști, lakob? Anume îi spusese pe numele mic, 
pentru ca intimitatea lor să fie și mai evidentă. 

Albu încreţi fruntea. Privi cu coada ochiului spre Buzatu. 

Acesta îi zâmbi înţelegător. Lui Albu îi năvăli tot sângele în 
obraji. 

— Cine-i omul acesta? întrebă Albu, întorcându-se spre 
Buzatu. 

Buzatu tresări. Luă poziţie de drepţi. 

— Vasilică Balș, tovarășe șef. A fost arestat pentru încercare 
de trecere frauduloasă a frontierei. Omul despre care v-am 
raportat mai înainte. Dânsul a susţinut că vă cunoaște. 

— Acum îl văd pentru prima oară. 

Vasilică Balș încremeni. Cercetă fața lui Albu, să se convingă 
dacă nu s-a înșelat cumva. Nu. Era el, fricosul. Doar au stat trei 
zile împreună în aceeași celulă. 

— Dar am fost în Cetate... 

— Nu mă interesează drumurile dumitale, îi tăie vorba Albu. 
Numai acesta ultimul, de la frontieră, e de competenţa mea. Şi 
ai spus că ne cunoaștem... Ei bine, atunci poate cunoști și asta? 
ŞI-I lovi cu pumnul în tâmplă. 

Vasilică Balș se rezemă de perete, privi mirat în jur și auzi 
stins, ca din încăperea alăturată, râsul strident al lui Buzatu. 
„Cum de nu mă recunoaște?” Vru să spună ceva, dar în clipa 
aceea Albu îl lovi cu piciorul în genunchi. Simţi o durere ascuţită, 
apoi încă una în celălalt genunchi. Scăpă un țipăt. 


— Taci, se repezi Buzatu la el. Ţipi aici, în camera tovarăşului 
șef, să faci demonstraţie, să-l compromiţi!?... Taci! N-auzi? ÎI lovi 
cu pumnul în gură. 

Vasilică Balș alunecă de-a lungul peretelui, strângându-se ca o 
armonică. 

Când se trezi, privi buimăcit în jur. La început nu-și dădu 
seama unde se află; apoi, descoperindu-l pe Albu în spatele 
biroului, își aminti totul. Vru să se ridice, dar încercarea îi 
provocă dureri cumplite. Işi simţi limba cleită și imensă, de 
parcă ar fi avut un măr în gură. 

— Aa, te-ai trezit, domnule Balș? auzi vocea lui Albu și se 
cutremură. 

Albu se apropie de el și se lăsă pe vine. 

— Vreau să-ţi dau un sfat, dragă Vasilică. Nu mai spune 
nimănui că ne cunoaștem... Că nu-ţi priește... De ce, ai vrut să 
treci frontiera? 

— Pentru că mi s-a urât aici cu de-al de tine, mormăi ironic 
Balș. Mi s-a urât și mi-e lehamite. 

— Şi celălalt tovarăș de drum? Percig? Și lui i s-a urât aici? 

— Nu știu. 

— Uite ce-i, Vasilică. Noi ne cunoaștem și suntem într-un fel 
prieteni. Îţi dau drumul dacă-mi spui. Percig e omul baronului. 
Cu ce scop a vrut să treacă graniţa? Dacă-mi spui asta, ești 
liber. 

— Şi-mi daţi și treizeci de poli? 

Albu nu pricepu aluzia. Se încruntă: 

— Acum te-am întrebat pentru prima și ultima oară. Ţine 
seama de asta, Vasilică dragă. De altfel, ca să-ți mai treacă de 
plictiseală, află că la noi aici ești considerat spion. S-au găsit 
asupra ta o serie de acte foarte importante. Nu te scapă nici 
dracu. Ai trei minute. A 

— E puţin trei minute. In starea în care mă aflu, n-aş reuși să 
mă adun. _ 

— Bine, ai cinci minute. Işi consultă ceasul brățară. 

— Dar atunci te rog să taci. Am nevoie de liniște. Albu abia 
reuși să se rețină și Vasilică Balș se amuză. 

Bine că a reușit să-l enerveze. || cercetă pe Albu cu atenție. 
Acesta își cerceta nasturii de la uniformă. Deodată, Vasilică Balș 


izbucni într-un râs histeric. Deși fiecare mișcare îi provoca 
dureri, nu se putu reţine. 

— De ce râzi mă!?... De ce râzi!?... 

Vasilică Balș nu se liniști decât când Albu îl lovi cu piciorul 
între coaste. 

— De ce-ai râs?... 

— Nu pot să-ţi spun. E o chestie intimă, pur personală. 

Albu își consultă din nou ceasul: 

— Au trecut cinci minute: vorbește! 

— Şi ce garanţie îmi dai că dacă vorbesc nu mă mai 
consideraţi spion? 

— Prietenia mea. 

— Eşti un porc ordinar... dar n-am încotro. Tot trebuie să-ţi 
spun. De ce să-l mai baţi și pe el? Transportă dolari pentru 
baron. 

Albu se ridică în picioare. 

— Vasăzică transportă dolari pentru baron. Se duse la 
fereastră și începu să zâmbească. 

Vasilică Balș se ridică și el și se rezemă de perete: Spuse: 

— Sper că ești om de cuvânt, lakob. Om de cuvânt, zic. Albu 
se întoarse spre el: 

— Da. Du-te, spală-te și pleacă. Eşti liber. 

4 

— Aștepţi pe cineva? întrebă Clara, apoi înainte să fi primit 
răspunsul, se trânti într-un fotoliu și căscă. 

— Da, pe doctorul Molnar. 

— lar vine ăsta? se strâmbă Clara. Știi că mi-e milă de tine, 
papa. Te întâlnești cu atâţia idioţi de la o vreme... 

Wollman o privi înduioșat. 

— Da, Clara. Cu atâţia idioţi... 

Mâncaseră în sufrageria mică, tapetată cu un brocart de 
mătase vişinie cu motive estompate, niște inele înlănţuite 
simetric, uniform, ca o dantelărie orientală. Aici se simțeau mai 
la îndemână decât dincolo, în sala mare, rece, neprimitoare, cu 
colţuri în care stăruiau umbrele. De fapt, de la moartea 
Henriettei, amândoi ocoleau sala mare: Wollman pentru că aici 
se refugia Henrietta în timpul crizelor, iar Clara pur și simplu 
pentru că nu-i plăcea. 


Wollman fuma liniștit, suflând colăcei mărunți de fum albastru, 
greu, cu miros de trandafiri și smochine. 

— Ce faci astă seară, Clara? 

— Mă plictisesc. 

— Ca de obicei, șopti el cu reproș. E păcat, ești atât de tânără. 

— Nici tu nu ești bătrân, papa. Îmi spunea ieri Trude că arăţi 
foarte bine. Toate prietenele mele sunt îndrăgostite de tine. 

Așa susținea și Henrietta, asta era obsesia ei. Era geloasă 
până și pe cameriste. Le iscodea dacă le place baronul și, la cea 
mai mică bănuială, le dădea afară. Se întâmpla ca Wollman să 
întrebe mirat: 

— Unde e Luize? N-am mai văzut-o de câteva zile. 

— Am concediat-o de două luni. E o hoaţă. 

— Hoaţă? Nu mi-aş fi închipuit. Dar Bella? 

— Și Bella e hoaţă. 

— Adică și pe ea ai dat-o afară? 

— Da, dragul meu. E hoaţă și obraznică. 

— Ce spui, papa, de Trude? 

Wollman tresări: 

— De Trude? Aia grăsuţă care râde mereu? 

— Vai, papa, ești imposibil. Aia e Matilda. Trude e înaltă ca 
mine. Ai vorbit de câteva ori cu ea. Ai spus chiar că e o fată 
deșteaptă. 

— Da, da. Acum îmi amintesc. E o fată foarte deșteaptă. 

— E îndrăgostită de tine. Spune că nu arăţi nici de patruzeci 
de ani. 

— Clara, o ţintui Wollman, nemulțumit. Ştii că nu-mi face 
plăcere. Și ca să fie mai convingător, își puse ochelarii și se 
așeză la birou. 

O vreme rămase nemișcat, pe urmă neștiind ce să facă, 
rândui lucrurile de pe masă. Dădu cu ochii de statueta lui 
Budha. l-o cumpărase Henrietta. De unde a știut ea că un 
asemenea dar o să-i facă plăcere? „O fi aflat că mi-am făcut 
studiile la Cairo... Câţi ani sunt de atunci?... Douăzeci și cinci? 
Nu, nu... aproape treizeci... Universitatea El Azhar... Ce ciudat. 
Era o universitate mahomedană și abia erau câţiva studenți 
egipteni...” Pe continent mătura războiul, universităţile își 
închiseseră porțile, dar el nu putea să piardă anii aceia. Atunci i- 
a venit bătrânului Wollman ideea ca Eduard să-și termine 


studiile în Orient. Mai ales că Egiptul era și ţara bumbacului și 
era și indicat pentru un Wollman să cunoască limbi orientale. De 
altfel, fiul lui Braun frecventa și el cursurile El Azhar-ului. 

Acolo a cunoscut musulmani, talmudiști, budhiști... Coranul nu 
l-a atras niciodată. Nu îngăduie evadarea gândurilor, a 
sufletului. Peste tot numai stavile, numai restricţii, ca și în 
talmud, ca și în biblie. Confucius e cu totul altceva. El 
propovăduiește repausul, împăcarea. Însăși figura lui Budha, 
zâmbitoare, cu pântecul rotund, e liniștitoare ca susurul unui 
izvor. Luă statueta în mână: câtă liniște, câtă împăcare! Un 
dumnezeu pe care l-a ucis civilizaţia. Oare ce ar spune Horvath 
dacă ar vedea această statuetă? Wollman strânse nervos 
umerii. De ce să mă gândesc acum tocmai la Horvath? Și totuși 
își aminti iarăși de ședință. 

Intraseră toţi, în frunte cu Simon, la opt și un sfert. Horvath se 
dusese imediat la fereastră și trăsese perdelele în lături: 

— E prea întuneric aici. 

De obicei, când se întâlnea cu comitetul fabricii, Wollman se 
purta binevoitor, atent, înconjurându-i cu griji de gazdă. Acestea 
toate, de altfel, ascundeau un dispreţ rece, gros ca un zid. De 
astă dată, însă, Wollman intenţionat nu se așeză, ca să-i ţină și 
pe ei în picioare. Asta ca o mică plată pentru cristalurile sparte. 
Dar Horvath nu se sinchisea de convenienţe. Își luă un scaun cu 
spătarul înalt și se așeză călare, făcându-le celorlalţi un semn 
înciudat: 

— Hai, ședeţi odată, că n-avem vreme. 

Numai Simon așteptă să se așeze întâi baronul, dar și el îi 
ocolise privirile. 

„La dracu cu toată istoria asta”. Wollman aprinse o nouă 
ţigară, luă iar statueta în mână și, privind-o cu ochi micșoraţi, 
încercă să nu se mai gândească la nimic. 

Clara căscă. Hotări să nu meargă la tavernă cu Gigi și cu 
ceilalţi. Era groaznic să stai într-un loc mediocru, să dansezi pe 
niște melodii arhicunoscute, fredonate de toate servitoarele, sau 
să asculți cursul dolarului. E înjositor. Cel puţin dacă Edy nu s-ar 
zgârci cu plecarea în Elveţia. Și, deodată, își spuse că în ciuda 
tuturor aparenţelor, tatăl ei îmbătrânise, devenise un egoist, n-o 
mai înţelegea, în general înțelegea tot mai puţin. Se ridică și-și 


netezi rochia pe genunchi. În clipa aceea, ușa se deschise și 
intră Walter. 

— Ce-i, Walter? întrebă Wollman. 

— Vă caută cineva de la poliţie, articulă valetul liniștit, cu o 
voce stinsă, fără culoare. 

— Pentru dumnezeu, spuse Clara, dar îi fu peste putinţă să nu 
se recunoască amuzată. 

— Să poftească, spuse Wollman... Lasă-mă singur, Clara. 
Poate te duci undeva în seara asta... 

— Nu, sunt tristă... 

— Cum vrei. Walter, dacă vine domnul Molnar, du-l în salon. 

— lar să-i ţin de urât? se încruntă Clara. 

— Nu te-am rugat, Clara. Bine, Walter, se întoarse spre valet. 
Cine e? 

— Domnul Albu. 

— Albu? Să poftească. 

Rămas singur, Wollman se întrebă ce anume ar putea căuta 
Albu la el. E drept, atunci când l-a dat afară, acesta l-a 
ameninţat că au să se mai întâlnească, dar întâlnirea la care s-a 
referit nu era, desigur, o simplă vizită. Sau să se fi răzgândit, să- 
și fi dat seama că e mai convenabil pentru amândoi să ajungă la 
o înţelegere? N-avea niciun rost să se frământe, când peste 
două sau trei minute o să afle despre ce e vorba. Continuă să 
privească statueta chiar după ce pocnetul sec al ușii îi vesti 
intrarea lui Albu. 

— Bună seara, auzi vocea lui Albu. 

Se întoarse: dintr-o ochire își dete seama că omul din faţa lui 
era sigur de sine, dar se silea să n-o arate. Își stăpâni un zâmbet 
și merse în întâmpinarea lui cu mâna întinsă. 

— Cărui fapt îi datorez onoarea, domnule Albu? 

— Am vrut să vă văd numai, și Albu rise strâmb, ca de o 
glumă de care și el se îndoia. 

Căută cu ochii un scaun pe care să se așeze, apoi, cu o graţie 
dubioasă, își trase manșetele albe ale cămășii de poplin. 
Wollman stătea foarte drept, cu fruntea ridicată. Părea că 
spune: „Aștept, domnule”. 

— Luaţi loc, poate e o chestiune mai lungă. 

— Da, cam așa ceva. 


Albu se așeză apăsat pe scaun și scoase tabacherea grea de 
argint, cu cercul pentru monogramă necompletat. 

— Poftiţi, întinse spre el Wollman cutia de mahon cu ţigări. 

— Mulţumesc, refuză Albu cu un gest scurt. 

Aprinse, apoi trase un fum și tuși mulțumit. Se uită o clipă în 
tavan, pe urmă se aplecă spre birou și dădu cu ochii de statueta 
lui Budha. 

— E originală, îl lămuri Wollman. Din perioada Mahayana. 

— Nu mă pricep la chestii de astea. 

— Păcat. E amuzant. Mahayana înseamnă a doua perioadă a 
budhismului. Adică, numai cu un secol înaintea erei noastre și 
înseamnă „Căruţța mare”. Să-l poată cerceta mai bine pe Albu 
continuă pe un ton didactic: Cultul vechi se numește Hinayana și 
înseamnă „Căruţa mică”. 

— Vă bateţi joc de mine? 

— Nu. „Căruţa mică” înseamnă un cărucior tras de o capră în 
care încape un singur credincios. Adică drumul spre mântuire se 
poate face numai individual. Mahayana, „Căruţa mare”, e ca un 
omnibus. Duce credincioșii în grup spre Nirvana. Mituri, religii, 
prostii... 

Albu nu știa ce să facă. Se simţea prost. Baronul îl copleșise 
cu cunoștințele lui. Nu voia să pară complet neștiutor. Spuse: 

— Ei, n-or fi chiar prostii. 

Wollman îi ocoli privirile. Voia să câștige timp. Luă statueta în 
mână și-o răsuci în toate părțile. 

— A fost un tip interesant acest Budha. Nici nu propovăduia 
dumnezeire, nici nu făgăduia. Spunea că e o miopie și negarea 
și afirmarea. 

— Da, da, e foarte interesant, făcu încurcat Albu. 

— Da. Pentru că, dacă nu există dumnezeu — spunea Budha 
— atunci nu poate influenţa existenţa și fericirea oamenilor. lar 
dacă există, atunci trebuie să se supună și el circuitului infinit al 
vieţii și al morţii. Asta, de altfel, dovedește și moartea și 
nașterea noilor dumnezei. Probabil de aceea a propovăduit el 
mântuirea pe cale individuală. 

— Şi, asta, contrar voinţei lui, într-un fel însemna că făgăduia 
dumnezeirea... 

— Da, numai că vezi, el, care a fost împotriva durnnezeirii, a 
fost ridicat la rang de dumnezeu. 


— Vorba poporului: Unde dai și unde crapă. 

Wollman nu-și putu stăpâni un zâmbet. Albu îl văzu. Supărat 
se aplecă spre baron: 

— Cunoașteţi pe unul Percig? 

„Adică pentru asta a venit. L-a arestat pe Percig... își plătește 
polita”. Vru să mărturisească, dar se răzgândi: s-ar putea să n- 
aibă nimic la mână. Întrebă: 

— Percig?... Percig... și-și încruntă sprâncenele, simulând 
concentrarea. E vreun specialist în budhism? 

— He, he, rise înțelegător Albu. E un imbecil, omul 
dumneavoastră. 

— Cred că e o confuzie, domnule Albu. 

— Ba nu-i nicio confuzie. Știţi tot atât de bine ca și mine că nu 
este. 

Wollman se mira că nu sună valetul să-l dea afară. Cu un an în 
urmă nu i-ar fi permis nici să intre în camera aceasta și acum un 
sentiment inexplicabil îl silea să stea nemișcat, să-l asculte și să- 
| privească în faţă. Își aprinse încet o ţigară și spuse rece, ironic: 

— Nu înţeleg, dragă lakob. Totuși am convingerea că n-ai 
venit la mine să-mi bârfești un ins pe care nici nu-l cunosc. 

Albu își mușcă buza de jos și privi ţintă spre Wollman. Avea 
ochii atât de negri, încât baronului i se păru că pupilele i-au 
crescut cât nasturii, acoperind irisul. 

— E arestat, zise scurt Albu. 

Wollman avut o tresărire abia perceptibilă. Îşi rezemă palmele 
pe cristalul rece de pe birou și-și privi mâinile: nu tremurau. Se 
linişti. 

— Îmi pare foarte bine, spuse în cele din urmă, politicos. 
Numai că vezi, dragă lakob, nu știu de ce trebuie să-mi comunici 
mie toate astea. 

Sub privirea absentă a lui Wollman, Albu se fistici o clipă. 

— Poate nu știți exact cine sunt, spuse apoi, mai apăsat decât 
ar fi fost nevoie. 

— Ba da... 

— Mă bucur, domnule Wollman, pentru că în această calitate 
am venit... 

— Sunt acuzat de ceva? întrebă Wollman, serios. 

— Nu, râse Albu zgomotos. Nuuu... Dar Percig este. Stinse 
ţigara în scrumiera grea de bronz. L-am agăţat pe Percig. Inșiră 


pe degete: încercare de trecere frauduloasă a graniţei, transport 
ilegal de valută, patruzeci de mii de dolari... 
— Atunci e bine că l-ai arestat, spuse Wollman fără 


convingere. 
„Asta a aflat totul. Dar de ce a venit el personal și nu l-a citat 
la secţie?...” Important era să se poarte ferm cu el. Lucrurile se 


pot aranja. Nu mai avea niciun rost să tăgăduiască: 

— E vorba de Percig, contabilul fabricii? De unde a avut o 
sumă așa de mare? Nu știam că Percig are dolari... 

Albu se înfurie. Își zgârci degetele și lui Wollman îi fu frică în 
chip absurd, neașteptat. 

— Ar trebui să pricepeţi că numai de mine depinde cât de urât 
poate să iasă afacerea asta. Se ridică de pe scaun și se propti în 
faţa lui Wollman: Percig a mărturisit tot: că dumneavoastră l-ați 
trimis, că trebuia să depună dolarii la o bancă din Zurich pe 
numele duduii Clara. Asta e: să nu ne jucăm de-a baba oarba! V- 
am avertizat că o să ne mai întâlnim! 

— Şi ce dorești acum, domnule Albu? întrebă pe neașteptate 
Wollman. 

Albu tăcu stânjenit. Îi părea rău că-și ieșise din fire. 

— Apoi eu... să vedeţi... Se scotoci prin buzunare. 

— Servește, îi întinse Wollman cutia cu ţigări. 

— Hm... Lucky Strike... Prea ușoare... Mulţumesc. 

Wollman îl privi drept în faţă: 

— Dorești ca Percig să depună jumătate din suma pe numele 
tău? 

— Nu, rise gros și satisfăcut Albu. Prefer... se bătu cu degetul 
în palma dreaptă. Românești, dacă se poate. 

— Văd că ne înţelegem, zâmbi pentru prima oară Wollman. 
Dar era un zâmbet liniștit, ca și cum totul până acum n-ar fi fost 
decât o discuţie banală, obișnuită. Și Percig? Întrebă. 

— Mâine seară o să doarmă acasă, spuse Albu. Și ar fi 
recomandabil ca, atunci când pleacă din nou... să fiu și eu 
oarecum informat. 

— O să-i atrag atenţia lui Percig. Wollman zâmbi din nou. S-a 
speriat tare? 

— A spus totul... 

— Atunci n-o să mai plece el. 


— E un om slab. Albu se aplecă spre Wollman: Eventual, aș 
avea eu pe cineva... 

Wollman nu răspunse. 

— De altfel... Ce voiam să vă spun? A, da. Eu am mulți 
prieteni... Clipi complice din ochii: unul de la judeţeană... mi-e 
foarte obligat... 

— Mă bucur, spuse Wollman pe un ton plictisit. 

Albu scoase din buzunarul de la spate al pantalonului un plic 
mare, albastru. Wollman îl luă şi-l închise într-un sertar. 

— Mă scuzi o clipă... 

— Mă rog, domnule Wollman, poftiţi... 

Rămas singur, Albu se uită împrejur. „E ceva! Lucrurile merg 
al naibii de bine.” 

Wollman reveni cu un plic și îl puse pe birou în faţa lui Albu. 
Tăcură. Albu tuși stânjenit, apoi strecură plicul în buzunarul 
uniformei. Wollman întrebă mașinal: 

— Mai plouă afară? continuă fără să aștepte răspunsul: Dacă 
nu te superi... Doar erau patruzeci de mii, și în mâinile tale... De 
ce toate astea? 

— Poate... într-o zi, o să vă cer și eu un serviciu, spuse Albu și 
începu să râdă. Adevărul e că nu-mi place să lucrez cu valută 
străină. E ca și cum ai duce în buzunar dinamită. 

— Înţeleg... te temi... observă cu satisfacţie Wollman. 

— Eu? Făcu Albu, indignat. Nici de dumnezeul!... Atunci, dragă 
lakob... 

Ușe se deschise încet și în prag apăru Clara. 

— Bună seara, făcu Albu, politicos, și se ridică în picioare. 

— Fiica mea, Clara, o prezentă Wollman încet. Mi se pare că 
vă cunoașteţi. 

Albu rămase mut: privirile i se opriră pe gâtul alb și delicat al 
fetei. Se lăsă de pe un picior pe altul. 

— Da, ne cunoaștem, zâmbi Clara. Dar nu te-am văzut de 
mult. Am auzit doar vorbindu-se despre tine... Lucrezi la 
poliţie... Nu te speria, sunt discretă, adăugă repede. Numai ţie 
pot să mă plâng. Ştii, papa e așa de urâcios cu mine... 

Albu rise încurcat: 

— Vai de mine, domnişoară Clara, cum poţi spune așa ceva? 

— Închipuie-ţi, nu vrea să mă lase să plec în Elveţia. Zice că 
nu poate aranja cu oficialităţile, și zâmbi din nou sfioasă; 


— De ce nu? făcu Albu încrezut. Paşaport se poate obţine, 
dar... se aplecă spre Clara — nu pentru mult timp... 

— Nu-nţeleg?... 

— E păcat să lipsim ţara de o asemenea făptură. He, he, râse 
subţire și se înclină. 

— Atunci? 

— Clara! interveni Wollman. 

— İl vezi? Așa e el... Se întoarse spre Wollman și spuse cu 
voce scăzută: A venit Molnar... Se plictisește de moarte. 

Albu se simți de prisos. 

— Imi permiteţi... Eu vă doresc bună seara și noapte bună. 
Sper că... 

— Eşti binevenit oricând, dragă lakob. Spuse Wollman. ÎI 
conduse până la ușă, apoi se întoarse spre Clara: — Ce-i 
atitudinea asta? Ştii cu cine ai vorbit? 

— Fii liniștit. Am ascultat totul la ușă. 

— E  incalificabil, spuse Wollman, dar nu părea prea 
nemulţumit. Du-te acum. 

— Te las cu cămila aceea cu ochelari. Noapte bună. 

CAPITOLUL IX 

1 

Dr. Molnar Tiberiu, secretarul judeţenei partidului social- 
democrat, avusese o tinereţe zbuciumată. Tată-su fusese morar 
la Pecica și afacerile îi mergeau bine, câtă vreme bătrânul nu 
prinsese încă gustul cărților de joc. Patima îl apucase pe 
neașteptate, și de atunci își petrecea fiecare noapte în salonul 
din fund al lui Huciung. Nu mai visa decât valeţi de ghindă și 
decari de treflă. In doi ani pierduse toată agoniseai: avea un 
ghinion nemaivăzut și în fiecare seară voia să-l spargă. Jocul nu-i 
mergea nici la „bancă”, nici la „tras”. Sărăcit, se apucase de 
băut și se tâmpise foarte repede. Copiii se împrăștiară care 
încotro: un frate mai mare se apucase de comerţ și așa putuse 
Tiberiu să-și facă studiile la Debrețin și la Munchen. 

Trăia greu, dar era tânăr și vesel; acum își aducea aminte cu 
un zâmbet de ceea ce numea el „mein alter Heidelberg”. Păstra 
încă, printre relicvele lui mai de preţ, o kriglă smălțuită cu capac 
de bronz turnat, pe care era gravată emblema orașului, un urs 
cu un butoi de bere între labe. Fiecare zi de curs se sfârșea 
undeva într-o pivniţă răcoroasă, cu mese lungi de stejar, 


străjuite de chelneri slabi, cu părul lins și cărare la mijloc, ca pe 
reclama vestitei ape de păr Lizoform. 

Totuși, mizeria și neputinţa de a se realiza într-un mediu de 
studenţi bogați și îngâmfaţi îl împinseseră spre social- 
democraţie. Scrise câteva articole pentru „A munkăs” și „Die 
Freiheit”; pe urmă, însă, veni războiul și în faţa pericolului care 
amenința sfânta monarhie austro-ungart, Molnar își lepădă 
principiile și plecă pe front. Se întoarse din Galiţia cu un picior 
țeapăn. 

Revoluţia maghiară și dictatura proletariatului îl speriaseră 
cumplit. De aceea hotări să-și consacre viața păstrării liniei 
socialiste din tinereţe, aceea a luptei strict economice. Vârsta îl 
convinsese că viața are mersul ei comod și că e o prostie să 
încerci să împingi cu tot dinadinsul carul revoluţiei. In definitiv, 
el se aranjase cumsecade, muncitorii aveau ce mânca, și dacă 
ici-colo izbucnea o grevă, asta încă nu însemna nimic. 

Totuși, după 23 August observase semne neliniștitoare chiar și 
printre muncitorii social-democraţi. Temându-se că Todor îi va 
lua șefia partidului, scrise o sumedenie de articole în „Vocea 
poporului”, în care ataca violent pe Maniu și pe Brătianu. Astfel 
începuse să treacă drept un vehement dușman al reacţiunii. 
Nimeni nu știa că în albumele lui de timbre păstra o serie de 
scrisori de la „baci Gyula”, unele datate în urmă cu mulţi ani, la 
prima venire a lui Maniu la Arad, în '19, când acesta dusese 
tratative cu guvernul Kăroly. Ultima, în care Maniu îi dădea 
dezlegare să-l înjure dacă are nevoie de asta ca să-și crească 
prestigiul, o primise înainte cu numai câteva luni. 

Molnar se grăbi să intre la Wollman. Acesta îi întinse mâna cu 
căldură, îl ajută să se dezbrace şi-l așeză în fotoliu. Molnar își 
sprijini bastonul de braţul fotoliului, la îndemână, și zâmbi 
recunoscător. Wollman îi privea trăsăturile obosite, părul alb, 
moale, dinţii falși care tremurau când vorbea și mustaţa ţepoasă 
potrivită neîndemânatic cu foarfecă. 

— Ce mai e nou, domnule doctor? 

— Luptăm, luptăm, își flutură Molnar degetele albe, osoase. 

De fapt, știau amândoi că Molnar de mult nu mai avea nimic 
nou să spună. În anii care se scurseseră îi povestise și îi 
repovestise lui Wollman toată viaţa lui: cum a studiat, cum a 
trăit și cum s-a însurat. Deși despre această ultimă împrejurare 


nu prea îi plăcea să vorbească, era cea mai savurată și mai 
răstălmăcită și de prieteni și de dușmani. 

Margareta, nevastă-sa, îi fusese zece ani slujnică credincioasă, 
când într-o zi își prezentă demisia: 

— Vreau să plec de la dumneavoastră, domnule doctor. 

— Glumești, Margareta. Unde vrei să te duci? Ce fac eu fără 
tine? 

într-adevăr, fără ea nu-și putea găsi nici măcar bastonul, 
darmite o carte sau un pahar. În serile de iarnă, Margareta îl 
ajuta și la rearanjarea timbrelor; cunoștea filigranele micilor 
bucățele de hârtie gumate și valoarea seriilor complete ale 
rarităţilor. 

— De ce vrei să pleci, Margareta? 

— Vreau să mă mărit, domnule doctor Mi-a cerut mâna 
domnul Strohl. 

— Frizerul? 

— Da, domnule doctor. 

— Şi dacă ţi-aș cere eu mâna?... 


Așa s-a întâmplat că a luat-o pe Margareta de nevastă. 
Relaţiile lor nu s-au schimbat cu nimic. Ea a continuat să 
doarmă în bucătărie, unde se obișnuise în zece ani. La început, 
Molnar n-a dat în vileag noua lui stare civilă. Pe urmă, când 
totuși s-a aflat, s-a temut că a făcut o prostie. Dar cei din partid 
au înfățișat lucrurile în așa fel, încât lui Molnar nu i-a rămas 
decât să se convingă și el că e un suflet mare. lar Margareta 
deretica neobosită prin casă, fără să știe ce merite i-a adus 
soţului. 

Wollman deschise un sertar și scoase de acolo o sticlă 
pântecoasă și pahare. 

— Aa, Benedictine, fructul muncii bătrânilor călugări. Bun. 
Molnar își șterse buzele cu batista și se întoarse spre baron. 
Cărui fapt îi datorez plăcerea de a sta de vorbă cu 
dumneavoastră? 

— Trebuie să fie numaidecât un fapt? Poate vreau doar să mai 
discutăm. E așa de greu să găsești un om luminat, care să știe și 
altceva decât să facă instigaţie. Pentru unii sau pentru alţii. 
Vreau noutăţi, noutăţi, domnule doctor, dar te rog să fii obiectiv. 


— Noutăţi? Dar nu e nimic nou. Veșnica poveste: ședințe, 
discursuri, aplauze, optimism și... foame. Molnar râse: Misticism 
stupid. Oamenii flămânzesc, au hainele rupte și se gândesc la 
viitorul comunist. În fond e groaznic. 

— E groaznic și totuși firesc. Profeţii foiesc în toate părţile, ca 
șobolanii. 

Molnar gustă din pahar. 

— Îmi aduc aminte, eram încă la Debrețin... îmi chefuisem 
paltonul și umblam cu o scurtă de piele încreţită a mamei. 

— Cunosc, îl întrerupse baronul. Te-a chemat decanul la el. 
Paltonul lui cel vechi... Pe urmă a aflat... 

— Da. A aflat că frecventez un cerc socialist și m-a chemat din 
nou la el. Mi-a spus: „Molnar, cunosc nebuniile tinereţii. Și eu l- 
am citit pe Marx. Îţi dau un sfat: focul e frumos, dar nu te juca 
cu el”. 

Ca să nu fie nevoit să asculte din nou povestea cu decanul, 
Wollman îi împinse în faţă cutia cu ţigări: 

— lartă-mă, am și uitat. 

— Da, mulţumesc. Deși îmi cădea mai bine mahorca învelită în 
foaie de ziar de pe front. Ziarele vorbeau despre patrie, dar 
ardeau foarte bine. 

— A, să nu uit, se ridică Wollman. Am ceva pentru dumneata. 
Scoase o mapă din birou. E o serie rară, portugheză. 

De emoție, lui Molnar începură să-i tremure mâinile. Scoase o 
lupă din buzunar și se aplecă deasupra timbrelor. 

— Os Lusiadas! Oh! De câte ori n-am auzit de această serie 
jubiliară! 1524-1924. Patru sute de ani, domnule baron! Şi acest 
Luis de Camoes, prinţul căruia piraţii i-au scos un ochi, 
confundându-l cu un condamnat, trăiește încă pe niște bucățele 
de hârtie dantelată. Nu e măreț, domnule baron? Se opri 
îngrijorat. Bine, dar trebuie să fi costat o avere. 

— Nu chiar atât, râse Wollman. 

— Mă îndatoraţi, domnule Wollman. N-o să vă pot refuza 
nimic. Şi asta va fi în detrimentul „cauzei”. Râse. 

— O să încercăm să le împăcăm pe amândouă, susură 
Wollman. _ 

Tăcură. Afară ploua mărunt și apa se scurgea pe geamuri. In 
cameră era o liniște încremenită, tristă: nu se putea ridica 
vocea, se potriveau mai bine șoaptele, cuvintele nerostite. 


Molnar se gândi la odaia lui mare, cu pereţii albi, văruiţi, la 
biroul înţesat cu cărți și cu plicuri cu timbre, la mirosul stăruitor 
de igrasie și iaurt, la tușea înecăcioasă de astmatică a 
Margaretei, la geamurile fără perdele, acoperite cu ziare vechi, 
numere păstrate multă vreme între coperţi de piele, pentru câte 
un articol scris de el, și care acum nu mai foloseau decât la asta. 
Pe vremuri visase să-și tipărească scrierile și să le trimită cu 
dedicație lui Leon Blum. Ar fi vrut să rămână până noaptea 
târziu la Wollman, dar n-avea ce să discute. Și nici de plecat nu 
putea să plece. Doar baronul l-a chemat pentru ceva. Oftă ușor: 
se simţea bătrân și nemulțumit; îl învălui o stinghereală ciudată. 
Rosti încet, ca pentru sine: 

— Os Lusiadas, Republica Portugheză. Luă un timbru în mână 
şi-l cercetă atent. Murmură inscripţia: Camoes salvando Os 
Lusiadas de nafragio... 

— Sună frumos, domnule Molnar, spuse Wollman. 

— Frumos, ridică Molnar capul și se învioră. Dincolo, în Apus, 
am impresia că toate sună mai frumos. Nu mai vorbesc peste 
ocean. Viitorul este acolo, în ţările latine din America de Sud. 
Civilizaţia omoară tot ce e mai înalt, mai nobil în om: arta. 
Credeţi că acum, în era energiei atomice, se va mai apuca 
cineva să picteze o Mona Lisa? Dar unde sunt trăsăturile 
Giocondei? Aţi văzut în fabrica dumneavoastră vreo femeie care 
merită să fie pictată de un Rafael? Dar oare se vor mai naște 
Rafaeli? Poate că da. Dar nu aici, pe malurile Mureșului sau ale 
Donului, ci dincolo, la umbra palmierilor de lângă Amazoane. 

— Dumneata ești idealist, domnule Molnar, zâmbi distrat 
Wollman. 

— Poate, domnule baron. Și Cristofor Columb a fost idealist. 
America Latină abia trebuie descoperită. L-am studiat pe Marx. 
Nu suflă un singur cuvânt despre asta. Dacă n-ar fi fost un 
cercetător superficial, ar fi intuit colosalele resurse ale Americii 
de Sud. Acolo zace îngropat viitorul. Și până se va găsi cineva 
să-l dezgroape, noi n-o să mai fim. i 

Wollman turnă din nou în pahare. Închinară. Înfierbântat, 
Molnar puse paharul neatins pe marginea biroului. Continuă: 

— N-o să mai fim... Nu de mult veneam de la București la 
Arad, prin Timișoara... De vreo douăzeci, douăzeci și cinci de ani 
n-am mai călătorit pe linia aceasta. De un sfert de secol. Chiar la 


mijlocul drumului e un orășel: Orșova. În tinereţe am stat acolo 
vreo doi ani. Cunoșteam fiecare stâncă de la Porţile de Fier, 
fiecare vârf de deal din împrejurimi. Îmi amintesc, stăteam ore 
întregi la marginea Dunării. Pe atunci eram încă visător și mă 
întrebam cu naivitatea adolescenţii: Cine colorează apa de-i la 
fel de albastră ca cerul? Îmi închipuiam că un uriaș stă undeva 
pe stânca Babagaiului și varsă în valuri cornete de indanthren. 
Mă rog, am venit cu trenul pe la Orșova. Apa era tulbure, 
miloasă. Nici ceața de odinioară nu mai era în vârful dealurilor. 

— Și de ce-mi spui toate astea? 

— Într-adevăr, de ce? Poate pentru că aș fi vrut să revăd 
Orșova așa cum am cunoscut-o cu un sfert de secol în urmă... 
Da, într-adevăr, la ce bun... în spatele nostru se încolonează 
aproape o sută de mii de muncitori și eu vorbesc despre Dunăre 
și despre ceața din vârful dealurilor. 

Wollman era enervat: nu lipsește mult și măgarul ăsta bătrân 
o să înceapă să plângă după halbele de la Munchen, care nu-l 
mai așteaptă pe el. Il întrerupse: 

— Nu te supăra... Prefer să facem politică... Dumneata trebuie 
să știi. De ce sunt atâţia muncitori împotriva mea? 

„Aha, pentru asta m-a chemat”, tresări Molnar. 

— Sie pare că din pricina unor ringuri rebutate. Imită un 
orator: „De aceea e rău, pentru că baronul ţine mașinile 
demontate. Trebuie să le montăm de îndată, altfel mizeria o să 
fie și mai mare!” Făcu un gest cu mâna. În mic, se repetă aici 
destinul tuturor revoluțiilor. Mizeria cere ispășitori. Mulțimea are 
nevoie de paleative. 

— De astă dată se pare că eu va trebui să plătesc. 

— Dar e o copilărie! 

Wollman se ridică și începu să se plimbe încet prin cameră; 
covorul moale, gros, îi înghițea pașii. Molnar îl privi pe furiș. 
Părea al dracului de tânăr, așa, zvelt, înfășurat în haina de 
catifea albastră. 

— Realitatea e că nu de mult luam totul în râs. Sfidam pe cei 
din sindicat, de la partid. De altfel, cred că asta a fost drama 
societății noastre: nimeni nu i-a luat în serios și ei, catării, au 
prins rădăcini. Nici acum nu mă tem, dar mă îngrijorează faptul 
că la tot pasul mă lovesc del ei. Dumitale îți spun deschis: nu voi 
monta acele ringuri. Unde să le montez? Ar însemna să termin și 


hala cea nouă. Să învestesc bani? Până una-alta, eu sunt 
proprietar și dispun de banii mei. Zâmbi fugar. Crezi că nu 
cunosc soarta proprietarilor din Rusia? 

— La noi sunt alte condiţii, încercă Molnar să fie liniștitor. 

— Ştii dumneata prea bine că nu sunt. 

Molnar oftă, apoi spuse cu sinceritate: 

— Da, probabil că aveţi dreptate. Târâm după noi niște 
ciudate lanţuri invizibile. Doar aţi auzit lozinca: „Noi avem o linie 
politică proprie! Linia adevărată, a lui Marx!” 

— Hai să-l lăsăm deoparte pe Marx. 

— Imposibil, spuse sentenţios Molnar. Asta nu se poate. Nimic 
nu se poate adăuga istoriei și nimic nu se poate șterge din ea. 
Rămase pe gânduri: Dar multe s-ar putea ascunde! Vedeţi, dacă 
noi am putea lupta deschis, alta ar fi situaţia. 

Wollman îl privi stăruitor. 

— Și problema ringurilor? Repet: eu nu investesc nimic. Niciun 
leu în acest fier vechi. Se opri deodată și întrebă cu o curiozitate 
sinceră: Dar în definitiv, care este părerea dumitale în problema 
ringurilor? 

Molnar apucă bastonul și se ridică în picioare. 

— Aici nu e vorba numai de ringurile acelea blestemate, să mă 
iertați, domnule baron. Comuniștii vor să transforme toată 
afacerea într-o chestiune politică. Agitaţie, domnule baron. Nu 
sesizați? 

— Nu, făcu Wollman din ce în ce mai enervat, dar încep să-i 
admir. Ei văd lucrurile clar, știu să-și urmărească obiectivele, 
domnule Molnar. Comuniștii sunt oameni foarte ciudaţi. 

— Una spun și alta fac, rezumă dispreţuitor Molnar. Vorbesc 
despre montarea ringurilor și, probabil, nu vor decât să-i aţâţe 
pe muncitori împotriva dumneavoastră. Cunosc sistemul. Dar 
vedeţi, domnule baron, deschis, eu singur nu pot să mă 
împotrivesc. E o chestiune foarte delicată. 

— Mai ales când riști ca nici muncitorii social-democraţi să nu 
fie de partea dumitale. Și nu numai muncitorii. Până și Todor al 
dumitale are mai multă încredere în faţa maselor decât 
dumneata. Dar să lăsăm asta. Părerea mea despre montarea 
ringurilor o cunoști desigur. 

Molnar îl privi întrebător. 


— La urma urmei, montându-se mașinile, se mărește 
producţia. Cine câștigă? Eu, proprietarul. Își aprinse o ţigară cu 
gesturi moi, absente. Adică, partidul comunist luptă practic 
pentru interesele mele. De altfel, cred că e destul de clar ceea 
ce spun... Impotriva intereselor mele e normal să vă ridicaţi. 

— De acord, murmură Molnar și se lăsă înapoi în fotoliu. 

Se priviră în ochi foarte serios. 

— Ar mai fi ceva de adăugat. Eu vorbesc foarte sincer. 
Gândește-te: dacă mă obligaţi să instalez ringurile, pentru 
acoperirea deficitului voi trece cheltuielile la costul de regie. 
Ceea ce înseamnă că voi mări preţul produselor. Ori, ţăranii 
tocmai asta așteaptă, urmă el, uitându-se în altă parte. Să se 
mărească preţul fabricatelor. Să vezi cât o să coste făina... M- 
am gândit la toate astea. În definitiv, pentru mine nu e mare 
lucru să investesc bani, care într-un fel nici nu sunt ai mei, dar 
am în vedere interesele muncitorilor mei... N-ar fi mai util să 
obţineţi o și mai mare mărire a tainului? Am putea să ne 
înţelegem. In general, dumneavoastră, socialiștii, nu faceţi 
demagogie. Îl privi iarăși lung, stăruitor. 

— Mi-aţi ușurat foarte mult ceea ce voiam să spun, spuse 
Molnar grav. Continuă rar, apăsat, cu convingere: Eu reprezint 
un partid proletar și interesele noastre, domnule baron, sunt 
contrarii. N-am vrut să vă spun lucrurile acestea în mod direct, 
ca să nu vă jignesc. Da’, desigur, montarea ringurilor e în 
interesul patronului capitalist, împotriva intereselor capitaliste 
ne ridicăm cu înverșunare. O umbră de zâmbet îi trecu peste 
buze. Am preferat să nu discutăm toate astea, pentru că, 
independent de problemele politice, m-aţi onorat cu prietenia 
dumneavoastră. 

— Îţi mulțumesc, Molnar. 

Nu-şi mai spuseră nimic. Molnar se simţea ostenit. 

— E târziu, oftă el. O să plec și eu. 

— Să-ţi dau mașina, plouă prea tare. 

— Mulţumesc, mulţumesc. 

Molnar părea adormit. Ochii i se închideau aproape. Wollman 
se ridică să-l ajute. Işi luară rămas bun cu oarecare stânjeneală. 

Wollman ascultă din ușă zgomotul stins al mașinii, apoi se 
duse la măsuţa din colţ și ridică receptorul telefonului. Formă un 
număr. 


— Tu ești, Anne? Da, da... Ai făcut focul în cămin? Trebuie să 
ardă frumos... Nu, nu-i așa. M-am gândit la tine... Dacă vrei tu... 
Totuși, n-am să vin... Sunt tare ostenit, plictisit... Da, poate e 
bătrâneţea. 

Ajuns acasă, Molnar își scoase galoșii și pantofii și călcă în 
vârful picioarelor să n-o trezească pe Margareta. Voia să 
revizuiască clasorul Portugalia, să găsească un loc cuvenit seriei 
Os Lusiadas. Prea mare era ispita acestei plăceri ca s-o poată 
amina pentru o altă dată. Și Margareta nu i-ar fi permis să-și 
strice ochii la lumina slabă a lămpii de pe birou. Încă în mașină 
se vedea aplecat asupra odontometrului, controlând zimţurile 
mărcilor, apoi verificând datele cu indicaţiile catalogului 
Zumstein. Până acum nu văzuse niciodată seria aceasta 
cunoscută în original: le știa însă, timbru cu timbru din albumul 
Schaubek, ediție Lucke. De aceea voia să vadă cu ochii lui și 
imediat prima marcă din seria cu blazonul (cal de mare) al lui 
Camoes, să constate dacă într-adevăr e tipărită cu o ștanţă de 
mână și dacă culoarea aceea azurie despre care a auzit atât de 
mult e într-adevăr atât de fermecătoare cum o descrisese 
specialistul Hantermull. 

Se așeză lângă birou, fără să-și scoată pardesiul. Înșiră 
timbrele pe masă, apoi ca să-și prelungească plăcerea le 
ascunse sub o sugativă folosită anume pentru acest scop și le 
scoase pe rând. Privind primul timbru își aminti de discuţiile 
purtate în presa de specialitate despre imprimarea valorii în 
colțul drept al mărcii cu o cerneală de tipar negru. Da, primul 
timbru avea valoarea indicată cu negru, 2 Centavos, imediat în 
apropierea inscripţiei „Camoes em Ceuta”. 

Trecuse de ora patru, când Molnar obosit verifică și ultimul 
timbru şi-l clasă în ordine. Era obosit, dar nu-i părea rău: știa că 
nu va reuși să adoarmă, că semi-treaz se va visa alături de 
Camoes înfruntând toate pericolele pentru salvarea Lusiadei. 

îi plăceau teribil de mult plimbările prin istorie și ani. Poate de 
aceea ura tușea seacă a Margaretei din încăperea învecinată 
care îl readucea la realitate. Nu știa cum să se blesteme mai rău 
pentru că s-a născut în acest secol și tocmai aici, la periferia 
lumii. Uneori, numai gălăgia străzii, sau vocea gunoierului îl 
enervau în așa hal încât se închidea pentru ore întregi în biroul 
lui și asculta tăcerea ciudată a camerii. La ședințele pe care le 


prezida era intelectual absent și se întreba râzând ce caută 
printre acești oameni meschini care vor să răstoarne rânduielile 
firești ale lumii. lar privirile admirative ale celor din sală, care 
așteptau de la el soluţii practice și concrete pentru rezolvarea 
sărăciei lor, îl amuzau. Câteodată, dacă ar fi avut curaj, s-ar fi 
sculat în picioare și le-ar fi spus: „Măi oameni buni... De ce vă 
pierdeţi vremea la aceste întruniri? Nu vă daţi seama că totul e 
zadarnic? Că nici eu și nici voi și nici împreună nu putem face 
nimic”. Și în fond de ce ar face ceva?!... 

Toate aceste frământări îl dureau aproape fizic, dar n-avea cui 
să le împărtășească. A ajuns, nici el nu știe cum, secretarul 
judeţenei partidului social-democrat și în această funcţiune 
trebuia să pară revoluționar. Molnar își dădea seama că 
niciodată n-a fost așa ceva. Oamenii, tinereţea l-au împins în 
această direcţie, cum la fel de bine ar fi putut fi împins și în altă 
direcţie. În afară de aceste gânduri, care îl înăbușeau câteodată, 
îl speria faptul că nu putea ţine piept iureșului acesta năvalnic 
care împingea întregul partid social-democrat spre stânga, spre 
o identificare cu idealurile comuniștilor. Pe vremuri, atâta timp 
cât lozincile nu aveau perspectiva împlinirii, lucrurile nu i se 
păreau atât de grave. Acum, însă, experienţa de fiecare zi, lupta 
economică, politică, agitația nefiresc de vie a oamenilor îl 
speriau. Ar fi vrut ca într-o zi să-și dea seama că realitatea nu e 
decât un vis, un vis stupid, un coșmar, și anii care l-au încărcat 
cu povara bătrâneţii n-au fost decât niște clipe, aţipite undeva, 
într-o berărie din Heidelberg, între două discursuri, că toată 
viaţa îi stă încă în faţă și totul va fi luat de la început. Se temea 
de bătrâneţe, și nu cu o teamă firească a omului care se apropie 
de sfârșitul drumului, ci cu o teamă animalică și cu senzaţia că 
are dureri fizice. Dacă nu i-ar fi fost rușine de oameni, de 
Margareta, ar fi ţipat uneori că nu vrea să îmbătrânească, că nu 
vrea să moară. Poate de aceea îi invidia pe credincioșii care cel 
puţin se puteau consola în rugăciuni nesfârșite pentru cerșirea 
vieţii veșnice. 

Molnar se dezbrăcă și se vâri în pat. Spre nemulţumirea lui nu 
se vedea alături de Camoes, ci în fabrica lui Wollman, printre 
muncitorii care cereau instalarea unor ringuri pentru niște 
motive pe care el nu le putea pricepe. De ce toată agitația asta? 
„Probabil — se gândi — la fel ca și mine, zeci de oameni se 


frământă, nu dorm și așteaptă nici ei nu știu ce de la instalarea 
acestor mașini. Probabil, ei sunt convinși că ţăcănitul unor 
mașini scoase din uz va putea să readucă minutele, zilele 
pierdute pentru acest nimic, sau că, din clipa instalării lor, vor 
deveni mai fericiți. Tâmpenie! Oare nu e mai plăcut să stai 
aplecat asupra unor timbre, să le clasezi, să te reîntorci în timp 
și să visezi?... 

Timbre, timbre... Ce lume ciudată, ce lume imensă se ascunde 
în spatele lor. Și timbre vor mai apare și după ce eu nu voi mai 
fi. Poate serii mult mai frumoase decât Os Lusiadas. Mai 
frumoase, și eu nu le voi controla niciodată zimţurile. Se 
înduioșă și-i veni să plângă. Pentru prima oară, după foarte 
mulţi ani, își făcu o cruce. Spre mirarea lui, nu se rușină: 
dimpotrivă. Oare mai știu textul „Tatălui nostru”? 

2 

Clara își bălăbănește picioarele în apă: stă la marginea 
pontonului și privește pierdută caiacurile ce alunecă pe oglinda 
tulburată a Mureșului. Soarele de după masă, palid, abia se lasă 
simţit. Apa curge domol, cu o încetineală înșelătoare. Valurile, 
cu coama rotunjită, așa cum se încalecă tăcute și grele, par de 
ţiţei. Dacă vântul călduţ, care bate dinspre Cetate, nu i-ar 
mângâia trupul, n-ar avea niciun rost să mai rămână aici. Gigi o 
părăsise cu jumătate de oră în urmă, enervat că săritura de pe 
trambulina cea mare nu-i reușise: își luase prost avântul și 
atinsese apa cu burta. Spectatorii de ocazie, niște ucenici de la 
fabrica de vagoane, îl petrecuseră, râzând, până la ieșire. 

Privită de pe ponton, Cetatea, cu acoperișurile ei de tinichea 
oxidată, pare un castel medieval de undeva de la picioarele 
Alpilor. Atât de mult s-a obișnuit Clara cu gândul plecării, încât 
orice imagine îi aduce în minte Elveţia. 

Stând așa, cu privirile pierdute în gol, își dă deodată seama că 
în spatele ei toate zgomotele s-au stins. Se întoarce și vede 
urcând scările trambulinei mari în soarele asfinţitului o siluetă 
bronzată, lucioasă. Îi urmărește toate mișcările. Săritorul, un 
tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, a ajuns la capătul 
scândurii de salt. Se înalță pe vârfuri, cu braţele desfăcute în 
lături. Are pieptul lat, mai lat ca al lui Gigi și e negru ca un 
mulatru. Saltă de câteva ori, ușor, pe loc, de încercare. 
Scândura vibrează. Privindu-l mai atent, Clarei i se pare că-l 


cunoaște de undeva. N-are timp să-l cerceteze mai bine. 
Săritorul întinde braţele înainte, apoi, elastic ca o minge se 
aruncă în gol. Un timp pare că se înalţă spre cer, pe urmă își 
schimbă grațios poziția, se întoarce în aer ca un planor și 
plutește lin spre apă. 

Păcat că Gigi a plecat: ar îngălbeni de ciudă. : 

Tânărul iese din țarcul pontonului în apropierea ei. Își dă părul 
peste cap și-și șterge fața de apă. In clipa aceasta, Clara îl 
recunoaște. E tânărul pe care i-l arătase Edy în curtea fabricii, 
alături de comunistul acela gras. Cum de i-a uitat numele? 

Temându-se să nu-l piardă din ochi, se ridică și merge spre el 
pe marginea Mureșului, ca și când ar vrea să intre în apă 
adâncă. 

— Aţi sărit foarte frumos. 

— Da, răspunde Gherasim. Și deodată se fâstâcește: Niciodată 
până acum n-a văzut o fată atât de frumoasă. 

Vrea să-i spună că, dacă i-a plăcut săritura, o poate reneta, 
dar Clara i-o ia înainte: 

— Desigur, știți și să înotaţi foarte bine. 

își dă seama că afirmaţia e banală, dar e prea târziu. 
Gherasim pleacă privirile: 

— Știu. 

Acum nu se mai poate schimba nimic. Trebuie continuat pe 
același ton: _ 

— Ce bine e când știi să înoţi. In vocea ei e ceva trist, 
nelămurit. Eu n-am trecut niciodată Mureșul. Singură mi-e frică. 
Dacă m-aţi însoţi... 

Nu se mai uită la el. Cu vârful piciorului începe să deseneze 
niște linii nevăzute pe scândurile pontonului. 

— Vă însoțesc, de ce să nu vă însoțesc? se grăbeşte să-i 
răspundă Gherasim. O prinde de mână și o trage înapoi spre 
ponton. Sărim?... 

E un fleac să treci Mureșul vara. Apa e joasă, cuminte. Dacă 
ești mai rezistent și poţi ţine piept curentului, nici nu e nevoie să 
înoţi: poţi trece în picioare. 

Nisipul de pe malul dinspre Cetate e mult mai fierbinte decât 
scândurile pontonului. E o plăcere să stai întins, nemișcat, pe 
acest pat al naturii, moale și primitor. Mai ales dacă te mângâie 
și vântul călduţ care bate dinspre Cetate. 


Se înserează. Valurile aduc ușorul miros de mâl al apei leneșe. 
Ramurile subţiri ale sălciilor se ciocnesc unele de altele cu un 
fâșâit abia auzit, clătinându-și mâţișorii fragezi. Clara și 
Gherasim stau tot unul lângă altul. Gherasim strecoară nisip 
printre degete, într-un joc nevinovat de copil. 

— Cum te cheamă? întreabă, dar nu ridică privirile. 

Firele de nisip sclipesc argintiu. Gherasim nici nu bănuiește de 
ce întârzie răspunsul. 


— Ana. 
El repetă numele, ca și cum ar vrea să se obișnuiască cu el: 
— Ana... Ana... 


Nisipul e atât de fin că nici nu simţi când ţi se scurge printre 
degete. Lui Gherasim i se pare că n-a spus destul: ar vrea să 
născocească ceva, un lucru inteligent, sau poate ceva hazliu, s-o 
înveselească. Totuși nu spune decât ceea ce are pe inimă. 

— Ştii că ești foarte frumoasă? 

— Ştiu, zâmbește Clara. 

Are un zâmbet ciudat, provocator. Gherasim ar vrea s-o prindă 
de mână, dar se teme să n-o strângă prea tare. 

— Ce faci diseară? 

— Nimic, răspunde Clara și-i cercetează faţa. Abia mai târziu 
își dă seama că a fost vorba de un fel de invitaţie. Ciudată e 
lumea și felul de a gândi al acestora. Nu caută să afle cine ești, 
ce gândești: i-ai spus un nume și pentru el, abstracţiunea, Ana, 
Clara, Valeria e de-ajuns. Sunt niște copii. Pentru ei orice fel de 
masă e masă; indiferent dacă e făcută din lemn de nuc și e 
lustruită sau e din brad și nedată la rindea. Masă. Indiferent de 
formă: rotundă, pătrată; e important să aibă tăblie și patru 
picioare. Probabil că și pe mine mă privește la fel, indiferent de 
nume. Sunt o femeie cu șolduri, cu sâni, cu picioare, dar numai 
atât: femeie. Spre surprinderea ei, gândurile acestea o excită: 
până acum a avut de-a face cu oameni care o respectau în 
primul rând pentru numele ei: Wollman. Ca și cum acest nume 
ar fi trebuit să determine toate calităţile mele. „În fond — 
constată — felul brutal de a gândi al acestora e mai sinceri”. 

Îl cercetează din nou. Gherasim are faţa pătrată și fruntea 
boltită, osoasă. Când strânge fălcile, mușchii maxilarelor 
tresaltă ca niște broscuţe. 

— N-ai vrea să mergem undeva? 


Vocea sfioasă contrastează cu trupul lui mătăhălos, puternic. 
Clara îi privește vinele de la gât, pieptul lat și uită să răspundă. 
Îi pare rău că timpul a trecut atât de repede. 

— N-ai vrea să mergem undeva? o mai întrebă o dată 
Gherasim. 

Clara simte că tot sângele îi năvălește în faţă. Ar fi vrut mult 
mai mult dacă Gherasim i-ar fi poruncit să se întâlnească 
undeva. Să-i fi spus: „La ora opt ne întâlnim acasă la mine”. Și 
n-avea importanţă cum arată casa lui. „Poate că are fraţi mai 
mici, pe care îi gonește, ca să poată să rămână singur cu mineri 
Gândul acesta o încălzi și mai mult, încât își strecură mâna sub 
palma lui Gherasim: 

— Unde? 

într-adevăr, unde? E sâmbătă seara: la cinematografe nu se 
mai găsesc bilete. La restaurant?... La care?... Pentru cele din 
centru nu are bani destui, iar la cele ieftine din mahala... în 
fond, de ce nu? Grătarul și acolo-i grătar, iar vinul e poate chiar 
mai bun. Propune timid: 

— La o cârciumă. 

Clara tresare: ochii îi strălucesc ca niște mărgele. 

— Da, dar la una mică, ascunsă... 

— Desigur, aprobă grăbit Gherasim. Să ne întâlnim la opt, în 
faţa primăriei, lângă chioșcul de ziare. 

3 

— Unde te gătești, Gherasim? 

— La o întâlnire, mamă. Ştie că acum va urma seria 
întrebărilor: dacă e frumoasă, dacă e harnică, dacă e ceva 
serios. Ca să le curme șirul de la început, adăugă: E frumoasă, e 
harnică și-mi place foarte mult. 

Maică-sa îi dă fără un cuvânt banii puși deoparte pentru 
coșnița de a doua zi. Nici măcar nu-i atrage atenţia să nu 
risipească. A devenit bună, înţelegătoare. li pare numai rău că 
Gherasim a crescut atât de repede și nu-l mai poate lua în braţe 
să-l mângâie. Acum nu se mai cade să-l răsfeţe. Gherasim e 
bărbat în toată firea. Într-un fel e capul familiei. Totuși, nu poate 
răbda să nu-i netezească părul cu palma. li îndreaptă și cravata. 
Ar vrea să-i spună să facă nodul mai mare, dar n-are niciun rost. 
Poate așa-i moda acum. 

— A scris tușa. 


Gherasim se întoarce spre ea, o prinde de umeri. E cât pe ce 
să-i spună: „Nu mă interesează nici tușa, nici Cornelia”. Ochii 
maică-sii sunt însă limpezi ca apele unei oglinzi curate. De ce 
să-i tulbure? 

— Bine, mamă. 

— Pot să-i scriu s-o aducă și pe Cornelia? 

Faţa ei a încremenit într-o așteptare evlavioasă. Parcă și 
ridurile i s-au șters. Arată ca și când n-ar fi ea, ci numai o 
fotografie a ei, în mărime naturală. La fel cu aceea atârnată 
deasupra patului lui Gherasim. Acolo n-are încă riduri. O singură 
cută doar în colţul gurii, cuta ironică pe care a moștenit-o și 
Gherasim. 

— Ţii mult de tot? 

— Da, Gheri. 

Sunt mulţi ani de când nu i-a mai spus așa. Vocea nu i s-a 
schimbat de loc. E poate doar puţin mai voalată: atât. Și acum 
mama lungește melodios vocalele. Pe vremuri, când cânta în 
corul bisericii din Șega, Gherasim îi recunoștea vocea chiar dacă 
stătea lângă intrare, sub balcon. 

— Bine, mamă. Dar ţi-am spus, nu-mi place... 

— S-o mai vezi o dată. Chiar azi am să-i scriu. Și sunt convinsă 
că o să-ţi placă. 

în drum spre primărie, Gherasim se gândește să treacă întâi 
pe la cârciumă, să vorbească cu patronul să-i reţină o masă. 

La ora asta, „Șarpele de aur” e aproape gol. Numai câţiva 
ceferiști ciocnesc cinzeci, rezemaţi de tejghea. Lângă ei, doi 
negustori vor să îmbete un ţăran venit de la Pâncota cu marfă. 
Ăștia sunt toţi mușteriii. Ba nu. Gherasim mai descoperă într-o 
parte, lângă perete, îngrămădiţi în jurul unei mese rotunde, șase 
muncitori de la fabrica de vagoane. Printre ei e și Petru Bozgan 
care lucrează în comitetul sindical. Gherasim îl cunoaște. ÎI 
salută în treacăt și se îndreaptă spre patron, un om subţirel, 
care tocmai pictează niște liste de preţuri. 

Bozgan nu-i răspunde la salut, dar Gherasim nu dă nicio 
importanţă. 

— Meștere! se adresează patronului. 

Patronul ridică privirile. 

— Am nevoie de o masă pentru diseară. Acolo, îi arată spre 
salonul din fund. 


Patronul scoate din buzunar un capăt de cretă și scrie pe o 
tăbliță agăţată de raft: „O masă în salonul din fund”. 

Gherasim tocmai vrea să plece când se aude strigat: 

— Măi Gherasim, nu vii să ciocnești cu noi? 

Glasul vine dinspre masa celor de la fabrica de vagoane. 

— Nu, fraţilor, sunt grăbit. 

— Aa, te grăbești! exclamă Bozgan ironic. Se duce să lingă 
tălpile baronului... 

„Dar asta ce-o mai fi?” Gherasim încruntă sprâncenele. 

— Degeaba te uiţi urât, mă lingăule! îi strigă unul cu faţa 
smochinită, pe care nici nu-l cunoaște. Vii să comanzi masa, hai! 
Poate că vă dă și bani Wollman, nu numai pânză! 

„Adică despre asta e vorba”. Ştia că cei de la fabrica de 
vagoane și de la depoul C.F.R. Sunt supăraţi pe muncitorii de la 
textile pentru că au obţinut tain. Niciodată n-ar fi crezut, însă, că 
într-atâta. Se uită cu mai multă atenţie la ei și constată că sunt 
beţi turtă. Dă din mâini și pornește spre ușă. 

— Stai, măi, de ce fugi? Spune-ne câţi metri de pânză vă dă 
baronul că-l pupaţi în fund? 

— O pupi tu pe mă-ta! i-o întoarce, supărat, Gherasim, și-și 
continuă drumul. 

— Fugi, măi? Te temi? Strigă Bozgan după el și se scoală de la 
masă, apucând un sifon. Stai o clipă, să te văd mai bine la faţă! 

Gherasim se întoarce, dar nu mai are timp să se ferească de 
scaunul pe care l-a zvârnlit careva. Ridică numai braţul. In 
aceeași clipă, Bozgan ajunge lângă el şi-l lovește cu sifonul după 
ceafă. Au sărit și ceilalți de la masă. L-au înconjurat. „Is prea 
mulţi” — își spune Gherasim și vrea să fugă. Cel cu faţa 
smochinită îi pune, însă, piedică și Gherasim se întinde cât e de 
lung. Unul îi sare cu bocancii pe spate. O durere ascuţită îi 
paralizează umărul stâng. Vrea să se întoarcă pe o parte, dar nu 
reușește. lar îl calcă cineva. Îi vâjâie urechile și îi e ciudă că nu 
are putere să se ridice. Cineva îl lovește cu bocancul în tâmplă. | 
se face roșu înaintea ochilor și simte cum un șuvoi de sânge i se 
prelinge pe frunte. Își pierde cunoștința. Sie trezește târziu, 
așezat pe jos cu spatele rezemat de un zid. Nu știe cât timp a 
trecut. Sus, în vârful stâlpilor, s-au aprins becurile. Privindu-le 
printre gene i se pare că sunt undeva foarte departe. 


— Uite, s-a îmbătat ca un porc!... spune o femeie. Gherasim 
vrea să întoarcă capul, dar cea mai mică mișcare îi provoacă 
dureri. Faţă de cine și de ce să se scuze? 

își aduce aminte de Ana. Ea, desigur, e acolo la chioșc și 
așteaptă. Intreabă pe un individ care s-a oprit lângă el: 

— Cât e ceasul? 

— Nouă... 

Gherasim vrea să se ridice. Tot corpul îl doare cumplit, ca și 
cum ar fi împănat cu spini. Rămâne nemișcat. Pe urmă face 
semn unui băiat care cu vârful pantofului șutează de-a lungul 
străzii un capac de metal. 

— Măi, vrei să-mi faci un serviciu?... 

Băiatul îl privește mirat. 

_ — Te duci până la primărie, la chioșcul de ziare. E o fată acolo. 
Înaltă, cu păr castaniu. O cheamă Ana. Îi spui că Gherasim e 
foarte ocupat, că nu mai poate să vină... Îţi dau o sută de lei... 

Băiatul cere banii înainte. Gherasim îl lasă să-l scotocească 
prin buzunare, apoi privește lung în urma lui cum se 
îndepărtează lovind în capac, când cu un picior, când cu altul. 
Nu e de loc convins că se va întoarce. 

Se înșală. După o jumătate de oră băiatul apare însoţit de 
Ana. De rușine, Gherasim ar vrea să se scufunde în pământ. Își 
șterge faţa cu mâneca hainei și încearcă din nou să se ridice. N- 
are destulă putere. 

Văzându-l, Clara rămâne înmărmurită. Sie apleacă spre el și, 
după faţa ei, Gherasim bănuie întrebarea care o să urmeze. 

— Nu, nu-s beat. M-au bătut... Spune repede. 

— De ce? 

— Pentru că iau tain de la baronul Wollman. 

Clara tresare. Pe urmă, foarte calmă, întrebă: 

— Să aduc o trăsură?... 

Gherasim clatină din cap și închide ochii. 

4 

Seara, Claia nu-și găsește locul; îi pare rău că nu l-a însoţit pe 
Gherasim acasă la el, să vadă cum stă. Și poate ar fi avut 
nevoie și de îngrijire. Niciodată n-a avut o asemenea întâlnire. | 
se păru că până acum a fost foarte departe de ceea ce se 
numește viață, că dincolo de zidurile locuinţei ei este o altă 


lume, mai ciudată, mult mai interesantă decât cea de aici, 
împletită cu mătase și lumină. Îl strigă pe Walter. 

Walter apăru după câteva secunde. Era proaspăt ras, se 
simţea de la depărtare mirosul spirtului pe faţă. 

— Spune-mi, Walter, tu cunoști pe oamenii de la mahala? 

— Da, domnișoară Wollman. 

— Sunt interesanțţi? 

— Depinde, domnișoară Wollman. 

— Vorbește mai concret. 

— Depinde ce numiţi dumneavoastră interesant. 

— Vorbești mereu în parabole. Dă-mi un sfat. Vreau să mă 
distrez. 

— Vreţi să jucaţi șah? 

— Nu! Spune, Walter, tu ai luat vreodată morfină? 

— Da, domnișoară Wollman. 

— Şi ce ai simţit? 

— Mâncărime. 

— Asta e tot? 

— Nu. Asta e la început. După aceea adormi și visezi ceva 
nelămurit. 

— Ce anume? 

— Nu se poate povesti. Totul e ceţos, trandafiriu. Dacă aș vrea 
să compar visul unui morfinoman cu ceva concret, aș spune că 
visul se aseamănă cu o bucurie infantilă, tradusă vizual pentru 
un alt plan, sau mai bine spus în alte dimensiuni necunoscute în 
viaţa de toate zilele. E o prostie ceea ce vă spun, domnișoară. 

— Vreau să iau morfină, Walter. 

— Dacă aude domnul baron? 

— Nu trebuie să audă. 

— Am înţeles. Acum? 

— Da. 

Walter dispăru și Clara se simţi emoţionată. lar făcea ceva 
nepermis. Se trânti pe pat și închise ochii. Auzi deschizându-se 
ușa, apoi pașii lui Walter apropiindu-se de pat. Il privi și când 
descoperi în mâinile lui seringa de injecție se sperie pentru o 
clipă. 

— Trebuie să mă împungi? 

— Da. 

își trase rochia și își dezveli pulpele bronzate de soare. 


Walter înfipse acul și Clara tresări. 

— Au! 

Pe urmă, Walter șterse acul și se apropie de fereastră. Clara 
rămase întinsă pe pat și-i urmări toate mișcările. Walter n-o mai 
privea, deși ea își lăsase intenţionat pulpele dezvelite. II chemă: 

— Walter. Vreau să-ţi dau o palmă. 

Walter zâmbi și-i întinse fața. 

— Poftiți domnişoară. 

Clara îl lovi cu toată puterea. El îi prinse braţul, o strânse și 
Clara îi văzu tresărind mușchii maxilarelor. Walter slăbi 
strânsoarea. 

— lertaţi-mă domnişoară. 

leşi fără să se aplece. Clara aşteptă jumătate de oră, dar nu 
simţi nici mâncărime și nici legănarea haotică despre care îi 
vorbise Walter. Se sculă și cercetă fiola din care îi făcuse injecție 
Walter. „Apă distilată”, citi Clara și vru să strige de furie. Îl strigă 
pe Walter. 

— Ce injecție mi-ai făcut? 

— Morfină, domnişoară. 

— Şi ce scrie pe fiolă, îi aruncă Clara fiola la picioarele lui. 

— Apă distilată, domnişoară. Așa se pun fiolele în comerţ. 
Comerţul cu stupefiante este interzis. Mai doriţi ceva? 

— Da. Vreau să afli totul despre unul Gherasim care lucrează 
la noi în fabrică. E montor sau așa ceva. 

Mai vru să spună ceva, dar o cuprinse o veselie stupidă și-i 
veni să râdă. „Începe să-și facă efectul morfina”. Se întinse 
veselă și privi prin Walter ca printr-un obiect de sticlă. Tavanul 
se depărtă și se apropie, ca și cum ar fi vrut să înlocuiască 
plapuma, încât Clara întinse braţele să se apere. Râse zgomotos 
și avu o scurtă ameţeală, ca după un vin dulceag. 

— Walter! 

— Da, domnișoară. 

Clara uită ce voia să spună. Râse iar și avu impresia că se 
privește într-o oglindă colorată dincolo de care se legănau 
valurile trandafirii ale unei mări solide, pe care oameni 
transparent se plimbau cu niște picioare lungi și graţioase ca 
niște șerpi. 

Walter o acoperi, o privi un timp, apoi ieși în vârful picioarelor. 


A doua zi după masă, când Clara se trezi cu dureri de cap, îl 
chemă pe valet. Walter apăru îndată și-i spuse că baia e 
pregătită. 

— 23 grade, domnișoară. Și mi-am permis și puţină apă de 
brad. 

— Lasă baia acum. Te-ai interesat? 

— Da, domnişoară Wollman. Şi scoase din buzunarul 
vestonului un carneţel mic cu coperţi de piele. Locuiește în 
strada Brâncoveanu numărul 37. Cu mama și cu fratele. Are 
douăzeci și cinci de ani și e necăsătorit. E montator la F.T.W. 
Rostea cuvintele egal, pe tonul cu care ar fi dat o informaţie 
oficială. Doriţi amănunte? Și fără să aștepte răspuns, începu să 
recite: S-a născut la 2 aprilie 1921. A repetat clasa a treia, fiind 
operat de apendicită înainte de examene. 

Clara nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Walter îl consideră o 
laudă. Continuă: 

— Sunt în urmă cu plata chiriei pe patru luni. Mama lui vrea 
să-l însoare cu o fată de la Ineu. leri a ieșit din spital. A fost rănit 
într-o încăierare la „Şarpele de aur”, o cârciumă în apropierea 
gării. 

— Ajunge, Walter. 

Ca întotdeauna, avea și acum un sentiment de inferioritate în 
faţa valetului. Ar fi fost mai bucuroasă dacă Walter ar fi uitat să 
se intereseze de Gherasim, sau s-ar fi dovedit prost informat, ca 
să-l poată ocări. Acum nu mai avea putere să-i ceară să facă 
lucruri absurde și apoi să se distreze pe socoteala lui. Walter o 
copleșea. Mai de mult, când nu-l ura încă și câteodată chiar voia 
să-l reţină în camera ei, născocea fel de fel de lucruri ca să-l 
oprească acolo. O dată îl rugase să-i cânte cântece populare 
nemţești. Walter întrebase solemn: 

— Triste sau vesele, domnişoară Wollman? și cântase aproape 
un ceas în surdină, cu o voce monotonă, ștearsă, ca și când ar fi 
vorbit. 

— Poţi să te retragi, Walter. 

— Mulţumesc, domnişoară Wollman. Noapte bună! Închise ușa 
fără zgomot. Clara ar fi vrut să arunce cu ceva în el. Pe urmă îi 
veni să plângă de ciudă, dar se răzgândi. De ce să plângă? Ar 
trebui să născocească ceva ca să se poată distra. Să facă baie și 
să-l cheme pe Walter s-o spele pe spate? Surise. Nu, Walter și-ar 


face ceremonios datoria. Ar trebui să-l facă gelos... Dar cum? 
Dacă tâmpitul de Gherasim nu s-ar fi încurcat cu ăia de la 
cârciumă, acum ar putea să-l cheme aici. Ba chiar să-l trimită pe 
Walter după el. Să-l trimită după el, să-i ordone să păzească 
intrarea, să nu fie deranjată! Nu se poate ca Walter să nu 
îngălbenească de ciudă! Deodată tresări: se aruncă în fotoliu și 
formă un număr de telefon. 

— Alo, dă-mi-l, te rog, pe domnul Albu. Cum? E ocupat? 
Spune-i că e vorba de un lucru foarte important... Nu, nu... 
Numai personal... 

Se supără că trebuie să aștepte și o clipă se gândi să închidă 
telefonul, când de la capătul celălalt al firului se auzi vocea 
groasă, răgușită de tutun, a lui Albu. 

— Da, eu sunt... Cine? Aa, duduia Clara! O, îmi pare foarte 
bine. Te rog, scuză-mă. Tocmai voiam să te caut... Mă duc să 
mă schimb... Cum, așa în uniformă?... în zece minute. Da, sărut 
mâna... 

Clara așeză receptorul în furcă și dintr-o dată se simţi ușurată, 
veselă. Pentru scopul de care avea acum nevoie de un bărbat, 
lakob era cel mai nimerit. Își imagină faţa albă, fină, cu trăsături 
șterse a șefului poliţiei și nu se miră că nu-i provoacă niciun 
sentiment. Nu-și putea de loc închipui despre ce au să 
vorbească, dar asta n-o neliniști. Dimpotrivă, așa era mai 
interesant. Îi păru bine că-l invitase. Aprinsese o ţigară, dar o 
stinse imediat. Nu-i pria acum. Îl sună pe Walter. 

— O să mă caute un domn. Condu-l în camera mea. 

— Da, domnișoară Wollman. 

— După aceea să ai grijă să nu fiu deranjată. S-ar putea ca 
domnul să rămână toată noaptea la mine. 

Walter se aplecă politicos și ieși. Faţa lui nu trăda nimic. 
Totuși, Clara era convinsă că acum Walter suferă. Acest gând o 
bucură. Ar fi vrut să-l pândească, să vadă ce mutră va face când 
va da faţă cu șeful poliţiei. Ar fi avut o dezamăgire. Walter nu se 
miră de loc. 

— Poftiţi, domnule Albu. Spre stângă. 

Clara stătea într-un fotoliu în apropierea ferestrei. Lumina 
lămpii de pe măsuţă îi desena pe față umbre de culoarea 
cobaltului: părea o statuie de marmură albă, delicată și rece, 
sculptată de un maestru grec de altădată. 


— Am venit, Clara. M-ai chemat. 

Clara tăcea. După un timp, nemaiștiind ce să spună, Albu 
adăugă: 

— Azi parcă ești mai frumoasă. 

— Flori nu mi-ai adus? 

Albu se simţi prost. Înghiţi în sec și-i fu ciudă că nu s-a gândit 
la asta. Zise încet, mai mult pentru sine: 

— Mă duc să cumpăr. Nu pricepu de ce râde Clara. Continuă: 
lartă-mă. Am venit în grabă, n-am vrut să întârzii. De obicei nu 
vin fără flori. Data viitoare am să aduc. Ca să se justifice mai 
spuse: Am contramandat pentru tine o ședință foarte 
importantă. lartă-mă. 

Clara râse din nou, lăsând să se vadă un șirag de dinţi albi, 
sănătoși. Albu se fâstăci de tot. Ar fi vrut să înjure ca să se 
răcorească. Clara simţi o umbră de vinovăţie ca pe vremuri, în 
copilărie, când profesorul de matematică o lăuda pentru 
ecuaţiile rezolvate de Walter. Întinse mâna spre Albu. Albu îi 
strânse degetele în palmă și i le sărută pe rând pe fiecare. 

— Nu știam că-ţi plac atât de mult florile. Am să-ţi rechiziţio... 
vreau să-ţi spun, am să-ţi cumpăr o florărie întreagă. Ce fel de 
flori îţi plac? 

Clara râse din nou. De astă dată, Albu râse și el zgomotos, 
dezlănţuit, și deodată Clarei i se făcu teamă. li fixă fruntea 
boltită pe care sclipea sudoarea. Vru să-și ia ochii de la el, dar 
nu izbuti. Tapeta vișinie de pe peretele din spatele lui se 
spălăcise; Clara nu-i mai putea distinge țesătura mată care 
reprezenta frunze stilizate de smochin, încolăcite pe tulpini de 
viţă. Tablourile se spălăciseră și ele; Clara nu mai vedea decât 
stropii de sudoare de pe fruntea lui Albu, ochii negri, 
pătrunzători. Albu încercă un zâmbet, apoi își descheie gulerul 
vestonului. 

— E cald aici. 

— Tu ești însurat, lakob? 

— Nu, sunt încă tânăr... Mai am timp, vreau să trăiesc. N-am 
dreptate? 

Clara dădu afirmativ din cap. Dintr-o dată se simţi iar în largul 
ei. Se gândi ce o să spună Trude a doua zi, când o să-i 
povestească aventura cu morfina și cu acest comunist de la 
poliţie. Desigur n-o să creadă. De fapt, n-are nicio importanţă: 


important e că seara asta nu e ca toate serile. Cel puţin nu se 
plictisește. Dacă i-ar cere-o, acest om rece și fără expresie i-ar 
cădea la picioare. Sau cine știe?... în clipa aceea ar fi vrut ca 
Albu să fie brutal, s-o ia în braţe, s-o strângă, să strige la ea. Dar 
Albu se simţea prost, nu știa ce să facă cu picioarele: le întinse, 
le trase sub el, pe urmă le întinse din nou. Își aprinse o ţigară, 
scrumul căzu pe covor, se aplecă să-l ridice, dar nu izbuti. 
Supărat, stinse ţigara. Pe urmă își mai descheie doi nasturi de la 
veston. Răsuflă în voie, zgomotos, și Clara se scutură ca de un 
fior. 

— Poker știi? 

— Cum dracu nu... Da' ce crezi despre mine? Crezi că toți 
comuniștii sunt proști? 

— Tu ești comunist? 

Albu tresări: 

— Să nu discutăm despre asta. Mai bine discutăm despre tine. 
Tu ești frumoasă, Clara. Pe cinstea mea. Ești frumoasă... 
Domnul Wollman nu-i acasă? 

— Nu. Sunt singură. 

— Singură de tot? 

— Nu, e valetul aici. Dar el doarme. Vorbea tare, s-o audă și 
Walter. Era convinsă că e undeva prin apropiere și aude fiecare 
cuvânt. De ce întrebi? 

Se ridică și se rezemă de perete. Albu o dezbrăcă cu privirile. 
Se ridică și el și se apropie de ea. Clara făcu un pas în lături, dar 
Albu o cuprinse în braţe. 

Cineva bătu în ușă. Pe urmă ușa se deschise și în prag apăru 
Walter. 

— M-aţi chemat, domnişoară Wollman? 

— Da, Walter. Baia e gata? 

— Da, domnişoară Wollman. 

— Mulţumesc. Condu-l pe domnul Albu. 

Albu nu pricepea nimic. Zăpăcit, își încheie vestonul și se 
înclină în faţa Clarei. 

Clara așteptă până ce auzi poarta închizându-se și sună după 
Walter. 

— Dacă te mai prind ascultând la ușă, zbori! Ai înţeles? 

— Da, domnişoară Wollman. Îmi permiteţi să mă retrag? 

— Du-te dracului! 


— Mulţumesc, domnişoară Wollman. 

CAPITOLUL X 

1 

Gherasim se opri lângă un ring. Văzându-l cum încreţește 
fruntea, fata, care înnoda firele rupte, îl privi mirată. O fi uitat 
ceva? 

Gherasim asculta încordat. Deodată, își dădu seama ce era: 
din zgomotul complex al mașinilor lipsea ceva, lipsea uruitul 
gros, adânc și monoton al flaierului 12. Flaierul 12 nu 
funcţionează! Se repezi într-acolo. Zecile de fire descolăcite de 
pe bobine se încurcaseră ca într-o pânză de păianjen. 

— S-o dus afară. | s-or încolăcit firele și i-am oprit mașina. Avui 
și eu niște fire rupte și nu i-am putut ajuta încă. 

Era drept că în ultima vreme Balotă se plimba grozav de mult. 
Gherasim strânse buzele, puse jos lădiţa cu unelte și se îndreptă 
spre culoar. În apropierea W.C-ului auzi un râs gros și o voce 
cunoscută: a lui Șimand, de la tâmplărie. Ce dracu o fi căutând 
aici? Intră. Ușa neunsă scârţâi ascuţit. Un fum gros de ţigară îi 
năvă.li în faţă. Câţiva tineri sprijiniți de perete, cu ţigări în mâini, 
se întoarseră spre el. N-avu vreme să-i întrebe ce caută aici, de 
ce chiulangesc, pentru că toţi aruncară mucurile și porniră cu 
fețele nepăsătoare spre hală. Gherasim se luă după Balotă şi-l 
ajunse lângă flaier, în clipa când acesta revărsa asupra firelor 
încâlcite un potop de înjurături. 

— Tovarășe Balotă... 

— Ce vrei, tovarășe Gherasim? Vrei să-mi faci morală? De 
când n-am voie să mă duc la closet? 

Balotă ridică spre Gherasim fata lată și rânjită, arătându-şi 
strungăreţele. 

— Ba du-te ori de câte ori vrei. Dar bagă de seamă: se vede că 
mașina e stricată într-adins. Și e una din cele mai bune. Altădată 
s-o oprești înainte să pleci. 

— Păi dacă mașina e bună, de ce încâlcește firele? Mai bine v- 
aţi îngriji de astea „bune”, decât să vă spargeţi capul cu fierăria 
ruginită din șură. 

— Aha, înţeleg, zâmbi scurt Gherasim. Despre asta aţi ţinut 
ședință în closet. 

— Ai ceva împotriva ședinţelor? se proţăpi Balotă în faţa lui. 

— Împotriva capetelor goale am. 


— Nu ne duce tu nouă de grijă, încercă Balotă să fie tăios, 
răspunde sănătos de producţie, că de asta ești plătit. Cât despre 
mine, pe cât știu încă n-am fost înscris cu de-a sila la voi. 
Agitaţie să faci între comuniștii tăi, pe noi lasă-ne în pace. Mai 
bine v-aţi gândi, tu și deșteptul de Horvath, că dacă se bagă 
costul instalării mașinilor în banii de regie, iar o să se 
scumpească ţesăturile. Și ţăranii o să scumpească pâinea. Nu-i 
așa ușor cum credeţi voi. Aruncaţi o vorbă în vânt... și muncitorii 
culeg furtună. 

Gherasim îl privi liniștit și spuse rar, apăsat: 

— Până acum credeam că ești social-democrat. Acum aflu că 
ești omul baronului. 

Balotă scuipă într-o parte și-i întoarse spatele lui Gherasim. 

— Lasă-mă să-mi văd de treabă. Sâmbătă n-o să-mi pot 
cumpăra nici pâine din salariu. 

Gherasim dădu din umeri. La o mașină depărtată îl văzu pe 
Șimand vorbind cu câteva femei. Strânse fălcile și porni într- 
acolo. 

Deasupra mașinilor pluteau nori albi de puf străveziu. Era un 
aer cald, închis. Dinspre vopsitorie veneau mirosurile tari ale 
acizilor. Respiraţiile erau iuți, arzătoare, sângele zvâcnea în 
tâmple. În zumzetul stăruitor, vorbele nu se auzeau: muncitorii 
se obișnuiseră să le ghicească după mișcarea buzelor. Curelele 
de transmisie își suprapuneau umbrele jucăușe pe pereţii 
cenușii, scorojiţi de igrasie. 

Horvath se strecură cu greu printre mașini. 

— Nu-i lesne să umbli, când ești gras ca un butoi, strigă cineva 
în urma lui. 

— Nu-i greu să spui prostii când ai tărâţe în cap, i-o întoarse 
răstit Jilovan, apoi îi făcu lui Horvath semn cu mâna. 

Horvath râse și ameninţă în glumă cu pumnul. Când ieși în 
curte, trase adânc în piept aerul aspru, curat. Vru să rămână 
câteva minute pe loc, cu faţa la soare, dar își aduse aminte de 
ședința de la judeţeană. Scoase grăbit ceasul: era abia unu, mai 
avea timp să se ducă până la cantină. În ușa scărmănătoriei 
apăru Simon. Horvath îl văzu. Strigă: 

— Vii la cantină, tovarășe Simon? 


Se opri să-l aștepte. Simon se uită repede împrejur. Căuta un 
motiv să rămână singur, dar Horvath zâmbea liniștit și părea 
hotărât să aștepte oricât. 

— Mă duc, răspunse. Deși în zilele cu mămăligă mai bine 
mănânc acasă. 

— Pâine albă, râse Horvath, dar Simon știa că vorbise serios. 

Răspunse, zâmbindu-i cu prietenie: 

— Da, pâine albă și friptură de gâscă. Cu varză și morcovi. Își 
scoase ochelarii și-i șterse cu batista lui mare și roșie. După un 
timp urmă grav: Măi Horvath, tu știi că n-am mâncat orătănii de 
aproape un an de zile? Il luă de braţ. Hai, hai să mergem. 
Discutăm ca doi oameni fără nivel politic. 

Portarul îl salută respectuos, fără să-i controleze la ieșire. 
Horvath se încruntă, îl prinse de reverul hainei și începu să 
strige: 

— Dacă nu-ţi faci datoria te trimit în faţa comitetului de 
disciplină și te zbor de aici! auzi?! 

Omul dădu să bâiguie ceva: era așa de speriat, că se retrase 
doi pași înapoi, de parcă s-ar fi temut să nu primească o palmă. 
— Lasă-l, omule! se înfurie Simon. Eu am dat dispoziția asta! 

— Te rog s-o contramandezi imediat. Și tu, se întoarse spre 
portar, ești muncitor. Învață-te să nu lingi tălpile nimănui! 
Notează-ţi asta pe o hârtie și s-o spui în fiecare seară după 
rugăciune. Pufni și se îndepărtă cu pași mari. 

— Da’ ce-i cu tine? N-ai dormit bine azi-noapte de ești așa de 
arțăgos? Făcu Simon, venind repede după el. Dacă ești pus pe 
ceartă, mai bine du-te singur. Nu vreau să-mi fac nervi la 
stomac. 

— Nu-s de loc pus pe ceartă. Te-am chemat la cantină să mai 
vorbim de câte unele. Sunt atâtea probleme și atâta lume la 
comitet, că nu mai găsim două clipe libere. 

— Da, ai dreptate. Seara când mă întorc acasă, abia mai 
găsesc putere să mă dezbrac. Dacă n-ar fi nevasta, m-aș culca 
cu bocancii în picioare. Lucrez ca o mașină. lar tu... tu te îngrași. 

— Da, eu mă îngraș, încuviință Horvath, Spune, Simon, asta-i 
linia voastră? Ca cei din secţii să fie contra montării mașinilor? 
Să ţină ședințe conspirative în closete? 

Simon privi în altă parte. 

— Nu discut probleme de partid. Ştii prea bine că nu e voie. 


— Da, îl ţintui Horvath cu privirea. „Vigilenţa...” Simon nu 
părea a fi priceput batjocura. Se aplecă spre Horvath, 
rezemându-i-se de umăr. 

— Totuși ţie îţi spun, fiindcă am încredere în tine. Eu n-am dat 
nicio dispoziţie. 

— Atunci de ce fac Șimand și Balotă agitaţie deschisă 
împotriva montării mașinilor? 

— Lasă masa să se frământe, zâmbi nepăsător Simon. Doar tu 
ai spus: instinctul de clasă al muncitorilor nu se înșală niciodată. 

— Nu eu am spus-o, ci Lenin. Dar frământarea și dezbinarea 
sunt două lucruri diferite. 

— Voi discutaţi astăzi la judeţeană problema ringurilor? 
întrebă pe neașteptate Simon. 

Horvath îl privi aspru, cercetător. 

— Tu vrei să te cerţi, măi? începu să râdă potolit Simon. 

— Nu. Ştii că nu. Dar ai tu un fel de-a ocoli întrebările. Ce 
vorbă-i asta: „Vrei să te cerţi?” Ce suntem noi, copii, să ne 
certăm una-două? 

— Eh, privind lucrurile de sus, suntem niște copii în mâna 
istoriei. Niște copii mici de tot, tare mici, sugaci aproape, ori 
poate doar niște hârtii pe care le ridică vântul. 

Horvath se uită lung la el, ca și cum l-ar fi văzut prima oară, 
apoi spuse încet, tărăgănat: 

— Uite ce e, tot nu-ţi place mămăliga. Du-te și mănâncă 
acasă. Teoriile astea ale lui Molnar le-am mai auzit, și-mi fac 
greață. 

— De ce te legi de cuvinte? se enervă Simon. Totdeauna le 
sucești în fel și chip. Ştiu, știu, sunt greutăți și, la urma-urmei, 
mămăliga nu-i chiar atât de proastă. Îmi amintesc, pe front, 
aproape de Stalingrad... 

Nu termină. Răspunse ceremonios unui muncitor care-l saluta. 

— Ce-a fost la Stalingrad? întrebă Horvath. 

Simon zâmbi, arătându-și dinţii. 

— Ce-a fost la Stalingrad? Păi i-au bătut rușii pe nemți. 

Gherasim și Trifan stăteau de vorbă în faţa cantinei. Văzându-l 
pe Horvath, se apropiară de el. 

— Libertate! ridică pumnul Simon. 

— Bună ziua, făcu Gherasim. 


— Să veniţi după masă la mine, să vă spun ce-a fost la 
judeţeană, începu Horvath. 

— De ce? bâlbâi Gherasim și arătă din ochi spre Simon. 

— De aia. Sau nu vă interesează problema montării 
mașinilor... Apoi îl bătu pe umăr pe Gherasim: Nu-i niciun secret. 
Tovarășul Simon a fost informat deja. 

în drum spre judeţeană, Horvath era încă supărat de discuţia 
cu Simon. Mai ales că între comuniști erau încă unii care dădeau 
apă la moară acestui demagog. „In general, mulţi oameni stau 
prost cu nivelul politic, își spuse. Vorbesc de mălai, de preţul 
hainelor și de lipsa de talpă pentru bocanci, de salariul 
nenorocit, de tain și de inflaţie. Unii citesc pe ascuns „Vocea 
Ardealului „și răspândesc știri despre război, care sigur va veni, 
între americani și ruși. Dar cei mai buni, din filatură, din 
țesătorii, de la cazane, se frământă, încep să-i cunoască pe 
oamenii lui Molnar. Apoi gura ăstora, nimeni n-o va putea 
astupa”. Işi aduse, deodată, aminte de o expresie care îi 
plăcuse: comunismul — primăvara vieţii, și-i veni să râdă. Doar 
n-o să înceapă să vorbească limba înflorită a lui Hârţău, de la 
„Patriotul”! 

O clipă îi păru rău că nu luase mașina sindicatului, pe urmă 
grăbi pasul: „Nu-mi strică oleacă de plimbare pentru micșorarea 
proporţiilor”. 

2 

Bărbuţ se așeză încet în fotoliul de piele scorojită. Se întinse în 
voie și oftă. Deși era obosit, faţa îi era luminată de un fel de 
încântare lăuntrică. Nici el nu știa ce îl mulţumise mai mult: 
ședința de patru ore de la care tocmai venea, sau purtarea 
grijulie a Silviei. 

— Să spun că nu sunteţi aici? întrebase ea când îl văzu intrând 
în birou. 

— Da, tovarășă Silvia. Comunici tuturora că sunt plecat pe 
teren. Sunt foarte obosit. Numai dacă e ceva foarte important... 

— Tuturor li se pare că vin cu treburi importante. Trebuie să 
vă odihniţi și dumneavoastră, și închisese în urma lui ușa 
capitonată. 

„Un secretar de judeţeană are și el dreptul la câteva clipe de 
odihnă”. Întinse mâna după ziare, conform ceremonialului 
căruia, chiar când era singur, îi dădea o oarecare importanţă; 


apoi scoase din sertar pâinea cu unt, învelită în pergament 
unsuros. Își aduse aminte de ședință, îşi căută carnetul și notă: 
Agitatorii n-au fost bine pregătiţi și, în general, s-a aplaudat 
foarte nepotrivit. Manifestări neprincipiale. La începutul ședinței 
se scandase numele lui: 

— Băr-buuţ! Băr-buuţ! 

Totuși lucrul ăsta e bine să se audă la Comitetul Central, să 
știe și cei de la București cât de mult îl iubește masa. și 
însemnă să vorbească cu Partoș, de la agitaţie, poate 
pomenește asta într-un raport. Se ridică și apăsă pe butonul alb 
al soneriei de birou. 

în pragul ușii se ivi secretara. Bărbuţ citi în ochii ei miraţi o 
nuanţă de reproș: „De ce nu vă odihniţi?” 

— Dă-mi legătura cu redacţia „Patriotului”. Cu tovarășul prim- 
redactor, tovarășul Hârţău. 

— Imediat, și ușa se închise. 

Bărbuţ se duse la fereastră. In curte, cei veniţi din judeţ își 
ștampilau delegaţiile. Trase perdeaua și se întoarse la birou 
chiar în clipa când sună telefonul. Îl lăsă să ţârâie de câteva ori, 
apoi ridică receptorul cu un gest moale: 

— Alo... da... Cu tovarășul Hârţău... Tu ești, măi? Da, da, 
despre articolul de mâine. Cine îl scrie? Aha, chiar tu, frate? 
Bine... Foarte bine... Așa... în pagina întâia, desigur! Ce? Cu 
poză? Mă rog, eu nu sunt de părere, dar nu mă amestec în 
treburile interne ale Redacţiei. Tu ești responsabilul acolo, nu 
eu. Bine, bine... La revedere... Pe când? Nu știu, sunt 
extraordinar de ocupat... Sarcini peste sarcini... Noroc, măi 
frate. 

închise receptorul, se trânti în fotoliu și rupse o bucată din 
pâinea cu unt. Vru s-o înghită, dar în clipa aceea intră Silvia. 
Părea enervată. În faţa palidă, ochii ei sticleau. 

— Tovarășul Horvath de la F.T.W... 

Bărbuţ se ridică pe jumătate, nemulţumit, dar n-avu timp să 
răspundă nimic, căci Horvath apăru în prag: 

— Bine că te-am găsit, slavă tatălui. Se întoarse spre Silvia: 
Vezi să nu pice nimeni aici. 

Bărbuţ îi întinse mâna și spuse cu un ton plictisit: 

— Ca turcii. 


Horvath crezu că e o laudă. Râse înfundat și se lăsă într-un 
fotoliu care pârâi din încheieturi. 

— Ce se mai aude, tovarășe Bărbuţ? 

— Nimic nou, tovarășe Horvath. Nimic nou, adăugă, după un 
timp. 

Horvath își întinse picioarele; covorul se încreţi. Se aplecă cu 
un geamăt să-l netezească. 

— Lasă, tovarășe Horvath. 

Horvath îl îndreptă totuși, apoi se întoarse spre Bărbuţ şi-l 
privi în ochi. Bărbuţ avea ochii negri, migdalaţi, și o față ovală, 
aproape femeiască. Numai în cele două părţi ale bărbiei unde-i 
creștea barba mai des părea că e mânjit cu funingine. 

— De ce nu m-aţi chemat joi la ședință? 

Bărbuţ așteptase întrebarea aceasta, însă nu chiar atât de 
repede, așa că răspunse numai după o pauză: 

— Nu s-a discutat nimic important. N-am mai vrut să te 
deranjez. 

— De când tactica asta nouă? Comitetul judeţean discută 
lucruri fără importanţă și nu deranjează oamenii... 

Bărbuţ se ridică în picioare. Vocea îi devenise uscată: 

— Tovarășe Horvath, cum vorbeşti dumneata despre partid? 

— Despre tine vorbeam, nu despre partid. Dar hai s-o lăsăm, 
asta-i povestea cu Pipăruș Pătru. Îl privi îngrijorat: Știţi ce spun 
muncitorii din fabrică? 

— Ce spun? 

— Că sunteţi niște incapabili. Şi noi cei din fabrică „și voi de la 
judeţeană. 

— Lasă glumele. 

— Nu glumesc. E foarte multă vreme de când ne batem să-l 
silim pe baron să monteze niște ringuri și niciun rezultat. 
Baronul a făcut din asta o chestie de prestigiu. Încearcă marea 
cu degetul. Ar fi bine să-și dea seama că... 

— Nu știam că ești un agitator atât de bun, râse Bărbuț. 
Văzând că Horvath se încruntă, adăugă: Hai, dă-i drumu' mai 
departe. 

— Am terminat. 

— Nu fi copil! 

Horvath se foi în fotoliu: 


— Ai dreptate, n-o să mă supăr pentru o tâmpenie! Bărbuţ se 
strâmbă, dar nu spuse nimic. Am auzit că baronul vrea să 
mărească tainul. 

— Nu e rău, interveni Bărbuţ. Situaţia economică... Factorul 
economic... 

— Asta aţi discutat la ședința de birou? se încruntă iar 
Horvath. 

— Nu, dar nu văd de ce n-am face-o. Doar știi că cele mai 
multe greutăţi le avem la voi la F.T.W. Ceilalţi muncitori, de la 
vagoane și de la C.F.R... 

— Ei, în sfârșit am ajuns și aici. Acum o săptămână l-au bătut 
pe Gherasim. 

— „La Şarpele de aur”. 

— Nu e important unde, ci pentru ce l-au bătut. 

— O fi fost beat. 

— Gherasim nu-i beţiv. L-au bătut din cauza tainului. Și acum 
baronul vrea să dubleze tainul. Te pomenești că dumnealui nu 
mai poate suporta mizeria clasei muncitoare? Şi-a dat seama în 
ce condiţii grele trăiesc sărmanii muncitori și, deodată, i s-a 
înmuiat inima... 

— Asta a fost întotdeauna boala ta, spuse plictisit Bărbuţ. Ai 
vopsit pe pereţi, fie că era nevoie, fie că nu. 

— Atunci spune-mi tu care-i realitatea? 

— O știi la fel de bine ca mine, dar te încăpăţânezi, încercă 
Bărbuţ să vorbească liniștit. Muncitorilor le merge rău. Dușmanii 
spun: de aceea e mizerie, pentru că comuniștii nu știu conduce. 
Şi din nenorocire asta prinde. 

— lar acum o să spună: comuniștii nefiind în stare să conducă, 
din milă creștinească înălțimea sa domnul baron salvează clasa 
muncitoare de la foamete? 

— Tovarășe Horvath, pentru dumnezeu! strigă Bărbuţ. Apoi 
schimbă tonul: Eu ţi-am spus părerea mea. Te rog lasă-mă și să 
nu mă mai ţii din muncă pentru toate nimicurile. 

— Am venit cu o problemă foarte importantă. 

— Tu ai mereu probleme importante. 

— Nu eu, filatorii. Dracu' știe, dar toate problemele pe care le 
ridică ei sunt importante pentru fabrică. 

— Despre ce e vorba? 

— Ştii că ne-a sosit un transport de bumbac. 


— Eu am aranjat. 

— Nu tu, dar n-are importanţă. Acum e momentul să pedalăm 
pe montare. Dacă judeţeană hotărăște montarea, atunci nouă 
ne vine mai ușor. Înţelegi... 

— Inţeleg. Uite, eu îmi notez și la prima ședință de birou 
discutăm. E bine? 

— Bine, tovarășe Bărbuţ. 

3 

Lui Bărbuţ îi era cald: își scoase basca și-o înghesui în 
buzunar. Plouase și, sub lumina tremurătoare a felinarelor, 
asfaltul strălucea ca smoala topită. Farurile mașinilor măturau 
bulevardul. Trăsuri, lume: bărbaţi și femei se îngrămădeau la 
catedrală să asculte vecernia. Bărbuţ zâmbi cu superioritate și 
trecu ciocănind în trotuar cu tocurile pantofilor. În general, nu-i 
plăcea să umble pe jos. | se părea că dispare în mulţimea 
cenușie, necunoscută, că valul de anonimat îl înghite, îi 
zdrobește personalitatea. Dar acum nu se gândea la asta: îl 
durea capul îngrozitor. Fusese la ședința de birou unde s-a 
discutat despre ringurile lui Horvath și au fumat cu toţii ca niște 
dobitoci. Ar fi vrut să intre într-un cinematograf. La Savoy rula 
„Curcubeul” și se spunea că merită să fie văzut; în timpul unui 
spectacol, doi șoferi de la ţărăniști stricaseră sonorul. Totuși 
acum nu avea timp pentru asta. Se uită la ceas și văzu că 
întârziase. N-ar fi vrut ca Albu să plece de acasă. Traversă grăbit 
strada, ferindu-se de o mașină care clacsona într-una. 

Albu locuia în strada Kogălniceanu, într-un apartament 
modern, la etajul II al unui bloc clădit înainte de război. Lui 
Bărbuţ îi plăceau scările scăldate într-o lumină blândă, 
balustradele de nichel și ebonit. Sună de trei ori scurt, așa cum 
sunau la Albu intimii, și așteptă cu răbdare să i se deschidă. 

— Tu erai? îl primi Albu, zâmbind prietenos. Am venit acasă de 
un ceas. Dar tu, ca de obicei, în întârziere. 

Bărbuț luă cuvintele drept un reproș și-i ocoli privirile. 

Albu era proaspăt bărbierit și frezat, și mirosea a levănţică. 
Era îmbrăcat într-un halat gros, cafeniu, cu revere de mătase de 
culoarea vișinei putrede. Bărbuţ nu se putu reţine să-l compare 
cu un pește care-și întâmpină amanta. 

— Ce făceai? întrebă. 

— Lucram. 


Intrară în odaia aproape rotundă, cu geamuri mari ascunse 
după perdelele de pluș. Ardea numai lămpiţa de pe biroul 
înţesat cu dosare. Albu aprinse lumina, apoi îi făcu semn lui 
Bărbuţ să se așeze. El se duse la birou, scrise în grabă câteva 
rânduri, apoi umezi un plic cu limba şi-l închise. 

— Na, am gătat pentru azi. 

Pe măsuţa de fumat, alături de o vază de cristal albăstrui, în 
care se ofileau niște flori, Bărbuţ văzu o fotografie de amator. În 
parc, Albu alături de o fată înaltă, subţire, cu părul lung 
acoperindu-i umerii. Fotograful îi surprinsese în mers, rochia 
fetei se ridica deasupra genunchiului. Nu părea să aibă mai mult 
de cincisprezece ani. 

— Cine e? 

— He, he, râse Albu. 

Pe Bărbuţ îl miră aerul lui stânjenit. 

— O fetiță. Buzatu mi-a făcut rost de ea. 

Albu luă fotografia și o închise în sertarul biroului. Apoi se 
așeză în faţa lui Bărbuţ. 

— Am niște ţigări franţuzești... De la legiunea străină. Grozav 
de tari. Am prins pe unu la frontieră. Avea un geamantan întreg. 

Bărbuţ căscă. Avea ochii încercănaţi și obrazul tras, pielea 
feţei îi atârna făcându-i pungi la fălci. 

— Ce-i cu tine? Nu te simţi bine? 

— Eh, la dracu. Sunt obosit. Mă doare capul, inima, stomacul, 
mâinile, picioarele... 

— Pentru boala asta complicată cunosc un singur medicament 
grozav. Cu mișcări repezi scoase o sticlă și turnă în pahare un 
lichid gros, unsuros. Trage o dușcă. 

Bărbuţ, sorbi din pahar, apoi plecă pleoapele: îi părea rău că 
venise. In general nu-i plăcea să aibă de-a face cu Albu. lar 
acum nu știa cum să deschidă discuţia, îi era greu să înceapă și 
celălalt nu-l ajuta cu nimic. 

— Ce mai e nou? întrebă mașinal. 

— Nimic, îi răspunse Albu și se ridică din fotoliu, ca de obicei. 
Apoi se întoarse spre Bărbuţ: A, da. Ţărăniștii vor să facă mâine 
o întrunire. Nu se potolesc, ori dracu' știe, nu le-am muiat de 
ajuns oasele bandiţilor de la Savoy? 

— He, he, rânji fără chef Bărbuţ. 


își alese o ţigară moale din cele franțuzești, o aprinse la a lui 
Albu, apoi spuse cu o intonaţie de sinceritate: 

— Nu știu ce am. Sunt ostenit. Mi-ar trebui o lună-două de 
odihnă, să nu mă mai gândesc la nimic, să dorm și să uit de 
toate. 

— Ce a fost la ședința de astăzi? 

— Problema ridicată de Horvath: instalarea  ringurilor. 
Comitetul judeţean și-a însușit propunerea. A hotărât montarea. 
Țuguie buzele cu un aer copilăresc. Nu știu ce-i cu omul ăsta?! 
Pune patimă în toate măgăriile. Parcă-i un școlar care se joacă 
de-a politica. Zâmbi îngăduitor. Și n-are umbră de nivel politic. 
Într-o zi, nu știu cum a venit vorba, mi-a spus: „Dialectica este 
aceea care merge mereu înainte”. Deveni grav. Și cu astfel de 
oameni trebuie să lucrezi. Inconștienţi, cărora li s-a dat puterea 
în mână. Și ce-i mai rău, e că a fost ilegalist. 

— Mulţi au fost, spuse Albu serios și suflă pe nas două șuviţe 
de fum. : 

Bărbuţ tresări. „O aluzie?” Il privi pe Albu cu coada ochiului: 
prin norișorul de fum, pe obrazul celuilalt se putea citi un fel de 
zâmbet ironic. Bărbuț risipi fumul cu mâna. Albu continuă: 

— De altfel sunt lucruri care se uită. Bineînţeles, în condiţii 
convenabile. Și râse scurt. 

— Tu, de când lucrezi la poliţie, nu mai ești om, murmură 
Bărbuţ. 

— Da' ce dracu' sunt? întrebă Albu. Dimpotrivă. Aici mi-am 
găsit menirea. Lucrez ca un taur. Nu ca tine. De aia ești tu 
bolnav și obosit, că nu faci nimic. Stai toată ziua și dârdâi de 
frică. 

— Tu știi că nu e vorba de asta, spuse Bărbuţ, fără să se 
supere. Cum să ai chef de muncă? Oamenii nu vor să vadă 
adevărata față a lucrurilor. Ne merge rău și noi, totuși, ne 
minţțim. Dar pentru dumnezeu, să nu ne îmbătăm cu apă rece, 
cu propria noastră minciună. Dădu din mâini a lehamite: Mi-e 
greață. 

— Dacă omul se apucă să gândească, e vai și-amar, spuse 
deodată Albu. Vezi, la mine e cu totul altceva: dosare, oameni, 
câţiva pumni în fălci. Nu mai am când să gândesc. Și vremea 
trece. Asta-i esenţialul. 


— Am încercat și eu să nu gândesc, spuse Bărbuţ. Dar nu 
merge. Se uită ciudat la Albu. Da' la tine e altceva. 

— Şi mă dispreţuiești pentru asta? întrebă tăios Albu. 

— Nu, nu, se grăbi să răspundă Bărbuţ. Eu nu dispreţuiesc pe 
nimeni. Eu înţeleg pe toată lumea. Nu ca tine. De ce mă fierbi 
așa fără apă? 

— Ştii ce? schimbă vorba Albu. Văd că azi ești morocănos. Hai 
să mergem la „Colorado”. Au whisky. E fum, lume multă, femei 
despuiate. Am poftă să mă îmbăt. In fond, și eu sunt amărât. 

Fără să mai aștepte răspuns, ieși în odaia cealaltă să se 
îmbrace. 

Bărbuţ își luă paharul. Îi era foame și coniacul i se urcase la 
cap. Simţi o neliniște ciudată, ca într-o casă străină unde tot 
timpul te temi să nu te surprindă cineva. Se ridică și privirile îi 
căzură pe mulțimea de dosare îngrămădite pe biroul lui Albu. 
Făcu un pas într-acolo, apoi încă unul. Începu să răsfoiască 
dosarele cu degete tremurânde. Literele îi fugeau pe dinaintea 
ochilor. 

„Declaraţie... Mult prea stimate domnule Comisar șef... 
subsemnatul... el mi-a spus, dar eu nu sunt vinovat cu nimic... 
Vă implor... Am trei copii... colț cu strada Trâmbiţei... Cuţitul era 
la... Dumitru Floroiu...” 

Răsfiră repede dosarele, căutând, apoi își dădu seama că 
cineva îl privește. 

— Ei drăcia dracului, râse gros Albu. Nu sunt chiar atât de 
tâmpit... Nu e acolo. 

Albu îmbrăcase un costum albastru, cu dungi subţiri, alb- 
cenușii și o cravată stacojie. Rânjea cu gingiile dezvelite, sigur 
de sine. 

— Nu, nu... Nu de aceea... M-am uitat doar așa... Bărbuţ simți 
sângele urcându-i-se la cap: Crezi că lucrez cu metodele tale? In 
definitiv, dacă e vorba de asta, am un atu foarte bun... 
Activitatea mea de acuma... 

— Asta o aud în fiecare zi, făcu batjocoritor Albu. Ştii ce e rău 
la tine? Îl ţintui pe neașteptate cu degetul îngălbenit de nicotină. 
Eşti un laş... Ai fost laş și atunci, ești laş și acum... Hai, ia-ţi 
paltonul... 

— E târziu, spuse deodată Bărbuţ. 


— N-avea nicio grijă. Pentru mine se găsește oricând o masă. 
Mi-e dor să văd o femeie frumoasă, cu ciorapi de mătase 
străvezie. Clipi din ochi. Poate facem ceva în seara asta. 

— Numai la tâmpenii te gândești, se încruntă Bărbuţ. 

— Fără comentarii, spuse nepăsător Albu. Să mergem. 

leșiră. Pe scări se încrucișară cu un domn bătrân care, 
văzându-l pe Albu, își scoase pălăria cu un gest larg: 

— Am onoarea să vă salut, domnule Albu. 

Albu mormăi ceva, pe urmă, când celălalt se îndepărtă, se 
întoarse spre Bărbuţ: 

— Ştii cine-i tipul ăsta? Profesor universitar. Ceva doctor. Se 
spune că-i grozav de citit. O somitate. Şi se teme de mine ca de 
dracu'... De altfel, toată lumea se teme de mine. Am eu grijă de 
asta. Mă impun. 

Bărbuț tresări: „Cu Albu ăsta nu puteai niciodată să știi dacă 
nu face vreo aluzie”. 

Afară, orașul își începuse viața de noapte, strălucitoare, 
gălăgioasă și ciudată. Lui Bărbuţ i se păru totul neliniștitor, ca și 
în tinereţe, când frecventa școlile de dans și ședea ore întregi 
mut într-un colţ, fără să aibă curajul să ceară pe cineva la dans. 
O clipă se gândi la nevastă-sa care stătea acasă și ţinea focul în 
plită, să-l poată aștepta cu fiertura caldă, pe urmă la Silvia, 
căreia îi datora niște bani de mai bine de trei luni. 

— Mergem pe jos? întrebă Albu. 

— Cum vrei. 

Ceasul de pe turnul primăriei arăta unsprezece și un sfert. O 
ceată de tineri beţi ieșiră, clătinându-se, dintr-o cârciumă. 
Vorbeau zgomotos și înjurau. Unul dintre ei se depărtă de ceilalţi 
și se lipi de un zid, cu mâinile la spate. 

— Fii atent, șopti Albu. Reacţiunea. 

Pe zid, în urma băiatului, rămăsese o fiţuică albă. Bărbuţ se 
apropie și citi: 

„Trăiască Maniu. Jos comuniștii!” 

Albu alergă doi pași şi-l prinse pe tip de rever. Era un băiat cu 
părul cârlionţat, eu ochi mari, întunecaţi, negricioși și îmbrăcat 
elegant. Cravata galbenă se strâmbase și-i atârna până la 
poalele hainei lungi. 

— Ce faci aici, huliganule? se răsti Albu la el. 


— Nimic, se proţăpi tânărul mai bine pe picioare și dădu să se 
smucească. 

Albu îi cârpi o palmă zdravănă. Tânărul duse mâna la falca 
înroșită. De uimire rămase mut. Albu îi întoarse spatele. 

— Haidem, făcu el. 

— De ce nu-l arestezi? întrebă, mirat, Bărbuţ. 

— Nu vezi? e un copil. Taică-su are tipografie pe Eminescu. N- 
are niciun rost să mă pun rău cu el. 

Cotiră într-o stradă prost luminată, strimtă, cu clădiri înalte, 
cenușii. 

— Aici e locul potrivit să dai cuiva una în cap, mormăi Bărbuţ. 

— Da, foarte potrivit. Uite, am ajuns. 

Intrară într-o curte mare, pietruită, plină cu murdării. Din 
subsolul sărăcăcios luminat al unei clădiri joase, răzbăteau 
zvonuri de râs și o muzică languroasă, punctată de răpăituri de 
tobă. Bărbuţ părea că se codește să intre, dar Albu îl luă de brat. 

— Hai, vino. 

Coborâră câteva trepte într-un coridor unde mirosea a 
mâncare, a parfum, a fum de ţigară. 

— După toată osteneala de azi, numai asta mai îmi lipsea, 
spuse Bărbuţ, dar Albu nu-l auzi. 

în localul cu tavanul foarte scund, mesele erau rânduite pe 
lângă pereţii igrasioși, acoperiţi cu desene reprezentând păduri 
de palmieri, negri îmbrăcaţi în fracuri albe care suflau în niște 
instrumente necunoscute, femei goale cu picioarele lungi și o 
ploaie de note muzicale. Bărbuţ se sfia să privească împrejur; se 
temea să nu-l vadă vreun cunoscut, sau cineva de la judeţeană. 

— Salut, făcu Albu către o masă la care, între două femei, 
stătea un om uscăţiv, cu părul rar, negru, lipit în creștetul 
capului și despărţit la mijloc printr-o cărare roză, lată de un 
deget. 

Lui Bărbuţ i se păru că-l știe de undeva. De aceea își roti 
ostentativ privirile de jur-împrejur, ca un om care se află pentru 
prima oară aici și acum cântărește toate cu dispreţ și 
curiozitate. 

— E lovanovici, directorul fabricii de zahăr, șopti Albu. Un 
băiat foarte de treabă. 


Patronul, un individ înalt, încă tânăr, cu o cravată argintie și 
garoafă albă la rever, se apropie de ei în grabă. După mișcări, 
părea un dansator de profesie. 

— Vă salut, vă salut, domnule șef... O masă? Unde doriţi? 

— Lângă muzică, spuse Albu. 

— Da. Foarte bine. Imediat. Făcu semn unui chelner, apoi se 
aplecă la urechea lui Albu: Avem niște numere colosale astăzi. 
Cântă Cheo Morejon... Ceva senzaţional. Mai așteptați pe 
cineva? 

— Nu, făcu repede Bărbuţ. Pe nimeni. 

în clipa aceea sosi și chelnerul purtând o masă deasupra 
capului. Bărbuţ nici nu observă când le aduse farfurii. Și-o trase 
pe a lui mai aproape și se miră că era caldă. Un picolo mărunt și 
tăcut apropie de masă o vadră argintie, de unde răsăreau 
capete de sticle și de sifoane. 

— Ce iei înainte? întrebă Albu. Ceva... cosmopolit? Whisky? 

— Nu, răspunse Bărbuţ. Zâmbetul batjocoritor al lui Albu îl 
enervă. 

După ce-și tăie friptura în bucățele mărunte, privi în sală. Din 
tavan atârnau încolăcite serpentine multicolore. Ondulau ca 
niște șerpi, legănate de palele unui ventilator agăţat sus, într-un 
colţ. 

Bărbuţ nu fusese niciodată într-un asemenea local. Simţi o 
ușoară undă de invidie văzându-l pe Albu în largul lui, pe buze 
cu un surâs satisfăcut, șiret. De la un timp încoace, lui Bărbuț i 
se părea tot mai des că șeful poliţiei își bate joc de el. 

— Hai să bem, îl îndemnă Albu. Am poftă să petrec, să mă 
pilesc. 

Goliră paharele. Picolul se grăbi să le umple din nou. Vinul 
amărui, cu un iz ciudat de frunză de nuc, i se revărsa lui Bărbuţ 
în vine. Râse zgomotos, ca să pară vesel. 

— ţi place? îl iscodi Albu. Practică asta mai des și o să te 
scutească de o serie întreagă de frământări tâmpești. Hai noroc 
și la mulţi ani! 

Bărbuţ ridică paharul cu un gest larg. 

— Așa te vreau, dragă, îi râse Albu în faţă. Vezi, meseria asta 
a mea te învaţă multe. Și acum, să trăiești! 

Alături, la o masă pătrată, șchioapă, căreia chelnerul îi 
înţepenise piciorul mai scurt cu niște bancnote de douăzeci de 


lei împăturite, o femeie cu părul blond, oxigenat, plângea încet, 
în timp ce bărbatul de lângă ea o privea calm și plictisit. Ea îl 
pândea printre degetele răsfirate cu care își acoperea obrazul 
vopsit. 

— Eşti un porc... Eşti un porc... Sunt supărată pe tine. 

— Taci, nu te da în spectacol. 

— Burghezia putredă, scrâșni Bărbuţ. 

Albu nu-i dădu nicio importanţă; era ocupat cu friptura. 

Tot felul de fraze se întretăiau, zburau de la o masă la alta, 
ajungând la ei într-un zvon nelămurit. 

— Era să ne agaţe. Noroc de Popa că a avut pistol. 

— Se caută sarea dincolo? 

— O-ho-ho... Și încă cum... Și ţigările. Pentru o sută de 
„Carpaţi”... 

— Eşti un porc și nu te mai iubesc... 

Deodată, luminile se stinseră, o rază violetă se legănă pe 
parchetul lăsat liber pentru dans. Patronul făcu în dreapta și în 
stânga câteva reverenţe rapide ca un acrobat de circ. 

— Doamnelor și domnilor... Bună seara, bună seara... 
Urmează senzaţia serii. Marele boxer din Chile, Cheo Morejon, 
ne va cânta un șlagăr la modă. Pian... 

Din câteva părţi răpăiră aplauze stinghere. Apăru un negru 
solid, cu o mutră tristă, îmbrăcat, ca și negrii zugrăviți pe pereţii 
localului, într-un costum alb, să-i scoată și mai mult în evidenţă 
culoarea pielii. Făcu un semn spre saxofonist, un tinerel bondoc, 
care era și șeful renumitei orchestre, Tom Tom, apoi zâmbi și 
începu să cânte cu voce guturală, ciocnind una de alta două 
bucăţi de lemn: 

— Amor, amor, amor... 

Bărbuţ închise pleoapele. ÎI învălui o mulţime de gânduri de 
care îi era rușine. Albu îi trase cu ochiul: 

— Cântă bine cioara. 

Discuţiile continuau, la început mai încet, pe urmă tot mai 
tare. 

— Îmi faci rost de niște aspirine? 

— Cât? 

— Vreo zece mii. 

— Mult. 


— Nu mai are curajul să sară de pe trambulină... Aţi auzit? 
Gigi n-o să mai sară niciodată. 

— Eşti un porc... un porc mic și nu te pot suferi. 

— Taci, ţi-am spus! 

— Am și lame. Oțel suedez. Un geamantan întreg. 

La intrare apăru un grup de tineri. Incepură să comande 
zgomotos: 

— O masă. Hei, patron... Hei, loșca... 

Negrul cin ta cu ochii închiși: 

— Amor, amor, amor... 

La o masă îndepărtată se sculă un om înalt, cu părul mare, 
alb, căzându-i în șuviţe lungi pe frunte. Gesticula cu paharul pe 
care-l ţinea în mână și se clătina, roșu la față. Deodată, răcni din 
toate puterile: 

— Românește, să cânte românește... Ceilalţi de la masă îl 
traseră înapoi pe scaun. Românește! Urlă el. Să cânte 
românește!... 

îl podidiră lacrimile. 

Cheo Morejon deschise ochii mari și privi mirat în toate părţile. 
Tom Tom termină cântecul cu o improvizație, apoi, temându-se 
de scandal, începu repede altul: „Ecateri-no, vedea-te-aș mo- 
artă”. 

— Nu, zbieră bătrânul... Nu asta... Să cânţi după mine: „La noi 
sunt codri verzi de brad...” auziţi, mă!... De brad!... Codri verzi 
de brad!... și câmpuri de mătase, mă!... 

— Stai jos! zbieră unul de la o masă vecină, un om slab, cu 
ochelari și cu faţa asudată. 

— Nu stau... La noi sunt codri verzi... 

— Te privește personal... Să vină patronul... loșca!... Unde 
ești, loșca?... 

— Ce vrea dobitocul ăsta? 

— Dolari? 

— Nu. Cucurigu... 

— Bun. Te găsesc mâine. 

— Să vină patronul!... 

— Amor, amor, amor... începu să cânte boxerul din nou. 

— Auzi? Să cânţi: „Deşteaptă-te, române”... Şi clătinând 
ameninţător pumnul, bătrânul căută după o sticlă de sifon. 

— Așa, așa, trăiască Ardealul! strigă cineva. 


Bărbuţ recunoscu glasul lui Moga. 

— La dracu, și ăsta-i aici. 

— Am o mie de becuri. 

— Sare? 

— Amor, amor, amor... 

— Hai să mergem, îi șopti Bărbuţ lui Albu. N-avem ce căuta 
aici. 

— Vai de capul tău, făcu Albu nemulțumit. Ești fricos ca o 
babă. 

— Vino îndată, zbieră Bărbuţ. E o rușine să stai aici! Auzi?! 

Se ridică și porni cu pași siguri spre ieșire. Albu îl înjură încet și 
se luă după el, petrecut de închinăciunile adânci ale patronului. 

— Amor, amor, amor... 

Undeva la o masă explodă un sifon. 

— Asemenea locuri frecventezi tu? se încruntă Bărbuţ. Mă mir 
cum de nu-ţi crapă obrazul. Apoi continuă mai mult pentru sine: 
O să măturăm noi curând de tot gunoiul ăsta de profitori. Curve, 
șovinism, afaceri... Ai plătit? 

— Vezi-ţi de treabă, ocoli Albu întrebarea cu un aer vinovat. 

Mergeau tăcuţi, supăraţi unul pe altul. Bărbuţ respira adânc, 
vrând parcă să-și curețe plămânii de tot gunoiul din tavernă. 
Albu se gândea la Clara. Oare ei nu i-ar place aici?... Ar trebui s- 
o invite. Că, în fond, o singură dată trăiește omul. Îi veniră în 
minte dulapurile-clasoare de la F.T.W., cele trei perechi de 
mânecuţe și se cutremură. 

— Ce ai? îl întrebă mirat Bărbuţ. 

— Nimic. Mi-am stricat seara. Hai să mergem pe mal, Petre. 
Nu mi-e somn azi. 

— Nici mie, mărturisi Bărbuţ. Îi făcuse plăcere faptul că 
celălalt îi spusese pe numele mic. Mi-a pierit și oboseala. 

își aminti iar de nevastă-sa. Desigur e tot lângă plită și 
păzește focul. Mama ei de viaţă! 

Se așezară pe o bancă în parc. 

— Tu ai ceva pe suflet, Petre, spuse deodată Albu. Așa-i? 

— Nu „n-am nimic. 

Dar se dădu mai aproape de Albu. 

— Mâine am iar o ședință la fabrică. 

— Pe chestia mașinilor? 


— Da. Să fiu al naibii dacă-l înţeleg pe Wollman ăsta, în 
definitiv, de ce se opune? Doar el ar profita primul. Cel puţin 
temporar, și râse cu subiînţeles. _ 

— Wollman n-o să fie de acord niciodată, zise Albu. Işi aprinse 
o ţigară și, la lumina măruntă, pâlpâitoare a chibritului, Bărbuț îl 
privi cu mirare. 

— De unde știi? 

— Mai aflu și eu câte ceva, dădu Albu din umeri, evaziv. 

— Atunci o s-o păţească, soarele lui de baron! îl bag la sabotaj 
economic. 

— O să iasă de acolo. 

— Dar o să-l coste scump. 

— Eşti nebun?!... spuse Albu gros, ameninţător. 

— Ce-i cu tine? întrebă speriat Bărbuţ. Ce-s vorbele astea? 

— Ce-s vorbele astea... îl îngână Albu și deodată se înfurie: 
Ce-s tâmpeniile pe care le debitezi tu! Ori crezi că ai de-a face 
cu Horvath! Mai dă-o dracului! Ești membru în biroul judeţean! 
Gândește-te puţin! 

— Mi se pare că ești beat, spuse Bărbuţ liniștit. 

— Poate că sunt beat. Prefer să fiu beat, decât să fiu tâmpit. 
Beţia trece. De ce să te cerţi cu Wollman? Deocamdată... 

De pe o bancă alăturată se auzeau șoaptele a doi tineri: se 
ţineau în braţe, se sărutau și-și vorbeau tot timpul, ochi în ochi. 

— Nu vrei să discuţi întâi cu Wollman? întrebă pe neașteptate 
Albu. 

— Cu Wollman?... Cum să ajung la el? Se miră Bărbuţ mai 
mult pentru sine, apoi tresări şi-l scutură pe Albu de umăr: Ce 
înseamnă asta?... N-auzi... ce-nseamnă asta!? 

— Asta nu înseamnă nimic, făcu Albu și se degajă. Dacă vrei 
să vorbeşti cu el, îţi aranjez eu întâlnirea. Tăcu o clipă. Apoi 
adăugă ironic: Tu ai un mare dar de convingere. Discuţi cu el 
despre montarea ringurilor. Poate îl lămurești... La urma urmei, 
ai spus-o și tu, e spre binele lui... și al nostru... Cel puţin o să știi 
ce ai de făcut. Dacă e de acord, vorbești într-un fel, dacă nu, 
într-alt fel. Nu-i așa? 

Un timp, Bărbuţ rămase tăcut. „De unde să știi ce-i în capul 
ăstuia?” Dar Albu îl avea la mână. Nu era nicio ieșire: trebuia să 
primească. Intrebă: 

— Atunci, mă anunţi tu?... 


— Da. 

— Eşti în legătură cu Wollman? 

— Da’ de unde, râse Albu. De unde-ţi vin idei de astea? 

Tăcură iar. Din apropiere se auzea susurul lin al Mureșului. 

— Vezi, Petre, nu-s toate așa de încurcate cum par... 

Bărbuţ suspină. După un timp, spuse: 

— Dracu' știe. Hai să mergem să ne culcăm. Pe mine mă 
așteaptă nevasta. 

Mergând spre casă, după ce se despărţi de Albu, se simţi 
biruit de legătura asta ciudată a lui Albu cu Wollman și de alte 
lucruri pe care numai le bănuia. Ar fi vrut ca a doua zi să 
meargă la un birou modest, unde să claseze acte, sau să se 
întoarcă la uzina electrică, la tabla de comandă, și acasă, 
undeva în două odăiţe la marginea orașului, să-l aștepte cinci 
copii gălăgioși. 

O clipă îi veni să fugă, să gonească spre casă. Dar apoi își 
aminti că-i trecuse somnul: îi era groază să se întindă în pat, să 
asculte întrebările nevesti-sii și să se gândească la toate 
încurcăturile astea. Ea, desigur, l-ar întreba ce are, ar căuta să-l 
mângâie, să-l liniștească. La ce bun? 

Cerul era senin, dinspre Mureș începuse să bată un vânt rece. 
Mai bine se duce la județeană. Tot mai are o mulţime de hârtii 
de rezolvat și poate așa să treacă noaptea mai ușor. li părea rău 
că se dusese la Albu: îi era grozav de teamă de întâlnirea de 
mâine cu Wollman. 

Mergea repede, privind în lungul străzilor pustii. Era singur. 
Orașul părea încremenit într-o tăcere grea, nefirească. Coti spre 
judeţeană. 

Oamenii de la pază îl priviră miraţi, cu admiraţie. 

— Noroc, îi salută pripit. Mai am puţină treabă. Portarul îi 
întinse cheile camerei. Urcă fără zgomot treptele de marmură 
acoperite cu preșuri. Intră în biroul lui și se așeză într-un fotoliu. 
În încăpere era un aer închis, cu miros acrişor de fum stătut. Se 
ridică, se duse la fereastră și o deschise larg. Răcoarea nopţii îi 
mângâie fruntea. Dintr-o dată îl înecă o disperare de mult 
cunoscută, senzaţia apăsătoare că nu poate scăpa dintre patru 
pereţi. 

„Dumnezeule, gândi el, aș vrea să lucrez liniștit, din toată 
inima. De ce căile astea ocolite, murdare și nicio ieșire nicăieri?” 


îl cuprinse o ură grea împotriva lui Horvath, apoi împotriva lui 
Albu. Invidia, brutalitatea, nepăsarea șefului poliţiei. Acesta 
avea siguranţa omului care nu trebuie să se teamă de nimeni. 

Pe Bărbuţ îl durea capul, ochii îi ardeau și, deodată, își dădu 
seama că era frig, întocmai ca atunci... încercă disperat, cu 
neputința omului slab, să se împotrivească gândurilor. Se duse 
încet până la birou, și se înfundă în fotoliu. Tâmplele îi vuiau. 
Acum îi era totuna: trecutul îl copleșea. 

4 

„în 1936, la F.T.W. Se hotărâse o grevă de protest împotriva 
concedierii unor muncitori. În sala cinematografului Savoy, la o 
adunare a sindicatelor galbene, secretarul partidului social- 
democrat, Molnar, condamnă deschis ideea grevei, vorbind 
foarte pornit împotriva agitatorilor care duc o activitate 
subversivă, antimuncitorească, chiar în momentul în care 
sindicatul desfășoară tratative cu baronul pentru o serie de 
revendicări economice. 

Totuși greva izbucni. Baronul era plecat în Anglia, direcţia, 
zăpăcită, nu știa ce să facă. Trimise prin cablu câteva telegrame 
la Manchester, dar Wollman nu mai era acolo, sau nu voia să 
răspundă. Precup se internă în spital, iar lucrurile își urmară 
cursul lor. O mulţime de muncitori social-democraţi, în frunte cu 
Breban, au participat la grevă, cu riscul de a fi excluși din partid. 

Bărbuţ lucra ca electrician la Uzinele Electrice Comunale. Era 
un om liniștit, cu greutate. Oricând se iveau neînţelegeri cu 
primăria, era din oficiu delegatul uzinei. Muncitorii știau că 
fusese în '18 în Gărzile Roșii și de aceea vorbeau cu el deschis. 

Și între cei șaisprezece muncitori de la uzinele electrice era 
fierbere. De trei luni lucrau aici doi electricieni veniţi de la 
Ploiești: lonescu și Drăghici. Erau oameni tăcuți, prietenoși și 
cinstiţi. Drăghici știa pe dinafară „împărat și proletar” și 
„Manifestul comunist”. Uneori, seara după terminarea lucrului, 
se duceau cu unul sau cu altul la „Șarpele de aur” ca să stea de 
vorbă. Bărbuț îi bănuia că ar fi comuniști, dar nu suflă o vorbă și 
mergea și el din ce în ce mai des la întâlnirile de la „Șarpele de 
aur”. Aici, la un pahar de vin, vorbeau despre lucruri obișnuite: 
despre războiul din Spania, despre Hitler și nu rareori despre 
Rusia. 


în ziua când se declară greva la F.T.W., Bărbuţ se dusese cu 
maică-sa la Asigurările Sociale să-i facă rost de ochelari și veni 
mai târziu la uzină. Găsi muncitorii adunaţi lângă dinamuri. Erau 
și câţiva electricieni de traseu. Veniseră de la lucru și Drăghici îi 
oprise acolo. lonescu vorbea, urcat pe o lădiţă de metal: 

— Asta-i tovarăși. E vorba de oameni ca noi, cu copii, cu 
familie. De ce să-i dea afară? Pentru că în clipa de faţă paie a fi 
o scădere la bursa acţiunilor de textile? Suntem puși să muncim 
ca niște vite, din răsputeri, pentru ca în clipa când pe cerul 
sistemului capitalist se arată un nor, să fim aruncaţi pe drumuri. 

— Asta-i curată porcărie! strigă un tinerel sașiu cu mustăți 
rare și foarte lungi, care lucra la dinamuri. 

— Și încă ceva, urmă Ionescu. Dacă greviștii de la F.T.W. Sunt 
lăsaţi singuri, dacă noi, fraţii lor, îi lăsăm să ducă lupta singuri, o 
să fie învinși. 

— Apoi să-i ajutăm atunci, vorbi un traseist. Să-i ajutăm. 

— Bine, dar cum? îl întrebă Drăghici, ridicându-se pe vârfuri 
să-l vadă mai bine. 

Traseistul nu răspunse. 

— E limpede, interveni lonescu. Noi suntem aici șaisprezece 
oameni. Dacă ne solidarizăm toţi cu cei de la F.T.W., orașul 
rămâne fără lumină. Asta-i. 

lonescu se dădu jos de pe ladă. 

— Ce zici, mă? îl iscodi pe Bărbuţ tinerelul sașiu. 

— Are dreptate, spuse el. Așa trebuie să facem. 

— Şi pe urmă ne dă afară și rămânem pe drumuri. Ne pierdem 
pâinea. 

— Dar dacă te-ar concedia pe tine, se repezi Bărbuţ, ce ai zice 
să te părăsească toată lumea? 

— Așa-i. La dracu' cu fricoșii, făcu bătăios tinerelul. 

— Atunci? strigă lonescu. 

— Să fie grevă! 

Și seara, orașul rămase în întuneric. Patrulele din regimentul 
93 infanterie colindară toată noaptea străzile cufundate în 
beznă. 

Muncitorii de la uzina electrică își aduseseră de acasă lămpi 
de petrol și stăteau fumând în sala dinamurilor. 


— Cam așa vine treaba, vorbea Drăghici. Până când muncitorii 
sunt uniţi, sunt tari. De aceea încearcă unii să spargă unitatea 
asta. 

Au sporovăit așa multă vreme. Bărbuţ își aducea aminte de 
serile din tranșeele de lângă Gyor. Vorbeau și atunci multe, 
credeau în viitor, dar au venit armatele și gărzile albe ale lui 
Horthy, iar revoluţia a căzut. De multe ori i se părea și lui că 
uitase vremurile acelea, dar uneori, auzind cuvintele obișnuite, 
simple, despre solidaritatea clasei muncitoare, se revedea în 
uniforma răpănoasă, plină de noroi întărit, cu steaua roșie la 
capelă. 

Direcţia F.T.W. Îi trimise lui Wollman încă o telegramă 
disperată și în aceeași noapte sosi răspunsul: 

„Situaţia e de competenţa autorităţilor de stat. Wollman”. 

La prefectura poliţiei zbârnâiau telefoanele. Vorbiră cu 
ministrul de interne, cu senatorul Dragoman și ordinul veni 
repede: să fie imediat arestaţi ațâțătorii în solda Moscovei. 

Primul drum, camioanele prefecturii de poliţie l-au făcut la 
uzina electrică. Poliţiștii, comandaţi de comisarul Buzatu, au 
înconjurat uzina și au arestat toţi muncitorii; l-au lăsat acolo 
numai pe maistrul electrician Tapoș, să pornească dinamurile. 

Când au ajuns în curtea prefecturii, soseau tocmai camioanele 
cu arestaţii de la F.T.W. l-au îngrămădit pe toţi într-o sală mare, 
pardosită cu ciment. 

A doua zi, după masă, au început interogatoriile. 

Lui Bărbuţ i-a venit rândul abia spre miezul nopţii. Așteptând 
pe coridor, văzu cum îl scoteau târâș pe Drăghici cu faţa vânătă 
și cu fruntea mânjită de sânge. Tresări. Drăghici îi zâmbi 
încurajator și îi arătă pumnul strâns. 

Biroul în care îl îmbrânciră era mare, cu mobile puţine, dar cu 
covor pe jos și cu o scuipătoare într-un colț. Avea numai două 
uși: una pe care intraseră și a doua care dădea în coridorul 
dinspre curtea clădirii. „Probabil că aici înăuntru se fac 
cercetările”. Covorul era curat, cu franjuri pieptănațţi. Asta îl mai 
linişti. 

La masă şedea Varta, prefectul poliției, un om slab, cu părul 
încărunţit la tâmple și pungi negre sub ochi. La stânga lui 
stăteau în picioare Buzatu, dezbrăcat în cămașă, și un alt 


comisar în uniformă neagră, cu fireturi albe, descheiat la gât. 
Toţi trei erau asudaţi și respirau greu. 

— Numele? 

— Bărbuţ Petre, muncitor electrician la... 

— Nu te-am întrebat unde muncești! zbieră Buzatu. 

Se lăsă o tăcere de câteva clipe. 

— Dumneavoastră aţi fost instigaţi la grevă, spuse încet 
prefectul. Nu-i așa, Bărbuţ? 

Bărbuţ tăcea. 

— De ce nu răspunzi? 

— Nu știu ce înseamnă cuvântul instigaţie, domnule prefect. 

— Ahaa! rânji Buzatu. Şi ăsta face pe prostul. 

— De ce aţi declarat grevă, Bărbuţ? 

— Nu știu, domnule prefect. Eu sunt un simplu... 

— Uite ce e, Bărbuţ, urmă prefectul, cu aceeași voce joasă, 
obosită, cu care începuse. Dumneata pari un om deștept. Să știi 
că suntem necruţători cu comuniștii. Preferi să treci drept unul 
de-al lor? 

— Nu, domnule prefect. 

— Atunci spune-ne cine i-a instigat pe muncitori la grevă. Doar 
orice efect are o cauză, și-i zâmbi prietenos. 

Bărbuț tăcu iarăși. 

— Aştept, Bărbuţ. 

— Nu ştiu, domnule prefect. 

— Duceţi-l dincolo, arătă Varta spre o a treia ușă, mascată, pe 
care Bărbuț n-o văzuse până atunci. 

Cei doi comisari îl înhăţară de brațe şi-l împinseră într-un 
cabinet alăturat, fără mobilă, pe jos cu ciment cărămiziu și cu o 
singură fereastră cu geamurile văruite. 

— Ai zece minute să te gândești, boule, spuse Buzatu, şi-l 
îmbrânci în zid. 

Bărbuț rămase singur. Abia în clipa aceea își dădu seama cât îi 
era de frică. Își auzea bătăile inimii: răsunau înăbușit, ca 
înfășurate într-o cârpă. Încercă să și le numere, apoi simţi un gol 
în stomac și își aduse aminte că nu mâncase de vreo două zile. 
De dincolo, din camera alăturată, se auzi țărâitul insistent al 
telefonului, pe urmă vocea prefectului: 

— Da, eu. Aa, să trăiţi, domnule ministru, am onoarea să vă 
salut... Se poate să nu fi citit?... Tripla alianţă economică între 


Italia, Austria și Ungaria... Da, știu. Azi a iscălit Mussolini... Nu, 
aici nu prea avem presă străină... Cum, așa au pus problema? 
Din cauza asta am rămas noi pe dinafară?... Da, sigur, fac 
cercetări, domnule ministru... Am să rezolv, fiţi fără grijă... Cu 
metodele obișnuite... Nu, nu merită. Am onoarea să vă salut. 

Se auzi păcănitul receptorului pus în furcă, apoi vocea 
prefectului: 

— Aduceţi-l. Ajunge. 

îl traseră din nou în faţa biroului și Buzatu îi răcni în ureche: 

— Spune, mă, cine v-a aţâţat la grevă? 

— Nu știu. 

în clipa următoare, primi dintr-o parte o lovitură puternică în 
bărbie. Un cerc roșu îi jucă câteva clipe înaintea ochilor și din 
spate auzi strigătul comisarului: 

— Scuipătoarea! Scuipătoarea! Nu vezi că scuipă pe covor? 

Bărbuţ scuipă mașinal, ca la dentist, apoi, la o nouă lovitură, 
în bărbie, ochii i se înceţoșară de durere; își mușcase limba. 

Prefectul stătea la fereastră și privea afară. 

— Nu vorbeşti?! răcni iarăși Buzatu și, fără să aștepte 
răspunsul, îl plesni peste gură cu dosul palmei. 

— Nu mai scuipa, dobitocule, spuse celălalt comisar, apoi îl 
lovi cu piciorul în fund. 

Prefectul se întoarse spre el: 

— Staţi o clipă! se apropie de Bărbuţ: Dă-o dracului, Bărbuţ, 
dumneata ești om în toată firea: la ce bun toate astea? Noi 
aflăm oricum instigatorii. S-ar putea să ni-i spui dumneata. S-ar 
putea să nu ni-i spui. Atunci o să mai interogăm cinci oameni. Şi 
încă cinci. Unul din ei tot o să vorbească. Dumneata te 
dovedești lipsit de simţul camaraderiei muncitorești. De ce să 
nu le eviţi colegilor dumitale o suferinţă inutilă? 

Lui Bărbuţ îi dădură lacrimile în ochi. Abia acum începea să se 
simtă umilit, înjosit. O durere îi înjunghie capul și se temu că are 
să plângă în faţa acestor brute. 

Prefectul se duse din nou la fereastră. Comisarii se repeziră 
peste Bărbuț. _ 

Se trezi mai târziu, rezemat de perete. li udau faţa cu o cârpă 
înmuiată în apă. Prefectul stătea aplecat spre el: 


— Eşti un erou, Bărbuţ. Te-ai purtat vitejește. Pe neașteptate, 
îi întinse mâna: Te admir. Fumezi? Nu, acum nu ti-ar face bine. 
Văd că te-ai rănit la gingie. 

îi dădu un pahar de apă. 

— Erau lonescu și Drăghici, nu-i așa? Au venit de la Ploiești, 
trimiși de comuniștii de acolo. Vezi că știm totul? 

Bărbuţ tăcea. Era obosit, grozav de obosit. Odaia se învârtea 
cu el, capul prefectului i se păru nemăsurat de mare. 

Se trezi într-un pat tare, acoperit cu o pătură aspră, 
militărească. Nu știa cât timp trecuse, trupul îi ardea. Aţipi și se 
deșteptă din nou, simțindu-se privit de prefect și de cei doi 
comisari. 

— lonescu și Drăghici au fost? întrebă Buzatu. Pe pumnul lui 
ridicat lucea stins un box. 

Pe Bărbuţ îl dureau toate mădularele. Era ameţit și i se părea 
că patul se scutură cu el. 

— Ei au fost? 

Boxul îi sfâșie buza de jos și bărbia. 

— Ei, îngăimă cu gura plină de sânge. 

Apoi prefectul spuse încet: 

— Bun, dragă, acum n-o să te mai tulbure nimeni. 

A stat câteva zile în spital. Pe urmă, la un nou interogatoriu, |- 
au silit să semneze o declaraţie. S-a mai împotrivit puţin, de 
formă. La ce bun să nege, oricum știau totul. 

A urmat procesul de la Timișoara și un an de închisoare. S-a 
întors slab, cu o tuse cronică și dezgustat de toate. L-au reprimit 
la uzina electrică. O vreme îi era greu să adoarmă și dimineaţa 
se trezea cu trupul scăldat de sudoare. In vis îl urmăreau feţele 
judecătorilor militari, ale celor din închisoare. Despre lonescu și 
Drăghici aflase că erau la Doftana pe opt ani de zile. 

De atunci a început să se ferească de oameni. Umbla după 
cărţi pe la biblioteca comunală. Căuta literatură marxistă, dar nu 
erau decât niște broșuri de Kautsky și de Bogdanov din 
biblioteca socială. 

Viaţa trecea liniștită și până în '38 nu se întâmplă nimic 
deosebit. Atunci începură să umble zvonuri între muncitori că 
cei de la Camera de muncă s-ar fi înţeles cu baronul și trădează 
interesele muncitorilor, că o să vină o nouă criză, că, dacă iau 
legionarii puterea, baronul o să dea faliment. 


Pe ziduri apăreau manifeste trase la șapirograf. 

Muncitorii de la uzină, care îl știau pe Bărbuţ ilegalist, căutară 
să-l atragă iar în acţiune. Era gata să primească, când l-au 
chemat la prefectura de poliţie. 

Noul prefect era un colonel încă tânăr, masiv și roșu la faţă, 
care îl luă în primire rece, brutal: 

— Dumneata ai fost în gărzile bolșevice? 

— Da, domnule prefect, bâigui Bărbuţ. 

— Bun. Și ai fost condamnat la un an de zile pentru instigaţie 
la grevă? 

— Pentru participare, domnule prefect. 

— Taci. Acum eu vorbesc. Dumneata ești un om deștept. Ştii 
de ce ai fost condamnat numai la un an? 

— Știu, domnule prefect. 

— Ne spui cine se adună, când și unde. Dumneata ești un bun 
român, un element de mare valoare, ţara așteaptă multe de la 
dumneata. Îmi pare bine că am avut ocazia să ne cunoaștem. 
Iscălește foaia asta. 

La început, după ce au fost arestaţi organizatorii mișcării din 
oraș, în frunte cu Horvath de la F.T.W., Bărbuţ s-a temut ca nu 
cumva să i se ceară să facă cine știe ce. Dar l-au lăsat în pace și 
nu l-a revăzut pe prefect decât de departe, la paradă, când, 
după ce se distinsese în luptele de la Sevastopol, acesta a fost 
avansat general. lonescu și Drăghici au murit striviţi sub zidurile 
Doftanei. 

Bărbuţ ajunse maistru electrician. Era prețuit de muncitori 
pentru căldura cu care îi îmbărbăta să aștepte zile mai bune, 
pentru dârzenia cu care le apăra interesele în conflictele cu 
primăria, într-o perioadă când curţile marţiale lucrau fără 
întrerupere și pentru o nimica toată erai condamnat ca bolșevic. 

Pe urmă veniră zile grele, bombardamentele, când Bărbuţ 
trebui să stea și să păzească uzina, în timp ce orașul vuia de 
bubuiturile dese ale antiaerianei. 

Bărbuţ se scârbise adânc de război. Doi fraţi îi căzuseră la 
Stalingrad, iar al treilea, un ceasornicar, se întorsese de pe front 
tuberculos. Când a auzit de actul de la 23 August, s-a gândit să 
se retragă la Radna; pe urmă, socotind că e mai cuminte să 
vadă întâi care e situaţia, se întoarse la Arad și luă legătura cu 
Farcaș și cu Suru. Probabil că arhivele poliţiei fuseseră distruse 


și, oricum, cine o să mai găsească hârtioarele acelea? La 
mitingul din fața primăriei îl întâlni și pe Horvath și, spre marea 
lui bucurie, constată că Suru îl apreciază foarte mult. In zilele pe 
care le petrecu în beciul din Cetate, medită foarte mult asupra 
vieţii lui. Ajunse la concluzia că prin câte trecuse și-a 
răscumpărat pe deplin păcatele. 

leșind din Cetate, nici nu s-a mirat că a fost ales în comitetul 
judeţean. Lucra și ziua și noaptea și, uneori, i se părea că abia 
începe să trăiască. 

Pe urmă, Albu fu numit comisar activ la Siguranţă și se 
evidenţie descoperind firul unui sabotaj la gară. In scurt timp 
stârpi toate bandele care terorizau cartierele mărginașe. Bărbuţ 
se purtă prietenos cu el, până ce îl văzu la bufet împreună cu 
Buzatu. De atunci începu să se teamă. În primele luni, Albu era 
foarte respectuos cu el, îi spunea dumneavoastră și îl lăsa să 
treacă cel dintâi pe ușă. Apoi într-o zi spuse dumneata și peste 
puţin timp începu să-l tutuiască. 

într-o luni dimineaţă, Albu intră neanunţat în biroul lui Bărbuţ. 
Afară așteptau o mulţime de oameni. Bărbuţ spuse grăbit: 

— E o problemă importantă, tovarășe? Sunt îngrozitor de 
ocupat. _ 

— Şi încă ce problemă! plescăi din buză Albu. In legătură cu 
un membru al biroului judeţean. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bărbuț, nervos. 

— Am dat, din întâmplare, peste niște hârțoage de-ale 
Siguranţei. Între ele e un dosar pe care e scris numele tău. 

Bărbuţ se făcu alb ca peretele. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Aproape nimic, rânji Albu. E un dosar subţirel. O declaraţie 
din '36. Asta a costat viaţa a doi tovarăși. Şi încă una, din '38. 
Pentru asta s-au prăpădit vreo cinci la Râbnița. Asta-i tot. 

Mâinile lui Bărbuţ se chirciră pe tăblia biroului: îl privi o clipă 
fix pe Albu cu ochi mari, ieșiți din orbite, apoi își lăsă capul pe 
birou. 

— Ei drace, dar nu te demonta. Așa, îl îmbărbătă Albu și se 
întinse să-l bată pe umăr. Nu sunt decât niște bucățele de 
hârtie. Gândește-te ce noroc ai avut că nu le-a găsit șeful 
Siguranţei. Doar îl știi pe Turcuș... Un om vechi, plin de pete, 


gata oricând să se reabiliteze pe spinarea noastră. El s-ar fi 
bucurat tare mult dacă ar fi dat peste declaraţiile tale. 

O clipă lui Bărbuţ i se spălăci totul în față. Şi chipul grav al lui 
Albu. 

— O să-l schimb. O să te pun în locul lui. 

— Imi place, Bărbuţ, că mergi drept la ţintă, zâmbi Albu. Asta 
e bine pentru toată lumea. Și pentru mine și pentru tine. 

— Și hârtiile acelea? întrebă aproape șoptit Bărbuţ. 

— Când faci propunerea? 

Bărbuţ se foi neliniștit în scaun. 

— Dar pe ce motiv să cer schimbarea lui Turcuș? 

— Pe ce motiv? E manist! Ştie toată lumea. De ce tărăgănează 
de un an cercetările în asasinatul învățătorului ungur de la Ineu? 

— Şi hârtiile? 

— O să le înrămez, făcu Albu și râse la început încet, apoi tot 
mai tare. 

Afară, zorile se ridicau cenușii, înecând orașul într-o lumină 
lăptoasă. Bărbuţ era tot în biroul lui de la judeţeană. Oftă, apoi 
se uită la ceas: era ora cinci. Se duse la telefon, formă un număr 
și aşteptă neliniștit țârâitul. 

— Cine-i? mormăi o voce groasă, somnoroasă. 

— Eu, Bărbuţ. Spune, Albule, ai ars hârtiile acelea? Întâi nu 
auzi niciun răspuns, pe urmă Albu urlă în receptor: 

— Și pentru asta m-ai trezit la cinci dimineaţa? Dobitocule! 

CAPITOLUL XI 

1 

După două ore de așteptare zadarnică, Simon se ridică în 
picioare și spuse supărat: 

— Nu mai aștept niciun minut... Acum am pierdut și masa. Nu 
de aceea spun, dar nu-i frumos ce face tovarășul Bărbuţ. Ar fi 
putut să ne dea un telefon, să nu stăm să-l așteptăm ca evreii 
pe Mesia. Nu vreau să fac nicio comparaţie între Bărbuţ și 
Molnar al nostru, dar nu-mi amintesc ca secretarul nostru să fi 
întârziat vreodată de la o ședință... 

își trase răsuflarea ca să poată continua, dar Horvath îl opri cu 
un gest. 

— Așa-i, tovarășe Simon. 


Îi era ciudă că trebuie să-i dea dreptate, dar n-avea încotro. 
Într-adevăr, Bărbuţ ar fi putut să anunţe că nu mai vine, să-și 
motiveze într-un fel absenţa. 

— Plecăm și noi. Hai, Gherasim. 

Gherasim tresări. Un timp moţăise, pe urmă, luat de gânduri, 
nu mai auzise și nu mai văzuse nimic în jur. li era tot una dacă 
stă aci în biroul comitetului de fabrică, la cantină, ori în altă 
parte. Important era să stea undeva, să nu fie nevoit să se ducă 
acasă să dea ochii cu Cornelia. Il anunţase Petre în timpul 
lucrului că a sosit Cornelia de la Ineu și că vor avea azi un prânz 
copios. De altfel, de vreo trei zile, maică-sa nu mai vorbea decât 
de sosirea ei: deretica prin casă și împrumutase și ceva bani, să 
poată vărui odaia de dormit. 

— Nu vii? 

Gherasim se ridică în picioare, privi buimac în jur și porni după 
Horvath, ca un somnambul. 

— Ce-i cu tine, măi, ai adormit? 

— Aproape. 

— Te pomenești că ești îndrăgostit? 

în clipa aceea, cineva îi strigă lui Horvath să se ducă la 
telefon, că-l caută judeţeană. 

— E, desigur, Bărbuţ. Mă duc şi-l beștelesc de o să-i meargă 
fulgii. M-a făcut de râs faţă de Simon și nici problema mașinilor 
n-am rezolvat-o. 

Se întoarse în biroul comitetului. Din ușă văzu cum Gherasim 
pornește încet spre casă. Dădu din mâini a lehamite și se duse 
la telefon. 

— Alo, aici Horvath... Bine, măi tovarășe Bărbuţ!... Cum? 
Cine? Noroc, tovarășe Suru... Nu, nu sunt pornit... Credeam că 
vorbesc cu Bărbuţ... Nu-nţeleg. Să vin după masă la voi?... Da, 
foarte bine, tot aveam de gând să trec pe la judeţeană... Bine, 
tovarășe Suru, chiar acum. Noroc. 

Obosit mort, Horvath urcă cu greu scările judeţenei: nu putea 
nicicum pricepe de ce și-a instalat Suru cabinetul tocmai la 
etajul doi. Totuși, cu toată oboseala urcușului, era pătruns de un 
simţământ plăcut, asemănător aceluia al drumeţului ostenit de 
umblet, care își zărește, în sfârșit, căminul. Aici fiecare treaptă, 
fiecare colț îi erau cunoscute și dragi. In zilele începutului, el a 
fost primul care a scos zvasticile de carton de pe pereţii fostului 


club al grupului etnic german, el a mobilizat oamenii la muncă 
voluntară pentru prima curăţenie generală, și tot el a prins pe 
tapetul cenușiu al sălilor de întruniri primele lozinci, scrise cu 
creionul. La început, la etajul doi era secţia de agitaţie. În 
camerele mari, nemobilate, stăteau risipite zeci de căldări cu 
var și cu păcură pentru agitația vizuală. De aici porneau uteciștii 
cu bidinelele în mână să scrie, pe toate zidurile și gardurile, 
„Vrem guvern F.N.D.”. lar mai târziu, în perioada alegerilor, 
aceste camere au adăpostit miile de șabloane perforate în 
formă de soare și zecile de mii de afișe, chemări și ziare, sosite 
cu întârziere din cauza maniștilor de la oficiile poștale. 

Acum, peste tot de-a lungul pereţilor erau agăţate vederi din 
întreprinderile din localitate și lozinci pictate cu dibăcie de 
pictorii din oraș. 

în faţa cabinetului secretarului, Horvath se opri pentru câteva 
clipe să-și tragă sufletul. Apoi bătu ușor în tăblia ușii şi așteptă 
răbdător răspunsul secretarei. 

— Da. 

Horvath intră încet, călcând ostentativ numai pe covor. 


Acest ceremonial se datora unui incident pe care-l avusese 
mai de mult cu Bărbuţ. Chemat urgent la judeţeană, Horvath 
dăduse buzna în biroul lui Bărbuţ. Acesta îl poftise afară: 

— Judeţeană de partid, tovarășe Horvath, nu-i birt, să 
năvălești în ea ca un necioplit. Te rog să ieși afară și să baţi la 
ușă. Aștepţi până ce ţi se răspunde. Abia atunci intri și calci 
numai pe covor, ca să nu murdărești parchetul. Ai înţeles? 

Horvath n-a înţeles. Supărat, nici n-a mai întrebat de ce l-au 
chemat. S-a întors înapoi la fabrică. După câteva zile a venit 
Suru la fabrică și l-a criticat foarte aspru: 

—Am avut o ședință foarte importantă. S-a discutat 
propunerea lui Bărbuţ în legătură cu numirea lui Albu la 
conducerea poliţiei. Voiam să auzim și părerea ta. Dar tu te-ai 
bosumflat ca un copil și te-ai dus acasă. În fond, Bărbuţ a avut 
dreptate... 

— In casa mea să intru ca la Wollman? sări Horvath să-și 
apere dreptatea. Aici, unde fiecare colţișor... 


— Tocmai pentru că e casa ta trebuie să te porți civilizat... E 
drept că Bărbuţ a greșit și el că nu ţi-a vorbit prietenește... Dar 
ăsta nu era motiv să faci o asemenea demonstraţie... Ei, ce 
părere ai?... 

— Eu cred că Bărbuţ... 

— Nu de el e vorba... De Albu te întreb... Tu-l cunoști din 
fabrică, aţi stat închiși împreună... Crezi că e potrivit acolo? 

în problema lui Albu, Horvath avea un complex de 
inferioritate. | se părea că dacă îl critică, oamenii o să creadă că 
o face din cauza divergenţelor pe care le-a avut cu el, când 
fusese arestat. 

— Da, Albu nu e rău... 

— Asta nu e un răspuns, tovarășe Horvath. Nu e rău înseamnă 
că dacă nu e altul bun, merge și ăsta. Te-am întrebat dacă e 
bun? Cum a lucrat în fabrică? 

— Despre asta nu pot să-ţi spun nimic. Efectiv nu știu. Lucra la 
birouri, era un fel de funcţionar, dar cred că e bun. Îi place 
munca pe care o face și în zilele acelea a fost cu noi. 

— Mi s-a spus că în închisoare s-a cam temut... 

— Cine nu se teme în închisoare? Erau zilnic execuţii, îţi spun 
drept, și eu m-am temut. E bun acolo. Cred că trebuie din când 
în când controlat să nu creadă că locul de muncă e împărăţia 
lui. Ce nu-mi place la poliţie e că sunt prea mulţi oameni vechi. 

— Nu-i pot schimba cu activiști de partid. 

— Atunci cred că alegerea e bună. 

— Aveţi grijă, tovarășe Horvath, aţi călcat iar lângă covor, îl 
întâmpină cu o glumă secretara lui Suru și arătă cu degetul spre 
picioarele lui. 

Horvath zâmbi. Întrebă: 

— Suru-i aici?... 

— Da, vă așteaptă... 

Suru îl pofti într-un fotoliu în faţa biroului. 

— Ce mai faci, Horvath? 

„Dacă mă ia așa, pesemne e vorba de un lucru foarte grav”. 
Horvath se propti mai bine de spătar și răspunse pe același ton 
familiar: 

— Mulţumesc, bine... 

Tacticos, Suru își aprinse o ţigară, apoi veni lângă Horvath și-și 
trase un scaun în faţa lui: 


— Uite de ce te-am chemat... Muncitorii de la fabrica de 
vagoane, de la C.F.R. Și de la celelalte întreprinderi sunt foarte 
nemulţumiţi. O duc greu. 

„Poate vrea să mă trimită în altă muncă. La dracu, doar Farcaș 
e de zece ori mai bun ca mine...” N-avu timp să-și termine 
gândul, când Suru continuă: 

— O duc foarte greu. Şi-s supăraţi pe muncitorii de la textile... 
Ştii de ce? 

„Aha! Asta e!” tresări Horvath. 

— Știu! Pentru tain. 

— Da, ei n-au ce să ceară patronilor... Locomotive?... 

— Locomotive nu, dar primesc și ei câte ceva. Pot să se 
plimbe cu trenul cât poftesc. Noi de la F.T.W. Nu putem. 

— Şi crezi că, plimbându-se, se satură? Horvath nu răspunse. 
În fond, era de acord. lar cei de la fabrica de vagoane nici atâta 
n-au. 

— Știu, tovarășe Suru. Spuneam ce vorbesc oamenii din 
fabrică. Eu înţeleg. 

— Atunci e bine... Trebuie făcut în așa fel, încât să nu mai 
existe acest motiv de dezbinare între muncitorii din oraș. Mai 
ales că dușmanul se agaţă de el și oamenii dau înapoi ca racul. 

— Da, tovarășe Suru. 

— Ne-am sfătuit aici și am ajuns la concluzia... 

— Să renunţăm la tain. 

— Exact. Bineînţeles, voiam să auzim și părerea ta. Tu cunoști 
mai bine situaţia din fabrică. 

— Eu cred că... 

— Nu-mi spune nimic acum. Du-te înapoi în fabrică și 
sfătuiește-te cu activul. E bine așa? 

— E bine. Dar va fi foarte greu. Până acum ne-am bătut pentru 
tain, și acum dintr-o dată... Nu, nu mă întrerupe, tovarășe Suru. 
Știu și înţeleg importanţa lucrurilor. Doar din pricina tainului l-au 
bătut pe Gherasim cei de la fabrica de vagoane... De atunci s-a 
cam lăsat pe tânjeală... 

— Refuză sarcini? 

— Nu refuză. Face tot ce trebuie făcut. Nu lucrează cu inimă... 
Se întrerupse brusc. Apoi, urmă cu vocea nesigură: Ascultă, nu 
crezi că ar fi mai bine să mă schimbaţi?... Să vină un alt tovarăș 


care vede lucrurile mai clar, mai din afară... și el să ceară 
desfiinţarea tainului?... 

— Măi, Horvath! Ce ești tu, țărănist sau liberal, să-ţi dai 
demisia din munca de partid? Da, până acum a fost bine că am 
avut tain, și de acum înainte va fi bine dacă n-o să mai avem. E 
clar? Lucrurile nu stau niciodată pe loc. Întrebarea este ce crezi 
tu: e just sau nu să fie așa? 

— Doar cunoașteţi foarte bine părerea mea. Am vorbit de 
nenumărate ori despre asta cu Farcaș. Toată munca lui se 
poticnește din cauza noastră. Ştiu. Dar de aceea am spus toate 
astea, pentru că va fi foarte greu. 

— E drept, tovarășe Horvath. O să trebuie să lupţi, să păstrezi 
încrederea pe care masa o are în tine... E o sarcină grea și de ce 
să n-o spunem deschis: ingrată. Nu e lucru simplu să convingi 
muncitorii să renunţe la un bun câștigat. Bineînţeles, tovarășii 
conștienți o să privească altfel problema, cei mai mulţi însă... 
Suru se ridică în picioare. Dar noi credem că o să izbutești. 

— Mai e ceva, tovarășe Suru. Nu știu în ce măsură cunoașteţi 
voi de la judeţeană problema mașinilor. 

— Păi știm câte ceva. După câte îmi amintesc, ne-am însușit 
propunerea voastră de la F.T.W. Am avut și o ședință de birou. 

— Da, dar concret nu s-a făcut nimic. În afară de faptul că aţi 
fost de acord în principiu. Ar trebui să luaţi o hotărâre. În 
aparenţă e vorba de un lucru mic. Dar dacă ar fi așa, nu s-ar 
împotrivi baronul într-atâta. E vorba de un nou schimb la filatură 
și asta înseamnă câte un schimb la fiecare ţesătorie. Am putea 
da de lucru la toți textiliștii șomeri din oraș, care nu fac nimic 
sau fac speculă. Dacă începem campania împotriva tainului, ar fi 
bine ca paralel să punem la punct problema mașinilor. 
Judeţeană să hotărască și să ne dea dezlegare... Că pe urmă 
facem noi ce trebuie făcut. 

— Vrei să convocăm biroul? 

— Da. 

— Bine. Suru își cercetă carnetul de notițe, apoi întrebă: 
Duminică îţi convine? 

— Şi-n noaptea învierii, tovarășe Suru. 

2 

La Ineu Gherasim n-a avut timp s-o cerceteze pe Cornelia mai 
îndeaproape: la masă trebuia să fie atent la discuţiile celor din 


jur, la privirile cercetătoare ale lui Ruja. Cornelia stătuse în 
dreapta lui, se fâţâia în toate părţile, râdea, era pusă pe chef, n- 
a putut s-o privească în ochi, să discute cu ea. Mai târziu, în 
camera mare, când rămăseseră singuri, era semiîntuneric, apoi 
intervenise din nou Ruja și după aceea Gherasim se gândise 
numai la el. Acum Gherasim o cercetă cu atenţie. Cornelia nu 
era fată urâtă: avea ochi mari, negri și gene lungi și dese ca 
peria. Părul negru-albăstrui îl purta împletit în două cozi groase, 
terminate cu funde galbene, scrobite și călcate cu grijă. La tenul 
ei măsliniu se potrivea de minune pulovărul verzui, tricotat din 
lână de angora. Primul cusur, care i-l observă Gherasim, era că 
nu scăpa o ocazie să facă aluzie la zestrea ei. Probabil fusese 
instruită de acasă. Apropourile erau, uneori, atât de străvezii, 
încât Gherasim se simţea prost pentru ea. Cornelia, însă, nu-și 
dădea seama de nimic. Ciripea într-una, senină, ca o pasăre 
automată: 

— Vai ce șifonier drăguţ. Dar al meu e mai mare. Are trei uși 
date cu lustru. A costat șaizeci și patru de mii de lei, încă acum 
un an când banii nu erau atât de stricaţi. lar o ușă, aia din mijloc 
e căptușită cu oglindă. Optsprezece mii de lei am plătit pentru 
ea. Dar merită. E înaltă ca mine. Seara când mă dezbrac mă văd 
toată. Râse. 

— Stai jos, Cornelia dragă, o îmbie mama lui Gherasim. Stai 
jos. 

— Da, mulţumesc. Știţi, m-am obișnuit cu scaunele mele. Am 
șase, toate la fel, tapiţate cu stofă groasă, vărgată. Patru mii a 
costat bucata. Numai tapiţatul. 

Când intră în casă Gherasim, se minună de parcă l-ar fi văzut 
pentru prima oară: 

— Acum pari mai mare, Gherasim. Dar tot ai încăpea în patul 
meu. E tot lustruit, și-i la fel de lat cât îi de lung. Tu l-ai văzut. 
Nu știu cum o să încapă toată mobila în camera asta! 

Mama lui Gherasim își făcu de lucru în bucătărie; tinerii 
rămaseră singuri. 

— Nici nu m-ai ţucat de bun venit, făcu îmbufnată Cornelia. 

Gherasim se aplecă spre ea și o sărută pe frunte. 

— Ca tata m-ai sărutat. Râse. Ţi-a trimis vorbă Ruja că dacă ai 
putea interveni pentru el să se angajeze aici la Arad. 


— De ce vrea să se mute la oraș? După câte știu are casă 
acolo. 

— E smintit. Caută pe unul gras care l-ar fi omorât pe frate-su. 
Dar lasă-l în plata domnului. Nici nu mi-ai spus: îs frumoasă? 

— Ești. 

— Sunt. Și-ţi plac? 

Gherasim se foi de pe un picior pe altul. 

— Ştiu, e greu să spui asta de prima dată. O să ne înţelegem 
noi. 

Petre, care se întorsese mai târziu acasă, se repezi la Cornelia 
și o cercetă din toate părțile. 

— Vasăzică tu ești Cornelia... 

Trase cu ochiul spre Gherasim, apoi ieși în bucătărie să vadă 
ce adusese fata de-ale gurii de la Ineu. S! E pare că inspecția l-a 
mulțumit. A revenit în camera de dormit, a mai spus câte ceva, 
apoi a întrebat, ca într-o doară: 

— Când prânzim? 

Bineînţeles, și farfuriile Corneliei de-acasă erau mai lucioase și 
dantelate pe margini. 

— Şi-s pline cu floricele albastre. Eu ziceam că sunt „nu mă 
uita”, iar mama că sunt flori fără nume. Cum pot fi flori care să 
nu aibă nume? 

Gherasim mâncă tăcut și se gândi tot timpul la Ana. „Unde o fi 
dispărut?” De câteva seri, de când ieșise din spital, colindase tot 
orașul, cu nădejdea să-i dea de urmă. Ea, însă, era de negăsit. li 
părea rău că nu o întrebase și de numele celălalt. Dacă ar fi știut 
cum o cheamă, acum ar fi fost simplu de tot. S-ar fi dus la Albu, 
și el ar fi găsit-o în douăzeci și patru de ore. Odată se gândise să 
treacă oricum pe la Albu, poate ar putea s-o găsească și așa, 
numai după descriere. Pe urmă își dăduse seama că s-ar fi făcut 
caraghios faţă de Albu și asta n-o voia nici în ruptul capului. Mai 
ales că Albu, pe care nu-l întâlnise de la eliberare decât de vreo 
patru sau cinci ori, se purtase cu el distant, oficial. 

Seara, după cină, Cornelia, rămasă singură cu Gherasim, îl 
întrebă: 

— Tu ești în partid, Gherasim? 

— Da. De ce întrebi? 

— Numai așa. O să se bucure tata. A zis că n-ar fi. Rău dacă 
barem tu ai fi în partid. Nu-i așa? 


Gherasim zâmbi. 

— Şi spune-mi cât timp vrei să rămâi la noi? 

— Asta nu mi-a spus tata. Mi-a spus numai să vin și să stau 
aici, să mă poţi vedea bine. Şi mi-a mai spus ceva, dar asta mi-e 
rușine să-ţi spun. 

Gherasim nu-i răspunse. „Dacă-i de rușine, mai bine să tacă”. 

— Eu îţi spun totuși, râse Cornelia și-şi lăsă privirile în pământ. 
Mi-a spus să fiu cuminte... 

— Foarte bun sfat, mormăi Gherasim. Numai să te ţii de el. 

— Că trebuie, așa mi-a spus tata. 

Mama lui Gherasim pregătea patul din odaia de dormit, pentru 
Cornelia. 

— Tu, draga mea, dormi acolo înăuntru, iar Gherasim și Petre 
aici, în bucătărie. 

— Şi tu, mamă? întrebă Gherasim. 

— Am vorbit cu doamna Rozsi, o să stau la ea. Soţul tot îi e 
plecat la Sibiu. Nu se întoarce decât poimâine... Petre n-a venit 
încă? 

— Nu, făcu supărat Gherasim. „Barem de ar veni o dată, să nu 
rămân singur cu Cornelia”. 

Petre se întoarse acasă după miezul nopţii: era puţin 
cherchelit. 

— Am fost cu niște prieteni la „Trei păduchi”. Un vin, ca apa 
lui dumnezeu. Nu mă mai duc niciodată la „Şarpele de aur”. 
Fata unde e? 

Gherasim îi făcu semn cu capul: 

— înăuntru. 

— Ei, v-aţi sfătuit? O iei? 

— Ce, îs nebun? 

— De ce n-o iei? insistă Petre. Nu-i urâţică și mai îmi pică și 
mie ceva. A mai rămas ceva de la prânz? 

— A rămas. 

Ușa camerei se deschise și în crăpătură apăru capul Corneliei: 

— A venit cineva? 

— Eu, dragă Cornelia, îi răspunse Petre. Credeam că dormi. 

— Nu pot dormi. Aș mai fi vrut să stau de vorbă cu voi... 
Credeam că la oraș oamenii nu se culcă așa devreme ca la noi, 
la Ineu. 


— Trebuie să ne culcăm, mormăi ursuz Gherasim. Dimineaţa 
mergem la lucru. 

— Eu lucrez după masă, făcu Petre. Dacă vrei să discuţi cu 
mine, dragă Cornelia, cu mare plăcere. Voi încerca să-l 
înlocuiesc pe frate-meu. 

— Atunci iau ceva pe mine, spuse Cornelia și se retrase din 
ușă. 

— De ce n-o lași în pace să doarmă? 

— Aa, dacă tu ţii la ea, e altceva... Mă rog... 

— Nu ţin la ea! 

— Atunci ce vrei? Vine săraca fată de la Ineu să dea de un 
bărbat și vrei să se întoarcă acasă dezamăgită? li ţin puţin de 
urât. Trase cu ochiul. 

Gherasim vru să-i tragă o palmă, pe urmă se răzgândi. Se 
culcă și trase pătura peste cap. Nu trecură decât câteva minute 
și auzi cum Petre intră la Cornelia. Gherasim vru să adoarmă, 
dar somnul îl ocoli. Pe urmă auzi râsul strident al Corneliei: trase 
cu urechea. Cornelia râse din nou: 

— Vai, Petre, nu mă gâdila... 

„Ar trebui să intru la ei, spuse Gherasim, dar se răzgândi iar. 
De ce să mă bag? Ea e înarmată cu sfaturi, iar pe Petre îl 
privește personal.” 

— Şi zici că ai perini multe? se auzi glasul lui Petre. 

— Opt, îi răspunse Cornelia și râse din nou. 

— Mari? 

— Petre!... 

— Vie aveţi? 

— Două hectare... 

— Şi cât vin iese din asta? 

— Petre!... Petre!... 

— Mai încet că ne-aude Gherasim. ` 

Gherasim trase din nou pătura peste cap. Işi aduse aminte de 
Ana, de părul ei mătăsos, de mâinile ei albe, și-și strânse 
pumnii. 

Cornelia mai râse de câteva ori, pe urmă nu se mai auzi nimic 
din odaia alăturată. 

Dimineaţa, când se trezi, Gherasim îl găsi pe Petre pe 
marginea patului fumând. 

— Ce-i cu tine? De ce nu dormi? 


— Nu mi-e somn... Mă, știi ce femeie e Cornelia? E focoasă ca 
un cal nărăvaș... 

— Te-ai culcat cu ea? 

— Ea a vrut, ridică Petre din umeri. De ce s-o refuz? De ce să 
nu plece mulțumită de la noi? 

Din ziua aceea, Cornelia nu-l mai băgă în seamă pe Gherasim. 
Stătea tot timpul cu Petre și acesta îi făcu toate pe plac. O duse 
la cinematograf să-i arate pe Tarzan și pe Tom Mix, o plimbă 
seara pe bulevard și cinară la „Trei păduchi”. 

Cornelia plecă acasă, la Ineu, după două săptămâni și era 
foarte, foarte fericită. Nu știa că Petre nici gând n-are să se 
însoare cu ea. 

3 

Vopsitorii de la fabrica de vagoane au văruit sediul judeţenei 
prin muncă voluntară. Bărbuţ se plimba sub schelărie și era 
mândru ca și cum această clădire ar fi fost a lui personală. Intra 
în vorbă cu muncitorii (la prânz mânca împreună cu ei la 
cantină), le povestea întâmplări din activitatea lui, despre 
grevele de la uzina electrică și râdea de câte o vorbă hazlie a 
vreunui vopsitor. Îi bătea pe umeri, le dădea ţigări și le promitea 
că la vară îi va trimite pe toţi în concediu la Moneasa, la Casa 
Sindicatelor. Ba, pe unul îl chemă duminică acasă la el. Îl ospăta 
și nu se împotrivi când acesta propusese să-i văruiască și odăile 
lui. 

într-un fel, Bărbuţț era un om mulţumit: dacă n-ar fi fost 
problema asta blestemată cu montarea mașinilor la F.T.W., nu l- 
ar fi durut nici capul. Acum, din cauza lui Horvath care ceruse 
convocarea comitetului judeţean (și tocmai duminica, bată-l 
dumnezeu să-l bată!), trebuia să stea aici, în biroul lui, până la 
ora unsprezece, când vor sosi și tovarășii din plăși, și să 
privească siluetele zvelte ale schelelor proiectate pe perdeaua 
străvezie de mătase. Nici ţigările nu-i mai priau. Prin ușa 
capitonată se strecurau. Frânturi de voci de pe condor: 
recunoscu râsul zgomotos al lui Horvath. Fără să știe de ce, îl 
cuprinse o ură nelămurită împotriva lui. Cum poate să râdă 
acest om atât de dezlănţuit, ca unul care n-are griji, care n-are 
probleme. Oricât de mult își frământa creierii, nu-și putea 
închipui cu ce se îndeletnicește acest om în orele lui libere. Ştia 
că are o fetiță, dar n-o văzuse până acum niciodată. Incercă să- 


și imagineze o față de copilă, împrumutându-i trăsăturile adânci 
ale lui Horvath, și izbucni în râs. Apoi se gândi la Mircea, la fiul 
său, îl cuprinse un sentiment plăcut, ca pe vremuri, în copilărie, 
când în fața brutăriilor i se strecurau în nări aburii pâinilor 
proaspăt coapte. Da, din Mircea va ieși omul cel nou, despre 


care scrie Hârțău pe câte trei coloane în „Patriotul”. Îl vedea 
mare, îmbrăcat în uniformă cu galoane și decoraţii, ori diplomat 
cu mașină la scară. „In orice caz va fi un om mare” — își spuse 


ca încheiere a gândurilor și ieși pe coridor. Dădu mâna cu 
tovarăşii adunaţi în fața ușii lui și se bucură că-i deschiseră 
drum. Il recunoscu pe unul de la Șiria: 

— Ce-i, Pantea, ce se mai aude la voi la Șiria? 

Pan tea tresări: era un om mic, cu ochii verzi, mereu închiși pe 
jumătate. Răspunse aproape militărește: 

— Salariaţii agricoli stau și se pârjolesc la soare. N-au de lucru. 

— Cum asta? Acum în toiul muncilor?... 

— Da. Chiaburii angajează moldoveni pe capete. Le convine. 
Pentru hrană, adică mămăligă și ceapă, moldovenii lucrează 
câte șaisprezece ore pe zi. Şi pe brânci. lar argaţii din sat se 
încaieră cu ei. E mizerie mare, tovarășe Bărbuţ... De ce nu veniţi 
o dată pe la noi? Eu dorm cu revolverul sub pernă... 

Bărbuţ se întoarse cu spatele spre oameni, făcu patru pași 
până la capătul covorului și se întoarse brusc. Ceilalţi îl priveau 
tăcuţi, cu respect, cu oarecare stânjeneală. Numai Horvath 
stătea cu mâinile în buzunar, adâncit în admirarea unei 
fotografii afișate pe perete, care îl reprezenta pe Bărbuţ vorbind 
la un miting. Stătea călare pe umerii muncitorilor, cu pumnul 
strâns, zvârlit înainte, cu capul întors spre aparatul care l-a 
eternizat. Horvath își aminti că mai văzuse undeva poza asta, 
dar nu-i veni în minte unde. 

— Nu e o poză reușită, auzi în spatele lui. Se întoarse şi-l privi 
pe Bărbuţ drept în ochi. 

Acesta își lăsă privirile în pământ, rușinat parcă. Lui Horvath i 
se păru în acest moment că Bărbuţ nu mai e omul energic din 
trecut, capabil să conducă o grevă. E un om care n-ar mai avea 
curajul să vorbească deschis în fața cuiva, un om nou pe care 
abia acum îl cunoaște. Același lucru simţi și Bărbuţ, numai că la 
el acest simţământ se dublă cu o ură inexplicabilă, dar trainică, 
venită de undeva, din adâncurile inimii. Zâmbi totuși: 


— Măi Horvath, tu nu te-ai schimbat cu nimic. 

— Tu, însă, parcă ești altul. Nu te recunosc, Bărbuţ. Eşti ca o 
muiere care, nefardată, se simte prost. 

— Tu glumești întotdeauna, Horvath... 

— Nu totdeauna. 

— Ştii ce, hai să lăsăm asta. Crezi că dacă îl vom sili pe baron 
să monteze mașinile, se vor îndrepta lucrurile la F.T.W.? 

— De îndreptat nu se vor îndrepta, îi răspunse după un timp 
Horvath. Cred că dimpotrivă. Dacă baronul se va vedea silit, 
atunci se va încăpăţâna în alte lucruri. Că doar n-ai vrea să se 
lase doborât de bună voie. Asta se numește luptă de clasă. 

— lar folosești cuvinte mari... Când o să te dezobișnuiești de 
asta, Horvath? Eu credeam că după un an, doi, vei veni și tu să 
lucrezi la judeţeană, în birou, dar cu o așa mentalitate, zău, nu 
știu... 

— Nu te necăji de asta, tovarășe Bărbuţ. E important să 
montăm mașinile. După aceea, o să vedem. Sunt curios ce o să 
spună. Dar uite că vine tovarășul Suru... Cred că putem începe 
ședința. 

înainte de a intra în sală, Horvath îl trase pe Bărbuţ deoparte: 

— Tu, Bărbuţ, tu ești pentru montarea mașinilor? 

Bărbuţ se gândi o clipă, apoi își compuse o mască 
dispreţuitoare și spuse râzând, cu o ușoară nuanţă de ironie: 

— Tu crezi într-adevăr că aș putea să fiu contra? 

— Nu, și e bine așa, îi răspunse liniștit Horvath, și acest „și e 
bine așa” suna ca o înștiinţare de victorie. 

4 

Wollman trase perdelele grele, plușate și rămase nemișcat 
lângă geam. Acum, desigur, n-o să mai vină... îi era ciudă că s-a 
angajat faţă de Albu să-l aștepte pe Bărbuţ. Acest tâmpit ori s-a 
speriat de întrevedere, ori s-a răzgândit, și cine știe ce o să facă. 
De la oameni simpli ca acesta te poţi aștepta la orice. Ar fi fost 
mult mai bine să refuze: atunci n-ar fi trebuit să aștepte ca o 
pilăriță părăsită și să se facă de rușine faţă de Clara. „Rău am 
ajuns” — constată cu amărăciune, și se întoarse de la fereastră. 

Clara stătea tolănită în fotoliul de piele verde, care o înghiţea 
în întregime. Părul îi alunecase pe faţă, dându-i un aer aproape 
vulgar, de cocotă. Se juca nervoasă cu unghiile subţiri și palide. 


Lui Wollman i se păru că și ea se amuză pe socoteala lui. 
Nervos, se așeză pe marginea unui scaun de lucru, sculptat, cu 
spătarul înalt, care părea că îl apără ca un scut. Clara îl privea 
insistent: avea ochi mari, miraţi și buzele umede, vopsite 
apăsat. Se întinse leneșă după o cutie de ţigări. 

— Te-ai liniștit, papa? 

Wollman se aștepta la această întrebare. Cu toate astea, 
tresări. Făcu un gest, ca și cum ar fi vrut să se ridice și să se 
apropie de ea, dar rămase locului, tăcut. 

— Te-ai liniștit, papa? îl mai întrebă o dată Clara. 

Căută în ochii ei o urmă de înţelegere, dar nu văzu decât o 
undă părelnică, ironică. 

— Am impresia, Clara, că de la o vreme nici tu nu mă mai 
înţelegi. i 

— Ti-am spus de mai multe ori: ce căutăm noi în țara asta? In 
țara asta de dobitoci! Doar am putea trăi liniștit în Elveţia, în 
Anglia, în America... Dacă vrei, îţi arăt niște fotografii din Rio de 
Janeiro... Cel mai frumos loc din lume. Avem și bani și încă nu 
suntem bătrâni. Nici tu nu ești... De ce te încăpățânezi? 

Și la asta se așteptase Wollman. Se ridică în picioare și se 
propti în faţa ei: 

— Tu, Clara, știi prea bine ce avem aici și ce trebuie să 
salvăm. Și mai știi ceva, că nu-ţi permit să te amesteci acolo 
unde nu te pricepi, acolo unde nu judeci cu capul, ci cu... 

— Poate și în dragoste ai vrea să judec cu capul? 

— In special acolo. 

— Așa cum ai judecat și tu... Acum încep s-o înţeleg pe mama. 

— Nu-i adevărat! izbucni Wollman. Nu înţelegi nimic. 

— De ce strigi, papa? 

— Am strigat? întrebă Wollman, politicos. lartă-mă... Sunt 
obosit... Vrei să mă lași singur? 

— Mă dai afară? 

— la-o cum vrei. Mă doare îngrozitor capul. 

Clara se ridică în picioare și ieși fără să salute. Wollman n-o 
urmări cu privirile. Așteptă numai să se închidă ușa în urma ei, 
apoi scoase cheița din buzunarul vestonului și deschise sertarul 
unde ţinea jurnalul Henriettei. 


Citirea jurnalului era un fel de autopedepsire. Ori de câte ori 
își dădea seama că a comis o greșeală, se retrăgea în camera lui 
și răsfoia jurnalul Henriettei. 

îl deschide la întâmplare. 

22 AUGUST 

Ca totdeauna, stau singură și părăsită. Am plâns toată 
noaptea. 

27 AUGUST 

întâmplător am dat de corespondența lui Edy cu tata. Atunci, 
când mi-a spus tata că va trebui să mă mărit la ora patru, nu mi- 
am dat seama că sunt vândută. Abia acum, citind 
corespondența, mi-am dat seama de acest lucru. Niciodată nu 
mi-ași fi închipuit așa ceva despre Edy. Li transcriu scrisoarea ca 
odată, dacă îi va cădea acest jurnal în mână, să-și dea seama 
cât de neom a putut să fie. 

„Stimate domnule Le Gard, 

Voi fi scurt, așa cum, probabil, v-aţi obișnuit să fiu. 

1. Am aflat că starea Henriettei e mult mai gravă decât mi-am 
închipuit. Gândiţi-vă că voi fi nevoit să suport toate crizele. De 
aceea să nu credeţi că am făcut cine știe ce afacere. Contrar 
datelor din scrisoarea anterioară, nu renunţ la cele 14% Și, 
bineînţeles, nici la vopsitoriile din Berna. 

2. V-aș ruga să nu faceţi publicitate din această căsătorie. În 
primul rând, pentru că nu e bine pentru renumele ginerelui 
dumneavoastră. 

3. In două săptămâni să se treacă la vinderea imobilelor 
trecute pe numele Henriettei și să se cumpere acţiuni Vickers. 

Eduard Wollman”. 

2 IANUARIE 

Numai Walter m-a felicitat de Anul Nou. Edy mi-a spus că ăsta 
e un obicei de mahala. 

1 IANUARIE 

Azi iar și-a adus o femeie. Și eu n-am să-i mai cer socoteală. 
De ce să-mi spună că se teme că am să-i fac o criză în pat? Sunt 
foarte nefericită. Dacă n-ar fi Clara, n-ar mai avea niciun rost să 
trăiesc. 

18 MARTIE 

Mi-a spus că o să-mi zidească o vilă la Moneasa. Desigur, vrea 
să mă țină departe de el. Walter mi-a adus flori proaspete. Am 


încercat să stau de vorbă cu el, dar s-a scuzat și s-a retras. E un 
băiat ciudat Walter acesta. 

19 MARTIE 

Am încercat să vorbesc cu Edy despre Walter. A ocolit 
problema. Ceva nu e în regulă. Am avut impresia că Edy se 
teme de el. Va trebui să dau de secretul lui Walter. 

27 MAI 

Și tatăl și bunicul lui Walter au fost în slujba Wollmanilor. 
Bunicul lui Walter a fost căpitan în armata austro-ungară. A 
lucrat la statul major. După câte am înțeles eu, a fost un fel de 
organ de control din partea Curţii pe lângă Wollmani... 


Se auziră bătăi în ușă și în prag apăru Walter. Wollman 
ascunse jurnalul în sertarul biroului. 

— Ce-i, Walter? 

— A venit domnul Albu. 

— Să intre. 

Albu intră val-vârtej. Așteptă până ce se închise ușa în urma 
valetului, apoi se așeză în fotoliul în care stătuse Clara. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Wollman, mascându-și emoția. 

— Da. Adică şi da şi nu. Bărbuţ n-a fost? 

— Nu. 

— Mi-am închipuit. E un fricos. Se teme de Horvath. Azi s-a 
hotărât definitiv montarea mașinilor. Sper că acum n-o să vă 
mai împotriviţi. 

— Eu nu sunt un comerciant ambulant, domnule Albu. Mi-am 
spus părerea în legătură cu montarea mașinilor. 

— Asta e ultimul dumneavoastră cuvânt? 

— Da. 

— Atunci o să fie distracţie interesantă. Bărbuţ n-are altă 
ieșire decât să aplice hotărârile comitetului judeţean... 

— Dar nu înţeleg, de ce toate astea?... 

— Dobitocul de Horvath... 

— Ce vrea în fond acest Horvath?... 

— Nu știu ce vrea. Poate vrea să ajungă în comitetul judeţean. 
Nu-și încape în piele. 

— Ce ar fi să-l lăsaţi pe Horvath în seama mea?... 

— Ar fi foarte... Ce vreţi să spuneţi cu asta? 


— Nimic... Uite, lakob. Să vorbim deschis. 

— Mai deschis decât am vorbit până acum nu se poate. 

— Ba da. Contul tău de la Geneva e deschis. Lasă-l pe Horvath 
în seama mea. Nu e vorba numai de mașini. E vorba și de 
prestigiul meu... Cred că niciunde în ţară nu și-au luat oamenii 
atât de mult nasul la purtare ca în întreprinderea mea. Aș vrea 
să... 

— Eu nu știu despre nimic... Problema Horvath nu mă 
interesează. 

— Îţi mulţumesc, dragă lakob. Nu vrei să-i faci o vizită Clarei? 
E foarte părăsită și tristă... 

— Ba cum nu. Cu cea mai mare plăcere. Mă onoraţi, domnule 
baron... Unde? 

Wollman arătă cu capul spre ușa Clarei. După jumătate de oră 
de la plecarea lui Albu, Wollman îl sună pe Walter. 

— M-aţi chemat, domnule Wollman? 

— Da, Walter. Stai jos. Ce crezi despre anii care au trecut de la 
intrarea rușilor?... 

Walter își încruntă sprâncenele. 

— Nu înţeleg, întrebarea, domnule Wollman. 

— A fost bine pentru noi sau nu? 

— Nu, domnule Wollman. 

— Așa cred și eu. Aș avea o mare rugăminte la tine, Walter. 

— Ordonaţi, domnule Wollman. 

— Am un om în fabrică, Walter, care mă deranjează peste 
măsură. Aș da ori cât ca să... 

— l-aţi oferit? 

— Sunt oameni care nu pot fi mituiţi. 

— Știu, domnule Wollman. V-ar place să plece? 

— De tot. 

— Am înţeles, domnule Wollman. Îmi permiteţi să vă pun o 
întrebare? 

— Te rog. 

— De ce n-aţi discutat problema asta cu domnul Albu. El are 
mii de posibilități. ` 

— Am vorbit cu el. Îmi dă mână liberă. În sensul că m-ar ajuta 
să dispară toate urmele. 


— Vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acordati, 
discutând asemenea lucruri cu mine. Mă simt onorat, domnule 
Wollman. 

— Ştiam că mă pot bizui pe tine. 

— Aș vrea foarte mult, să nu mă înţelegeţi greșit. Eu nu pot 
să-mi murdăresc mâinile. 

— Nici nu mi-ar place să stau sub același acoperământ cu un 
om cu mâinile murdare. 

Am înţeles, domnule Wollman. O să caut pe cineva. 

— Te privește. Despre problema asta n-aș vrea să mai discut 
niciodată. Mi-e foarte neplăcut. 

— Vă înţeleg, domnule Wollman. 

— Detaliile ţi le va da domnul Precup... Și dacă ai greutăţi te 
adresezi direct domnului Albu. 

— Prea bine, domnule Wollman. Îmi permiteţi să mă retrag? 

— Da, Walter. 

Omul cu părul nisipiu se opri în faţa fabricii: părea un ţăran 
care și-a cumpărat pentru prima oară haine orășenești. Pe 
spatele lui încovoiat, stofa de celofibră se întindea netedă, gata, 
gata să crape la cusături. Portarul îl măsură din priviri, apoi 
văzându-l neajutorat, îl întrebă: 

— De unde ești, frate? 

— De la Ineu. 

— Şi ce cauţi aici? Vrei să te angajezi? 

— Da. 

— La Camera de Muncă ai fost? 

— Am fost. Ca să fie crezut pe cuvânt îi arătă un imprimat plin 
de ștampile. 

— Da' buletin de Arad ai? 

— Am. 

— Atunci du-te la cadre... Numai nu te băga la filatură, acolo e 
greu. 

Omul cu părul nisipiu mulțumi, aprinse o „Naţională” și intră. 
Când trecu, însă, de ghereta portarului nu se mai duse spre 
secţia de cadre, ci o luă spre clădirea principală, unde își avea 
biroul Precup. 

Secretara inginerului-șef nu voia să-l lase înăuntru. Ţărănoiul 
se încăpăţină, însă, și în cele din urmă obţinu să fie anunţat: 

— Cum te cheamă? 


— Ruja. Atât. Ştie dumnealui. 

Spre mirarea secretarei, Precup îl primi imediat. 

— Și unde aţi vrea să munciţi, domnule Ruja? 

— La secţia de pompieri, la pază. 

— Aha, să poţi fi oriunde... Foarte bine. Te duci și te prezinţi la 
comitetul sindical, la tovarășul Simon. 

CAPITOLUL XII 

1 

— De ce se împotrivește Horvath tainului?... Desigur, el nu 
mai are nevoie, el a furat destul. E în comitetul de fabrică, pe el 
cine îl controlează la poartă când iese? Nimeni! Nu vedeţi cât de 
mult s-a îngrășat?... De ce?... că nici el nu câștigă mai mult 
decât noi. Desigur, din ce i-a dat baronul. Noi slăbim de ni se pot 
număra coastele, pruncii ni-s palizi ca seul, îs goi ca puii de 
potârniche și Horvath se ridică împotriva tainului! Cică asta este 
politica partidului. Nu spune partidul comunist că luptă pentru 
binele clasei muncitoare? Și spuneţi și voi, tainul nu e bine 
pentru noi?... Că noi ce dracu’ suntem dacă nu clasă 
muncitoare?... Eu nu vreau să critic partidul comunist, că eu 
sunt muncitor, mă știți pe mine, și vă spun drept, eu nu prea îl 
iubesc pe Molnar, da ieri, când a vorbit a amintit și de tain. 
Degeaba te strâmbi, tovarășe Petre, noi discutăm problemele 
deschis. Și tovarășul nostru Molnar a arătat că dacă primim tain, 
slăbește burghezia. Că așa este. Noi suntem vreo șase mii de 
muncitori în fabrică și dacă la fiecare li se dă numai cu douăzeci 
de metri de pânză mai mult ca până acum, atunci asta 
înseamnă... înseamnă foarte mult... Mii de metri de pânză. Mii 
de metri de pânză de pe care banii nu intră în buzunarul 
patronului, mama lui de patron, ci intră în buzunarul nostru. 

— Numai că asta face ca să se scumpească pânză. 

— Nu mă întrerupe, tovarășe Petre. Aici suntem la „Trei 
păduchi”, nu la fabrică. Lasă-mă să spun ce cred eu despre tain 
și despre tovarășul Horvath... Şi nu e vorba numai de tovarășul 
Horvath, ci şi de frate-tău, de Gherasim, și de Trifan și de alți 
coate-goale, care dracu' știe de ce se opun intereselor clasei 
muncitoare... Eu așa zic, că dacă noi la plenară ne ridicăm cu 
toţii, ei nu mai au ce face... Ori este democraţie ori nu este... Că 
legionarii nu tot coate-goale erau și nu lucrau tot așa? Se ridicau 
împotriva binelui. 


— Tu prea bine știi cum lucrau legionarii. 

— Ti-am spus, nu mă mai întrerupe! 

— Așa-i, lasă-l să vorbească, dacă are de spus ceva. Noi n- 
avem ţoale pentru copii, ne cârâie maţele și tu... 

— Te bag în mă-ta, Petre, auzi? Dacă nu-ţi place, pleacă de 
aici, adăugă un muncitor mărunt, chel, cu nasul roșu de 
băutură. Să fiu al dracului dacă socialiștii nu sunt mai cu 
muncitorii decât ai noștri. 

— Care ai voștri, măi, că tu nu ești în partid? 

— Eu sunt cu muncitorii. 

— Lăsaţi-mă să vă spun. Că noi nu facem secrete din cele ce 
discutăm la partid. Molnar al nostru a arătat că trebuie să 
smulgem burgheziei cât mai multă pânză. Că e în interesul 
nostru, al clasei muncitoare. 

— Şi cei de la C.F.R.? 

— Ei să-și rezolve problemele lor cum pot. Tu când trebuie să 
te duci undeva, îţi dă cefereul biletele gratis? Nu-ţi dă... Lasă-i 
pe ceferiști... Nu te îngriji tu de soarta lor. Au și ei tainul lor... Și 
cei de la vagoane la fel. Ei au cartele B. Și noi?... Cică noi 
suntem industrie ușoară... Parcă munca noastră ar fi mai ușoară 
ca a celora de la vagoane. După voi, după Horvath, ar trebui să 
ne frământăm de soarta ceferiștilor și nu de a noastră... Nu, 
tovarăși... Eu spun că trebuie să ridicăm cuvântul la plenară... 
Baronul vrea să ne dea pânză și atunci noi, proști ce suntem, 
refuzăm... 

— Că bun s-a făcut dintr-o dată baronul. 

— Nu s-a făcut bun. Trebuie să ne dea. A avut Molnar o 
discuţie cu el și i-a arătat situaţia clasei muncitoare. Că așa nu 
mai poate dura mult. Sau tu vrei să venim în pielea goală la 
lucru? Ti-ar conveni să vezi buricele femeilor... Dar nu e numai 
asta. Burghezia e rea, nu spun, dar baronul nostru are suflet 
bun... în fond, de ce e vinovat el că a moștenit fabrica? Dacă o 
moșteneam eu sau oricare dintre noi? Nu ar fi fost și el patron? 

Şi încă ce patron!... Nu vă aduceţi aminte că a dat 
medicamente pentru Ifrim? Care burghez ar fi dat medicamente 
pentru Ifrim? Niciunul. Nu spun să dăm mâna cu baronul, nici 
pentru că a făcut creșă, nici pentru că zidește din banii lui 
stadionul și nici pentru biserica sârbească din Gai, nici pentru 
spitalul evreiesc și nici pentru azilul de bătrâni. Nu! Asta e 


treaba lui. Dar dacă el a văzut că n-are încotro, că partidul 
social-democrat i-a impus să dea tain mai mult, să dea... Eu zic 
să închinăm în cinstea tainului, încheie Balotă. 

— Şi în cinstea lui Molnar, adăugă Șimand. Umplu paharele 
celor de la masă și se ridică în picioare. 

— Beţi, beţi, interveni Petre de la masa alăturată și scuipă, că 
din cei treizeci de arginţi pe care aţi vândut interesele clasei 
muncitoare, aveţi de unde. Aţi putea închina și în cinstea 
baronului. Era puţin beat și îi era ciudă pe Balotă. 

— Nu mă scuipa, Petre, că te bag în mă-ta! Ai auzit? Se răsti la 
el chelul cu ceafa groasă, lucioasă de sudoare. Te bag în mă-ta! 
Crezi că dacă ești în partid, poţi să mă scuipi? 

— Nu te-am scuipat. 

— Minţi, și eu am văzut când l-ai scuipat, făcu Balotă. Se 
întoarse spre chel: De ce te lași scuipat? 

— M-a scuipat? întrebă speriat chelul și se căută pe nădragi. 

Cineva îl îmbrânci și se lovi de masa lui Petre. Acesta îl 
împinse de lângă el: căzu un pahar, se sparse. Chelul ridică un 
sifon: cârciumarul încercă să intervină, pe urmă socoti că e mai 
bine dacă se ascunde în spatele tejghelei. 

— Nu-ţi trebuie tain? Hai!... 

— Lovește-l mă! Nu te lăsa! 

Și stinse lampa. Cineva răsturnă o masă, oamenii s-au 
îngrămădit la ușă. Pentru o clipă se auzi gâlgâitul înfundat al 
vinului care se scurgea dintr-o sticlă. Pe urmă iar lovituri, 
înjurături. Se răsturnă încă o masă. 

— De ce dai în mine, ai înnebunit? 

— Tu ești, Balotă, de ce nu spui? 

— Eu cred că a murit... 

Dintr-o dată se făcu tăcere. Cineva deschise ușa. Aerul 
răcoros al serii năvăli în încăpere. Acum nu se mai auzeau decât 
bocetele cârciumarului și pașii stinși ai fugarilor. 

Petre a stat trei săptămâni la spital. Se reîntoarse în fabrică 
bandajat și jură că-l va omori pe Balotă. 

— Îl omori pe dracu. Păcat că nu te-au bătut și mai rău. Ce te- 
a apucat să discuţi problema tainului în cârciumă. Adică ai 
dreptate, acolo se discută asemenea lucru, că tu te-ai mutat 
acolo. Vii acasă târziu, faci gălăgie, n-o lași nici pe mama să se 
odihnească... 


— M-am săturat de morală, Gherasime, și încep să cred că 
socialiștii văd mai clar lucrurile decât voi. In fond de ce să 
renunţăm la tain. 

— Eşti tâmpit! Asemenea idei numai în cârciumă se nasc. Eu 
zic să-ţi bagi minţile în cap. Acasă ai o grămadă de scrisori de la 
Cornelia și nici nu le-ai deschis. Dacă ţi-o plăcut noaptea cu ea 
fă bine și cel puţin răspunde.-i. 

— Acum te bagi și în viaţa mea particulară? Asta în calitate de 
membru în comitetul de fabrică? 

— Nu, asta în calitate de frate. Și în această calitate, dacă n-ai 
fi bandajat ţi-aș cârpi una mai ca Balotă. Din cauza ta m-a 
chemat Bărbuţ și m-a frecat de mi-au ieșit fulgii. 

Dacă n-ar fi intervenit Horvath s-ar fi luat la ceartă. 

— Sunteţi nebuni, aici în secție v-aţi găsit să vă certaţi? 

— Dacă nu dă acasă decât după miezul nopţii, se dezvinovăţi 
Gherasim. Undeva trebuie să stau de vorbă cu el. 

— Pândește-l după miezul nopţii. Nu-i nevoie de circ. E destul 
și fără să-l faceţi voi. Vino cu mine. 

Se retrăseseră în biroul scărmănătoriei: aerul era uscat, abia 
se putea respira. Prin ferestrele mici, murdare abia se vedea 
ceva din secţie. Totul era alb, nins, numai muncitorii pe 
jumătate goi care se luau la trântă cu baloturile pline cu 
inscripţii străine, păreau niște pete colorate. 

— Nu știu cum o să ne descurcăm cu problema tainului, 
începu după o pauză lungă Horvath. Parcă s-ar fi oprit roţile 
dinţate din creierul oamenilor. Nici nevasta mea nu mă mai 
înțelege... 

— Nici mama, îl completă Gherasim. Ea știi, nu se bagă, îmi 
spune numai: proastă politică faceţi voi acolo în fabrică! Zice că, 
de când îi lumea, minerii primesc cărbuni, pădurarii lemne și cei 
de la textile tain. De ceferiști să nici nu-ţi spun: douăzeci și 
patru de călătorii gratis. Dacă socotești călătoriile lungi până la 
București, ai încă un salariu. 

— Știu, Gherasime, știu. Mi-au venit muncitorii cu calcule să- 
mi arate avantajele cartelelor B. La îmbrăcăminte au o sută de 
puncte în plus, la alimente la fel. Dar așa e bine. Așa cum spune 
și judeţeană. Simt asta. Poate n-aș fi în stare să explic unui om 
flămând acum, când e și inflaţie, și scumpete, dar simt că așa e 
bine. 


— Şi cu ce te pot ajuta eu? 

— In orice caz nu certându-te cu frate-tău. Când trec prin 
secţii, oamenii se uită la mine chiorâș. Sunt convinși că sunt 
omul baronului. Dar m-am plâns destul. Du-te și vezi-ți de 
treabă. 

Privi lung după Gherasim, îl invidia puţin: nu era însurat, putea 
să se întoarcă acasă liniștit, să se odihnească. El n-avea liniște 
nici acasă: Florica era pornită de câteva săptămâni. Poate și din 
cauză că fetiţa avusese guturai, stătuse o săptămână încheiată 
în pat și slăbise. 

Se întoarse acasă târziu cu speranţa s-o găsească pe Florica 
adormită. Dar ea îl aștepta în bucătărie, cu mâncarea pusă pe 
masă. Horvath vru s-o îmbuneze. 

— Vezi și tu, s-au schimbat multe... 

— Nimic nu s-a schimbat. 

Vocea Florichii, subţire și rea, se revărsa ca un val în toată 
încăperea. Horvath o privi tăcut: era mult prea obosit ca să se 
poată împotrivi. 

— Tu pleci dimineaţa și te întorci noaptea. Ca pe vremuri. Și 
tot greu o ducem! Unde sunt cei doi ani despre care mi-ai 
vorbit? Unde sunt?... Uită-te la mine! Am încărunțţit și tot te-am 
crezut ca o proastă... Și ţie nici că-ţi pasă! Dai înainte ca orbul! 
Acum ai ridicat și pe muncitorii din fabrică împotriva ta. De ce te 
zbaţi ca un lud pentru mașinile acelea?!... Ce ai tu din toate 
astea? Uită-te la Sofica: n-are ce îmbrăca! 

— Tu nu înţelegi asta, Florica. 

— Ba da. Inţeleg foarte bine. Până acum am dus-o rău că nu 
eram la putere. Acum o ducem rău pentru că suntem la putere. 
Ce nu-i de înţeles în asta? Îmi pică ochii de rușine numai când 
ies pe stradă. Parcă aud cum șușotesc femeile în spatele meu: 
„Uite, asta e nevasta lui Horvath care umblă să nu ne mai dea 
baronul tain”. Spune, tu n-ai nevoie de pânză? 

— Ba da. 

— Atunci?... Ești prost și nu vezi că oamenii își bat joc de tine. 
O dată te pun să ceri pânză, iar acum te pun să refuzi pânză. Şi 
ei, acolo în umbră, își bat joc de tine. 

— Florica! Cum vorbești de tovarășii mei?!... 

— Și tu cum te porţi cu familia ta?... Tovarășii te interesează, 
familia nu! Atunci de ce te-ai mai însurat? Spune! 


— Într-o zi am să-ţi explic. Acum mi-e somn. 

— Acasă mereu ţi-e somn. Acolo, în fabrică, nu te prinde 
somnul? 

— Ajunge, Florica! 

— Nu ajunge. Am auzit că azi trei ore nu s-a lucrat din cauza 
tainului. Nimeni n-a vrut să muncească. Și tu, nu și nu! De ce nu 
vine Suru sau Bărbuţ în fabrică? 

— Pentru că pe mine mă cunosc mai bine tovarășii. Eu pot să 
le explic mai bine că oprirea tainului este în interesul lor. 

— Cum poate fi în interesul lor? îi dai unui muncitor un salariu 
mai mic și-i spui că asta e în interesul lui. 

— Da, așa este. Dacă vrei, îţi explic. 

— Dar să nu-mi vii cu dialectica, sau cum dracu' se numește 
aceea... p 

— Ba da. Ascultă, Florica. Asta e singurul lucru ce-ţi mai spun, 
că sunt obosit și mi-e somn. După stabilizare, când am pus bani 
deoparte pentru un aparat de radio, am mâncat mai puţin. Așa- 
i? 

Florica nu știa unde vrea să ajungă Andrei. Clătina din cap. 

— Adică am oprit din banii noștri de mâncare. Așa-i? 

— Da. 

— Ni s-a părut că ne merge mai prost. Dar ni s-a părut numai. 
Pentru că peste șase luni am cumpărat un aparat de radio... 

Florica nu știa ce să răspundă. Mormăi ceva, pe urmă spuse 
resemnată: 

— Tu faci ce faci și-ţi dai mereu dreptate. Mie niciodată! Parcă 
eu n-aș fi om! 

încet, începu să plângă cu sughiţuri. Horvath se duse lângă ea 
și o îmbrățișa. 

— Hai, nu mai plânge, Florică... e greu, știu... De aia mă zbat 
să nu mai fie... Hai să ne culcăm... Mâine dimineaţă am ultima 
ședință cu lăcătușii de la filatură. Dacă-și vor da seama și ei că e 
mai bine să renunțăm la tain, totul e în regulă. Atunci degeaba 
va încerca să se opună Simon... Hai, Florică... 

De îndată ce Horvath se întindea în așternutul rece, ofta 
adânc și avea impresia că o dată cu aerul slobozit din plămâni i 
se duce și sufletul. Abia în pat își dădea seama cât era de 
obosit. Toată ziua alergând prin secţii, uita de povara trupului, 
se agita ca și cum ar fi fost cel mai sănătos om de pe suprafaţa 


pământului. Seara, când picioarele nu mai trebuiau să suporte 
cele peste o sută de kilograme ale corpului, lui Horvath i se 
părea că membrele inferioare îi sunt umflate ca baloanele și zac 
alături, ca niște corpuri străine. Numai tolănit printre perne 
putea să invidieze cu adevărat pe oamenii slabi; uneori avea 
vise ciudate cum că, printr-un miracol, i s-a aprobat să împartă 
din greutatea lui unor oameni mai slabi din fabrică: lui Pop zece 
kilograme, lui Gherasim cinci și alte zece nanei Ifrim. Când se 
trezea dimineaţa avea dureri de cap și era neodihnit. Îi era o 
ciudă cumplită pe doctori pentru că i-au interzis să ia somnifere: 
fără ele nu putea adormi și-și petrecea jumătate din noapte 
zvârcolindu-se în așternut. De obicei, în clipele acelea de 
nesomn, îi părea rău că n-are creion și hârtie la el ca să-și poată 
nota tot ce avea de făcut a doua zi. Işi defalca sarcinile aproape 
pe minut și era convins că va putea face faţă la toate. În fabrică, 
însă, se iveau probleme neprevăzute care-i răsturnau întregul 
plan de activitate. Așa s-a întâmplat și cu problema tainului. 
Suru i-a dat răgaz trei luni de zile: să aibă timp să analizeze 
problema cu toate celulele din uzină, și să nu ia nicio măsură 
pripită. E drept, lucrurile sunt pe sfârșite: dacă trece și de secţia 
filatură, atunci treaba s-a și rezolvat. La început, n-ar fi crezut că 
o să primească un ajutor atât de serios din partea lui Trifan. 
Acesta, ca și cum el ar fi avut sarcina din partea comitetului 
judeţean, stătea ore întregi la ședințe și explica oamenilor de ce 
trebuie să se ia această măsură. Cea mai mare victorie în 
această campanie a avut-o atunci când un ţesător social- 
democrat s-a ridicat la o ședință de secţie și a vorbit de sprijinul 
pe care îl vor da muncitorii social-democraţi pentru lichidarea 
tainului. Simon l-a privit chiorâș și a anunţat că ei, cei de la 
judeţeană, n-au analizat încă problema tainului, așa că 
antevorbitorul n-a avut dreptul și nici calitatea să vorbească în 
numele muncitorilor social-democraţi. Sute de muncitori s-au 
alăturat ţesătorului. Acesta s-a mai ridicat o dată la cuvânt și a 
vorbit despre social-democraţii de la C.F.R. Și de la fabrica de 
vagoane care se uită la muncitorii de la fabrica de textile ca la 
niște privilegiați ai baronului. 

— Dacă nu s-a analizat, încă, e destul de rău, dar noi nu 
putem sta și aștepta la infinit, ca tovarășii noștri metalurgiști să 
ne privească cu îndoială, dacă nu cu ură. 


Datorită lui a reușit ședința de la ţesătorii. Când a povestit lui 
Suru cum a decurs ședința, acesta i-a mai atras o dată atenţia 
despre necesitatea colaborării cu tovarășii social-democrați. 

— Uite, Horvath. Noi în comitetul de colaborare ne înţelegem 
de minune. Breban a luat atitudine făţișă. Și Mazilu. Înseamnă 
că nu peste mult timp, cei care se bucură de încrederea 
muncitorilor vor fi în majoritate. Eu cred că și adjunctul lui 
Molnar, Todor, e foarte cinstit. 

Trecuse de miezul nopţii când Horvath simţi că-l lasă puterile. 
Se întoarse spre Florica și, în clipa aceea, își aduse aminte de un 
lucru foarte important: 

— Florică, Florică... 

Ea se ridică în capul oaselor: 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? 

— Tu, Florică, tu știi că Mao Tze-dun scrie poezii? Când se 
trezi Florica, Horvath nu mai era acasă. Supărată, începu să 
deretice prin casă, vorbind de una singură ca o smintită: „Acum 
nu mai ești obosit... Când e vorba de fabrică, niciodată nu ești 
obosit. Numai când ești acasă... Văd, ţie nu-ţi trebuie nevastă, ci 
slujnică... Păi asta am fost eu... Tu, Sofica, urcă în pat, de ce 
umbli desculță prin casă?... Răcești!... Uite nici preșuri n-am fost 
în stare să cumpărăm... Coboară fata din pat și răcește...” 

— Mămico, tati Rudi de ce nu mai vine pe la noi?... 

Florica tresări. De mult nu s-a mai pomenit numele 
plăpumarului în casă. Cum de i-a venit în minte Soficăi tocmai 
acum? Se duse lângă ea. 

— Spune, Sofica, ţie ţi-a plăcut tati Rudi? 

— Da, mico... 

— Spune, întrebă înfrigurată de un gând. Ai vrea să fii cu el? 

— Da, mico... 

Un timp rămase îngândurată, apoi, hotărâtă, începu să se 
îmbrace. 

— Unde te duci, mico? 

— Nu întreba acum. Stai acasă... Şi să nu cobori din pat! Mă 
întorc imediat. 

Când ajunse în stradă, o năpădiră sudorile. Cum să se ducă la 
tati Rudi? Ce să-i spună? Că s-a răzgândit?... Și dacă între timp 
s-a răzgândit tati Rudi?... Era atât de îngândurată, că se ciocni 
de o vecină care tocmai se întorcea de la piaţă. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă aceasta îngrijorată. S-a întâmplat 
ceva? E bolnavă Sofica?... 

Florica tresări: recunoscu vecina și o liniști, mormăind că nu s- 
a întâmplat nimic. 

Aproape de atelierul lui Rudi își încetini pașii. Se opri în faţa 
unei cofetării și se privi în oglinda vitrinei. O clipă rămase 
înţepenită: „Doamne, când am îmbătrânit atâta?” Își pipăi faţa 
de parcă atunci s-ar fi văzut pentru prima oară. Vru să-și 
aranjeze părul, pe urmă își îndreptă spatele și porni hotărâtă 
înainte. În pragul atelierului plăpumarului, șovăi o clipă, apoi 
apăsă clanţa. i 

Tati Rudi stătea aplecat asupra unei mese ticluită din șipci. Işi 
ridică privirea și nu vru să-și creadă ochilor. Spuse abia 
perceptibil: 

— Tu aici? 

— Da, Rudi. Am venit. 

— Nu înţeleg, Florica. 

Florica își strâmbă buzele într-un zâmbet amărui și se miră că 
nu mai era emoţionată. O clipă se simţi numai femeie. 

— Am venit. Am venit să te întreb dacă tu... Ştii, m-ai întrebat 
odată dacă nu vreau să vin la tine... Acum aș veni... Nu știu 
dacă aș putea să te iubesc vreodată altfel decât ca pe un 
prieten... dar... Ştii, e vorba și de Sofica... de viitorul ei... 

— S-a întâmplat ceva cu Horvath? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Dar nu mai e omul pe care l-am 
așteptat... Nu pot să-ţi spun mai mult... 

— Florica... da... Desigur că vreau să vii... Am așteptat foarte 
mult timp... Îţi spun drept, nu mai speram... 

— Atunci vin chiar astăzi. Mă duc să-mi; duc lucrurile. 

— Nu adu nimic... 

— Numai lucrurile mele și ale Soficăi... Atât. 

— Vin cu tine să te ajut... să... Să nu te răzgândești... 

— Nu mă răzgândesc... Sunt foarte hotărâtă. 

Acasă o îmbrăcă pe Sofica și, când era gata de plecare, luă o 
foaie de hârtie și se așeză la masă. Stătu mai bine de un sfert 
de oră până caligrafie câteva cuvinte: 

ANDREI, 

M-am gânait mult până am luat hotărârea asta. Cred că e mai 
bine și pentru tine și pentru mine dacă ne despărțim. M-am 


mutat la tati Rudi. Te rog nu veni după mine. În legătură cu 
divorțul o să te caute el. 

FLORICA. 

2 

Tăcerea s-a lăsat peste clădiri, o dată cu seara, învăluind 
coșurile zvelte. Departe, dinspre secţia de filatură, se lăsa spre 
pământ adierea unui vânt răcoros. Mătura leneș curtea, 
răscolind fulgii de bumbac, scăpaţi dintre braţele de metal ale 
ventilatoarelor. 

Sub becurile mărunte, ce străjuiau drumurile dintre clădiri, 
stăruiau cercuri de lumină galbenă, alunecând, cu fiecare bătaie 
de vânt, peste liniile înguste ale vagonetelor. 

Horvath se rezemă de zid și privi îngândurat curtea lunguiaţă. 
Cunoștea fiecare piatră, știa unde se adună apa în zilele de ploi, 
și unde trebuia aruncat pietriș să nu umble muncitorii prin noroi. 

Dinspre gară se lăsa tot mai jos un nor negru, împovărat. 

„Are să plouă”, se gândi. Işi privi mâinile și surise. Tinea de 
picioare o păpușă de gumă, păpușa Soficăi. Bine că și-a adus în 
sfârșit aminte: azi cel puţin o să doarmă liniștit. Florica n-o să 
aibă ce să-i spună. |n adâncul lui, într-un fel, totuși îi dădea 
dreptate. Sunt căsătoriți aproape de zece ani, dar n-au fost încă 
zece zile împreună. 

Se apropie de ghereta portarului. 

— Ține, tovarășe Marian, jucăria asta. Mă întorc îndată, numai 
să dau o raită prin curte. 

— Las-o aici, tovarășe Horvath, poate să stea blândă până 
dimineața. N-are să umble nimeni cu ea. 

Horvath făcea pași mărunți, înceţi. Pătratul luminat al ferestrei 
de la bucătăria de vopsele a apreturii se profila ondulat pe 
dâmbuleţele de nisip, răsfirate în lungul clădirii. 

„Ore suplimentare, se gândi. Cadre puţine”. De la o vreme, 
unele probleme îl dureau aproape fizic. Cadre, cadre, cadre. Îşi 
aminti cu bucurie de cei patrusprezece muncitori trimiși la 
școala de subingineri ţesători. Printre ei e și fiul lui Gombaș, 
roșcovanul acela cu gura mare. S-a bucurat nespus bătrânul. De 
câte ori își aduce aminte, zâmbește larg, de unul singur, 
arătându-și dinţii mari, galbeni. 


— Feciorul meu, Alexandru, e inginer, spune. Și dacă cineva îl 
îndreaptă: „subinginer”, se înfurie și răspunde cu voce ridicată: 
„No, că-i și frâng oasele. Ori iese inginer, ori înapoi la mătură”. 

De multe ori, bătrânul minte, dar nimeni nu-l ia în serios, nici 
măcar Horvath, căruia îi vine să dea în capul mincinoșilor. 

— Mi-o trimis feciorul meu, Alexandru, niște bani. De fapt, 
Gherasim l-a prins de câteva ori expediind o sută de lei pe 
numele fiului, că de! Un viitor inginer nu poate trăi la București 
fără bani în buzunar. 

Norul negru se destramă în fâșii lunguieţe, sfâșiat parcă de 
coșurile înalte ale fabricii de vagoane. Departe, pe cerul peticit, 
apăru o stea. „Luceafărul” — se gândi Horvath. De fapt, pentru 
el fiecare stea era Luceafărul, pentru că îi plăcuse numele și era 
ușor de ţinut minte. Mai ales că învățase și la școală o poezie cu 
titlul acesta. Bine e de acela care scrie poezii. O singură dată a 
încercat și el, acum la bătrâneţe, dar n-a putut găsi o altă rimă 
pentru „23 August” decât cuvântul „must”. Și așa ceva n-are ce 
căuta într-o poezie revoluţionară. De atunci nici n-a mai 
încercat. De ce să-și piardă vremea de pomană? 

Ajunse în fața ţesătoriilor. Se simţi, deodată, foarte stingher, 
în tăcerea asta zdrobitoare. Era mult mai dureroasă decât 
zgomotul care-ţi sfâșie urechea. „Nu se lucrează decât în două 
schimburi... Tot vina baronului... Sunt greutăţi cu materiile 
prime. Şi cele sosite din Olanda sunt de cea mai proastă 
calitate, parcă înadins s-au adus așa, pentru că olandezii se 
pricep la pânzeturi... Ori poate, totuși, nu e vina baronului, ci a 
noastră. Ar trebui să-l luăm frumos de guler, să-i tragem un 
picior în spate să se ducă la dracu'... Da, da, e vina noastră.” 

Ocoli după colţ. Abia acum își aduse aminte de ce voia cu tot 
dinadinsul să dea o raită prin curte. Toată ziua n-avusese vreme 
să vadă cum stă clădirea cea nouă, mândria muncitorilor de la 
F.T.W. Zilnic se uita cum craca verde de salcâm, așezată pe 
zidul cel mai de sus al clădirii, se înălța cu un metru-doi. Când 
se turnau stâlpii de beton, lui Horvath i se părea că n-o să se 
mai isprăvească niciodată. Intreba în fiecare zi: 

— Nu s-a uscat încă betonul? 

Dacă ar fi fost după el, ar fi dărâmat încă din prima zi 
schelăria de lemn. Doar păienjenișul de oţel, care răsărea ca 


niște gheare din trupul betonului, arăta până unde o să se înalțe 
clădirea. 
Din depărtare, toată construcţia părea o umbră profilată pe 


peretele cerului. Îl străbătu un fior de bucurie. „Clădirea a 
crescut de ieri — își spuse. Să mă bată dumnezeu, dacă n-a 
crescut”. 


Se apropie de schele, dar se opri brusc. Din spatele lui se 
auzeau pași bocănind printre pietre. 

— Cine-i? întrebă cu voce tare. 

— Eu, pompierul de serviciu. Dumneata ești, tovarășe 
Horvath? Credeam că nu mai vii azi! 

Acum îl recunoscuse: era Ruja, omul cel nou, la a cărui 
angajare se opusese. De fapt nu se sprijinea pe nimic, doar pe 
asemănarea izbitoare cu celălalt Ruja, pe care îl lichidase Vicu în 
podul catedralei. L-a și întrebat de cum l-a văzut pentru prima 
oară: 

— Ai avut un frate, dumneata? 

— N-am avut, minţi Ruja. 

— Am cunoscut un om care semăna mult cu dumneata. 

Pe urmă l-a nemulţumit și insistența cu care au pledat Precup 
și Simon pentru el. Nici n-a putu să-i verifice actele: dosarul nu îi 
era încă completat. Acum nici nu-și mai aduce aminte cum de a 
consimţit, deși nu s-a înșelat niciodată atunci când era împotriva 
unui lucru pentru care insista direcţiunea. 

— Şi cum te împaci cu slujba, tovarășe Ruja? 

— Mulţumesc de întrebare, tovarășe Horvath, bine. S-a mai 
ridicat cu douăzeci și trei de rânduri de cărămizi, arătă Ruja spre 
clădire. y 

— Douăzeci și trei de rânduri... Frumos, îi răspunse Horvath. În 
curând va fi gata. 

Mergeau alături, ocolind scândurile și grinzile aruncate în 
drum. 

— încoace, îi arătă Ruja drumul, prinzându-l de mână. Acolo s- 
a scurs mortarul. 

în faţa lor se ridica un morman de cărămizi zidite cu atenţie, 
cărămizi noi unele, altele curăţite de moloz, provenind de la 
vechea clădire. 

— N-o să ne ajungă varul, plescăi din buze Ruja. 


— Varul? întrebă mirat Horvath. Cum dracu', abia ieri a sosit 
un vagon întreg. S-a iscălit de primire. Să nu fi ajuns în fabrică? 
Nu se poate: doar llieș a povestit despre stingerea lui, că a ieșit 
prea subţire. Or, Ruja nu-și face cumsecade rondul? 

întoarse pașii spre groapa cu var. Ruja se luă după el. 
Deodată, se aplecă să pună la o parte o cărămidă de pe drum. 

Horvath se apropie de groapa cu var: era plină. 

— Vezi că... 

Auzi în spatele lui o respiraţie adâncă, gâfâitoare, dar n-avu 
timp să se mai întoarcă. Simţi o lovitură zguduitoare în ceafă și 
căzu cu faţa înainte. 

Strigătul se înăbuși într-un zgomot estompat, ca plânsul 
cufundat în perini al unui sugaci. 

Ruja sări la o parte să nu se stropească, apoi apucă un leaţ 
pregătit dinainte, să-l împingă în fund. Nu mai era nevoie. Varul, 
ca un val de smântână, îmbrăţișă trupul greoi al lui Horvath. Se 
auziră câteva clipocituri groase. _ 

Ruja rămase cu ochii pironiţi spre groapa cu var. Işi șterse 
sudoarea de pe frunte și simţi cum cămașa i se lipește de spate. 
Se întoarse și privi în jur: îi era rău de la stomac. 

Zidurile întunecate se ridicau spre cer, învăluite de schelărie. 
Din depărtare răsăreau miile de lumini ale orașului, ca niște 
semne, ca niște licurici împrăștiați în noapte. In stângă, în 
dreapta, clădirile fabricii. | se păreau mai înalte, mai ţepene. 
Simţi pe umeri un răpăit ușor. Ploua repede și pânzele de apă 
treceau luminate prin razele becurilor. Umbre mari îmbrăcau 
tăcerile. 

Un vuiet prelung, ţipător, de sirenă, îl făcu să tresară. La 
fabrica de vagoane, schimbul trei își începea munca. 

3 a 

Florica toată ziua nu-și găsi locul în casa lui Rudi. Işi puse 
hainele în dulap și le scoase, le agăţă într-un cuier, dar și acolo i 
se păreau nelalocul lor. Îi era teamă să se atingă de lucruri. 
Sofica, care la început era preocupată de toate lucrurile noi care 
o înconjurau, se plictisise și ea și ceru să se ducă acasă. 

— Taci, Sofica. 

— Da' e târziu, mico, o să vină tata și n-o să aibă gata cina. 

într-adevăr, la asta Florica nu se gândise până acum. Andrei o 
să vină obosit de la fabrică, o să se învârtă prin casă, și pe urmă 


o să dea de scrisoare... Îl vedea învârtindu-se prin bucătărie. Nu 
era în stare să facă nici măcar o supă de chimion. Ori punea 
prea multă sare, ori nu punea nimic. 

— Nu mergem, mico? 

— Nu! 

Florica căuta prin casă după ceva treburi, dar nu găsea nimic 
de făcut. Acasă nu avea o clipă liberă. Ar fi trebuit să ţeasă 
ciorapii lui Andrei, că-i rupea de parcă ar fi avut o mie de 
perechi. În casa lui Rudi era belșug, dar parcă toate lucrurile ar 
fi fost moarte, expuse ca într-o expoziţie. În gând, Florica îi 
mulțumi lui Rudi că a rămas toată ziua în atelier. l-ar fi fost greu 
să stea faţă în faţă cu el. O vreme stătuse la geam și privise în 
stradă. Se miră cât de mulţi oameni se plimbă prin oraș. Ea, 
acolo, acasă, n-a văzut niciodată strada. Stătea mereu în 
bucătărie, aplecată asupra plitelor. Chiar și când era Andrei 
acasă. El, câteodată, venea afară la bucătărie și o bătea pe 
fund. Florica făcea pe supărata, îl trimetea înapoi în casă și, 
când pleca, se furișa după el: să vadă dacă nu e supărat cumva. 
Ciudat om era Andrei! Nici până azi n-a știut ce i-a plăcut la el. 
Nici măcar să mângâie nu știa. Avea mâini mari, grele, și se 
purta ca un prostănac. De câte ori a mângâiat-o pe cap, Florica 
a avut impresia că o mângâie ca pe un copil. De fapt, uneori 
chiar așa îi și vorbea, iar când era cherchelit (e drept, asta se 
întâmpla rar de tot) vorbea porcos. Dar parcă și asta avea un 
farmec la el. 

în timpul zilei, Rudi n-o vizită decât o singură dată. Venise din 
atelier legat în faţă cu un șorţ vărgat și o întrebă cum se simte. 

— Nu știu, îi răspunse Florica. Nicicum. Mă simt foarte prost... 

— O să te obișnuiești, Florica. O să te obișnuiești... De cină nu 
te îngriji, aduc eu de la restaurant. 

Și Andrei obișnuia să aducă cina cu el. Atunci spunea: 

— Azi facem ospăț, și scotea din buzunar o bucată de salam. 
La atâta se mărginea fantezia lui. Pentru cină, salam. Ori de 
câte ori îl ruga Florica să aducă ceva de mâncare, Andrei aducea 
salam. 

— Altceva n-ai găsit? 

Horvath clătină nevinovat din cap. 

— Asta am găsit. Bun și ieftin. 


Spre seară, Florica nu mai avea astâmpăr. „Acum, desigur, 
Andrei s-a întors de la lucru. Probabil a găsit și bileţelul. Aștepta 
din clipă în clipă să-l vadă intrând și să-i ordone: „Hai, 
împachetează și vino acasă! Ce înseamnă prostiile astea!” „în 
fond, nici nu mi-ar pare rău — își mărturisi — dacă ar veni 
Andrei și m-ar duce acasă.” Cel puţin n-ar trebui să-i dau 
explicaţii lui tati Rudi. Îi părea rău pentru acest pas necugetat. 
Ce caută ea aici, în casa asta străină? Ce să-i spună lui Rudi, 
dacă noaptea o să vrea să se culce lângă dânsa? Cum să-l 
gonească?... 

Pe la ora zece, când se întoarse Rudi acasă, o găsi pe Florica 
cu geamantanul făcut. 

— lartă-mă, Rudi, îl primi Florica. Știu, par neserioasă... Cred 
că n-am cugetat destul. Trebuie să mă întorc... Chiar dacă o să 
fie greu... Aici n-aș putea să mă simt niciodată acasă. Ești bun, 
înțelegător... lartă-mă... 

Rudi puse pacheţelul, pe care îl adusese, pe masă și-și lăsă 
să-i cadă braţele. În clipa aceea își dădu seama Florica cât era 
de bătrân. Ar fi vrut să-l mângâie, să-i spună o vorbă bună, dar 
nu găsi cuvintele potrivite. Sie îndreptă spre ușă, Rudi îi făcu loc 
și rămase neclintit, fără să privească în urma lor. 

Pe stradă, Sofica văzu că maică-sa plânge. Începu să plângă și 
ea. Florica nu se temea. Ştia că va fi destul de puternică să-l 
privească pe Andrei în față. Spre mirarea ei, acasă găsi 
geamurile întunecate. S-o fi culcat... Nu-i nimic... Se duse la 
geam și bătu ușor cu degetul. Ştia că Andrei adoarme greu și 
tresare la primul zgomot. Nu-i răspunse nimeni. Mai bătu o dată. 
Pe urmă ocoli casa și găsi cheia sub preș, unde o pusese încă 
ea. Intră în casă. Constată că Andrei nu se întorsese de la 
fabrică. Luă hârtia, vru s-o rupă, pe urmă se răzgândi. Nu e 
cinstit s-o rupă. O să-i arate când o să-i povestească cele 
întâmplate. O culcă pe Sofica și se apucă să pregătească cina. 

Pe la miezul nopţii, văzând că așteaptă în zadar, îi trecu prin 
minte că poate, totuși, n-ar fi trebuit să se întoarcă acasă. Goni 
însă acest gând. Desigur, are o ședință importantă. Pregăti 
paturile, și se culcă. 

Peste noapte, cerul se însenină și dimineața un soare fierbinte 
potopea cu lumină curţile, acoperișurile, geamurile și frunzele 
grase ale pomilor. Un ucenic scutura un trunchi subţire de 


salcâm, să-și ude prietenii. Răsunau râsete, ecoul se întorcea 
fără de înţeles, ca un freamăt al mulţimii, undeva, pe o 
nemăsurată scenă, în dosul culiselor. 

Portarul deschise poarta mare, de fier cenușiu, culegând 
bonurile de transport ale camioanelor încărcate cu marfă. 
Păreau cocoșate, sub povara sulurilor de pânză de diferite 
culori. Pe caroserie atârnau vignete mari, cu ramă neagră, ca un 
anunţ de doliu, iar în mijloc, luceau litere de culoarea bronzului: 

FABRICA DE TEXTILE WOLLMAN 

Pneurile camioanelor lăsau dâre adânci în pământul muiat de 
ploaie. Portarul duse mâna la colţul chipiului împodobit cu 
aceeași emblemă, coroana cu cinci colţuri și litere mari, drepte: 
F.T.W. Cu aceste litere apărea duminica echipa de fotbal a 
fabricii, învingătoarea „Ciocanului” și a „Carmen”-ului, oameni 
cumpăraţi cu bani de la diferite cluburi din ţară și străinătate. Pe 
multe uși de camioane străluceau acele trei litere și pe multe 
vagoane de cale ferată; pe căruţe de lemn; erau arse cu fierul 
roșu în coapsa cailor mari, molâi, de Mecklemburg; pe cutii, pe 
Buickurile directorilor. 

Pompierul, care până acum stătuse rezemat de gheretă, 
văzând că se apropie o femeie, se îndreptă: 

— Legitimaţia, vă rog! 

Portarul interveni: 

— Las-o, mă, e nevasta tovarășului Horvath. 

Florica îi mulțumi printr-un zâmbet. 

— Bună ziua, tovarășe... Bărbatul meu e aici? 

— Nu știu. Nu l-am văzut azi toată ziua. Știu că l-au căutat și 
tovarășii. O să vă spună cei de la sindicat. 

Sofica privi în jur: îi plăcea să vie la fabrică. Şi taică-su o 
aducea atât de rar! Numai dacă fusese cuminte multe zile în șir, 
dacă o ascultase pe mica, și dacă lua untura de pește să ajungă 
grasă ca tata. 

— O să te saturi tu de fabrică, îi spunea maică-sa. Ai vreme 
destulă să te tot duci. 

Amândouă s-au întors în curând: nici cei de la sindicat nu știau 
ce-i cu el. 

— Am crezut că e bolnav și o fi rămas în pat, îi spuse Simon 
care o petrecu până la poartă. 

— Nu, nici n-a dat pe acasă. 


— Atunci, de bună seamă că e la judeţeană. Că la „ăia” foiesc 
mereu problemele. O să dau un telefon după el. 

— Lasă că dau eu, răspunse Florica și vocea îi trăda o neliniște 
nefirească. Dar era așa ori de câte ori Horvath nu venea acasă 
și, în ultima vreme, asta se întâmpla destul de des. 

— Aveţi un pachet, se apropie portarul. Și îi întinse ceva 
lunguieţ, înfășurat în ziar. Mi-a lăsat-o pe masă portarul de 
noapte. Spunea că trebuie să treacă tovarășul Horvath după ea. 
Florica desfăcu pachetul și sângele îi năvăli în faţă. Sofica băgă 
de seamă că e o păpușă și i-o ceru, strigând. 

Pe drum niciuna n-a scos un cuvânt. Sofica era ocupată cu 
păpușa cenușie de gumă și mama sa cu gândurile. 

„Am să-l cert — îi trecu prin minte. Numai să vie acasă...” 

4 

Gherasim o găsi pe Cornelia în bucătărie, alături de maică-sa. 
Salută înciudat, gândindu-se că va trebui să doarmă iarăși în 
bucătărie. Se așeză și el la masă și o cercetă pe Cornelia: i se 
părea mai împlinită ca rândul trecut, îi spuse: 

— Te-ai îngrăşat, Cornelia. Arăţi bine. 

Mama lui Gherasim făcu un semn, dar prea târziu. Cornelia se 
ridică în picioare și-și arătă burta. Nu mai era nevoie de nicio 
explicaţie căci se vedea, de la o poștă, că era însărcinată. 
Gherasim își aduse aminte de sfatul pe care îl primise Cornelia, 
când venise pentru prima oară la Arad, și-i veni să râdă. Totuşi, 
se reţinu. 

— Adică te-ai măritat... 

— Încă nu, făcu Cornelia. Mi-a spus tata că va trebui să mă 
mărit foarte repede. 

„Asta înseamnă că va sta pe capul nostru până își va găsi un 
bărbat” — gândi Gherasim. O întrebă: 

— Și ai găsit pe cineva? 

— Pe Petre. 

— Pe Petre? întrebă mirat Gherasim. Pe urmă îi trecu prin 
minte că frate-său și ea... Da, da... Și Petre unde e? 

— Încă n-a venit de la fabrică, răspunse maică-sa. Deși se 
gândi cu milă la Petre, nu-și putu ascunde un zâmbet. 

— Petre o să fie foarte bucuros... 

— Da, aprobă Cornelia. l-am adus un pachet mare. Arătă spre 
colțul bucătăriei, unde era un coș mare de nuiele. 


— Dar dacă Petre n-o vrea să te ia? întrebă Gherasim, doar 
așa să vadă ce spune Cornelia. 

— Nu se poate, îl lămuri Cornelia. Mi-a spus tata că trebuie. 
De aia m-a trimis pe mine, că poate ne înţelegem cu vorbă 
bună. Dacă nu, o să vină și el și a spus că merge la procuratură. 
Eu n-aș vrea să-l aresteze pe Petre. Îl iubesc tare mult. Și el mă 
iubește. Așa mi-a spus când am fost aici... De două ori mi-a 
spus. In prima seară și la plecare. O zis să plec liniștită, că mă 
iubește și o să se gândească foarte mult la mine. 

— Atunci totul e în regulă, o încurajă Gherasim ca să încheie 
discuţia. 

Dar Cornelia se arătă vorbăreaţă. 

— Și voi unde o să vă mutaţi? 

— Noi? întrebă iarăși Gherasim. Unde să ne mutăm? 

— Mă gândesc că dacă Petre o vrea să locuim aici. 

— Nu cred. O să vă căutaţi locuinţă în altă parte. 

— Și eu am spus lui tata. l-am spus să ne cumpere o casă. 

— Așa de mulţi bani aveţi? 

— Avem, că tata a fost strângător. O zis că Petre să n-aibă 
nicio grijă, o să-i cumpere de toate. Și haine de mire, negre... 

— Păi dacă-i faceţi rost și de haine de mire, atunci totul e în 
regulă. Lui Petre numai asta îi lipsea. 

— Tu ești nebun, Gherasim, îl dojeni maică-sa. Tu iei totul în 
glumă. Petre e aproape copil. 

— Cum să fie copil, mamă! Nu vezi ce a făcut?!... 

— Așa îi spuneam și eu, interveni Cornelia, Petre nu mai e 
copil. Rândul trecut m-o strâns atât de tare că am fost vânătă 
două săptămâni. Nu e copil. Și ce șmecher e... A spus să închid 
ochii că vrea să-mi spună ceva. Și m-a sărutat. Pe urmă a spus 
că i-e frig, să-l las lângă mine. Eu i-am spus să fie cuminte. Și el 
mi-a promis, zău. Pe urmă n-a fost cuminte și când i-am cerut 
socoteală, a râs și mi-a spus că în gând a spus și „bu”. 

— Dar „bu” ăsta ce înseamnă? întrebă Gherasim. 

— Buzău... 

— Să știi, Cornelia, că Petre e tare șmecher. O să vă aveţi 
bine. Dar tu îl iubești? 

— Foarte mult. Mi-a spus și tata că trebuie să-l iubesc. 

— Dar parcă, la început, m-ai plăcut pe mine? 


— Da. Tu mi-ai plăcut mai mult, dar Petre seamănă cu tine 
ŞI... 
— Și? 

— Îmi place Petre. 

— Apoi, dacă ţie-ţi place, atunci lucrurile îs ca și aranjate. 

Mai târziu, Gherasim ieși în stradă să-l aștepte pe Petre, să-l 
avertizeze ce-l așteaptă. Petre sosi foarte bine dispus. Fluiera de 
parcă toată strada ar fi fosta lui. 

— Apoi eu te felicit, frate-meu, îl luă în primire Gherasim. Ai 
făcut o afacere foarte bună. 

— Ce afacere? 

— Cu Cornelia. E aici. Te așteaptă. Și ea și fiul tău. 

— Ce? 

— Fiul tău. E însărcinată. A venit să te însori cu ea. 

— Nu mă însor. 

— Te reclamă la poliție. Legea o să te silească. 

— Legea nu mă poate sili. 

— Ba da. In orice caz te silește să crești copilul până la 
majorat. Asta înseamnă cincizeci la sută din câștigul tău. 

— Și dacă copilul nu e al meu? 

— Asta n-o poţi dovedi. În orice caz nu te invidiez. 

Petre intră foarte mohorât în casă. Cornelia îi sări de gât, îi 
arătă burta și pachetul pe care l-a adus de la Ineu. 

— Bani ai? o întrebă Petre. 

— Am. 

— Atunci mergem la „Trei păduchi” și discutăm. N-avem 
nevoie de martori. 

— Așa-i, făcu și Cornelia. Dacă spui tu că n-avem nevoie, n- 
avem nevoie! Hai... 

Gherasim, nevrând să asculte bocetele maică-sii, plecă și el în 
oraș. Cutreieră fără ţintă străzile, pe urmă hotărî să dea o raită 
și prin fabrică, să vadă ce mai e nou. Tot avea de pregătit 
alegerea unui responsabil de grupă sindicală la schimbul doi. 

In strada Mărășești o văzu ieșind dintr-o prăvălie pe Ana. O 
strigă, dar ea nu se întoarse nicio dată. „Desigur nu se lasă 
acostată în mod așa de vulgar”. O ajunse și o prinse de mână. 
Ana făcu un gest de apărare, pe urmă recunoscându-l, rămase 
pironită locului. 

— Gherasim? 


— Da, Ana. De când te caut... Unde ai umblat până acum? 

— Am fost bolnavă, minţi Clara. 

Gherasim numai în clipa aceea o cercetă mai de aproape: i se 
păru extrem de elegantă. 

— Tu ce ești? 

— Cum adică? 

— Ce muncești? 

— De ce întrebi? 

— Pentru câ... pentru că... 

— Aa, pentru că mă vezi atât de bine îmbrăcată? 

— Înîm... 

— Nu sunt lucrurile mele... Hai. N-are niciun rost să mă vadă 
cineva. Sunt hainele stăpânei... Sunt cameristă la... la... un 
bogătaș... Hai... Îl trase într-o stradă lăturalnică. Și tu? Tu ce 
faci? 

— Eu sunt montator la F.T.W. Și până când ești liberă azi? 

— Azi... azi sunt liberă toată ziua... Adică până mâine sunt 
liberă... Ai mei sunt plecaţi la București... Altminteri nici n-aş fi 
îndrăznit să îmbrac aceste lucruri... Nu te superi, Gherasim? 

— Nu, de ce să mă supăr? 

Clara se opri locului. 

— Ştii la ce m-am gândit? Ce ar fi să vii până la noi? 

— Cum? 

— Foarte simplu... Ai mei sunt plecaţi... Sunt singură în toată 
casa. Hai! Ştii să dansezi? _ 

— Ştiu, bâigui Gherasim. Nu-i plăcea toată aventura asta. li 
veni în minte Cornelia, apoi faptul că a doua zi trebuia să se 
ducă devreme la fabrică. 

— Nu vrei să vii? 

— Ba da... dar... 

— Nu, niciun dar... Azi sunt liberă... Cine știe când o să fiu din 
nou liberă... 

Un timp merseră tăcuţi, apoi în fața casei baronului, Clara își 
încetini pasul. Gherasim îi arătă ferestrele întunecate: 

— Vezi, aici locuiește baronul Wollman. A lui e fabrica de 
textile. 

„Ce bine că nu m-am apropiat de poartă” — se gândi Clara. 
Ocoli după colţ şi-l conduse la intrarea servitorilor din strada 
alăturată. 


— Am ajuns. Clara scoase cheile și trecut o bună bucată de 
timp până ce reuși să deschidă poarta. Pe aici, de obicei, circula 
numai Walter. 

— Vino. 

Traversară un parc foarte îngrijit, trecură pe lângă seră, apoi 
ajunseră la clădirea principală. 

— Stau bine ai tăi... 

— Sunt foarte bogaţi. 

Clara îl conduse în camera ei. 

— Aici e camera doamnei. Stai, încă nu aprinde lumina. Las 
întâi obloanele. Obloanele căzură zgomotos și Gherasim simţi 
cum îl trece un fior. Spuse: 

— Mă simt ca un hoţ. 

Clara râse și aprinse o lampă pe noptieră cu becul pitit între 
două rânduri de cristale albăstrui. Părea mai mult o lanternă, 
decât o lampă electrică. 

— Stai jos, îl îndemnă Clara. 

Gherasim se așeză pe un taburet de lângă oglindă. Cercetă 
covorul, tapeta, candelabrul ornamentat cu același cristal 
albăstrui ca lampa de pe noptieră. O clipă avu senzaţia că e în 
camera descrisă de Jilovan, pe urmă nu mai avu timp să se 
gândească la nimic. Ana se așeză în fața lui pe o pernă și-și 
desfăcu părul. 

— E frumos aici? Nu-i așa? 

— Da. Nu-s proști burghezii. Ştiu să trăiască. Nu poate să pice 
nimeni? 

— De ce? Te temi? 

— Nu. Dar n-aş vrea să-ţi fac neplăceri. M-aș fi simţit mult mai 
bine dacă ne-am fi dus la cinema sau oriunde. Aici, dracu' știe 
de ce, parcă îmi vine greu să mă mișc. 

— Nu-i nevoie să te miști. Stai acolo și-mi povestește. 

— Ce să-ţi povestesc? 

— Orice. Despre tine. 

— Ce-aș putea să-ţi spun despre mine? Sunt foarte 
neinteresant. Am douăzeci și cinci de ani, sunt sănătos și... 

Clarei îi plăcu toată situaţia creată. Îi plăcea și neliniștea lui 
Gherasim, și faptul că era o situaţie inedită, ieșită din comun. 
Nici dacă ar fi aranjat lucrurile, nu puteau să iasă mai bine. 
„Acum Trude desigur mă așteaptă — își spuse. Și mă blestemă, 


că i-am stricat seara”. Își aduse aminte și de Gigi, și-i păru bine 
că-l întâlnise pe Gherasim. „M-aș fi plictisit ca întotdeauna. Gigi 
ar fi povestit aceleași lucruri vechi pe care le-a mai povestit, ar 
fi făcut un comentariu despre situaţia internaţională, ar fi înjurat 
pe ruși și ar fi descris lagunele din Veneţia. Asta știe. Și să 
danseze.” 

— La ce te gândești, Ana? 

— La nimic. Aștept să continui povestea despre tine. 

— Păi, asta e tot. Sunt sănătos, am un metru și șaptezeci și 
doi centimetri înălțime, și-mi place să înot. 

— Cât câștigi tu? 

— Atât ca să nu mor de foame. 

— Spune, Gherasim, îţi plac? 

— Da. 

— Atunci, aşează-te lângă mine. 

Gherasim se așeză lângă ea. La lumina palidă, albăstruie a 
lămpii, pielea ei părea străvezie. 

De afară se auziră pași. Gherasim tresări apoi dică în picioare: 

— Ai spus că nu e nimeni în casă. Vorbea încet, abia îl 
înţelese. Incepu să râdă: 

— Nu credeam despre tine că ești atât de fricos, letul. Un fel 
de grădinar, dădu ea lămuriri mai concrete. Mă duc să-i spun să 
nu umble prin casă. Făcu un pas spre ușă dar Gherasim o prinse 
de mână: 

— Să nu stai mult... 

— 'Ţi-e frică sau vrei să fii cu mine? 

— Şi una și alta. 

— Imi place că ești sincer. Sărută-mă. 

Gherasim se aplecă spre ea și o sărută pe faţă. Ea îi căută 
buzele dar văzând că Gherasim își ţine fălcile încleștate se duse 
să stea de vorbă cu Walter. Gherasim rămase cu ochii pironiţi pe 
ușa albă dată cu lac. Lumina palidă a lămpii se resfrânge în ea: 
părea o apă tulbure. Clara se întoarse curând, zâmbitoare; 
părea nespus de bine dispusă. 

— 'Ţi-e foame? 

— Nu, minţi Gherasim. Am stat până târziu în fabrică și am 
mâncat la cantină. 

— inseamnă că nici nu te-ai spălat... 

— Ba da, pe mâini... 


— Atunci facem o băiţă. 

— Nu, protestă Gherasim, dar fără succes. Clara se încăpăţână 
și trecu alături în camera de baie. Când aprinse lumina, 
Gherasim rămase cu gura căscată: nu-și închipuise niciodată că 
o cameră de baie poate fi atât de frumoasă și atât de mare. 

— Dar dacă vine cineva? încercă să se opună. 

— Ti-am spus, nu poate să vină. Sunt plecaţi la București. 

Faianţa băii era albăstruie ca cerul primăvara. Clara surise 
unui gând: turnă în cadă fel de fel de săruri, totul mirosea a 
pădure de brad. Gherasim n-avu încotro: rușinat, puţin umilit se 
dezbrăcă, ar fi vrut să închidă ușa băii dar Clara se postă în 
cadrul ei şi-l privea cum își scoate cămașa. 

— Nu-ţi fie teamă, nu mă uit. 

Plecă și Gherasim o auzi trecând în camera alăturată unde 
discutase mai înainte cu valetul. Mai târziu auzi că formează un 
număr la telefon. Din cauza apei ce se scurgea din robinet nu 
pricepuse nimic din ce discutase Ana la telefon, înţelese doar un 
nume, Trude, și uneori râsul ei cristalin. Pe urmă Clara reveni și 
se rezemă de pervazul ușii: 

— Trebuie să-ţi lași hainele în camera mea. Aici se umezesc 
din cauza aburilor. Fără ca Gherasim să fi putut protesta, ea îi 
luă hainele, ieși în camera ei și nu mult după aceea se auzi 
muzică transmisă de posturile de radio din București. 

Chiar și după ce se îmbrăcă Gherasim mirosea a frizerie. Era 
chiar mai stânjenit decât când venise. 

— N-ai niciun leu la tine, spuse ea râzând. 

— Vin de la lucru, se scuză Gherasim și-i fu ciudă că ea Îi 
umblase prin buzunare. Involuntar își duse mâna la buzunarul 
de sus al hainei unde avea carnetul de partid, îl simţi și se liniști 
puţin. 

— Te-ai îmbrăcat ca și cum ai vrea să pleci. 

— Nu, dar... 

Ea se apropie de el, îl ajută să-și scoată haina apoi o aruncă 
pe un taburet. 

— Dormi aici? 

— Cum să dorm aici? 

— Foarte simplu. Cu mine. Spune Gherasim, tu ești comunist? 

— De ce întrebi? 


— Doar așa. Ti-am văzut carnetul. Supune, tu ai putea iubi o 
fată burgheză, o fată de mare capitalist? 

— Vorbești prostii, Ana. 

— Nu vorbesc prostii, făcu Clara și-i aruncă un bobârnac. Pe 
urmă, se duse la comutator şi-l răsuci. Sunt Clara Wollman. 
Sărută-mă! 

Gherasim privi speriat în jur. Dintr-o dată păru mai înalt de 
cum era. Se încruntă: 

— Ce-i gluma asta proastă? 

— Nu-i glumă. Sunt Clara Wollman. Arătă spre o fotografie de 
pe perete. Gherasim se uită într-acolo și văzu fotografia Anei cu 
umerii goi. „inseamnă că asta e camera ei”. 

— Vreau să plec. 

— Așa de repede? făcu Clara ironică. Parcă spuneai că-i 
plac... 

— Atunci nu știam că minţi... 

— Oo, ești principial. Şi ce vor spune oamenii, dacă vor afla că 
„tovarășul” Gherasim a stat la picioarele mele?... 

Gherasim se apropie de ea. 

— Vrei să mă sperii? 

— Nu. Ai noroc că ești femeie. 

— Şi dacă n-aş fi? întrebă Clara provocatoare. 

Gherasim trase rulourile și se uită în stradă. Nu încăpea nicio 
îndoială. Era casa lui Wollman. 

— Spune de ce vrei să pleci?... De ce nu vrei să rămâi?... Nici 
dragoste nu se poate fără politică? 

— Nici. 

— Te uiţi la mine ca un ucigaș. Așa sunteţi voi, mărlanii. Poate 
ai vrea să mă bați?... 

— Da. 

— N-ai curaj... Așa-i, tovarășe Gherasim, că n-ai curaj? Și Clara 
începu să râdă forţat, ostentativ. 

Gherasim ridică mâna, dar se răzgândi. Deschise fereastra, 
măsură înălțimea, și apoi se aruncă în gol. Când vru să se ridice, 
cineva îi puse mâna pe umăr: 

— Te-am prins, drăguţule... 

Gherasim se smuci din toate puterile, se eliberă, dar în clipa 
aceea îl recunoscu pe Vasilică Balș. 

— Balș, tu ești? 


— Eu, ia uite, e domnul Gherasim. lartă-mă, credeam că e 
altcineva... Nu mai lipsesc decât doi și atunci toţi cei din celula 
șaptesprezece își vor da întâlnire sub fereastra lui Wollman. 

— Dar tu ce cauţi aici? 

— Îl aştept pe Albu. Am o socoteală cu el. 

— Cum pe Albu? g 

— Păi, el are obiceiul să vină pe aici. II urmăresc de două 
luni... vreau să pun mâna pe el, să-i plătesc datoria. Pentru că 
Vasilică Balș nu obișnuiește să rămână dator. Așa am fost 
educat. Ce să fac... 

— Cum, e vorba de Albu de la poliţie? 

— Da. 

— Aici, la Wollman? 

— Da. După cât mi-am dat seama, face curte domnișoarei 
Clara. 

— Nu greșești? 

— Nu. Doar n-ai crede că mi-aș sacrifica timpul de pomană. 
Nu-i aici?... 

— Acum nu. 

— Dar tu ce-ai căutat în casa asta?... Fata, sau... te-ai stricat 
și tu?... Doar nu...? îl ameninţă cu degetul. Iți dau un sfat. Nu se 
iese așa zgomotos. Ai să „cazi” foarte repede... 

Gherasim râse. 

— Vii spre centru? 

— Dacă spui că nu-i aici, da. Balș îl luă pe Gherasim de braţ și 
porni cu pași lungi, săltăreţi, ca de dans. Ce se mai aude în 
fabrică? Munciţi, munciţi?... 

— Muncim, făcu mașinal Gherasim. Nu putea să-și alunge 
gândul de la Albu. 

Balș îl invită într-un restaurant de mâna întâia. Când se 
așezară la masă, chelnerul se grăbi să-i servească. 

— Ce doriţi, domnule Vasilică? 

— Ceva ușor, puiule... Ușor și original. Oricum ai?... 

— Am, dom’ Vasilică. 

Vasilică Balș începu să povestească fel de fel de lucruri despre 
unul Fănuţă, dar Gherasim nu-l asculta. Tresări numai atunci 
când un individ cu faţa trasă și cu haine șifonate se așeză la 
masa lor. 


— Să vă prezint, făcu ceremonios Vasilică Balș. Domnul 
Gherasim muncitor, și domnul profesor... membru la două sau la 
trei academii. 

Profesorul arătă două degete. 

— La două academii, se corectă Vasilică. E cel mai bun medic 
ginecolog. El a operat-o și pe regina Maria, își lăudă prietenul 
Vasilică. Acum e șomer. Face raclaje. Tot Albu l-a aranjat. Are un 
prieten, un doctor norvegian sau suedez. |n orice caz, un 
scandinav. Așa-i, doctore?... 

— Da, aprobă profesorul. 

— Se spune despre el, continuă Vasilică Balș, că e cel mai 
mare doctor la operaţii de cap... Nu știu cum îl cheamă, dar e 
mare. Cum îl cheamă, profesore? 

— Olivercrona. 

— Așa, așa. E un nume de boxer, dar dacă profesorul î 
socotește geniu, atunci așa este. Ei, vezi, o capacitate ca asta e 
desfiinţată de domnul Albu... 

La o masă alăturată, un domn își potrivi ceasul. Gherasim îl 
întrebă cât e ora. 

— Unsprezece și jumătate... 

— E târziu, spuse Gherasim și vru să se ridice de la masă. 

Vasilică Balș îl împinse înapoi pe scaun. 

— Stai... Dacă ai venit cu mine, trebuie sa bem un pahar 
împreună. Sie sculă și plecă după chelner să-l anunţe că se 
grăbește. 

Chelnerul sosi după câteva secunde și puse pe masă trei 
pahare cu Oricum. 

Vasilică își ciocni paharul de tăblia mesei: 

— Noroc, domnule Gherasim, noroc, domnule profesor. Bău 
paharul până la fund. 

Gherasim se sculă iarăși, dar Vasilică îl trase din nou înapoi. 
Pe urmă scoase din buzunar un ceas de aur. Era același pe care 
l-a văzut Gherasim cu câteva minute înainte la vecinul de la 
masa alăturată. Își încruntă sprâncenele. 

— Te-am văzut că n-ai ceas, îi șopti Vasilică. Nu e frumos să 
întrebi, să deranjezi oamenii. Poftim, e o amintire de la Vasilică 
Balș. 

Gherasim luă ceasul și îl puse pe masa vecinului. 

— E al dumneavoastră? L-am găsit pe jos. 


Individul se căută în buzunare, apoi întinse mâna după ceas și 
începu să mulţumească. 

Vasilică se strâmbă, scârbit. 

— Eşti un om pierdut, domnule Gherasim. Nu mai poţi fi 
salvat. Du-te și culcă-te că ai să întârzii mâine de la fabrică... Și 
mai vreau să-ţi dau un sfat. Poate e ultimul. Fiecare din noi 
trăim vreo cincizeci de ani. Cincizeci de ani și, din păcate, numai 
o singură dată... Păcat să-ţi risipești anii prostește... Noapte 
bună, domnule Gherasim. 

Gherasim ajunse după miezul nopţii acasă. Maică-sa îl aștepta 
trează. 

— Unde ai fost până acum, Gheri? 

— În oraș. Am avut treabă. Petre? 

— E înăuntru cu Cornelia. S-au înţeles. O ia de nevastă. Mi-a 
spus că n-are niciun rost să tragă toată viața mâţa de coadă. Ea 
are avere și... Mi-a spus că vrea să mă ia și pe mine la ei... 

— Și tu, mamă? 

— Eu, Gheri... 

— Ştii ce, mamă? Rămâi tu aici... Chiar dacă mai tragem mâţa 
de coadă. Că nu se poate să nu se îndrepte lucrurile. 

CAPITOLUL XIII 

1 

Din ziua în care zidarii au găsit trupul lui Horvath, Gherasim 
deveni morocănos, li părea bine doar că s-au spulberat zvonurile 
ce prinseseră aripi în anumite secţii, unde lucrau oamenii lui 
Simon, precum că Horvath ar fi fost omul patronului și că ar fi 
fugit peste graniţă cu o geantă mare de dolari. Alţii spuneau că 
și-ar fi lăsat nevasta și fetița pentru o femeie bogată, care avea 
moșie, undeva, în fundul Moldovei, și cu care s-ar fi cunoscut la 
București, la o conferință. 

Gherasim își simţea inima grea și mult timp nu-i veni să 
creadă că Horvath nu mai este. Privirile lui treceau dincolo de 
miile de fire albe ale mașinilor, de ţeserea lor răbdătoare și 
delicată, dincolo de zidurile cenușii pe care atârnau resturi de 
afișe, și se opreau cu o dureroasă încăpățânare la groapa cu 
var. ŞI-I închipuia în fel și chip pe Horvath; alunecând pe 
scândurile ude de ploaie, împiedicându-se de o cărămidă, sau... 
Ştia că Horvath avea obiceiul să se ducă la noua clădire: era o 
bucurie a lui copilărească și nu o dată au fost împreună. Lui 


Gherasim îi plăcea să-l necăjească puţin, spunându-i că zidul e 
aproape la fel ca și cu o zi în urmă. Horvath se înfuria, striga și 
începea să ţină discursuri despre miopia lui mic-burgheză. 

Gherasim începu să colinde și el drumurile lui Horvath. Mergea 
încet, gânditor, și-și dădu seama că-l interesa sincer zidirea noii 
clădiri. De altfel, i se părea că fabrica trăiește numai aici: în rest, 
uzina era acoperită de pânze apăsătoare, de somn, de inerție, 
aducând ceva dintr-un oraș mort, învins. 

Toate lucrurile căpătaseră acum o însemnătate nouă, ceva 
serios și grav. Acum îi părea rău de toate clipele pe care le-a 
pierdut într-o mulţime de nimicuri copilărești, în trecut, nu 
apucase destul de dârz pe drumul tovarășilor din ilegalitate. E 
drept, fusese tot timpul cu ei, dar mai mult ca o umbră, ca un 
ecou al lor, fără să fi știut limpede cu ce a ajutat și cu ce n-a 
ajutat partidul. 

Deseori, seara, se închipuia întors în trecut: acum știa ce ar fi 
trebuit să facă. II durea că era nevoit să recunoască că n-a făcut 
tot ce ar fi trebuit să facă. Moartea lui Horvath îl puse în 
cumpănă. lar când se gândi pentru prima oară că Horvath a fost 
ucis, se cutremură. Ucis?... De ce?... Și se sili să uite toate 
aceste gânduri bolnăvicioase, dar fără voia lui, întrebarea 
reapărea mereu. 

Mergea uneori pe la familia lui Horvath. Florica primea o 
pensie care nu-i ajungea și începuse să coasă pentru 
domnișoarele din cartier. Avea cearcăne la ochi, dar nimeni n-a 
văzut-o plângând. Numai Gherasim observă la ea multe îndoieli, 
gânduri nesănătoase. Incepu să meargă pe la ea cât putea mai 
des. O lua pe Sofica pe genunchi și-i povestea întâmplări 
ciudate, făurite stângaci din mintea lui ostenită de gândurile de 
peste zi. li era o ciudă grozavă că habar n-avea cam ce ar putea 
face zmeii, împăratul Roșu, cam ce probleme ar putea să-l 
frământe. 

Sofica îl ruga să stea cât mai mult și să râdă ca tăticu. 

— Nu așa, Gherasim, deschide gura mai mult. Așa! 

Gherasim râdea strâmb, uneori se înduioșa de-i venea să 
plângă și trebuia să se sforțeze să nu-i dea lacrimile. 

Apoi se revoltă: în afară de câţiva muncitori, toți păreau să-l fi 
uitat pe Horvath. Într-o zi vorbi cu Trifan și-i păru bine că acesta 
gândea la fel. 


Gherasim își scoase lădiţa de scule din dulap și se strecură 
printre mașini.. Cimentul era umed, fulgii de bumbac se lipeau 
pe pereţii transpiraţi. Îi făcea impresia că ceasurile gonesc cu o 
iuţeală uimitoare și se mira când sirena urla, vestind sfârșitul 
lucrului. Acasă,  maică-sa îl certa pentru tăcerea lui 
încăpăţânată. Îl credea bolnav și începea să plângă când el 
înjura pe toţi doctorii din oraș și toate medicamentele. De altfel, 
în ultima vreme, ea plângea pentru fiecare fleac. Plecarea lui 
Petre la Ineu, întrebările și compătimirile vecinilor, șușotelile lor, 
privirile piezișe, toate îi storceau lacrimi. În zadar încerca 
Gherasim s-o liniștească, cearcănele de la ochii ei creșteau, 
începuse să fie îngândurată, tăcută, și Gherasim se temu că 
maică-sa iar a luat drumul bisericii. Ea îl asigură că nu, și el n-o 
mai pândi. Își spuse: „Din respect pentru mama”. 

Dar din toate astea, mai grav era că problema montării 
mașinilor parcă dispăruse o dată cu Horvath. Se înfuria, și 
Jilovan, secretarul sectorului, îl critica pentru asta. 

— De ce te mai agiţi? Problema depinde de judeţeană. Au 
hotărât o dată. 

— Dar atunci de ce nu se face nimic? 

Jilovan ridica din umeri și schimba vorba. N-avea ce să spună. 

„Nu, nu e bine să te copleșească gândurile astea — își spuse o 
dată Gherasim. Mai ales după întâmplarea cu Balotă”. 

Stătuseră faţă în faţă la cantină și vorbeau despre Horvath. 

— S-o fi sinucis, îi spuse râzând Balotă. Era un tip tare 
melancolic. 

Gherasim văzu roșu înaintea ochilor și, fără să se mai 
gândească, îi trase pe neașteptate un pumn, cu sete, din toate 
puterile, drept între ochii cafenii cu unde roșiatice. Pentru asta, 
comitetul de disciplină i-a oprit trei zile din salariu, că toată 
afacerea era pusă în socoteala lui, ca și cum l-ar fi lovit pe 
Balotă din răzbunare, pentru că acesta l-a bătut odată pe frate- 
său. Gherasim dădu dracului și banii și avertismentul pe care îl 
primise de la comitetul sectorului. Jilovan, însă, îi vorbi mai mult 
de jumătate de oră și, la el în birou, Gherasim se simţise 
oarecum rușinat, dar n-a putut să-i spună că i-a părut rău de 
ceea ce a făcut, și n-a spus-o. 

— N-ar fi trebuit să faci asta acum în preajma completării 
comitetului sindical. S-ar putea să nu te aleagă. 


— Şi? 

— Ce vorbă-i asta? Vrei ca locul lui Horvath să fie preluat de 
un socialist? 

— Ai dreptate. Dar acum nu mai am ce face. 

— Ba da. Până poimâine când aveţi adunarea la cantină 
vorbește cu oamenii. Cu fiecare în parte. 

— Să-i rog să mă aleagă.. 

— Nu fi prost, știi tu foarte bine ce trebuie să le spui. Le 
vorbești de montarea mașinilor. Asta trebuie să fie platforma ta. 

Sala mare a cantinei era plină până la refuz. Cei care n-au mai 
prins locuri pe bănci stăteau înșiraţi lângă pereţi, înghesuiți 
întocmai ca sardelele. Pe scena improvizată, în spatele unei 
mese ornamentate, se aflau Simon, Jilovan, Precup și ceilalţi doi 
membri ai comitetului sindical: Tipei și Turcu, responsabilul cu 
problemele de tineret. jJilovan își termina tocmai discursul 
despre importanţa activităţii comitetului sindical și dădu 
cuvântul lui Simon. Acesta așteptă să se facă tăcere, apoi se 
ridică, se duse în faţa microfonului și începu să vorbească: 

— Tovarăși, noi știm cu toţii rolul ce revine unui membru în 
comitetul sindical, ce sarcină grea își asumă tovarășul care va fi 
ales să reprezinte interesele dumneavoastră în faţa direcţiunii. 
Trebuie să fie un tovarăș devotat, încercat, demn de o așa 
cinste. Demn de încrederea pe care i-o acordă clasa muncitoare. 
Eu nu vreau să vă ţin mult. Știu că sunteţi obosiţi, aţi lucrat 
doar, aţi creat bunuri și acasă vă așteaptă nevestele, bărbaţii, 
părinţii și copiii. Are cineva dintre dumneavoastră vreo 
propunere? 

O mulțime de oameni ridică mâna spre tavan. 

— Poftește, tovarășe Șimand, dădu Simon cuvântul prietenului 
său. Pe cine propui? 

— İl propun pe tovarășul Balotă, strigă Şimand, casă fie auzit 
de toţi cei din sală. Dumneavoastră îl cunoașteţi cu toţii, îl iubiţi, 
îl respectați... 

Dudău, ascuns în mulţime, strigă: 

— Nu e bun! 

— Liniște! ordonă Simon în megafon. Liniște!... Așa nu ne 
putem înţelege. 

Șimand își drese vocea și continuă: 


— Eu îl cunosc pe Balotă încă din '36, de pe vremea grevei... 
Când s-a oprit munca în fabrică, a părăsit primul uzina... 

— Și s-a angajat mecanic la o batoză. Așa e ușor să faci 
grevă... 

— Liniște!... 

— Noi muream de foame și el câștiga șapte sute pe 
săptămână... Bun grevist!... 

— De ce nu l-ai propus pe Wollman? Nici el n-a lucrat în timpul 
grevei!... 

— Liniște!... Liniște!... strigă Simon. Cine e pentru propunerea 
tovarăşului Șimand? 

în sală nu ridicară mâna decât vreo patruzeci de oameni. 
Simon, care se apucase să numere voturile, se lăsă păgubaș. Își 
șterse fruntea cu batista și întrebă din nou, ceremonios: 

— Cine e împotrivă? 

Sute de mâini se ridicară spre tavan. 

— Se abţine cineva? Nu?... Atunci fac eu o propunere. 

Trifan se ridică în picioare. 

— Eu propun ca înainte de asta, pentru că e prima plenară de 
când a murit Horvath, să-i cinstim memoria. Un minut de 
reculegere. Merită. 

Toţi oamenii se ridicară în picioare. Şi cei de la masa de 
prezidiu. 

După un minut de reculegere, Trifan rămase în picioare. 

— Și acum, în cadrul ordinei de zi, îl propun în comitetul 
sindical pe tovarășul Gherasim. Sunt convins că el se va bate 
pentru montarea ringurilor. 

— Este o propunere din masă, îl întrerupse Simon. Nu mă 
opun. Dar spun de la bun început că votez împotrivă. 

— Nu influenţa oamenii! strigă Dudău. 

Pop se înfurie și el: 

— E o porcărie ce se întâmplă aici. De ce influenţezi oamenii? 

— Eu nu vreau să influenţez pe nimeni, se sperie Simon. Mi- 
am spus numai părerea. Este cineva pentru Gherasim? 

Afară de câţiva oameni, toţi cei din sală își ridicară mâna. La 
masa de prezidiu, Simon, nehotărât, se uită la cei de lângă el, 
apoi, încet, își ridică și el braţul. 

Cineva începu să aplaude. 


Imediat după alegerea lui Gherasim în comitetul sindical 
Jilovan îl invită la sector. 

— Am o idee, Gherasime. Ce ar fi să forțăm mâna judeţene!? 

— Nu înţeleg. | se păru că Jilovan vorbește urât despre 
judeţeană dar nu era sigur. Așteptă ca acesta să continue. 

— Ce nu-i de înţeles? Ai fost de față când tovarășul Suru ne-a 
comunicat că judeţeană e pentru montarea ringurilor? Acum nu- 
i aici să vorbim cu el. Bărbuţ nu vrea să se amestece. Ce ar fi 
să-l chemăm la o întrunire de-a noastră și să-l rugăm să 
vorbească. Nu se poate ca oamenii să nu ridice problema 
mașinilor. Va trebui să ia atitudine. 

— Ideea nu e rea, constată și Gherasim după ce rumegă 
îndeajuns cuvintele lui Jilovan. Vrei să-l invit eu? 

— Invită-l. Dar ședința trebuie bine pregătită. 

— Lasă-mă pe mine. 

2 

Bărbuţ vorbi pe larg, ca de obicei. La început cu o voce 
monotonă, limpede, apoi din ce în ce mai tare, ca la urmă să 
apese pe fiecare cuvânt. 

— Da, măi tovarăși, și-și ridica pumnii spre tavan. Pe noi nu ne 
înspăimântă moartea lui Horvath, indiferent ce vorbesc oamenii 
despre el. 

Trifan, care stătea în apropierea lui, tresări: voi să-l 
completeze, dar se mulţumi să șoptească ceva la urechea 
tovarăşului care stătea în apropierea lui. Acesta, un filator cu 
haine verzui, îl ascultă cu luare-aminte și, înainte ca Trifan să-l fi 
putut opri, strigă piţigăiat: 

— Că bine zice Trifan de lângă mine. Nu ce vorbesc oamenii, 
ci dușmanul de clasă. 

Cineva strigă din fundul halei: 

— Eşti avocatul lui Trifan?!... El n-are gură?... 

Bărbuţ se sperie că-l vor întrerupe. Urmă repede: 

— Are dreptate tovarășul Trifan. Trebuie să luptăm împotriva 
dușmanului de clasă, măi tovarăși! Dușmanul turbă de furie la 
fiecare realizare a noastră. Și nu trebuie să uităm niciun 
moment că totul depinde de noi, de felul cum vom munci și cum 
ne vom putea îndeplini măreţele sarcini ce stau în fața noastră. 
Sarcini tot mai mari, în interesul nostru, al celor ce muncim. 


Privi în jur: o ceaţă ușoară îi stăruia înaintea ochilor. Aceasta i 
se întâmpla ori de câte ori vorbea. Nu vedea decât feţele 
oamenilor care îl urmăreau, vii ca niște luminiţe mișcătoare. 
Încheie: 

— Trăiască Partidul Comunist Român, avangarda clasei 
muncitoare! 

Un val de aplauze zgudui hala. Bărbuţ stătea pe o ladă și 
putea cuprinde întreaga masă de muncitori. In clipa asta ar fi 
putut face orice pentru ei. Îi zvâcneau tâmplele, gata, gata să 
plesnească. Pentru o clipă îl cuprinse senzaţia că încheiase prea 
repede, că nu-i știuse entuziasma cu totul, să nu mai fie o 
mulţime de oameni, ci unul singur, cu o singură gândire, cu o 
singură voinţă. 

Cineva începu să-i scandeze numele: 

— Băr-buţ! Băr-buţ! Băr-buţ! 

Pereţii zgudui ţi de ecou răspundeau. 

Bărbuţ începu iar: 

— Tovarăși! să nu ne încredem niciun moment în cuvintele 
mieroase ale baronului. Interesele lui merg împotriva intereselor 
noastre, pentru că noi luptăm pentru lichidarea exploatării 
omului de către om. Și o vom lichida! 

Căută privirile lui Hârţău, dar nu-l văzu prin mulţime și se 
neliniști. Îl sunase la telefon, a vrut să-l aducă cu mașina lui, dar 
Hârţău își motivă întârzierea cu niște treburi urgente. A dat însă 
asigurări că va veni negreșit. Numai să nu întârzie și să piardă 
această atmosferă electrizantă. 

— Noi, tovarăși, făuritori ai vieţii noi, făuritori ai tuturor 
bunurilor nu ne putem permite ca niște piedici mici să ne sperie. 
Cauza noastră este dreaptă și vom învinge... 

Alte aplauze văluiră în hală. Bărbuţ bătu și el din palme și 
cobori de pe ladă. Îi era ciudă pe Hârţău: nici ăsta nu mai știe să 
aleagă între un lucru important și unul neimportant. 

Jilovan, care conducea ședința, își roti privirile: 

— Cine se înscrie la cuvânt? îl căută pe Blidariu care era 
pregătit. Apoi, deodată, pe faţa lui negricioasă se întinse un 
zâmbet larg: zeci de mâini se ridicau din toate părţile. 

— Tovarășilor, începu un muncitor bătrân, îmbrăcat cu o 
salopetă unsuroasă. Tare mi-a plăcut. A fost frumos. Dar 


tovarășul secretar de la judeţeană n-a vorbit nimic despre 
montarea mașinilor. Pe noi asta ne doare. 

„Uite cum poate să strice o ședință un cuvânt aruncat aiurea” 
se gândi Bărbuţ și se întunecă și mai mult când îl văzu pe 
Hârţău intrând în hală. „Mai prost nici nu putea să pice.” 

Din toate părţile se auzeau încuviinţări: 

— Da, da, ce-i cu montarea... 

— Când le montăm?... 

încurajat de voci, muncitorul continuă: 

— De ce nu se montează ringurile? De ce nu se spune nimic 
despre asta? 

Bărbuţ se urcă din nou pe ladă. 

— Pentru că noi, comuniștii, suntem luptători și nu babe, care 
sporovăim despre lucruri care s-au rezolvat deja. 

— Cum s-a rezolvat? strigă Gherasim, înaintând spre lada 
unde stătea Bărbuţ. Tocmai asta... 

— Tovarăși, interveni Jilovan. Tare e bine că s-a ridicat această 
problemă, dar vă rog să luăm cuvântul disciplinat. Te înscrii la 
cuvânt, tovarășe Gherasim? 

— Da. Cer cuvântul. 

— Poftește. 

Gherasim se căţără pe un flaier. În hală se făcu deodată 
liniște, se auzea numai zumzăitul adormitor al ventilatoarelor. 
Bărbuţ zâmbea oficial, încurajator. 

— Tovarășul secretar al judeţenei are dreptate. Noi, 
comuniștii, nu trebuie să sporovăim multe. N-are rost și-i 
pierdere cumplită de vreme. Așa spunea și Horvath. 

Trifan se întoarse repede spre Gherasim și-i trase cu ochiul. 
„Dă-i înainte”. 

— Totuși, montarea mașinilor se tărăgănează. Cu toate că 
judeţeană a hotărât să se monteze. La asta să ne răspundă 
tovarășul Bărbuţ. 

Bărbuţ tresări. Se uită în jur, ca și cum ar fi vrut să-și caute 
ajutoare. 

Oamenii îl încurajau, însă, pe Gherasim. 

— Asta spun și eu întrebare... 

— Așa-i, așa-i... 

— De ce nu se montează dacă s-a hotărât? Să nu se supere 
domnul baron? 


Bărbuţ își dădu seama că, dacă nu intervine, va pleca din 
fabrică cu prestigiul știrbit. Și asta n-ar fi vrut cu niciun preţ. 
Sări pe ladă. 

— Am impresia, tovarășe Gherasim, că mergi prea departe. 
Nu-ţi convin hotărârile comitetului judeţean? Spune-o deschis. 
De ce te joci cu cuvintele? Mi se pare că e foarte clar. 

— Ba nu e clar de loc, făcu Gherasim. Eu am întrebat de ce nu 
se montează mașinile, și dumneata... 

— Aci nu e vorba de mine, ci de partid! Și nu permit un 
asemenea ton la adresa partidului. Ce vrei dumneata? Ce 
propui? 

— Același lucru ca și tovarășul Horvath. Că dacă judeţeană a 
luat hotărârea să se monteze mașinile, să n-o mai tărăgăneze. 
Să se monteze în cel mai scurt timp. Hotărâre există, baronul 
râde în pumni și noi ţinem discursuri. Și dacă judeţeană e de 
vină, să răspundă judeţeană. Noi, filatorii, dacă e nevoie, 
suntem hotărâți să facem zilnic câte două ore de muncă 
voluntară. 

Trifan începu să aplaude. 

3 

Clara se uită mirată spre taică-su. 

— Dacă înţeleg bine... asta înseamnă că aluzia de acum 
câteva zile în legătură cu Albu... 

— Da. Dacă la început te-am rugat să fii politicoasă cu el, 
acum, în interesul nostru, ţi-o pretind. Înţelege, Clara. Acum nu 
mai e ca în trecut. N-aș putea să-ţi spun nimic concret, dar mă 
tem. 

— Tu, papa? tresări Clara, uimită. 

— Da, Clara. Credeam că dacă a murit Horvath, oamenii se 
vor liniști. Și ei dimpotrivă. De aceea mă tem, Clara. Mi-e rușine, 
crede-mă, dar n-are niciun rost să te mint. Un timp am încercat 
să mă mint pe mine însumi și n-am reușit. Asta e adevărul. 
Poate dacă aș fi cu mult mai tânăr... E destulă nenorocire că n- 
am avut niciun băiat. De aceea îţi spun toate astea. Aș vrea să 
fac din tine o femeie puternică, așa cum am fost și eu. Vreau să 
te învăţ să trăiești pentru... 

— Pentru ce, papa? 

Mărturisirea de adineauri îl făcu să se simtă ușurat: 


— În niciun caz pentru a fi o păpușă de lux, care să-ţi întreţii 
amanţii din averea mea. Pentru că viaţa asta nu constă numai 
din a te târî de la masă la pat, și de acolo iarăși la masă. Adu-ţi 
aminte de bunicul nostru care... 

— Cunosc povestea, făcu plictisită Clara. Negustorul de fluiere 
din Galiţia, împrumutul, cumpărarea titlului, diligenţa istorică, 
hochţilindrul, moara cea mică, fabrica de spirt, războaiele de 
tuci, perseverenţa, acţiunile, investiţiile și faimoasa avere... 
Bine, dar pentru memoria acestor lucruri, pentru că s-a mai 
găsit un nebun care să ceară montarea unor mașini, eu trebuie 
să fiu politicoasă cu Albu? Pentru atâta lucru? Spune și tu! 
Pentru asta? Dacă mi-ai fi cerut așa, de distracţie, era cu totul 
altceva, în fond, și tu ai făcut sacrificii pentru mine... Trebuie să 
mă înţelegi... E un tip vulgar, plictisitor... 

— Toată viaţa e vulgară și plictisitoare, Clara. Toată. Și așa 
cum vrei și tu, într-o zi tot va trebui să plecăm. Eu am nevoie de 
ajutorul cuiva... 

Ușa se deschise și intră camerista, o fată tânără, angajată cu 
două săptămâni în urmă. 

— A venit domnul Albu. 

— Bine, spuse Wollman. Și după ce ieși fata, se întoarse 
neliniștit, încordat, spre Clara. Ea tăcu un timp, privind în altă 
parte. Clara, făcu el umilit, cu o voce rugătoare. 

— Fii liniștit, spuse ea cu o undă de biruinţă în glas. Mă culc cu 
el. Îl văzu pe taică-su rușinat, oarecum învins, și simţi o 
mulţumire ciudată, amestecată cu milă. 

Wollman se apropie de ea și o sărută pe frunte. 

— Eşti fată bună, Clara. 

Ea se întoarse și fugi repede spre camera ei. 

Albu părea întunecat. Nici nu-și desfăcu centura ca de obicei. 
Părea că vrea să termine discuţia repede. 

— V-am spus că nu-mi place să mă chemaţi ca pe o paiaţă. 
Nu-mi place și nu e bine. Nici pentru mine și nici pentru 
dumneavoastră. De ce m-aţi chemat? 

— Pentru că am vrut să-ţi spun ceva, și apoi și Clara a vrut să 
te vadă. Mi s-a plâns că vii atât de rar... 

— Am mii de treburi, sunt ocupat, se scuză Albu mecanic. 
Despre ce e vorba? 


Văzându-l grăbit, Wollman socoti că e cel mai bine dacă îi 
spune totul pe șleau: 

— Nici după Horvath nu s-au liniștit lucrurile... 

— V-am prevenit eu... 

— Nu e chiar așa... Un singur om se agită. Dacă n-ar fi el... 

— Nu se poate! se sperie Albu. 

— Nu despre asta e vorba... Ar putea să-l liniștească cineva de 
la voi... După cum sunt informat, a fost ales în comitet, în locul 
lui Horvath. Prin asta i s-a dat nas. Nu s-ar putea muta undeva? 


— Cine e? 

— Gherasim! 

— Tttt... făcu nemulţumit Albu. 

— Mutat undeva la ţară... Asta e tot. Cred că Bărbuț ar putea 
să rezolve totul foarte ușor... De altfel, el a făcut tot ce i-a stat 
în putință... Poţi să-i transmiţi că-i mulțumesc... că am să mă 
revanșez. Și acum nu te mai rețin... Dacă vrei să treci și pe la 
Clara, e dincolo. Arătă spre camera ei. E singură. 

Albu privi spre ușă, rămase o clipă nemișcat și avu senzaţia că 
repurtase o victorie: n-ar fi putut-o exprima în cuvinte ce anume 
victorie dar știa că baronul avea nevoie de el și asta era 
important. 

— Poate ar fi mai bine să n-o deranjez? întrebă forțând nota. 
Poate e ocupată. Ar fi vrut ca Wollman să-l rețină, să insiste să 
treacă pe la Clara. Baronul însă îl crezu într-adevăr ocupat și 
spuse într-o doară: 

— Cum crezi... Dar să știi că nu e ocupată... Mă rog, dacă ești 
grăbit, altădată... 

— Pentru o clipă totuși deschid ușa. Să-i spun sărut mâna. 

își trase mânecile vestei, apoi cu pași hotărâți porni spre 
camera Clarei. Intră. 

— Te-am așteptat, lakob. la loc. Nu, întâi toarnă-mi te rog. 
Arătă spre măsuţa unde erau pregătite două pahare cu picior 
lung, lângă o sticlă cu coniac. Clara stătea într-un fotoliu cu 
picioarele strânse sub ea. Albu îi întinse paharul. 

— Mulţumesc, lakob. Stai jos... Aici, aici lângă mine. Stânjenit 
Albu se așeză pe covor, pe urmă se amuză. Oare ce ar spune cei 
de la judeţeană dacă l-ar vedea ghemuit la picioarele Clarei? 

— Povestește-mi ceva, lakob. 


— Ce aș putea să-ţi povestesc? Am arestat ieri o ţărancă de 
vreo cincizeci de ani care și-a ucis soţul cu un topor. 

— Nu asta. Povești romantice nu știi? 

— Ba da, știu și chestii romantice. 

Clara începu să râdă. 

— la spune-mi o chestie romantică. 

Albu se încruntă apoi se ridică în picioare. 

— Te rog nu fă pe supăratul. Mai bine, sărută-mă. 

La plecare, ca de obicei, Albu stătu câteva clipe sub poartă, la 
pândă, să vadă dacă nu sunt cumva prea mulţi trecători care ar 
putea să-l recunoască. Nu văzu pe nimeni. leși și, când se văzu 
singur pe strada pustie, îl umplu o bucurie caldă: Clara se 
arătase mai drăguță ca de obicei. „Desigur, și-a dat seama că 
nu sunt un oricine — își spuse cu mândrie, și-i veni să fluiere. În 
fond, viaţa, cu toate complicațiile — medită în gând — are 
farmecul ei. Ar fi o prostie să te dai îndărăt, să n-o înfrunţi cu 
bărbăţie. Că la urma urmei, cuvintele goale, ca „luptă de clasă”, 
„partid”, nu te pot încălzi ca „un sân de femeie”. | se păru că 
într-un fel descoperise sensul vieţii. Şi ce simplu e! Râse la 
gândul că oamenii nu-l descoperă tocmai pentru că e atât de 
simplu. 

Din faţa, de pe bulevard, se apropiară doi beţivi care păreau 
că se ceartă. Albu se apropie de zid, să-i ocolească, însă ei se 
opriră drept în faţa lui. Vru să se dea un pas îndărăt, dar mai 
mult simţi decât auzi că și acolo e cineva. Se întoarse brusc și se 
lovi piept în piept cu un individ cu pălăria trasă pe ochi. O clipă 
se gândi că sunt niște tovarăși de la poliţie care l-au urmărit, pe 
urmă, recunoscându-l pe Vasilică Balș, băgă mâna în buzunar, 
unde-și ținea pistolul. Unul dintre beţivi îl prinse de braţ. 

— Fără zgomot, puișor... 

Albu vru să strige după ajutor, dar nici pentru asta nu mai avu 
timp. Celălalt beţiv îi închise gura cu palma, începu să dea din 
picioare, pe urmă auzi cuvântul „sacul” și simţi o lovitură în 
moalele capului. Își pierdu cunoștința. 

Albu se trezi într-o cameră puternic luminată, fără nicio 
mobilă. La început nu-și dădu seama unde se află, pe urmă își 
aduse aminte de Wollman, de Clara, de plecare și de întâlnirea 
cu Vasilică Balș. „Apoi scump ţi-o plătesc asta” — își spuse și 
vru să se ridice, dar o durere ascuţită, care-i sfâșia capul, îl 


ţintui pe loc. Totuși, se sforţă. În clipa aceea se deschise ușa și 
în prag apăru Vasilică Balș, urmat de cei doi beţivi care l-au 
însoţit și pe stradă. 

— Oo, ţi-ai revenit? întrebă Vasilică Balș, ţuguindu-și buzele. Ai 
căpăţâna tare... 

— Ştii că asta te va costa scump! strigă Albu. Iți ordon să... 

— Sssst, făcu unul dintre cei doi însoțitori ai lui Vasilică. Mai 
încet, puișor... 

— Cum o să mă coste scump? întrebă cu mirare prefăcută 
Vasilică Balș. După socotelile mele abia acum îţi plătesc datoria. 
Ştii, mie îmi place să am catastivul curat. Nici împrumut și nici 
datorie. 

— Eşti un pungaș ordinar, mormăi Albu. 

— Pungaș, da, dar nu ordinar. Asta nu-ţi permit. Şi dacă mai 
vorbești necuviincios, îi rog pe prietenii mei să te pună la punct. 
Amândoi lucrează curat și sunt foarte ambiţioși. Nu-i așa, Şora? 
Întrebă pe cel din stânga lui, o namilă cât un urs. 

Acesta mormăi ceva a aprobare. Apoi spuse deslușit, să-l 
înţeleagă și Albu: 

— Curat, tare și repede. 

— Poate dumneavoastră nu știți, eu sunt șeful poliţiei, încercă 
Albu să-i intimideze. 

— Niciodată nu m-a interesat calitatea clientului, îi răspunse 
Şora, Știţi, domnule șef, ăsta e un lucru foarte bun. Altminteri, 
te pomenești înduioșat, și înduioșat nu poţi face treabă ca 
lumea. 

— Şi ce vreţi de la mine? întrebă Albu speriat. 

Vasilică se apropie de el: 

— Vreau să ţin cu tine o plenară despre memorie. Un subiect 
foarte interesant. Rândul trecut, când ne-am întâlnit, ai uitat că 
mă cunoști. Ştii, lipsa de memorie chiar și la poliţie e rea. Nu-ţi 
prea folosește. Acum, desigur, te temi că am să pun pe prietenii 
mei să te bată. Ştii, eu din păcate nu pot face muncă fizică, 
pentru că trebuie să-mi păstrez sensibilitatea degetelor. Dar nu 
te voi da pe mâna lor, dacă vei fi cuminte... Desigur, mă întrebi 
de ce nu te-am mardit undeva pe întuneric... Nu, eu nu fac 
lucruri atât de vulgare. Eu am să-ţi încrustez în memorie numele 
lui Vasilică Balș. Atât. Și eu îmi voi aminti de bătaia aceea de la 
poliţie. Nu pentru bătaie, pentru că bătaie am mai luat eu, chiar 


și mai zdravăn, ci pentru faptul că tu nu m-ai recunoscut, și tu ai 
fost acela care m-ai bătut. Asta m-a supărat. Eu sunt un om 
foarte sensibil. Stai jos... 

Albu se uită în jur, vrând parcă să spună „pe ce?” 

— Pe parchet, puișor, îl îndemnă $ora. 

Celălalt vlăjgan care părea mai tăcut, morocănos, văzând că 
Albu se foiește, spuse încet, cu voce groasă, amenințătoare: 

— Stai jos, dacă ţi-a spus Șora! Nu zic bine? Și se întoarse 
spre Şora, așteptând parcă confirmarea. Acesta clătină din cap 
în semn de aprobare. A 

Albu alunecă de-a lungul peretelui și se așeză. Işi dădu seama 
că n-avea niciun rost să se împotrivească. Pe urmă ascultând 
unui gând, începu să strige cât îl ţinu gura: 

— Ajutor! Ajutor!... 

Morocănosul îi cârpi o palmă: 

— Nu striga că mă asurzești... Tot nu te aude nimeni... 

— Nu striga, îl sfătui și Vasilică. Am pregătit totul minuţios. 
Aici nu locuiește nimeni prin apropiere și prietenii mei n-au 
ureche muzicală. Și, pe deasupra, tu ai o voce foarte, foarte 
urâtă. 

Albu se resemnă: 

— Şi ce vreţi de la mine? 

— Ti-am spus doar, vreau să-ţi stimulez memoria. Când ne-am 
sfătuit pentru prima oară, Şora a ţinut morţiș să te mutileze. Să- 
ţi taie o ureche sau nasul. Așa-i Șora? 

— Și nasul și urechile, răspunse Şora. 

Albu încremeni. O clipă se gândi să se ridice în genunchi și să-i 
implore să-l ierte. Fără să vrea își duse mâna la faţă și-și pipăi 
nasul. Vasilică continuă: 

— lar el, arată spre morocănos, el a fost mai categoric. Lui nu- 
i plac complicațiile. De altfel, el are o filosofie proprie despre 
viaţă. E drept, e primitivă, dar e interesantă în felul ei. Cică viaţa 
e mult mai simplă decât o cred oamenii. Neînţelegând-o, o 
complică inutil. 

— Eu n-aş putea să mă exprim cu cuvintele pe care le 
folosește domnul Balș, spuse morocănosul, dar cred că e așa 
cum spune dumnealui. Nu sunteţi de aceeași părere, domnule 
șef? Dacă vă lăsaţi urechile aici, s-ar putea ca peste un an, doi 
să ne întâlnim din nou și, eventual, eu să stau jos și 


dumneavoastră în picioare. De ce e nevoie de acest risc, de 
această complicaţie? Nu-i așa? 

Albu se holbă la el, desfigurat de spaimă. Vru să spună ceva, 
dar nu reuși decât să bolborosească. 

— Dar eu sunt de altă părere. Eu sunt un artist, spuse Vasilică, 
candid. Îţi aduci aminte acolo la poliţie la un moment dat am 
izbucnit în râs? Albu nu-i răspunse. Da, sau nu? Ţipă Vasilică. 

— Da, mormăi Albu. 

— Atunci e bine. M-ai întrebat de ce am râs și eu ţi-am spus că 
nu știu. Ştiam. Eu nu-s tâmpit să râd așa aiurea. Atunci m-am 
gândit cum să te sancţionez. Și am găsit soluţia. De aceea am 
râs. M-am gândit ce ar fi dacă la prima noastră întâlnire ţi-aș 
propune să-ţi mănânci nasturii de la uniformă. Cine știe, poate 
asta ţi-ar stimula memoria... Ştii, încă la poliţie, când m-ai lovit, 
mi-a venit ideea asta... Ce-ar fi dacă, odată l-aș sfătui pe Albu 
să-și consume nasturii?... E o idee bună, nu-i așa? 

Se apropie de Albu și-i rupse un nasture de la veston. Era un 
nasture mare, de metal, dat cu sidol. Albu își încleștă dinţii. 

— Poate că e prea mare de început, spuse Vasilică, și-i rupse 
un nasture mic de la manșetă. De aperitiv ţi-o fi bun și ăsta... 
Hai, nu te lăsa rugat... Ești ca o fată mare... îl înghiţi sau nu?... 

Albu, văzând că nu-i totul atât de grav, cum i se păruse cu 
câteva minute mai înainte, răspunse hotărât: 

— Nu. 

Morocănosul făcu un pas spre el. Albu se trase mai la o parte, 
apoi se târî până în colţul încăperii. Morocănosul îl urmări pas cu 
pas. 

— Uite, Albule dragă, îi vorbi pe un ton părintesc Vasilică. Nu e 
bine dacă te încăpăţânezi. lei bătaie și tot mănânci nasturii. Așa 
am hotărât. Dacă nu ești în stare să-i înghiţi, te îndopăm ca peo 
gâscă... Hai, Albule, fii cuminte, nu-i supăra pe prietenii mei. De 
ce să-și cheltuiască energia? 

Puse nasturele între buzele lui Albu. Acesta îl scuipă. 
Morocănosul arătă spre nasture: 

— la-l! Imediat!... și cu privire plictisită, ca și cum ar fi vrut să 
înlăture din cale o cutie goală de tinichea, îl lovi cu piciorul între 
coaste. 

— Nu! făcu Albu încăpățânat. 


— N-are niciun rost să faci pe martirul. Nu mă impresionezi, îi 
spuse Vasilică. 

Morocănosul îl lovi iar cu piciorul. 

Albu se târî până la nasture şi-l luă în mână. O clipă se uită în 
jur, să vadă dacă cei de față nu s-au răzgândit cumva, dar nu 
citi nimic asemănător pe feţele lor. Puse nasturele în gură. 

— Adu puţină apă, făcu Vasilică Balș spre morocănos, poate 
are gâtlejul uscat. Morocănosul se duse în camera alăturată și 
se întoarse cu un pahar cu apă. 

— Na. _ 

Albu se sforța de câteva ori și înghiţi nasturele. Intinse mâna 
după pahar. _ 

— Ei, cum îţi place? îl întrebă Vasilică. Gustos? Incerci pe ăsta 
marele, sau mai iei unul mic?... 

Albu înghiţi patru nasturi mici și unul mare. Era palid și avea 
ochii bulbucați. 

— Îi dăm și eghileţii? întrebă morocănosul. 

Albu își privi eghileţii cu spaimă. 

— Nu, făcu Vasilică Balș. Cred că îi ajunge. Spune, dragă 
Albule, îţi vei aminti totdeauna de mine, nu-i așa? 

— Totdeauna, făcu Albu printre dinţi. 

— Atunci e în regulă. Asta am vrut. Acum îţi legăm picioarele 
şi-ţi punem căluș. Dar jur că în jumătate de oră trimit un poliţist 
după tine. N-aș vrea să stai toată noaptea culcat pe podea. 
Răcești și ar fi păcat de tine. Hai, băieţilor, am terminat. 

CAPITOLUL XIV 

1 

Bărbuţ îl anunţă pe Gherasim că vrea să stea de vorbă cu el. 
Din felul cum l-a anunţat, Gherasim a înţeles că ar vrea să-l 
scuture niţel. _ 

Mai erau câteva minute până la ora cinci. Işi luă repede o 
cămașă curată. Mamei sale îi sclipiră ochii. 

— Te întâlnești cu cineva? 

— Nu, mamă. Am o ședință. Văzu că pe faţa, brăzdată de 
riduri, coboară un val cenușiu de deceptie. 

— Fii liniștită, mamă, am să mă însor și eu în curând. Apoi 
adăugă repede, fără să asculte întrebarea de pe buzele 
bătrânei: încă nu știu cu cine. Găsește-mi dumneata pe cineva... 
O fată bună, gospodină, ascultătoare... 


În clipa aceea își aduse aminte de Petre și de Cornelia și-i păru 
rău de cele spuse. Mai cu seamă că maică-sa era foarte 
mulțumită de însurătoarea lui Petre. „Şi-a făcut un rost — 
spunea ea. Nu-l mai doare capul pentru nimic. Are de toate...” 

Cu câteva zile în urmă, Petre venise în vizită. Era îmbrăcat 
după ultima modă: pantaloni bufanţi din stofă cadrilată și cizme 
de lac. Nu era decât de câteva luni la ţară, dar se îngrășase, 
încât hainele îi stăteau strâns pe corp, gata să plesnească. 

— Cum? N-aveţi bani? Întrebă el, nu fără răutate. De ce nu-mi 
spuneţi mie? Și scoase un portmoneu din piele pe porc, îndesat 
până la refuz cu bancnote de toate culorile. Na, mamă... ia cât 
vrei... 

— N-avem nevoie de bani, Petre... Chiar azi am luat salariul, 
minţi Gherasim. 

— Vasăzică nu vreţi să primiţi nimic de la mine?... Bine, făcu 
supărat Petre și băgă portmoneul în buzunar. Chiar dacă mi-aţi 
cere, n-am să vă mai dau... Niciun ban... 7 

Gherasim închise ușa și porni spre județeană. In oraș, aproape 
de primărie, văzu un om gras și-și aduse aminte de Horvath. Cu 
el avea obiceiul să colinde fără ţintă pe străzi, să se oprească în 
faţa vitrinelor și să cerceteze feţele oamenilor care se holbau la 
bunătăţile din spatele sticlelor. Odată văzuseră un om uscăţiv, 
îmbrăcat într-o salopetă murdară, turtindu-și nasul de vitrina 
unui magazin de delicatese. 

— O fi flămând, îl înghionti Horvath pe Gherasim. Tu ai ceva 
bani la tine? 

Gherasim îi întinse patruzeci de lei. Uscăţivul din faţa vitrinei 
se uită nedumerit la banii din mâna lui Horvath, apoi strâmbă 
din nas și scuipă: 

— Nu primesc bani de la burghezi. 

Horvath pufni în râs. 

— Îl vezi, spuse, după ce se depărtară. Păcat că nu-l cunosc 
pe acest slăbănog. Peste câţiva ani, însă, sunt convins că am să- 
| întâlnesc undeva, poate conducând o ședință foarte 
importantă, sau... Spune, Gherasim, tu ai avea curajul să-l pui 
pe flămândul ăsta primar? 

în faţa judeţenei, Gherasim strânse din fălci. „Horvath din 
toate lucrurile trăgea concluzii optimiste, iar eu sunt ca un 
castravete murat”. 


— Stai jos, tovarășe Gherasim, începu Bărbuţ. Vorbea încet, 
neobișnuit de limpede, cu o voce domoală. In ultima vreme, era 
foarte elegant. Purta haine cenușii închise, vrând parcă să 
sublinieze prin asta sobrietatea pe care i-o impune funcțiunea. li 
arătă fotoliul. Gherasim se așeză cu băgare de seamă, dar când 
văzu că se cufundă prea adânc în fotoliu, apucă de spătar un 
scaun, îl trase mai aproape și se așeză apăsat. 

în camera mare, cu pereţii văruiţi, era o liniște fluidă: bâzâia 
stins ventilatorul, clătinând ușor frunzele de fuxia din fereastră. 
Bărbuţ ridică capacul cutiei de bronz pentru ţigări, dar al 
muncitorilor de la fabrica de vagoane, își aprinse o ţigară cu 
mișcări cumpănite, pline de graţie. Lui Gherasim îi veni să 
scuipe și se înfurie pe el pentru mojicia asta. 

— M-aţi chemat, tovarășe Bărbuţ! spuse într-un târziu. Am 
venit. 

Bărbuţ mai trase un fum, apoi nervos, repede stinse ţigara și 
se sculă în picioare, rezemându-și degetele de marginea biroului 
greu de stejar. 

— Să spui cinstit, dar să nu începi cu „noi comuniștii”, ori cu 
alte cuvinte mari, pentru că „noi”, apăsă el, nu te considerăm 
comunist. 

Gherasim tresări. Căscă niște ochi mari, apoi spuse aproape 
bâlbâit: 

— Nu înțeleg, tovarășe Bărbuţ. Simţi cum tot sângele îi 
năvălește în obraji. 

— Imi închipuiam că vei începe așa. Și brusc întinse degetul 
spre obrazul lui Gherasim: Ştii că partidul nu permite fracțiuni? 

— Tot nu înţeleg, tovarășe Bărbuţ, spuse mai liniștit Gherasim. 
Despre ce fracțiuni este vorba? 

— Despre activitatea dumitale din fabrică. Văd că de când ai 
fost ales, din greșeală, în comitetul de fabrică, ţi s-a urcat la 
cap. Ştiai foarte bine că judeţeană a luat măsuri în legătură cu 
montarea mașinilor. De ce mai era nevoie de agitația dumitale 
în cele patru celule de partid? Ce urmărești? Montarea ringurilor. 
O măsură care s-a luat? Asta? Nu, firește că nu! Și dacă poftești, 
îți spun eu: vrei să sapi autoritatea comitetului judeţean, să te 
autoevidenţiezi, să parvii. Şi pentru asta, tovarășe Gherasim, 
întrebuinţezi aceleași metode ca social-democraţii de dreapta. 


— Mă agit pentru că direcţiunea, în frunte cu inginerul Precup, 
se opune montărilor, ne sabotează și râd de noi. Am vrut să ne 
apucăm, dar au pus lacăt și pază la ușă. Ori poate faptul că vă 
critic pe dumneavoastră, cei din comitetul judeţean, pentru că 
nu sunteţi destul de energici, înseamnă fracţionism? 

— Mai încet, domnule Gherasim, spuse dintr-o dată Bărbuţ. O 
șuviţă de păr se desprinse din părul bine pieptănat și alunecă pe 
frunte. 

Gherasim se ridică în picioare. Îşi strânse pumnii. 

— Nu „domnule”, ci tovarășe Gherasim. Asta o pretind chiar și 
de la dumneavoastră. 

— Stai jos, te rog, spuse Bărbuţ și răsuflă adânc. Te-am 
chemat să-ţi pun unele întrebări. 

— Spuneţi deschis: interogatoriu! 

— Stai jos, te rog. Faţa lui Bărbuţ se lumină de un zâmbet 
binevoitor. Gherasim se așeză înnegurat. Vezi, continuă Bărbuț, 
această atitudine stângistă te va duce pe urmele grăsunului 
Horvath. 

— Adică voi fi și eu ucis? 

— Ai înnebunit? răcni Bărbuţ și se făcu alb ca varul de furie. 
Ce vorbe spui aici... 

— Am crezut că e potrivit să vorbesc așa Mai ales dacă e 
vorba de un erou al clasei muncitoare, și nu de „grăsunul 
Horvath”. De ce m-aţi chemat, tovarășe Bărbuţ? 

— Numai să te avertizez... De altfel, va decide celula. Un lucru 
te rog. Să nu spui că nu te-am avertizat. 

— Da, tovarășe Bărbuț, acum cred că înţeleg. După o 
avertizare ca asta e posibil să fiu exclus din partid, că în fond 
totul depinde de dumneavoastră... Sunteţi doar... 

— Nu de mine, de partid depinde. Invaţă asta. 

— Dacă e așa, nu mi-e teamă. Drept să vă spun, nu mi-e 
teamă nici dacă depinde de dumneavoastră. Și vă spun de 
acum: voi lupta din toate puterile, pentru ca moartea lui Horvath 
să nu fie moarte zadarnică. 

— Uite, tovarășe Gherasim, începu Bărbuț pe un ton 
prietenos, sincer, ca și cum Dar fi durut orbia celuilalt. 
Dumneata ești un tovarăș cu un nivel destul de ridicat. Eu ţi-am 
arătat numai unde poate duce drumul pe care ai apucat. Şi ar fi 
păcat de dumneata. Partidul ar pierde un cadru, care ar deveni 


foarte valoros într-o zi... Avem sarcini mult mai importante în 
momentul de faţă, decât problema montării unor mașini uzate. 

— Nu sunt mașini uzate. 

— Bine, sunt noi, dar lipsesc o sumedenie de piese care nu se 
pot face decât numai în Apus. 

— Nu-i adevărat. Se pot face și aici. Şi dacă lipsesc e pentru 
că n-am fost destul de vigilenţi. În ultimele două săptămâni s-au 
furat majoritatea pieselor. 

— Dar nu despre asta e vorba. Brusc schimbă tonul. Uite 
Gherasime, n-are niciun rost să discutăm cu nervi. Așa nu vom 
ajunge la nicio soluţie. Să discutăm ca doi oameni cu 
experienţă. Părerea mea e că în fabrică există un curent 
împotriva ta. De aici și sesizarea, și de aceea te-am chemat. 
Dacă aș da curs sesizărilor, ar trebui luate unele măsuri. Eu știu 
că nu e cazul. Cel puţin așa simt. Aș vrea să te ajut. 

— Eu n-am nevoie de niciun ajutor. 

— Te rog foarte mult, ascultă-mă până la capăt. După aceea 
faci ce vrei. Am spus că într-o zi poţi deveni un cadru foarte 
valoros. Pentru asta însă e nevoie ca dosarul tău să nu fie pătat. 
Acum în fabrică lucrurile, chiar dacă mai târziu s-ar lămuri, acum 
spun, ar putea să ia niște întorsături nedorite. Nici de tine și nici 
de cei din comitet. M-am gândit la o soluție de tranzit. O soluţie, 
care să împace și capra și varza. Era bucuros că găsise spre 
exemplificare acest proverb. Era convins că l-a impresionat și pe 
Gherasim. Ce ar fi să-ţi dau posibilitatea să te reabilitezi? Să 
spunem, să lucrezi în altă parte și în fabrică lucrurile să rămână 
încurcate. 

— Cine ar trage foloase dacă în fabrică lucrurile ar rămâne 
încurcate. 

— Să nu încercăm să căutăm justificări de pe poziţii de clasă. 
Îţi dai seama că pe astea și eu le cunosc. Poate termenul n-a 
fost bine ales, încurcată am înţeles, în ceea ce privește 
persoana ta. Ca tu să rămâi curat. De exemplu în Șiria nu avem 
secretar. Şi știi ce plasă importantă este Șiria? Noi de la 
comitetul judeţean ne-am gândit la dumneata. 

— Nu mă mut la Șiria. 

— Adică refuzi o sarcină de partid! 

— Da. 

— Bine, tovarășe Gherasim. Am luat notă. 


— lar eu aș vrea să vă întreb ceva: a hotărât sau n-a hotărât 
comitetul județean montarea mașinilor? 

— Desigur că a hotărât. 

— Atunci? 

— Aici eu pun întrebări! ţipă Bărbuţ. Am terminat, tovarășe 
Gherasim! Un tovarăș care refuză o sarcină de partid nu mă mai 
interesează. 

Gherasim așeză cu băgare de seamă scaunul la locul lui, apoi 
se îndreptă spre ușă. Puse mâna pe clanţă, dar se răzgândi și se 
întoarse. 

— Ce mă sfătuiţi, tovarășe Bărbuţ, să nu mai fac agitaţie în 
jurul montărilor? 

— Eu ţi-am spus tot ce am avut de spus. Cred că am fost 
destul de clar. 

— Da, la fel cred și eu. leși fără să salute. 

A doua zi toate i se păreau negre lui Gherasim: și secţia, și 
mașinile, și firele. Nu-și găsea locul, umbla de colo până colo, cu 
lădiţa de scule pe umeri. N-avea chef să stea la ședințele 
interminabile ale comitetului de fabrică. Era bucuros că a fost 
cooptat ca un simplu membru și nu l-au scos din producţie. Ar fi 
înnebunit să asculte aiurelile lui Simon despre noul tip de 
socialism care se va înfăptui, fără doar și poate. În America 
Latină, despre ce se va întâmpla peste o sută de ani, când 
oamenii nu vor mai munci decât două ore pe zi și vor fi 
desfiinţaţi banii. Simon era atât de documentat în această 
privinţă, că un neavertizat îl asculta cu gura căscată. 

Trecând printre mașini, Gherasim răspundea obosit, plictisit la 
câte un salut, apoi peste o clipă se întreba singur dacă l-a 
salutat pe Blidariu sau pe Achiţei. 

— N-a dormit bine, spuneau cei din jurul lui, s-o fi certat cu 
muierea. 

— E becher, măi, nici atât nu știți, râse o fetișcană cu părul de 
culoarea flăcărilor, ca și cum acest fapt trebuia știut la fel de 
bine ca și tabla înmulţiri. 

— E supărat pentru dulap, adăugă după un timp tot roșcata, și 
avea puţină dreptate. Cineva din schimbul de după masă a spart 
lacătul de la dulapul lui Gherasim. E drept, nu i s-a furat nimic. 
Singura pagubă era lacătul strivit, dar chiar și așa, dacă făptașul 


ar fi picat în mâinile lui Gherasim, acesta de bună seamă l-ar fi 
tăbăcit în bătaie. 

Dar Gherasim nu se gândea la toate astea: avea gânduri mai 
negre, legate de Bărbuţ. leri a colindat toată după masa în oraș, 
ca să se liniștească. Seara i-a trecut prin minte că n-ar fi rău să 
treacă pe la Suru să-i spună cele întâmplate. Urcă iar scările 
judeţenei şi-l prinse pe Suru chiar într-o scurtă pauză dintre 
două ședințe. Suru, de cum l-a văzut, i-a făcut semn să se 
apropie: 

— E drept, Gherasim, că ai refuzat să te duci la Șiria? 

— Da, dar să vedeţi... 

— Uite unde am ajuns: până și tovarășii de nădejde au început 
să se strice. Nu-mi vorbi cu dar, cu dacă... Spune deschis. Ai 
refuzat o sarcină de partid. 

— Da. 

— Nu e bine, Gherasim. Dacă tu refuzi asemenea sarcini de 
cinste, atunci ce să spunem de tovarășii cu un nivel mai slab ca 
al tău... 

— Eu vreau să montez mașinile, tovarășe Suru. 

— Crezi că e mai important să montezi mașini, decât să fii 
secretar la o plasă? Oameni care să monteze mașini găsim o 
sută... 

— Și, totuși, nu se montează. 

— Ajunge, tovarășe Gherasim. Are dreptate tovarășul Bărbuţ. 
Mereu vorbeşti de altceva și nu despre vina ta. Aș fi vrut să fii 
autocritic. Mi-a spus Bărbuţ că o să te pună în discuţia celulei de 
partid. Va fi și bine... Gherasim își lăsă capul în pământ. N-ai 
nimic de zis? 

— Nu, tovarășe Suru. N-am... 

Ținea atât de strâns în pumn mânerul unei șurubelnițe, încât 
degetele albiră la încheieturi. Hotărât că era pus pe ceartă. | se 
păru că toţi oamenii seamănă cu Bărbuţ, că toţi îi pun întrebări 
neașteptat de curioase, că nimeni nu se împacă cu el. Se certă 
cu o ţesătoare din pricina unei mașini. 

— Mereu o strici, nană Ştefania... De ce n-ai grijă de rabla asta 
de mașină?! Nu vezi că trebuie să-i schimbi rotița?! 

— Da’ bine te mai plătește Wollman că-i păzești mașinile. 


Gherasim vru să-i răspundă răstit, pe urmă se răzgândi. N- 
avea niciun rost să se ia la harţă, așa că repară roata dinţată, 
fără vorbă. Numai când sfârși, se apropie de filatoare: 

— De ce ești necăjită, nană Ştefania? 

— Că mi-s sătulă de voi, auzi? La ședință îl înjuraţi pe baron, 
iar în timpul lucrului sunteţi de partea lui. Așa și comitetul de 
fabrică. De faţă îl face bandit, dar cred că acasă la el i-ar pupa și 
fundul, dacă domnul Wollman l-ar socoti demn pentru așa ceva. 

La asta n-avu ce să răspundă. Comitetul de fabrică, de când 
Simon preluase locul lui Horvath, s-a învoit, într-adevăr, să ţină 
ședințele de colaborare acasă la baron. Gherasim s-a împotrivit, 
dar a rămas în inferioritate. 

— Ce vrei dacă baronul nu are timp?... Să nu ţinem ședințele? 
„„„ Să nu putem îndeplini contractul colectiv?... Pentru că tu te 
găsești mai deștept decât noi toți... 

N-avea ce face. A fost și el de câteva ori. La început se temea 
la gândul că o să dea ochi cu Clara, pe urmă ridică din umeri. 
Dar mai târziu, când baronul a început să-i trateze cu gustări, nu 
s-a mai dus. A căutat să invoce fel de fel de motive și lipsea. 
Veștile despre aceste ședințe, bineînţeles, deformate într-o 
oarecare măsură, au ajuns până în secţii. 

Funcţionarii comentau gustările baronului, cafelele negre, 
ţigările, băuturile și rezultatele care n-au întârziat să se arate. 
La economat nu se mai găsea decât pastă de dinţi și de ghete, 
cafea de ovăz „Patria” și rar de tot, mălai mucegăit. La cantină, 
muncitorii nu mai primeau tacâmuri pe motivul că se furau. 
Simon își făcuse un costum nou de culoare verde, și duminicile, 
la meciurile de fotbal, stătea în loja oficială alături de baron. 

— Uite, nană Ştefania, cum vine problema asta cu mașinile. 
Mașinile astea, de fapt, nu mai sunt ale baronului, ci ale noastre. 
Că de vândut nu le mai poate vinde. Până și o anumită cantitate 
destul de mare din pânză trebuie să vândă pe preţul fixat de 
stat. Așa că mașinile sunt ale noastre. 

— Dacă vreau, le pot duce acasă, nu-i așa? 

— Nu, tovarășă Ştefania... Acasă nu le poţi duce nici 
dumneata. 

— Adică sunt tratată la fel ca și baronul. 

— Nu. 


— Du-te dracului, Gherasim... vorbeşti prostii. Eu te credeam 
om serios. Tăcu o vreme, pe urmă se aplecă la urechea lui 
Gherasim: Spune drept, și tu ţi-ai făcut un costum nou din banii 
baronului? Așa-i. Numai că ţi-e rușine să-l porţi. 

— Nu mi-am făcut niciun costum. 

— Eşti un prost. Eu mi-aş fi făcut. De ce să facă Simon două și 
tu niciunul? Mai ales că am auzit că vă merge greu. Petre a 
plecat de acasă și nu vă ajută, maică-ta e bolnăvicioasă și tu... 
coate-goale... Până la urmă tot te scoate din partid... Cel puţin 
să te alegi, cât se poate, cu ceva. 

— Cine ţi-a vorbit că voi fi scos din partid? 

— Cine? Parcă tu nu știi... Am auzit aici în secţie. Cică ai fost 
ieri la judeţeană pentru asta. E drept? 

„Oare cine o fi anunţat oamenii din fabrică?... Doar n-a vorbit 
cu nimeni. N-a spus nimănui de cele petrecute ieri după masă. 
Bărbuţ? El să fi anunţat pe cei din fabrică?... Te pomenești...” 

— Ei, de ce taci? Așa-i? 

— Şi nu știi de ce voi fi scos din partid? o întrebă Gherasim. 

— Pentru că ești omul baronului. Acum nu i-ai păzit mașinile? 

Gherasim hotărî s-o lămurească, dar ea se întoarse spre 
mașină în semn că nu mai are ce discuta. Işi luă și Gherasim 
lădiţa și porni spre filatură. 

Huruitul mașinilor îi îneca pașii; nu putu distinge niciun alt 
zgomot. | se părea că fiecare ciocănitură se produce undeva, în 
apropierea timpanelor: zgomotul creștea, descreștea, tocmai ca 
o melodie transmisă prin radio pe unde scurte. 

în filatură, huruitul era mai estompat și parcă, totuși, mai 
sălbatic. Gherasim îl asemăna cu horcăitul unei fiare doborâte, 
sau cu răsuflarea grea, înfundată, a pământului. Dintre secţii, 
filatura îi plăcea cel mai mult. Mai ales acum toamna, când 
razele soarelui mai stăruiau prin ochiurile ferestrelor murdare. 
Aici era inima uzinei. Miile de curele de transmisie, ca niște 
artere, învârteau bobinele, dădeau viaţă păienjenișului alb al 
firelor. 

La un ring, aplecată asupra bobinelor, o recunoscu pe Marta 
Mesaroș. Acum i se părea mai slabă ca atunci când o văzuse 
pentru prima oară. Ba nu. Halatul cadrilat îi stătea strâns pe 
șoldurile rotunde și Gherasim, fără să vrea, se opri locului. Ea, 
ca și cum ar fi simţit că o privește cineva, se întoarse. Il 


recunoscu și începu să zâmbească. Își strânse buzele mici, roșii, 
umede, și pe obrajii palizi îi apărură două gropiţe. Gherasim se 
miră că până acum nu observase gropiţele. 

— Ce mai faci, Marta? Cum te împaci cu mașina? 

— Bine, dar tu? 

Gherasim se miră că-l tutuiește, dar se făcu că nu bagă în 
seamă. 

— Bine, îi răspunse. 

Ea se întoarse spre niște fire rupte și Gherasim o urmări cu 
privirile. 

„Păcat că e prea tinerică! De ce e păcat?” se întrebă tot el 
după un timp și nu știu ce să-și răspundă. Zâmbi în gol și porni 
mai departe. Dar nu se mai putu concentra, își aduse aminte că 
a auzit de cina cu nasturii de metal a lui Albu. Il vedea pe șeful 
poliţiei legat la gât cu un șerveţel, consumându-și nasturii de la 
veston, apoi vedea fața transfigurată a lui Bărbuţ, pe nana 
Ştefania, pe Simon, și revedea mereu gropiţele Martei, genele 
lungi, ninse, buzele mici, șoldurile... îi repetă numele: Marta... 
Marta... parcă și numele avea ceva simpatic, ceva tineresc în el. 
Când ieși din hală, începu să fluiere. g 

„Na drace, mă dă afară din partid și eu fluier”. Işi grăbi pașii 
spre cazangerie, la Trifan. Acesta stătea rezemat de peretele 
murdar de praf de cărbune și-și răsucea tocmai o ţigară din 
foaie de ziar: 

— Ei, ce-i, Gherasime? De ce ești atât de vesel? 

în ultima clipă se reţinu să nu-i vorbească de Marta. Se 
încruntă. 

— Nu-s vesel, și-i povesti întreaga întâmplare cu Bărbuţ. 

Trifan socoti că ar fi bine să discute problema și cu Jilovan de 
la sector, sau cu Suru de la judeţeană. Gherasim îi povesti și 
întrevederea cu el. 

— Nu-i nimic. După schimb ne întâlnim la sector. 

Gherasim se întoarse în secţie, tot prin filatură. 

2 

— Uite, spuse după o tăcere lungă Jilovan, eu am vorbit și cu 
tovarășul Bărbuţ. Nu știu ce să cred. Eu te cunosc de mult... 
Dacă crezi că nu mai are niciun rost să discuţi cu tovarășul Suru, 
atunci scrie Comitetului Central. Cere o anchetă... 


— Parcă ei n-au alte treburi decât să se deplaseze și să 
ancheteze neînțelegerile dintre membrii de partid. Au ei de 
lucru, de nu-și văd capul... 

— Totuși, asta e singura soluţie, spuse Trifan, îngândurat. 

— Dar spune, de ce nu vrei să te duci la Șiria? îl întrebă Jilovan 
pe Gherasim. 

— Pentru că am impresia că cineva vrea să scape de mine. 

— Eşti încrezut... Nu ești tu o personalitate atât de mare, ca să 
fie nevoie să fii înlăturat. 

— 'Ţi-am spus doar că nu e vorba de mine, ci de mașini... 

— Acum de ce vrei să pară că tu ești singurul care se 
interesează de această problemă? Ce folos ar avea Bărbuţ dacă 
nu s-ar face? 

— Pui foarte greșit problema, îl întrerupse Gherasim. Nu e 
vorba de folosul lui Bărbuţ, ci de folosul lui Wollman. Răspunde- 
mi tu: de ce nu se montează? | 

— Nu știu, recunoscu jilovan. Asta e singurul lucru pe care nu-l 
înţeleg... _ 

— Vezi? Şi Bărbuţ mereu ocolește problema asta. Imi vorbește 
de Șiria, de tot ce vrei și nu vrei, numai despre mașini nu. De aia 
n-am vrut să plec acolo. Dacă o lăsăm așa, mașinile vor rugini în 
șură încă un an sau doi. 

— Eu, în locul tău, totuși aș scrie C.C.-ului. 

— Nu. Ţi-am mai spus. N-are niciun rost să-i deranjăm. 

— Asta-i o tâmpenie! făcu supărat Trifan. Auzi, să nu-i 
deranjăm! De aia sunt acolo, să ne ajute! Și acum e nevoie de 
acest ajutor. Mie nu-mi place faptul că ţi-au găsit pricini. Nu vi 
se pare ciudat că Horvath, care s-a ocupat cu montarea 
mașinilor, a murit nu se știe cum, iar pe Gherasim vor să-l 
trimită la ţară? În interesul cui se fac toate astea? E clar. Numai 
baronul poate trage foloase, dacă Gherasim pleacă sau e pus în 
discuţie și lichidat. De aceea trebuie, Jilovane, să avem grijă. 
Înţelegi?... Te pomenești că va fi exclus. 

— Asta nu se poate, făcu înciudat Gherasim. Oamenii mă 
cunosc. Și la urma urmei, chiar dacă m-ar exclude, important e 
să se monteze mașinile. Așa a spus Horvath. Ti-aduci aminte. Că 
oamenii n-or să mă judece după carnet, ci după fapte. 

— Da, numai că așa ţi se ia piuitul... 

— Eu am dreptate. 


— Dreptate. Asta se vede totdeauna la urmă... 

— Bine, dar eu nu vreau decât binele fabricii. 

— Eu sunt convins, spuse Jilovan, că și Bărbuţ vrea binele. 

— E posibil, făcu Trifan. Numai că, în cazai acesta, mi se pare 
că binele lui nu se potrivește cu binele lui Gherasim. Ei, cine are 
dreptate?... Vezi, aici e. La urmă o să vedem. Că așa e dialectica 
asta. E ca un termometru. După un timp arată cine a avut 
dreptate. Numai că până atunci... De aceea spun că ar fi bine să 
scrii celor de sus. 

în cele din urmă, Gherasim îi făgădui că va scrie tovarășilor de 
la București, dar în sinea lui nu era convins de necesitatea 
acestui lucru. 

Ajuns pe stradă, nu se mai gândi la toate astea. Problema i se 
păru rezolvată. E clar că are dreptate și dacă se pune problema 
lui în celula de partid, și altundeva nu se poate pune, nu i se va 
putea întâmpla nimic. Porni spre casă liniștit, cu pași tărăgănaţi 
și se gândi la cele două gropiţe ale Martei. 

Acasă o găsi pe maică-sa discutând cu Cornelia. Sie miră de 
sosirea ei neașteptată, mai ales că era în ultimele săptămâni. O 
întrebă chiar înainte de a o saluta: 

— Ce cauţi la noi, Cornelia? S-a întâmplat ceva?... 

— Da, răspunse ea repede. Abia am așteptat să te întorci. 
Tata e arestat... 

— Arestat? 

— Da, și începu să plângă. L-au arestat ieri. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru nimic. Pentru că e pâinea lui dumnezeu. De aia! Nu 
se are bine cu ăia de la partid și l-au ridicat alaltăieri dimineaţă. 
Au venit doi oameni de la poliţie... Dar nici nu știu dacă au fost 
de la poliţie, că nu aveau uniformă, și l-au arestat. Au răvășit 
toată casa. Până și în dulapul lui Petre au căutat... 

— Au avut ceva hârtie la mină? 

— Au avut ceva. Dar eram atât de speriată, că abia am citit-o. 
Ceva poliţie economică, sau așa ceva... Pe urmă am fost la 
primărie și ăia de acolo mi-au spus că tata e chiabur... 

— Aha, acum înţeleg, făcu îngândurat Gherasim. O fi făcut 
afaceri... 


— Tata? întrebă Cornelia, uimită. Atunci nu-l cunoști! Era 
bisericos ca nimeni altul. N-ar fi înșelat pe nimeni, pentru 
dumnezeu... 

— Poate totuși a făcut ceva, insistă Gherasim. Adu-ţi aminte. 

— Nimic! dacă-ţi spun. Nici n-a ieșit în ultimele săptămâni din 
casă. Era ocupat cu fierberea ţuicii. Că a fost o recoltă anul 
ăsta... Până și prunii ăia care păreau că-s uscați au făcut 
poame... 

— O fi fiert prea mult. 

— Atât cât a fost. Ca în fiecare an. 

— Şi Petre unde e? 

— A venit și el la Arad... El a fost în toate părţile. A fost și la 
ăia la partid și a spus cine e, dar ăia n-au vrut să facă nimic. 
Atunci am hotărât să venim la tine. Că oricum, tu ești mai 
cunoscut printre ei. Îmi pare rău că Petre n-a mai avut răbdare 
să te aștepte. Dacă ai vrea să fugi la judeţeană, până la Bărbuţ, 
l-ai găsi acolo. S-a dus să se plângă la el... Nu se poate să nu ne 
ajute. Nu te duci după Petre?... 

— Nu, făcu Gherasim obosit. Nu mă duc... 

Se lăsă pe un scaun și se simţi atât de obosit de parcă ar fi 
cărat toată ziua saci în spate. 

A doua zi, Gherasim s-a învârtit prin uzină ca un somnambul. 
A vrut să se ducă de câteva ori la Trifan să-i spună povestea cu 
Petre, dar niciodată n-a avut destulă putere. Mereu își găsea 
ceva de făcut ca să amâne întrevederea, și la trei, când a sunat 
sirena, i-a părut rău că nu se află după discuţie. In timpul mesei, 
la cantină, a stat lângă Trifan, dar și aici a găsit o justificare să 
nu-i vorbească: erau prea mulţi oameni de față. lar mai târziu, 
când se pomeni singur în sala de mese, își spuse că o să se ducă 
acasă la el. 

Toată după masa a cutreierat orașul, malul Mureșului, și a 
privit apa miloasă ieșită din matcă. Sălciile desfrunzite, cu 
ramurile uscate, atârnau ca niște ţurțuri subţiri. Vântul de seară 
le legăna încet; lovindu-le unele de altele sunau sec, trist. Când 
se întunecă, Gherasim, obosit de atâtea drumuri fără de rost, 
hotărî să nu mai amâne discuţia. Fie ce-o fi. 

Porni spre casa lui Trifan. Pe drum încercă să caute justificări 
și, fără să vrea, se întrebă de ce trebuie să fie vinovat pentru 
rubedeniile lui Petre. Pe urma, rușinat de aceste gânduri, își 


spuse că e vinovat în aceeași măsură ca și baronul, care ar 
putea, la rândul lui, să se întrebe și el: „De ce sunt vinovat că 
am moștenit fabrica?” Comparaţia i se păru stranie și de aceea 
își grăbi pasul. Trebuia să discute toate astea cu Trifan. Socotea 
că el era singurul om care putea să judece totul la rece, fără 
părtinire. 

în poarta casei lui Trifan se întâlni cu Marta, care tocmai 
pleca. 

— Tata nu-i acasă, îi spuse ea în loc de salut. A plecat la 
Farcaș. Spune că vrea să stea de vorbă cu el. Tu ce faci? 

— Asta voiam să fac și eu, să stau de vorbă cu el, răspunse 
Gherasim și nu putu să nu recunoască că, într-un fel, îi părea 
bine că nu l-a găsit pe Trifan acasă. Acum cel puţin avea un 
motiv adevărat ca să amâne discuţia. 

— Eu nu pot să-l înlocuiesc? întrebă Marta cu șiretenie. 

— Cum să-l înlocuiești? 

— Așa. Să discuţi cu mine... Sau eu nu sunt destul de 
serioasă?... Hai, nu vrei să mă conduci în oraș? 

— Ba da, răspunse Gherasim repede. Cu plăcere. Unde te 
duci? 

— La malul Mureșului. Mi-a spus tata să mă plimb în fiecare 
seară câte o oră. Cică asta îmi face bine la plămâni... 

— Da, da, aprobă fără niciun rost Gherasim. 

Cu două zile în urmă, dacă i s-ar fi ivit prilejul să se plimbe cu 
Marta, ar fi fost foarte bucuros. Acum, însă, nu putea să se 
concentreze la cele ce ciripea ea. Gândul îi zbura la frate-său, la 
întrevederea acestuia cu Bărbuţ și la urmările care nu puteau să 
întârzie. 

Petre s-a întors foarte bucuros de la judeţeană și a povestit 
cât de prietenos l-a primit Bărbuţ. 

— Nici nu m-aș fi așteptat la o așa mare înţelegere, spuse el. 
Tot timpul a zâmbit și și-a notat ceva într-un carneţel. Mi-a spus 
că îi pare foarte bine că m-am dus la el și am avut chiar 
impresia că e bucuros într-adevăr... 

— La ce te gândești, Gherasim? întrebă Marta pe neașteptate. 

Gherasim tresări: 

— La nimic. 

— Eşti totdeauna așa de tăcut? 

— Nu, de obicei sunt vorbăreţ. Dar știi... 


— Ce să știu? 

Gherasim uită ce voia să spună. Mergea cu capul plecat în 
pământ și-i era ciudă că nu era în stare să lege nicio discuţie. In 
cele din urmă o întrebă: 

— Tu câţi ani ai, Marta? 

— Optsprezece... 

— Da, optsprezece, făcu Gherasim gânditor. 

Marta începu să râdă: 

— Ştii că ești foarte caraghios? 

— Eu? se miră Gherasim. De ce? 

— Pentru că tu ești un băiat tânăr și umbli atât de încruntat de 
parcă ai avea șaizeci de ani... Tu, în afară de fabrică și de 
ședințe, ce faci? 

— Cum ce fac? Trăiesc.. — Nu-i adevărat. Când am fost în 
Frunze, mergeam în fiecare zi la spital să scriu scrisori pentru 
răniţi. Mi-amintesc, era într-o duminică. La poarta spitalului am 
văzut un rănit înarmat cu un pistol automat. Până atunci nu 
văzusem niciodată pază la poartă și mi s-a părut foarte 
caraghios să văd o santinelă în halat alb de spital. L-am întrebat 
de ce e acolo? Contra cui apără spitalul? N-a vrut să-mi 
răspundă. Pe urmă am aflat. Împotriva doctorilor. Știi, într-o zi, 
bolnavii au ţinut o ședință și au discutat despre medici. Au 
hotărât ca duminica, fiecare medic, afară de unul de serviciu, să 
nu aibă voie să intre în spital. Să stea acasă, să se odihnească, 
să se spele și să doarmă. Că, într-adevăr, medicii umblau 
ameţiţi de nesomn și nu mai știau care e bolnav și care e doctor. 
Doctorii, însă, nu s-au lăsat intimidaţi. Au intrat în spital, sărind 
gardul și lucrau până ce cădeau frânţi de oboseală. Atunci a 
intervenit comitetul de partid în conflictul de la spital și au 
criticat aspru pe bolnavi. Aceștia, însă, au spus că războiul poate 
să dureze încă ani mulţi și că de medici va fi nevoie. Că 
totdeauna vor fi mai mulţi răniţi decât doctori. Trebuie să avem 
grijă de ei. Așa au spus răniții, și comitetul de partid a trebuit să 
le dea dreptate până la urmă. De aceea au stat de pază la 
poarta spitalului. 

— De ce mi-ai povestit toate astea? 

— Pentru că am impresia că și tu ești ca doctorii ăia care au 
sărit gardul. Socialismul nu se face peste noapte... 

— Îmi ţii lecţii de educaţie politică? 


— Nu, Gherasim. Mă gândesc numai la tine. Cu toţii vrem să 
fie mai bine. Dar a nu mânca șase zile, ca să te poţi îndopa 
duminica, e o prostie... Ai văzut „Steaua fără nume”? 

— Dar asta ce e? 

— E o piesă de teatru. Am impresia că e o piesă burgheză, dar 
am stat două ore încordată în fotoliu, și când am ieșit, m-am 
gândit la o mulţime de lucruri. Şi, în primul rând, că sunt o serie 
de frumuseți pe care noi nu le mai vedem, din cauză că ne-am 
obișnuit cu ele. Soarele, de pildă. leri, când m-am dus la lucru, 
tocmai răsărea. Era atât de mare și atât de galben... M-am 
gândit la tine. M-am gândit, oare tu-l vezi?... 

— Când m-am dus ieri în fabrică, soarele nu răsărise încă... Și 
chiar dacă ar fi fost răsărit, eu nu puteam merge ca capul în 
nori. Pe strada noastră e atât noroi că, dacă nu te uiţi unde 
calci, te scufunzi până la genunchi... 

— Bine, dar aici nu e noroi... 

— Nu. 

— Și tot nu observi nimic? 

Gherasim își ridică ochii spre cer: printre norii fugari apăru 
cornul ascuțit al lunii. 

— Uite, a apărut luna, spuse Gherasim prostește și nu pricepu 
de ce râde Marta. O întrebă: De ce râzi? 

— Așa. 

— Inţeleg. 

— Nu înţelegi nimic. 

Gherasim o privi lung: la lumina părelnică, faţa ei căpătă o 
culoare ciudată, palidă. Numai ochii mici scânteiau aprinși. 
Gherasim se apropie de ea. Marta făcu un pas îndărăt, apoi încă 
unul, dar Gherasim o ajunse la rigola aleii, o prinse de umeri și 
atunci Marta nu se mai feri. Gherasim se aplecă spre ea s-o 
sărute, dar se răzgândi în ultima clipă: „Numai asta îmi lipsește 
acum să mă bag și în alte încurcături. Spuse, ca și cum i-ar fi 
privit numai ochii: 

— Nici nu știam că ai ochi atât de negri... 

— Da, făcu ea deziluzionată. Am ochi negri, tovarășe 
Gherasim. Vrei să mă conduci acasă? Cred că atrecuto oră... 

— Da, așa cred și eu. Hai să mergem. 

3 


Închise cu băgare de seamă ușa dormitorului și ieși în 
bucătărie. Era încă devreme, nu trecuse nici de cinci, dar Elena 
Trifan era obișnuită așa încă de mult, din copilărie. Şi pe urmă n- 
ar fi putut lăsa pe nimeni să se amestece în bucătăria ei. Chiar 
dacă ar fi vorba de Marta sau de Gheorghe. E drept, cu el se mai 
lua din când în când la harţă pentru câte ceva (rareori avea și el 
dreptate), dar aici în bucătărie nu. Privi mulţumită feţele de 
masă albe. Toate vecinele o întreabă cum face de par mereu 
noi, abia luate din prăvălie. 

Nu e nicio taină, trebuie doar să le speli și să le asprești bine, 
dar vecinele își închipuie că face cine știe ce vrăji. Se uită cu 
luare-aminte la șervete. Să nu se lege Gheorghe de ele. De lao 
vreme își vâri nasul în toate lucrurile muierești. Parcă nu era 
întotdeauna așa. 

Puse laptele la fiert și începu să întindă untura pe feliile de 
pâine. Așa-i plăcea Martei. Și trebuie să aibă grijă de ea; de lao 
vreme i se pare că a slăbit ca o surcea. Nici nu-i de mirare. 

Se simţea nemulțumită. Ea nu era ca Gheorghe, care se arăta 
încântat de toate câte se petrec în lume, și mai ales de „fata 
lui”. Elena nu se putea împăca cu atâtea ședințe fără de sfârșit. 
Oare ce pot vorbi acolo? Pierd vremea, de bună seamă. Numai 
Gheorghe o dăscălea, fără cruţare: 

— Trebuie, femeie! Trebuie! 

Atât îi spunea și ea trebuia să înţeleagă, dacă nu voia să aibă 
bucluc cu el. Uneori, se necăjea că el nu-i spune mai mult. Doar 
nu e așa de mărginită să nu priceapă. Numai că bărbatul ei, în 
ultima vreme, era tare scurt la vorbă și morocănos. In vremurile 
de mult trecute ale tinereţii, îl plăcuse tocmai pentru asta. Nu 
era ca atâţia feciori de vârsta lui, care îndrugau vrute și nevrute. 
Numai că acum, când anii au trecut ca un pâlc de cocori (și anii 
nu se întorc ca pilcurile de cocori!) ar fi vrut să stea mai mult 
împreună, la gura sobei, să vorbească despre toate și să se 
sfătuiască pe cine ar fi bine să ia Marta de bărbat. 

Puse feliile de pâine pe o farfurioară cu marginile aurii. De 
patru luni de zile, în fiecare dimineaţă îi pregătește de mâncare. 
Cât s-a necăjit la început! Nu voia s-o lase la fabrică, era așa de 
slabă! Și acolo la Wollman. La bumbac, mai toţi se îmbolnăvesc 
de plămâni. Ar fi vrut s-o ţină acasă, s-o înveţe cum se fac 


prăjiturile cu nuci și cum se prăjește carnea de purcel să fie 
fragedă, cu coajă rumenă. 

— Să faci bine să nu te încăpăţânezi! s-a răstit Gheorghe. Și 
cu el nu se prea putea ieși la capăt. 

Și de atunci, a fiert în fiecare dimineaţă laptele, înainte de 
șase. Privi fitilul lămpii. „Arde bine, doar e curățată de ea, nu de 
cine știe ce vecină” — se gândi cu mândrie. 

Se necăji, aducându-și aminte că Marta n-o să vie până seara 
târziu. La început era mai bine. leșea la două, două jumătate, 
dar de la o vreme încoace întârzie până seara târziu. La ce îi 
trebuie Martei slujba cu ședințe și încă fără plată? N-are destulă 
treabă la mașina ei? Şi o silesc să stea la felurite comitete, pe 
ea, fată mare! E drept, față de vecine se laudă cu 
deșteptăciunea ei. Se uită la ceas: cinci și douăzeci. O mai lasă 
cinci minute. 

Se apropie de geam și privi afară în curte. Nana Lina mătura 
curtea. „Femeie de treabă e Lina asta, numai gura îi umblă 
puţintel cam mult”. Totuși e bine așa, căci mai are cu cine să 
schimbe o vorbă, două. Ei i-ar fi rușine să se intereseze de 
soarta mătușii doamnei Topârlea. Dar nana Lina întreabă, vede 
și aude tot ce se întâmplă în curte, la vecini. Numai cu Gheorghe 
nu-i place să stea de vorbă. 

— Nu mai trăncăni, femeie! Așa are obiceiul să-i spună 
Gheorghe. 

Nana Lina s-ar supăra, dar nu poate. Mai vine din când în când 
după o măsură de mălai, două-trei ouă și alte lucruri trebuitoare 
la casa omului. 

Elena se simţi ostenită. Se așeză pe colţul unui scaun să-și 
tragă răsuflarea. De la o vreme, obosește repede. Nu mai e nici 
ea ceea ce a fost pe vremuri. Trec anii, unul după altul, în șir, și 
te trezești femeie bătrână, cu fată de măritat. 

— Când se mărită Marta? o întreabă mereu nana Lina, gata să 
dea de veste întregului cartier. 

Va trebui să stea de vorbă cu Gheorghe. Marta are 
optsprezece ani, azi-mâine e fată în vârstă și o să rămână cu ea 
pe cap. „Doamne ferește!” se închină ea înspăimântată. Și-ar da 
sufletul de rușine, măcar că nu e fata ei. 

Auzi pași grei în odăița de dincolo, apoi Gheorghe apăru în 
prag. 


— Gata-i cina fetei? 

— Gata. Și tu de ce te-ai sculat? Azi-noapte, să tot fi fost 
trecut de unsprezece când ai venit... 

— Am avut ședință, făcu Gheorghe, aspru. 

„lar ședință? Se gândi ea, dar nu-i mai spuse nimic. De ce s-o 
fi sculat Gheorghe? Lucrează doar în schimbul doi, avea tot 
timpul să doarmă.” 

— Ai tu grijă de lapte, nu de somnul meu! 

Elena sări la plită și suflă în cratiţă. Gheorghe se așeză pe 
lavita de brad. În cămașă de noapte, cu părul încâlcit, părea și 
mai bătrân. Ea îi privi înduioșată părul cenușiu, altădată negru 
ca smoala. Gheorghe scoase pacul cu tutun și-și răsuci o ţigară 


groasă. 
— lar aprinzi pe inima goală? 
— Așa-i bine. 


Trase adânc fumul în pieptul lui lat. Era doar fochist: de 
treizeci și doi de ani azvârlea cărbuni în cele patru cazane ale lui 
Wollman. 

— Ai grijă să nu răcești, spuse ea și-i trase un covoraș sub 
picioare. 

El se întinse și căscă. 

— Bine-mi pică pipa asta! Mergi de scoală fata, să nu întârzie. 

— Nu te teme. 

— Mai bine să fie mai devreme, să aibă grijă de mașină. Căci 
mașina, ca omul, dacă nu o îngrijești, se strică. Du-te! 

Elena intră în cameră, apoi se întoarse mulţumită. 

— S-a sculat. E harnică, are cu cine semăna. 

— Are, spuse Gheorghe. 

Elena pomi spre ușă. 

— Unde te duci? se încruntă Gheorghe. 

— După lemne. 

— Stai, m-oi duce eu! Adă-mi nădragii! 

_ Când se întoarse Elena, Gheorghe nu mai era în bucătărie. 
Imbrăcase pantalonii cei buni, căleaţi de cu seară. 

„Ce om!... își spuse. Taie lemne îmbrăcat cu pantalonii cei 
buni. La urma urmei, și pentru casă poate să strice pantalonii, 
nu numai pentru preumblare”. 

Elena se duse la ușă, să-i spună fetei că se răcește laptele. 

— Hai, să nu întârzii, că se supără Gheorghe pe mine. 


Marta intră în bucătărie. În pătratul ușii de la sobă, focul 
pâlpâia vesel, trosnind. Elena aruncă o privire mulţumită peste 
bucătărie. 

Șterse cu șorţul colțul dulapului și suflă niște fire închipuite de 
praf, de pe spătarul scaunului. Din curte se auzea glasul lui 
Gheorghe, mormăind o frântură de cântec numai de el știută. 

Dădea zdravăn în butuc, icnind. 

— Gata! se ridică Marta de la masă. 

Elena o privi. Era frumoasă, de nici n-ai fi crezut că o să 
ajungă așa, pe vremuri, când era fetică subţire şi ștearsă. 

— Ai grijă la tramvai, o dăscăli Elena. Dacă e prea plin, 
așteaptă altul. Nu-i bine să te grăbești niciodată. Mai ales azi, 
când mână ca nebunii. lmi aduc aminte cum în '45 a tăiat 
picioarele unui pensionar. Și mi-a spus nana Lina că și pe ea era 
s-o calce de câteva ori. A avut noroc că a tras-o cineva repede 
înapoi. Altfel, cine știe ce se întâmpla, săraca de ea! Gheorghe 
zice că banul rău nu piere, d-apoi nana Lina! Tu-l știi pe el, 
vorbește să se afle în treabă. 

— Știu, știu, zimbi Marta. O sărută pe Elena și ieși în goană. 

— Nu fugi! strigă Elena în urma ei. Ai grijă... Pe urmă adăugă 
întristată: lar am rămas singură!... 

Gheorghe intră cu un coș mare de lemne. ÎI trânti lângă sobă, 
apoi se așeză la masă, despăturind ziarul. li plăcea foșnetul 
hârtiei și mirosul de cerneală proaspătă. „Ce-o mai fi nou?” se 
gândi el, în timp ce Elena puse o bucăţică de slănină într-o 
tigaie. 

Gheorghe citi câtva timp, dar literele îi fugeau înaintea ochilor. 
„Pare îngândurat și foarte îmbătrânit”, își spuse Elena, privindu- 
|. De la o vreme, se întoarse spre ea: 

— Femeie, adă-mi hârtie și tintă. 

— La ce ţi-o trebui? îl iscodi, curioasă, Elena. Vrei să scrii lui 
Crișan? Nu uita să-l întrebi ce face nevastă-sa... 

— Nu-i scriu lui. 

— Da' cui? 

— Multe vrei să știi, muiere, se răsti Gheorghe. Parcă ai fi 
nana Lina. Adu hârtie... 

Elena se întoarse repede din cameră cu câteva foi ministeriale 
și o călimară. Le puse pe masă. 


Gheorghe își răsuci trei ţigări, să le aibă la îndemână. Lăsă loc 
gol pentru titlu, așa că Elena i se întinse în zadar peste umeri. 
Abia când i se urî ei de pândit, începu să scrie: 

„Eu știu că sunteţi tare ocupați acolo și e destul de greu de 
citit scrisul meu. Dar eu îs mai obișnuit cu lopata de la 
cazangerie decât cu pana. De fapt, n-ar trebui să vă scriu eu, ci 
Gherasim Nichita, dar el e prea mândru și are prea mare 
încredere în el și în dreptatea lui. Și trebuie să știți de la bun 
început că Gherasim are dreptate. Eu îl cunosc de mic. Tatăl său 
a lucrat tot la fabrica de textile. A murit de oftică, bătrânul, 
pentru că trebuie să mai știți că la noi oamenii mor lesne, dacă 
n-au pieptul lat și mâncare deajunsă. De mic, Gherasim a fost 
un copil tare blăstămat. Dar a fost crescut între muncitori și a 
ieșit muncitor cinstit din el. Îmi aduc aminte că ei locuiau casă în 
casă cu mine, adică eram vecini. Gherasim tocmai ieșise din 
închisoare, că a dus mâncare greviștilor când nu apărut 
manifeste pe stradă. Unii numai îşi dădeau cu bănuiala, dar eu 
știam cine le face. Era o seară ploioasă, să tot fi fost prin 
septembrie și eu mă întorceam acasă de la lucru, în colț cu 
strada Dimitrie Cantemir stătea o birjă goală și împrejur stăteau 
câțiva oameni. 

Erau în uniformă. M-au lăsat să trec, iar eu m-am făcut că nu-i 
văd și am fluierat. Pe stradă mă întâlnesc cu Gherasim. Era ud 
până la piele. Abia l-am putut hotări să se întoarcă acasă. 
Noaptea pe la două a venit un polițist la mine, să mă duc 
numaidecât la Gherasim. M-am dus. Mamă-sa stătea culcată în 
pat. lar Gherasim era în cămașă, rezemat de perete. Comisarul 
Buzatu, care e tot la poliție, zbiera la bătrână: „Doamnă 
Gherasim, roagă-l pe băiatul dumitale să spună adevărul. Unde-i 
șapirograful?” 

Maria, că așa o chema pe maica lui Gherasim, s-a ridicat în cot 
și l-a rugat pe Gherasim: „Spune-le, maică, adevărul, domnii nu 
ne vor răul”. 

La care cuvinte, Gherasim a răspuns liniștit: „Le-am spus, 
mamă. Adevărul le-am spus. Nu știu unde e. Și nici nu știu ce-i 
aia”. 

„Atunci, domnilor politisti, puteți fi linistiti, a spus Maria. 
Feciorul meu nu stie unde e aia ce căutaţi. Că Gherasim nu 
minte.” 


Șapirograful era în patul ei și, mâine zi, ei mi l-au dat mie să-l 
țin câteva zile. Pe urmă l-a luat Gherasim și nu mai știu de el. 
Gherasim e un băiat înalt, pe vremuri umbla cu părul ciufulit. 

Un scriitor din București a și scris despre el. S-a făcut om în 
toată firea și tare bun muncitor. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, 
puteţi să-l întrebaţi pe Jilovan, secretarul sectorului, sau pe 
oricare din fabrică. Cel mai bine îl cunoștea Horvath, dar el, 
săracul, nu mai este, și Gherasim crede că a fost ucis. De ce a 
fost ucis, nici noi nu știm și nici dumneavoastră nu bănuiţi, că, 
nu știu din care pricină, ziarele noastre n-au scris nimic despre 
asta. Horvath a vrut să dea de lucru pentru încă un schimb de 
noapte, dar despre asta am să vă scriu altă dată. 

lacă de ce m-am hotărât să vă scriu. Am stat de vorbă cu 
Gherasim și cu tovarășul Jilovan de la sector. Acolo am hotărât 
ca tovarășul Gherasim să vă scrie amănunțit despre montarea 
ringurilor. Dar eu n-am încredere în el că o să vă scrie, sau dacă 
o să vă scrie, o să vă scrie foarte scurt. Așa are obiceiul și la 
vorbă, și mă tem ca să nu se treacă cu vederea. Și nu trebuie să 
se treacă cu vederea asupra faptelor ce se petrec aici la noi. 
Banditul de Wollman este împotriva montării. Bărbuț de la 
județeană spune mereu cu vorba „Să montăm, să montăm”, dar 
de făcut nu face aproape nimic. Mai ales de când Horvath care a 
condus toată acțiunea a fost aruncat în groapa cu var. 

Eu nu pot dovedi că așa a fost. In locul lui a venit Gherasim și 
a început să facă agitație pentru montarea mașinilor. Nu i-a fost 
ușor. Și acum Bărbuţ a pus să fie judecat în celulă. N-ar fi nimic 
în asta, că noi din celulă știm ce să facem, dar de câteva zile 
vine mereu un instructor de la Cadre și vorbește despre 
Gherasim ca despre un bandit. Chiar acest cuvânt a spus, și 
muncitorii au vrut să-l bată și atunci a fost chemat iar Gherasim 
la Bărbuţț că instighează muncitorii. Nu e adevărat!!! Pe urmă au 
vrut să-l mute pe Gherasim la Șiria, dar el nu s-a dus. El vrea să 
se instaleze ringurile și vă dau cuvântul meu de tovarăș că așa 
este. Eu lucrez de treizeci și doi de ani la fabrică, puteţi să mă 
credeți pe cuvânt. Sedinta a fost fixată pentru 12 noiembrie și 
ar fi tare bine dacă aţi putea trimite pe un tovarăș de la 
București, cu nivel politic serios, care să vadă cum stau lucrurile. 

Nu vă supăraţi că v-am scris așa de lung, dar mă tem că nici 
așa n-am spus toate câte erau de spus. 


Vă urez multă sănătate și spor la muncă. 

Trifan Gheorghe, fochist, membru de partid, 

Strada Florilor Nr. 14 

împături scrisoarea și o puse în plic. Scrise apoi cu litere mari, 
de tipar, să nu greșească: 

COMITETUL CENTRAL AL P.C.R. 

București 

CAPITOLUL XV 

1 

Radu Damian, proaspăt inginer textilist, cobori din tren. Era 
obosit, își ţinea tot trupul ţeapăn. Gara i se păru neprimitoare, 
cu pereţii ei arși, distruși de bombardament, deși deasupra 
zidăriilor care se ridicau sfâșiate către cer, se revărsa un soare 
călduţ, cu razele unduitoare. 

Damian își trase geamantanul lângă un stâlp și se așeză pe el. 
Se simţea la fel ca atunci când, după o vară petrecută pe malul 
mării, începea anul școlar, cu lecţii care trebuiau tocite, cu 
neliniștea tezelor. Asocia totdeauna senzaţia asta plăcută cu 
primele brume ale toamnei, cu frunzele galbene ale castanilor, 
cu o tristeţe nelămurită. 

Nu-și putuse închipui niciodată cum va arăta staţia din care va 
porni să cucerească „Cetatea Albă” — așa avea obiceiul să 
spună profesorul lor de analiză textilă despre fabricile de textile. 
Oare cum va arăta această cetate unde a fost repartizat de 
minister? Știa că F.T.W.-ul e cea mai mare fabrică textilă din 
țară: avea poate treizeci de secţii. Asta însemna posibilitatea de 
a te specializa în orice ramură. Pe el însă îl atrăgea filatura. Aici 
e inima fiecărei fabrici de textile. Prelucrarea, repartizarea 
firelor analizate din punctul de vedere al tăriei, grosimii și 
rezistenţei i se părea lucrul cel mai important și totodată cel mai 
frumos. 

Peronul era pustiu, doar un călător întârziat, cu mișcări leneșe, 
se apropie de el şi-l întrebă ceva. Radu ridică din umeri: 

— Nici eu nu sunt de aici, și omul se depărtă nemulţumit. 

Atunci Radu Damian se opinti, își ridică geamantanul greu, 
galben. La staţia de tramvai se ciocni cu un tovarăș de 
compartiment. Era un om mărunt, tăcut, trecut de patruzeci de 
ani. Radu voise să intre în vorbă cu el, dar el e? A adâncit în 


citirea unei cărți groase al cărei titlu nu-l putea desluși. ÎI 
întrebase: 

— E interesantă cartea? 

— Foarte. 

Și el s-a simţit tare rușinat de insistenţele lui necioplite. 

— Poftiţi, spuse acum politicos, lăsându-l să treacă întâi, apoi 
își smuci geamantanul și se așeză pe el. 

— Dumneata ești de aici? îl întrebă fostul tovarăș de 
compartiment. 

Vru să răspundă „nu”, dar se răzgândi. Într-adevăr, începând 
de azi, e localnic. 

— Da, de aici, răspunse după o pauză. 

— Nu știți, cumva pe unde vine F.T.W.-ul?... 

Un călător vorbăreţ îl salvă: 

— Trebuie să vă urcați pe cealaltă parte. Tramvaiul acesta 
merge în oraș. 

Omul mulţumi călătorului, apoi și lui Damian și cobori grăbit la 
prima staţie. 

La hotel nu se găsi decât o cameră în tovărășie. Radu Damian 
era indispus: tot orașul i se păru antipatic, cu oameni încuiaţi și 
neprimitori. Despachetă în grabă, îmbrăcă un costum serios, 
albastru, și cobori scările de piatră. 

La fabrică se întâlni din nou cu persoana din tren. Părea 
îngândurat și pășea grăbit cu mâinile la spate, alături de un om 
spătos care gesticula larg. Îl întrebă pe portar dacă îl cunoaște. 

— Nu, răspunse acesta. E pentru prima oară în fabrică. Şi, 
credeţi-mă, eu îi cunosc pe toți. 

— Şi tovarășul care e cu el? 

— E tovarășul Jilovan, secretarul sectorului de partid. 

Din partea direcţiei nu era nimeni în fabrică, numai domnul 
Wollman, dar acesta n-avea timp să-l primească... Cei din 
sindicat erau la Comisia locală. 

Deși avea repartizarea ștampilată de Ministerul Industriei, 
portarul nu-l lăsă în fabrică. Se întoarse la hotel, înciudat, 
nervos. Din depărtare, coșurile fabricii îi păreau severe și 
străine. Îi fu milă de el însuși, la gândul că va trebui să-și 
petreacă zilele în această cetate, care nu i se mai părea albă, ci 
sură, neprimitoare. Se gândi cu groază ce va scrie mamei sale la 
Constanţa. 


2 

— Tu ai scris? îl întrebă Trifan pe Gherasim, când acesta intră 
în sala de ședințe. 

— Nu, răspunse Gherasim. Nu era nevoie. Ce să-i mai 
încurcăm, au și așa destule pe cap. Toată problema e clară și 
limpede ca lumina zilei. Te pomenești că ar fi luat vreun tovarăș 
din muncă să-l trimită aici. Dar tu ai scris? 

— Nici eu, minţi Trifan. Mă gândeam ca tine. 

îi era rușine să recunoască, mai ales că n-a venit nimeni de la 
București: poate nu l-au luat în seamă și nu voia să se facă de 
râs. Până la prânz mai nădăjdui. O ţinu într-o fugă până acasă și 
la poartă i se tăie răsuflarea. 

— Nu m-a căutat nimeni, muiere? 

Elena se cruci văzându-l cum răsuflă: 

— Dar ce-i cu tine? Ai înnebunit? Dezbracă-te și iute în pat! 
Asuzi ca unul bolnav de plămâni... Doamne, ferește-ne și apără, 
la anii tăi... 

Gheorghe voi să-i spună ceva tare urât în legătură cu 
tinereţea și bătrâneţea, dar se răzgândi la timp. 

— Pune-mi hainele bune, celea negre. Mă duc la ședință, și 
intră repede în cameră să nu-i audă ocările. 

Apoi a venit repede încoace. Pe drum a înfulecat în pripă o 
bucată de pâine cu untură. 

Gheorghe își răsuci ţigara groasă ca degetul cel mare și privi 
spre Gherasim. Acesta părea liniștit, răsfoia niște foi de hârtii 
pline cu însemnări. Pe urmă apăru și Dudău. Venea de la frizerie 
cu obrazul roșu de brici. Hainele de doc verzui îi erau prea lungi. 
„A cam slăbit de la o vreme — își spuse Trifan. De, anii nu iartă”. 
Dudău pășea apăsat, cu greutate, doar ochii îi scânteiau, 
trădând o mulţumire ascunsă, aproape copilărească. Când îl 
văzu pe Trifan, se aplecă ceremonios în chip de salut și se duse 
repede în celălalt capăt al sălii. Trifan îl lovi cu cotul pe 
Gherasim și îi făcu cu ochiul. Acesta se uită la el mirat, n-avea 
chef să-l întrebe de rostul acestui semn tainic. Era gânditor, se 
întreba ce-ar fi făcut Horvath în situaţia asta. Nu, nici el n-ar fi 
fost emoţionat. Poate i-ar fi luat pe oameni de guler și ar fi 
zbierat la ei: „Ce dracu’ vreţi de la mine?” Și se întrebă de ce nu 
începe ședința o dată. 


Afară, pe coridor, stăteau Bărbuţ și Dumitriu, instructorul 
judeţean. Vorbeau încet, și oamenii, trecând pe lângă ei, îi 
salutau respectuoși, cu oarecare teamă. Cunoscuţilor, Bărbuț le 
întindea mâna și ei zâmbeau mulţumi+i. Soseau delegaţii 
celorlalte celule din fabrică. 

Bărbuţ se aplecă spre Dumitriu: 

— Trebuie să fii foarte partinic, tovarășe Dumitriu. Și nu uita, o 
atitudine partinică presupune că n-ai voie să fii slab, nici milos... 
Mila, în problemele de partid, este o atitudine mic-burgheză, 
lașă și condamnabilă. Ai date destule? 

— Da,  tovarășe  Bărbuț.  Întocmai după indicațiile 
dumneavoastră. 

— Nu indicaţiile mele, ale partidului! Şi dumneata ești aici un 
membru de partid care apără interesele partidului. Nu trebuie să 
fii modest, nici timid. Această acţiune de demascare este 
meritul dumitale, pe care noi îl apreciem. 

Dumitriu, un om înalt, foarte slab, cu un păr lipicios, îl asculta 
cu atenţie. 

— Ai pregătit câţiva tovarăși? 

— Da. Dar nu știu dacă vor corespunde... Mi-a fost foarte grea 
munca aici. Gherasim are mulţi prieteni. 

— Credeai că lupta de clasă e o jucărie! și Bărbuţ râse tainic, 
cu asprime. Acum du-te în sală. 

Bărbuţ își aprinse o ţigară și privi îngândurat pe fereastră. 
Clădirile cu acoperișurile de sticlă luceau ascuţit în lumina 
fierbinte, dar oarecum ostenită, leneșă, și molcomă a soarelui. 
De câte ori privea îngrămădeala puternică de clădiri a fabricii, 
Bărbuţ simţea un tremur aproape evlavios, ca în copilărie când 
privea coloanele mari și penumbra tremurătoare a coloanelor 
din catedrala catolică. Nici bisericile nu-i plăcuseră niciodată: se 
simțea mic, zdrobit, și-și dădea seama de nemernicia istorică a 
omului. De aceea mergea rar la biserică. Il supăra zgomotul 
ucigător de ritmic, care te înălța, care-ţi zdrobea toate 
gândurile, întreaga personalitate. La fel și mișcările muncitorilor, 
mecanice ca ale mașinilor, îl făceau să se sperie, să se simtă 
stingher ca un călător în mijlocul unui oraș străin, neprimitor. 

Aștepta cu nerăbdare ședința: lui Dumitriu nu-i spusese nimic 
despre fratele lui Gherasim. Își rezervase această ultimă carte 
pentru cazul când va trebui să intervină și să-l demaște el. 


Muncitorii nu vor avea nimic de spus dacă vor auzi că Gherasim 
are un frate chiabur și rubedenii la închisoare, condamnaţi 
pentru speculă, ca dușmani ai regimului. Privi în jur cu 
superioritatea omului sigur pe sine. 

Jilovan, secretarul sectorului, ieși și chemă oamenii să intre. 
Bărbuţ intră preocupat și se așeză între muncitori. 

Dudău îl privi cu ciudă. De ce era nevoie să fie chemaţi la 
ședință și străini, ca vecinul lui de bancă, un om mărunt, tăcut, 
cu un costum fin, cenușiu și pe care îl mirosise din prima clipă, 
după aerul lui, că nu mai călcase niciodată în fabrică? 

Străinul îi zâmbi și Dudău se simţi tulburat, deoarece nu știu 
ce să-i răspundă. Ce o mai vrea și cetăţeanul ăsta? Intoarse 
capul, dar străinul îl trase de mânecă: 

— Care e tovarășul Gherasim? 

Dudău îl arătă cu capul. 

— Imi închipuiam eu. Și cel de lângă el e tovarășul Trifan, care 
locuiește în strada Florilor 14? 

Dudău încuviință din cap și îl privi cu luare-aminte: avea ochi 
jucăuși, albaștri. Faţa îi trăda o osteneală pe care el căuta s-o 
ascundă, dar ochii lui Dudău nu puteau fi înșelaţi. Nu-și putu 
răspunde la întrebarea: „Cine e tovarășul ăsta?”, căci Jilovan se 
sculă în picioare. 

— Deschidem ședința plenară cu caracter extraordinar, a 
celulei 4 filatură, la care participă și alți membri de partid din 
fabrică. Salutăm în mijlocul nostru pe tovarășul Bărbuţ, membru 
în biroul judeţean. 

Toată sala se ridică în picioare, să-l vadă mai bine. 

— Care e? întrebă omul. Acela din banca întâia? 

— Da, răspunse Dudău. 

După încetarea aplauzelor, Jilovan urmă: 

— De asemenea salutăm în mijlocul nostru pe tovarășul 
Dumitriu, instructorul judeţean. 

L-au aplaudat și pe el. Jilovan ridică de pe masă o foaie de 
hârtie și citi ordinea de zi: 

— Primul punct, rosti el cu voce tare, metalică, discuţii asupra 
atitudinii nepartinice a tovarăşului Gherasim. Punctul doi, 
concluzii, pe care le va trage tovarășul Bărbuţ. Dăm cuvântul 
tovarășului Dumitriu. 

Dumitriu se apropie de masă și își turnă un pahar cu apă. 


— Tovarăși, începu el. (Avea o voce peltică, de emoție se 
bâlbâia puţin.) Nu este întâmplător că această ședință are loc 
tocmai în fabrica dumneavoastră. Nu, nu este întâmplător spun, 
pentru că aici încă din '45 s-a creat o atmosferă nesănătoasă, 
de îngust patriotism local. Şi acest aspect, din păcate, ia 
proporţii. Vă pot da exemple concrete de la această ședință. 
Întâmplător știu că tovarășii Trifan și Pop trebuiau să participe în 
acest moment la o ședință mult mai importantă de la Comisia 
locală, în vederea aprovizionării fabricii cu bumbac, materia 
primă fără de care, dumneavoastră știți mai bine ca mine, 
fabrica e ca și moartă. Aș putea să mai citez exemple, dacă n-ar 
trebui să ne grăbim să rezolvăm problemele pentru care ne-am 
adunat. 

Răsuflă adânc, apoi continuă: 

— Noi știm că în faţa fiecărui membru de partid nu este nimic 
mai sfânt decât partidul, farul nostru călăuzitor. Statutul nostru 
scrie clar: minoritatea trebuie să se supună hotărârii majorităţii. 
De ce nu te supui, tovarășe Gherasim? Strigă el, ascuţit. 
Tovarăși, să vedem faptele. Comitetul judeţean a hotărât 
montarea mașinilor în ședința biroului din... se opri o clipă 
încurcat... Din 16 mai. Care a fost atitudinea tovarășului 
Gherasim? S-a făcut că nu știe nimic de această hotărâre și a 
continuat să agite pe muncitori într-un spirit nesănătos. Ce rost 
avea, tovarășe Gherasim, să aţâţi oamenii pe o chestie pe care 
comitetul de partid a rezolvat-o? Ce dovedește asta? Dovedește 
neîncredere în partid! Neîncredere în forța conducătoare a 
clasei muncitoare, în hegemonul luptei de clasă. Ceea ce e mai 
grav, că printr-o astfel de atitudine net dușmănoasă, se aduce 
apă la moara dușmanului de clasă. Dar, tovarăși, tovarășul 
Gherasim este un muncitor cinstit. Noi nu vrem să credem că 
ceea ce a făcut a făcut conștient. Tovarășul Gherasim nu este o 
coadă de topor a baronului. 

— Har domnului! zbieră Dudău roșu la faţă, și văzu că omul de 
lângă el zâmbește. Ce-aveţi cu Gherasim? Și începu să tușească 
de emoție. 

Dumitriu îl privi, înfuriat. 

— De ce nu vorbeşti mai limpede? mai strigă Dudău și se 
așeză țeapăn. 

— Foarte bună întrebare, îi șopti vecinul de bancă. 


— Așa m-am gândit și eu, făcu Dudău. 

— Nu întrerupeţi ședința, tovarăși, spuse Jilovan. Dumitriu 
continuă: 

— Care sunt cauzele atitudinii lui Gherasim? Tovarăși, când 
cineva n-are încredere în tovarășii cu posturi de răspundere în 
partid (în gândul lui își spune: Eu aș face mai bine), ei nu sunt 
capabili. Carierism! Ţipă. Asta e cauza! Știţi unde duce asta? 
Duce în mod direct în tabăra dușmanului de clasă. Direct la 
baronul Wollman. 

Trifan se sculă încet: 

— Să mă ierți, tovarășe instructor, dar eu nu înţeleg, Wollman 
a fost de la început împotriva montării mașinilor. Gherasim e 
învinuit că face prea mare agitaţie tocmai ca aceste mașini să 
se monteze. Cum, asta e unul și același lucru? Cum face 
Gherasim jocul baronului? Vorbește mai limpede, tovarășe 
instructor, că noi nu înţelegem nimic. 

— Are dreptate tovarășul Trifan, se ridică și Pop. Era încruntat 
de parcă l-ar fi înjurat cineva de mamă. 

— E foarte clar, spuse rece Dumitriu. Dacă mă întrerupeţi 
mereu, n-o să ne putem înţelege. Privi furiș spre Bărbuţ. Acesta 
zâmbi și dădu ușor din cap. 

Numai Dudău prinse acest zâmbet, se înfurie și se aplecă spre 
omul de lângă el: 

— Apoi ce se face aici e o porcărie ordinară. 

— Nu, tovarășe, spuse el. Așa se întărește partidul nostru. 

Dudău nu înţelese ce înţelege străinul prin asta. 

Buzele lui Dumitriu tremurau ușor. „Nici aceste întreruperi nu 
sunt întâmplătoare, aici se ascund lucruri foarte grave”. Urmă: 

— Tovarăși, eu n-o să vă mai rog să nu mă întrerupeţi. Dacă 
dumneavoastră socotiți că prin această atitudine întăriţi 
partidul, purtaţi-vă ca atare: o să trageţi toate consecinţele. 

— Dumneata de când îl cunoști pe Gherasim? sări Trifan. 

— Asta, tovarășe Trifan, are importanţă numai pentru 
dumneata. Da, e drept, eu nu sunt familiar cu Gherasim. 

— Sie vede, pufni Trifan. 

— Tovarășe Trifan, se ridică Gherasim înfuriat, te rog să nu 
întrerupi ședința. 

— Tu să-ţi ţii gura! se răsti Trifan. Aici nu e vorba de tine. E 
vorba de montarea mașinilor. 


— Să lăsăm, deocamdată, mașinile, strigă Dumitriu. 

Atunci se ridică omul care stătea lângă Dudău: 

— Ba să nu le lăsăm, pentru că sunt strâns legate una de alta. 

— Dar dumneata cine ești, tovarășe? întrebă Bărbuţ, și se 
ridică în picioare. Nu-l mai văzuse niciodată pe vorbitor. 

— E tovarășul Constantin Baciu, din partea Comitetului 
Central, îl prezentă Jilovan. A sosit astăzi, special pentru această 
ședință. 

Se lăsă o tăcere grea ca de plumb. Dumitriu, încurcat, începu 
să bâlbâie: 

— Salutăm în mijlocul nostru... 

Omul îi făcu semn cu mâna: 

— Lasă, lasă... și se așeză. 

Neavând ce face, Dumitriu se întoarse spre Trifan: 

— Continuaţi, tovarășe Trifan. 

— Eu am gătat. Și se așeză pe banca de lemn tare. | se părea 
că e pernă de puf. 

— Nu, n-ai gătat, tovarășe Trifan, spuse Constantin Baciu, și 
mă mir de dumneata. În scrisoarea către Comitetul Central ai 
fost mult mai limpede. 

Dudău se ridică în picioare și strigă din toate puterile: 

— Trăiască Comitetul Central! 

Un tunet de aplauze zgudui sala. Trifan se uita în jos, dar, 
ciudat, nu-i era rușine că nu găsește niciun cuvânt de spus. 

— Vedeţi... eu cred... eu cred că toate astea le poate spune 
mult mai bine tovarășul Gherasim. 

— Aveţi cuvântul, tovarășe Gherasim, spuse repede Dumitriu. 

Gherasim se sculă. Stăruia în el ceva cald, ca și cum sângele i- 
ar fi gonit mai repede în vine. 

— Noi, și băgă de seamă că vocea-i tremura, noi avem foarte 
multe greutăţi. Baronul, direcţia și rămășițele noastre. Nu ne 
găsim timp să citim cât trebuie. Unii din noi, cum e tovarășul 
Dudău, aproape că au uitat slovele. 

„Nu-i pică obrazul de rușine? Se întrebă Dudău. Chiar de mine 
se leagă?” 

— Şi trebuie să știm tare multe. Pentru că e greu, și de multe 
ori greșim. De pildă, eu. În momentul când sarcina noastră e să 
atragem pe muncitorii social-democrațţi cinstiți, eu am spart 
gura lui Balotă. Așa, privind la suprafaţă, nu eram vinovat nici 


dacă-i rupeam gâtul. Dar nu e așa: sunt foarte vinovat. Și mai 
sunt altele, pe care partidul le știe, altele de care poate nici eu 
nu-mi dau seama. Dar în problema ringurilor, tovarăși, acolo am 
toată dreptatea. Să trecem peste multe din cele spuse de 
tovarășul Dumitriu. A vorbit frumos și a spus multe lucruri 
interesante. De exemplu, că biroul judeţean a hotărât montarea 
ringurilor în ședința din 16 mai. Azi suntem în 12 noiembrie. 
Dacă n-am fi organizat o pază muncitorească în jurul șurei, 
astăzi, într-adevăr, n-ar mai fi acolo decât fier vechi. Tovarăși, 
eu stau drept în faţa partidului și sunt gata să răspund oricând 
pentru faptele mele. Și pentru că am refuzat să mă duc la Șiria, 
și pentru că s-a închiaburit fratele meu. Știţi cu toţii ce 
înseamnă montarea ringurilor. Problema asta e. Eu îmi iau 
angajamentul să lupt din toate puterile pentru ca hotărârea 
comitetului judeţean să fie pusă în viaţă. Atât am avut de spus. 

— Mai are cineva ceva de întrebat? se ridică Jilovan. 

— Când se montează ringurile? întrebă cineva. 

— Asta avem de întrebat! spuse și Dudău și se încruntă spre 
Gherasim. 

— Poate, făcu Jilovan, tovarășul Constantin Baciu, delegatul 
Comitetului Central, ar vrea să ne spună câteva cuvinte... 

— Da. Foarte puţine, spuse Constantin Baciu și se ridică în 
picioare. Pun și eu aceeași întrebare ca tovarășii: când se 
montează ringurile? Şi am de făcut o propunere: să se 
ancheteze toate întâmplările în jurul morții tovarăşului Horvath. 
Altceva n-am nimic de spus... Deocamdată. 

— Mai are cineva de adăugat ceva? Să ne înscriem la cuvânt, 
tovarăși, să ne înscriem la cuvânt, îi îndemna Jilovan. Nimeni? 
Atunci dăm cuvântul tovarăşului Bărbuţ, de la judeţeană. 

— Tovarăși, începu Bărbuţ cu vocea lui mlădioasă. Uriașă este 
forța partidului nostru. Nimic nu-i poate sta în calea mersului 
înainte spre victoria clasei muncitoare. Noi toți am avut de 
învăţat foarte multe din această ședință. Am văzut atitudinea 
nejustă, plină de patimă a instructorului judeţenei, care a 
anchetat cazul în chip superficial, influenţat. 

Boabe mari de sudoare curgeau pe obrazul lui Dumitriu. Nu-și 
găsea batista și nu înţelegea nimic. 

— Tovarăși, oricine va sta în calea noastră va fi zdrobit fără 
milă de însuși mersul necruţător al istoriei. Pentru că stâlpii 


partidului nostru sunt acești muncitori, bravi ilegaliști care au 
înfruntat teroarea albă și pericolele ilegalităţii, care cu sângele 
lor au cimentat temelia vie a viitorului omenirii. Tovarăși de care 
partidul și clasa pot fi mândri. Tovarășul Gherasim e un tovarăș 
minunat... 

Afară începu să plouă mărunt, cenușiu. 

3 

Dumitriu îl aștepta pe Bărbuţ în poarta fabricii: era ud leoarcă. 
Părul îi stătea lins, lipit pe frunte și din capătul cravatei picura o 
zeamă roșie pe pantalonii cenușii, cu genunchii ieșiţi de prea 
mult șezut. Portarul îl îndemnă de câteva ori să intre în cabină, 
sau măcar să se tragă sub streașină, dar Dumitriu refuză; nu 
voia cu niciun preţ să-i scape Bărbuţ. În timpul ședinței fusese 
zăpăcit complet, mai pe urmă, gândindu-se la cele petrecute, își 
dădu seama că a fost tras pe sfoară. 

Bărbuţ întârzia: rămăsese în sală împreună cu delegatul de la 
București și cu Gherasim. Dumitriu a vrut o dată să intre peste 
ei, să-și lămurească poziţia, dar Bărbuţ îi făcu semn să plece. 
Abia după ce se întoarse din nou la poartă își dădu seama că ar 
fi trebuit să insiste, să vorbească faţă de Gherasim și celălalt 
tovarăș. Cine știe ce îi mai pune în socoteală Bărbuţ. Era convins 
că se întâmplase un lucru necinstit. De fapt a intrat la bănuieli 
chiar la început când primise această sarcină. A încercat să-și 
dovedească temeiurile încă atunci, dar Bărbuţ l-a chemat la el în 
birou și l-a beștelit, spunându-i că un bun activist își îndeplinește 
întâi sarcinile și numai după aceea își expune observaţiile 
critice. Pe urmă nu s-a mai gândit la toate astea. In spatele lui 
stătea Bărbuţ, biroul judeţean, așa că a trecut peste părerile 
proprii și și-a dus sarcina până la capăt. Niciodată nu i-ar fi 
trecut prin minte ca tocmai Bărbuţ să fie acela care se va lepăda 
de el. 

în cele din urmă apăru și Bărbuţ. Era roșu la faţă și asudat. 
Dumitriu avu o mică satisfacţie meschină: poate a fost și el 
beștelit. 

Bărbuţ, de îndată ce-l văzu, se apropie de el şi-l prinse de 
reverul hainei: 

— Pleacă să nu te vadă tovarășul de la București. N-ai nicio 
grijă, o să se lămurească problema ta. Du-te acasă și nu te arăta 


vreo cinci zile pe la judeţeană. Hai repede, până nu te vede 
cineva... Pe mine poți conta. 

Dumitriu bâlbâi ceva, uită toate câte voia să spună și se 
întoarse să plece. O clipă șovăi, dar Bărbuţ îl împinse din spate 
și atunci nu mai avu ce să facă. Pomi de unul singur, prin ploaie, 
și-i era ciudă că n-a avut putere să se împotrivească: „Sunt un 
laș” — își spuse cu amărăciune, și scuipă scârbit. Ajuns în oraș, 
hotări să se ducă la Suru. 

Când Dumitriu se pierdu după colţul străzii, Bărbuţ răsuflă 
ușurat. Işi șterse sudoarea de pe frunte și rămase intenţionat 
sub ploaie să se răcorească. Dar temându-se să nu fie ajuns din 
urmă de cei care rămăseseră în sală, pomi spre casă. Intr-un fel 
era totuși mulţumit. l-a întors pe toţi pe degete. Până și 
Gherasim i-a vorbit frumos, deși, la început, a încercat să ridice 
tonul. Vina, bineînţeles, a pus-o în cârca lui Dumitriu, fără să 
uite să repete la infinit că „e și vina mea că nu l-am controlat”. 

„Cine știe ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu eram de faţă! 
Spuse îngândurat. Și cine s-ar fi gândit că acest Dumitriu, care 
are o origine bună, un trecut destul de curat, să se fi avântat 
într-o asemenea aventură, să arunce cu noroi într-un om cinstit, 
așa cum e Gherasim... Până și eu am fost puţin influenţat. In 
orice caz e bine că s-a sfârșit totul cu bine...” 

Numai un singur lucru nu i-a plăcut, și anume că delegatul de 
la București nu și-a spus părerea. A zâmbit numai de parcă ar fi 
ascultat o istorioară hazlie, a clătinat din cap și a pus o serie de 
întrebări care păreau complet deplasate. La toate câte putea 
Bărbuț răspunde, ca să pară foarte bine informat. 

„Baronul? Asta e o cutră... Ne-a făcut câteva zile fripte... Dar 
nu ne mai joacă el mult... Azi-mâine îi venim de hac.” 

îi păru bine și de faptul că Gherasim se descoperi ca un om 
fără pic de nivel politic. L-a lăudat pe baron, că-i deștept, că ar 
trebui învăţat de la el. Bărbuţ zâmbi îngăduitor și căută privirile 
delegatului. Acesta, însă, aprobă cele spuse de Gherasim prin 
clătinarea capului. Bărbuţ îl privi mirat, apoi socoti că n-avea 
niciun rost să-și mai piardă timpul de pomană, așa că se scuză 
că are de lucru și plecă. Pe urmă își dădu seama că plecarea a 
fost o inspiraţie bună: cel puţin a putut să-l rezolve pe Dumitriu 
fără martori. 


în drum spre casă se întrebă dacă n-ar fi fost, totuși, mai bine 
să rămână acolo, împreună cu el, să nu poată fi bârfit. 
Totdeauna îl încerca acest sentiment: se temea că, plecând, 
oamenii discută numai despre el, și nu așa cum i-ar fi fost lui pe 
plac. Odată, mai demult, când a ieșit de la Suru din birou, a 
rămas la ușă să asculte dacă nu e luat în răspăr. N-a auzit însă 
nimic. S-a aplecat la gaura cheii și în această poziţie l-a surprins 
femeia de serviciu. Bărbuţ a roșit până în vârful urechilor și, 
temându-se să nu fie dat în vileag, a făcut o notă informativă, 
cum că ar fi surprins-o pe femeia de serviciu trăgând cu 
urechea, la ușa lui Suru. Femeia a fost mutată undeva lao 
fabrică și Bărbuţ o revăzuse după un timp la o ședință, stând 
alături de un muncitor în vârstă. Bărbuţ nu și-a putut lua ochii 
de la dânsa. Ea s-a aplecat spre tovarășul ei și i-a șoptit ceva la 
ureche. Bărbuţ, care tocmai rostea un discurs, se încurcă, 
începu să se bâlbâie. Era convins că ea a povestit cum l-a văzut 
trăgând cu urechea la gaura cheii. După ședință, Bărbuţ se duse 
la serviciul de cadre și o ponegri. 

— E o femeie foarte periculoasă, tovarășe... Aveţi grijă de ea. 

— Glumești, tovarășe Bărbuţ. Nana Floarea are aproape 
șaizeci de ani și o droaie de copii. Cum să fie periculoasă? E 
văduvă de vreo douăzeci de ani și membră de partid cam tot de 
atâta vreme. A lucrat și la voi la judeţeană... 

— Da, dar a fost scoasă de acolo. 

— Și pentru ce? 

— Acum nu mai știu, minţi Bărbuţ. Dar știu că era ceva foarte 
grav. Ti-aş propune să-l chemi pe tovarășul acela care a stat 
lângă dânsa. Am văzut cum, în timpul ședinței, ea i-a spus ceva. 
Am avut impresia că ceva împotriva mea. Că și acolo, la 
judeţeană, a răspândit o serie de zvonuri calomnioase la adresa 
membrilor biroului. 

Responsabilul de cadre l-a chemat pe tovarășul care stătuse 
lângă nana Floarea. 

— Ce ţi-a spus nana Floarea în timpul ședinței? 

— Că se dă săpun pe tichet. Asta mi-a spus, și că, dacă nu-l 
scot, să-i dau ei tichetul că vrea să spele săptămâna asta... 

Când ajunse acasă, se întunecase de-a binelea. Nevastă-sa, o 
femeie mărunţică, îndesată, cu ochi mici, albaștri, îl ajută să-și 
scoată lodenul şi-l sili să se așeze lângă cuptor. 


— Să nu răcești, Petre... E timpul înșelător... Te mai duci 
undeva? 

— Nu. 

Acasă era un fel de stăpân atotputernic. 

— Mircea s-a culcat? 

— Da. Pe urmă se apropie de Bărbuţ, puse mâna în buzunarul 
șorțului și întrebă râzând: Ghici, Petre, ce am aici? 

— Nu știu. Și ţi-am mai spus că mă plictisesc întrebările astea 
tâmpite! Am eu griji destule, să ghicesc ce e în capul 
oamenilor... Vrei să fiu activist și acasă?... Ce ai în buzunar? 

— Na, îi întinse ea supărată un petic de hârtie. 

— Ce-i asta?... 

— Uită-te. Chitanţa de la mașina de cusut. Am plătit rata. 

— De unde ai avut bani? 

— De aia te-am întrebat, să ghicești. A fost azi aici un om, 
care s-a prezentat Percig, și care a lăsat un plic pentru tine. L- 
am întrebat ce e în plic și el mi-a spus că: „Domnul Bărbuţ știe”, 
și a zâmbit. Mi s-a părut curios că îţi spune „domnul Bărbuţ”. 
Când a plecat, am desfăcut plicul și ce crezi că am găsit în plic? 


— lar îmi spui ghicitori? 

— Bani. 

— Bani? 

— Da. 

— Ce fel de bani? 

— Nu știu. Percig acela a spus că tu știi despre ce e vorba. 
Uită-te. Trase sertarul mesei și scoase un plic mare, albastru, 
plin cu bancnote de o mie de lei. Este și o notiță acolo. „Cu 
mulțumiri, E. W.” 

Bărbuţ sări de pe scaun. Luă plicul în mână și se învârti prin 
cameră. Se uită la bani, la nevastă-sa, apoi iar la plic. 

— Dă-mi hainele!... 

— Ai spus că nu mai pleci de acasă. 

— Trebuie! Sunt bani de la baron!... Vrea să mă cumpere!... 
Trebuie să mă duc să anunţ judeţeană. Dă-mi repede hainele!... 
în gând se și vedea la judeţeană, stând în biroul lui Suru și 
arătându-i plicul. Poate o să fie de faţă și tovarășul de la 
București. O să vadă cât de cinstit sunt... Da, da, nu mai trebuie 
să am nicio grijă în legătură cu cazul lui Dumitriu. 


— Dar nu-s toţi banii... Îngăimă nevastă-sa. A fost voiajorul și 
a cerut rata pentru mașină... 

— Ce? 

— Ti-am spus doar. 

— Nenorocita! 

Ridică pumnul și o lovi drept în faţă. Ea, speriată, se chirci și 
începu să smiorcăie. 

— Nu da! 

Bărbuţ se repezi la ea și o mai lovi o dată din toate puterile. 

— Nu da, îngăimă ea încet, abia perceptibil. 

Bărbuţ îi forță mâinile la spate și-i cârpi încă o palmă 
zdravănă. 

— Na, să-ți mai bagi nasul în treburile mele. 

Ea se lovi de perete și alunecă pe ciment. Bărbuţ o privi un 
timp, apoi se așeză înapoi pe scăunelul de lângă sobă și privi 
plicul. „Doamne, de ce trebuie să fiu atât de bătut de 
dumnezeu? De ce trebuie să se întâmple toate astea cu mine? 
Alţii stau liniștiți la casele lor, iar eu mereu cu griji, mereu cu 
încurcături”. 

Nevastă-sa se așeză și ea pe un scaun ștergându-și faţa cu o 
cârpă muiată în apă. 

Lui Bărbuţ i se făcu milă. Ar fi vrut să se ducă la ea, să-i ceară 
iertare, că la urma urmei tot nu s-ar fi putut duce cu banii la 
judeţeană. Ce-ar fi spus: De ce i-a trimis Wollman tocmai lui 
bani? De ce nu i-a trimis lui Suru?... Pentru că... Da, pentru că e 
acest „pentru că” la mijloc. În fond e bine că a cheltuit ea din 
bani, altminteri, poate s-ar fi dus la judeţeană și s-ar fi demascat 
singur. Dar ce o să spună baronul?... Ce o să spună când o să 
afle că ședința a ieșit tocmai pe dos de cum se aștepta?... Oare 
el n-o să ceară banii înapoi?... De unde să-i dau atunci... Socoti 
că tot e bine că i-a tras o bătaie soţiei. Cel puţin o să se înveţe 
minte să nu se amestece unde nu-i fierbe oala... 

— Ne culcăm... spuse de la o vreme. 

Nevastă-sa sări de pe scaun, fugi în camera alăturată și se 
întoarse cu o cămașă lungă de noapte. O ţinu deasupra sobei să 
se încălzească. În acest timp, Bărbuţ își scoase hainele. 

își îmbrăcase tocmai cămașa de noapte, când se auziră bătăi 
în ușă. Bărbuţ tresări. Ascunse repede plicul în sertarul mesei, 
se duse la ușă și trase perdeaua la o parte. 


— Cine-i? şi înainte ca să fi primit răspuns, tresări nervos. ÎI 
recunoscu pe Suru. Mecanic crăpă ușa și scoase capul prin 
deschizătură. 

— M-ai sculat din pat, tovarășe Suru. 

— Nu face nimic, răspunse Suru și împinse ușa. E o chestiune 
foarte importantă. 

„O fi aflat de bani, fu primul gând al lui Bărbuţ. Poate 
Wollman, o dată cu plicul lui, a expediat și un al doilea la 
judeţeană... Nu, nu, nu se poate, încercă el să se liniștească. De 
ce ar fi făcut Wollman asta?... Sau poate că Suru să fi auzit de 
ședința de astăzi?... l-o fi vorbit ăla de la București?...” 

— Măi Bărbuţ, începu Suru. A fost Dumitriu la mine. 

Așa era Suru întotdeauna: brutal și fără ocolișuri. Vru să 
continue, dar dădu cu ochii de nevasta lui Bărbuț: 

— Ce-i cu dumneata?... Eşti toată vânătă. Ce-ai păţit? 

— Am căzut, minţi ea repede. (Bărbuţ înecă un oftat.) E atât 
de întuneric în curtea asta că-ţi bagi degetele în ochi. Am 
alunecat pe scări. 

„Minte” — constată Suru. Pe partea dreaptă a feţei se vedeau 
încă urmele unor degete. 

Bărbuţ făcu semn nevesti-sii să dispară. 

— Mă duc, tovarășe Suru, probabil aveţi ceva important de 
discutat. Noapte bună! 

Suru așteptă să se închidă ușa, apoi continuă: 

— A fost Dumitriu la mine... spuse el, căutând să surprindă 
privirile lui Bărbuţ. 

„Tâmpitul, s-o fi dus să se plângă. Lasă că-ţi arăt eu ţie!” 
ameninţă în gând Bărbuţ. 

— Și pentru asta ai venit acu noaptea? Am și eu o seară mai 
liniștită și atunci... Ce s-a întâmplat? 

— A fost la mine și mi-a spus o istorioară groaznică. De aia am 
venit. E adevărat ce spune el? 

— Nu știu ce ţi-a îndrugat... E drept, într-un fel și eu sunt 
vinovat. Am spus asta și tovarășului de la București. Dacă e 
vorba de cazul lui Gherasim. Cred că am pus prea unilateral 
problema. Poate a fost prea mult și faptul că am hotărât să fie 
discutat în celulă. Știi doar, tu ai fost de acord cu asta... 

Suru își mușcă buzele: 


— Asta e altă problemă. Deși, și aici am impresia că am fost 
indus în eroare. Dacă tu ai fi fost cinstit, nu i-ai fi spus lui 
Dumitriu să dispară pe cinci zile... 

— Cine să dispară? făcu Bărbuţ pe miratul. 

— Dumitriu. Nu i-ai spus tu să nu mai dea pe la judeţeană? 

— Eu? Minte ca un porc!... Nu-ţi permit, tovarășe Suru, să mă 
calomniezi! Cum să-i fi spus eu așa ceva?... Ce-i asta?... Sunt de 
azi de ieri în partid? Nu spun, greșesc și eu, dar am curajul 
răspunderii... 

— Spune-i asta în faţă. 

— Oricând! 

— Atunci e bine, Petre. Îi dau un telefon să vină aici. 

— Acuma?... 

— Da, acuma. Vreau să fiu liniștit. Ar fi îngrozitor ca... l-am 
spus să se ducă acasă... îi știi numărul de telefon? 

— Nu. 

— Trebuie să fie în carte. Dă-mi cartea de telefon. 

. Bărbuţ intră în odaie, mai mult ca să fie o clipă singur, decât 
să caute cartea de telefon. Voia să câștige timp, în fond, o să 
nege totul. Nu se poate ca Suru să dea mai multă crezare lui 
Dumitriu decât unui vechi ilegalist. Mai cu seamă că și tovarășul 
de la București a fost de față când l-a criticat pe Dumitriu pentru 
stângism. O să spună că Dumitriu vrea să se răzbune și de 
aceea îl calomniază. 

— Unde-i cartea de telefon? o întrebă pe nevastă-sa. 

— În sertarul de la masă. 

Bărbuţ ieși în bucătărie și încremeni în prag. Suru trăsese 
sertarul de la masă. „Acolo sunt banii lui Wollman”. O clipă îi 
trecu prin gând să fugă, dar își auzi foșnind cămașa de noapte. 
Nu, așa nu poate face nici douăzeci de pași. Il arestează primul 
trecător. Descoperi pe scaun hainele. Suru stătea tot aplecat 
asupra sertarului. Desigur, a observat plicul cu bani. Și banii și 
notita lui Wollman. Avu senzaţia că Suru vrea să se întoarcă. 
Întinse mâna după haine și intră în closet. Un timp rămase 
nemișcat și simţi cum i se prelinge sudoarea pe spinare. 
Tâmplele îi zvâcneau repezi și aduceau cu răpăitul unei tobe 
militărești. 

— Daţi-mi cabinetul tovarăşului Albu, se auzi vocea lui Suru. 


„Înseamnă că a găsit plicul. Acum nu mai e nicio ieșire”. Își lipi 
fruntea de zidul răcoros și începu să tremure. Privind în gol, 
dădu cu ochii de un ziar aruncat pe podea. Aici avea obiceiul să 
citească... Acum n-o să mai citească niciodată. Ar fi vrut să fie 
lângă Mircea, să-l mângâie, să-i aranjeze o buclă care-i cădea 
mereu pe frunte și, fără nicio legătură, își aduse aminte de o 
seară de Crăciun, când l-a dojenit taică-su că a furat din 
bomboanele agăţate de brad. A plâns în seara aceea și, înainte 
de a adormi, s-a rugat lui dumnezeu să-l ierte. A adormit 
împăcat. Şi acum ar fi bine, dacă ar putea să adoarmă împăcat, 
să nu trebuiască să-l înfrunte pe Dumitriu, pe Suru, pe nimeni. 
Febril, vru să se îmbrace, dar își dădu seama că nu și-a luat 
decât pantalonii... Deci... Lăsă să-i cadă braţele... Se simţea 
obosit și înfrânt... „Doamne, de ce n-am pistolul la mine!”... 

— Petre, unde ești? 

Nu-i răspunse nimeni. Suru bătu în ușa odăii: 

— Petre, ești aici? 

— E afară, se auzi vocea nevestei lui Bărbuţ. Pe urmă, mirată, 
apăru în prag și-și roti privirile. Era aici. Vru să intre înapoi în 
odaie și mai spuse o dată: Era aici. Apoi se apropie de closet și 
deschise ușa. Scoase un țipăt ascuţit de parcă ar fi înjunghiat-o 
cineva și se prăbuși pe podea. 

Suru sări s-o ridice, o prinse de umeri și atunci dădu cu ochii 
de picioarele lui Bărbuț: atârnau deasupra closetului. 

CAPITOLUL XVI 

1 

Marta sări din tramvai. „Să mă vadă mama Elena...” se gândi. 
Apoi o luă cu pași lungi spre colţul străzii. Bătea un vânt 
molcom, cu unde neașteptat de răcoroase, aducând de dincolo 
de Mureș mirosul trist al frunzelor moarte și izul reavăn al 
pământului negru, gras. Marta își desfăcu cu degete repezi 
gulerul pardesiului. Incepu să se grăbească. Nu era târziu, dar 
așa avea obiceiul de la un timp. La început, se grăbea de gura 
lui Gheorghe, care o dăscălea fără cruţare. Acum, fără să și-o 
mărturisească, îi plăcea să fie văzută gonind, mereu 
preocupată. Trebuia să-și revadă mașina și să predea articolul 
pentru gazeta de perete a tineretului. Trecu prin faţa porţii mari, 
deasupra căreia arcuia lozinca: 

„Această fabrică este o cetate a democrației”. 


Dincolo de ea răsăreau cele șapte coșuri ale fabricii. 

Mergea cu capul plecat, o șuviță de păr îi fugise pe frunte. La 
ușa de intrare se izbi de cineva. Ridică ochii, speriată, tresărind. 
Apoi îl recunoscu pe inginerul Radu Damian, de care fetele din 
secție vorbeau că ar fi un prostălău. Se speriase și el, era puțin 
roșu la faţă. Martei îi veni să râdă, dar se reţinu. 

— Pardon, îngăimă el, eu sunt... Vreau să spun... nu-și dădea 
seama prea bine ce-a voit să spună. 

— Nu face nimic! și îl salută serioasă. Bună dimineaţa, 
tovarășe Damian! Şi fără să știe de ce începu să fugă spre 
sediul U.T.M.-ului. 

Damian privi lung în urma ei. Rămase gânditor și-și frecă 
mâinile, deși nu era încă frig. Se prevestea o toamnă lungă, 
până în decembrie, cu ploi bogate și cu brume argintii. Își dădu 
seama că a rămas pironit locului, ca un uituc. Portarul îl salută 
și-i spuse tainic, ca și cum ar fi fost ceva strict confidenţial: 

— Grozav ce se montează, tovarășe Damian. N-aţi fost pe 
acolo? 

— Nu, dar o să mă duc. 

O căută din ochi pe Marta. De bună seamă, intrase pe poarta 
filaturii. De două săptămâni o vedea zilnic, aplecată deasupra 
mașinii. Și de obicei, pentru analiză, lua firele ei: poate pentru 
că era cea mai drăguță dintre toate și râdea tare frumos, 
copilărește, cu gropiţe în obraji. Trecând pe lângă secţii îl învălui 
huruitul larg, cald, plin de încredere al mașinilor. Acum nu i se 
mai părea dușmănos și îmbufnat ca la început: era zgomotul pe 
care-l visase timp de patru ani, pe băncile universităţii, când 
scria pe furiș, să nu-l vadă ceilalţi: inginer filator, Radu Damian, 
inginer filator, Radu Damian. 

în primele zile nu știa unde să se așeze, parcă se temea că va 
face o mișcare nelalocul ei și va răsturna vreun aparat de sticlă. 
Acum, însă, orele treceau repede, grăbite, și abia când izbucnea 
vuietul sirenei își dădea seama că trebuie să-i fie foame. Şi îi 
părea rău că a trecut o zi, la fel cu celelalte și, totuși, plină de 
noutăţi, mai ales că după amiezile și le petrecea greu. Mergea 
pe malul Mureșului, deși știa că perechile de îndrăgostiţi au să-l 
întristeze. Se uita lung după fiecare fată, urmărindu-i mersul 
grațios și nepăsător și simțea cum tâmplele îi zvâcnesc mai 
repede. Atunci se rezema de spătarul unei bănci și visa. Seara, 


când vântul răcoros îl înfiora ușor, pornea agale pe bulevardul 
larg, cu ţigara în colţul gurii. Uneori își lipea fruntea de fiecare 
vitrină închipuindu-și ce costum la două rânduri și-ar putea face 
din stofa aceea albastră de cașa. Acasă mergea târziu. Pe drum, 
după ce-și lua masa la restaurant, se gândea din nou, cu 
oarecare ciudă, la Marta Mesaroș, la viaţa ei familiară, caldă, de 
acasă, și se înfiora la gândul că trebuie să dea ochi cu doamna 
Dochia la care locuia. 

leri a primit o scrisoare de la mamă-sa, de la Constanţa. Erau 
aceleași sfaturi pe care i le dădea de la șaisprezece ani încoace: 
să nu fumezi prea mult (nu face bine plămânilor); să te îmbraci 
bine (toamna e înșelătoare!); să-ţi alegi prietenii cu grijă; să nu 
te culci seara târziu; să nu citeşti în timpul mesei; să-ţi faci 
datoria conștiincios; să fii serios, cumpătat cu banii, și încă 
altele. 

Se gândi la mamă-sa și, amintindu-și-o, se înduioșă. Mai avea 
un an până la pensie. Plănuia s-o aducă aici. Se vor simți 
mulţumiţi împreună. S-au înțeles totdeauna foarte bine, afară de 
anul acela când i-a fost și profesoară în clasa a cincea. li dădea 
notele cele mai mici, deși era printre cei mai buni la latină, 
numai să nu creadă ceilalţi că l-ar proteja cu ceva. In anul acela 
n-au mai discutat nimic din toate câte se petreceau în clasă, 
cum aveau obiceiul. 

Răspunse la salutul unui muncitor și intră în filatură. Ningea. 
Încet și cuminte, ca într-o zi liniștită de iarnă. Așa i s-a părut lui 
Radu Damian, prima oară când a intrat aici, și de atunci nu l-a 
mai părăsit niciodată impresia aceasta. Muncitoarele cu halate 
cadrilate și bonete roșii scotocesc cu mâini repezi printre miile 
de fire: leagă, întind și răsucesc fire lungi, nesfârșite, dintr-un 
stuf uriaș care se întinde ca un covor până la scărmănătorie. 
Soarele pătrunde cu greu printre mașini și joacă în raze 
fărâmiţate printre curele, înălbind și mai mult fulgii jucăuși din 
aer. 

Câteva fete îi zâmbiră. Asta îl făcu să se simtă mulţumit. Își 
bombă pieptul și le surise și el. 

Din dosul unei mașini apăru Gherasim. Radu se îndreptă spre 
el. li plăcea omul acesta, poate că îl credea foarte ciudat. Un 
simplu muncitor, dar se spune despre el că e foarte inteligent, 
că are o mulţime de cunoștințe dintre cele mai neașteptate și 


mai ales cunoaște foarte bine oamenii. Radu se gândise la asta 
și ajunsese la concluzia că e normal, de îndată ce ești activist de 
partid și ai legături cu o mulţime de oameni. Ceea ce-l speria pe 
el, mai ales la ședințele U.T.M., erau lozincile și rutina de care 
dădeau dovadă câţiva, ca și cum s-ar putea să-i bagi pe toţi în 
aceeași oală și să-i judeci la fel, cu aceleași greutăţi, fie că se 
potrivesc, fie că nu. 

Pe Gherasim nu l-a auzit niciodată vorbind cu frânturi de ziar. 
Îi plăcea stilul lui: limpede, atât de limpede, încât uneori i se 
părea că spune lucruri simpliste. Dar pe urmă, totul se întregea 
înaintea lui și își dădea seama că au o mulţime de urmări, pe 
care nu le-ar fi putut prevedea. Odată îl auzise vorbind despre 
lupta de clasă și simţi un fior fugindu-i prin spate: era un fior 
neașteptat de bătăios. Pe urmă, aproape se rușină de asta. Nu 
era frumos din partea lui să-l dușmănească pe Wollman pentru 
că nu-l primise în ziua când a sosit la fabrică, sau pentru că, de 
câte ori îl întâlnea, îi azvârlea un „bon jour” absent, iar privirile îi 
treceau prin el, ca și cum Radu Damian ar fi fost de sticlă. Și 
într-o zi, trecând pe lângă Wollman, nu-l salută, se prefăcu că 
nu-l vede. A fost extrem de mulţumit de acest curaj. Dar 
gândindu-mă mai bine, își spuse că Gherasim ar fi râs cu hohote 
de el, pentru copilăria asta. 

Gherasim se sculă, se scutură pe haine și păși spre el: — Nu 
vii să vedem cum se montează? Ai vreme? 

— Am, spuse Radu și se uită la ceasul mare, de aur, moștenire 
de la taică-su. 

Porniră spre ţesătoria colorată. Gherasim mergea cu pași mari 
și Radu se văzu silit să tropăie în urma lui. Ringurile se montau 
într-o clădire a vechii fabrici: o hală mică, joasă, cu pereţii 
scorojiți de ploi, de geruri și de părăsire. Acoperișul era spart în 
mai multe locuri; ţiglele aveau o culoare neagră-verzuie din 
pricina mucegaiului. Trebuiseră să facă rost de giurgiuvele 
pentru ferestre, de geamuri, de cărămizi, de grinzi; noroc că 
muncitorii de la construcţie porniseră o campanie de economii și 
rămâneau destule materiale, pe care le duceau pe ascuns la 
noua hală, ca nu cumva să afle direcţia. Radu îl bănuia pe 
Gherasim amestecat în afacerea asta. 


Dinăuntru se auzea ciocănitul metalic, voci. Se băteau cuie, se 
ferestruiau scânduri. Era un praf și o murdărie, că nu știai unde 
să calci. 

— Nu e așa, îl întrebă Radu pe Gherasim, că hala asta ţi se 
pare cea mai frumoasă din toată fabrica? 

— Nu, câtuși de puţin, îl privi Gherasim, mirat. E mică, și al 
dracului de departe. 

Radu trebui să-și mărturisească că nu-l înţelegea. 

în ușa halei, Simon și Balotă îl priveau pe Șimand de la 
tâmplărie, care era căţărat pe o scară și cioplea o grindă. De 
bună seamă, râdeau de el că venise de cu noapte să lucreze, 
dar, când intră Gherasim, tăcură. 

— Ei, cum merge treaba? îl întrebă acesta. 

— laca, râd de mine, spuse Șimand. Că-s lud și am venit la 
muncă voluntară, de parcă aș fi și eu utemist. 

— Ei, dar de când nu mai înţelegi de glumă? râse Simon. 
Așadar, tot am învins în chestiunea asta, se întoarse spre 
Gherasim. Ai avut dreptate. 

— Nu ţi-am spus eu? râse Gherasim. Dar tu făceai pe catârul. 
Se întoarse spre Balotă: Mai ești supărat pe mine? 

— Nu, făcu acesta morocănos. 

— Nu cred, făcu Gherasim și începu să râdă cu hohote. 

Câţiva muncitori de la Astra înșurubau piese. Unul dintre ei 
ridică spre Gherasim obrazul neras: 

— Dar multe piese vă lipsesc, tovarășe. Dracu' știe, când nu-i 
una, când nu-i alta. Ne-aţi dat de lucru. 

— Vă bucură? 

— Pe dracu', și se aplecă spre scheletul unui ring, începând 
să-l curețe de rugină. 

— Câtă agitaţie pentru afacerea asta, care în fond era destul 
de mică, spuse Simon. 

— Era mică pe dracu’, îi răspunse Gherasim. Şi întorcându-se 
spre Radu Damian zise: Aici te vor aștepta lucruri mari. 

2 

Ningea liniștit și bogat, cu fulgi mari, mătăsoși: se aşterneau 
peste tot cu graţia unor fluturi morţi. În cămin ardea un foc 
prietenos. Flăcările jucau lungi, alunecând în pale roșiatice peste 
obrajii celor trei oameni cufundaţi în fotolii. De la etaj veneau 
acordurile fluide ale unui menuet. Wollman își simţea sufletul 


plin de o tinerească nostalgie, amestecată cu osteneală și cu 
liniște. Molnar privea flăcările, părul lui alb aurit de jocul lor vioi 
— părea un scriitor nordic, gânditor și adânc. Numai Precup 
stătea deoparte, adâncit în întuneric, și fuma încet. 

— Ninge, șopti Molnar. Și râse încet, frânt. 

în toamnă îi murise soţia și ori de câte ori trebuia să se ducă 
acasă, să facă focul în sobele mari, reci, de teracotă, îl 
cuprindea o groază superstițioasă: poate de aceea începuse să 
bea și să-și piardă nopţile pe la cafenele, unde tăcea greoi, în 
faţa unei sticle de vin negru. Își dădu demisia și de la partid, și 
de la prefectură, pe motiv că e bătrân și obosit. Adevărul era că 
nu mai credea în nimic. Se uită la capul frumos al lui Wollman — 
profilat pe fondul auriu al jarului, părea înconjurat de o aureolă 
misterioasă, stăpân peste taine transcendentale. Molnar se 
simţea obosit de toate, de gândurile lui din tinereţe, de elanurile 
care se dovediseră fără rost, o agitaţie sterilă. „Nu, toate astea 
sunt prostii, își spuse el. Încercări zadarnice, de înlocuire a 
marilor adevăruri printr-un jalnic adevăr uman, scornit de 
mintea de copil a oamenilor, îmbătaţi până la prostie de propria 
lor gândire, un joc tot atât de inutil ca orașele de nisip și 
castelele de cărţi”. Nu-l mai interesa nimic, își încuiase într-o 
ladă toate cărţile și citea numai o biblie latinească, îmbătându- 
se de susurătoarea muzicalitate a cuvintelor. Şopti în gând: 
„Circumdederunt me, doloris mortis, genitus inferni 
circumdederunt me...” Adesea o visa pe Margareta cum îi 
zâmbea. De ce a trebuit să moară? Când vor pătrunde oamenii 
cu mintea tainele de dincolo de mormânt? Vanitas vanitatum... 
Voia să-i ceară lui Wollman bani împrumut, să-i pună o piatră 
funerară, dar se temea să nu fie înțeles că ar cere mită. Absent, 
dădu cu ochii de statueta lui Budha. 

Wollman îi urmări privirile: 

— Cairo... râse Wollman cu tristețe. Eram tineri și credeam că, 
învățând, ni se vor deschide toate ușile care duc spre marile 
taine... Ce cuvinte mari, caraghioase... Nu-i așa?... 

Precup, care nu era atent, tresări. Fu bucuros când Molnar 
răspunse în locul lui: 

— Nu, nu-s caraghioase. 

— Ba da, făcu categoric Wollman. Azi mi-e rușine când mă 
gândesc că, acolo, pe băncile școlii, am discutat săptămâni în șir 


dacă urma de picior de pe muntele Adam Pik din Ceylon e într- 
adevăr urmă de picior sau e pur și simplu un joc, o farsă a 
naturii. 

— Ce fel de urmă de picior? întrebă Precup mai mult din 
politeţe să participe la discuţie, decât din curiozitate. 

— E acolo o urmă, o scobitură în formă de talpă, de un metru 
și jumătate lungime. Mahomedanii spun că e urma primului om 
din lume, Adam, care a fost adus de un înger pe Adam Pik; 
hindușii spun că e urma piciorului lui Siva; creștinii că e a 
sfântului Toma, care a cutreierat și acele părți ale lumii; iar 
budhiștii că e tiparul după piciorul lui Budha... Acolo, la Cairo, 
visam să fac o expediţie... 

— Totul e o mascaradă, un carnaval religios, făcu, plictisit, 
Precup. Toţi susţin ceva și nimeni nu crede nimic. 

— Totuși, oamenii trăiesc și câștigă din asta, medită Wollman. 
Numai în Tibet sunt peste trei mii de mănăstiri și în multe sunt 
peste zece mii de călugări... 

— E un popor mare, făcu cu admiraţie Molnar. 

— Până acum parcă spuneai același lucru despre America 
Latină?... 

— Susţin... N-am negat-o cu niciun cuvânt... Dar cultura 
chinezilor este cam de aceeași vechime ca și cultura incașilor... 
Poate sunt de aceeași origine... Am citit undeva despre volumul 
creierului. Ştiţi că popoarele asiatice, și în special chinezii, au la 
o sută de oameni, treizeci și trei cu un creier de peste 1500 
cm2, iar europenii numai douăzeci și șapte?... 

— Prea multă minte strică, așa a spus cineva, spuse Wollman 
cu ironie. Și în Bizanțul asediat, oamenii discutau genul 
îngerilor. Noi la fel... Asta înseamnă că se apropie sfârșitul... Am 
îmbătrânit. 

— Da’ de unde, papa, făcu Clara care intrase. De unde. Eşti 
mai tânăr decât oricine. Am venit să vă poftesc la masă. Nu-i 
frumos din partea voastră... Azi, de ziua mea, să vă amintiţi 
numai de lucruri triste. Hai, pieptul sus, și înainte marș. 

Sufrageria era viu luminată și, dintr-o dată, toţi se simţiră 
stingheriți. Faţa de masă de damasc strălucea mat, lumina 
becurilor ascunse în tavan se răsfrângea pe paharele de cristal, 
câte trei înaintea fiecăruia. 


Mâncară în tăcere. Molnar, gânditor, absent, pătă faţa de 
masă cu sos. Wollman se miră de îmbătrânirea subită a 
doctorului, era ca și cum dintr-o dată i s-ar fi smuls ceva de sub 
picioare. 

— Ce mai e nou pe la fabrică, domnule Precup? 

— Mă jigniţi, domnişoară, zâmbi, galant, inginerul-șef. 

— Eu? De ce? 

— Credeţi că m-am ramolit într-atâta că nu cunosc nimic, 
afară de fire, de ringuri și de alte asemenea scamatorii 
industriale? 

Wollman părea preocupat. Mânca repede și nu se atinse de 
pahar. În schimb, Molnar îl goli de trei ori pe al lui și începu să se 
înveselească. 

— Mai lăsaţi fabrica. Azi nu mai aud nimic, numai fabrică, 
producţie... și în ziare. Pe vremuri, ehe, ehe, teorii, libertate, 
socialism... Râse zgomotos de unul singur până ce îl înecă 
tușea. 

Wollman se întoarse spre Precup. 

— N-o să mai vie bumbacul de la Amsterdam! 

— Cum? Ce s-a întâmplat? Se sperie inginerul. 

— Nimic. Nu mai vreau eu să vie. Pierd, de acord, dar mai bine 
să pierd eu, decât că câștige ei. E ceva înfiorător. 

Wollman nu se mai putea stăpâni. Precup văzu cu îngrijorare 
că în faţa lui nu se mai afla omul stăpân, puternic, ci un patron 
zdrobit de evenimente. Wollman tăcu un timp, cu privirile în 
farfurie, apoi sorbi din paharul cu Tokay. 

— E paradoxal, făcu el. Lucrăm și profiturile le trag aceia care 
într-o zi ne vor goni ca pe niște câini bătrâni. 

Clara se simţi de prisos, își apropie scaunul de Molnar și 
bătrânul începu să-i facă o serie de complimente declamatorii și 
încâlcite. 

— Asta e, zise Wollman. Îi părea rău că se înfierbântase. 
Bumbacul n-o să mai vie. Au instalat ringurile. Acum ar avea de 
lucru încă nu știu câte mașini. Bun, o să mai vedem ce o să 
lucreze. 

— Asta înseamnă...? făcu Precup. 

— Asta înseamnă că trebuie să lovim și noi. Scurt. Krieg ist 
Krieg. Ar trebui s-o înțeleagă mai clar și imbecilii din Apus. 


Conferinţe, politeţe occidentală... Cu cine? Cu niște mujici 
îmbătaţi de propria lor putere. 

— Nu uitaţi: romanii au fost învinși de cei bătuţi de ei, de 
greci, râse sec Molnar. Și istoria se repetă. 

— Înţeleg, făcu Precup şi-l privi pe baron cu o admiraţie fără 
margini. 

— Realitatea e că am fost bătuţi pe chestia montării, spuse 
Wollman. Şi-mi dau seama foarte bine. E drept că fructele 
amare or să se simtă la urmă. Râse încet: Viaţa e plină de 
ciudăţenii. Muncitorii lucrează pentru mine efectiv, și prin asta 
pentru ţelurile comuniste care-mi sunt total opuse. 

— Nu-i mare lucru, se întoarse Molnar. Se știe de la bătrânul 
Heraclit. Toate sunt și nu sunt în același timp. 

— Să lăsăm iezuitismul, făcu Wollman un gest plictisit. 
Aceasta e linia pe care sunt hotărât să merg, domnule Precup. 

— Atunci s-o completăm, râse inginerul. Se poate aplica și la 
vopsitorie... Avem în magazii o provizie serioasă de Indanthren 
de la I. G. Farben-Industrie. 

— Ah, excelent, se bucură baronul. Și așteptăm încă două 
vagoane din Germania. Râse mulţumit. Nu e nimic. Voi telefona 
să se vândă, undeva, în Cehoslovacia... 

— Și cu cel din magazie? 

— Va trebui să vorbim cu Zimmermann. O să-l depozităm la 
mine acasă. Aici n-o să-l caute nimeni, spuse Wollman calm. 

Precup îl privi din nou, pe furiș. Era un om înalt. Așa, cu părul 
aspru, cenușiu, tuns scurt, părea un profesor universitar 
mecanizat de predarea aceluiași curs, și totuși în mâinile lui se 
țeseau fire puternice: acţiuni: Vickers, Deutsche Textil A. G. 
Liege, depozitate în bănci, lingouri cafenii de aur, dolari verzi, 
lire, clădiri... Zeci de mii de muncitori, cifre, coloane lungi de 
intrări și ieșiri, obiecte de artă indiană, vile cu acoperiș țuguiat 
în Elveţia... Și rămăsese aici, într-un colţ anonim al Europei, 
necunoscut, decât după nume, modest. Bunicul său venise în 
1830 de la Viena, cu o diligenţă de clasa a treia și coborâse în 
târg cu cilindrul înalt, în frac verde, cu guler de catifea și cu o 
cravată albă, mototolită și prăfuită. Işi făcuse moară, apoi 
vânduse cai armatei austriece și, încet-încet, toate au crescut cu 
o forță răbdătoare, s-au întins, nesocotind graniţele. 

— Da, aveţi dreptate, domnule baron. Așa trebuie să facem. 


Au trecut din nou în salonul mare, unde jucau umbrele fugare 
ale jarului, și au vorbit până noaptea târziu despre tinereţea lor, 
despre Paris, despre tablouri și muzică. Wollman îi duse pe 
fiecare cu mașina acasă. La întoarcere, o întrebă pe Clara: 

— De ce n-a venit Albu? 

— Mi-a trimis un cadou. 

— Ce anume? 

— Ceva ce i-am cerut. Uite! Şi scoase din poșetă un Browning 
mic, cu prăsele albe de sidef. 

— Ce vulgar, Clara... ca o domnișoară... cât ești de copil... Dar 
el de ce n-a venit? 

— l-am spus că totul s-a amânat, că sunt bolnavă. Realitatea e 
că nu mai vreau să-l văd. Îmi face silă. 

— Și mie, Clara, spuse foarte încet Wollman. Și mie. Dar va 
trebui să-l primești ca și până acum, poate mai des. Nu se știe 
când vom avea nevoie de el. 

3 

Se auzi o șuierătură ascuțită. 

— Vine trenul! strigă un ziler tânăr cu părul vâlvoi, prins cu o 
bandă subţire de lână albastră. Ceilalţi se sculară repede de pe 
scândurile unde fumau câte o ţigară. Luară roabele de fier, 
rezemate de zidul cenușiu al magaziei și începură să zdrăngăne 
de nu se mai auzea nimic. De după colţ apăru vagonul: un 
ceferist făcea semne cu fanionul roșu. 

Dinspre gară creștea un soare palid cu săgeți subţiri și 
străvezii, spintecând fumul locomotivei, întins peste curtea 
înzăpezită a fabricii. 

— Fii cu băgare de seamă, măi! strigă cineva. 

Apoi trenul încetini, iar frânele scârțâiră prelung. Din magazie 
ieși repede gestionarul cu o condică nouă în mână. Pe faţă i se 
întipărise un zâmbet sărbătoresc, ca și cum tot ce urma să se 
întâmple era de foarte mare importanţă. 

— Aveţi grijă, îi povăţui pe muncitori. Apoi, deodată, se 
încruntă: Stinge ţigara, tovarășe! Vrei să fii cauza unui incendiu? 

Gestionarului îi plăceau grozav cuvintele mari. Pentru asta îl 
admira nespus de mult pe tovarășul Simon. l-o spunea și 
nevestei: „Mai rar astfel de om!” 

Privi încă o dată în jur și-și spuse că totul era în cea mai 
perfectă ordine. Chiar în clipa aceea, trenul se opri. Numai 


locomotiva pufăia ostenită. (Gestionarului i se părea că are șio 
mulţumire în acest pufăit! Așa spusese odată tovarășul Simon: 
„Și mașinile trebuie să aibă un aer just”.) Deși nu mai era frig, 
gestionarul își legă șalul verzui în jurul gâtului și tuși de câteva 
ori, ca să dea de înţeles că și-a început activitatea. 

Ușile vagoanelor fură deschise. Potrivite ca niște cuburi de 
zahăr, apărură baloturile de bumbac pe care scria cu litere roșii: 
C.C.C.P. 

Muncitorii traseră scândurile, apoi năvăliră în vagoane. 
Gestionarul era foarte mulțumit de. Cum mergea treaba: 
roabele goneau cu un zgomot de fierărie nu prea bine strânsă. 
Din vagoane se auzeau strigăte: 

— Heeei ruuuppp!... Heei, ruuupp!... 

Dinspre filatură apărură nişte muncitori; se îndreptară spre 
gestionar: 

— A venit transportul? 

Nu mai așteptară răspunsul și se urcară în vagoane. 

Gestionarul începu să alerge de la unul la altul, în magazie și 
înapoi, notând cu grijă în registrul cel nou fiecare balot. După un 
sfert de oră de alergătură, era ud leoarcă. Așa îl găsise 
Gherasim, venit să vadă cum merge treaba. O muncitoare care 
venise cu grupul, îl văzu și se sperie puţin. Se făcu roșie ca jarul 
la faţă, în timp ce căuta cu înfrigurare un motiv de ce se află aci. 
Rugase pe cineva să-i ţie locul la rând, până dă o goană la 
vagoane, să vadă cum e bumbacul nou sosit. Cobori din vagon. 

— Unde fugi, tovarășă Hodiș? o întrebă Gherasim. Ea se miră 
puţin cum de-i știe numele și se opri. Ei, cum e bumbacul? O 
mai întrebă Gherasim. 

— Alb, îi răspunse ea, zăpăcită. 

Gherasim dădu din cap în semn de aprobare, apoi urcară 
amândoi în vagon. Fata pășea în vârful picioarelor, cu sfială. 
Gherasim rupse un colţ de balot și scoase afară un pumn de 
bumbac. Îl foșni printre degete. 

— E curat... 

Fata scoase și ea un puf, îl umezi în gură şi-l răsuci. 

— Da, e bun... Nu-i obosit ca ăla din Olanda... 

în magazie, baloturile se adunau grămadă. Gestionarul avea 
grijă să fie aranjate așa cum se cuvine. Când ieși din magazie să 
se ducă iar la vagoane, se lovi piept în piept cu Dudău. 


— Asta-i bumbac, moșule, îi spuse. Pici în fund, nu altceva!... 

Dudău nu-l luă în seamă. Se apropie de un balot, îl desfăcu și 
scoase și el un pumn de bumbac. Il trecu ușor printre degete, ca 
printr-o scărmănătură măruntă: firele erau tari și mătăsoase. 

Pe chestia bumbacului s-a certat cu mulţi din fabrică. El 
spunea că are miros. Un miros curat, cald, ca al unui câmp 
toropit de soarele de vară. De aceea se supăra când cineva îi 
spunea că bumbacul n-are miros. 

Serviciul începea abia la două, dar s-a grăbit să ajungă la 
descărcatul transportului. Incă dis-de-dimineaţă, când era pe 
jumătate adormit, știa ca prin vis că trebuie să facă ceva plăcut. 
Se simţea ușor și vesel. Nu putea să lipsească. „După ce intră în 
magazia călduţă, cu aer stătut, stuful de bumbac își pierde 
strălucirea, parcă s-ar ofili la gândul că trebuie să devină pânză, 
rochii și izmene” — își spunea el. 

Mulţi l-au. Certat pentru asta, mai ales tovarășul Gherasim. 
Ştia și el că Gherasim are dreptate sută la sută, dar lui așa îi 
plăcea bumbacul: alb și lucios. Când a fost bolnav, cumpăra 
vată de la farmacie și-o mirosea. Şi să mai spună cineva că 
bumbacul n-are miros! 

Dudău, văzându-se singur în magazie, îndesă stuful în buzunar 
și ieși. 

După căldura din depozit, aerul rece de afară îl pătrunse până 
în măduva oaselor. Işi trase căciula peste urechi. Lângă un 
vagon, îl văzu pe Gherasim și pe inginerul Damian, îmbrăcat 
într-un halat alb, vorbind ceva cu aprindere. 

— Ce prunc mare, cugetă Dudău, nici n-ai zice că are o 
mulțime de școli mari. 

Scoase stuful din buzunar. Gherasim îl văzu: 

— Ei, bace Dudău, miroase bumbacul? _ 

— Da, dădu el din cap, apropiindu-se. Bun bumbac... Il arătă și 
lor, ţinându-l în podul palmei mari și butucănoase, ca pe o tavă. 

Prin ochii lui Gherasim trecu un val de căldură. Pe urmă, după 
ce Dudău se îndepărtă, se întoarse iar spre Damian: 

— Mai gândește-te la ceea ce ţi-am spus. Ar fi frumos ca din 
partea tehnicienilor să se ridice cineva... 

— Chiar eu?... Eu sunt cel mai tânăr... 


— Tocmai de aceea... Nu numai tu ești tânăr, ci noi toţi, 
fiecare. Și ţara e tânără... Nu peste mult... Dar despre asta n-are 
niciun rost să-ţi vorbesc... O să vezi tu cu ochii tăi... S-a făcut? 

Damian se foi un timp, apoi clătină din cap în semn de 
aprobare. 

— Dar eu nici nu l-am cunoscut pe Horvath... 

— Nici eu nu l-am cunoscut pe Filimon Sârbu și am vorbit de 
el. E vorba de câteva cuvinte. O să vorbească și un muncitor, 
probabil Trifan, și un tovarăș de la judeţeană. De altfel, toată 
festivitatea n-o să dureze mult. Se dezvelește statuia lui Horvath 
din faţa fabricii, luaţi voi cuvântul și asta e tot... 

— Bine, tovarășe Gherasim... Aș fi avut și eu ceva de întrebat, 
dar mi se pare necuviincios acum... Am să vin altă dată... 

— Eu zic că e mai bine să trecem peste hopuri, dacă sunt. 
Despre ce e vorba? 

— Dumneata desigur o cunoști pe Marta Mesaroș din filatură. 

„M-o fi văzut împreună cu ea — se gândi Gherasim. Poate ar fi 
fost mai bine să nu ne arătăm împreună în apropierea fabricii”. 

— Da, o cunosc, răspunse după un timp. Ce e cu ea? 

— Asta am vrut să întreb și eu... Ce fel de fată e?... 

— Cum ce fel de fată e?... 

— Ştiţi, e fată frumoasă și... să vă spun drept, mie îmi place 
de ea. Eu sunt nou pe aici. Nu am pe nimeni. Și aș fi vrut să aud 
și părerea altora. Dumneata te-ai arătat foarte binevoitor față 
de mine. 

Gherasim nu știu ce să răspundă. O clipă crezu că Damian 
vrea să-și bată joc de el, pe urmă își dădu seama că inginerul 
era foarte sincer. Își frământă mâinile de parcă ar fi fost în faţa 
unui profesor în timpul examenelor. 

— E fată frumoasă, Marta, nu-i așa? 

— Da, e frumoasă, aprobă Gherasim. 

— Totuși, vă las acuma. Mi se pare că nu e frumos să vorbim 
despre aceste lucruri, când am vorbit despre memoria unui erou 
al clasei muncitoare. 

— Da, poate că ai dreptate. Nu e momentul acum. 

Damian se sculă și porni înspre filatură. Gherasim îl urmări un 
timp și se simţi foarte stingher. „La naiba, de ce a venit ăsta 
tocmai la mine?!” E drept, în ultima vreme a fost foarte ocupat, 


nu s-a văzut nici cu Marta, așa că Damian nu avea de unde să 
știe că el și cu ea... 

4 

Cele șapte coșuri ale fabricii de textile, ca niște degete ţintuite 
spre cer, varsă pe gurile lor un fum negru. Fumurile se 
încolăcesc în văzduh, se răsfiră și, de departe, par scame uriașe 
de bumbac negru. Umbrele lor, corăbii pântecoase, plutesc 
peste acoperișurile de sticlă, peste curtea fabricii, peste feţele 
oamenilor care stau neclintiţi în jurul unui postament înalt, 
învăluit în pânză albă. Gherasim stă alături de Suru și privește 
mulţimea adunată. Sunt mulţi oameni pe care nu-i cunoaște 
după nume, dar faţa fiecăruia îi e întipărită în minte. Ala înalt de 
lângă Dudău a înjurat acum câteva zile partidul că a primit 
laptele înjumătăţit cu apă. Acum cântă din toate puterile 
„Internaţionala”. Damian e roșu la față; e încă emoţionat de 
discurs: probabil i se pare că toată lumea se gândește la cele 
spuse de el și se simte mândru pentru asta. leri seara când a 
venit la Gherasim să-i arate textul discursului, era atât de 
încurcat, că n-a fost în stare să scoată o vorbă ca lumea. 
Bâlbâia: 

— Ce credeţi, tovarășe Gherasim, aș putea să mă adresez 
tovarășului Horvath așa: „Uite, tovarășe Horvath...” 

Gherasim a râs, deși era și el emoţionat. 

Marta stătea în grupul filatoarelor și cânta cu voce tremurată. 
Se vedea de la o poștă că nu cunoștea bine textul. 

Pompierii, îmbrăcaţi în uniforma cea nouă, stăteau de pază în 
jurul postamentului. Printre ei Gherasim îl recunoscu și pe Ruja 
de la Ineu. Tinea o coroană de flori în braţe, pe care o panglică 
albă vestea donația: „Direcţiunea F.T.W.”. 

Wollman stătea alături de Precup: din când în când își arunca 
privirea spre ceasul de la mână. „Se grăbește, bată-l dumnezeu 
să-l bată” — mormăi Gherasim în gând. În mulţime zărește pe 
nevasta lui Horvath. Alături de ea, Sofica își răsucea cozile pe 
degete. „La ce s-o fi gândind ea?”... 

Făcându-și loc cu coatele se apropie de ele. Florica îl salută cu 
o ușoară înclinare a capului, pe urmă își ţintui privirile spre 
postament. 

Trifan trage de șnur: pânză, ca un val, se leagănă ușor în 
bătaia vântului, alunecă și descoperă bustul de marmură al lui 


Horvath. Sculptorul îl făcuse puţin mai slab de cum era în 
realitate, dar îi prinsese ce avusese mai caracteristic în el: 
privirile și zâmbetul. Vocile se stinseră încet, nu se mai auzi 
decât glasul subţire al Soficăi: 

— Tăticu... 

Undeva flutură un steag. Sofica o întrebă pe maică-sa: 

— Mamă, statuile nu râd niciodată? 

— Nu, Sofica. Statuile nu râd niciodată. 

Gherasim își strânse fălcile. Pentru o clipă i se păru că Horvath 
îl privește numai pe el. Îi zâmbi, apoi fără să vrea, ca și cum 
asta ar fi fost cel mai important lucru în clipa aceea, își ridică 
două degete la tâmplă şi-l salută. 

SFÂRȘIT