Francisc Munteanu — In Orasul De Pe Mures

FRANCISC MUNTEANU 


ÎN 
ORASUL, 
DE, 


Ek 
MURES 


FRANCISC MUNTEANU 
ÎN ORAȘUL DE PE MUREȘ 
EDIȚIA a II-A 
EDITURA TINERETULUI 
1957 


CAPITOLUL | 
1 

— Nu vii? 

— Nu. 

— Eşti o proastă. 

— Tu ești prost. Știi bine că am cenaclu. 

— Ar trebui să ţineţi în altă zi ședințele cenaclului. De ce le-aţi 
fixat tocmai sâmbăta? 

— Așa a hotărât majoritatea. 

— Boșorogii... Enache Deladeva și lonescu Negură... De ce nu 
mobilizați câţiva tineri de la noi de la fabrică? 

— Tu întrebi?... De când te rog să-l trimiţi pe Duma de la voi. 
De ce n-a venit până acum? Dacă vrei să știi, îţi spun eu de ce: 
pentru că ţie, responsabilul cultural de la „lanto”, puţin îţi pasă 
de cenaclul nostru!... 

Pavel vru să protesteze, apoi se răzgândi și spuse pe un ton 
plictisit: 

— Te întreb pentru ultima oară: vii? 

— Nu vin Astă-seară Mircea Rotaru își citește o povestire. 
Trebuie să fiu acolo. 

— Avem bufet bun. 

— Nu mă interesează. 

— Muzică bună. 

— Ti-am spus că nu mă interesează! 

— Atunci am plecat, dragă surioară. Strofe plăcute... Dacă-l 
vezi pe burghezul tău, spune-i să-și mai reteze din vârful 
nasului... 

Mara vru să-i răspundă, dar Pavel ieși și închise ușa după el. 
De afară se auziră frânturile unei melodii; apoi, zgomotul porţii 
trântite cu putere curmă melodia. Acum nu se mai auzea decât 
țăcănitul ritmic al mașinii de cusut din odaia cea mare. Poate e 
mai bine că a plecat: ce-ar fi putut să-i răspundă? Că Rotaru nu-i 
burghez?... Prostii! Dar așa e Pavel. O necăjește mereu, mai ales 
de când a terminat ucenicia. În vremea din urmă a devenit chiar 
de nesuferit. l-a cotrobăit prin manuscrise și a râs de poeziile ei. 
De multe ori s-a gândit să i se plângă tatălui ei. Dar maistrul Cuc 
— cum îl numesc până și vecinii — nu se amestecă în treburile 
tinerilor. 


— Măi. Măi, — obișnuiește el să spună, — vă certaţi ca niște 
prunci... și-și vede de treabă. 

Totuși, Mara avea sentimentul că bătrânul îl iubește mai mult 
pe Pavel; de aceea încerca să tragă cu urechea la toate 
discuţiile dintre ei, dar se plictisea curând: de obicei vorbeau 
despre boghiuri, șublere și despre oamenii care își petreceau 
toată ziua la fabrică. Pe urmă se obișnuise cu gândul că Pavel e 
alesul bătrânului și încercase să se apropie mai mult de maică 
sa. Aceasta însă nu aprecia poeziile din principiu; le socotea 
inutile năzbâtii de oameni nebuni și fără căpătâi, care au vreme 
de pierdut. Așa că (Mara se resemnase: nu-i rămânea decât să 
se retragă în cel mai liniștit ungher al casei, unde să-și citească 
și răscitească poeziile neînţelese. Totuși, din când în când tatăl 
ei o mai întreba: 

— Ei, ai mai scris ceva? 

Ea pleca privirile, dând din cap de parcă ar fi fost vinovată de 
cine știe ce faptă rea. 

— la să vedem... 

Și ea îi întindea poeziile. Atunci maistrul Cuc mă tura cu 
mâneca totul de pe masă și-și înșira hârtiile în faţă de parcă ar fi 
vrut să le citească pe toate dintr-odată. 

Într-o seară, după ce citi vreo cinci poezii, spuse: 

— Ei, asta cu „fruntașul” nu e urâtă... Scrie-mi-o frumos pe o 
foaie de caiet. O pun la noi, la gazeta de perete. 

— Te faci de rușine, tată — râse Pavel, și Mara simţi dorinţa 
să-i ardă un ghiont. 

— Nu, nu mă fac de rușine. Asta ar putea-o publica și ăia de la 
ziar. 

Mara încerca să-i explice că ăsta nu-i un lucru atât de ușor; 
mai întâi poezia trebuie să placă celor din conducerea 
cenaclului, apoi să fie recomandată ziarului, care la rândul său 
trebuie s-o găsească demnă de asemenea cinste. Lui Cuc 
călătoria asta a poeziei i să părea prea complicată, așa că 
renunţă la ideea publicării. 

— Lasă, fata mea. E mai mare cinste dacă o punem la gazeta 
noastră de perete. 

Mara copie versurile pe o foaie de caiet și le dădu tatălui ei. 
Avea încredere în judecata lui și încrederea îi crescu când și cei 
din cenaclu îi apreciară poezia. 


Visul cel mare al Marei era să devină poetă, să-și vadă numele 
tipărit pe coperta unui volum de versuri ca Maria Banuș sau 
Veronica Porumbacu și de aceea la îndemnul tatălui ei — care îi 
promisese că dacă va învăţa bine o va trimite la București, la 
facultate — se străduia să fie prima din clasă. Tot din aceleași 
motive, deși mai avea doi ani până la împlinirea acestui vis, se 
întâlnea tot mai rar cu Mircea. În ultimul timp, numai o dată pe 
săptămână, la cenaclu. În oarecare măsură aceasta se datora și 
vorbelor lui Pavel, care-i crease lui Mircea o atmosferă destul de 
neplăcută în casă. De obicei vorbea de el în momentele cele mai 
nepotrivite și nu fără răutate: 

— Dar burghezul tău, Mara, ce mai face? Nu s-a apucat încă 
de speculă? 

Mara nu i răspundea; îi întorcea numai spatele în semn de 
dispreţ și în acele momente simţea o milă nelămurită pentru 
Mircea. Ce putea să-i spună lui Pavel? Că nu are nimic cu Rotaru 
sau că el i-ar fi indiferent?... Nu, asta nu ar fi putut spune. 
Mircea îi era drag. Asta a simţit-o încă din primele clipe când l-a 
cunoscut, și de aceste clipe totdeauna își aduce aminte cu 
plăcere. Stăteau fată în faţă la sediul Filialei Uniunii Scriitorilor. 
Din când în când se priveau pe furiș, și Mircea zâmbea cu o 
ciudată superioritate. De ce-o fi zâmbit atunci? L-a întrebat într- 
o zi, și el i-a răspuns: 

— Nu știu. 

— Ei, totuși spune-mi de ce ai zâmbit? 

— Pentru că-mi placi. 

— Tu zâmbești totdeauna când îţi place ceva? 

— Ce altceva aș putea să fac? i-a spus, și a zâmbit din nou. 

Era tare curios acest Mircea Rotaru. Vorbea despre sine ca 
despre altcineva și cunoștea o sumedenie de istorisiri scurte, cu 
tâlc, asemănătoare parabolelor din cărţile de religie. Odată, într- 
o seară, când se plimbau pe malul Mureșului, dincolo de podul 
cetăţii, unde nu ardeau felinarele, Mircea i-a povestit de un 
băiat și o fată care s-au dus la târg. Fata, trecând prin faţa unei 
tarabe, a văzut un șirag de mărgele. l-a spus băiatului: „Vreau 
să-l am”. „Bine, — i-a spus băiatul, — ţi-l cumpăr când ne 
întoarcem”. Și când s-au întors, șiragul nu mai era... 

— Şi? 


— Asta e tot, a încheiat Mircea și a tăcut multă vreme după 
aceea. Pășea încet, la fel de îngândurat ca și Mara. De ce i-o fi 
povestit întâmplarea aceea ciudată? Atunci, însă, n-a avut 
curajul să-l întrebe, iar mai târziu i s-a părut că întrebarea ar fi 
fost de prisos. 

Totuși, într-o zi aduse vorba pe ocolite: 

— Mircea, tu nu ești ca ceilalţi băieţi... 

— Cum sunt ceilalţi? o întrebă brusc Mircea. 

— Sunt altfel, răspunse Mara și tăcu. Apoi continuă, pe alt ton: 
Nu știu de ce, dar eu am mare încredere în tine. Pe urmă 
adăugă, insinuant: Poate că nu merițţi... 

— Poate. 

Marei îi fu ciudă. Ar fi vrut ca Mircea s-o asigure că merită 
încrederea ei și când colo, el, prin acest „poate”, afirma tocmai 
contrariul. 

— Şi de ce ai încredere în mine? întrebă după un timp Mircea. 

— De ce?... Nu știu... Poate nici nu e vorba de încredere... îmi 
plac poveștile tale... Numai că nu înţeleg totdeauna tâlcul lor. 
De exemplu, când mi-ai povestit ultima oară despre „mărgelele 
din târg”... Ştii, am avut impresia că ai vrut să-mi spui ceva... 

— Poate. 

— Tu, Mircea, când ai de spus ceva, de ce nu spui deschis?... 
Mircea o privi printre gene, Mara încercă să explice: Sau n-ai 
curajul, sau... 

— Sau? 

— Nu știu... 

— Vezi, asta e. Nici eu nu știu... Totuși bănuiesc. E o 
necesitate de a comunica cu cineva. 

— Tu n-ai prieteni?... 

— N-am. 

— Nici eu nu prea am. Dar dacă am ceva de rezolvat, o 
problemă complicată, atunci discut cu tata. Cu tata sunt foarte 
bună prietenă. 

— Și ce anume discuţi cu el?... 

— Acum nu știu ce să-ţi spun la repezeală. Ba da! Stai... 
Ultima oară am vorbit despre tine. Ştii, eu nu te înţeleg. De 
exemplu, nu știu de ce mi-ai povestit despre mărgelele acelea... 
L-am întrebat pe el. 

— Şi ce a spus „prietenul” tău? întrebă Mircea, ironic. 


— Că nu ești un băiat serios. 

— Adică asta e părerea lui, constată el cu amărăciune. 

Mara îl privi cum își mușcă buzele și i păru rău că a început 
această discuţie. Neștiind cum să schimbe vorba, îl întrebă într- 
o doară: 

— Eşti supărat?... 

— Nu, Mara. De fapt asta e părerea tuturor. Încep și eu să 
cred că oamenii au dreptate. 

Începu să plouă mărunt. La îndemnul Marei s-au ascuns sub 
streașină unei case. 

O vreme priviră scurgerea monotonă a stropilor, apoi Mircea 
arătă spre o tablă prinsă pe zidul casei de peste drum: 

— Ştii ce stradă-i asta? 

— Da. Strada Semaforului. De ce întrebi?... 

— Aici am copilărit. În strada asta mi-am spart pentru prima 
oară capul, în strada asta am furat primele bile. Aș putea să-ţi 
povestesc despre fiecare casă, despre fiecare piatră. 

Mara îl prinse de braţ, și când Mircea se întoarse spre ea, îl 
privi drept în ochi: 

— Povestește-mi. 

— Când ne-am mutat aici, strada Semaforului n-avea decât un 
singur rând de case... 

Ploaia a încetat. Mircea întinse mecanic palma înainte: numai 
stropii de pe streașină picurau molcomi. 

— Ştii ce, Mara? Eu am pus toate păţaniile din strada 
Semaforului pe hârtie. Se va citi la cenaclu sâmbăta viitoare. Aș 
vrea să fii și tu acolo. _ 

Mara aruncă o privire spre ceas: era șapte trecute. Işi 
îmbrăcă pardesiul și ieși în stradă. 

Aerul rece, ceţos, de toamnă timpurie, o îmbrățișă brutal. Cu 
gândul la cenaclu, uită de incidentul cu Pavel, apoi uită și de 
Mircea. Căuta în gând un substantiv care să rimeze cu „nour”. 


2 

Mircea Rotaru urma cursurile celui de al treilea an al Facultăţii 
de mecanică. Locuia la mătușa lui, Anghelina Ponta, în strada 
Măgureanu 2, într-o casă veche, cu miros de mucegai și igrasie. 
Cu doi ani în urmă, când tatăl său plecase în străinătate, îl 
lăsase singur, ca pe un pui de cuc, în grija mătușii, pensionară la 
C.F.R., femeie umblată și cu pricepere în ale educaţiei. In casă, 
pentru a ocoli certurile familiare, se discuta foarte puţin despre 
tatăl lui Mircea, Romulus Rotaru. Acesta își începuse existența 
într-un birou de mișcare al căilor ferate. Viaţa și-a dus-o liniștit, 
între ţăcănelile aparatului morse și ale nevestei, care-l certa 
pentru fiecare fleac. Așa au trecut anii monotoni și triști: șase 
zile lângă aparatul morse, a șaptea acasă, cu vizitele rituale ale 
rubedeniilor. Până când într-o zi din primăvara lui patruzeci și 
cinci, roasă de o boală veche, nevastă-sa a murit. De atunci 
modestului telegrafist locuinţa i s-a părut goală, neprimitoare, 
rece. Venea tot mai târziu acasă, beat, după ce făcea o haltă de 
jumătate de ceas la birtul de lângă barieră, până a ajuns omul 
să-și vândă paltonul și geamantanul de piele pe care un călător 
grăbit îl uitase într-un vagon. Și de la vinderea „geamantanului 
găsit” la vinderea mobilelor din casă pentru băutură, n-a fost 
decât un pas — câteva luni. In zadar l-a trimis șeful de gară în 
fața comitetului de disciplină; Romulus Rotaru nu s-a mai putu 
îndrepta. L-au degradat, l-au suspendat, apoi l-au concediat 
definitiv. 

O vreme, cât a mai găsit creditori, a încercat să trăiască din 
împrumuturi. Pe urmă a făcut cunoștință cu Percig, cel mai 
renumit afacerist din Arad. Acesta aproviziona cu făină 
economatele din localitate și se spunea despre el că este la fel 
de bogat ca și domnul baron Wollman, directorul fabricii de 
textile. Lucra cam în felul acesta: cerea de la diferite mori din 
împrejurimi oferte pentru măcinatul a zece, douăzeci de 
vagoane de grâu. În oferte se menţionau preţul măcinatului și 
durata lui în timp. Cu aceste acte pe care Percig le trimitea cu 
un om de-al lui la economatele fabricilor, el încasa aconturi pe 
câte unu sau două vagoane de făină, care în realitate nu existau 
decât în scriptele ofertelor. După încasarea banilor, subalternii 
lui Percig dispăreau și rar se întâmpla să fie găsit vreun vinovat. 


Romulus Rotaru s-a împrietenit cu Percig tocmai pe vremea 
când cele mai grase afaceri se întrezăreau în exportarea sării și 
a sticlei în Ungaria și Austria. Cum Rotaru avea cunoștințe 
printre ceferiști, el a obţinut cu ușurință vagoanele pe care le-au 
încărcat cu geamuri și sare și le-au trimis la Budapesta. Acolo 
totul se plătea cu aur. Când Romulus Rotaru s-a întors din 
primul drum, Percig, care finanţase întregul transport, nu mai 
era de găsit: fusese arestat pentru o altă potlogărie. Astfel că 
fostul impiegat n-a mai avut cu cine să împartă banii. Incurajat 
de acest succes, a făcut și al doilea drum. De data asta nu s-a 
mai întors cu vagoanele goale. A avut grijă să le umple cu becuri 
electrice. Becurile s-au dovedit a fi izvor bogat de bani. 
Strânsese atât cât să-și cumpere o casă mare, elegantă, în 
centrul orașului. Întâmplarea a făcut însă ca în toiul tratativelor 
de cumpărare a casei s-o cunoască pe Medy. Medy era 
cântăreaţă la Colorado, avea picioare frumoase și era vestită în 
tot Aradul. Ea l-a sfătuit să nu-și mai cumpere casă — vremurile 
sunt tulburi — mai bine să continue negoțul „cât s-o mai putea”; 
pe urmă o să vadă ce-i de făcut. In clipa când „nu s-a mai 
putut”, când s-au interzis trecerile de frontieră, Romulus și Medy 
se găseau la Viena cu două vagoane de hârtie. l-au trimis lui 
Mircea scrisori și telegrame să vină după ei. Mircea a expediat 
spre diferite autorităţi zeci de cereri, dar spre nemulţumirea lui 
— fără succes. După aceasta, Mircea, care zăcuse în spital 
aproape un an, de pe urma unei complicaţii la plămâni, s a 
văzut privit altfel decât înainte. Unii îl ocoleau sau îl salutau 
indiferenți; alţii îi puneau întrebări cam în felul acesta: „Când se 
întorc părinţii din delegaţie?” Şi așa, pe zi ce trecea, rămânea 
tot mai singur, tot mai părăsit; numărul prietenilor se rărea, 
cercul de bănuieli și suspiciuni din jurul lui se strângea tot mai 
apăsător, își amintea cu nostalgie de anii petrecuţi la liceu, de 
vremea când trăia încă maică-sa, de „jururile” cu prieteni și 
prietene. In copilărie fusese debil. Din cauza asta a pierdut un 
an de școală. In schimb a citit mai mult decât tinerii de o seamă 
cu el. E drept, pe nealese. Citea cu aceeași pasiune și „Hanu 
Ancuţei”, și romanele captivante, și „Doxurile”, și romanele lui 
Jack London. A călătorit în gând pe același vapor cu căpitanul de 
15 ani, a cutreierat împreună cu Farow adâncurile Oceanului 
Pacific și a străbătut potecile din Amaradia alături de Titu 


Herdelea din „lon”. La fel de bine cunoștea „Crucea de piatră” 
din „Apărarea are cuvântul”, ca și sudul Statelor Unite din „Pe 
aripile vântului”. Vorbea cu accent prost o franțuzească de 
provincie. După terminarea liceului, spre surprinderea lui — deși 
el era convins că răspunsese perfect la examen — nu a fost 
admis la Facultatea de mecanică. Când nici intervenţiile mătușii 
Anghelina Ponta nu dădură rezultate, s-a speriat. Îi era teamă că 
va fi luat la armată. Împrumută bani și plecă la București să-și 
încerce norocul în Capitală. Aici n-avea decât un singur 
cunoscut: un student la Medicină cu multe relaţii. Acesta îl bătu 
pe umăr și-l asigură că „o să-i rezolve situaţia”. Trei zile însă n- 
au mai vorbit despre asta. Au colindat toate restaurantele din 
Capitală, l-au ascultat pe Aldo Solini la „Șapte păcate”, pe Maria 
Tănase la „Arizona”, au băut coniac la Gara de Nord și bere la 
Pantelimon, până când Mircea și-a isprăvit banii. lar atunci când 
au consumat și banii de tren și n-au mai avut cu ce să se 
distreze, prietenul l-a sfătuit să se înscrie la Teologie. 

— Eşti nebun? Să mă fac popă? Ș 

— N-am spus asta. Faci cum vrei. Dar ideea nu e rea. In orice 
caz, scapi de armată. Eu am un cunoscut acolo, care ar putea să 
te ajute. 

Mircea refuză, bineînţeles. Porni fără ţintă prin oraș, se abătu 
de câteva ori pe la Gara de Nord, cu speranţa că va întâlni vreun 
cunoscut de la care ar putea să ceară cu împrumut bani pentru 
biletul de tren. Nu se întâlni însă cu niciun arădan. 

Deznădăjduit, bătu iar la ușa prietenului: 

— La cine să mă prezint la Teologie? 

Prietenul formă un număr de telefon și discută vreo jumătate 
de oră cu cineva, apoi puse victorios receptorul în furcă. 

— Ai avut noroc. Mai sunt câteva locuri. Te duci mâine 
dimineaţă și te prezinţi la vicarul Teofil Costea. 

Încă în seara aceea formulară textul cererii, iar a doua zi 
Mircea se prezentă la examen. Se descurcă cu iscusinţă la cele 
două materii obligatorii: istoria și limba română. 

După examen, un protopop bătrân, cu barbă și mustață albă, 
îl mângâie pe faţă: 

— De cântat știi să cânţi? 

— Bisericește nu prea, sfinţia ta. 

— Ei, totuși... 


Mircea încercă în zadar să-și aducă aminte textul unei colinde 
învăţate în copilărie, pe care însă în ultima vreme o cânta la 
petreceri cu text schimbat. 

— Știu numai cântece (le-astea la modă, prea sfinţia ta. 

— Cântă orice. 

— „Ecaterina”? întrebă Mircea și plecă ochii. 

Protopopul clătină nemulţumit din cap: 

— Nici cântece populare nu știi? 

— Ba da, cum să nu știu, se înflăcără Mircea. „Pe Mureș și pe 
Târnave”, și mai știu și altele. 

În cele din urmă cântă „A ruginit frunza din vii * atât de 
frumos, încât protopopul se înduioșă și i dădură lacrimile. 
Emoţionat, îl mângâie din nou pe obraz. A doua zi, Mircea își 
văzu numele trecut printre cei admiși cu bursă. 

Unii dintre colegii de an, fii de chiaburi — veniseră la Teologie 
ca să scape de armată. Aceștia, după stingere, în dormitorul 
comun, după ce se convingeau că nu-i aude nimeni, discutau 
despre întoarcerea apropiată a lui Horia Sima și descălecarea pe 
care, asemenea lui Dragoș Vodă, urmau s-o facă Gafencu și toți 
ceilalţi „patrioţi”, plecaţi în străinătate. Ceilalţi elevi, evlavioși 
peste măsură, care au venit din convingere, se credeau de pe 
acum apostoli ai ortodoxismului. Stăteau toată ziua în biserică, 
iar seara, în dormitor, aprindeau lumânări de ceară și buchiseau 
sfânta scriptură. Unii dintre ei cunoșteau psalmurile pe de rost, 
apocalipsa, și erau atât de smeriţi, încât în faţa lor Mircea se 
simţea prost. La început nu îndrăznea să-i jignească, spunându- 
le să-l lase în pace când îl chemau să se roage. Ingenunchea și 
el pe lespezile de marmură din incinta capelei și, cu mâinile 
împreunate, se gândea că numai la cinci sute de metri 
depărtare, pe Calea Victoriei, tineri de vârsta lui se plimbă sub 
luminile colorate ale neoanelor. 

Uneori, o tristeţe care îi producea aproape dureri fizice îl făcea 
să se roage cu adevărat. Seara, când zgomotele cădelnițelor se 
stingeau și nu se mai simţea nici mirosul pișcător al tămăii, 
asculta claxoanele mașinilor și încerca să le ghicească marca: 
„Ford de trei tone, tip '38... Asta-i Renault, autobus”... Motoare 
cum aveau astea nu se mai fabricau de cel puţin 15 ani. Ştia că 
au fost aduse în ţară după epurarea lor de pe piaţa occidentului. 
Stând în pat, de multe ori uita de parohie, se vedea desfăcând 


motoarele unei mașini complicate. Atunci, noaptea, colegii lui îl 
auzeau vorbind de bujii, de cilindri, de pistoane. 

Într-o seară, în closet, auzise vorbind de Codreanu. Trase cu 
urechea, apoi se rușina. Îi era rușine că nu avea curajul să dea 
buzna peste ei și să le ardă câte un pumn pe merit. 

În aceeași seară auzi continuarea discuţiei și în dormitor 

— Da' mai tăceţi odată, bată-vă dumnezeu!... Zău dacă voi nu 
sunteţi nebuni! Ar trebui să fiți fericiți că aveţi învățământ și 
cămin gratuit. Dacă o să se afle ce se petrece aici, atunci... 

— Dacă taci, n-o să afle nimeni... 

— Dar eu n-am să tac. 

— Tu nu ești român?... 

— Tocmai pentru că sunt român. De ce aţi venit aici, să vă 
faceţi popă sau să faceţi politică?... 

— Noi va trebui să luminăm poporul... 

— Voi? și fără să vrea, Mircea izbucni în râs. 

— Da, da, noi — sări vecinul de pat, tot un arădan, un băiat 
mai în vârstă, înalt, scheletic, cu un neg mare pe bărbie. Mircea 
îl cunoștea încă de acasă, de la o serbare câmpenească. Tu de 
ce ai venit aici? Ca sa îmbraci anteriul și să colinzi ţara, să 
lămurești  drept-credincioșii de binefacerile regimului? Ha? 
Tâmpitule Se întoarse spre ceilalți seminariști: Uitaţi-vă la el. Şi-i 
ardelean de-al meu... Spune sincer de ce-ai venit aici? Vrei să te 
faci popă?... 

— Nu, îi răspunse Mircea cu un calm prefăcut. Am venit să nu 
stau haimana pe străzi. La anul am să mă înscriu la mecanică... 

— Adică ești comunist?... 

— Nu sunt comunist... Dar vreau să construiesc mașini. 

— Pentru comuniști... Mai bine te-ai gândi că ești român. 

— Sunt mai român dacă construiesc mașini... 

Se treziră toţi din dormitor. Unii începură să se roage cu voce 
tare, cerând domnului să-i împace pe cei doi adversari, alţii 
împreunară numai mâinile într-o rugăciune mută. Din stradă se 
auzi un claxon prelung, înăbușit. „Skoda”, constată Mircea în 
gând și, negăsind altceva mai bun de făcut, se culcă și-și trase 
pătura peste cap. 

A doua zi hotărî să vorbească cu preasfinţitul, pe urmă 
renunţă: își aduse aminte că a mai vorbit o dală cu el și 
preasfinţitul a clătinat numai din cap, mângâindu-l pe creștet. 


„De, fiule, datoria noastră e să arătăm rătăciţilor calea cea 
adevărată. Dacă mai vezi inscripţii în privată, șterge-le. Se vor 
plictisi seminariștii și nu vor mai scrie. Săracii! Nu știu ce fac, 
sunt copii. Hai să ne rugăm pentru ei”. ÎI sili pe Mircea să cadă 
în genunchi: „Izbăvește, Doamne, și acum sufletul meu de buze 
mincinoase și de limbă vicleană!”... 

De atunci căuta să adoarmă cât mai devreme, fără să 
reușească însă. Gândurile îi zburau aiurea, acasă, la Facultatea 
de mecanică. Se visa îmbrăcat în halat alb, inginer într-o uzină 
curată ca o farmacie. 

Dar mai rele decât serile petrecute la cămin erau slujbele la 
care era obligat să participe de trei ori pe zi. Dimineaţa, la prânz 
și seara. Învăţase pe de rost douăzeci de rugăciuni, vreo zece 
psalmi și sumedenie de alte cântece bisericești. 

Într-o duminică după-masă, când nu mai putu răbda, se duse 
din nou la prietenul care îl sfătuise să se înscrie la Teologie. De 
astă dată acesta îl povăţui să facă cereri patetice la Facultatea 
de mecanică și la Ministerul Învățământului, prin care să arate 
că nu vrea să devină popă, ci vrea să se facă inginer, să poată 
participa la opera de reconstruire a ţării. 

Așa cum prevăzuse prietenul lui Mircea, din îndemnul 
organizaţiei de U.T.M., decanatul Facultăţii de mecanică aprecie 
ca pozitivă dorinţa seminaristului care voia să se facă 
constructor și-i aprobă cererea de transferare. Mircea reuși la 
examenele de diferenţă, la fel ca și la cele de sfârșit de an, deși 
trebui să facă eforturi ca să-și ajungă colegii. Datorită 
participării lui la toate acţiunile U.T.M.-ului — muncă culturală și 
cercurile de învățământ — fusese primit ca membru în U.T.M. E 
drept, câţiva colegi s-au împotrivit primirii unui fiu de speculant, 
deși el dovedise că n-a avut nicio legătură cu tatăl său Dar 
meritele lui în facultate au tras mai mult în talgerul cumpenei 
acelora care îl susțineau. 

Anul următor ceruse, pe motiv de greutăţi familiare, să fie 
transferat la Arad. Aici toate au mers de minune până în 
primăvara aceasta când i s-a tăiat bursa, iar organizaţia de bază 
U.T.M. L-a anunţat că va fi reverificat. 

Dar Mircea nu-și făcuse griji prea mari din astea. Umbla cu 
capul în nori, în gând amesteca diferite materiale căutând un 
nou oţel mai dur decât cel suedez, mai rezistent decât cel 


fabricat la Solingen și la fel de flexibil ca cel din Toledo. Pe 
străzi, dacă se împiedica de pavajul stricat, luni întregi se 
frământa cu născocirea unei mașini combinate care să 
pietruiască, să netezească și să asfalteze automat. La malul 
Mureșului își căutase un loc pentru arcuirea unui pod eu trotuare 
rulante, iar în maculatorul lui de notițe erau schiţate fel de fel de 
mașini monștri, a căror întrebuințare nici el nu o știa precis. 
Numai serile când stătea acasă, dacă se întâmpla ca mătușa 
Anghelina să fie ocupată cu ascultarea „Vocii Americii”, simţea 
cum i se urca un nod în gâtlej. Strângea pumnii până ce unghiile 
îi crăpau pielea. Își blestema prietenii, facultatea, părinţii. Se 
deștepta dintr-odată într-o lume pe care în parte o cunoscuse și 
la căminul Facultăţii de teologie. 

— Închide odată aparatul, mătușico... 

— Ce-i cu tine, Mircea? Și în casă trebuie să mă feresc de 
spioni?... 

— De ce spioni trebuie să te ferești? Dimpotrivă, văd că stai 
toată noaptea să asculţi vocea lor. 

— Mircea dragă... 

— Închide aparatul că trebuie să învăţ. 

Dar nici la facultate n-a scăpat de oamenii goi, fără 
preocupări, care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu 
mecanica. Unii dintre ei îi căutau prietenia, erau mieroși, 
spuneau fraze cu două înţelesuri, punându-l parcă la încercare. 
Cea mai mare deziluzie a avut-o cu asistentul Stoleriu de la 
Tehnologia metalelor, pe care îl știa membru de partid, cinstit, 
eu o bună pregătire în specialitatea lui. Acesta, în ziua când 
aflase că părinţii lui Mircea sunt plecaţi în străinătate și au o 
situaţie admirabilă, se apropiase de el cu o simpatie exagerată, 
înjurând comitetul de partid și pe „inculţii” din facultate, care nu 
apreciază elementele de valoare cum ar fi el și Mircea, de 
exemplu. Mircea îl privi uimit. Asistentul începu să râdă și-l bătu 
pe umăr: 

— Ehei, multe nu știi tu încă... 

— Nu înţeleg, tovarășe asistent. 

— La început nici eu nu înţelegeam. Dar nu asta e important. 
E important să fim uniţi, poate că într-o zi va fi mare nevoie de 
noi. 


— Sigur că da. De ingineri e mare nevoie. Atât de multe 
lucruri sunt de construit! 

— Imi place că ţi-ai învăţat bine lecţia. Și începu să râdă. Uită- 
te în jur: nu vezi decât mărlani. 

— Când vor ieși din facultate, nu vor mai fi mărlani. 

— Noi, din păcate, tovarășe Rotaru, ne-am născut cu două mii 
de kilometri mai la răsărit decât ar fi trebuit. În Balcani. Balcanul 
n-a dat încă niciun om mare, și în special nu în inginerie. Ce vrei 
să te faci? Inginer de cuie? De la germani ai fi putut învăţa, dar 
unde sunt ei acum? Singura noastră speranţă e drumul care 
trece prin Paris. Ştii unde? Apoi adăugă misterios: Peste mări și 
ţări... — Ai auzit de podul Delaware din Camden? 

— Nu. 

— Are o deschidere între piloni de 533 metri. lar cablurile un 
diametru de 75 centimetri. Dar de Golden Gate din San 
Francisco ai auzit? Sau de cel din Oakland? Are 6900 metri 
lungime!... 

Mircea, zăpăcit de noua faţă a lui Stoleriu, se frământă două 
nopţi la rând, ca după cea de a treia să-și ia inima în clinti și să 
se ducă la șeful catedrei: 

— Tovarășe profesor, aș vrea să vă spun unele lucruri despre 
asistentul Stoleriu. Eu până acum l-am crezut, nu știu cum să vă 
spun, atașat... 

— Cum? 

— Nouă, adică regimului — se fâstâci Mircea și dintr-odată îi 
păru rău că începuse această discuţie. Dar nu mai putea să dea 
îndărăt. N-am vrut să ridic problema lui la U.T.M. Sau la 
comitetul de partid, că ar fi păcat de el. Am învăţat mult de la 
dânsul în cursul seminariilor... Dar, vedeţi, el... cum să vă 
spun... nu prea e convins, și asta... Poate îl cunoașteţi și 
dumneavoastră, l-aţi putea ajuta... 

— Aha, înţeleg, tu ești un fel de spion și crezi că atitudinea 
tovarășului Stoleriu nu este chiar așa cum trebuie să fie. 

Mircea păli, se răsuci în călcâie și-și văzu de treabă. 

La următoarele colocvii la Tehnologia metalelor primi un 
„insuficient”. 

Cu un an în urmă ar fi plâns pentru acest „insuficient”, dar 
acum îl durea mai rău faptul că și profesorul și asistentul 
Stoleriu erau socotiți în continuare oameni cinstiţi, deși nu erau 


decât niște făţarnici. O vreme s-a gândit să se ducă totuși la 


organizația de partid — asta mai ales după primirea 
„insuficientului” — dar pe urmă s-a răzgândit. De ce? „In fond 
pe mine mă consideră dușman — își spuse — și chiar dacă 


asistentul va fi demascat, eu nu voi avea altceva de făcut decât 
să împărtășesc soarta lui. 

N-a trecut multă vreme și a început să se zvonească despre el 
că e un element dubios, cu gânduri ascunse, care luptă să 
primească calificativul de bun inginer mecanic doar pentru ca 
să-i fie deschisă poarta unei mari fabrici din ţară... Şi chiar dacă 
în faţă nu i se spuneau acestea, Mircea Rotaru le înţelegea din 
priviri. Atunci adoptă o nouă atitudine. În clasă lua cuvântul rar, 
doar când era întrebat. 

La scrisorile venite din Viena nu răspundea: ce-ar fi putut să le 
scrie? Doar rar, de Paști ori de Crăciun, îndemnat de mătușa 
Anghelina, adăuga o frază, două, în josul paginilor ei: „Sunt 
bine. Peste doi ani voi fi inginer”. 

Trăia clipe când fel de fel de gânduri i se îngrămădeau în 
minte. Începu să tină un jurnal de zi: 


12. IX. 
Azi s-au dărâmat toate podurile în mine. 


19. IX. 

Ar fi trebuit să mă nasc Manole, să mă zidesc în propria mea 
mașină. Așa poate ar avea nevoie de mine. Ei preţuiesc mult 
mai mult o roată dinţată decât un om. Roata dinţată n-are 
creier, se învârtește prostește la o simplă apăsare a unui buton 
și ceea ce este cel mai important — nu gândește. Trăiască rotile 
dinţate. 


25. IX. 

leri am fost în cetate și m-am urcat în turnul lui Osman. De 
acolo, orașul pistruiat de lumini părea o ramură de brad 
împodobită de Crăciun. Şi sub acest imens brad, numai eu nu 
am daruri... 


27. IX. 


Azi m-a rugat mătușa să-i tai bătăturile. Şi eu, Mircea Rotaru, 
viitor inginer mecanic mi-am îndeplinit perfect rolul de frizer. In 
fond și asta e o meserie. 


După două săptămâni de însemnări reciti cele scrise. Scârbit 
rupse jurnalul și-l aruncă în foc. 

Totuși avea nevoie de ceva, de un colt frumos în lumea asta, 
unde să se poată mișca, să poată vorbi, să poată trăi el, omul 
Mircea Rotaru. Găsi colţul fără prea multă caznă. Era cenaclul 
literar. Aici, unde nu-l cunoștea nimeni, vorbea înflăcărat despre 
poezii, despre rimă, despre realism. Ca să-și justifice 
participarea, scrise și el câteva povestiri. Cei din conducerea 
cenaclului le citiră și vorbiră frumos despre posibilităţile lui. 
Mircea se rușină, dar oricum, aceste cuvinte frumoase adresate 
lui, primele după atâta timp, îl umplură de o bucurie 
copilărească. Tot aici o cunoscu și pe Mara Cuc. Avea ochii mari, 
cenușii, cu lubiri gălbui. Și râdea mereu, arătându-și dinţii mici, 
strălucitori. La început, Mircea o conducea până acasă. Apoi 
începură să se întâlnească și în parc ori la cinema. De la 
discuţiile asupra lui Eminescu au ajuns la primele îmbrăţișări, la 
planuri tăinuite de viitor. În nopţile acelea Mircea se visa inginer, 
ca Isaia Ardeleanu, care locuia în aceeași casă cu el. Ei nu i-a 
spus nimic despre aceste visuri, tot așa cum până l-a cunoscut 
pe Pavel, fratele ei, nu i-a spus nimic despre tatăl lui. Pavel 
părea un băiat morocănos, n-avea nimic din gingășia Marei. Nu 
lua parte la discuţiile lor, de parcă nici n-ar fi fost de faţă. Doar 
din când în când spunea două vorbe, și acelea numai despre 
fabrica de clopote unde lucra. Parcă toate amintirile, toată viaţa 
de până atunci i-ar fi fost închisă între zidurile de cărămidă roșie 
ale turnătoriei „lanto”, între mașinile negre, uleioase, deasupra 
cărora înota, zăngănind, macaraua. Odată, între două vorbe, 
Pavel l-a întrebat brusc, fără nicio introducere: 

— Ce activitate duci pe linie politică? 

Mircea a tăcut o clipă, apoi a continuat să-i vorbească despre 
ultima poezie citită la cenaclu. Dar Pavel, încăpățânat, i-a 
repetat întrebarea: 

— Ce activitate duci pe linie politică?... 


— Nicio activitate, i-a răspuns Mircea brutal; pe urmă a 
adăugat pe un ton de zeflemea: s-ar putea ca în curând să fiu 
dat afară din U.T.M... 

— De ce? 

— Pentru distracție. 

— Pentru distracţia cui?... 

— A U.T.M.-ului. Dar prefer să nu vorbesc despre asta. 

— Da, poate e mai bine dacă taci. 

Din ziua aceea Pavel n-a mai venit s-o însoţească pe Mara la 
cenaclu. Dar parcă și ea s-ar fi schimbat de atunci. Când a 
încercat ultima oară să-i vorbească, Mara s-a arătat distantă. Şi 
Mircea a înţeles că de acum înainte va trebui să se 
mulţumească cu atât; s-o vadă o dată pe săptămână, sâmbăta, 
când se ţineau ședințele cenaclului. Restul zilelor și-l petrecea 
acasă, căutând în fel și chip să nu-și întâlnească mătușa, 
momâie îmbălsămată din alte vremuri. De câtva timp, de când 
Mircea se „stricase” și devenise derbedeu ca ceilalţi tineri din 
cartier, mătușa Anghelina se ţinea scai de capul lui. Ca să poată 
învăța în liniște, să nu-i mai audă sfaturile date cu atâta 
dărnicie, Mircea se întorcea acasă noaptea târziu. In toată 
hardughia aceea bătrânească unde locuia, el nu cunoștea pe 
nimeni, nu saluta pe nimeni. Doar lulia, femeia de serviciu a 
inginerului Isaia Ardeleanu, se pleca respectuoasă de câte ori îl 
întâlnea. 

Cu inginerul Ardeleanu — după părerea lui singurul om care l- 
ar fi putut înţelege — Mircea se întâlnea foarte rar. Inginerul 
Ardeleanu era ocupat mai tot timpul, și chiar duminicile, când 
stătea singur acasă, nu prea se arăta bucuros de oaspeţi. Când 
fusese ultima oară la el, cu vreo două luni în urmă, să-i ceară un 
sfat pentru o lucrare de examen, îl găsise aplecat asupra unor 
planuri schițate pe hârtie de calc. 

— Ce vrei să faci pentru examen? Un strung cu schimbător 
automat? Asta vi s-a cerut la școală? 

— Nu, domnule inginer. La asta m-am gândit eu. Ni s-a dat 
subiectul la alegere. 

Două ore întregi i-a pus întrebări inginerul, apoi a scos din 
sertare niște desene și i-a ţinut o conferinţă despre 
schimbătoarele automate care se fabricau în Germania, Franţa 
și Belgia, despre lipsurile acestora în producţie și foloasele lor. 


Mircea a rămas mut în faţa cunoștințelor lui Ardeleanu. Ştia că 
este inginer-șef la fabrica de vagoane, dar n-ar fi crezut 
niciodată că construcţia de mașini îl pasionează chiar într-atâta. 
La despărţire, inginerul i-a mărturisit că și el își începuse cariera 
cu o lucrare de sfârșit de an, lucrare pe care a perfecţionat-o ani 
de zile după aceea, dar... — și aici a dat cu tristeţe din mâini. Pe 
urmă, cu toate insistenţele lui Mircea, Ardeleanu n-a mai scos 
nici umbră de cuvânt. Părea obosit și copleșit de o plictiseală 
ciudată. De atunci nu l-a mai primit. lar din cele povestite de 
lulia, servitoarea inginerului, Mircea deduse că Ardeleanu nu-i 
întreg la minte. 


3 

— Tovarășul Mircea Rotaru va citi povestirea sa intitulată 
„Strada Semaforului”. 

Mircea își despături foile de caiet și începu să citească rar, 
fără intonaţie: 

— „Strada Semaforului avea un singur rând de case. Pe partea 
cealaltă, dincolo de pavajul de cărămizi, deși se făcuse 
parcelarea, nu s-a ridicat nicio clădire. Terenurile virane, 
împrejmuite de garduri de sârmă, se întindeau până în imaș, 
unde bălăriile — golomoaze și leuștean sălbatic — creșteau în 
voie, neatinse de oţelul albastru al coaselor. Pământurile toate, 
până în apropierea fabricii de acizi, erau ale domnului Sânger. El 
le cumpărase pe preţ de nimic de la un grof bătrân, epileptic, 
care și iarna, și vara umbla cu o cușmă de oaie, cu gândul să-și 
apere căpăţâna în caz dacă criza l-ar fi apucat pe un drum 
pietruit. În ultima vreme, de când s-au oprit lucrările la linia 
ferată ce trecea chiar la capătul de sus all străzii Semaforului, 
venea tot mai rar să admire bălăriile, pământul. Când venea, își 
înfigea bastonul de bambus în ţărână, apoi pipăia glodul mustos 
de pe vârful băţului. 

— Pământ bun! spunea, și copiii care se adunau în jurul lui 
râdeau, că vorbește de unul singur. 

Groful se născuse cu șase degete la mâna stângă. Și copiii de 
pe strada Semaforului știau acest lucru, De aceea umblau în 
haită după el, cu speranţa că odată și odată tot o să-și scoată 
mâna cu pricina din buzunar. Dar bătrânul se obișnuise într- 
atâta să se folosească de o singură mână, încât chiar lui i se 
părea — și afirma acest lucru — că stânga nu e numai de prisos, 
ci e și o povară. Vara umbla în sandale de gumă, fără ciorapi. 
Când își isprăvea sondarea glodului, se ducea la malul Mureșului 
și-și scălda picioarele pline de bătături. Dacă era bine dispus, 
ţinea predici celor adunaţi în jur. Filosofa. Unii spuneau că ar fi 
făcut școli înalte chiar în America. 

— Vedeţi, îşi arăta degetele picioarelor. Am unghii. Îmi sunt de 
prisos. Aș fi curios să aflu care a fost ultimul meu strămoș care 
s-a folosit de ele... 

Când ajungea aici, cineva trebuia să-l întrebe: 

— La ce să le fi folosit? 

Groful îl măsura din priviri pe vorbitor, a dispreţ, și continua: 


— La curăţatul nucilor de cocos. Atunci erau folositoare încă. 
Dar acum? îmi aduc numai pagubă, îmi rup ciorapii. Atât, băieţi. 
Da. Oare cum s-o fi numit ultimul meu strămoș care s-a folosit 
de unghii? 

Se întâmpla ca cineva să spună un nume banal: Gheorghe sau 
lon și atunci groful, supărat de incultura celor din strada 
Semaforului, devenea războinic: lovea în stânga și în dreapta cu 
bastonul de bambus, spre hazul copiilor care îl bombardau cu 
pietre și cu nămol. Cu Sânger nu stătea de vorbă. II făcea jidan, 
escroc și-l înjura pe o limbă necunoscută celor din strada 
Semaforului. 

Domnul Sânger era neamt din Sighișoara și se îndeletnicea cu 
tot felul de afaceri: cumpăra și vindea case, dădea sume mici cu 
împrumut, era reprezentant la patru sau cinci firme străine și 
finanța birturile din cartier. Era un om înalt, chel și asuda de 
parcă ar fi fost înhămat la plug sau ar fi cărat piatră. Purta 
pantofi cu talpă de azbest, pantaloni bufanţi și cămașă 
milaneză, de culoare închisă. Cravată nu purta niciodată — îi era 
teamă să nu se înăbușe. Faţa roșie, totdeauna rasă proaspăt, îi 
lucea și mirosea de la cinci pași depărtare a odicolon de 
trandafir. Cele câteva fire de păr de culoarea nisipului, ce-i 
creșteau la ceafă, erau meșteșugii netezite eu peria deasă și 
aduse în faţă, să acopere chelia deasupra frunţii. O cicatrice 
dreaptă, parcă trasă cu liniarul, îi împodobea bărbia. Când 
vorbea sau stătea în faţa cuiva, domnul Sânger își ascundea cu 
palma urma briceagului țărănesc. In urmă cu doi ani nu-l 
cunoștea încă nimeni din cartier. Apăruse odată cu începerea 
lucrărilor la linia ferată. Stătuse de vorbă cu câţiva ingineri, 
apoi, în urma discuţiilor, a început tratativele de cumpărare a 
pământurilor. Prevăzuse mare câștig. Se zvonea că prin 
apropiere se va înfiinţa și o haltă de cale ferată, așa că domnul 
Sânger n-a stat mult pe gânduri. A cumpărat toate terenurile 
virane, le-a împrejmuit cu sârmă ghimpată și a încăput să ridice 
prima casă. Pe vremea aceea s-a măsurat întinderea străzii celei 
noi chiar în dreptul Semaforului. Strada primise și un alt nume: 
„Protopop Gâlmeanu”, dar nimeni n-o numea așa. Muncitorii de 
la terasament îi spuneau „Semaforului”, și așa a rămas. 

N-a trecut decât un an de la cumpărarea pământurilor și 
prima casă, în formă de cazarmă, cu două etaje, era gata. 


Locuinţele au fost închiriate de muncitori. Erau bucuroși și ei, și 
domnul Sânger. Spre ghinionul lui, o comisie de anchetă sosită 
din București a oprit lucrările. Li s-a părut lor că se furase prea 
mult, fără procentul care li s-ar fi cuvenit după o lege nescrisă, 
astfel că au găsit solul nisipos, nerezistent și au încheiat pe loc 
zece procese-verbale, unul după altul. Ministerul în cauză și-a 
însușit rapoartele comisiei și a suspendat oficial lucrările. 
Muncitorii, de pe o zi pe alta, au rămas fără lucru. La început, 
cei care nu mai primiseră ultimele salarii, au început să desfacă 
traversele, încât numai după o singură lună cele două șine 
ruginite au rămas desculțe pe prundiș. Viaţa din cartier și-a 
reluat cursul ca mai înainte: oamenii și-au căutat slujbe în altă 
parte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai singură strada 
Semaforului creștea: ca din pământ au răsărit cocioabe, din 
piatră, din lemn, din tablă. Domnul Sânger umbla încruntat de 
supărare, uita să-și ascundă cicatricea de pe bărbie; apoi s-a 
liniștit și el. A început alte afaceri și s-a înstrăinat tot mai mult 
de strada Semaforului. Numai o dată pe lună venea regulat. La 
întâi. Venea să-și -încaseze chiriile, apoi dispărea pentru încă o 
lună. Era socotit un fel de calendar ambulant. 

Se întâmpla ca unii, când îl vedeau pe strada Semaforului, să- 
și pocnească palmele a mirare: 

— Uite, domnule, iar a trecut o lună. 

Domnul Singer era la fel de punctual ca și mașinile de reclamă 
ale fabricii „Schmoll” sau „Franck” de la Brașov, care în fiecare 
an, în primele zile ale lui ianuarie, veneau și împărțeau 
calendare de perete, trase la ofset. 

În anul când ne-am mutat noi în strada Semaforului, mașina 
cu inscripția „Schmoll” ne dăruise un calendar de culoare 
albastră pe frontispiciul căruia erau desenate cifrele 1, 9, 3, 4... 


Primii mei prieteni au fost copiii lui Jurj, tinichigiul. Despre 
acest tinichigiu se spunea că el ar fi construit semaforul de la 
capătul străzii. Noi eram foarte mândri de el. ÎI priveam cu 
admiraţie cum pleacă în zori cu lădița de tinichea în spate. 
Mergea la lucru. Noi ne închipuiam că înalţă alte semafoare. Pe 
urmă, într-o zi, nu l-am mai văzut pe tinichigiu. Am aflat de la 
lata că e șomer. Nu cunoșteam rostul acestui cuvânt, dar mi se 
părea foarte frumos. Şomer! Din când în când, Jurj venea pe la 


noi să se sfătuiască cu tata, care era impiegat la C.F.R, și era 
socotit om deștept, mai ales că uneori știa dacă este sau nu de 
lucru la gara triaj. 

La primul întâi când a venit Sânger că ceară chiria de la 
tinichigiu, acesta nu i-a putut plăti. Neavând încotro, Sânger a 
așteptat încă o lună. Dar Jurj n-a avut bani nici a doua lună. 
Atunci Sânger a chemat politia, și tinichigiul a fost evacuat în 
stradă. N-a avut cine știe ce lucruri: un dulap vopsit cu lac alb. 
Un pat de fier și unul de lemn în care dormeau cei patru capii ai 
lui. O masă din lemn de brad și două scaune fără spătare. 
Lucrurile lui mici, vasele, nu le-am putut inventaria: erau legate 
într-o pătură, dar cred că au fost puţine dacă au încăput într-o 
singură legătură”... 

— Asta e tot, încheie Mircea, ridicându-și ochii de pe foile de 
caiet. 

— Aici se termină povestirea? întrebă mirat cineva. 

— Nu, mai lipsesc două pagini, dar n-am avut timp să le 
transcriu. 

În timp ce vorbea întâlni privirile Marei. Vru să spună ceva, dar 
nu găsi nimic potrivit. Se așeză. 

— Eu cred, — spuse responsabilul cenaclului, — să nu ne 
pronunţăm asupra povestirii lui Rotaru. O să ne citească 
continuarea săptămâna viitoare. 

Cineva recită două poezii, apoi urmară discuţiile, dar Rotaru 
nu mai ceru cuvântul. Se uita numai la Mara și aștepta să se 
termine ședința. 

Când, în sfârșit, se văzu în stradă, alături de ea. Răsuflă 
ușurat. 

— Am făcut o gafă, nu-i așa? 

— De ce? 

— Pentru că am citit „Strada Semaforului”. 

— Nu, dimpotrivă, știi că mi-a plăcut foarte mult. Numai că ar 
fi trebuit s-o aduci în întregime. Oamenii te cred neserios. 

— Ti-am mai spus, sunt de acord cu ei. 

Se opriră sub un felinar. Dâra de lumină se revărsa rece, 
poleindu-i. Dinspre colt se auzea zdrângănitul unei birje și 
tropăitul ritmic al copitelor calului. Involuntar, Mara privi într- 
acolo. În ceata luminoasa, profilul i se proiecta deslușit pe 


perdeaua de raze. Mircea o privi lacom, înghiţi în sec și spuse 
încet, mai mult sieși decât Marei: 

— Să mergem. 

Porniră unul lângă altul, nefiresc de aproape, târându-și pașii. 
Birja ajunse în dreptul lor. O clipă zgomotul păru asurzitor, apoi 
se stinse și de-a lungul străzii nu se mai auzeau decât, înfundat, 
pașii lor. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Jurj? întrebă pe neașteptate Mara. 

— Cu Jurj? A fost evacuat. Era octombrie și era frig. lar 
nevastă-sa, bolnavă. Cineva i-a sfătuit să-și ducă copiii la azil. l- 
a luat pe toţi patru și a plecat. Numai că la azil i s-a spus că nu 
sunt locuri. Nu știu care a fost discuţia, asta va trebui s-o 
inventez. 

— E o poveste adevărată ce-mi spui? 

— Da. Omul a venit acasă. La ce s-o fi gândit pe drum, nu știu. 
Știu doar atât că i s-a spus că la azil nu sunt primiţi decât copiii 
orfani. A intrat în curtea casei lui Sânger. Nevastă-sa stătea în 
pat, roșie de febră. Tinichigiul i-a pus palmele pe frunte. Ardea. 
A lăsat să-i alunece palmele spre obraji, spre gâtul femeii. N-a 
trebuit să strângă mult. Ea nu și-a deschis ochii decât o singură 
dată, probabil a mirare. Eu cred că din ochi a încuviinţat totul. 
Pe urmă, Jurj a cotrobăit în cutioara lui de tinichea, a scos o 
daltă și și-a tăiat vinele. A vrut să aibă copii orfani. 

— E groaznic, Mircea! 

— Da, e groaznic. Ştii, Mara, pe vremea aceea în strada 
Semaforului nu treceau niciodată mașinile, numai acelea de 
reclamă, despre care am scris. In ziua când s-au petrecut cele 
ce-ţi povestesc, au venit trei deodată. Una de la morgă, una de 
la spital și una de la azil. Toată strada Semaforului s-a strâns în 
curtea lui Sânger. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— Cu Jurj? N-a murit. A fost salvat și după ce s-a însănătoșit, i 
s-a intentat un proces. A fost condamnat la 25 de ani. Muncă 
silnică. 

— Şi cu capiii lui? 

— Nu știu. Povestea se sfârșește aici. 

— Ce bine că nu se mai pot întâmpla asemenea lucruri!... 

— Tu politizezi, Mara. 

— Da. Tata mi-a spus că totul e legat de politică. Totul. 


— Și dacă te sărut și aia-i politică? 
— Da. 
— Atunci hai să politizăm. 


Sâmbăta viitoare, Mircea Rotaru se prezentă la cenaclu fără 
continuarea povestirii. Se scuză lamentabil și se așeză într-un 
colt îndepărtat al încăperii. Numai cu o oră înainte avusese o 
ceartă cu mătușa sa, din care pricină era încă supărat foc. Nu 
ceru cuvântul la discuţii. Ascultă plictisit lectura unui fragment 
de roman despre gospodăriile colective. Îi era ciudă că trebuie 
să-și piardă timpul cu asemenea lucruri numai pentru plăcerea 
de a o vedea pe Mara. Ea stătea în rândul întâi, cu privirile 
aţintite spre autor, un ziarist tânăr, cu coșuri pe față. Rar, la 
sfârșitul capitolelor, își nota câte ceva într-un carneţel. 6 vreme, 
Mircea își plimbă privirile peste capetele celor din sală, apoi, 
neștiind eu ce să-și omoare timpul, scoase o foaie de hârtie din 
buzunar și începu să deseneze corsari fioroși, cu nas încovoiat și 
cu câte un ochi lipsă. Pe urmă, plictisindu-se, începu să scrie un 
poem suprarealist despre încarnarea tăcerii transparente, 
despre un coș de hârtie însufleţit, ca simbol al modestiei. 
„Marei, desigur, n-o să-i placă”. Incepu să scrie din nou: „Poem 
pentru mine și pentru Mara”. 


„Netăgăaduite seri. Mă poartă pașii 
Spre-acest cenaclu literar 

Știu, mă vor compătimi urmașii 
C-am pierdut vremea în zadar... 


Lui Mara Cuc și Mircea X, 
Trompetele când vor suna 
În fața unui crucifix, 
Trala-la-la, Trala-la-la...” 


Tăie cele două strofe. Nu, azi hotărât nu avea inspiraţie. 
Autorul citea cu glas patetic: „Dincolo de uliţa mare, acolo unde 
se înșiruiau casele înalte, cu acoperișuri de tinichea, o lună 
obosită, darnică, își trimitea razele argintii spre pământ. În 
această tăcere profundă nu se auzeau decât pașii tiptili ai 
omului din umbră. Chiaburul îl văzu pe Darie. Ridică barda”. 


Mircea începu să scrie din nou: 


„Și pe bolta obosită 

O lună palidă trecea, 
Și-ale sale raze blânde 
Spre pământ le trimitea. 


Si-n această grea tăcere, 
Un chiabur, la arie, 

Vru să dea cu toporașu-n 
Activistul Darie.. ” 


După concluzii, Mircea se repezi la cuier, își luă paltonul și se 
postă în ușă în așteptarea Marei. Ea, spre necazul lui Mircea, se 
angajase într-o discuţie contradictorie cu autorul. 

— De ce spui că nu e tipic? se înflăcără ziaristul, gesticulând 
larg. Apoi, spre a-și argumenta părerile, căută cu înfrigurare 
printre sutele de foi ale romanului. Nu-ţi aduci aminte de scena 
aceea?... Stai, trebuie s-o găsesc, e în capitolul zece... 

Mircea căută privirile Marei și-i făcu un gest discret să se 
grăbească. 

In stradă, Mara vru să vorbească despre roman, dar Mircea 
dădu plictisit din mâini: 

— Lasă-l dracului. Crezi că Domișan e în stare să scrie un 
roman? 

— De ce să nu fie în stare? _ 

— Pentru că e prost. Prost de dă în gropi. Imi venea să mă duc 
la el să-i dau doi pumni. Se întâlnește Darie cu Frusina și ţac, 
pac, discută două pagini despre colectivă când abia cu o oră 
înainte Darie se topea de dorul Frusinei! E fals! 

— Despre ce să fi discutat? 

— Despre dragoste. 

Mara își încetini imersul: 

— Să-i fi spus că are ochi 'frumoși? 

— Da, sări Mircea. Să-i fi spus că are ochi frumoși — și privi 
furiș spre Mara. Ea pășea liniștită, ca și cum nu l-ar fi auzit. 
Inchipuie-ţi, — continuă Mircea după o pauză, — că mergi cu un 
băiat pe care îl iubești și acesta îţi vorbește... 

— Despre construcţia romanelor, îl întrerupse Mara. 


— Da, adică... 

Se opri locului. 

— Bine, să vorbim despre altceva — spuse după un răstimp 
Mircea, fără să știe despre ce altceva ar putea discuta cu ea în 
acel moment. 

O clipă îi trecu prin minte că cel mai bun lucru de făcut ar fi s- 
o strângă în braţe și s-o sărute, dar i se păru caraghios s-o 
prindă de umeri în mijlocul străzii. Păși mai departe, îngândurat. 
Doamne, doamne, ce-ar trebui să spună acum? Un lucru grozav 
de mare, ca să nu se mai simtă atât de ridicol. Poate ar fi fost 
mai bine să n-o fi așteptat astăzi. Dar asta nu se putea. N-ar fi 
avut tăria să rabde până sâmbăta viitoare. „Mara era singura 
fiinţă căreia îi putea vorbi deschis, căreia îi putea povesti de 
viitor, de visele lui, fără să se simtă jenat. Mara aproba totul, 
totul i se părea firesc la el, încât Mircea, vorbim du-i, se și vedea 
inginer, aplecat asupra planșelor de desen, pe care linii 
întortocheate, trase cu tuş, ţeseau ca un păianjen harnic mașina 
viitorului. Mara nu numai că nu îl contrazicea, dar îi completa 
chiar câte o viziune nedesăvârșită. Poate de aceea nu i-a putut 
spune niciodată deschis „te iubesc”, deși pe ocolite i-o spus-o de 
mii de ori. Când se sărutau, Mara își trecea braţele moi, albe, pe 
după gâtul lui Mircea. Îl strângea, apoi, când se desprindea din 
strânsoare, întreba cu nevinovăție: 

— Ce-ai făcut, tovarășe inginer? 

Ce-ar fi putut să -i răspundă? În general era greu să răspunzi 
întrebărilor puse de Mara. 

— La ce te gândești? întrebă deodată Mara. 

— La nimic, răspunse mecanic Mircea. Vii la bal. La Ateneu? 
Am auzit că... 


— Ce-ai auzit? 
— Că e un bal bun. Dat de studenţii de la Veterinară. 
— Nu. M-a chemat și Pavel la „lanto”... M-a chemat și 


săptămâna trecută și nu m-am dus. Tu știi că nu-: mi place să 
țopăi. Ce să fac acolo? 

Mircea nu răspunse. În faţă-i apăru figura lui Pavel, zburlit, 
cum îl văzuse de prima dată când îl cunoscuse și, fără nicio 
legătură, își aduse aminte de reverificări. Ciudat, până acum 
niciodată nu-i vorbise Marei de aceste lucruri. In definitiv la ce i- 


ar fi folosit? Ca Mara să-l compătimească? La dracu!... Trase aer 
în plămâni și zâmbi. 

— De ce râzi? 

— Că toate străzile se transformă acum în fundături. 

— Vrei să fii mai clar? 

Se gândi că acum ar trebui să spună ceva care s-o zguduie, 
cuvinte mari, să pară misterios, neînțeles. Poate atunci discuţia 
lor ar lua o altă întorsătură, mai vie, mai potrivită pentru 
această seară de toamnă. li veni în minte o carte de al cărei titlu 
nu-și mai aducea aminte, în care eroul principal, un semidoct 
ajuns întâmplător într-un cerc de savanţi, debita o serie de 
lucruri tâmpite, neînţelese de ceilalţi, fapt pentru care o bună 
bucată de timp era socotit original, ciudat și interesant în același 
timp. Ce dracu' ar trebui să spună? „Viaţa nu-i pentru mine 
decât o moarte înceată”. Cam așa ceva. Da, da. Și nici n-ar fi 
prea departe de realitate. 

— Ei? 

— Am vrut să spun că sunt foarte nefericit. 

— Nefericit? De ce? 

Pentru că e toamnă. 

— Ii baţi joc de mine? 

— Nu. 

— Spune-mi totuși ce-i cu tine? 

— Vezi tu, Mara... Peste doi ani o să fiu inginer, peste 
douăzeci de ani poate inginer șef și peste alţi douăzeci de ani, 
dacă ajung să trăiesc atâta, o să îmbătrânesc, o să mor și o să 
fiu înmormântat. Oare asta să fie tot? 

Mara încăpu să râdă. 

— Şi Napoleon, pe care nu știu de ce îl admiri atât de mult, s-a 
născut, a crescut, a îmbătrânit și a murit. Acum a vorbit celălalt 
Mircea Rotaru, acela care mă plictisește grozav. 

— Poate că nu-i decât unul singur. 

— Dacă ar fi unul singur... 

— Atunci? 

— Să nu vorbim despre asta. Mai bine «mă sacrific și merg cu 
tine la bal. Dar la „lanto”. 

— Ca să ţopăi? făcu Mircea, ironic. 


Se întoarseră și porniră spre gară. Mircea mergea tăcut, 
stăpânit de un simţământ nelămurit. Mara îl luă de braț și-l 
întrebă: 

— La ce te gândești, tovarășe inginer? 

— Mă gândeam că uneori ești la fel cu fratele tău, Pavel. 

— Din păcate nu sunt. Pavel nu-i așa cum îl crezi tu. Îl judeci 
superficial. N-ai vorbit cu el decât o singură dată și... 

— Dar discuţia a fost concludentă. 

— Nu-i adevărat. Atunci, seara, tu n-ai avut dreptate. Ai fi vrut 
să te admire că r-ai spus c-o să fii dat afară din U.T.M.? Dar tu 
ce poziţie ai avut faţă de seminariștii de la Teologie? Chiar tu 
mi-ai povestit că-ți venea să le dai un pumn. De ce nu-i îngădui 
și lui Pavel să gândească la fel cum ai gândit și tu atunci? 

Mircea nu răspunse. Era supărat că Mara nu-l lăsase să-și 
dezvolte toate ideile despre anii care vor trece deasupra lui, fără 
să lase vreo urmă. Voia să ajungă cât mai devreme la „lanto”, 
să audă muzică și să danseze. li plăcea să danseze cu Mara. Ea. 
Deși afirma că nu-i place să „ţopăie”, avea un deosebit simt al 
ritmului: se mișca cu atâta ușurință și îndemânare, de parcă ar fi 
plutit. Dansând cu ea, era imposibil să greșești un pas. 

— Ce-o să spună Pavel? 

— Ce să spună? Nimic. 

Sala de festivități a fabricii „lanto” era luminată și pe dinafară. 
Deasupra ușilor și ferestrelor atârnau ghirlande de brad, pe care 
se legănau, suspendate, lozinci de hârtie roșie. 

Ca și cum ar fi fost un făcut, îl întâlniră pe Pavel chiar la 
intrare. Acesta se uită chiorâș spre Mircea, apoi, fără să salute, 
se întoarse și porni spre un grup de băieţi. Mara, găsindu-și o 
prietenă, îl lăsă pe Mircea la ușă. Mircea se simţi stingher. Un 
timp ascultă hărmălaia din sală, apoi se scotoci după bani să-și 
scoată bilet de intrare. În clipa aceea se pomeni din nou fată în 
faţă cu Pavel. Acesta îl privi cu un aer plictisit și-i spuse cu un 
ton incolor: 

— Ar fi mai bine să nu vii la bal, domnule Rotaru. Cred că nu 
te vei simţi bine. 

Mircea roși și strânse fălcile. La asta nu se așteptase. O căută 
pe Mara din priviri, dar n-o găsi. Se întoarse în călcâie și porni 
spre ieșire. 


Portarul, un om scund — lui Mircea i se păru că e șchiop — îl 
salută reverenţios, urându-i noapte bună. In stradă auzi pași 
grăbiţi în urma lui. Se întoarse, ridicând mâinile a apărare. Era 
Mara. Ea vru să-l întrebe de ce a plecat, dar, văzându-l tulburat, 
renunţă. Îl luă de braţ. Mircea abia reuși să-și înghită nodul din 
gâtlej. În sinea lui îi mulțumea Marei pentru că nu-i pusese nicio 
întrebare. „Cum pot fi atât de deosebiți frate și soră? se întrebă. 
Parcă ar fi crescut separat, cu alte mentalități, cu alţi părinţi, cu 
alte preocupări”... 

O bună bucată de timp merseră fără ţintă, tăcuţi, privind la 
trecători. În faţa unei vitrine Mara se opri brusc, și-l întrebă: 

— Eşti supărat pe mine? 

— Nu, Mara. De ce să fiu supărat? 

Era atât de plăcut să fii darnic. Luă în mâini pumnii mici ai 
Marei, îi mângâie, apoi îi strânse cu putere. Mara nu spunea 
nimic, clipea des, ca și cum ea ar fi fost vinovată de cele 
întâmplate. 

— Acum la ce te gândești? întrebă ea, văzându-l cu fruntea 
încreţită. 

— Mă gândeam la discuţia noastră de dinainte de bal. Apăsase 
pe cuvântul „bal”, dar Mara se prefăcu a nu băga de seamă. 
Voiam să-ți spun că mi-e teamă de anii care trec fără să lase 
vreo urmă în mine. Uneori am impresia că sunt de prisos. Anii 
vor trece și eu nu voi face niciodată nimic. 

— Dar mașinile despre care mi-ai vorbit? 

— Prostii. Mâine-poimâine mă dau afară din U.T.M., peste o 
săptămână de la facultate, apoi o să fiu eliminat și din viaţă. 

— Nu-i adevărat! apuse Mara, furioasă. N”-o să fii dat afară 
nici din U.T.M., nici de la facultate și nici din viaţă. Astea sunt 
ideile tale fixe!... 

— Bine, fie și varianta a doua. Peste doi ani am să fiu inginer, 
peste douăzeci de ani inginer-șef, iar peste alți douăzeci... 

— Știu și povestea asta. E la fel de falsă ca și prima. Ești miop, 
Mircea. Viaţa e în spatele anilor peste care tu treci cu atâta 
ușurință. Spui: „Peste douăzeci de ani”. Dar în acești douăzeci 
de ani... 

— În acești douăzeci de ani am să mă scol dimineaţa, am să 
mă duc la birou, am să mă întorc acasă, din când în când poate 
am să mă duc la un cinematograf, am să mă culc pentru ca a 


doua zi să mă duc din nou la lucru. Înţelegi? Prea e uniform 
totul, prea e monoton. Nu vreau să fiu mașină! Vreau să trăiesc! 
Ca atunci când va veni ziua inventarului, înainte de moarte, să 
pot spune: „Ei da, Mircea Rotaru, ţi-ai sfârșit drumul. Totuși a 
fost un drum frumos, plin de viaţă, plin de dragoste”. Dar mă 
tem de fiecare zi care trece. Inseamnă că-mi rămâne cu una mai 
puţin. Nu știu dacă mă înţelegi. De multe ori mă gândesc cât 
sunt de fericiți cei care cred în dumnezeu. Ei au în faţa lor 
infinitul, unde nimic nu este limitat. Fericirea veșnică! 

— N-ai decât să crezi și tu, răspunse Mara supărată. Du-te și 
te roagă. Poate o să intri în rai, unde o să te poţi tângui până în 
ziua de apoi. 

— Nici tu nu mă înţelegi, Mara — spuse Mircea, resemnat. 
Acești oameni sunt fericiţi tocmai prin prostia lor. 

— Asta înseamnă că numai proștii sunt fericiți? 

— Nu, dar... Să nu mai vorbim de asta! 

Mircea dădu s-o prindă de mână, dar Mara se feri. 

Continuă pe alt ton: 

— Tu ce vrei să faci când ai să intri în viață? 

— Să scriu poezii. 

— Bine, ai să scrii poezii. Şi după aceea? 

— Eşti nebun. 

Nu-și mai vorbiră. Merseră tăcuți, ferindu-se de trecători. 

La poarta parcului, Mara se opri și refuză să intre: 

— Mă duc acasă. 

— Du-te, Mara. 

Ea nu-i întinse mâna ca altădată, se întoarse și porni pe 
bulevardul luminat și gălăgios. Mircea privi lung în urma ei, vru 
să strige după ea, dar renunţă. Intr-adevăr, de ce ar face'-o? 

Porni spre digul Mureșului și se opri în faţa unui restaurant. Ar 
fi vrut să intre, dar nu avea decât puţini bani la el. Dacă ar fi 
avut bani acum, n-ar fi nevoit să treacă pe lângă restaurant, 
cum trece și pe lângă viaţă, ca un accelerat prin faţa 
cantoanelor. Sau cel puţin dacă ar fi la București, să-l asculte pe 
Aldo Solini, pe Maria Tănase... Da, da. Provincia o să-i macine 
anii. Se duse acasă, căută un caiet curat și începu să 
caligrafieze pentru posteritate: „Provincia nu este un loc departe 
de Capitală, ci o boală asemănătoare cu tuberculoza, care te 
macină, te roade, te face insensibil, insensibil, insensibil..” 


Se gândi la ce ar spune Mara dacă ar citi această maximă. 
Râse în silă și i se făcu scârbă de sine. Intoarse hârtia pe dos și 
începu să scrie, cu litere mici, caligrafice: 

„Mara, 

Am impresia că am fost foarte caraghios astăzi. Ti-am vorbit 
despre viaţă, despre ani, despre eternitate, ca o calfă de frizer. 
lartă-mă. Realitatea e că m-am simţit prost. Poate că o să-ți 
povestească și Pavel, ca despre o faptă eroică, despre primirea 
pe care mi-a făcut-o. Dar nu despre asta vreau să-ţi scriu. Ci 
despre o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, care am 
avut impresia că s-a repetai și azi. Tata mi-a cumpărat o carte 
de povești, cu poze colorate. Încă în seara când am primit 
cartea, am luat o foarfecă, am tăiat toate pozele din carte și le- 
am lipit pe o singură bucată de carton, ca să mă pot uita la 
toate deodată. Nu mai trebuie să-ţi spun că din cauza tăieturilor 
n-am reușit să citesc niciodată cartea cumpărată de tata. 
Desigur, ești îndreptăţită să mă întrebi de ce-ţi spun toate 
astea. Zău, crede-mă, nu ţi-aș putea răspunde. Dar asta n-are 
nicio importanţă. Important e că acum mă simt ca o carte cu 
povești ciopârţită. Poate că voi rămâne totdeauna așa. Astăzi, 
când am fost împreună cu tine, după balul de la „lanto”...“ 

— Mircea, Mircea!... 

Mircea tresări. Din odaia vecină, mătușa Anghelina îl chema la 
o partidă de poker. Mecanic, se ridică de pe scaun, mototoli 
scrisoarea și o aruncă pe jos. 


CAPITOLUL II 
1 

Inginerul Ardeleanu vru s-o strige pe lulia, dar imediat se 
răzgândi: lulia nu putea să-l audă din bucătărie, așa că se 
resemnă și-și îmbrăcă singur pardesiul. Pe urmă stătu o clipă 
locului, încercând să-și amintească dacă ploaia ce-i udase 
pantofii căzuse azi sau în cursul zilei de ieri. Dar n-avu timp să 
se dumirească: tocmai atunci se auzi un claxon în faţa casei. 
Tresări și uită să-și mai încalţe galoșii. Inchise ușa, atent să audă 
scârțâitul broaștei de siguranţă, și se înălţă în vârful picioarelor 
să șteargă cu mâneca pardesiului tăblița de aramă pe care, cu 
litere mici, rotunde, era gravat numele lui: 


Isaia Ardeleanu 
Inginer șef 


Făcuse acest gest în prima zi când fixase tăbliţa și acum îl 
repeta de câte ori trecea pe lângă ea, în virtutea unei deprinderi 
pe care nu o socotea atât de dăunătoare, încât să se fi gândit 
măcar să se dezobișnuiască de ea. 

Porni pe scări, atent, știind că a șaptea treaptă de sus, din 
dreptul etajului doi, unde locuia el, are colțul sfărâmat, rupt, 
încă de cinci ani, de când Anghelina Ponta, de la etajul trei, 
cumpărase un pian pentru fiica sa. Vinovaţi erau numai hamalii, 
oameni fără căpătâi, care de altfel odată cu scara sfărâmaseră 
și piciorul pianului. Ardeleanu ocoli treapta ruptă, remarcând că 
în ultima vreme nu mai auzise exerciţiile din Czerny ale 
domnișoarei Ponta. Apoi își aminti că Mariana se căsătorise cu 
un ofiţer de roșiori, deblocat, originar din Pitești. 

La etajul întâi observă că nu-și pusese galoșii; urcă în grabă și 
în faţa ușii își scotoci buzunarele după chei. 

În stradă, șoferul claxonă a treia oară. Isaia Ardeleanu șterse 
din nou tăbliţa și cobori grăbit. 

Poarta mare, de stejar sculptat, cu capete de lei fioroși, opera 
unui sculptor diletant, se potrivea de minune la capătul 
coridorului întunecat și neprimitor. Deși inginerul era convins că 
nu se va muta niciodată de aici — din comoditate — se interesa 
la fiecare cunoscut dacă nu știe cumva o casă liberă. 


Solomon, șoferul, un om neobișnuit de gras pentru meseria 
lui, îmbrăcat într-un loden pătat de ulei, deschise portiera 
mașinii. 

— M-a trimis tovarășul Oniga după dumneavoastră. 

Ardeleanu nu-i răspunse, dar nici Solomon nu se aștepta la 
așa ceva: se așeză la volan și porni mașina cu luare aminte, 
încet, cum știa căi-i place inginerului. La răspântii micșora 
viteza, suna și vira cu prudenţă, apoi își continua drumul atât de 
încet, încât Ardeleanu, dacă ar fi privit pe fereastră, ar fi putut 
recunoaște pietonii. Dar Ardeleanu nu privea nici la dreapta, nici 
la stânga. Se gândea la Oniga, lăcătușul negricios, acum 
secretarul comitetului de partid din fabrică. Cu siguranţă s-a 
întâmplat ceva, altfel n-ar fi trimis mașina după el. „Au nevoie 
de mine”, își spuse și se miră că acest lucru nu-l mai supăra ca 
atunci, în prima zi după naţionalizare, când îl avansaseră în 
postul pe care-l deținea acum. lar când îl numiseră pe Barbu 
director al fabricii de vagoane. 

Ardeleanu nu schițase decât un zâmbet: așa își. Manifesta 
părerea despre Barbu, turnătorul. Nu mică îi fusese mirarea 
când după câteva luni Barbu se dovedi la fel de priceput ca și 
Simonovici, care-și făcuse studiile în Belgia și și le completase 
an după an în Franţa, unde își petrecea concediile. „Fabrica 
merge în virtutea inerției”, spunea Ardeleanu, încercând să-și 
justifice părerea despre noul director. Dar după alte câteva luni 
trebui să-și mărturisească că nu avea dreptate. Se străduia să-și 
alunge gândul de la astfel de constatări, ca și cum simpla 
recunoaștere a unor calităţi ar fi fost o adeziune. 

Mașina se opri în faţa fabricii. Isaia Ardeleanu așteptă ca 
Solomon să-i deschidă portiera, apoi cobori fără grabă și se 
îndreptă spre clădirea direcţiei. 

Oniga îl aștepta în biroul lui Barbu. Era îmbrăcat ca de 
sărbătoare, cu haine cenușii, cu cravată, parcă anume gătit. 
Asta îl miră și mai mult pe Ardeleanu. Îl miră și faptul că nu 
vedea oameni adunați. „O fi o ședință restrânsă”, își spuse și-și 
ridică ochii întrebători spre Oniga. Faţa acestuia nu trăda nimic. 

— Nu vă dezbrăcaţi, tovarășe inginer. Mergem la regională, la 
tovarășul Farcaș... _ 

Oniga vorbise încet, ca și cum ar fi spus un secret. În timp ce 
vorbea, clipea mărunt, și atunci sprâncenele lui mari, stufoase, 


cărunţite de timpuriu, se mișcau și ele ca trase de o sfoară 
nevăzută. Purta ochelari cu ramă de sârmă. Atunci când și-i 
scotea, părea un alt om, un alt Oniga, mai tânăr. 

Ardeleanu îl cunoscuse pe Oniga cu ani în urmă, când acesta 
venise pentru întâia oară în fabrică. Pe vremea aceea Oniga 
abia își luase carnetul de maistru. Cei mai mulţi, deși îl socoteau 
prea tânăr pentru o astfel de calificare, erau pe deplin convinși 
că Oniga e un bun muncitor. Insă după greva cea mare din 
treizeci și doi, a fost scos din această funcţie și retrogradat. 
Puțin timp după aceea, Ardeleanu l-a pierdut din vedere. Unii 
vorbeau că ar fi fost arestat, alţii că plecase la Brașov și că Far fi 
închis abia acolo. 

Ardeleanu își încheie nasturii pardesiului, continuând să-l 
privească întrebător pe Oniga. 

— Am fost chemaţi amândoi la tovarășul Farcaș, îl lămuri încă 
o dată Oniga. De ce, nici eu nu știu... Se uită la ceas, apoi 
adăugă: Mai avem un sfert de oră. 

Abia acum nu înţelegea Ardeleanu despre ce ar putea fi vorba; 
simţi un nod în gât, apoi tremurul ușor al genunchilor îl făcu să 
se așeze. „De ce la regională?” În ultimele zece zile l-au chemat 
de nenumărate ori la serviciul de cadre să răspundă la diferite 
fișe cu zeci de întrebări, să depună o autobiografie detailată, pe 
care a trebuit s-o completeze pe ani și pe luni, i s-au cerut și 
verbal detalii legate în special de anii de dinainte de război, de 
perioada în care lucrase la București, la Malaxa. „De ce toate 
acestea?” a întrebat de câteva ori, dar funcţionarii de acolo au 
ridicat din umeri în semn că nici ei nu știu nimic. Cu toate astea, 
Ardeleanu era convins că în jurul lui se petrec lucruri ciudate și, 
oricât de mult a încercat să se liniștească, tremura numai la 
gândul că-l cercetează din cauza surorii sale Luiza, care se 
măritase cu un fabricant de ghete de la Oradea și fugise cu el în 
străinătate la câteva zile înainte de naţionalizare. Dar nimeni nu 
avea de unde să știe că Luiza îi mai scria și acum. Numai dacă 
n-au dat peste Mia, fiica Luizei, care, fiind plecată în vremea 
aceea la Predeal, rămăsese în tară. Se temea că fata, despre 
care nu știa nimic de mai bine de un an, îi va face încurcături. 
Luiza îi cerea insistent să se intereseze de soarta ei, s-o caute în 
fundul pământului, dar el nu știa cum și ce ar fi trebuit să facă. 
Le scria de fiecare dată prin altcineva, să fie liniștiți că Mia e 


„bine sănătoasă”, și nu le scrie doar din motive de precauţie. În 
serile când nu putea dormi și prin jaluzelele întredeschise ale 
ferestrei se strecura în odaie lumina gălbuie a felinarului din fața 
casei, luminând portretul Miei încadrat într-o ramă de argint, se 
gândea la ea și atunci era revoltat împotriva întregii societăţi. 
Dar pentru asemenea „vină”, știută și răsștiută, nu putea fi 
chemat la regională. Nimeni nu avea de unde să știe de aceste 
frământări ale lui și era atât de sigur de asta, încât nici. Măcar 
nu se gândea să ascundă portretul Miei. Cu atât mai mult cu cât 
în autobiografiile pe care le dăduse povestise amănunţit despre 
rubedeniile lui, despre originea lui, și nimeni nu-i făcuse nicio 
greutate din cauza asta. Dar atunci pentru ce îl cercetează? 

„Fie ce-o fi!” îşi curmă Ardeleanu gândurile. În definitiv, el, 
personal, nu are nimic de ascuns, n-a avut nimic comun cu 
legionarii, dimpotrivă, încă de pe vremea aceea îi ura din tot 
sufletul pentru huliganismul lor. Dar acum nu avea niciun rost să 
arate asta. Oamenii l-ar fi crezut făţarnic, nesincer, mai ales că 
nici lui însuși nu-și putea justifica faptul că atunci lucrase pentru 
ei. 

— Sunteţi obosit? îl întrebă deodată Oniga. 

— Puțin, îngăimă Ardeleanu și se ridică în picioare. Să 
mergem! 


2 

Ardeleanu trecu pragul regionalei nu fără emoție. Dar 
curiozitatea îi învinse îndoiala. La biroul de informaţii își silabisi 
numele, rar, ca și cum prin asta voia să-i arate portarului că-i 
ajută să-i completeze biletul de intrare. Apoi străbătură un 
coridor lung, luminat. Pe pereţi recunoscu câteva fotografii, 
vederi din fabrică, câteva lozinci, același cu cele din secţia lui. 

Incercă să nu se gândească la rostul acestei vizite, și ajuns în 
anticamera secretarului, se așeză comod pe un scaun. Prin 
fereastra mare, pătrată, care dădea în curtea regionalei, 
recunoscu acoperișurile de tinichea ale caselor învecinate, 
turnul înalt, lunguieţ, al clădirii Sfatului și turla catedralei 
catolice. 

Farcaș Mihai îi primi imediat și asta îi plăcu inginerului. Se 
așeză -ceremonios, cu grijă, în fotoliul de piele, proptindu-și 
braţele pe genunchi, cu respect, ca un invitat care de la început 
îţi arată că nu e venit pentru mult timp. Când însă întâlni 
privirile lui Farcaș, i se păru că acesta îi înţelesese intenția și 
asta îl făcu să-și piardă din primul moment siguranţa. Mormăi 
ceva neînțeles, care putea fi luat ca o mulţumire pentru locul 
oferit sau ca o simplă tuse lipsită de orice semnificaţie. În acest 
timp, Oniga, care se așezase comod pe fotoliul de alături, aranja 
cu piciorul un colţ al covorului și termină de răsucit o ţigară cu 
tutun negricios. După ce și-o aprinse, un fum cenușiu și gros, cu 
iz pișcător, se împrăștie în odaie. Sub povara curiozităţii, 
Ardeleanu se simţea străin, stânjenit chiar. Nici acum nu-și 
explica înţelesul acestei chemări neașteptate. „Ce vor de la 
mine?” Hotări să pună capăt acestei frământări întrebându-l 
deschis pe Farcaș ce voia. Tăcu, totuși. Poate e vorba de un 
lucru grav, de care el nici nu și-a dat seama până acum, dar 
care plutește ca o ameninţare deasupra lui. Într-o astfel de 
situaţie cum și-ar putea dovedi nevinovăția? Pe urmă își aduse 
aminte de o ceartă veche cu o dactilografă, de la secretariat. 
Cumpăni o clipă, apoi se întoarse spre Farcaș. Acesta, indiferent 
la nerăbdarea care-l fierbea pe Ardeleanu, scotocea ceva în 
sertarul biroului. 

— M-aţi chemat desigur în legătură cu cazul Angela Bratu. Eu 
trebuie să vă spun că... 

— Nu... îl întrerupse Farcaș și zâmbi. 


Ardeleanu era convins că Farcaș cunoaște această problemă. 
Dar dacă i-a spus nu, atunci desigur că e vorba de altceva. 
Farcaș continuă: 

— E drept că prea mult timp nu avem acum. Dar vă voi pune 
la curent măcar în linii mari. De altfel, treaba pentru care ne-am 
adunat nu cere cine știe ce timp. Ca o întărire a celor spuse, 
scoase din buzunar un ceas de tinichea și-l puse pe birou. 
Despre dumneata e vorba, tovarășe inginer. 

„Tot au găsit ceva împotriva mea”, îi trecu prin minte 
inginerului. Dar n-avu vreme să-și urmeze șirul gândului. Farcaș 
se ridică în picioare: 

— Noi, am auzit numai lucruri bune despre dumneata și de 
aceea socotim că vei putea duce la îndeplinire și noua sarcină 
pe care ţi-o încredințăm azi. 

Ardeleanu înghiţi în sec. Simţi cum un val fierbinte îi colorează 
obrajii. Îi fu ciudă pentru această slăbiciune. „Adică pentru asta 
am fost chemat aici: să mi se comunice scoaterea mea de la 
fabrica de vagoane”. Vru să pomenească de trecutul lui de 
cinste, de anii petrecuţi în mijlocul vagoanelor și, de va fi 
nevoie, chiar să implore milă. Se stăpâni însă. Văzu fata mirată 
a lui Oniga. „El a observat cu siguranţă zbuciumul meu”. Căută 
să-i prindă gândurile din priviri, dar Oniga privea spre Farcaș. 

Ca de departe auzi vocea tărăgănată a primului-secretar: 

— Dumneata ai lucrat pe vremuri la Malaxa? 

— Da, îngăimă Ardeleanu. 

O liniște nefirească pusese stăpânire pe el. Aștepta celelalte 
întrebări. 

— Dumneata, prin '37, '38 ai prezentat conducerii uzinei 
Malaxa un strung. 

— Planurile unui strung. 

— Da, planurile unui strung și proiectul dumitale a fost 
refuzat. 

— Fără să fi fost măcar cercetat. La fel ca și în patruzeci și 
cinci, când l-am prezentat din nou aici, la fabrica de vagoane. 

— Ştiu. A fost respins și aici. Sau, mai bine zis. Amânat. Nu 
erau condiții. 

— Malaxa mi-a spus la fel — întrerupse, nu fără răutate, 
Ardeleanu. 

— Se poate, zâmbi Farcaș. 


— M-aţi chemat să-mi comunicaţi aceste lucruri? întrebă fără 
curiozitate Ardeleanu. 

— Nu, răspunse scurt Farcaș. Uite de ce te-am chemat: 
dumneata vei intra în funcţia de inginer-șef la fabrica „Victoria”. 

Mai departe, Ardeleanu nu mai auzi. Prin minte i se rotea un 
gând: „Victoria”?! „Victoria”?!... Nu auzise până acum de o 
fabrică cu un astfel de nume. Poate o fi undeva într-o comună 
vreun atelier de fierărie. Și el... inginerul-șef... de care o să se 
ţină copiii pe ulițele satului, în batjocură. Nu, asta n-o s-o rabde 
chiar de-ar fi să-și dea jos tăbliţa de aramă de pe ușa 
apartamentului. Poate ar fi fost mai bine să fi ieșit la pensie 
acum doi ani, când se îmbolnăvise de icter. 

— Ei, ce spuneţi, tovarășe inginer? 

Ardeleanu tresări: 

— Mă iertaţi... N-am fost îndeajuns de atent... Vorbeaţi de o 
fabrică... 

— Da. De fabrica de strunguri „Victoria” al cărei inginer-șef vei 
fi dumneata. lar tovarășul Oniga te va ajuta ca organizator 
politic. 

„Desigur, își bat joc de mine!” Sângele îi năvăli în faţă și-și 
auzi zvâcnirile tâmplelor. Supărat, se ridică în picioare: 

— Eu am părut alb, tovarășe Farcaș. 

— Mă așteptam la un astfel de răspuns. Că sunteţi obosit și 
bătrân. Vă mărturisesc, nici eu nu mai sunt chiar atât de tânăr. 
Şi eu sunt obosit. De multe ori aș vrea să mă culc și să dorm trei 
zile în șir... 

— Unde vine fabrica asta? întrebă Ardeleanu. 

— Nici eu nu știu încă. Ar fi bine să mergeţi mâine la Sfat, să 
staţi de vorbă cu tovarășa Luncan, și să alegeţi un loc potrivit 
pentru fabrică. Dar nu uitaţi că peste un an va trebui să livrăm 
primele strunguri!... 

Și dintr-odată, Farcaș se roși la faţă, se entuziasmă, rostind 
cuvintele din ce în ce mai tare, încât lui Ardeleanu i se păru că-l 
vede urcat pe o tribună, în faţa unei mări de capete. 

— „Măi tovarăși, înţelegeţi — vom face strunguri!... Strunguri 
românești! Nu ne vom mai uita cu invidie la etichetele 'mașinilor 
noastre. Ci cu mândrie: „Fabrica de mașini „Victoria” — R.P.R. 
Fabricat la noi în ţară, în republica noastră..” 


Ardeleanu îl privi mirat, cu oarecare îngăduinţă. Cât de ușor 
vorbesc oamenii aceștia din spatele biroului! Acum, desigur, 
Farcaș e convins, e entuziasmat, crede neînduplecat în victoria 
strungului românesc, dar peste un an, la termen, va căuta 
justificări, își va smulge părul din cap. Nu spuse totuși nimic. O 
să-și dea seama Farcaș singur, peste câteva zile, când 
entuziasmul ăsta de o clipă se va mai așeza, se va domoli, că 
lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Nu-i plăcu însă bucuria lui 
Oniga. Pe acesta îl știa om serios, îl aprecia chiar. Se ridică în 
picioare. Farcaș îl conduse până la ușă; acolo îi strânse mâna și 
i-o reținu câteva clipe, râzându-i în faţă: 

— Dumneata, tovarășe inginer, văd că nu prea ai încredere în 
fabrica noastră de strunguri. Înţeleg... Sunt însă convins că în 
curând o să te lepezi de neîncrederea asta. 

Ardeleanu părăsi clădirea regionalei îngândurat. Refuză 
mașina oferită de Oniga. Voia să fie singur cu gândurile lui. 
Incercă să-și aducă aminte de trăsăturile lui Farcaș, să găsească 
o urmă de bănuială în privirile, în vorbele lui; în cele din urmă 
trebui să renunţe. 

In drum spre casă își aminti de acel an, 1939, când Malaxa își 
mărise fabrica cu încă două hale noi — din fondurile statului — 
și anunţase consiliul de administraţie — din care, ca 
reprezentant al serviciului tehnic, făcea parte și Ardeleanu — că 
a venit momentul să-și scoată banii înghiţiţi de aceste lucrări... 


. În seara aceea de martie, consiliul a aprobat propunerile 
reprezentantului casei regale, un om ciudat de uscăţiv, care a 
demonstrat, cu o logică de nezdruncinat, că: „Trebuie să 
acţionăm în așa fel, încât să beneficiem atât de sprijinul statului, 
cât și — în egală măsură — de sprijinul întregului popor român. 
De aceea a spus el în continuare, trebuie să dăm pe piaţă o 
nouă marfă românească, adică să fabricăm un produs nou 
românesc”. In speţă: „Malaxa să fabrice strunguri”. La 
cheltuielile de detaliu a arătat că, după modestele sale 
informaţii, Carol ar fi deja în tratative cu o firmă germană 
constructoare de mașini, de la care s-ar putea obţine ușor 
concesiunea unui brevet de strung. Acesta — după modestele 
sale informaţii — nici nu e un tip prea învechit. „Aș dori ca 


amănuntele, — spuse el în continuare, — dacă nimeni nu se 
opune, să le discutăm în consiliu restrâns”. 

Nimeni nu s-a opus, așa că amănuntele fabricării strungului au 
fost discutate în consiliu restrâns. Bineînţeles, în lipsa lui 
Ardeleanu, pentru că tot în această discuţie au fost respinse 
proiectele prezentate de el. După încheierea procesului-verbal al 
ședinței de consiliu, s-a trecut la subiect: s-a dat la iveală 
numele fabricii cu care Carol începuse tratativele, sumele 
necesare pentru cumpărarea brevetului >și numele tuturor mai 
marilor care vor susține această acţiune „care aduce cu sine 
zorile unui nou avânt al renașterii românești”. Cu toate acestea 
nu s-a ajuns prea lesne la un acord deplin. Malaxa cerea să i se 
comunice încă în seara aceea suma pe care o va primi din 
partea4 statului, numele băncii la care se vor depune acești 
bani, în ce condiţii se vor putea ridica, precum și altei câteva 
amănunte. Faţă de aceste cerinţe, reprezentantul casei regale 
a< rămas dezarmat. A dat telefoane la toți cei în cauză și, spre 
surprinderea lui, s-a lovit de noi piedici: susţinătorii aduceau 
vorba de necesitatea stabilirii încă din momentul iniţial a sumei 
care să justifice acest efort comun. Astfel că întrunirea s-a 
suspendat, iar Malaxa a fost invitat la cină la palatul regal. Aici, 
în timpul cinei, el a umplut faţa de masă de damasc cu cifre. 
După ce maiestatea sa Carol de Hohenzollern a înmulţit 
rezultatul cu doi, s-a destupat încă o sticlă de șampanie. A doua 
zi, ziarele anunțau cu o deosebită bucurie vestea fabricării în 
ţară a celor mai moderne tipuri de strunguri în serie, strunguri 
ce corespund tuturor cerinţelor tehnicii. „Toată admiraţia 
noastră,  nemărginita recunoștință a opiniei publice, 
inventatorului acestui tip de strung, domnul inginer Anagnoste”. 
Domnul inginer Anagnoste, logodnicul domnișoarei Bebe 
Malaxa, a aflat dintr-un ziar despre noua lui invenţie și, 
recunoscător, a dat imediat un telefon de mulțumire viitorului 
“socru. |n același ziar, pe ultima pagină, rubrica diverse 
comunica cu litere mici ridicarea cu un singur leu a taxelor 
vamale și numai pentrul cantităţile mai mici de două kilograme, 
celelalte nesuferind nicio majorare. Cine avea însă timp să 
citească cele câteva rânduri de la rubrica diverse? In niciun caz 
domnul Anagnoste! 


Firma germană s-a grăbit să dea în scris că autoriza Uzinele 
Malaxa — singura fabrică europeană care se putea bucura de 
acest drept — să demonteze și să copieze piesele strungului 
„Kolnische Maschine A.G. Tip 1928”. Cum însă piesele grele care 
urmau să fie prelucrate la Malaxa erau turnate la Reșița, 
consiliul de administraţie a fabricii din București a însărcinat un 
inginer de acolo să copieze piesele grele ale strungului 
„K.M.A.G.” Piesele fine, roţile dinţate, se copiau la Cluj, iar 
restul, sub directa supraveghere a „inventatorului”, chiar în 
birourile fabricii din Capitală. Şase luni mai târziu, toate 
desenele prevăzute cu iscălitura „autorului” erau predate 
direcţiei tehnice. După patru zile și patru nopţi de verificări 
minuţioase, inginerul lon lonașcu, însărcinat cu verificarea 
tehnică de către comisia de specialiști, le-a descoperit o singură 
lipsă: piesele grele fuseseră copiate după strungul „K.M.A.G. 
1930”, piesele de la Cluj după „K.M.A.G. 192&” și cele de la 
București după seria anului 1928. 

Ardeleanu își aduse aminte că lonașcu îi comunicase părerile 
consiliului restrâns asupra propunerilor prezentatele el: planurile 
erau prea costisitoare, prea riscante, dar pentru eforturile lui, 
domnul Malaxa, personal, ţine să-i transmită odată cu un plic, 
felicitări și succes în munca! lui creatoare. Ardeleanu refuză 
plicul cu cele 2000 de lei și, în faţa lui lonașcu, rupsei planurile 
la care lucrase mai bine de cinci ani. Tot în ziua aceea își 
prezentase demisia și se mutase la Arad. 

Cineva îl salută pe Ardeleanu. Acesta răspunse la salut fără 
să-și poată aminti de unde-P cunoaște pe trecător. Se întoarse 
după omul care, grăbit, se pierdu în mulţime. „Ori oamenii, ori 
soarta vrea să-și bată joc de mine. Acum, când am părut albit, 
îmi propun să fac strunguri?!... Măcar să fi putut lucra pe baza 
proiectelor mele... Ce am să fac la această „Victoria”? O să 
supraveghez construcţiile? Pentru asta e nevoie; de mine? Oare 
nu-s mai folositor la vagoane?” Era convins că nu va ajunge 
niciodată să mângâie un strung făcut cu mâinile lui. „Să mi-o fi 
propus în urmă cu; zece ani sau măcar cu cinci ani în urmă”. 
Oftă lung, a renunțare. 

În noaptea aceea Ardeleanu adormi cu greu şi în somnul 
zbuciumat se visă pensionar, jucând domino pe terasa 
Cazinoului Central, unde Malaxa, chelner, îl servea cu șvarţ. 


3 

Când primele raze de -soare străpung veșmântul cenușiu al 
cerului, departe, prin valul lăptos al dimineţii, apar trunchiurile 
zvelte, roșii, ale coșurilor ce străjuiesc halele mari, pântecoase, 
ale fabricii de vagoane. Atunci se deschid supapele ţignalelor și 
aburii ţâșnesc: semnalul asurzitor al sirenelor pătrunde în 
fiecare casă din cartierul gării, obloanele se deschid cu zgomot 
de fierărie și pe șoseaua largă, acoperită cu zgură roșiatică, se 
revarsă valul de muncitori. Al doilea semnal găsește porțile 
fabricii închise; ele se întredeschid rar în fața vreunui întârziat, 
care, abia suflând, se grăbeşte spre secție. Bartha, portarul, îl 
iscodește cu o privire plină de mustrări. Privirea pe care Bartha 
o aruncă întârziaţilor e cunoscută și temută, tocmai pentru că e 
o privire care spune multe. Trebuie să fi întârziat cineva de 
câteva ori la rând, ca Bartha să iasă din muţenia sa. Atunci își 
strâmbă buzele subţiri, acoperite pe jumătate de o mustață 
argintie și ţeapănă, își saltă ochelarii pe frunte și-l ţintuiește pe 
vinovat cu vârful creionului chimic, ascuţit ca un ac: 

— lar tu?... Neisprăvitule!... Hai, șterge-o!... 

Apoi, Bartha așteaptă până ce aude claxonul mașinii lui Barbu. 
Atunci iese din cabină, deschide poarta cea mare, cu gesturi 
largi, măsurate, aceleași în; fiecare zi, o împinge încet, duce 
mâna la chipiu și așteaptă să vadă: se oprește aici automobilul, 
ori ba. Din când în când, directorul coboară lângă gheretă, dă 
mâna cu el și-l întreabă: 

— Ei, ce mai e nou, tovarășe Bartha? 

lar bătrânul, stând smirnă, militărește, îi răspunde de fiecare 
dată la fel: 

— Nimic nou, tovarășe director! 

Întrebarea și răspunsul ţin loc de bună dimineaţa. Asta o știu 
amândoi, și Bartha e fericit că directorul îl salută altfel decât pe 
ceilalţi. Pe la ora zece, Bartha iese în curtea fabricii, ținând cu 
grijă între degete același nedespărțţit creion chimic, cu care se 
apucă să numere mărcile din dulapurile de lângă poartă. Pe 
urmă privește în jur, căutând vagoanele. In vremea din urmă, 
duminica, când e liber, se duce la cantonul din apropiere să 
privească la vagoane. Le cunoaște după arcuri, după ungătoare, 
și ar putea înșira fără greș seria lor, anul de fabricaţie și uzina 
unde au fost construite. Le știe și pe cele din Orașul Stalin, și pe 


cele de la Unio din Satu-Miare, care i se par neizbutite, dar asta 
până acum n-a spus-o nimănui. In schimb se laudă peste tot cu 
faptul că cele mai bune vagoane pe care le poate vedea cineva 
sunt cele făcute la Arad, la fabrica lui. Când se întâmplă ca în 
plimbarea asta să-l însoţească și nepotul său, Vasilică, îi 
răspunde pe larg la fiecare întrebare, mai ales că totdeauna, în 
asemenea împrejurări, îl prind amintirile. Numai de un singur 
lucru nu i-a vorbit nepotului niciodată: de munca lui. Cum să-i 
spună că acum, în loc să facă vagoane, stă în ghereta 
portarului, deschideri închide poarta cea mare și completează 
bonurile de intrare? Nu, asta nu se poate spune. Copilul se 
mândrește cu el, îl crede făuritor de vagoane, mai ales că, 
mulțumită povestirilor bătrânului, munca asta i se pare cea mai 
măreaţă și mai grea din câte pot fi pe pământ. „Și doare nue 
așa?” se gândește de multe, ori Bartha. El a fost făuritor de 
vagoane și puţine vagoane au ieșit în anii din urmă pe poarta 
fabricii fără să fi trecut prin mâinile lui. Dar nu numai vagoanele 
au trecut prin mâinile lui, ci și oamenii!... 

Rareori se întâmplă ca răsfoind ziarele să nu dea de numele 
unui turnător de-al lui, astăzi director la cine știe ce fabrică sau 
activist undeva. Unul, Cozma, a ajuns chiar la București, la 
Comitetul Central, și când Bartha i-a întâlnit numele tipărit, i-a 
venit greu să nu-i scrie o scrisoare să-l întrebe dacă-și mai 
aduce aminte de el, de palma pe care i-a dat-o. Că așa era pe 
vremuri Bartha, iute la mânie. Din mâinile lui au ieșit cei mai 
buni turnători din țară: oare Barbu, directorul, nu tot de la ela 
învăţat meseria? Dacă totuși nu scrie niciunuia dintre foștii lui 
ucenici, n-o face numai din mândrie, ci pentru ca nu cumva 
vreunul să-l înţeleagă greșit, cum că ar avea nevoie de el. Dacă 
le-ar scrie, le-ar scrie doar de dragul prieteniei. Nu de altceva! 

De când s-a cerut din nou în producţie — ca lucrurile să 
meargă și mai bine la vagoane — dracu' știe ce i-a apucat pe cei 
din conducere: l-au schimbat și din postul de noapte: „cică-i 
bătrân”. Să facă numai paza; de ziuă. S-ar fi împotrivit el dacă 
nu i-ar fi plăcut mai mult ziua, când puteai cuprinde întreaga 
fabrică cu privirile, puteai vedea oamenii, pe când noaptea îţi 
venea să strigi de plictiseală. Așa se face că s-a învoit, și acum 
Barbu, de bună seamă — poate chiar și Oniga — îl crede ramolit. 
Dar cine mai abitir ca Bartha își simte mușchii jucând sub 


cămașă, atunci când după orele de serviciu trece pe lângă 
turnătorie să vadă ce mai fac tovarășii. „Is cam nepricepuţi” — a 
constatat el nu o dată, și numai ca să nu-l creadă îngâmfat nu 
le-a arătat” cum se astupă miezul pentru piesele fine. Acolo, la 
turnătorie îi e locul, și dacă Barbu s-o încăpăţâna să-l lase la 
poartă, o să i-o spună verde în faţă: „Eşti dușman de clasă, 
Barbule!” Lucru mai urât nu se poate spune. 

In dimineaţa aceea, Bartha, hotărât să vorbească cu Barbu, se 
răsese proaspăt. Ajungând însă la poarta fabricii, se gândi să 
vorbească întâi cu Oniga, și de aceea se întoarse spre Prodan, 
portarul de noapte: 

— Mai așteaptă-mă vreo zece minute, am o treabă cu 
tovarășul Oniga. 

— Du-te. Şi eu am treabă cu el. Spune-i că-l rog să nu plece 
până nu vorbesc cu dânsul. 

Bartha se duse, și pe drum se și vedea îmbrăcat în halat 
negricios, scormonind după dopul de șamotă al oalei de turnat. 

— Ce-i, tovarășe Bartha? Nu-ţi preiei serviciul? 

— Mă înlocuiește Prodan. Zece minute doar. Am treabă cu 
tine. 

— N-ai nimerit-o bine, moșule. Astăzi e ultima zi când mai stau 
în fabrică. Plec. 

— Ce faci? 

— Plec. Am să lucrez la „Victoria”... 

Bartha îl privi supărat: 

— Eu n-am chef de glumă. Am venit să mă bagi în producţie. 
Dacă nu, plec și eu. 

— Vrei să stau de vorbă cu Barbu? 

— Cu Barbu pot să stau și eu de vorbă, că doar nu-sânt 
sugaci. Unde pleci? Departe? 

— La fabrica de strunguri. Incă nu știu unde va fi. Dar dacă ne 
întâlnim mâine, îti spun. Văzând fața mirată a lui Bartha, 
continuă: Da, da, vom fabrica strunguri! 

Bartha se încruntă: 

— Cu ce? 

— Cu mașini de la luhasz. Vom comasa toate întreprinderile 
mici din oraș. 

— O să faceţi strunguri proaste! 


Oniga îi arătă un scaun, dar Bartha rămase nemișcat. Spuse 
încet, a glumă, începând să se obișnuiască cu gândul că Oniga 
va pleca din fabrică: 

— Dacă nu mă bagă Barbu în producţie, vin la tine, la 
„Victoria”... sau cum îi zice... 

— Dar noi încă n-avem nici clădire, spuse râzând Oniga. 

Bartha îl întrerupse: 

— O să construim una. 

Vorbise grav. Oniga îl bătu pe umăr: 

— Bine. Dacă mai trăiești până atunci, fie! Tot o să avem 
nevoie de oameni! 

— Dă mâna, spuse Bartha și întinse dreapta spre Oniga. Apoi 
adăugă: Totuși, vorbește cu Barbu. Şi dacă s-o încăpăţâna, trec 
paznic la voi. Acolo cel puţin am perspective... și râse a pagubă. 

Oniga îl bătu iarăși pe umăr: 

— De ce nu vrei să te odihnești, baci Bartha? Pensionar ești... 

— Dacă mai scoţi o vorbă de ocară, atunci... 

Vru să mai spună ceva, dar se răzgândi. Abia după ce ajunse 
la ușă, se întoarse spre Oniga: 

— O să vie și Prodan. Are treabă cu tine. Vezi, oferă-i 
pensionarea, poate îți pupă și mâinile... 

Închise ușa cu grijă, şi Oniga rămase nemișcat, ascultându-i 
pașii târșiţi pe coridor. 

— Nu vă deranjez, tovarășe Oniga? 

— Nu, Prodane. 

Prodan, portarul fabricii de vagoane, un om îndesat, învelit 
într-o manta soldăţească vopsită, se apropie de biroul lui Oniga. 
Se așeză pe scaun și, zâmbind, începu să-și mângâie bărbia: 

— Aș vrea să vă spun ceva, tovarășe secretar. Ca un om care 
se simte ca la el acasă, își propti coatele de tăblia biroului: Știţi, 
eu fac parte din comisia de economii. În legătură cu asta aș vrea 
să vă spun ceva. 

— Spune, Prodane. 

— De vreo trei luni am fost ales în comitet. Și zău, tovarășe 
Oniga, dumneata mă știi, nu-s omul care... 

Oniga clătină din cap în semn că știe. Vru să-i spună că azi e 
ultima zi când mai e în fabrică, dar se răzgândi. Aruncă o privire 
spre ceas: mai avea două ore până la întâlnirea cu inginerul 
Ardeleanu. 


— Spune, Prodane. 

— Apoi, vedeţi, continuă după o pauză portarul. Eu îs cu 
lumina. Eu răspund de risipa de electrică. Azi-noapte” am fost 
de serviciu, dar încă n-am plecat acasă. Voiam să stau de vorbă 
cu dumneata. 

Prodan vorbea rar, anume tărăgănat, să poată accentua 
fiecare cuvânt. „Trebuie că e vorba de un lucru mare, — își 
spuse Oniga, — dacă a rămas el în fabrică după prestarea orelor 
de serviciu”. Nu-l întrerupse, deși Prodan făcuse o pauză de 
efect. 

— Azi-noapte am găsit lumina aprinsă în biroul 
dumneavoastră. A ars becul toată noaptea. Aici, Prodan își 
permise un zâmbet complice, apoi își răsuci mustăţile. Avea 
mustăţi mari, stufoase, ici-colo îngălbenite de nicotină. Da’ eu, 
tovarășe Oniga, n-am raportat comitetului, că ce-ar spune 
muncitorii dacă tocmai tovarășii de la partid fac risipă și dau 
exemplu prost? Spre dimineaţă, când am avut o ţâră vreme, m- 
am repezit și am stins becul înainte de a fi văzut cineva. Și am 
tăcut. Dar dumneavoastră tot trebuie să vă spun să nu mai 
faceţi chestii de-astea. Că într-o zi tot poate să observe și 
altcineva, și pe urmă... 

„Da, da, e bine că l-am lăsat să vorbească. La întrebări n-ar fi 
răspuns așa de clar”. 

— Continuă, tovarășe Prodan. 

Prodan zâmbi prostește. „Ce-ar mai fi de spus aici?” 

— Asta e, spuse el după un timp. De asta v-am așteptat. Când 
văzu că Oniga tot nu-i răspunde, se fâstăci. Căută în gând, doar 
o să mai găsească ceva de spus. „Cine știe, Oniga n-o fi priceput 
despre ce e vorba?” Eu sunt responsabil și cu tabla neagră. Cum 
ar fi stat numele dumneavoastră pe ea? Ca să file și mai 
convingător, adăugă cu voce ridicată: „Oniga, secretarul 
comitetului de partid, a lăsat becul aprins o noapte întreagă”. Şi 
tocmai acum, în toiul campaniei pentru economii! 

Oniga se, ridică în picioare și se apropie de fereastră: de aici 
puteai cuprinde cu privirile întreaga fabrică. In apropierea 
intrării principale, ca o pată neagră, stătea tabla lui Prodan. Se 
întoarse brusc și începu să zâmbească: 

— Zici că dumneata ești responsabil cu tabla neagră? 


— Eu, făcu mulţumit Prodan. „În sfârșit a înţeles și Oniga 
despre ce e vorba”. 

— Ai cretă, tovarășe Prodan? 

— Am. 

— Atunci, — ridică tonul Oniga, — dacă tot ai rămas în fabrică 
după orele de serviciu, n-ar strica să faci și o treabă bună. Du-te 
la tabla neagră și scrie pe ea, cu literei mari, caligrafice: „Oniga 
Dumitru, secretarul comitetului de partid din întreprindere; a 
lăsat o noapte întreagă becul aprins din biroul lui”. Așa, să se 
înveţe minte Oniga, să mai lase lampa aprinsă. Și sub numele 
meu, de vreme ce tot ai treabă la tabla neagră, îţi treci și 
numele dumitale. Tot cu litere mari. lar sub nume ar fi bine să 
concepi și un text frumos. Cam așa ceva: „Prodan Ștefan, 
responsabil cu tabla neagră, umblă cu periuţa”. Și n-ar strica 
dacă ai sublinia textul de două ori. Poate te-ai învăţa minte! E 
bine așa?! 

Prodan se ridică în picioare. La asta nu se așteptase. Vru să 
spună ceva, despre recunoștință, dar Oniga îl întrerupse cu un 
gest: 

— După aceea, ar fi bine să te duci și pe la comitetul sindical 
și să lămurești pe tovarășii de acolo că e în interesul campaniei 
de economii să te schimbe din această funcţie. S-ar putea ca cei 
din comitet să se opună. Dar sunt convins că dumneata vei fi: în 
stare să-i lămurești. Ne-am înţeles?... 

Prodan ieși fără să salute. 

Oniga îl urmări cu privirile, apoi, aducându-și aminte de rostul 
venirii lui în uzină, porni spre biroul lui Ardeleanu. Acesta îl 
aștepta îmbrăcat în pardesiu, gata de drum. Părea trist. Oniga 
știa că inginerul își ia rămas bun de la fabrică. În mașină, în 
drum spre Sfat, îi puse câteva întrebări, la care inginerul 
răspunse” într-o doară. 


Până la ora primului au colindat toate birourile Sfatului, au 
consultat toate hărţile topografice ale orașului, au stat de vorbă 
cu tot felul de specialiști ș, i în cele din urmă s-au decis pentru 
două terenuri virane: unul la Micalaca, aproape de: malul 
Mureșului, cel de al doilea între fabrica de vagoane și fabrica de 
textile. Cum fiecare din cele două terenuri prezenta calităţi și 
defecte, înclinau când spre unul, când spre celălalt: terenul din 


Micalaca avea sol puternic, din pământ galben, lutos, tocmai 
bun pentru construcţii. Era însă mult prea izolat, afară din oraș. 
Numai mutarea celor cinci fabrici mici, care, comasate, urmau 
să compună nucleul de bază al noii întreprinderi, ar costa o 
groază de bani. Cel de al doilea teren, de lângă fabrica de 
vagoane, prezenta avantajul că era situat chiar în oraș. In 
schimb era un teren umed, despre care se spunea că nu ar 
rezista la o construcţie greoaie. După primele săpături, însă, se 
dovedi că mai spre adânc pământul se întărea, era tot atât de 
bun ca și cel din Micalaca. 

Ardeleanu, așteptând rezultatul săpăturilor, privea plictisit 
câmpul năpădit de buruieni și golomoaze. De parte, la capătul 
miriștii, acolo unde se întindeau, puturoase, bălțile cu stufăriș 
înalt, trei salcâmi piperniciţi, uscați, dantelau văzduhul. Tot 
acolo, deasupra salcâmilor, norii de fum negru, de la fabrica de 
vagoane, atârnau zdrenţuiţi, ca un linţoliu. Ardeleanu făcu o 
legătură între acești nori și viitorul șantier. Niciunul, nici celălalt 
— după părerea lui — nu aveau reazim. Titlul cu care-l 
învestiseră: „inginer șef al fabricii de strunguri”, i se părea 
caraghios. „Ce sunt eu, Isaia Ardeleanu, pe acest câmp? Cu ce 
scop am fost numit de „aceștia „într-un post atât de important? 
Numai dacă nu cumva din nevoia unuia în capul căruia să se 
spargă toate oalele”. Spre mirarea lui, nu era revoltat; îi era 
numai teamă, o teamă neasemuită, ca pe vremuri, în copilărie, 
când părinţii l-au închis în cămară și i s-a Apărut că poliţele 
încărcate au prins viaţă, că toate borcanele îl privesc chiorâș, cu 
răutate. 

Săpătorii, supravegheați de un inginer constructor, scoteau 
eșantioane de pământ din adâncimi. Oniga, ca și cum și el*s-ar 
fi priceput la analizarea solului, se învârtea printre ei. Când 
inginerul arhitect spuse: „Pământ bun”, Oniga arătă în jos, unde, 
ca niște răni ale pământului, săpăturile își căscau gurile: 

— Aici vom construi fabrica! 


CAPITOLUL III 
1 

Toamna timpurie  năpădi pusta, întinzându-se arămie 
deasupra peticelor de pământ cafeniu, mustos. Câmpiile sunt 
netede. Doar copaciil uscați sparg monotonia întinderilor, 
răsfirându-și crengile spre cer, cerșind razele soarelui zgârcit și 
palid. Dimineţile, un covor argintiu de brumă sclipește peste 
imașurile de la barieră, acolo unde casele orașului sunt din ce în 
ce mai împrăștiate, mai mărunte, tupilate printre grădinile de 
zarzavat şi livezile de pruni. În timpul zilei „orașul se mai 
înveselește, soarele lucește în geamuri și trecătorii au pasul vioi. 
Apoi, după-masă, cerul devine depărtat și străveziu, străzile se 
golesc și parcul de lângă Tribunal e din ce în ce mai pustiu; sub 
conul de lumină palidă a felinarelor, băncile rămân goale, aleile 
tăcute, și peste ele se cern frunzele, într-o cădere domoală și 
măsurată. Dinspre apus se pornește un vânt subţire, șuierător și 
rece. Cei din urmă trecători își ridică gulerele hainelor, privind 
îngrijoraţi spre păclele întunecoase ce acoperă geana argintie a 
lunii. Toată lumea simte că vara a trecut și totuși, a doua zi, o 
dimineaţă senină nu miră pe nimeni. Tuturora li se pare încă 
firesc ca dincolo de malul neted al Mureșului, acolo unde răsar, 
lungi, coșurile fabricii de vagoane, să strălucească soarele. 

În dimineaţa aceea răcoroasă, după ce Brad Gheorghe se 
lămuri, în sfârșit, că arădenii n-au atâtea butoaie sparte încât 
să-și poată asigura pâinea pentru prânz din reparatul lor, se 
hotărî să-și încerce norocul în altă parte. Sfătuit de dogarii mai 
în vârstă, care cunoșteau sezonul butoaielor, al murăturilor de 
tot felul, Brad Gheorghe o luă spre gara electrică, de unde 
porneau mai toate drumurile de ţară care duceau, în inima 
Ardealului. Aflase că în locurile muntoase s-ar fi făcut 
cooperative de cioplitori în lemn și dulgherie. Tocmai cumpănea 
în gând dacă să-și scoată ori nu bilet până la Pâncota, când se 
pomenii în faţa unui afiș mare, în jurul căruia se adunaseră mulţi 
oameni de tot felul. Se opri mai mult din obișnuinţă decât din 
curiozitate. 

Cineva citea cu glas tare, iar ceilalți ascultau tăcuți, 
indiferenți. 

— Tu nu te bagi? îl îmbrânci pe Gheorghe un om îmbrăcat în 
straie de dimie și cu o cușmă de oaie pe cap. 


— Unde? îl întrebă Gheorghe, mai mult să spună ceva decât 
să afle despre ce e vorba. Unde să, mă bag? 

— În mă-ta... și omuleţul începu să chicotească, înveselit de 
propriile lui vorbe. | se alăturară și alţii, râzând cu glasuri 
răgușite, sparte. Gheorghe zâmbi și el, apoi își dădu seama că 
celălalt îl înjurase, așa că puse desaga jos pe pământ, așezând 
cu grijă deasupra ei ferăstrăul ascuţit și știrb. Pe urmă, tot atât 
de liniștit, lovi cu pumnul drept în obrazul omuleţului. 

Se făcu liniște. Gheorghe privi în jur, apoi întrebă ca unul 
neștiutor: 

— Unde să mă bag... ha? 

— La construcţie, se grăbi să-l lămurească de îndată un om 
subţire! din apropierea lui. 

În timp ce vorbea, făcu un pas înapoi. Apoi, neștiind dacă 
Gheorghe a înţeles sau nu despre ce e vorba, se mai retrase cu 
un pas, continuând să-l lămurească: 

— La construcţie. Se face o fabrică nouă, de strunguri, și caută 
oameni la săpături. Se dă și cantină și dormit. Și leafă bună... 

Gheorghe se întoarse spre afiș. Tocmai în clipa aceea porni și 
trenul și cei din jurul lui se cățărară în grabă pe scările 
vagoanelor. Gheorghe îi petrecu o bucată de vreme cu privirile, 
apoi citi afișul cu luare aminte. Omul vorbise drept. Se da și 
cantină, și dormit, și leafă bună. „Numai de-ar fi așa”, își spuse. 
Cineva de lângă el, cu chipiu de ceferist, care îl auzise, dădu din 
cap în semn că „așa e”. 

— Zici că e bine? îl întrebă Gheorghe. 

— Eu zic că da. Că unde îţi plătește acuma atâta, în vreme de 
toamnă, după seceriș? Spune aici... — și ca să-și întărească 
vorbele, întinse degetele spre literele afișului — spune că 
lucrările nu se vor opri la căderea gerului. 

Gheorghe făcu cale întoarsă spre locul unde se angajau 
oamenii. 


— Unde se fac angajările? întrebă Brad la poarta șantierului, și 
paznicul, un om în vârstă, cu spatele încovoiat și cu faţa plină de 
zbârcituri, îl măsură mirat din cap până în picioare; ori că i se 
păru tânărul prea înalt, ori că vocea groasă a flăcăului îl 
speriase. Arătă cu mâna spre o baracă de lemn învelită cu 
carton gudronat, în faţa căreia, așezați pe stivele de scânduri, 


stăteau adunaţi bărbaţi nerași, șvăboaice cu zeci de fuste, 
copilandri, tot felul de oameni din cei cu care Brad se întâlnea 
adeseori pe drumurile prăfuite de tară. Trecu pe lângă paznic 
fără să mai arunce o privire, îndreptându-se spre un grup de 
oameni adunaţi în jurul unei mese de brad. Un om, îmbrăcat 
într-o scurtă de piele soioasă, striga oamenii după nume. Brad 
se prezentă și el; apoi, după ce aprecie vremea ce avea de 
așteptat, scoase din desagă o pâine rumenită, se așeză pe un 
butuc în spatele stivelor și începu să prânzească. Un câine 
jigărit, bătrân, prins în lanţ sub o căruță moţească, adulmecă 
mirosul pâinii și-și întoarse capul spre Brad. 

În partea cealaltă a șantierului, două tractoare frământau 
imala sub șenile, încercând să scoată la uscat un camion 
împotmolit, plin cu cărămizi. O caravană de autocamioane 
încărcate cu diferite materiale de construcţie, aștepta ca o altă 
caravană să elibereze drumul. O macara improvizată ridica la 
cinci staturi de om cofrajele de beton care odihniseră până 
atunci în nămol. Betonierele — Brad le numără, erau zece — 
aliniate ca soldaţii, rumegau praful de ciment, vărsând betonul 
pe transportoarele cu gât lung, ca de girafă. In spatele 
magaziilor de materiale, dulgherii ridicau din lemn proaspăt 
barăci pentru cei cu familii. Un muncitor îmbrăcat cu o pufoaică 
peticită zidea un cuptor de cărămizi, un cuptor adevărat, așa 
cum aveau cei din salul lui Gheorghe. In faţa barăcii principale, 
unde electricienii trăgeau fire de aramă pentru luminatul 
birourilor, doi oameni îmbrăcaţi în salopete aranjau scânduri 
groase peste marea de nămol. Din când în când, pereţii de lemn 
ai barăcilor se luminau verzui și atunci se auzea și peste 
zgomotul betonierelor un sâsâit monoton. „Sudorii”, își spuse 
Gheorghe și căută să descopere grămezile de fier îndoit pentru 
armare. Când le zări, clătină mulţumit din cap. 

— Mai e cineva pentru angajare? — se auzi o voce într-o 
românească stricată. 

Brad îndesă pâinea în desagă și se apropie de masă. Omul cu 
scurta de piele îl măsură din ochi și-l întrebă: 

— Cum e numele la dumneata? 

— Brad Gheorghe. 

— Ai împlinit câţi ani? 

— Nouăsprezece. 


— Meseria la dumneata? 

— Dogar. 

— La săpat ştii? 

— Ştiu. 

— Completează asta, și-i întinse o foaie cu fel de fel de 
întrebări. Văzând că Brad îl privește nedumerit, arătă spre o 
masă din apropiere: O dai la tovarășul. 

Gheorghe văzu abia acum că și la masa cealaltă stăteau 
înșiruiți oameni. Netezi hârtia pe o scândură și completă 
rubricile cu un creion chimic. 

— Te prezinţi mâine dimineaţă la ora șapte, îi spuse un om cu 
o șapcă soioasă, care trecea pe o listă pe toţi care se angajau 
săpători. 

— Da. Mă prezint... încuviinţă Gheorghe și porni spre barăci. 

Aici totul mirosea a lemn nou, tras la rindea. Mesele albe, cu iz 
înţepător de rășină, pereţii curațţi, primitori. Asta îi plăcu lui 
Gheorghe. Își așeză lucrurile în dulapul cu nr. 1, pe ușa căruia 
scrise cu același creion chimic: „B. G.” Mulţumit porni spre 
șantier să vadă ce avea de făcut. În partea din faţă a terenului, 
acolo unde pământul fusese nivelat, în apropierea drumului ce 
duce spre fabrica de textile, oamenii băteau țăruși de diferite 
culori, de care legau capetele unor sfori lungi și subţiri. In timp 
ce privea preocupat cum se băteau ţărușii în pământ trecu pe 
lângă el un om uscăţiv, adus de spate, care conducea un grup 
de tineri spre barăcile de lemn. Uscăţivul purta o haină închisă 
până la gât și era încălţat cu bocanci noi, galbeni. Dar nu pentru 
asta îl băgă în seamă Gheorghe, ci pentru faptul că toţi 
muncitorii cu care se întâlnea îl salutau și nu puţini se întorceau 
după el. 

— Cine-i cela? întrebă Gheorghe, arătând spre omul înconjurat 
de tineri, pe un flăcău care ţinea în mână o scândură vopsită în 
roșu și negru, cu mii de liniuţe ca la termometru. 

— E tovarășul Oniga, de la partid. 

Brad cercetă înfățișarea aceluia cu o curiozitate deosebită. 
După părerea lui, Oniga trecuse de patruzeci de ani și nu părea 
să fie om rău. Se întoarse și porni spre săpături; acolo, câțiva 
oameni încărcai! pământ în camioane noi-nouţe, de-ţi era mai 
mare mila să le vezi murdărindu-se. Alţii descărcau bare de fier, 
lunguieţe, în apropierea unei mese, după părerea lui făcută de 


mântuială, unde niște fierari răsuceau barele, le tăiau și le 
aranjau după mărimi. 

După ce se plictisi vizitând șantierul, care la drept vorbind nu 
se dovedea atât de mare pe cât se așteptase, se întoarse la 
baracă. Venise tocmai la timp: se împărțeau saltelele și păturile. 
Şi acestea erau noi, miroseau a naftalină. 

Mulţi și felurii oameni erau cu el în baracă. Un om slab, 
scheletic, cu un neg mare pe bărbie, fusese preot la Pecica. ÎI 
goniseră numai de câteva zile, pentru că vânduse unui 
ceasornicar argintăria din biserică. Altul cu fata fină ca de 
femeie, venise tocmai de la Radna. Acolo, povestea el, a fost 
contabil la o moară și „un bandit de controlor” i-a încurcat 
socotelile în registrele de control. Orice om îmbrăcat în uniformă 
i se părea milițian. Lângă Brad dormea un alt om în vârstă, ras 
pe cap. Unii spuneau că ar fi venit de la închisoare. Brad îl 
întrebă pentru ce anume fusese închis și omul, somnoros, îi 
răspunse cu o voce răgușită: 

— Am sugrumat pe unul care nu m-a lăsat să dorm. 

Altul, care-și făcuse culcușul lângă sobă, părea om înșcolat. 
Vorbea atât de frumos, că Brad nu se mai sătura să-l asculte. Şi 
acela nu era zgârcit la vorbă. Povestea cum toate femeile din 
oraș abia așteaptă să-l vadă, iar când trece pe stradă, de frica 
lui, mamele încuie porţile caselor. Brad se întrebă mirat de ce 
înșcolatul, căruia lucrurile îi mergeau atât de bine și fără muncă, 
venise totuși pe șantier. Află peste câteva zile. Omul voia să 
obţină cartele și o hârtie cum că e în câmpul muncii. Mai erau în 
baracă și doi pescari de la Ineu și un avocat scos din barou. 
Acesta era un om ciudat, vorbea numai despre „ful de ași”, 
„careuri de dame” și „chintă roaială”. 

Pe aceștia îi cunoscuse din primele zile și fără prea multă 
caznă. Ceilalţi din baracă păreau oameni tăcuţi, la locul lor. Dar 
Brad nu se astâmpără până nu află și despre ei câte ceva. 
Droppa, dulgherul, venise tocmai din Moldova, unde ridicase 
case muncitorești pentru petroliștii de la Moinești. Someșan și 
Oprea, amândoi zidari, veniseră împreună de la Botoșani, unde 
zidiseră o fabrică de textile. Lucraseră și la fabrica de ciment de 
la Bicaz, construiseră gări pe linia Salva Vișeu și tot împreună 
puseseră umărul la înălţarea din prefabricate a magaziei de 
cereale de la Calafat. lar Udrea, sudorul, cel mai cumpătat, 


fusese și în Uniunea Sovietică. Îl aduseseră aici tocmai de la 
Reșița. Lui Brad un singur lucru nu-i plăcea la el: era tare zgârcit 
la vorbă. Serile, când era liber, răsfoia cărți și se certa cu Oniga 
că nu sunt șahuri la club și că de ce nu se instalează dușuri la 
băi. 

Zilnic soseau oameni noi pe şantier: unii veneau de departe 
din munţi, alții de pe câmpiile întinse ale Bihorului. Erau și de 
aceia care își aduceau și familia cu ei. Aceștia erau oameni 
necăjiţi sau chiaburi scoși din posturile lor. Brad îi măsura din 
priviri și ar fi putut să-i împartă în două cete: unii care au venit 
să muncească și alţii care au venit să se „învârtă”. Printre 
aceștia apăru într-o zi și un domn foarte gătit, cu sticlă la un 
ochi: Ori de câte ori se prezenta, scotea din buzunarul 
vestonului niște cartonașe albe, pe care Brad nu reuși să 
descifreze decât o coroană, așa cum văzuse în pozele din cărţi 
de istorie. Era un om de neam mane și foarte nepriceput: ţinea 
sapa în mână de parcă ar fi fost un dac de biliard. 

In câteva săptămâni, Brad se obișnui cu munca de pe șantier. 
Numai de două lucruri nu era mulțumit: de cantină și de 
funcţionari care, după părerea lui, erau prea mulţi și lucrau fără 
tragere de inimă. 


2 

Casa în care locuia Oniga era arătoasă pe dinafară, fiindcă 
fusese renovată numai cu un an în urmă de proprietarul 
blocului, un negustor de mărunţișuri, care după ce dăduse 
faliment se îndeletnicea cu un fel de munte de pietate 
clandestin, împrumutând sume minuscule pe termen scurt, fără 
prelungire. Casa semăna leit cu proprietarul. Asta era de altfel și 
părerea lui Oniga. Proprietarul se dă. Dea drept un om cinstit, cu 
cazierul curat, și în fond era putred până în măduva oaselor. 
Casa — și ea — pe dinafară curată și primitoare, ascundea un 
interior atât de murdar și dărăpănat, încât dacă un străin ar fi 
trecut pe sub coridorul lung și întunecat al porţii, s-ar fi mirat că 
în casa aceasta locuiesc oameni, se nasc și cresc copii și viața 
tuturora se scurge ca și cum n-ar atârna deasupra lor pericolul 
prăbușirii grinzilor putrede ale podului și ale întregului acoperiș 
măcinat de ani. 

Oniga, după ce se căţăra pe scările de lemn, pe lângă zid, de 
teamă să nu se atingă cumva de balustrada de lemn putred, 
ajungea pe un coridor întunecat, de unde se deschideau două 
uși: una în stânga, care dădea în apartamentul unui pictor, iar 
cea din dreapta în locuinţa lui. E drept, Oniga, nu se născuse 
gospodar și nici nu dovedea un talent deosebit în ale 
dereticatului. Trăia și singur — cu asta se scuza de altfel față de 
sine însuși — și nici casa nu-i plăcea. Hotărâse mai demult să se 
mute de aici, dar niciodată nu-și găsise timp liber pentru asta. 
De multe ori se gândise — și asta în special când se afla acasă și 
avea de spălat vase sau de făcut alte treburi muierești — să dea 
un telefon la oficiul de închiriere ori tovarășei Luncan, secretara 
Sfatului Popular, pe care o cunoștea bine, dar tot de atâtea ori 
renunţase: să creadă tovarășii că umblă după favoruri? 

Dacă pe vremea când lucrase la fabrica de vagoane își neglija 
locuinţa, acum, de când se preocupa de șantier, o părăsise cu 
totul. Rar, când nu rămânea să doarmă undeva într-o baracă, 
trecea pe acasă și atunci, neștiind ce să facă mai întâi, se așeza 
pe marginea patului, mirându-se singur de halul în care 
ajunsese. Pictorul, care deschidea ușa apartamentului său la cel 
mai mic zgomot, se înfățișa în odaia lui Oniga, fluturând în 
mâinile-i tremurânde câte două-trei pensule murdare. 


— Nu v-am văzut demult, vecine. Ce mai e nou? E adevărat că 
rușii stau tot pe poziţie? 

Era neștiutor în politică; rămăsese cu gura căscată când aflase 
că Germania e împărţită în două. lar când auzise că Gandhi nu e 
cel mai mare politician din lume, își încreţise fruntea și îi 
spusese lui Oniga, cu o sinceră naivitate: 

— Uite, uite... Gandhi ăsta o viaţă întreagă m-a înșelat. 

La încăput, Oniga crezuse că pictorul face pe nebunul sau 
vrea să-l provoace; se răstea la el și-l dădea afară. Apoi, când îl 
cunoscu mai bine, începu să se poarte îngăduitor cu el. Uneori, 
însă, uita de sminteala zugravului și se angaja cu el într-o 
discuţie. 

— Ei, ce spui? îl întreba în cele din urmă Oniga. 

— Ştii că ai o gură interesantă? Păcat că nu ești femeie. Aș 
face o nouă Giocondă. 

O dată s-a dus și Oniga în casa pictorului să vadă la ce 
lucrează. Acesta sări în faţa șevaletului și acoperi pânza cu o 
perdea. 

— Nu-i voie! Până nu sunt gata cu tabloul n-are voie să-l vadă 
niciun ochi străin... 

Intr-o noapte, nereușind să adoarmă, Oniga își puse o 
întrebare îndreptăţită: din ce trăiește acest nenorocit de vecin? 
îl iscodi a doua zi și pictorul zâmbi tainic: 

— Din artă. 

Pe urmă, întâmplător, află că zugravul e fratele negustorului 
de la parter și e întreţinut de acesta. Deși nu vorbea cu pictorul 
decât atunci când uita să-și închidă ușa cu cheia și acesta dădea 
buzna peste el, Oniga era singurul locatar din bloc cu care se 
înţelegea zugravul. Intr-o zi, Oniga și-a găsit ușa vopsită pe 
dinafară cu o culoare galbenă. Mirat, a bătut la ușa pictorului: 

— Ce s-a întâmplat, maestre? Cine mi-a vopsit ușa? 

— Eu! a răspuns smintitul, cu vădită mândrie. leri noapte a 
fost muza la mine. Am avut o inspiraţie și, iertaţi-mă, nu m-am 
putut reține. De altfel, am aflat că s-a dat ordin să se vopsească 
toate ușile. Eu cred că comuniștii nu sunt oameni răi. Această 
dispoziţie nu poate să displacă nimănui. Uitaţi-vă! a arătat spre 
ușă. E un crom-gelb veritabil. 

In altă zi l-a așteptat pe Oniga pe coridor. A scos din buzunar o 
scrisoare împăturită și a cerut iertare pentru necwviinţa lui. 


— Am citit această scrisoare adresată dumneavoastră. Dar nu 
sunt de vină. Stăteam în bucătărie și mă gândeam. Mă gândeam 
la un tablou de mari proporţii, când pe sub ușă apare la început 
un colț alb de hârtie, apoi o foaie întreagă. Eram convins că e 
pentru mine. De patru zile așteptam o scrisoare de la cineva. 
Sar la ușă și o deschid, să surprind muza. Nu era ea. Era un om 
slab, scheletic, cu un neg mare pe bărbie. Vreau să-i mulţumesc 
pentru scrisoare, dar el dă buzna pe scări. Mi-a părut foarte rău. 
l-aș fi făcut cu plăcere un portret... Mă întorc și iau scrisoarea. O 
citesc. Poftim. Vă avertizează că sunteţi în mare pericol. Dacă 
vreţi, vă puteţi ascunde la mine. 

Oniga străbătu cele câteva rânduri scrise cu stângăcie și se 
încruntă: „Un bun prieten” îl încredința că dacă nu va pleca de 
bună voie de pe șantier, va fi dus cu mașina la morgă. 

— Aveţi noroc de prieteni buni, mai zise pictorul. 

Dar Oniga nu-l mai ascultă. Intră în casă și puse scrisoarea 
într-un sertar. Nu era prima scrisoare de ameninţare pe care o 
primea. Totuși, aducătorul acesteia era primul care putea fi 
identificat, bineînţeles dacă s-ar fi putut pune preţ pe cele spuse 
de zugrav. Dar descrierile pictorului erau la fel de exacte ca și 
părerile lui. Odată, vorbind despre portăreasă, o femeie de vreo 
cincizeci de ani, cu faţa trasă de griji, o asemănase cu Greta 
Garbo. 

Povestea cu scrisoarea se petrecuse în urmă cu câteva zile. 
De atunci Oniga venea în fiecare seară acasă să vadă dacă nu-i 
sosise încă o epistolă. Dacă la prima scrisoare iscălită „un bun 
prieten” avusese unele temeri, cea de a douăzeci și cincea îl 
găsi cu totul indiferent. Adică nu cu totul, pentru că scrisorile 
însemnau că lucrul de care se apucase acum îi îngrijorează pe 
dușmani. Deci făcea o treabă bună. Asta era barometrul care 
indica cel mai bine importanţa fabricării strungurilor. Muncea și 
mai înfocat. Cu toate astea, greutăţile se nășteau parcă din 
pământ. Dacă ar fi fost probleme de uzină, de producţie, nu s-ar 
fi speriat de ele. În asemenea probleme avea o experienţă de 
câţiva ani, putea să vadă lucrurile de sus, nu se pierdea în 
mărunţișuri, în munci lăturalnice. Șantierul însă era ceva cu 
totul nou. Luptând pentru obţinerea unui vagon de ciment, își 
dădea seama că rămăsese fără muncitori pentru terasament 
sau că din lipsă de combustibil mașinile stăteau. Asta îl supăra. 


Totuși avea o mare satisfacţie: inginerul Ardeleanu. La început 
se temuse că bătrânul va fi refractar la această muncă 
dezlânată. Se înșelase: Ardeleanu apărea în fiecare dimineaţă 
agitat, îl căuta, se certau pentru cine știe ce fleacuri, dar asta 
însemna că bătrânul participă cu pasiune la lucrări, nu e numai 
un simplu funcţionar, un spectator. 

După ce se convinse că nu-i sosise nicio corespondenţă, Oniga 
cobori scările și ieși în stradă. Porni spre șantier. Incercă să se 
gândească la cele ce avea de făcut a doua zi, dar imaginea 
locuinţei, care-i stăruia în faţa ochilor, îi strecură pe nesimţite în 
suflet o ușoară nemulţumire. „Tot singur să stau, și încă într-o 
asemenea locuinţă?” Singurătatea îl biruia uneori. 

Știind că peste ani, când nu va mai putea face față muncilor și 
va ieși, cinstit, la pensie, o să rămână singur, izolat, fără familie, 
se simţea obosit, vinovat. 

Noaptea se lăsase demult când ajunse pe șantier. Schimbă o 
vorbă cu paznicul, apoi se îndreptă spre baraca principală, unde 
în fiecare noapte i se reţinea un pat. In apropierea stivelor de 
scânduri descoperi un ochi de jar. „Uite-al dracului, cineva 
fumează în apropierea scândurilor”. Porni într-acolo. 

— Cine ești, mă? 

— Brad Gheorghe. 

— Ce faci aici? 

— Stau. 

Ajuns aproape, Oniga aprinse un chibrit să-l vadă pe cel care 
vorbise. Il recunoscu: era ţărănoiul cel înalt, angajat cu câteva 
săptămâni în urmă. 

— Stinge ţigara! Dacă te mai prind fumând lângă scânduri... 
Brad mai trase un fum, apoi zdrobi mucul sub talpa bocancului. 

— De ce nu dormi? 

— Nu mi-e somn. 

Nici Oniga nu simţea nevoia somnului. Se așeză lângă ţăran, 
privind îngândurat întunericul. Tăcea. Moțul îl lăsa cu ale lui; se 
foi un timp până ce se potrivi comod, apoi își lăsă capul pe 
spate, rezemându-se de scânduri. Intr-un târziu întrebă: 

— E trecut de miezul nopții? 

— Da. 

— Na, atunci încep să se stingă stelele. Dumneata cunoști 
Ursa mare? 


— Nu, mărturisi Oniga. 

— Uite-o colo — îi arătă Brad, ridicând braţul spre o parte a 
cerului. Când eram copil... 

— Copil? râse Oniga. Da’ acum câţi ani ai? 

— Nouăsprezece. Îs om, de zece ani îs om. Până la nouă ani 
am fost copil, că de la al zecelea mi-am câștigat singur pita... 
Continuă fraza întreruptă: Când eram copil, bunicu' m-o învăţat 
să citesc stelele. 

Oniga se întoarse spre el să-i vadă obrazul, dar era prea 
întuneric. Își sprijini coatele pe genunchi și întrebă: 

— Îţi place munca pe șantier? 

— Nu. 

— Atunci de ce ai venit aici? se încruntă Oniga. Totuși nu era 
supărat pe moţoganul de lângă el. 

— Mi-o fost foame. 

Brad vorbea monoton, ca și cum ar fi povestit de Ursa mare 
sau de cine știe ce lucru obișnuit. 

Vântul răcoros întări și mai an uit izul înţepător al rășinii. 

— Miroase a pădure, spuse după un timp Brad. La noi, în 
Haţeg, acum ies lupii. ÎS deștepte fiarele. Rășina le îneacă 
duhoarea; nici câinii nu le mai simt. 

„Și eu am trecut pe lângă el fără să-l iau în seamă”, se dojeni 
Oniga. Vru să-i întoarcă pilda, cum că la fel e și pe șantier: se 
îmbracă toţi în doc de nu mai recunoști dușmanul — dar n-avu 
timp. Brad îl întrebă: 

— Dumneata de ce nu te culci? 

— Nici mie nu mi-e somn. 

— Şi ce-ţi spune muierea? 

— N-am. 

— Atunci nici copii n-ai, bag samă. Hei, hei... rău îi fără 
muiere. La primăvară, când s-o începe ciubăritul, mă însor. 

Printre nori apăru o jumătate de lună palidă, dar destul de 
luminoasă ca Brad să-și recunoască vecinul. 

— Aha! dumneata ești de la partid, zise și se ridică în picioare. 
Te cunosc. Ești Oniga. 

Mai stătură un timp de vorbă, apoi Brad porni spre baracă. 
Oniga privi lung în urma lui și-l cuprinse o bucurie ciudată. 


CAPITOLUL IV 
1 

Vechea fabrică a lui Conrad, „lanto”, sau „Fabrica de clopote”, 
cum se mai numea, fusese pe vremuri cea mai vestită turnătorie 
din localitate. Faima ei trecuse chiar și peste graniţele orașului 
și-și cucerise un renume de neasemuit: nu era biserică prin 
împrejurimi, înfiinţată după înălţarea fabricii, care să nu-și 
cheme credincioșii la vecernie cu sunetele clopotelor lui „lanto”. 
Numele fabricii, adânc încrustat în bronzul clopotelor, asigura pe 
slujitorii altarului de cele „trei sute de vibrații ale sunetului”, 
garantate de însuși Conard în actele de vânzare. Tot în actele de 
vânzare erau trecute asigurări despre pătrunderea „celor trei 
sute de vibrații” în cele mai adânci cute ale sufletelor drept- 
credincioșilor. Dar nu numai pentru acest motiv era vestită 
fabrica „lanto”. Tot cu numele ei își speriau părinţii copiii 
chiulangii, care nu se hotărau să se pună cu burta pe carte: 

— Te dau ucenic la fabrica de clopote, derbedeule!... Auzi?... 
Numai să te pună aghiuţă să nu înveţi bine!... 

Singur gândul la fabrica de clopote îi înspăimânta pe bieţii 
copii și în același timp pe părinţii care îi amenințau: oare cine ar 
fi vrut să-și vadă copilul între pereţii înnegriţi și întunecaţi ai 
fabricii „lanto”, ale cărei clădiri semănau cu hruba unui castel 
din Evul Mediu? 

Când Pavel Cuc călca pentru prima dată pragul turnătoriei, 
trebui să umble cu mâinile întinse ca să nu se lovească de ceva. 
Singura fereastră, care servea și pentru aerisire, și pentru 
luminat, era o gaură mică, fără geam, în peretele principal, 
undeva sus, în apropierea tavanului, prin care chiar raza 
puternică de iunie părea o dâră neputincioasă, palidă. Umezeala 
pământului negru, lipicios, pătrundea până în măduva oaselor: 
turnătorii reumatici, tușind sec, a oftică, erau termometre vii. 
Cum de ajunsese Pavel Cuc tocmai aici?... Acum, după ani de 
zile, prima zi de lucru în atelier a dispărut aproape cu totul din 
amintirile lui. Mai știe doar atât: că maică-sa îl certase pentru că 
nu se dusese la fabrica de vagoane — acolo ar fi fost în 
apropierea lui taică-său și poate, datorită prestigiului de care se 
bucura bătrânul Cuc, ar fi avut și el putină protecţie. Dar, pe de 
altă parte, taică-său se bucurase de alegerea pe care o făcuse 
Pavel; după părerea lui, băiatul nu era în stare să ajungă 


muncitor bun la strung sau la oricare altă mașină. Pe când așa, 
la turnătorie, nu se cerea o pricepere din cale afară de 
neobișnuită. Totuși, în primele zile îl dăscăli: 

— Numai să te porţi cu cinste și să nu uiţi că pe taică-tău ÎI 
știe întreg orașul, auzi? Să nu mă faci de rușine! 

În noaptea când se hotărî definitiv să intre la „lanto”, Pavel 
auzise prin somn cearta dintre părinţi, care nu se isprăvise 
decât în zori. 

— Eşti un om fără inimă, îi spusese maică-sa bătrânului. Te 
gândești numai la tine. De copil, ce-ţi pasă!... Tu habar n-ai cât 
m-am chinuit să-l cresc, ca acum să-l văd la clopote!... Mai bine 
omoară-l dintr-odată, decât să se chinuie acolo. Vrei să ajungă 
ca Anghel? Ofticos? 

După primele săptămâni, și Pavel începu să fie nemulţumit de 
alegerea pe care-o făcuse. Acum nu mai visa șuvoaiele de foc, 
scânteierile oţelului și nici mirosul fierului încins. Ar fi dorit să fie 
într-o hală luminoasă, largă și bine aerisită, ca cele de la fabrica 
de vagoane. Era însă prea târziu ca să mai dea îndărăt. Numai 
Marei îi mărturisi cât îi e de greu. 

Așa s-au scurs primii doi ani. Apoi, în urma introducerii 
contractului colectiv, Conrad fu nevoit să spargă două ziduri la 
turnătorie și să deschidă în ele două ferestre mari. La cel de al 
doilea contract, se instalară o macara de mână și un ventilator 
la serviciile căruia renunţaseră chiar după primele zile, întrucât 
acesta răscolea numai praful, iar aerul rămânea tot stătut, 
umed. 

Aici învățase Pavel meseria. Și o învățase așa cum nu s-ar fi 
așteptat nimeni. Mai cu seamă de când comenzile de clopote 
scăzuseră și în locul lor, în cadrul comenzilor de stat, începuseră 
să toarne piese fine, neferoase. 

După naţionalizare, fabrica de clopote își schimbase cu totul 
înfățișarea. Se instalaseră până și dușuri cu apă caldă — 
muncitorii nu mai părăseau uzina ca niște homari. Asta îl 
mulțumi pe Pavel. Numai că această mulţumire nu dură mult: 
nu se știe de unde, se zvoni că întreprinderea via fi comasată cu 
alte patru și că toate la un loc vor face o fabrică mare, 
„Victoria”, care va construi strunguri. Se mai zvoni și că la 
fabrica cea nouă vor «lucra toţi, afară de turnători, care, nu se 
știe din ce motive, vor fi vărsaţi în altă parte, probabil la 


Craiova. Pavel, secretarul U.T.M.ului pe fabrică, se împotrivi din 
răsputeri acestor zvonuri. Cu toate acestea, o neliniște lăuntrică 
punea tot mai mult stăpânire pe el. Ridică problema la regionala 
U.T.M.: 

— E drept că după comasare vom fi repartizaţi la Craiova? 

— Dar asta cine ţi-a mai spus-o? întrebă mirat Dobre, 
secretarul regionalei U.T.M., un băiat înalt, brunet, cu faţa 
osoasă. A 

Pavel nu știu ce să-i răspundă. li fu ciudă că nu-și chibzuise 
răspunsul. l-ar fi părut mai bine dacă Dobre l-ar fi criticat aspru, 
ca să se înveţe minte, să nu-i mai umble gura și când trebuie, și 
când nu trebuie. 

— Ai dreptate tovarășe Dobre, mă iau după vorbe, ca o babă... 

— Ei, nu, astea nu-s numai vorbe... E drept că fabrica va fi 
comasată la „Victoria”, dar nu e drept că turnătorii vor fi 
repartizaţi prin alte orașe. Dar chiar dacă ar fi așa, problema nu 
se pune în felul în care ai pus-o tu. Inţelegi, tovarășe Cuc? Mai 
ales că de la tine noi așteptăm mai mult... 

Nici nu știu cum să iasă mai degrabă de la regională. Na! Asta- 
i mai lipsea! 


2 

Aproape de casă, pe strada Dragoș Vodă, Pavel se întâlni cu 
Elena Matcău. Elena avea ochii mici, albaștri, și era îmbrăcată 
cu o blană roasă, de vulpe, moștenită de la maică-sa. Vorbea 
repede și spunea o mulţime de nimicuri. Asta era părerea lui 
Pavel, bineînţeles acum, în ultima vreme, pentru că altădată, 
când lucra și ea la fabrica „lanto” ca dactilografă, Pavel o 
asculta cu nesat, nu odată îmbătându-se, chiar, de vorbele ei 
fără șir. 

Pavel îi întinse mâna. Ea zâmbi larg. Cele două cute din colţul 
gurii se adânciră, iar pistruii de pe nas părură mai aprinși ca 
altădată. 

— Mă aștepți demult? 

— Da, Pavla... 

— Te-am rugat să nu-mi spui așa... 

— Vrei din nou să te cerţi? 

— Nu vreau să mă cert... dar știi că nu-mi place să-mi spui 
Pavla. 

O luă de braţ și porniră spre casă. 

— Ai găsit ceva? o întrebă după un timp. 

— Nu. N-am găsit nimic... La Sovromtransport mi-au spus. Să 
mă duc peste vreo două săptămâni. Așteaptă să li se aprobe 
schema cea nouă și poate atunci... 

— N-ar trebui să aștepți. 

— Păi nu aștept. Mâine mai am o adresă... Dar mi se pare că 
acolo se cere și limba germană. La librăria „Cartea de aur”... 

— Nu așa. Eu mă gândeam la fabrică... 

Elena nu-i răspunse. Un timp merseră tăcuţi, ascultând ecoul 
pe care pașii lor îl stârnea în zidurile de peste drum, apoi 
urmăriră o mașină de pompieri, care trecu prin dreptul lor în 
viteză mare. Când întâlni privirile lui Pavel, Elena zâmbi și se 
opri locului. Apoi făcu un pas spre el. Pavel, stânjenit, privi în jur 
să vadă dacă sunt singuri. Strada era pustie. Mecanic, o 
cuprinse de umeri și o sărută pe frunte. Ea întrebă ceva, dar 
Pavel nu-i răspunse. N-avea ce să-i spună. Dorea să ajungă cât 
mai repede în fața casei ei. Mai demult, drumul acesta de la 
colţul străzii Dragoș Vodă și până în faţa casei galbene, unde 
locuia ea, i se părea scurt, prea scurt, aproape cât un singur 
pas. De aceea pe atunci mergea încet, se oprea des și, ciudat, 


niciodată nu-i lipsea răspunsul la întrebările ei. Vorbeau mult... 
dar despre ce vorbeau în fond? De multe ori Pavel nici până 
acasă nu-și mai aducea aminte. Dar pe vremea aceea important 
era faptul că erau împreună. Şi era atât de fericit pe atunci, 
încât abia își mai încăpea în piele. Intr-o seară, tatăl său nu 
răbdă să nu-l întrebe: 

— Ce-i cu tine, Pavele, parcă ai fi câștigat la loto, radiezi ca un 
arc voltaic... Ce s-a întâmplat? 

— Peste două săptămâni plec în concediu, la mare... 

— Merge și Elena? întrebă răutăcioasă Mara. Merge?... 

Acum nu mai putea decât să zâmbească, amintindu-și de 
toate astea. 

Ajunseră în faţa casei galbene. 

— Să te aștept și mâine? 

— Mâine nu, mâine am ședință de producţie... Stau până la 
opt. 

— Atunci am să te aştept la opt... Noapte bună, Pavla... 

Pavel rămase locului până ce pașii ei se pierdură sub coridorul 
întunecat; abia atunci scoase o ţigară și porni spre casă. 

Strada Dragoș Vodă nu se deosebea cu nimic de celelalte 
străzi din cartier. Atâta doar că era mai lungă și dădea drept în 
digul Mureșului, în apropierea fabricii de zahăr, acolo unde 
sălciile scorburoase  înlocuiau gardul de scândură vopsită. 
Muncitorii care veneau dinspre Aradul Nou nu mai ocoleau 
clădirile îngrădite, ci coborau pe digul înclinat, până în 
apropierea apei, și se strecurau printre sălcii în incinta fabricii. 
Tot pe aici intrau și copiii de pe Dragoș Vodă, în zilele când se 
arunca melasa. Câte unii veneau cu vadra sau cu ligheanul, și-l 
umpleau cu zgura îmbibată cu suc negricios, pentru ca apoi, 
acasă, să-l stoarcă. Zeama dulce, greţoasă, asemănătoare cu 
mierea, era turnată în sticle mici de „Diana”, cu gât lung, legat 
cu pânză albă. Câte o uiagă de zeamă valora de la cinci la zece 
bile, un creion neînceput sau doi nasturi mari. Pavel își aduse 
aminte de toate astea și zâmbi. Acum, din iniţiativa comitetului 
sindical, melasa nu se mai arunca: era adunată în lăzi mari, 
căptușite cu tablă, și transportată cine știe unde. Nici muncitorii 
de la Aradul Nou nu se mai puteau strecura pe lângă sălcii: 
acolo fuseseră trase, până aproape de apă, sârme ghimpate. 


Casa din colţ, a lui Pollak, neterminată, cu ferestrele de 
scânduri, lovită de o bombă în timpul războiului, își căsca rana 
mare spre stradă; aici se jucau acum copiii de-a v-aţi 
ascunselea. Şi el se jucase pe vremuri aici, numai că pe atunci 
Pollak, care avea băcănia peste drum, îi gonea sau trimitea 
ucenicii să toarne apă fiartă peste ei. Fiii lui gemeni, Traian și 
Decebal, mereu spălaţi și pieptănaţi, stăteau pe treptele 
băcăniei. Câţi ani sunt de atunci? Nu îi socoti: aruncă ţigana și 
avu un sentiment ciudat, necunoscut până atunci, de 
maturitate. Cum de și-a adus aminte de ei? Zâmbi: iarna tot cu 
copiii lui Pollak se dădea cu sania pe digul Mureșului. Dacă le 
suia sania de două ori la deal. Il lăsau să coboare o dată. Intr-o 
zi își întrebase părinţii: 

— De ce băieţii lui Pollak au două sănii și eu nu am niciuna? 

Tatăl său îi dăduse o palmă. De ce l-a pălmuit atunci?... Ar 
trebui să-l întrebe odată... 

Copilăria lui Pavel Cuc n-avusese nimic deosebit față de 
copilăria celor de o seamă cu el. Şcoala nu-i plăcea decât iarna; 
iarna se făcea foc în sălile de cursuri și, o dată pe săptămână, 
sâmbăta, elevii primeau de la societatea „Femeile creștine” câte 
un pahar cu lapte pasteurizat. De obicei, tatăl lui Pavel șoma 
câte șase luni pe an. Atunci bătrânul se ducea dis-de-dimineaţă 
la colţul străzii Independenţei și aștepta să fie angajat cu ziua. 
Din când în când, iarna, se întorcea acasă cu câte un butuc sub 
braţ; asta însemna că avea și bani. Bani câștiga și Pavel. 
Dimineaţa, înainte de școală, împingea până în faţa bisericii 
catolice căruciorul unui olog, pentru ca după cursuri să-l 
împingă înapoi. Pentru munca aceasta primea câte cinci lei pe 
zi, cu care cumpăra un kilogram de pâine neagră. 

In vremea aceea locuiau în apropierea gării, într-o casă 
dărăpănată, cu zidurile înnegrite de fumul locomotivelor. Pavel a 
aflat despre moartea bunicului său tocmai când se întorcea de 
la depou, unde descărcase cărbuni. N-a plâns; se întrebase 
numai cine va dormi în patul bătrânului, el sau soră-sa, Mara, 
care era slabă de credeai că nu mai apucă primăvara. Ea 
moștenise patul și Pavel s-a dus a doua zi la lucru cu aceeași 
indiferenţă ca și până atunci. 

Când deschise portița, un zvon de voci înfundate îl făcu să se 
oprească locului. Lângă liliacul golit de frunze, cu ramuri subţiri 


ca niște degete, o zări pe Mara. Stătea cu spatele spre poartă. În 
faţa ei, Mircea Rotaru. „Adică tot se mai întâlnește cu el”. De 
câte ori îl vedea pe Mircea sau numai se gândea la el, la părul 
lui negru, vâlvoi, îl apuca ciuda. 

— Mara! 

Mara tresări. Tresări și Mircea și făcu un pas înainte. 

— Du-te în casă! mai spuse Pavel și se uită drept în ochii 
Marei. 

— Nu mă duc! 

Mircea o privi cu ochi rugători. Spuse încet, abia perceptibil: 

— Du-te, Mara. 

Rușinată, cu capul plecat, Mara porni spre ușa bucătăriei 
condusă de privirile celor doi. Mircea se apropie de poartă, dar 
Pavel îi tăie calea: 

— Să nu te mai prind aici... 

Mircea simţi că ar trebui să se repeadă la el, să-l zdrobească 
în pumni sau să-l scuipe măcar. Se stăpâni cu greu, zâmbi și 
spuse ironic: 

— Cum doriţi, tovarășe Cuc. 

Apoi îl împinse la o parte cu cotul și ieși în stradă. Porni încet 
spre Mureș, fluierând ca să pară nepăsător. 

Pavel intră în casă fără să salute. 

Tatăl său era în bucătărie, își înmuia bătăturile în lighean și 
citea ziarul. Îi plăcea nespus demult să stea așa. Îi plăcea, de 
asemenea, ca nevastă-sa să stea aplecată deasupra plitelor și el 
s-o întrebe din când în când: „Gata?”, Mara să-și facă lecţiile, iar 
cu Pavel să discute politică. De Pavel, de altfel, era tare mândru: 
îl socotea copt și om de viitor. 

— Unde ai fost până acum? 

— La U.T.M. Am avut o ședință. 

Mara stătea pe un scăunel lângă sobă, cu privirile plecate în 
pământ. Bătrânul nu termină cititul ziarului decât după cină. 
Atunci împături ceremonios foile și le puse într-un sertar. 

— Tată, zise deodată Pavel și se apropie de el. Ti-aduci 
aminte, eram încă la școală. Pe vremea când Pollak avea 
băcănia din colt, te-am întrebat odată de ce copiii lui au două 
sănii și eu nu am niciuna, iar tu mi-ai dat o palmă... 

— O palmă?... Hm... Ştii că n-a fost un răspuns marxist, făcu 
bătrânul și începu să râdă. 


Pavel nu era mulțumit nici cu acest răspuns. Acum întrebarea 
care îl rodea mai mult, îl făcu să se simtă stingher. Incă de când 
era mic își socotea părinţii mai presus de ceilalți oameni. Toate 
relele le vedea numai în vecini. Când își dăduse seama că 
părinţii lui se ceartă la fel ca și vecinii, că au griji mărunte și 
cumpără de la Pollak tot pe datorie, că și tatăl său se îmbată 
uneori și înjură, rămăsese descumpănit. Pe urmă, faptul că se 
născuse la fel ca ceilalţi copii, că ar fi putut să se nască cu un an 
mai devreme sau cu un an mai târziu, îi zdrobise toată mândria. 
„Asta să fiu eu?” se întreba și-i era ciudă că nu-și putea 
răspunde. Abia în timpul uceniciei găsise rostul: lucrurile mari 
nu se primesc, ci se fac. Dar ce ar trebui să facă? In ziua când îl 
primiseră în U.T.M. Pășise iar mândru, căutând la trecători să 
vadă dacă ei își dau seama că Pavel Cuc nu mai este Pavel Cuc 
cel de ieri. Da, trecătorii și-au dat seama de asta: îl urmăreau cu 
privirile. Călca ţanţoș, era imposibil să nu întorci capul după el... 
Dar marea bucurie și încredere în el și-o regăsise abia după ce 
terminase prima piesă ce-i fusese încredinţată. De bună seamă, 
dacă atunci ar fi avut bani, s-ar fi dus până la Pecica să audă 
bătând clopotul șlefuit de el. Mai târziu descoperise un lucru și 
mai mare: grupa mobilizată de el curățase curtea fabricii într-o 
singură după-amiază. Își dădea seama că descoperise o forță 
mai puternică decât mașina cu aburi sau chiar electricitatea. 
Acasă, în caietele furate de la Mara, calcula lucrările care s-ar 
putea face cu această nouă forță descoperită de el. Cam așa 
arătau socotelile: în Arad locuiesc 100.000 de oameni. Dacă 
fiecare ar duce numai două roabe de pământ pe zi, s-ar putea 
îndigui Mureșul în așa fel ca să fie navigabil. De două ori 
100.000 de roabe de pământ sunt 200.000 roabe de pământ. Un 
munte întreg. Tatăl său însă îi frânse elanul. li arătă că din 
100.000 de oameni, 20.000 sunt copii și alți 20.000 sunt bătrâni. 
lar din 60.000 unii lucrează după-masă, iar alţii noaptea. Apoi 
găsi și el o serie de motive care ar fi împiedicat mobilizarea 
tuturor oamenilor din Arad. De unde să procuri atâtea roabe?... 
În cele din urmă se mulţumise să-și mobilizeze grupa și se 
bucura dacă nu lipsea niciun tânăr. 

— La ce te gândești? 

— La nimic, tată, mi-e somn și se duse să se culce. 


3 

În birt nu erau decât doi oameni: unul în faţa tejghelei, celălalt 
în spatele ei. Primul, Mircea Rotaru, stătea rezemat de bordajul 
de tinichea al barului. În faţa lui, într-un pahar mare licărea un 
vin sângeriu, neîndoit cu apă. Celălalt, Wilbrecht — patronul — 
un om îndesat, cu părul tuns scurt, nemţește, număra 
nestânjenit banii. Ceasul din perete, cu cifre gotice, indica ora 
închiderii. Din când în când ușa mascată din spatele tejghelei se 
deschidea și în prag apărea nevasta cârciumarului, o femeie 
grasă, cu părul blond, oxigenat. 

— Mergem? 

Dacă totuși Wilbrecht nu închidea, asta se datora faptului că 
acceleratul de Oradea avea douăzeci de minute întârziere și 
cârciumarul, optimist incurabil, nu voia să scape clienţii care ar 
fi putut să sosească cu acest ultim tren. Altminteri, pentru 
consumațţia tânărului din faţa lui nu merita să-și piardă timpul. 
Incă de când îi călcase Mircea pragul, cu o oră în urmă, 
Wilbrecht prevăzuse cantitatea de vin pe care o va consuma: 
maximum un kilogram. Se înșelase însă: abia după o jumătate 
Mircea se uita cruciș și vorbea aiurea. Dacă totuși nu-l dăduse 
afară pe ușă, asta se datora faptului că tânărul se arăta a fi un 
client serios: tăcut și trist. De altfel Wilbrecht, în timpul său 
liber, se ocupa și cu filosofia. Se considera chiar un cunoscător 
al oamenilor, al tainelor sufletului. Acum însă era prea ocupat cu 
numărătoarea banilor, ca să-și poată studia clientul. Abia când 
acesta ridică ochii spre el, îl luă mai bine în seamă: i se păru 
cunoscut. Dar cum niciodată nu se lăsa condus de sentimente, îl 
întrebă sec: 

— Incă o juma? 

— Da. 

Cu gândul la bani, la socoteli, Wilbrecht măsură vinul cu 
dărnicie. Mircea apucă sticla de gât și se duse la masa din 
fundul încăperii, lângă o fereastră. Goli primul pahar dintr-o 
sorbitură, apoi se scutură ca și când ar fi avut friguri și-și aprinse 
o ţigară. Vinul nerărit, greoi, avea un iz amărui. Își m-ai turnă un 
pahar. „Cel puţin un pumn să-i fi dat lui Pavel”. Acum de bună 
seamă că Mara îl crede fricos, laş. Îi era ciudă. Ar trebui să 
meargă la Pavel, să-l cheme afară și să-i ardă un pumn. 
Niciodată nu dorise atât de mult să se bată ca acum. Strânse 


pumnii cu putere și-și rezemă fruntea de masă. Îi păru rău că 
nu-l cârpise atunci, imediat, pe loc. Se suci pe scaun, ridică 
fruntea și se resemnă. Toată frământarea i se păru zadarnică. 
Ca totdeauna, și acum știa, după consumarea faptului, ce ar fi 
trebuit să facă. De ce dracu* nu judecă la timp, de ce dracu' se 
pripește mereu? Parcă atunci, la București, când și-a cerut 
transferul la Arad, cum făcuse? Mai bine ar fi rămas acolo. Ar fi 
făcut mai multă carte și pe lângă toate astea ar fi fost în 
Capitală, nu aici, în acest colţ ascuns al ţării, între provinciali cu 
tradiţii, proști și mărginiţi, putrezind prin cârciumi infecte. Roti 
privirile: pereţii scorojiţi abia suportau afișele prinse cu pioneze: 
„Creditul se refuză”, „Dacă bei, mori, dacă nu bei, mori, de ce să 
nu bei?” Din tavan atârna un candelabru cu trei braţe (al 
patrulea era rupt); în juru-i roiau muștele. De altfel, tot 
inventarul acestui restaurant, „La ceferistul vesel”, era pătat de 
muște. Cu cine merita să legi o conversaţie aici sau oriunde în 
acest oraș conservator? Cu mătușa Anghelina?... Da, despre 
poker, despre toaleta doamnei Abrudan, despre rochiile de 
nylon care se poartă de doi ani la Paris, despre veștile transmise 
la radio Londra și New-York, sau despre ultimul discurs al lui 
Truman. Toate astea însă nu-l interesau. Cu cine altcineva ar fi 
putut sta de vorbă? Cu prietenele mătușii Anghelina, cu doamna 
Virginica sau cu doamna colonel? Subiectele ar fi fost aceleași. 
Își dădu seama că nu are niciun prieten căruia să-i poată spune 
păsurile lui. Își aduse aminte de Mara. Da, ea era singurul om 
din acest oraș cu care merita să-și piardă timpul. Dar nici ea nu 
l-ar fi putut înţelege întru totul. Pentru că ea, după părerea lui 
Mircea, nu era decât o fată cuminte, o copilă. Cu ea putea să 
petreacă o oră, două, să discute un film, o carte, o piesă de 
teatru. Atâta tot. „Totuși, Mara înseamnă mai mult decât un 
prieten oarecare cu care discut literatura” — își mărturisi 
Mircea, după ce-și mai turnă vin în pahar. Ea era prezentă și în 
visele pe care le făurea în gând. Numai că ea îi apărea 
totdeauna în hăinuţele ei simple, de școlăriță. Mircea ar fi vrut s- 
o vadă și pe ea îmbrăcată în mătăsuri, frivolă, să semene cu 
femeia aceea pe care o văzuse zilele trecute pe Corso. Aia era 
femeie! Ar fi făcut cinste și Capitalei. Mircea venise tocmai de la 
școală și se oprise în faţa Catedralei, să se uite la trecători. 
Atunci a apărut ea dintr-un magazin de mărunţișuri. Era înaltă; 


sub taiorul cafeniu i se întrezăreau umerii rotunzi, sânii unici, 
ieșiţi înainte, coapsele pline. Pășea mărunt, grațios. Părul blond, 
tăiat scurt, abia se vedea de sub pălăria aruncată parcă în vârful 
capului. Fata ei, deși era lunguiaţă, părea copilăroasă, naivă, 
datorită ochilor verzi, vii, și buzelor mici date cu ruj aproape 
liliachiu. Toată lumea s-a întors după ea... In clipa aceea, Mircea 
ar fi dat cinci ani din viață ca s-o poată lua de braț și să se 
plimbe de două ori cu ea pe Corso, să crape tot Aradul de ciudă. 

Wilbrecht își termină socotelile. Închise grijuliu casa de bani, 
apoi își propti coatele pe tejghea. Mircea se scotoci în buzunare 
după bani, să facă plata, dar nu găsi decât mărunţiș. Il trecu un 
fior de spaimă; pe urmă își aduse aminte că-și pusese banii în 
buzunarul paltonului. Vru să se ridice, dar nu reuși. Picioarele îi 
erau grele, ţepene, parcă bătute în cuie. „M-am îmbătat”, își 
spuse și începu să râdă. In clipa aceea ușa se deschise și în prag 
apăru o femeie înaltă, blondă, îmbrăcată într-un taior cafeniu. 
Semăna mult cu femeia pe care o văzuse pe Corso. O privi cu 
mai multă atenţie: era chiar ea! O recunoscu după zâmbetul 
nevinovat și după arcuirea sprâncenelor. 

— Nu-i nimeni? întrebă ea cu o voce plăcută, uitându-se 
împrejur. 

Wilbrecht nici nu se întoarse spre ea. Făcu un semn cu mâna, 
care putea să însemne la fel de bine „nu este” ori „du-te de aici, 
vezi-ţi de treabă”. 

Femeia, vădit supărată, ieși trântind ușa. Mircea se ridică 
greoi, luă banii din buzunarul paltonului și plăti consumația. 
Cârciumarul luă banii și în timp ce-i număra se uită eu disperare 
la ceas. 

Mircea îi încurcă număratul: 

— Vă rog, nu vă supăraţi... vreau să întreb... doamna care a 
fost adineauri, care s-a uitat înăuntru... știți, aceea blondă... 
cine este doamna? 

— O cocotă, îi răspunse supărat Wilbrecht. 

— Adică, vreţi să spuneţi că... făcu Mircea și deodată tăcu. 
Abia acum pricepu răspunsul. Ziceţi că dânsa este ceea ce aţi 
spus dumneavoastră?... Vă rog, nu vă supăraţi... Bună seara. 

leși în stradă. Beat, începu să vorbească de unul singur. 
„Toată lumea minte. Şi doamna cu părul blond, și cârciumarul, 
și Pavel”. Mai supărat în clipa aceea era totuși pe Wilbrecht. li 


spulberase o iluzie pentru care i se păruse că merită să trăiești. 
Desigur, cârciumarul a minţit! Doamna cu părul blond nu putea 
fi cocotă, era mult prea frumoasă pentru o asemenea meserie. 
Vru să se întoarcă să-i ceară socoteală lui Wilbrecht, dar acesta 
trăgea tocmai atunci oblonul de la ușă, ajutat de nevastă-sa. 
„lar m-am trezit prea târziu”. 

Începu să cânte „Ecaterino, vedea-te-aş moartă”, bucurându- 
se prostește că-și aude vocea. 

Aproape de casă se așeză pe o bancă de la marginea 
trotuarului, privind la început indiferent, apoi tot mai preocupat, 
perdeaua de firme ce se legănau deasupra intrărilor prăvăliilor: 
„Tocuri rezervoare, la Costel”, „Vin, ţuică și rachiu”, „Blănăria 
Modoș”, „Librăria la Elevul silitor”, „Ras, tuns și frezat”, „Bodega 
la Grănicerul”, „Debit de tutun”, „Mătăsuri Cioroiu”... Şi-i 
închipui pe proprietarii acestor prăvălii citindu-și numele de pe 
tinichelele vopsite în toate culorile curcubeului. Desigur, la 
vederea numelui înflorit de un nenorocit de pictor de firme, 
turbează de fericire. În colţul drept al tablelor descoperi, scrise 
cu litere mici, și numele zugravilor: „Ciupe”, „Szabo”, „Anghel și 
fiii”. Uite, uite. Fiecare om vrea să se eternizeze, să rămână în 
conștiința semenilor săi și după ce pleacă pe lumea cealaltă. 
Numele lui Ciupe sau al lui Anghel și fiii va putea fi citit și după 
moartea lor, în plin centru al orașului. În fond, mai mult sau mai 
puţin adânc, fiecare om intră în istorie. Unii rămân prin arhivele 
primăriilor, în acte și registre, alţii pe firmele atârnate deasupra 
prăvăliilor. Dar sunt unii ale căror nume nu le găsești scrise nici 
pe firme și nici în arhive, și totuși le cunoaște toată lumea. 
Pitagora, de exemplu. „Ciudat, acest om știa mai puţină 
matematică decât știu eu, mormăi Mircea. A făcut tabla 
înmulţirii, și atâta tot... Pentru asta i s-au ridicat pe vremuri 
statui, iar acum numele lui e pomenit tuturor generaţiilor care 
încep să adune unu cu unu. A rămas în istorie. De fapte un 
inventator acest Pitagora. Ceea ce vreau să fiu și eu. Deci și eu 
aș putea să rămân în istorie. Acest gând îl încălzi. Da. Cine nu 
cunoaște numele inginerului Diesel? Numai că trebuie să ai un 
nume care să fie demn să rămână. Diesel! Dacă ar fi inventat 
motorul un oarecare Popescu, oare motoarele s-ar fi numit 
„motoare Popescu”? Sau Rotaru, Mircea Rotam? Cum să faci 
carieră cu un asemenea nume? Cu asemenea nume nici în 


literatură nu se poate rezista. Nume ca Eminescu, Coșbuc, mai 
merg, dar cu ce încredere ai lua în mână un volum de poezii 
semnat de Popescu?” 

Se ridică și porni spre casă. De la o fereastră atârna o bucată 
de sârmă. Fără să vrea, își înălță privirile spre acoperiș și 
descoperi fluturând un alt capăt al sârmei. „S-a rupt o antenă, 
constată. Mâine, oamenii se vor mira de ce nu funcţionează bine 
aparatul de radio... Radioul a fost inventat de Popov... Un mume 
asemănător eu Popescu. Câţi Popovi n-or fi fost în Rusia, și 
totuși acest nume a răzbătut peste ani, ca o noţiune, înălțându- 
se deasupra lui însuși. Deci teoria cu numele cade și rămâne 
numai invenţia. Dar oare eu am să reușesc?” K 

In timp ce urcă scările, își aduse aminte de Mara. li era rușine 
că până acum a dorit s-o vadă îmbrăcată la fel ca pe femeia cu 
taiorul cafeniu și să fie frivolă ca ea. „Brrr!... Judec totul după 
îmbrăcăminte, ca o calfă de frizer...” 

Deschise ușa cu grijă, să n-o trezească pe mătușa Anghelina. 

_In cameră era aer stătut și mirosea a compot de vișine. 
„Inseamnă că mătușa nici azi n-a făcut curăţenie în cameră. Se 
dezbrăcă repede și se vâri în pat, dar nu reuși să adoarmă. 
Aprinse lampa de pe noptieră și întinse mâna după o carte. 
Nimeri “Poeziile” lui Goga. Deschise volumul la întâmplare: 


Și cum sub tâmpla mea fierbinte, 
O lume veche-mi reînvie, 

Nu câte-au fost îmi vin în minte, 
Ci câte-ar fi putut să fie. 


Zvârli cartea într-un colt și stinse lumina. 


CAPITOLUL V 
1 

Chiar necunoscătorii în ale psihologiei ar fi putut aprecia 
dispoziţia lui Oniga după numărul transporturilor de cărămizi. 
Dacă soseau mai mult decât cele șase camioane cu care se 
angajase fabrica de cărămizi din Gai, Oniga era bine dispus, 
vesel chiar. El nu se pricepea la construcţii: problemele tehnice 
le lăsa pe seama inginerului constructor Silviu Beniamin. In 
schimb știa un lucru: dacă nu întârzie materialele, zidurile se 
înaltă și șantierul merge ca pe roate. lar dacă lipsesc 
materialele, n-ai dreptul să-i critici nici pe ingineri, nici pe zidari: 
nu ei sunt de vină că lucrurile nu merg cum trebuie. Atunci se 
așeza la telefon și vorbea ore întregi cu Otrok — directorul 
fabricii de cărămizi din Gai — cu președintele Sfatului Popular, 
cu șeful gării, cu magazionerii de la gara-depozit sau cu agenţia 
Sovromtransportului din localitate. Dacă nu rezolva nimic prin 
telefon — și asta se întâmpla destul de des — se urca pe 
bicicleta curierului și cutreiera orașul în lung și-n lat. Ori de câte 
ori îl vedeau cei de la raioanele de partid, dădeau din mâini în 
semn că „Oniga e iar aici”, și se sileau să-i rezolve 
nemulțumirile numai ca să nu-l audă din nou vorbind despre 
„importanta construcţiilor de la „Victoria”. 

— Vrei să ne lămurești, tovarășe Oniga? 

— Da. Tovarășe secretar de raion. E drept că fabrica nu va fi 
în raionul tău, dar ce importanţă are acest lucru? Vei fi mândru 
că ai contribuit și tu la ridicarea fabricii de strunguri. Fii bun, te 
rog, și vorbește cu Otrok sau cu organizaţia de bază de la 
fabrica de cărămizi, până nu mă duc eu la ei și le fac un tărăboi 
de-o să se ducă pomina... 

La fel de agitat era Oniga și pe șantier. Urca schelele, întreba 
zidarii dacă au mortar, dulgherii dacă au bârne și dacă sunt 
bune. În birourile tehnicienilor privea cu evlavie liniile trasate cu 
tuș de pe planșele de desen; urmărea calculele făcute cu rigla și 
se interesa la ingineri dacă s-a terminat cutare sau cutare lucru: 

— Cu traversele aţi întârziat, tovarăși. Cimentul stă degeaba 
în gară și voi nici n-aţi desenat încă pilonii. Da-ţi-i zor, tovarăși! 

Numai de inginerul-șef, Beniamin, nu era mulţumit Oniga. 
Acesta, ori de câte ori se întâlnea cu Oniga, plescăia din buze și 
arăta cu degetul spre cer: 


— Uitaţi-vă, tovarășe Oniga. Mâine iar plouă. O să întârziem. 

Oniga înjura dumnezeii, și în gândul său, și pe Bieniamin. 

Beniamin venea pe șantier parcă plictisit, dădea o raită în jurul 
zidurilor, apoi intra în birouri, arunca câte o privire pe planșete 
și plescăia din buze. Atât. De multe ori lui Oniga îi venea să-l ia 
la o parte și să vorbească cu el, dar se temea că n-o să se poată 
stăpâni la timp și o să-i spună cine știe ce drăcovenii. Farcaș îi 
atrăsese atenţia că inginerul e tehnician bun deși are 
„Dâzdăcurile” lui, și de aceea trebuie menajat. În gând, însă, nu 
era nevoie de menajamente, așa că Oniga îl înjura în gând 
pentru fiecare greșeală pentru fiecare întârziere. lar în ședințele 
de producţie îi cerea socoteală pe un ton atât de politicos, încât 
el singur se minuna de o asemenea delicateţă. 

— Nu credeţi, tovarășe inginer Beniamin, că ar fi trebuit să 
faceţi șopron pentru sacii de ciment?... 

— Da, da, răspundea somnoros inginerul. Dar vedeţi, asta nu 
e treaba mea... 

Oniga căuta pe acela a cărui treabă era, și-l beștelea de-i 
ieșeau fulgii: 

— Măi tovarășe, e bunul poporului. Dumnezeii mă-sii de 
ciment! Trebuie să umbli cu el ca și cu o fată mare!... Dumneata 
ești însurat? 

— Nu. 

— Foarte prost, tovarășe... De-aia nu știi umbla cu cimentul. 
Cimentul e ca și o nevastă tânără. Cum n-ai grijă de ea, cum te 
înșală. Cimentul la fel: se întărește de parcă ar fi piatră, nu făină 
mătăsoasă. Ai înţeles? Dacă până mâine nu pui sacii sub șopron, 
apoi... Că e vorba de avutul poporului, e vorba de fabrica de 
strunguri! Ai înţeles?... Ştii câţi bani a costat cimentul ăsta? 

Și se scotocea în buzunare după un carneţel unde avea 
trecută valoarea tuturor materialelor sosite pe șantier. 

La început, Ardeleanu, care-l urmărea pas cu pas, se distra pe 
socoteala lui. Pe urmă, însă, începu să-l preţuiască pentru 
spiritul său gospodăresc. „De unde are timp acest om să se 
ocupe de toate mărunţișurile”? lar faptul că Oniga calcula totul 
în bani, îi aducea aminte de vechile ședințe de consiliu de 
administraţie de la fabrica de vagoane: și acolo se traducea 
totul în bani. Mai ales Sternberg, contabilul-șef, care ţinea 
rapoartele de sfârșit de an, avea un talent deosebit de a calcula 


în cifre. Muncitorii, zilele de muncă, câștigul, cursul francului 
elvețian, renta, dobânzile, pe care le plăteau diferite bănci din 
Berna, Paris sau Londra, erau enunțate în cifre, sec și totuși cu o 
nuanţă de evlavie. Dar cifrele lui Sternberg erau sume pipăibile, 
câștiguri concrete, ale directorilor, pe când banii economisiţi sau 
valorile stabilite de Oniga nu erau banii cuiva anume: nu erau ai 
nimănui. „Sau ai tuturora”, cum îi răspunsese odată Oniga. De 
atunci presimţirea că o să se înţeleagă bine cu Oniga se întărea 
în fiecare zi. 

Oniga n-avea timp pentru astfel de frământări filosofice: el era 
preocupat de ciment, de scânduri, de oameni, de statele de 
salarii, care — spre necazul lui și al muncitorilor — întârziau 
regulat cu câte două-trei zile. În ciuda tuturor acestor 
preocupări, Oniga se simţea singur, în special când trebuia să se 
ducă acasă, când își aducea aminte de pictor, de camera 
murdară, de dezordine, de frig. Atunci i se făcea lehamite de 
toate. 

S-a întâmplat ca într-o seară Farcaș să aibă urgent nevoie de 
Oniga. Se repezi cu mașina la șantier, îl căută peste tot — și 
când văzu că nu dă de el, ceru de la comitetul de partid adresa 
lui de acasă. Se căţără pe scările putrede și în fundul coridorului 
întunecat fu întâmpinat de pictor. Acesta îl întrebă dacă n-a 
adus vreo scrisoare pentru Oniga. Din două replici, Farcaș 
constată că are de-a face cu un nebun, așa că plecă fără niciun 
rezultat. A doua zi seara îl chemă pe Oniga la regională: 

— Măi Oniga, unde ai fost tu ieri noapte? 

— Pe șantier. 

— Te-am căutat peste tot și nu te-am găsit... 

— Eram într-un dormitor. 

— De ce nu dormi acasă? 

— Păi, cum să-ți spun — încercă să zâmbească, Oniga. Apoi își 
încreţi fruntea: Eu nu prea stau bine... 

Deși știa că dacă au început să-l scarmene pentru locuinţă îl 
vor face să-și piardă o sumedenie de zile pentru rezolvarea 
acestei probleme, în sinea lui era totuși mulțumit. „Uite, uite, 
cum se îngrijesc de oameni!” 

— Nu că nu stai bine, îi întrerupse Farcaș șirul gândurilor. Ci 
dimpotrivă: stai mizerabil. Am vorbit cu vecinul tău. 

— E un smintit. 


— Nici tu nu ești mai breaz. Diferenţa e că el se dă de gol, pe 
când tu te ascunzi în mizeria aceea de locuinţă. 

— De-ai fi văzut-o pe dinăuntru! exclamă Oniga, dar îndată îi 
păru rău, mai ales că Farcaș nu zâmbea la sforțările lui de a 
împinge discuţia pe un făgaș hazliu. Adevărul e — adăugă — că 
stau prost. 

În clipa aceea sună telefonul. Farcaș ridică receptorul. Oniga îi 
urmărea mișcările cu oarecare invidie. „Farcaș are dreptate”, 
constată în sinea lui. Acum îi părea bine că Farcaș l-a chemat 
să-l scuture. Privi din nou spre Farcaș și-i văzu profilul proiectat 
pe perete. Tresări: avu impresia că un moment mai vechi din 
viaţa lui se repetă. Momentul când îl cunoscuse pe Farcaș. La 
Brașov, la I.A.R., în magazia de proiectile. 

Oniga lucra pe atunci la secţia mecanică ușoară, își pregătea 
de vreo două luni intrarea în magazia de proiectile. Era un lucru 
greu de realizat. Muncitorii care lucrau acolo erau controlați și 
supravegheați zilnic de comandamentul militar al uzinei. Totuși 
pătrunse într-o noapte în magazie chiar sub supravegherea 
legăturii lui superioare, un soldat din corpul de gardă. Știa ce 
avea de făcut: să strice ghiventurile focusurilor pentru a 
împiedica încărcarea cu exploziv a obuzelor. Lucra de vreo trei 
sferturi de oră, când dintr-un colţ al magaziei se auzi un zgomot 
ciudat. Oniga se aruncă la pământ și-și ţinu răsuflarea. 
Zgomotul se repetă, apoi văzu proiectat pe perete un cap 
imens. Urmărindu-i mișcările, își dădu seama că cel de care se 
speriase strivea și el ghiventurile focusurilor. Era Farcaș. 
Niciunul din ei nu făcu vreun gest de apropiere. Işi văzură mai 
departe de treabă. Fiecare minut era preţios. Două săptămâni 
după aceea s-au întâlnit în beciul siguranţei laolaltă cu alți zece 
muncitori bănuiţi de sabotaj. Nici aici nu s-au salutat. Primul la 
anchetă a intrat Farcaș. „Va ști să tacă?” s-a întrebat atunci 
Oniga. Farcaș s-a întors de la anchetă pe targă. Tăcuse. Oniga 
se apropie de el să-i șteargă sângele de pe faţă, dar Farcaș 
tocmai atunci își revenise și-l goni cu privirile. Nu l-a mai văzut 
după aceea decât după eliberare. Farcaș a fost un timp 
instructor la sat, pe urmă, în campania electorală din '46, s-a 
evidenţiat, iar după verificări a fost ales în biroul regional. Până 
atunci singura lor activitate comună fusese cea de la Brașov. E 
drept, în ultima vreme se împrieteniseră, dar niciodată nu aveau 


timp să discute despre trecutul lor. Desigur, amândoi își vor 
spune poveștile și amintirile după ce lucrurile vor merge ca pe 
roate. Dar lucrurile deocamdată nu mergeau ca pe roate și 
uneori chiar erau foarte departe de a merge așa. 

Farcaș tocmai termina convorbirea telefonică. Se întoarse spre 
Oniga și-l întrebă, fără nicio introducere: 

— Măi Oniga, tu ce viaţă de familie duci? 

Oniga începu să râdă, apoi când văzu faţa serioasă a lui 
Farcaș, răspunse oarecum surprins: 

— Nicio viaţă de familie, tovarășe Farcaș. Trăiesc de unul 
singur... 

— De ce nu te însori? 

Oniga nu știa dacă ar trebui să zâmbească ori nu. Plecă capul 
în pământ și se simţi caraghios. 

— Să nu mai vorbim de asta, tovarășe Farcaș. Doar nu-s copil, 
știu să-mi aranjez viaţa așa cum trebuie. 

Farcaș se rezemă în coate: 

— Nu-i așa, tovarășe Oniga. 

— Vrei să știi cu cine trăiesc? 

— Asta nu mă interesează... Mă’ interesează că trăieşti de 
unul singur, și, după părerea mea, prost. Ar trebui să te însori. 

— Parcă eu îs de însurătoare. 

— Da, ești de însurătoare. 

Fără să vrea, Oniga se scărpină la ceafă: asta însemna că-i 
dădea dreptate lui Farcaș. 

Plecă de la regională foarte tulburat, și acasă, după ce făcu 
curăţenie, îl scoase și pe pictor din odaie, să rămână singur cu 
gândurile lui. Erau atât de multe, încât se încurcă în ele. 

Nu trecu nicio săptămână și Farcaș îl căută din nou. De astă 
dată pe șantier. Venise cu niște treburi, dar Oniga știa că venise 
și pentru el. De aceea deschise primul vorba despre situaţia lui. 

— Mă mut în curând. 

— Cu asta n-ai rezolvat încă nimic. Am vorbit și cu nevastă- 
mea. E femeie foarte deşteaptă. Şi ea e de părere că ar fi bine 
să te însori. 

— Asta-i sarcină de partid?! 

Farcaș râse: . 

— Nu e sarcină, dar sfat este. Inchipuie-ţi, dacă o să fii 
totdeauna atât de ocupat, n-o să putem discuta niciodată 


despre soldatul de la Brașov, știi, legătura noastră superioară, 
acela care ne-a deschis drumul spre magazia de proiectile. A 
murit la Caransebeș. Ar fi păcat ca fiii noștri să nu afle nimic 
despre el, să nu-i cinstească memoria. Dar eu vorbesc în vânt. 
Tu nu ai copii, Oniga. N-ai cui să vorbești de el. 

Oniga nu știu ce să răspundă; plecă privirile, apoi, invocând o 
treabă inexistentă, care nu mai suferea nicio clipă de întârziere, 
se depărtă. Voia să uite această convorbire, încerca să nu se 
gândească la cele discutate cu Farcaș, dar cuvintele primului- 
secretar îi stăruiră încă multă vreme în urechi. „Să mă însor? 
Dar cine m-ar lua?” | se păru atât de caraghioasă propunerea lui 
Farcaș, încât uită că e vorba de el însuși și începu să râdă de 
unul singur. Intră, fără nicio pricină, în atelierul de lăcătușerie și 
se pomeni faţă în faţă cu maistrul Crijan. Acesta îi ceru să 
intervină energic pe lângă inginerul Ardeleanu, pentru 
urgentarea terminării paturilor de montare. În timpul discuţiei, 
Oniga îl întrerupse brusc: 

— Măi Crijane, tu ești însurat? 

— Da. 

— De când? 

— De vreo zece ani. 

— Spune, și e bine? 

— Ce să fie bine? 

— Păi, însurătoarea... 

— Cred că și tu ai bolunzit, Oniga — dădu Crijan dispreţuitor 
din mâini și plecă să-l caute 'singur pe Ardeleanu. 

Ar fi fost nesincer din partea lui Oniga să spună că nu s-a 
gândit niciodată la însurătoare. E drept, de la o vreme căuta să 
ocolească orice discuţie în legătură cu această problemă. 
Realitatea era că în faţa femeilor Oniga avea încă din tinereţe 
un complex stupid de inferioritate, pe care nu încercase 
niciodată să și-l învingă sau să și-l explice măcar. Prima oară 
când voise să se însoare, prin '34, după ce terminase stagiul 
militar, acest complex luase proporţii datorită subiectelor de 
discuţie care-i plăceau lui: salariu, grevă, șomaj... Logodnica, 
fata unui cizmar, o ființă corpolentă, senzuală, îl socotise 
neîndemânatic și lipsit de bărbăţie. Puțin timp după aceea, 
Oniga fusese arestat, iar ea se resemnase, măritându-se cu un 
măcelar. Alte prilejuri de a se însura nu i se mai iviseră, mai ales 


că Oniga nici nu le căutase. De atunci, în tovărășia femeilor, 
Oniga nu se prea simţea acasă: și în afara activităţii lui, ia 
problemelor de care se ciocnea zilnic, nu găsea niciun subiect 
demn de a fi dezbătut cu ele. 

Faţă de oamenii care se logodeau și se însurau, nutrea un 
profund sentiment de admiraţie amestecată cu o ușoară umbră 
de invidie. Nicicum nu-și putea închipui despre ce poate discuta 
o tânără pereche stând la cinematograf sau pe băncile 
parcurilor. După părerea lui, discuţia la cinematograf nu putea 
să nu stânjenească buna desfășurare a vizionării filmului, iar în 
ceea ce privește șușotelile prin parcuri... Nu, hotărât, aceste 
lucruri îl depășeau! 

După 23 August, imediat după eliberare, Oniga se mutase 
într-o casă în apropierea fabricii de vagoane. Proprietara, o 
femeie grasă, cu părul blond, oxigenat, văduva unui negustor, îi 
fixase o chirie destul de mare, în care intra și costul întreţinerii 
apartamentului. Intr-o zi, când Oniga se duse acasă mai 
devreme decât de obicei, o găsi tocmai schimbându-i albiturile 
de pe pat. Și faptul că femeia era cam sumar îmbrăcată, și 
faptul că lucra cu atâta încetineală, stăruind, cochetă, să scoată 
de la el o vorbă de mulţumire, îl făcură pe Oniga s-o privească 
lacom, cu ochi scânteietori. Văduva, cu un zâmbet ascuns în 
colţul gurii, dar plin de înţelesuri, îi înfrunta privirile; apoi, foarte 
darnică, pregăti cina pentru amândoi, iar după ce mâncară, deși 
Oniga nu stărui cu niciun cuvânt, se dezbrăcă cu mișcări firești 
și se vâri prima sub plapomă, să încălzească patul. 

Dimineaţa, văduva, fără nicio altă introducere, îi ceru lui 
Oniga s-o ia în căsătorie: 

— N-o s-o duci mai prost, ai să vezi. Mai am o casă în afară de 
asta, pe numele lui tata. Şi mai am și o vie la Miniş. 

Încă în seara aceea, Oniga o anunţă că se mută. Ea îi calculă 
chiria — și Oniga, pentru a achita în acea zi, fu nevoit să-și 
vândă un costum de haine. Niciodată nu-i păru rău că a rupt 
legătura cu ea. Dimpotrivă, după ce se mutase, se simţise atât 
de ușurat, ca pe vremuri, în copilărie, prin clasa a doua primară, 
după prima împărtășanie. 


2 

Isaia Ardeleanu se convinse curând că nu numai inginerii 
mecanici au greutăţi, ci și cei de la construcţie. El ar fi vrut ca 
hala să fie înălţată în câteva săptămâni, ca să se poată apuca 
de treabă în adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă mirosul 
mortarului și al zidurilor proaspete îl ameţise în primele zile, 
acum el nu mai avea niciun efect asupra lui. Nu putea înţelege 
de ce oameni care au o oarecare capacitate se apucă de zidărit 
în loc să se închidă între pereţii mari ai halelor, să topească, să 
îndoiască fierul, să fie creatori dând viaţă ţărânei ea însuși 
Dumnezeu. Căci ce altceva e oţelul, dacă nu tot ţărână! Doar 
minereul din pământ se scoate. Ar fi vrut să audă huruitul 
mașinilor, să inhaleze mirosul fierului încins, să audă zumzăitul 
înfundat al roţilor dinţate. Acasă stătea uneori ore întregi cu 
capul rezemat în palme, afurisind clipa când și-a ars planurile 
mașinilor create de el. Ca să nu se mai gândească la toate 
astea, se încadrase cu toate puterile lui în munca la construcţii. 
Prea mult ajutor nu putea da, dar — și Oniga i-a întărit această 
convingere — putea fi de folos la urmărirea lucrărilor. De aceea 
nu era zi de la Dumnezeu să nu-l caute pe Beniamin și să nu-l 
controleze îndeaproape, până ce, în cele din urmă, acesta i-a 
spus verde în faţă: 

— Aţi fost pus să mă spionaţi? 

Ardeleanu era destul de calm ca să nu riposteze pripit. A 
zâmbit, deși îi venea să-i dea inginerului în cap cu o planșetă de 
desen. De îndată ce l-a întâlnit pe Oniga, a cerut să i se 
găsească o altă sarcină. 

— Cum asta, o altă sarcină, tovarășe Ardeleanu? Dar 
dumneata răspunzi pentru toată fabrica de strunguri! 

Ardeleanu a mormăit ceva de neînțeles, Oniga a zâmbit și în 
cele din urmă au căzut de acord ca Ardeleanu să se intereseze 
îndeaproape de pregătirea cadrelor de montatori și de muncile 
preliminare ale comasării. Ardeleanu și-ia frecat palmele: 

— Na, în sfârșit, am să fac și eu ceva! 

Pe urmă i-a mai scăzut elanul, astfel că Ardeleanu se simţea 
iar obosit, venea pe șantier că trebuia să vină și-l măcina o 
plictiseală vecină cu scârba. Işi amintea cu nostalgie de vechile 
timpuri bune când un inginer creator nu era pus să facă muncă 
de hamal, de organizare, și în special nu era nevoit să-și piardă 


vremea la ședințe. Ce importanţă are pentru un constructor 
dacă Marx a avut o anumită părere despre profit și capital, și alţi 
filosofi alte păreri? Le ce-i servea unui inginer mecanic faptul că 
Engels a susținut și a dezvoltat teoriile materialist-dialectice ale 
lui Marx sau că Lenin le-a adâncit și mai mult și a găsit 
posibilitatea de a le aplica pe a șasea parte a globului? Chiar 
dacă cunoști aceste legi ale dezvoltării, mașinile tot nu se fac de 
la sine, iar rădăcina pătrată nu se extrage singură sau cu 
ajutorul dialecticii. Într-o zi, stând pe terasa Cazinoului Central, 
împărtăși această părere unui bun prieten al său, un medic 
chirurg: 

— Ai dreptate, îi răspunse doctorul. La ce-mi folosește „Un pas 
înainte, doi pași înapoi” la operaţiile de apendicită? Ştii cu ce 
mă îndeletnicesc eu? Completez formulare! în general, încheie 
medicul, fac muncă de organizare, de statistician. 

„Deci, își spuse Ardeleanu, nu sunt un caz izolat. S-a greșit 
undeva”, constată și nu se putu reţine să nu-i împărtășească și 
lui Oniga această concluzie. Ca Oniga să-l nu-l socotească totuși 
rău intenţionat sau om cu atitudine dușmănoasă, îi povesti cazul 
medicului. 

— Uite, tovarășe Oniga. Eu am un bun prieten. Il cunosc din 
copilărie. E cinstit, e harnic, are spirit de iniţiativă, nu e un 
element dușmănos. E un bun specialist în materia lui. 

— Vreţi să-i găsim un loc pe șantier? La ce se pricepe? 

— Nu e vorba de angajarea lui, se supără Ardeleanu. Nu vreau 
să obţin nicio favoare pentru el. Ceea ce vreau să-ţi spun e, cum 
ai obiceiul să spui dumneata, o chestie de principiu. De 
principiu. 

— Cu mare plăcere, tovarășe inginer. Deși aș fi avut treabă la 
zidari, vă ascult. Problemele de principiu m-au interesat 
totdeauna! 

— Știu, de aceea m-am și adresat dumitale. Sunt nelămurit. 
Prietenul meu e medic. Chirurg. Face câte patru sau cinci 
operaţii pe zi. Mă rog, asta n-are importanţă. La ce îi folosesc lui 
„Tezele din Aprilie”, ca să spun un titlu la întâmplare... De ce e 
nevoie ca el să se ocupe de munca organizatorică în loc să fie 
lăsat să facă operaţii? Mi-a spus că trebuie să se ducă din casă 
în casă, și în zilele de lucru, și în zilele de sărbătoare, și să roage 
oamenii să se spele și să-și stârpească insectele. N-ar putea să 


se ducă altcineva și doctorul să fie lăsat în pace? Și în loc de 
materialism istoric să înveţe noile metode de operaţii!... 

Oniga tăcu o bucată de timp. Ardeleanu era convins că nu are 
ce spune. Se ridică în picioare: 

— Dacă nu poţi să-mi răspunzi imediat, nu e nevoie. 
Gândește-te la aceste lucruri și... 

— Nu, nu, făcu Oniga. Vă pot răspunde chiar acum. Poate nu 
exact cu termeni știinţifici, dar cred că tot o să ne înţelegem. 
Tăcu o clipă, apoi continuă: Dumneavoastră aţi ridicat mai multe 
probleme. Să le luăm pe rând. Voi începe cu ultima, ca să fie 
mai clară prima. Medicina nouă, aplicată la noi în ţară, se 
bazează pe o experienţă de treizeci de ani. 

— Cealaltă, pe două mii de ani, interveni Ardeleanu râzând. 

— Da. Cealaltă pe două sau mai multe mii de ani. A noastră pe 
tot atâta și pe încă treizeci. Să vă explic importanţa acestor 
treizeci de ani din urmă. Sute sau mii de ani s-a luminat cu 
lumânări, apoi cu lampă de petrol. Şi dintr-odată, cineva a 
descoperit curentul electric. Practica luminatului cu curent e 
mult mai scurtă ca durată decât practica folosirii lumânării. 
Totuși ar fi stupid să încerc să vă dovedesc că această practică 
de scurtă durată a luminatului cu curent electric e mai bogată și 
e mai folositoare decât practica de mii de ani a luminatului eu 
lumânarea. Asta în legătură cu cele două experienţe. Dar să 
revenim la medicina nouă. După câte știu eu, aceasta se 
bazează în primul rând pe prevenţie. Desigur, asta nu înseamnă 
că noi nu ne străduim să vindecăm mai bine și mai repede! 
Când undeva se ivește o nouă boală, nu peste mult se 
inventează noul medicament. Astea sunt cerinţele sociale, 
mânate de dialectică. De aceea trebuie învăţate materialele de 
partid, ca să știm care vor fi cerinţele sociale în viitorul apropiat 
sau în cel îndepărtat. 

— Bine, — întrebă de astă dată mult mai nehotărât Ardeleanu, 
— în „Tezele din Aprilie” stă scris ce fel de medicamente trebuie 
inventate sau ce fel de boli vor apărea? 

— Desigur că mi-aţi pus în glumă această întrebare, făcu 
Oniga. M-aș simţi prost dacă inginerul Ardeleanu n-ar fi glumit. 
De aceea eu voi răspunde tot cu o glumă: În nicio carte de 
matematică nu veţi găsi cum se inventează un strung. Și totuși, 
fără cărţile de matematică, un inventator nu poate deveni 


inventator. Dar să trecem la motivul pentru care doctorii trebuie 
să meargă pe teren. 

— Asta e clar, vru inginerul să încheie discuţia. Oamenii 
trebuie lămuriţi să se spele. 

— Da, dar eu vreau să vorbim și despre chestiunile în care 
dumneavoastră aveţi perfectă dreptate. La noi unii oameni 
citesc încă superficial sau învaţă papagalicește. Un activist 
oarecare a citit undeva că în Uniunea Sovietică doctorii merg pe 
teren să lămurească oamenii, adică să preîntâmpine bolile. Ce 
face? Dă ordin ca toţi doctorii să se ducă pe teren să 
lămurească oamenii. Aici e greșeala. Cel puţin așa cred eu. Dacă 
am avea statistici complete despre toate bolile, am ști care ne 
ard cel mai rău — și de aceea e nevoie de statistici. Pelagra, 
moartea infantilă sau dracu’ știe care boală. Şi am duce lupta în 
acea direcţie. Ce ar fi de făcut, și în ce fel, asta medicii ar trebui 
s-o știe. După mine, dacă ar avea nivel politic, ar face faţă cu 
cinste. De aceea trebuie să înveţe, și desigur până vom 
îmbogăţi practica asta nouă, care nu întotdeauna se potrivește 
mânușă la noi în țară, vor fi greutăţi, vor fi nemulțumiri. De câte 
ori nu sunt eu nemulţumit... Mamă, doamne!... In orice caz, eu 
sunt pentru trimeterea doctorilor pe teren. 

Se auziră bătăi în ușă: un zidar venise să-l cheme pe Oniga la 
construcţiile de la hală, unde, după spusele zidarului, se 
aduseseră cărămizi de calitate inferioară. 

— Vedeţi, se întoarse Oniga spre Ardeleanu. Dacă acești zidari 
ar lucra numai muncă de zidărie și nu s-ar preocupa de muncile 
de organizare, peste doi-trei ani ar trebui să oprim în loc 
construcţia strungarilor din cauza unor ziduri proaste... Tu, se 
întoarse spre zidar, urmezi vreo școală de partid? 

— Da, făcu mirat zidarul. (L-o fi pârât cineva că a cam rămas 
în urmă la Istoria Partidului?) Ştiţi, tovarășe Oniga, eu am fost 
cam bolnav săptămâna trecută și de aceea... 

Rămas singur, Ardeleanu măsură de câteva ori încăperea în 
lung și în lat. „Cine dracu' m-a pus să mă bag în probleme 
medicale? Cu alte cuvinte, marxismul ăsta e un fel de cheie 
franceză pentru toate șuruburile”. Totuși, un lucru nu i se 
lămurise. Oniga nu amintise nimic despre specialiști, despre 
medicii care trebuie să aprofundeze științele medicale. Dar cine 
dracu' să mai înveţe dacă toată lumea umblă pe teren? Aici, 


simţea el, e o contradicţie. Noi nu prea avem și nu prea creștem 
specialiști. Seara, când se văzu cu Oniga, îi spuse ca în treacăt: 

— Totuși, cei cu experiență medicală mai veche au specialiști 
mai mulţi și mai buni. De ce oare? 

— Nu știu, ridică din umeri Oniga. Nu știu dacă au specialiști 
mai buni. Dar sa presupunem că așa este. Vom avea și noi. Asta 
e sigur. Noi ne dezvoltăm mult mai rapid decât ei. Deci, noi, din 
punct de vedere social, avem trebuință de mai mulţi specialiști. 
Asta înseamnă că se vor crea mai multe posibilităţi de a crește 
specialiști. Momentan — și ăsta e lucrul cel mai important, 
tovarășe Ardeleanu — trebuie să avem oamenii care ne pot 
ajuta cel mai mult. Închipuiţi-vă că într-un sat trăiește un savant 
care știe să vindece reumatismul vascular. Poate că trăiește 
acolo și un asemenea bolnav și savantul îl va vindeca. Dar tot în 
același sat mor zeci de oameni de pelagră, de tuberculoză sau 
de tifos. În asemenea cazuri, un agent sanitar e mai valoros. 
Desigur, în niciun caz nu trebuie generalizat. Avem nevoie de 
agenţi sanitari, de doctori, de savanţi și de cât mai mulţi care să 
vindece pelagra, și tuberculoza, și reumatismul vascular și — 
credeţi-mă că sunt foarte sincer când o spun — până chiar și 
bătăturile. 

Ardeleanu mormăi ceva în loc de salut, apoi plecă. Oniga privi 
lung în urma lui, până când un muncitor se apropie și-l întrebă: 

— S-a întâmplat ceva cu tovarășul Ardeleanu? 

— Da, îi răspunse Oniga, fără să se întoarcă spre el. Se 
frământă. Vezi tu, — și întinse mâna în urma lui Ardeleanu, — 
omul acesta va face primele strunguri românești. N-ar fi rău ca 
ori de câte ori va trece pe lângă construcții să-l salutaţi de două 
ori. Se frământă! înseamnă că strungurile vor ieși bune! 

Poate s-ar m-ai fi gândit mult la Ardeleanu dacă nu i-ar fi 
năvălit în minte propriile-i griji: hotărâse să se însoare. Gândul 
acesta îl urmărea ca o umbră: și la lucru, și acasă. 

„În fond, cu cine aş putea să mă însor?” se întrebase într-o 
seară și căutase să-și amintească toate femeile pe care le 
cunoștea. Fiecăreia îi găsea câte un cusur. Una era prea tânără, 
alta era măritată sau nu era destul de serioasă. In cele din 
urmă, un nume rezistase tuturor obiecţiilor lui: era vorba de 
Maria Luncan, secretara Sfatului Popular. li făcea plăcere să se 
gândească la ea. O cunoștea de vreo patru ani, încă de la 


Apărarea Patriotică, unde fusese responsabila cantinei. Pe urmă, 
munca îi despărțise și nu o văzuse un an de zile. Intre timp, ea 
plecase la București, la o școală specială, pe urmă fusese 
trimisă într-un raion sătesc, ca activistă a U.F.D.R.-ului. Abia 
acum își dădea seama Oniga că în apropierea ei se simţise 
întotdeauna bine. 

Intr-o zi se dusese la Sfatul Popular să vadă ce se întâmplă cu 
camioanele promise pentru șantier. Căutase s-o întâlnească pe 
secretara comitetului, și felul cum ea îi rezolvase problema îi 
plăcuse. O invitase să vadă construcţiile. Ea îi promisese că va 
veni. In ziua stabilită, Oniga era tuns proaspăt și cu ghetele 
făcute. Nimeni nu observă această schimbare, în afară de Maria 
Luncan. 

— Parcă te-ai gătit, Mitre... 

Oniga roși. 

În ziua aceea îi arătase Mariei toate realizările șantierului. lar 
după ce se despărțiseră, se gândise multă vreme la ea. 

Își auzi numele strigat. Tresări. Cineva îl chemă la cantină: 

— S-au furat doi saci de făină, tovarășe Oniga. 

— Cine i-a furat? 

Omul din faţa lui zâmbi ridicând din umeri a „nu știu, de unde 
să știu”, și Oniga abia se putu stăpâni să nu-l cârpească. 

— Cum de s-au furat? 

— Cineva a desfăcut scândurile de la magazie și a cărat sacii. 
O să vă spună responsabilul cantinei. 

Oniga alergă la cantină. Responsabilul, un fost bucătar de la 
vagoanele-restaurant C.F.R. Stătea în faţa scândurilor rupte și 
plângea deznădăjduit. Oniga abia putu să-l liniștească. 

Peste două săptămâni descoperiră că bucătarul, cu ajutorul 
șoferului, nu numai că furase făina, dar vânduse și un butoi cu 
ulei. L-au prins într-un sat din apropierea orașului. Pe urmă 
descoperiră că, din lipsă de lemne, în barăci se încălzește cu 
scânduri. Un om muri de tifos și lucrările au trebuit să fie oprite 
două zile pentru dezinfectare. Prins în atâtea treburi, Oniga uită 
de Maria Luncan. O întâlni din nou peste vreo zece zile, la o 
adunare festivă. Rămase tot timpul lângă ea, fără să scoată un 
cuvânt. După adunare o petrecu acasă. Pe drum nu-i vorbi decât 
de construcții. 


— Zidurile centrale nu trebuie tencuite acum. Asta o s-o facem 
la primăvară. Principalul e să ridicăm acoperișul, să nu ne plouă. 

— Principalul e să te mai gândești și la tine. Te-ai uitat în 
oglindă să vezi cum arăţi? 

— Nu, nu m-am uitat... 

— Se cunoaște. Altminteri te-ai fi ras și ţi-ai fi luat o cămașă 
curată... Eu, să fiu în locul lui Farcaș, nu m-aș mândri cu 
asemenea activiști! 

Oniga se simţi prost. Își trase capul între umeri ca să nu i se 
vadă gulerul cămășii. Ajunseră în fața casei unde locuia Maria 
Luncan. Degeaba insistă Oniga că nu poate intra, fiind ocupat, 
că la șantier îl așteaptă inginerul Ardeleanu — ea îl prinse de 
mânecă și-l târî înăuntru. 

Cinară împreună. Apoi el începu din nou să-i vorbească despre 
construcţii. Maria Luncan îl ascultă o vreme, pe urmă, plictisită, 
căscă. 

— lartă-mă, Maria, cred că ești obosită și eu te plictisesc cu 
lucruri care nu te interesează... 

În stradă îi veni să-și dea cu pumnii în cap. Pe urmă intră în 
primul birt și bău, unul după altul, patru șpriţuri. 


CAPITOLUL VI 
1 

In ziua aceea, Bartha păși nu fără emoție pragul fabricii: o luă 
de-a dreptul spre clădirea direcţiei. Trecuse mai bine de o lună 
de când tot încerca să stea de vorbă mai pe îndelete cu Barbu. 
Dar acesta, de parcă ar fi fost un făcut, era acum mai prins în 
treburi ca niciodată. Bartha nu se descurajă. Vizitase în acest 
timp de câteva ori construcţiile fabricii noi și tot mai mult îi 
stăruia în minte promisiunea lui Oniga. E drept însă că îi venea 
greu să se despartă de vagoane. Aici i se legase de inimă 
fiecare rond de flori din curtea fabricii, fiecare zi, până și 
lucrurile mici, ca de pildă arcul rupt, agăţat de nu mai știe când 
deasupra ușii de la călătorie. 

Intră în clădirea direcţiei. Salută ceremonios pe fiecare 
funcţionar și se îndreptă spre ușa lui Barbu. Fie ce-o fi! leri i-a 
spus să vină astăzi. Dacă o să-l găsească, nu mai amână 
discuţia. 

Barbu era singur în birou, aplecat deasupra unor adrese. Nu-și 
observă oaspetele, așa că Bartha tuși de câteva ori până ce 
Barbu îl zări și-i oferi un loc. 

— Spune, tovarășe Bartha, ce te apasă pe inimă. Sper că nu 
ești supărat că te-am amânat vreo două săptămâni... 

— Vreo patru săptămâni, îl corectă portarul. 

— Ai memorie bună, tovarășe Bartha. Dar să lăsăm asta. Ei, 
spune, despre ce e vorba? 

Bartha se mai domoli. Se așeză în fotoliu, comod. „Tot nu-i 
băiat rău Barbu ăsta!” își spuse. 

Aprinse o ţigară din cutia de pe masă și pufăi liniștit, ca unul 
cu treburile rezolvate. 

— Eu mi-s în puteri, tovarășe, începu în cele din urmă. Vorbea 
oficial, ca nu cumva vorbele să nu-i fie cântărite cu seriozitate. 
Mi-s în puteri și vreau să intru în secţie! Cei de la turnătorie tare 
duc lipsa mea. Zău așa. De câte ori am treabă pe acolo, parcă 
mă cheamă cuptoarele. Privi spre Barbu să vadă ce efect au 
asupra lui vorbele acestea și rămase mirat. Barbu nu părea 
deloc bucuros, dimpotrivă, arăta îngândurat. Bartha adăugă 
repede: Nu-s mulțumit! 

— De ce nu ești mulţumit? întrebă, mai mult oficial decât 
curios, directorul. 


— laca, ori mă daţi în producţie, ori mă daţi afară din fabrică și 
atunci mă duc să-mi caut de lucru în altă parte. Se înfierbântă: 
Da' ce mi-s eu, femeie?... Văzând că nici așa nu izbutește să-l 
miște pe Barbu, se ridică în picioare: De când m-am întors din 
concediul de boală, mai bine nu m-aș mai fi întors, m-aţi pus un 
fel de ajutor de portar. Na, poftește mâinile! și-și întinse palmele 
spre obrazul lui Barbu. Parcă-s muiere... In zilele de lucru mi-e și 
rușine să ies pe stradă în halul ăsta. Toţi sunt negri, mânjiţi cu 
cel mai fain ulei și eu ca dat cu pudră... Nu se mai poate... Așa. 

Barbu scăpă un zâmbet și-l bătu pe Bartha pe umăr: 

— Nu-i pudră, moș Bartha, e timpul care te-a lăsat în urmă. 

— Ce face timpul cu mine, rogu-te? izbucni supărat Bartha. Să 
nu scoţi vorbă de rușine, tovarășe director! Anume îi spusese 
„tovarășe director”, ca să arate că-i simte înstrăinarea de cei de 
la turnătorie. Ei, comedie, da' ce-s eu, madam Endrei? De mâine 
mă duc în secţie?... 

— Ei, moș Bartha, nu se poate... nu vezi că... 

— Da’ cine mă oprește? se revoltă bătrânul. Rogu-vă! Cine?... 
Nici sfântul Antonie și nici dumneata! | se păru că acum abia 
nimerise tonul just. Trebuia să-l ia mai demult cu dumneata. 

— Ești prea bătrân pentru turnătorie, tovarășe Bartha. Dar 
dacă ţii neapărat, atunci... Părându-i-se că făcuse o propunere 
prea ușuratică, se răzgândi imediat: Dar nu, nu se poate. 

— Am gătat, tovarășe Barbu. Așa să știi! Dacă dumneata nu 
mă treci la turnătorie, mă duc la comitet, și dacă e nevoie, mă 
duc până la Dumnezeu, și dacă nu mi-o rezolvă nici el, apoi mă 
duc la tovarășul Farcaș, la regională! Eu am gătat! 

— Ei, moș Bartha, de ce toate astea?! 

— lacă, pentru că îmi spuneţi „moș” și îmi sunt mâinile ca 
făina. Da’ ce-s eu, fată de manichiură? 

li păru rău de ce spusese și vru să se bată peste gură, apoi își 
aduse aminte că Barbu nu merită asemenea preţuire. Porni spre 
ieșire. 

— Nu e bine, Bartha, nu e bine, se rugă Barbu de el. 
Dumneata ai stat treizeci și cinci de ani la turnătorie.) 

— Treizeci și șase și patru luni, se întoarse Bartha de la ușă. Și 
îmi pare rău de obrazul acesta. Işi arătă faţa. E bătrân, mă 
doare că nu mi-l cinstiţi. E muncă și asta, de portar, nu zic nu, 
da' eu am fost turnător! La cazane! Cura oţelul, tovarășe 


director, ca mierea topită. Încă-s în puteri! Încordă braţul să i-o 
dovedească: laca! 

Barbu, stânjenit, nu știu ce să răspundă. Privi pe geam, apoi, 
auzind pașii lui Bartha care se depărtau spre ieșire, sări să-i 
deschidă ușa. 

— Tovarășe Bartha, mai vino pe la mine... Om mai vedea noi... 

Bartha, abătut, cu o ușoară undă de mirare, nevrând parcă să- 
și creadă urechilor, întoarse privirile spre Barbu și-l măsură din 
cap până în picioare: 

— N-oi mai veni. Hei, tare e sufletul oamenilor, tovarășe 
director!... Ca oţelul, numai că uneori e gingaș ca oul de 
porumbiţă. Trebuie știut a umbla cu el. 

leși fără să mai salute. 

Când intră în gheretă să-l schimbe pe Prodan, îl năpădi o 
tristeţe chinuitoare. Ar fi vrut ca Prodan să nu mai stea pe capul 
lui să pălăvrăgească, să-l lase singur cu gândurile lui, să poată 
privi în neștire prin fereastra pătrată, peste zidul cenușiu al 
fabricii, departe, acolo unde printre ramurile goale ale oţetarilor 
se întrezărea un perete de cărămidă roșiatică. „Victoria”. Da, cu 
Oniga va trebui să stea de vorbă! Uite, ăla e om de ispravă! 

Pe zi ce trece, se înalţă zidul de cărămidă roșie. Aci, în ghereta 
lui, Bariha îi urmărește creșterea, însemnând cu creionul pe 
rama geamului. Acum semnul trebuie mutat cu aproape două 
degete mai sus. „Asta cine știe câte rânduri de cărămizi or fi...” 
Hotări ca după schimb să dea o fugă până la fabrica de 
strunguri. Pensionar e, nimeni nu-l poate opri aici. Chiar dacă și 
acolo o să-l facă portar — pentru o vreme, bineînţeles — Oniga 
n-o să-l lase să putrezească într-o gheretă, mai cu seamă că are 
nevoie de meseriași. 


2 

Construcţiile creșteau văzând cu ochii: spre strada principală, 
unde se înălța hala mare, schelele străpungeau văzduhul, și 
dimineaţa, când ceața lăptoasă a zorilor stăruia încă, crengile de 
fag, înfipte în cea mai înaltă traversă, abia se puteau desluși. 
Zidarii, căţăraţi pe trecătorile de lemn din vârful clădirilor, 
strigau într-una după cărămizi, după mortar, încât macaragiii 
abia își mai ţineau răsuflarea. Peste tot unde pământul bătătorit 
de pașii muncitorilor, de roţile căruţelor și camioanelor era 
însemnat cu var, se descărcaţi materiale, ciment, cărămizi, 
cherestea, fier, unelte. Pe zi ce trecea, forfota creștea, oamenii 
se înmulţeau. Oniga întinerise parcă: era peste tot. Cu ochelarii 
pe frunte, alerga de la o schelă la alta, controla toate 
camioanele de parcă asta i-ar fi fost singura treabă. Scara 
stătea până târziu în baraca inginerului Ardeleanu, urmărea 
realizările zilnice, ţinea ședințe. Umblă neras până când Farcaș, 
venit să viziteze lucrările, îl certă: 

— Măi Oniga, măi, umbli ca un vătaf... 

— Dar ce, să stau tot timpul în frizerie? Poale vrei să-mi fac și 
unghiile?! 

Farcaș dădu nemulțumit din cap. De a doua zi, Oniga începu 
să se radă în fiecare dimineaţă. De însurătoare nici n-au mai 
vorbii: amândoi știau că e pe calea cea bună. 

Cu cât se apropia frigul „, fluturașii” care se angajaseră pentru 
cartele zburau de pe șantier. Un maistru zidar, afemeiat, fusese 
bătut într-o după-masă de femeile angajate la zidărie. Dacă n-ar 
fi intervenit oamenii de la pază, maistrul ar fi sfârșit în groapa cu 
var. În zadar anchetară faptul cei din comitetul sindical: maistrul 
n-a vrut să spună cine-l lovise. Îi era teamă. Nimeni n-a plâns 
după el când și-a dat demisia. 

Cu toate circularele și cantităţile imense de analcid, păduchii 
puseseră stăpânire pe barăci. Oamenii se scărpinau în somn, în 
timpul lucrului, la cantină. Totuși, cele mai multe plângeri erau 
împotriva cantinei. Oniga umbla din zori și până noaptea pe la 
unităţile de Aprozar, pe la serviciul economic al Sfatului Popular. 
Gurile rele spuneau că-și pierde vremea în birou la tovarășa 
secretară. Numai când s-a schimbat meniul, l-au iertat pentru 
timpul petrecut la Maria Luncan. 


Pe urmă, un alt eveniment stârni vâlvă între zidari. Oprea, un 
tencuitor pe care până atunci nu-l băgase nimeni în seamă, 
tencui în 8 ore 19 metri pătrați de zid. A doua zi tencui douăzeci 
de metri pătrați. Ziariștii și fotografii — unii veniţi chiar de la 
București — stătură grămadă în apropierea schelei lui, până 
când Telega, un tovarăș al lui Oprea, așeză două mii de cărămizi 
într-un singur schimb. 

— Oamenii mei, se lăuda Oniga. 

Fierarii confecționară o stea mare și o fixară în vârful halei 
centrale. Noaptea, dacă cerul era senin, steaua se putea vedea 
și din centrul orașului. Ca să nu rămână mai prejos, zugravii 
agăţară deasupra intrării principale o tablă de tinichea pe care 
vopsiseră cu litere roșii: „Aici se construiește socialismul”. 

Intr-o bună zi apăru și Bartha la construcţii. Oniga lipsea 
tocmai de pe șantier, așa că umblând să-l caute, bătrânul 
colindă toate birourile. Vorbea cu asemenea termeni despre 
secretarul de partid, încât funcţionarii și chiar inginerii îl crezură 
mai mare decât Oniga. Il poftiră să șadă, dar Bartha nu-și găsea 
astâmpăr. 

— Unde colindă acest Oniga? Să-l găsesc numai, și-i arăt eu 
lui!... 

„Asta o să facă treabă serioasă”, își spuneau oamenii, și-l 
priveau cu admiraţie și teamă. 

— De când te caut, măi Oniga, spuse Bartha când îl găsi, în 
sfârșit. Am primit transferarea de la vagoane. Vreau să 
muncesc. 

— Atunci ai picat tocmai la timp. E nevoie de un 
supraveghetor la zidărie. 

— Va trebui să stau în ploaie? 

Oniga izbucni în râs: 

— Că doar n-ai vrea să stai într-un birou cu covoare... 

— Hm... E cam umed afară... Eu m-am gândit la o muncă, cum 
să-ți spun... Ştii că nu mă sustrag, dar oricât, afară e frig și 
umed... Şi eu nu mai sunt din ăia care pot face risipă cu anii... 
Altceva nu se găsește pe aici?... 

— Trebuie dezinfectate barăcile... 

Bartha strâmbă fără din nas. În cele din urmă se angajă om de 
serviciu la barăcile principale, făgăduind că la primăvară sau la 


vară, când s-o face mai cald, o să lucreze chiar la zidărie, și pe 
urmă, când s-or începe muncile în hală, merge tot la meseria lui. 
„„. Că doar ăsta îi era visul, nu să se facă zidar. 


Într-o duminică dimineaţa, Oniga, cu un buchet mare de 
garoafe în mână, bătu la ușa Mariei Luncan. Se pregătise anume 
pentru această întâlnire. Era îmbrăcat cu un costum nou și cuun 
fulgarin proaspăt scos de la curăţătorie. Părul tuns scurt, 
pieptănat cu grijă, trăda mâna frizerului. Cu o zi în urmă, Oniga 
făcuse o repetiție generală a discuţiei pe care își închipuia că o 
s-o aibă, și acum, ca un elev care și-a învăţat bine lecţia, 
mergea fără teamă la examen. 

Nu-i răspunse nimeni la ciocănituri. Mai bătu o dată, apoi, cu 
un simţământ complicat de nemulţumire și satisfacție, renunţă. 
Un vecin binevoitor îl lămuri că tovarășa secretară e plecată din 
oraș. Oniga, neștiind ce să facă cu florile, porni abătut spre 
casă. Tocmai voia să cotească într-o stradă laterală, când se 
întâlni faţă în faţă cu ea. 

Ca și cum ar fi fost un făcut, în primele două ore, petrecute cu 
Maria Luncan, nu găsi prilejul să-i spună nimic din cele câte le 
pregătise dinainte. | se păru că tot ceea ce spune sună extrem 
de stângaci, de caraghios. 

ÎI strângea și gulerul cămășii și, în general, se simţea prost. 
Poate tocmai fiindcă se pregătise cu atâta trudă pentru această 
întâlnire, cuvintele pe care le spunea îi sunau strident. 

— E timp minunat afară, spuse pe neașteptate Maria Luncan. 

— Da, e minunat, se agăța de această nouă întorsătură a 
discuţiei. Dacă va mai ţine așa o să terminăm cu bine lucrările. 

— Nu crezi că ar fi mai potrivit, — spuse ironic Maria, — să 
ținem o ședință de producţie? Tu o să-mi vorbeşti de șantier, iar 
eu am să-ţi expun realizările Sfatului pe ultimele trei luni. Tot 
trebuie să pregătesc un raport. Spune-mi mai bine de ce mi-ai 
adus flori? 

— Ştiam că-ţi plac. Mi-aduc aminte, pe când lucrai la Apărarea 
Patriotică nu era zi să nu găsesc flori pe mesele la care serveai 
tu... 

— Ai memorie bună, Oniga. 

Oniga înghiţi în sec. Totuși continuă firul discuţiei. 


— Vreau să te întreb: înainte de a munci ca responsabilă a 
cantinei, tu ai lucrat și la bucătărie? 

— De ce întrebi asta? 

— Vreau să te întreb: mai știi să gătești? 

Maria Luncan descoperi o undă de zâmbet și seninătate pe 
faţa lui Oniga. Zâmbi și ea. Avea buze cărnoase și dinţi albi, 
sănătoși, poate puţin mai mari decât s-ar fi cuvenit. Faţa ei 
lunguiaţă, arămie, era netedă ca un obraz de copil. După 
înfățișare, nimeni nu i-ar fi dat cei treizeci și cinci de ani pe care 
îi avea și nimeni n-ar fi bănuit toate prin câte trecuse. Cu vreo 
douăzeci de ani în urmă, când rămăsese orfană, fusese sfătuită 
de o rudă îndepărtată să se ducă la oraș, să-și caute de lucru. 
Pentru sapă era prea firavă. La Arad nimerise la fabrica de 
textile a lui Wollman. Fusese angajată cu șaptezeci de lei pe 
săptămână, la ringuri. Aici s-a cunoscut, prin treizeci și doi, cu 
Baloga, un mecanic de precizie, specialist în mașini de filat. 
După un an de căsătorie, Baloga fusese arestat și după trei ani 
petrecuţi la Aiud se întorsese acasă cu plămânii găuriţi. Doi ani 
s-a mai chinuit, până când într-o noapte a murit fără ca cineva 
să fi fost în apropierea lui. Maria Luncan lucrase în schimbul de 
noapte. Spre mirarea ci, la înmormântare, deși nu chemase pe 
nimeni, se adunaseră peste două sute de muncitori. Pe urmă, 
după vreo șase ani, când s-a împrietenit cu Ocsko Tereza, o 
țesătoare venită de la Timișoara să aducă cuvântul partidului, a 
aflat câte ceva din viața fostului ei soț. Baloga fusese vreo patru 
ani secretarul regionalei de partid, fără ca ea să fi știut ceva 
despre activitatea lui. Abia atunci înţelesese de ce veneau atât 
de mulţi prieteni la ei în casă și de ce se adunaseră cei două 
sule de muncitori la înmormântare. Pe urmă, în '40, după ce 
Tereza fusese omorâtă, n-a mai avut nicio prietenă. Doar rar 
mai venea câte un om de prin alte părţi ale ţării să-l caute pe 
Baloga, să restabilească unele legături rupte. După eliberare 
aflase atât de multe lucruri despre Baloga, că multă vreme s-a 
simţit vinovată că nu l-a îngrijit îndeajuns, deși, spuneau alţii, 
făcuse mai mult decât s-ar fi putut. 

— Nădăjduiesc că te mai pricepi la gătit! Ştii, Maria, eu sunt 
foarte mâncăcios. 

— Înţeleg, ţi-ar trebui o bucătăreasă, și, râzând ca de o glumă, 
îl privi pe Oniga drept în ochi. 


Acesta plecă privirile și spuse încet, abia perceptibil: 

— Nu bucătăreasă mi-ar trebui, Maria. 

Maria Luncan nu-i răspunse. Aștepta ca Oniga să mai spună 
ceva, dar el nu găsi cele mai potrivite cuvinte, așa că renunţă. 

In drum spre casă se opri în faţa unui restaurant din 
apropierea gării. Citi firma agăţată deasupra ușii: „La ceferistul 
vesel”. Sub inscripţie, un pictor mediocru mâzgălise un individ 
cu nas roșu, îmbrăcat în uniformă de ceferist. Sub portretul 
beţivanului era scris cu litere mici: „proprietar, Ludovic 
Wilbrecht și soţia”. 

Intră. 

In femeia care stătea la casă, o recunoscu pe văduva 
negustorului cu vie la Miniș. Vinul i se păru acru, se simţi prost. 
Incercând să-și închipuie cum ar fi arătat el spălând în spatele 
tejghelei paharele pentru șprițuri, începu să râdă. 


CAPITOLUL VII 
1 

După două luni de muncă pe șantier, Brad cunoștea mulţi și 
feluriți oameni de acolo. Printre aceștia se număra și inginerul 
Ardeleanu, pe care însă nu-l știa după nume. Pentru prima oară 
îl văzuse în fața barăcii principale, stând de vorbă cu Oniga. 
După respectul cu care îl asculta secretarul de partid, Brad 
deduse că omul de lângă secretar nu-i un ins oarecare. li 
plăcuse și pălăria lui, cenușie, cu borurile largi îndoite în sus, o 
pălărie cum mai văzuse numai pe vremuri, la librăria mare din 
Haţeg, pe coperta unei reviste. Pe urmă, multă vreme n-a mai 
dat ochii cu el. Ştia atâta doar că omul cu pălărie cenușie venea 
și pleca cu mașina, și era încălţat cu galoși și pe vreme de 
ploaie, și pe vreme cu soare. 

Într-o zi, când lucra tocmai la săpături, îl văzuse iar, chiar în 
apropierea șanțului. Ţinea o planșetă în mână și asculta 
explicaţiile unui inginer tânăr ce aducea mult cu preotul care 
cădelniţase la înmormântarea tatălui lui Brad. Pesemne că nu 
descifrase desenele încâlcite de pe planșeta inginerului — cum 
nici Brad nu le înţelesese, deși trăsese cu ochiul la ele — căci îl 
rugă de câteva ori pe acesta să repete explicaţiile. Pe urmă, 
neajungând la niciun rezultat, căută în jur cu o vădită 
nemulțumire: îl văzu pe Gheorghe și îl strigă: 

— Vino puţin! Da, da, dumneata — repetă când văzu că 
Gheorghe îl privea mirat. Te rog du-le până la baraca direcţiei, 
în camera mea. Vei găsi acolo o servietă. Dar repede... 

Gheorghe porni în goană spre baracă. Pe urmă își dădu seama 
că nu știa nici numele omului, nici unde îi e camera și mai ales 
care-i e servieta. Dar îi fu rușine să se întoarcă și să întrebe. 

In fața barăcii direcţiei cumpăni câteva clipe, apoi deschise 
ușa primului birou. lnăuntru, cei câţiva desenatori aplecaţi 
deasupra planșetelor nici nu-l băgară în seamă. Gheorghe 
închise ușa și porni spre biroul din celălalt capăt al barăcii. In 
ușa lui era bătută o carte de vizită:,. Isaia Ardeleanu — inginer- 
șef”. Ciocăni, dar nu-i răspunse nimeni. Intră, înăuntru, pe biroul 
improvizat, lângă un maldăr de hârtii, era o servietă. O luă și 
ieși. Tocmai se pregătea să închidă ușa, când cineva îl prinse de 
umeri. Apoi simţi o durere în ceafă. Se răsuci să se desprindă 
din degetele celui care-l înhăţase, dar nu reuși. Aruncă servieta 


la pământ și se răsuci din nou. De data asta, pumnul omului în 
uniformă de pază îl izbi în față. Dar uimirea care-l stăpânea, îl 
făcu să nu simtă durerea. De ce îl bale ăsta? îl cuprinse o furie 
oarbă împotriva paznicului. Abia acum îl recunoscu. Era bătrânul 
Bartha, venit de câteva zile de la fabrica de vagoane. Ridică 
mâna să dea, dar Bartha se feri și începu să strige cât îl ţinea 
gura: 

— Hoţii!... Hoooţiiii!... 

De prin birouri apărură oameni. Unii, înțelegând la repezeală 
despre ce era vorba, se năpustiră asupra lui Gheorghe cu 
pumnii ridicați. Atunci apăru în pragul ușii și Oniga. Strigă ceva, 
încercând să stăpânească furia oamenilor, dar nu reuși să se 
facă auzit. Se năpusti spre ei și-l trase pe Gheorghe din mâinile 
lor. Gheorghe era vânăt, cu ochii umflaţi, iar din colțul buzelor i 
se prelingea un firicel roșu de sânge. 

— Ce-i? întrebă Oniga. 

— A furat servieta tovarășului inginer Ardeleanu începu să 
explice Bartha, gesticulând, arătând când spre servieta azvârnlită 
lângă ușa biroului, când spre Gheorghe. Tocmai când voia s-o 
șteargă am pus mâna pe el... Asta o fi furat și paltonul 
tovarăşului Armașu. 

— El mi-a furat paltonul! strigă un funcţionar înalt, cu ochii 
roșii și spălăciţi. Mama ta de hoţ... Unde mi-ai dus paltonul?... 
Hai?... Unde mi-ai dus paltonul? 

— Staţi oameni buni — încercă să-i potolească Oniga. Staţi, 
așa nu putem vorbi ca lumea... Se întoarse spre Gheorghe: Ce s- 
a întâmplat? 

— Nimic, răspunse încet, răgușii, Gheorghe. N-am furat 
nimic... 

— Minte! sări Bartha. Nu te-am prins ieșind din biroul 
tovarășului inginer-șef? Măi, Oniga, da' ce, crezi că mint eu? 

— Unde mi-ai dus paltonul? strigă și Armașu. Unde mi-ai dus 
paltonul?... 

Oniga încercă din nou să-i potolească. 

— Așa n-o să ajungem la nicio socoteală! Ce-ai căutat în biroul 
inginerului Ardeleanu? De ce ai luat servieta?... 

— Să nu spui că n-ai luat-o, că-ţi sparg măselele! sări din nou 
Bartha și-l privi pe Gheorghe drept în ochi. 


— Da, am luat servieta... Tovarășul inginer m-a trimis. M-a 
trimis de la săpături. 

Deodată tăcu. Simţi cum tot sângele îi năvălește în față. Dar 
dacă servieta asta nu e a omului care l-a trimis? Poate că omul 
acela nici nu e inginer... O teamă lăuntrică puse stăpânire pe el. 
Nu mai răspunse la nicio întrebare. Auzea de departe vocea 
celui cu paltonul. Încet, începea să înţeleagă ce urma să se 
întâmple. Va veni proprietarul servietei, va susţine mirat că el 
nu a trimis pe nimeni să-i ia servieta din birou, lumea se va 
înfuria, paznicul va ridica din nou pumnii, apoi și ceilalți... 
Oamenii îl credeau hoț... și aveau toată dreptatea să-l creadă. Il 
cuprinse o ciudă împotriva lui însuși. De ce nu se întorsese din 
drum să-l întrebe pe omul care-l trimisese cum îl cheamă, unde-i 
e biroul, despre ce servietă e vorba? Acum... Oniga îl apucă de 
mână și-l trase pe el și pe Bariha în camera lui. Trimise pe 
cineva să-l aducă pe inginerul Ardeleanu. Brad rămăsese năuc, 
în picioare, cu fata prostită. Când intră Ardeleanu, ochii i se 
luminară de o nădejde. Acesta părea mirat. Il zări pe Gheorghe; 
se răsti la el: 

— De ce n-ai adus servieta?... Apoi, văzând halul în care era, 
se opri mirat: Dar ce s-a întâmplat? 

Gheorghe îi tăie vorba: 

— Nu m-aţi trimis dumneavoastră după servietă? 

— Ba da, bolborosi Ardeleanu, neînţelegând nimic. 

— Vedeţi?! strigă Gheorghe cu voce tare, și dacă Oniga nu l-ar 
fi reținut, s-ar fi aruncat asupra lui Bartha. 

— Ba da... repetă Ardeleanu. Eu l-am trimis după servietă. 
Eram chiar supărat că întârzie. Vă pierdeţi vremea cu prostii. 

Și ieși, trântind ușa. În încăpere se lăsă o tăcere grea. În cele 
din urmă, Oniga se apropie de Gheorghe și-l sili să se așeze. 

— Uite ce-i, tovarășe... 

Gheorghe se străduia să-l asculte, dar abia acum, când totul 
se lămurise, vânătăile îi aminteau de pumnii primiţi, zvâcniturile 
repezi ale tâmplelor îi stârneau un ecou asurzitor în timpanele 
urechilor. Îl durea capul; rușinea îl copleșea; ar fi vrut să fie 
singur, într-un colț întunecat unde, fără să-l știe cineva, să 
poiată da drumul lacrimilor care-l podideau. Își mușcă buza să 
se stăpânească. Totuși o lacrimă i se prelinse pe faţă, 


amestecată cu sânge. Nu se mai putu stăpâni: izbucni într-un 
plâns liniștitor, ca de copil. Oniga strânse din dinţi. Se răsti la el: 

— De ce plângi ca un prost? Ha? Că doar nu ești vinovat... 

Brad se ridică, înalt, ameninţător. Oniga se trase un pas 
îndărăt, apoi tuși de câteva ori. „La dracu' | Cum să-l liniștesc?” 

— Apoi eu nu las pe nimeni să-și bată joc de mine, începu 
deodată Brad. 

Lui Oniga i se păru că moţoganul vorbește mai mult pentru 
sine decât pentru cei de faţă. 

— Plec de pe șantier! continuă Gheorghe. Şi să mă bată 
Dumnezeu dacă nu-i sfărm oasele moșului... tu-i mama lui. Da’ 
ce-s eu? 

— Tovarășe Brad, îl opri Oniga la ușă. Stai aici. 

— Plec. 

— Stai aici, dacă-ţi spun. Bariha și-a făcut datoria. De aia-i 
plătit. Ai vrea să stea degeaba? Cineva i-a furat lui Armașu 
paltonul... Moșu-i întărâtat. Sub ochii lui s-a furat paltonul lui 
Armașu. 

— Eu n-am furat niciun fel de palton! Că și pe Armașu ăsta îl 
bat! Eu în viața mea n-am furat Nici când mi-a fost foame! 

ÎI împinse pe Oniga din faţa ușii. 

— Stai aici! se înfurie Oniga. Cap sec ce ești Stai aici! 

— Lasă-mă, îţi zic — făcu ameninţător Brad. Până uit că ești 
de la partid. Eu nu mai am ce căuta aici. 

Oniga îl sili din nou să se așeze. 

— Măi, dar pipărat mai ești. Câte bătăi n-am luat eu pe 
degeaba!... 

— Pe mine numai tata m-o bătut. Și el e mort acum. Nimeni să 
nu se mai atingă de mine. Eu plec! 

— Pleci, pe dracu'... Dacă pentru atâta lucru lași șantierul... 

— Da’ ce mi-o dat mie șantierul?... Pumni? Pentru că am 
muncit cinstit? Că numai atâta mi-o dat... 

Oniga se apropie de el. În ochi avea ceva nedeslușit, trist. 

— Numai cu atâta ești legat de șantier? 

— Numa”! 

— Atunci poate că e mai bine să te duci — spuse, și-l privi 
ţintă în ochi. 

Gheorghe își întoarse privirile în altă parte. Apoi se ridică de 
pe scaun și porni încet spre ușă. In poarta barăcii îl zări pe 


Bartha și pe ceilalţi oameni care-l loviseră. Bartha tuși încurcat; 
abia își putu potrivi ochelarii. Gheorghe se trase instinctiv un 
pas înapoi, apoi, dându-și seama că nu are de ce să se teamă, 
trecu pe lângă ei, cu pasul grăbit, prefăcându-se indiferent. Se 
simţea totuși rușinat, copleșit de o senzaţie de stinghereală. 

Se întoarse la săpături, cu umerii plecați. 


2 

Încă înainte de sfârșitul lucrului, inginerul Ardeleanu veni 
personal să-l ducă la dispensar. Dar Gheorghe nu se lăsă 
bandajat. 

— Nu-i nevoie... Nu mai am nimic... 

Impresionat că din cauza lui tânărul acesta suportase o bătaie 
nemeritată, Ardeleanu îl invită să prânzească împreună la 
Cafeneaua Centrală. Brad nu-l refuză. Așa că se așezară la 
aceeași masă, în faţă cu câte o porţie de friptură de vițel cu sos 
de mărar și o jumătate de vin, din care inginerul nu bău niciun 
sfert de pahar. Vorbiră puţin. Friptura îi plăcu lui Brad, așa că nu 
găsi nimic de spus. După masă porniră amândoi spre casa 
inginerului. 

Brad păși stingherit pragul și se așeză tăcut într-un fotoliu de 
piele. 

— Frumos staţi, tovarășe inginer, zise el în cele din urmă și se 
interesă dacă inginerul nu mai are și alte odăi. 

Ardeleanu dădu din cap, zâmbind și cercetându-l cu privirile. 
Faţa osoasă, pătrată, maxilarele proeminente, ochii mari, verzi, 
nu trădau inteligenţa. „Figura clasică de ţăran”, constată 
Ardeleanu. 

— Câţi ani ai? 

— Nouăsprezece. 

Cam prea puţin pentru trupul mătăhălos cu care-l înzestrase 
natura. Dar faţa lui nu arăta nici atâta. Ardeleanu încerca să-și 
aducă aminte de vremea când avea și el aceeași vârstă. Fusese 
incomparabil mai mic, mai slab decât tânărul din faţa lui. Pe 
atunci, din cauza aceasta, avusese și un complex de 
inferioritate, și nu odată se apucase să facă pe ascuns 
gimnastică suedeză ca să se dezvolte fizicește. 

Brad cercetă lucrurile de pe birou, apoi luă în mână fotografia 
înrămată a Miei. 

„Acum desigur că o să mă întrebe cine e, dacă mi-e rudă sau 
nu”, îi trecu lui Ardeleanu prin minte și avu satisfacția pe care o 
ai dezlegând cuvinte încrucișate. Aștepta întrebarea cu o 
plăcere vădită și era bucuros de acest joc unilateral pe care 
celălalt nici nu-l bănuia. Brad nu terminase cu cercetatul 
fotografiei. O răsuci și pe o parte și pe alta, apoi își privi inelul 
de pe degetul mic: 


— Rama e de argint, nu-i așa? 

Nemulțumit, Ardeleanu aprobă din cap. Brad puse fotografia 
la loc și zise: 

— Stiam că-i din argint. E la fel ca și inelul meu. L-am primit 
de la tata. 

Intinse mâna spre Ardeleanu, ca să-i vadă și acesta podoaba. 

— E frumos, făcu inginerul și-l cercetă din complezenţă, ca să 
nu-l jignească pe tânărul care fusese bătut pentru el. 

— L-o cumpărat tata de la Orăștie, de la un negustor. Trei oi o 
dat pe el. Primise tocmai simbria. Ceva caș, unt și trei oi. Mi- 
amintesc una era neagră, tăciune, și avea o stea albă în frunte. 
L-am rugat pe tata să n-o vândă. Pe atunci eram prost. Credeam 
că dacă ţinem o oaie, o să fete și-o să avem trei oi. Pe urmă o să 
fete toate trei și o să avem nouă oi. Cu socoteala mea, în cinci 
ani am fi avut o turmă la fel de mare ca a baciului la care 
argăţea tata. Tata o râs, o zis că avem nevoie de mălai și s-o 
dus la Orăștie. Ce s-o întâmplat nu știu... Baciu' ne-o povestit că 
o fost și el cutata, că tata s-o îmbătat, s-o înhăitat cu jidovii și s- 
o ales cu un inel de argint. Oi — nimic, mălai — nimic. Tata nu 
ne-o povestit ce s-o întâmplat. Bag seama că i-o fi venit greu că 
argăţise un an de zile degeaba. O fost numa’ năcăjit; m-o bătut 
și pe mine, și pe mama, apoi o urcat din nou în munţi. Pe urmă, 
când l-am găsit mort în prăpastie, i-am luat inelul de pe deget! 
Cum mă uit la inel, îmi aduc aminte de tata. 

Tăcu. Ardeleanu tăcea și el privind ţintă inelul de argint de pe 
degetul mic al lui Brad. Niciodată n-ar fi crezut că în spatele 
acestui giuvaier fără preţ se ascunde o întreagă dramă familială. 
Desigur că în acest tânăr din faţa lui s-a adunat atâta venin, 
atâta ură, încât ar fi în stare să răstoarne și un munte dacă i-ar 
sta în cale... lar astăzi a fost bătut pe nedrept... „Poate că acum 
mă urăște și pe mine”. Ardeleanu se cutremură și se ghemuli în 
fotoliu. 

Brad, neștiind cum să curme tăcerea care începuse să-l 
stingherească și pe el, arătă cu mâna spre fotografie: 

— E frumoasă fata. 

Fiindcă Ardeleanu aprobă din nou, prinse curaj și începu să 
povestească despre el și despre Tara Hațegului, de unde venise. 


— Da, la noi e tare frumos, încheie pe neașteptate Brad, 
văzând dezinteresul inginerului, apoi se ridică și se apropie de 
Ardeleanu: Vreau să ies afară. 

Inginerul îi arătă ușa camerei de baie. Când se întoarse, Brad 
întrebă: 

— Baia tot a dumneavoastră este? E tare frumoasă. Eu 
niciodată n-am făcut baie într-o căldare albă... Curge și apă 
caldă?... 

— Curge. 

— Oricând? 

— Oricând. 

— Și acum? 

— Și acum. 

— Mă lăsaţi să mă scald? 

Ardeleanu nu știa ce să răspundă. După o vreme, indispus, o 
sună pe lulia. 

— Pregătește baia pentru domnul Brad. 

Auzind plescăitul apei, Ardeleanu avu un sentiment de dispreţ 
și de scârbă. „Mitocan! Vine pentru prima oară în casa unui om 
și cere să facă baie!” Generaliză impresia pe care i-o făcuse 
Brad: „Toţi ăștia sunt la fel. Îndată ce simt o slăbiciune la 
cineva, o exploatează. În fond, eu sunt măgar că l-am adus în 
casă. De ce acest sentimentalism? L-au bătut, l-au bătut, începu 
să se plimbe prin cameră. Din baie răzbătea în cascade susurul 
dușului. „Se joacă”. Tot sângele îi nă' văii în faţă. lar faptul că 
știa că la plecarea lui Brad tot el va fi acela care se va simţi 
prost pentru bădărănia acestuia, îl enerva și mai mult. Vru să 
meargă în baie, să-i spună să termine și să plece. Făcu doi pași, 
apoi se opri. Se ațâța singur: „De ce nu mergi? N-ai curaj. Ești 
laş, domnule Ardeleanu!” Se întoarse. Ducându-se spre 
fereastră, privirile îi căzură asupra fotografiei Miei. „Singurul 
lucru care l-a interesat a fost dacă rama e de argint sau nu. 
Desigur și constatarea că „e fată frumoasă” a fost făcută cu 
aceeași intenţie materialistă... sau poate că afirmaţiile lui sunt 
făcute fără un gând precis? Dar ce importantă are asta?” 

Când Brad apăru în ușă, cu părul ud, Ardeleanu îl măsură cu 
dispreț din creștet până în tălpi. Brad n-avu timp să observe 
acest lucru. Își trecu degetele prin păr: 


— A fost tare bună baia, tovarășe inginer. Dacă mă lăsaţi, o să 
mai vin și altădată. 

Fata îi era roșie, fapt care făcea și mai vizibile vânătăile de pe 
obraz. Singura satisfacție a lui Ardeleanu în acest moment era 
că azi-dimineaţă Bartha îl snopise pe mitocan. Abia aștepta să 
rămână singur. 

De atunci, de cum îl vedea pe inginer pe șantier sau pe 
stradă, Gheorghe îl saluta de departe, cu voce ridicată, ca să 
audă și cei din jur cât sunt de prieteni. Ardeleanu îi răspundea 
oficial. 

Mai târziu, când ploile toamnei începură să se ţină lanţ, se 
văzură tot mai rar. Gheorghe nu se mai ducea la sfârșitul muncii 
în faţa barăcii direcţiei să-l salute pe inginer: mergea de-a 
dreptul în dormitor și se trântea în pat fără să se mai dezbrace. 
În alte zile, când nu sufla vântul, privea schelele de lemn care se 
înălţau, asculta huruitul betonierelor și se minuna de iuţeala cu 
care se ridicau zidurile. De pe la începutul lui decembrie, 
săpătorii, acum cărăuși la materiale, nu se mai adăposteau în 
orele de prânz în spatele stivelor de cărămizi și lemne; pereţii ce 
se înălțau, îmbrăţișaţi de stâlpi groși de beton armat, îi fereau 
mai bine de bătaia rece a crivăţului. Ce e drept, iarna întârziase 
tot mai mult, așa că frig nu era decât în primele ore ale 
dimineţii. Spre prânz se încălzea și aerul, și oamenii. Se muncea 
mult, nu rareori peste opt ore, și în zilele acelea Gheorghe 
cădea frânt pe pat, într-un somn greu. Câteodată își petrecea 
timpul la club, unde învățase câteva cântece noi, pe care 
duminica, când se îmbrăca în hainele noi de doc, le cânta de 
dimineaţă până seara. Ceilalţi din baracă trebuiau să arunce cu 
pernele după el, ca să-l mai potolească. 

Totuși nu acestea erau adevăratele certuri din baracă. Fostul 
preot de la Radna, cel cu „bătătura pe bot”, cum spuneau 
despre el prietenii mai intimi, nu mai aducea prin nimic cu un 
fost slujitor al domnului: înjura cu atâta îndemânare și talent, 
înflorind vorbele, încât Brad, care nici el nu era rușinos, îl 
asculta cu admiraţie. Însă când preotul întorcându-se într-o 
seară beat din oraș îi luă la rând pe Oniga și pe Ardeleanu, Brad 
se ridică din pat, aprinse lumina și-l scutură de umeri: 

— Măi părinte, să nu-l sudui pe tovarășul inginer că o să ne 
certăm! Și nici pe Oniga! Auzi? 


Cel cu negul pe bărbie vru să se smucească, dar Brad îi puse 
genunchiul pe piept. 

— Te sfătuiesc să nu mai înjuri. La muncă ești putoare, în 
baracă curăţenie nu faci, nici nu știu ce cauţi pe șantier... 

— Lasă-l, că-i beat, stăruiră pe lângă Brad prietenii preotului. 
Nu știe ce vorbește. 

— Atunci să tacă! 

Peste câteva zile, preotul anunţă că lucrările vor înceta. Brad 
nu se osteni să se scoale ca să-l ia din nou la rost. Asculta de 
sub pătură șușotelile celorlalţi, dar nu izbuti să audă decât 
frânturi de cuvinte: „nu se mai face niciodată”, „beton prost”, 
„scânduri putrede”, „s-au oprit muncile și la Casa Scânteii”. 
Brad nu știa ce este și unde este Casa Scânteii, așa că i se păru 
că ascultă în zadar; tot nu pricepe nimic din șușotelile lor. Numai 
când auzi pomenindu-se numele lui Beniamin, se ridică în capul 
oaselor, dar ceilalți, văzându-l atent, tăcură dintr-odată. 

— Mai ţineţi-vă gura, — se răsti Brad la ei, — că omul nici de 
dormit nu mai poate în baraca asta! În fiecare dimineaţă mă 
simt mai obosit ca în ajun! 

Apoi Brad își trase din nou pătura peste cap și adormi. 

Intr-o noapte, cineva aduse o damigeană de drojdie. A doua zi 
urmau să se facă ore suplimentare pentru ca să li se asigure 
scânduri zidarilor de la cofraje. Brad nu-și mai amintea cui i se 
sărbătorea ziua de naștere. Întrebă, dar nimeni nu-l lămuri. Bău 
și el vreo două pahare, apoi refuză să mai bea. Dacă ar fi fost 
răchie de prună sau rom, poate n-ar fi refuzat nici el. Dar drojdia 
nu-i plăcea. Cheful se lungi până noaptea târziu. Dimineaţa, 
când sună sirena, singurul care se sculă fu Brad. În zadar 
încercă să-i trezească pe ceilalţi: erau morți de beţi. Tot în zadar 
veni și Oniga, și maistrul zidar. 

Cofrajele, bineînţeles, nu s-au mai putut instala în ziua aceea. 
O vreme, Oniga umblă ca ieșit din minţi, apoi îl văzu pe Brad 
cărând scânduri de unul singur. Se apropie de el: 

— Tu cum de nu te-ai îmbătat? 

— Mie nu-mi place drojdia, tovarășe Oniga, de-aia. 

Lui Oniga îi plăcu sinceritatea băiatului. Îi întinse o ţigară. Se 
așezară amândoi pe o buturugă. 

— Ei, începu Oniga, după ce traseră câteva fumuri. Cum îţi 
place pe șantier? 


— M-am obișnuit. Numai îmi pare rău că se gată cu munca... 

— Cum adică se gată? 

— Păi am auzit că lăsaţi baltă șantierul. 

— De la cine ai auzit? 

— Am auzit... 

— Adică a transpirat și asta! 

Brad nu pricepu înţelesul acestui cuvânt, dar își dădu seama 
că Oniga nu-l contrazice. 

— Şi dumneata spui că se vor opri? întrebă. 

— Nu, nu se vor opri, spuse fără convingere Oniga. Poate că 
întrerupem doar așa, puţin. Dar nici asta nu e sigur încă. Tu de 
la cine ai auzit? 

— De la Marincu, știți, preotul acela cu neg pe bărbie. 

„Un om cu neg pe bărbie?” Parcă mai auzise undeva o 
asemenea descriere. Unde? Când? Cu ce ocazie?... 

În zadar se frământă Oniga — nu-și putu aminti. Se întoarse 
spre Brad: 

— Ar trebui făcut ceva să nu se mai îmbete oamenii. 

— Da, da. Ar trebui făcut ceva, întări și Brad, dar gândurile lui 
umblau aiurea. 

Îi părea rău de șantier. Atât de mult s-au chinuit oamenii până 
au înălţat zidurile, și acum să le lase să se prăpădească... 
încercă să se liniștească, spunându-și că n-are nimic de pierdut 
și de câștigat de pe urma șantierului. Fabrica tot nu va fi a lui. 
Dar o undă de nemulțumire nu-i dădea pace. Vru să-i spună și 
lui Oniga toate astea, dar acesta privea în gol, așa că Brad se 
gândi să-l lase singur cu amarurile lui. Se ridică de pe buturugă 
și cără mai departe scânduri. „Trebuie să muncesc, că doar n-o 
să-mi dea degeaba salariu...” 

Vreo zece zile munca a continuat ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Pe urmă lucrările începură să încetinească. 
Inginerii dăduseră dispoziţii să nu se mai ridice cofraje din cauza 
frigului care, în cazul când s-ar fi continuat turnarea, ar fi 
periclitat trăinicia construcţiei. Brad devenise mohorăât, tăcut; nu 
mai cânta, vorbea rar cu cei din jurul lui și mai ales nu mai 
găsea, ca înainte, câte o pricină de râs fiecărui tovarăș. 

— De astăzi ești responsabilul barăcii. 

Brad Gheorghe împreună călcâiele militărește, apoi zâmbi 
larg, ca pe vremuri când întâmpina primăvara. Ar fi vrut să tragă 


un chiot de să zăngăne geamurile și să se trezească săpătorul 
Balint, care sforăia pe un pat în apropierea sobei. 

— Oi fi, spuse scurt, și Oniga fu mulţumit de acest răspuns. 

— Să ai grijă de curăţenie și de ordine și să nu mai întârzie 
oamenii la muncă! 

— N-o să întârzie, tovarășe Oniga. Fii liniștit. 

Când văzu că Oniga se întoarse spre patul lui 

Balint, Brad adăugă: 

— Nici el n-o să întârzie. 

Oniga ieși, și prin ușa deschisă un val rece de aer năvăli în 
încăpere. 

— Inchide ușa, mă... răcni unul din fundul dormitorului. 

Brad se uită lung la cel revoltat și puse mâna pe clanţă. 

— Lasă că știu când s-o închid, că doar mi-s responsabil, spuse 
cu voce ridicată ca să-l audă toţi cei din baracă. 

In sinea lui era supărat că nu observase nicio schimbare pe 
fețele oamenilor. „Adică nu mă cinstesc cum se cuvine”. 

Seara, după cină, ţinu o ședință: 

— In fiecare zi va fi cineva de serviciu. Acela mătură, are grijă 
de paturi, de aerisire. Incep eu. Așa cum o să fac eu treaba, va 
trebui s-o facă fiecare. 

— Și dacă o s-o facă cineva mai bine? interveni Balint. 

— Nu mă întrerupe, tovarășe. Poimâine e de serviciu Balint. 
Vom fixa totdeauna cu două zile înainte cine e de serviciu, ca să 
nu îndrăznească nimeni să spună că a uitat. La nouă stingem 
lumina. Facem economie. 

| se împotriviră toţi, numai Balint îi ţinu partea. Brad nu-l 
socoti vrednic ca susţinător, așa că la îndemnul majorităţii 
hotărâră stingerea la ora zece. 

A doua zi, vântul se înăspri și fulgi albi, apoși, înălbiră 
văzduhul. Brad își trase cușma pe urechi și munci toată ziua cu 
gândul la noua lui misiune, așteptând nerăbdător vuietul sirenei; 
nu voia în ruptul capului să întârzie cumva și baraca să rămână 
necurăţată și neîncălzită. Încă în timpul lucrului adunase bucăţi 
de scândură uscată ca să aibă cu ce aprinde focul. 

Hotări să nu se ducă la cantină decât după ce va deretica prin 
baracă. Deschise larg ferestrele, să se aerisească încăperea, 
mătură, aprinse focul, apoi se uită în jur să vadă ce ar mai fi de 
făcut. Găsi de cuviință să aranjeze și cuferele de lemn ale 


muncitorilor. Potrivindu-le pe etajerele de tablă dintre paturi, un 
cufăr mai greoi îi căzu din braţe și se lovi de col (ul unei mese. | 
se sparse capacul și tot ce era înăuntru — ciorapi, zdrenţe, 
ștergare, săpunuri și câteva sticle — se rostogoli de-a dura pe 
podele. Brad se aplecă să strângă. Tresări speriat: dintr-o 
cămașă murdară, făcută pachet, văzu ieșind ţeava unui 
revolver. În clipa aceea în pragul încăperii apăru un locatar. 
Brad îi arătă arma; acesta speriat, spuse că nu vrea să se 
amestece și o tuli pe ușă. Dacă Brad l-ar fi urmărit, l-ar fi văzut 
alergând de-a dreptul spre cantină să-l anunţe pe Marincu. Dar 
Brad nu se învrednici să facă așa ceva. El adună boarfele, le 
înghesui în ladă și căută un semn după care să-l recunoască pe 
proprietar. Lângă mâner, încrustate în lemn, văzu inițialele 
preotului. Brad ieși din baracă, închise ușa cu un lacăt să nu 
poată intra nimeni și porni în căutarea lui Oniga. Il găsi în biroul 
lui Ardeleanu. Îi făcu semn că vrea să-i vorbească; aşteptă până 
ce Oniga ieși și-i întinse mâna. 

— Am găsit o armă în lada lui Marincu. 

Oniga, după ce constată că cele spuse de Brad corespund 
adevărului, anunţă miliția. Dar pe Marincu nu-l mai găsiră pe 
șantier. Nu-l găsiră nici în oraș, deși puseseră oameni să-l 
pândească la gară și la bariere. Dispăruse ca și cum l-ar fi 
înghiţit pământul. 

Seara, Oniga îl căută pe Brad. 

— Măi, tu ești om de ispravă. 

— Mi-s, încuviinţă Gheorghe. Nu-mi plac oamenii cu arme! La 
noi la Haţeg numai baciul o avut armă. O pușcă mare, cu două 
ţevi. l-o retezat ţevile cu un ferestrău ca să împrăștie alicele. 
Când întâlnea un iepure, băga treizeci de plumbi în el, de nici de 
mâncare nu mai era bun. Nu vâna el pentru hrană... vâna de 
hatâr. 

Oniga nu-l asculta. Privea în altă parte, spre zidurile roșii, 
netencuite. Numai când Brad termină, se întoarse spre el: 

— Pe tine nu te-am văzut niciodată la ședințele de U.T.M. 

— Păi, ce să caut eu acolo? Nu-s scris la ei. Pe noi, care am 
umblat cu doagele, nu ne-au scris niciunde. La ce să ne fi scris? 
Suntem proști. N-am avea ce zice la ședințe. 

— Pe dracu'! Măcar de-am avea încă mulţi ca tine. Tu ești om 
de treabă... 


— Nu-mi spune așa, tovarășe Oniga. Așa-mi spunea și baciul 
când voia să-mi ciupească din simbrie. Cică-s om de treabă, 
harnic și mai știu eu ce spunea... Apoi îmi reţinea gologanii. Cică 
pentru biserica ciobanilor care o să se ridice într-un vârf de 
munte. Și tata, și moșul meu au dat bani pentru biserica 
ciobanilor. Biserica nici acum nu-i. E drept, baciul și-o durat casă 
mare, mai mare ca biserica din sat. 

— N-ai nicio grijă, râse cu amărăciune Oniga. Noi n-o să-ţi 
reținem bani pentru biserică. Noi... 

— Dar poate ţineţi pentru șantier. Mai știi?... 

Oniga începu să râdă, apoi îl bătu pe umăr. 

— Eu zic că ar trebui să te bagi la U.T.M. O să-ţi prindă bine și 
ţie, și U.T.M.-ului. 

Peste o săptămână, Brad Gheorghe fu confirmat utemist. La 
ședința organizaţiei de bază stătu în banca din faţă, cu mâinile 
atârnându-i pe lângă trup, neștiind ce să facă cu ele. Aștepta cu 
ochii ţintă la tovarășii dinaintea lui, să-i vină rândul la cuvânt. 

Deși îi cunoștea foarte bine pe toţi cei așezați acolo și îi erau 
chiar prieteni buni, acum i se părură oameni care îţi impuneau 
respect. 

— Are cuvântul tovarășul Brad. 

Brad se ridică încet, legănându-și trupul mătăhălos, apoi se 
rezemă cu o mână de spătarul scaunului din apropiere. 
Rezemat, se simţea parcă mai în largul lui. 

— Apoi eu, tovarăși, m-am născut chiar sus, în munţii 
Hațegului. Bătrânul era oier și tot oier m-am făcut și eu. Până la 
școală am învăţat dulgheritul, că așa e la noi, oierii: dulgheritul 
se învaţă pe deasupra. Şi până la armată se cade să colindăm 
ţara prin toate părţile, s-o cunoaștem. La noi, la stână, în serile 
de iarnă, când nu veneau lupii, ascultam povești despre unele și 
despre altele... Şi despre baci cu mii de oi, și despre oieri cu 
nicio oaie și fără culcuș la stână. 

Nici tata și nici eu nu aveam culcuș la stână. Dormeam la un 
loc și ne rodeau păduchii că abia așteptam să vină primăvara, 
să se dezgheţe Cerna, să ieşim la scaldă. Intr-o primăvară, anul 
nu-l mai știu, eram cam așa de mare — și Brad își arătă brâul — 
l-am găsit pe tata trântit în prăpastie. Jandarmul a scris pe o 
hârtie că mirosea a rachiu și a căzut singur. Ce era să fac?... M- 
am lăsat de oierit că mai am fraţi acasă și am pornit la drumul 


cel mare. Sunt dulgher bun. Poate să vă spună și vărul meu, 
Achim, că el trăiește încă, dar nu știu de unde să-l scot. A plecat 
și el prin ţară. Asta mi-s eu. Îmi place aici și vă mulțumesc că m- 
aţi lăsat să viu printre voi la U.T.M. Sunt și cinstit, și am pumnii 
zdraveni! Nu sunt fricos! Nu demult, la gara electrică, l-am 
tăbăcit pe unul că m-a suduit de mamă. _ 

Câţiva tineri zâmbiră, și Brad nu înţelese de ce. Incurcat, se 
așeză. Dar văzând că toate privirile rămăseseră îndreptate spre 
el, se ridică în picioare și spuse cu voce tare, s-o lămurească 
odată: 

— Am gătat. 

Când văzu că l-au votat cu toţii, era să-l năpădească lacrimile. 
„Apoi mă preţuiesc oamenii de aici”, își spuse el și ridică 
fruntea, mândru, spre prezidiu. Îi părea rău că nu se mai vorbea 
despre el, ci despre o sumedenie de probleme care, după 
părerea lui, puteau fi discutate și după ședință. Secretarul 
organizaţiei de bază prezentă un referat asupra necesităţii 
continuării muncii. 

După ședință, îl întâlni pe Oniga, care-l felicită și-l îndemnă să 
ia cuvântul la adunarea generală a șantierului pe care hotărâse 
s-o convoace și în care trebuiau să se discute pe larg toate 
posibilităţile continuării muncii. Brad se simţi mândru de cinstea 
pe care i-o făcea partidul și făgădui că va lua cuvântul neapărat. 


CAPITOLUL VIII 
1 

Clubul șantierului — o baracă mare de lemn care servea 
câteodată și administraţiei pentru lucrările ei — plin până la 
refuz cu scaune și birouri, era ticsit de lume. In fund, pe scena 
improvizată, în spatele unui birou lung, îmbrăcat în pânză roșie, 
stăteau Oniga, Ardeleanu și inginerul-șef al construcţiilor, 
Beniamin Silviu, un om înalt, chel, cu ochi albaștri și două 
rânduri de ochelari. Beniamin arăta totdeauna ca trezit din 
somn. Acum, plin de importantă, clipea rar, plictisit, tușind din 
când în când din cauza fumului pișcător care ameninţa să 
inunde încăperea prin cârpiturile sobei de tinichea din colt- 

Oniga ridică braţul, cerând să se facă tăcere, apoi îi dădu 
cuvântul lui Beniamin. Acesta începu să vorbească fără să mai 
aștepte să se facă liniște. Cei din fundul sălii porniră să sâsâie și 
să strige: „Mai tare, nu se aude nimic!” Beniamin ridică vocea, 
vorbi în grabă despre lucruri pe care le puteau înţelege numai 
specialiștii obișnuiți cu termeni inginerești, pomeni câteva cifre 
abstracte și înșiră apoi condiţiile obiective: frig, lipsa de 
materiale, lipsa de brațe de muncă — care împiedică 
continuarea lucrărilor și fac necesară o oarecare amânare. 

— Întrerupem până spre mijlocul lui februarie — răspunse el 
întrebărilor din sală — cel mult până în primăvară... Nu mai 
mult, nici într-un caz mai mult!... 

Apoi își continuă discursul, cu citate din cărțile de specialitate 
anume pregătite la paginile respective, fără să ţină seamă nici 
de murmurele din sală, nici de întreruperile care, spre sfârșit, 
erau tot mai dese. 

— Se” poate turna și acoperișul de beton, adăugă deodată, 
spre mirarea celor din sală. Se poate turna și acoperișul, dacă... 
și aci tăcu câteva clipe, așteptând pentru prima dată să se facă 
liniște deplină — dacă vom angaja pentru o lună de zile încă cel 
puţin vreo cinci sute de oameni, pentru ca în acest fel să putem 
termina toate lucrările de betonare înainte de căderea gerului. 
Noi, cei din conducere, știm însă că nu dispunem de fondurile 
necesare unei astfel de acţiuni. De altfel trebuie să vă 
mărturisesc că și fondurile ce le avem la dispoziţie au fost 
ciopârțite și folosite pentru alte scopuri decât cele prevăzute 
iniţial. Se întoarse ostentativ spre Oniga: Pot vorbi de asta?... 


— Da, da, strigă cineva din fundul sălii. Să auzim pe ce s-au 
cheltuit banii. 

Beniamin ridică din umeri, dezvinovățindu-se parcă: 

— Exact, nu știu, poate o să vă spună tovarășul Oniga. 

— Vă rog, îl întrerupse Oniga, spuneţi ceea ce știți... 

— Păi, s-au cumpărat pufoaice, mese de ping-pong și nu mai 
știu ce... În sfârșit, nu asta e problema. Noi, cei din conducere, 
nu răspundem aici numai de efectuarea construcției într-un 
anumit termen. Gândiţi-vă, chiar dacă această construcţie de 
importanţă capitală pentru industria noastră va fi ridicată într-un 
timp record, zic, gândiţi-vă, ce calamitate ar fi dacă într-o bună 
zi zidurile, construite fragil și în pripă, s-ar prăbuși, strivind 
astfel mii de vieți omenești nevinovate. Da, tovarăși, în faţa 
noastră stă sarcina realizării acestei construcţii, dar alături de 
ea stă și răspunderea pentru vieţile oamenilor, și pentru avutul 
obștesc. Nu putem risca, trecând prea ușor peste această 
răspundere, să turnăm acoperișul pe ger, fiindcă numai uscarea 
betonului durează mai bine de 28 de zile. Lucrările de pregătire 
durează și mai mult. lar dacă sunt silit să continui oricare ar fi 
situaţia atmosferică, bineînţeles, n-ara să mă opun. Dar în cazul 
acesta cer o hârtie precum că răspunderea nu mai cade în 
sarcina mea. Dacă mi se dă această hârtie, nu mai am nimic de 
zis. Eu sunt un executant. Totuși, am crezut că ascunzând 
aceste lucruri adunării generale a șantierului, neatrăgându-i 
atenţia asupra primejdiei continuării lucrărilor, aș face o crimă. 
O crimă pe care nu mi-aş ierta-o toată viaţa. Știm cu toţii că 
zilele trecute am primit vizita unei comisii ministeriale, care a 
examinat foarte minuţios starea lucrărilor. Hotărârea pe care 
am adus-o la cunoștința dumneavoastră a fost luată în deplin 
acord cu această comisie, deci ea nu reflectă numai părerea 
mea izolată. Tovarășii din conducerea șantierului cunosc 
problema sub toate aspectele ei, v-am adus-o și dumneavoastră 
la cunoștință, pentru că eu, noi, — și făcu un gest larg spre 
Oniga și Ardeleanu, — n-are rost să ne ascundem de mase... 

Beniamin deschise gura să mai spună ceva, stătu o clipă așa, 
apoi se răzgândi și se așeză liniștit, comod, ocolind privirile lui 
Oniga. Brad, care ședea în apropierea sobei, ascultase mirat 
vorbele inginerului-șef al șantierului. Problemele i se părură 


peste măsură de complicate, așa că nu se mai înscrise la 
cuvânt. 


2 

Imediat după ședință, Ardeleanu se îndreptă grăbit spre 
mașina care-l aștepta în faţa barăcii; se cufundă între perne și 
așteptă să vină Oniga, deși în acel moment ar fi vrut să rămână 
singur cu gândurile lui. Oniga întârzia. Probabil își pierdea 
vremea lămurind vreun betonist de importanţa fabricii ce se 
construia. lar betonistul, care cunoștea discursul lui Oniga pe 
dinafară, îl ascultă tăcut, fără să-l întrerupă. Nu, Beniamin nu e 
vinovat. larna nu se pot turna stâlpi de beton, mai ales stâlpi 
meniţi să sprijine greutatea unor hale imense. Și apoi, mai e și 
problema braţelor de muncă. Dar de ce să se gândească la 
toate astea, în loc ca după o astfel de zi să se cufunde într-un 
somn liniștitor, bine meritat, care să-i limpezească gândurile și 
să-i destindă nervii? Când în sfârșit Oniga apăru, Ardeleanu 
moţăia. Se scutură ca de un fior și-i dădu ordin șoferului: 

— La mine întâi... și te rog grăbește-te. E aproape zece. 
Trebuia să fiu demult în pat. Sunt obosit. 

Astea le spuse mai mult pentru Oniga. Oniga însă nu avea 
timp să asculte văicărelile lui Ardeleanu. Se întoarse spre el ca 
și cum ar fi continuat o frază începută: 

— A, da. Eu zic să ne ducem întâi la regională. Farcaș e încă 
acolo. Sunt curios să aud și părerea lui. 

Ardeleanu nu încercă să se opună. Dar se simţi mulţumit ca 
un copil când, la regională, li se spuse că Farcaș e plecat din 
Arad și nu se înapoiază decât a doua zi la prânz. În mașină, în 
drum spre casă, nu scoase niciun cuvânt. Urcă în grabă scările 
și-i ceru luliei să-i pregătească o baie potrivită, nici prea caldă, 
nici prea rece. Plimbându-se prin cameră, auzea sâsâitul 
liniștitor al apei. Se uită la ceas: mai avea o jumătate de oră 
până să se culce. Se apropie de birou și scoase dintr-un sertar 
un dosar galben. În el își ţinea planul personal de muncă, 
defalcat pe zile. Mâine, o zi nouă. Apoi alta, și alta... lar fiecare a 
doua zi se va chema „nouă”... Pentru ce „nouă”, când toate sunt 
la fel? Și timpul e același, deși se spune „timpul trece”... Se 
îndreptă spre oglinda mare, venețiană, amintire de la nevastă- 
sa... 

Își apropie faţa de luciul ei: avea riduri adânci, părul rar, 
cărunt. Își trecu degetele peste frunte, apoi se așeză într-un 


fotoliu și-și rezemă capul în palme. Din nou își aminti de Oniga: 
„A mai trecut încă o zi: fabrica, construcţia, ședințele, patul... 

Toate zilele sunt la fel. Mâine programul va fi și mai încărcat. 
Vom merge la regională. Farcaș se va înfuria, va striga... Ei și?” 
Deodată avu senzaţia că-l privește cineva. Se întoarse. 

— E gata baia, domnule. 

— Ce? Baia... Acum... acum e târziu, lulia... înţelegi... făcu el 
vinovat. 

lulia își puse mâinile în șolduri și deschise gura, dar cu un gest 
care nu mai admitea replică. Isaia îi arătă ceasul. lulia ieși 
trântind ușa în urma ei. Ardeleanu o auzi multă vreme 
bodogănind în camera de alături, „că-i vine să-și ia câmpii din 
casa asta de nebuni, încotro o vedea cu ochii”. Fără să dea 
importantă vorbelor cu care era obișnuit, Isaia se pregăti de 
culcare. În acest timp, lulia intră de câteva ori, căutându-și de 
lucru. În cele din urmă, nemaiputând să rabde, îi ceru pantofii 
să-i lustruiască. Ştia că fără ea s-ar destrăma tot ce mai 
rămăsese din casa asta, că ei îi datorează bruma de ordine care 
măcar aparent domnea printre lucruri. Se dezbrăcă încet, după 
ce se asigură mai întâi că deșteptătorul e la căpătâiul patului. 
Din bucătărie se auzea până la el cântecul luliei despre apa 
Mureșului care curge încet și despre o iubită care nu vrea să se 
prăbușească în braţele ademenitoare ale iubitului. „Cât de 
ridicole par uneori lucrurile”, gândi Ardeleanu. Și cu toate 
acestea oamenii cântă: lulia în bucătărie, studentul ăla de la 
etaj, Rotaru, în baie... lar el, Isaia, doarme. Incercă să-și 
amintească dacă el cântase vreodată în viaţa lui. Dar nu reuși să 
descopere decât o singură asemenea împrejurare, un chef din 
vremea studenției, cu bere, când, cocoțați pe masă, cântaseră 
pe patru voci „Gaudeamus igitur”. Incercă să-și amintească 
cântecul... Gaudeamus igitur... juvenes... juve... Nu reuși. Sau, 
cine știe? Poate că nici nu-l cântase vreodată, poate că îl auzise 
undeva, la teatru... își trase plapuma peste cap: „Acum nu mai 
există nimic din lumea înconjurătoare și dacă voi adormi nici eu 
nu voi mai exista. De fapt totul există prin mine, pentru mine. 
Dacă întâmplător mâine nu m-aș mai trezi, lumea n-ar mai 
exista”. | se păru că mai citise undeva această teorie, dar nu se 
învrednici să se frământe unde: Bergson, Feuerbach, Husserl 
sau altul?... N-are importanţă. Important e că ăsta e singurul 


adevăr absolut. De fapt, în acest moment, nici lulia nu mai 
există, nici casa, nici patul, nimeni și nimic. „Ce bine e să fii 
atotputernic, existența unei lumi să depindă de tine. Dacă 
vreau, există! Dacă vreau, nu există!” Zâmbi, dar își dădu 
imediat seama că zâmbetul lui e trist, fals. 

Deodată tresări. Ţărâitul soneriei îl făcu să se ridice în coate. 
„Adică lumea nu există numai prin mine”, constată cu 
nemulțumire și încercă să ghicească cine ar putea fi vizitatorul, 
la o oră atât de târzie. Auzi pașii târșiţi ai luliei și se linişti: 
desigur, vreun cunoscut de-al ei. Se întoarse cu capul spre 
perete, ca nu cumva femeia să creadă c-o spionează. Atunci 
intră lulia, aprinse lumina și spuse enervată: 

— Domnule inginer... 

Se întoarse spre ea încet, ca unul care se trezește din somn: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vă caută cineva. Vrea să vă vorbească neapărat. 

— Dorm, spuse supărat Ardeleanu. Nu vezi? La ora asta dorm. 
Spune-i să plece. 

— Nu vrea să se ducă. 

— Inchide-i ușa în nas. N-are decât să aștepte. 

— Nu pot, domnule. A pus piciorul în prag. Vrea să vorbească 
neapărat cu dumneavoastră. 

Ardeleanu se răsti la lulia, ca și cum ea ar fi fost vinovată de 
sosirea vizitatorului întârziat: 

— Cine e? 

— Nu știu. De unde să-i cunosc eu pe toţi trașii-împinșii? 

— Du-te, lulia, întreabă-l cum îl cheamă. 

Ardeleanu vru să se îmbrace, dar se răzgândi. 

Dacă celălalt e nepoliticos și vine la o astfel de oră, o să-i 
plătească cu aceeași monedă. Peste puţin, lulia se întoarse și 
mai mâniată. 

— Brad. Zice că-i de la șantier... Și că e prietenul 
dumneavoastră. Vai de mine, domnule inginer, îmi aduc aminte, 
asta a mai fost la noi. Ştiţi, care a făcut baie... 

Tăcu brusc. In spatele ei apăru Brad. Zâmbea și nu părea 
deloc stânjenit. 

— Nu vă supăraţi, tovarășe inginer... Vreau să vă întreb... 
dumneavoastră cum v-a plăcut ședința de azi? 


În primul moment, Ardeleanu vru să-i spună că și-a ales un 
ceas nepotrivit pentru criticarea unei ședințe, dar curiozitatea 
lui fu mai puternică decât supărarea. 

— Cum adică? 

— Mie nu mi-a plăcut, îl lămuri Brad. Nu mi-a plăcut deloc. Mi 
s-a părut că tovarășul Beniamin nu iubește șantierul nostru. 
Dracu’ știe cum pot fi unii oameni așa. De asta am venit. Şi 
drept să vă spun, mie mi-e tare teamă că dacă se închide 
șantierul, noi vom rămâne pe drumuri. Și altceva n-am ce face. 
Mai ales acum, iarna... Altfel nici n-aș fi venit. 

O clipă, lui Ardeleanu îi fu milă de Brad. Pe urmă, uitându-se în 
ochii lui fără expresie, mila i se transformă treptat într-o ciudă 
inexplicabilă. „De ce o fi și ăsta legat de șantier ca toţi ceilalţi? 
Ce avantaje trage ăsta de pe urma construcţiilor?” 

Brad crezu că inginerul este frământat din pricina acelorași 
probleme ca și el. Se așeză mai comod și își întinse picioarele 
încălţate în bocanci mari, murdari, până aproape de dormeza lui 
Ardeleanu. Plin de așteptări, își așeză palmele noduroase pe 
genunchi. 

— Şi pentru asta ai venit la mine? îl întrebă pe neașteptate 
Ardeleanu. 

— Da. N-am înţeles de ce dumneavoastră n-aţi luat cuvântul. 
M-am așteptat în fiece clipă să vă sculaţi și să vorbii. Chiar asta 
ziceau şi ceilalți săpători din baraca mea: că dacă 
dumneavoastră aţi fi luat cuvântul, l-aţi fi băgat în buzunar pe 
inginerul Beniamin. Sunteţi mai deștept decât el. 

Deși comparaţia i se părea stupidă, Ardeleanu avu o tresărire 
de bucurie. Deci oamenii discută pe seama lui, îl apreciază și în 
mintea lor, indiferent după ce criterii, construiesc scări de valori. 
Dar acum ce să-i răspundă? Va înţelege oare tânărul acesta că 
el nu e inginer constructor, că treaba asta se leagă de 
specialitatea lui Beniamin? Şi că, pe deasupra, Beniamin are 
dreptate? 

— Beniamin nu poate să aibă dreptate — continuă Brad, ca și 
cum i-ar fi ghicit inginerului gândurile. Dacă toată lumea este 
pentru continuarea muncilor și numai el singur se opune, apoi 
nu poate avea dreptate un singur om. Dumneavoastră de ce n- 
aţi luat cuvântul? 


Ardeleanu tăcu. În fond cu ce drept îi cere socoteală tânărul 
acesta? Spuse răstit: 

— Acum e târziu, tovarășe Brad. Și eu sunt obosit. Dacă vrei, 
vino la mine într-o după-amiază... Noapte bună... 

Brad se ridică încet, nedumerit. Îl privi lung pe inginer, apoi 
porni spre ușă și ieși tăcut, fără să salute. 


3 

Mașina îl duse de-a dreptul la regională. Oniga, ras proaspăt, 
dar cu faţa trasă, îl aștepta la secretariat. Se vedea că nu 
dormise toată noaptea. Farcaș nu sosise încă. 

— Cu atât mai bine, spuse Oniga. Avem vreme să ne punem la 
punct. Va trebui să-i explicăm de ce vom face un timp mort în 
munca de pe șantier... În fond, o lună și jumătate nici nu-i chiar 
atât de mult. lar dacă avem o iarnă ușoară, ca anul trecut, poate 
nici atâta. Până atunci vom pregăti comasarea întreprinderilor. 
Dumneata ai inventarul... 

— Da, răspunse Ardeleanu. 

Dar gândurile îi zburau aiurea. Toată bătaia asta de cap cu 
mutatul celor cinci întreprinderi nu-i era deloc pe plac. Va trebui 
să fie mereu pe teren, când într-o parte a orașului, când într- 
alta, mereu să fugă dintr-un loc în altul, agitat, și tocmai în 
vreme de iarnă. Cât de bine i-ar prinde acum să stea în biroul lui 
cald, spaţios, confortabil, de la fabrica de vagoane, în loc să-și 
piardă vremea cu munca asta de cărăâuș. 

Farcaș veni abia către ora douăsprezece, vesel, odihnit. Îi 
primi cu bucuria cu care-ţi recunoști prietenii pe care nu i-ai 
văzut demult și de la care aștepți vești noi. 

— Daţi rar pe la mine... Ce mai e nou? Dar hai, nu staţi în 
picioare. Mă simt prost. Am impresia că sunteţi grăbiţi, numai în 
trecere... 

Ca o gazdă primitoare, trase două fotolii aproape de o măsuţă 
rotundă, de lângă fereastră. Abia atunci le strânse mâinile. 
Ardeleanu avu impresia că Farcaș îi ţinea palma mai mult ca 
altădată și se întunecă la faţă. „De ce tocmai acum trebuie să-i 
aducem vești proaste?” Dar acest reproș fu de scurtă durată. 
Bucuria, optimismul copilăresc al secretarului îl întăriră în 
convingerea pe care și-o făcuse despre caracterul superficial al 
acestuia. Aștepta cu curiozitate să vadă schimbările ce se vor ivi 
pe faţa lui Farcaș când va auzi veștile cu care veniseră ei. 

Baritonul lui Farcaș îi rupse șirul gândurilor: 

— Dacă vă arătaţi rar pe aici, înseamnă că treburile merg 
bine. Eu, să vă spun drept, am trecut de câteva ori pe la 
construcții: faceţi treabă bună. Zău. Foarte rar se poate bucura 
omul că treaba merge ca pe roate într-un sector. Dar voi mi-aţi 
făcut și această bucurie. Astfel că, izbindu-mă de alte greutăţi la 


fabrica de vagoane, la C.F.R. Sau la textile, mă consolează 
gândul că avem și un sector fruntaș... 

Farcaș și Oniga se priviră, apoi Ardeleanu își lăsă capul în 
palme. 

— Vă simţiţi rău, tovarășe inginer? îl întrebă Farcaș. 

— Nu, nu, se scuză Ardeleanu. Mă gândeam numai că... privi 
spre Oniga, așteptându-i încuviințarea. Acesta clătină din cap, în 
semn să vorbească. Mă gândeam că poate dumneavoastră nu 
sunteţi tocmai la curent. Lucrurile nu merg chiar ca pe roate... 

— Desigur, desigur, ăsta e doar un fel de a spune. Dacă noi 
am fi mulțumiți că lucrurile merg perfect și am crede că nu mai 
avem nimic de îmbunătăţit, ne-am duce dracului. Imi pare bine 
că priviţi autocritic și cu spirit de răspundere. Ti-am spus eu, — 


se întoarse spre Oniga, — că am făcut o alegere bună cu 
tovarășul Ardeleanu... A 
Dintr-odată Ardeleanu se simţi într-adevăr prost. li vâjâia 


capul, avea ameteli. Se dojenea singur pentru lipsa lui de curaj. 
„Ar trebui să mă ridic și să-i spun deschis că suntem în impas. 
Nu, acest cuvânt „impas „nu spune nimic. Suntem încurcaţi și cu 
vremea, și cu construcţiile, de nu ne mai vedem capul. Am dat 
chix cu strungurile românești. Ne-am împotmolit înainte de a fi 
avut posibilitatea să experimentăm mașinile.” Vru să se ridice, 
dar, ca și cum picioarele i-ar fi fost înţepenite, rămase nemișcat. 
Oniga nu se mișca nici el. Ardeleanu se gândi că Farcaș a orbit 
de mulţumire. „Zâmbește de parcă un înger păzitor i-ar sta 
deasupra capului”. Pe urmă, Oniga începu să-și răsucească o 
țigară. „Acum, acum”, se linişti Ardeleanu. Aștepta ca Oniga să- 
și scoată ceremonios bricheta, să-și aprindă ţigara, apoi să tragă 
un fum în plămâni. Așa e Oniga întotdeauna. Așteaptă atâta, 
încât până la urmă îţi vine să crezi că nu mai poate face nimic și 
tocmai atunci, pleosc, aruncă o vorbă de-ţi plesnesc timpanele. 
Oniga își scoase bricheta. Apoi trase un fum din ţigară, dar nu 
scoase niciun cuvânt. „S-o fi temând și el, constată cu o bucurie 
nefirească Ardeleanu. Deci nu sunt singurul laș”. Ei, drace, 
parcă și durerea de cap îi trecuse. In definitiv, datoria lui Oniga 
e să raporteze. 

Farcaș se ridică în picioare: 

— Dacă n-aţi fi venit singuri, v-aș fi chemat eu. Am o veste 
pentru voi. Da, o veste bună... V-am adus de la București o 


corespondenţă... Prima corespondenţă oficială pentru fabrica de 
strunguri. Poate e mai mult pentru dumneata, tovarășe inginer: 
o comandă! 

Farcaș scotoci în sertarul unui birou, apoi cu un gest larg, de 
scamator, scoase dintr-un dosar o hârtie ministerială, bătută la 
mașină. Ardeleanu recunoscu antetul: era de la Comisia de Stat 
a Planificării. 

— Până spre sfârșitul anului viitor trebuie să livrăm primele 
strunguri. Mai precis, — Farcaș își aruncă privirile pe hârtie, — 
primele 28 de strunguri! De aceea, să-i dăm zor! A mers bine și 
până acum, dar ar fi și mai bine dacă aţi grăbi ritmul 
construcţiilor. Să isprăviți odată cu înălţarea halelor de montare, 
ca să puteţi da drumul fabricaţiei... Am vorbit personal cu șeful 
serviciului proiectări de la Ministerul Industriei Grele, cu 
tovarășul inginer lonașcu. Planurile au fost trimise la desenatori. 
Pe măsură ce vor fi gata, le vom primi în copie. Așa că nu prea 
avem timp de pierdut. 

— Cu tovarășul inginer lonașcu, aţi spus? lon lonașcu? întrebă 
mirat Ardeleanu. 

— Da. Îl cunoști cumva? 

— Îl cunosc, am fost împreună la Malaxa. 

Era să spună că într-o vreme fuseseră chiar foarte buni 
prieteni, dar se reţinu la timp. Farcaș desigur, ar crede că se 
laudă. 

— Tovarășe Farcaș... încercă Oniga să intervină. Pe frunte i se 
prelingeau boabe de sudoare. Inghiţi de câteva ori în sec și 
continuă: cu toate acestea, sunt unele chestiuni... 

Dar Farcaș nu-l lăsă să urmeze: 

— Știu ce vrei să spui. Că sunt greutăţi... Asta știam și fără 
tine. Mobilizaţi oamenii și daţi-i zor... Asta-i sarcina principală. 
Azi-mâine o să sosească și piesele de la Reșița. Vreţi să le lăsaţi 
fără acoperiș?... 

Se deschise ușa și secretara — o fată cu părul roșcat — vâri 
capul înăuntru: 

— Vă caută Bucureștiul la telefon... 

— Acum, tovarăși, eu v-am lăsat. Daţi-i zor, că nu avem vreme 
de pierdut... Tu ce-ţi tot agiţi mâinile, Oniga? Vrei să-mi spui 
ceva urgent? 

— Da, tovarășe Farcaș. 


— Fie. Dar de termenul de construcţii să nu-mi pomenești 
nimic. Ala-i sfânt, nu se poate schimba, înţelegi? Adică... da... 
dar numai dacă vă hotărâți pentru unul mai scurt... atunci amân 
și telefonul. 

— Nu, tovarășe Farcaș, du-te la telefon... 

— Deci, ne-am înţeles: nicio zi întârziere... Ei, spor la muncă. 

Ardeleanu ieși buimăcit. Fără să știe de ce, îi venea să râdă. 
Pe scări căută privirile lui Oniga, dar acesta părea că privește în 
gol; pășea automat lângă inginer, mușcându-și buzele. „La ce s- 
o fi gândind? se întreba Ardeleanu. Oare îl înjură în gând pe 
Farcaș? Desigur. Doar pe el l-au învestit cu toată 
responsabilitatea lucrărilor”. 

În stradă, Oniga se întoarse spre inginer: 

— Să mergem, ne așteaptă oamenii pe șantier. 

Ardeleanu îl privi mirat: „Cum poate omul acesta să nu 
gândească, să execute ordinele mecanic, ca o mașină. Doar știe 
foarte bine că nu putem continua lucrările. De unde braţe de 
muncă? Până la urmă o să fie deferit justiţiei. Poate și eu...” La 
acest gând, Ardeleanu se sperie. Se scuză că are o treabă 
urgentă în oraș și se despărţi de Oniga. Așteptă ca celălalt să se 
mistuie prin mulţime, apoi se întoarse la sediul regionalei. 
Farcaș îl primi ca și cum în această întrevedere nu ar fi fost 
nimic neobișnuit. 

— Tovarășe Farcaș, începu Ardeleanu. Când am venit aici, 
acum un sfert de ceas, aveam un scop bine definit. 
Dumneavoastră ne-aţi arătat comanda de la București, ne-am 
entuziasmat, dar... 

— Știu, făcu secretarul, cu voce scăzută. Inginerul Beniamin 
m-a informat și verbal, și în scris. După toate datele existente, 
se pare că are dreptate... 

— Atunci? îl întrerupse mirat Ardeleanu. 

— Atunci trebuie să găsim soluţii. E vorba de braţe de muncă. 
Trebuie mobilizați oamenii din întreprinderi, în special din cele 
care vor fi comasate. Noi, de la regională, vă vom da tot 
ajutorul. Dacă dumneavoastră aţi găsit necesar să mă sezisaţi 
de mersul lucrărilor, deși n-aveţi nimic cu construcţiile, 
înseamnă că nu sunteţi indiferent faţă de viitorul lor. Eu vă 
mulțumesc. Contribuiţi și dumneavoastră, cu un sfat, mă rog, cu 
ceea ce puteţi, și eu sunt convins că treaba o să meargă. 


— Desigur, desigur, — făcu Ardeleanu, — ceea ce va depinde 
de mine... Dar practic, cred că în primul rând ne lipsesc vehicule 
de transport. Cu asta va trebui să ne ajutaţi... Atunci eu mă duc, 
tovarășe Farcaș.! 

În drum spre casă, îi fu ciudă că se lăsase așa de ușor convins. 
„Ce altceva înseamnă înrolarea mea în munci care nu mă 
privesc, decât o capitulare?” Totuși avu și un sentiment de 
mulţumire; faptul că Farcaș era informat de situaţie și deci nu 
fuseseră lăsaţi în voia sorții, cum își închipuise până acum, îl 
linişti. 

Farcaș îl urmări o bucată de timp de la fereastră, pe urmă 
chemă secretara: 

— Convoacă pe toți tovarășii din comitetul regional. Și pe 
supleanţi. Să vie și cei de la raioane, și directorii fabricilor! Da, 
da, toți, și, bineînţeles, nu uita să-l anunți pe Oniga... 


4 

— Tovarăși, începu Farcaș, și glasul lui gros răsună puternic în 
sala de festivități a comitetului regional. Ne-am adunat pentru 
că suntem într-un impas din care încă nu știu cum vom ieși. E 
vorba de „Victoria”. Trebuie să terminăm construcţiile în câteva 
săptămâni. Gerul stă să vină și, dacă nu ne grăbim, nu vom mai 
putea turna acoperișul. Mă adresez tuturor, dar în special 
directorilor de întreprinderi. Ne trebuie specialiști, ne trebuie 
materiale, ne trebuie vehicule! N-aș vrea ca atunci când Barbu o 
să ceară cuvântul, să înceapă să descrie greutăţile de care se 
lovește zi de zi, clipă de clipă. 

Barbu vru să protesteze, dar la râsetele celor din sală, 
renunţă. 

— Desigur, — continuă Farcaș, — n-aș vrea nici ca acum 
Barbu să se scoale și să-și ofere toată fabrica, toţi specialiștii și 
toate camioanele. V-aș ruga să vă gândiţi bine; avem nevoie de 
cât mai mult; dar în așa fel ca lipsa materialelor, a camioanelor 
și a oamenilor să nu dăuneze întreprinderilor voastre... 

Cineva propuse ca răspunsurile să se dea a doua zi, pentru ca 
directorii să aibă timp să se sfătuiască cu tovarășii de 
specialitate din întreprinderi. Nimeni nu se împotrivi. Oniga clipi 
mărunt, satisfăcut. După terminarea ședinței rămase în sală să-l 
aștepte pe Farcaș. 

— Abia acum înţeleg poziția ta de dimineaţă în discuţia cu 
Ardeleanu. Nu voiai să-l sperii. 

— Măi, măi, Oniga, am impresia că voi îl cunoașteţi prost pe 
Ardeleanu. Te înșeli dacă crezi că Ardeleanu se mulțumește 
numai cu vorbe. După ce ai plecat, el a revenit și mi-a arătat 
situaţia reală de acolo. 

— Cum așa? Eu am avut impresia că tu o știai demult. 

— Da, tu ai avut impresia, iar Ardeleanu a vrut să aibă 
certitudinea. Inţelegi? Desigur, știam care e situata, dar din 
păcate asta n-am aflat-o de la tine. 

Oniga își mușcă buzele: 

— Eu credeam că o s-o scoatem la capăt fără ajutor. 

— Vrei să-ţi dau un sfat, tovarășe Oniga? 

Oniga tăcea. 

— Uite ce e, continuă Farcaș. Scoate din vocabularul tău 
„credeam”, „am avut impresia”. In munca de partid n-o să-ţi 


folosească. Cred, de altfel, că și în viaţa ta particulară aceste 
două cuvinte au jucat un rol prea mare. Gândește-te la ceea ce 
ţi-am spus și trage unele concluzii. Vei vedea că am dreptate. 

Oniga, cu capul în pământ, pășea îngândurat. 

— Ei, acum de ce ești necăjit? 

— Cu șantierul ăsta... 

— Lasă acum șantierul. Cât de cătrănit ai fi, cu asta nu-i ajuţi 
cu nimic. Dimpotrivă. Uneori un rău ţi se pare cu atât mai mare 
cu cât te gândești mai mult la el. Pentru moment, am luat toate 
măsurile posibile. În noaptea asta tot nu mai putem face nimic. 

— Vezi, de asta sunt necăjit. Mă uit la tine. Cum pui tu 
problemele și cum le pun eu... 

— Intr-adevăr, poţi să fii necăjit dacă le pui cum le-ai pus 
acum. Așa eram și eu acum câţiva ani. Când mă duceam la câte 
o ședință de partid din întreprinderi, mă apuca disperarea, „că 
de ce nu pot să pun și eu problemele așa cum le pun 
muncitorii?” Mă frământam de mă lua dracu'... Adevărul e că 
nici ei nu le pun altfel decât noi, că doar noi de unde am venit? 
Nu tot din fabrici? Numai că ei vorbesc despre lucruri concrete. 
De exemplu: „Forja n-a dat piesele la timp, din vina lor n-am 
făcut asta sau asta”. Adică poţi să te legi de fiecare cuvânt al 
lor, să cercetezi, să repari câte o bubă. Asta pentru că cei mai 
mulţi muncitori, și asta e moștenirea lor de clasă, știu să se 
ridice deasupra problemelor lor personale. Voi nu ajungeaţi la 
acest impas dacă v-aţi fi sezisat la timp de prostul mers al 
lucrurilor. Dar voi n-aţi văzut mai departe de lungul nasului 
vostru. Aţi vrut să vă descurcaţi singuri, fără ajutorul cuiva. 

— Şi asta e o problemă personală? 

— Este. 

— Atunci cum se explică totuși că eu mi-am neglijat complet 
problemele personale? 

— Cine spune că le-ai neglijat? Poate pe unele, dar în locul lor 
ţi-ai făcut altele. Din construirea fabricii ai făcut o problemă 
personală, și nu în cel mai bun sens al cuvântului. Din cauza 
orbirii tale n-ai putut să te descurci în sutele de probleme, să 
vezi care sunt cele mai importante. Ştii că rezolvarea unei 
probleme mici îţi cere tot atâta timp cât și rezolvarea unei 
probleme mari? Rezolvând însă problemele mari, rezolvi zeci și 
zeci de problemuţe. lar tu tocmai în problemuţe te-ai înecat. 


— Vrei să-mi dai un exemplu? 

— Și zece. Ce era mai important: să înalţi fabrica sau s-o înalţi 
singur? Desigur s-o înalţi. Totuși tu ai vrut s-o înalţi singur. Ei, nu 
răspunzi nimic? 

Oniga tăcu. 

— Mai vrei un exemplu? 

Oniga ridică privirile. Farcaș continuă: 

— Asta nici nu-i exemplu... E, dacă vrei, o critică. Ai umblat ca 
o gospodină harnică după cărămizi, după varză pentru cantină... 

— Să nu fi umblat? 

— lar întrebi greșit. Desigur, trebuiau controlate și aceste 
munci. Controlate, înţelegi?... Nu să te îneci în ele. Ştii, materia 
ta primă trebuia să fie betonul armat al acestei societăți: omul... 
Știu, știu, nu te uita așa de urât... Ai făcut treabă și în acest 
domeniu 

— Apoi trebuia să-l înlocuiești și pe Beniamin. Asta ai vrut să 
spui? 

— Da... 

— Atunci e bine... Și mai gândește-te la aceste lucruri... Și 
acum hai să lăsăm astea. Nu vrei să bei un pahar de vin roșu? 
Sânge de urs. Mi l-a adus un tovarăș de la Miniş. E mai bun ca 
laptele. 


CAPITOLUL IX 
1 

Anghelina Ponta avea un capot trandafiriu, presărat cu multe 
flori galbene și frunze verzui, care arăta cam așa cum arata 
primăvara grădina din parcul de lângă Mureș. Capotul acesta 
servea și ca halat de baie, și ca șorţ de bucătărie, iar atunci 
când obișnuiţii casei erau așteptați la masa verde îndeplinea și 
înalta funcţie de rochie de seară. Mircea nu și-ar fi putut-o 
închipui pe mătușa lui fără acest capot. De când deschidea ea 
ochii — spre orele prânzului — și până îi închidea — după miezul 
nopţii — casa răsuna ca un iad de cântece și de convorbiri 
telefonice interminabile, prin care se transmiteau cantități 
enorme de știri. Ascultând-o, simţindu-i energia, cu greu te-ai fi 
înduplecat să crezi că trecuse cam de multișor graniţa unei 
jumătăţi de veac. Bineînţeles, nu se născuse încă persoana care 
să îndrăznească să-i amintească asta. 

Dar chiar și atunci când mătușa Anghelina nu era acasă, 
prezența ei stăruia totuși în fiecare încăpere, începând cu 
bucătăria și sfârșind cu salonul de oaspeţi: parfumurile, mucurile 
căzute pe covor, ciorapii necârpiţi, dar cu acul înfipt în ei, uitaţi 
pe spătarul scaunelor, papucii azvârliți sub masă, numerele de 
telefon notate pe tocul ușilor, toate, împrăștiate, vorbeau despre 
prezenţa ei. 

La început, Mircea nu se putuse obișnui cu dezordinea din 
casă. Umbla în urma mătuși-si și aduna fiecare lucru azvârlit la 
întâmplare; dar numai peste o jumătate de oră îl găsea din nou 
în alt loc, așa încât după scurt timp fu nevoit să renunţe. Nu 
avea încotro. Parcă și în casa din strada Semaforului — își 
spunea uneori — s-a simţit mai bine ca aici, ţinând cont chiar și 
de mizeria în care au trăit înainte de definitivarea lui taică-său la 
C.F.R. Pe atunci, părinţii insistau să se facă măcelar. „De ce 
tocmai măcelar?” îi întreba, și ei răspundeau: „Pentru că 
măcelarii au întotdeauna de mâncare.” lar el, numai când se 
gândea la vitele care erau târâte prin strada Semaforului spre 
abator, îl năpădeau lacrimile. Acum, văzând broderiile de mână 
de pe pereţi, simțind mirosul de acrituri ce răzbătea din cămară, 
i se zbârlea pielea de ciudă că trebuie să locuiască aici, în 
infernul Anghelinei Ponta. 


Tatăl său, în felul lui, își aranjase bine treburile... Să fi rămas o 
viaţă întreagă impiegat clasa a treia, să îmbătrânească, și apoi, 
liniștit că și-a trăit traiul, să se ducă pe lumea cealaltă?... Ca 
mama?... Ce cunoscuse ea din plăcerile acestei vieţi? Nimic. Se 
căsătorise la douăzeci de ani și de atunci singurele preocupări i- 
au fost casa, copilul, soţul. Deși avea permis gratuit pe C.F.R., 
nu-l folosise niciodată. Ar fi putut măcar o dată pe an să se urce 
în tren, să vadă alte locuri și alți oameni. Dar unde era să se 
ducă? A plecat de acasă numai o dată și atunci n-a întrebat-o 
nimeni dacă vrea ori nu să plece: au internat-o la spital, la 
Timișoara. La întoarcere, culcată într-un sicriu, n-a mai avut 
nevoie de permis. 

Mircea încercă să-și închipuie cum i-ar fi fost viața lângă 
Medy, noua lui mamă. Auzise despre ea că ar fi fost o stricată, 
că bătrânul ar fi cunoscut-o într-un bar, în timp ce nevastă-sa 
era la spital. La față n-o văzuse niciodată. Oare i-ar fi putut 
spune mamă? Poate i-ar fi venit greu, dar oare nu pare orice 
lucru greu la început? Dacă ar fi plecat cu ei la Viena, desigur s- 
ar fi înscris la o facultate de mecanică și ar fi putut să ajungă un 
inginer priceput. Dar oare ar fi putut să rămână acolo, să nu 
vadă Mureșul, peste care visa să arcuiască cândva un pod de 
fier? Numai în anii când a lipsit din Arad, când a fost student la 
București, îl măcina dorul pustei, a caselor mici văruite cu 
galben. Câte lucruri nu erau de făcut aici și câte din ele nu și le 
propuse să le facă chiar el? Desigur, acolo s-ar fi înstrăinat. Cu 
timpul, poate, ar fi uitat și românește. Nu, asta nu se putea. O fi 
fost Goethe mare poet, dar cine a scris Luceafărul?... Nu, nu 
putea să uite românește. Și Mara?... Oare ar fi putut s-o ducă și 
pe Mara?... Căci fără Mara... Dar mașinile care trebuiau să 
brăzdeze pusta? Ar putea oare să rămână înmormântate în 
maculatoarele unde le schiţase în joacă? Să nu mai audă „aho”- 
ul  pălmașilor salutându-l la marginile ogoarelor pe «el, 
constructorul mașinilor? Nu... 

Gândurile acestea îl frământau și acasă, și când stătea cu 
târnăcopul în mâini pe șantierul noii fabrici, unde, mobilizat de 
U.T.M., își petrecea după-mesele. 

În seara revelionului, mătușa Anghelina intră în camera lui 
Mircea, care se pregătea de culcare. 

— Ce-i, Mirciulică, tu nu vrei să petreci? 


Înspăimântat la gândul că mătușă-sa ar putea să-i propună să 
înlocuiască vreun al patrulea la masa de cărţi, răspunse că e 
grav bolnav, că are amețeli și e foarte obosit. Anghelina Ponta 
nu era însă dintre acelea care se lasă ușor convinse. li luă 
temperatura și decise că, boala nefiind atât de gravă, poate să 
se ducă să doarmă în apartamentul Virginicăi, unde va fi liniște, 
pentru că aici „ne vom face de cap, că doar o dată e revelionul”. 

— O să-ţi dea Virginica cheia și o să te duci să te culci acolo. 
Ea e invitata mea. Își aduce și logodnicul; tu n-ai ce căuta acasă. 
Numai vezi să nu faci cine știe ce în cameră străină. Să te porți 
cuviincios, așa cum i se potrivește unui Mirciulică ascultător și 
bun... 

Pe la ora zece, cu cheile apartamentului străin în buzunar, 
Mircea ieși în stradă. Îi veni chef de plimbare. Străbătu de 
câteva ori bulevardul, oprindu-se în faţa vitrinelor. De peste tot 
răzbătea muzică: la Cazinoul Central un saxofon, răgușit prea 
devreme, domina întreaga orchestră: la „Palace”, muzica 
militară intona un marș, megafoanele instalate pe stâlpii de 
telegraf transmiteau un vals de Strauss, iar pe străzi, coruri 
ambulante preaslăveau cu „Plugușorul” nașterea Anului Nou. 
Oamenii, mai toţi veseli, se salutau gesticulând larg, urându-și 
un an nou și fericit. An nou... Cât de banal sună! Cu toţii știu 
prea bine că mâine via fi o zi la fel cu celelalte și totuși așteaptă 
ceva. Dacă i-ai întreba ce anume, foarte puţini ar ști să-ţi 
răspundă. „Eu ce aștept, în fond?” se întrebă Mircea, și-și zâmbi 
trist, eu amărăciune. Își aduse aminte de revelioanele copilăriei, 
de felul în care pironea cu privirile, într-o pioasă așteptare, 
cadranul deșteptătorului. Pe atunci 'ar fi dorit ca toate ceasurile 
să se oprească, și el să devină dintr-odată un alt Mircea, cu o 
altă personalitate. Dar niciodată în nopţile acelea deosebite nu 
se întâmpla nimic. Maică-sa tușea și după douăsprezece la fel 
cum tușise în anul care trecuse, vecinii rămâneau aceiași, nici 
curtea și nici casa nu se schimbau. Câte vise n-a legat Mircea de 
sosirea câte unui an nou? Și tot atâtea vise i s-au spulberat. 
Niciodată sosirea unui an nou nu marcase o schimbare în 
raporturile dintre el și părinţi; aceleași fraze le auzea și în anul 
cel nou: „Asta n-ai voie, ești încă prea mic”, iar dacă plângea: 
„Ești băiat mare, nu ţi-e rușine?” „Care-i adevărul?” se întreba 
uneori și niciodată n-a știut să-și răspundă. Nici acum. 


Un coleg de școală îl salută vesel, trecând repede, fără să-i 
aștepte răspunsul. „Oare ce va face ăsta la revelion”, îl urmări 
Mircea cu privirile, dar nu reuși să-și termine întrebarea, pentru 
că un om beat se izbi de el, îl prinse în braţe și, sughițând, îi 
ceru iertare. 

— Nu te supăra, hâc, prietene dragă... tu ești cel mai bun 
prieten ai meu, hâc. Nu vii să bem încă O juma’? 

Mircea se desprinse din strânsoare și, ofensat, plecă. După 
câţiva pași, întoarse capul să vadă ce face beţivul. Acesta se 
agăţase între timp de altcineva și-l invita și pe acela „la încă o 
juma”. „Poate că nici n-a minţit, — își spuse Mircea cu răutate. 
— şi-mi este într-adevăr cel mai bun și mai devotat prieten”. 

Spre miezul nopţii, îl pătrunse frigul. Se pregătea tocmai să 
intre într-un restaurant, când își aduse aminte că utemiștii de pe 
șantierul „Victoria” pregătiseră un bal cu program artistic la 
Palatul Cultural. Ocolind clădirea sfatului, cobori spre Mureș. 

De câteva săptămâni de când utemiștii de la facultate 
fuseseră mobilizași pentru muncă voluntară pe șantier, Mircea îl 
întâlnea mereu pe Pavel. Acesta avea acolo un fel de post de 
responsabil cu uneltele; ori de câte ori se întâlneau, se priveau 
chiorâș. „La muncă sunt bun, — își spusese Mircea când fusese 
pentru prima oară pe șantier, — nu contează că sunt burghez, 
cum spunea Pavel”. Dar nu îndrăznise să-și spună nimănui 
părerea. De obicei după programul de săpături intra în hala 
mare, unde schelele împăienjeneau încă toţi pereţii. Incerca să 
și-o închipuie gata, presărată cu mașini, iar pe el însuși se vedea 
în mijlocul lor. Odată, un om mai în vârstă, cu ochelari cu rama 
de sârmă, îl întrebase ce anume caută acolo. 

— Am venit la muncă voluntară. 

— Şi de unde ești? îl iscodise celălalt mai departe. 

— De la Facultatea de mecanică. 

— A, păi atunci ești un fel de inginer de strunguri... Ei, cum îţi 
place fabrica noastră? 

Cuvântul „noastră” suna în gura străinului ca și cum fabrica ce 
se ridica ar fi fost proprietatea lui. 

— Îmi place, mărturisi Mircea și dădu să plece. 

Dar omului îi veni în cap cine știe ce și se apucă să-l poarte pe 
Mircea printre toate zidurile, să-i explice cum se vor aranja 
toate. Într-o hală, deasupra căreia betoniștii abia se apucaseră 


să toarne acoperișul, se vedeau pe podeaua încă nebătătorită 
diferite semne făcute cu var. Mircea întrebă de rostul lor. 

— Dacă numeri, — îi arătă străinul, — ai să vezi că sunt zece. 
Crijan le-a făcut. Tu nu-l cunoști încă. El via fi șeful secţiei de 
montare. Nu-i om mai priceput la mașini ca el. Il apreciază și 
tovarășul Ardeleanu. lar celelalte semne le-au făcut diferiți 
tovarăși de la fabricile care vor fi comasate. Și-au fixat locurile 
pentru mașinile lor. 

Mircea zâmbi. În gând și el îşi fixase locul unde va sta, un 
birou cu pereţi de sticlă, de unde va putea să cuprindă cu 
privirile întreaga hală, biroul lui. Dar nu spuse nimic. 

— Degeaba zâmbești, tovarășe student. Peste doi-trei ani o să 
ne întâlnim iarăși aici și atunci ai să vezi că semnele astea n-au 
fost visuri, mâzgăleli pe pereţi. 

— Nu de aceea am zâmbit, tovarășe... 

— Oniga, se prezentă străinul. 

Apoi cineva îl strigă pe nume și Mircea rămase singur. Mai 
colindă printre ziduri, pe urmă porni spre casă. Pe peretele 
gheretei portarului zări un afiș scris de mână, care anunţa balul 
de revelion. Atunci nu dăduse nicio importanţă afișului, dar 
acum era bucuros că-și amintise de înștiinţare. 

În apropierea Palatului Cultural, luminat cu zeci de becuri, 
stăteau grupuri de muncitori: pe unii îi cunoștea de pe șantier. 
Se strecură printre ei și intră în sală. Aici tocmai se prezentau 
ultimele numere ale programului artistic. În mirosul pișcător de 
parfum ieftin se amesteca mirosul grătarului, instalat lângă o 
ușă laterală. Pe pereţi erau agăţate liste de preţuri și avize: 
„garderoba”, „tombola”, „bufet”. Pe scenă, câţiva tineri scoteau 
decorurile, făcând loc orchestrei. In fața scaunelor se fixau 
pupitre în formă de scuturi, improvizate din cartoane vopsite în 
galben: „Orchestra Melac”. Sub nume, o cheie sol, desenată cu 
cerneală roșie, completa emblema. Serpentine și lanţuri de 
hârtie colorată legau candelabrele Unele de altele, atârnând 
până aproape de capetele dansatorilor, care se încurcau în ele, 
chicotind. 

Mircea își lăsă paltonul la garderobă și-și căută un loc la o 
masă. Ceru o jumătate de vin și, așteptând să fie servit, privi 
distrat la dansatori. În câteva minute își formă o părere: se 
dansa prost, muzica nu era bună și nici vinul. Deodată, printre 


alţi tineri, îl zări pe fratele Marei. Pavel dansa cu o fată subţirică, 
palidă. „Dacă el e aici, probabil că a venit și Mara”. Se ridică de 
La masă și porni să dea ocol sălii. Dar era atât de greu să 
găsești pe cineva în mulţimea aceea, încât după ce se învârti o 
vreme fără rezultat, renunţă și se înapoie la masă. O femeie 
între două vârste, așezată în apropierea lui, se aplecă spre el: 

— Dumneata nu dansezi? și-și întoarse ostentativ capul spre 
stânga. 

Mircea privi într-acolo. Văzu o fată grăsuţă, cu pistrui, cu ochi 
mari, verzi, rugători. Probabil era fiica femeii. Mircea se simţi 
prost, tot sângele îi năvăli în obraji. „Fata, săraca, a venit, să se 
distreze și o să rămână nedansată”. Se ridică în picioare și o 
întreabă ceremonios: 

— Îmi daţi voie? 

Fata cu ochi verzi se ridică imediat, înveselită, zâmbitoare, 
dezvelindu-și dinţii ascuţiţi. Orchestra începu un tango lent, 
melodios. Unul din fraţii Melac cânta cu voce răgușită: 


„O Tangolita din Santa Fe...” 


Spre mirarea lui Mircea, fata, deși se legăna ca să dovedească 
pasiune, dansa destul de bine; în schimb avea un cusur: cânta 
tot timpul dansului, e drept în surdină, dar tocmai în apropierea 
urechii lui Mircea: 


din Santa Fe...” 


În clipa aceea o văzu pe Mara. 

Era îmbrăcată într-o bluză albă, cu un bolero albastru. Dansa 
cu un tânăr înalt, blond, bine îmbrăcat. 

Lui Mircea i se păru că tangoul nu mai are sfârșit când în cele 
din urmă orchestra se opri, cei din sală bisară cu atâta 
convingere, încât Melac reluă melodia. Noroc că orchestra era 
ostenită, astfel că numai după câteva acorduri anunţă o pauză. 
Mircea ieși pe terasă să se răcorească. Afară, fulgi grei se 
legănau încet. În lumina felinarului păreau atârnaţi în aer, 
nemișcațţi, ca într-un desen. Era destul de frig, așa că Mircea se 
răcori repede. Se întoarse în sală, încercând s-o găsească pe 
Mara. Tocmai când era convins că n-o să mai dea de ea, o zări la 


o masă alăturată. Era tot cu tânărul cu care dansase. Supărat, 
prefăcându-se indiferent, Mircea se așeză la o masă din 
apropierea lor, dar se simţea stingher; mișcările pe care le făcea 
i se păreau greoaie, nelalocul lor; simţea neîntrerupt cum dintr-o 
parte îl sfredelesc privirile Marei. După un timp întoarse brusc 
capul: dar Mara nu mai era acolo. Asta îl indispuse și mai rău. Își 
aprinse o ţigară și-și potrivi scaunul în așa fel, ca să poată 
cuprinde cu privirile masa unde stătuse Mara. Peste puţin, Mara 
reveni: ţinea în mână o scrumieră mare, de sticlă, probabil 
câștigată la tombolă. Mircea se gândi să-și încerce și el norocul. 
Cumpără un bilet și căpătă o păpușă imensă, făcută din ciorapi 
de mătase pictaţi cu acuarelă. Ce să facă cu ea? Era prea mare 
ca s-o vâre în buzunar, dar nici s-o azvârle aici, în sala de bal, nu 
putea. Ţinând-o de un picior, se înapoie la masă. Fata cu pistrui 
începu să râdă: 

— Vai ce frumoasă e!... și întinse mâna după ea. 

Cu un gest larg, darnic, Mircea i-o oferi. 

Orchestra începu din nou un tango. Mircea se ridică și porni 
hotărât spre masa Marei, însă tânărul înalt îi și oferise braţul. 
Mircea îi urmări până se pierdură în mulţime, apoi, supărat, se 
îndreptă spre garderobă și-și ceru paltonul. 

leși în stradă. Se simţea fără chef, abătut, nespus de trist. 
Abia în fața casei își aminti că nu trebuia să vină, că avea în 
buzunar cheile doamnei Virginica. Se întoarse din drum, 
îndreptându-se, spre locuinţa acesteia. 

Intră în casă și aprinse lumina: mobilierul semăna cu al 
mătușii Anghelina cum seamănă două picături de apă. Până și 
dezordinea era parcă aceeași. Pe peretele dintre cele două 
ferestre care dădeau în stradă, descoperi fotografia colegului 
său de la Facultatea de teologie, cel cu negul pe bărbie. Era atât 
de obosit, că nu se frământă să dezlege legătura dintre fostul 
coleg și doamna Virginica. Se dezbrăcă să se culce. Abia atunci 
zări pe noptieră un bileţel: 

„Mâncare găsești în bucătărie. Papucii sunt sub pat, lichiorul în 
dulap. Așteaptă-mă, mă întorc la sase”. 

Speriat, își aruncă privirile spre ceas. Era cinci și jumătate. Se 
îmbrăcă în grabă și ieși din nou în stradă. 

Fulgii cădeau des. Pe jos se ţesuse un covor alb, moale. În 
drum spre casă, dezmeticindu-se, se mustră că n-a rămas la 


doamna Virginica s-o aștepte. Dar nu mai avea curajul să se 
întoarcă. 


2 

Când apărură pentru prima oară pe șantier muncitorii veniţi 
de la fabricile care urmau să fie comasate, Beniamin nu era de 
găsit. Se închisese în biroul lui și la toate ciocăniturile răspundea 
că e ocupat, să fie lăsat în pace. In cele din urmă, Oniga făcu 
atâta gălăgie în fața ușii inginerului, încât acesta fu nevoit să 
iasă și să repartizeze oamenii, care, plictisiţi de atâta așteptat, 
și începuseră să se împrăștie. 

— Oamenii vor să muncească. Noi ne plângem de lipsă de 
braţe de muncă, și dumneata tocmai acum îţi găsești de lucru în 
birou!... g 

— Să vină dimineața, nu acum, după-masă. Intr-adevăr, avem 
nevoie de ei. Dar nu când vor ei, ci când ne trebuie nouă. 

Oniga, deşi fierbea, vorbi potolit: 

— Să împărţim munca în așa fel, încât să-i putem folosi. 

— Dumneata crezi că asta-i politică? La construcţii nu poți 
face cum vrei, ci numai după normele tehnice. Oricât ne-am 
forța, tovarășe Oniga, nu putem termina lucrările înainte de 
venirea primăverii. Eu nu-mi iau răspunderea. Eu sunt 
constructor cinstit. 

Nici la ședința restrânsă a conducerii Beniamin nu spuse 
altceva. 

— Puteţi face ce vreţi cu mine, nu merge. Conștiinţa mea de 
constructor nu mă lasă! Nu pot! Eu de douăzeci de ani 
construiesc, dar iarna n-am turnat niciodată. 

Oniga simţi în acest refuz mai mult decât o simplă temere. 
Avu o convorbire telefonică cu Bucureștiul și, drept rezultat, 
peste două zile sosi la Arad un inginer tânăr, care făcuse 
practică în Uniunea Sovietică, la clădirile înalte din Moscova. 
Acesta demonstră posibilitatea turnării betonului pe ger. Incetul 
cu încetul, toată munca de construcţie fu preluată de noul 
inginer. 

Se improvizară o serie de instalaţii electrice pentru uscarea 
betonului. Dulgherii nu mai pridideau cu ridicarea schelelor de 
lemn ale cofrajelor. In februarie* deasupra șantierului se arcuia 
primul acoperiș. Ardeleanu privea în jur cu gura căscată: de o 
săptămână își amâna în fiecare seară culcarea cu două ore și 
rămânea pe șantier să lucreze la ultimele pregătiri pentru 
comasare. Zilnic veneau de la cele cinci fabrici un număr tot mai 


mare de brigăzi voluntare. Inginerul Beniamin, disperat, le 
dădea munci neînsemnate, punându-i să care zăpada sau să 
încarce pământ în căruţe. După câteva zile, Oniga, sezisat de 
Pavel, îl căută pe Beniamin la birouri și se năpusti asupra lui. 
Urmă o discuţie foarte aprinsă, iar după o săptămână Beniamin 
fu concediat. 

Pavel răspundea de o brigadă permanentă venită de la 
turnătoria „lanto”, care, sub conducerea dulgherilor, ajuta la 
înălțarea cofrajelor necesare pentru turnarea turnului de răcire 
din mijlocul halelor. Turnul înalt de cincizeci și cinci de metri 
pusese inginerilor o serie de probleme dificile. Cum proiectul de 
a se instala un sistem de scripeţi dăduse greș, până și urcarea 
betonului pentru turnare constitui o asemenea problemă. 
Inginerul cel nou găsi o soluţie rezonabilă, și anume instală în 
mijlocul turnului un luminer — o grindă verticală de brad — din 
vârful căreia atârnau spre pământ două sârme de oţel. Pe 
aceste sârme aluneca un podet încărcat de beton. 

Frigul slăbise: în loc de zăpadă, se stârnise o lapoviţă ca de 
plumb, biciuitoare. 


CAPITOLUL X 
1 

Nopțile de ianuarie sunt lungi. Chiar și pentru Brad, care era 
obișnuit cu nopţile lungi, cu număratul stelelor, cu privegheatul. 
Când lucra de noapte — de câtva timp se lucra în trei schimburi 
— ziua îi trecea greu, anevoios. Atunci se ducea pe la dispensar, 
mai mult de dragul aparatului de rontgen prin care doctorii îi 
cercetaseră toate măruntaiele, pe la frizerie, pe la cantină, și 
schimba cu fiecare cunoscut câte o vorbă despre mersul 
treburilor de pe șantier. Fusese însărcinat cu împărțirea 
gazetelor, așa că oamenii se obișnuiseră să-l întrebe ce mai e 
nou; vrând-nevrând, se apucase tot mai mult de citit, căci nu se 
putea ca tocmai el să nu știe ce să le răspundă. În zilele când — 
după părerea lui — nu găsea nimic important în gazetă, era trist 
și supărat pe ziariștii de la București care — zicea el — stau și 
mănâncă pe degeaba banii statului. 

După ce citise despre atacul din Coreea, se gândise de multe 
ori să-l întrebe pe Oniga dacă nu s-ar putea să se ducă voluntar 
pe meleagurile acelea. De multe ori se visa cu o armă în mână 
— una de vânătoare cu ţeava tăiată, cum avusese baciul de la 
stâna din Haţeg — stând pe un vârf de munte și gonindu-i pe 
toţi care voiau să aprindă satele. Tristeţea îl apuca numai atunci 
când, stând pe schele alături de zidari, asculta trosnetul sec al 
scândurilor. In acele clipe ar fi vrut să fie undeva, pe un câmp 
întins, cu iarbă verde, proaspătă, să audă behăitul mieilor sau, 
înfundat, loviturile de secure ale cioplitorilor. Alteori, descărcând 
câte o căruţă, și-o închipuia cu coviltir, iar pe el, hoinărind în 
urma ei, chemând oamenii să cumpere doage. Odată, la 
Oradea, pe la târgul paștelui, avuseseră vânzare bună. O fabrică 
de conserve cumpărase toate doagele, și baciul la care fusese 
angajat îl luă cu el la directorul fabricii, unde se ducea să 
încaseze banii. Niciodată nu-și închipuise Brad că o casă poate fi 
atât de frumoasă. Avea casa aceea atâtea odăi, că nici hanurile 
nu aveau mai multe. Și pe jos, de parcă stăpânilor de acolo li s- 
ar fi părut rușinos să se vadă ceva din podeaua pardosită cu 
scânduri numai de-o palmă, erau așternute covoare moi, mai 
moi ca mușchiul de pe paltini. Brad simţea cum i se înfundă 
tălpile în ele. li păru rău că nu-l poftiseră să colinde prin toate 
odăile. După ce ieși din casă, din stradă o mai privi o dată. Avea 


vreo trei etaje, puse unele peste altele. Era la fel de mare ca 
biserica din sat. Brad era mândru că turnul de răcire, unde lucra 
acum, era mai înalt decât casa aceluia cu conservele. Privea cu 
mândrie spre poalele turnului și fluiera după oamenii care, de 
sus, păreau mici ca furnicile. 

— lar caști gura? strigă un dulgher. Odată ai să cazi de-acolo... 

Brad îl privi cu ciudă, apoi se întoarse la munca lui. Flămânde, 
cofrajele își căscau gurile spre cer, așteptând betonul ce se 
ridica de-a lungul turnului, încet, petrecut de scârţâitul 
plângăreţ al scripetelui. Sus pe schele, lumina gălbuie a 
reflectoarelor crea noi proporţii: oamenii cu mișcările lor 
greoaie, încete, arătau ca niște sfarmă-piatră. 

Brad, îmbrăcat cu pufoaică, zgribulit de frig, aștepta cu lopata 
în mână sosirea betonului. Deodată, o trosnitură puternică puse 
capăt zgomotelor scripetelor. Se făcu tăcere; nu se mai auzea 
decât toaca măsurată n ploii pe scândurile cofrajelor. De jos, din 
fundul turnului de răcire, un glas gros vibra printre miile de 
scânduri: 

— A crăpat luminerul! 

Brad recunoscu vocea unui încărcător. Cineva îndreptă 
reflectorul spre mijlocul turnului, de pe un postament provizoriu; 
betoniștii priveau nedumeriţi în lungul luminerului. Zidarii știau 
ce înseamnă asta: jos, la picioarele turnului, în betoniere, o să 
se întărească betonul. Asta o știa și Gheorghe. Şi ca o 
confirmare a gândurilor lui, se auzi, parcă tot mai puternic, 
huruitul ritmic al betonierelor de sub schele. Ar trebui să le 
oprească cineva. Dar acum nimeni nu se gândea la asta. 
Betonierele vărsau: într-una betonul vâscos, iar cărăușii 
înțepeniseră cu mâinile pe mânerele roabelor. 

„Ar trebui întărit luminerul” — îi trecu prin minte lui Brad, dar 
rămase mai departe pironit locului, parcă vrăjit. Ştia că până s- 
ar da jos pe întuneric, până ar ocoli hala ca să poată pătrunde în 
turn, betonul ar prinde cheag. Numai dacă unul de jos, care 
lucrează în interiorul turnului, s-ar încumeta să se cațăre. Poate 
careva dintre utemiști. Poate chiar tovarășul Cuc, care lucrează 
la încărcarea betonului. Se aplecă peste balustrada de lemn și-și 
făcu palmele pâlnie. La gură: 

— Tovarășe Cuc!... Tovarășe Cuc!... 


Glasul se lovi de pereţii turnului, crescu părând un sunet de 
trompetă. 

— Ceee-i?... întreabă Pavel de jos. 

— Intăriţi luminerul... Repede, că îngheaţă betonul! 

Cuc, căruia pauza după urcarea podeţului cu beton 
i se păruse prea mare, scrută înălțimile. Mai mult simţi decât 
înţelese despre ce era vorba. Smulse securea din mâna unui 
dulgher și se căţără pe luminerul trosnit. Abia reuși să se 
strecoare prin păienjenișul de scânduri. 

Lumina reflectoarelor nu poate pătrunde aici. Pătrunde numai 
lapoviţa biciuitoare și rece. E întuneric, dar Pavel se caţără și pe 
întuneric. Ceva îi trosnește sub picioare; în grabă abia se poate 
agăța cu braţele de un stâlp orizontal, fixat cu cârlige. Mâna îi 
sângerează, dar acum n-are timp de pierdut. Continuă să se 
caţăre. Incă un metru, și pătrunde în raza reflectoarelor. Acum a 
ajuns. Stâlpul crăpat din cauza poverii se leagănă la fiecare 
adiere -de vânt. Scripetele trebuie mutat pe postamentul de 
scânduri. Postamentul va rezista. Incă un metru. Dar dacă 
lemnul o să cedeze sub greutatea omului?... Ce bine că n-are 
să-și dea răspunsuri. Forţează cârligele de oţel din vârful 
stâlpului. 

— Nu clătinaţi sârmele! 

Razele orbitoare ale reflectoarelor îi taie vederea. 

— întoarce lumina! dă ordin cineva, ghicindu-i parcă 
gândurile. 

— Incă puţin... încă puţin... Parcă slăbesc cârligele... încă 
puţin... numai să nu cadă! 

Vocile de jos păreau atât de îndepărtate, parcă ar fi venit 
dintr-o altă lume. Sub greutatea trupului, luminerul trosni încă o 
dată și se înclină spre schele. Pavel simţi o izbitură în umăr. Se 
agăţă cu toate puterile de grindă. Se făcu tăcere. 

— Nu vezi, mă, e acolo!... 

De sus, de pe schele, oamenii îi întindeau mâinile să-l ajute, 
dar el n-avu curajul să slăbească strânsoarea. 

Simţi numai cum o mână îl prinde de guler, alta de umăr, apoi 
cineva îl apucă de subsuori. 

— Sloboade dracului grinda, ţipă unul la el. 


Slăbi strânsoarea și în clipa aceea se simţi legănat între cer și 
pământ. Pe urmă, vocile se îndepărtară; nu mai auzi nimic, își 
pierdu cunoștința. 

Când se trezi, auzi încet, apoi tot mai puternic, scârțâitul sec 
al scripetelui. Se uită în golul turnului, și-l năpădiră sudorile reci. 
Tremura din tot corpul. Deși nu și-o spuse deschis, știa că nu s- 
ar mai căţăra pentru nimic în lume pe o grindă crăpată. Îi era 
frică. La coborâre, deși scările aveau balustrade de lemn, se ţinu 
cu amândouă' mâinile să nu cumva sa cadă. Abia când ajunse 
pe pământ, răsuflă ușurat. Ridică privirile în sus și văzu în vârful 
turnului, luminate de reflectoare, siluetele ca de marionete ale 
betoniștilor. 

Oniga, care anunţat de cineva sosise la turnul de răcire, 
asculta povestirile oamenilor; aceștia exagerau, adăugând la 
faptele de vitejie ale lui Pavel cum că era să cadă de mai multe 
ori, dar el înfruntase fără de frică pericolul morţii. Oniga se 
încruntă și se duse după Pavel. De îndată ce. Il văzu apropiindu- 
se, Pavel hotărî s-o facă pe modestul, să înlăture orice laude. 
Dar, spre mirarea lui, Oniga îl luă de braţ și-l strânse cu atâta 
putere, încât Pavel tresări de durere. 

— Dacă mai faci asemenea lucruri, să-ţi pui viaţa în pericol, 
apoi nu mai calci în viaţa ta pe șantier! Ai auzit? 

Pavel nici n-avu timp să se dezmeticească. Oniga ţipa astfel la 
el, încât câţiva muncitori, care se nimeriseră prin apropiere, 
rămaseră cu gurile căscate. 

— Crezi că tu singur răspunzi de viaţa ta? Hai?!... 

— S-ar fi uscat betonul, încercă cineva să-l lămurească pe 
Oniga. 

— Să se fi uscat, dracului! Noi de ce scriem pe toţi pereţii că 
suntem cel mai preţios capital? Și cine s-a găsit să facă așa 
ceva? Tocmai secretarul U.T.M.-ului! Apoi, halal! Am să vorbesc 
cu tat-tu... Să te mai scarmene puţin... 

— Bine, dar eu... bâigui Pavel. 

Simţi cum tot sângele îi năvălește în obraz. Adică asta îi e 
multumirea! În clipa aceea ar fi vrut ca luminerul să se rupă din 
nou și să-l vadă pe Oniga urlând de furie lângă betonul care 
prinde cheag. 

— Așa sunteţi voi, tinerii, săritori, dar nechibzuiţi! Nu știți să 
vă descurcațţi! Îţi dau un sfat: rezolvarea problemelor mărunte 


cere tot atâta timp cât și rezolvarea problemelor mari, esenţiale. 
Trebuie să știi alege între ele. Numai rezolvându-le pe cele mari, 
le rezolvi și pe cele mici. 

Pavel nu-l mai asculta. Era jignit până în străfundul sufletului. 
Pentru o clipă, chiar și lui Oniga i se păru că afirmaţia despre 
alegerea problemelor esenţiale nu se prea potrivea cu discuţia 
lor, dar socoti că nu e niciun rău în a spune un adevăr. Era atât 
de supărat, încât se miră că se poartă cu mănuși cu acest tânăr. 
In cele din urmă porni după treburi. Oricum, nu mai putea dormi 
în noaptea aceea. 

Pavel rămase lângă schele tăcut, ascultând hârâitul 
betonierelor. Totuși în adâncul lui era mulţumit. După un timp — 
și se miră singur de asta — văzu că nu mai e supărat pe Oniga. 
Faptul că fusese ocărât pe nedrept, îl făcu să se simtă mai 
puternic, la fel ca atunci, în copilărie, când prietenii lui mai mari 
îl lăsaseră pentru prima oară să joace fotbal cu ei. E drept, îl 
primiseră numai ca portar, căci la ei portarul avea cel mai puţin 
de-a face cu mingea. Rar se întâmpla să pună și el mâna pe 
mingea de cârpă. Dar acest lucru nu-i scăzu cu nimic lui Pavel 
din bucuria de a fi printre „cei mari”. În toiul meciului, unul 
dintre înaintași reuși să șuteze cu atâta putere, încât mingea 
zbură peste gardul de nuiele ce împrejmuia maidanul și se opri 
într-un geam. Într-o clipită se risipiră cu toţii. Pavel, care nu 
avusese cum să vadă despre ce era vorba, rămăsese în poartă, 
așteptând reîntoarcerea celorlalţi. Numai când se pomeni 
Zgâlțâit de urechi de proprietarul geamului spart, își dădu 
seama că făcuse rău că n-o întinsese odată cu ceilalți. Neavând 
însă altă armă de apărare decât conștiința că era nevinovat, 
primise palmele fără să crâcnească. Dar proprietarul nu se 
mulțumi cu atâta. Il duse de urechi acasă la părinţi și ceru săi 
se plătească geamul. Acasă, bineînţeles, mâncase și suplimentul 
de bătaie. Dar nici atunci nu plânsese. Doar era nevinovat. 
Ciudat era numai faptul că nimeni nu-l credea pe cuvânt. Nici 
măcar părinţii. Gând se întoarse pe maidan, se așteptase ca 
ceilalţi să-l întâmpine ca pe un erou. Dar prietenii lui au râs de el 
și nici să joace nu l-au mai lăsat: între timp puseseră în poartă 
altul mai voinic și mai priceput în ale mingilor. Pavel, indignat de 
nerecunoștinţa prietenilor — singurii care l-ar fi putut înţelege — 
se așezase pe marginea terenului și se văzuse mare, fotbalist 


renumit, jucând pe un teren adevărat, cu gazon, cu spectatori, 
marcând câte cinci goluri pe repriză. Apoi își închipui cum după 
meci, în aplauzele celor care acum asudau alergând după 
mingea de cârpă, îi va cere socoteală omului cu geamul spart, în 
același fel necuviincios în care acesta îi ceruse lui socoteală. 
Totuși, o zi după această întâmplare, când l-au pus din nouă în 
poartă, Pavel a fost cel mai fericit fotbalist de pe faţa 
pământului. 
„„. Cineva îi strigă să se întoarcă la încărcarea betonului. 


_ Brad era singurul care îl admira sincer pe Pavel și i-o și arăta. 
li căuta prietenia, iar în zilele când lucra de dimineaţă, după ce 
își isprăvea cele opt ore, mergea să ajute brigăzii lui Pavel. De 
multe ori intra în discuţie cu el și după toate câte se spuneau 
acolo, nu-i mai venea a râde de câte ori îi auzea în jurul lui, 
glumind, pe câte unii: „Ei, când va fi gata fabrica?... In al câtelea 
cincinal?” Acum, la asemenea întrebare se încrunta și lovea și 
mai dârz cu târnăcopul, în semn că a terminat discuţia cu unul 
care habar nu are ce înseamnă îndeplinirea planului. Cu toate 
acestea, bucuria de a ajunge cât mai curând ziua în care, 
cocoţat în cel mai înalt turn al fabricii, va privi întinderile 
îndepărtate ale orașului — bucuria aceasta pe care o aștepta cu 
nerăbdarea unui copil — îi era întunecată de un gând pe care, la 
început, nu îndrăznise să și-l mărturisească nici lui însuși: ce va 
face după ce ziua aceea se va sfârși? Da, va fi o mare 
sărbătoare pentru el și pentru mulţi alții. Se vor ţine discursuri, 
va vorbi tovarășul Oniga, va vorbi și Cuc în numele utemiștilor, 
cine știe, poate va spune și el, Brad, două cuvinte, apoi vor 
cânta, undeva, pe o scenă în aer liber... vor dansa... se vor 
veseli... și?... Ziua bucuriei va trece, n-o vor putea opri în loc. lar 
a doua zi, strungurile se vor lua la întrecere între ele, halele vor 
hurui... lar el... năuc, cu sufletul împovărat, va trece pentru 
ultima oară prin curtea fabricii. Va mângâia pereţii care sub 
ochii lui au crescut, zidurile la care și el a lucrat, și încet va 
închide poarta în urma lui. Poate, la gară, înainte de a se sui în 
tren — în care tren oare? — va spune unui călător: 

— Uite, vezi... Coșurile care se înalţă departe, coșurile acelea 
înalte, cum dracu' nu le vezi? E fabrica de strunguri! Am lucrat și 
eu la ea... 


— Şi acum unde pleci? va întreba călătorul. 

Va ridica din umeri și de la fereastră va privi cum în urma 
trenului coșurile fabricii se vor face tot mai mici, până se vor 
pierde. 

Ar fi vrut să-i spună toate astea lui Pavel sau lui Oniga, dar se 
temea de cele ce-i vor răspunde ei. Curând, însă, organizaţia de 
U.T.M. ÎI însărcină cu conducerea unei brigăzi de muncă 
voluntară. Astfel că Brad, tot ţinându-se după Pavel, să-i 
raporteze, și admirându-l din ce în ce mai mult, uită de gândul 
cel trist. Un singur lucru nu-l înţelegea Brad la Pavel: de ce 
acesta se uita chiorâș la studenţii de la Facultatea de mecanică, 
veniţi și ei să dea ajutor la înălțarea fabricii? 

— Ce ai cu ei? îl întrebă odată. 

— Cu ei n-am nimic. Dar îl vezi pe acela cu fular albastru? Da, 
da, acela cu bască. E Mircea Rotaru. Fiu de burghez, de mare 
afacerist! 

— Burghez, zici? Crezi că ar putea să facă vreun. Rău?... 

— Nu știu. Dar dacă cuiva îi vine în gând să facă vreun rău, 
găsește el ce anume să facă. Să fii cu ochii în patru. 

Brad primii această sarcină ca încă un semn de încredere din 
partea lui Pavel și a U.T.M.-ului. Într-un timp se gândise să le 
spună tuturor din brigadă că el, pe lângă munca de brigadier, 
mai are și o sarcină politică specială: să urmărească toate 
acţiunile unui burghez. Își dădu însă seama că această sarcină 
nu e numai specială, ci și secretă, așa că tăcu. 

Din ziua aceea căuta să fie cât mai mult în apropierea 
tânărului cu bască; ba intră chiar în vorbă cu el; îi punea fel de 
fel de întrebări, până într-un rând când acesta, plictisit, sâcâit, îi 
strigă să-și vadă de lucru dacă a venit aici să muncească și nu 
să-și piardă vremea cu palavre. Brad catalogă aceasta ca o 
jignire. De atunci nu-l mai scăpa nicio clipă din vedere. Şi cum 
se obișnuise să-l aibă toată ziua în faţa ochilor, acum îl vedea 
uneori și noaptea: se făcea că Mircea avea o lopată mare cu 
care săpa la temelia clădirii, până ce zidurile începeau să se 
clatine. Atunci el sărea dintr-odată și proptea zidurile cu mâinile, 
chemând ajutor. Visul acesta îl făcu de râs nu numai în baraca 
lui, dar și în celelalte, pentru că în toiul nopţii vecinii lui de 
dormitor fuseseră treziţi din somn de niște strigăte de ajutor și 


când aprinseră lumina îl văzuseră pe Brad în picioare, proptind 
peretele cu amândouă mâinile. 

Rușinat, Brad se vârâse în pat, trăgându-și pătura peste cap, 
în râsetele care nu mai conteniră toată noaptea. Se trezise 
dimineaţa obosit, singur în toată baraca. 

Mircea își vedea liniștit de treabă. Lucra bine, poate mai bine 
ca alţii. Când își dădu seama de asta, Brad îl socoti pe Cuc 
neserios: „Nu cunoaște el la oameni”. 


CAPITOLUL XI 
1 

De când se anunţase oficial comasarea celor cinci 
întreprinderi, cei de la fabrica de clopote „lanto” nu mai 
munceau cu aceeași însufleţire de care dăduseră dovadă încă 
din primele zile după naţionalizare și alungarea fostului patron, 
Conrad. Ba chiar mai mult, de atunci nu se mai muncea nimic 
peste prevederile fixate de noua conducere și comitetul de 
întreprindere. Ochiurile sparte de la ferestrele turnătoriei nu fură 
înlocuite decât după ce doi muncitori se îmbolnăviră. În zadar 
veneau zilnic printre muncitori instructorii raionului de partid și 
de U.T.M. Muncitorii ridicau din umeri sau întrebau scurt: 
„Pentru ce?”... Și într-adevăr, oare n-ar fi fost degeaba irosită 
munca pentru întreținerea clădirilor și atelierelor? 

Pe urmă, cu cât data mutării se apropia, tot mai des 
rămâneau fără lucru echipe întregi. Comenzile vechi erau 
livrate, altele noi nu mai soseau. Astfel, echipele eliberate de 
muncile obișnuite ale fabricii primeau alte sarcini, cum ar fi, de 
pildă, demontarea mașinilor care nu mai erau folosite. Dar 
această activitate nu putea antrena întregul colectiv. Mulţi 
dintre muncitori se duceau după-amiezile să vadă noua fabrică. 

— Ei, da, acolo mai zic și eu că o să muncești cu dragă inimă. 

— ... N-ai văzut? E curată ca un spital... Se face și un parc. 

Utemiștilor mobilizați de Pavel li se alăturară treptat tineri 
dinafara U.T.M.-ului, apoi și muncitori mai vârstnici. Regionala 
U.T.M.-ului mobiliză și elevii liceelor, așa încât comitetul regional 
de partid fu nevoit să intervină: „Nici de prea multă lume nu e 
nevoie”. 

Pe șantier nu mai era loc nici să te miști. De aceea, spre 
marea durere a lui Oniga, care privea cu părere de rău la fiecare 
tânăr fără lopată, se luară măsuri ca oamenii să vină prin 
rotație. Pavel era atât de ocupat cu coordonarea muncilor 
brigăzilor de tineri, încât cum ajungea acasă, se culca, frânt de 
oboseală. Singura persoană nemulțumită era mama lui. 

— O să răcești și o să-ți prăpădești plămânii... De asta ai 
învăţat meserie, ca să te apuci acum să sapi?... Atunci mai bine 
te duceai de-a dreptul la sapă. Ce era nevoie să te mai ţin la 
ucenicie? 

— Tu nu pricepi, mamă... 


— Da, eu nu pricep nimic!... Te-ai făcut și tu ca taică-tu... 
Numai voi pricepeţi... eu nu! Eu sunt o proastă... Du-te, treaba 
ta dacă o să răcești... Nici nu vreau să mai știu de tine. 

Totuși, în zilele cu ger pregătea în ascuns cărămizi calde, pe 
care le vâra în patul lui Pavel. Uneori, când era singură acasă, se 
ruga chiar, făcând cruci mari și mătănii pentru sănătatea lui. 
Apoi încercă să-i arate prietenie Elenei Matcău, fata contabilului 
de peste drum, pe care-o credea în stare să-l influenţeze pe 
Pavel. 

— Vorbește-i tu, draga mea, că eu nu mai pot să mă înţeleg cu 
el... Parcă a înnebunit, nu alta... Duceţi-vă mai bine la 
cinematograf, acolo cel puţin e cald. Toată ziua stă în ger; nici la 
masă nu mai vine regulat. 

Elena ar fi vrut și ea să iasă în oraș cu Pavel, căci în ultima 
vreme el n-o mai conducea la prânz acasă, ca odinioară, și nici 
serile nu se mai întâlneau. 

O vreme crezuse că în viaţa lui Pavel intervenise o altă fată și, 
resemnându-se, își spusese chiar că nu-i mai rămâne decât să-și 
amintească de clipele fericite, însă atât de puţine, petrecute 
alături de el. Dar o îmbărbătă prima convorbire avută cu mama 
lui Pavel. Se duse acasă și scotoci prin toate sertarele după 
jurnalul ei cel vechi — un caiet gros de dictando — în care-și 
păstra toate tainele. Il răsfoi până ce dădu de prima însemnare 
făcută în legătură cu Pavel. 


1 lanuarie 


Cred că niciodată nu voi mai petrece cum am petrecut ieri 
noapte, la balul de revelion. Acum mă culc, sunt foarte obosită. 


1 lanuarie — seara 


Nici nu știu cum să încep. A fost o noapte minunată. Îl cheamă 
Pavel. Acum cred că aș încerca în zadar să-l descriu, nu mi-l 
amintesc exact. Mi-aduc aminte doar că e înalt, are păr negru, 
cârlionţat, ochi mari, în care m-am văzut ca într-o oglindă. Păcat 
că e numai ucenic. Mă mir că nu l-am întâlnit până acum în 
fabrică. Mi-a spus că lucrează la turnătorie. Mâine am să mă duc 
să-l văd. M-a strâns atât de puternic la dans, încât abia am putut 


să respir. Dar nu i-am spus nimic. Cred că Georgescu, șeful meu 
de la salarizare, s-a simţit ofensat că n-am dansat niciodată cu 
el. Puțin îmi pasă! Sunt foarte fericită că l-am cunoscut pe Pavel. 
Oare și el se gândește la mine? 


2 lanuarie 


Am fost la turnătorie să-l văd. Parcă nu-i atât de înalt cum mi 
s-a părut în noaptea revelionului. l-am aflat și celălalt nume: 
Cuc. Ce nume curios... Mi-ar plăcea să mă numesc și eu așa: 
Elena Cuc, Elena Cuc... 


5 ianuarie 


Azi m-a așteptat în faţa intrării principale și in-a invitat la 
cinematograf. Îmi pare rău că nu m-am dus. Doamne, de ce sunt 
atât de proastă?! Acum aș fi putut să fiu alături de el, la fel ca în 
noaptea de revelion. Cred că nu s-a dus fără mine... 


17 lanuarie 
M-a invitat a treia oară la cinema și tot nu m-am dus. Sunt o 
proastă, proastă, proastă... 


12 februarie 

Georgescu a fost iarăși obraznic cu mine. A spus că am sâni 
frumoși și... Dacă se mai atinge o dată de mine, am să-l 
plesnesc. 


14 Februarie 


Am fost la cinematograf cu Pavel. Îmi pare bine că n-a insistat 
să plătească amândouă biletele. Așa mi-a spus: „Dacă vrei tu 
așa, bine”. Și a râs. Am fost atât de zăpăcită, încât n-am știut ce 
să-i răspund. În timpul spectacolului m-a ţinut de mână și, deși 
voiam s-o fac, n-am reușit să-mi retrag mâna. Băiatul ăsta are 
ceva ciudat în el. N-am fost în stare să mă împotrivesc nici când 
m-a sărutat pe gât. Desigur, acum crede despre mine că sunt ca 
toale fetele. De ce nu am și eu o prietenă mai mare care să mă 
sfătuiască? Am impresia că mi-e teamă de Pavel. El ar putea să- 


mi facă tot ce i-ar trece prin minte și eu n-aș putea să mă apăr. 
Nu știu ce-i cu mine. Cred că sunt îndrăgostită. 


19 februarie 


Niciodată nu m-a scârbit cineva cum m-a scârbit azi 
Georgescu. M-a strâns în braţe cu sila, pe coridor. 

Cum poate fi un om atât de nerușinat? E căsătorit, are două 
fetite, și vrea să-mi facă curte... 


4 martie 


De două săptămâni Pavel mă așteaptă în fiecare zi la poarta 
fabricii. L-am botezat Pavla. Sună foarte frumos. Ne sărutăm în 
fiecare zi. Am cunoscut-o pe sora lui, Mara. Este o fată foarte 
drăguță și simpatică. Abia ieri am aflat că locuiesc pe aceeași 
stradă cu mine. Oare ăsta e un semn bun?... De astăzi am să mă 
rog lui Dumnezeu și pentru sănătatea lui. 


11 Martie 


Azi a fost scârbos. Toată după-masa mi-a vorbit de politică. M- 
a întrebat de ce nu sunt în U.T.M. Niciodată n-aș fi crezut despre 
el că e comunist. 


18 Mai 

Azi am primit două propuneri: una de la Georgescu și a doua 
de la Pavla. Georgescu mi-a spus că nevastă-sa și copiii au 
plecat la ţară și m-a invitat să-i fac o vizită. Ar trebui să-l reclam 
la sindicat sau la partid. Dar cred că n-o să fiu niciodată capabilă 
de un asemenea lucru; aș muri de rușine. Pavla, ca întotdeauna 
zâmbitor, mi-a propus să-mi iau concediul odată cu el, în iulie, și 
să plecăm împreună la mare. 

Mai departe, Elena întoarse paginile fără să le citească. Spre 
sfârșitul jurnalului, între două file, dădu peste un cartonaș 
verzui. Citi data însemnării: 


12 iulie 


Prima zi de concediu. Am primit repartizarea pentru „Vasile 
Roaită” odată cu Pavla. Un simplu cartonaș mic, de culoare 
verde, cu numărul 19.813. Sper că n-o să-mi aducă nenoroc. 

Elena luă cartonașul în mână: numele Elena Matcău, funcţia 
dactilografă, vârsta 18 ani, întreprinderea „lanto”, localitatea 
Arad, sindicatul MetaloChimic. 


15 lulie 


Vasile Roaită. Niciodată nu mi-aș fi putut închipui un loc atât 
de frumos. Îmi pare bine că am venit cu Pavla. Georgescu a avut 
dreptate. Într-adevăr sunt mulţi bărbaţi și femei care fac baie în 
pielea goală. Asta n-aș fi crezut niciodată. Eu cred că dacă m-aș 
dezbrăca, aș muri de rușine. Pavla s-a și bronzat. Are pieptul 
atât de lat, încât toate femeile se întorc după el. Cred că multe 
din ele mă invidiază că sunt toată ziua cu el. 


21 iulie 


lert. A plouat. A trebuit să stăm toată ziua în casă. Pavla mi-a 
spus că sunt o prostuţă. Oare la ce s-o fi referit? Mâine am să-l 
întreb. 


22 Iulie 


Am uitat să-l întreb. Sunt atât de roșie, ca un rac. leri noapte 
n-am putut să închid ochii de durere. Mă tem și pentru noaptea 
asta. 


22 lulie — noaptea 

Pielea mă arde atât de rău, încât nu pot sta culcată. Ce păcat 
că Pavla nu e lângă mine. L-aș pune să-mi facă vânt cu acest 
jurnal, să mă răcorească. Da, chiar așa dezbrăcată cum sunt. 
Faţă de el nu mi-ar fi rușine. Oare?... 


23 lulie 


Azi mi-am dat seama că există telepatie. Pavla mi-a spus că 
toată noaptea s-a gândit la mine. L-am întrebai de ce n-a venii 
să mă vadă, și el a zâmbit numai. De ce o fi zâmbit? 


25 iulie 


leri a plouat toată ziua. Seara am fost la restaurant cu Pavla. 
Cred că eram puţin ameţită. Pe stradă m-a strâns de două ori în 
braţe și m-a mângâiat pe sâni. Avea palma rece, și a fost atât de 
bine. Mamă, dacă o să-ţi cadă acest jurnal în mână, nu te supăra 
că sunt sinceră. Eu cred că toate astea ar fi trebuit să ţi le 
povestesc ţie, dar tu nu m-ai fi înţeles. Sunt însă convinsă că și 
tu ai amintiri, și amintirile sunt atât de frumoase!... 


27 iulie 


Azi e ultima zi. Am văzut de pe deal nudiștii. Eram împreună 
cu Pavla. M-a strâns de mână și ochii îi erau atât de ciudaţi ea 
niciodată până acum. Nici n-am observat când au trecut cele 
două săptămâni. Parcă numai ieri aș fi venit. Azi noapte o să ne 
ducem pe plajă să vedem răsăritul lunii. Numai să nu plouă... 

Deodată se deschise ușa și în prag apăru, fragilă, ostenită, 
mama Elenei. 

— Ai găsit ceva? 

— Încă nu, mamă. (în timp ce-i răspundea, închise jurnalul cu 
grijă și-l ascunse în sertarul scrinului.) Poate mâine. Mi-a spus 
domnu’ Georgescu să mă duc la Institutul de cercetări 
geologice. Acolo se caută dactilografe. 

— De-ar da Dumnezeu... Ti-am spus că domnul Georgescu ne 
e prieten bun. De ce n-ai fost ieri după-masă acasă? Știai foarte 
bine că o să Vină. 

— Am fost la o adresă. 

— Bine că primim săptămâna asta pensia: nu mai avem nicio 
bucată de lemn în casă. 

„Lemnele și pensia, mereu lemnele și pensia, Doamne, când o 
să scap odată de-aici?” Elena își luă pardesiul și ieși în stradă. 
Vântul umed și rece îi tăia răsuflarea. Porni spre casa lui Pavla. 

La fel de frig i se păruse că a fost și în ultima noapte petrecută 
la „Vasile Roaită”. Plouase toată seara. N-au avut norocul să 


vadă răsăritul lunii. După ce au colindat plaja, părăsită și 
neprimitoare, au hotărât să petreacă noaptea în camera Elenei. 
„Tot trebuie să ne pregătim de drum”. Camera Elenei era caldă 
și noaptea atât de neagră cum nu mai fusese alta. Stăteau în 
întuneric să nu-i zărească cineva. Pavel se simţea stânjenit. Se 
duse la fereastră și-și rezemă fruntea de tăblia de sticlă. Elena 
tremura toată. Îl strigă abia perceptibil: „Pavla, Pavla”. Pavel se 
întoarse spre ea: era lucid și rece. | se păru că mai trăise odată 
acest moment în viaţă, dar acum nu-și aducea aminte când, 
unde. 

— Mă duc, Elena. 

Elena sări de pe pat și-i cuprinse gâtul cu braţele: 

— Rămâi... Nu pleca. 

Avea braţele calde. Pavel nu trebui decât să-și aplece puţin 
capul și-i găsi buzele. Şi buzele îi erau calde. Rămaseră multă 
vreme așa, în picioare, apoi Pavel îi descleștă braţele. 

— E târziu, Elena. 

— Vreau să rămâi la mine! Vreau! 

Au adormit abia după miezul nopţii, obosiţi, alături, într-un 
somn greu parcă fără de sfârșit. S-au trezit târziu de tot, spre 
ora prânzului. Elena era atât de speriată, încât a uitat să plângă 
de teamă să nu fie văzuţi împreună. Pavel s-a strecurat din 
încăpere pe neobservate, tiptil, eu pantofii în mână, ca un hoţ. 
În ziua aceea nu s-au mai întâlnit. Pavel a stat în camera lui 
singur, îngândurat. Îi era și ruşine. Se dojenea că n-a fost destul 
de tare să plece. Nu și-au vorbit nici în tren, lucru care i-a făcut 
pe tovarășii lor să-i creadă certaţi. Primele zile după întoarcere 
s-au ocolit și în fabrică. Pavel umbla mohorât, încât într-o seară 
îl luă taică-său la rost: 

— Ce-i cu tine? 

— Grea e viaţa, tata, spuse și se scărpina în ceafă. Bătrânul 
Cuc zâmbi pe ascuns și se așeză lângă el: 

— Grea e, zău. Spune, s-a întâmplat ceva?... 

— Nu știu culm să-ți spun, tată... Dumneata ai fost vreodată 
îndrăgostit? Vreau să spun, în tinereţe... 

— Am fost. 

— Cu adevărat?... 

Bătrânul se sili să nu râdă. Spuse cu un ton foarte grav: 

— Totdeauna cu adevărat. Cel puţin așa mi s-a părut mie... 


— Eu nu. 

— Nu? Atunci nu e grav. 

— Ba e grav, tată... Vezi, acum nu știu cum să te întreb... Nu 
știi, se întâmplă și altora să li se pară că sunt îndrăgostiţi și pe 
urmă să-și dea seama că nu sunt?... 

— Sigur că da. Dar ia spune-mi, de ce nu-mi vorbești deschis? 
Ce s-a întâmplat?... 

— Mie mi s-a părut că iubesc pe cineva, pe urmă mi-am dat 
seama că n-o mai iubesc. 

— Ei, va trebui să cauţi pe altcineva. 

— Da, dar... 

— Inţeleg. Vezi, Pavel, oamenii cuminţi, sau chiar dacă nu 
sunt cuminţi, dar sunt cinstiți, se gândesc totdeauna înainte... 

— Crezi că eu nu sunt cinstit?... 

— Asta n-am spus... însă cred că nu te-ai condus după zicala 
aceea pe care eu aș scrie-o pe toate zidurile pe unde trec tinerii. 
Și anume: „Să nu faci nimic azi, de care a doua zi ţi-ar fi rușine”. 
Te simţi prost, nu-i așa? 

— Da, tată... 

— Și ea ce spune?... 

— Ea e proastă. 

— Asta trebuia s-o știi înainte de... 

— Nu m-ai înţeles, e prostuţă. Ea nu s-a gândit la asta, iar eu 
nu știu cum să-ţi spun. 

— De-aia trebuia să te gândești tu... 

— Și acum, ce să fac?... 

— Drept să-ţi spun, nu știu... Tu te-ai gândit la ceva?... 

— Am ocolit-o până acum... 

— Eu, dacă aș fi fost în locul ei, ţi-aș fi dat cu ceva în cap... 
Cum vine asta?... Du-te și-i spune că n-o iubești... 

— Dar cum să-i spun asta? 

— Așa cum i-ai spus că da. 

— Nu i-am spus-o. Și ea a vrut... 

— Doamne, doamne, asta înseamnă că tu ești nevinovat, ești 
floarea albă de crin!... Eu cred să te duci la ea și dacă nu-i poți 
spune deschis, fă-o să înţeleagă... Așa e cinstit... Numai fă așa, 
cumva, să nu audă maică-ta, că va fi jale... 


„Împăcarea”, cum o numeau ei, s-a petrecut foarte banal: 
Pavel a așteptat-o într-o zi în faţa fabricii. De atunci începând, se 
vedeau iarăși seară de seară. Cu toate astea simțeau amândoi 
că se întâmplă ceva: discuţiile lor de până atunci li se păreau 
acum naive, neatrăgătoare, inutile. Şi altele cu care să le 
înlocuiască nu găseau. Mergeau ore întregi tăcuţi și din când în 
când Pavel o săruta pe frunte. De ultima noapte petrecută la 
„Vasile  Roaită” nu pomeneau niciodată. Apoi a venit 
naţionalizarea. Elena a fost mutată de la salarizare la magazia 
de materiale. Deși munca aceasta nu-i plăcea — toată ziua lucra 
numai cu cifre — trebuia s-o facă! Lucra uneori până noaptea 
târziu, și cu fiecare zi ce trecea își vedea visurile tot mai 
departe, tot mai șterse. Pavel nu se schimbase cu nimic. l-a 
propus să se înscrie în U.T.M.;; îi ţinea conferinţe despre statut și 
despre Kalinin, iar ea îl asculta din politeţe și poate și pentru că 
îi era de ajuns. Să-l audă vorbind. Pavel vorbea rar, cu glas 
domol. Îi explica aceleași lucruri de zeci de ori, și când ea îi 
amintea că despre aceste lucruri îi mai spusese, Pavel nu se 
încurca; îi răspundea atât de liniștit, de parcă s-ar fi așteptat la 
asta: 

— Nu-i nimic... Asta e un lucru important și e bine să ne intre 
la amândoi în cap. Nu e rău să repeţi unele lucruri... 

Ei îi venea în gând o zicală latinească, învățată la școală: 
„Repetitio mater studiorum”... Poate de acolo o știe și Pavel. Dar 
își amintea imediat că Pavel nu învățase limba latină, așa că nu 
avea de unde să cunoască zicala. De când descoperise asta, îl 
aprecia și mai mult. Pe urmă își mărturisi sieși că Pavel în felul 
lui e un om deștept. Ştia să răspundă cu ușurință la unele 
întrebări la care, acasă, părinţii ei se frământau zadarnic să 
găsească un răspuns. Totuși, a simţit o mare durere când Pavel, 
deși era secretarul U.T.M.-ului din fabrică, n-a intervenit destul 
de energic pentru ca ea să nu fie pusă la dispoziţia Oficiului 
brațelor de muncă. Crezuse că are în Pavel un apărător, iar 
atitudinea lui pasivă o decepţionase. Decepţia i se adânci când 
Pavel, în loc s-o consoleze, îi propusese să se recalifice. 

— Vorbești serios? 

— Foarte serios, Elena. E cel mai bun lucru pe care l-ai putea 
face. 


După ce plânsese două zile în șir, Elena își jură că nu va mai' 
sta de vorbă cu Pavel. Totuși spera că Pavel o să-și dea seama 
de greșeala pe care a făcut-o și o să vină la ea, poate. Dar Pavel 
era ocupat cu mobilizarea brigăzilor voluntare, și chiar dacă s-ar 
fi gândit la ea, nu ar fi avut vreme s-o întâlnească. Așa i se 
strecurase Elenei în conștiință credinţa că între ea și Pavel 
intervenise ceva. Tocmai în zilele acelea se întâlni cu mama lui 
Pavel, care, pentru prima oară de când se cunoșteau, se arătă 
binevoitoare, prietenoasă chiar. 

— Am să vorbesc cu el, fiţi liniștită, doamnă Cuc. 

Și încă după-masa aceea se dusese pe șantier. Era hotărâtă să 
fie energică „să lupte pentru drepturile oi. Da, chiar așa. „Voi 
lupta pentru drepturile mele, așa cum m-a învăţat Pavel”. 

Dar în ziua aceea se ţinu o ședință de U.[.M. Și 

Pavel întârzie mult. Elena se înapoie acasă fără Pavel, 
zgribulită, îngheţată, amărâtă. 

A doua zi, hotărâtă, trecu prin fața casei lui Pavel, apoi ocoli 
spre stânga, spre șantierul „Victoria”. In drum cumpără două 
bilete la un film francez de dragoste. 

— Cam târziu vii la muncă, fetițo — îi spuse portarul, și ea nu 
pricepu ce voia de la ea. 

În cele din urmă, îl găsi pe Pavel* alături de un tânăr 
bolovănos, înalt. Săpa. 

— Tu, aici? o întrebă mirat Pavel. Ei zău, la asta nu m-aș fi 
așteptat... Vrei să-ţi dau o lopată?... 

— Am să-ţi spun ceva, Pavel... 

Îl chemă în spatele unui zid, la adăpost de vânt. 

— Am cumpărat două bilete la cinema. Pentru astă-seară. Vii? 
Rulează un film minunat. De asta am venit... Hai, îmbracă-te... 

În drum spre casă îi păru rău că se dusese la Pavel. În loc să-l 
convingă, se lăsase convinsă de el. l-i promisese chiar că o să se 
înscrie la recalificare. Oare de ce nu i s-a putut împotrivi? Cu 
astfel de gânduri ajunse acasă. Era frig, întuneric, un singur bec 
palid lumina camera. La masă, părinţii își făceau socotelile. 

— Patru sute douăzeci pentru chirie, două sute zece datoria la 
madam Creţu, restul pentru bucătărie... Dar oare o să ne 
ajungă? > 

Împărţeau pensia, care nici nu venise încă. Vru să strige la ei, 
pe urmă se răzgândi. De ce? | se făcu milă de ei. Banii nici nu 


veniseră și ei îi împărțeau... Îi privi lung: la lumina albă a becului 
păreau mai bătrâni, mai încovoiaţi. 

„Un strungar câștigă bani serioși, îi trecu prin gând. Și nici 
munca nu e grea, grea”... Citise undeva că strungăria e aproape 
o muncă intelectuală. Dar oricum, nu se înscrie la recalificare. 
De ce să-i dea lui Pavel această satisfacţie? Intră în camera ei, 
să nu mai audă murmurul enervant al părinţilor. Azvărli paltonul 
pe pat și se apropie de fereastră. In faţa geamului creștea un 
dud, tânăr, subţire, de puteai să-l cuprinzi cu amândouă 
palmele. Dincolo de dud, un felinar. Oare de ce nu arde? N-o fi 
încă șase? Ba nu. Trecuse demult ora șase. Atunci? lar a furat 
cineva becul... Vizavi, în casa domnului Anghelache, era 
adunată multă lume. S-a întâmplat ceva?... |*și apropie faţa de 
geam să poată vedea mai bine. Domnul Anghelache, 
farmacistul, își conducea musafirii. De unde are Anghelache 
atâția bani că poate ospăta o adunare întreagă?... Răceala 
sticlei o făcu să tresară. li era frig. Aruncă o privire spre sobă. 
Nu era foc. Abia acum își dădea seama că tremură toată. Intră, 
supărată, în bucătărie. 

— La mine în cameră de ce n-aţi făcut focul? 

Tatăl ei, demn ca totdeauna, își încheie întâi fraza începută: 
„lăptăresei trei sule”, apoi se întoarse spre ea: 

— Că nu mai avem lemne. 

Elena lăsă capul în pământ. Se rușină. 

Adică nu mai avem lemne. Şi pensia e departe... și e 
împărțită... Intră în camera ei, desfăcu patul și se culcă. Adormi 
târziu, cu gândul la o noapte fără lună, la Pavel, la pensie, la 
lemne, la Anghelache și la recalificare... 


2 

La începutul primăverii, Brad trecu să ajute la încărcatul 
mașinilor în camioane. Munca era mai grea ca la săpături, dar 
Brad își spuse că, oricum, lucrează la mașini, și asta îl făcea să 
se simtă mai bine. Se opintea din toate puterile, punea umărul 
la greu, cu toate că nu o dată îi atrăgeau atenţia: 

— Mai încet, meștere, că ai să rămâi fără urmaș! El nu da 
atenţie acestor vorbe negândite; strângea din dinţi, scuipa în 
palmă și se opintea. Până când într-o zi, Oniga îl trase deoparte. 

— Măi, Brade, măi, păcat de tine. De ce nu-ţi foloseşti capul? 

Brad privi chiorâș spre secretar, care, deși îi venea să râdă, 
arăta foarte serios: 

— Cum nu lucrez eu capul, tovarășe secretar? 

— Păi cari ca un zănatic. Uită-te la echipa lui Cuc. Vezi, ei 
încarcă de două ori atâta cât încărcaţi voi. Și depun mult mai 
puţin efort decât depuneţi voi. Asta e! Uită-te numai la el cum 
lucrează! 

Brad se apropie de celălalt camion. Cuc, cu un alt muncitor, 
așeza un lemn rotund sub trunchiul unui strung. Brad se uita 
spre Oniga, dar acesta nu mai era acolo. Așteptă până ce echipa 
vecină încărcă mașina în camion; apoi se întoarse la ai lui: 

— Măi fraţilor, noi de ce nu lucrăm ca ei? 

Un ziler înalt, ras în cap, spuse plictisit: 

— Păi, să facem... 

In drum spre fabrică, cocoţat în vârful mașinii, Brad se uita la 
trecători să vadă dacă îl bagă în seamă ori ba. Îi plăcea în 
camion. Vântul călduţ, proaspăt, acum asemănător celui din 
părțile Hațegului, cu același iz acrișor de sălcii și oţetari, îi umfla 
pieptul lat, netezindu-i peste umeri cămașa. 

Acasă, desigur, pădurile au înmugurit. Dintr-odată Brad nu 
mai văzu casele și trotuarele, ci numai coroanele verzi ale 
arborilor, liliecii înfloriţi sub ferestre. | se umflară nările și în 
ochii lui, acum mijiţi, se ivi o abureală care-i întunecă vederea. 
Cineva de lângă el îl întrebă dacă se simte prost, dar Brad nu se 
vrednici să răspundă. Il lovise primăvara drept în față., „Ce caut 
eu în acest camion? se întrebă mai târziu. Ce caut în acest oraș? 
La Haţeg ierburile crude se caţără pe stânci, prin văi au ieșit 
caprele negre, se aude prelung behăitul mieilor, dulgherii își 
caută brazii pentru doage, gresia scoate scântei pe tăișul ascuţit 


al topoarelor, și eu stau aici, îmbâcsit de fum, de ulei, de noroi”. 
Strada i se păru strâmtă, casele prea mari, prea greoaie, 
înăbușitoare. Abia. Aștepta, să se oprească camionul. Cobori în 
apropierea halelor, clătinându-se de parcă ar fi fost beat, și nu 
putu ajuta cu nimic celor însărcinaţi eu descărcarea. 

— Ce-i cu tine, mă? îl întrebă cel ras în cap, privindu-l mirat. 

Brad se miră de întrebare, vru să-i răspundă că l-a orbit. Şi l-a 
asurzit primăvara, dar știa că acela nu-l va putea înţelege. 
Spuse doar șoptit, mai mult pentru sine: 

— Îi primăvară. 

In baracă simţi de asemenea că se înăbușe; vru să deschidă 
ferestrele, dar văzu că erau deschise. Işi scoase toate ţoalele din 
dulap, se duse la un robinet și începu să le spele. După ce 
înmuie în apă și hainele de doc, se întrebă dacă sunt sau nu ale 
lui. Se apropie de un zidar: 

— Hainele astea pe care le-am primit de la fabrică îs ale 
noastre? 

— Da' ale cui să fie?... 

— Bine, atunci... 

Puse rufele la uscat pe niște scânduri și rămase prin 
apropierea lor, să le păzească. Soarele era încă zgârcit, dar era 
un soare de primăvară. 

Spre seară, după ce își adună lucrurile, se întâlni cu Pavel. 

— Plec, îi spuse. 

Pavel îl privi, apoi îl întrebă: 

— Unde pleci? 

— Acasă. 

— Ţi-au dat concediu? 

— Nu, dar trebuie să plec. Nu vezi? A venit primăvara. 

— Şi când vrei să te întorci? 

— Când mă întorc? Păi, nu știu... La ce să mă mai întorc? 

Văzând că nu se poate dumiri cu el, Pavel îl lăsă în voia 
domnului și-l căută pe Oniga; 

— Gheorghe Brad vrea să plece de pe șantier. 

Oniga dădu buzna în dormitor: 

— Ce-i, meștere, ţi-e dor de ducă? 

— Da, tovarășe Oniga. Trebuie să plec! 

— De ce trebuie? 

— laca, a trecut iarna, halele-s aproape gata și... 


— Și unde vrei să te duci? 

— Acasă, la Haţeg. 

— Acasă, la cine? 

— Păi... se întunecă Gheorghe la față — acasă, la ai mei. Dacă 
scap vremea frumoasă, la vară rămân fără doage. Din ce oi trăi? 

— Şi nu vrei să rămâi la fabrică? 

— Ce să fac aici? Construcţiile se gată și unde să stau?... 

— La fabrică. Printre mașini. 

— Nu-mi plac mașinile, tovarășe Oniga. Toate sunt negre, 
uleioase, și-s închise în hale. Mie îmi place la lărgământ. 

— Bine, dar cu U.T.M.-ul ce faci? 

— Și ca dogar pot fi membru! 

— Bine, dar... repetă Oniga. Apoi întrebă repede: Nu vrei să te 
faci strungar sau montator? La noi nu te simți ca acasă? 

— Eu mi-s om crescut în pădure. Îmi place iarba, soarele. 
Mirosul bradului, tovarășe Oniga... 

— Nici mirosul fierului încins nu-i urât. 

— N-am spus că-i urât. Dar mie mai îmi. Place rășina... 

Tăcură amândoi. Oniga descoperi în ochii lui Gheorghe luciri 
pe care nu le văzuse până acum. li părea rău că moţoganul 
pleacă... Cine știe unde-l vor duce drumurile, în ce colţ de ţară... 
Cum să-l îmblânzească? Ce să-i spună ca să-l convingă să 
rămână? Ce i-ar putea oferi în schimbul brazilor, în schimbul 
poienelor? Cu ce ar putea înlocui dorul de ducă, care-l măcina? 
... Ar fi o prostie să se răstească la el, să-i spună de U.T.M., de 
sarcinile în legătură cu industria grea. Dar ce să-i spună totuși? 
Că nu-l poate lăsa să plece odată ce au făcut constructor clin 
el... 

— Măi, Brad, spuse și se așeză pe patul lui Gheorghe. Nu e 
bine ce faci. Nu e bine... 

— Adică cum, tovarășe Oniga? Nu știu eu ce mi-e bine și ce 
mi-e rău? Mi-s doar bărbat! 

— Nu știi. Acum dorești ceva, dar nu-i asta ce-ţi trebuie. E ca 
și cum ai vedea pe stradă o femeie frumoasă, mânjită toată cu 
vopsea, și ai vrea-o. 

— Mie nu-mi plac femeile mânjite, îl întrerupse Brad. 

— N-are a face. Vezi o femeie frumoasă cum îţi place ţie. Ai 
vrea-o. Şi femeia e rea... 

Brad ridică din umeri. Oniga, aprins, continuă: 


— Și eu am venit de la sat. Am vrut să mă bag la o prăvălie, 
să câștig bani. Că tare ne trebuiau bani acasă! Asta am vrut. Și 
totuși s-au găsit câţiva tovarăși care m-au învăţat ce-mi trebuie, 
m-au băgat ucenic. M-au făcut om. Altfel cine știe unde aș fi 
ajuns!... 

Brad vru să-l întrerupă, dar Oniga nu-i dădu răgaz: 

— Nu demult, au venit cinci ţigani șătrari la fabrica de 
vagoane. Eu am vorbit cu ei. Cereau ceva de mâncare. Erau 
colduși. Dracu' știe de pe unde veneau. l-am întrebat pe fiecare 
ce ar vrea de la viaţă. Uite ce mi-a zis primul; cică, dacă i-ar da 
Dumnezeu un cal, cât, de mârțoagă, el ar fi fericit. Celălalt n-a 
vrut nici atâta. O gâscă friptă a vrut. Toţi au vrut câte ceva. Și 
le-am spus: „Măi fraţilor, nu asta vă trebuie. Vouă lucru vă 
trebuie”. „Nu”, au răspuns, de parcă s-ar fi înţeles între ei. l-am 
băgat în fabrică aproape cu sila, aici lângă Arad „Checheci. Au, 
primit și ei niște case. Doi au fost putori, și au șters-o la primul 
salariu. Ceilalţi au rămas la fabrică. Unul a ajuns strungar. S-a 
căsătorit, are și un prunc. 

— Dumneata ai fi bun de popă, spuse îngândurat Brad. Tare 
frumos știi să potrivești cuvintele. Numai că eu trebuie să plec. 
Mi-e inima grea când mă gândesc că mâine n-o să vă mai 
întâlnesc. Eu vă iubesc, tovarășe Oniga, și pe dumneata, și pe 
Pavel, și pe tovarășul inginer Ardeleanu, și pe Crijan, și pe toţi 
ceilalţi. Imi plac și zidurile astea roșii, netencuite, dar eu trebuie 
să plec! Poate că și ţiganii care s-au dus au o mulţumire. Se duc 
unde vor. Toate drumurile-s ale lor. Le-or fi de multe ori foame, 
eu și asta o știu, da' te saturi și eu dude coapte. Privești stelele, 
Ursa mare călătorind deasupra capului, noaptea. Ziua înghiţi 
colbul cenușiu al drumurilor și... Eu, să vă spun drept, tare aș 
vrea să plec și tare aș vrea să rămân. 

— Rămâi, Brad, eu asta îți pot spune. E bine între muncitori. 
Muncitorii sunt tare largi la inimă. Muncesc ei cu mașini negre, 
dar sufletul lor e alb, mai alb ca zăpada. Eu tare aș vrea să 
rămâi. 

Brad nu știu ce să-i răspundă. Plecă privirile. 

Nu-și găsi locul până seara târziu. Nu se îndura să plece. Apoi, 
de după un nor fugar, apăru un corn de lună, subţire, o sfoară 
numai. „Lună nouă, asta mi-aduce noroc”. Fugi în baracă, 
închise cufărul și-l puse pe umăr și porni spre poartă. Clădirile, 


mari, amenințătoare, _ îl urmăreau cu umbrele lor. Dintr-un coș 
înalt, subţire, se răsfira spre cer un firișor de fum argintiu. 
Luminile ferestrelor de la barăci, ca niște ochi pânditori, îi 
petreceau mersul. 

La poartă, Bartha îl privi curios. Erau certaţi. Brad se apropie 
totuși de el, puse cufărul jos și-i întinse mâna: 

— Rămâi sănătos, baci Bartha, mă duc. 

— No, bine că ţi-a venit mintea la loc. Nu eram eu de vină, 
tovarășe Brad. Zău, m-o durut când o trebuit să dau în 
dumneata. Dar trebuia să dau. De-aia mi-s aici. Dar unde pleci? 

— Plec. 

— No, apoi să te ajute Dumnezeu. 

Când ajunse la colţul străzii, Brad mai întoarse odată privirile. 
Fabrica, învăluită în negura serii, părea mai mare decât era. „Pe 
câte cărămizi din trupu-i cel mare n-am pus eu mâna?” Spre 
stânga, luminat de lună, descoperi și turnul de răcire. „Eu ani 
dat scânduri pentru fiecare cofraj. De câte ori n-am fost sus, în 
vârful lui'?” Acolo era să moară și Pavel. Nici pe el n-o să-l mai 
vadă. Dar pe Oniga? Oare o să-l mai vadă vreodată? Își spuse că 
da, mai mult ca să se liniștească. „Când oi trece cu ciuberele 
prin Arad, am să dau și pe la fabrică. Poate mi le-or cumpăra 
chiar ei”. Acest gând îl înveseli... „Sigur că da. Cei de la cantină, 
nana Floarea, o să-mi cumpere toate ciuberele. Tot n-au unde să 
ţină murăturile. Că doar nici Oniga n-o să se împotrivească. 
Oricât, și eu am lucrat la înălțarea fabricii”... 

La autogară, chiar când dădea să-și scoată de la casă bilet 
până la Pâncota, văzu spatele unui om care i se păru cunoscut. 
Se feri, ca celălalt să nu-l vadă. De vreme ce a plecat odată, n- 
are niciun rost să mai dea iar lămuriri. Omul se întoarse cu faţa 
spre el. Era preotul de la Pecica! „Parcă și-o ras negu' Ba nu, îl 
are și acum. E tare bine îmbrăcat. Ca un domn. Cum de nu l-au 
prins atunci? S-o fi ascuns bine”. Preotul îl văzu și pe Brad. Il 
recunoscu și se vâri în mulțime. În zadar umblă Brad după el, nu 
mai reuși să-i mai dea de urmă. Cine știe ce o avea de gând să 
mai facă. Dacă a umblat atunci cu armă, poate umblă și acuma. 
Numai oamenii răi au arme. Şi dacă a pus gând rău fabricii? 
Dacă n-ar fi fost nelegiuit, de ce ar fi fugit de pe șantier? leşi din 
clădirea gării, doar-doar l-o zări. Preotul nu era nicăieri. H întâlni 
doar pe inginerul Beniamin, care, când îl zări, îi întoarse spatele. 


Brad tocmai vru să-l întrebe dacă nu-l văzuse cumva pe 
Marincu, dar socotindu-l nevrednic, renunţă. Tot căutându-l pe 
popa prin oraș, se pomeni pe drumul care ducea spre „Victoria”. 
Acum tot era prea târziu ca să mai găsească tren cu care să 
plece. Și unde să doarmă? Hotări să se întoarcă la baracă, 
pentru o singură zi. Una singură, că apoi știe ce are de făcut... 

— Te-ai și întors? îl întrebă Bartha. 

— Da, am uitat ceva, minţi Brad și fu bucuros că Bartha nu-i 
pune alte întrebări. 

A doua zi de dimineaţă se pomeni cu, Oniga la piciorul patului. 
Acesta zâmbea de parcă ar fi găsit cine știe ce comoară: 

— Stiam că ești om de nădejde! l-am spus tovarășului 
Ardeleanu că nu ești în stare să ne lași chiar acum, când avem 
nevoie de tine. Că avem nevoie. Avem nevoie de fiecare om 
muncitor! 

Întinse mâna spre Brad și acesta nu putu să nu i-o strângă. 

După ce rămase singur, Brad își spuse cu voce tare: „Adică 
așa, e mare nevoie de mine?” Nu mai știa cum să le spună de 
plecare. Şi să plece iarăși așa, pe furiș, îi venea greu. „Da' ce-s 
eu, hoţ?” își căută echipa și se sui în camion să se ducă să ajute 
la mutarea mașinilor de la „lanto”. 

După patru săptămâni, în halele celor cinci întreprinderi nu 
mai rămăsese niciun cui ruginit. Atunci Brad se duse la serviciul 
de întreţinere să ceară o altă muncă. Dar nimeni nu știu unde ar 
putea să-l repartizeze. 

— Du-te la tovarășul Oniga. 

Oniga îl luă în primire de cum intră: 

— Ei, la care secţie vrei să lucrezi? 

Brad ridică din umeri. 

— Te înscrii la școala de calificare. Te faci meseriaș. 

— Cum credeţi dumneavoastră, tovarășe Oniga. Eu lucrez 
oriunde e nevoie. 

— Apoi acolo e nevoie de oameni. Du-te de te prezintă la 
maistrul Crijan. 

Brad se foi o vreme pe lângă ușa serviciului tehnic, nevoind să 
intre așa, tam-nisam, în biroul maistrului. In cele din urmă își luă 
inima în dinţi și apăsă clanţa. 

La început nu-i plăcu în secţie. Prea era închis și fără soare. lar 
huruitul asurzitor al mașinilor îl înnebunea. Aștepta mereu o 


clipă de răgaz, să se oprească mașinile, să mai poată sta cu 
urechile liniștite. 
Dar mașinile mergeau fără gând de oprire. 


CAPITOLUL XII 
1 

Ai grijă Mara, să nu răcești. 

Mara își asigură părinţii că n-o să răcească, că o să aibă grijă 
de pătură, că nu va sări din tren. 

— Că doar nu mai sunt copil! N-aveţi nicio grijă, mă păzesc eu. 

Pavel stătea cu coatele pe masă și privea plictisit pregătirile 
de plecare. Abia când Mara înnodă nojiţele rucsacului, întrebă 
într-o doară: 

— Şi câte zile stai? 

— Până luni. 

— Merge și Mircea? 

Mara îl privi o clipă cu ciudă, apoi spuse cu un calm prefăcut: 

— Da, vine și el... Sau ai ceva împotrivă?... 

— lar vă certaţi? le curmă discuţia bătrânul Cuc. Lasă fata în 
pace. Ce-ai cu ea?... 

— Nimic... Am întrebat așa... Sau nici să o întreb nu mai am 
voie? răspunse Pavel ofensat și se ridică de la masă. leși în curte 
și începu să fluiere a pagubă. 

— Cine-i Mircea ăsta? întrebă curioasă mama Marei. 

— Un student de la mecanică. 

— Ce fel de student?... 

— Ei. Întrebi și tu, interveni iar bătrânul Cuc. Ti-a spus doar: 
un student. Ai fată mare, femeie... dar nu-i purta tu de grijă... E 
deșteaptă ea. Nu-i așa, Mara?... 

Mara clătină din cap. 


Ajunse în ultima clipă la gară. Mircea îi ajută să se urce în 
vagon și în clipa aceea trenul porni. În compartiment, tinerii 
începură să cânte. Un ţăran înalt, care stătea pe banca din faţa 
lor, îi ascultă o vreme, apoi, folosindu-se de o scurtă tăcere, 
întrebă: 

— Unde mergeţi, domnișori?... 

— La excursie. 

Erau cinci fete și opt băieţi. Mircea stătea la geam și privea 
goana traverselor, unduirea lentă și graţioasă a sârmelor de 
telegraf. Cineva îl trase de mânecă: 

— La ce te gândești, domnule inginer? 

Mircea nu răspunse. 


O fată grăsuţă își despături șerveţelul și începu să mănânce, 
spre hazul celorlalți. 

— Cât mai avem până la Căsoaia?... 

— Incă o jumătate de oră. 

— Și o să găsim loc la cabană?... 

— Sigur că găsim... 

Mircea privea goana traverselor, unduirea lentă și graţioasă a 
sârmelor de telegraf. Cei din compartiment începură să cânte 
din nou. 


Cu pusta dispar și ultimii plopi, și-n locul lor povârnișurile, 
dealurile sunt împodobite cu arţari, stejari și pini. Brazii apar 
numai la poalele munţilor, dincolo de cotitura mare a Mureșului. 
Tot aici e și gara Căsoaia. E o clădire mică, cu pereţi albi, cu 
acoperiș de ţiglă roșie, împrejmuită de arbori, pare o casă 
ţărănească. Trenul nu stă decât un singur minut, dar de ajuns ca 
vagoanele să se golească. Mai departe, în creierul munţilor, nu 
se duc decât tăietorii de lemne, moţoganii și câțiva muncitori de 
la carierele de marmură de prin apropiere. 

Mircea se oferi să ducă rucsacul Marei, dar ea, sprintena, l-a și 
luat în spate. Cineva începe să cânte de unul singur: ceilalţi tac. 
Numai după un timp, fata grăsuţă se plânge de foame. Acum nu 
mai râde nimeni de ea. Sunt flămânzi cu toţii și abia așteaptă să 
ajungă la cabană. 

E sâmbătă seara. 

Departe, unde se pierd ultimele valuri ale crestelor, cerul 
prinde o culoare roșiatică-violetă. Brazii par sculptați grosolan. 
Dintr-un singur butuc masiv. Acum nu mai sunt verzi, sunt negri, 
dar poate nici negri, ci de o culoare întunecată, nedefinită. 


— Mircea, tu nu vii la plimbare? 

Merg tăcuţi unul lângă altul. 

Un firicel de apă, argintiu, ca un șarpe, clipocește printre 
pietre. Pe urmă izvorul rămâne în urmă. Rămâne în urmă și 
poienișul, cabana, fata grăsuţă căreia iar îi e foame, zgomotele. 
Tăcerea de sub coroanele arborilor e atât de desăvârșită, că 
aproape e materială. Lui Mircea i se pare că dacă ar întinde 
mâna, ar putea s-o pipăie. 

— Auzi, Mara? 


— Ce să aud? 

— Liniştea. 

Ea râde. Glasu-i subțire se loveşte de trunchiurile copacilor, se 
despică în mii de fărâme, piere, apoi revine mai palid, abia 
perceptibil și totuși persistă undeva, în adâncurile urechilor. 
Poate nici nu e zvonul glasului de mai înainte, e doar ecoul 
închipuirii lor. Dâra roșiatică-violetă, dantelată de crengile 
păduricii, se întunecă, devine cenușie și pare de catifea. Mircea 
prinde mâna Marei: mâna e rece, subţire. Vorbesc în șoaptă, să 
nu tulbure liniștea. 

— Să ne întoarcem, Mircea. 

— Să ne întoarcem. 

Drumul spre cabană li se pare acum scurt. Fără să dea glas 
gândurilor, constată că _ tufișul, piatra din stânga potecii, 
ciupercile, iasca de pe copacul cel gros, au rămas tot la locul lor. 
Fără să-și spună, când printre crengi apar contururile cabanei, 
amândurora le pare rău că au și ajuns. Ca la comandă, își 
încetinesc pasul. Mircea strânge cu mai multă putere braţul 
Marei; ea privește spre el. În semiîntunericul de sub copaci, 
trăsăturile lui par mai bărbătești. Încet, îşi reazemă capul pe 
umărul lui. 

— Ce frumos e! 

— Da. 

— Venim și mâine aici? 

— Înâm... 

— Numai noi doi. 

— Înâm... 

— De ce ai fost atât de urâcios în tren?... 

— Asta n-ar fi trebuit să întrebi. Am și uitat. 

— Ce trebuia să uiţi? 

— Lasă, Mara. 

— Nu las. Am dreptul să știu. Tresare. Şi ei i se pare prea mult 
ceea ce a spus. Dar nu-și retrage cuvântul. Işi apleacă numai 
capul și spune cu voce scăzută: Mie trebuie să-mi spui totul. Nu-i 
așa, Mircea?... 

Nimeni nu știe să rostească atât de frumos „Mircea” ca ea. 
Poate numai... Da... așa trebuie să fi rostit acest nume și 
doamna Vodă, când Mircea din istorie s-a dus să-l înfrunte pe 
Baiazid. 


— Tot cu școala? îi rupse șirul gândurilor Mara. 

— Da. Marţi o să fiu reverificat. Mi-e teamă de Stoleriu. 

— Nu poate să-ţi facă nimic. 

— Tu nu-l cunoşti pe Stoleriu. Și el se teme de mine. De 
aceea... Dar nu-mi pasă... Uite, am și ajuns. 

Cabana nu mai era de-cât o umbră. Ferestrele mici, luminate 
palid, aduceau cu ochiurile balaurului din poveste. 

— Aș vrea să fiu marți lângă tine, Mircea. 

— Să mă compătimești?... 

— lar ești rău. Să te ajut. Tu singur ești ca o mămăligă. 

Se rupse din strânsoarea băiatului și sări într-o parte, dar 
Mircea o ajunse. O strânse mai puternic la el. Ea nu schiţă niciun 
gest de apărare. Se predă. Își strânse numai buzele ca Mircea să 
nu le poată deschide. 

— Tu, hoaţol!... 

— Eşti slab, Mircea. 

— Te-nșeli, Mara. Orice s-ar întâmpla, îţi jur, Mircea Rotaru va 
construi mașini! Mașini cum nu s-au mai construit în ţară!... 

— Nu mă refeream la Mircea Rotaru inginerul... O zbughi din 
nou, și Mircea n-o mai putu prinde. Duminica trecu repede ca 
înotul adânc al cocorilor într-o noapte înstelată. 

Pe urmă, la fel de repede au trecut și săptămânile. 


2 

Pentru lulia, dragostea era ca gripa pentru domnul Ardeleanu: 
venea des și nu ținea mult. 

Pe Aldea, care-și făcea armata la regimentul de grăniceri, l-a 
cunoscut într-o după-masă în parcul Eminescu. Îi plăcea la el 
uniforma de soldat, mai ales că lui Aldea îi stătea parcă turnată, 
ca unui maior. Un singur cusur avea Aldea: când venea în vizită, 
apăsa atât de lung pe butonul soneriei, încât adesea îl trezea 
din somn pe domnul inginer, iar când intra în casă și fuma, 
scutura tot scrumul ţigărilor pe covorul cel mare din hol. De 
aceea, când trebuia să vină, lulia stătea la pândă lângă ușă, s-o 
deschidă înainte ca Aldea să sune. 

Și acum trebuia să sosească din clipă în clipă. 

Se auziră pași pe coridor. lulia apăsă repede clanţa, pe urmă 
desluși că pașii răsunau de sus, de la etaj, așa că trase mâna. 
Deodată, pașii se opriră chiar în faţa apartamentului și ea nu 
mai avu vreme să deschidă ușa. Soneria ţârâi puternic. „Fir-aș a 
dracului, că n-am fost atentă”, se tângui. Deschise ușa cu ocara 
pe buze, dar se opri la timp: în prag stătea conașul Mircea de la 
etajul trei. Numai la el nu se așteptase. 

— Domnul inginer e acasă? 

— Da, e acasă. Staţi să vă anunţ. 

Mircea închise ușa după el și aşteptă până ce lulia îi făcu semn 
să intre în birou. 

— Bună seara, domnule inginer. Nu vă deranjez? 

Ardeleanu clătină din cap și-i arătă un scaun: 

— Nu mă deranjezi. la loc. 

Mircea se apropie mecanic de un fotoliu, dar nu se așeză. Privi 
rugător spre inginer. 

— Dumneavoastră lucraţi la fabrica „Victoria”. 

Ardeleanu încuviinţă. 

— Am venit cu o rugăminte, continuă Mircea. Aș vrea să mă 
angajez la fabrică. 

— Să te angajezi la noi? repetă întrebarea Ardeleanu. Ei, 
drace. Dacă nu mă înșel, încă n-ai terminat facultatea... Mai ai 
un an sau doi... 

— Nu vă înșelaţi, domnule inginer, încă n-am terminat. Dar 
nici nu voi termina. Am fost, cum să vă spun, exmatriculat. 
Ştiţi... din cauza tatei... 


— Hm, şi ce ai putea face la fabrică? 

— Orice. Vreau să muncesc. Trebuie să câștig bani. Mătușa 
Anghelina nu știe încă nimic. Vă rog foarte mult! 
Dumneavoastră sunteți  inginer-șef, totul depinde de 
dumneavoastră. 

Ardeleanu se înduioșă. Se vedea cu ani în urmă, așteptând cu 
nerăbdare diploma de inginer, frământarea acelui carton pătrat, 
prins cu un șnur tricolor, pecetluit cu ceară roșie, îi pricinuise pe 
vremuri una din cele mai mari bucurii. Zile întregi după 
absolvire îi venea să le strige trecătorilor: „Uitaţi-vă la mine, 
sunt inginer!” lar acest tânăr din faţa lui a pierdut și această 
iluzie. Căută să prindă privirile lui Mircea, dar acesta, 
îngândurat, trist, se uita ţintă la un colţ de covor. „Trebuie să-l 
ajut”, își spuse inginerul și căută în gând un post liber de 
desenator tehnic sau de normator. Dar n-avea niciun rost să-i 
promită în vânt. Privirile îi căzură pe portretul Miei, de pe birou, 
și Ardeleanu găsi o asemuire între viaţa lui Mircea și a ei. Cine 
știe pe unde hoinărește ea și dacă o ajută cineva. Dacă n-ar 
face-o decât pentru ea, și tot ar trebui să-l ajute pe Mircea. 

Se ridică în picioare, dar nu spuse nimic. Apoi cercetă din nou 
faţa băiatului, dar în afară de tristeţe nu descoperi nimic pe ea. 
Desigur, dacă s-ar fi uitat în oglindă atunci când Malaxa i-a 
refuzat planurile strungului, și-ar fi descoperit aceeași expresie 
pe care o are acum acest băiat. Emoţionat, Ardeleanu ar fi vrut 
să-i promită lui Mircea marea cu sarea, dar știa pe propria-i piele 
că asta, în caz de nereușită, ar fi mai rău decât refuzul de a-l 
ajuta. Se apropie de el: 

— Mai vino și mâine pe la mine. Am să mă interesez. 

Mircea clătină din cap, mulţumi și ieși în grabă, uitând să 
salute. 

Pe stradă încercă să-și închipuie cum va arăta în fabrică, 
printre mașini, sau într-un birou întunecat și neaerisit. Dar nu 
reuși. Nu-și putea imagina fabrica decât văzută cu ochii 
inginerului Mircea Rotaru, îmbrăcat într-un halat alb, înconjurat 
de tehnicieni cărora le dădea sfaturi și care, uimiţi de priceperea 
lui, îl ascultau tăcuţi. „Trebuie să le dovedesc celor de la 
facultate, — își spusese cu ciudă, — că simt în stare de lucruri 
mari, că voi deveni cineva”. Când și-a văzut numele pe lista 
exmatriculaţilor, i-a venit să plângă. Nici acum nu știa de unde a 


avut atâta tărie, încât a putut să părăsească holul facultăţii fără 
să se clatine. A colindat toată ziua pe străzi, în gând cu aceeași 
întrebare stăruitoare: „Acum ce mă fac?” Pe urmă, i-a venit 
ideea să se adreseze lui Ardeleanu. Acesta era singurul om care 
îl putea ajuta. Plescăi din buze: „Desigur, o să mă îngroape într- 
un birou mucegăit și o să-mi pună mânecuţe...” 11 cuprinse 
scârba... „Ar trebui să fug peste graniţă, poate reușesc să ajung 
până la tata. El are bani, o să-mi asigure o tinereţe liberă și 
lipsită de griji meschine. Oricum, omul are o singură viaţă, de ce 
să şi-o petreacă într-un birou mucegăit?” În acel moment ura 
totul: și aerul, și orașul, și cerul întunecat al toamnei, chiar și pe 
Ardeleanu, care-l va vâri în mormântul unui birou întunecos. Se 
simţea singur, fugărit, prădat. Da, prădat, ăsta era cuvântul. Şi-i 
trecu prin minte să scrie o carte și să i-o trimită lui Stoleriu, la 
facultate, o carte pe coperta căreia să fie scris cu litere mari: 
„Hoţul de vise!”... Aprinse o ţigară și se opri în faţa unui 
cinematograf... „Marele cetățean”... Lumea se înghesuia la 
bilete... „Marele cetățean”?... Se întoarse și porni spre bulevard. 
La un colţ îl zări pe poetul Deladeva și îi veni în minte că era 
sâmbătă, ședință de cenaclu. Ce-ar fi să se ducă și el?... 

Trecu prin faţa regionalei de partid și-și aduse aminte de 
Farcaș, de lecțiile de  marxism-leninism.  Conferenţiarul, 
tovarășul Farcaș Mihai, era un.om server, care nu îngăduia nici 
cele mai mici abateri și care nu se mulțumea cu învăţarea 
mecanică a materiei predate, ci cerea și exemple concrete din 
viața de toate zilele. De multe ori venea la seminariile conduse 
de asistenţi, se așeza undeva, în fundul clasei, și așa, deodată, 
intra în vorbă cu studenţii dimprejur, îi îndemna să dezvolte 
cutare sau cutare idee din ultima carte apărută sau să explice 
ce au înţeles din editorialul „Scânteii” din acea zi. Unii studenţi 
spuneau că Farcaș, pentru că a fost muncitor, își vărsa acum 
veninul pe studenţi. Şi Mircea se temea de el, deși de la o vreme 
i se păruse că a descoperit secretul înțelegerii mecanismului 
acestei științe, și se mira cum de alţii pricep cu atâta greutate 
legile de bază ale dezvoltării societăţii. Asta îl făcuse ca în 
ultimul timp să nu mai aștepte cu atâta teamă orele lui Farcaș, 
ba chiar mai mult, să caute să pună tot felul de întrebări, să se 
evidenţieze în faţa colegilor și, poate, în același timp să-l prindă 
pe Farcaș cu vreo lipsă în pregătirea sa. Dar Farcaș, domol, 


încet, răspundea la orice întrebare și arăta dacă întrebarea a 
fost pusă de pe poziţiile clasei muncitoare sau nu. In cele din 
urmă, Farcaș observă interesul lui Mircea pentru marxism- 
leninism și-l chemă într-o zi, la sfârșitul lecţiilor, în biroul său de 
consultații. 

— Dumneata ești utemist? 

— Da, tovarășe profesor. 

Farcaș se plimbă câtva timp de-a lungul încăperii, apoi se opri 
în faţa lui Mircea. 

— Și părinţii dumitale? 

Mircea cumpăni un moment, apoi răspunse cu voce scăzută: 

— N-am părinţi... Tata e plecat, iar mama a murit în '46 și am 
rămas singur. Locuiesc la o mătușă, pensionară la C.F.R. 

În gând pregăti un răspuns privitor la tatăl său, dar Farcaș nu 
se interesă de acesta și întrebă doar unde lucrase pe vremuri. 

— La C.F.R. 

După această discuţie, Mircea se frământase multă vreme, 
căutând să-i înţeleagă rostul. Încerca să întrevadă în atitudinea 
lui Farcaș o schimbare care să-i trădeze motivul pentru care îl 
chemase la el. Dar Farcaș își continuă cursurile ca și cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic, până în marţea aceea când se convocă 
ședința plenară a organizaţiei de bază U.T.M. La ședința aceasta 
i s-a retras lui Mircea carnetul și a trebuit să părăsească 
adunarea înainte de ridicarea ei. A ieșit din facultate buimăcit, 
fără să știe încotro s-o apuce. Deodată și-a amintit de Farcaș. 
„El mi-a făcut-o”. El şi Stoleriu. În clipa aceea îi ura din tot 
sufletul. În ziua următoare, la cursuri, veni ţanţoș, cu capul 
ridicat. Ostentativ, renunţă la dreptul său de contestaţie. De ce? 
„„. Poate ar fi fost mult mai bine dacă nici nu s-ar fi înscris în 
U.T.M. Cam în acele zile îl întâlni pe Farcaș, pe coridorul 
facultăţii. 

— Am vorbit cu cei de la regionala U.T.M. Să-ţi dea unele 
sarcini. Sper că n-ai să le refuzi... 

Stoleriu, care se afla întâmplător lângă Mircea, răspunse în 
locul lui: 

— Păi Rotaru nici nu-i utemist, tovarășe profesor... 

Farcaș făcu ochi mari, severi: 

— Cum, nu ești utemist? 

Mircea plecă capul în pământ: 


— Nu. 

Din clipa aceea lui Mircea îi era din nou frică de orele de 
marxism-leninism. Cu toate acestea, Farcaș nu adoptase faţă de 
el o purtare deosebită. Pe Mircea îl frământau fel de fel de 
gânduri: dacă n-ar fi bine să stea de vorbă cu Farcaș, să-i arate 
că atunci când l-a chemat în cabinetul de consultaţii era încă 
utemist, că abia după aceea a fost exclus din organizaţie... Și 
dacă Farcaș nu-l va primi? Sau îi va spune cuvinte dojenitoare, 
de dispreț? încercă să nu se mai gândească la asta, dar fără 
voia lui gândul tot aici i se întorcea. 

leri, după ce fusese exmatriculat, voise să-i scrie lui Farcaș o 
scrisoare lungă, sinceră, în care să-i povestească viaţa lui, să-i 
ceară un sfat, un ajutor. Cu o intuiţie pe care nu încercă să și-o 
explice, simțea că Farcaș e om bun, înţelegător. incepuse 
scrisoarea, dar i se păruse atât de rece, de lipsită de interes, 
încât rupse hârtia cu ciudă. Mătușa Anghelina îi observă 
tulburarea și, amenințându-l cu degetul, îi făcuse cu ochiul. 

— Mirciulică, Mirciulică, te-am zărit acum câteva zile cu o 
fetită... vezi să nu... și chicoti. Semeni cu taică-tu... Apoi cu o 
voce schimbată: Şi ce a mai suferit biata maică-ta... Stătea 
acasă și plângea ca o proastă. Eu, în locul ei, i-aș fi aruncat leșie 
în obraz. E drept, era cam bolnăvicioasă, și de... nu prea îi ardea 
de altele... Taică-tu, tânăr, cu sânge cald... De, ce să-i faci... 
Biata maică-ta! Dumnezeu pe cei buni îi ia... își făcuse cruce și 
schimbase vorba: Ei, cum merge cu școala? 

— Bine, mătușico... 

— Atunci nu-ţi mai ascund: ţi-am pregătit o surpriză pentru 
astă-seară. Vine tanti Virginica și madam Dodeanu, așa că ai să 
fii al patrulea. Am să-ţi dau ceva mărunţiș, dar să fii atent cum 
joci... Dacă bat de două ori în masă, nu mai licitezi. Inţelegi?... 
Te bucuri, Mircea? 

Mircea răspunse printre dinţi: 

— Mă bucur, mătușico. 

Lui Mircea nu-i plăcea nici tanti Virginica, nici doamna 
Dodeanu. Cea dintâi, o femeie uscăţivă, cu pielea zbârcită, 
peste care își așternea straturi suprapuse de farduri, trăia din te 
mir ce; doamna Dodeanu trăia din poker și din pensie. Dar dacă 
Mircea nutrea asemenea sentimente față de ele, cu totul altfel 
de sentimente nutreau cele două bătrâne fată de Mircea. Il 


iubeau amândouă — bine înţeles fiecare în felul ei: Virginica cu 
patimă, iar madam Dodeanu cu un sentiment nobil de mamă. 
De câte ori îl vedeau, încercau să-l mângâie și să-l ciufulească. 
În clipele acelea. Mircea își amintea de Mara. O vedea în rochia 
ei neagră, cu guleraș alb, cu ochii miraţi, cu părul buclat, 
neatins nici de fierul de ondulat, nici de sirmele permanentului. 

Dar dacă totuși nu înnebunea în timpul pokerului, aceasta se 
datora mai ales faptului că atunci, și numai atunci, i se permitea 
să fumeze în casă. În asemenea seri, asta era singura lui 
consolare. 

Oare ce ar spune tovarășul Farcaș dacă, prin cine știe ce 
întâmplare, ar nimeri în casa lor tocmai într-o astfel de seară? 
De câteva ori încercase în gând să povestească sincer viaţa lui, 
uitând însă că ar fi trebuit să pomenească și de partidele de 
poker. Poate că și de asta a rupt scrisoarea începută. 

În sinea lui era convins că asistentul Stoleriu a fost acela care 
a aţâţat organizaţia de bază. „S-o fi temut de mine!” Asta ar 
trebui să i-o spun lui Farcaș, dar dacă acesta nu-l va crede pe 
cuvânt? 

Ajunse în fața cenaclului. 

În sală erau aceiaşi oameni pe care îi cunoştea demult. Numai 
cei din conducere se schimbaseră. Acum la masă stăteau lovan, 
redactorul paginii culturale de la „Zori noi” și un alt tânăr, pe 
care nu-l văzuse niciodată. Se așeză într-un colţ, să-l vadă cât 
mai puţini. După un timp avu senzaţia că cineva îl privește 
stăruitor. Întoarse brusc capul şi întâlni privirile Marei... 
Surprinsă, Mara lăsă ochii în jos. 

Se citiră două poezii despre întrecerile socialiste și planul 
cincinal. Câţiva tineri luară cuvântul, elegiindu-le, Mircea zâmbi: 
lui i se păruseră din cale afară de proaste. 

Își reaminti de situaţia lui; desigur, dacă aceștia ar afla că 
fusese dat afară din U.T.M. Şi din facultate, nu l-ar mai lăsa să 
frecventeze cenaclul. Hotări nici să nu mai vină aici. „Dar de ce 
se uită Mara la mine? O fi aflat ceva? Nu se poate!” Trecuseră 
abia două zile, astfel că nici n-ar fi avut încă de unde să afle, 
mai ales că nu aflase mătușa Anghelina, al cărui „serviciu de 
informaţii” funcționa cum nu se poate mai bine. E drept, azi de 
dimineaţă, când neavând de ce să se mai scoale la ora 


obișnuită, rămăsese în pat, mătușa Anghelina îl întrebase 
bănuitoare: 

— Nu întârzii de la cursuri? 

— Nu, mătușico. De ieri ni s-a schimbat orarul. Vom avea 
cursuri numai după-masa. 

Se mira și el cu cât firesc izbutise să mintă. 

Cineva începu să citească o poezie despre primăvară, apoi se 
năpustiră cu toţii asupra autorului. Poetul, un elev slab, cu ochi 
verzi ca leușteanul și cu coșuri pe frunte, se sperie de 
argumentele și criticile confraţilor săi. Rămase nemișcat, ca un 
infractor în boxa acuzaților. „Cam așa arătam și eu în timpul 
excluderii, își aminti Mircea. Eram și eu la fel de vinovat ca el”. 
Mara nu luase cuvântul. „Care o fi părerea ei? Și ce părere și-ar 
face despre mine dacă ar ști?” Hotări să aștepte până la sfârșitul 
ședinței și să plece împreună cu ea. O să-i povestească totul. 
Incercă să-și imagineze discuţia, replicile, reacţia ei. „O să-i fie 
milă de mine”, își continuă șirul gândurilor. Se văzu vorbind de 
sus, cu o indiferenţă zdrobitoare... Plănui ca, după ce-i va spune 
sec cum și în cel fel a fost exclus — la asta ea va rămâne, 
desigur, înmărmurită — s-o prindă de bărbie, s-o sărute și apoi 
să-i spună: Adio, fetiţă. Da, îi va spune fetiţă, îi va întoarce 
spatele și va pleca triumfător, urmărit de privirile ei. Păcat că nu 
va putea să-i vadă faţa. Cineva tuși tare. Mircea tresări. Întoarse 
privirile spre Mara, dar ea se uita în altă parte. La sfârșitul 
ședinței se furișă repede după ea. O ajunse în colţul străzii. 
Când socoti că nu-l mai poate auzi nimeni, o strigă: 

— Mara... 

Ea se opri locului. Mircea mai întoarse o dală capul. Cei de la 
cenaclu erau mult în urmă. 

— Nu te-am văzut demult. Mi-a fost dor de tine, Mara. 

— De ce n-ai mai venit? 

— Nu-mi place să ascult tâmpenii... 

— Atunci azi de ce ai venit? 

— Pentru tine. Zău, numai pentru tine am venit. Am vrut să te 
văd. Să văd dacă tot frumoși îţi sunt ochii... 

— Te-am văzut într-o zi pe stradă. 

— Și eu te-am văzut... 

El se aplecă spre ea, apucând-o de braţ. Mara încercă să-și 
tragă braţul, dar Mircea o strânse și mai tare. 


— 'Ţi-e frică? 

— Nu mi-e frică, spuse ea și-l privi lung. Am impresia că te-ai 
schimbat mult... 

— Poate, îngână Mircea. 

O conduse o bucată de drum. Spre un felinar o opri: 

— Am fost dat afară din U.T.M. Și din facultate. 

— Nu-i adevărat, Mircea. 

— Ba da. Poţi să comunici și lui Pavel această veste. De ce să 
nu-i oferi o bucurie? 

— Ești nedrept, Mircea. 

— O, desigur. Eu sunt nedrept. Toată lumea e bună, numai eu 
sunt rău. Se aplecă reverenţios: lartă-mă, Mara. 

— Şi acum ce ai de gând? 

— Ce am de gând? încă nu știu. Probabil o să mă angajez 
undeva funcţionar. Din primul salariu am să-mi cumpăr 
mânecuţe, și peste zece ani ochelari! 

— Vorbești prostii. 

— Nu, nu. Am renunţat să mai visez cu ochii deschiși că într-o 
zi voi face o mașină extraordinară. lar acum o să renunţ și la 
tine, fetiță! 

Se întoarse să plece, dar abia făcu un pas, și Mara îl prinse de 
braţ: 

— Spune, de ce te-au dat afară? Pe ce motiv? Ai făcut 
contestaţie? 

— Contestaţie? Nu, fetiță. De ce să mă umilesc?... 

— Tu ai înnebunit, Mircea. 

— Poate. Dar e bine să fii nebun!... O prinse de bărbie și o 
sărută înainte ca ea să se poală dezmetici. La revedere, fetiță. 

Plecă. Se aștepta ca Mara să se repeadă după el, să-l prindă 
din nou de braţ, dar nu se întâmplă nimic. La cel de al doilea pas 
cumpăni o clipă, apoi călcă apăsat mai departe. „O să mă 
strige”. Nu se auzi niciun glas în urma lui. „Dacă m-aș întoarce, 
aș vedea-o stând sub felinar. Plânge desigur”. Mai făcu câţiva 
pași, și când ajunse în umbră, întoarse brusc capul. 

Sub felinar nu mai era nimeni. 

Acasă, culcat în pat, îi păru rău că nu avea nicio fotografie de- 
a Marei. Ar fi vrut s-o privească, să se uite drept în ochii ei mari, 
miraţi. Pe urmă, înainte de a adormi, buimăcit, i se păru că Mara 
e chiar lângă el în pat. Fără să vrea întinse braţul s-o caute. 


Strânse dinţii să nu plângă. 


3 

De îndată ce Mircea îi întoarse spatele, Mara plecă și ea. Aerul 
aspru, cu iz de verdeață crudă, îi mângâie trupul. Pășea încet, 
să ajungă cât mai târziu acasă. 

Ocoli câteva străzi, ferindu-se de mulţime, ca să nu se 
întâlnească cu vreun cunoscut. Pe o stradă întunecoasă era să 
se lovească cu capul de o fereastră lăsată deschisă. O evită în 
ultima clipă și hotărî ca odată ce va ajunge acasă, să deschidă și 
ea ferestrele. Pe urmă își aduse aminte că maică-sa era foarte 
friguroasă și că de două zile tușea... încercă să se concentreze, 
să nu se mai gândească la asemenea leacuri, ci numai la 
Mircea, la ce ar fi de făcut. Dacă s-ar fi întrebat de ce se 
frământă atât pentru soarta lui Mircea, n-ar fi știut ce să-și 
răspundă. Îl dăduseră afară din facultate. Și la ea în clasă, la o 
oră de dirigenţie, o elevă care rupsese un articol de la gazeta de 
perete fusese ameninţată că va fi dată afară din școală. Atunci 
toată clasa a fost agitată, dar acum, când își aducea aminte, își, 
dădea seama că totuși nimeni nu luase în serios ameninţarea. 
Poate să fi făcut Mircea ceva rău? Nu, asta nu era cu putinţă... 
încă de la început, de când îl cunoscuse, se convinsese că 
Mircea e timid. Când venise pentru prima oară la cenaclu, 
Mircea se așezase atât de stângaci, cu genunchii lipiţi unul de 
celălalt! Pe urmă, când a luat cuvântul, -și-a dat seama că nu e 
băiat prost. lar când au plecat pentru prima oară împreună de la 
ședință și au stat pe o bancă la malul Mureșului, Mircea i s-a 
părut foarte citit. Ştia pe dinafară o sumedenie de poezii de 
Eminescu, și încă nu din acelea care se învățau la școală. l-a 
recitat atunci „Ce suflet trist”. 


„Ce suflet trist mi-au dăruit 
Părinţii din părinţi, 

De-au încăput numai în el 
Atâtea suferinţi”. 


După prima strofă, ea l-a întrerupt: 

— E frumoasă această poezie și mie totuși nu-mi place. 
— De ce? 

— Pentru că nu spune adevărul adevărat. 

— Adevăr absolut nu există, Mara. 


— Dar adevărul se întregește cu fiecare an, cu fiecare clipă. 
Tu crezi oare că Eminescu a moștenit tristețea de la părinţi? 

— El o spune. 

— Bine, dar tu ce crezi? 

— Eu îl cred pe cuvânt. 

— Am înţeles. Deci, tu ești convins că tristețea se moștenește 
din generaţie. În generaţie. La fel a crezut și Eminescu. Dar dacă 
el ar fi cunoscut mai adânc adevărul și-ar fi dat seama că 
tristeţea nu se trage de la părinţi, ci de la cei care îl înconjurau. 
Care l-au silit să fie trist. 

Mircea o completă ironic: 

— Și-atunci poezia ar fi sunat cam așa: 


„Ce suflet trist mi-au dăruit 
Cei ce mă înconjoară...” 


— Eşti ironic, tovarășe Rotaru. 

— Hai să-l lăsăm pe Eminescu în pace. 

— Nu, nu. Eu aș vrea să te conving. 

— Vrei să le conving eu de contrariul? 

— Tot cu Eminescu? 

— Nu, cu mine. În patruzeci și șase, taică-meu s-a apucat de 
negoţ. A avut noroc și s-a îmbogăţit. Pe urmă a fugit în 
străinătate. lar eu sunt socotit fiu de speculant, cu toate că n- 
am avut nicio legătură cu el și nici n-am beneficiat de pe urma 
lui. Totuși, cei care vor să dovedească ceea ce vrei să-mi 
dovedești și tu, mă socotesc de origină speculant. 

— Asemenea origină nu există. 

— Mă rog, burghez, exploatator... 

— Depinde cum te porţi. Dacă tu judeci la fel ca tatăl tău și 
vrei să ajungi ca el, atunci pe drept cuvânt te socotesc așa. Tu 
însă... 

— Da, Mara, „eu însă”... 

— Mă mir de tine, tovarășe Rotaru. Judeci atât de bine 
lucrările oamenilor la cenaclu, iar acum... Sau la cenaclu judeci 
într-un fel și acasă altfel? 

— Nu, Mara. Eu cred despre mine -că sunt destul de cinstit ca 
să am curajul să-mi spun părerea oriunde și oricând! 


— N-ajunge să te consideri tu cinstit. Important e cum te 
judecă ceilalți. 

— Ei mă consideră fiu de speculant. 

— Dovedește-le contrariul. 


— „La steaua care-a răsărit 
E-o cale atât de lungă, 

Că mii de ani i-au trebuit 
Luminii să ne-ajungă. ” 


— Dacă ai de gând să pozezi în stea, într-adevăr îţi vor trebui 
mii de ani să ajungi ceea ce vrei să fii. Eu am să-ţi dau un alt 
exemplu. Tatăl meu este un om foarte simplu. E muncitor la 
vagoane. Dar e foarte deștept. Cel puţin eu sunt convinsă de 
asta. Am vorbit cu el despre o chestiune asemănătoare. Cunoști 
cartea lui Gladkov, Cimentul? 

— Da. 

— Este acolo unul Serghei. Îţi amintești? Acela care până la 
urmă decade. 

— Da, fiul profesorului. 

— L-am întrebat pe tata dacă Serghei a decăzut din cauză că 
era fiul unui profesor idealist sau din cauza oamenilor cu care s- 
a înconjurat. 

— Ştii ce, să lăsăm literatura. Tu ai ochi frumoși. 

În seara aceea Mircea a prins-o pentru prima oară de bărbie și 
i s-a uitat vreme îndelungată în ochi. „Sunt foarte frumoși”, a 
repetat, și ea n-a știut ce să-i răspundă. Mâna lui Mircea era 
rece și ea a simţit cum un fior îi străbate trupul. 

Când ajunse în apropierea casei, i se păru că aude în urmă 
pași cunoscuţi. Se întoarse: nu era nimeni. 

Spre mulțumirea ei, Pavel nu era acasă. Mâncă tăcută, apoi, 
după cină, se apropie de tatăl ei: 

— Tată, ai puţin timp liber? 

— lar ai scris o poezie? 

— Nu. 

— Atunci am, spuse și începu să râdă. Ei, ce s-a întâmplat, 
fetița tatei? Ai luat o notă proastă sau ţi-a făcut un băiat cu 
ochiul?... Să-l bat sau să-i spun să-ţi mai facă?... Râse iar. 

— Nu, tată, vreau să discutăm serios. 


— Hm... făcu bătrânul și-și încreţi fruntea. 

Mara avu impresia că în sinea lui adăugase la acest 

„hm” și un „uite, uite, unde am ajuns!” 

— Spune, fata tatei. 

— E vorba de un prieten al meu. 

— Da, da, da, înţeleg... Tuși de câteva ori să-și dreagă vocea, 
pe urmă se încruntă: După Pavel, și tu?!... Ce-i cu el? 

— E într-o foarte mare încurcătură. 

— N-ar fi bine s-o chemăm și pe mama? 

— Nu, făcu Mara. Vreau să știu întâi părerea ta. Ştii, e vorba 
de un lucru complicat. 

— Tocmai de aceea ziceam... Dar dacă tu crezi că noi doi 
putem rezolva, atunci... Tu ţii la el? 

— Da, dar asta n-are importanţă. 

— Cum să n-aibă? Contează foarte mult dacă fata mea ţine 
sau nu la cineva. Ce încurcătură are? 

— A fost dat afară din U.T.M. 

Maistrul Cuc răsuflă ușurat: 

— Asta într-adevăr e grav. Şi nu știu dacă noi doi o să putem 
rezolva. Spune mai departe. 

— Asta-i tot. A fost dat afară din U.T.M. Şi din facultate. 

— Are încurcături serioase, mai spuse odată bătrânul 
înnegurat. Și tu ţii la acest băiat? 

— Am încredere în el! 

— Hm, e și asta ceva, numai că e puţin. Mai ales că ţii la el. 
Ştii, dacă n-ai ţine la el și ai avea încredere, atunci poate că ar fi 
altceva... 

— Aşi fi putut să nu-ţi spun că ţin la el. 

— Nu, asta n-o puteai face. Ar fi fost împotriva intereselor tale. 
Şi pe urmă, tu ești fata mea. 

— Desigur. Dar nu înţeleg cum ar fi fost împotriva intereselor 
mele? 

— Foarte simplu. Dacă îmi spuneai un lucru denaturat, și eu ți- 
aș fi dat un răspuns denaturat. lar tu vrei să-mi afli părerea 
despre situaţie așa cum este, nu-i așa?... 

— Şi asta înseamnă că nu poţi să ne ajuţi cu nimic? 

— Nu prea. Dar dacă tu ai încredere în el și el însuși are 
încredere în sine, o să-și rezolve situaţia! 

— Cum să și-o rezolve? 


— Asta singur trebuie s-o știe. Dacă mi s-ar fi întâmplat mie 
așa ceva, până la Dumnezeu m-aș duce!... 

— Dar până atunci? 

— Până atunci să muncească. 

— Ce să muncească? 

— Spui că e student. Cel fel de student e? Doctor sau ce? 

— E la mecanică. Voia să se facă inginer. 

Văzând cât de posomorâtă e Mara, bătrânul se gândi o clipă, 
apoi spuse triumfător: 

— Ei, să vie la mine, la vagoane. Îl calific, că tot îi trebuie 
praxă. Asta nu poate decât să-i ajute! 

În clipa aceea intră zgomotos Pavel. Când o văzu pe Mara, se 
apropie de ea și-i spuse cu o prefăcută compătimire: 

— Vai, vai, Mara, a rămas burghezul tău fără nas! Spune-i, — 
schimbă tonul, — să nu-l mai prind în ograda noastră, că-l 
snopesc! Ştii, tată, cu cine s-a înhăitat iubita mea soră? Cu 
unul... 

— Ştiu. Dar nu știu dacă n-am auzit bine sau într-adevăr n-ai 
salutat când ai intrat pe ușă... 

— Bună seara, făcu Pavel jignit, apoi se așeză la masă și se 
interesă de cină. 


4 

În sala de așteptare a dispensarului plutea un miros amărui de 
iod. Mircea strâmba din nas și tresărea de fiecare dată când se 
deschidea ușa cabinetului. Aștepta să fie strigat, să intre la 
consultație, să termine cu vizitele medicale, să poată ieși afară, 
în aerul curat, care acum i se părea de nepreţuit. Se simţea 
stingher și încercă să uite pentru ce venise. 

— Rotaru Mircea. 

Tresări, întinse medicului fișa și intră în cabinet. Toate aceste 
formalităţi îl plictiseau, voia să le isprăvească odată, să se 
prezinte șefului secției de montare, unde fusese repartizat. Il 
amuza doar gândul că mătușa Anghelina nici nu bănuia că 
Mirciulică al ei va deveni montator. Ce cuvânt oribil: montator... 
Rotaru Mircea, montator. Zâmbi: ar fi amuzant să-și tipărească o 
astfel de carte de vizită și să o trimită tatălui său, la Viena. 

— Ai suferit de vreo boală? 

— Nu. 

Medicul îl ciocăni de câteva ori pe spate, apoi iscăli fișa. 

Mircea mormăi un salut, ieși, apoi în sala de așteptare se 
așeză din nou pe aceeași bancă. Aștepta să fie chemat la 
radioscopie. Cu aceasta, vizita medicală se termina. Scoase din 
buzunar ziarul și-și încruntă gânditor fruntea. Apoi începu să 
râdă încetișor: găsise în ziar poezia pe care o auzise la cenaclu: 
„Montatorii” de Panait Hâncu. Își închipui cât de mânaru trebuie 
să se simtă ucenicul, autorul poeziei. Apoi își aminti că și el 
așteptase în vreo două rânduri să fie publicat. Citi atent poezia. 
La drept vorbind nu era chiar atât de rea. In clipa aceea intră în 
sala de așteptare o fată scundă, durdulie, cu ochi mici, albaștri- 
cenușii. Se așeză alături de Mircea, stătu o vreme nemișcată, 
apoi se întoarse spre el: 

— Nu știți, au început consultaţiile? 

— Da... 

Apoi zâmbi: descoperise în mâna fetei o fișă asemănătoare cu 
a lui. 

— Tot pentru calificare? 

— Da, răspunse fata speriată și-și ascunse instinctiv 
repartizarea sub poșetă. Da, pentru calificare... 


— Cereţi să vă repartizeze la montare, e cea mai ușoară 
muncă — o sfătui Mircea, ca unul care se pricepe. Eu tot acolo 
am fost repartizat. 

Voi s-o întrebe ce anume a determinat-o să intre în fabrică — 
nu i se părea a fi muncitoare de meserie — dar se răzgândi. 
Desigur, are și ea problemele ei, doar n-a venit aici de florile 
mărului. 

Se prezentară împreună la maistrul secţiei de montare. 

Din ziua aceea, mărcilor din dulapul de la poartă li se 
adăugară încă două: „Mircea Rotaru 3282” și „Elena Matcău 
3284”. 


CAPITOLUL XIII 
1 

Dacă cineva ar fi cercetat în amănunţime biografia lui lon 
lonașcu, de bună seamă s-ar fi mirat de activitatea redusă, de 
viaţa liniștită pe care o dusese acesta și pe bună dreptate s-ar fi 
convins că o carieră strălucită stătea în faţa tânărului tehnician. 
O viaţă simplă, ca viaţa celor mai mulţi din generaţia lui: 
mizerie, ani grei de facultate, bursă în Germania, războiul, apoi 
începerea vieţii celei noi. 

Atât reieșea din biografia lui lon lonașcu. Nimeni, în afară de 
el, nu știa că în spatele acestor pagini scrise cu mâna se 
ascunde cealaltă viaţă a lui, începută în ziua când Malaxa îi 
propusese să verifice desenele strungului K.M.A.G. „Dacă atunci 
nu s-ar fi copiat din greșeală trei tipuri diferite, — își spunea 
adeseori lonașcu, — astăzi chiar că nu aș fi avut ce scrie în 
autobiografie”, și surâdea aducându-și aminte de ziua aceea 
ploioasă de martie, când, tremurând de emoție, hotărâse să 
ocolească serviciul tehnic pentru a aduce observaţiile sale la 
cunoștința directorului general. Bănuise că avea să pice ceva. 
Oricât, era vorba de viitorul ginere al marelui fabricant, de 
renumele lui Malaxa. Era gata să se ofere să lucreze zi și noapte 
pentru refacerea desenelor, când, spre mirarea lui, Malaxa îi 
ceruse să tacă. A tăcut. Ce altceva ar fi putut să facă? Pe urmă, 
pe neașteptate, fu numit în postul de inginer-șef, în locul lui 
Isaia Ardeleanu, mutat la Arad. Atât nici să viseze nu cutezase. 
Faptul că la puţine zile după aceea s-a pomenit posesorul unui 
carnet de depunător la Banca Românească, nu l-a mai mirat. Nu 
l-a mirat nici faptul că Malaxa, cu propria-i mână, a șters de pe 
toate planurile anul fabricaţiei. Comisia tehnică n-a mai avut 
decât să-și pună viza, și desenele au luat drumul Reșiţei. Totul 
se sfârșise cu bine. Malaxa nu s-a gândit niciun minut că ar 
putea fi tras la răspundere. Banii primiţi pentru strunguri erau 
demult depuși la diferite bănci din străinătate, iar fabrica se afla 
în posesia unei noi comenzi mult mai importante decât prima și 
de la un client sigur: statul. În mai puţin de o lună de zile de la 
primirea comenzii celei noi, fabrica era împânzită de specialiști 
germani. Deoarece oprirea executării strungurilor ar fi iscat 
scandal în presă, Malaxa semnă și comanda pentru piesele de 
strung care urmau să fie executate la Cluj. „Oricum, — și-a spus, 


— peste o lună și la Cluj se va fabrica armament!” Vrând totuși 
să scape de singurul martor ocular al acestei afaceri, îl trimise 
pe lon lonașcu în Germania să se specializeze. lonașcu plecă 
fericit, cu gândul să nu se mai întoarcă niciodată acasă. 

După actul de la 23 August, însă, lon lonașcu, care figura în 
scriptele autorităţilor germane ca cetăţean român, deci al unui 
stat cu care Germania se afla în stare de război, se pomeni 
arestat și trimis într-un lagăr de concentrare la Regensburg. 
Apoi, după scurt timp, armatele americane eliberară lagărul. 
Orizonturi noi se deschiseră în fața tânărului inginer: Africa, 
forturile din Oran, legiunea străină cu toate personajele 
romanelor polițiste din „Colecţia celor cincisprezece lei”. La 
Reims, a încasat cei două sute de dolari ce i se cuveneau ca 
voluntar. Două nopţi petrecute într-un bar, cu un mutilat întors 
din Dakar, l-au făcut să se răzgândească. În Oran nu s-a mai 
prezentat la fortul Saint Vincențiu, ci la restaurantul Tabu-Tabu 
unde se făceau angajările pentru minele de diamant din 
Guidanar. Aici, pentru un dolar și un sfert, pentru tiu castron de 
ierburi fierte și un kilogram de vin de palmieri, se spetea 
paisprezece ore pe zi. Işi blestema și zilele, și părinţii, și pe 
mutilatul din Reims. Contractul iscălit la Tabu-Tabu îl obliga 
pentru patru ani. Ziua lucra în praf la patruzeci și cinci de grade 
Celsius, iar noaptea dormea în baracă la numai două -grade, de- 
i îngheţa și măduva din șira spinării. Învelit în cinci pături 
soldățești, îl ocolea somnul; atunci își aducea aminte de un fost 
prieten de școală, un băiat de ţigan, Cercel, căruia părul îi 
atârna în smocuri de parcă ar fi fost ţurțuri. Pe vremuri, ori de 
câte ori își aducea aminte de el, zâmbea. Lui Cercel, vara îi 
puneau coji de pepene pe cap, să i se încleieze părul, iar iarna îi 
descheiau pantalonii și îi umpleau cu zăpadă. Oare o fi trăind 
Cercel? învelit în pături, clănţănind de frig, ar fi schimbat 
oricând cu el. Dar toate mizeriile astea nu durară mult. Într-o zi, 
un subofițer de la pază îl întrebă de unde e, și când a auzit că e 
de undeva din Balcani, i-a dat un bilet de ieșire din tabără. De 
fugit, totuși, n-a reușit să fugă. În faţa porții îl aștepta un alt 
subofițer, care l-a condus la un locotenent american. lon lonașcu 
a iscălit tot ce i s-a pus în faţă; s-ar fi vândut și dracului, numai 
să scape de mâna de diamante. Aici l-au găzduit civilizat, i-au 


dat vin din struguri, haine de doc și ţigări. Abia când a ajuns la 
Hamburg, a aflat că va pleca în America. 

larăși noi orizonturi! Continentul nou, cu coastele scăldate în 
valurile liniștitului ocean, cu blochausurile înconjurate de nori, 
cu fabricile de zeci de mii de muncitori. Dar nici aici n-a rămas 
prea multă vreme. După câteva întrevederi cu un colonel dintr-o 
comisie binevoitoare, a fost îndreptat spre o școală specială de 
două luni, în Texas, și apoi trimis acasă ca salariat al F.B.l.-ului. 
Odată ajuns în ţară, cu un carnet de cecuri în buzunar și cu acte 
în regulă — din care reieșea că inginerul român lon lonașcu s-a 
eliberat dintr-un lagăr de concentrare, după care a întârziat 
patru luni într-un sanatoriu de anemici din Frankfurt — lon 
lonașcu s-a prezentat comitetului sindical „Malaxa” și s-a înscris 
în Partidul Social-Democrat. Spre bucuria lui, oricând avea 
nevoie, la un simplu apel telefonic, își încasa în bani românești 
cel de al doilea salariu. Nu știa decât că banii vin într-un plic 
expediat de la Craiova, dar mai mult nici nu voia să afle. Nu i se 
cerea nicio activitate, așa că își văzu liniștit de treburile lui, ceea 
ce făcu să fie socotit în scurt timp inginer de mâna întâia. Doar 
se specializase în Germania și-și cunoștea bine meseria. După 
naţionalizare fu scos din producţie ca specialist în mecanică și 
numit șef de serviciu la Ministerul Industriei Grele. Ascensiunea 
acestui priceput inginer se făcea cu pași gigantici: dosarul lui 
era curat ca zăpada. 

Atât de bine îi mergea lui lonașcu, încât dacă n-ar fi simţit 
carnetul de cecuri în buzunar, s-ar fi împăcat și cu grelele 
încercări ale construirii socialismului. Numai că omul de la 
Craiova, pe care nu-l văzuse niciodată, dar care îl chema 
săptămânal la telefon, nu uita să-i amintească din când în când 
că știe unele amănunte din viaţa sa care altora le scăpaseră. 
Când în minister se ridică pentru prima oară problema 
construirii unei fabrici de strunguri, lonașcu tăcu. Dar unii dintre 
cei de faţă își aminteau încă de vechea poveste a strungului 
„românesc”. Dosarele fură ușor găsite, iar printre diferitele acte 
se descoperiră și comenzile. După aceea se vorbi despre piesele 
pe jumătate terminate care s-ar afla la Cluj și la Reșița, astfel că 
lonașcu, la îndemnul „prietenului” său pe care îl ţinea la curent 
cu tot ce se petrecea în minister, sugeră serviciului să reia 
vechile planuri. Problema fu discutată amănunţit, și la sugestia 


unui director, în vederea salvării pieselor pe jumătate terminate, 
se hotărî revizuirea și redesenarea proiectelor, astfel încât 
fabrica de strunguri ce se zidea la Arad să poată începe lucrul cu 
aproape șase luni mai devreme. Paralel, câţiva ingineri primiră 
sarcina proiectării unui strung nou, perfecţionat, care să 
corespundă tuturor cerinţelor tehnice. Dar aceasta era o 
problemă de viitor. 

lonașcu nu avea niciun motiv să se teamă: direcția de resort 
aprobase redesenarea vechilor planuri de către Institutul de 
proiectări industriale. Singurul lucru ce-l avea de făcut lonașcu 
era să repartizeze materialele în așa fel, încât cele trei tipuri de 
desene să ajungă la colective diferite. 

După douăzeci de zile de muncă încordată, planurile erau 
gata. Șeful Institutului de proiectări vorbi la telefon cu lonașcu: 
„Am terminat, datorită sfatului dumneavoastră”. Cu această 
ocazie, colectivul de proiectanți a fost premiat, iar inginerul 
lonașcu a primit o felicitare de la Craiova. 

La început se sperie de cunoștințele prietenului său, pe urmă 
dădu nepăsător din cap. El nu risca nimic. Lucrările se făcuseră 
cu aprobarea directorului, el jucând în toată această afacere 
rolul unui simplu executant. 


2 

Planurile strungului sosiră la Arad. Vestea se răspândi de la 
om la om pe întregul șantier. Nici Oniga, nici Ardeleanu nu erau 
de văzut în ziua aceea. Stăteau închiși în baraca de lemn a 
conducerii și fumul albăstrui ce se încolăcea deasupra burlanului 
scos prin acoperișul învelit eu carton gudronat, arăta că în 
baracă nu se făcea economie de lemne. Oniga își scosese 
cravata și își suflecase mânecile cămășii. Asculta discuţiile 
tehnice dintre ingineri. Nu pricepea cine știe ce; un lucru însă 
știa precis: Ministerul Industriei Grele trimisese proiectele 
strungurilor. Proiectele erau aici, în mapa inginerului sosit de la 
București. Li venea să-l îmbrăţișeze pe tânărul acesta, să 
mângâie planurile, să iasă din baracă și să strige în gura mare: 
„Au venit proiectele! În câteva zile facem strunguri”. Căută un 
pretext să părăsească încăperea și-i dădu lui Farcaș un telefon. 
Dar acesta și aflase de sosirea inginerului. Ba chiar și mai mult, 
(îi știa și numele: lon lonașcu. Oniga se întoarse în baracă. Privi 
îndelung oaspetele. Nu-i dădea mai mult de 35 de ani. Era înalt, 
bine făcut, cu umeri largi, cu braţe puternice, păroase. 

În timpul prânzului se așeză lângă el. 

— Tovarășe lonașcu, și spui că strungul ăsta e bun? 

— La fel de bun ca cele nemţești. La formă seamănă chiar cu 
un tip german, dar calitativ e mult superior... 

— Dar ca strungurile sovietice este? 

— Este un strung bun, tovarășe secretar. Şi este un strung 
românesc, proiectat lin ţară. Eu atâta știu. Mi s-a făcut cinstea 
să vă aduc planurile... Asta-i tot... 

Oniga ridică paharul eu vin și ciocni în sănătatea lui lonașcu. 


În seara aceleași zile, Ardeleanu îi invită la cină pe Oniga și pe 
lonașcu. lulia aduse de la Cazinoul Central fripturi reci și două 
sticle cu șampanie. „În sfârșit, — își spuse ea, — i-a venit mintea 
lui Ardeleanu. La drept vorbind nu e chiar atât de bătrân încât 
să se culce în fiecare seară la ora zece”. 

Oniga, neobișnuit cu asemenea băuturi, se chercheli repede și 
se ridică să plece. 

— Mai stai, — stărui pe lângă el Ardeleanu, — doar nu te 
așteaptă nimeni. Ești singur, ca și noi. 


— Încă, spuse Oniga cu tâlc şi clipi din ochi. Încă... Vă rog să 
nu vă supăraţi, dar mâine la șapte trebuie să fiu la o ședință, se 
scuză el. 

Realitatea era că nu avea nicio ședință, dar nu voia să se facă 
de râs în faţa lui lonașcu. La plecare mai spuse, ca să nu strice 
atmosfera; 

— Ştiţi că nu e rea șampania asta... Când o să scoatem primul 
strung, o să cumpăr o ladă întreagă — și începu să râdă. 

Rămași în doi, Ardeleanu și lonașcu tăcură multă vreme. 'In 
cameră nu se auzea decât tic-tacul bătrânesc al unui ceasornic - 
de perete cu pendulă și din bucătărie o frântură de cântec 
îngânat de lulia. Apoi, Ardeleanu avu impresia că lonașcu 
apreciază negativ inventarul încăperii. „| se pare sărăcăcios și, 
desigur, «provincial și demodat”. Îi întrebă: 

— Mă judeci după locuință? 

— Nu, nu, rosti grăbit lonașcu, cu tonul omului care-și cere 
scuze. Nu, mă uitam la acest scrin... E de epocă. 

„Tâmpitul”, reacţionă Ardeleanu, dar cu voce tare spuse: 

— Nu, e făcut aici, la Arad... E mobilă de serie. 

Și ca să schimbe discuţia, se interesă de viaţa din Capitală. 

— Nimic — plescăi din buze lonașcu. Plictiseală... Nici nu mai 
ai unde să ieși. Sunt vreo două sau trei restaurante ea lumea, 
restul... vru să spună „ca în provincie”, dar se opri la timp. Ca la 
mahala... Mie mi-ar plăcea mai mult să lucrez în provincie. 

Declarase aceasta cu un aer de sinceritate, dar Ardeleanu nu-i 
dădu crezare: 

— Asta o spui ca să mă consolezi. 

— Nu, zău, Ardeleanule, pe onoarea mea. Nu mai e 
Bucureștiul cum a fost odinioară. Şi apoi, la minister stai câte 
zece, douăsprezece ore în șir. Te duci acasă obosit, stors ca o 
lămâie... 

Ardeleanu îi turnă în pahar, și pe neașteptate, îl întrebă pe un 
ton foarte oficial: 

— Cum sunt strungurile? 

— "In ce sens? Vorbești de desenele pe care le-am adus? 

— Da. Cred că le cunoști, doar s-au moșit vreo șase luni de 
zile, dacă nu mai mult... 


— Ei, drept să-ţi spun, nu prea le cunosc. Le-am adus direct de 
la Institutul de proiectări. Mi se pare că nici nu sunt încă 
complete... 

— Atunci cum se va face asamblarea și verificarea lor? 

— De asta n-aveţi voi grijă. Revizuirile se fac la centru. Voi, cei 
din provincie, nu v-aţi obișnuit încă cu noul proces de producţie! 
E drept, și noi abia acum începem să-l introducem și ne lovim 
deseori de piedici serioase. Dar, oricum, ar trebui să fiţi mai 
înţelegători, vreau să spun, mai încrezători... Văzând privirile 
mirate ale lui Ardeleanu, adăugă: Dar de ce să discutăm despre 
asta, aici, lângă șampanie... 

— Pentru că, nu știu cum să-ţi spun. Strungul acesta e același 
pe care l-a început Malaxa. 

— Da. 

— De atunci au trecut mai bine de zece ani... Cred că... 

— E vorba de un timp de tranziţie. Să nu stea fabrica 
degeaba. Dar mie mi se pare că tu ai ceva personal cu aceste 
mașini. Dacă îmi aduc aminte, cam tot pe vremea aceea au fost 
respinse și planurile tale. În favoarea acestui strung. Strungul 
tău nu e depășit? 

— Ba da, își plecă Ardeleanu capul în pământ. E depășit. Și eu 
la fel... 

— Tu tot idealist ai rămas, încheie discuţia lonașcu și se 
plimbă de câteva ori prin cameră. Apoi se așeză; lângă! birou; 
scoase din buzunar o tabacheră grea de aur și alese cu migală o 
țigară „Virginia”. O bătu tacticos de unghia degetului mare, apoi 
cu aceleași mișcări ceremonioase scăpără bricheta. Işi pironi 
privirile pe fotografia Miei de pe birou. 

— Pe fata asta o cunosc. 

Ardeleanu tresări: 

— O cunoști?... 

lonașcu căută să nu dea importantă incidentului. 

— Da, am văzut-o acum doi ani la Predeal... Are un forehand 
remarcabil... M-a bătut de câteva ori la teniei... Cine este, în 
fond? După câte știu, t? u n-ai avut copii... 

— Mi-e rudă îndepărtată. Am vrut s-o înfiez, dar într-o bună zi 
a fugit de-acasă... De atunci nu mai știu nimici; de ea. 

— Și nu ţi-a scris nimic? 

— Nu mi-a scris, repetă mașinal Ardeleanu. 


— Ciudat... 

— Ce-i ciudat?... 

— Toată viaţa e ciudată. Sunt atâtea lucruri neprevăzute, 
atâtea întorsături, încât dacă stai și le socoţi pe toate, renunți. 

— La ce renunţi?... 

— În general... la tot... 

Tăcură, apoi Ardeleanu zise: 

— Tu, lonașcule... demult voiam să te întreb... de ce s-au 
respins planurile mele atunci?... Din cauza strungului acesta? 

— Nu știu... vru să ocolească lonașcu întrebarea. Mi se pare că 
tocmai atuncea plecam în Germania. 

— Ai plecat după aceea... 

— Da, da... Vorbea cu o oarecare stânjeneală, pe care în zadar 
încerca s-o ascundă. Nu mai știu precis. Mi se pare că s-au adus 
o serie de obiecţii tehnice... 

lar pironi privirile în podele, gânditor, ca și cum s-ar fi 
frământat să-și aducă aminte toate amănuntele. Rămase un 
timp așa, pe urmă, văzând că Ardeleanu așteaptă încă 
nerăbdător răspunsul lui, continuă cu o întrebare: 

— Ai mai lucrat la ele?... 

Ardeleanu îl privi mut. 

— Păcat că nu le-ai îmbunătăţit. După cum îmi aduc aminte, 
aveau o serie de calităţi. Dar nici acum nu e târziu. Avem nevoie 
de strunguri. Și știi foarte bine că pe mine te poţi baza. Nu spun, 
e democraţie, dar o vorbă bună ajută și acum. O să te ajut. 
Unde sunt planurile? Dă-mi-le mie, am să le duc la București. 

— Nu le mai am. Şi chiar de le-aș avea, ţi-am spus: sunt 
depășite. 

O vreme nu mai găsiră nimic să-și spună. Apoi, lonașcu, jenat 
de tăcerea ce se lăsase între ei, se întoarse spre inginer: 

— Tu, Ardeleanu, tu nu te-ai înscris în partid?... 

— Nu. Eu am rămas tot ăla vechi. 

— Totuși, te invidiez. 

Tăcură din nou; lonașcu scăpără bricheta și-și aprinse o nouă 
țigară. Ardeleanu, absorbit de gânduri, uită de lonașcu și începu 
să măsoare încăperea cu pașii; pe urmă se duse la fereastră și 
trase perdeaua la o parte. Afară, casele păreau încremenite, 
moarte. Nu se auzea decât de departe claxonul unui automobil 


întârziat, apoi bătăi înfundate de orologiu: era ora douăsprezece 
și jumătate. 

— Ştii, Ardeleanu, când eram copil am avut un prieten. Se 
numea Adam. 

Ardeleanu vru să-l întrebe de ce spune toate astea, dar nu 
scoase niciun cuvânt. Il privea mut, ca pe un străin. 

— Da, se numea Adam. Nu știu de ce, dar toţi copiii din cartier 
îl invidiam. Spunea despre sine că e cel mai frumos băiat din 
oraș. Vezi, în copilărie ţi se spune un lucru, și tu îl iei drept bun. 
Nu ne îndoiam. Îl admiram pe Adam pentru că îl ştiam cel mai 
frumos băiat din cartier. Acest lucru era consfințit ea o marcă 
depusă, ca Ford, de exemplu. Pe urmă, într-o zi m-au chemat 
prietenii să mă duc la lac să-l văd pe Adam, mort. S-a înecat. 
Cum stătea întins pe iarbă, cu fața umflată și vânătă, mi-a 
trecut prin cap că Adam m-a minţit. Nu era chiar atât de frumos 
cum susţinea... Nu l-am iubit niciodată pe Adam, totuși 
săptămâni întregi după moartea lui am fost trist. Nu știu de ce. 
Poate pentru că nu i-am putut spune niciodată că m-a minţit. 

— De ce îmi spui toate astea? 

lonașcu tresări. | se păru și lui stupidă toată povestirea. Se 
ridică în picioare, își aranjă hainele, apoi, neștiind ce să facă, se 
așeză iar și se cufundă în tăcere. 

Nedumerită de liniștea din camera lui Ardeleanu, lulia intră de 
câteva ori fără pricină. lonașcu își fumă liniștit ţigara, apoi, cu un 
gest de oboseală, stinse mucul într-o scrumieră de cristal. Se 
ridică în picioare: 

— Mă duc. Îţi mulţumesc pentru trataţie. M-am simţit bine, 
zău, m-am simţit foarte bine. 

Ardeleanu se întoarse de lângă fereastră și-și petrecu 
oaspetele până la ușă. 

— Sper că ne vom mai întâlni. 

— Nu cred. Azi-noapte sau mâine în zori plec la București. 
Ţine-mă la curent cu tot ce se întâmplă. Pe linie de minister, 
vreau să zic. Eu voi avea grijă să fiți decoraţi cu toţii. Bucureștiul 
așteaptă foarte mult de la voi. Noapte bună... 

Ardeleanu rămase locului până ce pașii lui lonașcu se stinseră 
pe coridor, apoi se reîntoarse îngândurat lângă fereastră. „Da, 
lonașcu poate să aibă dreptate: viaţa e tare ciudată! Oare de ce- 
o fi spus-o tocmai când vorbeau despre Mia? Și ea unde o fi 


acuma?” își rezemă fruntea de geam. Răcoarea plăcută îi domoli 
bătăile repezi ale tâmplelor. Un clincănit metalic îl făcu să 
tresară. „Da, lulia strânge masa”. Se întoarse. Cu mișcări 
leneșe, lulia așeza farfuriile stivă. Le potrivea după mărime, 
trecând rămășițele mâncărurilor într-una singură. Ardeleanu o 
privi lung, dar nu putu citi nimic pe faţa ei: nici tristeţe, nici 
veselie. O mai privi o vreme ca și când atunci ar fi văzut-o 
pentru prima oară. „Oare lulia e fericită?” se întrebă, dar nu găsi 
ce să-și răspundă. Ea poate nici nu știe ce înseamnă acest 
cuvânt. Şi dacă oamenii aceștia simpli nu cunosc sensul fericirii, 
poate că fericirea nici nu există... 

Odată, în tinereţe, pe când îi făcea curte unei colege de 
facultate, ea l-a întrebat: „Isaia, ce e fericirea?” | se păruse 
atunci că-i dăduse un răspuns foarte înţelept; „E ceea ce nu este 
și ai vrea să fie”. 

Ea însă n-a fost mulţumită. Dar cine ar putea fi mulțumit de o 
definiţie abstractă? Ardeleanu citise undeva că fericirea este 
împlinirea. lar împlinirea se obţine prin multe fericiri mărunte, 
bucurii, satisfacţii. Când murise Marta, Ardeleanu fusese profund 
nefericit. Deci, câtă vreme trăise ea, fusese fericit. Cum de nu-și 
dăduse seama de asta atunci? Oare îţi dai seama că ai; fost 
fericit abia după ce nu mai esti?... 

lulia, care desigur nu se gândește la toate astea, e fericită, dar 
n-o știe. Din senin, îl cuprinse o agitaţie nefirească, ciudată. 
„Vreau s-o fac pe lulia și mai fericită.” Se gândi să-i dăruiască 
ceva, dar în așa fel, încât să n-o jignească... 

Se întoarse spre ea: 

— De la întâi am să-ţi măresc salariul. 

— Bine, domnule inginer. 

Ardeleanu nu descoperi nicio sclipire în ochii ei. O întrebă: 

— Nu te bucuri, lulia? 

— Ba da, domnule inginer. 

Supărat de acest răspuns vag, Ardeleanu dădu din mâini cu un 
aer plictisit. „Şi ființa asta e ciudată — constată, dându-i încă o 
dată dreptate lui lonașcu. Ori poate și ea mă desconsideră și mă 
compătimește”. 

La acest gând, se înfurie: 

— Stai jos, vreau să-ţi vorbesc. 

Mirată, lulia puse farfuriile pe masă și se așeză pe un scaun. 


— Poftiţi, domnule inginer... 

„Acum, desigur, e speriată”. Se așeză lângă ea. lulia, 
nepricepând ce voia inginerul, își trase scaunul mai la o parte, 
cu un gest plin de respect. 

— Spune, lulia, tu ce părere ai despre mine? 

— Păi, cum adică? Ce fel de părere să am? 

„Desigur, se teme”. Zâmbi: 

— Spune, lulia, spune ce gândești despre mine. 

— Ce să gândesc? Nimic. 

Ardeleanu avu impresia că-și irosește timpul. Totuși nu 
renunţă: 

— Când ești în bucătărie și speli vasele sau îmi cureţi pantofii, 
atunci la ce te gândești?... 

— La ce să mă gândesc? La vase sau la pantofi. 

— Şi niciodată nu te-ai gândit la mine? Sunt om bun, sunt rău? 
stărui Ardeleanu. 

— Știu eu? Sunteţi un om ciudat!... 

„lar cuvântul acesta. Oare lonașcu tot la mine să se fi referit?” 

— Și de ce sunt ciudat? 

— De ce sunteţi ciudat? Apăi dacă așa v-a lăsat Dumnezeu — 
făcu lulia, foarte convinsă. 

Ardeleanu se ridică în picioare. „Păcat că n-am aflat nimic de 
la ea. lulia e poate singura fiinţă dezinteresată în aprecierile 
despre mine”. Se întoarse brusc spre ea: 

— Spune drept, lulia, tu crezi în Dumnezeu? 

— Vai, domnule inginer — își împreună lulia palmele. Cum 
puteţi vorbi așa? Nu vă e frică?... Sau... spuse, dar nu mai 
continuă. 

— Sau? repetă Ardeleanu. 

— Poate aţi băut prea mult, domnule inginer. Vă rog, nu vă 
supăraţi... 

Ardeleanu începu să râdă. lulia se ridică în picioare, speriată. 

— Desigur că aţi băut prea mult. Să vă fac patul. Sau poate 
vreţi o baie? 

— Nu. Te duci și-mi cumperi o sticlă de șampanie. 

— E prea târziu, domnule inginer. 

— Te duci și cumperi! Ai înţeles? 

— Dacă vreţi neapărat, mă duc. 

leși, fără să strângă masa. 


CAPITOLUL XIV 
1 

În primele zile, Pavel se simți prost în hala de montare. | se 
părea că-și pierde timpul degeaba și ori de câte ori trecea 
cineva pe acolo, avea impresia că acela zâmbește cu dispreţ, 
desconsiderând munca din hală, care de fapt se reducea la 
instalarea unor paturi de montare în vederea primirii pieselor 
întârziate din zeci și zeci de motive; spuse și lui taică-său 
părerea asta: 

— Mai bine m-aș duce să lucrez undeva ca turnător, decât să 
stau cu braţele încrucișate! Nu fac nimic. Toată ziua ascult 
«înjurăturile lui Crijan, și atâta tot! 

Bătrânul împături ziarul și spuse, nu fără răutate: 

— Adică nu-ţi convine la „Victoria”. 

— N-am spus că nu-mi convine... 

— Ai spus! 

— Am spus că stau degeaba și... 

— Cum stai degeaba când Crijan te învaţă să montezi 
strungurile? 

— Bine, dar eu sunt turnător! 

— Și ce dacă ești turnător?... La „Victoria” e nevoie de 
montatori, că montatori n-avem! Turnători sunt mii și mii... 
Montatori însă... 

— Bine, dar am meserie, nu sunt un... ăla, să învăţ împreună 
cu necalificaţii, de parcă de ieri am intrat în metalurgie... 

— Ei, iaca unde am ajuns. Adică asta nu-ţi place, că înveţi 
împreună cu începătorii... Vasăzică așa!... 

— Dumneata ești lăcătuș, spuse supărat Pavel. Ti-ar place să 
te pună să cari materialele cu vagonetul?... 

— Nu mi-ar plăcea. Dar o fac și pe asta când nu pot lăsa 
piesele în seama zilierilor. Închipuiește-ţi că-mi răstoarnă cineva 
un vagonet cu roţi dinţate sau cu piese fine. Le mai pot folosi? 
Nu! De altfel sunt convins că știu să împing vagonetul cu mai 
multă pricepere decât un zilier. 

Pavel clipi nemulţumit. Abia acum își dădea seama de unde i 
se trăgea nemulţumirea. Muncitor calificat să fii prețuit la fel cu 
oamenii care abia acum învaţă o meserie! lar peste șase luni să 
câştigi la fel cu ei!... 


Se bucură când bătrânul despături din nou ziarul. De n-ar fi 
făcut-o, el desigur nu s-ar mai fi putut stăpâni și i-ar fi spus pe 
șleau că-i nemulţumit nu pentru că are această nouă muncă, ci 
pentru c-o să câștige la fel cu Brad sau cu Rotaru. Ba, culmea, și 
cu Elena o să fie egal! Bătrânul, ghicindu-i parcă gândurile, îi 
spuse fără să-și ridice ochii de pe ziar: 

— Numai să-ţi legi bine nădragii. Când o să vină piesele în 
serie, nu știu dacă n-o să te plângi că n-ai nicio clipă de răgaz 
sau că unul din tinerii care se califică acum și pe care tu îi 
desconsideri a fost numit maistru, iar tu, turnător calificat, ai 
rămas montator prost. 

„Nu, nu, bătrânul n-are dreptate. Numai să vie piesele în 
serie! Aștepta această clipă de când auzise pentru prima oară 
că va fi mutat la fabrica de strunguri. E drept, fabrica și-o 
închipuise altfel, cu hale fără de sfârșit, cu geamuri până la 
tavan, cu benzi rulante pe care, într-o scurgere perpetuă, se 
revarsă strunguri. Aici, în loc de bandă rulantă în mijlocul halei 
se aflau cele zece paturi de montare, iar în jurul lor două echipe: 
una formată din meseriași vechi, pricepuţi, de la diferite 
întreprinderi din ţară, și a doua formată din elevii școlii de 
calificare. Și cine erau acești elevi? Elena Matcău, Rotaru, Brad, 
Balint... Cel puţin să fi fost aleși pe sprânceană... sau măcar 
Elena să nu fi fost între ei. „De ce au repartizat-o tocmai aici?... 
Sunt doar atâtea locuri în fabrică”. Se rușină la acest gând. Pe 
vremuri, ar fi vrut s-o scoată de la dactilografie și s-o ducă la 
turnătorie, s-o aibă totdeauna în faţa ochilor. Ciudată e viaţa 
asta. Pe atunci visa s-o aibă și acasă alături, s-o mângăie, și 
acum parcă i-ar fi străină. De ce?... Să se fi schimbat Elena? Nu, 
ea e la fel cum era și cu doi ani în urmă. Sau poate tocmai de 
aceea? „Asta înseamnă că eu m-am schimbat, și pentru că ea 
nu mi se mai potrivea, i-am dat cu piciorul. În fond sunt un porc, 
recunoscu în sine. Nu mi-a mai plăcut de ea și am aruncat-o ca 
pe un muc de ţigară. lar acum îmi pare rău c-o să-mi fie egală în 
muncă!... Da, da, sunt un porc”... 

— Ce tot mormăi acolo? îl întrebă pe neașteptate tatăl său. 

Pavel tresări. „Ce naiba, și în gânduri citește tata?” Răspunse 
ursuz: 

— Să știi că ai dreptate... 

— Nu înţeleg. In ce să am dreptate?... 


— Așa, în general... 

— O, ohoho! făcu bătrânul stânjenit. Eşti prea darnic, fiule! 

A doua zi, în secţie, Pavel se simţi stingherit. Nu știa ce să le 
spună băieților. La întrebările Elenei răspundea scurt, 
fâstâcindu-se. Asta-l înciuda, deși în sinea lui hotărâse să fie 
drăguţ cu Elena. 

Faptul că maistrul Crijan îi trata pe toţi ca oameni deopotrivă 
de pregătiți, îi dădea lui Pavel simţimântul că i se știrbește 
prestigiul, și dacă Oniga nu l-ar fi scuturat, poate că s-ar fi 
pierdut printre ceilalți necalificaţi. 

— Ce se întâmplă cu tine, Pavele?... U.T.M.-ul nu există decât 
pe hârtie... Ce faceţi? M-a întrebat Farcaș ce ajutor primesc de 
la voi și, spre rușinea mea, a trebuit să ridic din umeri. Ei, 
spune, cu ce ne ajutaţi voi? 

Pavel nu știu ce să răspundă. 

— Păi vezi, și tu ridici din umeri! Nu-i bine! Apoi, fără nicio 
trecere, schimbă vorba: Care-i situaţia lui Rotaru? 

— Situaţia lui Rotaru?... 

— Ar trebui să-i cercetezi dosarul. Am stat de vorbă cu el. 
Cred că... dar tu, desigur, cunoști cazul mai bine. 

— Îi cunosc, răspunse Pavel și era bucuros că Oniga nu-l 
întrebă de unde. Am vorbit de mai multe ori cu el. E fiu de 
burghez. E înrăit. 

— Acum nu mă mir că n-am niciun ajutor de la voi. Dacă toți 
sunt superficiali ca tine... Du-te și cercetează-i dosarul. O să 
aflăm o serie de lucruri interesante. Bineînţeles, dacă nu m-a 
minţit. 

Pavel vru să răspundă, dar Oniga, strigat de cineva, plecă spre 
fundul halei. 

În ziua aceea, la cantină, Pavel se așeză alături de Mircea. O 
vreme mâncară tăcuţi, unul lângă altul, până ce Mircea întrebă: 

— Soru-ta ce mai face? N-am văzut-o demult. 

— E bine. Învață — răspunse scurt Pavel și se frământă să 
schimbe discuţia. Îl întrebă: Dar tu cum te simţi în fabrică? Îţi 
place mai mult decât la facultate? 

Mircea ridică din umeri: 

— Şi mătușa Anghelina tot așa mă întreabă. Sigur că mi-ar fi 
plăcut mai mult la facultate. Dar nici aici nu-i rău, mai ales dacă 


o să ne apucăm de lucru... că așa, parcă am fi într-o grădiniţă 
de copii. 

„Adică nici el nu e mulţumit că nu se lucrează în secţie. Asta-i 
semn bun” — își spuse Pavel. 

— Cred că în câteva săptămâni ne pornim serios pe treabă! 
Atunci să te ţii!... 

— O să ne ţinem amândoi, răspunse scurt Mircea și se sculă 
de la masă. 

Înainte să plece, se mai întoarse o dată spre Pavel și-i spuse 
încet: 

— Transmite-i salutări Marei. 

Pavel îl -privi pieziș, supărat, apoi se dojeni: „La urma urmei, 
treaba lui. Cine-l oprește s-o iubească pe Mara? Dacă Mara e 
proastă, o privește”... 


2 

Două știri circulau în fabrică: una că Barbu de la fabrica de 
vagoane va fi numit director general al „Victoriei”, iar a doua că 
Oniga se însoară. Pavel încercă să le combată, dar pe urmă, 
când văzu că toată fabrica numai despre asta discută, se duse 
de-a dreptul la Oniga: 

— Ştii ce se vorbește pe seama dumitale? 

— Ştiu, oftă Oniga. Ce să-i faci... și zâmbi cu subînţeles. 

Pavel însă nu pricepu nimic din acest zâmbet. Insistă: 

— Oamenii spun că dumneata... 

Oniga -dădu din mâini. 

— Ce să-i faci! Oamenii sunt răi — și începu să râdă. Apoi îl 
prinse pe Pavel de umăr: Măi, Pavele, nu crezi că ar fi bine să te 
ocupi de probleme mai mari?... De pildă, nu crezi că ar fi bine să 
organizezi o brigadă de tineret la montare? De mâine, poimâine, 
ne vine și directorul și ar fi bine ca el să vadă că tineretul de la 
„Victoria” e un tineret așa — și ridică pumnul — pe care te poţi 
baza! 

„Cum dracu' nu m-am gândit singur la o asemenea acţiune? 
Mă împotmolesc tot mai mult”, constată Pavel în gând. 

Oniga îl bătu pe umăr: 

— Stai aici, ca unul care se pregătește să-și facă autocritica. 
Nu-i rău nici asta. Dar trebuie să te gândești serios la ce ţi-am 
propus. S-ar putea să iasă un lucru bun. 

Când Pavel intră în secţie, îl prinse de mânecă un muncitor: 

— Ai auzit? Oniga se însoară! 

— Știu, răspunse Pavel. Am vorbit cu el. Și-a luat 
angajamentul să facă zece copii. 

Muncitorul îl privi supărat, apoi îi întoarse spatele. 

Ardeleanu fu foarte mulţumit când auzi că Barbu fusese numit 
director general al întreprinderii. „Cel puţin e un om pe care îl 
cunosc”, își spuse, și hotărî să-l caute pe Oniga, să afle 
amănunte despre instalarea lui Barbu. Dar Oniga era plecat la 
regională, așa că inginerul, neștiind ce să facă, dădu o raită prin 
secții. Aci, totul era așa cum visase în tinereţe: hale luminoase, 
mari, cu instalaţii de aerisire, pardoseli de parchet și ordine. De 
câte ori își aducea aminte că nu trecuse niciun an de la 
începerea lucrărilor, îl năpădea o bucurie caldă, tinerească. Pe 
pereţii albi, văruiţi proaspăt, utemiștii lipiseră lozinci din litere 


decupate. Acum nici asta nu-l mai supăra. Găsi chiar o simetrie 
în plasarea textelor și a portretelor. În hala de montare se opri în 
fața macaralelor portabile. Scârțâitul lanțurilor aducea a lucru 
nou, nefolosit. Crijan, montatorul-șef, se îndeletnicea cu 
demontarea unui „K.M.A.G.44, explicând într-una tinerilor de la 
școala de calificare. 

Printre ei era Mircea, pe care Ardeleanu îl urmări câteva clipe 
îndeaproape, Brad și fata cea nouă, Pavel Cuc, care-i era de 
asemenea cunoscut. 

Când îl observă, Crijan se apropie de el. 

— Peste o săptămână ne sosesc piesele, tovarășe inginer. 

Ardeleanu clătină din cap, bucurându-se de nerăbdarea celor 
din sectorul „Inimă” — cum avea el obiceiul să numească hala 
de montare. Crijan se aplecă spre urechea lui: 

— Atunci, tovarășe inginer, va trebui să ne îmbătăm de două 
ori. Clipi din ochi și zâmbi larg, complice. Văzând însă fata 
mirată a inginerului, explică numărând pe degete: Odată pentru 
montare și a doua oară în cinstea lui Oniga. 

Crijan nu era primul care îi vorbea inginerului de căsătoria lui 
Oniga. Ardeleanu mai auzise și în urmă cu câteva zile de 
hotărârea secretarului, dar fără să știe de ce, nu-i venise să 
creadă că acum, la bătrâneţe, Oniga se decisese să se însoare. 
În ultimul timp, el observase ceva în comportarea secretarului, 
dar nu socotise necesar să se oprească mai mult asupra acestei 
constatări. Spuse într-o doară, mai mult pentru sine: 

— Adevărat?... 

— Sigur, tovarășe inginer... au dat și actele... 

Inginerul schimbă vorba, apoi plecă spre lăcătușerie. Pe drum 
încercă să ghicească vârsta lui Oniga. „Vreo patruzeci, patruzeci 
și doi. Mai mult nu poate avea. De ce s-o fi gândit la însurătoare 
tocmai la vârsta asta?”... încercă să-și închipuie femeia care i s- 
ar potrivit lui Oniga, pe Oniga însurat... și nu-și putu reţine un 
zâmbet. 

Pe urmă își aduse aminte de viaţa lui, de Marta, de o grădină 
de vară din apropierea Foișorului, prin '20, '21, imediat după 
alipirea Ardealului, când, proaspăt inginer, abia ieșit de pe 
băncile facultăţii, fusese trimis la București, la practică. De la 
Obor, pe Moșilor, circulau încă tramcarele. La Creţulescu, pe 
Zece Mese, trei lăutari ca tăciunele cântau romanțe: romanțe și 


valsuri. În seara aceea, sub un șopron unde se refugiase din 
cauza ploii, a cunoscut-o pe Marta. Marta avea ochi albaștri și 
haină trandafirie. Haină trandafirie și părul blond. Zâmbea, și 
când zâmbea, Ardeleanu se bucura că plouă. Din ziua aceea, 
trei ani la rând au ieșit împreună pe Kiseleff, până când Marta s- 
a căsătorit cu un avocat de la Roman: un om înalt, negricios, 
acţionar la o fabrică de bere. Pe urmă n-a mai văzut-o. Atunci s- 
a însurat și el cu o fată de protopop de la Oradea. O chema 
Ofelia. Era slabă, tot blondă, și a murit de tuberculoză la Fiume. 
De Ofelia rar își amintea Ardeleanu. Când totuși se gândea la ea, 
și-o închipuia având înfățișarea Martei. 

În birou se simţi obosit, și o clipă îl invidie pe Oniga. Încercă să 
revadă desenele ultimelor piese, dar liniile, potrivnice, se 
încălecau unele peste altele. 

Ardeleanu închise mapa cu schiţe în sertar și hotărî să plece 
din fabrică, să se ducă să se plimbe pe malul Mureșului. Nu simţi 
nicio remușcare când ieși pe poarta de fier forjat, urmărit de 
privirile curioase ale lui Bartha. Dimpotrivă, era bucuros că 
avusese tăria să facă ceea ce voia. La o cofetărie cumpără 
bomboane. Mentolate, și izul lor pișcător îl învioră și mai mult. 
Se opri în faţa unei vitrine în care se privi lung. „In fond, nici nu 
arăt atât de bătrân”, constată și-și îndreptă șalele. Făcu câţiva 
pași ţeapăn, apoi, uitând de imaginea din vitrină, se încovoie din 
nou. Nu-și dădu seama că acest lucru îl ușurase ca de o povară 
nevăzută. Era bucuros ca niciodată în ultima vreme. Deodată se 
pomeni urmărind mersul legănat al femeilor. O clipă se simţi 
stingherit, ca un copil prins cu o faptă neîngăduită, apoi se 
bucură că nimeni dintre cei de pe stradă nu-i poate cunoaște 
gândurile, sentimentele. Se simţea liber. La Cazinoul Central, 
înainte de masă, ceru un coniac, dorind mult ca ospătarul să se 
mire de această comandă. Dar chelnerul nici nu clipi. Ardeleanu 
uită repede acest amănunt și se dedică cu totul. Mesei. 


3 

Mircea se obișnui cu munca în secţie încă din primele zile. 
Acum, toate gândurile și faptele lui se legau de fabrică. Seara 
adormea cu grijă, temându-se să nu întârzie a doua zi. 

La început încercă să-și ascundă de mătușa Anghelina noua 
ocupaţie. Dar aceasta prinse de veste că „Mirciulică” al ei 
pleacă de acasă dimineaţa devreme. De atunci îl descosea zi de 
zi, și dacă nu i-ar fi fost lene să se scoale la acea oră matinală, 
desigur s-ar fi dus să-l urmărească. In ziua când află adevărul, 
leșină, avu două crize de ficat și ceru să fie lăsată singură. Când 
văzu însă că aceste crize nu-l emoţionau pe Mircea, se sculă din 
pat și „, bolnavă” cum era, începu să se vaiete. În cele din urmă 
îi spuse deschis: 

— Dacă vrei, mătușă Anghelina, eu plec de-acasă. La fabrica 
de strunguri avem cămin. 

Mătușa Anghelina leșină din nou, dar Mircea nu se emoţionă 
nici de astă dată. O lăsă leșinată în mijlocul camerei și se apucă 
să-și facă bagajele. Mătușa Anghelina își reveni însă la timp și-i 
interzise să plece. 

— O, doamne, ce-am ajuns să pătimesc! Dacă ar ști săracul de 
taică-tu!... Şi între două sughiţuri blestemă regimul, pe săracul 
frate-su, pe Medy — curva aceea din Timișoara, care îl sfătuise 
să plece din ţară. Apoi continuă fără nicio trecere: Nu face 
nimic, dragul meu, voi face toate sacrificiile, voi urca Golgota! 

Ca urmare, două zile în șir se sculă de dimineaţă, pregăti 
dejunul și apă de spălat. A treia zi, însă, se simţi rău, și de 
atunci Mircea își pregătea iarăși singur dejunul, ea și în trecut. 

Față de străini, mătușa Anghelina ascundea ca pe o rușine 
noua îndeletnicire a lui Mircea; pentru ca secretul să se 
păstreze, împiedica toate întâlnirile dintre oaspeţii care veneau 
în casă și Mircea, care, prost cum era, ar fi putut să se trădeze. 
Pe Mircea, problemele mătușii Anghelina îl frământau tot mai 
puţin: începuse s-o socotească un rău necesar. Când ea era 
acasă, își căuta de lucru în altă parte, o ocolea. 

Totuși, primul salariu i-l dădu în întregime mătușă-si, și ea, 
fericită ca nicicând, îl sărută de zeci de ori. Avea tocmai de plătit 
„O datorie de onoare”. De atunci aștepta cu nerăbdare zilele de 
2 și 16 ale fiecărei luni. 


În fabrică, Mircea se împrieteni cu câţiva tovarăși de muncă și 
chiar cu câţiva muncitori din celelalte secţii. 

Unora le povestea despre felul cum ajunsese montator la 
fabrică, uneori înflorind; iar lui Oniga, care se interesase 
îndeaproape de el, îi vorbi cu lux de amănunte de părinţi, de 
școală, de Farcaș. Oniga îl întrerupse de câteva ori: 

— Adică tovarășul Farcaș crede că l-ai minţit?... 

— Da. Când am discutat pentru prima oară cu dânsul, eram 
încă utemist, iar a doua oară, când mi-a propus să duc o 
activitate mai vie, nu mai eram. Dar asta dânsul n-are de unde 
s-o știe. 

— Şi de ce n-ai căutat să-i explici? 

— Pentru că sunt timid... _ 

Pe faţa lui Oniga se văzu că nu-i plăcuse acest răspuns. Işi 
mângâie nemulţumit bărbia, apoi spuse mai mult pentru sine, 
dar destul de tare ea să-l audă și Mircea: 

— Și timiditatea este o armă. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, tovarășe Oniga. 

— Uite, de pildă, căprioara. Dacă vezi o căprioară, ochii ei 
umezi, ţi-e milă s-o omori. Așa se apără ea: cerșind milă cu 
ochii. Unii oameni la fel. Devin timizi, blânzi, de-ţi crapă inima 
de mila lor, iar ei de fapt abia așteaptă să le întorci spatele. 

— Vă referiţi la mine, tovarășe Oniga? 

— Nu mă refeream la tine. Ti-am dat un exemplu. Dar dacă 
vrei, am să mă refer și la tine. Spune, tovarășe Rotaru, ce-ai 
face dacă ai avea o bicicletă și cineva ti-ar fura-o de sub nas? 

— Nu l-aș lăsa. 

— Dar dacă nu l-ai mai putea prinde?... 

— Aș ţipa, să adun toată strada, să-l prindă altcineva. 

— De ce? 

— Cum de ce? Dacă-ţi ia cineva ceva... 

— Dar când ţi s-a luat carnetul de U.T.M. De ce n-ai ţipat? Să 
nu-mi spui că din timiditate... De ce n-ai făcut contestaţie? 

Mircea roși până în vârful urechilor. Căzuse în capcană. Cum 
de nu se putuse feri? Oniga continuă: 

— Eu, unul, m-aș fi dus până în ceruri. 

—E ușor de spus, tovarășe Oniga, zise cu un ton de 
resemnare Mircea. Dar până la Dumnezeu, te omoară sfinţii. —. 


— Ești un prost, se înfierbântă Oniga. Degeaba ai umblat în 
școli înalte. Răspunsul tău l-aș putea asemăna cu acela al 
vecinului meu. Un pictor. Ştiam că lucrează la un tablou; n-a 
vrut să mi-l arate. Totuși odată l-am surprins în timpul lucrului. 
Vopsea fără să înmoaie pensulele în culoare. Când m-a zărit, mi- 
a spus că a găsit o nouă metodă de a picta: cu vopsele 
transparente, invizibile. Voia ca tabloul lui să fie singurul tablou 
care să nu se poată reproduce, copia sau plagia. Asta ţi-am 
spus-o ca să-ţi dai seama cât de tâmpit e vecinul meu... II întreb 
într-o zi: „Măi, meștere, de ce nu pictezi ceva după metoda 
veche, cu vopsele?” Mi-a spus că nu mai are ce. Toate tablourile 
mari s-au pictat înaintea lui. Spunea că din păcate s-a născut 
prea târziu, când toate temele mari au fost deja epuizate. Așa și 
tu. Ştii o zicală, și crezi că peste asta nu mai poate fi nimic! Nu 
te-ai gândit că sfinţii ăștia, care din păcate există, bată-i 
Dumnezeu să-i bată, pot fi învinși! Nu te-ai gândit niciodată la 
asta? Vezi, nici pictorul meu nu s-a gândit că s-ar putea găsi 
încă o temă care să nu fi fost zugrăvită de Angelo acela de care 
îmi tot vorbea. 

— Aș vrea să-l cunosc și eu pe pictor, tovarășe Oniga. 

— Din păcate, nu se mai poate. Acum două săptămâni s-a 
spânzurat, după ce și-a vopsit toţi pereţii în galben. Asta i-a fost 
de altfel culoarea preferată. Dar eu credeam că din povestea 
asta ai să tragi alte concluzii... 

— Desigur că da, făcu rușinat Mircea. 

Oniga îl măsură din priviri și-l întrerupse: 

— Îţi dau un sfat: dacă crezi că ai dreptate, du-te și fă 
contestaţie. Vorbește și cu Pavel. 

Mircea, nemulţumit de încheiere, tăcu. Oniga îl bătu pe umăr: 

— Cred că o să-ţi -prindă bine munca în fabrică!... 

În secţie, sub supravegherea lui Crijan, Mircea învăţă 
manevrarea macaralei de mână, denumirea și folosirea sculelor, 
și tot aici se obișnui cu glumele pipărate ale muncitorilor. 

— Măi, tu — l-a strigat într-o zi un muncitor tânăr, cu părul 
pomădat. Am auzit că ai făcut școli înalte... Spune-mi de ce sunt 
patru ceasuri la turnul bisericilor? 

— Nu știu... 

— Ca dintr-odată patru oameni să poată vedea cât e ora, îl 
lămuri celălalt și izbucni în râs. 


Cei din jurul lor râdeau și ei. Mircea nu pricepu gluma. 

— Nu înţeleg, tovarășe... 

— Spune drept, stărui muncitorul. Ai sau n-ai școală? 

— Am. 

— Atunci spune-mi de ce poartă femeile grase corset? 

— Hai, mă, lăsaţi băiatul în pace, interveni Crijan. 

Când Mircea se întâlnise pentru prima oară eu Pavel, în secţie, 
și aflase că lucrează amândoi într-o echipă, se simţise prost. Pe 
urmă, însă, după ce își dăduse seama că nici Pavel nu știe mai 
mult decât el în ale montării, începuse să-l privească de la egal 
la egal. Intr-o zi, înainte de discuţia de la cantină, îl întrebase de 
Mara. 

—, E bine, răspunsese scurt Pavel și-și văzuse de treabă. 

Mircea zâmbise tainic și avusese un sentiment de satisfacţie. 

La lucru căuta să nu întârzie niciodată și să fie atent la 
explicaţiile maistrului Crijan, ca nu cumva să rămână în urma lui 
Pavel. 

Intr-o sâmbătă hotărî să meargă la cenaclu, s-o vadă pe Mara. 
De când îi spusese că-l dăduseră afară de la facultate, n-o 
văzuse decât o singură dată, chiar a doua zi după aceea. Se 
întâlniseră în faţa casei lui Mircea. Ea spunea că trecuse 
întâmplător pe acolo, dar Mircea își dăduse seama că ea îl 
așteptase pe el. 

— Ştii, — începuse Mara, — m-am gândit la ceea ce ar trebui 
să faci. 

— Și eu m-am gândit, o întrerupse el. Chiar acum vin de la 
fabrică. Mă duc la recalificare. Am să mă fac lăcătuș-montator. 
Nu-ţi place acest titlu sonor: lăcătuș-montator? 

— Sunt bucuroasă, Mircea — și-i întinse mâna. La revedere. 

De astă dată, Mircea încercase s-o reţină: 

— De ce fugi? 

— Vreau să-i spun lui lata că te-ai dus la recalificare înainte ca 
eu să ţi-o fi propus! La revedere, Mircea. 

Atunci îl încântase faptul că undeva, înafara cercului său 
obișnuit, se discutase despre el, despre soarta lui. li părea rău 
doar pentru că nu se înțelese cu Mara unde să se întâlnească. 

Trecu pe la cenaclu. Mara nu era acolo. Se simţi atât de 
singur, ca niciodată până atunci. Işi dădu părerea despre câteva 
poezii, convins că cele spuse de el nu erau preţuite cum se 


cuvenea. Se duse și sâmbăta următoare. Mara stătea într-un 
colţ, sfioasă, necutezând să-i înfrunte privirile iscoditoare. In 
seara aceea ea nu luă cuvântul, prefăcându-se preocupată cu 
notarea unor lucruri într-un carneţel. 

Adevărul era că nu scria nimic; desena case mici, țărănești, cu 
hornuri și cuiburi de berze, apoi le ștergea și începea să 
deseneze pe deasupra. 

După ședință, Mircea îi ceru voie s-o conducă acasă, și Mara 
nu se împotrivi. „N-are putere s-o facă”, își spuse Mircea și se 
simţi mândru. La început nu-și vorbiră aproape nimic. Mergeau 
alături, oprindu-se în faţa vitrinelor luminate, apoi porneau din 
nou tăcuţi, încurcaţi. Din când în când, doar, își întâlneau 
privirile, și atunci Mircea încerca un surâs plin de înţelesuri, la 
care ea, drept răspuns, pleca fruntea. „Ce anume ar trebui să-i 
spun?” se gândea Mircea și nu găsea niciun lucru ieșit din 
comun care ar fi putut s-o impresioneze. S-o sărute ca rândul 
trecut?... În faţa unui cinematograf, valul de oameni îi împinse 
lângă perete. Se priviră și izbucniră în râs. 

— Ce lume multă... 

— Da, răspunse Mircea. 

O prinse de mână și ieșiră din mulţime. Cotiră pe o stradă 
laterală și se opriră în faţa unei cofetării. Mircea, fără s-o invite, 
o trase înăuntru. Se așezară la o masă mică, de marmură. 

— Un coniac și două prăjituri — făcu comanda, apoi îi luă 
mâinile și începu să i le mângâie. Atât de mult am dorit să te 
văd. Am fost și acum o săptămână la cenaclu. De ce n-ai venit? 

Mara nu răspunse. Își roti privirile prin încăpere; lângă ei, la o 
masă cu patru scaune, recunoscu niște colege de școală. Ele 
șușoteau — probabil spuneau ceva despre ea — și râdeau 
zgomotos, să le atragă atenţia. La o altă masă stătea o femeie 
slabă, fardată, care se uita țintă spre ei. Mircea se uită și el într- 
acolo. O recunoscu pe doamna Virginica. Intoarse capul, ca să n- 
o salute, și roși. Mara sparse tăcerea: 

— Cum te simţi în fabrică? 

— De ce să vorbim -despre fabrică?... 

— Cum vrei tu — făcu Mara încet, stânjenită de râsetele 
fetelor de la masa alăturată. 

„Ce situaţie idioată, gândi Mircea. De ce am nimerit tocmai 
aici? Acum, desigur, doamna Virginica o să se ducă de-a dreptul 


la mătușă-mea, mai ales că atunci, de Anul Nou, n-am așteptat- 
o”. 

O femeie între două vârste, cu șorţ și bonetă albă, aduse 
prăjiturile: 

— Coniac nu avem, să mai aduc prăjituri? 

— Nu, mulţumesc, făcu Mircea și ceru plata. 

— Tu de ce nu mănânci? îl întrebă Mara, după ce femeia se 
îndepărtă. 

— Nu-mi plac dulciurile. 

— Atunci nu mănânc nici eu. 

În cele din urmă, la stăruinţele neînduplecate ale Marei, 
Mircea fu nevoit să împartă cu ea prăjitura. Se simţi umilit, și din 
cauza asta toate mișcările pe care le făcea i se păreau 
stângace. Abia aștepta să se vadă în stradă. La plecare întâlni 
privirile doamnei Virginica. Aceasta zâmbea cu o ușoară ironie. 
Apoi, în stradă, Mircea își recăpătă dintr-odată dispoziţia de la 
cenaclu: 

— Ştii, Mara, — spuse, — atât de mult aştept serile, să ne 
întâlnim undeva și să... 

— Şi să? întrebă ea cu vădit interes. 

Mircea o luă de braț: 

— Să te iau și să colindăm orașul. Tie nu-ţi place să te plimbi 
seara prin oraș? 

— Ba da. Apoi adăugă după o pauză: Ascultă, Mircea, de c/e în 
ultima vreme nu mai îmi spui povești? 

— Vrei să-ți mai spun? 

— Da! 

— A fost odată un om care cânta din fluier. Într-o zi, cineva se 
opri sub fereastra lui și-l ascultă toată noaptea... A doua zi îl 
rugă să-i arate instrumentul vrăjit... Pentru că toată lumea era 
convinsă că fluierul e vrăjit... O vreme, Mircea merse tăcut, 
așteptând ca Mara să-i ceară să continue. Dar Mara părea atât 
de îngândurată, încât Mircea reluă fără intervenţia ei: Cel care 
ceruse să-i fie arătat fluierul, îl luă în mână și-l cercetă. Înăuntru 
era gol... lar de aci începe o altă poveste... A fost odată un tânăr 
care știa o sumedenie de povești... 

— De ce ești rău, Mircea? 

— Crezi că sunt rău? 


Mara nu-i răspunse. O tristeţe ciudată pusese stăpânire pe ea. 
Mircea îi auzea respiraţia întretăiată. Se simţi mulţumit, 
satisfăcut. Nici când ajunseseră la malul Mureșului nu-și vorbiră. 
Mergeau tăcuţi, ca doi străini. Intr-un loc, unde umbra era mai 
deasă, Mircea o apucă de braţ și o sărută pe umăr. 

— Și tu ești la fel ca ceilalţi. 

Mircea, stânjenit, se căută de ţigări. De pe mal o broască 
speriată se aruncă în apă. Plescăitul se stinse încet. Pe cer nu 
erau nici nori, nici lună. Numai stele mărunte, răsfirate fără nicio 
noimă. 

La pod se întoarseră, și acum toate sălciile, casele, 
dimensiunile li se păreau altele. Mara se opri locului: 

— Nu e ciudat? Parcă n-am mai fi trecut niciodată pe aici! 

— Da. 

— Ce da? 

— Am încuviințat. 

In clipa aceea ar fi vrut să spună atât de multe lucruri, despre 
primăvară, despre dragoste, dar cuvintele se ticluiră tocmai pe 
dos. Povesti o întâmplare ciudată, cu o actriță, despre un băiat 
cu coatele rupte, și Mara îl asculta ca pe un străin. Mircea, 
cuprins de sentimentul că greșise undeva, își spuse că acum se 
văd pentru ultima oară. La despărțire mormăi un „noapte bună”, 
cu o intonaţie anume, lungind puţin ultimele vocale. In drum 
spre casă era convins că procedase tocmai cum trebuie. 
Socotise că avusese o maturitate în comportare, o seriozitate pe 
care numai fabrica i-o dăduse. Incercă să-și reamintească felul 
cum se purta altădată cu ea, și i se păru caraghios. Acasă se 
încuie în odaie și se pregăti de scris. O vreme roase capătul 
creionului, fără să poată așterne o singură frază măcar. Totul i 
se părea neînsemnat, ridicol de puţin faţă de ceea ce ar fi 
trebuit să-i scrie Marei. | «n cele din urmă caligrafie cu litere 
mari: te iubesc, le vreau, te iubesc, -apoi mâzgăli totul eu ciudă. 
Vru să se culce, dar nu reuși să adoarmă. De ce atâtea 
frământări, de ce atâtea încurcături? Din cauza tatei. | se păru 
că ăsta e singurul răspuns. Se așeză din nou la masă și începu 
să scrie. Acum, rândurile, unul după altul, îi curgeau fără 
încetare. După două pagini îl apucă somnul și se culcă, hotărât 
ca a doua zi să continue scrisoarea, pe care voia s-o trimită la 
Viena. 


Dimineaţa, reciti cele scrise în ajun. 
„Dragă tată, 


Demult voiam să-ţi scriu pe larg, despre toate câte se petrec 
cu mine. De două luni sunt lăcătuș-montator la o fabrică de 
strunguri. Peste patru luni voi deveni meseriaș calificat și atunci 
o voi părăsi și pe mătușa Anghelina, singura rudă care mi-a mai 
rămas aici. Nici tu n-ai iubit-o pe ea. Mai ales pe vremea când 
locuiam pe strada Semaforului și ne mergea rău. Mai târziu, 
când ai fost definitivat (îmi amintesc, mama își cumpărase o 
rochie de mătase trandafirie), tu te-ai apropiat din nou de 
mătușica. Niciodată n-am știut de ce. Acum cred că am înţeles 
motivul. Tu semeni foarte mult cu dânsa. Prin ea am reușit să te 
cunosc mai bine. Cealaltă imagine a ta, pe care mi-o crease 
mama, era falsă, cum falsă a fost întreaga ei viață. Nu te 
condamn pentru moartea ei. Te condamn însă pentru că nu i-ai 
creat zile atât de frumoase precum ai fi putut să-i creezi. 
Desigur, acum tu ești fericit. Am auzit că noua mea mamă este 
o femeie frumoasă, mondenă. Crede-mă, îți doresc să fi fericit. 
Și eu am să fiu. Aici, în fabrica unde lucrez, am mulţi prieteni. 
Nu sunt eu toţii la fel de buni. Știu însă că va depinde de mine 
să fie. Voi încerca să rup toate firele care ne leagă în 
asemănare, nu pentru că nu îmi ești drag. Imi ești doar tată. Ci 
pentru mine, că eu nu vreau să mă frământ nopţile, cum te-ai 
frământat tu. Mama niciodată nu mi-a spus motivele grijilor tale. 
Sunt convins, însă, că ea știa, căci pentru ce altceva ar fi plâns 
atât de mult. Numai de un singur lucru îmi pare rău. Că n-am 
putut să devin inginer. $8 tu știi cât de mult aș fi vrut să fiu. 
Acum n-am să mai inventez mașini, dar le voi construi, și o să 
fie bine”. 

— Nu-i adevărat! strigă Mircea și mototoli scrisoarea. Minciuni! 
Rupse hârtia în zeci de bucățele. Voi fi inginer! Și mamei i-am 
promis că voi fi inginer, că voi construi mașini. Și Marei... Un nod 
îi sufocă răsuflarea și abia se putu reţine să nu plângă. 


Mircea considera munca în fabrică ușoară, mai cu seamă că 
efectiv nu lucra decât la montări și demontări de strunguri. De 
pe acum cunoștea pe de rost toate măruntaiele mașinilor, iar la 


cursurile de calificare se dovedise primul la învăţătură. Își luă 
chiar angajamentul să-l ajute pe Brad Gheorghe, care nu se 
putea descurca cu tehnologia. Brad, de altfel, era un foarte bun 
elev: asculta cu răbdare explicaţiile teoretice ale lui Mircea, 
despre fier, oţel și fontă. Numai rar, obosit de atâta formule, 
întreba cu un aer nevinovat: 

— Oare trebuie să știi toate astea ca să montezi o mașină? 

lar când plecau de la lucru împreună, continuau să discute — 
de astă dată despre oamenii din secţie. Aici, Brad era acela care 
își impunea părerile. Dar și părerile erau limitate. Aproape toate 
observaţiile lui se refereau la Elena Matcău. 

— Frumoasă e Elena asta! 

— Pe dracu’! răspundea Mircea. Nu vezi că e mereu 
posomorâtă? Şi ca să dea un exemplu plastic pentru Brad, 
adăuga: Parcă n-ar fi mâncat de două săptămâni! 

— D-aia e frumoasă, că-i tristă!... 

De câteva ori, Mircea îl invitase pe Brad acasă la el. La 
început, mătușa Anghelina strâmbase din nas, pe urmă însă se 
obișnuise cu prezenţa „țăranului”, cum îl numea ea, bineînţeles, 
când Brad nu era de faţă. Când câștiga la poker și era bine 
dispusă, îl întreba: 

— Cum de-ai crescut atât de mare, domnule Brad? 

Brad, căruia până atunci nimeni nu-i spusese „domnule”, se 
simţea mândru. 

— Așa cresc oamenii la noi, la Haţeg, tovarășă. Mari. 

— Şi câţi ani ai dumneata? 

— Aproape douăzeci, tovarășă. 

— Ei, atunci înseamnă c-ai să mai crești. 

— Am să mai cresc, tovarășă. 

De obicei, la plecare, Brad îi strângea mâna atât de tare, încât 
mătușa Anghelina se strâmba de durere. Totuși, băiatul îi 
plăcea. 

— Eşti tare, domnule Brad. 

— Tare, tovarășă. Ca oamenii din Haţeg!... 


CAPITOLUL XV 
1 

Oniga primise trei zile concediu pentru însurătoare. De aceea, 
Bartha nu se miră că Oniga era îmbrăcat de sărbătoare; asta se 
vedea și după cravata vișinie, legată cu îndemânare, și după 
costumul albastru cu dungi, dar mai ales după stinghereala cu 
care pășea. Bartha, știind însă ce se cuvine în asemenea ocazii, 
se făcu a nu băga de seamă nimic: trase cu ochiul, prietenos și 
înțelegător. Doar nu se însoară omul în fiecare zi. Abia după ce 
Oniga trecu, îndreptându-se spre biroul lui, îndrăzni să-i spună 
în glumă pompierului de serviciu: 

— O dată se însoară omul... Dar și asta-i prea destul!... 

Spre mulţumirea lui, pompierul, becher, îi dădu dreptate: 

— Eu cât oi trăi n-oi face prostia asta... și-și mângâie chelia și 
mustăţile. 

M urmăriră amândoi cu privirea pe Oniga, care se grăbea spre 
curtea din fund. „Om de treabă, se gândi Bartha. Tare aș vrea 
să-i cunosc muierea. Poate i-aș da un sfat, până nu-i prea târziu. 
Ar fi păcat să nu nimerească bine”. De altfel auzise și el de 
Maria Luncan de la Sfatul Popular; se zicea că-i femeie cu scaun 
la cap. 

Oniga urcă scările și intră în birou. Acum îi părea rău că venise 
la fabrică. Era doar liber, și-ar fi putut să se pregătească în 
liniște, acasă. Oamenii or să creadă despre el ca face pe 
grozavul, că se „sacrifică” de pomană. Nici nu știa de ce să se 
apuce. În sfârșit își găsi o justificare mulţumitoare; venise la 
tovarășul Barbu, să-l roage să-i fie martor. Dactilografa, care-i 
adusese un raport, îi zâmbi. Neștiind ce să-i spună, îi zâmbi și el. 
Ce situaţie ciudată! Se gândi la Maria. Desigur că și ei i se pare 
ciudat totul. Se simţi înduioșat și încercă să și-o închipuie 
fâstâcindu-se la vreo glumă. 

De câte ori intra, dactilografa se mira că-l găsește pe Oniga la 
fel de visător: n-ar fi crezut niciodată că un am ca secretarul — 
de care în sinea ei se cam temea — se poate schimba astfel de 
la o zi la alta. În hainele de sărbătoare, cu părul pomădat și lins, 
i se părea niţel caraghios. 

Pe la ora 11, Oniga își dădu seama că nu făcuse nicio treabă; 
la telefon dădea răspunsuri anapoda, încurcând oamenii. Cu un 
gest hotărât, își luă pardesiul din cuier și se îndreptă spre Biroul 


directorului. Acesta era ocupat — veniseră pe neașteptate niște 
tovarăși de la București, de la minister. „Dacă intru — se gândi 
Oniga — aici rămân”. Il trimise pe omul de serviciu după Barbu. 
Barbu ieși repede și îi spuse încurcat, ca și când ar fi vrut să se 
scuze: 

— Imi pare rău, Oniga... vezi și tu... Făcu un gest de neputinţă, 
apoi deodată, găsind soluţia, spuse vesel: Ştii ce, dă-i un telefon 
Mariei și amânaţi pe mâine. Să știi că e foarte bine așa; dac-aţi 
așteptat până acum, ce mai contează o zi? 

Oniga clătină din cap în semn că nici prin gând nu-i trece. 
Supărat, se întoarse să plece. Tocmai atunci îl văzu pe Cuc. 

— Ce cauţi pe aici, măi Pavele? 

Pe urmă își aduse aminte că băiatul lucra în schimbul doi și se 
simţi prost că uitase asta. 

— Aș fi avut niște treburi cu tovarășul Barbu. Am vrut să mă 
cert cu el — preciză Pavel și începu să râdă, ca și cum n-ar fi 
fost vorba de un lucru important. 

— Și-acum ce faci? 

— Eu, nimic, mă duc acasă. 

— Ba nud Mai bine hai cu mine. Nu vrei să-mi fii martor? 

— Nu. Nu-mi plac judecăţile, spuse Pavel. Apoi întrebă 
nesigur: Ori să fie adevărat că vă însuraţi? 

— E adevărat, confirmă Oniga, serios. Vii? Nu-ţi strică nici ție 
să te pregătești sufletește. 

Porniră tăcuţi. Oniga se bucura că Pavel nu avea chef de 
vorbă. În ultima vreme, toţi îi puneau, aceeași întrebare: 

— De ce te însori tu, măi, omule? 

Ce poţi să le spui altceva decât cuvintele banale și răsuflate: o 
iubesc, m-am săturat de singurătate și așa mai departe? Ce-i 
drept, erau și astea adevărate, dar numai în parte. De la un timp 
încoace, ori de câte ori se apuca de vreo treabă nouă, se 
întreba: „Ce-ar zice Maria de asta? Cum ar vedea ea asta?” 

Cuc pășea îngândurat; ofta din când în când ea să-i atragă 
atenţia lui Oniga, deși nu prea avea nădejde e-o să izbutească: 
parcă la asta se gândește omul în asemenea clipe solemne! 
Oniga îl întrebă deodată: 

— De ce ai vrut să te cerţi cu Barbu?... Abia a venit... 


— Ei, așa vine vorba... Da-s cam supărat totuși. Nu mai ajunge 
omul să-l vadă la față. Parcă s-ar fi lipit de fotoliul acela de 
catifea... A 

— Măi, dar revoluţionar mai ești... Poate are treabă și el!... In 
zilele astea, când încep montările, stă în fabrică și ziua și 
noaptea!... Cam ce-ai vrea tu să facă? Să se ocupe de cafeaua 
de dimineaţă sau să-ţi felicite montatorii? 

— Nu, tovarășe Oniga. Dumneata știi prea bine că nu asta 
vreau. Nu că n-ar fi nimic de făcut la cantină, că și ieri ni s-a dat 
o varză cu o zeamă atât de lungă, că și Mureșul ar fi putut-o 
invidia... Și nici de felicitările de care vorbeşti nu mi-e dor. 
Despre altceva e vorba. 

Oniga zâmbi. 

— Atunci de ce-ai venit să te cerți cu el? 

— Zice tovarășul inginer Ardeleanu că Barbu nu-i de acord cu 
înfiinţarea unei brigăzi de tineret la secţia de montare. Că am fi 
la începutul începutului și n-am avea de la cine să învăţăm și să 
luăm exemplu... Dumneavoastră aţi fost de acord de la început. 
Ba chiar dumneavoastră aţi venit cu propunerea. Atunci 
tovarășul Barbu de ce se opune? 

— Poate să mă fi pripit eu, încercă să se învinovăţească 
secretarul. 

— Sunteţi convins de asta, tovarășe Oniga? 

— Nu, dar cine știe... Voi, desigur, v-aţi gândit serios la 
propunerea asta... Dar hai mai repede, că n-o să ajungem la 
timp. 

Tocmai atunci Pavel, gesticulând larg, se opri în mijlocul 
străzii: 

— Am frământat problema îndelung, am discutat și cu 
comitetul regional U.T.M. Tovarășii au salutat iniţiativa. 

— Bine, dar aud că nici inginerul Ardeleanu nu e de acord — 
spuse Oniga și îl trase pe Pavel după el eu forţa. Spune să mai 
așteptați o lună, două. 

— Bine, dar e normal ca Ardeleanu să aibă o asemenea 
atitudine. El e burghez. 

— Ai înnebunit? se încruntă Oniga. 

— Dumneata spui asta? 

— Da, eu. Ardeleanu e în primul rând inginer, inginer bun. 
După tine ar trebui să-l spânzurăm? 


— N-am spus asta. Dar pot eu să trec cu vederea originea lui? 
Cum rămâne cu lupta de clasă? 

Acum, Cuc era convins că-l încuiase pe Oniga. Acesta îl apucă 
de mânecă, oprindu-l locului. 

— Tu ești la fel cum eram eu prin '45. Pe-atunci și eu credeam 
că lucrurile sunt atât de simple. E burghez? Dă-i la moacă! 
Atunci cine crezi că va pune uzina pe picioare? 

— Noi, proletariatul... 

— Da, da. Dar ne va fi mult mai ușor dacă vom folosi ceea ce 
putem învăţa de la el. Dar el n-o să le înveţe nimic dacă n-o să 
ţi-l socotești prieten. Și apoi Ardeleanu vrea să construiască și 
ni-e atașat nouă. Vezi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. 
Împotriva burgheziei luptăm, dar dacă unul din ei, de exemplu 
Ardeleanu, vine alături de noi, atunci trebuie să-l socotim de-al 
nostru. 

— Şi crezi că Ardeleanu va lupta împotriva burgheziei? 

— Da, sigur că da. Luptă cu fiecare oră pe care o petrece în 
uzină. Că doar uzina asta de strunguri se face împotriva 
burgheziei. Înțelegi? 

Pavel nu răspunse. Îi era ciudă că se lăsase prins (în discuţia 
asta. Până la urmă cine știe ce-o să mai creadă Oniga despre 
el... 

În faţa unei florării, Oniga se opri locului: 

— Era să uit. 

Intră, apoi apăru cu un buchet mare în mână: 

— Ce zici, o să-i placă Mariei? 

— De la femei nu știi niciodată la ce să te aștepți! 

— Ptiu... Uite, uite măi! Vasăzică te pricepi la femei! Păi tu ești 
om în toată regula... Dar bine că mi-am adus aminte. Ştii c-am 
vorbit cu tovarășa Matcău... 

— V-a spus ceva de mine? întrebă Pavel. 

— Trebuia să-mi spună ceva? răspunse tot cu o întrebare 
Oniga. 

— Nu știu, v-am întrebat numai. 

— Da, mi-a vorbit de tine. Spune drept, cum ai făcut-o pe 
fetiţa asta să te iubească atât de mult? 

Pavel păstră o tăcere demnă. Nu-i plăcea de fel că Elena 
vorbise despre vechea lor legătură. Oricum a» r fi luat-o, era un 
lucru terminat. 


Voia tocmai să spună ceva despre asta, când ajunseră în faţa 
Sfatului. Oniga măsură din priviri faţada clădirii. Lui Pavel nu i se 
păru deloc emoţionat. Oniga îl trase de mânecă și urcară în 
grabă treptele. 

— Eu cred, — zise Oniga, în vreme ce privea prin sala 
căutând-o pe Maria Luncan, — c-ar trebui să mai discutăm și 
despre Elena, și despre burghezie. Cred că în amândouă 
problemele te cam încurci. Dacă vrei, mai discutăm și despre 
Barbu. 

— Asta facem de două săptămâni: discutăm și iar discutăm... 
Mâine-poimâine ies piesele, și noi tot discutăm!... 

— Haidem, spuse Oniga, fără să-l mai asculte. 

Intrară într-o încăpere mare, cu tavanul ornamentat, susţinut 
de pilaștri masivi, văruiţi. Oniga, agitat se uită în spatele fiecărui 
stâlp, cu nădejdea să descopere pe cineva. Pavel pricepu după 
semnele lui disperate că se întâmplase ceva neprevăzut. Se 
apropie de el. 

— Am întârziat? întrebă. 

— Nu știu, făcu Oniga, fără să-l privească. Mi se pare că da. 
Ori noi, ori ea... 

Pe urmă, ca să se lămurească, se duse în fundul sălii, unde 
erau instalate provizoriu două birouri. 

— N-aţi văzut-o pe tovarășa Luncan? 

Un funcţionar cu păr cenușiu și faţa obosită, galbenă ca o filă 
de pergament, îi comunică: 

— E într-o ședință, a spus s-o așteptați, vine îndată. 

Supărat și totodată bucuros că nu el era acela care întârziase, 
Oniga se întoarse spre Pavel, încercând o glumă: 

— Să nu te însori niciodată cu o activistă. 

— Dar dumneata de ce te-nsori? întrebă naiv Pavel, și Oniga 
își încreţi fruntea. 

— Am glumit. 

În general, Pavel considera că Oniga nu se purta mulţumitor 
faţă de însemnătatea evenimentului. Se așteptase să-l vadă cu 
totul altfel, mai îngrijorat, mai nerăbdător. | se părea că Oniga 
vorbește despre tot, numai despre însurătoare nu. I<1 întrebă: 

— Nu sunteţi emoţionat, tovarășe Oniga? 

— Emoţionat? se minună Oniga. Crezi că ar trebui să fiu?... 
Nu, nu! se linişti tot el. Doar nu suntem copii... 


Pavel vru să-l întrebe dacă o iubește pe Maria Luncan, dar se 
răzgândi la timp. N-are niciun rost. Fiecare își aranjează viața 
cum îi place. Nu spuse decât: 

— Nu vă supăraţi tovarășe Oniga, am impresia că aţi venit la 
Oficiul stării civile cum v-aţi fi dus la regiune, la o ședință... 

După asta, Oniga rămase multă vreme îngândurat și lui Pavel 
îi păru rău că nu-și ţinuse gura. 

În cele din urmă, în fundul încăperii se deschise o ușă și în 
prag apăru o femeie voinică, puţin mai înaltă chiar decât Oniga. 
Pavel ghici îndată că aceea era Maria Luncan. Femeia i se păru 
cam împlinită, grăsuţă chiar, cu șoldurile ei mari. Era îmbrăcată 
corect, într-un costum cenușiu deschis și cu o bluză albă, 
scrobită. Avea aspectul unei învăţătoare severe, poruncitoare. 

— Credeam că te-ai răzgândit, îi spuse Oniga râzând, și lui 
Pavel i se păru că secretarul făcuse o gafă. 

Dar Maria Luncan zâmbi veselă, și-i întinse mâna lui Oniga 
cum i-ar fi întins-o unuia care i-ar fi cerut audienţă. 

Fără să știe prea bine de ce, Pavel, îl compătimi pe secretar. 
Totuși se înșelase; întrebându-l ceva pe un funcţionar, Maria 
Luncan se fâstăci într-atâta, încât roși toată. Dar cu toată 
agitația din jurul lor, lui Pavel totul i se părea mult prea simplu, 
ea și cum n-ar fi fost vorba despre cel mai important pas din 
viața a doi oameni. El își închipuia cu totul altfel căsătoria. 
Oameni mulţi, toţi câţi îi cunoști, flori, muzică, fotografi, iar 
mireasa, viitoarea lui nevastă, împodobită cu văluri albe. 

— Să mergem, spuse în cele din urmă Maria Luncan, după ce 
Oniga i-l prezentă pe Pavel. 

Străbătură câteva camere, apoi traversară un coridor lung și 
în cele din urmă se opriră într-un birou ornamentat eu draperii 
purpurii, cu steaguri naţionale și roșii. Maria Luncan îl luă pe 
Oniga de braţ și se apropiară de o masă. Un funcţionar, tot 
bătrân, se pregătea tocmai să le spună ceva, când o recunoscu 
pe secretara Sfatului. Intrebă: 

— Dumneavoastră, tovarășă? 

Dar glasul lui nu trăda nici emoție, nici curiozitate. Suna 
uniform, corect. 

— Mai încet, să nu audă lumea, spuse Maria Luncan punând 
degetul la gură. Hai, baci Tudor, cheamă-l pe tovarășul 
Octavian, să terminăm cât mai repede. 


Oniga vru să spună să nu vorbească în șoaptă, că „doar, ce 
dracu', nu face nimic ilegal”, când în prag apăru tovarășul 
Octavian, un om scund, cu fața roșcată și netedă. Când o văzu 
pe Maria Luncan, își ridică mâna la tâmpla dreaptă, în semn de 
salut: 

— Vă așteptam. 

Funcţionarul, conștiincios, cu mișcări mecanice, sobre, își 
trecu o bandă tricoloră peste piept și începu să citească textul 
pe care-l știa pe de rost. Pavel avea impresia că se află la 
spectacol de teatru. Zâmbea ţeapăn, iar în sinea lui era trist. 
Funcţionarul, nepăsător la cele ce se petreceau în jur, citea 
cuvântarea oficială absent, cu tremolo în glas. 

Și lui Oniga, ceremonia i se părea de prisos. Răspunse „da” 
răspicat, tare, încât funcţionarul tresări. 

— Vă felicit, tovarăși, spuse acesta în cele din urmă, și le 
strânse amândurora mâna. 

Pavel se grăbi să-i felicite și el, apoi se întoarse să plece. 
Tresări când își auzi numele strigat. 

— Du-te, măi, — îl împinse Oniga, —' semnează și tu, doar ești 
martor. 

După ce martora adusă de Maria Luncan se dădu la o parte, 
Cuc se iscăli ceremonios, caligrafic; oricât, era vorba de un 
document important. 

— Atunci, spuse ca încheiere Oniga, — toate sunt în regulă. 

Pavel rămase în urmă, să nu-i stânjenească pe noii căsătoriţi. 
leși distrat pe coridor și se opri mirat în faţa unei adunături mari 
de oameni. Se cruci: „Doar nu vin și ăștia pentru căsătorie!” Citi 
tăblia de pe ușă: „Oficiul de închiriere”. Se scutură eu dispreţ, 
deși nu avusese niciodată de-a face cu acest oficiu. 

În apropierea ușii, așezată pe un geamantan de nuiele, stătea 
o fată tânără. Lui Pavel i se păru tare frumoasă și neajutorată. 
„Soarele lui de oficiu, înjură în gând. Uite cum își pierd oamenii 
timpul cel scump”. Trase cu ciudă din ţigară; văzându-l, fata se 
ridică de pe geamantan și se apropie de el, să-i ceară foc. 

Cuc tuși cu dezaprobare: 

— Îți face rău, tovarăşe. Eşti prea slăbănoagă. 

Ea îl privi obraznic, și lui Pavel îi păru rău că nu avea nicio 
problemă de rezolvat la oficiul de închiriere. 


2 

Bartha își potrivea ceainicul pe foc, când auzi bătăi în ușă. 
Faţa i se însenină de un zâmbet larg, ospitalier. „Oricine e bine 
venit”, hotărî și se îndreptă spre ușă. Afară ploua și pe ploaie 
Bartha se plictisea totdeauna. Oricine ar fi, o să-l reţină cu 
vorba, o să-l roage să aștepte până fierbe ceaiul ca să-l bea 
împreună. Se gândi să nu mai pună lemne pe foc, ca ceaiul să 
fiarbă cât mai târziu. Deschise ușa. 

În prag stătea plouată o fetișcană blondă, cu un pardesiu 
vărgat, ţinând în braţe un geamantan mare, de nuiele. 

— Aici locuiește Bartha Alexei? 

— Da, răspunse Bartha și o pofti înăuntru. 

Fetișcana așeză geamantanul lângă perete și-și scutură 
pardesiul. 

— Bine că v-am găsit acasă. Am mai fost de două ori pe-aici. 
Vecinii mi-au spus că lucraţi la „Victoria”, îmi pare bine. Tot 
acolo am să lucrez și eu. 

— Foarte bine, îi răspunse Bartha și aţăâţă focul. Ca din senin, 
tot cheful de oaspeţi îi pierise. Dar, mă rog, cine sunteţi 
dumneavoastră? 

Ca și când ar fi așteptat această întrebare, fata deschise 
poșeta și scoase din ea o hârtie împăturită. 

— Mă numesc Anica Onofrei, și Oficiul de închiriere mi-a 
repartizat o cameră în locuinţa dumneavoastră. 

Bartha tresări. Nu era superstițios, dar de la bun început nu-i 
plăcuse oaspele. Deși știuse că-i va veni cineva în camera goală, 
acum când faptul era împlinit, îl trecu un fior. N-ar fi crezut 
niciodată că tovarășii de la oficiu își vor bate joc de el, 
trimiţându-i o muiere. Îngândurat, arătă cu mâna spre ușă și 
porni într-acolo, cu pași hotărâți. 

— Să vă arăt camera... 

Anica îl urmă pe bătrân pe un coridor lung. El o opri în faţa 
unei uși, vopsită cu lac alb. 

— Asta e camera, spuse Bartha, după ce deschise ușa. Poftim. 
Costă două sute de lei, plus lumina. Dacă vă convine, bine, dacă 
nu, mă rog. În orice caz, vă avertizez că eu cânt din când în 
când. Așa îmi place mie. Cânt. 

Anica se întoarse spre el și-i spuse cu nevinovăție: 

— Nu-i nimic, și eu am obiceiul să cânt. 


După ce ieși din cameră, lui Bartha îi păru rău că nu-i spusese 
să aibă grijă de mobilă. Nu-i nimic, are tot timpul s-o facă. Era 
tare supărat pe oficiu; ar fi putut ăia, că tot nu-i costă nimic, să-i 
trimită un bărbat, cu care să schimbe o vorbă, două... Îl speria 
gândul că va trebui să stea sub același acoperiș cu o muiere 
căreia n-o să aibă să-i spună niciun cuvânt. 

Ceaiul dădu în clocot. Bartha se linişti abia după ce aburii 
aromaţi de rom îi gâdilară nările. Goli prima ceașcă, apoi, 
aducându-și aminte de hainele ude ale chiriașei, îi duse și ei o 
ceașcă. Ea se schimbase între timp și abia acum observă Bartha 
cât era de copilă. „Ce dracu' o face fata asta în fabrică?” 

— V-am adus un ceai cald, să nu răciţi. 

Anica îi mulțumi. 

Când Bartha se trezi că nu mai are ce face în camera chiriașei, 
își făcu o vreme de lucru cu mâinile. Pe urmă, ca unul care a 
descoperit ceva, arătă spre geamantanul de nuiele: 

— Și celelalte cufere? 

— N-am alte bagaje. Asta e tot. 

„Încă un semn rău!” 

— Şi ce o să lucrezi în fabrică, dacă nu e cu supărare? 

— La lăcătușerie. 

— Ce face? întrebă mirat Bartha. 

— Am să pilesc oţelul, răspunse ea liniștită. 

Bartha o măsură din ochi: i se păru tare subţirică. 

„Asta n-o să reziste în fabrică multă vreme”. | se făcu milă de 
ea și înjură în gând Oficiul braţelor de muncă. „Așa e când 
oamenii sunt birocraţi! Văd un nume pe un petic de hârtie, și 
gata: la montare! De bună seamă, nici ei nu știu ce e aia. Or fi 
crezând că la „Victoria” se scrobesc gulere de cămăși, că e un 
fel de spălătorie de lux. O, bată-i Dumnezeu să-i bată!... Acolo 
trebuie bărbaţi tari, cum sunt eu, de pildă, nu fete subțiri ca 
trestia”. Hotăriî ca mâine să-i ceară din nou lui Barbu să-l bage în 
producţie. Dacă una ca asta e în stare să muncească, atunci el 
ce mai meșterește cu cârpa de praf în ghereta de la poartă? 

— la ascultă, fetiţo — începu s-o tutuiască dintr-odată. Ai mai 
văzut tu oțel în viaţa ta? Ştii cum miroase? 

Vorbea cu vocea ridicată și nu fără răutate. 

— Am văzut, răspunse Anica. La Galaţi, la șantierul naval, 
unde m-am calificat. 


Bartha rămase o clipă buimăcit, apoi se întoarse spre ușă: 

— Vă mai aduc o ceașcă de ceai. 

Voia să fie singur cu gândurile lui. Din camera de alături se 
auzea o frântură de cântec. 

„Ciudaţi oameni mai sunt și tinerii ăștia. Uite, poftim, are un 
singur geamantan și cântă”... 

Anica Onofrei făcea pași mari, ca să se tină în rând cu Bartha, 
care se oferise s-o conducă până la secția montare, la tovarășul 
inginer-șef. Acesta nu venise încă. O vreme stătură în faţa 
biroului inginerului-șef, apoi Bartha mormăi ceva în loc de salut 
și plecă să-și preia serviciul. Anica îl urmări cu privirile până ce 
bătrânul se pierdu printre muncitorii care intrau pe poarta halei. 
Coridorul unde era instalat biroul inginerului-șef avea două 
ferestre mari, care dădeau spre secţia de montare. Anica se 
apropie de un geam și încercă să cuprindă cu privirile întreaga 
hală. O clipă se gândi să asemene atelierul acesta cu vechiul ei 
loc de muncă de la Galaţi, dar renunţă. Era o comparaţie inutilă, 
ca și aceea între Dunăre și un izvor de munte. 

Ardeleanu sosi după începerea lucrului, vesel, bine dispus, ca 
niciodată până atunci. Fredona destul de tare un șlagăr la modă, 
astfel încât femeia de serviciu, care stătea la capătul coridorului, 
clătină nemulțumită din cap. Anica îl zări de departe. La început 
nu-și crezu ochilor, apoi, ca și cum ar fi fost ameţită, se rezemă 
de perete. Ardeleanu se opri în faţa ei. Cântecul îi îngheţă pe 
buze, ridică braţele, deschise gura să spună ceva, dar cuvintele 
îngrămădite în gâtlej nu voiau să se deznoade. Cu braţele 
întinse părea ca spânzurat în aer. 

— Mia... 

Anica se întoarse spre el: 

— Dumneavoastră sunteţi inginerul-șef? 

Ardeleanu o prinse de mână și o trase în biroul lui. 

— Stai jos. 

Anica se așeză sfioasă, apoi grăbită căută în poșetă și scoase 
o hârtie ștampilată pe amândouă părţile. Vorbi cât putu mai 
repede: 

— Am fost repartizată de minister. Până acum am lucrat la 
șantierele navale din Galaţi. Mă numesc Anica Onofrei. 

Inginerul nu-i asculta cuvintele. O privea drept în faţă: 


— Unde ai fost până acum?... Mama ta e disperată... De ce nu 
i-ai scris? 

— N-am mamă, tovarășe inginer... Nu știu despre cine vorbiţi. 
Eu am fost repartizată la fabrica de strunguri. Poate mă 
confundați cu cineva... 

Inginerul închise ochii și-și lăsă capul în palme. Nu, n-o 
confunda cu nimeni. Fata asta, care se dădea drept Anica 
Onofrei, nu putea fi decât Mia, nepoata lui. O măsură încă o 
dată din creștet până în tălpi, dădu nedumerit din cap, apoi se 
ridică în picioare: 

— Vă rog să mă scuzațţi, v-am confundat. Dar semănaţi atât 
de mult eu cineva... Neștiind ce să mai spună, își frământă 
palmele, apoi întrebă pe un ton oficial: La cadre ați fost? 

— Da. 

— Sunteţi căsătorită? 

Anica îl privi mirată. Nu pricepea rostul acestei întrebări, dar 
vrând să iasă cât mai repede din birou, răspunse scurt: 

— Nu. 

— Aţi făcut lăcătușeria? 

— Da. 

— De ce tocmai lăcătușeria? 

Anica ridică din umeri. Era să spună că nu ea și-a ales 
meseria, dar se opri la timp. 

Ardeleanu ieși pe coridor și Trimise pe cineva după Crijan. 
Acesta veni în grabă, vijelios ca totdeauna; luă în glumă poziţie 
de drepţi: 

— Ordonaţi, tovarășe inginer! 

— Tovarășa Onofrei va lucra în schimbul dumitale. A venit de 
la Galaţi, repartizată de minister. E calificată. 

„Asta vom vedea noi”, gândi Crijan, dar nu spuse nimic. Se 
înclină puţin, ceea ce la el însemna „Am înţeles”. Când Anica 
ieși din birou, inginerul se apropie de maistru: 

— Ai grijă de ea. A fost transferată pe motiv de boală. E cam 
slăbuţă. Ai grijă de ea, tovarășe Crijan. 

— Va avea tratament ca la sanatoriu, spuse Crijan râzând. 
Lăsaţi pe mine. 

Anica intră în hală. Cei din secţie se uitară miraţi la ea. 
Neștiind ce să facă cu mâinile, le vâri în buzunar, roși și îi fu 
ciudă pentru această slăbiciune. Se apropie de primul banc. 


Un muncitor înalt, negricios, o privi curios: 

— Sunteţi de la ziar?... Tovarășul Cuc e acolo — și arătă spre 
partea cealaltă a halei. 

— Nu-l caut pe tovarășul Cuc. 

— Mă mir, spuse negriciosul. Cei de la ziar mereu îl caută. 

— De ce tocmai pe el? 

— E utemist și organizatorul unei grupe de tineret. Desigur, 
dumneavoastră sunteţi nouă la ziar, încă nu v-am văzut. 

— Sunt lăcătuș și voi lucra aici, curmă șirul întrebărilor Anica. 

Omul se uită la ea cu neîncredere, apoi ridică din umeri și 
mormăi: 

— Bine. 

Când Pavel o văzu pentru prima oară pe Anica Onofrei, își 
părăsi macaraua mobilă și se apropie de ea cu un zâmbet ironic, 
pe care nu încercă nici măcar să-l ascundă: 

— Hei, fetiţo, ce cauţi la noi? 

Ea îl privi uimită, neștiind de unde îl cunoaște. Apoi își aduse 
aminte de omul de la care își aprinsese ţigara pe coridorul 
Sfatului Popular, dar nu ajunse să-i răspundă, că Pavel declară 
sentenţios: 

— Aici o să te dezobișnuiești de fumat! E fumăraie destulă!... 

Ea îl privi cu ciudă și se prezentă copilărește, mânară: 

— Sunt Anica Onofrei, montator în această secție, așa că, te 
rog să crezi, sunt obișnuită cu fumul. 

— Montator?... făcu Pavel ochii rotunzi. Hmm! 

Atunci, de, ce să mai zic! Mă scuzaţi, tovarășă montator! 

Ea îl privi cu un surâs rău, dar lui Pavel i se păru că ieșise 
foarte bine din încurcătură. 


3 

În ziua aceea, Ardeleanu nu reuși să lucreze nimic; stătea cu 
ochii pironiți pe hârtiile răsfirate în faţa lui, pe care literele 
negre, dactilografiate mărunt, se spălăceau încălecându-se 
unele peste altele. De câteva ori se hotărâse să meargă în 
secţie, s-o vadă din nou pe Anica Onofrei, dar se răzgândise de 
tot atâtea ori. Pe la ora zece se duse la serviciul de cadre și 
vorbi cu Teodoru despre noua angajată. 

— Are dosar curat, — îi spuse acesta, — e utemistă, a fost de 
câteva ori evidenţiată. S-a calificat acum un an. Dar de ce vă 
interesați, tovarășe inginer? 

În grabă, inginerul nu găsi nicio justificare curiozităţii lui. Se 
fâstăci, dar văzând privirile ironice ale lui Teodoru, zise răspicat: 

— Mi s-a părut foarte încrezută. Vorbea cu atâta siguranţă, 
încât... 

Teodoru începu să râdă, și Ardeleanu nu știu cum să ia acest 
râs. Hi părea rău că venise să se intereseze de Anica. 

— Voiam să văd, — spuse în cele din urmă, — ce fel de 
pregătire profesională are. E prima femeie care lucrează în 
secţie. Vreau să spun, prima femeie calificată din secţie. Și aș 
vrea s-o repartizeze la loc potrivit. 

— Ştiţi ce a fost înainte Anica Onofrei? 

— Nu, roși Ardeleanu. 

— Prostituată, spuse Teodoru și tăcu. 

| se parii că vorbise prea mult, și întoarse capul, în semn că a 
terminat discuţia. 

Ardeleanu dădu să facă o mișcare de protest, dar se reţinu la 
timp. Apoi, cu un calm forțat, spuse încet: 

— Asta n-are nicio importanţă. 

Teodoru se foi o clipă pe scaun. Spuse mai mult pentru sine: 

— Știu, tovarășe inginer. Tovarășa Anica Onofrei s-a calificat; 
noi va trebui s-o ajutăm și pe mai departe, așa cum au făcut și 
tovarășii de la șantierele navale. U.T.M.-ul va avea grijă de 
educaţia ei. Nădăjduiesc că numele e; va rămâne nepătat. 
Teodoru mai spuse ceva despre burghezie, despre condiţiile 
istorice, despre morala din trecut, dar inginerul nu-l mai asculta. 
leși din birou, înciudat pe sine. „Ce-am căutat aici?” Se întoarse 
în biroul lui și hotărî să se apuce de lucru. Dar nici de astă dată 
nu reuși. Se poate să se fi înșelat?... Prostituată?... Calificată?... 


Nepoata lui? Nu se împăca totuși cu asemănarea aceea ciudata. 
Ochii, faţa, gura, până și culoarea părului erau aceleași. E drept 
că n-o văzuse pe Mia de mult timp, totuși nu se putea să 
greșească, să nu-și recunoască nepoata. Se duse în secţie. 
Colindă întreaga hală, oprindu-se din când în când lângă cineva, 
schimbând ici-colo o vorbă, două. Incerca să prindă privirile 
Anicăi. Dar ea parcă anume își căuta tot timpul ceva de făcut. 
Inginerul avu impresia că fata îl ocolește, se ferește să-l 
privească în faţă, și asta îi întări convingerea că nu se înșelase. 
Întors în biroul lui, se gândi îngrijorat că poate și fusese 
descoperită rudenia dintre el și noua montatoare; pe urmă însă 
își alungă teama. Teodoru n-ar fi răbdat să nu facă vreo aluzie în 
acest sens dacă ar fi bănuit ceva. Și pe urmă, el spunea că are 
dosar bun. Asta însemna că nu e niciun pericol. Și în fond, ce-ar 
fi dacă s-ar descoperi că muncitoarea venită de la Galaţi e rudă 
cu el?... Nimic. M’, ia era încă minoră și nu se putea amesteca în 
treburile părinţilor. Pe urmă Ardeleanu își aminti de Mircea 
Rotaru. Dar el cu ce era vinovat?... Era mai puţin vinovat chiar 
decât Mia. Şi totuși, trebuie să părăsească facultatea. Nici 
măcar ca desenator tehnic nu reușise să-l plaseze. Se opusese 
până și Oniga, care de altfel, după părerea lui Ardeleanu, fusese 
singurul înţelegător în această problemă. 

Apoi, din senin, găsi o altă pricină de nedumerire: numele 
fetei. Toate actele ei sunt pe numele Anica Onofrei. Să se înșele 
totuși?... Hotări să nu se mai gândească la ea. 

Seara, ajuns acasă, se uită lung la portretul Miei. Era ea. Acum 
ar fi putut să jure. Ascunse portretul într-un sertar și a doua zi, 
când lulia îl puse din nou pe birou, Ardeleanu o certă. 

— De când sunt aici, tot acolo stă. Ce-aveţi cu poza? întrebă 
ea nelămurită. 

Ardeleanu puse portretul înapoi în sertar. Văzând că lulia dă 
din -cap cu nemulţumire, se răsti la ea: 

— Nu-i treaba ta! 

lulia ridică din umeri: 

— E gata baia, domnule. 

— Nu fac baie. 

— Cum vreţi, domnule — și părăsi încăperea, clătinând iarăși 
din cap. 


CAPITOLUL XVI 
1 

In seara aceea de vară a anului 1948, când radiojurnalul 
comunicase vestea naţionalizării principalelor întreprinderi, Mia 
nu pricepuse în întregime sensul celor ce se întâmplaseră. E 
drept, se speriase puţin, dar nu se gândise că din ziua aceea, de 
11 iunie, viaţa ei de până atunci va primi o nouă direcţie. Era 
tânără, și serile de la Predeal, răcoroase, pline de farmec, o 
făcură să uite în curând știrile ciudate din ziua aceea. Câștigase 
două partide de tenis unui tânăr venit de la București, un băiat 
înalt, cu mustăţi castanii întocmai ca ale lui Clark Gabie. După 
partidă, se lăsase cuprinsă în braţe, ascultase toate nimicurile 
pe care i le șoptea la ureche. În noaptea aceea, ameţită de 
șampanie, hotărâse ca a doua zi să-și cheme părinţii la telefon, 
să vadă în ce măsură îi privesc pe ei comunicările din ajun. Însă 
a doua zi nu primise legătura cu Oradea: toate liniile principale 
erau ocupate, blocate. Ziarele sosite la prânz îi redeșteptară 
spaima. Scânteia publica noile nume ale întreprinderilor, iar 
undeva, pe pagina a treia, era trecută și fabrica lor de ghete; 
acum se numea „Solidaritatea”. Se duse la hotel cu gând să 
împacheteze, să plece acasă, dar la sfatul tânărului cu mustăţi 
castanii cumpără un bilet de tren până la București. Cine știe, 
poate comuniștii au luat unele măsuri și împotriva foștilor 
fabricanți. Soluţia de a se duce în Capitală i se păru și ei mai 
potrivită decât rămânerea la Predeal. 

Ajunsă în București, se duse la o fostă colegă de liceu. La două 
săptămâni după aceea află că în ajunul naţionalizării părinţii ei 
fugiseră în Austria. Îi trimiseseră vorbă prin fostul contabil al 
întreprinderii să stea liniștită, pentru că în curând îi vor rezolva 
și ei actele; de altfel — erau ei de părere — acest regim haotic și 
de teroare nu va putea dura mai mult de câteva luni, căci 
fabricile conduse de nespălaţi vor da faliment. Aceste lucruri 
însă o interesau mai puţin pe Mia. 

Faptul că rămăsese singură și fără bani o descumpăni. Nu știa 
de ce să se apuce: umbla toată ziua pe străzi, de parcă ar fi 
căutat pe cineva. Farmecul inedit al primelor zile trecuse și în 
locul lui se statornicise tot mai mult teama. Ce o să facă de 
acum înainte? Măcar dacă ar ști adresa părinţilor. La rubedeniile 
din Oradea nu avea curajul să se ducă: acolo putea fi 


recunoscută de oricare trecător, își irosea zilele fără rost, iar 
când fosta colegă o anunţă că ar fi bine să se mute, că „nu se 
știe nici cu ei ce-o să se întâmple”, rămase deznădăjduită. Căută 
în poșetă după adresa tânărului cu mustăţi castanii, care o 
sfătuise să vină la București, și se bucură când o găsi. Portarul 
blocului în care locuia acesta o anunţă că domnul inspector nu 
s-a întors încă de la minister. Ceru adresa instituţiei și se 
prezentă la biroul de informații. 

— Tovarășul lonașcu e în ședință, reveniţi la ora două. 

Mia aşteptă în faţa clădirii, temându-se ca nu cumva între 
timp el să plece. La ora două fix urcă scările și bătu la ușa 
indicată. Când o văzu, lonașcu păli și se ridică de la birou, 
privind-o cu o ciudată disperare: 

— Nu trebuie să vii aici... Vrei ca... 

Mia, amuzată de tulburarea lui, spuse cu dezinvoltură firească: 

— Altundeva n-am unde să mă duc. 

lonașcu nu răspunse imediat; începu să-și roadă unghia 
degetului mare, ca și când ar fi sperat ca în felul acesta să-i vină 
o idee; apoi se scotoci nervos prin buzunare. Scoase o legătură 
de chei și, bucuros că a găsit soluţia, i le întinse: 

— Du-te acasă la mine și așteaptă-mă. Vorbim acolo. 

Abia acum îi întinse mâna, dar Mia nu socoti de cuviinţă să-și 
scoată mănușile. lonașcu nu dădu nicio importanţă acestui fapt. 
Urmă pe același ton: 

— Să nu mai vii la minister. Niciodată să nu mai vii aici... 

Mia ceru să-i iscălească biletul de intrare și părăsi instituţia. 
Im drum spre locuinţa lui lonașcu îi veni să râdă. „De ce s-o fi 
temând atât de mult lonașcu? Sau într-adevăr să fie atât de 
grav faptul că sunt fiica unui fost fabricant?... Atunci, — își 
spuse fără convingere, — nici nu mă mai duc la el. In fond de ce 
e obligat el să mă ajute? Pentru că am chefuit împreună câteva 
seri la Predeal?”. 

Rătăci o vreme pe străzi, apoi, flămândă, se duse spre blocul 
în care locuia lonașcu. Urcă la etajul șase și descuie garsoniera. 
De la primul pas o izbi în faţă un miros greu, de aer stătut. 
Deschise ferestrele și se întoarse să privească încăperea: odaia 
era mare, pătrată. Ferestrele cu ochiuri mici umpleau întreg 
peretele dinspre stradă. Întins pe parchet, un covor persan abia 
lăsa să se vadă marginile podelei. Mobilele moderne, cu 


muchiile rotunjite, puţine la număr (o dormeză, un dulap 
combinat, o masă și două taburete), erau aranjate cu gust și, în 
pofida dezordinii, a perdelelor trase, a feţei de masă mototolite, 
a sertarelor deschise pe jumătate, camera era primitoare. 
Tablourile de pe pereţi — cele mai multe nuduri — trădau 
burlăcia gazdei. Mia se așeză pe dormeză, apoi, plictisindu-se, 
se duse la fereastră și privi afară. Aleea lăturalnică, tăcută, 
plantată cu castani, aducea a stradă de oraș de provincie. „Ce 
caut în casa asta? se întrebă deodată, dar goni repede acest 
gând. Unde altundeva m-aș putea duce?” își netezi părul cu 
palmele și se apropie de oglindă. Imaginea din faţa ei o privea 
cercetătoare: era frumoasă, n-avea de ce să se teamă. Prin 
oglindă descoperi și portretul lui lonașcu. „Nici nu e chiar atât de 
urât”. E drept, în fotografie cele două cute care porneau de la 
marginile buzelor erau retușate, dând astfel feţei o înfățișare 
mai copilărească.. „Oare o să-mi ceară ceva în schimbul 
găzduirii?” Răspunsul i se păru clar și atât <de normal, încât nici 
nu se mai gândi la el. Se dezbrăcă și începu să facă ordine, apoi 
închise ferestrele. O clipă se gândi că cel mai bun lucru ar fi 
dacă s-ar culca înainte de venirea lui lonașcu. Astfel ar fi evitat 
discuţiile inutile și ceremonioase sau chiar declarațiile. Pe urmă 
se răzgândi. Cine știe, poate că el nici nu vrea asta. 

lonașcu nu sosi decât pe la ora nouă. Părea nervos. 

— N-ar fi trebuit să vii la minister. 

Mia nu întrebă de ce. Nu-și închipuise astfel revederea. Nu 
pentru că ar fi ţinut ca lonașcu să-i facă complimente, dar 
oricum, ar fi putut să se poarte mai drăguţ, ea atunci, la 
Predeal, când din politeţe se lăsase bătut la tenis. Mia îi povesti 
sec situaţia ei și-l privi întrebătoare, drept în faţă. lonașcu 
măsură de câteva ori încăperea cu pașii, apoi, liniștit, se apropie 
de ea, îi cuprinse umerii și-i spuse cu un ton amical, 
compătimitor: 

— Micuța mea Mia... 

Incepu s-o sărute pe frunte, pe față, pe gât, apoi căută cu 
mâna tremurând comutatorul și stinse lumina. 

Adormiră târziu, după ce ferestrele se înălbiseră. 

Spre prânz, când se trezi, găsi pe masă un bileţel și două 
bancnote de câte cinci sute lei. „Niciodată n-aș fi crezut că ești 
atât de fierbinte. Te rog lasă cheile la portar. Oricând vrei, poți 


să mă găsești seara după ora nouă. Dacă ai nevoie de bani, dă- 
mi un telefon. l.l.” i 

Mai citi o dată scrisoarea. Işi auzea bătăile puternice ale 
tâmplelor. O scârbă nemărginită puse stăpânire pe ea. și 
îmbrăcă în grabă hainele mototolite, ca și când s-ar fi temut că 
lonașcu s-ar putea întoarce, apoi ieși pe palier. Auzind însă pași 
pe scări, se întoarse înapoi în odaie. O vreme rămase nemișcată 
lângă ușă, apoi, neștiind ce să facă, se duse la fereastră. Cum și 
în ce fel s-ar putea răzbuna? Rotindu-și privirile prin cameră, se 
gândi să spargă oglinda de la dulap, dar se răzgândi imediat. Ar 
face prea mult zgomot și s-ar putea ca cineva s-o audă. Şi la 
urma urmei de ce trebuie să se răzbune? Pentru că lonașcu îi 
oferise bani? Dar nu pentru asta venise? Supărarea îi trecu. 
Aducându-și aminte de părinţi, zâmbi chiar. Oare ei ar înțelege- 
o? Desigur, mama s-ar îngrozi, dar până la urmă s-ar împăca cu 
gândul. Într-un rând era ziua ei și se făceau mari pregătiri în 
casă: maman se întorsese mai devreme din oraș și-l găsi pe 
papa în camera servitoarei, pe jumătate dezbrăcat. Dar n-au 
avut timp să se certe, căci tocmai soseau oaspeţii. Erau atât de 
drăguţi unul cu altul, încât nimeni n-ar fi crezut că între ei ar 
putea exista cea mai mică neînțelegere. Până a doua zi papa. 
Și-a cerut iertare, învinuind-o pe Anica, fata din casă, și de 
comun acord au concediat-o pentru imoralitate, dându-i astfel 
de referinţe, încât, săraca, nu s-a mai putut angaja niciunde. 
Atunci căpătaseră, și mama și ea, câte un colier de perle. Nu, 
nu, lonașcu nu e vinovat cu nimic. În fond a petrecut mai bine 
cu el decât cu profesorul acela de istorie, înainte de 
bacalaureat, când a fost nevoită să cedeze pentru o nenorocită 
de diplomă. Se duse în faţa oglinzii să se fardeze. Deschise 
sertarele să caute o bucată de foiţă și descoperi o tabacheră de 
aur. O cântări în palmă: părea la fel de grea ca și tabachera lui 
papa. Fără să se frământe prea mult, îi făcu loc în poșetă. In 
clipa aceea auzi liftul oprindu-se, apoi pași înfundaţi pe coridor. 
Vine cineva! Pașii răsunară în faţa ușii, pe urmă tot mai departe, 
dar Mia nu mai aven astâmpăr. Se fardă repede, cobori scările și 
predă cheile portarului. 

Ploua. Spre seară, flămândă, vru să intre într-un restaurant, 
dar își aduse aminte că în grabă /Uitase să ia banii. Acum nu se 
mai putea întoarce îndărăt. Poate lonașcu a și sosit, a observat 


lipsa tabacherei, poate a anunţat miliția. „Doamne, cât sunt de 
zăpăcită!” Şi acum, seara, nu mai putea vinde tabachera. O 
vreme, descumpănită, merse fără să se gândească la ceva. Pe 
urmă se întrebă unde o să doarmă. Socoti că cel mai bine ar fi 
să se întoarcă la lonașcu. Poate că lonașcu nici nu se întorsese 
acasă. „Pot să pun tabachera la loc și s-o iau mâine”. Se gândi 
să-i dea un telefon la birou, să vadă dacă e acolo. Scotocind în 
poșetă după număr, încremeni. N-avea niciun act la ea. Acum își 
amintea clar că atunci când înghesuise tabachera în poșetă, 
scosese actele și le pusese pe masă. Telefonă la minister. Nu 
răspunse nimeni. Când se întunecă de-a binelea, i se făcu frică. 
„Unde am să mă culc?” Socoti că cel mai nimerit loc era una din 
sălile de așteptare ale gării. Porni într-acolo. 

Razia o găsi pe la ora două noaptea. 

Mecanic, își căută actele, apoi își aduse aminte că nu le mai 
avea. „Poate e mai bine așa. Cel puţin n-o să știe cine sunt”. 
Așteptând ca milițienii să se apropie de ea s-o legitimeze, se 
obișnui cu gândul că va fi arestată. „Cel puţin o să am unde să 
dorm. Te pomenești c-o să-mi dea și de mâncare”... Un miliţian 
îi ceru actele. Mia roși și încercă să-și amintească numele 
servitoarei lor de la Oradea, care fusese dată afară pentru 
„imoralitate”. „Cum o chema... Anica... Anica, și mai cum?... 
repede... repede... Doamne, numai acum ajută-mă!... Da, da, 
era orfană, crescută într-un azil... Anica... și cum încă?”. 

— Actele vă rog?... 

Mia înghiţi în sec, tremurând toată, apoi își aduse aminte de 
numele servitoarei și o liniște nefirească puse stăpânire pe ea. 

— Mă cheamă Anica Onofrei. 

Miliţianul o privi zâmbind, apoi începu s-o tutuiască: 

— Unde-ţi sunt actele? 

— Le-am pierdut. 

— Unde locuiești? 

— Nu locuiesc niciunde. Voiam să plec la Craiova. 

— Unde? La cine? 

Nu răspunse. Un sergent gras, care asculta discuţia, dădu 
dispreţuitor din mâini: 

— E prostituată... Altul la rând. 

Mia întoarse capul spre el, vrând să-i spună ceva, dar 
sergentul gras legitima o femeie ofilită. Rămase tăcută într-un 


colţ, așteptând să se mai întâmple ceva. Spre dimineaţă o 
strigară din nou, completară un bileţel pe care scria cu albastru: 
„Secţia moravuri” și i-l dădură. Mia nu făcu niciun gest de 
împotrivire. Îţi fond îi era tot una; orice ar fi crezut despre ea, 
era mai bun decât adevărul. 

La circumscripţia de miliţie o duseră în faţa unui locotenent 
blond, cu ochi vioi, albaștri. 

— Cum vă numiţi? 

— Anica Onofrei. 

Locotenentul îi oferi o ţigară. Mia o aprinse lacomă. Se simţea 
prost în faţa străinului: era nedormită, după o noapte de 
așteptare. Făcu un gest să-și îndrepte o șuviță de păr, dar 
întâlnind privirile locotenentului renunţă. Acesta zâmbea ironic. 
Totuși Mia descoperi în trăsăturile lui multă fineţe. O clipă hotărî 
să-i spună adevărul; voia să se simtă egală cu el. Pe urmă socoti 
că n-avea niciun rost s-o facă. 'Desigur, în ochii acestui om, — 
își zise, — o prostituată valorează mai mult decât o fiică de 
capitalist... Locotenentul o lăsă să tragă câteva fumuri. Abia 
'apoi continuă șirul întrebărilor. Mia răspundea calm, ca una 
care nu se găsea pentru prima oară la moravuri. 

— Vârsta? 

— Douăzeci și trei. Spusese cu trei ani mai mult decât avea. 

— Pari mai tânără. 

— Mulţumesc. 

Locotenentul zâmbi din nou, de astă dată mai puţin ironic; 
Miei i se păru că el devenise mai prietenos. 

— Povestește-mi despre dumneata, cum ai ajuns aici? 

Mia își concentră toată fantezia și născoci o biografie foarte 
romanţată despre o orfană înșelată în dragoste de un 
sublocotenent de roșiori, despre o căsătorie făgăduită și o 
dezamăgire, despre mizerie și despre primii 'bani câștigați în 
pat. Locotenentul o asculta fără să clipească din ochi. Mia ar fi 
dat mult să ghicească gândurile bărbatului. Acesta însă părea 
indiferent. Mia își plecă rușinată ochii în pământ. Termină scurt: 

— Asta e tot. 

Locotenentul îi oferi încă o ţigară, apoi o trimise înapoi la 
celula comună. 

Aici, o mulţime de femei începură s-o  iscodească 
dispreţuitoare sau numai curioase: 


— Ce ţi-a spus? 

— Tu pe unde ai lucrat? 

Mia nu răspunse. 

— Uite, parcă ar fi virgină, chicoti una cu părul despletit. 

Celelalte izbucniră în râs: 

— l-ai dat ceva lui Andronache? Ce te-a întrebat? Te place?... 

„Adică îl cheamă Andronache, își spuse Mia. Andronache”. 
Repetă de câteva ori acest nume și se gândi cu plăcere la 
locotenentul de miliție. 

Spre seară, obosită, aproape nici să asculte discuţiile celor din 
celulă nu mai era în stare. 

— ... Mi se pare că o să ne ducă la calificare... 

— ... Nu cred... 

— ... Ba, zău, așa am auzit. Numai să nu ne tundă.. 

— ... N-o să mai câştigi niciun ban atunci — râse o femeie în 
vârstă, cu dinţi falși și părul vopsit. 

„O să ne facă vizita și o să ne dea drumul. 

Pe la ora zece, pe Mia o chemară din nou la interogatoriu. 

— Să știi că te place, îi spuse o femeie când ieși pe coridor. 
Vezi, fă ceva și salvează-ne. 

— Cu Andronache n-o să-i meargă, chicoti femeia fardată. 

Mia, dispreţuitoare, o măsură din creștet până în tălpi. 

— Uite cum s-a jignit cucoana — răsună în urma ei vocea 
răgușită a femeii, apoi pe coridorul lung și întunecat nu mai auzi 
decât bocănitul cizmelor gardianului. 

Andronache îi oferi din nou ţigări, apoi, nemulțumit de 
răspunsurile ci, o prinse de umeri: 

— Minti... 

— Nu mint, domnule locotenent — zise Mia, aplecându-și 
privirile în pământ. 

O teamă ciudată se cuibări în ea. „Poate au aflat cine sunt”. Fi 
privi drept în ochi. Ştia că e frumoasă, și acum asta îi era 
singura armă. 

— Nu mint, domnule locotenent. 

— Ai fost vreodată bolnavă? 

— Nu, domnule locotenent. 

Se mira că nu-i e rușine. Totuși, un val de fierbinţeală i se sui 
până la tâmple, apoi își simţi tremurul ușor al genunchilor. Se 


uită în ochii locotenentului, dar, spre mirarea ei, îi găsi reci, 
tăioși. Siguranţa de mai înainte o părăsi. „Ce vrea de la mine?” 

— Spune, domnişoară, dumitale nu ţi-e rușine? 

Mia se îmbujoră toată. 

— laca, mă uit la dumneata: ești tânără, sănătoasă, ai putea 
munci cinstit, și duci o viață destrăbălată, parcă ai fi o fată de 
burghezi, fără suflet, fără demnitate. Nu te-ai gândit niciodată la 
un cămin, la copii, la o casă — chiar dacă e sărăcăcioasă la 
început — în care ai putea aștepta pe cineva, pe tatăl copiilor 
dumitale? 

— Nu, domnule locotenent. 

— Da, din păcate, de asta mi-am dat seama. M-am gândit să 
te ajut. Te-am văzut tânără, te vedeam capabilă să începi o 
viaţă nouă, dar am impresia că m-am înșelat. 

Apoi, cu mișcări măsurate, scoase din sertarul biroului 
tabachera de aur a lui lonașcu. 

— De unde ai asta? 

— Am câștigat-o. 

— Sau ai furat-o. Cine-i acest „|. 1.”? 

— Niciodată nu m-a interesat numele clienţilor. Mai doriţi să 
știți ceva? 

Andronache își aprinse o ţigară. Prin vălul de fum, Miei i se 
păru și mai frumos de cum era. Fața osoasă exprima forţă, 
bărbăţie. „Ar fi trebuit să fiu mai cochetă cu el”, se gândi, dar 
acum nu mai avea curajul să încerce. Stătea nemișcată, ferindu- 
și ochii de privirile locotenentului. 

În celulă n-a putut dormi toată noaptea: ba cearta dintre 
femei, ba frigul o ţineau trează. Toată viaţa ei de la venirea în 
București i se părea neverosimilă, un fragment dintr-un roman 
ieftin, absurd. Era totuși mulţumită. În cei douăzeci de ani trăiţi 
la Oradea nu i s-au întâmplat atât de multe lucruri, ca aici, la 
București, în cele patru săptămâni de la venirea ei. Când își 
aducea aminte de lonașcu, îi venea să râdă. Oricât, datorită lui 
ajunsese aici. Încercă să-și închipuie pe părinţii ei în momentul 
în care ar afla vestea că e în închisoare, bănuită de prostituție; 
zâmbi. „Marțian și-ar face, desigur, cruce, apoi ar făgădui 100 
de lei fecioarei Maria; cât despre papa, ori ar da telefoane să 
găsească pe cineva pe care l-ar putea mitui, ori, în cazul când 
cu asta n-ar izbuti să facă nimic, ar dezmoșteni-o în mod public. 


Andronache e drăguţ, — își continuă ea șirul gândurilor, — păcat 
că l-am cunoscut aici, S-au poate e mai bine așa”, încercă să-l 
plaseze undeva în societate, îmbrăcat civil, dar nu-i găsi niciun 
loc nimerit. 

Dimineaţa au dus-o la baia comună. Abia când a auzit ţipătul 
femeilor din camera alăturată, și-a dat seama că era într-o 
frizerie improvizată. Un Figaro bătrân, îmbrăcat într-un halat alb, 
o țintui cu mașina de tuns. 

— Stai jos! 

Inconștient, făcu un gest de protest, apoi însă se resemnă. O 
vreme simţi lama rece a mașinii pe tâmple; fu cuprinsă de un 
simțământ necunoscut până atunci, de deznădejde și mânie. 
Vru să strige, dar îi era rușine de ea însăși. Înecă printre gene 
câteva lacrimi și rămase nemișcată, până când auzi vocea 
răgușită a frizerului: 

— Alta la rând. 

O femeie începu să râdă. Mia întoarse privirile într-acolo. 

Era femeia cu dinţi falși, care își aduna de pe jos buclele 
vopsite. Vru să se repeadă la ea, dar se stăpâni. Pe urmă i se 
păru că râsul de adineauri nu fusese râs, ci un plâns sughiţat. 
Mai auzi în urma ei un „alta la rând”, apoi altcineva începu să 
râdă. 

Nu-și mai întoarse privirile. În timp ce se înapoia de la frizerie 
prin coridoarele întunecoase ale clădirii, căută spre geamuri. 
Aveau gratii. O liniște nefirească pogori în ea. Din spatele unei 
uși auzi vocea lui Andronache. Tresări. Vru să meargă într-acolo, 
dar un gardian, cel din prima noapte, îi tăie drumul: 

— Încolonează-te. 

Se trezi într-o mașină închisă, apoi într-un vagon de clasa a 
treia, cu storurile trase. Ţăcănitul monoton al roţilor suna ca un 
cântec vechi, uitat. Mia nu se mai gândi la nimic; se lăsă cu tot 
trupul pe bancă, apoi, pe neașteptate, legănatul vagonului i se 
păru nefiresc de plăcut, și adormi. 

Când trenul se opri, Mia ridică storul. Prin mulţimea de 
vagoane descoperi departe un turn de apă și o clădire mică, 
pătrată, pe frontispiciul căreia scria: „Canton 8”. 

— Suntem la Galaţi, spuse o femeie, și toate celelalte săriră la 
geam. 

— Da, da, îl recunosc după turnul primăriei. 


— Uite și biserica... Măi, ce viaţă a fost pe vremuri aici!... 

— Ai lucrat vreodată pe șlepuri? 

— Nu. 

— Acolo se putea câștiga cel mai mult. 

— De la marinari? 

— Se vede că nu-i cunoști. În timpul războiului am lucrat aici. 
Mă îmbarcam la Galaţi și mă duceam cu un vas până la Moldova 
Veche. Acolo așteptam un alt vas, care venea în jos. Marinarul îţi 
dă și cămașa de pe el. Tu unde ai lucrat? 

— La Cornul Vânătorilor... 

— Ce crezi, când o să pot să-mi fac permanent? întrebă 
femeia cu dinţi falși. 

Nu-i răspunse nimeni. Mia își pipăi capul și-și trase imediat 
mâna. Îi venea să plângă. Strânse din dinţi și așteptă tăcută, 
până când un gardian le invită să coboare. În piaţa din faţa gării 
le urcă într-u. N camion mare, închis, fără geamuri. Mia se 
retrase într-un colţ și refuză să intre în vorbă cu femeia care se 
așezase lângă ea. 

La coborâre primiră câte o basma și un pacheţel cu alimente. 

— Cina, strigă cineva, și începu să chicotească. A la Monte- 
Carlo. 

Femeia cu dinţi falși înjură de Cristoși, apoi se făcu tăcere. 

În capătul unei alei neîngrijite, năpădite de bălării, se ridicau 
două barăci din lemn de brad vopsit. 

— Vom locui ca la mama acasă, zise cu plictiseală o femeie în 
vârstă, fardată ţipător. 

Mia se uită cu dispreţ la ea și se miră că nu-i vine să plângă. 
Pe urmă, gândindu-se la posibilitatea că un cunoscut ar putea s- 
o vadă în halul ăsta, se amuză. Zâmbi de una singură, cercetând 
cu amănunţime noua ei locuinţă. Baraca semăna cu magazia de 
materiale a fabricii lor de la Oradea, numai că aici, în loc de 
rafturi late, pentru uscarea pieilor, erau rânduite în șir paturi de 
lemn. Ferestrele, mici, lăsau să pătrundă puţină lumină. Işi alese 
un pat în apropierea ușii, iar când femeia fardată vru să-i ocupe 
culcușul, se luă la bătaie cu ea. Era pentru prima oară în viaţa ei 
că obținea un lucru prin luptă. O clipă se simţi mândră, pe urmă 
se înciudă că se gândește la asemenea fleacuri în loc să se ducă 
să se certe pentru o pătură mai bună. După ce-și rândui 
lucrurile, se așeză răbdătoare pe pat. La început se miră de 


neliniștea celorlalte femei, pe urmă nu se mai gândi la ele. Îi era 
indiferent dacă vor rămâne multă vreme aici sau dacă nu li se 
va îngădui să iasă în oraș și vor trebui să stea tot timpul în 
baracă. 

— Uite, duduia asta mică se simte ca la mă-sa... zise femeia 
cu dinţi falși. Apoi i se adresă direct: Tu n-ai vrea să fii la 
București? 

— Nu. 

— De unde ești? 

— De la Oradea. 

— A, din provincie... Acum înţeleg. 

Între timp femeia cu dinţi falși se apropie de Mia. O luă de 
mână: 

— Cum te cheamă? 

Mia stătu o vreme în cumpănă, apoi rosti hotărâtă: 

— Anica. 

— Crezi că ne ţine mult timp aici? 

Punea întrebările ca și cum Mia ar fi fost în stare să răspundă. 
Sau poate nu voia să-i afle decât părerea. 

— Cinci ani, răspunse Mia și începu să râdă. 

— Du-te dracului, spuse femeia și îi întoarse spatele. 

Era jignită. Seara, când se culcă, deși avea patul cap la cap cu 
al Miei, nu-i vorbi. În schimb se ciorovăi toată noaptea cu 
celelalte femei, povestindu-le cu glas ridicat despre un băiat 
înalt, cu o moșie mare în apropierea Târgoviștei, care o ceruse 
în căsătorie, dar ea îl refuzase din pricină că avea mustăţi 
galbene. 


În dimineaţa următoare primiră salopete cenușii şi numere de 
ordine. Apoi fură duse până aproape de malul Dunării, unde, pe 
niște pontoane, erau rânduite bidoane pline cu păcură. 

— Uite-mă și Grigorescu! spuse femeia fardată și ridică cu 
scârbă o bidinea mare, înfășurată în cârpe. 

Numai primele zile de muncă i s-au părut grele Miei: stătea în 
bătaia soarelui, căţărată pe o scară de frânghie, ţinând la 
îndemâna unui vopsitor bidonul cu păcură. Mirosul puturos, 
căldura ameţitoare, i se păreau de nesuportat. Seara cădea 
frântă în pat, renunțând uneori și la mâncare. Câteva zile mai 
târziu, însă, se certă la cantină pentru o porţie mai mare. După 


vreo două săptămâni, un muncitor de la comitetul de partid, 
care vorbea cu un accent ciudat moldovenesc, veni la ele în 
baracă și le întrebă dacă nu vor să se califice. Nu se prezentară 
decât patru, printre care și Mia. 

Maistrul la care fusese repartizată o privea chiorâș, îi vorbea 
urât și ei i se părea că toate muncile pe carp! i le dădea erau 
alese anume ca ea, să nu reușească; să le facă. Mai mult chiar, 
era convinsă că de câte ori se îndepărta, maistrul o vorbea de 
rău. În ochi îi citea cuvântul „curvă”. Asta îi aţâţa tot mai mult 
ura împotriva maistrului, care la început doar mocnise în ea. Cu 
timpul nu-și mai ura numai maistrul, ci întreaga secţie, întreg 
șantierul, căci cu toţii — i se părea — o priveau cu bănuială, cu 
neîncredere. Abia în acele zile îl înțelese deplin pe tatăl său: cu 
puţină vreme în urmă nu putea nicicum pricepe de ce erau 
necontenit conflicte între papa și cei di-n comitetul sindical, care 
de altfel — după cât îi cunoștea ea — erau oameni destul de 
simpatici și înțelegători. Aștia de aici misă, într-adevăr, te 
încolţesc râzând, te sfarmă, te macină: „n-au niciun Dumnezeu, 
niciun ideal” — cum spunea papa. 

Seara adormea greu. Se visa putred de bogată, proprietara 
șantierului. Tot în somn chema muncitorii în cabinetul 
directorului — care semăna leit cu cel de la Oradea — și-i 
concedia. Amărăciunea o făcuse rea, tăcută, închisă. Invăţă să 
înjure și numai uneori, când rămânea singură în baracă, îi venea 
să plângă. Totuși îi era teamă să se ducă la comitetul sindical 
sau la partid să le spună că nu e prostituată, că ea e fată 
cinstită, că Anica Onofrei nu există, să-i roage să-i dea drumul, 
mai ales că se intoxicase de-a binelea de câte conferinţe și 
discursuri se rosteau la ședințele la care era obligată să 
participe. De aceea se obișnuise într-atâta cu rolul Anicăi 
Onofrei, încât uneori i se părea că Mia nici n-a existat. Și deși se 
considera cinstită în sinea ei, recunoștea că nu o dată a făcut și 
prostituție. Ce altceva fuseseră nopţile petrecute în patul 
profesorului de istorie, sau al lui lonașcu? Când își aducea 
aminte de lonașcu, se întreba dacă el se mai gândește la ea. 
„Desigur, — își răspundea, — lonașcu mă caută peste tot pentru 
tabacheră”. Din cauza acestei convingeri se enerva; hotări ca la 
prima ocazie când va avea 1.000 de lei să i-o trimită, însoţită de 
o mică scrisorică, asemănătoare cu aceea pe care i-o scrisese 


el: „Niciodată n-aș fi crezut că ești atât de rece, atât de 
insensibil și atât de las. Dacă mai ai nevoie de bani, trimite-mi o 
telegramă”. Se amuza formulând asemenea texte și, 
închipuindu-și-l citindu-le, se distra de una singură. Dar 
Andronache? El, desigur, vânează prostituate... Pe el totuși nu 
era -supărată. Nu-l ura ca pe lonașcu. În fond lui lonașcu îi 
datora toate nenorocirile ei: dacă n-ar fi plecat d-e la el fără 
acte, la razie ar fi fost găsită în regulă, i-ar fi dat drumul și 
acuma n-ar fi fost nevoită să umble cu părul tuns. Ori de câte ori 
își aducea aminte de păr, își pipăia capul și atunci un nod i se 
urca în gâtlej, înecând-o. Şi toate astea numai din vina lui 
lonașcu. In clipele acelea ar fi fost capabilă de crimă. Numai 
gândindu-se că-și ţine degetele încleștate în gâtul subţire al 
inspectorului, trăia satisfacţii pe care nu le cunoscuse până 
atunci. Se întreba chiar dacă nu cumva în forța pe care ţi-o dă 
crima comisă, e fericirea atât de mult căutată. Fericirea... cât de 
mult s-a discutat în casa lor la Oradea despre fericire. Pe atunci 
râdea de cei care-și iroseau timpul punându-și asemenea 
probleme. Pentru papa, fericirea consta în urmărirea cursului 
francului elveţian, pentru maman în procurarea unui jurnal de 
modă franțuzesc... „Dar pentru mine?” Acum consta în’ 
douăzeci. De centimetri de păr, într-o după-masă de duminică 
fără  huruitul mașinilor, într-o plimbare pe un bulevard 
necunoscut, dar mai ales în posibilitatea de a împlânta un cuţit 
în pieptul maistrului sau al lui lonașcu. 

Intr-o discuţie cu muncitorul care îi propusese să se califice, a 
cerut să fie mutată în altă secţie. Spre mirarea ei, acesta nu i-a 
nesocotit dorinţa. În mai puţin de două săptămâni era mutată în 
altă secţie, la montare. 

Montatorul care trebuia s-o califice era un om gras și foarte 
zgârcit la vorbă. Îi dădea munci destul de ușoare, și Mia, fericită 
că a scăpat de vechiul maistru, lucra sârguincioasă. Căuta să-i 
dea ascultare, să facă întocmai ce-i spunea. Cu timpul începu să 
nu se mai gândească la trecut și, spre mirarea ei, nu se mai 
întreba cum de se lăsa dusă de viața asta nouă fără să 
crâcnească măcar. Numai seara, când se întorcea la baracă și 
asculta vaietele prostituatelor, care uneori plângeau mai mult 
pentru părul pierdut decât pentru viaţa de afară, o cuprindea o 
tristeţe chinuitoare. O năpădeau fel de fel de gânduri despre 


viața ei de odinioară. Era convinsă că greșise undeva. Poate n-ar 
fi trebuit să se ducă tocmai în vremea aceea la Pre deal, sau 
poate ar fi trebuit să plece mai demult, cu toată familia, în 
străinătate, cum făcuseră mulţi cunoscuţi de-ai lor. Îți asemenea 
clipe își închipuia străzile Vienei. Ringul așa cum îl cunoștea din 
cărţile de școală și din ilustrate, Parisul cu mii de lumini de 
neon, Londra, cheiurile Tamisei... Dar ciorovăielile prostituatelor 
o trezeau la realitate, și atunci ura din tot sufletul fabrica, 
oamenii, pe lăcătușul care-i fusese maistru, pe unul din 
pompieri, un băiat timid și sașiu, care stătea ore întregi și o 
privea, pe cei din secţia de montare, pe toată lumea. Mai 
adeseori însă era indiferentă, insensibilă la tot ce o înconjura. lar 
când își aducea aminte de neîndemânarea cu care odinioară 
bătea un cui sau trăgea o linie dreaptă, se înciuda: acum ţinea 
pita strânsă în palmă, nimerea cu ciocanul chiar în vârful dălţii și 
știa când anume trebuie să închidă ochii ca să se ferească de 
așchiile de oţel. Nu-i mai era teamă nici de scânteile de la piatra 
de polizor și nici de zdrăngănitul lanțurilor care pluteau 
totdeauna deasupra celor din secţie. 

In școala de ucenici era printre primii la învăţătură, și numai la 
tehnologie trebuia să deschidă din când în când cartea. În 
general era socotită ca un element silitor. De două ori a fost 
lăudată în faţa secţiei și atunci și-a dat seama că a găsit drumul 
spre evadare. 

Cremene Armin îi făcea o curte atât de copilărească și era atât 
de naiv, încât Mia, deși era tunsă. Și socotită „femeie stricată”, îl 
răsucea pe degete. Cremene nu vedea, nu auzea: era 
îndrăgostit tun. Atunci, în capul Miei se născu o idee 
năstrușnică: să se căsătorească cu Armin și să plece împreună 
în Israel. Din Israel nu era decât un pas până la părinţi, în 
Austria. Se întâlneau tot mai des. Mia îi vorbea de viitor, de 
marea albastră, de palmieri, de oameni liberi, de dragostea lor, 
de copiii care vor trebui să vină. La început Armin se împotrivea, 
vorbindu-i de perspectiva de a deveni montator-șef și arătându-i 
scrisori' de-ale prietenilor săi care nici după un an de peregrinări 
nu găsiseră încă -de lucru, fotografii luate din betolimuri și apoi 
plicurile de salariu pe care le primise aci, la șantier. Mia insistă, 
deveni mai darnică, și într-o bună zi Cremene, din îndemnul ei, 
făcu o cerere către direcţiunea șantierului prin care solicita ca, 


având în vedere apropiata lor căsătorie, să i se aprobe tovarășei 
Onofrei mutarea în oraș. Puțin timp după aceea înaintară către 
Ministerul de Interne actele pentru plecarea în Israel. Armin 
asculta poveștile Miei despre viitor, despre o casă cu două 
camere, cu baie, unde vor putea sta numai ei doi și poate un 
Armin mic, care va semăna cu amândoi; și atât de frumos știa 
ea să povestească, încât Armin se și vedea undeva, în Tel-Aviv, 
într-o vilă, așteptând să-i vină copiii de la școală. 

Pe vremea aceea se întâlni Mia, în curtea șantierului, față în 
față cu lonașcu. Acesta păli, vru să treacă mai departe, dar Mia 
se repezi la el și-l trase de mânecă:. 

— Bună ziua, tovarășe lonașcu, nu v-am văzut demult. 

— Mia, ce cauţi aici, Mia?... 

— Şi eu m-am întrebat de multe ori... 

De undeva apăru Arimin, și Mia îl prezentă: 

— Soţul meu. 

lonașcu nu știa ce să răspundă. Spre norocul lui, tocmai 
atunci, din pragul clădirii direcţiei, îl strigă cineva de la 
comitetul de partid. Mormăi ceva în loc de salut și folosindu-se 
de neatenţia lui Armin, îi șopti Miei că o așteaptă diseară la 
nouă, la Cornul Vânătorilor. 

— De unde îl cunoști tu pe tovarășul inspector? întrebă Armin 
curios și cu vădită bucurie. 

Mia îi explică ceva foarte neclar, dar Armin, fericit că soţia lui 
avea asemenea relaţii, nu băgă de seamă. 

In seara aceleiași zile, Mia se întâlni cu lonașcu la Cornul 
Vânătorilor. Se așezară la o masă lăturalnică, ascunsă de unul 
din stâlpii care susțineau tavanul. Se uitau unul la altul ca doi 
străini. 

— Cum ai ajuns aici? 

Mia îi povesti totul fără să ocolească furtul tabacherei. 

— Aveam nevoie de bani și, nu te supăra, tu ai fost porc. Mi-ai 
dat o mie de lei ca unei prostituate. De aceea. 

— Și acum ce vrei să faci? 

— Ce vreau să fac? Nu știu. Am înaintat actele și o să plec în 
Israel. 

— Și dacă nu ţi se eliberează pașaport? 

La această eventualitate Mia nu se gândise niciodată. Rămase 
multă vreme tăcută. 


— Ești calificată? 

— Nu, dar o să fiu curând. 

— Pot să-ţi ofer o soluție. Peste câtva timp vom trimite câţiva 
oameni de pe șantier la o fabrică din Transilvania. Califică-te. 
Dacă te porţi bine... 

— Cum adică să mă port bine? 

— Să știi să taci. Am să te repartizez acolo și pe urmă... 

— Crezi că merită să plec? 

— Altfel nu te-aș propune. Se aplecă spre Mia și continuă cu 
voce scăzută: Mi-ai putea face unele servicii. Ti-aș fi 
recunoscător. 

— O mie de lei, făcu ea ironică. 

lonașcu dădu din mâini: 

— Eşti proastă. Mii de lei, zeci de mii de lei. Şi pe deasupra, nu 
în bani românești... 

— Ce să fac cu ei? Să-i pun în ramă? 

— Să-i pui în ramă! Dacă te porţi bine, o să pleci în 
străinătate. 

— Minţi, se înfierbântă Mia. Cum o să mă trimiţi în străinătate? 

— Acolo, la fabrica aceea, se vor face strunguri. E prevăzut ca 
strungurile astea să fie duse în străinătate la diferite expoziţii. 
Am spus că dacă o să te porţi așa cum trebuie... Eu am ceva 
bani dincolo, trebuie să-i plasez undeva. 

— Nu te supăra, lonel. N-am încredere în toate astea. Nu văd 
care ar fi foloasele tale. 

— Ai s-o afli. O să fii și tu mulțumită, și eu... Mă crezi prost 
dacă crezi că o fac din dragoste... | se păru că o jignise și de 
aceea o prinse de bărbie: Nu că n-ar fi vorba și de dragoste... Că 
doar... 

— Să lăsăm astea... 

— Văd că te-ai făcut serioasă. 

— Foarte serioasă, îi răspunse Mia și se retrase cu scaunul. 

Prin februarie, când Mia primi brevetul de muncitoare 
calificată, sosi și răspunsul de la Interne. Cremene Armin era 
anunţat că i se aprobă plecarea fără soţie. Chiar în ziua aceea 
Mia s-a mutat de la el. După aceea, deși Armin nu a plecat, nu s- 
au mai întâlnit niciodată. 

Mia a început să muncească orbește și se bucura când era 
evidenţiată. lonașcu îi scrisese să se comporte în așa fel, încât 


să nu i se poată reproșa nimic. Când, pentru meritele ei în 
producţie, o propuseră candidată de U. T. M., i se aprinseră în 
ochi lumini ciudate. Acum lucra cu și mai multă dârzenie. Voia 
să ajungă cineva, să se răzbune pe soartă, pe ea însăși. Deși 
lonașcu îi scria să nu se descurajeze, să aibă răbdare, ea nici în 
el nu mai credea. Căuta să nu se mai gândească la nimic. 
Părinţii, de care își aducea aminte din ce în ce mai rar, îi erau 
indiferenți: oameni lipsiţi de personalitate, cărora le datora toate 
nenorocirile. Când primi carnetul de utemistă, o cuprinse o 
bucurie nefirească. Cei din sală o credeau emoțţionată, în vreme 
ce ei îi venea să le strige în gura mare: „Proștilor!” 

Apoi s-a înscris într-o școală serală de U.T.M., pe care a 
absolvit-o evidenţiată. O lună mai târziu veni și marea veste pe 
care o aștepta ca pe Mesia: se anunţă că mai mulţi muncitori 
vor pleca undeva în Transilvania, la o fabrică de strunguri nou 
construită. Se prezentă prima la organizaţia de U.T.M., cerând 
să fie și ea trimisă acolo. Le spuse că prea multe amintiri triste o 
legau de Galaţi, că prea se cunoștea aici trecutul prostituatei 
Anica Onofrei, cu care ea acum nu mai avea nimic comun. 
Faptul că fabrica de strunguri era la Arad o speria puţin. Era 
prea aproape de Oradea. Şi în afară de asta, avea colo un unchi, 
inginer-șef la fabrica de vagoane... Totuși insistă pentru 
transferare. Acum se putea arăta oriunde. Părul îi crescuse și, cu 
frizura ei scurtă, părea la modă. 

La Arad se prezentă la regionala U.T.M. După ce-i analiză 
dosarul, tovarășul Dobre o privi curios, apoi interveni la Sfatul 
Popular să i se dea o locuinţă. 

Așa a ajuns Anica Onofrei la Arad, la fabrica de strunguri 
„Victoria”. 


CAPITOLUL XVII 
1 

Ori de câte ori, întorcându-se de la lucru, obosit, trecea prin 
faţa școlii, Mircea avea o tresărire. În clipele acelea simţea cu 
adevărat nedreptatea ce i se făcuse. În atelier, comparându-se 
cu ceilalți montatori sau chiar cu maiștrii, se convingea tot mai 
mult de superioritatea lui intelectuală, de posibilităţile lui 
deosebite. Elanul din primele luni de muncă îl părăsise. 
Orizontul, care la început i se păruse larg deschis la capătul 
drumului care trecea prin fabrică, acum se strâmta cu fiecare zi. 
Socotea de prisos fiecare minut petrecut în uzină. Ce sens avea 
existenţa lui de acum? Să ajungă peste ani de zile să monteze și 
să demonteze mașini? Numai atât?... Ar fi dorit să i se 
încredinţeze lucrări pe care alţii n-ar fi putut să le execute, și ca 
cei din hală să discute pe socoteala lui. Ba chiar să-l arate cu 
degetul: „Uite, vezi, ăla-i Mircea”. Uneori, aiurea vedea articole 
de ziar pe prima pagină, despre el, despre faptele lui. Aceste 
vise îl urmăreau și acasă, și la lucru, încât uneori se surprindea 
că vorbește de unul singur. Așa se pomeni într-o zi bătut pe 
spate: 

— Ce tot mormăi, tovarășe Rotaru? Ce nu-ţi place? 

Era Oniga. 

Mircea îl privi buimăcit. Arătă spre măruntaiele strungului: 

— Aici, tovarășe Oniga. Vedeţi acul acesta? M-am plictisit 
montându-l și demontându-l... 

— Te  plictisești?... Atunci ești numai la început... După 
plictiseală vine obișnuinţa, apoi îndrăgirea. Abia după un timp, 
când fiecare piesă, fiecare șurub va fi aproape de sufletul tău... 

— Dumneata, tovarășe Oniga, vorbeşti despre mașină de 
parcă ar fi om. 

— Ar fi bine s-o considerăm cu toţii așa. 

— Atunci oamenii de ce nu sunt consideraţi oameni? 

— Care oameni? 

— Oamenii, în general. 

— Ei, nu. Tu iubești femeile în general sau iubești o femeie?! 
Vezi, Rotaru, judeci prea simplu. Cum între mașini și mașini 
există diferenţă, la fel și între oameni. 

— Cum poate fi diferenţă între o mașină și alta? 


— Foarte simplu. Și strungul este o mașină, și bombardierele 
cu patru motoare sunt mașini. Pe una o iubesc, pe cealaltă o 
urăsc. Pricepi? 

— Dumneata, — recunoscu Mircea, — totdeauna găsești un 
răspuns. 

— Pentru că gândesc. 

— Credeţi că eu nu gândesc? 

— Ba da. Dar am impresia că gândești numai pentru tine. Cam 
individualist. 

— De unde știți dumneavoastră cum gândesc eu? întrebă 
ofensat Mircea. Era pornit să-l înfrunte pe secretar. 

— Stai, acum mă iei prea repede. Mai înainte ai spus că te 
plictisești montând și demontând mașina asta. Dar închipuiește- 
ți că strungul acesta ar fi fost o mașină inventată de tine. Te-ai fi 
plictisit?... 

— Nu. 

— Deci la mașina inventată de tine nu te-ai plictisi. Ai lucra cu 
suflet. Pentru că ar fi a ta. Lucrând la un strung oarecare, nu 
lucrezi cu suflet. Lucrând într-un fel individualist, mă îndoiesc că 
ai gândi altfel. Încearcă să te ridici de la „al meu” și „nu-i al 
meu”, la „al nostru” și ai să vezi că n-ai să te plictisești la 
demontare. E greu, știu. Dar gândește-te că sunt tovarăși care 
lucrează cu oamenii. Închipuiește-ţi ce s-ar întâmpla dacă unii 
dintre aceștia ar lucra plictisiţi. In satul de unde mă trag eu, a 
trăit un om foarte deștept. Vorbea puţin, dar când spunea câte 
ceva, rămâneai paf. Spunea el: „Nu numai acei oameni sunt 
cocoșaţi care au cocoașă în spate. Unii au cocoașa înăuntru, în 
suflet”. Și individualismul e un fel de cocoașă. O cocoașă de 
plumb, care te ţine pe loc ca niște ghiulele la picioare. Cu 
ghiulele la picioare nu te poţi mișca, cu ghiulele în suflet nu poţi 
gândi cumsecade. 

După plecarea lui Oniga, Mircea rămase multă vreme pe 
gânduri. | se părea că l-a mai cunoscut o dată în viaţă. Pe urmă 
găsi cu cine semăna: cu fostul lui profesor de algebră, pe care la 
început nu l-a putut suferi, până când într-o zi și-a dat seama că 
era cel mai minunat om pe care l-a întâlnit până atunci. De la el 
a învăţat nu numai algebră, ci un întreg sistem de a judeca. 

Profesorul de algebră venise numai pe la sfârșitul anului 
școlar. Îl suplinea pe titular, un profesor rece, sec ca însăși 


materia pe care o preda. Profesorul cel nou a intrat în clasă, s-a 
plimbat printre bănci, apoi a început să vorbească: 

— Algebra, băieţi, e mama științelor. Fără algebră, băieţi, nu 
se poate trăi. Pentru că a trăi, băieţi, înseamnă a judeca, a fi 
riguros logic. Da, băieţi | Algebra e cea mai ușoară materie. Aici, 
băieţi, nu trebuie să știți ca la istorie numele tuturor faraonilor. 
Cine dintre voi, băieţi, cunoaște bine algebra? Am greșit, băieţi. 
Algebra nu se poate cunoaște bine. Se poate cunoaște sau nu 
cunoaște. Se poate ști sau nu ști. Deci, cine știe... 

După această introducere nu și-a ridicat degetele decât 
Mircea. 

— La tablă. lar voi, băieţi, — se întoarse spre clasă, — munciţi- 
vă și voi creierele. Spune-mi, băiete, — se întoarse spre Mircea, 
— care este volumul conului format din învărtirea unui triunghi 
dreptunghi pe cateta lui cea mică, dacă dimensiunile laturilor 
triunghiului sunt trei numere consecutive? Asta e problema. 

— Tovarășe profesor, dar nu mi-aţi dat nicio cifră. Cum să 
calculez? 

— N-ai fost atent. Ti-am dat toate datele — și ca să fie mai 
convingător, mai repetă o dată problema. Nu știi? întrebă după 
ce văzu că Mircea rămase mut lângă tablă. Dar românește știi? 


— Știu, făcu Mircea. 

— Atunci scrie, băiete, pe tablă: nu știu nimic. 

„Își bate joc de mine”, gândi Mircea. Își strânse fălcile și 
caligrafie cu litere mari: „Nu știu nimic”. 

— Perfect, băiete. Văd că românește știi. Scrie mai departe: 
Imensa mea neștiinţă la algebră se înseamnă cu X. _ 

Mircea termină de scris și căută privirile profesorului. In clipa 
aceea ar fi fost în stare să sară la el și să-i ardă un pumn. 

— Ce-i, băiete? Nici acum nu știi?... 

— Nu, făcu Mircea. Mi-aţi dat o problemă fără să-mi daţi o 
dată măcar. 

— Măi, băiete, românește știi? 

— Știu. 

— Atunci spune-mi ce-i aia consecutiv? 

— Ceea ce urmează una după alta. 

— Perfect. Văd că românește știi. Spune-mi un număr de pe 
scara infinită a numerelor. 


— X, răspunse Mircea printre dinţi. 

— Scrie pe tablă. 

Mircea desenă pe tablă o cruce răsturnată. 

— Spune-mi un număr mai mic ca x! 

— X minus unu. 

— Perfect, băiete. Spune-mi un număr mai mare ca x. 

— X plus unu. 

— Perfect. Nici lata Pitagora n-ar fi răspuns mai bine. Bravo, 
băiete! 

În clipa aceea totul se lumină în fața lui Mircea. „Laturile 
triunghiului sunt trei numere consecutive: x minus unu, x, X plus 
unu. Atunci relațiile între ele: x plus unu la pătrat este egal cu x 
la pătrat plus x minus unu la pătrat”. Scrise formula pe tablă. 

— Ei, băiete, ai rezolvat problema?... 

— Da, tovarășe profesor. 

— Cu voce tare, să audă și băieţii, să se bucure lata Pitagora. 

— Pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor celor două 
catete. 

— Bravo, băiete, la loc. Algebra este cea mai ușoară materie. 
Fără algebră nu se poate trăi... 

Da, da, Oniga este la fel ca profesorul de algebră. 

Tot timpul zilei fluieră. Cei din secţie nu știau ce l-a apucat. Pe 
urmă, a doua zi se surprinse din nou că se plictisește. Incercă să 
se gândească la Oniga, la profesorul de algebră, dar cum trecea 
timpul, muncea tot mai mecanic, ca o mașină bine unsă. De 
altfel, acum toată viaţa i se părea monotonă; chiar și întâlnirile 
cu Mara, care în ultima vreme deveniseră tot atât de dese ca pe 
vremuri. Acum, însă, nu prea mai găsea subiecte de discuţie; se 
mărginea să-i povestească fapte banale, de fiecare zi, despre 
strunguri, despre oameni, și se mira sincer că Mara îl asculta cu 
atâta pasiune. Uneori, în așteptarea unei întâlniri, se gândea să 
redevină original. Atunci ticluia fraze frumoase, sonore, despre 
cine știe ce lucruri, dar când ajungea să i le spună Marei, ele i se 
păreau seci, lipsite de sens. Totuși, în lipsă de ceva mai bun, 
născocea mereu altele, care toate o emoţionau pe Mara. Din 
cauza asta, în ochii lui Mircea, nici Mara nu mai era Mara din 
trecut, pentru care el, viitorul inginer, visa să ridice hale cu 
arcuri zvelte sau să monteze motoare gigantice pe cursul 
nebunatic al Mureșului. Nici măcar frumuseţea Marei nu mai era 


aceeași. Într-o după-masă. De duminică, în timpul unei excursii 
pe insula Trinității, Mircea îi descoperi Marei câţiva pistrui în 
jurul nasului. Această descoperire îi întări convingerea că cu cât 
va deschide mai bine ochii, va descoperi tot mai mulți pistrui pe 
faţa palidă, ștearsă, a vieţii. Incepuse s-o înțeleagă pe mătușă- 
sa, iar aceasta, fericită de atenţiile lui Mircea, îl copleșea cu 
dragostea ei. Cam în aceeași vreme se gândi Mircea să 
recupereze timpul pierdut în zadar în apropierea doamnei 
Virginica. Era hotărât să primească cu braţele deschise tot ce-i 
oferea viaţa, în așa fel încât atunci când va face bilanţul să nu-i 
pară rău după nicio zi pierdută în zadar. 

Într-o sâmbătă seară, când fusese invitat de doamna Virginica 
și ea părea bine dispusă, Mircea îi apucă mâna durdulie și i-o 
sărută prelung. Ea își trase mâna și începu să râdă: 

— Mirciulică, Mirciulică!... 

Pe urmă îi cuprinse faţa cu palmele și-l întrebă cochetă: 

— Fetiţa cu care te-am văzut la cofetărie, crezi că... 

Mircea își trase capul din mâinile doamnei Virginica. Aceasta, 
mirată, se întrerupse în mijlocul frazei. O vreme tăcură amândoi, 
iar Mircea, bucuros că n-a fost nevoit să vorbească de Mara, dar 
stânjenit că nu știa ce să spună, începu să umble prin cameră. 
Se opri în faţa fotografiei dintre cele două ferestre. În sfârșit 
găsise o temă de discuţie. 

— Cine e? întrebă și întinse mâna spre fotografie. 

În timp ce vorbea, își aduse aminte de unde îl cunoștea pe 
tânărul acela cu un neg sub bărbie: din căminul Facultăţii de 
teologie. 

— E fratele meu, răspunse în treacăt doamna Virginica. 

Dar Mircea se încăpăţțână: 

— ÎI cunosc. Am fost colegi de facultate. Era prin anul patru, 
când eu eram în anul întâi. La teologie. 

— Da, da. Acum e preot undeva. Dar e atât de rău, că nu dă 
niciodată pe la mine. 

„Minte, îi trecu lui Mircea prin gând. L-am văzut zilele trecute 
în oraș”. Se concentră să-și aducă aminte cu cine și în ce 
împrejurare îl văzuse. Da, da, la „Ceferistul vesel”, împreună cu 
inginerul Beniamin. Atunci voise să se ducă la el să-l întrebe ce 
mai face, dar i-a fost rușine de inginer. 


Doamna Virginica îl întrebă ceva; Mircea nu înregistră ce 
anume. „Oare de ce minte doamna Virginica?” 

— Mirciulică, auzi din nou vocea ei. Îţi place vinul fiert? 

Mircea clătină din cap. 

În noaptea aceea dormi la ea. A doua zi, la fabrică, avea 
cearcăne la ochi și se simţea obosit 

— Ai chefuit sau ce dracu' ai făcut azi-noapte? se răsti Pavel la 
el. Ai stricat al doilea șurub. 

— Am fost la muieri!... Sau n-am voie să mă duc? întrebă 
Mircea ostentativ, apoi, cu mișcări leneșe, se aplecă asupra 
strungului. 

Pavel îl privi curios, și Mircea roși. Sentimentul care pusese 
stăpânire pe el încă de dimineaţă, când s-a sculat din patul 
Virginicăi și și-a adus aminte de Mara, îl cuprinse din nou. 

Mircea, buimăcit, stricase al treilea șurub. 

Brad, care stătea de cealaltă parte a mașinii, așteptă să se 
îndepărteze Pavel, apoi se apropie de Mircea: 

— Ai fost la muiere? 

Mircea nu-i răspunse. Brad îl privi cu puţină invidie: 

— E frumoasă? 

— Frumoasă. 

— Ca Matcău? 

Pentru el, unitatea de măsură în acest domeniu era Elena. 

Mircea dădu din mâini, în semn că dacă vine cu un asemenea 
exemplu nici n-are ce discuta. Brad îi mai dădu târcoale o 
vreme, dar Mircea nu se învrednici să-i mai dea și alte lămuriri. li 
spuse doar: 

— E o curvă ordinară și eu sunt un bou! 

În ziua aceea venise pentru prima oară în secţie Anica Onofrei. 
Toţi o priviră curioși, în special Mircea, care se simţi profund 
nemulțumit de faptul că Pavel discuta cu ea ca și când ar fi fost 
prieteni de cine știe când. Totuși nu se îndură să-l întrebe de 
unde o cunoaște. O privi tot timpul lucrului și se miră de 
priceperea ei. Fata știa toate sculele pe nume, spunea după ochi 
dimensiunile șuruburilor și aprecia calitatea uleiurilor după 
pipăit. Crijan se fălea cu ea: 

— Dacă aţi lucra cu toţii ca tovarășa Anica, atunci piesele și 
azi ar putea să ne vină. 


Două săptămâni mai târziu, Pavel se duse la regională, la 
tovarășul Dobre: 

— În scurt timp ne vin piesele de la Reșița. Cred că a sosit 
momentul să înfiinţăm brigada de tineret. 

— Aţi pregătit totul? 

— Desigur. Am vorbit și cu tovarășul Oniga. 

— Te-ai gândit la tinerii care vor face parte din brigadă? 

— Da. Brad, Balint, Matcău, eu, Rotaru și fata cea nouă, care a 
venit la noi, Anica Onofrei. E o fată tare bună. Sârguincioasă — 
orice muncă i-ai da, face. Dacă ar fi toţi ca ea, atunci știu că nu 
ne-am face de rușine... 

— Dar așa?... 

— Ei, nici așa, dar spun. La organizaţia de bază a vorbit atât 
de frumos și a arătat concret o serie de lipsuri din munca 
noastră, încât eu m-am gândit că n-ar strica dacă am alege-o în 
comitet... 

— Să nu ne pripim... În producţie cum se comportă? 

— În producţie? Ar trebui să stai de vorbă cu tovarășul Crijan. 
E tare bine pregătită. 

— Tu știi ce a fost înainte? 

— Nu, răspunse Pavel. La asta nu m-am gândit... Are ceva pe 
suflet?... 

— Nu, n-are nimic. 

— Dar părinţii? 

— E orfană... În schimb are un trecut foarte murdar. Înţelegi, 
din punct de vedere moral. 

— Nu cred. 

— Așa este. A fost prostituată. Dar despre asta nu trebuie să 
vorbeşti. l-ar face numai rău. Oamenii trebuie să aibă încredere 
în ea. Altfel, se îndepărtează de noi. Tovarășii de la Galaţi spun 
numai lucruri bune despre ea. Chiar și tovarășii de la minister. 
Prea bune... Ştii, oamenii prea lăudaţi... Se întrerupse brusc. 

Dar Pavel îi ceru să continue: 

— Ce-i cu oamenii prea lăudaţi? 

— Nimic... Uite ce propun eu — schimbă dintr-odată vorba 
Dobre. Discuţi cu fiecare în parte, apoi cu toţi l-a un loc, îi 
pregătești pentru constituire. Și când sunteţi gata, să nu uitaţi 
să scrieţi „Scânteii tineretului”... De altfel o să iau și eu parte. 

— Tocmai pentru asta am venit... 


Tot drumul spre casă îl frământaseră cele ce auzise despre 
Anica. Nu putea fi adevărat. Nu și-o putea închipui pe Anica 
altfel decât ca o fată neajutorată, pe care o cunoscuse pe 
coridoarele Sfatului Popular. Hotări să-i vorbească și lui Oniga 
despre asta. Ar fi păcat ca tocmai asupra ei să planeze o astfel 
de bănuială. 

Încercă s-o compare cu Elena Matcău: era mai frumoasă decât 
Elena. Totuși în sinea lui această comparaţie îl nemulțumea. În 
urmă cu doi ani Elena i se părea atât de frumoasă, încât nici cu 
o actriță n-ar fi asemuit-o. 

Pavel încercă să-și gonească din gând imaginea Elenei, dar 
aceasta revenea stăruitoare, încăpățânată. Pavel era convins că 
făcuse o greșeală renunțând să stea de vorbă cu fata, să 
lămurească situaţia. „Cine știe ce o crede dânsa despre mine”. 
De aceea îl bucura faptul că Brad se învârtea în jurul ei. E drept 
îi făcea o curte foarte stângace: o privea tot timpul, sărea s-o 
ajute când era și când nu era nevoie, se ţinea într-una după ea. 

Dacă Pavel ar fi avut posibilitatea să se vadă cu ochii altuia, 
și-ar fi dat seama că și el se purta la fel cu noua montatoare, cu 
Anica Onofrei, cum se purta Brad cu Elena. 


2 

— Vrei să te petrec? 

— Dacă n-ai ceva mai bun de făcut... 

— Adică nu ești împotrivă? 

— Nu. 

— Atunci așteaptă-mă la poartă. Vin îndată. 

Pavel nici nu mai ascultă răspunsul: alergă într-un suflet spre 
spălător și peste cinci minute era în faţa porții principale. Anica 
sosi cu un sfert de oră întârziere. Se scuză în fugă, zâmbind cu 
nevinovăție. Pavel mormăi un „nu-i nimic”, apoi trecu la dreapta 
și porniră spre fabrica de textile. 

— Presupun, — întrerupse Anica tăcerea, — că nu m-ai 
chemat la plimbare. Vrei să-mi comunici ceva. 

— Ești chiar atât de convinsă? întrebă Pavel, căutând să 
câștige timp ca să-și poată aduna gândurile. 

— Da, tovarășe Cuc, răspunse ea firesc, fără să întoarcă 
privirile spre el. 

Cuvântul „tovarășe” suna ca o sentinţă. Pavel, surprins, 
spuse: 

— Ei, atunci să-ţi fac pe plac. Ai ghicit. Am ceva de discutat cu 
tine. 

— Te ascult, tovarășe Cuc. 

— În primul rând aș vrea să vorbim despre tine. 

— Despre mine? 

— Da. Aş vrea să te cunosc mai bine. Înfiinţăm brigada și e 
bine să ne cunoaștem între noi. 

— Înţeleg. Mă întreb însă de ce nu ceri dosarul meu de la 
regională sau de la cadre... Dar nu-i nimic. O să-ţi spun totul. In 
urmă cu puţini ani eram prostituată. 

Pavel înghiţi în sec. „Desigur acum crede că am aflat ceva 
despre ea și vreau s-o descos”. Îi păru rău că acceptase acest 
fel de discuţie. Să-i spună acum că nu despre asta a vrut să 
vorbească cu ea, ar fi o greșeală și mai mare. Intoarse privirile 
în altă parte, așteptând ca Anica să continue. 

— Am fost prostituată până când m-au arestat la București cu 
ocazia unei razii. Pe urmă m-am calificat. Mai dorești să afli 
ceva, tovarășe Pavel? 

— Şi înainte de asta? întrebă el. 


— La fel de plictisitor. Părinţii nu știu ce au fost. Se pare că 
mama a făcut aceeași meserie... Și zâmbi. De fapt nu era 
departe de adevăr. Maică-sa plecase o dată în străinătate cu 
contabilul-șef și altădată cu un inginer, lucru pe care soţul ei nu- 
| aflase nici până acum. Urmă: Mai multe nu știu despre părinţi. 
Pe tatăl meu nici nu l-am cunoscut. Asta-i tot. Adică nu. O vreme 
am fost vânzătoare într-o prăvălie care mai târziu a dat 
faliment. Fiul patronului, un locotenent, mi-a promis că mă ia în 
căsătorie. A plecat și nu l-am mai văzut niciodată. Așa am rămas 
pe drumuri. Eram flămândă, meserie nu aveam și trebuia să 
trăiesc. Pe urmă a venit razia despre care ţi-am vorbit. 

— Ai avut o viaţă grea. 

— Da. 

Pavel tăcea iarăși, neștiind ce să spună. Ar fi vrut ca discuţia 
să nu fi lunecat pe acest făgaș. Acum i se părea că între ea și el 
se căscase o prăpastie pe care niciodată n-o vor putea trece. 

— Nu ești mulţumit? întrebă Anica cu o nevinovăție 
nefirească. 

— Ba da, făcu Pavel. De ce să nu fiu? Vrei să-ţi povestesc și eu 
viața mea? 

— Dacă vrei... 

Pavel dădu să-i spună că e rea, nesuferită, dar tăcu. „Ciudată 
fiinţă e Anica asta. Vorbește despre trecutul ei ca și cum s-ar 
mândri cu el. Prea e blazată, indiferentă. Sau se preface numai”. 
O privi cu coada ochiului. Anica pășea tăcută, uitându-se în 
colbul drumului. O mașină trecu pe lângă ei, claxonă, și Anica 
tresări, ciocnindu-se de Pavel. Se trase îndată la o parte: 

— Hai, povestește-mi viaţa ta. 

Lui Pavel i se păru că în îndemnul ei era o nuanţă de ironie. 
Încreţi fruntea și privind aiurea începu să vorbească: 

— Până la cincisprezece ani am crescut. Apoi m-au dat ucenic 
la „lanto”. Când am terminat ucenicia, am venit la „Victoria”. Pe 
urmă, pe coridoarele Sfatului Popular te-am văzut pe tine, și 
asta e tot... 

— Şi ce caut eu în biografia ta? 

— Cum ce cauţi? Ca să-ţi povestesc totul, trebuia să 
pomenesc și asta. 

Anica începu să râdă. Avea dinţi albi, regulaţi și buze 
cărnoase. Ochii ei mici, mai îndepărtați decât s-ar fi cuvenit, 


prinseră luciri galbene. Lui Pavel i se păru nespus de frumoasă. 
Mergea alături de ea, cu capul plecat, privind-o din când în 
când, în așa fel încât ea să nu bage de seamă. Abia când 
ajunseră dincolo de fabrica de textile, la capătul liniei de 
tramvai, Pavel se opri locului și o privi drept în ochi. 

— Îmi pare rău că am vorbit despre trecut. Ar fi fost mult mai 
interesant dacă am fi vorbit despre viitor. Nu crezi? 

— Ba da, spuse Anica îngândurată. Numai că trebuie să ţii 
seama și de trecut. lar trecutul meu e ca o povară. Il port mereu 
în cârcă și de multe ori. Atunci când sunt singură, mă înăbușă. 

— Te simţi singură? 

— Uneori. Atunci când cad frunzele sau plouă. Atunci aș porni 
„În căutarea timpului pierdut”, ca și Proust, sau... 

Pavel vru să întrebe cine e Proust ăsta, dar nu spuse nimic. Ea 
continuă 

— ... sau... dar cred că vorbesc prostii, lucruri nedemne de un 
utemist. Vezi, mi-e greu să-ţi, spun adevărul. Pentru că așa 
suntem noi, fetele. Ne facem probleme și când trebuie, și când 
nu trebuie. De multe ori mă gândesc că dacă nu mi-aș fi găsit un 
rost în viaţă, adică dacă nu m-aș fi calificat în meseria care îmi 
place foarte mult și nu m-aș fi întâlnit cu U.T.M.-ul, zău, nu știu 
ce m-aș fi făcut... Tu poate n-o să mă înţelegi. Dar eu până nu 
demult nu găseam nimic frumos în viaţa asta. Bărbaţii veneau și 
plecau. lar eu rămâneam mereu în același loc. Și bărbaţii iar 
veneau și iar plecau. Nu te supăra că-ţi spun toate astea. Poate 
odată ai să mă înţelegi. Spune-mi, de ce se tărăgănează 
înfiinţarea brigăzii? 

— Nu se tărăgănează. Cum vin piesele de la Cluj, ne 
constituim. N-are niciun rost până atunci. Ar însemna să nu 
facem nicio treabă sau să facem cât am făcut și până acum. 

— Şi când vin piesele? 

— In curând. Exact, nici eu nu știu. Cred că în vreo trei sau 
patru zile. Am să vorbesc mâine cu Oniga sau cu tovarășul 
Ardeleanu. 

— Ce părere ai despre Ardeleanu? întrebă brusc Anica. 

— Despre Ardeleanu?... Cred că e un inginer destoinic și un 
om de treabă. 

— Crezi asta? 


— Sigur că da. Ştii, noi trebuie să-l atragem, doar avem 
nevoie de el, că e specialist bun. Işi amintise discuţia lui cu 
secretarul. Acum credea sincer că Oniga avusese dreptate. Tu 
ești de altă părere? 

— Drept să-ţi spun, eu n-am încă nicio părere, sunt de prea 
puţin timp aici ca să mă pot pronunţa. De altfel, părerea mea nu 
poate fi luată în consideraţie. Pentru că eu n-am încredere în 
nimeni. Am fost de atâtea ori înșelată... 

— Nici în mine n-ai încredere? 

— Abia ne-am cunoscut, clar sunt convinsă că și tu gândești la 
fel și dacă ţi-aș pune întrebarea pe care mi-ai pus-o, tot așa mi- 
ai răspunde. 

— Anica! 

— Spune, tovarășe Pavel. 

Tonul ei îl făcu să tresară. De ce dracu’ nu i-a vorbii de la bun 
început despre altceva? O prinse de mână: 

— Nu vrei să vii la un film? 

— Nu, sunt foarte obosită. 

— Păcat. Rulează un film minunat. Un film francez. De 
dragoste. 

Își aduse aminte că acestea erau cuvintele Elenei, și roși. 
Anica nu observă nimic. 

— Nu-mi plac filmele franţuzești. Le prefer pe cele sovietice. 
Nu merg. Nu te supăra. Sunt obosită, și afară de asta mai 
trebuie să învăţ astă-seară. Am găsit o carte foarte interesantă. 
Poate ai văzut-o și tu. Despre brigăzile complexe. A apărut de 
curând. 

— Da, da, făcu Pavel, nehotărât. Îmi pare că am văzut-o într-o 
vitrină. Încă n-am citit-o. E interesantă? 

— E foarte interesantă. E vorba despre activitatea brigăzilor 
complexe. Cred că ar fi bine ca fiecare din noi ăștia care vom 
constitui brigada, s-o studiem. Eventual, să facem și un scurt 
seminar. 

Pavel nu-i răspunse. Totuși e bine că n-a apucat să-i 
vorbească despre cine știe ce fleacuri. Nici aia cu întâlnirea de 
pe coridoarele Sfatului n-ar fi trebuit s-o spună. Desigur, ea e 
sătulă de asemenea complimente. Își încreţi din nou fruntea, să 
pară mai serios 


— Da, e o idee bună să studiem broșura și să facem seminar. 
N-ai vrea s-o prelucrezi tu? 

— Nu, nu. Eu sunt prea nouă aici. Ori tu, ori Brad. Cred că 
Brad e un băiat serios. Ajutat, poate să ajungă departe. 

— Și eu cred. Il cunosc de multă vreme. A lucrat și la 
construirea fabricii. E unul dintre cei mai vechi angajaţi. Apoi 
adăugă cu oarecare răutate: O place puţin pe tovarășa Matcău. 

— E o fată drăguță. Poate doar prea copilăroasă. Zău, îmi pare 
atât de bine că am fost repartizata la Arad, cum nici nu-ţi pot 
spune. Simt că oamenii mă iubesc, și până și tovarășul Oniga e 
atât de bun cu mine... 

— Ştii că i-am fost martor la însurătoare? Sper că la o adică o 
să-mi întoarcă serviciul. 

— Vrei să te însori? 

— O, nu încă... Spuneam numai. Când mi-o veni timpul. 

Ajunseră în faţa locuinţei lui Bartha. 

— Vrei să te însori? 

Pavel dădu din cap: 

— Da. 

Camera era tare sărăcăcioasă. Pavel se prefăcu a nu observa 
acest lucru, dar nu izbuti să înșele ochii atenţi ai Anicăi: 

— E simplu la mine. Dar sunt fericită aici. Nu înţeleg cum își 
pot dori unii oameni case cu mai multe camere, grădină și alte 
prostii asemănătoare. 

— Nu sunt prostii. Să-ţi spun drept, — zise Pavel, — eu aș vrea 
pentru atunci când o fi să mă însor o locuinţă cu cel puţin două 
camere, cu baie și, dacă e posibil, și cu o grădiniţă. Cred, de 
altfel, că avem și dreptul să cerem asta. Peste câţiva ani... 

— A, peste câţiva ani, da. Desigur că până atunci și pretenţiile 
noastre vor crește. Dar vorbesc de etapa actuală. 

Cuvântul „etapă” îi sună strident, dar Pavel nu spuse nimic. 
Păcat că-i atât de catolică fata asta! 

Ca să fie în tonul discuţiilor, îi ceru să-i arate cartea despre 
brigăzile complexe. | se păru că la cererea lui Anica roșește 
puţin. Se apucă să caute cartea, cotrobăi prin geamantan, dar 
până la urmă se lăsă păgubașă: 

— N-o găsesc, Probabil am lăsat-o în garderoba de la fabrică. 
Da, da, sau acolo, sau pe masa tovarăşului Oniga. Ştii, înainte 


de a veni la întâlnire am fost la el. De aceea am și întârziat. 
Probabil că acolo am uitat-o. 

Pavel nu -pricepu de ce se scuză Anica atâta pentru un fleac 
de carte. Schimbă vorba: 

— Ce faci duminică? 

— Stau acasă. Sunt multe de făcut într-o casă nouă. Și pe 
urmă, abia acum încep să-mi aranjez și eu câte ceva. Când am 
venit aici, n-aveam aproape nimic. Dar asta nu contează. O să 
am. Nu-i așa? 

— Desigur, întări Pavel. O să ai și locuinţă cu două camere și 
baie, și poate chiar și grădiniţă. 

Ea îl privi pe sub sprâncene, dându-i să înţeleagă că a 
priceput aluzia. Dar de spus, nu spuse nimic. _ 

După aceea, Pavel își luă rămas bun de la ea. In drum spre 
casă era măcinat de o serie de simțăminte ciudate. Nu știa în ce 
categorie de fete s-o treacă pe Anica. li era milă de ea, o 
compătimea, dar cu toate astea i se părea ceva nefiresc în 
purtarea ei. Când încerca să-și explice ce anume, nu găsea 
nimic care să-i justifice impresia. In cele din urmă, își spuse că 
poate el e de vină, că punând-o să-și povestească viaţa, o 
făcuse să se simtă înjosită. 


CAPITOLUL XVIII 
1 

In cele trei zile ale concediului de nuntă, Oniga află atât de 
multe lucruri despre nevastă-sa, încât acum i se părea că o 
cunoaște de când lumea. Ştia că Maria, la vârsta de patru ani, 
fusese mușcată de un gâscan; că odată, la oraș, i se furase două 
căni cu lapte și de teamă voise să plece în lume; că o mătușă 
de-a ei, care rămăsese fată bătrână, din cauză că se născuse cu 
un cap prea mare, o învățase cum și ce trebuie să facă să nu 
rămână grea — să ridice pietrele de pe butoaiele de varză; că Îi 
plăceau mâncărurile cu sos și că înainte de a se căsători cu 
Bologa era să fie soţia unui paznic de la fabrica de mobile. In 
urma cunoașterii întregii ei biografii, Oniga ajunse la o concluzie 
neașteptată pentru el, și anume că femeia este mult mai simplă 
decât și-o închipuie bărbatul și dacă totuși unele femei par 
complicate, acest lucru nu se datorește decât fanteziei 
bărbatului. La rândul ei, Maria știa despre Oniga cum și-a rupt 
acesta piciorul la vârsta de doisprezece ani, cum l-a cunoscut pe 
Farcaș și cât de neîndemânatic era la bărbierit. Pentru ca Oniga 
să nu mai umble cu faţa tăiată, hotărâră de comun acord să nu 
se mai raclă decât la frizer. 

Concediul li se păruse nebănuit de scurt. E drept, pe ascuns, 
treceau zilnic pe la locurile lor de muncă, fără să-și pomenească 
unul celuilalt de aceste drumuri. In ultima seară, înainte de 
culcare, Maria făcu o singură aluzie: 

— Cred că la Sfat s-au adunat lucrările de n-am să știu de ce 
să mă apuc întâi... 

— Dar la noi!... Poate că piesele au și venit. 

Și începu să vorbească aprins despre hala de montare, despre 
macaraua electrică, despre Crijan, despre Ardeleanu. 

— Tu nici nu-ţi dai seama, Maria, cât de minunat e la noi. 
Acum mi-e și rușine când mă gândesc că la început mi-a fost 
teamă de această nouă muncă. Nici nu știu cum aș fi scos-o la 
capăt dacă nu m-ar fi ajutat Farcaș. Tu-l cunoști bine pe Farcaș? 

— Da... începu ea să spună. 

Dar Oniga n-o lăsă să urmeze: 

— Nu-l cunoști. Farcaș ăsta... Mi-amintesc, atunci, la început, 
când abia ridicaserăm primele ziduri și eu nu știam unde mi-e 
capul, de griji, a venit într-un rând pe șantier și m-a întrebat 


dacă nu vreau să mă plimb puţin. Mi-a venit să mă răstesc la el, 
dar pe urmă m-am gândit că poate vrea omul să-mi comunice 
ceva. Ne-am dus până aproape de malul Mureșului. Pe drum, mă 
ţinea de umăr și nu scotea niciun cuvânt. După ce ne-am așezat 
pe coama digului, n-am mai putut răbda. L-am întrebat: „Ei, de 
ce m-ai luat de la muncă?” El s-a uitat lung la mine și a zâmbit: 
„Am fumat azi mai mult ca de obicei; am vrut să mă aerisesc 
puţin. Cred că nici ţie nu-ţi strică, Oniga”. Are acest Farcaș ceva 
ciudat în priviri. 

Oniga vorbea încet, cu capul în palme, parcă forțându-se să-și 
aducă aminte de fiecare amănunt. Nu observă decât mai târziu, 
când își ridică privirile, că Maria aţipise. O înveli cu plapuma, 
apoi se duse la fereastră: departe, dincolo de acoperișurile 
scunde ale caselor, licăreau stele mărunte. La fel ca în seara 
când de pe coama digului, alături de Farcaș, privea orașul. La 
picioarele lor se fărâmiţau tăcute valurile cenușii ale Mureșului... 

— Și pentru asta nu m-ai lăsat să-mi văd de treabă? 

Farcaș a zâmbit iar și i-a pus mâna pe umăr: 

— Pentru asta, Oniga. Abia după multă vreme a continuat: 
Pentru asta și pentru că voiam să vorbesc «cu cineva despre 
„Victoria”. De când au început lucrările, nu mai am astâmpăr. 

— Nici eu, a spus Oniga, înţelegător. Aș vrea să fiu după prima 
livrare. 

— Nu e vorba numai de strunguri, Oniga. Voi construiți acolo 
la „Victoria” un bun și mai de preţ: oameni! Primul contingent al 
socialismului! Acum și ţie, și mie cuvintele ni se par încă mari, 
dar ai să vezi cum nu peste mult, când o să palpite inima 
acestui oraș de pe Mureș o să vorbim despre socialism ca 
despre un lucru de fiecare zi, ca despre un lucru obișnuit, ce 
foarte curând ne va aparţine. lar atunci și ţie, și mie ni se va 
părea atât de firesc că „Victoria” e gata și ne slujește ca și cum 
așa ar fi fost întotdeauna. 

Oniga a căutat șantierul cu privirea: „Da, e chiar în mijlocul 
orașului. În jurul lui, străzile, ca niște artere mari, leagă 
cartierele între ele”. 

Nu și-au mai vorbit. Au stat nemișcaţi pe coama digului „până 
ce sus, pe cer, un nor ca un burete imens a șters stelele. 

Se întoarse de la fereastră. Maria respira egal, iar plapuma se 
ridica și cobora în dreptul sânilor ei. Oniga se duse și se așeză 


pe marginea patului. Stătu o vreme așa, apoi cuprinse cu 
palmele obrajii ei, se aplecă și o sărută pe buze. Maria se trezi. 
O clipă privi buimăcită în jur, apoi clipi din pleoape rușinată. 

— Nu te supăra, mi-a fost atât de somn... 

— Știu, știu, spuse Oniga fără dojana. 

Ea se ridică într-un cot: 

— Așa-i, Oniga, noi ne vom iubi întotdeauna? 

— Ei, drace, dar ce fel de vorbă-i asta? Noi și după totdeauna 
ne vom iubi!... 

În seara aceea se gândiseră să se culce mai devreme, dar nu 
izbutiseră: când să se vâre în plapumă, târâi soneria. Se priviră. 
Dar asta ce-o mai fi? 

Oniga se duse să deschidă, hotărât să nu lase pe nimeni 
înăuntru. 

Era Bartha. Oniga îi spuse că tocmai se pregătea să se culce. 
Bartha nu se dădu bătut până nu intră „numai în bucătărie”. 
Oniga, care până atunci nu stătuse în faţa nimănui în pijama, se 
simţea dezarmat. 

— Ce-i, baci Bartha, ce cauţi la ora asta târzie în casele 
oamenilor? 

— Apoi, fiule, asta-i greu de spus cu o vorbă, două — și dădu 
să-și scoată paltonul. 

— Stai, protestă Oniga. Zi pe scurt. 

— Uite ce e: Barbu se împotrivește să intru în producţie. Nu 
știu ce are cu mine. Și mă mir de el. Când l-am cunoscut, nu era 
decât o palmă de om. Un fir de păr n-avea sub nas. Eu i-am 
spus-o: „Măi, Barbule...” 

— O să rezolvăm asta, moș Bartha, dar nu acum. Eu trebuie să 
mă culc. Du-te și te odihnește și dumneata. Ești om bătrân, de 
ce îţi risipești timpul de semn! Ai fi și dumneata obosit. 

— Ba nu, nu-s obosit. Cu un om ca tine și până la ziuă aș 
putea sta de vorbă. Zău, și vru din nou să-și descheie paltonul. 

Oniga îl conduse până la ușă: 

— Mâine, mâine. De altfel mâine ne vedem la fabrică. 

Bartha plecă oarecum supărat. Era convins că cea mai mare 
năpastă pe capul bărbaţilor sunt muierile. 


2 

În ziua când se adunară în hala de montare toate piesele 
strungului, Brad Gheorghe nu se putu stăpâni să nu tragă un 
chiot de veselie. Ochii mari, negri, plini de șăgalnică tinereţe, îi 
sclipeau; 

— Acu-i acu'! 

Trăgea de lanţul macaralei, ca și cum de această operaţiune 
ar fi depins întreaga muncă de montare. Cei din jurul lui îl 
întărâtau, dar în ziua aceea nici ocara nu se prindea de el. Era 
preocupat de fiecare gest al lui Crijan, și-și căuta tot timpul ceva 
de lucru. Nimic nu i se părea la locul lui: ba sculele nu erau 
potrivite după o anumită ordine, ba lumina era prea slabă. De 
aceea, când avu o clipă de răgaz, sări la fereastra mare din 
apropierea lui și trase la o parte perdelele de pânză verzuie. 
Afară, cerul era întunecat, cenușiu, a ploaie. „Mama lui de cer, 
— înjură în gând, — tocmai azi vrea să se pună rău cu noi?” 
Aprinse lumina deasupra palului de montare, unde, pe un cui 
mic, stătea agăţată o etichetă de alamă. Eticheta era atât de 
lustruită de pipăielile celor din hală, încât părea dală cu ceară. 
Literele în relief, galbene, vesteau celor curioși numărul de 
ordine al strungului: „S. Nr. Victoria-Arad, R.P.R.”. Aceeași 
inscripție stătea scrisă cu creta pe o tablă, deasupra scheletului 
de bârne al patului. Faptul că lucra la strungul nr. Il făcea pe 
Brad să se simtă mândru. Și el nu încerca să ascundă acest 
lucru. 

— Eu am să fac primul strung românesc, se fudulea. 

lar la prânz, la cantină, se ducea la bucătăreasă și-i spunea cu 
voce ridicată, ca să-l audă și cei din jur: 

— Porţie dublă la primul constructor! 

Această cerere era de fapt de prisos: Brad avea o înţelegere 
mai veche cu nana Fiţa, responsabila cantinei, prin care se 
legalizaseră pentru el porţii mari, „ca la Haţeg”. 

La început, când auzise că tinerii se vor organiza în brigadă, o 
bucurie nespusă puse stăpânire pe el. Pe urmă, însă, cu cât se 
apropia ziua începerii montărilor, se temea tot mai mult de muia 
organizare, crezând că asta ar însemna și mutarea lui de la 
strungul nr. 1. Să se facă brigadă, dar nu acum. Peste o 
săptămână, peste două, lui îi era tot una. De aceea când auzise 
ca tovarășul director Barbu și Ardeleanu se opun înfiinţării 


brigăzii U.T.M., socotind-o o acţiune prematură, în sinea lui le 
dăduse dreptate. Crijan îi promisese de mai multe ori că-l va 
lăsa pe el să bată eticheta pe prima mașină. Acest lucru îl făcea 
nerăbdător, cu atât mai mult cu cât auzise că cel care va face 
operaţia asta va fi fotografiat de cei de la ziar și poate chiar 
filmat. Abia aștepta ca sirenele să vestească marele eveniment. 
Ştia că se fac pregătiri mari, că vor veni oaspeţi din Capitală, că 
tovarășul Oniga de pe acum se frământa să întocmească un 
raport în lege. Nu știa cum să facă să stea de vorbă cu el, să-l 
roage să-i pomenească și numele lui în discurs. Ar fi un lucru 
tare plăcut să-și audă numele rostit de Oniga, și încă într-o 
asemenea împrejurare. Ca unul dintre primii constructori, merita 
atâta cinste. De aceea se miră când Oniga, care trecuse 
întâmplător prin hală, se oprise tocmai lângă el: 

— De ce te fâţâi, măi Brad? Ce-i cu tine? Eşti ca o fată mare în 
ajunul cununiei. 

— Mă fâţăi, tovarășe Oniga, că asta mi-e munca, să mă fâţâi. 

| se păru că răspunsese de minune, de-a dreptul de la obraz, 
ca la Haţeg. Pesemne însă că Oniga socotise răspunsul 
necuviincios, pentru că nu-i mai spuse nimic. „N-o să mă 
pomenească în cuvântare, se frământa Brad. S-a dus”. Poate n- 
ar fi trebuit să se fâțâie așa. Poate ar putea să-l ajute pe Crijan 
fără chiote și fără sărituri, și fără vorbe. Incercă, dar așa munca i 
se păru fără viaţă. Nu, Oniga nu are dreptate. La construirea 
primului strung trebuie să te fâţăi, altfel nu-ți mai încapi în piele. 
El fu primul care se oferi să rămână și după-masă, pentru ca 
montarea să înainteze cât mai mult. Nici nu voi să se ducă la 
cantină, și fără îmbrânciturile lui Crijan de bună seamă ar fi 
rămas nemâncat. 

În drum spre cămin — barăcile se desființaseră demult — își 
aminti că se înţelesese cu Elena să se întâlnească cu ea în fața 
farmaciei din colţ. Fata era acolo. Gheorghe o lua de mână și 
porniră amândoi spre malul Mureșului. Apa galbenă, din pricina 
ploilor din ultimele zile, se ondula leneșă pe sub scorburile 
sălciilor putrezite. Dinspre oraș, vântul aducea frânturi din vocea 
răgușită a crainicului de la centrul de radioficare, și odată cu ele, 
frunze roșcate de castan. Brad se frământa, rumegând la ce 
avea de spus. Deși fuseseră potrivite cuvintele încă din timpul 
lucrului, acum, încăpăţânate și neascultătoare, îi stăteau 


înghesuite în gâtlej. Elena îl privi de câteva ori cu coada 
ochiului. Îi plăcea neliniștea omului mare de lângă ea. Rică de la 
ședința pentru formarea brigăzii, pe care o ţinuseră la club, îl 
surprinsese pe Brad mângâind-o cu privirile. Cu toate astea Brad 
nu o atrăgea. Nu acceptase să se întâlnească cu el decât din 
dorinţa de a afla câte ceva despre Pavel, care, de când venise 
fata cea nouă, abia că mai stătea de vorbă cu ea. Il întrebă fără 
niciun ocoliș: 

— E frumoasă Anica, nu? 

Gheorghe nu-i răspunse îndată. O privi lung, ca și cum ar fi 
vrut să citească pe faţa ei adevăratul înţeles al întrebării. Spuse 
într-o doară: 

— Nu e urâtă. 

Merseră o bucată de vreme tăcuţi; dintr-o casă cu ferestrele 
deschise răsună un cântec cunoscut, și Elena, distrată, începu 
să îngâne melodia. Gheorghe se uită la ea și zâmbi: 

— Vezi, Elena, când mi-ai spus că ai să mă aștepți, eram atât 
de bucuros. Credeam că am să-ţi spun o sumedenie de lucruri. 
Poale ai să râzi și... 

— De ce să râd? 

— Nu știu... 

Elena se apropie de el: 

— Şi ce ai vrut să-mi spui? 

Gheorghe prinse curaj. Trase aer în plămâni, ca unul care se 
pregătește să spună multe și pe nerăsuflate, dar tăcu. Ce 
anume se gândise să-i spună?... A, da... Să-i povestească despre 
viaţa lui, despre obiceiurile de la Haţeg, despre munţii cu căciuli 
de zăpadă, dar dacă ea nu-l întrebase nimic despre astea toate? 
Acum își dădea seama că socoteala lui de la fabrică nu se 
potrivea cu realitatea. 

— Întreabă-mă tu, îi propuse. Orice... 

Elena își ascunse un zâmbet. Îi strânse mâna. Drept răspuns, 
i-o strânse și Gheorghe pe a ei. Ea suspină de durere. Dar 
Gheorghe era prea înfierbântat ca să observe acest lucru. 

— Hai, întreabă-mă, mai spuse o dată. 

— Cum ţi-a plăcut ședința de alaltăieri? 

— Mi-a plăcut mult. Dar cred că Pavel n-a fost sincer atunci 
când a spus să ne gândim la cineva care ar merita să fie 


responsabilul brigăzii. Cred că a vrut să se fudulească. Spune și 
tu, pe cine am fi putut alege dacă nu pe el? 

— Eşti bun prieten cu Pavel? 

— Daaa... Bun prieten. Încă de când ne-am cunoscut. 

Ajunseseră pe chei: de aici orașul, conturat de mii de lumini, 
părea mic și îndepărtat. Acum Gheorghe aștepta ca Elena să-i 
pună o întrebare în legătură cu el, dar ea pășea cu capul în 
pământ, îngândurată. În cele din urmă, tot Elena întrerupse 
liniștea: 

— De mine ţi-a vorbit? 

— Nu, niciodată! 

— Nimic, nimic? 

— Nu. Da’ de ce mă întrebi? Ar fi trebuit să-mi spună ceva? 

— Nu. Numai așa... Hai să ne întoarcem. 

Ocoliră clădirea clubului sportiv și coborâră de pe chei în parc. 
Umblau mai încet, mai nehotărât. 

— Tu de unde ești, Gheorghe? 

„În sfârșit, a sosit și întrebarea cea mare”, își zise Brad și se 
dădu mai aproape de ea. Înainte de a-i răspunde, îi strânse 
braţul: 

— De la Haţeg — zise în cele din urmă cu voce ridicată și-și 
mai luă odată aer. Spre mirarea lui, nu știu cum să urmeze. 
După câtva timp, repetă încă o dată, mai mult pentru sine: De la 
Haţeg... 

Călcau nesigur în întuneric, prin praf, până ce ajunseră la 
drumul pietruit. În colţul străzii Dragoș Vodă se despărţiră. Elena 
zâmbi, iar Gheorghe îi spuse „noroc”, apoi o privi cum se 
îndreaptă, legănându-se, spre casă. Îi era ciudă. „Cum dracului 
am stricat și după-masa asta?” își legase atât de multe speranţe 
de această zi, iar acum se simţea atât de singur și de părăsit. 
Porni spre oraș fluierând strident o melodie cunoscută numai de 
el, încât oamenii se întorceau în urma lui. Dar Gheorghe nu băga 
de seamă nimic. Mergea alene, închipuindu-și discuția așa cum 
ar fi trebuit să fie. Dacă Elena l-ar fi întrebai de ce a ţinut atât de 
mult să se întâlnească cu ea, ar fi putut să-i vorbească vreme de 
o jumătate de oră în șir, fără să răsufle măcar. 

Deodată, pe aproape de chei, acolo unde suprafaţa apei 
luminate oglindește în ceasurile serii imaginea unui Arad 
răsturnat, cineva îl strigă pe nume. Se întoarse: era Pavel. 


— Tu ce cauţi în cartierul meu? 

Vru să-i spună că venise până aici cu Elena, dar se răzgândi. 

— M-am plimbat puţin. 

— Așa, de unul singur? 

— Așa. 

Pavel îl apucă de braţ și-l rugă să-l petreacă. Apoi, când 
ajunseră în faţa casei lui, stărui să intre. 

— Mai, mă, că nu e târziu. Tot mi-a spus tata c-ar vrea să te 
cunoască. l-am povestit de tine. 

— Ce i-ai povestit de mine? 

— Tot ce-am știut. Hai, vino. 

Intrară. Bătrânul Cuc le veni înainte și îi întinse mâna lui Brad: 

— Tu ești Brad? 

— Eu sunt. 

Spre bucuria lui, bătrânul Cuc îi puse toate întrebările pe care 
ar fi trebuit să i le pună Elena. Îmbărbătat, Gheorghe îi povesti 
de taică-său, de munţii înzăpeziţi, de cheile Hațegului, de 
ciobanii fără oi, de tinereţea lui, de nopţile de iarnă cu lupi. 

— Da' ai văzut vreodată lup? îl întrebă șiret bătrânul Cuc. 

Mara, emoţionată, asculta cu atenţie la fiecare cuvânt. 

— Lup? Cum dracu’ nu!... 

— Așa cum mă vezi pe mine? 

— Așa. Păi să vă spun cum e la noi. Dacă ar trece cineva prin 
sat, s-ar mira uitându-se prin tinde. Că-n fiecare tindă sunt 
înșirate boate de ciobani. Dar nu boate simple. Cu crestături. Și 
fiecare toiag de ăsta are povestea lui. 

— la spune-mi o poveste despre o boată. 

— "Păi, să vă spun despre a lui bunicu-meu. E boala a treia de 
la coadă din tinda noastră. E ruptă și-i legată cu sârmă. De-aia o 
știu atât de bine. Buni cu o fost cioban și el. Avea un baci rău, că 
așa se alege baciul. Numai el doarme pe paie, ăilalţi ciobani 
dorm pe unde apucă. El ia primul din mămăligă, din sare, dar tot 
el iese primul când vin lupii. Unii baci, când se întorc de la lupi 
și-s mușcaţi, tac de parcă nu li s-ar fi întâmplat nimic. Ciobanii 
trebuie să-i întrebe: „Te doare, baciule?” Și ei răspund: „Aș”. 
Apoi pun sare pe răni și se așază la masă. Ei, baciul bunicului 
meu îmbătrânise. Voia să doarmă pe paie, să ia primul din 
mâncare, dar nu voia să mai iasă primul la lupi. Tot bunicul meu 
ieșea. Baciul, temându-se că bunicul o să-i ia locul, a cercat să 


bage cuțitul în el. Dar bunicu', pesemne, se aștepta la așa ceva, 
că avea boata pregătită. A rupt-o pe spatele baciului. Asta a 
doua zi a fiert zer să-l opărească. Bunicul l-o bătut din nou și 
toamna l-o dus jos, bolnav, legat de spatele măgarului. 

— Măi, dar aspre povești mai știi tu! 

— Nu-s povești, tovarășe Cuc. Așa o fost la noi, la Haţeg... 

— Da' aici cum te-mpaci cu fabrica? Aici n-ai nici brazi, nici 
munţi, nici oi. 

— Cum n-am, tovarășe Cuc? Da’ strungurile ce-s? Nu-s oile 
mele negre?... 

Și începu să povestească despre primul strung, cel pe care el, 
Brad, va fixa eticheta de alamă, cu emblema fabricii „Victoria”. 


CAPITOLUL XIX 
1 

Montarea primului strung fusese anulată pentru orele 
douăsprezece. Ardeleanu,  nerăbdător, urmărea munca 
montatorilor de sus, de la fereastra biroului său. De aici, hala 
împodobită cu lozinci și ghirlande de brad aducea cu o șalupă 
încăpătoare, la fel cu aceea pe care Ardeleanu, pe vremuri, 
făcuse excursii pe Dunăre. Ardeleanu zâmbi acestei comparații: 
ultima oară, prin '32, fusese la Cazane. Se serba tocmai ziua 
marinei. In port, la Orșova, se făceau pregătiri ea și acum, aici, 
în hală, numai că atunci participa și el pe deplin la eveniment. 
Fusese de faţă la ungerea cu săpun a unui catarg pe care urmau 
să se caţăre marinarii pentru a lua din vârful lui o monetă de 
100 de lei. Când câte unul aluneca, tot portul răsuna de râsetele 
celor adunaţi pe chei. De sus, de pe vârful muntelui Alion, se 
trăgeau salve de tun, în timp ce fanfara militară intona „Trei 
culori cunosc pe lume”. Turcii de pe insula Ada-Kaleh, știind că 
salvele vestesc sfârșitul parăzii, își pregăteau în apropierea 
debarcaderului bărcile luminate de lampioane colorate. 

Jos, în hală, se fixa în perete o nouă lozincă. Ardeleanu privi 
această muncă cu o ciudată oboseală: nu s-ar fi putut oare 
termina strungul și fără acest alai organizat?... „Sunt invidios, se 
dojeni. Dacă ar fi vorba de strungurile făcute după proiectele 
mele, desigur nu m-ar fi supărat asta. Dimpotrivă, aș fi fost 
revoltat dacă nu s-ar fi procedat așa”. Pe urmă își închipui cum 
va arăta hala peste o săptămână, fără steaguri, fără 
ornamentațţii, și-l cuprinse un sentiment de sfârșeală. „Totul se 
duce. Peste un an, doi, vor sărbători strungul o sută sau \ 
strungul o mie, apoi douăzeci și cinci de mii... Dar unde voi fi eu 
atunci!”... Se sperie la gândul că s-ar putea să se întrebe odată: 
„Şi ce a rămas în urma ta, domnule inginer Ardeleanu?” 

Intr-adevăr, ce o să rămână? O bibliotecă, o dormeză, câteva 
amintiri. Atât. Dacă nu i s-ar fi respins planurile, atunci ar fi 
putut răspunde oricui: strungul! Şi poate că din când în când 
câte un strungar și-ar fi adus aminte de el. O tristeţe 
asemănătoare îl năpădea când se ducea la concert și auzea o 
simfonie de Beethoven. Stând în sală, cu ochii închiși, sub 
năvala acordurilor, îl vedea parcă pe compozitor, cu părul 
vâlvoi, cu nasul turtit. Da, Beethoven a rămas peste secole, ela 


biruit timpul. Dar la numai un an de la moartea inginerului 
Ardeleanu oare își va mai aduce aminte cineva de el? Altădată, 
Ardeleanu așteptase și el clipa mare a premierei, clipa care se 
pregătește acuma jos, pentru alţii. Încerca să-și închipuie cum 
va arăta hala la terminarea oficială a primului strung, când vor fi 
invitaţi și oaspeţi de la București, și simţi un gust amărui în 
gură. 

Pe vremuri, ori de câte ori se gândea la primul huruit al 
strungurilor create de el, avea palpitaţii și-și spunea că huruitul 
mașinilor inventate de el va trebui să întreacă și melodia 
„Preludiilor”, și acordurile „Simfoniei a Cincea”. 

Simţi un ușor tremur în genunchi, apoi îl cuprinse o ameţeală. 
Se rezemă de perete și privi în jos, spre montatorii care își 
făceau de lucru prin preajma celor zece strunguri așezate în șir. 
În dreptul celui de al doilea, îmbrăcată în salopetă albastră, 
trebăluia Anica Onofrei. Inginerul îi făcu semn femeii de serviciu, 
care stătea cu nasul turtit de fereastra ce dădea în hală: 

— Cheam-o pe tovarășa Onofrei. 

„Dar la urma-urmei ce vreau de la Anica? Să aflu dacă e Mia 
sau nu? lar dacă e ea, o să-i cer să-mi destăinuiască motivele 
pentru care își ascunde identitatea? Cum e posibil însă că are 
toate actele pe numele de Onofrei?” Ştia că pentru buletin era 
necesar actul de naștere și o sumedenie de alte hârtii. De bună 
seamă, dacă actele ar fi fost false, s-ar fi descoperit acest lucru. 
„Atunci înseamnă că nu e Mia”... Intră în birou, indispus că 
trimisese după ea. 

— M-aţi chemat, tovarășe inginer? 

— Da, tovarășă Onofrei. Vorbea, spre surprinderea lui, sec, 
fără cea mai mică tremurare a vocii. Te-am chemat să stăm de 
vorbă despre dumneata. Semeni foarte mult cu cineva care mi-a 
fost dragă. De aceea. Când ai putea să vii odată, după lucru, la 
mine? Astă-seară, de exemplu... 

Anica ridică privirile, înfruntându-l: 

— Eu m-am dezobișnuit să petrec noaptea în locuinţele 
bărbaţilor. Dacă m-aţi chemat numai pentru asta, atunci bună 
ziua, tovarășe inginer. 

Rămas singur, Ardeleanu își lăsă capul în palme. Se simţea de 
prisos, ca niciodată până atunci. „Am jignit-o. Ce altceva ar fi 
putut crede o fostă prostituată despre o astfel de invitaţie?” 


Rămase nemișcat lângă birou, până ce un ucenic trimis de 
Oniga veni să-l cheme în hală. Obosit, cobori treptele și se opri 
în colţul cel mai depărtat de strunguri. Se uită mirat în jur: 
oamenii aceștia, de atât de multe ori nemulţumiţi, vorbeau 
zgomotos, vesel, ca și când strungurile care urinau să se încheie 
ar fi fost ale lor. Parcă erau alţii, nu muncitorii pe care îi vedea 
zilnic în hală; până și macaragiul, care de obicei umbla cu părul 
zburlit, venise cu părul lins, ca la nuntă. 

Aceștia, desigur, își închipuiau că strungul, odată făcut, va 
curge lapte și miere. Nu, nu. Ei știu că asta nu se va întâmpla 
imediat, și totuși cred, se bucură... 

Îi invidie. 

Barbu, îmbrăcat într-un costum nou, albastru, se învârtea cu 
importanţă pe lângă Crijan. Din când în când, la semnele 
disperate ale omului de serviciu, care din cinci în cinci minute 
venea după el să-l anunţe că „iar e Bucureștiul la telefon”, 
bombănea cum că omul nu mai are niciun minut răgaz să vadă 
ce se mai petrece în fabrica lui. Bartha își aranjase în așa fel 
serviciul, încât era liber și se învârtea și el printre montatori, 
supărat că nimeni nu-i cere sfatul. Nu voia în ruptul capului să 
lipsească din grupul care va fi fotografiat, „că doar, — spunea el 
celor adunaţi în jurul lui, — și eu am contribuit la această 
realizare”. Un ucenic timid, nereușind să scape de Bartha, fu 
nevoit să asculte de patru ori, una după alta, calvarul acestuia 
cu directorul Barbu, care nu voia să-l pună în drepturi, adică să-l 
numească ceva șef peste turnători, sau în orice caz așa ceva. 

La douăsprezece fără un sfert sosi și Farcaș, însoţit de 
inspectorul de la București, lonașcu, care, galben la faţă, arăta 
ca bolnav de ficat. 

Crijan, sufocat de cei care se adunaseră în jurul lui, asuda și 
înjura atâta, că până și Bartha îl rugă să se abţină. Crijan se uită 
la el cu ciudă, dar întâlnind privirile lui Oniga, făgădui să tacă și 
se ţinu de cuvânt aproape zece minute. Pe urmă începu să 
înjure din nou; nu reușea nicicum să regleze cutia de viteză pe 
ax. Brad, care stătea aproape de el și care la început, ca să nu-și 
strice freza, se mișca greoi de parcă ar fi înghiţit o ţeapă, 
încercă să-i ajute. Nu mergea. Scoaseră pârghia, fixată de 
cărucior, care acţionează asupra axului, apoi axul avansurilor. 


— Nu merge, îi spuse în cele din urmă Crijan, inginerului 
Ardeleanu. 

Inginerul îl împinse la o parte, se aplecă deasupra strungului 
și-l cercetă în amănunţime. Broboane mari de sudoare i se 
prelingeau pe frunte. 

— Păi nici pârghia de decuplare nu se fixează. 

Crijan dădu din cap, apoi trecu la al doilea strung, dar acolo se 
izbi de aceleași probleme. Începu să se vaiete că nu încercase 
mai devreme să facă montarea, dar pe urmă își aduse aminte că 
asta ar fi fost imposibil, deoarece ultimele piese sosiseră abia în 
ajun. 

Barbu, reîntors de la telefon, rămase cu gura căscată. Venise 
în fugă, crezând că pierde momentul solemn, și când colo 
lucrurile erau la fel cum le lăsase la plecare. Inginerul Ardeleanu 
își murdărise hainele cercetând măruntaiele mașinii, dar nu 
putea face nimic. 

Muncitorii adunaţi în hală se apropiaseră și ei de mașini și 
priveau curioși. Lui Ardeleanu i se păru că toată lumea se uită la 
el: mâinile începură să-i tremure. Un nod ca o gălușcă i se puse 
în gât, sufocându-l. 

Oniga, palid ca varul, urmărea fiecare gest al inginerului: o 
presimţire, grea ca o povară, i se lăsă pe piept. Prea lesne au 
mers lucrurile până acum. Privi feţele aspre ale muncitorilor și 
se linişti: „Cine poate sta în calea lor?!” 

Alături de Crijan, Brad, cu mâinile lui lungi atârnându-i de-a 
lungul trupului, stătea nemișcat. Degetele lui puternice, 
încleștate în placheta de alamă, păreau de piatră, cioplite. 

Cineva în fundul halei strigă ceva de neînțeles, iar cei din jurul 
lui începură să murmure. Farcaș făcu semn cu braţele. Ridicate, 
apoi se urcă pe o lădiţă de scule: 

— Tovarăși! 

Trecu mult timp, până se făcu tăcere. A 

— Fabrica noastră este inima orașului nostru! Incă nu știu 
sigur, dar mă tom că dușmanul și-a întins mâinile chiar spre 
această inimă. Fiţi siguri că nu-i va putea opri bătăile! 

În timp ce vorbea, Ardeleanu, aplecat peste strung, își mușca 
buzele. Desigur, o să-l învinuiască. Era atât de obosit, că abia se 
mai putea ţine pe picioare. 

— ... Vom fabrica strunguri! își încheie Farcaș discursul. 


Un ropot de aplauze, ca o rafală de mitralieră, răsună în hală. 
Farcaș îl anunţă pe Oniga să amâne pe altă dală festivitatea 
organizată pentru a doua zi. 

Spre seară, toată lumea se convinse că se întâmplase ceva. 
Nimeni nu știa precis ce anume, dar neliniștea creștea pe 
măsură ce trecea timpul. Farcaș suna fabrica la telefon din oră 
în oră, iar Barbu, ca și cum cineva l-ar fi opărit, umbla peste tot, 
ieșit din minţi. Nu pricepea ce se putuse întâmpla. Ardeleanu 
rămase lângă Crijan și controlă din nou toate piesele. 
Dimensionară fiecare piesă în parte — toate erau conforme 
planurilor. Atunci ce putea fi? În cele din urmă, Ardeleanu rosti 
cuvintele care îi veniseră în minte, înspăimântându-l, încă din 
primul moment când văzuse că strungul nu se poate monta: 
planurile nu sunt bune! Or, verificarea lor cerea mai bine de 
două zile. Totuși, ăsta era singurul lucru ce se putea face. Oniga 
insistă să se înceapă de îndată. Încă în noaptea aceea au fost 
chemaţi la fabrică toţi desenatorii tehnici. În acest timp, în hală, 
Crijan, dacă nu l-ar fi oprit cineva, ar fi dat cu ciocanul cel mare 
în mașinăria aceea blestemată, care se încăpăţâna ca un catâr. 
Sus, în biroul tehnic, Ardeleanu moţăi câteva ore cu capul 
rezemat de planșeta de desen, apoi se duse la spălător și se 
învioră. Controlă fiecare planșetă în parte, dar somnul îl dobori 
din nou. Spre ziuă se găsiră primele nereguli: desenele și piesele 
sosite de la Cluj erau altfel dimensionate decât cele executate la 
Arad. Nu se potriveau. Şi dintr-odată, lui Ardeleanu i, se păru că 
biroul începe să se învârtească cu el. Nu apăruse soarele, totuși 
se duse la geam și trase perdeaua la o parte; mai târziu, când 
lumina aruncă pete galbene în toate colţurile, i se păru că biroul 
e murdar și dezordonat, ca și cum lucrurile acestea 
neînsufleţite, scaunele, masa de lucru, fotoliile, ar fi căutat să se 
răzvrătească împotriva cifrelor și planurilor minuţioase ce se 
țeseau aici. Obosit, își luă pardesiul și plecă spre casă. In poarta 
fabricii îl opri Barbu: 

— Și acum ce-o să facem, tovarășe inginer? 

Ardeleanu ridică din umeri: 

— Eu spun să mergem să ne culcăm! 

— Să ne culcăm? întrebă Barbu, uluit. Asta spui dumneata, 
acum, când...?! 


— Ce-aș putea spune altceva? zise liniștit Ardeleanu și în el 
pogori o liniște nefirească. 

Barbu îl măsură din cap până în picioare, se apropie de el și 
sâsâi printre dinţi: 

— Cred că ar fi mai bine... 

— Ce-ar fi mai bine? întrebă inginerul, mai mult plictisit decât 
curios. 

— Să, să... fărâmiţa vorbele Barbu — să nici nu mai veniţi la 
fabrică. 

— Nu permit, tovarășe director! strigă furios Ardeleanu. Pe 
urmă se stăpâni și întrebă cu un ton ciudat: Dumneata, desigur, 
crezi că... 

— Cine, dacă nu dumneata, e vinovat de cele întâmplate? 
Cine e aici inginerul-șef? Eu sau dumneata? Noi am avut toată 
încrederea... însă... 

Dar nu termină: îiî 
salute. 

În primul moment, Ardeleanu nici nu pricepu rostul vorbelor 
lui Barbu. Privi năuc în urma directorului și dintr-odată se simți 
obosit și foarte bătrân. Porni încet spre ieșire. De la poartă mai 
întoarse o dată privirile spre fabrică, măsură din ochi înălţimea 
coșurilor, a clădirilor. Îi era somn. 

Acasă, lulia îl aștepta. Nu-i răspunse la nicio întrebare; se 
culcă îmbrăcat peste patul proaspăt așternut și închise ochii, să 
doarmă. Spre mirarea lui, somnul nu-l birui. Simţi cum o 
greutate îi apăsa pieptul și printre genele împăienjenite îi apăru 
figura înaltă a Martei. Trecu prânzul, apoi se întunecă. Printre 
crăpăturile jaluzelelor nu se vedea decât o singură șuviţă 
galbenă de lumină de la felinarul din faţa casei. 

Încă în seara aceea, Barbu convocă un consiliu pentru 
discutarea problemelor. Oniga, nedormit, stătea într-un fotoliu. 
Deși îi era ciudă pe director pentru atitudinea sa fată de 
inginerul Ardeleanu, se gândi că acum nu avea niciun rost să se 
certe cu el; strungurile erau mai importante. Cu toate acestea, 
nu putea să-și ascundă nemulţumirea faţă de Barbu. Acesta 
avusese o zi proastă: se certase cu contabilul-șef, nu găsise 
dosarele care i se ceruseră urgent de la București și primise p 
telegramă de la Reșița prin care era anunţat că barele de oţel 
pentru dălți, de care avea nevoie fabrica, nu vor sosi decât cu 


ntoarse inginerului spatele și plecă fără să 


vreo zece zile întârziere. Crijan stătea și el într-un fotoliu și 
mesteca niște bomboane de mentă. Lângă el, pe un scaun, venit 
din partea U.T.M.-ului, era Pavel Cuc, care răsfoia un ziar vechi, 
găsit pe biroul lui Barbu. Lângă fereastră, rezemat de perete, 
stătea subinginerul Albu, cu un alt montator și eu consilierul 
tehnic de la secţia lui Ardeleanu, care urma să prezinte un 
referat despre rezultatul cercetărilor de ieri noapte. Numai 
lonașcu lipsea. 

Barbu se uită la ceas și formă a treia oară numărul hotelului; 
în sfârșit, nu era ocupat. Portarul de serviciu îl anunţă că 
tovarășul inspector de la București a părăsit hotelul de o 
jumătate de oră. Il căutară la regională, dar nu era nici acolo. 

— Să începem, spuse în cele din urmă Oniga. O să vedem ce 
putem face fără el. Ar fi bine să-ți chemi secretara, — îi spuse 
apoi lui Barbu, — să facă un proces-verbal. Poate să avem 
nevoie de el. 

Barbu bătu cu creionul în masă. Consilierul tehnic își. Aranjă 
hârtiile, apoi începu să vorbească încet, tărăgănat, încercând să 
expună clar fiecare amănunt. Cuc îl asculta cu o ușoară urmă de 
invidie pentru cunoștințele lui vaste. Se simţea rușinat că nu va 
putea lua parte la discuţii, mai ales dacă ele vor continua la 
acest nivel. Încercă să urmărească argumentarea. Consilierul 
ridică tonul: 

— La acest tip, schimbarea vitezelor se realizează prin 
sisteme de roţi dinţate balansoare, care lunecă pe axuri cu 
caneluri. In toate locurile importante ale cutiei de viteză există 
rulmenţi cu role conice sau bile. 

— Nu ne descrie strungul! interveni Barbu, nervos. Pierdem 
timpul! Spune concret unde sunt lipsurile și cine crezi că e 
vinovat. 

— Imediat, răspunse referentul și continuă pe același ton. În 
spatele cutiei de viteză se află o pârghie pentru decuplarea 
rotației și cu asta am ajuns la piesele care ne-au sosit de la Cluj. 
Caietul de sarcini pe care l-am întocmit pentru acest strung este 
un caiet ciudat. Uneori, lucrând, am avut impresia că fur de 
undeva. 

Barbu vru să intervină din nou, dar Oniga îl prinse de braţ: 

— Lasă-l să continue. 


— E chiar așa cum v-am spus, zise din nou referentul. Am avut 
impresia că fur. Dimensiunile strungului „Victoria”, ca de altfel 
toate datele, sistemul de funcţionare sunt aceleași ca la 
strungul nemţesc K.M.A.G. Avem asemenea strunguri în oraș! 
Unu-i chiar la fabrica de vagoane, numai că acesta are altă 
formă la trunchi. Când am controlat caietul de sarcini sosit de la 
Cluj, am găsit iarăși o identitate. Numai că aici e vorba de alt tip 
de K.M.A.G. Toate aceste lucruri se pot verifica. 

— Bine, întrebă Crijan, da' de ce nu se potrivesc piesele? 

Se făcu tăcere în sală. Referentul se uită lung la Oniga, ca și 
cum acesta ar fi putut să-i vină în ajutor. 

— Nu știu, spuse în cele din urmă. Noi n-am putut controla 
decât acelea care ne-au sosit nouă. Cele de la Cluj au fost 
controlate acolo. Piesele noastre, adică acelea pe care le-am 
executat noi, sunt bune. lar cele de la Cluj sunt și ele bune, 
adică aidoma cu planurile pe care le-au primii ei, acolo. Numai 
că cele două grupuri de planuri nu se potrivesc între ele. 

Acum lui Cuc i se părea că vede clar lucrurile. După părerea 
lui, mai clar chiar decât le vedeau ceilalţi. Vinovat e acela care a 
elaborat desenele sau acela care a pus în lucru două sortimente 
de piese diferite. Cineva de la minister. 

— Cred că n-are niciun rost să discutăm mai departe, spuse 
Barbu. Va trebui să stăm de vorbă cu tovarășul lonașcu. 

— Cum n-are niciun rost? sări de pe scaun, nemulțumit, Oniga. 
De fapt nu numai pentru ca să constatăm cine e de vină ne-am 
adunai aici, ci și ca să găsim soluţia pentru piesele existente. 
Păcat că n-a venit Ardeleanu. 

— Ardeleanu e vinovat în chestia asta! făcu Barbu. El a fost 
odată la Cluj. Putea să vadă că lucrurile nu se potrivesc. 

— De unde să vadă? strigă Crijan. Și aici, și acolo piesele erau 
verificate. Ce să fi controlat el? Nu putea face nimic atâta vreme 
cât nu avea tot ansamblul în faţă... Crijan era vădit supărat. 

— Şi ce propui? îl întrebă Oniga. 

Crijan ridică din umeri: 

— Ce să propun? Nu știu, va trebui să ne gândim. 

— Atunci gândește-le! Asta trebuie să facem acum: să ne 
gândim! îi spuse Oniga. Eu cred că totuși Barbu are dreptate: să 
ridicăm ședința, să nu mai pierdem timp. Tu, Barbule, — se 
întoarse spre director, — vii cu mine la tovarășul Farcaș. 


— Bine, așteaptă-mă, mergem cu mașina. 

Mașina era în faţa porţii. Era o Pobeda verzuie, și Barbu era 
foarte mândru de ea. 

— Hai, îi arătă lui Oniga portiera deschisă. 

Oniga strânse din fălci: 

— Oare de ce n-o fi venit lonașcu? 

— Nu știu, făcu enervat. De unde să știu? O fi avut treabă... 
Hai odată! 

Pe drum nu-și vorbiră. Oniga era frământat de purtarea lui 
lonașcu. Nu-și putea nicicum închipui cum de nu observase 
cineva aceste lipsuri, sus, la București, la Institutul de proiectări. 
Numai dacă dinadins n-au observat. 

La regională, Farcaș îi ascultă liniștit. Numai din când în când 
bătea încet cu vârful degetelor în tăblia mesei. 

— Unde e Ardeleanu? Nici nu înţeleg de ce-aţi venit fără el!... 
O să aflăm noi ce s-a întâmplat cu aceste desene. Acum e 
important să vedem ce facem cu piesele gata. E limpede că 
strungurile trebuie să le livrăm. De ce nu l-aţi adus pe 
Ardeleanu? 

— E acasă, spuse în cele din urmă Barbu. 

Socotise că nu era momentul nimerit să amintească de cearta 
de dimineaţă. O să stea mâine de vorbă cu inginerul și o să-l 
înduplece. 

Farcaș se ridică în picioare: 

— Gândiţi-vă până mâine... căutaţi o soluție! Până poimâine | 
Dacă e nevoie, vorbiţi și cu tehnicienii de la fabrica de vagoane. 
Și acum, plecați acasă, e târziu | Vă aştept poimâine seară. Tot 
la ora asta. 


CAPITOLUL XX 
1 

Inginerul Isaia Ardeleanu se trezi cu dureri de cap. Se sculă 
greoi. Se îmbrăcă și trase jaluzelele: afară, un soare timid poleia 
tinichelele turlelor ţuguiate ale caselor de pe bulevard. De aici, 
de la fereastră, peisajul cunoscut și prietenos, al acoperișurilor 
în bătaia soarelui, avea un farmec aparte: ţiglele, ca niște petale 
plate cu zeci de nuanţe, de la roșu cărămiziu la negru cenușiu al 
lutului ars, păreau, dacă le priveai printre gene, petele de 
vopsea ale unei imense palete. În stânga, printre cele două 
turnuri ale bisericii catolice, se zăreau crengile desfrunzite ale 
castanilor din parc. Ramurile, degete subţiri și chircite, aduceau 
de departe cu beteala unui păienjeniș ţesut anapoda. De câte 
ori n-a privit Ardeleanu acest peisaj în cei douăzeci de ani de 
când locuiește aici? încercă să-și amintească de vreo schimbare 
în această imagine tipărită pe bolta străvezie a cerului, dar nu 
izbuti. Singurele schimbări erau cele pe care le aduceau 
anotimpurile. Ardeleanu îndrăgea peisajul de iarnă. Atunci, sub 
povara veșmântului alb, liniile abrupte se îndulceau, unghiurile 
dispăreau, și totul căpăta contururi blânde, liniștitoare. 

Își întoarse privirile spre ceasornic: acele arătau orele opt și 
zece minute. Avu o tresărire de neliniște; pe urmă își aduse 
aminte că nu mai avea ce căuta în fabrică. Incercă să fie liniștit, 
indiferent. Se plimbă de câteva ori prin cameră. Dar nu-și găsea 
locul. La ora asta trebuia să sosească Silvia, secretara lui: ea 
întârzia mereu. Apoi aducea justificări atât de copilărești, încât 
el nu găsea cuvinte s-o dojenească. Odată se gândise totuși să 
anunţe sindicatul ori cadrele ca cei de acolo s-o tragă la 
răspundere. Pe urmă, stând de vorbă cu ea, renunţă. Viaţa e 
ciudată. Fiecare om își are dramele lui: Silvia era îndrăgostită de 
un funcţionar de la C.F.R. Și se pregătea de un an de zile să se 
căsătorească cu el. Cu două săptămâni înainte de nuntă aflase 
că funcţionarul era însurat cu fata unui negustor de mărunţișuri 
din Simeria și avea doi copii la școală. Ardeleanu se bucură că n- 
o reclamase la cadre pentru un fleac de întârziere de zece 
minute. 

Privea trecătorii de pe stradă, dar gândurile îi zburau tot spre 
fabrică. Crijan stă desigur aplecat deasupra strungului și înjură. 
Crijan ăsta înjură mereu, de parcă numai la asta s-ar pricepe. 


Nici nu ţi l-ai putea închipui altfel. Oare Crijan ce-o fi crezând de 
toate cele întâmplate? Și, la urma urmei, ce-a fost cu desenele 
acelea? Fără îndoială că de greșit au greșit cei de la București; 
el nu putea să greșească; doar verificase cu atenţie planurile ce 
i se dăduseră. Totuși era neliniștit. Ar fi trebuit să insiste să i se 
trimită toate desenele, să le vadă împreună. Da, da, acum își 
aducea aminte: lonașcu îl sfătuise să nu ceară asta Institutului 
de proiectări, pentru că nu ar face decât să întârzie mersul 
lucrărilor. Cu lonașcu ar trebui să stea de vorbă. Se duse la 
telefon și formă numărul hotelului. lonașcu nu era acolo. Puse 
receptorul în furcă și se duse din nou la fereastră. Jos, în stradă, 
în faţa casei se oprise un camion încărcat cu mobile. Probabil 
cineva se mută. Oamenii se mută, își caută case noi, vor să 
înceapă o viaţă nouă, și pe urmă își dau seama că n-au găsit - 
ceea ce au căutat și trebuie să se mute din nou. El ce-o să facă 
acum? Unde o să se ducă? își încleștă pumnii. Adică de ce să se 
ducă undeva?... Va rămâne acasă! După lege, de trei ani de zile 
avea dreptul la pensie. Acum îi părea rău că nu și-a dat demisia, 
că a așteptat să fie gonit. Sau poate ar trebui să se întoarcă la 
fabrica de vagoane? Alungă acest gând. Și acolo îl aștepta 
același lucru. Cel mai bine e să rămână acasă. 

Zbârnăâitul strident al telefonului îl făcu să tresară. 

— Alo, cine e? Barbu? 

Trânti receptorul în furcă. Hotăriî să-și înainteze demisia 
înainte ca cei de la fabrică să-i trimită foaia de concediere. 
Scotoci în sertarul biroului, scoase niște hârtie și se apucă de 
scris. 

Când Barbu primi demisia lui Ardeleanu, se luă cu mâinile de 
păr. Farcaș îi dăduse răgaz două zile, și nebunul ăsta bătrân o 
face pe mofturosul!... Dădu ordin secretarei să-l mai sune o dată 
la telefon. Peste câteva minute, secretara îl anunţă că 
Ardeleanu i-a trântit din nou receptorul. Barbu, nervos, se duse 
să-l caute pe Oniga. Acesta era undeva, prin secţie, așa că fu 
nevoit să dea o sumedenie de telefoane până îl găsi. 

— Cum vine asta? întrebă mirat Oniga. Işi dă așa, pur și 
simplu, demisia? Păi unde suntem? 

— Ardeleanu are de trei ani dreptul la pensie. Cu asta își 
motivează plecarea. 

— Ai încercat să vorbești cu el? 


— Da, am încercat. Nici nu vrea să audă de noi. Ne-a trântit de 
vreo două ori receptorul în nas. N-ar fi bine să te duci tu să 
vorbești cu el? 

— Eu? făcu mirat Oniga, ca și cum n-ar fi înţeles întrebarea, 
apoi adăugă: Da, poate că ai dreptate... 

Luă mașina și plecă la Ardeleanu. Acesta îl primi oficial, 
poftindu-l politicos să se așeze. 

— Probabil că știți pentru ce am venit, începu Oniga, uitându- 
se drept în ochii inginerului. 

— Da, știu. Dar cred că nu era necesar să vă deranjaţi. Mi-am 
înaintat demisia tocmai ca să nu fiţi nevoiți să căutaţi 
justificări... 

— M-aţi înţeles greșit, tovarășe inginer. Am venit să vă rog să 
vă retrageţi demisia. Adică vreau să spun că noi, conducerea 
fabricii, nu acceptăm demisia dumneavoastră. Și în special, nu 
în momentele acestea grele, când e nevoie de prezenţa 
dumneavoastră. lar în ceea ce privește incidentul cu Barbu, a 
fost... 

— A fost foarte clar, tovarășe Oniga. Eu nu sunt zdreanţă de 
aruncat. Treizeci și cinci de ani am muncit cinstit! Nimeni nu s-a 
putut plânge de mine. Am înţeles, sunt de prisos! Asta e tot! Se 
înflăcărase la propriile sale vorbe. Da, tovarășe Oniga, încă nu 
sunt zdreanţă de aruncat... 

Oniga îl întrerupse: 

— Partidul condamnă ieșirea tovarășului Barbu. 
Dumneavoastră ar trebui să înțelegeţi... 

— Păi tocmai asta am făcut. Am înţeles destul de bine. Și nu 
mă interesează dacă partidul dumneavoastră condamnă sau nu 
atitudinea lui Barbu. Asta vă privește pe dumneavoastră. Eu 
însă... 

— Tovarășul Barbu și-a făcut autocritica... 

— Vedeţi, nici ceremonia asta nu mă interesează... 

Oniga se încruntă. Dar Ardeleanu era prea înfierbântat ca să 
observe acest lucru. 

— Nu mă interesează! Vă criticaţi, vă autocriticaţi, astea vă 
privește pe dumneavoastră... Eu sunt sătul! Sătul și obosit! 
Numai o singură rugăminte aș mai avea: să mă lăsaţi în pace... 
Că după câte știu, unul din meritele partidului este că mi-a dat 
dreptul să mă odihnesc după treizeci și cinci de ani de muncă. 


De altfel, cred că nici nu mai corespund. Vedeţi și problema asta 
a planurilor. E limpede că am și eu o bună parte de vină. Trebuia 
să insist mai mult să mi se trimită toate desenele. Dar chiar și 
dumneavoastră aţi spus că la Cluj sunt tovarăși la fel de 
conștiincioși ca și aici, că n-are niciun rost să mă zbat, să 
încetinesc mersul lucrărilor... N-am vrut să încetinesc mersul 
lucrărilor, asta e vina mea... Ar fi trebuit să fiu tehnician, și nu 
om politic, mă înţelegeţi... 

— Dar acum nu despre asta e vorba! Cine e vinovat, o să 
răspundă. Şi eu, dacă va fi nevoie... Acum, principalul e să 
vedem ce putem face cu aceste piese rebutate. Avem nevoie de 
ajutorul dumneavoastră... 

— Pe care eu nu pot să vi-l dau! V-am mai spus! Sunt obosit. 
Și mi-am înaintat demisia. 

Se ridică în picioare, în semn că a terminat discuţia. Oniga, 
supărat de încăpățânarea lui Ardeleanu, se ridică și el, hotărât 
să-i vorbească mai energic. Oricât, nu putea să plece din casa 
inginerului fără să fi obținut vreun rezultat. Strungurile trebuiau 
livrate. Și cel mai indicat să găsească o soluţie era Ardeleanu. 

— Tovarășe inginer, noi ne cunoaștem de ani de zile... 

— Şİ eu aveam până nu demult această impresie. Dar din 
păcate... 

Vorbise pe un ton hotărât, și lui Oniga i se păruse că o făcuse 
anume ca să-l impresioneze. 

— Tovarășe inginer, dumneavoastră trebuie să veniţi la 
fabrică. A lăsa totul baltă, înseamnă lașitate! 

— Se poate să însemne și asta. 

— Şi mai înseamnă neîncredere. Neîncredere nu numai în 
fabrică, ci și... 

— Aveţi dreptul s-o interpretaţi cum vreţi. Cum aș putea eu, 
un inginer de formaţie veche, un inginer burghez, să mă 
împotrivesc părerilor dumneavoastră? 

— Tovarășe inginer... 

— Am terminat, tovarășe Oniga! 

Oniga dădu să bată cu pumnul în masă, dar se reţinu la timp. 

— Asta e ultimul dumneavoastră cuvânt? 

— Da. 

— Atunci poate că totuși dumneavoastră sunteţi vinovat, nu 
Barbu, mai spuse Oniga la plecare. 


Ajuns în stradă, încercă să se justifice: „Mai bine că nu l-am 
lămurit pe Ardeleanu. Așa, fără tragere de inimă, tot n-ar fi făcut 
cine știe ce treabă”. Se gândi ce specialiști l-ar putea înlocui pe 
Ardeleanu: „Subinginerul Albu? Nu, ăsta nu e bine pregătit. 
Poate inginerul Cristofor de la vagoane. Da, el ar putea să facă 
ceva, dar e atât de greoi, are nevoie de două-trei săptămâni 
numai pentru ca să se familiarizeze cu problemele. Şi cine știe 
dacă ar primi. Cine se bagă într-o asemenea chestiune? Nu, cel 
mai potrivit e totuși Ardeleanu. Oare de ce s-o fi încăpăţânând 
așa? Sau poate Barbu să nu-mi fi spus exact ce s-a întâmplat 
între ei? Asta trebuie să fie!” Oniga grăbi pasul — voia să stea 
de vorbă cu Barbu. La poarta fabricii, însă, se răzgândi. Se 
îndreptă spre regionala de partid. Farcaș îl primi îndată. 

— Bine că ai venit. Nevastă-ta (mi-a dat vreo zece telefoane. A 
spus că dacă nu te trimit acasă, o să dea divorţ. Ce dracu' faci? 
Unde ai fost ieri noapte? 

— Am fost la fabrică! 

— Foarte rău ai făcut. Atunci de ce te-ai mai însurat, dacă 
dormi la fabrică? Sau e mai bine acolo decât acasă?... 

„M-a căutat Maria! Să se fi întâmplat ceva? Nu cred. Poate că 
vrea numai să stăm de vorbă. Dar alaltăieri seară am fost 
împreună; dacă avea ceva important să-mi spună de ce-a tăcut? 
E drept, în ultima vreme vorbim cam puţin. Suntem amândoi 
ocupați până peste cap. Ea cu Sfatul, eu cu fabrica..” 

Oniga mormăi ceva, apoi roși și-i fu ciudă pe Farcaș. 

Secretarul regionalei continuă: 

— Crede-mă că n-o să-ţi fie nimeni recunoscător pentru că-ţi 
pierzi nopţile în fabrică. Oricum, după al doilea schimb nu mai 
dai niciun randament, și pe urmă începi o zi nouă obosit, nervos. 
Cu asta nu-ţi ajuţi nici fie, nici fabricii. Dar acum, hai să le lăsăm 
pe-astea. Dacă o să mai fie nevoie, o să discutăm altădată 
despre dreptul la odihnă și despre celelalte drepturi 
fundamentale ale omului. Tăcu o clipă, apoi continuă pe alt ton: 
Ei, de ce-ai venit?... Aţi găsit o soluţie? 

— N-am găsit. Tocmai de asta am vrut să stau de vorbă cu 
tine. Ardeleanu și-a prezentat demisia. 

— Cum asta? 

— Mi se pare că s-a certat cu Barbu. 

— i se pare, ori s-au certat, într-adevăr? 


— Da, s-au certat. E și normal, oamenii sunt atât de nervoși... 
Da... In special Barbu. Ştii, toată ziua îl hărţuiesc ministerele. 

— Nu-l justifica. Tocmai acum nu trebuia să fie nervos! Într-o 
asemenea împrejurare, nervii sunt un articol de lux. Dar dacă și 
tu, Oniga, activist de partid, îl justifici, sunt sigur că n-o să găsiţi 
soluția. De ce stai în picioare? îl întrebă brusc și-i arătă un 
fotoliu. 

Oniga se așeză cu un calm prefăcut; își scoase tabachera, 
căută cu migală o ţigară gioale și abia după aceea explică: 

— Barbu a strigat, Ardeleanu a plecat acasă și a doua zi, adică 
astăzi, și-a înaintat demisia. 

Farcaș vru să intervină, dar Oniga continuă repede: 

— M-am dus la el acasă să-l poftesc la lucru. Nu vrea să vină. 

— Cum adică: nu vrea? Vorbești ca un copil, spuse Farcaș și 
începu să zâmbească. Nu vrea | l-ai pus problema serios? 

— Ce folos? E un burghez încăpățânat. 

— Acum înţeleg de ce nu vrea, făcu Farcaș. 

— Nu înţelegi nimic! zise Oniga, supărat. Am vorbit frumos cu 
el. l-am spus că el e singurul specialist, că nu poate să plece 
așa, tam-nisam. lar el, nu și nu Cică-i obosit, e bătrân și să-l 
lăsăm în pace!... 

— lar tu te-ai înfuriat. 

— Da, tovarășe Farcaș, m-am înfuriat! Dar ce dracu' 1... 
Vorbește de partid și de fabrică ca nu știu despre ce... Până 
când răbdăm de la un om ca ăsta toate porcăriile? Aș fi vrut să 
te văd pe tine ce i-ai fi spus. 

— Nu știu ce i-aș fi spus, dar, crede-mă, nu m-aș fi 
înfierbântat. Tu, desigur, erai nervos și nedormit, așa că nu te-ai 
mai putut stăpâni. 

— Îmi cauţi justificări?... 

Farcaș se ridică de la masă. Era vădit că nu-i plăcuse 
întrebarea. Se plimbă de câteva ori prin cameră, apoi se opri în 
faţa lui Oniga: 

— Îți dau un sfat: du-te acasă și culcă-te. Pe urmă, vino din 
nou aici și o să mai stăm de vorbă. Cred că ai făcut o greșeală 
cu Ardeleanu. Va trebui să vorbești din nou cu el. Avem nevoie 
de el! De altfel știi și tu asta, poate chiar mai bine ca mine. lar 
până atunci, cei din secţie și desenatorii tehnici să vadă ce-i de 


făcut. Eu am anunţat Bucureștiul. Azi, mâine o să sosească 
cineva de la Institutul de proiectări. Despre lonașcu ce știi? 

— Nimic. A plecat de la hotel și nu s-a mai întors. Poate s-a 
dus la București, să lămurească lucrurile. 

— Ar trebui să anunţaţi miliția. Dacă ar fi avut gânduri cinstite, 
ar fi trecut pe-aici. Numai să nu i se fi întâmplat ceva. 

— Nu cred. 

— Nici eu nu cred. O să vedem. Și acum, du-te. 


2 

În fabrică vestea demisionării lui Ardeleanu se răspândi cu o 
iuțeală de nebănuit. Lui Crijan nu-i venea să creadă. Se duse la 
sindicat, apoi la directorul Barbu. Dar acesta se răsti la el ca și 
cum l-ar fi găsit vinovat de plecarea lui Ardeleanu. Crijan se 
întoarse în secţie nedumerit. Deveni morocănos. Se apucă să 
desfacă strungul, pe urmă încercă să-l monteze din nou. Piesă 
cu piesă, dar nu izbuti. După un timp luă axul, se duse în secția 
mecanică și strunji vreo doi milimetri din porţiunea unde axul se 
asambla cu cutia de viteză. 

— Se repară! exclamă Brad încrezător, și peste o jumătate de 
oră Barbu, fericit de această veste, se așeză pe un scaun în 
apropierea patului de montare (era atât de obosit, că nu se mai 
putea tine pe picioare). Patru ore mai târziu, Crijan reuși să 
monteze axul în trunchi, iar Barbu sări la el și-l sărută pe frunte. 
Când însă Crijan încercă să monteze cutia de viteză, aceasta nu 
se mai potrivea de fel. Acum trebuiau schimbate rotile dinţate. 
Dar nici asta nu era o soluţie, deoarece cea mai mică modificare 
la rotile dinţate aducea după sine modificarea căruciorului. 
Crijan începu să înjure din nou, și Barbu, multumind lui 
Dumnezeu că nu apucase încă să dea telefoane lui Farcaș și la 
București (deși ceruse prin centrală legătura), plecă furios. Cel 
mai nefericit era totuși Brad. Işi pusese atâtea nădejdi în 
sărbătoarea predării primului strung, încât acum, după cea de a 
doua nereușită, nu mai avea nici măcar curajul să se uite în 
ochii Elenei. La prânz, de tăcut și îngândurat ce era, uită să mai 
ceară porție suplimentară; iar apoi colindă prin oraș până seara 
târziu, doborât de foame și silă. 

Cuc rămase în secţie și după orele de muncă. Stătea pe 
marginea patului de montare și se uita visător spre strung. 
Brigada lor de tineret se făcuse de rușine. Se simţea prost și 
pentru că a doua zi urma să sosească de la Scânteia tineretului 
un reporter care voia să adune material despre construirea 
strungului. 

Tocmai se pregătea să plece, când observă că după unul din 
stâlpii de susţinere ai acoperișului, la ultimul pat de montare, 
cineva ridică cu macaraua de mână un ax. Era Mircea. Il 
recunoscu după salopeta lui albastră. Se apropie de el și-l privi o 


vreme tăcut. Mircea se căznea să fixeze axul în trunchi, dar nu 
reușea. 

— Nu merge, spuse Pavel într-o doară. Am încercat și eu de 
zeci de ori. 

— Și dacă o prindem după fixarea cutiei? 

— Şi așa am încercat... 

— Să mai încercăm o dată. 

— N-are niciun rost. 

— Pe dracu' n-are rost! se răsti Mircea. Dar să stăm cu mâinile 
în sân are rost? De ce n-ai convocat brigada să ne sfătuim 
puţin? 

Pavel, el însuși, se miră cum de nu-l supăra această ieșire a lui 
Mircea. Era gata chiar să-i dea dreptate. Atunci, în orele primei 
încercări neizbutite, se uitase de mai multe ori la Mircea: se 
aștepta să descopere ceva rău în trăsăturile lui, dar Mircea 
stătuse tot timpul întors spre strung, cu faţa crispată. Lui Pavel i 
se păruse că studentul avea aceeași privire de om prădat ca și 
în seara aceea când îl gonise din curtea lor. 

— Mircea, trebuie să convocam brigada! 

Pentru prima oară îi spusese pe numele mic. Până acum, dacă 
era nevoit să i se adreseze, îi spunea „tovarășe Rotaru”. Mircea 
tresări. Îl privi mirat. Abia acum își dădu seama cât de mult 
semăna cu Mara. În clipa aceea își aminti că Anica îl rugase ca, 
dacă-l vede pe Pavel, să-i comunice că ea îl așteaptă la poartă. 
Totuși se gândi să nu-i spună nimic. Se foi câteva clipe, apoi se 
întoarse la strung. Pavel veni lângă el. După un timp, murmură 
încurcat: 

— Vezi, Mircea, a trebuit să se întâmple nenorocirea asta, ca 
noi să ne apropiem cu un pas. 

Mircea se răsuci brusc spre el: 

— Ce fel de nenorocire? Noi ce păzim aici? Tu, și eu, și Crijan, 
și Oniga, și Ardeleanu, și Bartha, și Barbu? Ce păzim? Tăcu, 
părându-i-se că a vorbit prea mult. Plecă privirile și se întoarse 
din nou spre strung: Eu mai încerc o dată! 

Pavel își scoase și el haina, sări la macara și lăsă să curgă 
lanţul în jos. 

Nu putură fixa axul. Cu un gest ostenit, Mircea își șterse 
mâinile în câlţi; apoi se întoarse spre Pavel: 

— Am uitat să-ţi spun. Vezi că te așteaptă Anica la poartă... 


— Nu-i nimic! Să mai încercăm o dată! 

— Degeaba. M-am convins că nu se potrivește. Ai spune că 
avem de-a face cu piese diferit dimensionate. 

Pavel tresări. „Uite, uite, părerea lui Mircea se potrivește cu 
cea a consilierului tehnic”. 

— Păi asta și e Așa ziceau și la consfătuire. 

— Puteai să mi-o spui și mie, să nu mă lași să-mi pierd vremea 
de pomană — se supără Mircea. Dar apoi, părându-i rău, 
adăugă, împăciuitor: Du-te că te așteaptă Anica. Mă duc și eu 
acasă. Noroc, Pavele, întinse mâna. Pavel i-o strânse cu putere. 

Anica îl aștepta în faţa porţii, lângă ghereta lui Bartha. 

— Dacă ar fi Ardeleanu aici, poate am găsi o soluție — încercă 
Pavel să lege discuţia, după ce o bucată de vreme pășiseră 
tăcuţi. 

— Nu știu de ce vorbiţi toţi despre el ca despre un vrăjitor. 
Credeţi că dacă vine el, face hocus-pocus, și strungul se 
montează de la sine? Am auzit că sosesc specialiști de la 
București. Cred că se pricep la fel de bine ca și Ardeleanu al 
vostru. 

— Inainte, și eu aveam o părere proastă despre el. Dar să știi 
că e un om bun — încercă s-o convingă Pavel, neștiind de ce era 
pornită împotriva inginerului. Mi-a vorbit și tata de el. Îl cunoaște 
de mai bine de treizeci de ani. S-a purtat întotdeauna cinstit. 

— Nimeni n-a spus că nu e cinstit. Numai că nu e atașat cu 
trup și suflet! 


— Păi e normal — încercă s-o scalde Pavel. Doar nu e 
muncitor. 
— Dar alţii, — sări Anica, — cum de se pot atașa pe cale 


raţională? Un om bun care își dă demisia în aceste momente 
grele! Apoi de asemenea oameni buni mai bine să ne lipsim. 
Vezi, noi suntem intransigenţi numai până la un punct. Și de la 
acest punct facem concesii ca niște comercianţi din lumea 
veche. Tu poate ai cunoscut prea puţini „oameni buni” de 
aceștia, eu însă am avut destule ocazii să-i cunosc! După 
părerea mea, Ardeleanu ar trebui arestat! 

Pavel o privi mirat. Era atât de firavă, cu mâini albe ca de 
copil, și vorbea de parcă toată viaţa ei ar fi scos cărbuni din 
fundul munţilor și ar fi fost cine știe ce revoluţionară. De multe 
ori Pavel încercase să pătrundă felul ei de a gândi, dar tot de 


atâtea ori simţise că nu reușește. Era atât de principială, încât 
nu știai cum să te apropii de ea. Și cât de mult ar fi vrut să-i 
vorbească odată despre alte lucruri decât despre problemele de 
producţie, și anume despre Mureș, despre toamnă și despre ei 
doi. Intr-un rând îi spusese că Mara face poezii. Ea îl privise lung 
și zâmbise. 

— De ce zâmbești? o întrebase Pavel nedumerit. 

— Ai o soră foarte neserioasă! 

Pavel voise să-i ia apărarea, dar nu ştiuse cum. În sinea lui era 
pentru prima oară mândru că Mara face poezii și dorea din tot 
sufletul ca ea să devină poetă cunoscută, premiată, pentru ca el 
să-i poată dovedi Anicăi că sora lui nu e neserioasă. 

— Da, ar trebui arestat, spuse încă o dată Anica. 

— Nu, dimpotrivă, îi răspunse Pavel. Eu cred că ar trebui 
convins să se întoarcă. El cunoaște problema și i-ar veni cel mai 
ușor să găsească o soluţie. 

— Poate că ai dreptate, spuse ea. Și această schimbare 
bruscă îl făcu pe Pavel să rămână cu gura căscată. 

— Am auzit, — legă Pavel șirul vorbelor, — că a fost și Oniga la 
el, dar n-a reușit să-l lămurească. Ce-ar fi să ne ducem și noi, în 
numele brigăzii noastre? 

— Să ne ducem la el? întrebă aproape speriată Anica. De ce să 
ne ducem la el? 

— Cp să-l convingem să se întoarcă la fabrică. 

— Dar regionala ce-o să spună? Şi tovarășul Dobre... 

— Eu cred că o să fie de acord. lar dacă nu, putem să vorbim 
și cu tovarășul Farcaș. 

— Nu știu de ce atâta agitare pentru un inginer burghez. 

— Fiindcă știe carte, răspunse hotărât Pavel. Se gândi să mai 
adauge ceva la fel de tare, dar renunţă. Nu vrei să vii cu mine la 
el? 

— Nu. Nici nu s-a. R potrivi. Eu sunt abia de câteva săptămâni 
în fabrică. De ce să mă duc tocmai eu? Să se ducă tovarășii 
care-l cunosc mai bine. 

— Nu, nu, hai să mergem chiar acum, se înfierbântă Pavel. 
Dacă reușim să-l aducem mâine în fabrică, ai să vezi că o să fim 
lăudați. 


— Nu mă interesează să fiu lăudată. Singurul lucru care mă 
interesează în această chestiune sunt strungurile, și dacă tu 
crezi că asta ne-ar fi de folos, du-te. Eu îţi urez succes. 

Salută și o luă spre stânga. Pășea grăbită; avea mersul arcuit, 
și lui Pavel i se sui sângele la cap când se gândi la bărbaţii care 
o strânseseră în braţe pentru bani. O clipă voi să alerge după 
ea, dar n-o făcu, pentru că nu știa ce ar fi putut să-i spună și nici 
să pară caraghios nu-i convenea. 

Porni spre casă. In faţa porţii îl aștepta Brad. Când îl văzu, 
acesta se repezi la el. 

— Cred că am făcut o greșeală, mormăi. Și acum vreau să 
stau de vorbă cu tine, de-aia am venit. 

— Da' ce s-a întâmplat? întrebă îngrijorat Pavel. 

— Am fost la inginerul Ardeleanu. Nu m-a primit. Am rugat-o 
pe servitoarea lui, o fată foarte de treabă, să mă lase înăuntru. 
Am rugat-o atât de frumos, că m-a anunţat... Când a auzit 
despre ce e vorba, a spus să-l las în pace și mi-a arătat ușa. Nu 
m-aș fi dus, dar am auzit că a fost și tovarășul Oniga și n-a 
reușit să-l lămurească. Voiam să arăt că brigada de tineret 
poate și ea câte ceva. Și acum mi-e teamă să nu iasă de-a- 
ndoaselea. 

„La dracu'! gândi Pavel. Asta a stricat totul”. Dar o mare 
bucurie puse stăpânire pe el. Adică nu numai el, Pavel, s-a 
gândit la acest lucru, ci și ceilalți membri ai brigăzii. II bătu pe 
Brad pe umăr, ca un om matur, și-i spuse cu dărnicie: 

— Nu-i nimic, nu-i nevoie să te agiţi. Altădată însă e bine să te 
sfătuiești și cu mine — și-i strânse mâna. 


3 

Totuși, Brad era nemulţumit. Simţea că a făcut o greșeală și 
se temea să nu fie una de nereparat. Colindând prin oraș, 
flămând și abătut, socoti că ar fi bine să se ducă să-i ceară și lui 
Mircea un sfat. Oricum, el e înșcolat, se pricepe mai bine în ale 
sufletului. Pe urmă își aduse aminte că Mircea locuiește în 
aceeași clădire cu inginerul Ardeleanu și voi să renunţe, dar 
neavând nimic mai bun de făcut porni totuși într-acolo. Urcă 
treptele cu fereală, temându-se să nu dea ochi cu inginerul-șef. 
Acum n-ar fi vrut în ruptul capului să se mai întâlnească cu el. In 
faţa ușii lui Ardeleanu se opri doar o clipă, atât cât să citească 
textul de pe placa de aramă fixată în cuișoare: „Isaia 
Ardeleanu”. Tocmai voia să plece, când ușa se deschise și se 
pomeni faţă în faţă cu servitoarea inginerului. Dădu din cap, în 
semn de salut. lulia îl măsură din creștet până în tălpi, apoi îi 
zâmbi. Asta îi merse lui Brad drept la inimă. Mai salută o dată și 
porni spre etajul trei, întorcându-se la fiecare pas să vadă ce 
face lulia. Ea îl urmări atentă, până ce la cotitura scării îl pierdu 
din ochi. 

Odată ajuns, Brad bătu puternic în ușă, ca lulia, de jos, să-l 
audă, să nu creadă că venise fără pricină. li deschise mătușa 
Anghelina. Era îmbrăcată tot în capotul trandafiriu în care o 
văzuse și prima oară când fusese la Mircea. 

— Noroc, tovarășă Anghelina, o salută tare și intră în vestiar. 

Mătușa Anghelina, care nu se așteptase la această mișcare, 
uită să-i răspundă la salut și să-i spună că are oaspeţi, așa că să 
vină altădată. 

— ÎI caut pe Mircea, tovarășă Anghelina — îi mai repetă el o 
dată numele și tot cu voce ridicată, ca dânsa să vadă că nu i-l 
uitase. Am o treabă tare grabnică cu el, trebuie să-i vorbesc. 

Mătușa Anghelina își veni în fire, îi zâmbi și-i tăie calea. 

— Vai, îmi pare atât de rău, domnule Brad, dar Mircea nu-i 
acasă... Dacă reveniţi puţin mai târziu, poate... 

În clipa aceea se deschise ușa de sticlă dinspre camera cea 
mare și în pragul ei apăru Mircea. 

Mătușa Anghelina strâmbă din nas, se prefăcu mirată și 
întrebă cu nevinovăție: 

— Cum, Mirciulică, aici erai? Eu te credeam plecat... Când te- 
ai întors?... Şi de ce urci pe scara de serviciu? Uite era să-i spun 


domnului Brad că nu ești acasă... Să nu mai faci încurcături de- 
astea, auzi?... 

Mircea păli; bâlbâi ceva în loc de salut și-i întinse mâna lui 
Brad. Acesta îl privi pieziș, neîncrezător, apoi tot neîncrezător se 
întoarse spre mătușa Anghelina. Nu pricepuse tare multe din 
cele ce spusese ea, dar un lucru îi era limpede: că minţise. De 
ce, nu știa încă. De aceea spuse: 

— Dacă am picat rău, atunci plec. De fapt noi, — și arătă spre 
Mircea, — putem sta de vorbă și altădată... 

— Dar, vai de mine, domnule Brad, se poate să-mii faci una ca 
asta? Dacă ai venit, ești bun venit. Am câţiva oaspeţi, dar nu te 
sinchisi de ei. O să treceţi în camera lui Mircea. 

Intrară. I<n jurul unei mese rotunde, acoperită cu o> pânză 
verde, stăteau două femei, vopsite cum Gheorghe nu mai 
văzuse până atunci. Rosti printre dinţi un „bună seara” pentru 
amândouă și le strânse mâna ca la Haţeg. Pe urmă, vrând să 
arate, că nu e chiar atât de prost după cum îl socotesc ele, își 
aruncă privirile spre cărţile înșirate pe masă și spuse pe un ton 
de cunoscător: 

— jucaţi douăzeci și unu, nu-i așa?... 

Mircea începu să râdă, pe urmă râseră și doamnele, dar lui 
Gheorghe i se păru că fără pricină. Le mai salută o dată și apoi 
intră, urmat de Mircea, în camera alăturată. 

Nu stătură de vorbă decât vreo zece minute, pentru că după 
aceea mătușa Anghelina îi chemă în camera mare; îi anunţă că 
prietenele ei, care se pregăteau mai' demult să se ducă, au 
plecat. Era atât de drăguță, încât Gheorghe începu să creadă că 
s-a înșelat, că ceea ce s-a întâmplat mai înainte n-a fost 
prefăcătorie, ci totul se petrecuse întocmai așa cum spusese 
mătușa Anghelina. Pe urmă, doamna Anghelina se duse în 
bucătărie să pregătească un ceai pentru oaspe. Mircea își 
aprinse o ţigară și-și puse picioarele pe spătarul unui fotoliu. Lui 
Brad i se păru foarte necuviincioasă purtarea lui Mircea, dar nu 
spuse nimic, să nu-l supere. Îşi roti privirile primprejur și se miră 
de dezordinea din cameră. 

— Măi, mătușa ta nu face curăţenie? întrebă. 

Spre mirarea lui Brad, Mircea pufni în râs. 

— Că ar fi frumoasă camera asta, — continuă el. 


— Dacă aţi freca-o pe jos și n-aţi arunca toate lucrurile 
anapoda. Tu de ce nu-i spui să facă ordine? Eu o văd femeie de 
treabă. 

Mircea nu-i răspunse; plictisit, îi sufla drept în faţă rotocoale 
de fum. Brad, apărându-se, le strivea cu palma. 

— Ştii, mă, de ce am venit? 

— Spune. A 

— Am fost la Ardeleanu. Că eu mi-s bun prieten cu el. Incă de 
atunci de când m-a trimis să-i aduc servieta. Dar astăzi m-a dat 
afară. 

— Da' de ce-ai fost la el? se arătă deodată curios Mircea. Ce 
treabă ai avut cu el? Acum, când a demisionat? 

— Păi tocmai asta e. M-am dus să-l lămuresc. Ştii, 

— Continuă Brad, — tu ești deștept, că ai făcut școli multe. Ce 
zici tu de treaba asta? 

În clipa aceea intră doamna Anghelina. Capotul i se desfăcu în 
față, dezvelindu-i picioarele groase și trandafirii ca și capotul 
înflorat. Brad, înfierbântat, plecă privirile în pământ. Ciudaţi 
oameni mai sunt domnii: n-au decât o singură ţoală și aia-i 
dezbumbată peste măsură. Când ridică ochii, doamna Anghelina 
își potrivise deja ţinuta și zâmbea de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Lui Gheorghe i se făcu cald: își descheie nasturele de la 
gulerul cămășii, să răsufle în voie. 

Între timp, mătușa Anghelina potrivi ceșştile de ceai pe măsuţa 
din faţa tinerilor și i se adresă lui Mircea: 

— De ce ești încruntat, Mirciulică? Ti-a adus domnul Brad o 
veste rea? 

— Nu, mătușico. Dimpotrivă. Îmi zicea c-a fost la inginerul 
Ardeleanu — știi, ăsta de la etajul doi, care și-a dat demisia — 
să-l lămurească să se întoarcă în fabrică. 

— Dar de ce să se întoarcă în fabrică? întrebă curioasă mătușa 
Anghelina. Are ori n-are dreptul să-și dea demisia? Eu știu că-i 
bătrân. De ce să se întoarcă în fabrică? 

— Cum de ce?! făcu Gheorghe, jignit de nepriceperea femeii. 
Să tocmească strungurile Și tocmai asta nu vrea să facă. De-aia 
am și venit la Mircea, să m-ajute, că el are școală. 

— Crezi că ar trebui să-i vorbesc eu? întrebă Mircea. 


— Tu nu te băga, Mirciulică, sări mătușa Anghelina. Lasă-le 
dracului de strunguri. Îți mai aprinzi paie în cap și cu asta. S-o 
descurce cei care au încurcat-o! 

— Nu e așa, mătușico. Doar e vorba de munca noastră — 
încercă Mircea să-i explice. 

— Dar ce ai tu cu strungurile alea? se încruntă doamna 
Anghelina. Pe tine te-au dat afară din U.T.M. Şi acum tu să le 
rezolvi totul? Lasă-i în pace! 

— Ti-am spus să nu te mai bagi în treburile mele — o 
întrerupse Mircea. Vorbea înfocat — îi era rușine de Brad. Acesta 
a venit să-i ceară sprijinul, și uite ce aude! Aici nu e vorba nici 
de mine, nici de situaţia mea în U.T.M., e vorba de strunguri! 

— De inima orașului nostru, tovarășă Anghelina! spuse 
Gheorghe ca s-o impresioneze. Așa zicea tovarășul Farcaș. 

Mircea îi făcu semn să tacă. 

— Eu n-am spus nimic, știi doar, făcu mirată doamna 
Anghelina. Dar mă gândesc la tine, Mirciulică. Işi șterse cu o 
batistă ochii uscați: Adică tot eu sunt vinovată și pentru 
strungurile acelea... 

Mircea se ridică în picioare și se întoarse spre Brad: 

— Hai să mergem. 

Pe stradă nu-și vorbiră multă vreme. Târziu de tot rupse 
tăcerea Brad: 

— Mătușa ta n-are pic de nivel politic. 

Mircea nu-i răspunse. După un timp, tot Brad începu vorba: 

— Odată, tata o fost atât de beat că a stricat vreo zece doage. 
Asta s-a întâmplat demult, eram încă prunc. Tare a mai plâns 
mama că tata stricase și lemn, și timp. Atunci n-am știut de ce 
plânge așa. Am plâns și eu, dar numai de mila ei. Incercam s-o 
mângâi. l-am spus: „Lasă, mamă, sunt lemne destule în pădure. 
Tata e tare, o să mai taie și o să mai facă doage”. Da’ ea tot 
plângea, și plângeam și eu. Ştii, în ziua când n-am putut să 
tocmim strungurile... dacă nu mi-ar fi fost rușine, poate aș fi 
lăcrimat. Abia atunci am înţeles-o pe mama. Îmi pare tare rău că 
a murit și nu i-am putut spune niciodată că știu de ce plângea. 
Dacă mi-ar pica în mână cel care a băgat bețe în roate — că 
doamne Dumnezeule, mare e mila ta — iaca nici zdreanţă nu s- 
ar alege de el! Vezi, Mircea, pe mine năcazul ăsta m-a lovit de 
două ori. O dată că nu facem strunguri, și a doua oară... Tu de 


bună seamă știi că mie îmi place Elena. E fată tare bună. Nu e 
prea luminată, dar eu aș putea face om din ea. Dacă am fi gătat 
strungurile, m-aș fi dus la ea și i-aș fi spus verde: „Mă, Elena”... 
Spune. Mircea, tu ai mai fost îndrăgostit?... 

Mircea îl privi înduioșat. 

— Am fost. 

— Așa-i că e tare bine să fii îndrăgostit? 

De departe părea că toate stelele au căzut în Mureș. 


CAPITOLUL XXI 
1 

Pavel se așezase la masă fără chef, așteptând ca maică-sa să-i 
servească cina. Tot așteptând, se plictisi și-și lăsă capul în 
palme. Se gândea la discuţia despre inginerul Ardeleanu pe care 
o va avea cu taică-său. Pentru că astă-seară trebuia să-i 
vorbească. Întrebă de câteva ori unde zăbovește bătrânul, dar 
nu-i răspunse nimeni. Abia într-un târziu, maică-sa, care se tot 
învârtea în jurul plitelor, îl lămuri supărată: 

— Întrebi și tu ca și când nu l-ai cunoaște! E iar la ședință. Că 
toată ziua numai asta știe!... Şedinţă și iar ședință! Și de lao 
vreme nici tu nu ești altfel. Parcă se bagă dracu' în voi când 
auziţi de ședință. De ce vă tot adunaţi atâta? 

Pavel zâmbi în sine, dar nu-i răspunse. Se întreba ce anume ar 
trebui să-i spună lui Ardeleanu ca să-l convingă. Voi să-i ceară și 
Marei un sfat, că doar ea, ca poetă, cunoaște mai bine sufletul 
oamenilor, dar renunţă. Poetă, poetă, da' cine știe ce prostie o 
să-i mai trântească! Se gândi la diferite formulări. O să înceapă 
așa: „Tovarășe Ardeleanu...” Asta era clar, așa trebuie început, 
dar după asta ce să-i spui?! E tare greu să pătrunzi în sufletul 
oamenilor. Se puse în situaţia lui Ardeleanu. În fond pentru ce să 
vină el să căznească la strunguri? Ce folos are din toate astea? 
Nimic! Socialismul?... E prea bătrân ca să lucreze pentru viitor. 
Lui ar trebui să i se arate o perspectivă mai apropiată, ceva care 
să-l atragă, să-l mobilizeze. Dar ce anume? încercă să-și 
închipuie cam ce o să-și dorească la bătrâneţe. In sfârșit, găsi 
soluţia: copiii. Ce păcat că Ardeleanu n-are copii! Cum l-ar mai fi 
muiat vorbindu-i despre viitorul lor. Ciudat cum poate trăi atât 
de izolat un om. 

— Cei cu tine? îl întrebă maică-sa. Ai înnebunit? Vorbești de 
unul singur, ca un smintit. Ce ai, te doare ceva? 

Lui Pavel îi veni să râdă, dar se stăpâni. Cum să-i spună 
maică-sii ce-l frământă, când ea, aflând de nereușită, își pusese 
mâinile în șolduri și clătinase din cap: 

— Asta din cauză că faceţi prea multe ședințe și nu vi-e 
gândul la lucru! Să fiu în locul partidului, v-aș arăta eu vouă!... 

Văzând că Pavel nu-i răspunde, se răsti la el: 

— Ce-i, de ce nu răspunzi, ești bolnav? 


— Nu, mamă, n-am nimic. Mă întrebam numai cam la ce ar 
putea să se gândească un om bătrân. 

— Cum adică? 

— Ce bucurie are un om bătrân? Cum vede el socialismul? 

— Te ţii numai de prostii. Du-te și te culcă mai bine! 

— Nu, mamă, nu mă ţin de prostii. Spune-mi, la ce se 
gândește un om bătrân? 

— Păi, la copiii lui, la ce altceva s-ar putea gândi? 

— Și dacă n-are copii? 

— De ce n-are copii? făcu ea supărată. 

Pavel zâmbi. În felul ăsta o să fie greu de ajuns la o concluzie. 
Totuși insistă: 

— Nu vrei deloc să mă ajuţi? 

Apoi o luă de mână și o sili să se așeze pe un scaun. Se așeză 
și el, privind-o drept în faţă. Simţi o strângere de inimă. „Cât de 
mult a îmbătrânit!” Când a trecut vremea, de n-a apucat că 
observe acest lucru? În mintea lui, ea rămăsese tot așa cum o 
vedea în fiecare seară, în fotografia așezată deasupra patului 
lui, îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, alături de Cuc, abia 
ieșit din armată, cu mustăţile răsucite aidoma unor vârfuri de 
pensule muiate în apă. Abia acum băgă de seamă că ridurile îi 
brăzdaseră faţa, că părea obosită. „Dar e tot frumoasă”, 
constată cu bucurie. 

Ea îl privea lung. Îi ghicise gândurile: 

— Am îmbătrânit, așa-i?... 

— Nu, mamă, n-ai îmbătrânit. Zău n-ai îmbătrânit. 

— Nu ţi-e frică de Dumnezeu că-i iei numele în deșert? Am 
îmbătrânit. De aceea mă și întrebi. Apoi să-ţi spun: eu mă bucur 
de voi. De tine și de Mara. Şi de ursul de laică-tău, așa 
morocănos cum este. Cu toate că el m-a îmbătrânit. Da, el m-a 
îmbătrânit... El, cu ședințele lui... Uite, a trecut de nouă, și el tot 
n-a venit încă. Și pun rămășag că dacă m-aș duce până peste 
drum, la $chiopu', la cârciumă, l-aș găsi acolo. 

— Nu-i acolo! îi răspunse în grabă Pavel, deși nu era deloc 
convins că avea dreptate. Vrei să mergem să vedem? întrebă 
nehotărât. 

— Nu, nu, lasă să stea la ședință. Şi acum, spune-mi ce ai tu 
cu oamenii bătrâni? 


Pavel îi povesti despre inginerul Ardeleanu, că ar vrea să se 
ducă la el, dar nu știe cum să-l lămurească. Ea îl ascultă atentă 
până ce se auzi sfârâitul cafelei, care dăduse în <foc. Atunci se 
ridică, își aranjă cratițele pe sobă și puse lemne pe jar. Apoi se 
întoarse la Pavel. 

— Nu știu dacă o să te pot ajuta, spuse. Nu știu. Multe vor 
oamenii în viaţă. Tu, când ai fost mic, ai vrut prăjituri. Pe urmă 
ai crescut, și ai avut alte visuri. Ai vrut să-ţi cumpărăm o 
bicicletă. Ai vrut să rămâi afară, în oraș, și după ora zece seara. 
Îţi amintești? 

Pavel zâmbi. Câte palme, n-a luat de la tata pentru întârzierile 
nepermise? Și tare mult îi plăcea să rămână pe Corso și în orele 
când nu se mai plimbau decât oamenii mari. 

— Îţi amintești, Pavele? 

— Da, mamă. 

— După aceea voiai să ajungi calfă, să câștigi și tu, să poţi trăi 
pe picioarele tale. Așa-i? _ 

Pavel dădu din cap: așa fusese. Incercă să ghicească unde 
voia să ajungă maică-sa, dar nu reuși. Ascultă cu atenţie mai 
departe. 

— Acum ai alt vis. Vrei să ajungi fruntaș în muncă... Taci, știu, 
e drept, nu mi-ai spus asta niciodată, dar eu știu... Și tatăl tău 
vrea să ajungă. Spunea într-o noapte că ar muri de rușine dacă 
fiu-său ar ajunge fruntaș în muncă înaintea lui. Tăcu. O vreme 
privi în gura sobei: N-o să moară de rușine — spuse apoi. O să 
se bucure! Ştiu eu. Il cunosc prea bine. 

Pavel văzu că maică-sa se înduioșează. O strânse de mână. 

Ea, ca să nu-i dea lacrimile, continuă repede: 

— Dar lasă, numai să vie de la ședință acasă, că-i arăt eu lui! 
O să-l miros, și dacă a fost la Șchiopu', apoi o să ţin eu o plenară 
cu el... Așa-i, Pavele, fiecare vârstă își are visele, speranţele ei. 
Peste câţiva ani o să te căsătorești. Poate mai devreme, ea să 
nu crezi că eu n-am urechi să aud. Fata aceea despre care îmi 
tot povestești că e așa și pe dincolo, că e o tovarășă cum nu 
este alta, știi tu, aia care-a venit de la Galaţi... Nu-mi miroase 
mie a bine cu ea. Prea mult îmi vorbești de ea, mi-e tare teamă 
că o iubești. Să nu te însori prea devreme, Pavele. Și nu înainte 
s-o cunosc și eu... 

— Nu, mamă, nici vorbii de așa ceva. 


— Lasă că știu eu... Nu mă înșală pe mine ochii și urechile. 
Nici inima. Odată, să fie poate un an, am stat de vorbă cu tata. 
Eu lucram la mașina de cusut. Tu erai la fabrică, Mara nu știu 
unde era. Și i-am spus: „iți amintești tu, Ștefane, cum îmi 
spuneai cu ani în urmă, când copiii erau mici și tu n-aveai de 
lucru?” „Nu te necăji, femeie, îmi spuneal. Când o să crească 
Pavel mare, o să ai doi bărbaţi în casă. Pe mine și pe el. Doi 
«bărbaţi Auzi, femeie! Ştii tu ce înseamnă asta?!... Când n-o să 
am eu de lucru o să muncească el. Şi poate... dar de ce 
„poate”? Sigur, până atunci o să se schimbe și vremurile, și o să 
avem amândoi unde munci. Apoi, o să fii regină, măi femeie — 
că așa îmi spune totdeauna. Pe palme o să te purtăm!” Tu știi 
cum vorbește el. Mi-a spus că o să arunce dracului afară mașina 
de cusut, ca să nu mai zbârnâie în casă; că n-o să mai mă lase 
nici să gătesc. Îi spun: „Îţi amintești?” „Da”, îmi răspunde el. Și 
n-a plecat capul. Asta mi-a plăcut întotdeauna la el. „Vezi, — îi 
spun, — acum am doi bărbaţi în casă, și mașina de cusut tot aici 
este. Nu sunt regină și tot eu vă gătesc. Nici pe palme nu mă 
purtaţi”. Ce crezi că mi-a răspuns? 

— Nu știu, mamă. 

— Cică: „Nu e nimic, femeie. E adevărat că acum sunt doi 
bărbaţi în casă, dar Pavel de bună seamă că pleacă în curând. 
—lar eu rămân lângă tine și am să-ţi fac o bătrâneţe atât de 
frumoasă”... Dar știi cum o spunea? Nu, tu asta n-ai s-o pricepi 
niciodată. Așa spunea, că numai ca să-l aud vorbind în felul 
ăsta, și merita să îmbătrânesc lângă el. Vezi, pe lângă bicicletă, 
prăjiturile alea nu mai fac doi bani, iar să fii fruntaș în muncă e 
mult mai mult decât să ai o bicicletă. Visurile, nădejdile mele de 
acum sunt mai mari, mai frumoase decât cele pe care le aveam 
demult, în tinereţe. Şi pentru asta merită să îmbătrânești. De 
bună seamă că și inginerul tău a avut idealuri pentru care 
merită să îmbătrânești. Inţelegi? Ce anume, nu știu. Ca să aflu, 
ar trebui să stau de vorbă cu el. Dar eu cred că și ție o să ți le 
spună. Vorbește cu el, vorbește deschis, fără teamă. 

In clipa aceea îl auziră pe bătrân tropăind în praf. Auziră și o 
frântură de melodie, care aducea mai mult a mormăit, decât a 
cântec. 

— Na, a venit și taică-tu de la ședință — îi spuse lui Pavel 
maică-sa și se ridică de pe scaun. 


Bătrânul deschise ușa. Se vedea de la o poștă că era afumat. 
Pavel nu reuși să-și ascundă zâmbetul’. „Părinţii mei, părinţii 
mei”, îi trecu prin gând și ar fi vrut să-i îmbrăţișeze pe amândoi. 

— Am avut o ședință mai lungă, începu bătrânul și o cuprinse 
pe nevastă-sa de umeri. Ştii, o ședință de-aia lungă... 

— Şi cine o prezidat! $chiopu'? 

Maistrul Cuc ridică capul, o privi lung, sughiţă și se rezemă de 
perete să-și păstreze echilibrul. Spuse cu vocea lui groasă: 

— Nu, n-am fost la $chiopu'. Am fost la „Ceferistul vesel”, la 
un banchet, și am băut zece șpriţuri. Auzi, femeie, zece șpriţuri 
și un banchet... 

Mai vru să spună ceva, dar limba i se împletici în gură. Abia 
reușiră să-l dezbrace, să-l culce și să-l liniștească, promiţându-i 
că a doua zi o să-l asculte, oricât de multe ar avea să le 
povestească. 

A doua zi au aflat că se îmbătase cu alți patru tovarăși din 
echipă, de bucurie că i se conferise titlul de fruntaș. 


2 

Brigada hotări ca delegaţia să fie compusă din Pavel, Mircea și 
Brad. Brad, deși se temea de o nouă întâlnire cu inginerul, era 
mândru de încrederea cei se arăta. Își compuse o figură gravă și 
spuse cu solemnitate: 

— Eu, tovarăși, dacă o vrea și Ardeleanu, îmi duc sarcina la 
îndeplinire. 

Se înţeleseră să se întâlnească la ora cinci, acasă la Pavel, ca 
să aibă vreme să se mai sfătuiască înainte de a se duce la 
Ardeleanu. Brad, nemaiavând răbdare, se duse la Mircea de pe 
la patru, dar spre mirarea lui, acesta nu era acasă. 

— E plecat la doamna Virginica, s-o vadă. E bolnavă, săraca. 

Brad ceru adresa doamnei Virginica și porni grăbit după 
Mircea, ca nu cumva să întârzie din pricina lui. Casa indicată era 
aproape de Mureș, lângă clădirea liceului de băieți. Avea zidul 
din faţă acoperit aproape în întregime cu iederă. Asta îi plăcu lui 
Brad. Urcă la etajul întâi și sună de câteva ori, așa cum avea 
obiceiul să sune și la Mircea. Chiar el îi deschise ușa. Brad dădu 
buzna înăuntru, înainte ca Mircea să fi avut vreme să se 
dezmeticească. 

— Ce vrei, măi, de ce-ai venit? îl prinse de mânecă pe Brad. 

— Am venit după tine, să nu întârziem. 

Brad așteptă în vestiar, până își luă Mircea rămas bun, apoi 
plecară. Din capătul coridorului întunecat veneau spre ei doi 
oameni. Când ajunse în dreptul lor. Tresăriră amândoi. 

— Ai văzut? șopti Mircea și-i strânse braţul lui Brad. lonașcu! 
Toată lumea crede că a plecat la București! 

Spre mirarea lui Mircea, Brad nu păru emoţionat. Se 
întoarseră după cei doi și văzură că se îndreptau spre 
apartamentul doamnei Virginica. 

— Ştii cine-i celălalt? 

— Nu, făcu Mircea. Nu i-am văzut faţa. 

— E ăla de care ţi-am spus că umbla cu pistolul în baracă, 
preotul. L-am cunoscut după negul din bărbie. 

— ÎI confunzi, dădu dispreţuitor din mâini Mircea. Pe ăla cu 
neg îl știu eu. E fratele doamnei Virginica. Ba da, — își reaminti 
deodată, — ai dreptate E preot. Am fost coleg cu el la București. 

— De când îl caut eu! spuse Brad, frecându-și palmele. Adică 
aici stă! Dar tu ce ai cu doamna asta? 


— Cum ce am? Am fost la ea la masă. 

— De unde o cunoști? 

— Păi o cunoști și tu. A jucat cărți la noi, ieri, când ai venit tu. 
Nu-ţi amintești?... 

— Aha! Vasăzică aia e!... Păi să știi că nu mai mergem azi la 
Ardeleanu... 

— Cum așa? Trebuie să mergem! 

— Da' înainte îi dăm telefon lui Oniga. O, ce o să se mai 
bucure! Mamă, doamne! 

Merseră spre colţul străzii să caute un telefon public. Dacă s- 
ar fi uitat îndărăt, ar fi văzut că cei doi oameni cu care se 
întâlniseră pe coridorul etajului întâi ieșeau tocmai pe poartă și 
o luau spre malul Mureșului. 

— L-am prins pe popa! strigă Brad, strângând receptorul atât 
de puternic, de parcă l-ar fi ţinut de mână pe omul cu neg. 
Veniţi repede, tovarășe Oniga! Știţi, popa acela la care am găsit 
armă în cufăr. 

Puse receptorul în furcă, își frecă iar palmele și porniră spre 
casa doamnei Virginica. 

— Și tu zici c-ai fost coleg de școală cu el? 

— Da. Dar el era în ultimul an, iar eu în primul. Pe urmă eu am 
plecat la Facultatea de mecanică. Era mare legionar. 

— Mie îmi spui?... se îndârji Brad. Din prima clipă l-am dibuit. 
Și când te gândești că într-o noapte am dormit cu el în același 
pat. Cum de nu l-am strâns de gât? Ptiu, mama lui!... 

— Dar ce să aibă el cu lonașcu? 

— Apoi nici lonașcu ăsta nu-mi place. O fi el inspector, nu zic. 
Dar nu-mi place. A 

Oniga sosi cu mașina direcției, întovărășit de doi milițieni. II 
luă pe Brad și urcară sus. Spre mirarea lui Mircea, după zece 
minute se întoarseră. 

— Unde sunt? făcu Mircea spre Brad. 

Acesta era atât de zăpăcit, încât nu știa ce să spună. 

— Măi, — îi întrebă Oniga, — sunteţi siguri că acolo au intrat? 

— Cum nu? făcu Brad. Eram doar la vreo doi pași de ei. 

— Și celălalt era lonașcu? 

— Da, întări și Mircea. lonașcu. Eu l-am recunoscut. Nu sunt 
sus? 


— Nu! Femeia aceea fardată mi-a spus că au plecat imediat 
după voi. 

— Să știi că au plecat atunci când am dat noi telefon. 

Oniga scăpă o înjurătură, apoi dădu să se urce în mașină, dar 
se mai întoarse o dată spre Rotaru: 

— Tovarășe Rotaru, ești sigur că era tovarășul lonașcu? 

— El era! Dacă vă spun!... 

— Ştii ce, hai și tu la regională. 

Brad se pomeni singur în mijlocul străzii. Supărat că i-a scăpat 
popa, porni încet spre locuinţa lui Pavel. Acum îi era tot una. 
Oricum, fără Mircea nu puteau să meargă la Ardeleanu. 

Pavel îl aștepta în fața casei. Se vedea de la o poștă că era 
furios. 

Brad îi povesti cele întâmplate și-i propuse să amâne pe 
altădată discuţia cu Ardeleanu. Dar Pavel nici nu voia să audă 
de așa ceva. 

— Hai, mergem noi doi. 

Brad nu se împotrivi. 

Când îi văzu, lulia le trânti ușa în nas. O vreme stătură locului, 
neștiind ce să facă. 

— Hai să plecăm, spuse Pavel în cele din urmă. 

Brad îi făcu semn că nu: 

— Stai puţin. 

Apoi, în loc să apese pe butonul soneriei, începu să bată în 
ușă. Încet, cum știa că bat domnii. 

După un timp, ușa se crăpă, și atunci, brusc, Brad își vâri 
bocancul în deschizătură. lulia încercă în zadar să închidă ușa. 
Nu reuși. Cei doi intrară în vestiar. 

— Vrem să vorbim cu tovarășul inginer. 

— Nu e acasă, minți lulia. 

— Atunci îl așteptăm. 

Lui Pavel îi veni să râdă, dar se stăpâni. Spuse și el, ca lulia să 
înțeleagă mai bine: 

— Da, atunci îl așteptăm. 

Supărată, lulia începu să ţipe. Atras de zgomot, apăru 
Ardeleanu, sobru ca o statuie de bronz. 

Pavel se repezi la el: 

— Am venit din partea brigăzii de tineret. Am vrea să vă 
vorbim, tovarășe inginer. 


Spre surprinderea luliei, inginerul îi pofti în casă. Aici, 
Ardeleanu îi ascultă tăcut, fără să-i întrerupă. Brad, convins de 
victorie, nu-și încăpea în piele de bucurie. 

Când terminară, inginerul le promise că o să reflecteze și-i 
rugă să-l lase singur. Brad nu înţelesese bine ce voia inginerul și 
de aceea ieși din casă cu un sentiment de nemulțumire. 

— N-am făcut nimic raportă Pavel brigăzii, și-i era necaz căi 
se năzărise să se ducă să se milogească de un inginer burghez. 


3 

Inginerul burghez rămase încă multă vreme la fereastră, 
privind în direcţia în care se îndreptau solii brigăzii. Nu putea să 
nu-și mărturisească că era mândru că cei din fabrică îl căutau cu 
atâta stăruință. El nu trebuia să spună decât un cuvânt, un 
singur cuvânt, și ar fi putut să alerge la dulap să-și scoată 
halatul alb, proaspăt spălat și călcat de lulia, și să dea fuga la 
fabrică. Îi lipsea mirosul uleiului încins, zumzetul monoton al 
mașinilor. Amintirea fabricii îl înduioșă, pe urmă îi fu rușine că 
lucruri atât de banale ca mirosul încins al uleiului și zumzetul 
monoton al mașinilor îl emoţionaseră. Plimbându-se prin 
cameră, își aduse aminte de Mia. Oare ea ce-o fi gândit despre 
el? Şi ea îl socotește laș?... Dar poate că Anica nici nu e Mia, și 
atunci... li era dor și de Bartha. El, desigur, se plânge și acum de 
nedreptatea care i s-a făcut când a fost lăsat în afara producţiei. 
În sinea lui, Ardeleanu era convins că Bartha de fapt nici nu mai 
vrea să reintre în producţie, dar se obișnuise într-atâta să ceară 
acest lucru, încât acum i-ar veni greu să n-o mai facă. „Oare nici 
eu nu mai vreau să reintru în producţie?...” își puse pentru 
prima oară această întrebare, și ea îl îngrozi. Adică niciodată să 
nu mai fie în apropierea mașinilor? Spre mirarea lui, un 
asemenea simțământ nu i se păru deloc banal. Se gândi că ar fi 
trebuit să asculte de chemarea tinerilor: la urma urmei, era 
vorba de copilul, de strungul acesta blestemat care se născuse 
schilod. Dar n-o să rămână așa! Oamenii o să se frământe și o 
să găsească soluţia Totuși de unde proveneau de fapt 
nepotrivirile?... Dacă era într-adevăr vorba de mai multe tipuri 
de strung, atunci unele piese trebuiau reproiectate în 
conformitate cu celelalte. Axul e baza, de el se lovesc toate 
asamblările. E nevoie de un ax nou. Un ax nou care să se 
potrivească și cu trunchiul propriu zis, și cu cutia de viteză, și cu 
complexul de roți dințate. Păcat că nu are aici dimensiunile; ar 
putea să lucreze acasă și să le trimită proiectele, fără să se mai 
întoarcă la fabrică. Nu, nu, acasă ar lucra greu, numai la fabrică 
are totul la îndemână. Și Crijan e acolo. Da, Crijan. Ce mult ar da 
să-l audă înjurând E tare priceput Crijan. Puţini maiștri sunt ca 
el. li păru rău că înainte de a pleca nu-l propusese pentru 
premiere. Omul acesta ar fi meritat și o decorație de la guvern. 
Nu degeaba îl aduseseră de la fabrica de vagoane... Și nici 


tinerii nu sunt răi; sunt ei cam stângaci și fac multă zarvă, dar 
nu sunt băieţi răi. Scoate Crijan montatori buni din ei! 

Intră lulia. Ardeleanu o privi lung, căutând să-i ghicească 
gândurile. 

— Mai sunteţi supărat, domnule inginer? Zău, eu n-am vrut să- 
i las înăuntru, dar ăla mare, care a mai fost într-o seară aici, a 
pus piciorul în ușă. Altminteri n-ar fi intrat. 

— Da, da, sunt supărat, încercă să pară serios Ardeleanu. Sunt 
foarte supărat. Dar dacă mai vin o dată, să-i lași înăuntru, auzi? 
Că sunt tovarășii mei de la fabrică, cu care lucrez... ai înțeles? 

— Păi, parcă dumneavoastră nu mai lucraţi la fabrică? 

Ardeleanu nu-i răspunse. Așteptă până ce lulia ieși, apoi se 
întoarse spre fereastră și privi ramurile desfrunzite dintre cele 
două turnuri ale bisericii catolice. Se simţea singur, cum nu se 
simţise niciodată până atunci. 

Peste o oră, lulia anunţă sosirea lui lonașcu. Ardeleanu, care 
nu știa nimic de dispariţia acestuia, îl pofti să șadă, dar lonașcu 
se scuză, spunând că nu venise decât pentru câteva clipe. 

— Cred, — continuă el, frecându-și nervos palmele, — că n-ar 
fi trebuit să părăsești fabrica. Bănuiala a luat proporţii, și 
tovarășii de la regională sunt convinși că tu... 

— Nu mă interesează părerea lor. 

— Ai înnebunit? Cum poţi spune asemenea prăpăstii? E vorba 
de strungurile astea, de dezertarea ta... 

— Eu am fost dat afară! strigă furios Ardeleanu. Asta, în 
primul rând. Și în al doilea rând, nu înţeleg scopul vizitei tale. 
Vrei să mă convingi să mă întorc la fabrică? 

— Nu, zâmbi cu prefăcută politeță lonașcu. Dimpotrivă. Aș 
vrea să-ţi atrag atenţia că ar fi bine să pleci. 

— Să plec? unde să plec? întrebă mirat Ardeleanu. 

— De altfel, am văzut-o și pe nepoată-ta. De ce ai adus-o în 
fabrică? Crezi că cei de la partid nu știu cine este Anica și cu ce 
scop a venit aici? Te înșeli. Îţi spun, am vorbit cu Farcaș. Așa se 
strâng funiile în jurul nostru — și își apropie palmele una de alta. 
Ca și când ar fi vrut să strângă pe cineva de gât. 

— Nu înţeleg, în jurul cui? întrebă cu un calm nefiresc 
Ardeleanu. 

— Tu trăieşti pe o altă lume, nu-ţi dai seama ce se petrece în 
jurul tău. Cineva va trebui să răspundă pentru strungurile astea. 


— Să răspundă. 

lonașcu se apropie de el: 

— Cred că în mai puţin de două ore o să fim arestaţi amândoi. 

Ardeleanu se dădu un pas înapoi: 

— Arestaţi? 

— Da, da. Ti-am spus că am vorbit cu Farcaș. El e ferm 
convins că noi doi... 

— Eu n-am făcut nimic și nu am nimic cu tine! îl întrerupse 
Ardeleanu. 

— Asta o crezi tu. Ca să câștige timp, lonașcu își aprinse 
tacticos o ţigară: De altfel și eu sunt de aceeași părere. Peste un 
an sau doi o să putem și dovedi că nu suntem vinovaţi cu nimic. 
Dar până atunci, cineva va trebui să răspundă. Crezi că Farcaș 
va fi de acord să răspundă el? 

Ardeleanu își aminti discuţia cu primul secretar, din urmă cu 
un an. Atunci prevăzuse că va veni momentul în care va trebui 
găsit un acar Păun. Intrebă speriat: 

— Dar ce s-a întâmplat în fond? De ce o amesteci pe Anica în 
toate astea?... 

— Nu știu exact ce s-a întâmplat. Știu doar că s-a greșit 
undeva. Şi planurile au fost greșite, și execuţia lor. lar eu 
răspund și pentru planuri, și pentru execuţie. Uite, îţi vorbesc 
deschis. Cel mai bun lucru ar fi să plecăm. 

— Să plecăm? se miră Ardeleanu. 

— Da. 

— Unde să plecăm? întrebă el mecanic. 

— Nici eu nu știu. De aceea am venit la tine, ca să ne sfătuim. 
Undeva, în străinătate. 

Ardeleanu zâmbi stupid: 

— Ce să faci acolo? 

Tăcu. | se păru că, prins de panica lui lonașcu, vorbește 
prostii. 

lonașcu scoase din buzunarul interior al hainei un carnet de 
depuneri. 

— Uite, Ardeleanule, am bani, am avere în Elveţia. Cu bani te 
descurci oriunde. Haide. Frontiera e aproape. lar tu cunoști 
regiunea. Ajută-mă cel puţin. Fă-mi o legătură. Dar cel mai bun 
lucru ar fi să vii și tu cu mine. 

Ardeleanu răcni ca și când în clipa aceea s-ar fi dezmeticit: 


— Pleacă de-aici! 

— Gândește-te la Mia. 

— Pleacă de-aici mai strigă o dată Ardeleanu. 

Faţa i se întunecase. Începu să clipească des. Apoi, cu un calm 
forţat, se apropie de telefon. 

lonașcu păli. Se năpusti spre ieșire, se întoarse să mai spună 
ceva, dar lulia, care aștepta în vestiar, îi deschise ușa. 

Surprinsă și totodată bucuroasă de izbucnirea lui Ardeleanu, 
lulia intră în biroul lui și-i spuse că lonașcu plecase înjurând. 

— Bine i-aţi făcut, domnule inginer. Nici mie nu mi-a plăcut. E 
la fel de obraznic ca și gunoierul nostru, știți, ăla care ciupește 
toate fetele. 

— leși și tu afară se răsti Ardeleanu la ea. Nici aici în casă nu 
mai am o clipă de liniște. 

lulia părăsi încăperea, tristă, hotărând în sine pentru a 
douăzecea oară să-l lase în voia domnului pe Ardeleanu. 

Inginerul aşteptă până ce ușa se închise în urma luliei, apoi se 
duse la birou și-și lăsă capul în palme: „Oare așa să gândească 
cei de la fabrică despre mine? Atunci de ce au venit după mine | 
Și Oniga, și băieţii?” 

În noaptea aceea, Ardeleanu nu reuși să închidă ochii nici 
măcar pentru o clipă. 


CAPITOLUL XXII 
1 

Oniga nu se trezi decât spre seară, și atunci numai datorită 
Mariei, oare îl scutură de câteva ori. La început nu pricepu ce se 
petrece cu el, apoi, frecându-și ochii cu pumnii, se dezmetici și 
se ridică în picioare. 

— De ce dormi îmbrăcat? fu prima întrebare pe care o 
înţelese. 

Mormăi ceva despre oboseală, despre lonașcu, despre Farcaș, 
apoi mărturisi ca un copil aplecat asupra borcanului de 
dulceaţă: 

— Mi-a fost tare somn. 

Ea își scoase pardesiul și începu să cotrobăiască printre 
cratițe. Oniga vru să-i ajute, dar judecând după gesturile ei, 
pricepu că ar tace un lucru de prisos. In general, în ultima vreme 
avea acest sentiment. Și de când își reluaseră munca după 
concediul de nuntă, se vedeau numai seara, și atunci preocupaţi 
încă de problemele activităţii lor de peste zi. Nu-și mai zâmbeau 
decât foarte rar și dacă întâmplător Maria l-ar fi întrebat acuma: 
„Așa-i că noi ne vom iubi întotdeauna?”, întrebarea i s-ar fi părut 
stridentă lui Oniga și n-ar fi știut ce să răspundă. De când se 
însurase, Oniga avea totul la îndemână: și mâncare, și dormit, și 
o avea și pe Maria. Dar de la o vreme ea nu mai era pentru el 
decât un element de decor, nu-l mai atrăgea în mod special, ca 
alunei, în primele zile. Când se gândi pentru prima oară la acest 
lucru, avu sentimentul că făptuise un lucru nepermis, și câteva 
zile se feri să se uite în ochii Mariei. Pe urmă, obișnuindu-se cu 
ideea, începu să se întrebe fără rușine: „In fond de ce m-am 
însurat?” De cuvintele mari se temea; de aceea nu-și spusese 
niciodată că e fericit sau că nu e. Dar căsătoria nu era așa cum 
ar fi vrut-o el și cum și-o închipuise. Astfel că serile, stând întins 
pe pat, la fel ca și acum, se simțea singur; i se părea că e de 
prisos în camera aceasta străină. Intre el și Maria ora o 
neînțelegere nerostită, dar oare stăruia tot timpul asupra lor. 
„Adevărul e că n-am găsit ceea ce am căutat”, își spuse atunci. 
Și fără să se fi gândit vreodată mai mult la asta, știa că nu era 
fericit. Și știa că nici Maria nu era. Astfel ajunse el la concluzia 
că între ei se statornicise, în loc de dragoste, o stimă puternică, 
ceea ce însă nu era destul pentru ca să sudeze o legătură încă 


neînchegată. Uneori se întreba de ce nu-și vorbesc deschis, și 
atunci își reproșa că nu avusese niciodată curajul să înceapă el. 
Da, altfel își închipuise căsătoria. Dar dacă l-ar fi întrebat cineva 
cum anume, n-ar fi ştiut să răspundă. În orice caz, altfel, nu în 
felul în care era căsătoria lui cu Maria. Niciodată nu reușea să-și 
lege frământările lui de ale ei, mereu i se părea că problemele 
de care se preocupă ea sunt minore faţă de ale lui. Și — fără să 
știe de ce — pe ea o socotea incapabilă să aprecieze eforturile 
pe care le făcea el. Pentru că făcea eforturi. Asta putea s-o vadă 
orișicine. Și astăzi cât a umblat după lonașcu, pe urmă după 
Farcaș, pe care nici până acum nu l-a găsit; asta nemaivorbind 
de munca din fabrică, mai ales că dăduseră greș cu strungurile. 
Dar problema lui Ardeleanu, care îl măcina și în somn? În ultima 
vreme slăbise. Se întorcea obosit de la fabrică, dar nu se culca: 
își potrivea notițele de peste zi, făcându-și un fel de inventar al 
problemelor rezolvate și al celor nerezolvate. Asta, de obicei, îi 
lua cam un ceas. lar după aceea, dacă încerca să lege o discuţie 
cu Maria, ea căsca. El înțelegea că ea e obosită, dar oricum, 
putea să nu i-o arate chiar așa. In general, ar fi mulţumit ca ea 
să stea acasă, să-i calce și să-i spele cămășile — și asta nu 
pentru că ar fi fost împotrivă ca femeile să aibă aceleași drepturi 
cu bărbaţii, ci pentru că voia și el, om ocupat și hărțuit, să-i 
poarte cineva de grijă, să găsească p, e cineva cu care să 
discute când ar simţi nevoia. 

Își aprinse o țigară și urmări un timp mișcările obișnuite, 
mecanice, ale Mariei. In fond, ea era o femeie bună și destul de 
frumoasă, și Oniga, oricât de mult s-ar fi căznit, nu i-ar fi găsit 
un cusur mai serios de care să se poată lega. Și totuși, deși nu-și 
vorbiseră niciodată despre neînţelegerea lor, trebuiau să vadă 
de unde vine. Că așa nu mai merge: trăiesc ca doi oameni 
străini, n-au nimic comun înafara discuţiilor principiale și a 
patului, care, de altfel, îi leagă prea puţin. „Poate n-ar fi trebuit 
să mă însor — își spunea Oniga, și de multe ori se vedea 
ducându-se la Farcaș și spunându-i că el e vinovat de acest pas 
pripit. Aș mai fi avut timp, zău, nu știu de ce m-am lăsat convins 
atât de ușor. Mai încolo, poate după al doilea sau al treilea 
cincinal, când o să fie mult mai puţine lucruri de făcut, ar fi fost 
altceva”. Atunci o să aibă desigur mai mult timp liber să se 
bucure de roadele muncii, de socialism și, bineînţeles, nu singur, 


ci împreună cu cineva care să fi contribuit la această operă la fel 
demult ca și el. Oniga nu era încrezut, el știa destul de bine că 
socialismul s-ar construi și fără el, totuși era convins că fiecare 
braț puternic, fiecare gând cinstit este de folos. lar el socotea că 
are și braţe puternice, și gânduri cinstite. În visele lui de 
dinainte de război, totul fusese mai simplu. Mai ales în timpul 
cât fusese închis, își închipuise că socialismul vine imediat după 
eliberare, sau cel mult un an, doi mai târziu, când oamenii își 
dau seama ce bun e socialismul. E drept, încă de pe atunci 
întâlnise o serie de tovarăși care vorbeau de greutăţile ce o să 
vină după eliberare, dar pe aceia îi socotea pesimiști, 
neîncrezători, complicaţi. Uneori se gândise să-i contrazică, însă 
nu prea știa cum. N-avea școală și nu se pricepea să vorbească 
pe limba tuturor. Și acum se căia de multe ori că nu se 
înscrisese măcar la un liceu seral. Dacă ar fi făcut-o de la 
început, acum ar fi absolvit, de bună seamă. Asta și-o repeta de 
altfel în fiecare toamnă și cu fiecare an trecut îi părea tot mai 
rău că nu se înscrisese. Numai că totdeauna se întâmpla ceva 
care îl oprea să facă acest pas. Anul acesta, de pildă, ar fi putut 
el să lase strungurile în seama altuia? Nu, n-ar fi putut... Asta 
era clar. 

Maria luă ceaiul de pe foc. Căută două cești, dar cum niciuna 
nu era curată, Oniga se oferi să le spele el. Ea îl refuză: 

— Lasă, nu te obosi. 

Fără să știe de ce, Oniga se simţi vinovat. Aproape toată seara 
acest simțământ nu-l mai părăsi; nu-l părăsea decât în clipele 
când se gândea la strunguri, la Ardeleanu, la fabrică. Ar fi vrut 
să-i vorbească și Mariei despre acestea toate, dar tocmai atunci 
ea își scotea din servietă un teanc mare de hârtii. Le înșira pe 
masă. 

— Ce vrei să faci cu ele? o întrebă Oniga. 

— Trebuie să le revăd. Dactilografele noastre fac atâtea 
greșeli, că mi-e rușine de tovarășii de la București. Oricât, e 
vorba de un oraș capitală de regiune, nu de un cătun. 

Oniga se așeză lângă sobă, și deși ardea de nerăbdare să dea 
un telefon la fabrică, să vadă dacă nu cumva se ivise între timp 
ceva nou, nu se hotărî s-o facă. Dacă s-ar fi ivit ceva nou — 
acest ceva nou nu putea fi decât găsirea soluţiei — atunci, de 
bună seamă, l-ar fi anunţat. Pentru că cei din fabrică nu fac 


nimic fără el. Acolo toţi îl iubesc, toţi îl cinstesc; unii știu mai 
multe despre el chiar decât Maria. Se întoarse spre ea. O privi 
lung, de parcă acum ar fi văzut-o prima oară. Era o femeie 
înaltă, osoasă, cu mișcări largi, aproape bărbătești. De ce se 
însurase cu ea? Socoti că tot ce-și spusese și făcuse până acum 
fusese un lucru necinstit și față de Maria, și față de el însuși. 
Hotări să-i mărturisească deschis ceea ce gândește, chiar dacă 
ea s-ar supăra. Poate că împreună vor descoperi mai lesne unde 
începe greșeala lor. Ea o să-l înţeleagă, o să-și dea seama că el 
are, dreptate. O să-i ceară iertare și o să-și asume toată 
răspunderea. In fond, în căsătoria aceasta niciunul din ei nu 
pierduse nimic. Dimpotrivă. Hotărât, se ridică în picioare și se 
apropie de ea: 

— Maria, aș vrea să vorbesc cu tine. 

Ea făcu ochii mari, apoi închise dosarul din faţa ei. 

— Și eu vreau să vorbesc cu tine. De aceea i-am dat telefon 
lui Farcaș. De vreo două săptămâni tot vreau să-ţi vorbesc. 

„Gât de bună e Maria!” Oniga se așeză lângă ea, apoi își 
aprinse o ţigară, nu pentru că simţea nevoia să fumeze, ci ca să- 
și ocupe cu ceva mâinile pe care și le simţea de prisos. Probabil 
că și ea are să-mi spună același lucru”. 

— Ştii, începu Maria și roși toată. Eu... 

Oniga îi luă mâinile, căută în gând un cuvânt de încurajare să 
i-l spună, dar nu găsi. Niciodată nu văzuse ochii Mariei sclipind 
ca acum. 

— Inţeleg, spuse Oniga. Vezi, trebuia mai demult... Noi doi 
întotdeauna... 

— Tu ești atât de bun, Oniga! Ce să-i faci? De ce ţi-e frică... nu 
scapi... 

— Nu, Maria, niciodată! întări Oniga. În clipa aceea i se păru 
că are în faţă o altă Marie: Spune! 

Maria se aplecă spre el și-i îmbrăţișă umerii, șoptindu-i în 
ureche: 

— O să avem un copil... 

Oniga, care tocmai își ducea ţigara la gură, rămase cu mi.na 
atârnată în aer. Fumul pișcător al ţigării îi intră în ochi: 

— Maria! 


Ea se lăsă în genunchi lângă el, îl luă de după gât, și puse 
capul pe pieptul lui. Oniga nu știa ce să facă. O mângâie pe păr 
și-i rosti numele, rar, cu evlavie: 

— Maria... Maria... 

Adică vor avea un copil, și tot ceea ce voise să spună în seara 
asta nu se mai putea spune niciodată. 

Spre ora 11 zbârnâi telefonul. Oniga ridică receptorul și 
recunoscu vocea lui Pavel Cuc. 

— Mă întrebi dacă dorm? Nu, aşteptam să mă sunaţi. Ei, ce s-a 
întâmplat?... Aţi stat de vorbă cu Ardeleanu?... Ei... Da, a fost de 
prisos. Ştiam... Poate că totuși nu e rău că v-aţi dus. Dar pentru 
asta nu era nevoie să mă chemi noaptea. Știu, știu, nici eu nu 
pot dormi! 

Se întoarse spre Maria. Ea ațipise, și în vis un zâmbet i se 
înfiripase pe buze. Din obișnuinţă, îi mângâie umerii. Ea se trezi, 
îl prinse de gât și-l sărută. 


2 

Nu mult după dispariţia lui lonașcu sosiră de la București, de 
la Institutul de proiectări, doi ingineri tineri. Barbu îi conduse în 
fostul birou al lui Ardeleanu și ceru desenatorilor tehnici să le 
arate toate planșele în legătură cu strungul. O zi întreagă au 
stat inspectorii de la București aplecaţi deasupra desenelor, 
însemnând cu diverse creioane colorate câte o cifră, câte o 
indicație. Seara, târziu, raportară directorului că vor lua 
proiectele cu ei, că găsiseră unele date foarte interesante, pe 
care însă, după părerea lor, n-aveau dreptul să le dezvăluie 
înainte de a raporta la București. 

În zilele care urmară, Barbu trimise și primi o sumedenie de 
telegrame, prin care i se cerea ca până la terminarea 
cercetărilor să ia altceva în lucru. De altfel, peste câteva 
săptămâni urmau să sosească la „Victoria” desenele noului 
prototip de strung, proiectat în întregime în ţară. În legătură cu 
inginerul Ardeleanu, cei de la București anunţaseră că era bine 
că-și dăduse demisia, căci oricum ar fi trebuit anchetat și 
concediat după ce în desene se găsiseră atâtea nereguli pe care 
el, ca tehnician, ar fi trebuit să le observe. De altfel, ancheta a 
trebuit să fie amânată din pricina dispariţiei inginerului lonașcu, 
care avusese din partea Ministerului Industriei Grele sarcina să 
coordoneze lucrările strungului și de aceea ar fi putut da o serie 
de lămuriri în legătură cu această chestiune. Pe urmă, într-o 
sâmbătă seara, Barbu fu anunţat de către organele de 
securitate că în apropierea frontierei fusese găsit un om 
împușcat, care avea asupra lui o delegaţie către fabrica de 
strunguri. Barbu se urcă în mașină și se duse să afle amănunte. | 
se puse la dispoziţie un proces-verbal, semnat de ostașul 
grănicer Filimon Pândele, care arăta că în ziua de... a somat în 
zona de graniţă doi indivizi care n-au vrut să se oprească. A 
deschis focul. Unul a căzut, celălalt a ridicat mâinile. Când a 
ajuns la ei, primul nu mai trăia. Asupra mortului s-a găsit un 
carnet emis de Crucea Roșie, pe numele de lon lonașcu. Cel de 
al doilea, un om slab, cu un neg pe bărbie, fără acte, a fost 
predat organelor de securitate. 


CAPITOLUL XXIII 
1 

Ca niciodată până atunci, Ardeleanu se plimba fără ţintă prin 
oraș, cu pardesiul descheiat, neîngrijit, ca un om fără căpătâi, 
neștiind cu ce să-și omoare timpul. Îi era lehamite. Intră la 
Cazinoul Central: aici rămăsese totul neschimbat, numai picolul 
cel slăbuț și palid vorbea mai gros și pe faţă începuseră să-i 
apară fire blonde, iar sub nas un smoc ide mustață pe care și-o 
netezea mereu, doar-doar o să fie luată în seamă. Când 
crescuse băieţandrul acesta, unde erau anii care trecuseră 
peste el? De fapt, Ardeleanu cerea socoteală nu pentru anii 
care-i crescuseră mustaţa picolului, ci pentru cei care-i albiseră 
lui tâmplele. 

Pe stradă se luă după trecători, încercând să-i categorisească 
după meserii, ba chiar să le dea nume. Pe individul din faţa lui, 
un om slab, uscăţiv, cu spatele încovoiat și cu gulerul paltonului 
puţin uzat, și-l închipui casier la o cooperativă de băuturi 
spirtoase. Il vedea acasă, în mijlocul familiei: nevastă-sa, o 
femeie grasă, cu mânecile suflecate, fardată ca să nu i se vadă 
mustăţile și eventual cu un neg pe partea stângă a obrazului, 
guralivă, poruncitoare. El, suferind de ficat, nu are putere să se 
împotrivească poruncilor ei; stă și mai încovoiat, aplecându-se 
deasupra farfuriei, neavând curajul să protesteze împotriva 
mâncării de cartofi pe care o urăște din tot sufletul. Copii n-are, 
cel mult o soacră murdară. Nu și-l putea închipui tată de familie. 
Pentru o clipă, avu și un simţământ de milă faţă de omul din 
faţa lui. Apoi, celălalt se opri și strigă după un căruțaș. Căruţașul 
ridică șapca și-i spuse: „Noroc, tovarășe director”. 

Ardeleanu se opri și el, ca să le poată asculta discuţia. Află că 
slăbâănogul era directorul Comlemnului și, din ceea ce spunea, i 
se păru destul de energic. După ce directorul plecă, Ardeleanu 
intră în vorbă cu căruţașul, care se dăduse jos de pe capră să 
potrivească hamurile cailor. Cele auzite de la acesta Îl 
descumpăniră — directorul avea trei copii: unul învăţa la 
Moscova matematicile, ceilalți doi urmau liceul în localitate. Pe 
vremuri, înainte de a deveni directorul Comlemnului, omul 
fusese fochist la calea ferată. Ardeleanu plecă nemulţumit, cu 
sentimentul neplăcut că e singurul om din oraș care umblă fără 
pricină pe străzi. Mai târziu, acest simţământ i se întări într- 


atâta, încât inginerul avu impresia că trecătorii îl privesc altfel 
decât pe ceilalţi, ba chiar îl compătimesc. Se opri în faţa unei 
biserici. Trecuseră ani mulţi de când nu mai călcase într-un 
asemenea locaș. Vru să intre, să-și răscumpere păcatul, dar îi 
era rușine de trecători. Aceștia, preocupaţi, treceau fără să-l 
bage în seamă, dar lui i se părea că-l spionează să vadă dacă 
intră sau nu. De fapt, nu era religios, nu credea în viaţa viitoare 
și nici în Dumnezeu, dar era convins că undeva, deasupra 
acestei lumi materiale, există ceva, o forţă care pune în mișcare 
întregul angrenaj al planetelor. Din partea lui, această forță 
putea să se numească Dumnezeu, ori natură, ori destin, lui îi era 
tot una. Dar era convins că ea există. Căci cineva — conștient 
sau inconștient — trebuia să dirijeze universul, acest mecanism 
de mare precizie, a cărui mișcare fatală prescrie atât planetelor, 
cât și vietăţilor care trăiesc pe ele, un drum de la care nimic nu 
se poate abate. Destin. Asta era. Credea în destin, în inevitabil. 
Altminteri cum s-ar fi putut explica situaţia lui de acum? Era 
convins că, indiferent ce ar fi făcut, tot aici ar fi ajuns, deși chiar 
în afacerea cu strungurile astea blestemate erau zeci de „dacă”. 
Dacă ar fi insistat să vadă toate desenele, dacă n-ar fi plecat din 
fabrică, dacă ar fi ascultat de chemarea lui Oniga și a băieților, 
sau, și mai simplu, dacă nu s-ar fi întâlnit în ziua aceea în poartă 
cu Barbu, chiar și atunci tot ar fi ajuns aici, în această situaţie. 
Nu intră în biserică. Totul e aranjat dinainte. Ce rost are să 
îngenuncheze în faţa inevitabilului? Hotăriî să meargă la fabrică, 
să vorbească cu Barbu. Intră într-o frizerie să se radă, să vadă 
cei de acolo că nu vine cu capul plecat. Incepu să se simtă bine. 
Se așeză pe un scaun și-și așteptă rândul. Răsfoi un ziar. Ciudat, 
în viaţa lui nu citise un articol de fond. Când în fabrică i s-a cerut 
să participe la citirea ziarului în colectiv, s-a opus din principiu. 
Era și o prostie să iei din timpul unui tehnician, punându-l să 
citească articole în colectiv, când el în acest timp poate să 
dreagă cine știe ce mașini. Totuși, pe vremea aceea încercase 
să parcurgă un asemenea articol. Dar erau atâtea lozinci în el, 
încât renunţase. In general, ziarele de acum i se păreau 
neinteresante, plictisitoare. Nu aduceau nimic senzaţional. Nu 
scriau nici despre crime sau accidente de cale ferată, nici 
despre furturi senzaţionale sau sinucideri. Nu scriau decât 
mereu și mereu despre aceleași lucruri: lon Dragomir a depășit 


norma cu atât, Pavel Drăghici cu atât. A doua zi, în locul lui 
Pavel Drăghici era pomenit Stănescu, iar în locul lui lon 
Dragomir, Dimitrie Coman. Pe cine interesează articolele astea? 
Și ce importanţă are dacă lon Dragomir a depășit cu 30-40, 130 
sau 160 la sută normele fixate? înseamnă că normele n-au fost 
bine calculate sau chiar dacă au fost bine calculate, că cutare și 
cutare muncitori sunt mai pricepuţi. Dar oare menirea ziarului e 
să scrie despre asta? 

Citi titlul articolului de fond: „Disciplina de plan, sarcina 
fiecărui muncitor, fiecărui tehnician”. Ca să-și dovedească încă o 
dată cât de justificată e părerea lui despre gazete, începu să 
citească coloana a doua -a articolului: „Dar iată că în unele 
întreprinderi mai dăinuiește indiferența față de plan, față de 
sarcinile care ne revin în această măreață construcţie a vieţii 
noi, a socialismului. Astfel, la Uzinele Metalurgice din Satu-Mare, 
din lipsă de disciplină față de plan, n-au fost livrate cele 
patrusprezece vagoane de marfă plate, pentru transportul 
laminatelor”. Ardeleanu împături ziarul. Și ce-ar fi fost dacă cele 
patrusprezece vagoane de marfă ar fi fost terminate la vreme? 
Poate că atunci nu s-ar fi scris despre uzinele din Satu-Mare, ci 
despre o altă întreprindere oare nu livrase alte produse. Despre 
„Victoria”, de exemplu. „Da, da. Nici noi n-am livrat cele 
douăzeci și opt de strunguri”. Dintr-odată Ardeleanu simţi că-l 
strânge cravata. Vreo cinci întreprinderi, care duc lipsă de 
mașini, așteaptă acum în zadar strungurile acestea. Nici ele nu- 
și vor putea îndeplini planul. Despături din nou ziarul. „Datorită 
atitudinii de dispreț a inginerului  Hodișan Gheorghe, o 
sumedenie de produse zac în depozitele uzinelor din Resita, 
stânjenind astfel producția acelor întreprinderi cărora trebuiau 
să le fie livrate”. Citi tot articolul. Ciudat, acest articol i se părea 
foarte interesant. Poate adineauri să-l fi indus în eroare titlul. 
Dar nu, și titlul e interesant. Azi, mâine s-ar putea să se scrie și 
despre el un articol. Cum de nu s-a gândit până acum la acest 
lucru? „Disciplina de plan, sarcina fiecărui muncitor, fiecărui 
tehnician”. Foarte bun titlu și foarte bun articol. Îi era ciudă pe 
sine, așa cum îi fusese în urmă cu un sfert de ceas, pe stradă, 
când îl luase pe directorul Comlemnului drept un casier bolnav 
de ficat. „Inseamnă că văd diformat, fals!” 

— Poftiți, tovarășe. 


Ardeleanu se așeză pe scaunul din faţa oglinzii și se privi lung. 
„Oare eu să fiu acest om cu riduri, obosit, care mă privește din 
oglindă?... Numai atât să fiu eu? Un bătrân care la ora 11 înainte 
de masă are timp să se radă în centrul orașului? Ce-o fi gândind 
frizerul despre mine? Oare ar putea el să creadă că eu răspund 
de fabricarea primelor strunguri românești?... Nu, desigur că nu. 
Nici n-ar avea de ce”. Frizerul începu să-l săpunească, și 
Ardeleanu neavând ce face, se căzni să descifreze în oglindă 
textul, scris invers, de la stânga la dreapta, al unei lozinci: 
„Suntem în întrecere”. Apoi îi păru rău că-l citise. Da, acum își 
dădea seama de ce nu avea încredere în aceste lozinci și 
articole de fond. Se banalizaseră. De ce li se permite până și 
frizerilor să le folosească?! Frizerii sunt în întrecere! Rad 
douăzeci și patru de bărbi în loc de douăzeci! Ei și?... Doar aici 
nu poate fi vorba de mecanizare, de ridicarea productivităţii cu 
douăzeci sau două sute la sută. Și apoi, aici nici nu e o muncă 
productivă! Îl întrebă pe frizer: 

— Sunteţi în întrecere? 

— Da. 

Răspunsese cu atâta seriozitate, încât Ardeleanu pufni într-un 
râs rău, zgomotos. 

— Vă rog să nu râdeţi, — spuse calm frizerul, — că am să vă 
tai, și atunci mi se scade un punct și pierd întrecerea. Întrecerea 
noastră se bazează pe buna deservire a clientului. Despre mine 
nu s-a scris niciodată în condica de reclamaţii, și n-am tăiat încă 
pe nimeni. Vă rog să nu râdeţi. 

Briciul scârțâia sec, tăia bine. Inginerul, rușinat, abia aștepta 
să plece. Vru să dea bacșiș, dar frizerul refuză. Ardeleanu nici nu 
știa cum părăsise încăperea. In stradă răsuflă ușurat, de parcă 
ar fi scăpat de cine știe ce pacoste. Călca grăbit, să se 
depărteze cât mai repede de frizerie. 

In apropierea fabricii încetini pasul. De câte ori nu trecuse pe 
acest drum? își aduse aminte cum veniseră prima oară aici, cu 
mașina, ca să caute un loc potrivit pentru construcţii. Dăduseră 
peste un imens loc viran, acoperit de bălării. Atunci n-ar fi crezut 
că o să vadă cândva fabrica ridicată și, în orice caz, nu într-un 
timp atât de scurt. Zâmbi când își aminti că, pe vremea 
șantierului, Brad îl povăţuise într-un rând să-și cumpere cizme. 
Ar fi fost tare caraghios ca el, Ardeleanu, care în viaţa lui nu 


încălțase bocanci, să fi umblat cu cizme. Ce naiv și prost era pe 
atunci acest moţogan... Dar acum, de parcă cineva l-ar fi cizelat 
la piatră de polizor, a învăţat să vorbească, încet, moderat, nu li 
se mai adresează oamenilor cu „măi, tovarășe”, sau „măi, 
tovarășe maistru”. Și ceilalți... Oniga, de pildă. Totuși, încă din 
timpul construcţiilor știa secretarul să vorbească frumos. Cum 
spunea el? „Da, e nămol mult, tovarășe inginer, atât de mult 
nămol, că numai socialismul e în stare să facă curăţenie pe 
aceste meleaguri”. E drept că toate astea, lui, inginerul 
Ardeleanu, nu-i spuneau nimic. De ce rămăsese numai el tot 
cum fusese și altădată? „Dar nu-i adevărat, nu mai sunt eu 
acela care am fost, își spuse. Pe vremuri n-aș fi venit pentru 
nimic în lume să mă ploconesc ca să mă reprimească în 
fabrică”. Privi lung la clădirea din cărămidă roșie, la coșurile 
înalte, și deodată se pomeni în faţa porţii. 

Bartha își pocni călcâiele: 

— Să trăiţi, tovarășe inginer... Mă duc să vă anunţ tovarăşului 
Barbu. 

Ardeleanu îi făcu semn să stea locului și porni singur spre 
clădirea direcţiei. Câţiva funcţionari îl salutară destul de rece, 
dar Ardeleanu era prea frământat de întrevederea pe care urma 
s-o aibă cu Barbu, pentru ca să bage în seamă acest lucru. O 
rugă pe secretara directorului să-l anunţe, apoi se așeză, 
așteptând să fie chemat. Prin ferestrele cu perdele străvezii, de 
muselin alb, se vedeau atelierele de mecanică. Uite, cum de-i 
scăpase până acum că drumul care taie linia ferată îngustă a 
fabricii nu s-a asfaltat încă?... 

Trecură mai multe minute până când în ușă apăru secretara. 
Ardeleanu se ridică în picioare și-și descheie pardesiul. 

— Tovarășul director e foarte ocupat — zise ea, ridicând din 
umeri în semn de nedumerire. A spus să treceţi peste vreo două 
zile... 

Ardeleanu păli. La acest lucru nu se așteptase. Cobori 
buimăcit scările și ieși în curtea fabricii. Prin ferestrele secţiei de 
mecanică răzbăteau dâre de lumină roșiatică. „Sudorii”, gândi 
Ardeleanu și i se păru că simte în nări mirosul pișcător al 
acetilenei. Se îndreptă repede spre poartă. Oamenii din curte își 
întorceau capetele în urma lui, dar el nu mai văzu asta. 
Deodată, cineva îl strigă pe nume. Se întoarse și-l recunoscu pe 


Crijan. Alerga spre el, fluturând în mâini câteva petice de hârtie 
mânjite de ulei. 

— Cred că am găsit, tovarășe inginer — gâfâi el. Uite-aici — și 
despături hârtiile, vorbind repede, de parcă l-ar fi gonit cineva 
din urmă. 

Inginerul nu pricepea despre ce era vorba. 

— Dacă scoborâm puţin ambreiajul, vedeţi aci — și împunse 
cu degetul o linie strâmbă și un unghi hașurat cu niște linii la fel 
de strâmbe. Vedeţi aici, mai repetă o dată Crijan. Nu e vorba 
decât de strunjirea asta. Căruciorul nici nu trebuie schimbat... 
Poate cel mult cutia de avansuri, cu care nu știu încă ce trebuie 
să facem... Dar baza am găsit-o... Asta e rezolvarea. Să fiu al 
dracului. Dacă nu... Cu Mircea, băiatul acela, am găsit soluția. 
Deștept băiat... De aici am putea porni... Se poticni, pierzându-și 
respiraţia. Răsuflă de câteva ori în grabă, apoi continuă: îmi 
pare bine că aţi venit... Nu credeam eu că v-aţi supărat 
dumneavoastră pe noi, adică pe noi poate, dar să întoarceţi 
spatele acestor nenorocite de strunguri... Eu asta am spus-o din 
prima zi. 

Abia ajuns aici, se uită Crijan în ochii lui Ardeleanu: erau 
întunecaţi și trişti. 

— S-a întâmplat ceva, tovarășe inginer? 

— Nu s-a întâmplat nimic... încă nu m-am reîntors la fabrică... 
Barbu e prea ocupat ca să stea de vorbă cu mine. 

— Barbu Cum asta? zbieră Crijan. Lasă că-i arăt eu lui!... și-și 
agită mâinile, căpătând o înfățișare războinică. 

— Nu trebuie să te frămânţi, încercă să-l liniștească 

Ardeleanu. Se face și fără mine. Văd că sunteţi aproape gata. 
Ar însemna să vă încurc numai. 

Când ajunseră la poartă, Crijan se întoarse brusc și o luă spre 
clădirea direcției. Ardeleanu mai privi în urmă o bucată de timp, 
apoi ieși, uitând să-l salute pe Bartha, care-și pocni din nou 
călcâiele. 


2 

— Aţi terminat? îl întâmpină Barbu. 

— Nu, tovarășe director, încă n-am terminat... Şi cred că fără 
inginerul Ardeleanu o să ne chinuim în zadar. Crijan vorbea rar, 
răspicat, accentuând fiecare cuvânt. Prin aceasta voia să-i arate 
lui Barbu că venise într-o problemă foarte importantă. De ce nu 
l-aţi primit pe tovarășul Ardeleanu? 

— Vasăzică de-asta ești aici? Și eu care mă aşteptam să-mi 
anunţi că ai găsit soluţia... Mă mir de tine, tovarășe Crijan, doar 
nu sunt dator să-ţi răspund la această întrebare. Văzând 
mișcarea de protest a lui Crijan, Barbu continuă repede: 
Bineînţeles, oficial nu-ţi spun nimica, dar așa, între noi, pot să-ți 
dau unele lămuriri. Își compuse o figură misterioasă: Am 
instrucţiuni. Până nu se termină ancheta, Ardeleanu este 
suspendat din serviciu. 

— Până nu se termină ancheta! Adică cine știe cât timp, poate 
și o lună... Noi să stăm cu mâinile în sân și să așteptăm mana 
cerească! 

— Asta nu. 

— Eu nu știu ce fel de instrucţiuni aveţi dumneavoastră, dar 
eu, tovarășe director, sunt convins că nu procedaţi cum trebuie. 

La acest lucru se gândise nu o dată și Barbu. De aceea, în 
ultimele zile suferea de insomnie și se certa cu nevastă-sa. Ar fi 
vrut să discute despre Ardeleanu cu Oniga sau cu tovarășul 
Farcaș, să se clarifice odată. Noaptea se scula din pat și 
desfăcea dosarele pe care le aducea acasă să le studieze; citea 
de câte trei ori fiecare corespondenţă în legătură cu strungurile, 
încercând să ghicească printre rânduri lucruri care i-ar fi scăpat 
la prima lectură și care eventual i-ar putea indica o soluţie. 
Blestema ziua când acceptase mutarea de la fabrica de 
vagoane. Acolo lucrurile mergeau atât de bine, totul era clar 
chiar dacă se întâmpla ceva; urmărind traseul de fabricaţie, 
găseai întotdeauna vinovaţii. Aici, însă, lucrurile nu erau clare 
deloc; dimpotrivă, erau atât de încâlcite, încât el singur nu mai 
știa cine e de vină: ceilalți sau poate chiar el. Era curios să audă 
părerile celor din fabrică. Îi întrebase și pe unii care nu aveau 
nimic comun cu procesul de producţie. Şoferul, de pildă, îi 
răspunsese: „Aici nici Dumnezeu-sfântul nu s-ar descurca”, 
făcându-l să se neliniștească și mai mult. Hotări să stea de 


vorbă cu Crijan. Părerea maistrului, a unuia care era direct legat 
de strunguri, conta foarte mult. Noaptea, Barbu visa că cineva, 
Crijan sau poate alt montator, a găsit o soluţie pentru repararea 
strungurilor, iar dimineaţa primul lucru pe care-l făcea era să 
formeze numărul fabricii și să întrebe de noutăţi. Și în fiecare zi, 
aceeași decepţie. Pe vremea când fusese mutat la fabrica de 
strunguri, se gândise o clipă că s-ar putea ca după livrarea 
primei serii de strunguri, să capete și el Medalia Muncii; dacă ar 
fi rămas în producţie, până acum ar fi avut-o demult. De lao 
vreme însă renunţase la acest gând. Poate că nici nu era mare 
lucru de capul lui; era un director prost, și atâta tot. In schimb 
decise ca pe cel care va găsi soluţia să-l propună pentru 
premiere și pentru decorare. Nu mai aștepta nimic, decât ziua 
când pe poarta fabricii vor ieși primele strunguri, controlate, 
verificate. Da, trebuia să stea de vorbă cu Crijan, să-i afle 
părerea despre el, Barbu, ca director. 

— Măi, tovarășe Crijan, începu după o pauză lungă. Am vrut 
mai demult să stau de vorbă cu tine. Dar n-a prea fost timp. 

Lui Crijan îi părea bine că directorul îl tutuiește. Barbu observă 
acest lucru, și asta îl liniști oarecum. Poate că totuși oamenii nu- 
și pierduseră încrederea în el: 

— Vezi, aici răspundem cu toţii. Și tu, și eu. Ar fi greșit să ne 
ascundem greșelile unul față de celălalt. Dacă totuși n-am vorbit 
cu tine până acum, este pentru că n-am vrut să te sustrag de la 
munca ta. Dar acum cred că a analiza munca noastră este la fel 
de important ca și a găsi soluția. Că strunguri o să mai facem 
noi. Nu numai astea douăzeci, ci și altele. Se gândi că probabil 
nu începuse în felul cel mai potrivit. Dar acum nu mai putea să 
dea înapoi. Da, strunguri vom mai face. E important ca noi, care 
construim aceste mașini, să fim nu perfecţi, nici mulţumiţi, ci 
conștienți de răspunderea noastră. 

— Da, făcu Crijan, pe care acest discurs începuse să-l 
nedumerească, și se rezemă de spătarul fotoliului. 

— Să vorbim ca doi tovarăși, o luă de la capăt Barbu, 
nemulțumit de sine. Să vorbim ca doi membri de partid... 

— Da, tovarășe Barbu, vă ascult. 

— Peste câteva săptămâni sau peste câteva zile, precis nici eu 
nu știu când, o să se facă o anchetă în legătură cu strungurile 
acestea. Eu va trebui să ridic unele probleme și nu se poate să 


nu le privesc din punct de vedere autocritic. Pentru că așa ne 
învaţă partidul... 

Barbu își dădea seama că iar o apucase prost. Ce, parcă asta 
era problemă? Că vine sau nu o comisie de anchetă? El, Barbu, 
voia numai să știe dacă oamenii îl cred vinovat. Pentru că dacă 
oamenii cred asta, înseamnă că așa este. Și atunci trebuiau 
luate măsuri. 

— Şi de ce-mi spuneţi toate astea? întrebă Crijan, scotocindu- 
și buzunarele după o ţigară. 

Barbu îl servi cu foc. 

— Ei bine, — spuse el deodată, — vreau să-mi spui care este 
vina mea, ce lipsuri am avut. Tu, desigur, le-ai observat pe 
toate. Ai lucrat doar direct la strunguri. Şi apoi, noi ne 
cunoaștem și de la fabrica de vagoane. Doar am lucrat în 
aceeași secţie... 

— Da, spuse Crijan, urmărind cu atenţie fiecare gest al 
directorului. 

— Acum câtva timp îmi notam toate greșelile — spuse acesta 
stânjenit și scoase dintr-un buzunar un carneţel pe care începu 
să-l răsfoiască. Uite aici: „17 august, am întârziat opt minute” — 
tu n-ai de unde să știi, pe vremea aceea lucram cam târziu 
noaptea. Lipsa aceasta am trecut-o la atitudine greșită faţă de 
muncă. Uite, mai departe: 5 septembrie... 12 noiembrie, 13 
noiembrie, vezi aici am greșit de două ori consecutiv. 

— Crezi că ţi-ai notat toate greșelile? îl întrerupse familiar 
Crijan și zâmbi. 

— Nu, sunt convins că nu — sări Barbu. Tocmai de aceea îţi 
cer ajutorul. Tu ai avut timp să mă analizezi... 

— Oarecum, făcu Crijan, continuând să zâmbească. 

Barbu așteptă, crezând că Crijan o să-i spună ceva, dar 
maistrul părea cufundat în gânduri. Apoi își încreţi fruntea și 
începu să vorbească încet, grav: 

— Cred că ești superficial... 

— Se poate să ai dreptate — aprobă repede Barbu. Apoi, puţin 
speriat, adăugă: In multe cazuri? Poţi să-mi spui unul? 

— Nu, dar n-am terminat încă, spuse solemn Crijan. 
Superficialitatea este rezultatul nivelului politic scăzut. 

— Poate că ai dreptate și aici, confirmă Barbu, apoi continuă 
necăjit, mai mult pentru el: Când dracu' să mai am timp de citit? 


Își aprinse și el o ţigară. 

— Și din cauza asta ai o atitudine greșită faţă de oameni, dar 
nu așa cum ai notat în carneţelul acela: 5 noiembrie, 12 și 13 
noiembrie, ci în general. Nu cunoști oamenii și nu prea ai 
încredere în ei, și de aici ţi se trag toate — se înfierbântă Crijan 
fără să-și dea seama. 

— Eu? făcu mirat Barbu. 

— Da. Dumneata. De-aia l-ai dat afară pe Ardeleanu, de-aia îl 
ţii la poartă pe Bartha... 

Neliniștit, Barbu se ridică în picioare. 

— Şi ești fricos, mai spuse Crijan. Asta nu mi-aş fi închipuit-o 
despre tine pe vremea când lucrai încă în hala de turnare, 
dincolo, la vagoane. Acolo parcă erai alt om. 

Barbu, care se făcuse ca varul, se rezemă de perete: 

— Crezi cu adevărat?... Asta crezi tu despre mine? 

— Da, răspunse Crijan, și-și stinse ţigara în scrumiera de pe 
măsuțţa alăturată. Asta cred! 

— Oare nu te legi numai de unele aparente? întrebă cu 
nădejde Barbu. Mie mi-e atât de dragă fabrica asta, și 
strungurile, și oamenii. Se uită plin de așteptare la Crijan. Uneori 
îmi vine să mângâi fiecare piesă. De multe ori seara trec prin 
curtea fabricii, mă uit în sus, acolo unde se pierde fumul 
coșurilor, și mă bucur. 

— Numai dragostea nu ajunge! spuse Crijan. N-ajunge să 
mângâi piesele. Trebuie să pui și capul la contribuţie. 


După ce Crijan plecă, Barbu rămase descumpănit. O clipă se 
gândi să alerge după Crijan, să-l roage să-i spună ce ar avea de 
făcut, dar, neputincios, se lăsă în fotoliul de lângă birou. Deci 
încă un om care are despre el, Barbu, o părere proastă. Și sunt 
mulţi. Azi dimineaţă și Oniga i se păruse schimbat. O fi supărat 
de ceva? O fi având vreun necaz cu nevastă-sa? Sau îl mai 
macină încă demisia lui Ardeleanu? Oare chiar să fi greșit când a 
vorbit cum a vorbit cu inginerul șef? Dar Ardeleanu e burghez și 
pe urmă cei de la minister ar fi luat oricum măsuri împotriva lui. 
Își aduse aminte că nici Bartha nu-l mai saluta ca totdeauna și 
nici nu-i mai amintea că vrea să intre în producţie. Într-adevăr, 
poate că ar fi trebuit să-i rezolve mai demult problema asta. Se 
justifică spunându-și că bătrânul, desigur, nici nu se gândește 


serios să se întoarcă la turnătorie. Totuși, oricum, se cuvenea să 
stea de vorbă cu el. Ce-ar fi să se ducă la Farcaș, la regională, și 
să-l întrebe deschis: Sunt sau nu sunt eu de vină de ceea ce s-a 
întâmplat? Dacă sunt de vină, schimbaţi-mă, dar nu mă lăsaţi să 
mă frământ așa, degeaba, că și în turnătorie pot fi bun de ceva. 

Se ridică în picioare și se duse la secretară s-o roage să-l 
cheme pe Bartha și apoi să se intereseze dacă Farcaș este la 
regională. 

În timp ce-l aștepta pe Bartha, Barbu aranjă hârtiile de pe 
birou, ca nu cumva dacă Farcaș va fi de părere ca el să nu se 
mai întoarcă aici să se găsească o asemenea dezordine. 

— Stai jos, tovarășe Bartha. 

— laca stau, făcu bătrânul mirat de această audienţă 
neașteptată. S-o întâmplat ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimic, tovarășe Bartha. Voiam să te întreb 
dacă tot nu ești mulţumit la poartă?... 

— Ba sunt — sări Bartha speriat. „Cine știe, o fi venit vreo 
hârtie de la București să nu mă mai ţină”. Sunt foarte mulţumit. 
Mă simt bine la poartă — mai întări odată — eu nu m-am plâns 
niciodată... 

— Păi nu dumneata m-ai bătut la cap în fiecare zi să te bag în 
producţie?... 

— Da’ poarta nu-i producţie? se miră Bartha. 

— Da, dar dumneata parcă spuneai că vrei să muncești în 
secție. Sau nu spuneai așa? 

— Da, sigur, dacă e vreun loc potrivit pentru mine, cu dragă 
inimă. Unde să mă duc? 

— Păi dumneata unde ai vrea?... 

— Eu zic să mă mai gândesc — se foi Bartha. O să mă 
gândesc și o să-ţi spun. 

„Uite și bătrânul. Nu vrea să intre în producţie, dar se ferește 
să, mi-o spună”. Se apropie de el: 

— Spune, baci Bartha, dar sincer, ce părere ai dumneata 
despre mine? 

— Ce părere am despre tine?... Păi, vezi, munca ta... 

— Da, da... 

— Ce părere să am despre munca ta? Aia pe care-o ai și tu... 
De ce aș avea alta? 

Barbu rămase tăcut un timp, apoi se aplecă spre Bartha: 


— Dar oamenii ce vorbesc despre mine? 

— Care oameni? 

— Păi, muncitorii... 

— Ştiu eu?... întrebă mirat Bartha. Dar ce s-a întâmplat? Ştii 
că mie îmi plac lucrurile deschise. O spus cineva ceva împotriva 
ta?... 

— Nu, nimic... Da’ voiam și eu să cunosc părerea oamenilor. 
Că mie nu mi-o spun. 

— Măi, Barbule, tu nu-mi placi mie. Zău nu-mi placi. Până 
acum niciodată n-ai vorbit așa. S-o întâmplat ceva cu tine. Eu zic 
să discuţi cu Oniga. Zău nu-mi placi... Se ridică să plece: lar cu 
munca mea, am să mă gândesc. Că știi, la poartă m-am mai 
obișnuit oleacă. 

Barbu așteptă până ce Bartha închise ușa după el, apoi se 
îmbrăcă și anunţă secretara: 

— Mă duc la tovarășul Farcaș, la regională. Dacă întreabă 
cineva de mine, mă întorc îndată. 

Pe drum era convins că procedase just. N-avea niciun rost să 
discute cu Oniga, care-l cam cocoloșește. Lasă, să se ducă la 
regională, să lămurească situaţia odată pentru totdeauna. 

Farcaș tocmai plecase de la regională, așa că Barbu trebui să 
aștepte aproape două ore. Dar asta nu-l supără. In acest timp își 
făcu planul discuţiei. Va cere să i se spună totul deschis, oricât 
de mult ar fi să-l lovească. Doar nu e membru de partid de azi, 
de ieri, poate să suporte o critică cât de tăioasă. 

— Veste mare, tovarășe Barbu? 

— Apoi, tovarășe Farcaș, cum nu mai pot face faţă 
problemelor, m-am gândit să-mi prezint demisia. C-așa nu e 
nimeni mulțumit și nici treaba nu merge. 

Farcaș îl privi mirat, măsurându-l din creștet până în tălpi, ca 
și când acum l-ar fi văzut pentru prima oară. Nu-l întrerupse. 
Barbu tăcea. De fapt, el spusese tot ceea ce avusese de spus. 

— Eşti nebun, mormăi după un timp Farcaș. 

— Nu, tovarășe Farcaș, nu sunt nebun, și nici orb nu sunt. 

— Ba da, eu de câteva minute am această impresie. Dar dacă 
tu crezi că e bine ce vrei să faci, așterne-ţi demisia pe o bucată 
de hârtie. Mai ai vreo problemă, tovarășe Barbu? 

Barbu începu să-și frământe mâinile, tuși de câteva ori, apoi 
brusc se ridică în picioare și spuse pe un ton aproape plângător: 


— De ce nu vreţi să-mi spuneţi adevărul? Eu văd că am greșit, 
dar nu știu unde. Și acum toată lumea e supărată pe mine. 
Oniga nu mai vine dimineţile la mine. Crijan mi-a spus tot ce i-a 
venit la gură, iar Bartha... mă rog... Eu nu spun că n-au 
dreptate. Am greșit, criticaţi-mă, daţi-mă de toţi pereţii, eu nu 
sunt omul care să n-am curajul răspunderii, dar să vorbim 
deschis. 

— Ce vrei să știi în fond? 

— Ce aveţi cu mine? Cu ce am greșit? 

— Atunci să-ţi spun. În primul rând ai înșelat partidul. Noi te- 
am crezut un om care nu se sperie, și tu te sperii ca babele. N-a 
venit Oniga la tine o dimineaţă, îţi închipui că cine știe ce s-a 
întâmplat. Asta ca să nu mai spun cum ai primit nereușita 
strungurilor. În al doilea rând, n-ai încredere în partid, căci cum 
altfel ai putea să explici ieșirea ta cu demisia? Adică demisionezi 
pentru că te-a criticat Crijan și pentru că Bartha „mă rog”. Nici 
în partid n-ai încredere, nici în oameni, și nici în tine! 

— Tovarășe Farcaș... 

— Încă n-am terminat. Tu consideri dictatura proletariatului 
asemănătoare unui regim burghez. Tu crezi că ai de-a face cu o 
întreprindere particulară, unde oamenii își pot înainta demisiile 
cu una, cu două. 

— Dar Ardeleanu... 

— Tocmai despre el am vrut să-ţi vorbesc. Nivelul tău politic e 
la fel de ridicat ca și al inginerului Ardeleanu. Numai că la tine 
acest lucru nu este scuzabil. Eu propun să pui problema 
demisiei tale la comitetul de partid din întreprindere. Până 
atunci, însă, cât timp mai ești încă în funcţia pe care ţi-a 
încredinţat-o statul, să-ţi faci datoria cum știi mai. Bine! 

Barbu înghiţi în sec. 

— Îţi amintești, — continuă Farcaș, — școala de partid pe care 
am făcut-o împreună? Acolo, unele lozinci ni se păreau prea 
cunoscute, prea banale. Ca asta, de exemplu: „In timpul 
greutăților se verifică tovarășii”. Prima greutate de care te-ai 
izbit a fost nereușita strungurilor. Ce-ai făcut tu atunci?... L-ai 
dat afară pe Ardeleanu, singurul om care ar fi fost în stare să 
găsească o soluţie. Desigur, vom face strungurile și fără el, dar 
ceva mai greu. Poate că în schimb ai știut să rezolvi lucrurile 


mărunte! Să vedem: Bartha a fost la mine de vreo trei ori. Ştii 
ce vrea bătrânul? 

— A vrut să intre în producţie. 

— Nu a vrut, ci vrea, tovarășe Barbu. 

— Ba nu, se împotrivi categoric Barbu. Chiar azi i-am propus 
să intre în producţie și mi-a spus c-o să se mai gândească. 

— În orice caz, trebuie văzut de ce a spus acest lucru. Pentru 
că nu cred că un om care de jumătate de an se zbate pentru un 
lucru să renunţe la el peste noapte. 

— Eu cred că am înţeles, tovarășe Farcaș — se ridică Bartha. 
Am greșit. 

— lar în legătură cu demisia, îţi propun să te mai gândești. La 
fel cum îţi propun să te mai gândești și la Ardeleanu. E un 
inginer cinstit, vrea să construiască și-și iubește fabrica. Tu, 
desigur, nici n-ai fost la el. Vezi ce faci. Partidul nu ţi-ar ierta 
niciodată dacă l-am pierde pe Ardeleanu. 

Înainte de a intra în fabrică, Barbu se opri în faţa gheretei lui 
Bartha: 

— Ei, ce zici, tovarășe Bartha, vrei să intri în secţie? 

— Vreau! 

— Atunci du-te la turnătorie și prezintă-te maistrului. Chiar de 
mâine. Am să vorbesc și eu cu el. 

Bartha îi strânse mâna și îi mulţumi, apoi își îndreptă spatele: 

— Ai să vezi, directore, că am să fac treabă bună. Nu e rău un 
bătrân la casa omului. 

Barbu îl privi lung, cu o urmă de invidie. Asta știe ce vrea, nu 
se dă nici pe o mie. Îi părea bine că se dusese la Farcaș. 


CAPITOLUL XXIV 
1 

Nu era zi ca Mircea să nu fie evidenţiat de Crijan. Acesta îl 
lăuda pentru fiece fleac, așa încât se întreba dacă maistrul n-o 
face în bătaie de joc. Că maistrul avea de ce să-l evidenţieze pe 
Mircea, își dăduseră seama și ceilalţi din brigadă. Cele două 
propuneri ale lui Mircea, amândouă experimentate, deși nu 
aduseseră rezultatele așteptate, fuseseră socotite bune ca 
punct de plecare. _ 

Cuc urmărea cu vădită mândrie activitatea lui Mircea. Işi 
spuse că e normal ca el să fie acela care să vină cu propuneri, 
odată ce făcuse trei ani de facultate. Doar era aproape inginer. li 
vorbi și Anicăi despre acest lucru. Ea nu răspunse nimic. Nu-i 
plăcea Mircea. Acesta, oricând se ivea ocazia, se apropia de ea 
și-i făcea o curte ciudată. O invitase de câteva ori la 
cinematograf și, deși ea îl refuzase tot de atâtea ori, Mircea 
insista. Odată, după terminarea lucrului, o prinse de mână faţă 
de ceilalţi din brigadă și-i spusese că are ochi frumoși. 

— Ce te privește? se răstise ea, dar Mircea, în loc să plece 
rușinat, îi strânsese și mai tare degetele. 

— Mă privește pentru că îmi plac lucrurile frumoase! 

lar de când el îi spusese că o cunoaște de undeva, ea 
începuse să se ferească de el. 

— la zi, Anica, unde te-am mai văzut eu? Nu cumva aveai 
părui mai lung? N-ai făcut liceul la Carmen Sylva? 

— N-am umblat la liceu. 

— Totuși, când te-am întrebat dacă-ţi place Verlaine, mi-ai 
spus că nu... 

— Pentru că n-am auzit de el, și cum poate să-mi placă un 
poet pe care nu l-am citit? 

— De unde știi că e poet? i-o reteză Mircea. 

— Tu mi-ai spus, murmură ea, după o lungă chibzuială. 

Mircea insistă: 

— N-am spus niciodată că e poet. Am impresia că tu ne 
ascunzi ceva. Și pe urmă ești și prea principială. Un singur om 
atât de principial ca tine am cunoscut: un asistent Stoleriu. 

— Lasă-mă-n pace. 

— Cum doriţi, domnişoară... 


Discuţiile lor nu se sfârșeau niciodată înainte de intervenţia 
maistrului Crijan: 

— lar vă certațţi?... 

Elenei Matcău îi plăcea că Mircea o ia pe Anica peste picior, 
mai ales când vedea cum se înnegurează Pavel. De aceea, de 
câte ori avea ocazia să toarne benzină peste foc, o făcea. 

— Ştii, Mircea, și eu am impresia că Anica are școală. Apoi, ca 
o supremă învinuire, adăugă: Şi, peste toate, mai e și 
îndrăgostită de Pavel. 

— Nu cred. Fata asta nu se iubește decât pe sine. Dare 
frumoasă. Ei, nici tu nu ești urâtă — răspunse Mircea și o ciupi 
de bărbie. 

Elena se făcu roșie. În ziua aceea, acasă, își notă în jurnal: 


„14 septembrie 

Mircea mi-a făcut un compliment. E neserios, dar e foarte 
drăguţ. Pavel a rămas tot neschimbat. Oare se va mai întoarce 
la mine?” 

lar seara, culcată în pat, i se păru că Mircea seamănă cu un 
actor de cinematograf, de al cărui nume nu-și mai aducea 
aminte. Îi părea rău că nu-și amintea numele. Ştia că suna 
foarte frumos. Avea multe „o”-uri și se potrivea de minune la 
mustaţa lui subţire ca o sfoară. Pe vremuri, când apărea încă 
revista „Cinema”, i-a tăiat toate pozele: și călare, și pe jos, și cu 
pălărie, și fără pălărie, și în uniformă, și în costum de baie. 
Dragostea asta platonică a durat aproape un an, până când, 
răsfoind revista sus amintită, a descoperit că Rodolfo — așa îl 
chema pe actor — divorța a patra oară, după ce avusese un 
scandal enorm, nevrând să achite suma de 10.000 de dolari 
pentru o garnitură de dinţi din porțelan chinezesc pe care 
nevasta sa o cumpărase la licitaţie. 


2 

În ziua când Barbu refuză să-l primească pe Ardeleanu, 
inginerul se întâlni în poarta casei lui cu Mircea. ÎI invită la el și îi 
ceru să-i povestească despre fabrică. 

— Ce se vorbește despre mine? Sunt înjurat? 

— Nu, tovarășe inginer. Despre dumneavoastră nu se spun 
decât lucruri bune. Mai ales Crijan. Dar de la o vreme și el e cam 
supărat. Spune că n-ar fi crezut că dumneavoastră n-o să vă 
reîntoarceţi în fabrică... 

Ardeleanu, în timp ce vorbea Mircea, se apropie de birou și vru 
să acopere desenele de pe masă, înainte ca acesta să le vadă. 
Era prea târziu. Mircea descoperise  schijele strungului 
„Victoria”. 

— Lucraţi și dumneavoastră la strung? 

— Nu, minţi Ardeleanu și cu o singură mișcare mătură toate 
desenele de pe masă. Nu știu ce păzeşte lulia asta!... Nu mai 
face curăţenie cu săptămânile. Și deși știa că tot ceea ce spune 
sună neconvingător, continuă: Sunt zile întregi când nu intră să 
șteargă praful... 

— Ştiţi că și eu ar fi trebuit să viu la dumneavoastră împreună 
cu Pavel și cu Brad. Atunci când au venit să vă cheme înapoi... 

„Deci și venirea băieţilor a fost organizată! De ce nu m-am 
dus? De ce nu m-am dus când m-a chemat Oniga? Oare dacă ar 
fi fost vorba despre strungurile mele, nici atunci nu m-aș fi 
întors? Desigur, nici n; aș fi plecat chiar dacă m-ar fi înjurat 
Barbu. Oare ce crede Farcaș despre mine? Sau Marta, dacă ar fi 
aici? Ar spune: „Ai îmbătrânit, Isaia”, și tocmai ea, căreia îi 
făgăduise că n-o să îmbătrânească niciodată. „Ai să vezi, Marta. 
Poate că trupu-mi va fi obosit, dar inima niciodată!” În seara 
aceea erau undeva la șosea și priveau ploaia de frunze. „Vezi, 
Marta, — i-a spus, — frunzele cad, copacii rămân”. Pe urmă îi 
povestise din biografiile oamenilor mari: Beethoven a murit 
lângă pian, Michel Angelo cu dalta în mână, iar Ardeleanu o să 
moară printre mașini. Parcă și acum îi aude râsul copilăresc. 
„Frumos, știi că nu ești modest?”... „Știu, — i-a răspuns atunci, 
— dar poate ai vrea să mă compar cu oamenii de duzină, cu 
necunoscuțţii?”... „Nu, nu, eu am încredere în tine, Isaia”... Totul 
n-a fost decât un joc în care s-au angajat amândoi... „Și eu, — 
continuă Ardeleanu șirul gândurilor, — trădez aceste amintiri...” 


Mircea stătea liniștit în fotoliu, necutezând să rupă tăcerea. 

— Spune, Mircea, — se întoarse Ardeleanu de la fereastră, — 
tu ţi-ai îngropat visele de constructor? îmi amintesc că ai făcut o 
lucrare de examen chiar despre strunguri. A 

— O vreme, da. Dar mi le-am dezgropat din nou! In fabrică mi 
le-am dezgropat. Ştiţi, acum uneori îmi vine să cred că mi s-a 
făcut un serviciu că am fost trimis în producţie. Dacă m-aș duce 
din nou la școală, la o oră de mecanică i-aș băga pe toţi în 
buzunar. 

— Ai fost dat afară și din U.T.M... 

— Da. Din cauza unui asistent. Dar am făcut contestaţie. E 
drept, numai de câteva zile. 

— De ce numai acum? 

— Pentru că n-am vrut să mă umilesc. Pe urmă, m-am 
întrebat: în faţa cui nu vreau să mă umilesc? In fața mea?... 
Ştiţi, am fost foarte copilăros. Ultima frază o spuse cu multă 
importanţă. 

Lui Ardeleanu îi veni să zâmbească. 

„Păcat că nu mă mai cheamă la fabrică. Ar trebui să mă duc 
singur... Oare nu m-aș umili?”... 

La plecare, Mircea mai aruncă o privire spre desenele 
răsfirate. Și în clipa aceea hotărî să se apuce și el serios de 
lucru. Poate când o să se întoarcă la facultate o să-i dea o 
problemă asemănătoare. Va trebui să privească și strungul din 
fabrică ca o problemă care trebuie rezolvată. Se îmbujoră la 
acest gând. Cum de nu s-a gândit până acum la asta? Simţi 
nevoia să comunice aceste planuri cuiva. Marei? Desigur! Alergă 
spre locuinţa ei. În colţul străzii Dragoş Vodă, dintr-odată se 
pomeni faţă în faţă cu Elena Matcău. Vru s-o ocolească, dar ea ÎI 
zări și începu să-i facă semne cu mâna. Resemnat, se apropie 
de ea. 

— Pe aici locuiești? întrebă plictisit, neștiind să spună altceva 
mai bun. 

— Da, aici răspunse ea, grăbită. Nu vrei să vii pe la noi? Privea 
cu ochi atât de rugători, încât Mircea nu putu să refuze. 

— Dar n-am să stau mult. Ştii, sunt foarte ocupat. Lucrez la 
strung. Mai ales că Ardeleanu nu vrea să se întoarcă în fabrică, 
va trebui să fac eu modificările. Deodată se simţi foarte 
caraghios și privi spre Elena. Îi păru că îl ascultă emoţionată. 


„De ce nu e contrariată de aceste laude ale mele? Mă crede pe 
cuvânt? Dar atunci înseamnă că ei aveau demult încredere în 
mine”... 

Elena se gândea la cu totul altceva. La norul de pe cer care 
semăna cu harta Europei, la duzii de pe strada Dragoș Vodă, 
care au fost văruiţi de curând și la multe alte nimicuri. 

Porniră tăcuţi. De câteva ori Elena vru să întrerupă tăcerea, 
dar se răzgândea mereu. Abia în faţa porţii, când se opriră, 
ridică ochii spre Mircea: 

— Părinţii mei sunt plecaţi la Pecica. Îmi ajuţi să fac focul? 

Mircea aprobă, zâmbind: 

— Sigur că da. Dacă vrei, îţi despic un vagon de lemne. 

— Nu e nevoie, râse Elena de această declaraţie darnică. A 
fost alaltăieri Brad și a despicat și el. Numai la foc să mă ajuţi. 

Mircea n-avu ce să ajute la aprinderea focului. Totul era 
pregătit; trebuiau aprinse numai hârtiile din sobă. În timp ce 
așteptau să se încălzească odaia, Mircea cercetă biblioteca 
bătrânului Matcău. Un raft întreg era ocupat de operele lui lonel 
Teodoreanu; lângă ele, romanele lui Desila și câteva traduceri 
de Giurgea. Cărţile noi se înșirau, legate în pânză, într-o vitrină 
cu bibelouri. Mircea își aruncă ochii pe cotoare, dar nu reținu 
decât un singur titlu: „Tratat de contabilitate unică” de 
Semionov. Se întoarse spre sobă. Dar Elena nu mai era în odaie. 
O auzi moșmonind prin bucătărie. 

Stânjenit, Mircea se așeză pe un scaun, inventariind 
încăperea. Mobilele erau vechi, asemănătoare cu ale mătușii 
Anghelina. Pe masă descoperi un caiet gros de dictando. 
Deschise la întâmplare și începu să citească: 


„18 iunie 

Prima zi de lucru. L-am întâlnit pe Pavla. Se poartă la fel de 
rece ca și până acum. Oare cu ce l-am supărat? Maistrul Crijan 
se pare că e un om bun. Peste șase luni de zile voi fi 
montatoare. 


19 /unie 

L-am întrebat pe Pavla dacă e mulțumit că m-am decis pentru 
recalificare. Mi-a răspuns scurt, da. Oare numai la atât mă 
preţuiește? Oare el nu-și aduce aminte niciodată de zilele 


petrecute la mare? El nu se gândește niciodată la mine?... Voi fi 
și eu la fel. De azi începând, am să fiu indiferentă, rea. Brad s-a 
uitat toată ziua la mine. E un băiat atât de caraghios și totuși 
drăguţ. 


20 /unie 

Și ieri m-am rugat pentru tine, Pavla. Poate odată o să citim 
împreună acest jurnal și atunci îţi vei da seama că eu te-am 
iubit întotdeauna. Numai să* nu fie prea târziu. Am aflat despre 
Mircea că e de familie bună și că părinţii lui sunt plecaţi în 
străinătate”. 

Mircea auzi pașii Elenei. Închise repede jurnalul și se scotoci 
după ţigări. 

Elena așternu peste masă un șervet și aduse două cești cu 
cafea. 

— Tu îl iubești pe Pavel? întrebă brusc Mircea. _ 

Elena făcu ochii rotunzi, înghiţi în sec și negă, abia perceptibil: 

— Nu... nu... de ce întrebi? 

Mircea zâmbi și o privi șiret: 

— Eşti atât de prostuţă, Elena, dar atât de prostuţă... 

— Nu, nu, îngăimă din nou Elena. 

Mircea își trase scaunul mai aproape de alei: 

— Ştii că eu am avut o părere greșită despre Pavel. Eu îl 
credeam insensibil, incapabil de un sentiment. De câte ori am 
vorbit cu el, mi s-a părut că rostește fragmente dintr-un articol 
de ziar. 

— N-ai avut părere greșită. Așa e Pavel. Eu îi vorbeam despre 
un film de dragoste, el îmi vorbea de strunguri. 

— Asta e bine. Pentru că cine lucrează la noi și nu vorbește de 
strunguri, aceia e incapabil de orice alt sentiment. Ştii, măi fată, 
ce însemnătate au strungurile noastre?... 

— Știu, făcu deznădăjduită Elena. Am scris și eu un articol de 
fond la gazeta de perete. 

— Eu am să mă apuc chiar astăzi de lucru, o întrerupse 
Mircea. Cred că rezolvarea constă în modificările la cutia de 
avansuri. Chiar la schimbător. În fond e bine că ne-am întâlnit. 
Brigada noastră... Măi, Elena, știi tu ce înseamnă dacă am să 
reușesc?... O prinse de umeri și o strânse. Ea se cutremură și se 
ridică în picioare. 


— Voi toţi sunteţi la fel, spuse în cele din urmă. Și tu, și Pavel, 
și chiar și Brad. El abia acum apucă pe calea voastră. 

— Nu înţeleg despre ce cale vorbești? întrebă uimit Mircea. 

— Adică a noastră, a brigăzii. 

— Asta da. E băiat bun Brad ăsta... Și acum, te las, fată. 
Trebuie să mă duc să mă apuc de lucru. 

În faţa casei lui Cuc fluieră de trei ori scurt. Nu-i răspunse 
nimeni. Mai fluieră o dată și atunci în prag apăru un om înalt, 
mătăhălos. Îl recunoscuse după descrierile Marei. Era tatăl ei. Se 
aplecă în semn de salut. 

— Nu știți, Mara este acasă? 

Omul din prag ascunse un zâmbet: 

— Cum să nu știu? Doar sunt tatăl ei!... E acasă, bolnavă... 

— Bolnavă? întrebă mirat Mircea. 

— Da, de vreo două săptămâni. Dacă vrei s-o vezi, vino 
înăuntru. O să se bucure. Că prea e singură de la o vreme. 

Mircea se prezentă stângaci. 

— A, — făcu bătrânul, — dumneata ești Rotaru? Na, în sfârșit 
te cunosc și eu... 

Mircea se simţi stânjenit. Intră în casă, după ce era să se 
împiedice în prag, și se opri în bucătărie. 

— Nu vreau să deranjez, vă rog să mă scuzați... 

— Nu deranjezi, dacă era vorba de așa ceva, nu te lăsam 
înăuntru. Eu te cunosc pe dumneata din cele povestite de Mara. 

— Şi eu vă cunosc, făcu Mircea. Ridicându-și privirile. 

— Da? Ei drace, atunci suntem cunoscuţi vechi. Putem vorbi 
fără introduceri. Cum mai stai cu U.T.M.-ul, tovarășe Rotaru? 
Dacă nu mă înșel, dumneata ai fost la școala de ingineri. 

— Da. lar în legătură cu situaţia mea, am făcut contestaţie, 
dar nu știu încă rezultatul. Totuși mi se pare că m-am pripit. Ar fi 
trebuit s-o fac după ce terminam strungul. 

— Cum adică, să termini strungul? 

— Ştiţi, tovarășe Cuc, eu de azi începând vreau să revăd toate 
planurile. 

— Dacă te-ai apucat de așa ceva, atunci nu te-ai pripit. Dar la 
școală mai vrei să mergi?... 

— Am să mă duc, tovarășe Cuc! De asta sunt convins! 


Mara stătea în patul de lângă fereastră. Mircea își trase un 
scaun aproape de pat, fără să fi scos un cuvânt. Bătrânul Cuc 
stătea în prag, apoi tuși, să atragă atenţia asupra lui: 

— Apoi eu, copii, nu vă supăraţi, eu am ceva treabă. Nici ziarul 
nu l-am citit încă... leși și trase ușa după el. 

Cei doi rămaseră multă vreme tăcuţi. Pe urmă, Mircea întinse 
mâna după mâna ei: era fierbinte și mică. O strânse. Ochii ei 
negri scoteau și mai mult în evidenţă faţa-i palidă, trasă. 

— lartă-mă, Mara, nu știam că ești bolnavă. 

— De ce nu-mi spui „fetiță”? Îmi place dacă îmi spui așa. 
Atunci parcă ești mai serios. Ţi-ai cumpărat mânecuţe? Mircea 
își plecă privirile. Hai, spune-mi „fetiţă”... 

— De ce ești rea, Mara? 

— Nu sunt rea. Închise ochii și rămase multă vreme așa, 
nemișcată. E atât de bine că ai venit. Vrei să-mi reciți ceva din 
Eminescu? E atât de mult de când n-am mai vorbit de el! De ce, 
Mircea? 

— Nu știu. 

— Spune-mi o poezie, sau o strofă măcar. Ce vrei tu. Sau 
citește-mi. Uite, am volumul aici, în sertar. Trase sertarul de la 
noptieră și scoase un volumaș mic. Mircea luă cartea și o răsfoi 
încet: 


— „De ce taci, când fermecată 
Inima-mi spre tine-ntorn? 

Mai suna-vei, dulce corn, 
Pentru mine vreodată?” 


— Ești prost, Mircea. 

— Sunt de acord. O prinse iar de mână. Mâna parcă era și mai 
fierbinte. 

— Ştii că de azi am să lucrez serios la strung. Dacă tu ai 
încredere în mine, eu am să rezolv totul. 

— Tu ai încredere în tine? 

Eu? Măi, fetiță! Nu permit acest ton! Zâmbiră amândoi. 

— Mai citește-mi ceva. 

Mircea răsfoi cărțulia, apoi începu să citească rar, cu un ton 
grav: 


— „Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de Maur; 
Peste el, cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur,” 


— Altceva. 
Mircea deschise volumul la întâmplare: 


— „Stelele-n cer 
Deasupra mărilor 
Ard depărtărilor 
Până ce pier...” 


— Altceva. 
„Codrule, codruțule...” 


— Nu asta. 

— Ştii ce, hai să-l lăsăm pe Eminescu. Uite. Am uitat să te 
întreb: Ce ai? 

— Sunt răcită. 

— Asta e boală contagioasă? Și fără să aștepte răspunsul, o 
prinse de bărbie și o sărută. 

— Lasă-mă, — se feri Mara, — vrei să te îmbolnăvești și tu?!... 

Se deschise ușa și în prag apăru bătrânul Cuc. Amândoi îl 
priviră speriaţi. 

— Vă certaţi? întrebă el și-și încreţi fruntea. Să nu vă certati, 
copii! Vrei ceai, Mara? 

— Nu vreau nimic, tată. 

— Adică să te las în pace. Lasă că știu eu, și ieși fără ca cei doi 
să-l vadă zâmbind. 

— Să plec, Mara? întrebă oarecum stânjenit Mircea. 

— Nu, nu. Rămâi. E atât de bine că ai venit. Ştii că în ultima 
vreme Pavel mi-a povestit mult despre tine. Mi-a spus că lucrezi 
la strung. Zâmbi: Ştii, și-a făcut autocritica. 

— N-a fost el vinovat cu nimic. Cred că în locul lui și eu aș fi 
făcut la fel. Eu am fost vinovat. 

— Acum iar vorbește celălalt Mircea. Mircea, nu trebuie să faci 
pe modestul. Și tu ai fost vinovat, și el. E bine că v-aţi împăcat. 
Spune-mi, cum stai cu lucrul? 

Mircea răspunse oarecum stânjenit: 


— Abia de azi am să mă apuc serios. Voi aveţi prea mare 
încredere în mine. lar eu până acum am stat cu mâinile în sân. 
Visam să fac lucruri colosale și așteptam să se întâmple nu știu 
ce minune ca să-mi pot dovedi capacităţile. lar în fabrică, printre 
mii de probleme, umblam ca un orb. 

— Mircea! 

— Nu, Mara. Nu fac pe modestul! Asta e adevărul! Stăteam în 
hala de montare și visam hale. Stăteam lângă strung și visam 
nu știu ce mașină grozavă. Bine că mi-am stârpit aceste vise 
sterile și am început să visez lucruri realizabile. Strungul. Cred 
că mii de studenţi ar schimba cu mine. lar eu îmi făceam 
probleme din frământările meschine ale mătușii Anghelina. Îmi 
pare bine că am venit. 

— Mie mult mai mult, șopti abia perceptibil Mara, apoi întinse 
mâna spre Mircea: De ce nu mă ţii de mână? 

— Vrei să te ţin totdeauna? 

— Cuvinte mari, Mircea. 

— Cuvintele care exprimă lucruri realizabile nu sunt niciodată 
prea mari. Asta am învăţat de la tovarășul Oniga. Așa să știi, 
fetiță! 

In seara aceea, Mircea cină pentru prima oară la familia Cuc. 


Patru zile la rând, Mircea rămase până seara târziu în fabrică. 
Stătea aplecat asupra planșelor și controla dimensiunile pieselor 
cu speranța să descopere ceva în plus față de rezultatele 
obținute de comisia de la București. În a cincea zi îi veni să 
tragă un chiot, să se dărâme toate zidurile. A găsit soluţia! 
Niciodată n-au trecut orele atât de greu ca în noaptea aceea. A 
doua zi s-a dus de-a dreptul la cabinetul tehnic, și ca și cum el 
ar fi descoperit strungul, începu să dea indicaţii în stânga și în 
dreapta: 

— Aici reduceţi din muchia asta patru milimetri. O să vedeţi, în 
două zile pornesc motoarele. 

Plină de optimism, brigada, împreună cu maistrul Crijan, lucră 
în două schimburi, unul după altul. Abia a doua zi descoperiră că 
propunerile făcute de Mircea erau incomplete, nesatisfăcătoare: 
strungul nu se putea monta. 

Renunţară. 


În hala de montare a pogorât o liniște nefirească. Numai rar, 
zdrăngănitul macaralei o fărâmiţa, atunci când ici-colo lăsa să i 
se scurgă spre pământ braţele-i moi, de lanţ. 


3 

Neștiind încă rezultatele din hala de montare, Oniga umbla 
atât de vesel prin secţii, de parcă s-ar fi născut a doua oară; 
coșurile fabricii i se păreau mai înalte ca până acum, clădirile 
mai luminoase și oamenii mai senini, mai fericiţi. Mergea din 
secţie în secţie, se interesa de mersul lucrărilor, dar gândurile îi 
zburau aiurea, la strung, acasă, la Maria, la lemnele care le 
pregătise pentru foc și la toate cele trebuincioase ei. Toţi din 
fabrică îl priveau miraţi, numai bătrânul Bartha, neschimbat, se 
ţinea scai după el: 

— Măi Oniga, Feneșan ăsta nu mă lasă la cuptoare, spune că-s 
bătrân pentru rangă. Mă pune să-i dospesc pământul pentru 
forme. Da’ ce-s eu, văiugar? 

— De ce nu spui deschis, moș Bartha, că nu-ţi place la 
turnătorie... 

Bătrânul se încruntă și-l privi neîncrezător: 

— Văd că nici cu tine nu se mai poate sta de vorbă ca lumea. 
Dacă ai fluturași la cap, du-te și te culcă, nu băga venin în 
oameni... Da’ ce-s eu. Zdreanţă? 

Oniga vru să-l bată pe umăr, dar Bartha, ofensat, îl măsură 
aspru din priviri și se întoarse la turnătorie. 

Lui Oniga îi păru rău că-l jignise, dar n-avu putere să strige 
după el, să-i ceară iertare. Era năpădit până peste cap de 
problemele lui de acasă, unde, de când aflase că va deveni tată, 
ajunsese un fel de fată în casă. Maria, în fiecare seară avea 
greţuri, îl trimitea peste drum la băcănie, ba să-i cumpere 
murături, ba ciocolată, ba prăjituri, ori, dacă se întâmpla să nu 
fie pofticioasă, îi cerea să șadă lângă dânsa, să-i povestească 
despre copilăria lui sau — și asta se întâmpla tot mai des — să-i 
povestească despre viitorul copilului lor. Oniga se obișnui cu 
serile petrecute în doi și după un timp foarte scurt i se păru că 
face mult prea puţin pentru ea, pentru familie. De câteva ori se 
întrebase dacă nu cumva el a fost vinovat că n-a înțeles-o pe 
Maria de la bun început. Altădată, dimpotrivă, i se părea că se 
preocupă numai de problemele lui particulare și se 
dezinteresează de fabrică. Atunci intra în hala de montare, 
vorbea cu fiecare om în parte, împărțind sfaturi cu dărnicie. Dar 
de aici ieșea totdeauna supărat. Comisia din București întârzia, 
strungurile păreau părăsite, asemănătoare unor monștri născuţi 


morți... Pe urmă își aducea aminte de Maria, îi dădea un telefon 
și o întreba dacă se simte bine. 

Când Crijan îl anunţă că n-au reușit încercările făcute pe baza 
schițelor lui Rotaru, Oniga se întunecă la faţă; legase atât de 
multe speranţe de reușită, încât insuccesul îl dobori. Işi îmbrăcă 
pardesiul și porni spre locuinţa lui Ardeleanu. Cu cât se apropia 
mai mult de casa inginerului, elanul îl părăsea. Își încetini pașii 
și era tocmai gata să se întoarcă, când în poarta casei 
cunoscute apăru Ardeleanu. Oniga, ca și cum l-ar fi zărit 
întâmplător, îi făcu un semn cu mâna și se apropie de el, 
radiind: 

— Ce mai faceţi, tovarășe inginer? 

Surprins de această întâlnire, Ardeleanu îngăimă ceva de 
neînțeles, întinse mâna și zâmbi încurcat: 

— Parcă arătaţi mai bine de când nu v-am văzut, continuă 
Oniga. Sunteţi odihnit. 

Ardeleanu îl privi bănuitor, dacă nu cumva secretarul își bate 
joc de el. Nu i se păru acest lucru. Totuși răspunse întunecat: 

— Da, m-am odihnit. E dreptul meu... Ca totuși să nu pară 
răspunsul tendenţios, adăugă repede: Soţia?... 

— Maria?... Mulţumesc, tovarășe inginer... Și dintr-odată se 
îmbujoră la faţă: Știţi că în curând o să fim trei. 

Ardeleanu îl privi neîncrezător. 

— Da, da, întări Oniga. 

O bucată de timp merseră unul lângă altul tăcuţi, fiecare 
așteptând ca celălalt să înceapă vorba. Niciunul din ei nu cuteza 
să întrebe unde merge, să nu fie nevoiţi să se despartă. 

— Multe s-au întâmplat de când nu ne-am văzut, tovarășe 
inginer. Ştiţi că era cât pe-aci să divorțez... 

— Să divorţezi? holbă ochii Ardeleanu. Nu știa precis dacă 
Oniga glumește ori nu. 

— Da, da. Ne-am căsătorit și amândoi ne întrebam de ce. Ea 
era numai la Sfat, iar eu numai la fabrică, împreună nu eram 
niciodată. Chiar dacă eram acasă, gândurile ne erau străine. Ea 
își deșerta servieta cu actele Sfatului, iar eu îmi revizuiam 
notițele de peste zi. Eu îi vorbeam de strunguri, ea îmi vorbea 
de drumurile care nu s-au asfaltat încă, iar amândoi ne întrebam 
ce avem comun?... Acum știu. 


— Copilul? întrebă Ardeleanu, simțind nevoia să spună și el 
ceva. 

— La început așa am crezut și noi. Nu spun nu, și asta a 
contribuit mult, dar sunt lucruri și mai importante. 

— Inţelegerea!... făcu Ardeleanu. 

— Şi asta. Dar e vorba de ceva mai mult. Poate o să vă mirați 
că Oniga, care a început să încărunţească, folosește cuvinte 
mari. E vorba de dragoste... A fost un timp când căutam rostul 
acestui cuvânt. Cred că l-am complicat mult prea mult, cred 
că... la dracu... dar asta nu se poate explica cu una, cu două... 

Ardeleanu zâmbi înţelegător. 

— Ştiţi, tovarășe inginer, dintr-odată omul se trezește că aici, 
— arată spre piept, — începe să bală ceva, și atunci toată lumea 
e mai frumoasă, oamenii mai buni, și te doare mai mult că 
mașinile astea blestemate au ieșit schiloade. Tăcu o clipă, apoi, 
fără nicio legătură, trecu la o altă idee: Vreau să-mi cumpăr și 
mobilă. Acelea pe care le-a adus Maria sunt vechi, nu-mi plac. 
Dar știți că nici mobilele dumneavoastră nu-mi plac. Numai 
biblioteca. 

Ardeleanu ar fi vrut să-l audă vorbind despre fabrică, dar 
parcă era un făcut — Oniga povestea numai despre el, și Maria, 
și copilul care trebuia să vină. Deși era surprins de verva lui 
Oniga și de simţămintele lui de care nu l-ar fi crezut capabil, 
ardea de nerăbdare ca secretarul să pomenească măcar un 
cuvânt despre fabrică. Când nu mai putu răbda și i se păru că 
Oniga vrea să se despartă de el, îl întrebă: 

— Dar Crijan ce mai face? 

— Crijan înjură ca de obicei. A fost zilele astea pe la mine. Am 
avut impresia că mă invidiază, deși e tare necăjit. 

— Necâjit? De ce? 

— | s-a îmbolnăvit frate-său de la București. l-am spus să se 
ducă acolo, dar nu vrea să plece până nu rezolvă cu strungurile 
astea. Aici și dumneavoastră purtaţi o vină. 

— Eu? întrebă Ardeleanu. 

— Da, dar acum nu despre asta e vorba. Dumneavoastră ce 
mă sfătuiţi, ce fel de mobile să iau: de-astea moderne, fără 
muchii, sau... 

Ardeleanu tocmai se gândise la un răspuns care să pună capăt 
discuţiei despre Maria, copil și despre mobile, când își dădu 


seama că se aflau în apropierea fabricii. Nu spuse nimic. Privi 
zidurile roșii, coșurile și acoperișurile arcuite ale halelor. Respira 
întretăiat. Oniga îl privi cu coada ochiului. 

— Dar bătrânul Bartha ce mai face? întrebă sfios Ardeleanu. 

— E la turnătorie. E mânjit de parcă el ar turna toate piesele în 
ţara asta. Tare multe s-au schimbat în fabrică. 

Ardeleanu aprobă constatarea lui Oniga: 

— Într-adevăr, multe s-au schimbat în fabrică! 

— Numai biroul dumneavoastră a rămas gol. Cred că nu s-a 
mai făcut curăţenie acolo de când ați plecat. Silvia aceea nu 
prea își face datoria... 

— Nu-i fată rea, Silvia, îi luă apărarea Ardeleanu. Cunoști 
povestea ei cu funcţionarul acela de la calea ferată? 

Ajunseră la poarta fabricii. Ardeleanu simţi cum Oniga îl apucă 
de mână și-l conduce. „Cel puţin e motivată venirea mea aici”, 
își spuse inginerul în gând. Merseră de-a dreptul în hala de 
montare. Oniga îl întrebă de câteva ori despre cazul Silviei, dar 
Ardeleanu era. Prea ocupat de tot ce-l înconjura. 

În hală, totul i se părea aidoma cum lăsase la plecare. Paturile 
de montare, toate zece, se înșirau unul lângă altul, și în jurul lor, 
brigada de tineret. 

Crijan îl zări primul. Se apropie de el râzând și spuse, ca și 
cum ar fi continuat o frază întreruptă: 

— Am avansat ceva. Păpușa mobilă funcţionează perfect. Va 
trebui să vedeţi legătura cu ambreiajul... 

În câteva clipe se adunară toţi în jurul inginerului. Cuc luă o 
înfățișare gravă și rosti, ca și cum ar fi ţinut o cuvântare: 

— Bine-aţi venit, tovarășe Ardeleanul!... 

Ardeleanu, buimăcit de această primire, privi stânjenit în jur. 
Ar fi vrut să-i mângâie pe toţi, pe Pavel, pe Brad, pe Anica... Mia. 
Întinse mâna spre ea, apoi spre ceilalţi şi-l căută pe Oniga din 
priviri. Secretarul nu era nicăieri. Îl zări mai târziu în ușa halei, 
însoţit de Barbu. 

— Hai, fiecare la locul lui, spuse dintr-odată, poruncitor. Uite, 
vine tovarășul director și noi stăm la taifas. Tovarășe Crijan, se 
întoarse spre maistru, dumneata vii la mine în birou. 

— Am înțeles, pocni călcâiele maistrul, și începu să 
zâmbească. 


După o jumătate de oră, Ardeleanu plecă cu mașina lui Barbu 
după desenele de-acasă. Se reîntoarse curând și rămase până 
după miezul nopţii în fabrică. Crijan nu plecase nici el și nu 
plecase nici Barbu. Numai Oniga, pe la ora nouă, dădu un 
telefon la biroul tehnic, anunțând că el are o treabă urgentă 
acasă. 

Ardeleanu zâmbi și-i spuse că părerea lui este să cumpere 
mobile moderne, fără muchii. 


CAPITOLUL XXV 
1 

Comisia de experţi de la Institutul de proiectări sosi chiar în 
ziua când Crijan iscăli procesul-verbal de terminare a primelor 
strunguri. 

Hala de montare era pavoazată de jur-împrejur cu drapele și 
lozinci. Muncitorii veniseră gătiți în haine de sărbătoare, iar 
fanfara, deși afară ploua, îmbrăcase uniforma cea nouă din doc 
alb, cu petliţe albastre. Alămurile străluceau în bătaia becurilor 
din tavan. Cu Oniga nu se putea sta de vorbă: alerga de la 
direcțiune la sindicat, de la hala de montare la poartă, să vadă 
unde întârzie Farcaș atâta. 

Din București, de la ziarele centrale, veniseră câţiva ziariști 
foarte curioși, care-și notau cu o repeziciune uimitoare în 
carneţele cu scoarţe colorate toate datele și numele 
montatorilor. Cei de la revista Flacăra și de la jurnalul 
cinematografic îl dăscăleau pe Brad, învăţându-l că atunci când 
va fixa eticheta pe strung, să nu se uite la obiectiv, ci la strung. 
Ajutorii de operatori și electricienii împânzeau întreaga hală. Un 
fotograf mai experimentat nu așteptase momentul solemn: în 
ciuda celorlalți reporteri, lua câteva poze pe nearanjate. 
Tovarășii de la ziarul local, mai obișnuiți cu fabrica, discutau 
când cu maistrul Crijan, îmbrăcat și el în haine negre de 
sărbătoare, când cu inginerul Ardeleanu. 

Dar peste toată hărmălaia din hală domnea, atotputernic, 
huruitul monoton al mașinilor. Macaragiul cobori și el din locașul 
lui din înălțimi și pipăi mașinile. 

— Merg, spuse cu voce tare și nu voi să plece de lângă strung 
până ai. Nd cineva -din fundul halei strigă de câteva ori după 
macara. 

— Vin, vin, ce te agiţi, nu vezi că au pornit strungurile? 

Crijan fixă un cuţit în mașină își prinse o piesă în strung. 
Sâsâitul cunoscut al metalului încins, scurgerea evantaiului -de 
așchii multicolore fu singurul lucru ce atrase atenţia celor din 
atelier. 

Ardeleanu, de sus, de la fereastra biroului, privea toată scena; 
simţi cum o căldură plăcută îi năvălește în trup, apoi, puţin 
ameţit, se rezemă de spătarul unui scaun. Silvia se grăbi să-i 
aducă un pahar cu apă, dar inginerul refuză: 


— Niciodată n-am fost atât de sănătos ca acum. 

Spre -prânz, însoţit de doi oameni necunoscuţi, sosi și 
tovarășul Farcaș de la regională. Urcă în biroul lui Ardeleanu și-l 
felicită: 

— Vă mai aduceţi aminte de prima noastră întâlnire? 

Ardeleanu clătină din cap: 

— Aţi avut dreptate. 

— Bazându-mă pe dumneata, am fost proroc, spuse Farcaș 
>și începu să râdă. Apoi se întoarse spre cei doi însoțitori: Bine 
că ați venit își dumneavoastră de la București. Cel puţin aţi fost 
martori că și noi, cei din provincie, suntem în stare să ne 
descurcăm. 

Unul din ei, un bărbat înalt, cu fața rasă, zâmbi cu îngăduinţă: 

—E ușor să vă  descurcaţi dacă aveţi în mijlocul 
dumneavoastră un om care singur e în stare să facă un strung, 
nu numai să execute. Îmi pare bine că v-am cunoscut, tovarășe 
Ardeleanu. Întinse mâna spre inginer: Am vrea să luăm cu noi 
planurile dumneavoastră. Tovarășul Farcaș ne-a scris în două 
rânduri. Din păcate, scrisorile au fost înmormântate în sertarul 
lui lonașcu. Abia acum, când am revăzut toate hârtiile lui, am 
dat de aceste sezisări. 

Ardeleanu căută privirile lui Farcaș, să-i mulţumească, dar 
acesta, ca și cum ar fi fost preocupat cu cercetarea parchetului, 
nu-și ridică ochii. Ardeleanu se întoarse spre cel care-i ceru 
planurile: 

— Va trebui să le revăd! Socoti că e mai bine dacă nu 
amintește nimic că nu le mai are. L-ar crede neserios. Că doaro 
să fie în stare să le mai facă o dată... Cred că într-o lună, două. 

— E prea târziu... O să le revedem noi. Poate executăm un 
prototip, și dacă... 

— Nu, nu, stărui Ardeleanu. Le revăd eu. Am cine să mă ajute, 
și arătă spre hală. Am o întreagă brigadă. Și unul din ei e 
aproape inginer. 

Coborâră cu toţii în sala de mașini. Urmăriră atent așchierea 
executată de Crijan, apoi pipăiră pe rând placheta de alamă 
prinsă cu nituri de trunchiul strungului: „S 1 Victoria-Arad 
R.PR.”. 

Plimbându-se prin hală, Farcaș se opri în faţa lui Rotaru. 
Acesta îl salută ca pe vremea studenţiei: 


— Bună ziua, tovarășe profesor. 

Farcaș îl privi lung: 

— Nu ești dumneata Rotaru, de la Mecanică? 

— Ba da, răspunse în locul lui Mircea, Ardeleanu. E cel mai 
tânăr ajutor al meu. Fără el n-ar hurui încă strungurile. 

— Ei, spuse Farcaș, întinzându-i mâna. Ti s-a făcut o 
repartizare bună. Te felicit, tovarășe inginer. 

Rotaru, buimăcit, nu iștia ce să răspundă. Işi plecă ochii în 
pământ și strânse din fălci. 

Din nou, Ardeleanu vorbi în locul lui: 

— Nu e inginer. E simplu montator. A fost exmatriculat de la 
facultate. 

— A, da, îmi amintesc, făcu Farcaș. Dumneata ai avut 
conflictul acela la organizaţia de U.T.M. 

Lui Rotaru îi veni să plângă. Adică numai atât valora un om: 
„Ai avut un conflict la U.T.M.!” Ce conflict a avut în fond? L-au 
dat afară pentru că tatăl său a fost speculant. Oare Farcaș ar 
răspunde de tatăl său dacă ar avea o situaţie asemănătoare? 
„Mi s-a făcut o nedreptate!” vru să strige, dar strânse numai din 
dinţi. 

Se întoarse și porni spre capătul celălalt al halei- 

— E unul dintre cei mai buni montatori, mai spuse Ardeleanu, 
urmărindu-l pe Mircea cu privirile. 

Farcaș îl căută pe Oniga. Îl zări. Îi făcu semn să se apropie: 

— Tu ce știi despre el? și arătă înspre Mircea. 

— E cel mai bun montator. Păcat că n-a terminat facultatea. A 
dat un memoriu lui Dobre și a trimis unul și la facultate. Incă n-a 
primit niciun rezultat. 

— Ştii ce, — spuse hotărât Farcaș, — spuneţi-i să vie după- 
masă la mine. Aș vrea să stau de vorbă cu el. 


2 

Mircea era acum pentru a doua oară la regionala de partid. 
Prima dată fusese eu Oniga, în ziua când l-au descoperit pe 
lonașcu, dar atunci n-au urcat la etaj, căci Farcaș era plecat 
undeva, la un raion. Călca atent pe covorul roșcat, de cocos, de 
pe coridor, uitându-se la numerele camerelor, să nu greșească 
cumva. Când intră în biroul lui Farcaș, avu o ușoară strângere de 
inimă: 

— Am venit, tovarășe profesor. 

Farcaș îl privi cercetător, îi oferi loc, apoi își trase un scaun în 
apropierea fotoliului indicat lui Mircea. Acesta se așeză încet, își 
împreună genunchii, îi acoperi cu palmele făcute căuș și - 
încremeni într-o așteptare timidă. Asta o fi camera în care-și 
pregătea lecţiile profesorul de marxism-leninism?... Și tot de aici 
dirijează treburile orașului, ale regiunii? | se păru că acestui 
birou i s-ar potrivi mai bine titlu de „inima orașului”. Socotind 
prea lungă tăcerea și temându-se să nu contravină obiceiurilor 
de aici, mai spuse o dată: 

— Am venit, tovarășe profesor. 

Farcaș tocmai vru să răspundă, când se deschise ușa și în 
prag apăru o femeie între două vârste, cu ochelari, pe care 
Mircea o recunoscu după o fotografie apărută în ziarul local, dar 
acum nu-și amintea numele. 

— Aveţi legătura cu Șiria. 

Farcaș se scuză cu un gest abia perceptibil, apoi ridică 
receptorul: A 

— Alo... Cine? A, tu ești, Coporan... Bine. In legătură cu 
lemnele. Cum? Nici astăzi?... Nu se poate... Dacă în cursul zilei 
de mâine nu expediaţi transportul, o să răspundeţi personal. 
Cetăţenii n-au lemne în oraș, frig este, și noi stăm în birouri și 
tărăgănim transportul. Tovarășe Coporan, până mâine la ora 
douăsprezece aștept un telefon... Da, da... 

Mircea urmărea gesturile pe care le făcea Farcaș cu mâna 
liberă în aer și mulțumea în sinea lui că n-are nicio legătură cu 
acela care se numește Coporan. li păru totuși rău că Farcaș se 
enervează și n-o să aibă răbdare să-l asculte în întregime. Se 
gândi chiar la ce anume ar putea elimina din cele ce avea de 
spus, când Farcaș închise brusc receptorul. 


— Depozitele de lemne stau goale, oamenii n-au lemne și 
lemnele putrezesc în gară la Șiria. 

Mircea nu pricepu rostul pentru care îi explica Farcaș toate 
astea. Asculta totuși atent, să poată răspunde la orice întrebare. 

— Ei, ce spui de afacerea asta cu lemnele? întrebă secretarul 
și se așeză greoi. 

Mircea clipi de câteva ori, apoi zise, ridicând din umeri: 

— Nu știu, ce-aș putea să spun eu?... 

— Cum nu știi, tovarășe Rotaru! Dumneata vrei să devii 
inginer. Ai nevoie de cofraje de beton și scândurile putrezesc 
undeva, într-o magazie. Ce faci?... Eşti inginer, ce dracu'! 
Răspunzi de construcţii... Ei, nu știi ce-ai face? 

Surprins de cele spuse de Farcaș, Mircea se chirci cât putu 
mai mult. 

— l-aș trage la răspundere, spuse în cele din urmă. 

— Vorbești ca o babă. Câţi ani ai dumneata? 

— Douăzeci și unu. 

— Douăzeci și unu... Când aveam eu douăzeci și unu de ani, 
vorbeam mai bărbătește. Așa, nici fetele nu te plac, tovarășe 
Rotaru. Dumneata o să fi inginer, ar trebui să fii mai energic. 

Mircea niciodată nu l-a auzit pe Farcaș vorbind astfel. La 
facultate era totdeauna măsurat, rostea cuvintele încet, ca și 
cum s-ar fi controlat în timpul vorbirii. Prinse curaj vrând să-și 
aprindă o ţigară, dar Farcaș îi întinse tabachera lui. Mircea se 
servi; regretă însă după primul fum: ţigara era tare ca otrava. 

— De ce ai fost dat afară din U.T.M.? 

Acum începea. Mircea ridică mâinile a nedumerire: 

— Nu știu. 

— Atunci e grav. Dacă nu știi de ce ai fost dat afară din U.T.M., 
atunci nici eu și nici Dumnezeu nu te poate ajuta. Totuși, ce 
crezi, de ce ai fost scos? 

— Cred că din cauza tatei. 

— Vasăzică știi de ce. Ce a fost tatăl tău? 

Mircea abia acum băgă de seamă că Farcaș a început să-l 
tutuiască. 

— Impiegat la calea ferată. Impiegat clasa a treia. 

— Rotaru Romulus, de la Gara-Fabrică? 

— Da, el. 


— A fost cam băutor tatăl tău. Îl știu din patruzeci și cinci. 
Acum unde este? 

— Undeva, în Austria... 

— Aţi avut pământ? 

— N-am avut. Mama a fost o femeie săracă. Fiică de ceferist. 
Bunicul a fost tot impiegat la Orăștie. 

— Atunci cum e cu originea? 

— După moartea mamei, în patruzeci și șase, tata s-a apucat 
de negoţ și a făcut contrabandă cu sare și cu sticlă. S-a însurat 
cu o femeie de la Timișoara și a plecat în străinătate. 

— Pe tine de ce nu te-a luat? 

— Eu locuiam la cămin. Abia îl vedeam. A plecat fără să-și fi 
luat rămas bun. Se opri o clipă ca să răsufle, apoi continuă 
repede: Spuneţi, tovarășe Farcaș, pentru ce să răspund eu de 
faptele tatei? El e major, iar eu n-am avut nici în clin, nici în 
mânecă cu afacerile lui. Când am auzit cele întâmplate, eu m- 
am mirat cel mai mult. Că până atunci nu făcuse afaceri în viaţa 
lui... 

— Hm... Eu l-am cunoscut pe taică-tu. Nu era nici așa, nici 
așa... Și tu ce ai spus organizaţiei de bază? 

— Ce să fi spus? 

— Păi, ai avut sau m-ai avut dreptate? 

— Eu cred că am avut. 

— Crezi, sau ești convins? 

— Sunt convins, tovarășe Farcaș. 

— Atunci de ce nu te-ai bătut pentru dreptatea ta?... 

— E ușor de întrebat acum, tovarășe Farcaș. Ce-aș fi putut 
spune eu, când douăzeci de tovarăși... U-T.M.-ul întreg s-a 
ridicat împotriva mea?... 

— Nu U.T.M.-ul, ci numai douăzeci de tovarăși. Douăzeci de 
tovarăși care puteau să greșească. Dar ia să punem altfel 
problema: dacă tu, ca utemist, ai fi aflat că la voi, în organizaţia 
de bază, există un element fiu de 'speculant, de afacerist, că 
tatăl lui a plecat în străinătate, și altele, și altele... Te-ai fi ridicat 
pentru excluderea lui? 

— Nu. 

— De ce nu? i-o tăie scurt Farcaș. 

— Vreau să spun că nu înainte de a fi aflat adevărul despre el. 


— Dar dacă el nu și-a susţinut adevărul? Dacă a fost laș și n-a 
avut curajul să se înfrunte cu cei douăzeci de tovarăși? Ai fi 
votat împotriva lui? 

Mircea nu răspunse. Farcaș își aprinse o ţigară și continuă: 

— Ce au crezut cei douăzeci de tovarăși când tu nu te-ai 
apărat? Hai, spune! Oare nu că n-ai avut nimic de spus în apă, 
narea ta? Că ești vinovat? 

Mircea nici acum nu răspunse. Privi mirat spre primul-secretar. 
Acesta zâmbea ciudat. Mircea niciodată nu l-a văzut atât de 
aproape pe Farcaș. Acu' nu aducea decât foarte puţin cu 
profesorul Farcaș, om cu privirea severă, căutătoare. Nici 
trăsăturile nu i se păreau atât de adânci, ca privite de departe, 
din bancă. Sub fruntea lată, boltită, ochii cenușii jucau vioi în 
orbitele adânci, sub care două pungi abia reliefate aruncau o 
șuviță de umbră pe umerii obrajilor. Când zâmbea, buzele 
cărnoase dezveleau două rânduri de dinţi mari, sănătoși. 

— Și din facultate de ce ai fost scos? 

Mircea ridică din umeri. Ce ar fi putut să spună în plus? O 
tristeţe nebănuit de grea puse stăpânire pe el. Când venise, era 
convins că va pleca satisfăcut, înţeles. Acum se simţea la fel de 
zdrobit ca atunci când i-au cerut să predea carnetul de U.T.M. 
Totuși atunci pășise cu capul ridicat, mândru, convins fiind că i 
se face o nedreptate. Mulţi, desigur, l-au înţeles greșit: 
nepăsător. Dar acum?... Acum nici convingerea în dreptatea lui 
nu-l mai încălzea... Oare Farcaș să aibă dreptate? Nu găsi niciun 
argument pe care ar fi putut să-l servească... Niciunul... 

Tot Farcaș continuă: 

— S-ar putea totuși să ai dreptate, să fii nedreptăţit. 

Mircea tresări: n-ar fi trebuit să-l judece atât de pripit. Acest 
om, care răspunde de un oraș, de o regională întreagă, care 
suferă că nu s-a trimis combustibil cetăţenilor, nu poate fi un om 
superficial. Ascultă cu inima la gură: 

— Când am fost copil, — continuă primul-secretar, — am avut 
unele asemănări cu tine. Mi-amintesc, eram prin clasa a patra 
primară și am avut un învăţător tare dat dracului. Când ne 
asculta la lecție — mie mi se părea atunci că numai cu mine 
face așa — ridica sprâncenele, își mângâia bărbiţa și te 
străpungea cu privirile. Nu puteam scoate o boabă. Și acasă 
învățam pe irupte. Ştiam toată lecţia pe dinafară. Mi-amintesc, 


era vorba ide Vlad Țepeș. Când m-a scos la tablă, n-am deschis 
o dată gura. Mi-a dat patru. Cât l-am înjurat atunci! Abia mai 
târziu, când am rămas repetent, mi-am dat seama că de fapt nu 
el era vinovat. De unde să fi știut el că eu știu lecţia pe dinafară, 
dacă la tablă n-am scos nicio vorbă? Am repetat clasa a patra și 
pe urmă m-a dat tata ucenic. Ce crezi, era vinovat învățătorul că 
în acel an am rămas repetent?... 

— Nu, spuse Mircea cu convingere. Acum înţeleg ce ați vrut 
să-mi spuneţi mai înainte... Se ridică. 

— Te grăbești? îl întrebă Farcaș. 

— Nu, făcu Mircea, descumpănit, și se așeză iar. 

— Atunci e bine, vreau să-ţi mai spun ceva. Eu cred că nimeni 
nu poate ști precis cum și în ce fel gândești, dacă ești cinstit sau 
nu. Asta vom afla noi mai târziu. Eu, până la proba contrarie, te 
cred pe cuvânt. Deocamdată nu găsesc nimic care să mă facă 
să mă îndoiesc. De asemenea eu cred că de multe ori îl blestemi 
pe tatăl tău, îl urăști. Mircea aprobă din cap. Dar la fel sunt de 
convins, că tot de atâtea ori ai vrea să fii lângă el. Nu, nu-mi 
răspunde acum. Mai e ceva. După părerea mea, dacă îţi place 
mecanica, ar trebui să continui școala, să te faci inginer. Anul 
acesta pe care tu îl crezi pierdut, nu ţi-a făcut decât bine. Dar nu 
despre asta e vorba, ci dacă tu crezi și ești convins că ţi s-a 
făcut o nedreptate, va trebui să te duci la organizaţia de U.T.M. 
Și să le dovedești acest lucru. Să-i lămurești. Și încă ceva: pe 
mine nu m-ai convins. 

— Tovarășe Farcaș... 

— Să nu spui cuvinte mari acum. Cuvintele mari de obicei sunt 
cuvinte mici, neînsemnate. Ceea ce este de partea ta, e munca 
concretă, pe care ai depus-o pentru construirea strungurilor 
românești. Inţelegi? Acest fapt e un lucru măreț. Aici ai spus un 
cuvânt cu adevărat mare, concret. Pentru acest lucru concret, 
eu îţi acord încredere și-ţi dau un sfat: ar fi bine ca Mircea 
Rotaru, montatorul, să iasă învingător asupra celuilalt Mircea 
Rotaru. Și acum, tovarășe montator, pentru munca depusă în 
fabrică te felicit. 

— Tovarășe Farcaș, aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre 
asistentul  Stoleriu de la facultate... Nu știu dacă 
dumneavoastră... 


— Stoleriu? Nu mai e la facultate. După câte știu eu, a fostun 
bandit. 

— Da, asta am vrut să vă spun și eu. 

— Tu de când știai acest lucru? 

— De unan. 

— Vezi, acum ai merita două palme... 

— Da, da, să știți că aveţi dreptate... 

Farcaș zâmbi și-l bătu pe umăr. 


3 

Toate ziarele din ţară au publicat pe pagina întâia victoria de 
la fabrica de strunguri. Brad, mândru că-și descoperise poza 
într-un ziar din Capitală, umbla atât de ţanţoș, încât oamenii, pe 
stradă, se întorceau în urma lui. 

Numele lui Isaia Ardeleanu era cules cu litere mari și, deși 
inginerul căuta să pară indiferent, îi puteai citi pe faţă bucuria. 
Tot din ziarele din Capitală au aflat cei de la „Victoria” că pentru 
prima oară în istoria ţării, anul acesta, pavilionul românesc de la 
expoziția internaţională de la Lipsea va găzdui, și încă la loc de 
cinste, strungul construit de ei. Nu se știe de la cine a pornit 
zvonul, dar se vorbea cu înfrigurare că cineva dintre montatori 
va însoţi strungul la Lipsea. Pe urmă, într-o ședință festivă, 
Barbu anunţă oficial acest lucru, dar, spre fericirea celor din 
brigadă, nu pomeni niciun nume, astfel că fiecare din ei putea 
să nutrească speranţe în această privinţă. Cu toate acestea, în 
gândul fiecăruia încolţi numele lui Mircea. Doar din brigadă el 
depusese pentru strung cel mai mult efort. Ardeleanu făcea 
chiar paradă de acest lucru, până când într-o zi Mircea anunţă 
că Ministerul Învăţământului Superior i-a rezolvat favorabil 
memoriul, astfel că peste o zi. Două urma să plece la București. 

Elena Matcău consemna toate aceste evenimente în jurnalul 
ei. 


„12 septembrie 

Azi s-a întors inginerul Ardeleanu în fabrică. A trebuit să 
rămânem și după ora trei în uzină. Mircea se poartă ca și cum el 
ar fi descoperit strungul. Pavla s-a răcit de tot. Cred că o iubește 
pe Anica. Acum câteva zile i-am văzut împreună. M-am prefăcut 
că nu-i văd. Cred că Pavel s-a simţit prost. Așa-i trebuie! |l 
urăsc! Îl urăsc! Îl urăsc! 


15 septembrie 

Se pare totuși că tata n-a avut dreptate când a spus că noi nu 
vom putea face strunguri niciodată. Inginerul Ardeleanu a 
afirmat că peste două zile vom putea porni motoarele. Nu am 
spus nimic tatei, să nu-l supăr. Cu Mircea n-am mai putut sta de 
vorbă. Toată ziua e împreună cu tovarășul Ardeleanu. Anica a 
devenit nesuferită: vorbește numai în citate și lozinci. Oare 


pentru asta o admiră Pavel? De azi începând n-am să-i mai spun 
niciodată Pavla. Nu merită. Brad mi-a spus că Anica, pe vremuri, 
a fost o femeie stricată. Nu cred, dar tare aș vrea să fi fost așa. 
Aș vrea ca Pavel s-o ia în căsătorie și abia atunci să afle acest 
lucru despre ea. Cred că atunci s-ar reîntoarce la mine. Dar eu 
am să fiu rece, ca o stană de piatră. 


16 Septembrie 

Mâine, strungul va fi gata. Niciodată n-aș fi crezut că și tata 
minte. Mi-a spus că el întotdeauna a știut că românii sunt 
capabili de lucruri mari, că nu s-a îndoit nicio clipă că vom reuși 
să construim strunguri. În cine să mai cred? 


17 Septembrie 

Azi a fost o zi minunată. Strungurile funcţionează perfect. Ne- 
am îmbrățișat cu toţii. Am avut impresia că Pavla m-a ţinut în 
brațe mai mult decât pe ceilalţi. lar când m-a strâns în braţe 
Mircea și m-a sărutat, s-a uitat cu ciudă la el. Imi pare bine că 
suferă. Sunt foarte ciudaţi bărbaţii. Încep să nu-i mai înţeleg. 


19 septembrie 

Azi mi-am dat seama ce bine e în fabrică. Fiecare din brigada 
noastră a primit cinci mii de lei primă. Acasă n-am dat decât trei 
mii; din rest am să-mi cumpăr o rochie de lână. Făcând 
curăţenie în dulapul mamei, am găsit un teanc de scrisori ale 
tatei. În trei la rând a scris că se sinucide dacă mama o să-l 
refuze. Îmi pare bine că nu l-a refuzat mama, cine știe unde m- 
aș fi născut eu. 


22 septembrie 

Tovarășul Barbu a spus că cineva dintre noi va însoţi strungul 
în Germania, la o expoziţie. Am avut impresia că tot timpul se 
uită la mine. Poate că vrea să mă trimită pe mine. Mi-e teamă 
însă că mama n-o să mă lase să plec singură. Și ce minunat ar 
fi! M-am uitat pe hartă: drumul trece și prin Berlin. Tare aș vrea 
să plec eu. Desigur, ar scrie și ziarele despre mine, și atunci 
Pavla n-ar putea decât să fie mândru de mine. Va trebui s-o 
lămurească pe mama să mă lase. 


23 septembrie 
Toată lumea vorbește că va pleca Mircea. Am să-l rog să-mi 
aducă ceva. 


27 Septembrie A 

Sunt foarte tristă. Am citit o carte interesantă. In timpul 
lecturii am avut impresia că autorul mi s-a adresat mie. M-a 
impresionat în special ultima frază: „Doctorul, care stătuse pe 
scaun la căpătâiul rănitului, pipăindu-i pulsul, se ridică, îi lăsă 
mina să cadă inertă pe pat și-i închise ochii; tot capul era 
bandajat și n-am îndrăznit să-i ridic pleoapele, așa că nici acum 
nu sunt sigur de tot dacă mortul era omul cu ochi verzi; dar 
dacă mă întrebi unde e casa aceea, Euridice, iubita mea, pot s-o 
caut, poate o s-o găsesc, Euridice, și ti-o arăt”. Fără să vreau, 
am exclamat: „Arată-mi-o!” Îmi închipui că autorul semăna cu 
Pavla. Într-o zi, am să-l rog pe el să vină la mine să-i citesc 
pasaje din carte. Cred că o să-i placă foarte mult. 


28 Septembrie 
Mi-a spus Mircea că peste două zile pleacă la București, la 
facultate. 


30 septembrie 

Am fost la gară să-l conduc pe Mircea și am avut o surpriză 
foarte plăcută. L-am întâlnit și pe Pavla, care venise să-și 
conducă sora, care pleacă și ea la București, la Facultatea de 
litere. În drum spre casă, Pavla mi-a vorbit despre „tovarășa 
Anica”. L-am întrebat dacă o iubește. A început să râdă. A spus 
că nu, că, pe Anica o socoate o tovarășă, și nimic altceva. Poate 
că vrea să se reîntoarcă la mine, dar nu știe cum să înceapă. 
Prostuţul de el! Am fost rea, și el, desigur, suferă acum. 


2 Octombrie 

La ședința brigăzii, Pavel a propus-o pe Anica să plece la 
Expoziția din Germania. Ar fi trebuit să mă scol, să mă 
împotrivesc, dar n-am avut curajul. Sunt lașă, lașă, lașă. 


3 Octombrie 


M-am înșelat și în privinţa inginerului Ardeleanu. Și el a 
susținut plecarea Anicăi. Pentru ce?... De ce să plece ea? Care 
sunt meritele ei? Că e frumoasă? Lumea e rea, cred că în 
această lume n-am să fiu niciodată fericită. Pavel m-a salutat pe 
stradă și eu nu i-am răspuns. Dintre toţi din brigadă, cel mai 
cumsecade e Gheorghe. Păcat că e atât de timid. Mâine am să-l 
invit la noi. 


3 Octombrie, ora 11 seara 
Părinţii s-au răzgândit și au amânat plecarea la Pecica cu două 
zile. Va trebui să amân invitarea lui Brad. 


5 Octombrie, ora 6 seara 

Peste o jumătate de oră va trebui să vină Gheorghe. M-am 
uitat în oglindă și mi-am dat seama că. Sunt fată frumoasă. Bine 
că iarna nu se văd pistruii. Acum trebuie să termin, îi aud pașii. 


6 Octombrie 
leri am petrecut o seară minunată. Cred că Gheorghe e 
singurul om de pe suprafaţa pământului care mă înţelege”. 


CAPITOLUL XXVI 
1 

— Eşti o fată ciudată, Anica. 

— De ce, tovarășe Pavel? 

— Pentru că îmi spui numai tovarășe. 

— Nu-ţi place?... 

— Dacă îmi spui tu, nu-mi place. Eu am crezut că dacă o să 
afli că ai fost propusă să însoţești strungul nostru în Germania, 
n-o să mai poţi de bucurie. Pe tine nimic nu te bucură, nimic nu 
te interesează. 

— Da, pentru că și bucuria, și tristeţea sunt calităţile omului 
primitiv, prost. Găsești ceva pe stradă și te bucuri, bineînţeles 
pentru că privești lucrurile subiectiv, gândindu-te numai la tine, 
fără să te gândești că lucrul pe care l-ai găsit aparţine altcuiva, 
care în acel moment, când tu te bucuri, e trist, înţelegi? 
Tristeţea și bucuria merg braţ la braţ. Bucuria ta e întotdeauna 
tristețea altcuiva și invers. Când voi pleca să însoțesc strungul, 
nu voi putea să nu mă gândesc la tine, care ai rămas aici, la 
tovarășii mei din fabrică, care poate au lucrat mai mult la strung 
și care ar merita mai mult această cinste. De aceea nu mă 
bucur. Am primit sarcina asta ca pe oricare alta. 

Pavel rămase îngândurat. În fond, Anica avea dreptate. 
Privește lucrurile în adânc, și acum era mulţumit de faptul că s-a 
luptat mult cu tovarășul Dobre să-l convingă să fie de acord eu 
propunerea brigăzii, care, la drept vorbind, a fost numai 
propunerea lui. Desigur, dacă Anica n-ar fi atât de seacă în 
expresie, oamenii nu s-ar îndoi de calităţile ei. Așa, însă, până și 
Dobre se îndoiește. Era convins că Dobre lucrează mecanic, 
birocratic. Răsfoiește dosarele și-și formează părerea din 
peticele de hârtie. Și ce dacă n-a putut-o verifica până acum? E 
și normal. Anica nu și-a cunoscut părinţii, nu a putut să dea date 
despre ei. Acum îi păru bine că înainte de a fi făcut propunerea 
l-a întrebat pe Ardeleanu. El a fost de acord, a susţinut-o chiar. 
Datorită lui l-au convins și pe Oniga. Bucureștiul n-o să se 
împotrivească dacă cei de aici susţin propunerea. Și oricât, de 
un om nu pot răspunde decât tovarășii cu care lucrează 
împreună. Ei îl cunosc în muncă, ei sunt în relaţii cu el. E drept, 
și el ar fi vrut să însoțească strungul, dar nu putea să se 
propună singur. Ar fi trebuit să-l propună brigada. Dar fiecare 


tăcea, așteptând cu sufletul la gură să i se rostească numele. 
Elena cădea de la început; e prea naivă și prostuţă. Nici Brad, cu 
toate meritele lui, n-ar fi putut face faţă în străinătate, mai cu 
seamă că nu cunoștea nici strungăria. Anica însă avea și 
această calitate, și apoi susținerea călduroasă a propunerii de 
către Ardeleanu i-a întărit convingerea că alesese bine. 

— De ce ai tăcut? întrebă Anica. Te gândești la ceea ce ţi-am 
spus? 

— Da, minţi Pavel. Totuși cred că nu ai dreptate. Asta ar 
însemna să fii liniar, să-ţi camuflezi toate simțămintele, deși ele 
există, fără să le vrei. N-ai dreptate pentru că felul acesta de a 
judeca te face să devii ceea ce nu ești: o piatră, o mobilă, o 
mașină ca strungul nostru, fără suflet. 

— Strungul nostru n-are suflet? întrebă ea insinuant. Strungul 
nostru în care am băgat gândurile și inimile noastre?... N-aș fi 
crezut niciodată că ești capabil să afirmi așa ceva... 

— M-ai înţeles greșit, căută Pavel o ieșire, înciudat. | se păru 
că Anica înadins îi răstălmăcește fiecare cuvânt. M-ai înţeles 
greșit. Eu am dat strungul de exemplu doar așa, crezând că mă 
înţelegi. Vreau să te întreb, — continuă după o scurtă pauză, — 
ţi-a plăcut discursul lui Barbu? 

— Discursul tovarășului Barbu? Da, foarte mult. 

Și acum, când își aminti de discursul lui Barbu, Pavel avu o 
tresărire. Barbu folosise cuvinte mari, patetice. In schimb 
discursul lui Oniga l-a impresionat atât de profund, încât i s-a 
părut că l-a descoperit pe Oniga din nou. „lată că strungurile 
sunt gata — a spus el simplu, fără înflorituri. Noi le-am făcut. 
Peste un an vom face strunguri mai bune și n-o să treacă mult 
timp și o să ne pomenim că pe plăcile de alamă de pe 
trunchiurile strungurilor, va scrie așa: „Făcut în Republica 
socialistă Română”. lar la cantină, unde s-a servit și câte o sticlă 
de bere fiecărui muncitor, a vorbit din nou: „Fie să nu treacă 
mult și la această cantină, la terminarea celui de al miilea 
strung, să bem șampanie! Cinste montatorilor!” 

— Spune, Anica, — schimbă brusc vorba Pavel, — tu când ești 
acasă, singură, ce faci? La ce te gândești? 

— Citesc, învăţ, dorm și mă gândesc dacă ziua ce a trecut, a 
trecut sau nu de prisos. 

— Şi ce citeşti, ce înveţi? 


— Acum învăţ nemţește. Nu poţi merge într-o ţară străină fără 
să știi o boabă din limba lor. Dacă n-aș fi primit această sarcină, 
să însoțesc strungul, acum aș fi fost puţin mai liberă. Dar așa, 
voi avea din nou ocazia să nu-mi treacă zilele de prisos. 

— Eu nu te înţeleg pe tine, Anica. Ştii, eu demult am vrut să-ţi 
spun unele lucruri. Poate datorită firii tale, am s-o fac pe un ton 
foarte oficial. Poate că, — adăugă pe un ton ironic, — pentru că 
știu că tu nu te vei bucura și nici nu te vei întrista. 

Anica îl privi pieziș. Ar fi vrut să scape cât mai repede de el, 
dar nu voia să-l lase în mijlocul drumului, mai ales acum, când 
Pavel o putea ajuta enorm cu plecarea. De patru zile de când a 
aflat că a fost propusă, abia aștepta să fie acasă, să se 
trântească pe pat, să se vadă în tren, ascultând ţăcănitul 
sacadat al roţilor, să vadă pe ecranele pleoapelor figurile 
politicoase ale vameșilor, să vadă o frontieră, apoi încă una. |n 
închipuirea ei vedea chiar intrarea trenului într-o gară acoperită, 
peronul plin de lume și în mijlocul mulţimii fetele atât de 
cunoscute, iubite, liniștitoare, ale părinţilor. De multe ori se 
vedea alături de Crijan, pe plușul roșu al vagoanelor 
internaţionale. Crijan, îmbrăcat în hainele lui de sărbătoare, 
vărgate, demodate,  explicându-i didactic: „Vezi, de-aici 
începând, suntem în Germania, pe aici au trecut Armatele Roșii, 
aici pentru fiecare palmă de pământ au vărsat sânge și 
sudoare”, și ea, zâmbindu-i, să-l întrerupă: „Mai slăbește-mă 
domnule Crijan, cu explicaţiile dumitale absurde. Sunt până aici 
cu rușii”, și o să-și treacă degetele în jurul gâtului... 

Păcat că el va fi acela căruia să-i ceară socoteală pentru anii 
petrecuţi în închisorile fabricilor, păcat că el va fi acela căruia o 
să-i ceară socoteala pentru deformarea degetelor, altădată albe, 
lunguieţe, dar n-are importantă! Cineva trebuie să răspundă! 
Cineva trebuie să răspundă pentru anii măcinaţi în mijlocul 
mașinilor, îmbibaţi de mirosul sufocant al fierului, pentru 
melodiile neauzite, înlocuite cu zdrăngănitul macaralei, pentru 
complimentele însoţite de înjurături, pentru sărăcie, pentru 
mojicia asta proletară. 

— Ce-i cu proletarii? o trezi la realitate Pavel. 

Anica îl privi speriată. 

— Cu proletarii? Ce să fie? Nimic. Am spus că noi nu gândim 
întotdeauna demn de proletari. Suntem niște sentimentali, niște 


burghezi. Şi tu, tu ai vrea să-mi spui că mă placi. Sute de 
oameni mi-au spus până acum acest lucru, sute de oameni! Cu 
toţii au minţit... De ce vrei să-mi spui asta? Vrei să mă simt 
prost, să-mi schimb părerea despre tine? Aș vrea sa te pot 
socoti întotdeauna un tovarăș drag, de care să-mi amintesc cu 
plăcere. Sunt până aici de declaraţii, își arătă ea gâtul subţire cu 
degetul. 

Pavel nu răspunse nimic. Mergea cu capul plecat, privindu-și 
vârfurile bocancilor. Cât demult ar fi fost în stare să facă pentru 
fata asta, înșelată, batjocorită de toţi. Au omorât toate 
sentimentele nobile din ea, i-au ucis personalitatea. Cine 
răspunde pentru această ființă nevinovată? Ar fi dorit mult ca 
Anica să-i ceară ceva, să-i ceară un sacrificiu, sau orice, ca să-i 
dovedească că el nu are nimic comun cu ceilalți o sută care i-au 
promis marea cu sarea. 

Anica nu se gândea să-l pună la încercare; mergea alături, 
tăcută, îngândurată. 

Cineva îi strigă din urmă. Amândoi își întoarseră capetele și-l 
descoperiră prin mulţime pe Ardeleanu. 

— Uite ce pereche minunată... Nici nu știam că voi... zise și 
începu să râdă forţat. Nerăspunzându-i nimeni, continuă tot el: 
Am o veste mare. Plecaţi în curând, și tu, și Crijan. 

Ochii Anicăi prinseră luciri ciudate. Pavel n-o văzuse niciodată 
atât de îmbujorată. „A minţit când mi-a spus că nu se bucură 
niciodată” — se gândi Pavel. Îi părea bine că se întâlnise cu 
inginerul. 

— Asta înseamnă că peste câteva zile... 

— Da, întregi Ardeleanu. Peste câteva zile veţi vedea oameni 
străini, necunoscuți. 

Anica roși. „De emoție” — își spuse Pavel și era convins că se 
apropiase mult de sufletul Anicăi. 


2 

— Credeţi că ea e cea mai nimerită să ne reprezinte în 
străinătate? întrebă Farcaș, uitându-se distrat la desenele de pe 
masa inginerului. 

Ardeleanu nu răspunse; aștepta ca Farcaș să mai spună ceva, 
dar acesta ridică întrebător privirea. O vreme ascultă încă 
huruitul mașinilor, ca și cum din acest zgomot ar fi trebuit să 
extragă răspunsul. 

— A muncit bine, ceva mai bine ca ceilalţi. Nu ca Mircea, dar 
mai bine ca ceilalţi. Și apoi, eu cred că ar trebui stimulată... 
Cunoașteţi trecutul ei... 

— Tocmai de aceea... 

— Așa spuneam și eu. De ce să creadă că din cauza unui 
păcat mai vechi, social, nu va putea să se evidenţieze niciodată? 

— Desigur, dumneavoastră puneţi bine problema. Noi trebuie 
să întărim încrederea în ea. 

Ardeleanu fu mulţumit că Farcaș îi dădea dreptate. Se rezemă 
cu coatele de masă și așteptă continuarea. 

— Numai că, vedeţi, — continuă Farcaș, — noi nu știm nimic 
despre trecutul ei. 

— A fost înșelată, apoi... 

— Asta știu. Nu știu însă ce a fost înainte de asta. 

— Copil, ce să fi fost? Ardeleanu socoti că acest răspuns nu 
permite replică. 

— Nu m-aţi înţeles, tovarășe Ardeleanu. Noi știm despre ea ce 
ne-a declarat dânsa. De fapt, poate să fi spus adevărul. 

— Imi permiteţi, tovarășe Farcaș, — îl întrerupse Ardeleanu, — 
despre asta demult am vrut să vorbesc cu dumneavoastră. De 
ce această neîncredere în oameni? Dumneavoastră vedeţi în 
spatele fiecărui om — să mă iertaţi că vă spun deschis — un 
dușman. De ce asta?... 

— Nu dușman, tovarășe inginer. Ci un om. Cu calităţi și lipsuri. 
Vedem și lipsurile, uneori poate exagerat, tocmai pentru că țelul 
nostru ne este atât de scump, atât de drag, încât nu ne putem 
permite să folosim jumătăţi de măsură. Oamenii care muncesc 
în fabrici, și dumneavoastră o știți foarte bine, nu ne-ar ierta 
niciodată. Așa încât, chiar eu, personal, chiar când sunt convins 
de un lucru, trebuie să mă controlez dacă nu greșesc cumva. 
Pentru că nu e vorba de mine, ci de toţi aceia care stau aplecaţi 


deasupra mașinilor, liniștiți că reprezentanţii lor de la partid stau 
și veghează. Greșeala unui tovarăș de lângă strung e greșeală, 
greșeala pe care aș face-o eu, în numele lor, nu mai e greșeală, 
ci o crimă. E o diferenţă mare. 

Ardeleanu îl asculta uimit. Farcaș vorbea tot mai înfocat, ca și 
cum ar fi urcat treptele unei tribune: puncta cu gesturi 
întrerupte fiecare cuvânt. 

— Cred că ne-am îndepărtat totuși de la subiect, spuse în cele 
din urmă Ardeleanu. Acum înţeleg: bine, dumneavoastră vă 
faceţi datoria. Dar ce nu este clar la dânsa? 

— Totul. Nu avem niciun om care s-o cunoască între '45 și '48. 
Nici femeile cu care a fost găsită la razie n-o cunosc. Unde a 
trăit, în ce oraș, ce a făcut? 

— Bine, dar ea ce spune? 

— Spune că în toate orașele. Vedeţi, acest răspuns e prea 
general. „Ce-ai fost înainte?” „De toate!”... nici ăsta nu e 
răspuns... 

— Eu nu vreau să mă amestec, se foi Ardeleanu pe scaun. 
Treaba dumneavoastră. Eu am propus-o după merit. Dacă nu 
corespunde, atunci... 

— E foarte greu să știi dacă corespunde sau nu. Și de aceea, 
părerea dumneavoastră o să ne ajute foarte mult în această 
apreciere. Dumneavoastră știți ceva despre ea? 

Ardeleanu păli. Adică aici a vrut să ajungă Farcaș? De aceea s- 
a arătat atât de politicos. A aflat ceva. Deci totuși e Mia. Nervos, 
își mușca buza și pândea cu coada ochiului spre Farcaș. Acesta 
nu observa nimic din frământările inginerului. Ardeleanu se 
ridică în picioare. 

— Nici nu înţeleg de ce m-aţi amestecat în afacerea asta. N-ar 
fi trebuit să-mi cereţi părerea în legătură cu însoțitorii 
strungului! Nu mă interesează! Eu mi-am îndeplinit munca, 
restul e treaba dumneavoastră! 

— E treaba noastră, strungul însă e și al dumneavoastră. 

— lar vorbe, tovarășe prim-secretar. Eu sunt convins că 
undeva aţi aranjat cine să plece. Ce rost mai are această 
discuţie? Nu pleacă tovarășa Onofrei, foarte bine. Să plece 
altcineva. Eu propun să plecaţi chiar dumneavoastră, 
reprezentaţi doar pe oamenii muncii din fabrica asta... Sau 
Oniga. 


Farcaș nu pricepu nimic din ieșirea lui Ardeleanu. Rămase 
uimit, neștiind ce să spună. Al dracului de sensibili sunt bătrânii 
ăștia!... Zâmbi calm, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic: 

— Nu puteţi să trimiteţi pe cineva după tovarășul Cuc? 

Ardeleanu sună femeia de serviciu și o trimise după Pavel. 
Îndată ce acesta intră pe ușă, Farcaș îl întrebă: 

— Tovarășe Cuc, dumneata ești responsabilul brigăzii de 
tineret. Dumneata ești de acord cu trimiterea tovarășului 
Onofrei la Lipsea? 

— Da, sigur că da, răspunse radiind Pavel. E o tovarășă 
minunată! Are nivel politic, e harnică și-i atașată! Eu am propus- 
o. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic. Răspunzi de această propunere, 
nu-i așa? 

— Sigur că da, tovarășe Farcaș. Eu o cunosc bine. 

Ardeleanu se înveseli. Nici dacă ar fi dorit, n-ar fi putut să 
audă lucruri mai plăcute ca răspunsurile lui Cuc. Luă înfățișarea 
omului care spune: „Ei, nu v-am spus eu?” și căută privirea lui 
Farcaș. 

— E bine atunci, încheie primul-secretar. Spuneţi-i să se 
pregătească, mâine seară va pleca cu acceleratul de șase. |n 
orice caz, înainte de masă să treacă pe la mine. 

Ardeleanu privi lung în urma lui, apoi îl bătu pe Pavel pe umăr: 

— Ei, peste câteva săptămâni ne apucăm de strungurile cele 
noi. Mai căutaţi tineri, să faci o brigadă să i se ducă vestea în 
ţară. Apoi îi cuprinse umerii: Tu de ce nu vrei să te înscrii la vreo 
școală? 

— Eu? întrebă mirat Pavel. Păi eu, cum să spun... 

— Da, tu. Am văzut niște circulări la tovarășul Barbu. Cred că 
ar fi cel mai nimerit lucru. 

— Și tovarășul Oniga mi-a vorbit de asta, dar vedeţi, eu... 

— Trebuie să te înscrii! spuse hotărât Ardeleanu. Am să 
vorbesc eu cu Barbu. Ei, comedie. Noi suntem bătrâni, azi-mâine 
va trebui într-adevăr să ieșim la pensie, strunguri ne trebuie 
multe și ne trebuie mulţi ingineri. Ai să te duci la școală. 

Pavel se reîntoarse îngândurat în secţie. 


Anica stătea culcată pe spate și privea un punct imaginar de 
pe tavan. Din camera de alături se auzeau frânturi de vorbe fără 


înţeles. Bartha iar vorbește de unul singur. Desigur se ceartă cu 
maistrul Feneșan că nu-l lasă la rangă, și-l pune, ca pe un ultim 
ucenic, să frământe pământul pentru forme. Care sunt în fond 
bucuriile acestui bătrân?... Să ajungă să i se dea din nou ranga? 
Absurd! Pe urmă se înciudă că se frământă pentru problemele 
mărunte ale unor oameni care de mâine n-o mai interesează. li 
căzură privirile pe mâini și se cutremură. Deși le îngrijea, le 
spăla de zeci de ori pe zi, uleiul și praful de fier și rugină se 
cuibărise adânc sub piele. Din cauza asta în ultima vreme nici 
nu-și mai făcea unghiile. „Ce-o să spună părinţii când mă vor 
vedea în așa hal?” Convingerea că îi va întâlni se încetăţenise 
atât de adânc în mintea ei, încât, dacă ar fi fost întrebată, ar fi 
putut povesti cu amănunte scena întâlnirii, și chiar mai mult, ar 
fi putut povesti despre viaţa pe care o va duce începând din 
clipa aceea. Va ocoli de departe orice fabrică, va juca tenis, va 
merge la teatru, la baluri și va iubi cu adevărat, cu pasiune... Va 
trebui să întâlnească acolo un om care să-i semene lui 
Andronache, care să fie la fel de brutal, la fel de bărbat. 

De ce trece timpul atât de încet? Câte ore mai sunt până 
mâine la șase? Le socoti pe degete: încă douăzeci și două de 
ore. 

Ar trebui să doarmă, să treacă timpul mai repede, dar somnul, 
parcă ar fi fost un făcut, o ocolea. Păcat că s-a despărţit de 
Pavel; acum ar fi putut să meargă împreună la un cinematograf 
sau la un restaurant, tot n-o să aibă ce face cu banii pe care i-a 
strâns. Pentru ce a strâns bani, în fond? Pentru ce a mâncat tot 
timpul la cantină, de ce s-a lipsit în tot acest timp de rochii, 
după care de multe ori i se rupea inima? „Ce-ar fi să merg să-l 
caut pe Pavel, să-l invit aici, să treacă timpul mai repede? Nu, 
nu, s-ar putea ca mâine să nu fiu trează, și asta nu se poate. 
Prea mare e riscul. Oare ce-o fi vrând să-mi spună Farcaș?... 
Desigur, să-mi dea sfaturi, să reprezint cu cinste produsul nostru 
românesc 1” Se și închipui în cabinetul lui, cu faţa serioasă, 
încuviinţând fiecare afirmaţie a secretarului... Ce caraghioși sunt 
oamenii Opt și un sfert. De ce trece atât de încet timpul? Fără să 
se gândească prea mult, se îmbrăcă, își luă paltonul și ieși în 
stradă. Printre crengile desfrunzite ale castanilor, învăluite 
imprecis în mantia nebuloasă a ceţii, felinarele abia licăreau. 
Discurile gălbui ale luminii nedefinite, fără contururi, păreau 


îndepărtate, stranii. Ceasul de la turnul Sfatului Popular bătea 
opt și jumătate. „Încă douăzeci și una de ore și jumătate” — 
socoti Anica, mecanic, și se opri. Pe Pavel nu-l poate chema 
acasă; ce-o să spună bătrânul Bartha? îi fu milă de Pavel... „Ai 
fost prost, n-ai avut noroc. Viaţa este grea, trebuie să te lupţi cu 
ea ca s-o birui”. „Dar atunci ce să fac, unde să mă duc? Să stau 
în stradă și să număr minutele? Da, la Ardeleanu. Tot trebuie să- 
mi iau rămas bun de la el. Acum am să-i pot spune, cred că o să 
mă înţeleagă. Poate are și ceva de comunicat mamei”. 

lulia, neobișnuită cu vizitatori de felul ei, o rugă să aștepte la 
ușă până îl anunţă pe domnul inginer. În timp ce aștepta să vină 
inginerul, rosti de câteva ori titulatura auzită de la lulia „domnul 
inginer”. Cuvântul avea un iz cunoscut, plăcut. „Domnișoara 
Mia”, de când nu i s-au mai adresat așa! De ani de zile. Uite ce 
repede au trecut anii și ce greu trec acum câteva ore. Totuși e 
ceva adevăr în unitatea asta dialectică. Pumnul poate fi totodată 
foarte mult. Toate contradicţiile sunt interesante. Insuși faptul 
că tocmai ea a fost socotită cea mai nimerită să plece în 
străinătate. „Dar oare de ce nu se prezintă lonașcu? Spunea că 
are să-mi dea unele însărcinări. Sau n-are încredere în mine, să- 
mi încredințeze banii. Să fie sănătos. E bine că s-a ţinut de 
cuvânt”. Capricioasă e viaţa! Capricioasă și frumoasă! Dar nu e 
darnică decât cu cei îndrăzneţi. Ce bine că a fugit atunci la 
București, ce bine că l-a părăsit pe lonașcu, ce bine că și-a cerut 
mutarea la Arad. Rodul s-a copt; mai sunt douăzeci și una de ore 
și trenul se va pune în mișcare, și ea, cu pașaport comunist, va 
face semne cu batista celor de pe peron. Ce bine că nici 
comuniștii nu pot citi în sufletele oamenilor! Aici n-au ajuns să 
pătrundă. N-au ajuns să cunoască tainele inimilor, gândurilor. Și 
ce multe ar putea afla! 

Ardeleanu îi veni în întâmpinare și o conduse în camera lui de 
lucru. Anica trase adânc în plămâni mirosul încăperii și, chiar 
înainte ca Ardeleanu s-o fi poftit, se lăsă comod pe marginea 
dormezei. 

— Am venit, tovarășe inginer. 

— Stiam că ai să vii, Mia. Te-am așteptat. Și acum, totuși, îmi 
pare rău. Aș fi preferat să nu vii, să am conștiința curată, să fi 
rămas convins că m-am înșelat. 

— Dacă doriţi, tovarășe inginer, pot să plec. 


— N-are niciun sens... Spune, de ce ai venit? 

Altfel își închipuise Anica această întâlnire. Ca un fapt ieșit din 
comun, care s-o întărească în convingerea ei. Poate și celelalte 
întâlniri pe care le aștepta vor fi asemănătoare: triste, sau poate 
nici nu vor avea loc. Nu, asta nu se putea. Mai bine roţile 
nimicitoare, grele, ale unui tren de marfă, decât începerea 
totului de la început. Pentru asta nu mai avea putere. Spuse, 
palidă: 

— Am venit să-mi iau rămas bun. Poate vrei să comunici ceva 
mamei... 

— N-ar fi trebuit să vii. Du-te, tovarășă Onofrei. Apoi o strigă 
pe lulia: Tovarășa Onofrei vrea să plece. 

Anica se ridică în picioare, întinse tremurătoare mâna spre 
inginer, dar Ardeleanu îi întoarse spatele. 

Trecuse mult timp până când lulia îl anunţă că a pregătit baia. 

— Nu fac baie! se răsti Ardeleanu la ea, dar lulia, obișnuită cu 
ieșirile nemotivate ale inginerului, nu se supără. Intoarse spatele 
și spuse mai mult din obișnuinţă: 

— Cum doriţi, domnule inginer. 

Ardeleanu scoase din sertarul biroului un plic, o foaie de hârtie 
și începu să scrie: 


„Tovarășe prim-secretar, 

Cred că aţi avat dreptate cu tovarășa Onofrei. 
Ca totdeauna, fără să mă gândesc, m-am pripit 
I. Ardeleanu”. 


Închise plicul şi-o trimise pe lulia la regionala de partid. 

— Dai scrisoarea asta tovarășului Farcaș. Spune că ai venit din 
partea mea. O să te primească. 

Numai după ce se închise ușa în urma luliei, tresări; lăsă să-i 
cadă capul în piept: era atât de greu ca un corp străin, ca o 
povară. Se rezemă de pervazul ferestrei, să nu cadă. „Ce-am 
făcut? Mia!... Ce am făcut, Mia?... Fără să îmbrace pardesiul, 
goni pe trepte, lăsând în urma lui ușa deschisă. 

— lulia, lulia, unde ești, lulia... 

lulia nu era nicăieri; numai trecători mulţi, neobișnuit de mulţi, 
care își întorceau miraţi capetele în urma lui. Se întoarse ostenit 


acasă, sfâșiat de o singură întrebare, la care nu găsea răspuns: 
„De ce?...” 

Într-un târziu auzi reîntoarcerea luliei, dar nu avu curajul s-o 
întrebe ce a făcut, unde a fost, ce a rezolvat... Stătu cu capul în 
palme, până ce zbârnâitul telefonului — un clopot uriaș instalat 
deasupra capului — îl trezi. 

— Alo... Cine? Tovarășul Farcaș... Prea telegrafic? Ce?... 
Scrisoarea... Ce vrea să însemne?... Ardeleanu începu să se 
bâlbâie. Poate n-a priceput nimic din scrisoare... Alo, da, vă 
mărturisesc, tovarășe prim-secretar... M-am temut că am fost 
de altă părere cu dumneavoastră, de aceea am scris... Mi-e 
teamă să am părere proprie... Ce spuneţi? Că aveţi încredere în 
mine? Tovarășe Farcaș, nu acum. Sunt obosit și mi-e somn. 
Noapte bună. 


CAPITOLUL XXVII 
1 

— Dumneata ai avut o viaţă grea, tovarășă Onofrei. Oamenii 
care au trăit greu sunt totdeauna mai sensibili, mai dârji. 

Anica clătină din cap. Totul i se părea exact cum își închipuise. 
Mai sunt opt sau nouă ore până la plecare. Numai Farcaș să nu 
lungească prea mult dăscălelile. 

— Vezi, viaţa noastră, a fiecăruia, se aseamănă cu viaţa 
întregii noastre ţări. Am suferit mult. 

Anica clătină din cap. Asta o s-o ia acum de la Adam și Eva. 
(Desigur, va vorbi acum despre formarea partidului, despre 23 
August, despre ajutorul sovietic, despre importanţa industriei 
grele, despre sarcina de cinste ce i-a revenit prin însoţirea 
strungului românesc în străinătate, cum și în ce fel să se poarte 
cu străinii care vor veni să pipăie strungul românesc.) 

— Desigur, te miri că vorbesc atât de mult despre noi și 
despre ţară, continuă Farcaș. 

— Nu, nu, îi veni în ajutor Anica. 

— E bine dacă înţelegi. Vezi, burghezilor o să le fie greu să-și 
închipuie că grânarul Europei, noi, ţară agrară, ca să spunem 
așa, am construit strunguri fără ajutorul lor. (Aha, a început cu 
lozincile, probabil că e pe sfârșite.) 

— Te bucuri, tovarășă Onofrei, că pleci în străinătate? 

— Da, tovarășe Farcaș. 

— Încă n-ai fost în străinătate? 

Anica clătină din cap, în semn că nu. „Ce mutră ar face dacă i- 
aș spune că am petrecut o vacanţă în Elveţia?” 

— Ştiu atât de puţin despre dumneata, tovarășă Onofrei... 

— Am dat o autobiografie, tovarășe prim-secretar. Acolo mi- 
am povestit viața pe larg... 

— Tocmai, biografia dumitale mă neliniștește. E foarte 
neclară. Aș vrea să-mi spui unele lucruri, dar înainte de asta 
vreau să-ţi pun o întrebare: o să te întorci din Germania? 

Anica făcu ochii rotunzi și îngăimă speriată: 

— Desigur că da. Doar sunt utemistă, eu am primit o sarcină 
de cinste, cum puteţi să întrebaţi așa ceva? 

— Pentru că eu cred că n-o să te întorci, spuse apăsat Farcaș. 

— Ba da, am să mă întorc, aveţi încredere în mine! Vă implor, 
tovarășe Farcaș. 


— Unde ai fost în patruzeci și cinci? 
— Am fost servitoare la Oradea. 


— Și părinţii? 
— N-am avut părinţi. Adică, nu i-am cunoscut. 
Anica răspundea repede — era pregătită pentru fiecare 


întrebare. Am crescut în azilul de la Oradea. Asta se poate 
cerceta. La domnul Holban, proprietarul fabricii' de ghete. Prin 
toamna lui patruzeci și cinci am fost dată afară. 

— De ce?: 

— Pentru că am cerut majorarea salariului. 

— Adică ai fost revoluționară?... 

— Da, da, am cerut să-mi mărească salariul. Primeam foarte 
puţin. Și doamna Holban mă bătea zilnic. 

— L-ai cunoscut acolo pe tovarășul inginer Ardeleanu? 

— Nu, strigă Anica. Nu l-am cunoscut. 

— Mă mir, tovarășul Ardeleanu e fratele doamnei Holban. 

— Cumnat cu  capitaliștii Holban?  Tovarășul inginer 
Ardeleanu?! Nu se poate... 

Era numai ochi și urechi, să nu scape nicio vorbă, niciun gest. 

— Și după aceea? 

— Am lucrat la Timișoara, la Cluj, la București. 

— La cine? 

— Nu-i mai știu pe toți. 

— Nu se poate să nu-ţi amintești. Și până nu-ţi amintești, eu, 
îți spun deschis, n-am încredere în dumneata! Noi trebuie să 
avem multă încredere în oamenii care ne reprezintă în 
străinătate. Pentru că îmi pot pune și altfel problema. Poate nu 
vrei să-ți amintești din cine știe ce motiv la cine ai lucrat și ce ai 
făcut. N-ai indicat niciun om care să te cunoască în acest timp. 
Cine te mai cunoaște în afară de oamenii din fabrică? 

— lonașcu, spuse Anica, bucuroasă că-și amintise de el. 

— lonașcu?... 

— Da, spuse triumfătoare Anica. Tovarășul lonașcu poate să 
dea referinţe despre mine. Prin patruzeci și opt am lucrat la 
Predeal. Acolo l-am cunoscut pe tovarășul lonașcu. A fost un 
tovarăș foarte cumsecade. Mi-a vorbit mult despre sindicat, 
despre partid, și m-a întrebat de ce nu vreau să muncesc într-o 
fabrică. 


Minţi liniștită: era convinsă că dacă lonașcu va fi întrebat o să- 
i facă acest serviciu. Timp tot nu mai este, poate fi întrebat 
numai la telefon. Și dacă nu, atunci tot una e. Continuă să-l 
impresioneze pe Farcaș: 

— Dacă n-aș fi fost prinsă atunci de razie, tot m-aș fi dus să 
lucrez undeva, într-o fabrică... Tovarășul lonașcu mă cunoaște. 

— lonașcu a murit, spuse încet Farcaș. Nu știai? 

— Nu, exclamă uimită Anica. 

— Nici că a fost spion și sabotor nu știai?... Că din cauza lui 
am întârziat terminarea strungurilor? 

Anica clătină nedumerită din cap. Pe frunte îi apărură 
broboane mari de sudoare. 

— Eu îţi propun să te duci la U.T.M. Şi să-ţi rezolvi biografia. 
'Iți spun din nou, eu n-am încredere, eu n-am dreptul să am 
încredere în dumneata. 

— Tovarășe Farcaș, nu se poate, eu am fost evidenţiată, 
tovarășul Cuc, tovarășul Crijan, m-au propus cu toţii... Nu se 
poate să nu plec, tovarășe Farcaș!... 

— Nu se poate, nu se poate... îmi pare bine că am stat de 
vorbă cu dumneata. Dacă renunţarea ai fi primit-o cu părere de 
rău, poate m-aș fi simţit prost. Dar la dumneata nu e vorba de 
părere de rău, ci de deznădejde. Asta înseamnă că Ardeleanu nu 
e laș, ci dimpotrivă. 

— Aţi vorbit cu tovarășul Ardeleanu? 

— Da. 

— Acum înţeleg, sâsâi Anica printre dinţi. Buzele i se subţiară, 
sprâncenele, altădată arcuite, se întinseră, formând aproape o 
linie dreaptă deasupra ochilor. Cum poate să se urâţească din 
senin o fată atât de frumoasă? 

Cu capul lăsat în piept, Anica porni spre ieșire. 

— Îţi propun, — spuse ca încheiere Farcaș, — să te duci la 
tovarășul Dobre și să stai de vorbă cu el. 


Anica Onofrei nu s-a mai întors niciodată în casa lui Bartha. 

— Vii? 

— Nu. 

— Eşti un prost. 

Pavel se încruntă și făcu un pas spre Gheorghe. Acesta tresări, 
începu să zâmbească forțat și continuă: 


— Că doar nu vrei să te cerţi cu mine?! Am glumit. Vii? Spune- 
i și tu, Elena, se întoarse spre Matcău. 

— Am spus că nu vin, se răsti Pavel la el. 

— Du-te singur, o să venim după tine, spuse și Elena. 

— Nici tu nu vii? întrebă mirat Gheorghe. 

— Nu. Vreau să vorbesc cu Pavel. g 

Brad se răsuci în călcâie, mai privi o dată spre ei și ieși. In 
urma lui nu se mai auzea decât ecoul pașilor înfundaţi de pe 
coridor, apoi se făcu tăcere. Pavel și Elena rămaseră tăcuţi, 
nemișcaţi, fiecare din ei așteptând ca să înceapă celălalt. 

— Tot la ea te gândești? 

— Nu mă gândesc la nimeni! 

Elena se așeză pe un scaun în faţa lui Pavel și așteptă ca 
acesta să ridice privirile, dar Pavel rămase cu ochii în pământ. 
De când plecase Anica nu-și mai găsea locul. Tot ceea ce a aflat 
de la Dobre și de la Oniga era atât de straniu, încât nici acum 
nu-i venea să creadă. Și pe deasupra, stăruinţele obositoare și 
deznădăjduite ale Elenei și ale lui Gheorghe de a-l veseli, îl 
scoteau din sărite. 

— Vezi, — spuse după un timp Elena, — numai noi trei am 
rămas împreună. Oamenii vin, oamenii pleacă, dar noi... 

— Și eu plec, spuse Pavel, fără să ridice privirile. 

— Nu te-ai răzgândit? 

— Nu! 

— Atunci cel puţin vino astăzi cu noi. Va fi s serbare atât de 
frumoasă!... 

— Nu mă interesează! 

Elena se ridică încet și porni spre ușă. Din prag se mai 
întoarse o dată și spuse cu voce stinsă, totuși destul de tare s-o 
audă Pavel: 

— Am plecat, Pavla. 

Vru să spună „lartă-mă, Elena” — dar n-avu putere nici pentru 
asta. N-o reţinu. Nu auzi nici scârțăitul ușii, nici pașii ei, nimic, în 
gând era în trenul de Timișoara, în drum spre facultate. Da, 
Ardeleanu a avut dreptate. E mare nevoie de ingineri. 

Îi venea să ţipe de durere. 


2 

În cabinetul lui Farcaș plutea un nor cenușiu de mahorcă. 
Fumul nu se mai urcase spre tavan; stătea atârnat în aer, 
rostogolindu-se într-un joc ciudat ori de câte ori își mișca braţul, 
încercând să-l vânture. 

— Încă n-a venit Oniga? 

Secretara clătină din cap. 

Prin perdelele străvezii, prin geamul aburit, se vedea o altă 
perdea, mai puţin străvezie, ţesută din fulgi mari, apoși. 

— Mai cheamă-l o dată. 

In clipa aceea se deschise ușa și în prag, îmbrăcat într-o 
bundă de oaie, cu cușmă ţărănească, apăru Oniga. 

— Am întârziat puţin. Au sosit piesele. Fără să aștepte vreun 
îndemn, își scoase cojocul și-l trânti pe spătarul fotoliului: 
Treaba merge bine. Peste vreo două săptămâni, dacă Crijan se 
ţine de cuvânt... 

— Măi, Oniga, — îl întrerupse Farcaș, — iubești tu strungurile 
astea? 

Oniga îl privi mirat — asta ce vorbă o mai fi? Nu spuse nimic, 
aștepta ca Farcaș să continue. Dar secretarul schimbă vorba: 

— Măi, tu ai fost la Secata? 

— Am fost. 

— Când ai fost ultima oară? 

— Cu tine, mi se pare. Când am inaugurat săpăturile pentru 
termocentrală. 

— Da, da, am și uitat. Ştii că acolo treaba merge destul de 
prost. 

— Am auzit ceva. Am vorbit și cu Petrescu, mi-a spus că nu 
primește niciun ajutor de la voi, nu i-a sosit nici cimentul 
planificat, nici scândurile... 

— Petrescu a fost schimbat. 

Oniga clătină din cap, își scoase tabachera și căută după o 
ţigară moale. Farcaș îl lăsă s-o aprindă, abia apoi continuă: 

— Măi, Oniga, te pricepi la electricitate? 

— Nu mă pricep... 

— Păcat. O să-ţi fie mai greu... 

— Ce să-mi fie mai greu, despre ce e vorba? 

— leri am hotărât în comitet să te duci la Petica. Trebuie pus 
șantierul pe roate. E acolo o inimă și nu bate... 


Oniga, fără să mai tragă un fum din ţigara abia aprinsă, o 
strivi în fundul scrumierei. Stătu așa multă vreme, și Farcaș nu-l 
tulbură și nu-l întrebă nimic. Îl cunoștea doar destul de bine și 
știa că tot așa va tăcea și anul viitor, sau peste doi ani, când va 
fi trimis într-o altă muncă, pe un alt șantier: va tăcea, deoarece 
erau încă vii în mintea lui întâmplările și oamenii de care se 
legase. Farcaș zâmbi. 

— De ce râzi? întrebă Oniga necăjit. Tu crezi că-i ușor să... 

— Nu... nu-i ușor. Tocmai de aceea am zâmbit. Peste o lună 
sau două o să-mi vorbești pripit și înflăcărat despre noii oameni 
și, dacă nu mă înșel, ei o să ţi se pară tot atât de interesanți și 
problemele la fel de complicate la început și rușinos de simple 
după ce s-au rezolvat... 

— Poate ai dreptate... își destinse Oniga buzele într-un surâs 
pe care-l voia puţin ironic. 

Dar Farcaș răspunse: 

— Da, noi avem întotdeauna dreptate! Se sculă încet și-i 
întinse mâna: Acum, după datină, trebuie să te felicit și să-ţi 
urez succes... Se opri și, ocolind repede biroul, îl cuprinse pe 
Oniga în braţe și-l strânse la piept. 


Regionala era pustie la ora aceasta și în întuneric pașii lor 
răsunau cu putere pe scările de piatră. leșiră afară și stătură un 
timp, privind învolburarea fulgilor de zăpadă, care atârnau ca o 
glugă străvezie în jurul felinarelor. Porniră repede, întipărindu-și 
pașii în stratul subțire, încă pufos. 

— Așadar am făcut și primul strung!... rupse într-un târziu 
tăcerea, dar Oniga, deși îl auzise, se gândea și el la același lucru 
— nu-i răspunse. Se gândea la munca ce-l aștepta... La 
problemele noi, care îi vor da destul de furcă, la grupul acela de 
oameni atât de deosebiți, la frământările, zbuciumul și bucuriile 
lor, la tot ceea ce îi aștepta de acum înainte, aceleași lucruri, 
dar mereu altele și ca și cum ar fi făcut pe neașteptate o 
descoperire foarte interesantă, își spuse: „lată, totul începe de 
la început.”