Francisc Munteanu — Dincolo De Ziduri

FRANCISC MUNTEANU 
DINCOLO DE ZIDURI 
EDITURA ALBATROS 
BUCUREŞTI 
1983 


ÎN CEI PATRU ANI DE RĂZBOI, pe calea Dudeştilor nu s-au 
schimbat decât firmele magazinelor; au apărut pe ele nume cu 
terminația „escu”, lonescu, Popescu, Tomescu, dar proprietarii, 
vânzătorii, intermediarii au rămas aceiaşi; unii cu, alţii fără 
perciuni. Din cauza concentrărilor, a miilor de permisii cu 
termene scurte, de la 2 la 6, date soldaţilor, instituţiile de 
plăceri din jurul Crucii de Piatră s-au extins, s-au înmulţit: de la 
Sfânta Vineri şi până la Nerva Traian fetele de toate vârstele şi 
formele au invadat străzile lăturalnice, seara de la opt şi până în 
zori se auzeau patefoanele cu sunet metalic, înjurăturile 
muscalilor îndemnându-şi caii costelivi. 

La „Casanova” mirosea a parfum şi urină. 

Deşi camuflajul era reglementat prin diferite ordonanţe emise 
de primăriile sectoarelor, de Comandamentul Militar al Capitalei, 
de Prefectură, pe Dudeşti lăptăriile,. laurgeriile, gogoşeriile nu 
aveau ferestrele, vitrinele prevăzute cu hârtie albastră: 
închideau seara devreme şi deschideau când se lumina de zi. Pe 
un traseu restrâns de jumătate de kilometru se înşiruiau, uşă la 
uşă, sute de iaurgerii, birturi economice şi toate supravieţuiau; 
aveau propria clientelă. Muncitorii de noapte, fetele, „peştii”, 
birjarii, în zori oltenii abia aşteptau să se deschidă magazinele, 
consumau în grabă ciorba de burtă, iaurtul, şi apoi, răbdători, 
aşteptau să se facă din nou seară. 

Gheorghe Groma observase „viaţa” de pe Dudeşti, se 
acomodase cu ea, se obişnuise cu freamătul nopţilor, cu agitația 
dimineţilor, cu oamenii permanent grăbiţi: avea misiunea să 
supravegheze iaurgeria „La Miţa”, să facă rost de numele şi 
adresele clienţilor permanenţi, a vizitatorilor neobişnuiţi. Bătuse 
o săptămână cartierul, metru cu metru, se apropiase de 
iaurgerie, se interesase în primul rând de patroana ei, de coana 
Miţa, o femeie în vârstă, grasă, lăbărţată, cu ochii permanent 


injectaţi de o conjunctivită cronică, cu pungi sub ochi, cu guşă, 
cu umerii lăsaţi. 

Cele mai multe informaţii le avea de la geamgiul de peste 
drum, un bătrân cu un singur ochi, cu faţă vicleană de 
macedonean. 

— Cu ce aş putea să vă servesc, domnule comisar? 

Groma încremeni. Nu umblase decât îmbrăcat în civil. 

— De ce crezi că sunt comisar? 

— Păi, bateţi strada de zece ori pe zi. Cine vrea să se plimbe, 
să ia aer nu vine pe D.udeşti, La început am crezut că vreţi o 
fată. O puteaţi găsi într-o jumătate de; oră. Că doar nu doriţi să 
vă însuraţi. Vă interesează ceva, vreţi o informaţie? Plătiţi sau 
doar aşa de-a moaca? Ştiu tot ce se petrece în Cruce. Bănuiţi că 
nu trăiesc, din rame. Cine cumpără astăzi rame aurite? Nimerii. 
Aici la noi dragostea ţine o jumătate de oră şi ramele o veşnicie. 
Mi-aţi văzut vitrina? Am. Un Cristos pe muntele Ghetsimani. 
Cristosul costă opt lei, rama un pol. Cine e prost să dea 28 de lei 
pe un tablou când o femeie costă mai puţin... 

— Şi atunci din ce, trăieşti? 

— Vând prezervative. „Olla” şi „Primeros”... Primeros” e mai 
bun, dar „Olla” are firmă. 

— Şi cine ştie că geamgiul vinde prezervative? 

— Toată lumea. Vedeţi balonul de la uşă? Nu e balon. E 
prezervativ. Vreţi şi dumneavoastră? 

— Nu. 

Groma îşi pierdu din elan. Să nu se dea totuşi de gol, se 
interesă de mai multe prăvălii:. 

— A cui e vopsitoria de peste drum? 

— Scrie pe firmă. A lui Grecea. 

— E chiar a lui sau e a unui jidan? 

— Ea lui, domnule comisar. Îl cunosc din '29. Dar să ştiţi, de la 
jidani nu mai scoateţi bani. Sunt aranjaţi pe căprarii. Fiecare îşi 
dă obolul unde trebuie. Sunteţi prea mic în grad şi prea nou să 
mai ciuguliţi ceva. Aici lucrurile sunt statornicite de mult. Pe 
Dudeşti nu se mai schimbă nimic, doar fetele. 

Geamgiul îl informă şi despre Miţa: o ştia de mai bine de două 
decenii; îi cunoscuse şi soţul, un fost plutonier la manutanţa 
unui regiment din Capitală, bolnăvicios, alcoolic. 


Prin comparaţie cu alte iaurgerii, „La Miţa” nu avea nimic ieşit 
din comun: avea câteva fete cărora le dădea o mâncare pe 
datorie, atât. Miţa nu avea angajaţi, gătea singură, îşi prepara 
tot singură iaurtul. Burta şi-o procura direct de la abator, fără 
protecţie, laptele de la ciobanii din Balta Albă. Conştiincios, 
Groma notase numele şi câteva date despre fetele care mâncau 
pe datorie: Florica Barbu-Ciulniţa, înaltă, păr negru, coc, fardată 
exagerat spurcată la gură. Nu are legături cu oameni suspecţi;; 
din punctul nostru de vedere neinteresantă. Adresa, „Baia 
populară Cristina”, Anton Pann 49. În paranteză trecea şi 
numele celui care o racolase şi o adusese în Cruce (Anghel). 
Marioara Irimie din Deva, tendinţa de îngrăşare, fund, sini mari, 
accent unguresc. La Madam Cătălina, intrarea Urlaţi 4 (Anghel). 

Domnul comisar şef Berlogea, care îi transmisese sarcina 
supravegherii iaurgeriei din Dudeşti, nu-i dăduse lămuriri 
suplimentare. 

— Şi mie mi se pare o treabă neclară, dragă Gigi. Cred că-i o 
chestie politică. Dacă n-ar fi fost importantă, nu s-ar fi 
amestecat şi cei de la Departament. Te duci, stai, vezi cine 
intră, cine iese de acolo, cine staţionează prin apropiere, notezi 
cât mai multe nume şi adrese şi atât... 

— Domnule comisar şef, trebuie să ştiu ce urmăresc. Oameni, 
ceva transporturi, pe unul mic şi gras, o femeie în vârstă, pe 
unul în uniformă — aşa, stau ca prostul. Ce nume şi ce adrese 
să notez? 

— Te descurci tu. 

Groma insistă: 

— Totuşi ar trebui să ştiu în ce direcţie mă orientez jí speculă, 
valută, morală... 

— Politică, Gigi. Dar e cel mai bine să nu ştii... în chestiile în 
care se amestecă Departamentul e bine să fii străin. Cât mai 
străin. In orice caz, dacă aflu ceva, te anunţ. Te sfătuiesc însă să 
fii discret... Să nu forţezi uşi/ să nu faci anchete. Fii prudent. 
Dacă faci o gafă în chestii politice, te paşte concentrarea... 

Domnul comisar Berlogea era vechi în meserie: avea birou 
personal pe Pache, îşi făcuse stagiul şi la Departament, îi ştia pe 
cei de sus, un timp condusese o circă în sectorul 2 Negru. 
Sfaturile lui erau valoroase, trebuia să ţină cont de ele. In afară 
de asta Berlogea era bine văzut, se evidenţiase cu ocazia 


grevelor de la „Laromet” şi „Vulcan”, avea spatele acoperit. Nu 
se mai expunea prosteşte, aştepta să iasă onorabil la pensie, cu 
atât mai mult cu cât, frontul fiind prea aproape de hotarele ţării, 
orice risc era inutil. Cu ajutorul lui a fost Groma mobilizat pe loc, 
scutit de serviciul militar. De la izbucnirea războiului nu făcuse 
decât două luni de concentrare la o unitate de jandarmi, pe 
urmă, la insistenţele lui Berlogea, fusese transferat ca agent la 
Siguranţă. Dacă ar fi avut noroc să se facă remarcat, să-i circule 
numele pe sus, ar fi avut şi şansa să devină comisar. La început 
sperase că iaurgeria „La Miţa” îi va deschide poarta spre postul 
visat, dar pe zi ce trecea îşi dădea seama că Dudeştiul era o 
linie moartă. Hotărâse chiar să iasă la raport, să se sfătuiască 
din nou cu Berlogea, să-şi ceară mutarea în altă parte. Să nu fie 
totuşi descoperit, rămăsese pentru o ultimă noapte în cartier, să 
poată adăuga la raport că-şi făcuse datoria şi ziua şi noaptea. 

Era sfârşit de aprilie, o noapte răcoroasă, sfâşiată de vânturi 
subţiri de răsărit. Trecu întâi pe la „Baia populară Cristina” de pe 
Anton Pann. Să stea de vorbă cu Florica Barbu. Poate ştie ea 
ceva despre doamna Miţa. Proprietara băii îi ceru legitimatia, 
apoi îl rugă să aştepte. Florica era la baie. 

— Dar să ştiţi, Florica e fată cuminte, strânge bani pentru 
mobilă, vrea să se aranjeze. Dacă aveţi treabă cu ea, vă pierdeţi 
vremea. 

— Vreau doar câteva informaţii. 

— Despre clienţi n-o să vă spună nimic. Am instruit-o eu. Cu 
clienţii nu se discută decât probleme profesionale. Nu permit 
fetelor nici măcar să înregistreze numele clienţilor. Nu-mi 
convine să se întâlnească cu ei în oraş. Ştiţi ce impozit mi-au 
pus pentru baie?. 

In sfârşit apăru Florica. Avea părul ud şi fata roşie. La „Baia 
populară Cristina” dragoste nu se făcea în pat, ci în vană. 

— Florica, te aşteaptă un domn. 

— Intâi mă odihnesc, doamnă. Imbecilul era să mă înece. 
Dacă-l mai prind pe nenorocitul ăsta aici, îi muşc urechile. 

— Domnul doreşte să-ţi pună doar câteva întrebări. E de la 
poliţie. 

Florica se uită lung la Groma: 

— În ultima vreme toţi clienţii îmi spun că sunt de la poliţie. Şi 
nenorocitul spune că e. Aveţi o legitimaţie? 


Groma îi arătă carnetul de agent. 

— Am vizele la zi, spuse calm Florica. 

— Vreau să te întreb, domnişoară, despre doamna Miţa. Aia cu 
iaurgeria. 

— E o femeie de treabă. Îmi dă pe datorie. Altceva nu ştiu 
despre ea. 

Degeaba insistă Groma, Florica nu mai vru să răspundă la 
nicio întrebare. 

Groma ieşi în stradă, bătu asfaltul până la Nerva Traian. Se 
reîntoarse şi din cauza frigului trecu pe la „Casanova”. Intră în 
holul de la parter, se rezemă de calorifer şi privi clienţii care 
soseau cu maşinile, cu perdelele trase. Văzu câteva feţe 
cunoscute, dar nu se osteni să-şi aducă aminte de unde. Un 
domn mai în vârstă îl salută, îi zâmbi complice. Groma zâmbi şi 
el, se jenă, dar nu-şi aduse aminte de unde se cunosc. O 
chelneriţă cu o bluză iie, transparentă, cu sâni mari, lăsaţi, îi 
aduse o cafea fără să-i fi comandat-o. Preţul cafelei era 
exorbitant, 20 de lei, totuşi n-avea destulă forţă s-o refuze. Se 
aşeză pe o canapea mascată cu o husă de stambă lângă un 
individ gras, transpirat, care mânca fursecuri dintr-o pungă. 
Fursecurile erau vechi, grasul îşi încleşta cu putere fălcile ca să 
le fărâmiţeze între dinţi. Fetele care veneau sau se duceau la 
cameră îi aruncau bezele şi el, mulţumit de atenţia ce i se 
dădea, privea în jur satisfăcut. 

— Lu’ asta mică eu i-am cumpărat costumul de baie, se 
întoarse spre Groma. De la Galeriile Lafayette. E nostimă, nu? 

Groma ridică din umeri. În clipa aceea grasul descoperi ceaşca 
cu cafea în mina lui Groma, spuse un „permiteţi” şi fără să 
aştepte aprobarea, vâri un fursec în cafea. 

— Sunt tari, dădu explicaţii, dar exact ce-mi trebuie mie. Am 
ulcer duodenal. Întinse punga spre Groma. Serviţi, sunt cam 
vechi, dar foarte gustoase. 

Groma refuză cu o clătinare a capului, puse ceaşca pe măsuţa 
din faţa lui şi urcă la etaj. Aici mişuna „lumea bună”, fetele nu 
umblau în cămăşi de noapte transparente şi nici în chiloţi de 
baie: erau îmbrăcate în rochii lungi, purtau ciorapi, la cameră se 
lăsau dezbrăcate, uneori se împotriveau, să fie mai interesante. 
Erau instruite de doamna Papahagi care studiase casele de 
rendez-vous de la Paris. Domnilor în vârstă, sosiți din provincie 


la procese sau treburi pe la ministere, doamna, le înscena 
„amoruri la prima vedere” şi fetele plătite gras cedau greu: 
clienţii erau convinşi că au făcut cuceriri, deschideau punga cu 
dărnicie. 

Groma o salută pe doamna Papahagi, îi sărută mâinile, nu-i 
purta pică, deşi căzuse şi el odată în cursă. 

Era în primul an de stagiatură, aflase că la etaj sunt fete de 
clasă, uneori se întâmpla chiar ca doamna Papahagi să-şi aducă 
mişte prietene plictisite, soţii de ofiţeri plecaţi pe front, care 
voiau să fie fericite o singură dată. 

— Vrei pe cineva anume, domnule Gigi? 

— Nu. 

— Am înţeles, ai insomnie şi te plictiseşti. Da, la noi e mai 
amuzant decât la Athenee. Dacă într-adevăr nu vrei decât să te 
distrezi, vino cu mine. 

ÎI duse într-o cameră din fundul coridorului unde nu erau decât 
o singură fată, îmbrăcată elegant şi doi domni mai în vârstă. 
Doamna Papahagi făcu prezentările: 

— Domnul colonel Petrică, domnul avocat Marcian şi domnul 
Gigi. Şi Vera, verişoara mea. A fost curioasă să vadă 
întreprinderea şi am adus-o aici. La plecare le dădu un sfat: să 
pună patefonul în surdină. 

Un timp au dansat pe rând, cuminte, numai colonelul îşi 
permise s-o strângă pe Vera în braţe mai mult decât s-ar fi 
cuvenit pe urmă, la coniac, au adus vorba despre fetele 
nenorocite care fac dragoste pentru bani. 

— E îngrozitor, spuse Vera. Eu n-aş putea sa mă culc cu un 
bărbat pe care nu-l iubesc. Mă rog, care să-mi placă. 

Toţi trei au încercat să fie pe placul ei. 

Vera s-a îndrăgostit de toţi trei pe rând şi abia dimineaţa au 
aflat că era angajată la doamna Papahagi pe post de 
„Verişoară”. 

Pentru clienţi mai simandicoşi, doamna înscena întâlniri unice. 

— Doriţi, domnule senator, să cunoaşteţi pe cineva în trecere 
prin Capitală? E fiica primarului din... dar e mai bine să nu vă 
spun... A fost trişată în amor, a vrut să se sinucidă şi eu am 
sfătuit-o că e mult mai bine să se răzbune. A căzut de acord, dar 
nu acceptă decât un bărbat necunoscut, să nu aibe obligaţii. Şi 
numai pe întuneric. 


— Bine, şi dumneavoastră cu ce vă alegeţi? 

— Domnule senator, sunteţi clientul meu, se poate! îi plătiţi 
numai cheltuielile de drum până la Arad. Dar nu ei, că s-ar simţi 
ofensată... Mie... 

Suna pe fiica primarului pe interior, aceea îşi schimba 
costumul de baie cu o rochie da stradă şi intra în camera 
întunecată peste senator. 

— Te plictiseşti, Gigi? îl întrebă doamna Papahagi. 

— Nu, doamnă, am o treabă în cartier, am venit doar să vă 
sărut mâna. Asta e tot. Noapte bună. 

Tot restul nopţii bătu asfaltul din faţa iaurgeriei. Convins că e 
ultima zi pe care o petrece în Dudeşti, hotărî ca dimineaţa să 
facă o investigaţie, ca client, chiar în iaurgerie. Cu orice risc. 

Cu apariţia ceţii lăptoase a zorilor,. Dudeştiul prinsese viaţă: 
ca din pământ răsăriră oltenii cu cobiliţele, în staţie se adunară 
birjele, muscalii îşi periau caftanele de catifea neagră ieşită la 
soare, apoi, zgomotoase, apărură şi tramvaiele roşii cu taxatori 
somnoroşi, obosiţi. 


GHEORGHE GROMA SE NĂSCUSE ÎN VLAŞCA, într-un sat cu 
casele risipite pe două coline, ce aveau curţi lungi pentru fineţe 
şi livezi mari cu pruni netăiaţi, ne stropiţi, neîngrijiţi. Din 
septembrie şi până la Crăciun, în casă, în pivniţă, în pod, 
mirosea ş ţuică. Taică-său umbla hâtru prin bucătărie, se 
îmbăta, devenea arţăgos şi înjura că are prea mulţi copii. 
Uneori, pe câte unul din preajma lui îl lua de mână, îl trăgea 
spre el, îl prindea între genunchi şi-l întreba cu seninătatea 
beţivului: 

— Pe tine cum te cheamă? 

— lon. 

— Eşti tot al meu? 

— Al dumitale, tată. 

— Şi cum de nu te-am văzut până acum? 

— Mă vezi, 'tălică, în fiecare zi. 

Bătrânul îl privea neîncrezător, scotea cinzeaca din buzunar şi 
cobora în pivniţă. Cinzeaca avea „cravată”, o sfoară lungă 
legată de gât. O arunca în butoi, îşi lipea urechea de câte o 
doagă, să audă gâlgâitul ţuicii când pătrunde în cinzeacă. Era 


muzica lui preferată. Dacă în aceste clipe cineva îndrăznea să 
facă vreun zgomot, îşi ieşea din fire, îşi strica ziua. Nu putea fi 
îmbunat cu nimic. Umbla de colo până colo, se aşeza la rădăcina 
gardului, îşi strângea genunchii sub bărbie şi-şi inventaria 
gospodăria. Coteţele trebuiau urcate pe nişte cărămizi, să nu 
putrezească scândurile de umezeală, treapta a treia a scării 
trebuia înlocuită, curățată matca băii de beton a rațelor. Trăgea 
permanent aceeaşi concluzie: la anul. La anul o să-şi aranjeze 
gospodăria încă din primăvară, o să taie şi prunii, o să repare şi 
coama de şindrilă. Acum, anu-i oricum pe ducă. Grijile îl 
supărau. 

In zilele când era supărat descoperea că nevastă-sa era iarăşi 
borţoasă. 

— Când, fă? Că luni de zile nu m-am atins de tine. Mai bine te 
năşteai vacă şi ne îmbogăţeam. 

Gheorghe în ordinea vârstei era al doilea fiu, mai răsărit la 
înălţime ca ceilalţi; voia uneori să-l înfrunte pe taică-său, dar 
toate încercările se terminau la fel: cu câteva palme, cu un 
picior în fund. 

în timpul claselor primare se aciuise în casa preotului din sat 
ca băiat la toate, săpa şi copilea roşiile, plivea răsadurile de 
morcovi, spăla vasele; preoteasa era însă severă, îl punea să 
buchisească şi cartea. Citind şi răscitind biblia devenise 
evlavios, îşi petrecea mai tot timpul liber prin biserică, mirosul 
tămâiei îl transporta în alte lumi, frumoase, trandafirii şi în vis 
purta discuţii cu arhanghelii. Sfântul Gheorghe, pictat călare pe 
tavan, părea că se răstoarnă din cupolă, dar avea faţa senină, 
cu trăsături frumoase de om bun. Când era singur în biserică, îl 
privea cu ochii întredeschişi, până i se părea că sfântului i se 
destind trăsăturile, că-i zâmbeşte. Era în relaţii bune cu el: îi 
spunea păsurile, dorinţele, îi cerea să-l ajute de sus, să prindă 
crăpceani, să aibă grijă de tuşea lui maică-sa. Părintele Zisu îl 
îndrăgise; uneori, în serile de iarnă îl aşeza călare pe genunchi 
şi-l învăţa capitalele ţărilor din apropiere, nume de fluvii şi 
munţi, îl punea să înmulțească 7 cu 8, să scadă fără condei 17 
din 39. 

Preoteasa era stearpă; îl bodogăni pe preot să-l înfieze. 
Părintele se împotrivi: 


— Matale nu-ţi dai seama că în clipa când devine fiul nostru, 
noi nu mai facem binefacere. Îl ajutăm pe al nostru. Şi domnul 
vede. Aşa, pomana pe care o fac cu el mi se trece în cartea de 
aur. Că trebuie să echilibrez cele rele cu cele bune. 

Tot din dorinţa de a echilibra cele bune cu cele rele îl punea să 
măture în spatele altarului, să aducă lemne în cele două sobe de 
tuci din pronaos, să şteargă de praf icoanele. A 

Când îi venise sorocul, îl trimise intern la liceul din Videle. Il 
însoţi până la şcoală şi stătuse de vorbă cu toţi profesorii: 

— Îl las pe mâna dumneavoastră să faceţi om din el. Dacă are 
minte îl duc la seminar şi-l fac popă. 

Gheorghe Groma terminase clasă cu clasă premiant. 

Biblioteca liceului se dovedise prea mică pentru el: citise de-a 
valma, pe nealese, romane şi jurnale de călătorii, istorie şi 
filosofie. În timpul vacanţelor de vară îl uluia pe părintele Zisu: 

— Cum, mă, zici că munţii noştri, Carpaţii, au fost fund de 
mare? 

— Da, părinte. Dacă sus la Babele se găsesc scoici... 

— Le-o fi dus un netrebnic acolo. 

— Mii de scoici, părinte? De unde a adunat netrebnicul 
dumitale fosile de milioane de ani? 

— Nu ştiu. Te sfătuiesc însă, nu te încrede în cărţi! Azi se 
tipăreşte orice. Hârtia suportă totul. Am citit cu ochii mei, tipărit 
negru pe alb, că nu există dumnezeu. Ai mai pomenit aşa ceva? 

— Asta-i o teorie la modă. 

— Vasăzică şi tu ai aflat de asta. Poate te-au învăţat şi pe tine 
că ne tragem din maimuţă. 

— Chiar aşa, părinte. 

— Poate tu şi părinţii tăi vă trageţi din ăia cu coadă. A fost 
circul ăla, Odeon, pe la noi şi am văzut maimuţele în cuşti. Te 
pomeneşti că le ţine să vadă când se transformă în oameni. 

După bacalaureat, părintele insistă să se înscrie la seminar. 
Vorbise în acest sens cu protopopul din Videle, dar Gheorghe nu 
voia nici în ruptul capului. Preotul se posomori: 

— Românului nu-i trebuie carte, domnule. Să stea în biserică, 
să asculte sfânta scriptură şi vorbele spuse de popă. Asta îi 
trebuie. Cu capul împuiat nu se mai gândeşte la cele sufleteşti. 
Vrea raiul aici... Dar fă altă şcoală, Gheorghiţă taică, alta, numai 
om să iasă din tine. 


Sfătuit de părintele Zisu, taică-su vându livada cu pruni şi 
Gheorghe Groma se pomeni în capitală, student ia drept, cu 
casă şi masă în gazdă la Vichentie Zisu, văr primar cu preotul 
din sat. Casa nu era grozavă, dar era din piatră, cu grădină cu 
boltă de viţă nealtoită la început de Pantelimon, pe Popa Istrate. 
Vichentie Zisu, în contrast cu vărul său, era un om slab, 
pipernicit, cu faţa zbârcită şi multe furuncule la gât. Era 
funcţionar la Administraţia Financiară de pe Moşilor, respectuos, 
docil, cu mânecuţe din dot negru. Şi vecinii şi colegii îl socoteau 
un ratat: el îşi alesese un termen mult mai acceptabil: resemnat. 
Pe urmă, brusc, înscriindu-se în Garda de Fier, reîntineri, deveni 
alt om, plin de iniţiativă, energic, arogant. În casă, deasupra 
bufetului, avea fotografia Căpitanului cu o dedicație în colţul 
stâng: „Camaradului Vichentie Zisu cu un strămoşesc salut 
românesc”. C.Z.C. 

Vichentie Zisu, îndoctrinat, înființase cuibul de la Administraţia 

Financiară, şi ca urmare, după declararea României Stat 
Legionar, fu avansat subşef de serviciu şi i se mări salariul de 
două ori peste rând. 
_ După izbucnirea războiului, Vichentie Zisu mai avu o revelaţie. 
In faţa oglinzilor, în frizerie când se tundea scurt, avea senzaţia 
că trăsăturile feţei au devenit mai concrete, că oricine, dacă şi- 
ar fi dat osteneala, i-ar fi putut ghici naționalitatea. În timpul 
liber privea ore întregi pozele domnitorilor. Vag, bărbia lui Vlad 
Ţepeş aducea cu bărbia lui, era la fel de ascuţită, la fel de 
cutezătoare. Incă din primele zile de la sosirea lui Gigi Groma în 
casa lui, îl luă sub aripa lui ocrotitoare; îl duse la câteva şedinţe 
de cuib, îl pusese să jure că până la moarte va fi un veritabil 
român, cu ură în suflet împotriva liftelor. Îi explică plaga lojelor 
masonice, influinţa iudaică în înglodarea şi sărăcirea ţării, 
dramele prigoanei, apariţia necesară şi istorică a apostolului 
Sima. Lui Gigi nu-i plăcură decât cântecele şi cămăşile verzi; 
doctrina i se păru primitivă, şubredă, artificioasă. Speriată era 
doar doamna Zisu: în coşmarurile ei îl vedea pe Vichentie 
spânzurat, plângea în somn, dimineaţa colinda toate bisericile 
din cartier, aprindea luminări pentru mântuirea soţului ei 
păcătos. Uneori, disperată, încerca să-l readucă pe Vichentie pe 
drumul cel bun: 


— Eşti tâmpit, Vichentie, tu toată viaţa ai fost în contratimp; 
când te-ai înscris la liberali erau ţărăniştii la guvern, când 
puterea era preluată de liberali, te-ai înscris pe ascuns la 
ţărănişti. 

— Garda nu-i partid, Lizico. Garda e o mişcare naţională: un 
gând, un crez. Garda e deasupra partidelor, Garda-i un avânt, 
un suflu sănătos românesc. Dar ţie, Lizico, îţi explic degeaba, tu 
eşti o proastă, mă mir că eşti româncă! 

La facultate, Gheorghe Groma n-a avut decât un singur 
prieten, pe Damian Berlogea, fiul viitorului său şef. Damian era 
mic şi urât, avea coşuri, sugea tot timpul bomboane mentolate 
şi avea principii de neclintit: ura femeile, legionarii şi pe cei care 
jucau la loterie. 

Femeile nu-i plăceau pentru că apreciau bărbatul după avere 
şi după înfăţişare, în loc să-i remarce calităţile reale, de nedibuit 
la prima vedere; legionarii — pentru că erau exaltaţi, „lepădături 
camuflate în cămăşi verzi”; iar pe cei care buchiseau numerele 
câştigătoare ale loteriilor îi detesta biologic: 

— Cum e posibil, amice, să-ţi bazezi existenta pe hazard, să-ţi 
clădeşti fericirea pe rotirea absurdă a zarurilor? 

Nu iubea nici dreptul, pentru că orice aliniat dintr-un paragraf 
de lege putea fi interpretat în zece feluri. 

Când era trist făcea mărturisiri: 

— Legea, amice, ar trebui să fie ca matematica. Unică, 
indivizibilă, înţeleasă de toţi la fel, fără echivocuri. 

Pentru Damian, avocatura era o breaslă de prisos, depăşită la 
fel ca şi alchimia. Repeta ori de câte ori găsea auditori; 

— Când pe pământ se va restabili echilibrul social, amice, 
când legile vor fi puţine şi concrete, când legile se vor aplica 
aidoma şi regelui şi ultimului cerşetor, avocaţii vor dispărea ca 
tagmă. Vor fi mânaţi să construiască noile piramide ale erelor ce 
vin. 

Îl diviniza pe Solon pentru un singur citat: „Unde-s multe legi, 
dreptatea e puţină”. 

Groma îl admira pe Solon şi pentru faptul că a înfiinţat primele 
bordeluri ale cetăţii. 

— Asta era o treabă curentă, necesară, izvorâtă din condiţiile 
sociale ale vremii. N-are nimic cu dreptul şi nici cu gândirea 
filosofică. 


Uneori, Damian îl invita acasă la el, îi dădea să mănânce şi-l 
obliga să-i asculte pledoariile despre drept: 

— Dreptul roman, amice, a fost definitivat de Cezar, un militar 
prin excelenţă. Codul Civil ni l-a vârât pe gât tot un militar: 
domnul Bonaparte. Se va mai naşte oare un general să facă pe 
legiuitorul? 

Pentru budincile cu brânză şi cremă de zahăr ars, Gheorghe 
era obligat să-l asculte şi să nu-l contrazică. Damian pleda, şi el, 
cu gura plină, nu putea decât să-l aprobe: 

— Orice edict semnat de un dictator desfiinţează zeci de legi 
pregătite cu trudă, în, ani lungi de acumulare. La ce-i foloseşte 
unui avocat cunoaşterea codului penal, dacă o lege ad-hoc 
răstoarnă izvorul de unde se inspiră legea fundamentală, 
Constituţia? „Legea sunt eu”, a spus Ludovic al XIV-lea şi niciun 
avocat care a studiat ani de zile legile n-a ştiut ce-i în capul 
regelui. Dreptul, amice, la fel ca şi religia, sunt ştiinţe perimate. 

Odată, plictisit de discursurile. Da bară” ale lui Damian, 
Groma l-a întrebat: 

— Spune-mi, tu de ce urmezi dreptul? 

Damian scăpă bomboana mentolată din gură şi-l privi cu ochi 
răi, tulburat. 

— Ai dreptate, amice. Sunt un laş că n-am avut curajul să-mi 
pun singur această întrebare. Pe tine, Gigi, nu te iubesc. Eşti o 
cârpă, vrei să parvii. Nu te supăra că sunt sincer. Pentru mine 
eşti o cârpă, dar nu te am decât pe tine. Pentru întrebarea pe 
care mi-ai pus-o, am să-ţi rămân veşnic recunoscător. Am să-mi 
schimb cariera, amice. Am să-l rog pe tata să mă mute la 
Academia Militară. Militarul nu trebuie să gândească şi eu sufăr 
pentru că gândesc. Mă fac militar ca să nu mă folosesc de 
creier. Da, amice, acum ştiu ce trebuie să fac. 

în schimb, Gigi nu ştiu ce să-i răspundă. Nu ştia dacă e cazul 
să se simtă ofensat pentru cuvântul „cârpă”, să râdă sau să-l 
scuipe între ochi. Să nu fie nevoit să decidă, schimbă vorba: 

— De ce-ţi plac bomboanele mentolate? 

— Nu-mi plac! Sugându-le, mă auto pedepsesc! Dar povestea 
bomboanelor e complicată şi neinteresantă. 

— Totul e interesant, insistă Gigi, să nu revină la drept. 

— Dacă te amuză, amice, îţi spun. Am fost la balul bobocilor. 
S-a ţinut la tribunal, în Sala paşilor pierduţi. A fost toată 


protipendada dreptului acolo. Senatori, deputaţi, ziarişti. Acolo 
se aranjează viitoarele căsătorii. Am dansat cu o fată blondă, cu 
multe agrafe în păr. Era nostimă. Orice îi spuneam, râdea. M-am 
prezentat şi a pufnit-o râsul: „Zici că te cheamă Berlogea? E 
nume de argat.” Pentru ea orice nume reprezenta o funcţie: cei 
cu „eseu” erau funcţionari şi restul nu mai ştiu ce. Un nume 
reprezentabil era cel la care se adăuga un judeţ: Marinescu- 
Vlaşca, lliescu-Teleorman, Rafila-Dâmboviţa. Ea se numea Nuţi 
Cârnu-Covurlui. Am vrut s-o sărut şi mi-a spus că-mi pute gura. 
De atunci sug bomboane mentolate şi mestecându-le, mă 
gândesc la ea. E o curvă ordinară. N-o cheamă Covurlui, ci 
simplu: Nuţi Cârnu. 

Vru să mai povestească ceva despre ea, dar în clipa aceea 
intră în cameră taică-su; îmbrăcat în uniformă neagră cu fireturi, 
părea emoţionant de sever. 

— Sunt convins, băieţi, că voi vorbiţi despre fete şi nu despre 
tabelele lui Hamurapi. 

— Nici despre tabele şi nici despre fete. Despre carieră. Vreau 
să mă fac soldat. 

— Asta nu e greu. Nu intri în sesiune şi te ia la armată. 

— Asta vreau, tată. 

— Eşti un tâmpit! 

Lui Gigi îi plăcu felul de a fi al comisarului, direct, brutal, fără 
menajamente. Dar îi plăcu şi mai mult locuinţa lui de pe Dacia, 
cele patru camere spaţioase cu mobile masive, sculptate. 

La insistenţele lui Damian, taică-su îl trecu la Academia 
Militară, pe care o absolvi cu laude. lmbrăcat în uniformă, părea 
un alt om: sigur pe el. Îşi formula părerile ca pe nişte sentinţe. 
Imediat după izbucnirea războiului, trecu printre primii Prutul. 
Scrisorile de pe front aduceau cu nişte comunicate de război, 
erau scurte, lapidare, lipsite de sentimente. — „Am intrat în 
Tiraspol într-o birjă. Ruşii sunt supuşi, simpli, se mulţumesc cu 
puţin. Nu ştiu să lupte. Au înfruntat tancurile cu cavaleria. 
Intelectualii nu gândesc cu capul lor: îl citează pe Cehov, pe 
Dostoievski, pe Tolstoi. Mâine pornim spre Odessa.” 

„Comandantul meu de companie a fost împuşcat de nişte 
civili. N-am reuşit să-i prindem, dar am spânzurat alţi zece în 
locul lor. Mor foarte ciudat, nu sunt nici speriaţi, nici curajoşi. 


Privesc destinul ca pe un lucru dat, ca pe o inundație. Am 
senzaţia că noi ne temem mai mult de ei, decât ei de noi.” 

„Ceea ce au slavii e un lucru formidabil: au răbdare. Te uiţi în 
ochii lor şi nu ştii la ce se gândesc. Cu aceeaşi expresie îţi oferă 
un pahar de cvas sau îţi fură sabia.” 

Damian muri în primul an de război. Doamna Berlogea 
îmbătrânise într-o singură noapte, renunţă la farduri, la coafor, 
şi nu-şi mai reveni din apatia ei bolnăvicioasă nici după 
telegrama de consolare primită din partea Conducătorului 
Statului. În locul fiului dispărut începu să-l îndrăgească pe Gigi 
Groma, îl alinta, îl săruta pe frunte. Insistă pe lângă soţul ei să-i 
găsească un post bun pe lângă el, să-l scoată de la avocatul 
unde se angajase, să nu-l piardă ca pe Damum. 

După numirea sa la Siguranţă, Gheorghe Groma se stabili 
definitiv în Bucureşti; închiriase un apartament pe Armenească, 
pe urmă unul mai mic, dar şi mai în centru, pe Doamnei. Acasă, 
la părinţi, mergea rar „nu-i plăcea mirosul de bălegar din jurul 
grajdului şi se întreba cu teamă ce ar fi făcut, unde ar fi ajuns, 
dacă popa Zisu nu l-ar fi luat sub aripa lui ocrotitoare. Il deranja 
şi faptul că taică-su nu folosea» corect pluralul, că nu avea 
pastă de dinţi în casă. Fraţii cei mici voiau cu toţii să-l viziteze, 
să-i vadă casa din Bucureşti, dar el le interzisese să-i calce 
pragul până nu se „aranjează” ca lumea. 

în relaţiile cu femeile era timid şi poate din cauza asta, uneori 
grosolan şi caustic. În facultate avea şi dezavantajul omului 
prost îmbrăcat. Doamna Lizica se ostenea rar să-i scrobească 
gulerele cămăşilor, iar pantalonii nu mai meritau sfi fie călcaţi: 
aveau genunchi şi fluturau pe el ca nişte şalvari. Deveni 
complexat. Dacă uita să se spele pe dinţi vorbea cu colegele de 
an cu palma la gură sau îşi reţinea răsuflarea. Totdeauna, ca şi 
cum ar fi fost un făcut, după terminarea unei conversații îi 
veneau în minte fraze pe care ar fi trebuit să le rostească. Idei 
interesante, cuvinte cu duh îi încolţeau în creier târziu, când nu 
mai avea cui să le spună. În anul doi se îndrăgostise de fata unui 
magistrat. Avea un nume foarte scurt, Lu, venea şi pleca de la 
cursuri cu maşina, se îmbrăca după ultimul jurnal de modă şi 
era per tu cu toţi conferenţiarii. Cu cel mai al dracului, cu Hârţu, 
avea conversații pe culoar: 


— Ştii la ce m-am gândit, Sile, în timp ce expuneai dreptul civil 
în provinciile romane? 

— Îmi spui sau vrei să ghicesc? 

— Sunt curioasă să aflu ce-ţi trece prin minte. 

— Că o să-ţi. Prindă bine când vei fi avocat. 

— Mă subapreciezi. 

— Că sunt şarmant. 

— Înseamnă că niciodată nu te priveşti în oglindă. 

— Hai spune, la ce te-ai gândit? 

— M-am întrebat dacă ştii să dansezi conga. 

Gigi nici nu auzise până atunci de conga. Renunţă la Lu, dar o 
visa noaptea, o umilea în somn, o pălmuia. În cele din urmă, Lu 
totuşi îl observase: era singurul care n-o curta, singurul care nu-i 
făcea complimente, singurul care se ţinea departe de ea. 

— De ce mă ocoleşti, domnule Groma? îşi ţinea provocatoare 
buzele întredeschise şi-şi aranja cu dosul palmei o buclă mereu 
rebelă. 

Ce să-i fi spus: că nu-i îmbrăcat bine, că nu vorbeşte curent 
franceza? De ce să se umilească mai mult? Făcu pe grozavul: 

— Pentru că nu-mi plac manechinele. 

— Eşti prost crescut, domnule Groma. 

— Nu ştiam că sinceritatea e parte integrantă a proastei 
educaţii. 

— Deci mă găseşti respingătoare... 

— Deducţia ta e lipsită de logică. Ai corp, faţă acceptabile. 
Într-un cuvânt, eşti o femeie „bine”. 

Lu îşi umezi buzele. 

— Şi atunci de ce mă ocoleşti? 

— Pentru că n-aş vrea să bifezi şi numele meu: şi ăsta mă 
place. Dacă aş fi sigur că nu te superi aş putea să te 
caracterizez. 

— Te rog... 

— Cu tine, înainte de dragoste se poate conversa, probabil 
eşti amuzantă, ai vervă. Nu ştiu dacă mai ai text şi după. 
Probabil „după” nu faci altceva decât să mânjeşti pernele cu 
farduri. 

Lu îi întoarse spatele şi pentru prima oară în viaţă, Gheorghe 
Groma simţi fizic laurii victoriei. 


Avusese totuşi o iubire în facultate: pe Mimi, fata care servea 
la cantina studenţească. Era de undeva din Ilfov, de la 
Tâncăbeşti, taică-su era paznic la antena Bucureştiului |. Purta 
părul împletit, adunat în cozi şi zâmbea tot timpul. Pe numele 
adevărat se numea Marioara, dar lui Groma numele i se păru 
lung şi o botezase Mimi. Îi interzise să-i vorbească în sala de 
mese: „N-aş vrea să te compromit” şi o aştepta în fiecare seară 
după ce Mimi termina cu spălatul vaselor. In zadar îşi dădea 
Mimi cu apă de trandafir, mirosea de la o poştă a ceapă prăjită. 


DUPĂ CE SE ANGAJASE LA SIGURANŢĂ, pe Pache, l-a acostat 
secretara lui Berlogea, o fată subţirică cu păr lung, oxigenat. 

— Aş vrea să vorbesc cu dumneata, domnule Groma. 

— Cu plăcere, domnişoară. Vă stau la dispoziţie. 

— Nu aici în instituţie, domnule Groma. Aşteaptă-mă în staţia 
lui 24, în piaţa Rossetti. La trei, trei şi zece... 

Fusese luat pe neaşteptate. Pe moment nu găsi nici o scuză 
plauzibilă pentru refuz. Aşteptând-o în staţia de tramvai, încercă 
să ghicească motivul acestei întrevederi. Probabil să-şi dea 
importanţă, o să-i transmită mici nimicuri despre serviciu, 
despre activitatea agenţilor şi dacă se leagă ceva, bine şi dacă 
nu, n-avea ce pierde. „O fi aflat că sunt celibatar şi în această 
calitate în ochii ei sunt cineva.” Urmărind oamenii din staţia de 
tramvai, încercă zadarnic să-i recompună faţa în gând. Doar 
părul oxigenat, căzut pe umeri, îi „rămăsese în memorie şi 
faptul că era suficient de modest îmbrăcată, cu o fustă lăbărţată 
de prea mult şezut şi o bluziţă de batist albă, aproape 
transparentă. Spre mirarea lui, secretara venise la întâlnire 
îmbrăcată onorabil: purta o pălărie cu boruri mari, avea doar 
partea de jos a feţei luminată, părea chiar frumoasă. In loc de 
fustă şi bluză purta o rochie trecând mult de genunchi, strimtă, 
înflorată, destul de decoltată; 

O se vedeau contururile sinilor şi gâtul lung, arcuit. 

— Aş vrea să mă inviţi undeva, să nu discutăm pe stradă... 

Deci era aşa cum îşi imaginase: n-avea niciun rost s-o curteze, 
să piardă timpul aiurea. Hotări să o invite la el. 

— Stau aici în centru, pe Doamnei... 


Abia după ce rostise fraza îşi aduse aminte că lăsase patul 
desfăcut, vasele de bucătărie nespălate. „Poate mi le spală ea.” 
Zâmbi la acest gând. 

— Aş prefera să mergem undeva la un local. La Capşa. 

Şi înainte ca Groma să-i fi răspuns, îl luă de braţ ca pe un 
prieten vechi: răspândea în jur un parfum dulceag, cu vagi 
arome de albăstrele. 

Din cauza rochiei lungi şi strimte, călca mărunt, rochia i se 
mula pe pulpe şi Groma era mândru că oamenii se întorceau 
după ei. 

— Nu ţi-am reţinut numele... 

— Nici n-aveai cum să-l reţii. Încă nu m-am prezentat. Mă 
numesc Monica, dar cei de la serviciu mă alintă Mona. 

— Am să-ţi spun la fel, domnişoară... 

— Doamnă. 

Sublinierea asta sună cel puţin ciudat. O femeie măritată nu te 
acostează aşa, simplu: „Vreau să vă spun ceva, domnule 
Groma” şi în orice caz nu te ia de braţ în centrul Bucureştiului, 
Trebuie să fie ceva. Îl lămuri Mona după câţiva paşi: 

— Am fost măritată anul trecut cu un avocat: Cemăieanu. 
Poate ai auzit de el. Când ne-am cunoscut lucra încă la noi, 
acum e undeva la Prefectura poliţiei. Nu ne-am înţeles, el voia 
copii, i-am spus că e război, să trăim puţin. Eu aş fi vrut să 
călătoresc, el voia carieră. Am divorţat, dar locuim încă în 
acelaşi apartament: eu într-o cameră, el în celelalte două şi hol. 
Cum ai ajuns la noi? 

— L-am cunoscut pe Beriogea... 

— Eu lucrez de patru ani cu el. incă înainte să fi plecat băiatul 
pe front. Atunci avea încă haz. Acum e tot timpul morocănos. 
Viaţa nu ţine cont de o moarte sau de o naştere. Curge la fel ca 
şi Dunărea „măreaţă, o ploaie de vară nu-i măreşte albia, seceta 
n-o seacă. Şi mie mi-a murit acum doi ani mama, am plâns, am 
purtat doliu şi m-am resemnat. Şi ea la rândul ei s-a resemnat 
când a murit bunica. E un circuit deschis, voi muri şi eu, deşi 
ideea asta mă îngrozeşte. Probabil moartă voi fi urâtă. 

Vorbea repede, parcă fără să se gândească, dar cursiv, cu 
logică, deşi sărea de la un subiect la altul. 

— Ar trebui să fii atent să nu te bage la şmotru. 

— Şmotru fiind ce? 


— Şmotru înseamnă treburi curente: arestări, descinderi, 
percheziţii. Cere să ţi se dea un caz, altminteri te devalorizezi şi 
rămâi toată viaţa agent. „Mitică, adu-mi ţigări!”... Ştii cine e 
Mitică? Ăla bătrân cu păr alb cu care eşti în acelaşi birou. E 
agent de peste douăzeci de ani şi va ieşi la pensie tot agent. 

— Nu te superi dacă te întreb ceva? 

De felul meu nu sunt supărăcioasă. 

— De ce vrei să mă ajuţi? Dintr-o pornire creştinească? 

— Bărbaţii în general sunt mai proşti. Vreau să spun intuiesc 
lucrurile mai greu decât o femeie. În viaţa de toate zilele nu 
există totdeauna un „de ce”, „pentru ce” precis, concret. Te-am 
văzut proaspăt angajat şi mutat în biroul de start al ratărilor. 
Biroul special. Specia/ nu înseamnă nimic. Vine un curier 
german şi primeşti sarcina să-l însoţeşti. Asta înseamnă muncă 
specială. Sau e depistat cineva şi ăla care culege laurii nu vrea 
să se expună. Cel din biroul special se duce şi-l ridică. In munca 
noastră e cel mai bine să nu te expui. Să nu te cunoască lumea. 
Lumea din afară. Trebuie să te ştie cei din Pache sau cei de la 
Departament. 

— Departament fiind ce? 

— Forul nostru tutelar. Secţia din Ministerul de Interne care se 
ocupă numai de problemele Siguranţei Statului. Un fel de 
minister în minister. 

— Se vede că sunt nou. 

— Se vede. Poate să fie şi ăsta motivul pentru care am vrut să 
stau de vorbă cu dumneata. Dar nu ştiu exact. Nu m-am gândit 
concret. Poate m-am plictisit şi nu voiam să fiu singură. Nu ştiu 
precis. 

La Capşa era lume puţină, câţiva ofiţeri superiori, artişti. S-au 
aşezat la o masă cu tăblie de marmură în apropierea vitrinei. 

Groma îşi dădu seama că ar trebui să spună şi el ceva 
interesant: nu ceva ostentativ, un lucru banal şi totuşi ieşit din 
comun. Mona nu era o femeie oarecare. N-ar fi flatat-o dacă ar fi 
comandat la o oră nepotrivită o sticlă de şampanie şi n-ar fi 
gustat nici bancurile la adresa mareşalului. Să-i vorbească 
despre drept? Să-i spună ce a auzit de la Damian, că marile legi 
au fost făcute de militari, de Cezar şi Napoleon? Dar soţul ei a 
fost tot jurist. Spre norocul lui, Mona deschise discuţia: 

— Ştii că n-a lipsit mult să nu fim aici? 


Nu înţeleg. 

— Când ne-am întâlnit ţi-am spus să mergem undeva şi tu m- 
ai invitat acasă la tine. Normal ar fi fost să fi plecat. M-am gândit 
însă că... 

— Invitaţia a fost nevinovată... 

— Nu încerca să te scuzi, ai fost măgar. M-am gândit că nu mă 
cunoşti şi am trecut cu vederea. Arătă spre un chelner”: Il vezi 
pe chelnerul ăla cu părul alb? E fratele lui Peter Neagoe. 

— Dacă eva frate cu Neagoe Basarab avea haz... 

— Nu te lansa în butade ieftine. La noi toată lumea are 
urechi... Un agent nu poate fi incult. Dacă n-ai auzit de un 
nume, taci. Peter Neagoe e un scriitor apreciat în America. Cât a 
fost în ţară a tras miţa de coadă. Într-o zi s-a înfuriat şi a spus 
aici la Capşa „dacă un albanez, ca Eftimiu, a făcut carieră în 
România, şi un scriitor român poate face carieră într-o ţară mai 
mare”. A plecat în Statele Unite şi a reuşit... Comandă două 
cafele! 

Faptul că Mona îl pusese în inferioritate cu cunoştinţele ei îl 
amări. Totuşi sfatul, trebui să recunoască, era bun. 

Făcu semn chelnerului cu părul alb: 

— Două cafele. 

Neagoe se apropie, spuse discret un „sărut mâinile, doamnă” 
şi se întoarse spre Groma: 

— Cum o doriţi? 

Groma privi spre Mona, dar chelnerul nu-i dădu răgaz să-i 
pună întrebări: 

— Doamna o bea cu caimac şi fără zahăr. 

— La fel. 

— Poate vă aduc totuşi puţin zahăr. E cafea încă bună, 
braziliană, foarte amăruie. 

— Două fără zahăr şi cu mult caimac, lămuri Groma comanda. 

Când chelnerul plecă, Groma căută privirile ei: Mona avea ochi 
verzi, pupile mari şi din cauza pudrei faţa foarte albă. Rujul de 
culoare închisă îi contura precis buzele mari, cărnoase. Dinţii 
mici, cu strungăreţe, păreau de şoarece. 

— Ştii ce cred eu, Mona? Că am meritat să mă faci măgar. Mă 
refer la invitaţia pe care ţi-am făcut-o, dar... 

— Crezi că există un dar? 


— Da. Eşti divorțată, eşti îngrozitor de singură şi te plictiseşti. 
Transmiţi această stare. Dacă n-aş fi simţit asta, n-aş fi avut 
curajul să te invit la prima vedere... 

— Ai alt text decât Berlogea şi Vasiliu. 

— Ce legătură are ceea ce ţi-am spus eu cu Berlogea şi 
Vasiliu? 

— Are. Ei folosesc alte argumente. 

— Ce fel de argumente? 

— Ca să-ţi fie foarte clar, îţi spun: şi Berlogea şi Vasiliu vor să 
se culce cu mine. Şi încă alţi zece comisari. Nu mă interesează. 
Nici dumneata nu mă interesezi. Singurul motiv pentru care am 
vrut să mă întâlnesc cu dumneata e să te sfătuiesc să nu te 
fraierească. La noi, carierele se fac în primele luni după 
angajare. Trebuie să te impui. 

— Dar ai spus că te şi plictiseşti... _ 

— Asta e altceva. Nu înseamnă că vreau un bărbat. In orice 
caz nu l-aş căuta eu. El ar trebui să mă găsească, să mă 
cucerească. Dar din păcate eu sunt o fortăreață bine fortificată. 
Poate şi din cauza educaţiei. Eu pot să cedez prosteşte, nu 
conştientă. E un mare defect, dar asta e. Mi-a spus şi 
Cernăieanu: „Am făcut dragoste cu un creier, nu cu o femeie”. 
Sper să mă decortichez odată de zalele educaţiei şi atunci voi 
judeca un bărbat după muşchi, nu după felul cum potriveşte 
cuvintele. Ce faci diseară? 

Stingherit, Groma îşi plecă capul şi răspunse încet, abia 
perceptibil”: 

— Nimic. 

— Atunci mergem la Tănase. Se râde şi, ce e important, te 
vede lumea. Lumea bună. Şefii de la Pache sunt toţi acolo. 

„De ce o fi având Mona grijă de mine?” 

Chelnerul aduse cele două cafele şi discuţia luă, o nouă 
întorsătură; Mona era mâhnită că moda se arăta dezavantajoasă 
pentru femeile subţiri: cei de la Paris se gândeau cum să 
ascundă ce era feminin. 

— Şi ştiu de ce! Parisul e ocupat, femeile trebuie să apară 
şterse, fade, să nu bată la ochi. Din cauza ocupanților. 
Antonescu are dreptate când spune că e un război total. 
Războiul s-a întins şi în atelierele creatorilor de modă. 

— Asta, în imaginaţia ta. Războiul se dă pe front. 


— Se vede că lucrezi la biroul special. Ai auzit despre 
memoriul celor 66 de intelectuali care cer lui Antonescu 
încetarea războiului? 

— Eu i-aş aresta pe toţi 66. 

— Când am fost mică, doica mi-a citit un basm intitulat „Ţara 
fără bătrâni”. Cum ar arăta România fără intelectuali? Oricum 
avem puţini. Dar, mă rog, Memoriul intelectualilor e un război 
deschis. Eu vorbeam de războiul invizibil, total. Au apărut anul 
acesta două cărţi de estetică, din tranşee diferite. Războiul îl 
duc şi scriitorii. 

In uşa localului apăru un colonel în vârstă, cu multe decoraţii 
pe piept. O descoperi pe Mona şi se apropie de masă. Lui Groma 
nu-i dădu nicio atenţie. 

— Sărut mânuţa „Tăticu”? 

— Cum îl ştiţi... puţin obosit... 

— De trai bun, zâmbi colonelul. Transmiteţi domnului Ştirbey 
omagiile mele. Sărut mânuţa... 

Groma privi lung după colonel, pe urmă se întoarse spre 
Mona. 

— Spuneai că te cheamă Cernăieanu... 

— După soţ. Din cauza căsătoriei a trebuit să plec de acasă, 
iar după divorţ am vrut să-i arăt tatălui meu că pot trăi şi fără 
ajutorul lui... Prostii. Cât am stat acasă, ştiam mai puţine lucruri 
despre Bucureşti decât despre Paris. Mama, înainte de a muri, 
era informată cine a cântat miercuri în Aida, ce cal a ieşit la 
Longehamps şi cum s-a iluminat bulevardul Les Italiens de Anul 
nou. Dacă ai fi întrebat-o pe unde vine Colentina sau 
Pantelimon, n-ar fi ştiut să-ţi răspundă. Din Bucureşti cunoştea 
Şoseaua Jianu şi o parte din Calea Victoriei. 

Seara, la „Cărăbuş”, Mona a râs cu gura plină, spunea dinainte 
ce poante vor urma, cu cine trăiesc balerinele. 

— Aia din rândul doi e amanta lui Vasiliu. E proastă ca un 
pantof fără toc înalt, nu ştie să numere fără greşeală până la 
douăzeci... In afară de cazul că numără bancnote... Revista e un 
fel de bursă. Fetele din rândul întâi sunt subvenţionate de 
oameni cu nume de întreprinderi: Malaxa, Herdan, Mott, sau de 
senatori obscuri, bătrâni, băloşi... Trebuie să fii foarte sus să-ţi 
poţi alege una care coboară singură scările. Aia neagră cu 
picioare lungi îţi place? 


— Da, e drăguță, răspunse Groma, atent să n-o jignească 
cumva. 

— Nu e drăguță, e frumoasă... E Cornelia Teodosiu, 
supranumită „femeia panteră”. Dar să ştii că şi eu am picioare 
frumoase. Nu atât de lungi, dar frumoase... îl vezi pe chelul din 
loja din stângă! E şeful, tău direct. E domnul Subsecretar de Stat 
de la Departament... 

Groma trase cu coada ochiului spre loja din stângă să-şi 
memoreze faţa Subsecretarului da Stat: avea trăsături distinse, 
aducea cu un profesor universitar. 

După spectacol, Groma o conduse pe Mona acasă: ea se 
schimbase brusc, deveni plictisită, blazată. 

— De când a izbucnit războiul, Bucureştiul acesta întunecat 
mă oboseşte. Dacă nu s-ar fi dat bordurile trotuarelor cu var, am 
fi orbecăit că chiorii. Nu spui nimic? 

Groma n-avea ce să spună. Abia acum descoperi că oraşul cu 
luminile camuflate aducea cu un sat din Bărăgan. 

— Cred că numai îndrăgostiţii sunt favorizați. 

— Dimpotrivă. Îndrăgostiţii au nevoie de lumină: vor să se 
vadă. Fiecare clipire a pleoapelor poate avea. O semnificaţie. Pe 
întuneric, privirile sunt înlocuite eu vorbe şi vorbele, ca nişte 
pietre de moară, macină sentimentele, între un „te iubesc” 
pronunţat şi unul spus din priviri e o diferenţă enormă. 

— Totuşi dragoste se face pe întuneric, noaptea. 

— Noaptea, dar nu pe întuneric. Noaptea, pentru că noaptea 
oamenii au timp şi pentru dragoste, e nevoie de timp. Mă 
gândesc la dragoste şi la actul sexual. Şi lumina e necesară 
pentru că singurul lucru pe care îl fac oamenii cu toate cele cinci 
simţuri simultan e dragostea. De ce să-ţi văduveşti privirile de 
frumos? 

— Un bărbat gol arată ca o capră. 

— După teoria ta un bătrân, un gras nu mai are voie să facă 
dragoste. Când iubeşti cu adevărat, un om gras poate fi 
nemaipomenit de frumos. Despre Napoleon se spune că a fost 
cel mai formidabil amant. Şi era mic, gras şi păros. 

— Avea aureola numelui. 

— Aureolele, titlurile de nobleţe, diplomele nu participă la 
dragoste. Pot fi chiar o barieră. 

încă de departe Mona descoperi lumină în casa ei. 


— Te superi dacă te rog să mai rămâi puţin? N-aş vrea să urc. 
Fostul meu soţ are o vizită. Da, am uitat, e vineri. Vineri vine Lu' 
CT avocată ştearsă, tâmpită. Dacă sunt acasă, vorbeşte tare ca 
s-o aud şi eu... Cernăieanu vrea să mă facă geloasă. Gândeşte şi 
simte primitiv... Şi imaginează-ţi că nu mi-am dat seama de 
asta. Abia târziu, după căsătorie... Nici nu-ţi închipui ce bine e 
să fii liberă. g 

„Ce mică e lumea”, cugetă Groma. li păru rău că nu putea 
urca. Ar fi vrut s-o vadă pe Lu. 

— Desigur, stau cât vrei. Mă simt bine cu tine. 

— Acum ai fost pentru prima oară drăguţ. 

Merseră pe jos până aproape de piața Confederației. 

— Am avut şi eu o colegă de facultate care se numea Lu. 
Desigur, nume din astea făcute sunt cu miile. Avea un tată 
magistrat. 

— Ea e. Lulu Costăchel. Faţă frumoasă, corp frumos, păr 
frumos, minte puțină, moralitate zero. 

— Nu eşti puţin cam rea? 

— Ba da. Am exagerat. Nu are minte puțină, dar nu e 
deşteaptă, ci şmecheră. La început am suferit din cauza ei. 
Acum îmi pare bine că a apărut. Poate din milă, din obişnuință 
aş fi rămas cu Cernăieanu. 

— Cred că un pic suferi şi acum. 

— Nu. Sau, dacă vrei, da. Dar nu pentru că nu sunt cu 
Cernăieanu, ci pentru că am fost cu el. Despre mine am o 
părere bună. Cred că sunt deşteaptă. Sau mai precis, rațională. 
Pentru mine logica e mai importantă decât un vers frumos. Eu 
nu pot intra într-un dormitor „alunecând pe o rază”, ci bătând la 
uşă. În loc de cunună cu flori prefer o cămaşă de noapte 
transparentă. 

Cu Mona a rămas prieten. Atât. Mona îi vindea ponturile grase, 
acţiunile care erau în perspectivă, loviturile. Uneori, de obicei 
când voia ea, ieşeau în oraş, la Athenee, sau cinau pe Traian, la 
„Spic de grâu” unde cânta Maria Tănase. Mona o cunoştea, 
poate erau chiar prietene, aveau subiecte comune de discuţie. 
În materie de „lume bună”, Mona era o adevărată enciclopedie. 

— Vezi, ăla de la masa din fund e şoferul lui Mihai Antonescu. 
E maior. Înseamnă că Mihai e plecat în străinătate. 

— Şi ea probabil e nevastă-sa. 


— Pe dracu. E o actriţă de la „Muncă şi Lumină”. Alaltăieri, la 
premieră, a avut două bâlbe. In loc de Schaffhausen a spus 
Schafhausen. Şi, probabil, vorbind de dormit, se gândea la pat. 

Mona a insistat să accepte afacerea iaurgeriei din Dudeşti. 

— Incă nu ştiu precis ce e, dar toate plicurile care vin de la 
Departament în legătură că iaurgeria poartă ştampilele roşii 
„Strict Secret”. E ceva. 


TOATĂ SĂPTĂMÂNA, CÂT A SUPRAVEGHEAT iaurgeria „La 
Miţa”, i-a contrazis previziunile. Ori toată acţiunea era încă într-o 
fază incipientă, ori a transpirat ceva şi cei care trebuiau 
supravegheați au dispărut. Sau nici n-au apărut încă. 

Nu dormise toată noaptea, era morocănos, scârbit. Vasiliu, 
care se angajase în aceeaşi perioadă cu el, avea maşină la 
dispoziţie, putea deconta consumaţiile de la Athenee sau de la 
Ambasador. Urmărea nişte diplomaţi suedezi, sau o pianistă 
venită din Germania care se învârtea într-un cerc frecventat de 
ataşaţii militari şi de nişte corespondenţi de presă străina. E 
drept, Vasiliu cunoştea la perfecţie câteva limbi de largă 
circulaţie, chiar şi rusa, era de undeva din Basarabia, şi avea 
relaţii. Unchiul său lucra într-un post nedefinit la Departament. 

Berlogea avea o viziune personală asupra carierei lui Vasiliu: 

— Vasiliu, dragul meu, va ajunge foarte mare, dacă ne va 
surâde victoria. 

— Asta se mai pune la îndoială? întrebă Groma foarte mirat. 
Auzise pentru prima oară că România ar putea pierde războiul. 

— La cei aproape 60 de ani ai mei, am învăţat un singur lucru 
şi anume că totul trebuie pus sub semnul îndoielii... Chiar şi 
existenţa noastră. Dacă Hitler ar fi avut arma secretă, şi din 
păcate victoria depinde numai de această armă, ar fi folosit-o 
imediat după înfrângerea de la Stalingrad. Ce aşteaptă? Să mai 
moară un milion de germani? Mă rog, dar asta e o altă 
problemă. Spun, totul trebuie pus sub semnul îndoielii. 

— Şi declaraţiile Mareşalului? 

— Am spus totul. Păcat că n-avem şi noi un purim. 

— Ce să avem? 

— Un purim. Purimul e o sărbătoare evreiască. Singura veselă. 
Datează de vreo cinci mii de ani. Unul de-ai lor, Mordehai, a 


dejucat planurile puternicului zilei, Haman, mare dregător la 
curtea regelui perşilor, Ahaşveros. Haman intenţiona să treacă 
întreaga comunitate a evreilor prin sabie. Mordehai, inteligent şi 
autoritar, a ştiut să manevreze cu iscusinţă o femeie frumoasă 
şi isteaţă, pe pupila lui, Estera. Cu ajutorul ei a izbutit să obţină 
demiterea, condamnarea şi executarea lui Haman şi, implicit, 
să-şi salveze neamul. Povestea se găseşte în Biblie, în „Cartea 
Esterei” din Vechiul Testament şi se citeşte ca un capitol dintr- 
un roman captivant... N-a fost deloc uşoară acţiunea lui 
Mordehai, dimpotrivă, plină de riscuri maxime. El a riscat. A 
reuşit. Putea să nu reuşească... 

— Nu ştiam că citiţi Biblia şi nu prea înţeleg unde vreţi să 
ajungeţi... Dar şi noi avem oameni care riscă. 

— Adică? 

— Păi n-a semnat o minoritate o scrisoare adresată 
mareşalului, să iasă. Din război? 

— Eşti bine informat. 

— Dar nu în legătură cu cariera lui Vasiliu. De aici am pornit. 

— Ai dreptate. Am divagat. Cariera lui Vasiliu depinde de 
victorie. În caz de înfrângere, Vasiliu dispare. Dacă ai avea 
certitudinea viitorilor 20 de ani, ar merita să faci orice. Când 
perspectiva însă e numai incertitudine, atunci opreşti motoarele. 
Te uiţi în jur şi calculezi. Meseria noastră, din păcate, are două 
tăişuri. În caz că pierdem războiul, nu mai e vorba de o 
schimbare între liberali şi ţărănişti, ci de o schimbare totală, 
ireversibilă. Tu eşti încă prea tânăr ca să gândeşti cum gândesc 
eu. Dar eu gândesc aşa din cauza vârstei, din cauza experienţei 
acumulate. Îmi pare rău că nu măi pot fi superficial, că nu mai 
am timp să fiu superficial. g 

— Am senzaţia că mi-aţi spus o parabolă. Imi spuneţi şi 
morala? 

— Fă-ţi conştiincios munca şi nu te agita. Nu atrage' atenţia 
asupra ta. 

— Şi ce înseamnă conştiincios? 

— Nu despica firul în patru. Cercetează dicţionarul limbii 
române. Sensul cuvântului conştiincios este exact ce scrie acolo. 
Eu nu vreau să-ţi dau sfaturi. 


PESTE DRUM, LA IAURGERIA „La Miţa”, ruloul metalic începu 
să se mişte şi în pragul prăvăliei apăru patroana: era îmbrăcată 
la fel ca în toate zilele de când o pândea: rochie neagră cu 
picăţele albe (de departe aducea cu un gri murdar), încinsă la 
mijloc cu un şorţ de o culoare nedefinită pe care îl folosea şi ca 
prosop. Coana Miţa privi în stradă, fără curiozitate, mai mult ca 
să: se obişnuiască cu lumina puternică a dimineţii. Scutură o 
faţă de masă şi trotuarul din faţa magazinului se umplu cu 
firimituri de pâine. 

Gheorghe Groma traversă strada, aşteptă să treacă prin faţa 
lui o căruţă plină de butoaie de bere şi se opri în faţa vitrinei: 
oala de pământ cât roata carului, cu iaurtul ascuns sub caimacul 
gălbui şi încreţit, aştepta stingheră bătaia soarelui. Deasupra ei 
o hârtie de prins muşte flutura din cauza aerului care năvălise în 
prăvălie. Prea îmbietoare nu era. Totuşi, pentru că întreaga 
noapte se pregătise pentru iaurt, lui Groma toată saliva i se 
strânsese în gură. 

Când intră în magazin, doamna Miţa tocmai stropea podeaua 
dată cu motorină. 

— Bună dimineaţa... 

— Încă nu e dimineaţă, se grăbi să-i răspundă patroana, fără 
să se uite la el. 

Părea foarte preocupată de stropitul podelei. 

Lui Groma îi conveni că începuse o conversaţie. Dacă l-ar fi 
servit imediat — orice întrebare pusă ar fi dat de bănuit. 

— Atunci de ce aţi deschis? întrebă, dar glasul nu-i trăda 
vreun interes. 

— Pentru, aerisire, răspunse Miţa sec. 

Vocea ei metalică o făcu şi mai antipatică. Groma trase un 
scaun şi se aşeză, apoi netezi meticulos faţa de masă de hârtie. 

— O porţie de iaurt! 

Pentru prima oară Miţa se opri din stropit şi se întoarse spre 
el. 

— Nici pâinea n-a sosit... Abia la şase. 

Groma aruncă o privire spre pendulul din perete. Arătătoarele 
indicau 6 fără 5. 

— E 6 fără 5, seara. 


Fără îndoială bătrâna era obraznică. Deşi i s-a atras atenţia să 
nu facă circ, nu se putu abţine şi să nu se prezinte. S-o sperie 
puţin. 

— Sunt de la Siguranţa Statului, doamnă Dumitrescu. 
Dimineaţa nu savurez glumele! 

— Eu n-am glumit, domnule Siguranţa Statului! Ceasul s-a 
oprit acum două luni seara. Din cauza lui era să uit să pun 
hârtiile de camuflaj. Dacă vreţi să ridicaţi puţin picioarele. 

Neputincios, Groma îşi ridică picioarele şi privi înciudat cum 
bătrâna desena pe podea opturi de apă aproape simetrice. 

— Când o să mătur, e mai bine să staţi afară. Deşi ud, e praf. 

Groma ieşi în stradă, mormăi o înjurătură, dar destul de tare 
ca să fie auzit. 


PROPRIETARA IAURGERIEI „La Miţa” trecuse de şaizeci de ani 
şi acele cântarelor din stradă depăşeau optzeci de kilograme, 
dacă se încumeta să se cântărească. A stat peste douăzeci de 
ani cu plutonierul Marin Dumitrescu şi acestuia totdeauna i-au 
plăcut femeile împlinite. Nici când fusese tânără, Miţa n-a fost 
trasă prin inel: era durdulie de când se ştia, sinii i-au crescut 
încă în anii de şcoală, iar fundul i s-a mărit cu trecerea vremii. 
Era fată de la ţară, sănătoasă, cu obrajii roşii, cu pleoapele 
mereu lăsate, cuviincioasă. Miţa se născuse lângă Arad, la 
Gurahonţ, într-o familie numeroasă. Taică-su era gospodar, 
repara căruţe şi dricuri, iar maică-sa, evlavioasă, luase drumul 
bisericii. Pe Marin l-a cunoscut prin corespondenţă, datorită unui 
prieten al familiei. Marin ceru fotografie, înainte de a veni la 
vedere. Taică-su îi trimise una făcută special, în sepia, şi 
plutonierul se arătă satisfăcut. Işi ceru permisie de la 
comandantul garnizoanei şi plecă cu primul tren la Gurahonţ. 
Părinţii o îmbrăcaseră pe Miţa în rochie albă, îi cumpăraseră 
sandale cu barele şi îi încreţiseră părul cu fierul. Era frumoasă, 
rumenă ca o pâine de Pecica. Plutonierul îi plăcuse din prima 
clipă: era un bărbat înalt, cu umerii laţi, cu mers legănat de urs, 
cu ochi mici, şireţi. Mustăţile răsucite în furculiţă erau negre şi 
stufoase şi-i dădeau o înfăţişare severă. După terminarea 
permisiei, plutonierul o luase cu el şi Miţa fusese încântată de 
Capitală. Era perioada când se tăiau marile bulevarde şi oamenii 


mărunți, ca furnicile, lucrau la înălţimi ameţitoare de zece etaje. 
Numai că-i părea rău că nu locuiau în centru, ci în mahalaua 
Dudeştilor. 

Copii n-au apucat să facă, dar s-au împăcat şi fără copii. La 
început, Miţa nu era decât nevastă şi atât. Mult mai târziu, când 
plutonierul a fost pensionat de boală, s-a gândit să se apuce de 
o afacere. Cei din Dudeşti, prin tradiţie, închiriau camere pentru 
fete, dar Miţa s-a împotrivit din răsputeri. li era milă de ele. 
După moartea soţului, Miţa a spart zidul dinspre stradă, a tăiat o 
uşă şi a scos o autorizaţie pentru iaurgerie. 

După izbucnirea războiului, unul din fraţii ei, Mihai, a căutat-o 
şi s-a rugat de ea să-i închirieze pivniţa. Mihai, de când se ştia 
ea, fusese oaia neagra a familiei: nu apucase pe drumul cel bun. 
Fusese închis de mai multe ori pentru participare la 
demonstraţii, pentru grevă, pentru răspândire de manifeste. 
După ultima eliberare a dispărut, apoi a reapărut cu acte noi? 
Cu alt nume, maturizat înainte de vreme. În zadar a încercat 
Miţa să-l descoase, n-a vrut să spună cu ce se îndeletniceşte. 
Miţa n-a avut încotro, i-a închiriat pivniţa. Îl ştia încăpățânat, 
dacă nu-i închiria ea, închiria o altă pivniţă şi n-ar mai fi putut 
să-l supravegheze. Mihai, încă din prima zi, a găurit podeaua în 
spatele tejghelei, i-a pus un chepeng, apoi a mai făcut o a doua 
intrare în pivniţă, mascată. La început, Mihai ţinea întruniri cu fel 
de fel de oameni; pe urmă transportă în pivniţă, piesă cu piesă, 
o maşină de tipărit. 

Pentru a-l feri pe Mihai de ochi curioşi, începu să fie atentă la 
clienţi. După un singur an ar fi putut deosebi un client obişnuit 
de unul care caută ceva. 

Cu câteva zile în urmă descoperise un om care dădea târcoale 
iaurgeriei. Prima oară îl văzuse stând rezemat de 3 — Dincolo de 
ziduri vitrina geamgiului de peste drum şi privind insistent pe 
cei care intrau şi ieşeau din iaurgerie. Omul de peste drum 
începu s-o agaseze. Pe urmă, spre bucuria ei, dispăru; dar 
reapăru peste o jumătate de oră; trecu de două sau de trei ori în 
faţa magazinului, apoi se opri în faţa vitrinei, ca şi cum ar fi 
admirat exponatele. Neliniştită, Miţa îl luă la ochi: era un bărbat 
tânăr, mai deosebit îmbrăcat faţă de cei din cartier; purta un 
loden verzui, curat, peste un costum cenuşiu. Era înalt, ras 
proaspăt, cu părul îngrijit pieptănat. Din cauza asta, la început, 


crezu că e un nou „peşte” care aduce fete din provincie şi 
încearcă să le plaseze, sau le ţine sub observaţie. Tineri ca el 
erau mai mulţi în cartier: Drecea, de pildă, fiul unui frizer, cu 
buzunarele doldora de bani, alimenta bordelurile de lux. Avea 
câteva fete — la „Casanova”, în saloanele doamnei Pereanu, la 
„Casa cu Clopoţei”. Fiul frizerului se credea frumosul cartierului, 
îşi răscumpărase chemarea sub arme cu cocoşei. Era bronzat de 
la mama natură, se pudra să-şi mai albească faţa, purta şi ziua 
şi noaptea ochelari de soare şi fuma ţigări cu muştiuc aurit. Mai 
era Anghel, puternic ca un diavol, care-şi făcea singur dreptate; 
nenorocea fetele în bătăi, încasa cincizeci la sută din venitul 
brut al protejatelor. Cei de la poliţia de moravuri se temeau de 
el, nu arestau niciodată o fată care îi aparţinea. 

Miţa se întrebase cum de a reuşit tinerelul sa se infiltreze pe 
teritoriul lui Drecea şi Anghel. Era convinsă că are proptele mari, 
că încheiase o convenţie cu regii neîncoronaţi ai Dudeştilor. 
După câteva zile, Taraion, geamgiul de peste drum, îi dezlegă 
enigma. Îi spuse că omul care dădea târcoale iaurgeriei s-a 
interesat de clienţii care se perindă pe la ea. 

— După câte am mirosit eu, Miţo, e de la poliţie. Fii atentă!... 

încă în ziua aceea Miţa i-a anunţat pe prietenii lui Mihai să fie 
precauţi. Ea şi-a asumat de la sine putere să-l urmărească pe 
agent. Îl spiona prin vitrină cum bate trotuarul de peste drum, 
cum se preface că citeşte ziarul şi aştepta, nu fără strângere de 
inimă, ca omul să-şi facă apariţia şi în iaurgerie. Era hotărâtă să- 
| înfrunte, să fie agresivă ca o adevărată mahalagioaică. 

Când presupusul poliţist cobori cele două trepte ale iaurgeriei, 
Miţa îl urmări cu privirile cum traversează strada, cum se 
reazemă de portalul geamgiului. 

Din cei care veneau mai des în pivniţă, numai unul nu fusese 
anunţat: Moscu, un om şters, dar cel mai şiret dintre toţi. 
Uneori, nici Miţa nu-l simţea când îi călca pragul; aproape 
nevăzut se infiltra în spatele tejghelei şi dispărea. Moscu era uns 
cu toate alifiile. Câteodată venea şi cine ştie din ce pricină ceva 
nu i se părea în regulă. Atunci, cu mişcări încete, ostentative, se 
aşeza la o masă, consuma un iaurt cu caimac, ca un client 
oarecare, plătea, făcea obiecţii la calitatea iaurtului, o găsea 
acră sau lăsată şi se arăta nemulţumit de tacâmurile de 
tinichea. Moscu nu putea fi înşelat. Prefera să-şi amine vizitele 


cu o oră, două, sau cu o zi, decât să se pripească sau să rişte 
ceva. În gând, Miţa totuşi se rugă lui Dumnezeu ca Moscu să nu 
pice tocmai azi şi în orice caz nu acum, când circulaţia era încă 
redusă şi n-ar fi putut să stea de vorbă cu el fără ca omul de 
peste drum să-i vadă. 

Era supărată pe Mihai că nu-i făcea decât buclucuri.; şi griji, 
slavă domnului, avea destule. Pentru burtă trebuia dat şperţ, 
ciobanii din Balta Albă au dublat preţul laptelui, îl mai îndoiau cu 
apă, pâinea nu era totdeauna proaspătă, tremura să nu-şi 
piardă clienţii. De ce dracu nu se apucă Mihai ăsta de meserie, 
de o treabă cinstită? Îl întrebase de câteva ori, dar Mihai parcă 
avea răspunsurile pregătite: 

— Dacă dau de mine, ori mă arestează, ori mă trimit pe front. 

în fond Mihai avea dreptate: nici închisoarea nu era bună, nici 
frontul nu era bun. Câţi se întorceau teferi din stepele ruseşti? 

Mihai, încă din copilărie, fusese un răzvrătit: când profesorul 
voia să-l pedepsească şi-i ordona să ţină palma pentru nuia, 
Mihai refuza. Stătea cu mâinile de-a lungul pantalonilor, 
nemişcat, înfruntând privirile dascălului. 

— Întinde mâna! 

— Nu întind, domnule învăţător. Dumneata trebuie să mă 
înveţi carte, nu să mă baţi. Are cine să mă bată. 

— Spune lui taică-tu să vină mâine la şcoală. 

— Tata nu poate să vină. Lucrează. 

— Atunci ieşi afară! 

— Nu ies, domnule învăţător. Mama plăteşte taxă de şcoală să 
mă învăţaţi carte. 

Dacă dascălul voia să-l cârpească pe spinare, Mihai prindea 
nuiaua şi i-o smulgea din mână. 

— Mă duc la părinte şi spun că mă bateţi. 

— Te bat că eşti prost. 

— Nu sunt prost! 

— Cât e 8 la puterea a doua? 

— Nu ştiu. 

— Vezi că eşti prost? 

— Dacă ştiam cât e 8 la puterea a doua, nu veneam la şcoală.. 

în clipa aceea, tramvaiul opri în staţia din faţa iaurgeriei şi-l 
obtură pe poliţist. Moscu, cel nedorit, sări de pe scara 
tramvaiului şi ţâşni în iaurgerie. Speriată, Miţa privi în stradă, 


tramvaiul era încă în staţie, polițistul nu putea vedea nimic. Îi 
făcu un semn discret lui Moscu să coboare: acesta, într-o 
singură clipă, dispăru în spatele tejghelei, trase covoraşul şi 
ridică chepengul de lemn al pardoseilii. 

Tramvaiul părăsi staţia, îl dezveli pe polițistul de peste drum şi 
Miţa, cu mătura în mână, se duse în spatele tejghelei. Potrivi 
covoraşul, apoi ridică un nor de praf ca niciodată până atunci. 
Din când în când trăgea cu coada ochiului spre stradă şi era 
mulţumită că polițistul era tot acolo, nemişcat. 


BENIAMIN MOSCU avea aceeaşi meserie pe care a avut-o 
cândva şi Von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei: 
era angajat pe post de comis-voiajor la fabrica de şampanie 
Mott. Lucra în branşă de mai bine de şase ani; patronul, cu toate 
restricţiile legilor rasiale, îl păstrase pentru că avea vad, ar fi 
fost greu să se lipsească de el. 

Moscu devenise simpatizant al Partidului Comunist din 
România încă de pe vremea studenţiei. A urmat filologia şi avea 
sarcina să zădărnicească organizarea cuiburilor legionare, să 
demaşte activităţile huliganice ale studenţi lor naţionalişti. 
Fusese bătut şi arestat în repetate rânduri, pe urmă 
exmatriculat din toate facultățile din ţară. Ca să 
supravieţuiască, a colaborat la aproape toate ziarele de stângă, 
a scris articole despre condiţiile de muncă de la Wolf, despre 
halele întunecoase de la Lemaître. Zilnic trecea pe la atelierul 
de blănărie al lui taică-su. Bătrânul îl întreba cum merge cu 
facultatea şi Moscu îl minţea, îi povestea mici întâmplări cu 
profesorii, ca să fie cât mai convingător. Stând în atelierul 
întunecos, descoperi că lipsea una din cele două maşini de 
cusut. 

— Oho, de când nu mai e, îi răspunse taică-su râzând... Din ce 
crezi că ţi-am plătit înscrierea şi taxele la facultate?... 

Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze pe blănarul ridat, cu ochi apoşi, 
obosiţi. 

— Spuneai că dacă mori, în loc de piatră funerară să-ţi pun 
maşina de cusut la căpătâi. _ 

— Aşa aş fi vrut, dar mai importantă e cariera ta. Totdeauna 
m-am temut că te vei face şi tu blănar. Dacă judecătorii din 


România ar fi deştepţi, ar da sentinţe de condamnare aşa: 
„Pentru că fapta ta este gravă, nu t trimitem la ocnă, ci vei sta 
trei ani în blănăria lui Moscu.” 

Taică-su ştia puţine lucruri despre viaţă: nu pricepea frenezia 
alegerilor, oamenii la putere erau mereu aceeaşi; cunoştea doar 
perioadele de criză; atunci blănurile se ieftineau, dar nimeni n- 
avea bani să le cumpere. Despre blănuri ar fi putut scrie o carte: 
cum se apleacă părul unui animal tânăr, ce dimensiune trebuie 
să aibe nutria ca să fie de valoare, când trebuiau vânate vulpile, 
castorii, învățase că dincolo de piei mai conta croiala, căderea 
blănii pe spate, mularea ei pe corp. Ar fi vrut să aibe un ucenic 
să-i transmită toate tainele meseriei, dar n-avea bani să-l 
plătească. Se lamenta fiului: 

Cu mine, Beni, moare şi o profesie. 

— N-o fi chiar aşa, tată. Vrei să te dai mare. 

— Niciodată n-am vrut să mă dau mare. Dimpotrivă. Visul meu 
a fost să trec neobservat în branşă, pe stradă, în viaţă. 

— Da’ ce mare scofală e să coşi nişte blănuri? Ai maşină 
specială. E un fel de croitorie mai complicată. 

— Blănarul n-are nimic comun cu un croitor. Croitorul primeşte 
un material, îl taie şi îl coase. Asta e tot. 

— Acelaşi proces se întâmplă şi în blănărie. _ 

— Nu. Ştii că nu există două vulpi identice? Intre o piele şi alta 
există cinci, zece nuanţe diferenţă. Toate pe ton de roşu. 
Trebuie să ai ochi de artist să le aranjezi în aşa fel încât să pară 
totul o singură culoare. 

în anul care a urmat, Beniamin Moscu şi-a pierdut amândoi 
părinţii. Taică-su îi lăsase moştenire un atelier înglodat în 
datorii. A fost obligat să vândă mobilele şi lucrurile din casă 
pentru a astupa gura debitorilor. Nu salvase decât maşina de 
cusut cea veche şi o transportă la cimitir. 

Cu câţiva prieteni o fixă într-un postament de beton şi cei de 
la administraţia locurilor de veci se treziră târziu: maşina de 
cusut nu se mai putea disloca. Încercară să-l lămurească cu 
vorba bună: 

— Stimate şi dragă domnule Moscu! Aici e cimitir. Lumea o să 
se înghesuie la mormântul tatălui dumneavoastră ca la o 
expoziţie. N-o să aibe bătrânul suficientă linişte. De ce să-i 
tulburaţi somnul de veci? 


— Tata nici când trăia nu auzea bine. Dar la doi metri sub 
pământ. Şi asta a fost dorinţa lui. Nu-i puteam refuza această 
ultimă rugăminte. 

— Scoateţi-i măcar pedala, că funcţionează. O să vină copiii şi 
o să se joace pe mormânt. 

— Cred că bătrânului o să-i facă plăcere. lubea copiii şi-i 
plăcea ţăcănitul maşinii. Şi în afară de asta e cea mai frumoasă 
piatră funerară din câte am văzut până acum. Şi e de soi, uitaţi- 
vă, marcă de primă mână: Singer. 

Colaborarea în presă deveni din ce în ce mai anevoioasă. La 
început l-au sfătuit să semneze doar cu inițialele, sau să-şi caute 
un nume de împrumut. Apoi, în urma unei circulare interne a 
Cenzurii, i-au interzis definitiv să lucreze în presă. Au venit luni 
îngrozitor de grele până au apărut tovarăşii şi l-au plasat la 
fabrica de şampanie; munca i se păru nemaipomenit de grea, nu 
avea relaţii, nu avea tupeu, dar n-avea încotro. Se acomodă, îşi 
făcu o clientelă şi începu să câştige bine. Îi era ruşine că vinde 
şampanie în loc să predea limba română la catedră sau să scrie 
studii despre fonetică. Era convins că-şi ratase viaţa, se gândea 
chiar că poate se va găsi cineva să-i pună la căpătâi o sticlă 
goală de şampanie. Pe urmă, îl căutară din nou tovarăşii. 

îl. Acostă pe coridoarele fabricii o femeie tânără de la 
salarizare şi-l rugă să-i arate chitantele de la ultimele decontări. 
Se retraseră într-un birou întunecat şi femeia îi cercetă hârtiile. 

— Am să-ţi comunic ceva foarte important, Beni. 

Beni era numele lui conspirativ. 

— Te ascult. 

— Nu aici şi nu acum. Eşti urmărit? 

— Nu. 

— Atunci ne vedem duminică la Herăstrău, la Luna 
Bucureştilor. 

Vizitară pavilionul pescarilor din Deltă, nu erau în încăpere 
decât ei doi şi câteva plase agăţate deasupra unui ceaun în care 
ardea un bec roşu. 

— Ne trebuie un sediu să depozităm hârtie. 

— Te-ascult. 

— Multă hârtie. Probabil vom edita un ziar. Atâta ştiu. Şi nici tu 
nu trebuie să ştii mai mult. Un sediu am spus, uşor accesibil. 


Umblă două săptămâni să închirieze o pivniţă şi când totul 
fusese aranjat, o căută pe funcţionara de la salarizare. 

Nu mai era în fabrică: fusese arestată. Se sperie. In drum spre 
casă, descoperi că avea codiţă. Un bărbat mărunt, cu fulgarin 
lucios, îl urmărea de la distanţă. Probabil îl urmărise şi când 
căutase pivniţa. Să rămână curat, închirie pivniţa şi o umplu cu 
lemne de foc. Trebuia să-şi justifice căutările. Cel cu fulgarinul 
negricios îl mai urmări câteva săptămâni, pe urmă dispăru. 
Moscu îşi dădu seama că cei de sus îl eliberaseră de orice 
sarcină. 

Izbucnirea războiului l-a surprins tot în fabrică, însurat, cu doi 
copii. Mult timp> fusese convins că tovarăşii l-au uitat, până 
când, pe neaşteptate, i se încredinţase o nouă misiune şi 
anume, să participe la înfiinţarea unui ziar ilegal. 


ÎNCĂ NU COBORÂSE SCĂRILE în pivnita cinci Moscu auzi 
deasupra capului căderea chepengului. Zâmbi, Coana Miţa se 
dovedise cu experienţă în munca conspirativă, avea un bun simţ 
înnăscut şi teama ei primară o făcea foarte prudentă. In urmă cu 
două zile vroise să viziteze iaurgeria, dar, ca de obicei, se 
învârtise în preajma ei înainte de a intra. Atunci îl descoperise 
pe Grema. Ochii lui experimentați nu puteau să-l înşele: tânărul 
în lodenul verzui era agent. Ca să fie totuşi sigur, l-a urmărit o zi 
întreagă: agentul avea un traseu închis, nu circula decât din 
colţul străzii Anton Pann până la Nerva Traian. De-obicei, înainte 
de a ajunge în dreptul iaurgeriei, traversa strada „zăbovea în 
faţa vitrinei geamgiului, pe urmă îşi continua traseul. Moscu îşi 
calculase intrarea în iaurgerie strategic: dacă agentul staţiona în 
faţa geamgiului, putea sosi obturat de tramvai. In cele câteva 
luni de când făcea legătura între redacţie şi tipografie, se 
convinsese că plasarea tiparniţei pe o arteră circulată a fost 
fericită. Totuşi, acum că iaurgeria fusese reperată, trebuiau 
luate măsuri: prima, fără îndoială „era totdeauna mai 
primejdioasă decât funcţionarea ei. 

In pivniţă nu mai era nevoie să aprindă chibrituri ca să se 
ferească de mobilele date la reformă” şi folosite ca baricadă: 
cunoştea drumul, pas cu pas şi pe întuneric. Depăşi obstacolele 


fără cel mai mic zgomot, se opri în dreptul unei uşi de metal şi 
ciocăni de patru ori scurt. 

Uşa se deschise imediat şi Moscu intră în încăpere. Andrei 
Oprea, tipograful cel tânăr, îl primi ostil: 

— Credeam că nu măi vii niciodată! Avea vocea groasă, 
răguşită de tutun. _ 

Moscu îl ştia refractar, permanent nemulţumit. li răspunse cu 
ton scăzut, aproape părinteşte. Ştia că asta îl dezarmează: 

— lar foloseşti cuvinte mari? 

Andrei, nehotărât, neştiind ce să-i răspundă. Îşi vâri degetele 
răşchirate în păr. Avea faţa mânjită cu cerneală tipografică. In 
locul lui răspunse moş Vlase, celălalt tipograf. 

— Are dreptate, băiatul. leri de ce n-ai venit? Nu mai avem 
nici cerneală, nici hârtie! Arătă cu bărbia spre un teanc de ziare 
proaspăt tipărite. N-am putut trage decât jumătate de tiraj... 

În încăperea slab luminată de un singur bec, înconjurat de un 
abajur improvizat din carton, se auzea sâsâitul unei canalizări 
plasată prin apropiere. Pereţii umezi, netencuiţi, prinseseră flori 
verzi de mucegai, cu miros acrişor de pepene stricat. 

Tramvaiele sau camioanele mai grele făceau să tremure 
pereţii. Becul din tavan se legăna ca un scrânciob. Acum se 
balansă mai puternic ca de obicei. 

— Nu te teme, râse moş Vlase. Nu e cutremur. Asta e maşina 
salubrităţii. De ce n-ai venit ieri? 

— Din mai multe motive. Dar cel mai important e că iaurgeria 
e supravegheată. 

Moş Vlase se încruntă: 

— Înseamnă că ne putem face bagajele. De aici poate să ne 
ridice ca din oală. 

— Nu ştiu. Abia ieri am descoperit că e supravegheată. Nu ştiu 
dacă suntem urmăriţi noi sau altcineva. Un agent stă tot timpul 
prin apropiere. Peste drum de Miţa e un geamgiu. Acolo-şi 
petrece veacul. 

Andrei îl privi neîncrezător: 

— Şi atunci tu cum ai venit? Să ştii că de poveşti şi ameninţări 
suntem sătuli... 

— M-am strecurat... 

Andrei nu-l lăsă să continue: 


— Să ştii că e mai uşor să te „strecori” decât să stai închis ca 
un şobolan. Ştii de câte zile n-am ieşit de aici? De 139! 

Moscu arătă spre moş Vlase: 

— El, de peste 300... 

— Da, dar eu n-am decât 28 de ani! Ai putea să-mi descrii 
cum arată o femeie? Suntem în aprilie. Afară miroase a 
primăvară, femeile şi-au scos pardesiele... 

— După câtă minte ai, îl opri din înşiruire moş Vlase, crezi că 
umblă goale... 

— Ai să râzi, moşule, aşa mi le imaginez. Şi ţie, Moscule, aş 
vrea să-ţi mai spun că m-am săturat de iaurt. Cred că iaurtul are 
o influenţă proastă asupra creierului, îmi dau seama că mă 
tâmpesc! leri, în articolul de fond, am făcut patru greşeli. Umblu 
cu mâna aiurea prin casete. 

Am senzaţia că-mi pierd reflexele. Şi un tipograf fără reflexe e 
ca un popă fără voce. Când aduceţi hârtia? 

— Poate mâine sau poimâine, dacă nu se ia hotărârea să ne 
mutăm. 

— Şi până atunci? 

— Stăm. 

— S-a decis acest lucru? 

— Eu mi-am permis să lau această hotărâre. Până vorbesc cu 
Lungu. 

— Te-ai gândit bine, Beni, interveni în discuţie şi moş Vlase. Şi 
am o rugăminte. Când vii data viitoare, adu-mi nişte cărţi de joc. 
Dacă găseşti din alea ungureşti. Vreau să-l învăţ pe dumnealui 


Moscu zâmbi: 

— Cărţile, moş Vlase, n-o să-ţi folosească decât la pasienţă 
Pentru un timp rămâi singur. El, arătă din cap spre Andrei, chiar 
azi părăseşte tipografia. g 

Andrei nu realiză imediat cele spuse de Moscu. Işi holbă numai 
odăii, pe urmă fața i se lumină. 

— Ce ai spus? Plec? Nu se poate! Nu glumi cu chestii din 
astea! 

Un timp, Moscu savură neliniştea omului din faţa lui, apoi 
răspunse domol: 

— Nu glumesc. 

Andrei uită să tragă din ţigară. Sări la moş Vlase. 


— Ţi-am spus, moşule, că există un Marx şi în ceruri..? Şi 
pentru că moş Vlase nu-i răspunse, se întoarse din nou spre 
Moscu: Cum e atunci când simţi primăvara în nări? 

— Spuneai că miroase a femeie, râse moş Vlase. 

Brusc, lui Andrei îi trecu veselia. 

— Şi ce am să fac? 

— Asta ţi se va spune. 

— Cred că n-am să plec. Un singur om nu poate scoate ziarul. 

— Lasă, e cine să poarte grija ziarului. Mâine, dacă nu se iau 
alte măsuri, vine un alt om.’ Se căută prin buzunare şi scoase un 
buletin de populaţie: Asta e noua ta identitate. 

Andrei prelua buletinul şi-l răsfoi. E 

— Sunt curios să aflu cum mă numesc... Aştia de la tehnic n- 
au imaginaţie... 

Moş Vlase se apropie de el: 

— Ei, cum te cheamă? 

— Goldur, silabisi Andrei noul lui nume. Andrei Boldur. 


CÂND MIŢA termină de măturat, Groma reveni în iaurgerie. 
Prin ferestrele tramvaiului văzuse strecurându-se în magazin o 
umbră. Nevăzând pe nimeni în iaurgerie în afară de Miţa, deveni 
bănuitor. Ori i se păruse, ori venise prea târziu. În orice caz, era 
pentru prima oară că ceva i se păruse suspect. Salută 
ceremonios: 

— Bună dimineaţa. 

Miţa îi răspunse zâmbitoare, ca unui adevărat client. 

— Bună, domnule. Cu ce vă putem servi? 

Groma privi atent faţa Miţei: 

— Cu o informaţie. 

Miţa tresări şi Groma observă o undă de teamă pe faţa ei. 

„Cum or lucra comuniştii cu vaca asta?” În primele zile după 
ce luase în primire iaurgeria, se dusese şi la Prefectura poliţiei şi 
căutase cazierul Miţei Dumitrescu. Nu avea. Nu avusese 
conflicte, neînţelegeri, nici măcar cu cei de la administraţia 
financiară. 

Miţa, suspicioasă, întrebă cu oarecare şovăială: 

— Ce fel de informaţie? 

Groma savură sperietura femeii, dar nu forţă nota. Zâmbi: 


— Una culinară. laurtul e proaspăt? 

înainte ca Miţa să-i fi putut răspunde, se apropie de tejghea, 
aruncă o privire în spatele ei; nu i se păru nimic în neregulă. 

— E proaspăt sau nu? 

— E proaspăt, domnule!... Şi ciorba de, burtă e proaspătă. 

Groma se aşeză la o masă. Probabil n-a fost suficient; de atent 
până acum. Berlogea aştepta în fiecare zi un raport şi el n-avea 
ce să-i raporteze. In clipa aceea intră în iaurgerie o fată cu ochii 
încercănaţi, cu părul despletit. Groma o recunoscu imediat. Era 
Marioara lrimie de la Deva. 

— Domnişoară, dumneavoastră sunteţi o clientă veche. 
Treceţi zilnic pe aici. laurtul e bun? 

Fata era prost dispusă. 

— E cel mai acru iaurt din cartier. 

— Vă mulţumesc, domnişoară, pentru informaţie. Am să 
dejunez în altă parte. 

leşi fără să salute. Traversă strada şi se opri lângă vitrina 
geamgiului. Abia în clipa aceea îşi dădu seama că locul lui de 
pândă a fost totdeauna expus privirilor celor din iaurgerie. În 
fond supravegherea fusese inversată. Cei din local ştiau mai 
multe despre el decât el despre cei din iaurgerie. Înciudat, îşi 
spuse că încă n-a învăţat nici măcar meseria de agent şi tinde 
neîndreptăţit spre un post de comisar. Intră cătrănit într-un birt 
economic de pe partea geamgiului şi se aşeză lângă vitrină. De 
aici, nevăzut, putea supraveghea localul Miţei. Cum de n-a 
descoperit până acum acest post de observaţie? Spre mirarea 
lui, — nici nu trebui să zăbovească mult: după trei sferturi de 
oră apăru în uşa iaurgeriei un bărbat tânăr, pe care nu-l văzuse 
intrând. Plăti repede consumaţia şi se luă după individ. Părea 
bine clădit, mergea hotărât, deşi paşii îi erau nesiguri. Bărbatul 
se oprea în faţa vitrinelor, se întorcea după femei, îşi ţinea faţa 
ridicată în bătaia soarelui. Aducea cu unul ieşit de la închisoare, 
dar nu se uită niciodată în jur „ca unul care s-ar teme de 
urmăritori. Îşi vedea liniştit de drum şi asta îl derută puţin pe 
Groma. Coborî spre Dâmboviţa, ocoli institutul medicolegal şi 
coti spre calea Văcăreşti. In faţa Abatorului îşi aprinse o ţigară, 
apoi, fără să gândească prea mult, intră în clădire. Dezorientat, 
Groma depăşi intrarea mică şi văzu printre gratiile porţii de fier 
forjat că individul vorbeşte la telefon din cabina portarului. Îşi 


aprinse şi el o ţigară şi aşteptă răbdător. Nu trebui să aştepte 
mult. Individul reapăru în stradă şi făcu calea întoarsă spre 
centru. Pentru o clipă îi trecu prin minte că omul din faţa lui ar 
putea fi un măcelar, care o aprovizionează pe coana Miţa cu 
burtă. De ce altminteri ar fi dat telefonul la Abator? S-o fi 
interesat dacă a fost tăiere sau nu. Şi el, prostul, s-a luat după 
el, a părăsit postul de supraveghere a iaurgeriei. Frământat de 
aceste gânduri, îl pierdu prin mulţime în faţa Universităţii. 
Groma se justifică prin oboseală. Luă o maşină de piaţă şi se 
duse la abator. Portarul nu-i oferi decât date puţine. Îl chema 
Andrei şi nu mai ştia cum, venise să se angajeze. Il căutase la 
telefon pe directorul comercial, pe domnul Nedelcu şi acesta i-a 
spus să revină mâine la zece. 

— Informaţiile erau insuficiente, dar totuşi esenţiale. Firul, 
dacă era adevărat, se putea înnoda a doua zi la zece. Se duse în 
Pache. Berlogea era plecat la Departament, nu reuşi să stea de 
vorbă decât cu Mona. Dar şi ea era plictisită, răsfoia un jurnal de 
modă adus de cineva de la Paris: moda nu părea să se fi 
schimbat prea mult faţă de anul trecut. 

— Eşti şifonat, Gigi, ce-i cu tine? 

— Am stat toată noaptea pe Dudeşti... 

— Şi? 

— Încă nimic. 

îi povesti în câteva cuvinte cele păţite dimineaţa, subliniind că 
totul ar putea fi o pistă falsă. În fond, omul putuse să intre în 
iaurgerie într-o scurtă clipă de neatenţie a; lui. 

— Totuşi am senzaţia că sunt pe drumul cel bun... 

— Trebuie verificat. Stai o — clipă aici, mă duc la cartoteci. Să 
vedem pe cine avem la Abator. 

Se întoarse după zece minute. 

— Poţi să iei legătura cu domnişoara Gabi Deleanu. E 
dactilografa directorului comercial. Are sarcina să-l 
supravegheze chiar pe domnul Nedelcu. Am şi numărul ei de 
telefon, dar e mai bine să iei personal legătura cu ea. O cunosc 
şi eu, e o fâşneaţă, mi se pare că e fostă amantă a lui Vasiliu. El 
a plasat-o la abator, ca să scape de ea. Baftă! 


GABI DELEANU NU SE LASĂ ACOSTATĂ decât după ce Groma îi 
arătă legitimaţia. 

— Interes de serviciu, domnişoară Gabi, altminteri n-aş fi 
îndrăznit. Deşi... 

După cum aruncă privirile spre el, Groma înţelese ci îi păru 
rău că nu continuă. li spuse, să-i facă plăcere: 

— Deşi ar merita şi fără interes de serviciu... Vreţi să discutăm 
pe stradă sau mergem undeva? La mine nu-mi permit să vă 
invit, tot din motive de serviciu. Zâmbi larg. Ştia că avea zâmbet 
seducător; şi Mona îl complimentase de câteva ori şi Mona avea 
gust. Nu-i plăcea să-şi amintească şi partea a doua a frazei 
spuse de ea: „Numai când mănânci se vede că vii de la ţară”. 
Mergem la Capşa?... 

— Unde vreţi dumneavoastră. 

în drum spre Capşa, îşi aduse aminte de prima întâlnire cu 
Mona. Şi Mona fusese fardată, dar mult mai decent; avea mersul 
elegant, ca şi cum ar fi plutit. Gabi călca apăsat, parcă pe tocuri 
şi-şi lua avânt la fiecare pas. Pe Mona n-a înţeles-o niciodată: 
era o fire capricioasă, nu se întâlneau decât când invitaţia venea 
din partea ei. 

— Aş vrea să ies astăzi, Gigi, sunt îngrozitor de plictisită. 

— Şi eu sunt partenerul tău în momentele de plictis? 

— Nu te supăra, Gigi, aşa este. Nu cunosc pe nimeni care ştie 
să tacă cum taci tu. Tu-mi eşti necesar ca un perete când joc 
singură tenis. N-ai eschivări, nu serveşti aiurea, n-ai forehand, 
îmi înapoiezi mingea cum vreau eu, sau cum se nimereşte. Nu 
fă pe supăratul că nu-ți stă bine... îmi place că nu eşti cult, că 
nu eşti rafinat. Uneori încep un citat din Cehov şi tu eşti singurul 
dintre cunoscuţii mei care nu continuă. Ai meritul că n-ai auzit 
de el. 

— Cum n-am auzit de el? E un scriitor rus, a scris o serie de 
piese de teatru. 

— Asta scrie în Larousse. Tu eşti amuzant, pentru că nu l-ai 
citit. Asta e farmecul tău. Uneori mă întreb de ce nu mă culc cu 
tine... 

— Chiar aşa, de ce nu? 

— Pentru că pentru mine dragostea nu e doar o coborâre peo 
pârtie. Eu nu fac dragoste din sport, din plictiseală. Mă 


îngrozeşte gândul că ai putea să mă întrebi „Ţi-a plăcut, dragă” 
sau ceva de genul acesta. 

Odată, când o condusese acasă, pe Roma, Mona descoperi din 
nou geamurile luminate. 

— Curva asta e iar aici. Vino cu mine! 

Urcară la etajul doi, zgomotoşi, intrară în apartament, dar nu 
reuşiră să dea ochi nici cu Cernăieanu şi nici cu Lu, cum ar fi 
vrut Mona. Camera ei era imensă, cu plafonul încărcat cu 
ştucaturi de ipsos reprezentând îngeraşi, frunze de acant. 
Mobila, probabil primită de la părinţi, era stil; Groma n-avu 
curajul să spună care din Ludovici, să nu greşească cumva. Vru 
să se aşeze pe un scaun, dar Mona îl opri: 

— Stai pe canapea. Pe un scaun de ăsta, cu picioare subţiri şi 
îndoite, nu se stă comod. Când stai comod, se rup. Mobilă stil n- 
au decât oamenii care nu iubesc intruşii. Cei veniţi în vizită 
trebuie să se simtă stingheri, să nu stea mult. Ştii să râzi? 

— Desigur. 

— Atunci râzi tare, să te audă Cernăieanu. Aş vrea să-i stric 
seara, să stea toată noaptea cu degetele în urechi. 

Mona se schimbă în spatele uşii dulapului, fără să se ferească 
prea mult. In capotul transparent, ochii” îi prinseră un luciu 
ciudat, deveni frumoasă ca niciodată până atunci. 

— Hai, râzi! 

— Dar n-am niciun motiv. 

— Omul nu râde totdeauna cu motiv. De cele mai multe ori 
râde să fie auzit. 

Lui Groma îi era peste putinţă s-o înţeleagă pe Mona. Mona 
era plămădită dintr-un alt aluat, reacţiona, gândea altfel decât 
ceilalţi oameni. 

Brusc, Mona se întunecă şi începu să pregătească cafelele. 

— Ce s-a întâmplat, Mona? 

— N-ar fi trebuit să-ţi sugi dinţii!... Poate altădată, Gigi, când o 
să te dezobişnuieşti... Nu te supăra, am fost prost crescută, un 
gest al mâinii mă impresionează mai mult decât un rondel. 

— Sunteţi totdeauna atât de tăcut? îl trezi din amintiri vocea 
înaltă a lui Gabi. 

— Nu, dragă, de obicei sunt vorbăreţ. 

Capşa era unul din puţinele locuri din Bucureşti unde, intrat, 
uitai că e război: chelnerii se mişcau încet, mobila veche îţi 


transmitea linişte, certitudine. Un individ gras, cu lavalieră, 
aducea cu un bariton, refuză cu voce tare un „Caprice”, pentru 
că avea pojghiţa de ciocolată crăpată. La Capşa se vorbea 
despre spectacolul de la „Regina Maria”, nu se auzeau ştiri de 
pe front; clienţii o bârfeau pe Dina Cocea, povesteau despre 
ultima beţie a lui lancovescu. 

Dacă se întâmpla să intre un ofiţer german, masa, acestuia se 
izola, chelnerii îl serveau cu întârziere, îi vorbeau franţuzeşte, ca 
şi cum germana ar fi fost o limbă necunoscută, asiatică. In local 
erau şi fetele de la Tănase, surâzătoare, vindeau chelnerilor 
ciorapi de mătase de import, aranjau programele de după 
spectacol. i 

Se aşezară la aceeaşi masă unde stătuse cu Mona. ll 
descoperi pe chelnerul cu părul alb. 

— Îl vezi pe chelnerul acela? Are un frate, scriitor în America. 
Două cafele, comandă cu voce tare. Cu caimac mult şi fără 
zahăr. 

— Despre ce interes de serviciu e vorba? întrebă Gabi 
zâmbind, convinsă că nu era vorba de niciun interes de serviciu. 

— Te grăbeşti? Uită de persoana a doua plural, deveni 
familiar: Discutăm după ce ne aduce cafelele. Imi place aici. 
Când sunt obosit, vin să mă refrişez. Îţi place la Capşa? 

— N-am fost niciodată până acum. Dacă sunt pe Calea 
Victoriei, mănânc la Expres. E mult mai ieftin. 

Groma se rezemă de spătarul scaunului, îşi scoase tabachera 
şi o puse pe masă: 

— Fumezi? 

— Nu. Şi nici nu-i înţeleg pe oamenii care fumează. Fumul 
miroase urât, ţi se îmbibă în haine şi costă mult. 

— Ca orice plăcere. 

Chelnerul aduse cafelele şi se retrase discret. 

— Am urmărit azi un om care a intrat la voi în Abator. Unul 
Andrei... Numele de familie nu i l-am reţinut. A venit să se 
angajeze. A vorbit la telefon cu domnul Nedelcu. Nedelcu i-a dat 
oră mâine la zece... 

— Da, parcă îmi amintesc. Eu i-am făcut legătura cu 
directorul. Da, sigur, vorbea de la un număr de interior... Stai, îţi 
spun şi numele. Andrei Boldur. Îmi amintesc precis: 


— Mâine voi sosi şi eu cu el. Bineînţeles, voi rămâne în cabina 
portarului. Aş vrea să mă anunţi când pleacă... 

— Desigur. Mai ales că în timpul din urmă n-am prea avut ce 
raporta... Am senzaţia că ori s-a schimbat ceva în viaţa lui 
Nedelcu, ori bănuieşte ceva. Deşi n-are motive; am fost foarte 
discretă... 

Groma o privi mai lung: 

— Cred că e greu să fii discretă cu ochii pe care îi ai... 

La cel mai neînsemnat compliment, Gabi roşea. 

— Cum adică? 

— Parcă tu nu ştii că eşti provocatoare? 

Groma exagerase conştient: Gabi Deleanu era împlinită, toate 
lucrurile de pe ea erau strimte, sutienul o tăia adânc pe spate. 

Gabi îi zâmbi. Părea însetată după complimente. Gigi Groma 
deveni darnic. 

— Câţi ani ai, Gabi? % 

Gabi răspunse după o scurtă ezitare: 

— Douăzeci şi nouă. 

— Ai fi putut să spui liniştită douăzeci şi şase. Dar şi douăzeci 
şi şase e mult. Vru să-i spună ceva frumos şi despre mâini, dar 
descoperi că avea unghiile cojite. Ea însă îi urmări privirile şi 
Groma. Să nu dea înapoi, o prinse de mână. 

— Ai mâna fierbinte, Gabi... 

Gabi chicoti. 

— Nu numai mâinile... 

Groma îşi trase scaunul mai aproape de al ei. Se întrebă dacă 
e bine sau nu să pomenească de Vasiliu. Ea, ca şi cum i-ar fi 
ghicit gândurile, i-o luă înainte. 

— Acolo, la voi; se vorbeşte despre mine şi despre domnul 
Vasiliu. Nu e adevărat... A fost un fel de flirt trecător: avea 
maşină, intrare gratuită la teatre şi m-a ameţit. Am stat foarte 
puţin cu el... O singură vară. Din iunie până în septembrie. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Ca să nu afli de la altcineva. Am urmat un curs de 
stenodactilografie în blocul Adriatica. Tocmai terminasem 
cursurile, când doamna Lotreanu, directoarea şcolii, mă întrebă 
dacă nu vreau să lucrez trei zile de ocazie. Aş fi vrut un 
angajament definitiv. Doamna Lotreanu a insistat: mi-a spus că 
e ca o practică. Mi-a dat o adresă de la şosea. La unul Vasiliu. 


— Avea nevoie de dactilografă? 

— Nu el. Taică-su. E consilierul domnului Subsecretar de Stat. 
Am bătut un raport de 60 de pagini despre situaţia politică din 
Capitală. N-am fost atentă la text, voiam să scriu fără greşeală. 
Terminasem cursurile cu zece. De obicei lucram după ora opt 
seara. De la 8 la 12. Domnul Vasiliu mă trimitea acasă cu 
maşina. Acasă, pe Vergului, vecinii credeau că m-am ajuns. Intr- 
o seară bătrânul scuză-mă că îi spun aşa, l-a rugat pe fiu-său să- 
mi dicteze. l-am auzit certându-se. El avea program, s-a 
împotrivit dar până la urmă taică-su l-a lămurit. La început a fost 
foarte drăguţ. M-a prins de bărbie şi mi-a ridicat faţa la lumină: 
„la să văd cu cine îmi pierd noaptea”. Mi-a spus să schimb 
abajurul, violetul e depăşit de mult, apoi a început să-mi dicteze. 
M-a servit cu vin dulce şi m-a sărutat pe gât. Aşa a început. 

— Foarte simplu, mormăi Groma. 

— N-a fost chiar simplu. Eu sunt gâdiloasă pe gât. Am tipat. Și- 
a pus degetul pe buze, în semn să tac. Cică dacă ne aude taică- 
su, ne dă pe amândoi afară. 

— Deci asta a fost tot. 

— Nu. M-a întrebat unde nu sunt gâdiloasă. Eram fâstăâcită, 
zăpăcită. Mi-a deschis un nasture de la bluză şi m-a sărutat pe 
piept. 

Privi spre Groma, să vadă dacă nu e supărat. Groma se 
gândea la Vasiliu. Il invidia: şi pentru casa de la şosea şi pentru 
felul în care se purta. Vasiliu, cu manierele lui, putea s-o dea 
gata şi pe Mona. 

— Ştii, continuă Gabi, mie îmi plac lucrurile curate. N-aş vrea 
ca vreodată să mi se impute că n-am fost sinceră. Îţi spun acum 
ce nu mi-a plăcut la el. Avea o casă la Snagov. Părea o casă 
ţărănească, dar în interior era lux. M-a dus acolo şi m-a ţinut ca 
la închisoare. La început venea în fiecare zi, pe urmă o dată, de 
două ori pe săptămână. Când venea, era foarte drăguţ. Mă ruga 
să-l spăl, să-i fac masaj. Niciodată n-am mâncat atât de multe 
dulciuri ca la Snagov. De fiecare dată îl întrebam de ce nu ne 
ducem la Bucureşti. Nu mi-a răspuns niciodată la întrebare. 
Schimba vorba, spunea că sunt frumoasă. Minţea. Cred că îi era 
ruşine să iasă cu mine. Zic, eu trebuie să mă angajez. Mi-a plătit 
salariul, ca şi cum aş fi fost o angajată. Să nu mă simt prost, mi- 
a adus o maşină de scris şi mi-a poruncit să copiez „Fraţii Jderi”. 


Când uita să vină, băteam la maşină până noaptea târziu. Pe 
urmă, în septembrie, mi-a spus că are nevoie de mine la Abator. 
să fiu secretara unui director şi să fac rapoarte pentru 
Siguranţă. Pentru asta primeam încă o jumătate de salariu. Ce 
era să fac? Mi-a explicat — nu: mi-a poruncit că, din ziua când 
mă angajez, n-am voie nici măcar să-l salut, ca şi cum nu ne-am 
fi cunoscut niciodată. Asta a fost tot. Comandă şi nişte drajeuri. 
Îmi plac. Le consum în loc de seminţe. 
Când zâmbea, i se vedea o carie la caninul stâng. 


ANDREI OPREA, pe numele nou Andrei Boldur, intrase ucenic 
la Imprimeriile Statului, la vârsta de 14 ani şi părinţii erau 
bucuroşi că i-au asigurat viitorul. Nu era uşor să devii ucenic 
tipograf: erau şapte candidaţi pe un loc, dar Andrei era tare la 
gramatică, luase notă mare la scris şi aşteptă rezultatele cu 
încredere. După patru ani, în 1934, primi brevetul de calfă şi se 
mută la Editura „Adevărul”, să nu culeagă şi să tipărească 
numai plicticosul „Monitor”. Variația literelor de ziar îl ameţi, la 
început trebuia să se obişnuiască cu noul ritm de lucru, cu 
oamenii. Tipografii de aici vorbeau mult mai deschis, îl înjurau 
pe patron, pe cei de la guvern, pe rege, pe patriarh: unele titluri 
se culegeau cu litere mai mari, altele, intenţionat, cu litere mai 
mici. Înfruntau scandalurile cu redactorii de serviciu, cu 
redactorul şef. Armata o făcuse la un regiment de transmisiuni 
din Deva. După lăsarea la vatră reveni la „Adevărul” şi colegii l- 
au poreclit „mitraliera”: era cel mai rapid culegător de pe Matei 
Miile. 

într-o zi, maistrul paginator, Vlase, îl chemă la el: 

— Tu ce hram porţi, Oprea? 

— Niciun hram, meştere. 

— Unul trebuie să porţi... Ori cu noi, ori cu... dar nu continuă 
fraza... 

— În orice caz cu noi, meştere... 

— Va trebui să dovedeşti... 

Nu i-a spus cum va trebui să dovedească hramul, pe care îl 
poartă, îl lăsă de capul lui. După câteva luni se duse la el. 

— Domnule Vlase, m-ai întrebat odată ce hram port... 

— Aşa e. Am şi uitat de tine. Azi ce faci? 


— Azi, când? 

— Acum. 

— Culeg un articol despre hipodrom. Două coloane aldine. 

— Foarte bine. O să culegi paralel şi acest articol. Tot cu 
aldine... Nu trebuie să te vadă nimeni. Scoase din buzunar o 
pagină bătută la maşină. Când e gata, mi-o plasezi pe masă... 
Asta e tot. Şi să taci. Chiar dacă te vor bate, să taci... Să nu ştii 
nimic. 

— N-o să ştiu nimic, chiar dacă mă vor bate patru... 

— La vârsta ta, îţi dă mina să faci pe grozavul. 

După doi ani, intră în Partidul Comunist, în celula Matei Millo. 
După alţi doi ani tipări, într-un pod, proteste împotriva 
Constituţiei Carol, apoi fluturaşi şi chemări, să se bareze drumul 
fascismului. In '39 fusese concediat, arestat, anchetat, apoi 
eliberat şi se angajase la o tipografie particulară, pe Moşilor. 
Acolo, între invitaţii la bal şi ferpare, tipări chemările Partidului, 
împotriva Dictatului de la Viena, împotriva războiului. La 
sfârşitul lui '43 primi cea mai importantă sarcină din viaţa lui şi 
anume, să ajute la tipărirea „României Libere”. Fu transportat 
cu o maşină a Salvării pe Dudeşti şi cobori într-o pivniţă suficient 
de întunecoasă. Acolo l-a întâlnit din nou pe moş Vlase, 
veteranul tipăriturilor ilegale, pe Moscu, omul de legătură cu 
redacţia şi pe coana Miţa, care îl alimenta cu ciorbă de burtă şi 
iaurt. 

Taică-su rămăsese în Ardealul de Nord, îi trimitea scrisori cu 
timbre ungureşti din Turda. Stând nopţi şi zile în pivniţa 
igrasioasă de pe Dudeşti, se întreba dacă merita să-şi sacrifice 
tinereţea, viaţa pentru un ziar care se distribuia greu, care 
ardea în sobele de la Siguranţă. Privindu-l însă pe moş Vlase, 
chircit de mijloc, din cauza unei sciatici, găsea repede 
răspunsul: da! Moş Vlase era de mai bine de 5 ani în ilegalitate, 
nici nu-şi mai amintea de toate numele pe care le purtase. El 
tipărise comunicatul din '21, cu înfiinţarea Partidului, a 
participat la primele două congrese, a iniţiat zeci de zeţari în 
tipărituri clandestine. 

— Dumneata dacă mori, moş Vlase, nu va şti nimeni ce ai 
făcut pentru Partid. 

— Vezi, băiatule, tu nu eşti încă copt îndeajuns. Pui greşit 
problema. Nu fac ceea ce fac ca să mă evidenţieze cineva. Fac, 


pentru că sunt convins că ceea ce tipăresc azi, va rodi cândva. 
De asta sunt sigur. Un om care minte cu vorba e, ca şi cum n-ar 
fi minţit. O minciună tipărită e o crimă. Cuvântul scris, cuvântul 
tipărit, depăşeşte cu mult forţa dinamitei lui Nobel. Tu n-ai simţit 
niciodată dorinţa să mângâi literele astea de plumb? Eu n-o fac, 
de teamă să nu le tocesc. Un rând cules într-un zaț îmi dă 
senzaţia unei companii gata de atac. lartă-mă dacă am devenit 
flecar... 


ANDREI BOLDUR NU AVEA LOCUINŢĂ, de când intrase în 
ilegalitate. La plecare, Moscu îi indicase două adrese unde putea 
să se adăpostească: una pe Călăraşi, la familia Nedelcovici, un 
tapiţer care avea locuinţa chiar în spatele atelierului. Aici, la fel 
ca şi la cea de a doua adresă, trebuia să se prezinte din Bacău, 
din partea lui Florestiu. Tapiţerul urma să-i aranjeze dormitorul 
chiar în atelier, dar pe ascuns, să nu afle nevasta sa. De această 
adresă trebuia să uzeze numai în cazul că la prima, din strada 
Roma, nu-l găsea pe avocatul Traian Cernăieanu acasă. 
Amândouă gazdele erau avertizate, fără să le fi indicat însă ora 
sosirii. De altfel, la niciuna din cele două adrese nu avea de stat 
decât o singură noapte, dar şi asta numai în cazul când Nedelcu 
de la Abator, nu i-ar fi dat alte indicaţii. Moscu îi atrase atenţia 
că la Nedelcu nu era cazul să insiste, să lase fixarea întrevederii 
la latitudinea acestuia. Nedelcu era o personalitate importantă, 
putea fi totdeauna supravegheat. Andrei îl sunase pe directorul 
abatorului la telefon, acesta îl invită a doua zi. Îi păru chiar bine: 
avea o zi întreagă în faţa lui. Voia să respire aerul străzii, să 
vadă oameni şi în special femei. În primul rând se duse pe 
Călăraşi, în prospecţie. In atelierul de tapiţerie erau mai multe 
persoane, jucau table şi proprietarul, cu un şorţ gros de postav 
în faţa burii, se agita cu o sticlă de vin. Andrei zăbovi doar 
câteva secunde în faţa vitrinei. Dacă n-ar fi fost decât această 
singură adresă, ar fi preferat să se plimbe pe străzi, dacă nu s-ar 
fi temut de razii. Învăţase de mult să respecte cu stricteţe 
regulile conspirației. Reveni pe bulevardul Elisabeta, căscă gura 
la fotografiile filmelor care rulau, dar nu se îndură să se închidă 
între pereţii unui cinematograf pentru două ore. 


Pe la 8 seara sună la apartamentul. Lui Traian Cernăieanu. Îi 
deschise un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-un halat de 
molton cu revere largi de mătase galbenă. 

— Vin de la Bacău din partea domnului Florescu. 

Pentru o clipă Cemăieanu se încruntă ca şi cum ar fi căutat în 
gând dacă Florescu din Bacău îi spune ceva, pe urmă zâmbi 
larg, politicos: 

— Poftim. 

Pe cuier, Andrei descoperi o uniformă neagră de comisar. Avu 
o scurtă tresărire. Moscu nu-i pomenise nimic despre profesia 
celui din strada Roma. 

— N-am să vă deranjez decât o singură noapte. 

— Ştiu. Te rog să te simţi ca acasă. Nu sunt singur, dar asta n- 
are nicio importanţă. 

Traversând holul, Cernăieanu arătă spre o uşă: 

— Aici locuieşte fosta mea nevastă. Lucrează la Siguranţa 
Statului, e secretara comisarului Berlogea. De obicei se întoarce 
noaptea târziu. Joacă bridge pe undeva. E pasionată după sport 
ca toate femeile de familie bună şi-şi poartă educaţia ca pe o 
povară. Adăugă în şoaptă: te informez pentru ca, în caz că vine 
vorba despre ea, să poţi participa la discuţie. 

Deschise uşa unei camere de zi, plină cu fotolii tapisate cu 
piele de box aşezate în formă de L, în faţa cărora, pe o masă 
joasă din stejar masiv, erau înşirate o mulţime de sticle cu 
etichete colorate. Într-un fotoliu, cu picioarele strânse sub ea, o 
femeie cu trăsături frumoase, cu părul adunat în vârful capului 
ca o coroană, fuma. După felul cum îşi ţinea braţele întinse pe 
spătarul fotoliului, părea plictisită. Cu un interes vizibil, femeia 
ridică ochii spre Andrei. 

— O surpriză, Lu, spuse Cernăieanu. Mi-a sosit un prieten din 
provincie. Bineînţeles, ca întotdeauna, neanunţat. Dar să fac 
prezentările. Arătă spre Andrei: Domnule.. 

Andrei se înclină uşor: 

— Andrei Boldur. 

— lar doamna, privi Cernăieanu spre femeia din fotoliu, are cel 
mai scurt nume din Bucureşti: Lu. E rea ca orice jurista, e 
curioasă ca orice avocată şi fermecătoare cum nu e decât ea. 

Lu îl completă fără să scoată portţigaretul din gură: 


— Erai mai original când mă prezentai direct: amanta şi soţia 
unuia din prietenii tăi. 

Cernăieanu, flatat, îi zâmbi: 

— Nu era nevoie să-ţi asiguri apartenenţa. Prietenul meu, 
acesta, sosit într-un moment foarte nepotrivit, e; cum spuneam, 
din provincie. Din Bacău. Oricum n-ar fi îndrăznit să-ţi facă 
curte. 

— Tocmai ce mă temeam, râse Lu. Dacă sunteţi din Bacău, 
probabil nu beţi nici coniac, nici vermuth, ci şpriţ, îmi permiţi, 
Traiane, să fac oficiile de gazdă? 

— Te rog. 

Cu mişcări leneşe, lascive, Lu se ridică din fotoliu — era mult 
mai înaltă decât şi-o imaginase Andrei — şi ieşi în bucătărie. Din 
uşă se întoarse spre Andrei: 

— Am ghicit, şpriţ? 

— Prefer ceva tare. 

— Ţuică. 

— Nu. Ţuica miroase urât. 

— Nu sunteţi chiar atât de provincial. 

— Vă mulţumesc, doamnă. 

— Cred că Traian îţi va permite să-mi spui Lui „Doamnă” are 
ceva peiorativ, ca şi cum ar fi o profesie. 

Se reîntoarse şi turnă coniac într-un bol verzui. 

— Cu ce vă ocupați, domnule Boldur? 

— Sunt militar, spuse Andrei după o pauză. Credeam că aţi 
observat după hainele demodate pe care le port. Pentru două 
zile nu merita să-mi fac un costum nou. Dar chiar aşa, îl prefer 
uniformei. 

— Două zile sunt totuşi două zile, medita Lu. 

— Aveţi dreptate. Dar eu sunt meschin, nu vreau să las nimic 
ca moştenire. Nici măcar un costum de haine. În profesia mea, 
n-am şanse la pensie. 

— Un meschin adevărat nu spune despre el că e meschin. 
Numai un om galant îşi poate permite să se denigreze. 

— Cred că după această frază v-aş fi ghicit dumneavoastră 
profesia. Vă legaţi de cuvinte. 

— Cuvintele sunt gânduri, sentimente. Dar de cele mai multe 
ori sunt rostite să mascheze gândurile. 

— In loc să mă apăraţi, mă acuzaţi. 


Cernăieanu puse capăt discuţiei. Ridică paharul: 

— Pentru cele două zile de concediu. 

Lu dădu paharul peste cap. 

— Ce e nou pe front, domnule Boldur? întrebă Lu. 

Andrei ocoli răspunsul. 

— Prefer să discut despre femei. 

— Şi pe front sunt femei? 

— Infirmiere şi călugăriţe. 

— Femei totuşi. 

— Doar seamănă. Infirmierele: miros a. Puroi, călugărițele a 
tămâie. 

— Îmi permiteţi să vă pun o întrebare indiscretă? Când aţi 
văzut ultima oară o femeie goală? 

— În urmă cu 139 de zile. 

— Chiar numărați zilele? 

— Da. 

Cernăieanu deschise aparatul de radio şi în încăpere se 
revărsă finalul unei simfonii de Mozart. Lu îşi ridică. Picioarele pe 
fotoliu şi-şi îmbrăţişă genunchii. Se simţea de prisos. 

— Mă duc, Traiane. Sunt plictisită, tristă. Mă însoţeşti? 

— Desigur. 

— Sper că domnul militar ne va scuza. Vreau să mă duc la 
Băneasa. Am auzit că a încolţit iarba. Şi iarba nu miroase decât 
pe întuneric. Să-i dau telefon lui Sofica? 

Cernăieanu ridică din umeri. 

— Nu ştiu. 

— Domnule militar: am o prietenă. Şi ei îi place mirosul ierbii. 
Soţul ei e tot militar. Pe front. Stă de pază să ne putem duce 
liniştiţi la plimbare. S-o chem? E nostimă. 

— E grasă, o corectă Cernăieanu. 

— Eşti rău, îi reproşă Lu. E plinuţă şi nostimă. Dacă o invităm, 
e ca şi cum i-am face un cadou. 

— Vrei? se întoarse Cernăieanu spre Andrei. 

— Sunt obosit, se scuză Andrei. Am călătorit toată ziua. 

Lu se postă în faţa lui: 

— Militarii sunt obligaţi să facă sacrificii! O scoatem doar la 
plimbare. Atât. La Băneasa miroase a primăvară. 

Formă un număr de telefon, vorbi scurt, apoi aşeză receptorul 
în furcă. 


— Nu poate veni. Soţul ei a fost dat dispărut. 


CÂND ANDREI INTRA ÎN CABINETUL directorului comercial, 
rămase cu ochii pironiţi pe peretele de sticlă care dădea în hală, 
unde, la nivelul etajului întâi, alunecau în cârlige jumătăţi de 
vaci pline de sânge. Nu era o privelişte foarte agreabilă unei 
funcţionare care stă opt ore nemişcată într-un birou. Secretara, 
durdulie, cu bluza strânsă pe sâni, îşi ridică pentru o clipă 
privirile, arboră un zâmbet, mai mult să-şi arate şi dinţii, şi 
întrebă fără să se oprească, să bată clapele maşinii: 

— Dumneavoastră? 

Din cauza ţăcăniturilor, Andrei ridică vocea: 

— Eu, domnişoară, sper să fi nimerit bine. Îl caut pe domnul 
director Nedelcu. 

Secretara împinse carul spre un nou aliniat şi se auzi un 
clincănit metalic prelung. 

— Aţi nimerit bine. În ce problemă? 

Secretara avea sprâncene împreunate, stufoase şi la perciuni, 
puful  negricios îi crescuse până la fălci. Tipul femeii 
temperamentoase. De ce s-o fi vopsit blondă? 

— In ce problemă? repetă secretara întrebarea. 

— De angajare. 

Secretara începu noul aliniat, clapele sunau sec ca pocniturile 
unei mici mitraliere. Fata încărcată cu fard părea concentrată. 

— Aţi fost la administrativ? — Ei m-au trimis aici.. 

Andrei se întrebă ce ar spune secretara dacă i-ar propune să 
se întâlnească după orele de lucru. Se amuză la acest gând. 
Secretara nu părea o persoană care să se fi simţit jignită la o 
asemenea propunere. Dimpotrivă. După cum „era îmbrăcată, 
fardată, pieptănată, se vedea că se voia provocatoare. 

— Măcelar? întrebă secretara fără să ridice privirile. 

Lui Andrei secretara i se păru prea curioasă. O privi mai atent: 
nu părea mai mult de treizeci şi cinci de ani şi dacă n-ar fi fost 
prea rotundă, cu umeri mari, ciolănoşi, ar fi fost drăguță. Părul 
ars de apă oxigenată, deşi era pieptănată cu dichis, aducea cu 6 
perucă. 

— Bănuiesc că aceste întrebări mi le va pune şi directorul. 


— Eu îmi fac datoria, domnule. Se opri din bătut şi se ridică în 
picioare. Fusta strimtă i se mulase pe pulpe, pe coapse. 
Numele? 

— Andrei Boldur. 

Secretara avu o scurtă tresărire şi Andrei fu convins că din 
cauză că îi zâmbise. Avea ochi mari, măriţi şi cu dermatograful, 
de un albastru curat ca un petec de cer. Din obişnuinţă îşi aranjă 
ţinuta, controlă dagă are nasturii încheiaţi la bluză şi porni spre 
uşa directorului cu mers legănat. Andrei se întoarse spre 
peretele de sticlă şi urmări goana hălcilor de carne. Nu-i plăcu 
ideea angajării la Abator. Moscu, foarte zgârcit la vorbă, îi 
spusese lapidar: „Te duci la Abator, îl cauţi pe directorul 
Nedelcu într-o problemă de angajare”. În zadar i-a spus că nu e 
în stare să taie nici măcar e găină, că sângele, carnea crudă îi 
produce greață, Moscu schimbă vorba, se interesase de 
cantitatea de cerneală tipografică necesară funcţionării 
tipografiei. 

Secretara întârzie la director: probabil avea şi alte probleme 
de rezolvat. De ce nu i-a găsit Moscu o altă slujbă? Se imagină 
agăţând hălci de carne în cârligele mobile, sau despicându-Le 
pe o masă unsuroasă. Poate, Moscu a ales Abatorul pentru că e 
militarizat şi angajaţii sunt scutiţi de front. Dar şi cei de la Căile 
ferate erau mobilizați la locul de muncă. Nu ştia nici măcar dacă 
Nedelcu ăsta e simpatizant sau doar o cunoştinţă de-a lui 
Moscu, un om care s-a oferit să-i facă un serviciu. Va trebui să 
fie precaut în timpul discuţiei cu el. Era însă hotărât să-i spună 
adevărul, că nu cunoaşte tainele tăierii vitelor: poate îl 
angajează paznic sau pontator sau pur şi simplu muncitor la 
expediţie. Nu putea înţelege de ce a trebuit să părăsească 
tipografia. 

In cele din urmă, secretara reveni şi lăsă uşa deschisă în 
spatele ei: 

— Poftim. 

Andrei îi zâmbi din nou şi când trecu pe lângă ea simţi un 
miros dulceag de paciuli. Şi în camera directorului, peretele care 
dădea spre hală era transparent. 

Nedelcu, mai politicos decât s-ar fi aşteptat Andrei, se ridică 
de la birou şi-i făcu semn să se aşeze. Andrei rămase în picioare 
şi spuse stânjenit: 


— Am venit într-o problemă de angajare. Mă numesc Boldur. 

— Ai întârziat o oră. Directorul rostise cuvintele încet şi Andrei 
avu senzaţia că anume. Răspunse la fel, aproape în şoaptă: 

— Nu ştiam că până şi Abatorul e militarizat. Mi-au verificat 
actele de două ori. Am avut emoţii. 

— Nu trebuia. Actele confecţionate de tehnic sunt mai bune 
decât cele originale. 

Andrei se linişti: Nedelcu era om de partid, informat, cu care 
va putea vorbi deschis. Moscu ar fi putut să-l pună în temă, de 
ce era nevoie să-şi petreacă noaptea cu emoţii? 

— la loc. 

De astă dată Andrei nu-l mai refuză. Se lăsă într-un fotoliu de 
piele şi se scufundă foarte adânc. Se rezemă cu braţele de 
spătar şi se săltă puţin. Nedelcu se aşeză în fotoliul din fata lui. 

— De ce era nevoie să te dai în spectacol? 

Andrei îşi ridică sprâncenele: 

— Ce fel de spectacol? 

— Mi-a spus secretara că i-ai făcut curte. p 

Îi zâmbise doar, şi asta mai mult din politeţe. În orice caz 
secretara «era periculoasă. Ori o ştie Nedelcu rea de muscă şi 
vrea să se dea nevinovată, ori i-a fost antipatic. | se păru ridicol 
să se dezvinovăţească. Îşi lăsă privirile în pământ şi tăcu. 

— Mă rog, continuă Nedelcu după un timp. Totuşi e cel mai 
bine să treci neobservat. Mai ales că, arătă cu bărbia spre uşă, 
lucrează pentru Siguranţă. 

Rostind cuvintele, Nedelcu nu-şi modifică expresia feţei, ca şi 
cum ar fi purtat o mască. Numai ochii îi erau vii în spatele 
ochelarilor. Era îmbrăcat elegant, poate puţin exagerat pentru o 
zi obişnuită de lucru. Oare ce serviciu îi va oferi aici la abator? 
Se amuză din nou la gândul că va fi coleg cu secretara. In orice 
caz va trebui să o întrebe ce anume i-a creat senzaţia că i-a 
făcut curte. Andrei socoti că fusese mai mult decât decent în 
relaţiile cu ea. Numai dacă nu e o mafaldă şi ştie să ghicească 
gândurile celor cu care stă de vorbă. 

Nedelcu se ridică în picioare şi Andrei îl urmări cum se duce în 
spatele biroului şi scoate ceva din sertar. Când reveni, avea în 
mână două bilete de tren. | le întinse lui Andrei: 

— Biletele pentru laşi. 


„Slavă domnului, nu mă fac măcelar”, îşi spuse Andrei în 
gând. Deci, Nedelcu e doar un intermediar, un fel de om de 
legătură. „Mă angajez oriunde, numai nu la abator.” Işi ascunse 
totuşi bucuria. 

— N-am fost niciodată la laşi. 

Nedelcu zâmbi fără pricină: avea buze subţiri, fără culoare. 

— E un oraş frumos. S-a hotărât editarea unui ziar. Flacăra 
Roşie. Va trebui să organizezi o tipografie... 

Răsuflă uşurat. „Rămân în meserie”. Dar ce o fi înțelegând 
Nedelcu prin organizarea unei tipografii? Când venise la 
Dudeşti, găsise tipografia instalată, nu trebuia decât să întreţină 
maşinile şi să tipărească. Culegerea articolelor nu era nicio 
problemă: era o muncă de rutină. Ar fi putut culege un articol şi 
pe întuneric, la fel cum bai dactilografele fără să privească la 
clapele maşinii de scris. 

— Cum adică „organizarea unei tipografii”? 

— Asta e sarcina. Faci rost de o tipografie. 

— Tipografiile... sari Andrei şi Nedelcu îi făcu semn să 
vorbească mai încet. Tipografiile, reluă Andrei, nu se 
organizează, ci se cumpără. 

— Bani, deocamdată, nu avem. 

— Poate au cei de la laşi... 

— S-ar putea, zâmbi Nedelcu, dar mă îndoiesc. Restul 
explicaţiilor le vei primi acolo. Miercurea viitoare îl cauţi pe 
proprietarul cinematografului Capitol şi-i spui că vrei să cumperi 
spectacolul de la ora 7... Dacă îţi răspunde că e nevoie de 
autorizaţie... 

— Oricine mi-ar răspunde aşa... 

Mai avusese odată o parolă de recunoaştere, tot tâmpită. 
Trebuia să întrebe un acar dacă a schimbat macazurile. EI, 
datorită profesiei, schimba macazurile de douăzeci de ori pe zi. 
Păcat că tovarăşii de la tehnic sunt limitați. Şi numele pe care i 
l-au găsit e ostentativ. Oriunde s-ar prezenta, rostindu-şi 
numele, lumea ar deveni atentă. Numele oamenilor ar trebui să 
fie banale, uzuale: lonescu, Popescu, Dumitrescu. 

Directorul Nedelcu se aşeză din nou. Spuse fără nicio 
intonaţie: 

— Pentru cumpărarea unui spectacol nu e nevoie de 
autorizaţie. Dacă te întreabă, răspunzi că ai. 


— Am înţeles. 

— El te va pune în legătură cu cineva de la Comitetul 
judeţean. Astea, luă două hârtii de pe birou, sunt ale tale. O 
delegaţie pentru eventualele razii în tren şi actul de angajare. 

— Ce fel de angajare? 

— Ai venit la mine să te angajezi. Ţi-am făcut formele, dar tu 
nu te prezinţi la lucru şi te dau dezertor. Dezertor pentru că 
Abatorul e militarizat. Trebuie să mă justific primindu-te aici. 

— Am înţeles. Îi păru rău că nu înţelesese şi fără explicaţie. 

Nedelcu îl conduse până la uşă. Andrei îi mulţumi cu voce 
tare, să-l audă şi secretara. 

— Vă mulţumesc, domnule director... Mâine dimineaţă mă 
prezint la lucru... 

închise uşa şi pândi spre secretara. Ea, voit indiferentă, stătea 
cu spatele şi bătea clapele maşinii de scris. Andrei se aplecă 
spre ea s-o sărute pe gât. Secretara tresări, sări în picioare, dar 
nu apucă să protesteze. Andrei i-o luă înainte.: 

— Asta, ca să nu se spună că sunteţi mincinoasă... Abia de 
mâine am să vă fac curte. Am fost numit director adjunct. Sărut 
mina!... 

leşi din birou, dar nu se îndepărtă de prag. Când se convinse 
că nu e nimeni pe coridor, îşi lipi urechea de tăblia uşii. Auzi 
formarea unui număr de telefon, apoi recunoscu vocea 
secretarei: 

— Alo, Gigi... Da, chiar acum pleacă... 

Andrei deschise uşa s-o surprindă. Ea abia avu timp să pună 
receptorul în furcă. 

— Nu vrei să vii diseară la cinema? E un film cu Amedeo 
Nazzari... 

— Nu, domnule, bâlbâi ea şi roşi până în vârful urechilor. 

— Păcat. E un film de dragoste cu multe palme. 


GHEORGHE GROMA IEŞI DIN CABINA portarului, în sfârşit s-a 
reînnodat pista. Încă astăzi va face un raport detailat lui 
Berlogea. Un raport cu date concrete, cu nume şi adrese. De 
acum încolo totul va decurge mai uşor, mai ales dacă individul 
se angajează la abator. Şi nu numai atât: în întreprindere îl va 
putea supraveghea şi Gabi. Păcat că e cam tâmpiţică. N-a 


înţeles nici măcar poanta lui Peter Neagoe cu Eftimiu. Când a 
chemat-o acasă, pe Doamnei, a refuzat atât de penibil, încât 
chiar s-a gândit să nici n-o mai poftească. Dacă n-ar fi avut 
nevoie de ea a doua zi la abator, ar fi lăsat-o la Capşa. Gabi se 
voia importantă: 

— Ce o să crezi despre mine dacă vin în prima seară la tine? O 
să crezi că sunt o femeie uşoară. 

— N-o să cred niciodată că eşti o femeie uşoară. 

— Promite-mi. 

Ce ar fi putut să facă. 

— Te voi considera, Gabi, totdeauna aşa cum eşti. 

— Atunci, Gigi, e cu totul altceva. Vin. Şi să ştii că înainte de a 
mă duce cu Vasiliu la Snagov, m-a curtat o săptămână întreagă. 
Imi spunea „pui”, „îngeraşule”, „guguştiucule” şi nu mai ştiu 
câte nume de păsări nu mi-a spus. M-a alintat, mi-a cumpărat 
dropsuri, n-am avut cum să-l refuz. Pe urmă, când m-a dus şi m- 
a îngropat la Snagov, mi-a părut rău că n-am fost suficient de 
categorică... îşi dădu seama că vorbise prea mult despre Vasiliu 
şi se corectă: îmi pare bine că tu eşti altfel de om, că nu semeni 
cu elin casă începu să sughiţă şi la fiecare tresărire îi zvâcneau 
buclele ca nişte aripi. La început, Groma se amuză, pe urmă 
sughiţurile repetate la intervale din ce în ce mai mici începură 
să-l enerveze. 

— Bea apă, dragă. 

Gabi bău apă, se ţinu de nas, aşa cum o învățase maică-sa de 
când era mică, căscă gura, cum obişnuia o prietenă, apoi brusc 
se linişti. 

— Înseamnă că căscatul e cel mai bun remediu. 

Groma nu-i făcu observaţie pentru cacofonie. Gabi aruncă o 
privire spre pereţi şi exclamă: 

— Vai ce zugrăveală frumoasă ai! 

— E tapet, spuse Groma sec. 

— A, tapet care se lipeşte pe perete. Cercetă mobilele. Ai 
mobilă frumoasă. Pipăi tăbliile dulapului şi lăsă dâre vizibile pe 
lustru. Se aplecă să vadă mai bine picioarele sculptate ale 
dulapului. 

— Astea ce fel de labe sunt? 

— De grifon. 


— Grifon? Probabil e un animal sălbatic, pentru că niciodată 
până acum n-am văzut grifoni. Cercetând camera, descoperi o 
scrumieră. E a ta? 

— Fireşte. 

— E foarte frumoasă. Din astea sunt şi la Carul cu Bere... 
Acolo cinam cu Vasiliu înainte de a pleca la Snagov. Şi el tot de 
acolo s-a aprovizionat cu scrumiere. 

Râse de parcă ar fi spus un lucru foarte amuzant şi-i sări un 
nasture de la bluză. : 

— Un nasture rupt aduce ghinion. Trebuie să-l cos. Işi scoase 
bluza, rămăsese doar în sutien. Din cauza transpiraţiei sutienul 
părea pătat. 

Groma se aşeză lângă ea şi o sărută pe spate. 

— Mi-ai promis că ai să fii cuminte, că o să stăm doar aşa, 
unul lângă altul. 

Enervat, Groma o repezi: 

— Nu ţi-am promis nimic! 

— Bine, bine, înseamnă că am înţeles greşit. Dar să ştii: mie 
nu-mi place când bărbaţii ţipă la mine... Eu sunt foarte sensibilă. 
Cu cuvinte alese pe mine mă dai repede gata. Se căută în 
poşetă după un ac. N-ai aţă albă? 

Groma scotoci toate sertarele, dar nu găsi decât aţă neagră. 

— Nu-i nimic. Trebuie să cos nasturele, că cine ştie ce mi se 
poate întâmpla. Şi mama a pierdut un nasture la paltonul de 
iarnă, înainte de a muri tata. Eu cred în asta. 

— Şi ce nenorocire ar putea să ţi se întâmple ţie? 

— Nu ştiu. Mă tem să nu rămân însărcinată.’ N-ar fi păcat ca 
din cauza unui nasture să-mi fac o belea? 

După ce-şi cusu nasturele, îmbrăcă bluza. Groma crezuse că o 
probează doar, dar ea se găti de plecare. 

— Ce faci? 

— Nimic. Mă aranjez. Trebuie să fiu sinceră cu tine. Mi-e 
foame. M-ai luat de la abator fără să fi mâncat. La Capşa nu mi- 
ai oferit decât o cafea. 

— Îmi pare rău, dar n-am nimic de mâncare în casă. Eu de 
obicei mănânc în oraş. 

— Vezi, dacă ai fi însurat, ai fi avut de toate. Să nu crezi că am 
făcut o aluzie. Doamne fereşte. Dar eu flămândă nu sunt în 
stare de nimic. Nici măcar dragoste nu pot să fac. Dacă mi-ar 


chiorăi maţele, aş muri de ruşine. Dacă mă duci să cinăm 
undeva, vin înapoi. Zău. li spun mamei că am fost reţinută la 
Abator. 

— Şi când ai fost la Snagov, ce i-ai spus? 

— Incă nu eram angajată. l-am spus că lucrez într-o unitate 
militară şi până nu termin, n-am voie să părăsesc cazarma. 
Mama e proastă, are încredere în mine. 

N-avusese încotro: o scoase din nou în oraş la un restaurant 
de mâna a doua, plin cu ofiţeri germani. Un cântăreţ negricios, 
Gică Petrescu, cânta melodii populare tiroleze. 

— iți mulţumesc, Gigi, că m-ai adus aici. Vasiliu mă căra 
numai la Carul cu Bere, printre birjari şi căruţaşi. Vreau şniţel 
vienez cu cartofi tăiaţi foarte subţire şi bine prăjiţi. Îi ronţăi ca 
pe seminţe. 

Băură patru sticle de bere Bragadiru şi până ajunseră în 
apartamentul de pe strada Doamnei, Gabi se îmbată. 

Groma rămase un timp în faţa abatorului şi nu ştia încotro s-o 
apuce. Se hotări spre stânga, spre centru, la fel ca şi ieri. Doar 
n-o să schimbe ruta de pe o zi pe alia. Auzi în spate scârţăitul 
porţii metalice; îşi încetini pasul şi-şi aprinse o ţigară. ÎI 
descoperi pe Boldur venind spre el. Totul părea aranjat. Va 
trebui neapărat să-i dea un telefon lui Gabi să-i mulţumească... 

Boldur îl văzu şi el pe omul care îl aştepta. Se îndreptă spre el. 
Scoase o ţigară din buzunar şi se opri în dreptul lui. 

— Îmi permiteti? 

Groma îşi vâri mâna în buzunar să-l servească cu un chibrit şi 
Andrei îl lovi în aceeaşi clipă în gura stomacului. Groma nu avu 
timp nici măcar să icnească, i se înmuiară genunchii. Andrei îl 
prinse în braţe şi-l lăsă să alunece pe trotuar. Cei câţiva 
trecători nici nu observaseră scena dintre ei, văzură că unui 
bărbat i se făcuse rău. Andrei se uită în jur, descoperi o maşină 
de piaţă şi-i făcu semn. Taximetrul opri chiar în dreptul lui. 

— Ştii unde e Siguranţa Statului? 

— Cum să nu, domnule. Pe Pache... 

— Exact. II iei şi-l predai la poartă. Spui că i s-a făcut rău pe 
stradă. 

— Probabil din cauză mirosului de la Abator, îşi dădu cu 
părerea şoferul. Uneori şi mie mi se face greață şi nu sunt decât 
în trecere. 


— Probabil. Şi prietenul meu e foarte sensibil la stomac. 
îi întinse şoferului o monedă de o sută de lei. Acesta salută cu 
mâna la chipiu şi se repezi să-l ridice pe Groma. 


CA UNUL CARE ÎŞI ÎNDEPLINISE misiunea, Andrei porni cu paşi 
înceţi spre oraş. Privea casele degradate, nevăruite, cu molozul 
căzut şi oamenii prost îmbrăcaţi, trişti. 

Nu mai avea nimic de făcut în Bucureşti: biletele pentru laşi le 
avea în buzunar, delegaţia vizată, în Biroul Populaţiei Îi părea 
rău că nu avea cum să-l anunţe pe moş Vlase că va lucra tot în 
meserie. Faptul că primise o sarcină atât de importantă însemna 
că cei de sus au încredere în el. Probabil, tot moş Vlase îl 
recomandase. Ce oameni diverşi lucrau pentru partid: un 
tipograf, un comis-voiaj or, un comisar de la Prefectura poliţiei. 
inseamnă că organizatoric lucrurile s-au îmbunătăţit simţitor. 
Pentru Cernăieanu însă nu şi-ar fi băgat mina în foc. Bine că nu 
ştia nimic despre misiunea lui, că l-a găzduit doar. | se păru 
ciudat şi Lu şi mai ciudată. Nu ştia nici cum s-o claseze: nu intra 
în niciunul din şabloanele cunoscute de el. Măritată probabil cu 
un avocat gras, pe care nu îl iubea. De ce s-o fi măritat cu el? 
leri seară, când au rămas singuri în casă, a şi întrebat-o. Lu i-a 
răspuns blazată, privind tavanul: „Nu ştiu”. 

Se pregăteau tocmai să plece la Băneasa, când sunase 
telefonul. Cernăieanu nu spusese decât câteva cuvinte în 
receptor: „Da, desigur, am înţeles”. 

Se întoarse spre Lu şi spuse ca şi cum şi-ar fi cerut scuze: 

— Trebuie să mă duc la Prefectură. 

Lu îşi împreună pleoapele, îl privi printre gene. Andrei avu 
senzaţia că va ieşi scandal, dar Lu se reţinu, se aşeză în fotoliu 
şi spuse, ca şi cum ar fi rostit o sentinţă: 

— Nu te duci! 

Cernăieanu o înfruntă: 

— Trebuie să mă duc! Tu ştii foarte bine că sunt momente 
când trebuie să mă duc. 

Lu îşi muşcă înciudată buzele şi i se umeziră ochii. Deveni 
neputincioasă. 

— Şi atunci cu cine mă duc eu la Băneasa? 

— Mergem altădată la Băneasa. 


— Eu vreau acum! 

Andrei se simţi vizat. Aşteptă ca Cernăieanu să-l scuze, dar 
acesta stătea nemişcat în mijlocul încăperii. 

— Eu nu pot să vă însoțesc, doamnă, spuse în cele din urmă 
Andrei, când văzu că liniştea se prelungeşte peste măsură. 

Pe Lu nu refuzul, ei cuvântul „doamnă” o enervase. 

— Ţi-am spus să nu îmi mai spui doamnă! 

Andrei se corectă: 

— Eu nu pot să te însoțesc, Lu. Am călătorit două zile şi două 
nopţi. Privi spre Cernăieanu să-l câştige aliat. Şi apoi nici biletul 
de voie nu e chiar în regulă. 

Lu deveni curioasă: 

— Doar nu vrei să spui că eşti dezertor? 

„De ce n-o fi luând atitudine Cernăieanu, doar ştie că nu pot 
circula pe străzi?” Fu nevoit să se disculpe singur: 

— Nu sunt dezertor, Lu. Dar biletul de voie e completat pentru 
Bacău. 

Brusc, Cernăieanu se duse în antreu şi-şi puse uniforma. Lu se 
ridică, se apropie de el şi-l ajută să-şi încheie nasturii: 

— Am să te aştept până te întorci. 

Cernăieanu căută mult timp răspunsul: 

— Şi dacă durează mult? 

— Fă în aşa fel ca să nu dureze. Deveni pisicoasă: Ai spus că 
faci orice sacrificiu pentru mine. Nu-ţi cer să nu te duci. lţi cer să 
te întorci repede. 

Andrei îl conduse pe Cernăieanu până la uşă. Acesta îi şopti în 
prag: 

— Ai grijă să nu se îmbete. 

Când se reîntoarse în cameră, Lu tocmai turna coniac în 
pahare. 

— Ţi-a dat sfaturi? 

— Nu, minţi Andrei. 

— Ba da. Îl cunosc eu. Ţi-a spus să nu te atingi de mine sau să 
ai grijă să nu mă îmbăt. 

— Nu mi-a spus nimic. 

Lu îi căută privirile, să se convingă dacă minte sau nu. 

— Dacă nu ţi-a spus nimic, înseamnă că-i domn. Ridică 
paharul: Pentru iarba încolţită de la Băneasa. Dar nu bău. Puse 
paharul pe masă. Nici nu ştiu de ce m-am încăpățânat pentru 


iarba asta. Poate încă nici n-a încolţit. Dar aşa sunt eu. Îmi bag 
ceva în cap şi mă montez ea o proastă. Eşti însurat? 

— Nu. 

— Nici nu te însura. Imaginează-ţi că eşti pe front şi nevastă- 
ta se duce cu un bărbat străin la Băneasa să miroase iarba 
încolţită. Dacă i-aş spune bărbatului meu că aş vrea să mă duc 
la Băneasa, m-ar întreba de ce. Lui nu i-aş putea spune că vreau 
să miros iarba încolţită. M-ar crede nebună. El e un om practic, 
câştigă bani şi se laudă peste tot că are o căsnicie fericită. 
Probabil, bănuieşte că-l înşel. Dar e suficient de laş să nu 
încerce să se convingă. Chiar dacă ar afla, n-ar face caz. Ar 
suferi mai mult dacă ar afla lumea că îi pun coarne. Atunci n-ar 
fi vorba de el, ci de „reputaţia lui socială.” Când l-am cunoscut 
era frumos şi bogat. Acum e şi mai bogat, dar are burtă. Când îl 
văd gol, îmi vine să râd. Ca să fac dragoste cu el, trebuie să mă 
îmbăt întâi. lubeşti pe cineva? 

— Nu, n-am timp pentru asta. 

— Dragostea n-are nevoie de timp. Are nevoie de altceva. Eu 
i-aş spune şansă. Şi viaţa e plină de şanse, dar oamenii sunt 
orbi, trec pe lângă ele ca pe lângă copaci. Tu eşti militar. Ai 
putea să-mi spui de ce e război? 

Andrei se întrebă dacă Lu nu vrea să-l provoace. Nemotivat, 
Lu începu să râdă. 

— La întrebarea asta nimeni nu poate să răspundă. O altă 
întrebare. Ai fost pe front, ai văzut cum trăiesc ruşii. E adevărat 
că la ei e legiferat amorul liber? 

— Noi, cei din linia întâia, minţi Andrei, venim mai rar în 
contact cu populaţia... 

— Am înţeles, nu vrei să-mi răspunzi. Îţi spun eu. Ei n-au 
îngrădit dragostea cu zeci de paragrafe de legi. Mă întreb numai 
de ce popoarele civilizate sunt ipocrite? De ce oamenii deştepţi 
inventează noi şi noi restricţii în calea fericirii? Atila a avut 
douăzeci de neveste, Gingis Han un întreg harem... 

— i-ar conveni să fii una din cele douăzeci de neveste? 

Cernăieanu se întoarse cu un taxi. 

— M-au chemat ca să semnez ceva. Hai, îmbracă-te, mergem 
la Băneasa. 


— Nu mă mai duc, spuse dezumflată Lu. Sunt obosită, îmi 
pare rău că a venit prietenul tău de la Bacău. Ne-a stricat seara. 
Du-mă acasă. 


DOUĂ ALARME AERIENE AU TULBURAT noaptea ieşenilor; 
prima, eu o oră înainte de miezul nopţii, a ţinut o oră şi 
jumătate, iar a doua a silit paşnicii locuitori de sub dealul 
Copoului să coboare în adăposturi după orele două. Andrei nu 
prinse decât pe cea de a doua, în, gară, imediat după sosirea 
acceleratului 311. Adăpostul gării, săpat sub clădirile mici ale 
coletăriei rapide, era adânc şi susţinut de stâlpi confecţionaţi din 
beton armat. Incăperea, croită cu dărnicie, era rece şi luminată 
slab, doar de două becuri mici, şi acelea vopsite pe jumătate cu 
vopsea albastră de camuflaj. Ventilatorul care trebuia să asigure 
recondiţionarea aerului era stricat, nu funcţionase decât în ziua 
inaugurării adăpostului şi cele două W.C.-uri subterane aveau 
uşile ferecate: cheile au rămas la îngrijitoare, o femeie de 
serviciu care avea zi liberă. În dreptul ferestrelor de aerisire, 
peretele de beton era însemnat de scurgerea apelor de ploaie şi 
urmele, dâre negricioase, umede, păreau trase cu bidineaua. 
Cele două inscripţii, scrise una sub alta, aveau haz: „Nu fumaţi”, 
„Duşmanul ascultă”. 

Doi gardieni şi comandantul unei patrule militare obligaseră 
pe călătorii masaţi pe peron să coboare în adăpost. Andrei, care 
sosise doar cu câteva minute în urmă, fu sfătuit şi el să coboare 
scările de beton. O femeie cu doi copii în braţe, unul învelit într- 
o pătură, se lamenta că pierde trenul de 2 şi 10 şi-i înjura pe ruşi 
că tocmai acum se găsiseră să bombardeze oraşul, când ar fi 
avut timp berechet după plecarea ei. Un preot de ţară, cu 
anteriul cârpit, cu capul înfăşurat într-un şal negru cu ciucuri 
lăţoase, se ruga cu voce tare, lungind vocalele ori de câte ori 
pomenea numele lui Isus şi al Maicii domnului. Îl ascultau cu 
evlavie câteva femei şi un ţăran bătrân, bărbos, cu clăbăţ 
țuguiat, pe care îl ţinea în mână. Femeile tresăreau la fiecare 
bubuitură a tunurilor antiaeriene sau la şuieratul ascuţit al 
trasoarelor: doi ceferişti, aşezaţi călare pe o bancă, jucau table; 
zarurile se rostogoleau zgomotoase în cutiile de lemn. Lângă 
uşă, un sublocotenent atotştiutor explica celor adunaţi în jurul 


lui scheme tactice de bombardament, asigurându-şi auditoriul 
speriat că e vorba de o alarmă falsă, probabil s-au rătăcit câteva 
avioane din raidul întâi. Pe urmă, când pereţii adăpostului 
începură să tremure şi prin ferestrele de aerisire pătrunse praf 
de moloz, sublocotenentul derutat adăugă mai mult pentru sine: 

— Acum cred că e vorba de altceva... 

într-un singur colţ al adăpostului era vacarm: membrii unui 
taraf, întorşi de pe front, îşi împărțeau câştigul neoficial: se 
certau, se înjurau, se îmbrânceau. Un ţambalagiu cerea cu voce 
tare despăgubiri pentru corzi: 

— Cum să nu-mi dai două părţi, bă? Plutonierul ăla îmi 
comanda ca la birt, pe urmă începea să plângă şi-mi tăia corzile 
cu baioneta. 

— L-ai supărat cu ceva. 

— Să moară mama dacă l-am supărat. L-au supărat ruşii cu 
bombele alea muzicale. Gurista de ce nu-şi scoate banii la 
împărţeală? 

— Tu te-ai culcat cu maiorul sau ea?... 

Şeful tarafului, un zdrahon ca o cămilă, cocoşat şi cu faţă 
inexpresivă de lighean, o luă pe gurista la rost: 

— Maiorul cât ţi-a dat? 

— Maiorul? Niciun franc, naşule. Parcă nu ştii! M-a tras după 
draperie şi mi-a poruncit să-i cânt numai lui. Zic, păi nu văzuşi 
ofiţerule, numai matale ţi-am cântat. Mie? Şi mai, mai să mă 
plesnească. Cică 300 de oameni se uită în gura mea. Încă nu se 
terminase programul şi m-a luat acasă la el. Locuia într-un 
vagon de pe linia moartă, plin cu conserve de ghiveci. Nu mai 
dormise de vreo patru nopţi, abia se ţinea pe picioare. Într-un 
colţ erau borcane sparte. Mirosea a ulei rânced şi vinete 
putrede. 

— Dar i-ai cântat. 

— l-am cântat, dar n-a avut bani. A spus că dacă vreau, îmi dă 
o ladă cu ghiveci. 

O explozie puternică puse capăt ciorovăielii. 

Preotul, speriat şi el, reluă rugăciunea de la început, mult mai 
convingător, dar fără să mai lungească vocalele. 

într-un fel, lui Andrei îi păru bine că-şi petrecuse noaptea sub 
un acoperiş, fără să fi fost obligat să tragă la hotel. Trenul ar fi 
trebuit să ajungă pe la 6 şi câteva minute, dar garnitura se 


târâse mai încet decât un personal, fu deviată de câteva ori să 
elibereze linia principală pentru trenurile militare, iar la Bacău, 
comandantul mili tar al gării, un maior german, îi ţinu fără motiv 
două ore în faţa unui semafor roşu. Şi la Paşcani acumulară 
câteva minute de întârziere, din cauza unui picior de pod luat de 
apele repezi ale unui afluent al Şiretului. Desigur, ar fi fost mult 
mai comod să dormiteze în sala de aşteptare, să bea ceai la 
bufetul gării, decât să asculte bolboroseala preotului. În cele din 
urmă, în zori, părăsi adăpostul: avea ochii cârpiţi de nesomn şi-l 
pătrunse frigul. În apropierea gării soldaţii şi pompierii curăţau 
caldarâmul de cărămizile unei case bombardate: răniții fuseseră 
transportaţi încă în cursul nopţii, nu erau de faţă decât câţiva 
curioşi, care comentau evenimentul. 

— Eu, pe unul de la etajul II îl ştiam, povestea un individ cu un 
palton murdar de moloz. Era dentist. Acum un an mi-a scos 
măseaua de minte. Avea o mână de aur. Şi era nemaipomenit 
cu clienţii, vorbea aşa: vă rog deschideţi gura mai larg, vă 
mulţumesc, domnule, acum dacă se poate nu respiraţi şi din 
vorbă în vorbă zup, mi-a scos măseaua. L-am văzut pe targă, 
era numai bucățele. 

— In casa asta n-a locuit niciun dentist, domnule! A fost unul, 
dar de un an a plecat la Bucureşti. 

— Şi atunci cine era ăla din bucățele de pe targă? 

— De unde să ştiu. Poate erau resturi de la mai mulţi. Dacă te- 
ai fi uitat mai atent, ai fi văzut că erau trei mâini. Ai mai văzut 
dumneata oameni cu trei mâini? 

Deşi soarele de început de mai era darnic, poleind 
acoperişurile de tinichea, oraşul părea mohorât, trist. Numai 
iarba care încolţise de câteva săptămâni şi frunzele abia 
plesnite ale pomilor, de un verde neverosimil, aduceau puţină 
culoare. Casele cu ferestrele camuflate uniform cu hârtie 
albastră păreau monştri orbi, ostili. Păşind încet spre centru, lui 
Andrei i se păru că toţi locuitorii oraşului erau îmbrăcaţi în 
uniformă: neaşteptat de mulţi soldaţi români şi germani 
invadaseră străzile: camioanele militare kaki apăreau de după 
fiecare colţ ca într-un oraş asediat. Frontul era încă departe, 
undeva la Odessa, dar oamenii erau îngrijoraţi din cauza 
comunicatelor de război: zilnic se anunțau noi replieri, pe poziţii 
mai avantajoase. Populaţia învățase de mult că replierile se 


traduceau cu retrageri şi tot atâtea înfrângeri, cu sute şi mii de 
ostaşi morţi şi răniţi. În Piaţa Unirii, muncitorii întreprinderilor 
comunale tocmai dădeau bordura trotuarelor cu var, pentru 
asigurarea circulaţiei vehiculelor pe întuneric. Cu toate că 
Andrei se străduia să vadă tot ce era de văzut, observaţiile lui 
rămâneau superficiale: privirile îi erau atrase de câte o firmă 
mai colorată, de o femeie fără pardesiu, de o vitrină mai bogat 
împodobită. Cele 139 de zile şi nopţi petrecute în penumbra 
pivniţei din Dudeşti, ca într-o închisoare, îşi puseră amprenta pe 
el. În nări simţea încă mirosul acrişor al cernelii tipografice, al 
iaurtului de oaie, al ciorbei de burtă adusă de coana Miţa. 
Despre moş Vlase ştia totul: că îl dureau în zilele friguroase 
mădularele, că reumatismul pătrunsese în el ca apa într-o 
sugativă. Moş Vlase purta un brâu din blană de iepure şi vată în 
urechi; îl chinuiau curentul, durerea de cap, măselele mâncate 
de carii. În cele patru luni şi jumătate, moş Vlase nu fusese nici 
trist nici vesel, doar înţelept: în cei şaizeci de ani care trecuseră 
peste el, a rumegat cele citite, a tras concluzii despre oameni şi 
evenimente. Pe nemți, îi invidia pentru cernelurile tipografice, 
pentru tipăriturile în ofset, pentru perfecțiunea rastelurilor în 
clişeele de zinc. Îi ura pentru că erau fascişti, dar în primul rând 
pentru Dictatul de la Viena. Moş Vlase cunoştea perfect puterea 
cuvântului, puterea cuvântului tipărit. După ce culegea şi 
tipărea” o pagină, citea fiecare articol din nou. Se minuna de 
limbajul simplu, fără înflorituri. 

— Ştii cine va învinge în încăierarea asta generală? Adevărul, 
băiete. 

— Toţi duc lupta în numele adevărului. 

— Dar doi care se înfruntă şi susţin contrariul nu pot avea 
amândoi dreptate, băiatule. Unul din ei deformează adevărul. 
Adevărul nu e decât unul singur, băiatule... 

— Dar cine stabileşte, moş Vlase, care din ei are dreptate? 

— Faptele, băiatule! Unii „eliberează” popoare, asuprindu-le. 
În numele democraţiei impun dictaturi. Natura, băiatule, admite 
câini mici cu bot lung, cu părul creţ, şi pe cei care latră mult, şi 
pe cei care au părul sârmos sau dinţii ascuţiţi. Dacă au câinii 
acest privilegiu, de ce nu l-ar avea şi oamenii? De ce n-au şi 
evreii dreptul la muncă, la activitate cetăţenească? Selecţia 
supravieţuirii unei rase nu o pot face oamenii, ci numai natura. 


Oamenii încă nici n-au descifrat tainele naturii şi vor s-o 
corecteze. Ei, băiatule, cel care susţine asemenea inepţii, nu are 
dreptate. Am citit în tinereţe o carte a lui Darwin. M-a ajutat 
mult mai mult la înţelegerea lucrurilor din punct de vedere 
politic de cât toate articolele pe care le-am cules pentru ziare. 
Crezi că sunt mai buni sau mai valoroşi câinii de vânătoare 
decât câinii ciobăneşti sau şoricarii? Nu, băiatule... Fiecare e 
valoros la locul lui. Oamenii la fel. Dacă pe săracul lorga L-ar fi 
silit să construiască case, ar fi fost un zidar prost. El a înţeles 
sensurile istoriei. Dacă ar fi fost tipograf, eu aş fi fost mai bun 
decât el. Eu cunosc bine gramatica, dar n-aş putea să predau la 
şcoală. Pentru asta e nevoie de profesori, care ştiu să predea... 
Tu de ce ai venit aici să tipăreşti un ziar ilegal? 

Abia când i-a pus moş Vlase întrebarea, şi-a dat seama că îi 
era greu să se exprime prin cuvinte. Oricum a încercat să 
întoarcă fraza, suna pompos, fals. 

— Nu ştiu, moş Vlase. Vreau să-ţi spun că nu pot să-ţi explic. 
În sinea mea ştiu de ce. Altminteri n-aş fi aici. 

— Îmi place răspunsul, băiatule. Nici eu nu mi-am putut 
formula în cuvinte de ce stau în pivniţa asta... înseamnă, 
băiatule, că limba noastră este încă foarte săracă. Sunt lucruri, 
sentimente, senzaţii, pe care nu le putem exprima decât foarte 
vag. Sau poate noi, mai proşti, nu suntem în stare. Eu sunt aici 
în pivniţa asta pentru că trebuie să fiu aici. Aici, simt că îmi fac 
datoria faţă de mine, faţă de ai mei, faţă de toată ţara. Sunt 
convins că făcând ceea ce fac n-am trăit degeaba. Ar fi groaznic 
să constaţi că ai trăit degeaba. Tu ştii cum ai ajuns aici? ţi spun, 
băiatule. Eu te-am recomandat. Ştiam că eşti arţăgos, că eşti 
mereu nemulţumit, dar că eşti un om căruia îi poţi întoarce 
spatele şi nu trebuie să te temi că te va lovi pe la spate. Adică 
eşti om de echipă... 

Altădată, moş Vlase punea întrebări care sunau cam aiurea. 

— Ştii de ce s-a făcut filmul „Tarzan”? 

— Nu m-am gândit la asta, moş Vlase. 

— lţi spun eu, băiatule. Să arate cât de buni şi curajoşi sunt 
albii, cât de proşti şi puturoşi sunt negrii şi cât de mult îi ajută 
albii pe negri, ca să justifice de ce stau albii în Africa... Te duci 
să vezi filmul „Tarzan”, te minunezi cât de omenesc e şi pleci 
acasă împăcat că albii au ocupat câteva ţări de pe continentul 


negru. De asta s-a făcut filmul... Nimic nu se face fără 
socoteală... 

v Moş Vlase n-avea o pregătire specială: terminase şapte 
clase primare, dar trăise toată viaţa lui prin tipografii. l-au trecut 
mii de cărţi prin mină, a ştiut să aleagă ce era de citit şi a răsfoit 
ziarele. Pentru citirea unui ziar trebuie să ai nas, să alegi 
articolul interesant. Uneori, moş Vlase frunzărea cele 24 de 
pagini ale „Universului” şi-şi ţuguia buzele. 

— Dacă ar fi fost hârtie curată, era mai valoroasă. N-au 
nimerit nici măcar timpul probabil. 

Ajunse în centru, obosit de culorile cenuşii ale oraşului. 
Începeau tocmai să se deschidă prăvăliile. Era prea devreme să 
meargă la cinematograful Capitol. Intră într-un birt economic şi 
comandă o tocană moldovenească. Işi spuse că tot va trebui să 
se obişnuiască cu mâncărurile de aici. Il servi o fată de la ţară, 
rumenă, împlinită, cu braţe puternice. Purta doliu la gulerul 
bluzei. 

— Fratele? întrebă Andrei. 

— Soţul, îi răspunse ea şi-şi văzu de treabă. 

Oare câţi vor mai purta doliu în măcelul acesta? E oare 
adevărat ce spunea moş Vlase? „Noi, cu fiecare ziar pe care îl 
tipărim scurtăm războiul.” Oare?... îi păru bine că primise 
sarcina să tipărească un ziar. Nu era permis să nu-şi facă 
datoria. 

Tocana era grasă şi plină cu zgârciuri şi ceapă arsă. Cui să 
reclame? Patronului care stătea la casă şi supraveghea 
rapiditatea serviciului? Ce să-i spună? Ar fi trebuit să comande 
un iaurt, dar mirosul iaurtului îi aducea aminte de cele 139 de 
zile petrecute în pivnita doamnei Miţa. La o masă alăturată, 
discutau doi ceferişti. Unul avea un umăr lăsat, ca tuberculoşii 
operaţi de toracoplastie”. Avea buze vinete şi adulmeca tocana 
fierbinte. 

— De o săptămână bombardează în fiecare zi. 

— Ştii ce înseamnă asta, Niţă? îl întrebă celălalt cu faţa 
nerasă. Că în afară” de avioanele care luptă pe front, ruşii mai 
au şi altele disponibile să ne toace. Că asta o să facă ruşii: o să 
ne toace ţara metru cu metru. 

— Noi ce-am făcut acolo? Tu ai fost? 

— N-am fost. 


— Eu schija din spate o am de la Stalingrad. Acum îmi pare 
bine că am fost rănit. M-au lăsat definitiv la vatră. Şi fanionul 
pot să-l agit şi cu stânga. Păcat că ruşii nu ştiu unde-i 
prefectura, că ar burduşi-o cu incendiare. 

— Taci, mă, să nu te audă cineva. 


ÎN FAŢA CINEMATOGRAFULUI CAPITOL, un panou imens 
reprezenta o actriţă cu părul despletit, fluturat de vânt. Purta o 
bluză transparentă, i se întrezăreau sinii. In spatele ei, o coloană 
de tancuri înainta spre un oraş incendiat. Literele din care 
ţâşneau flăcări formau titlul filmului: „Bengazi”. 

Bengazi fusese cucerit de mult, de către englezi, dezastrul de 
la El Alemain era încă viu în mintea tuturor. Invincibilul African- 
Korps a pierit în nisipurile Libiei, dar aici, un film italian exalta 
victoriile axei, la Bengazi. 

Pe scările care duceau spre holul cinematograf ului, o femeie 
de serviciu mătura cojile de seminţe şi hârtiile risipite aiurea. 
Andrei se apropie de ea: 

— Domnul director a venit? 

— Domnul Caramfil? Desigur. El vine primul, el are cheile... 

— AŞ putea să vorbesc cu el? 

Femeia îi arătă drumul spre hol. 

— Intraţi şi prima uşă la dreapta.’ Scrie pe ea „Direcţiunea”. 

Andrei mulţumi cu o uşoară înclinare a capului şi intră în hol. 
Aici se făcuse deja curăţenie, doar o fetişcană mai ştergea 
praful de pe lambriuri. Pe toţi pereţii, înşiraţi în rame subţiri de 
lemn, te priveau fotografiile actorilor la modă: Paul Kemp, Theo 
Lingen, Hans Moser. În apropierea uşii directorului, un afiş imens 
te îmbla să vizionezi filmul în culori „Oraşul de Aur”, cu 
frumoasa, blonda, zâmbitoarea Christina Soderbaum. 

Andrei bătu la uşă şi, fără să aştepte, o deschise.. Reţinuse 
numele directorului de la femeia de serviciu. 

— Îl caut pe domnul Caramfil. 

Caramfil. Avea faţa buhăită, din cauza grăsimii, ochii îi erau 
adânc ascunşi în orbite, nu li se putea stabili culoarea. Sticlele 
ochelarilor cu mai multe dioptrii, montati în ramă subţire de aur, 
nu se potriveau cu fizionomia lui asiatică, cu pomeţii exagerat 
de pronunţaţi. Broboanele de sudoare care i se prelingeau pe 


frunte dădeau obrajilor un luciu ciudat, ca şi cum faţa i-ar fi fost 
unsă cu ulei negricios de nucă. Părul creţ, albicios-gălbui, cu 
cârlionţi rebeli risipiţi pe frunte, aducea a blană de oaie. La o 
masă alăturată, o funcţionară slabă, cu un halat alb pe umeri, 
sorta contramărcile risipite în faţa ei. Abia perceptibil număra: 
371, 372, 373... 

Caramfil privi întrebător spre Andrei. 

— Poftiti. 

Andrei nu ştia dacă poate pronunţa parola şi faţă de p 
persoană străină. Acum nu avea altă alegere. 

— AŞ vrea să cumpăr spectacolul de la ora 7. 

Caramfil tresări: abia acum începu să-l privească mai atent pe 
noul venit. Împinse ochelarii pe frunte, îşi umezi buzele, apoi se 
întoarse spre funcţionară: 

— Clara, verifică situaţia spectacolului de la ora 7. 

Funcţionara îşi notă cifra pe care o pronunţase ultima oară şi 
porni spre ieşire. Caramfil aşteptă ca uşa să se închidă în 
spatele ei. 

— Aveţi autorizaţie? 

— Am. 

— Da, mormăi Caramfil şi-şi puse din nou ochelarii pe nas. Ne 
vedem peste o oră la „Unirea”. 

Andrei vru să se retragă, dar Caramfil îl opri. 

— Să vină domnişoara cu situaţia spectacolului. Nu se poate 
să vii să te interesezi şi să pleci. 

Grasul avea dreptate. 

— Îmi permiteţi să iau loc? 

Caramfil arătă spre un scaun. 

încăperea era înghesuită cu mobile. Pe o tejghea de bufet, 
scoasă la reformă, se montaseră două derulatoare de film. 
Deasupra lor, un afiş vechi, cu Boris Karloff în „Frankenstein”, 
arunca priviri în gol. Faţă galben-verzuie era prinsă în şuruburi. 

Clara se întoarse cu diagrama spectacolului de la ora 7. 

— Sunt vândute 11 bilete la parter şi 4 la balcon» 

— Vă convine şi în situaţia asta? întrebă Caramfil. 

— Aş fi vrut sala completă. Vorbesc cu directorul şcolii şi am 
să revin. 


RESTAURANTUL „UNIREA” DOMINA PIAŢA cu acelaşi nume şi 
era singurul restaurant care avea, la vitrinele care dădeau spre 
piaţă, perdele de pluş în loc de hârtie de camuflaj. Un portar 
gras, ras proaspăt, cu miros pătrunzător de transpiraţie, 
îmbrăcat într-o livrea albastră cu fireturi, ca un contraamiral, se 
grăbi să-i deschidă uşa masivă de stejar. 

— Poftiţi, domnule... 

Uniforma de operetă era caraghioasă, mai ales că de sub 
jacheta cu fireturi, croită prea. Larg, i se vedea gulerul cămâăşii 
în dungi, mototolit şi murdar. 

Localul avea un pronunţat caracter de lux: mocheta albastră 
în ton cu tapiţeria scaunelor, cu perdelele de la vitrină, 
separeurile căptuşite cu lambriuri de fag aduceau a bună stare. 
Încă de la intrare, Andrei îl descoperi pe Caramfil într-un 
separeu: îşi ţinea din nou ochelarii pe frunte. In faţa lui, un 
domn înalt sorbea dintr-o halbă. „Deci ăla înalt e din partea 
Comitetului judeţean.” Apropiindu-se, îl cercetă mai atent: era 
îmbrăcat elegant pentru ora aceea de prânz, cu un costum maro 
la două rânduri, o cravată şi o cămaşă bej impecabilă, cu gulerul 
scrobit. Părul alb îi dădea o înfăţişare de poet. Purta şi el 
ochelari cu ramă groasă de baga, cu sticle pătrate, la modă. Cei 
doi nu-i dădură nicio atenţie, nici măcar când se aşeză lângă ei 
ca un vechi cunoscut. După un minut, Caramfil ridică doar 
privirile spre el, îşi puse ochelarii pe nas şi se ridică în picioare: 

— Pe mine să mă scuzaţi... 

Luă de pe cuierul din spatele lui o pălărie neagră cu boruri 
largi, o înghesui pe cap şi plecă fără să salute, ca şi cum nu s-ar 
fi dus decât la garderobă sau la toaletă. Andrei nu privi în urma 
lui: se sprijini cu coatele de tăblia mesei şi se uită la omul din 
faţa lui. Acesta continua să sorpotească din halbă. Avea ochi 
mari, cenuşii şi sprâncene stufoase. După mâinile îngrijite părea 
intelectual sau, în orice caz, un om care nu efectuează muncă 
fizică. Lângă cotul lui stâng, la marginea mesei, era o servietă 
din piele de porc galbenă, cu fermoar de alamă. Lângă 
închizătoare, într-un etui din aceeaşi piele, se vedea o carte de 
vizită. Impertinent, Andrei întoarse servieta spre el şi descifră 
inscripţia: Avocat George Zaharia. Când ridică din nou privirile, 
omul din faţa lui îi zâmbi: 


— Oricum m-aş fi prezentat. Şi, pentru că Andrei nu-i răspunse 
imediat, continuă: Ai picat într-un moment foarte greu. Andrei 
ciuli urechile. A, nu în sensul în care crezi dumneata. Oraşul e 
bombardat aproape zilnic. 

— Desigur, asta nu e bine, dar în clipa de faţă 
bombardamentele nu mă interesează... 

— Înseamnă că eşti curajos. Eu dorm îmbucat. Ştiu că 
adăposturile noastre improvizate, de fapt nişte pivnițe, nu te 
protejează cu nimic decât de schije, dar mai e şi opţiunea 
psihologică. Cu un zid de cărămizi deasupra capului, ai senzaţia 
de siguranţă. Cum ai călătorit? 

— Bine. Cu multă întârziere, dar fără probleme. 

Avocatul îşi aprinse o ţigară: 

— Deci, dumneata ai venit pentru ziar. 

Andrei avu senzaţia că omul din faţa lui încearcă să-şi facă o 
părere despre el. În munca ilegală era greu să apreciezi un om 
după înfăţişare. Răspunse liniştit: 

— Da, domnule Zaharia. 

Zaharia îl cercetă în continuare. 

— Nu e nevoie să-mi spui pe nume. Bere? 

— Bere. 

Zaharia făcu un semn larg cu mâna şi de după un stâlp de 
marmură apăru un chelner. 

— Poftiţi, domnule avocat. 

— Încă două halbe. 

Chelnerul se retrase discret şi reapăru după câteva minute cu 
două halbe cu guler alb de spumă. Zaharia gustă berea 
proaspătă, licoarea rece îi făcu plăcere şi se şterse pe buze cu 
dosul palmei. 

— Credeam că nu mai vii. Dâmboviţa mă ameninţa de vreo 
două săptămâni. 

— Cine e Dâmboviţa? întrebă repede Andrei. Era convins că e 
vorba de omul care ar trebui să-l instruiască. 

— Păi, n-ai fost la el? 

— Nu. 

Zaharia, bănuitor, îşi adună sprâncenele la rădăcina nasului. 

— Cine te-a trimis aici? 

Andrei se întrebă ce nume să-i spună: Moscu, Nedelcu? Nu 
voia să pară flecar. 


— Un om de la Abator. 

— El e, răsuflă uşurat avocatul. Nedelcu-Dâmboviţa. E ceva 
funcţionar acolo. 

— Director comercial. 

— A ajuns mare, râse avocatul şi gustă din halbă. Dumneata 
ai lucrat în presă? 

— Da. La „Monitorul”. la „Adevărul”... 

— Întrebam de presa ilegală. 

Andrei nu ştiu dacă e cazul să-i spună totul. Răspunse scurt: 

— Da. 

— Cu cine?. 

— Cu mai mulţi. 

— Eşti precaut. Dacă cu mai mulţi, înseamnă că îl | cunoşti şi 
pe moş Vlase. 

— II cunosc. _ 

— El mi-a cules primul articol în „Cuvântul Liber”. Îl mai doare 
sciatica? 

— Au importanţă aceste discuţii? întrebă sobra Andrei. 

— Au! Boala lui moş Vlase e într-un fel un semn de 
recunoaştere. Dar dumneata eşti încă prea tânăr. Mai sorpoti 
din bere. Să ştii că noi, aici la laşi, încă nu avem nimic. Numai 
sarcini. 

Andrei îşi imaginase că va avea loc o discuţie intimă, secretă: 
se uită în jur; nu erau nimeni prin apropiere. Răspunse pe 
acelaşi ton: 

— Exact cât ne trebuie pentru pornire. Gustă şi el din bere. 

Zaharia aşteptă ca Andrei să pună halba pe masă. 

— Mă tem că e prea puţin. Ştii de ce e nevoie pentru editarea 
unui ziar? 

— Desigur. Pentru început de o tipografie şi de hârtie. 

— Exact. Noi însă nu avem nici tipografie şi nici hârtie. 

Andrei nu se lăsă impresionat. De altfel, fusese prevenit şi de 
Nedelcu. 

— Dar avem avantajul că nu avem nevoie de autorizaţie. 
Zaharia zâmbi: se vedea pe el că discuţia îi făcea plăcere. 
Andrei continuă: Cu ce mă poate ajuta organizaţia locală? 

Zaharia întârzie cu răspunsul: îşi încreţi fruntea în semn de 
concentrare: 


— Cu foarte puţin. În comitet n-au rămas decât doi oameni. 
Ceilalţi cinci au căzut. Ultimul, care a fost însărcinat cu tipărirea 
ziarului, acum patru săptămâni. 

— Asta e grav. 

— E şi mai grav că nu avem băni. 

Pentru o clipă, Andrei avu senzaţia că Zaharia are sarcina să-l 
lămurească să renunţe. Se încăpăţână: 

— Mie mi s-a spus să am grijă şi de condiţiile grafice. Pentru 
că, după câte am înţeles, nu e vorba de o foaie volantă, ci de un 
ziar în toată regula. 

— Aşa am vrea cu toţii... 

— Atunci? 

— Din păcate nu e niciun atunci. 

în local îşi făcu apariţia un ofiţer german cu pieptul plin de 
decoraţii. Chelnerii se repeziră la el, îi arătară toate mesele 
libere. Ofiţerul alese pe cea de lângă aparatul de radio. Era 
aproape de centrul încăperii, de acolo se putea vedea tot 
restaurantul. 

— E comandantul oraşului, dădu explicaţii avocatul. Are 
crucea de fier cu briliante. l-a înmânat-o Hitler personal. 

Andrei aruncă şi el o privire spre neamt: acesta tocmai se lăsa 
dezbrăcat de manta, se aşeză la masă şi-şi puse ochelarii. 

— Deci nu-mi puteţi da niciun ajutor? 

— Ba da. lţi asigurăm cazarea. 

— Şi asta e ceva. 


ION LĂCUSTĂ PRIMISE PORECLA de cel mai urât strungar de la 
Nicolina şi nu pe nedrept: era ciacâr, avea ochi de culori diferite, 
verde şi cenuşiu, nas coroiat, parcă fără cartilagii, moale şi 
lăbărţat, cu nările mari, păroase. Din cauza tunsorii scurte, 
nemţeşti, urechile mari, clăpăuge aduceau cu două aripi de 
planor, gata, gata să-şi ia zborul. Arcada stângă, deschisă în mai 
multe rânduri cu vina de bou de cei de la Siguranţă, era 
permanent roşie şi umflată. Auzindu-şi porecla, „urâtul” se 
înfuria, arunca cu tot ce-i cădea în mână. Lucrând, aplecat 
asupra strungului, fluiera tot timpul cântece legionare şi oamenii 
se temeau de el: nimeni nu bănuia că avea sarcina să colecteze 
pentru Ajutorul Roşu/ A fost arestat pentru prima oară de către 


poliţia legionară în '40. Abia atunci s-a aflat că nu făcea parte 
din niciun cuib, că nu era înscris în Garda de Fier. L-au bătut 
neprofesional. Lovindu-l cu vâna de bou peste faţă, călcându-l în 
picioare, încât au fost nevoiţi să-l spitalizeze, să nu moară. 
Reîntors la Nicolina, Lăcustă fu schimbat de la MOPR; oricât l-au 
urmărit agenţii, şi agenţii provocatori, n-au mai putut să-i 
impute nimic. Chiar organizaţia de partid îl scutise temporar de 
sarcini, astfel că interesul pentru urâtul de la Nicolina începu să 
scadă. Scăzu chiar atât, încât cu ocazia marilor arestări din iarna 
lui 543, Lăcustă a fost lăsat în pace, ca un retras din orice 
activitate politică. Retragerea lui din viaţa politică era doar 
aparentă: temperamentul lui vulcanic trebuia frânat, reţinut, să 
nu se dea de gol. Zilnic, în gând, în drum spre casă, făcea 
calcule câţi oameni ar putea să-i lichideze pe toţi nemţii într-o 
singură noapte; câte gloanţe, câte bombe ar fi necesare unei 
insurecţii. În perioada aceea îi căzuse în mână o broşură 
anarhistă şi Bakunin deveni pentru el un ideal: se vedea 
alergând pe stradă cu steaguri roşii şi negre, ocupând 
prefectura, Cercul Teritorial, Primăria. 

Ar fi fost în stare să demonteze cu briceagul cartuşe de Z.B., 
să adune praf de puşcă. In condiţiile actuale ale războiului 
pentru el nu exista altă cale decât revoluţia Socotea că 
lichidarea burgheziei e prima sarcină şi alegerea metodei nu 
mai avea nicio importanţă. Dacă ar fi depins de el, ar fi întocmit 
liste negre în frunte cu prefectul, cu primarul. Nevastă-sa Îi 
vedea încruntat, se temea că-l concediază, că-l trimit pe front. 
Lui Lăcustă uneori chiar îi părea rău că nu era pe front. Cu puşca 
în mină, ar fi ştiut el în cine să tragă şi să-i lămurească pe 
ostaşi. 


NEA IOANE, TE CHEAMĂ DOMNUL INGINER. 

Lăcustă îşi şterse mâinile în câlţi, era aproape de sfârşitul 
schimbului: porni spre scările de metal care duceau spre etaj. 
Inginerul era omul lui de legătură şi din cauza asta se vedeau 
mai rar decât ar fi trebuit. Precaut, inginerul închise uşa în urma 
lui. 

— M-aţi chemat pentru boghiuri, domnule inginer? 


— Nu, nea loane. Am o treabă cu dumneata. A venit cineva de 
la Bucureşti şi trebuie cazat. Bănuieşti că nu te-aş fi ales pe 
dumneata, dar am fost luat prin surprindere. E vorba de câteva 
zile, până ce tehnicul rezolvă o casă. 

Lăcustă încercă să nu-şi trădeze emotia. 

— Ce fel de om? 

— Nu ştiu. Nu ştiu nici ce face, nici câţi ani are. Are o treabă 
aici şi trebuie cazat. Băânuiesc că la dumneata e greu, ai doi 
copii, dar spun, e vorba de câteva zile. Il preiei azi la ora şapte 
din faţa poştei. Va sta rezemat de cutia de scrisori. E îmbrăcat 
cu un costum cenuşiu. 

— Am înţeles, domnule inginer. 

Lăcustă aşteptă ca inginerul să-i mai spună ceva, dar acesta 
tăcu şi se întoarse spre ozalitele orânduite pe masa lui de lucru. 
Inginerul Ailenei era dintre cei mai vechi de la Nicolina, totuşi, 
ca toţi cei din întreprindere, îi spunea lui Lăcustă.. Nea lon”. Din 
cauza unei boli de ochi avea vederea slăbită, când cerceta câte 
o hârtie o atingea şi cu nasul. Dacă cineva întreba ce face 
Ailenei, i se răspundea prompt: „stă cu nasul în hârtii”. 

— Asta e tot, domnule inginer? 

— Tot. Şi n-ar fi rău să vă apucaţi şi de boghiurile acelea 
blestemate. Comandamentul german m-a avertizat de două ori.. 

Lăcustă se reîntoarse în hală şi spre mirarea lui cei din echipă 
l-au aşteptat. 

— Ce-i, nea loane? 

— Zice că dacă nu terminăm săptămâna asta boghiurile, vin 
nemţii peste noi. Stau trenurile în gară, expuse la 
bombardamente şi noi reparăm macazele de la linia moartă... 
Ne-a turnat cineva... 

Un muncitor bătrân îşi scărpină barba ţepoasă: 

— Are dreptate, nea loane. De mâine ne apucăm de boghiuri. 
Şi eu m-am gândit că se supără nemţii. Ala care răspunde de 
hala noastră, toată ziua ne-a ţinut sub observaţie. 

lon Lăcustă avea echipă bună; toţi muncitori de a doua şi a 
treia generaţie, nu noi, făcuţi pe bandă rulantă, care miroase 
încă a balegă. 

Nu mai avusese de mult sarcină de partid: ultimele, tot cazări 
de ocazie, sau facilitări de întâlniri. Nu era cine ştie ce ispravă, 
dar chiar şi aşa se simţea important, un om pe care tovarăşii se 


puteau bizui la nevoie. Era posibil ca noul venit să fie o 
persoană mai importantă, oricum „venea de la Bucureşti, o să 
aibă cu cine schimba o vorbă, două. Era nemulţumit de ce se 
făcea la laşi. E drept, căzuseră mulţi în ultimul timp, dar nu se 
făcea ca tovarăşii să se ascundă, să se dea la fund ca 
potârnichile. Inginerul cu care avea legătură directă îl ocolea 
parcă: lui îi propusese câteva acţiuni, dar inginerul refuza să 
transmită propunerile lui mai departe. 

— Dumneata, nea loane, nu te gândeşti decât la împuşcături. 
Partidul nu e organizaţie anarhică, trebuie să fii disciplinat. Cei 
de sus ştiu ce trebuie făcut. 

Lui Lăcustă îi intrase în cap o întrebare foarte dureroasa:: „Dar 
dacă cei de sus nu ştiu exact ce trebuie făcut? U Au fost mai tot 
timpul arestaţi, au fost izolaţi de oameni, iar evenimentele s-au 
precipitat. E bine că inginerul a fost obligat să i se adreseze lui 
în privinţa noului sosit. O să-l descoase el, să afle ce-i în capul 
celor de la Bucureşti. 

Acasă, în timp ce se spăla în ligheanul pregătit de nevasta să, 
o femeie blajină, mereu speriată, spuse într-o doară: 

— Acum, femeie, că a venit vara, copiii o să doarmă din nou în 
bucătărie. 

Femeia se scufundă şi mai mult în ea: părea mică de tot, 
neajutorată: 

— Înseamnă că iar vine cineva la noi. 

— Ei, şi tu... 

— Lasă că ştiu eu... 

Lăcustă zâmbi. Când zâmbea era şi mai urât: cutele de la 
colţul buzelor, ca două paranteze, se curbau, păreau desenate 
ca gurile clownilor. Numai nevasta lui se uita la el ca la 
dumnezeu. 

— Şi chiar dacă vine cineva, o să stea puţin. Şi ăsta care vine, 
nu e din „ăla”... E un văr de-adevăratelea. Din Constanţa. Ţi-am 
povestit eu... 

— Nu mi-ai povestit niciodată despre verii tăi din Constanţa. 

— Ţi-am spus eu că n-ai ţinere de minte. Şi ăsta, văru-meu, n- 
o să stea gratis... E om cu bani... E ca şi cum am închiria 
camera... Ce, n-avem nevoie de bani?... 

— Avem, dar... Ştii că de ieri s-a scumpit săpunul? 

Lăcustă îşi puse cămaşă curată. 


— Mereu îmi spui câte o noutate... Dar lu' văru-meu să nu te 
plângi... Să nu creadă că vrem să-i mărim chiria... Mă duc să-l 
iau. 

— De unde ÎI iei? 

— Din oraş... 

— Dacă zici că e vărul tău, de ce nu ne cunoaşte adresa? 

— O ştie pe aia de la Nicolina... Mi-a scris la Depou... Uite, e 7 
şi am să-l pierd... Tu pregăteşte camera şi masa. Cinăm 
împreună... 

După plecarea soţului, Vetuţa mai rămase multă vreme în 
bucătărie: nu ştia de ce să se apuce întâi; de camera din fund 
sau de. Masă. Decise să aranjeze mai întâi camera, să înfeţe 
paturile, să pună cearşaf curat, să şteargă praful şi să verifice 
hârtiile de camuflaj de la ferestre. In bucătărie prea multe nu 
avea de făcut: să încălzească mâncarea rămasă de la prânz şi 
să facă o mămăligă proaspătă. Ba, mai trebuiau spălaţi şi copiii. 
Oricum, vărul o să-i vadă pentru prima oară, să nu-şi facă o 
impresie proastă despre ei. 


ÎN DRUM SPRE POŞTĂ, Lăcustă trecu prin apropierea 
cinematografului Capitol. Juca tot „Bengazi”. Îl văzuse cu câteva 
zile în urmă: i se păruse un film bun, cu multe împuşcături. 
Pentru el filmul „Bengazi” era ca un comunicat de război: nemţii 
câştigau toate luptele, dar se retrăgeau tot timpul. Ştia că 
Bengazi era de mult în stăpânirea englezilor, dar era în film un 
locotenent tânăr, al dracului de curajos, care singur făcea cât o 
companie. Locotenentul se strecura la umbra tancurilor aliate, 
arunca grenade care niciodată nu-şi greşeau ţinta. Dacă ar fi 
fost şi la Nicolina câţiva locotenenţi ca italianul din film, s-ar fi 
putut arunca în aer Comandamentul German din laşi şi toate 
locomotivele din gara Triaj. 

Era convins că omul pe care îl va găzdui e mare. Numai cei 
mari apar pe neaşteptate. Cei mici, curierii, sau oamenii de 
legătură, vin anunţaţi din timp, se fac pregătiri, se mătură în 
casele conspirative, se organizează alimentarea lor. Cei mari 
apar din senin şi atunci, cei de aici, zăpăciţi, se adresează la 
cine pot. Inginerul ştia că am doi copii, s-a şi scuzat, dar n-avea 
încotro. E bine că l-au dat pe mina lui. O să-l descoase el, numai 


să nu fie unul încuiat! A mai găzduit odată pe unul care stătea 
toată ziua în casă; era speriat. Dacă auzea claxonul unei maşini 
de pe stradă, intra peste ei în dormitor şi se interesa ce se. 
Întâmplă. Din cauza lui, Lăcustă fusese obligat să înveţe toate 
claxoanele maşinilor care treceau pe strada lui: salvarea suna 
lung, gunoierul cu întreruperi, dacă tomberoanele nu erau 
scoase în stradă, iar şoferul de.pe camionul fabricii de zahăr, 
care locuia alături, avea un semnal aparte, s-o anunţe pe 
nevastă-sa să-i pregătească mâncarea sau pachetul, dacă pleca 
în deplasare. Lăcustă ar fi vrut să afle ce are de gând Partidul. 
Ştia că Partidul nu e un singur cap, că până ce ajung la o soluţie 
cei de la conducere, se ceartă între ei, dar dacă au ajuns la o 
concluzie, aia e definitivă. Ultima lor concluzie ar fi vrut s-o afle. 
Stai săptămâni şi luni lângă maşină, îi vezi pe nemți în spatele 
tău şi nu ştii ce ar trebui făcut. Îţi vine să urli ca lupului pierdut 
de haită. Gândindu-se că omul pe care-l va găzdui ar putea fi 
doar unul care trebuie ascuns pentru că e filat la Bucureşti, se 
întristă. Cei mai mulţi vin să li se piardă urma. Stau până li se 
întocmesc acte noi, pe urmă se duc şi nu mai auzi de ei 
niciodată. 

lon Lăcustă se întoarse acasă cu vărul său înainte de ora 9. 
Vărul i se păru Vetuţei mult mai tânăr decât s-ar fi cuvenit: după 
aprecierile ei, era cu cel puţin cincisprezece ani mai tânăr decât 
lon, dar cu toate astea, de la bun început, noul venit îi făcu 
impresie bună: îi sărută mâinile ca unei doamne şi se scuză că 
va trebui s-o deranjeze un timp: spuse ceva foarte neclar despre 
treburile lui de la laşi, cât de mult costă hotelul, că nu se poate 
dormi din cauza localului de la parter, plus raziile şi scandalurile 
zilnice care se petrec pe vreme de război. Veta clătină 
înţelegătoare din cap, lon zâmbea cu gura până la urechi, 
arcada roşie îi strălucea în bătaia becului ca o învelitoare de 
staniol. Veta îl aranja pe vărul din Constanta în capul mesei. 
Copiii, Vasile de trei ani şi Emil de cinci, fuseseră instruiți, 
stăteau cuminţi pe scaun şi aşteptau semnalul de începere a 
cinei. 

Lăcustă, bine dispus, făcu prezentările: i: 

— Înainte de masă să-mi cunoşti copiii. Asta micu’ e foarte 
deştept. Se numeşte Vasile... Spune-i lui nenea cum te cheamă! 

Copilul îşi îndreptă umerii şi răspunse rizând: 


— Vasile. 

— Ţi-am spus că e deştept. Îl cheamă Vasile, pentru că s-a 
găsit să se nască tocmai pe 31 decembrie... Mi-a stricat tot 
revelionul... Am tăiat porcul, moaşa îi spusese Velei că mai are 
două săptămâni. Zic, când s-o schimba anul, mă îmbăt. Aveam 
molanul pregătit. Pe urmă, brusc, apare dumnealui. Cel mic, 
alintat cu termenul „dumnealui”, se umflă în pene. Am tăiat 
porcul singur, l-am ciopârţit cum m-a tăiat capul şi s-a dus ca şi 
cum nu l-aş fi avut. Dacă s-ar fi născut cu câteva ore înainte de 
revelion, ar fi făcut şcoala şi armata cu un an mai devreme, îşi 
dădu seama că vorbise prea mult despre cel mic, şi se întoarse 
spre celălalt băiat: Astălalt e Emil. Şi el e deştept, numai că uită 
să ia restul dacă-l trimiţi la băcănie... De, s-o face şi el om... Pe 
Vetuţa ai cunoscut-o când ai venit. Ea se teme de toate. Se 
teme că se scumpeşte laptele, că ne vizitează un văr. Eu cred 
că de aia s-a născut, ca oamenii să aibe o imagine concretă a 
fricii. Are un singur merit: ştie să gătească. Dar şi când găteşte 
se teme. Se teme că se termină grăsimea. Fiţi atenţi, copii: 
Dumnealui îi spuneţi nenea Andrei. E unchiul vostru din 
Constanţa. Vasile! Cine e nenea? 

— Nenea Constanţa. 

Vetuţa se ruşină de răspunsul băiatului şi schimbă vorba: 

— La Constanţa se găseşte carne? 

— Uneori, spuse Andrei neconvins. 

Despre aprovizionare nu ştia nimic; în cele 139 de zile cât a 
stat în pivniţă, nu l-a interesat problema asta. Câteodată, Moscu 
arunca într-o doară: „nu se găseşte peşte în oraş” sau „se vinde 
mălai mucezit”. 

— Doar nu vrei să spui că nemţii ne fură şi mălaiul? 

— Ba chiar asta am vrut să spun. Ştiţi că porumbul, în 
economia mondială, se traduce în două derivate: spirt şi carne. 
Fără spirt nu există produse chimice şi fără carne, toată 
alimentaţia se dă peste cap. 

— Înseamnă că noi vindem porumbul ca pe un minereu. 

— Exact. Dăm o tonă de porumb şi luăm un calup de şuncă de 
Fraga. 

Vetuţa aştepta ca Andrei să continue. 

— Şi ce înseamnă „uneori”? De câte ori pe săptămână? 

— Nu ştiu. Probabil la fel ca şi aici... 


— Ca aici, nicăieri, prinse Vetuţa glas. Alaltăieri s-a împărţit 
ulei. Ştiţi câţi oameni erau la coadă? 

— Lasă cozile, femeie, nu vezi că se răceşte mămăliga... 

în timpul cinei, Vasile vâri un deget în nas. Maică-sa îl plesni 
peste mână. Lăcustă luă apărarea copilului: 

— Cum crezi că se curăţau nările, înainte de a se fi inventat 
batista? 

Pentru Vetuţa era o întrebare capitală: deşi îi era ciudă că 
Lăcustă se bagă în educarea copiilor, îl privi cu admiraţie. 

— Dar acum batista e inventată, spuse totuşi, să nu pară 
proastă. 

— S-a inventat, dar nu şi pentru Vasile. Se întoarse spre copil: 
Ai batistă la tine? 

— N-am, smiorcăi băiatul. 

— Păi vezi! ridică Lăcustă privirile, triumfător. 

Vasile, simțindu-se în centrul atenţiei, începu să plângă din ce 
în ce mai tare, până ce Lăcustă, plictisit de gălăgie, îi cârpi o 
palmă. De astă dată Vetuţa luă apărarea copilului. 

— Tu mereu îi dai în cap. Se tâmpeşte copilul! N-ai auzit, şi 
mai înainte i-a spus lui Andrei nenea Constanţa. Asta din cauza 
palmelor pe care i le dai! 

— Spune, Andrei, căută Lăcustă aliaţi. Cine are dreptate? Eu 
sau Vetuţa? Eu, pentru o greşeală de maniere, nu-i dau peste 
mână, dar când e obraznic îl cârpesc. E vorba de respect, nu-i 
aşa? 

— Nu ai dreptate nici tu, nu are nici doamnă Vetuţa... 

— Nu se poate, îl întrerupse Lăcustă. Cineva dintre noi doi 
trebuie să aibe dreptate. Sau poate n-ai curaj să iei atitudine?... 

— Am curaj, dar nu este cazul. iți dau un exemplu. Unul 
susţine că 2 ori 2 fac 5. Celălalt, că 2 ori 2 fac 7. Care din cei doi 
are dreptate? 

— Păi dacă pui problema aşa... 

— Aşa se pune, nea loane. M-ai întrebat cine are dreptate. Nici 
tu, nici Vetuţa. Şi vă spun de ce: Vasile nu poate fi învăţat sau 
dezvăţat într-o singură seară să nu-şi vâre degetul în nas. lar 
dumneata ai greşit că, indiferent că a avut sau n-a avut dreptate 
Vetuţa, nu trebuia să iei apărarea copilului. El s-a simţit ocrotit 
şi de aceea a început să plângă... Dar din asta nu trebuie să vă 


faceţi probleme. Mâncarea a fost foarte bună. Sărut mâna 
pentru masă. 

— Tu, Andrei, se scărpină Lăscută în cap, eşti ca un jidan. Am 
citit eu despre dreptatea pe care o împărțea regele Solomon în 
biblie. De obicei oamenii care încearcă să împace lucrurile nu 
vor complicaţii. Şi cei care nu vor complicaţii fierb în zeama lor 
şi totul rămâne aşa cum a fost... 

— Doamna Vetuţa spunea... 

— Las-o tu pe doamna Vetuţa. Nu vorbeam de noi. Vorbeam 
aşa, în general. Sunt câţiva oameni în România care iau 
atitudine. Alţii nu iau. Cei care iau, au complicaţii. Despre asta 
vorbeam. 

— Acum ce ai cu vărul tău? intră din nou Vetuţa în vorbă. Are 
dreptate. Nu e cazul să ţină nici partea ta nici partea mea. Asta 
e treaba noastră. 

— Mă femeie, dacă nu ştii despre ce vorbim, taci! Nu e vorba 
nici de Vasile, nici de tine şi nici de mine. Vorbeam şi noi ca 
bărbaţii. Vin ai? 

— Din ăla acrişor. 

— Ala e bun. Vinul dulce se urcă la cap. Bei, vere? 

Andrei nu voia să-l refuze, să nu-l jignească, li plăcu felul de a 
gândi al lui Lăcustă. Ridicase problema despre luarea atitudinii 
faţă de nevastă-sa% ca ea să nu priceapă nimic. Avea exact 
raţionamentul lui moş Vlase: „Crezi că lui Galileu nu i-ar fi fost 
mai uşor să tacă şi să nu apară în faţa inchiziţiei? Totuşi a avut 
curajul atitudinii faţă de adevăr. A spus că pământul se 
învârteşte. Omenirea a făcut un pas imens în civilizaţie, datorită 
atitudinii lui. Poate şi alţii cunoşteau acest adevăr, dar nu s-au 
bătut pentru el. A cunoaşte adevărul şi a nu-l spune e ca şi cum 
ai fi împotriva lui. Mie, pentru că tipăresc acest ziar, poate să-mi 
dea 25 de ani de puşcărie. Şi totuşi stau aici, mănânc iaurt şi 
tipăresc ziarul.” 

Vinul era într-adevăr acrişor, dar avea o aromă de hamburg. 
Era bun după ce l-ai băut. 

Rămaşi singuri în bucătărie, Lăcustă reluă discuţia: 

— Ai fost şmecher când ai spus că 2 ori 2 pentru mine fac 5 şi 
pentru Vetuţa 7. Noi amândoi am spus 4, dar nu direct. Eu 5 
minus 1, iar ea 3 plus 1. Cam aşa ar fi fost o socoteală bună. Tu 
ai spus însă ceva spectaculos. Imaginează-ţi o şedinţă în care tu 


ai afirma ce ai afirmat aici şi ai fi avut ultimul cuvânt. Cel care 
trage concluzia e totdeauna cel mai deştept. 

— N-am avut intenţia asta. 

— Ştiu. Dacă nu ştiam asta, nu ceream lui Vetuţa vin. Probabil 
eşti obosit, du-te şi culcă-te. 

Andrei se retrase în camera lui: peretele de lângă pat era 
umed, igrasia, ca o floare căţărătoare, se întinsese până în 
tavan. Mobilele vechi, obosite, miroseau a sărăcie: numai din 
aşternuturile reci răzbătea aroma grea de levănţică. Lampa de 
petrol aşezată pe masă avea rezervorul plin şi sticla curată. E 
greu să fii gospodină cu doi copii şi cu un singur salariu. Lampa 
de petrol îi aduse aminte de copilărie, de vremea când locuiau 
pe Popa Nan. Lecţiile de la şcoală le făcuse numai la lumina 
lămpii de petrol. Taică-su, cantonier în gara Pantelimon, visa să 
introducă curentul electric, dar instalatorii cereau o avere, Abia 
când a ieşit calfă, l-a ajutat să instaleze becuri, dar bătrânul nu 
s-a putut bucura de ele: fusese mutat la Turda. 

îşi scoase haina şi se pregăti de culcare: ştia că va avea o 
misiune grea la laşi; era un oraş străin, cu Caramifil n-a schimbat 
mai mult de două sau trei fraze, Zaharia se arătase foarte 
sceptic în privinţa editării ziarului. Nici relaţii, nici bani. Îi păru 
rău că cei de la tehnic i-au completat un birou al populaţiei pe 
meseria de inspector financiar. Dacă ar fi fost profilat pe vechea 
meserie, ar fi putut eventual să se angajeze într-o tipografie şi, 
de acolo, s-ar fi putut orienta mai uşor. Tocmai vru să se 
dezbrace, când auzi bătăi în uşă. Spuse un „poftim” încet, uşa 
se crăpă şi apăru chipul zburilit al lui Lăcustă. 

— Dormi? 

— Nu. _ 

Lăcustă intră în cameră, trase uşa după el. Işi desfăcu 
neputincios braţele, ca şi cum ar fi vrut să se scuze: 

— Abia acum s-au culcat copiii. lar noi nici n-am avut timp să 
discutăm. 

— Am discutat la masă. 

— E, asta ca să ne facem poftă de mâncare. Ţin minte şi eu 
mă scobeam în nas până la cătănie. Crezi că jidanul ăla, Einstein 
cu infinitul... 

— Cu relativitatea. 

— Mă rog, crezi că el nu s-a scobit în nas? 


— Am discutat şi despre luarea de atitudine. Tu în principiu ai 
dreptate. 

— Ştiu. Când discutăm generalităţi, eu am în principiu 
dreptate. Asta e ca şi cum am discuta ca să nu tăcem. Vreau să- 
ţi vorbesc serios: aş putea să te ajut cu ceva? 

— Deocamdată nu. 

— Deocamdată nu înseamnă nimic. Ca şi cum ai spune — 
altădată sau într-o zi. Şi altădată şi într-o zi, poate fi niciodată. 
Bănuiesc că nu eşti din laşi şi n-ai venit să te odihneşti. Ai o 
treabă. Poate nu poţi să-mi spui despre ce e vorba. La drept 
vorbind, nici nu mă interesează. Dar e posibil să vrei ceva, să te 
întâlneşti cu cineva, sau vrei să faci ceva. Nu se poate să te 
descurci singur. Aş vrea să te ajut. 

— la loc, nea loane. Ai dreptate. Chiar am să te rog să mă 
ajuţi. 

— În sfârşit. Credeam că eşti din ăla secretos. Păi să ştii că şi 
eu îmi pun pielea la bătaie că te ţin aici. Nu-s poliţist, ce dracu! 
Poţi să dormi dacă trag o ţigară? 

îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul spre tavan. 

— Zi-i. 

— Ştii cumva tipografiile din oraş? 

— Vezi, niciodată nu m-am gândit că ar trebui să ştiu 
tipografiile din laşi. Dar ia să vedem. E aia a Mitropoliei, care 
scoate calendare de perete şi cărţi de rugăciuni. Apoi „Viaţa 
Românească”. Asta cred că e cea mai mare. Ei tipăresc şi cărţi 
groase. Mai este una în centru, a neamţului Buchholz. Bănuiesc 
că mai sunt şi altele. Şi eu, când am botezat copiii, am făcut 
invitaţii, dar nu mai ştiu unde, la care tipografie. Era una 
păduchioasă, undeva la subsol. Dar ce ai cu tipografiile? 

Lui Andrei, Lăcustă îi plăcuse din prima clipă când l-a 
cunoscut. Trebuiau să se întâlnească în faţa poştei. Pentru el 
semnul de recunoaştere era arcada ruptă a lui Lăcustă. Au 
plecat împreună tăcuţi, nu ştiau ce să-şi vorbească, în cele din 
urmă, Lăcustă rupse liniştea. 

— Mie mi se spune Lăcustă... E chiar numele meu adevărat. 
Nu e prea frumos, dar mie îmi place. Imi spui şi dumneata un 
nume? 

— Andrei. 


— O să stai la mine. Aşa s-au aranjat lucrurile. Nu trăiesc 
grozav, dar sper să te simţi bine. Am sarcina să te ajut. Nu ştiu 
cu ce, eu sunt strungar, am doi copii şi sunt cam sărac. 

— O să ne înţelegem. 

— Trebuie să ne înţelegem. 

Nu ştia cât îi putea spune despre misiunea lui. Ajunse la 
concluzia că nu avea ce să-i ascundă. Existenţa lui depindea de 
Lăcustă. 

— Uite ce am cu tipografiile. Mă gândesc că ar trebui să 
tipărim un ziar al nostru. Şi nu ştiu cui să mă adresez. 

Lăcustă îşi încreţi fruntea, apoi rămase cu privirile pironite în 
gol, ca şi cum s-ar fi uitat undeva departe, dincolo de zidurile 
casei, dincolo de acest oraş mistuit de teama luptelor ce urmau 
să vină, Rămase un timp nemişcat, pe urmă, brusc, începu să 
zâmbească unui gând. Zâmbetul era chinuit, destinderea 
trăsăturilor părea forţată de nişte arderi lăuntrice: 

— Nu ziare ne trebuiesc nouă, ci bombe! Una la Primărie, una 
la Prefectură, una la Cercul Teritorial şi vreo zece în Piaţa Unirii, 
să vadă burghezia că suntem înarmaţi. 

Rosti cuvintele tare, ca vorbind de la tribună unor ascultători 
nevăzuţi. 

Cicatricea de la arcadă părea un plasture roşu, iar ochii, 
neverosimil de vii, ardeau şi ei. Era convins că adevărul rostit de 
el l-a doborât pe Andrei şi acesta, acum, tulburat de cele auzite, 
caută să pătrundă sensul cuvintelor. Andrei, după ce îl privi lung 
şi se convinse că Lăcustă terminase tot ceea ce avea de spus, 
făcu o simplă constatare: 

— Eşti cam războinic. 

Lăcustă, ca şi cum ar fi primit o palmă, se dezumflă, pierdu 
din elan şi deveni neajutorat, trist. 

— Pe dracu! Răspândesc fluturaşi în loc să distribui gloanţe!... 
Tu nu vorbeşti cu ăia de la Centru? 

— Ce să vorbesc cu ei? 

— Cum ce? Că a sosit momentul. Frontul e aproape,. Dacă s-ar 
face ceva acum, s-ar răsturna toată şandramaua... Zău, nu ştiu 
ce fac ăia de la Bucureşti... Nu putem să facem rost de arme? 

— Să nu te audă cineva, Lăcustă... Oamenii trebuiesc lămuriţi, 
trebuiesc pregătiţi... 

— Să ştii că noi, cei de jos, din fabrici, suntem pregătiţi... 


— Nu toţi, Lăcustă... 

— Mă rog, şi ziarul e bun, dacă zic; că oamenii trebuiesc 
pregătiţi. Depinde ce veţi scrie în ziar. Eu cred că apeluri. Aşa: 
mâine, marţi, la ora şapte dimineaţa, toată clasa muncitoare să 
fie în Piaţa Unirii. Vom împărţi arme şi ne batem cu burghezia. 
Dacă scrieţi că la fabrica de vagoane „Astra” au fost 
nemulțumiri, că la noi, la Nicolina, condiţiile de muncă sunt 
vitrege, nu spuneţi nimic. Asta ştie toată lumea. Ziarul trebuie 
să-i lămurească pe oameni ce au de făcut. 

— Ce se va scrie în ziare, Lăcustă, nu mai depinde de mine. Eu 
trebuie să găsesc soluţia să le tipăresc. 

Nu era convins de ceea ce spunea Andrei. Mai ridică odată 
neputincios din umeri. 

— Bănuiesc că e vorba de un ziar ilegal, nu de unul cu 
autorizaţie. 

— Bănuieşti bine. 

— La tipografiile existente nu vei putea lucra. Sunt 
supravegheate. Şi fluturaşii îi tipărim de mină. Avem un 
multiplicator de pe vremea lui Papură-Vodă... N-are presă decât 
la mijloc. Nu se pot tipări decât hârtii de mărimea unui plic. 
Atât... 

— Eu vreau să tipăresc un ziar, nu fiţuici... 

— Mi-ar place să văd faţa domnului primar, răsfoind un ziar 
de-al nostru. Dar nu ziar ca toate ziarele!... Tu te mai gândeşti 
şi-mi spui ce am de făcut. 

Se vedea pe el că ar fi vrut să mai stea de vorbă, să mai dea 
câteva sfaturi, dar Andrei i se păru prea încăpățânat. Nu era 
revoluţionarul pe care îl aşteptase. Se ridică în picioare.. 

— Noapte bună. 

Lăcustă, imediat ce închise uşa în urma lui, se aplecă şi 
scoase din ciorap o bancnotă de o mie de lei. Intră în dormitor 
cu bancnota în mână. 

— Vetuţa, uite aici, ne-a dat un avans. 

Vetuţa holbă ochii la hârtia din mâna lui Lăcustă şi-şi făcu 
semnul crucii: 

— Dumnezeu să-i dea sănătate... 


DOUĂ ZILE LA RÂND, Andrei făcu planuri, socoti câte casete şi 
de ce tipuri de litere ar avea nevoie şi ce cantitate de hârtie i-ar 
trebui pentru un tiraj minim de cincizeci de exemplare. Se 
gândise chiar şi la o maşină plană, una Benson, englezească, cu 
trei faze, care se putea adapta şi la curent alternativ. Maşina era 
silenţioasă şi ocupa loc puţin. Nota tot necesarul pe hârtie, pe 
urmă ardea hârtiile şi lua tot de la început. Era convins că 
Zaharia îl va căuta sau în orice caz îi va da un semn de viaţă, să- 
| anunţe ce anume va trebui să facă. Uneori se deschidea uşa şi 
Andrei tresărea, dar nu apărea decât Vasile, cu degetul în nas, 
sau Vetuţa, să-l întrebe ce anume ar dori să-i gătească. 

— Orice, Vetuţa, n-am nicio preferinţă. 

După două zile, Vetuţa, văzându-l că nu părăseşte casa, îl 
întrebă dacă nu e cumva bolnav. 

— Vrei să-ţi gătesc dietetic? 

— Nu, Vetuţa, sunt sănătos tun şi am un stomac ca un burduf: 
odată am stat trei luni numai pe iaurt. 

Cu Lăcustă nu se putea vorbi decât despre principii şi 
generalităţi: el voia revoluţie sau cel puţin un atentat sau două. 

— Luptele se dau la Odessa, frate-meu. Vor intra ruşii şi ne vor 
întreba: voi ce aţi făcut pentru revoluţia mondială. 

— Lăcustă, încerca să-l tempereze Andrei. Nu e vorba de 
revoluţia mondială. Revoluţia mondială e o linie greşită. Voia s-o 
facă unul Troțki. 

— Am auzit de el. l-au spart căpăţâna în Mexic. Nu se 
înţelegea cu Stalin şi de aceea l-au izgonit din Rusia. Nu cred să 
fi fost prost. 

— Mă, Lăcustă. Când ţi-e foame, nu te gândeşti să arunci în 
aer Abatorul, ci faci rost de un pui. Eu am nevoie de litere şi tu 
îmi vorbeşti de revoluţia mondială. Partidul vrea să pregătească 
oamenii pentru eliberare, de aceea facem ziarul. Spune-mi, îl 
cunoşti cumva pe Caramfil? 

— N-am auzit de el. Ba da. Este un Caramifil la salarizare, unul 
cocoşat. Mă rog. Umblă cu spatele încovoiat. Da' ăla e omul 
Siguranţei... 

— Vorbesc de directorul cinematografului Capitol. 

— Ce treabă am eu cu un director de cinematograf? Cunosc în 
schimb o plasatoare de la Capitol, e ceva rudă prin alianţă cu 


Vetuţa. Dar s-ar putea să nu mai lucreze acolo. Ce-i cu acest 
Caramfil? 

— El ar putea să-mi aranjeze nişte relaţii. 

— Să nu te încrezi în capitalişti! Crezi că el are interes ca noi 
să tipărim un ziar? Eu spun: fereşte-te de el!. 

N-avea niciun rost să-l lămurească despre faptul că partidul 
lucrează cu fel de fel de oameni. 

Lăcustă nu-l cunoştea nici pe Zaharia; pe nimeni din Comitetul 
judeţean. Cunoştea doar legătura lui directă de la Nicolina, dar 
nu voia să-i divulge numele. 

După câteva zile, nemaiputând suporta inactivitatea, Andrei 
hotărî să-l caute pe Caramfil. Nu ştia cum să-l abordeze: să-l 
aştepte în foaier sau să dea peste el în birou? Dar dacă 
funcţionara e tot acolo? Îşi cumpără un bilet şi staţionă în hol. O 
plasatoare voia neapărat să-l conducă în sală. 

— Aştept pe cineva. 

— Nu face nimic. Îl duc lângă dumneavoastră. 

— Dacă nu mă vede aici, poate că pleacă. A 

— N-a veţi nicio grijă. Am eu experienţă. E o domnişoară? Imi 
spuneţi numele şi întreb toate femeile care vin cu întârziere. 

— Eşti foarte drăguță. Prefer să aştept. 

— Pierdeţi jurnalul. 

— L-am mai văzut pe cel de săptămâna asta. 

— Cum doriţi. 

în cele din urmă apăru Caramfil. Vru să Leacă pe lângă el, dar 
Andrei îi tăie calea: 

— Vreau să vorbesc cu Zaharia. 

Caramfil se arătă nemulţumit, îl rugă să-l aştepte în birou, sau 
să intre în sala de spectacole să vizioneze filmul. 

— Domnul Zaharia o să mă certe. Nu e bine să fim văzuţi 
împreună şi mai ales să se vadă cu dumneata. Dar mă rog. Dacă 
dumneata insişti şi spui că trebuie... 

— Neapărat, domnule Caramfil. Bănuiţi că nu v-aş fi deranjat 
pentru orice fleac... 

— Pe răspunderea dumitale. 

Andrei preferă să-l aştepte în birou. Era mai complicat ca 
directorul cinematografului să-l găsească în sală. Clara, 
funcţionara, era tot la masa unde o văzuse şi prima oară: 
preocupată număra  contramărcile spectacolelor din ziua 


precedentă şi le sorta după culoare. Răspunse la salut doar cu o 
uşoară înclinare a capului şi-şi continuă munca. 

Tot numărând, Andrei era convins că e bâiguită de cap. Asta, 
când se întoarce acasă la soţ, în loc de bună seara îi spune 371, 
372... Nu era nici urâtă nici frumoasă: doar tenul, maroniu ca 
după plajă, era mai puţin obişnuit. 

Stând nemişcat pe un scaun,» cercetând afişele de pe pereţi, 
Andrei se plictisi. Se întoarse spre funcţionară; 

— E bun filmul, domnişoară? 

Funcţionara ridică mirată privirile: 

— Păi, n-aţi cumpărat acum câteva zile spectacolul de la ora 
7? 

— Am vrut să-l cumpărăm, dar s-au vândut câteva bilete... 

— A, da... mormăi şi continuă să sorteze contramărcile. 
Nemaivrând să discute cu ea, Andrei intră în sala de spectacole. 
Pe ecran, un tanc italian tocmai îşi regla tirul. Un ofiţer tânăr, 
pieptănat frumos, cu păr ondulat, cerceta dunele de nisip. In 
depărtare apărură şi tancurile englezeşti, mici, pipernicite. Din 
păcate, Andrei nu putu asista la duelul celor două armate. Apăru 
Caramfil. 

— Mergeţi la douăsprezece la „Unirea”... La aceeaşi masă. 

Până la douăsprezece mai erau două ore. Neavând ce face, 
Andrei intră din nou în sală: duelul se terminase, tancurile 
englezeşti ardeau, de parcă ar fi fost torţe. Erau orânduite în şir, 
cu şenilele spre cer, unde pilcuri de vulturi pleşuvi se roteau ca 
nişte planoare. 

. In stradă, un soare darnic îi mângâie obrajii. Rămase câteva 
minute în faţa cinematografului, apoi porni spre centrul oraşului. 
E rău să n-ai niciun cunoscut, niciun prieten într-un oraş. Pe cine 
cunoaşte în fond la laşi? Pe Caramfil, pe Zaharia şi familia lui 
Lăcustă. Ba nu, mai vorbise cu funcţionara lui Caramfil şi o 
chelneriţă de la un bufet. Cea cu banderola de doliu. De multe 
ori, noaptea, înainte de a adormi, se gândise la Lu. Era o femeie 
ciudată: oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi plecat împreună la 
Băneasa, să miroase iarba încolţită? Era greu de imaginat: 
reacţiile ei erau totdeauna neprevăzute, îşi schimba dintr-o clipă 
în alta până şi dispoziţia. Oare cu o femeie ca ea s-ar fi putut 
discuta vreodată serios despre viaţă, despre dragoste, despre 
moarte? 


La douăsprezece fix, Andrei intră în restaurant. Zaharia îl primi 
încruntat: 

— N-are niciun rost să ne vedem prea des. 

Andrei se supără: 

— Mie mi-ar plăcea să nu ne mai vedem niciodată! Vreau doar 
câteva informaţii. Spuneaţi că omul care a avut misiunea 
ziarului a căzut. A.avut colaboratori? 

— Nu ştiu precis, dar bănuiesc ca da. 

— Pentru asta v-am căutat. Trebuie să aflu cu cine a 
colaborat, cu cine a avut legături. Treaba se înnodase, e foarte 
greu să găseşti un fir nou. Era altceva dacă luarăm într-o 
tipografie. 

— La asta ar fi trebuit să se gândească şi cei care te-au trimis. 
Le-am ridicat această problemă. Mi-au spus să fiu liniştit, omul 
care vine va rezolva totul. 

— Dar nu de unul singur. Cu cel arestat nu se poate sta de 
vorbă? N-a avut un avocat? 

— Ba da. Pe mine. 

— Atunci ştiţi ce-i cu el. Dacă e condamnat e şi mai uşor. 
Trebuie doar aflat unde e deţinut. E imposibil să nu fie pe lângă 
unul de al nostru. 

— E încă la laşi. Abia s-au terminat cercetările. Procesul, ştiu 
sigur, va avea loc la Bucureşti. 

— Dumneata, ca avocat, poţi să mai stai de vorbă cu el? 

— Acum, numai faţă de martori. Ar fi o singură soluţie. Să-l 
caute cineva la vorbitor. Poate chiar dumneata. 

— Eu sunt străin. 

— Nu pot implica pe nimeni. Dar nici vorbitorul nu e sigur. 
Trebuie să mă interesez. Stai o clipă. Rămase cu privirile aţintite 
asupra halbei, apoi, nervos, îşi muşcă buzele. Trebuie să dau un 
telefon. Aşteaptă-mă aici. 

Se ridică şi porni spre ieşire. Andrei comandă încă o halbă. La 
ora aceea a prazului localul era aproape plin. La o masă lungă, 
amenajată special, stăteau o mulţime de ofiţeri germani. În 
capul mesei, unul cu mai multe medalii pe piept stătea în 
picioare şi ţinea un toast. Ceilalţi ofiţeri îl ascultau atenţi. 
Oratorul îşi asocia cuvintele eu gesturi largi: îşi ducea palma 
desfăcută deasupra capului, ilustrând un avion în picaj, cobora 
palma şi cei de la masă începură să râdă. Râdea şi decoratul. 


Apoi ridică un pahar şi-l goli până la fund. În celălalt capăt al 
sălii, pe estradă joasă, tocmai se instala orchestra: patru ţigani 
cu viori, bătrâni, răsfoiau nişte note îngălbenite. Un altul îşi 
acorda contrabasul vopsit în alb, ciupea corzile şi sunetele dure, 
ca de bondari cu zborurile frânte, se loveau de pereţi şi se 
pierdeau în apropierea tavanului. 

Berea era rece, proaspătă, cu iz amărui de hamei şi cu guler 
tare, ca de frişcă. La o masă alăturată, doi bătrâni, probabil 
pensionari vorbeau în şoaptă, dar după expresiile feţelor 
păreau, că se ceartă. Unul din ei, împodobit cu o lavalieră, arăta 
tot timpul spre un titlu dintr-un ziar, ca şi cum ar fi recurs la 
argumente scrise. Celălalt clătina neîncrezător din cap: era 
sceptic. 

După vreo douăzeci de minute, reveni Zaharia. Respira 
întretăiat, părea agitat. 

— Am vorbit cu direcţia penitenciarului. Între patru şi cinci are 
vorbitor... 

— Atât de simplu? întrebă neîncrezător Andrei. 

— N-a fost chiar atât de simplu. Dar am şi eu oamenii mei, E la 
închisoarea Centrală, pe calea Răzeşilor... 

— Poate fi anunţat? 

— Am încercat. Nu mai e timp... 

— Atunci n-o să-mi spună nimic. 

— E posibil. Totuşi trebuie încercat. Mâine va fi transportat la 
Jilava. Brusc încremeni şi spuse fără să-şi mişte buzele: Nu te 
mişca. Discută despre divorţ... Andrei tresări şi aruncă o privire 
spre oglinda în care se vedea uşa de la intrare. Un comisar 
tânăr, cu mustăcioară, însoţit de un sergent şi o patrulă militară, 
tocmai legitima un client. 

— Să nu te fâstâceşti, îi şopti avocatul, scoase din servietă 
câteva dosare şi le înşiră pe masă. 

Trecu aproape un sfert de oră până ce comisarul ajunse la 
masa lui Zaharia. Il salută reverenţios: 

— V-aţi deschis şi aici un birou, coane Zaharia?... 

— Ce să fac, domnule Pătraşcu?... Uite-l pe dumnealui, arătă 
spre Andrei, în timp ce a fost pe front, nevastă-sa s-a încurcat 
cu un măcelar... 


— S-a orientat bine, râse comisarul, apoi se întoarse spre 
Andrei. Vă rog să mă scuzaţi... Dar nu sunteţi singurul în situaţia 
asta, dacă lucrul acesta vă poate consola... De unde aţi venit? 

— De la Sevastopol, răspunse Zaharia în locul lui Andrei. 
Rănit. Aşa a picat pe neaşteptate... 

— Bine că aţi scăpat cu viaţă, mai spuse comisarul. Acum asta 
e cel mai important... 

— Asta şi bineînţeles, divorţul, adăugă Zaharia. 

— Eu, domnule avocat,. Dacă ar depinde de mine, începu să 
filosofeze comisarul, aş scoate o lege împotriva femeilor care-şi 
înşală soţul plecat pe front. Un fel de Curte Marţială. Nenorocitul 
îşi dă viaţa pentru patrie şi ea, trece din pat în pat. Şi cu cine? 
Cu ăia care n-au treabă cu frontul. Eu pe măcelar l-aş trimite în 
linia întâia. Chiar fac asta. 

— Mă încurci la divorţ, domnule Pătraşcu. Şi nenorocitul e 
bătrân. 

Comisarul mai vru să spună ceva, se uită spre Andrei şi se 
răzgândi. Ridică mina la cozoroc, dar salută discret şi se 
îndreptă spre o altă masă. 

— E bine să circuli cât mai puţin, spuse avocatul, după ce se 
convinse că Pătraşcu nu-l mai poate auzi. Pe străzi sunt şi mai 
multe razii. 

— N-o să am greutăţi? întrebă după o pauză Andrei. 

— Ce fel de greutăţi? ridică mirat privirile Zaharia. 

— La penitenciar. 

— A, da, râse avocatul. Am şi uitat... Nu ştiu. Te duci la 
camera de gardă, completezi un formular, sper ca totul să fie în 
regulă... Spui că eşti o rudă îndepărtată şi că ai venit special de 
la Bucureşti. 

— Dacă aţi încerca totuşi dumneavoastră? întrebă Andrei fără 
convingere. 

— Nu pot. Am vorbit cu directorul închisorii şi am intervenit 
pentru o rudă de-a omului, care vrea neapărat să-i vorbească. 

— Am înţeles. Cum îl cheamă? 

— Caraman. Ghenadie Caraman. Născut la Tomeşti. 


SPRE MIRAREA LUI ANDREI, completarea formularului şi 
aprobarea vorbitorului nu dură nici zece minute. Avu chiar 


impresia că era aşteptat. Prea mergeau toate ca pe roate. 
Bănuitor, se lăsă condus în sala de control. Îl luă în primire un 
gardian gradat, neras. li cercetă atent aprobarea. 

— La cine? 

— La Caraman. Ghenadie Caraman. 

Gradatul îl măsură din priviri. Jenat, Andrei cercetă încăperea: 
era o cameră de trecere, cazonă, fără mobilier; 

doar în mijlocul ei, o masă lunguiaţă, uzată, vopsită maron, 
împărțea încăperea în două. Pa masă un telefon. În spatele 
gradatului mai era o uşă mascată cu o draperie de culoarea 
muştarului. Dacă ar fi avut timp şi s-ar fi uitat mai atent, ar fi 
descoperit, la înălţimea capului, ascuns între fardurile draperiei, 
obiectivul unui aparat de fotografiat. 

— Vă rog să deschideţi pachetul! 

Andrei despături pacheţelul şi-l puse pe masă. Venise pregătit, 
sfătuit de Vetuţa: o pereche de cârnaţi, patru pachete de ţigări 
Mărăşeşti şi o pâine neagră, rotundă. Gradatul rupse pâinea în 
două, îi cercetă miezul, apoi rupse şi cârnaţii. Faptul că i se 
cercetă pachetul atent, îl mai linişti. Gradatul deschise şi 
pachetele de ţigări. 

— N-o să aibe timp să le fumeze pe toate. 

— De ce? se miră voit Andrei. 

— La Bucureşti îl împuşcă. De aia îl transportă acolo... 

— A făcut recurs. 

— Recursurile comuniştilor se resping din oficiu... Arătă spre 
pachet. Ăsta e în regulă. În afară de aceste lucruri nu aveţi voie 
să-i daţi nimic. Nici bani, nici scrisori. S-a înţeles? 

— Am înţeles. 

Gradatul ridică receptorul şi formă un număr din două cifre. 
Avea uniforma croită din stofă ofiţerească, din gabardină. 

— Alo, Pascule?... Caraman la vorbitor. Tacticos, aşeză 
receptorul în furcă şi se întoarse spre Andrei: Vă rog... îi 
deschise uşa care dădea în vorbitor. 

Precaut, cu inima cât un purice, Andrei intră în încăpere, o 
sală lunguiaţă, despărțită în două de o plasă înaltă de vreo doi 
metri. În fundul sălii, o femeie îmbrăcată în negru, cu doi copii, 
vorbea cu un bărbat în zeghe. Femeia avea vocea frântă sau 
numai răguşită. In afară de ea, mai era un bărbat în vorbitor, 
îmbrăcat în uniformă de ceferist. Vorbea lipit de plasa de sârmă 


cu un tânăr care semăna cu el. Probabil fiul său, gândi Andrei. În 
spatele plasei de sârmă se deschise o uşă şi apăru un deţinut în 
vârstă, ras în cap, cu ochii injectaţi. După descriere, Andrei îl 
recunoscu. Un gardian înarmat îl însoţi până la plasă. Andrei îi 
ieşi în întâmpinare. 

— Cinci minute şi numai chestiuni familiare, spuse gardianul 
şi-l cercetă pe Andrei. 

Andrei îşi auzi bătăile tâmplelor şi simţi cum îl trec năduşelile. 
Se. Vru indiferent, dar îşi dădu seama că era stângaci, paralizat 
de privirile insistente al gardianului. Se întoarse spre Caraman: 
acesta părea blazat, plictisit. De alături se auzi vocea 
ceferistului: 

— Ştefăniţă e tot pe front. N-a mai scris din februarie. 

Andrei speră ca gardianul să se îndepărteze, dar acesta 
rămase în apropiere. 

— Ţi-am adus ceva de mâncare, spuse Andrei în cele din 
urmă. Mâncare şi ţigări. Gardianul le întoarse spatele şi Andrei 
şopti repede: Răspund de „Flacăra Roşie”. Continuă cu voce 
tare: Mătuşa Emilia se simte mai bine... Şopti: Am nevoie de un 
om de legătură, apoi ridică vocea să-l audă şi gardianul: A spus 
că-ţi trimete rufărie albă. 

Pentru prima oară răspunse şi Caraman: 

— N-am nevoie. Aici am de toate. 

Gardianului, dialogul i se păru normal; se duse spre tovarăşul 
lui, care îl însoțea pe fiul ceferistului. 

Caraman se aplecă spre plasa de sârmă: 

— Cine te-a trimis? 

— Zaharia. 

— Cum poţi dovedi? 

— De unde aş şti de el, de dumneata? 

— De la Siguranţă. 

— Sunt tipograf. Am venit din Capitală. 

— Cine-i la „România Liberă”? 

— Vlase. Moş Vlase... 

— De ce suferă? 

Avusese dreptate avocatul: boala lui moş Vlase era într- 
adevăr un semn de recunoaştere. Spuse repede: 

— De sciatică... 

— Vorbeşte mai tare! îl îndemnă gardianul... 


— Mai spunea, Emilia, să te cauţi la plămâni, spuse cu voce 
tare Andrei. Şi să ai grijă să nu răceşti... 

— Mai aveţi un minut, interveni din nou gardianul. 

— Olaru de la tipografia Mitropoliei, şopti Caraman, apoi 
adăugă cu voce tare: Spune-i să nu-şi facă griji... 

Gardianul făcu un pas spre ei. Ciulise urechile: 

— Ce-i cu Mitropolia? 

— Să-mi facă acatiste, îi răspunse Caraman. Şi dacă va fi 
nevoie, să-mi aprindă şi nişte luminări. 

— După câte ştiu, va fi nevoie. 

Să fie în ton, Andrei îşi făcu o cruce. 

— Atunci, nea Ghenadie, cu bine... Multă sănătate... 

îşi lipi palma de plasă, Ghenadie făcu la fel şi Andrei îi simţi 
palma caldă, transpirată. Era ca şi cum şi-ar fi dat mâna. 

Andrei făcu calea întoarsă; trecu prin camera de control, 
gradatul îl salută cu două degete la tâmplă. Pe coridoarele 
penitenciarului îl conduse aceeaşi santinelă care îl preluase la 
intrare. Îl aşteptase lângă uşă, rezemat de zid, cu o ţigară stinsă 
în gură. 

— L-aţi găsit? întrebă, fără să-şi scoată mucul din gură. 

— L-am găsit. Îşi dădu seama că pe santinelă nu-l interesa 
răspunsul. Voia doar să schimbe o vorbă, două. 

Santinela mută mucul în celălalt colţ al gurii: 

— Ce spune? 

— Păi, ce să spună... 

— Aşa-i aici. Oamenii n-au ce să spună. E rău să ai rude la noi. 
Cei care sosesc, trec întâi pe la dispensar să se refacă. Se spune 
că la proces trebuie să arate ca oamenii, Unii abia îşi târâie 
oasele... 

La capătul coridorului trebuiră să aştepte, să sosească un 
gardian, să deschidă o uşă de fier. Santinela nu se arătă grăbită: 
apăsă pe butonul unei sonerii şi se rezemă iarăşi de perete: 

— Eu n-am carte multă. Am învăţat să mă iscălesc de la un 
popă. Dar ştiu că oamenii sunt răi. Toţi cei din sat mă invidiază 
că n-am plecat pe front. Dumneata ai fost? 

— N-am fost. 

— Nu cred să fie mai rău ca aici. 

. Andrei se întrebă dacă e bine să-i răspundă sau nu. Spuse 
într-o doară: 


— Dumneata n-ai treabă cu ei. 

— N-am. Dar văd şi aud. Te trezeşti noaptea că ţipă unul Din 
nimic. Se trezeşte şi ţipă. Doar aşa. Cred că-i omoară tăcerea. 
Unul s-a dat cu capul de zid. Singur, cu o cârpă i-au adunat 
creierii de pe pereţi. 

Sosirea gardianului, să deschidă uşa de fier, i se păru nesfârşit 
de lungă. Nici nu auzise vorbele santinelei. Era încordat ca un 
arc, aştepta să răsune paşii zgomotoşi de după uşă. Nu-şi 
amintea dacă la venire uşa fusese sau nu închisă. În cele din 
urmă auzi paşii gardianului şi soldatul tăcu. Nu avea mai mult 
de douăzeci de ani, dar fata îi părea ridată, obosită. Respira cu 
gura deschisă şi mucul lipit de buza de jos atârna galbenă de 
salivă. 

Gardianul bătrân şi mustăcios care deschise uşa metalică se 
miră că nu-i în zeghe: 

— Dumneata? 

— Eu l-am dus la vorbitor, dădu lămuriri santinela. 

— A, la vorbitor. 

îl rugă să aştepte până închide uşa şi-l conduse până la ieşirea 
din clădire. 

Curtea închisorii era măturată proaspăt, se vedeau încă dârele 
nuielelor de răchită. La poartă i se controlară din nou actele şi 
abia după ce coti primul colţ, se linişti definitiv. 

Frunzele castanilor erau încă răsucite, tinere. Abia prinseseră 
culoare. 

Era convins că dacă i s-ar fi propus din nou să se ducă la 
vorbitor, nu s-ar mai fi încumetat. Îşi dădu seama că nu se 
gândise îndeajuns când a acceptat propunerea lui Zaharia. 
Totuşi avocatul crescu în ochii lui: trebuia să fie un om foarte 
influent, dacă după o simplă convorbire telefonică i-au permis 
vizitarea unui deţinut politic. Hotărî totuşi să nu-l mai caute. 
Acum avea omul cu care putea discuta problemele ziarului. 
Numai să nu se fi răzgândit. De obicei, după o cădere, tovarăşul 
cu care arestatul avusese relaţii dispărea. Chiar dacă nu fizic, 
dar se retrăgea din muncă, devenea pasiv. Era şi un consemn în 
această privinţă. Putea fi şi mai rău, ca Olaru să fi fost ridicat şi 
el, fie şi numai pentru simple cercetări, şi atunci, nimeni n-ar 
mai fi fost în stare să-l oblige să muncească, să-şi reia 
activitatea. Cei din preajma arestatului, luni de zile erau 


supravegheați, urmăriţi, intimidaţi. Andrei era convins că-l 
aştepta o muncă grea: în primul rând trebuia să-l găsească pe 
Olaru, să-l convingă, să-i câştige încrederea. Dacă n-ar fi fost 
atât de recentă căderea, ar fi avut o sarcină mult mai uşoară. In 
cazul de faţă nu putea să recurgă nici măcar la ajutorul lui 
Zaharia, să-l influenţeze, să-l lămurească, să-l oblige eventual. 
Zaharia nu-l cunoştea personal şi era posibil ca Olaru să nici nu 
fi auzit de el. 

Aceasta era varianta cea mai plauzibilă. Altminteri, avocatul n- 
ar fi recurs la organizarea unei întâlniri atât de primejdioase la 
vorbitor. Noroc că în biroul populaţiei nu avea decât adresa falsă 
din Bucureşti. Până vor depista cei de la penitenciar că e vorba 
de un nume fictiv, va trece un timp; şi asta numai în cazul că 
vor verifica datele înscrise în registru, comparându-le cu cele de 
la Serviciul de evidenţă a populaţiei din Capitală. Dar n-aveau 
niciun motiv să se complice, decât dacă era o procedură de 
principiu sau ar fi existat vreo suspiciune, n acest ultim caz însă, 
l-ar fi luat la întrebări imediat. Dar suspiciunea s-ar fi putut 
declanşa şi din cauza unui funcţionar birocrat, care să-l fi 
întrebat de gradul de rudenie, de adeverinţa de la 
întreprinderea unde lucrează şi multe alte nimicuri. 

Zaharia n-avea de ce să se teamă: a fost solicitat de o rudă a 
deţinutului, nu era treaba lui să verifice nici autenticitatea 
actelor şi nici gradul de rudenie. El anunţase oficial direcţiunea 
penitenciarului, intervenţia lui ca avocat al deţinutului îi dădea 
acest drept. Andrei încercă să-şi imagineze „captarea” lui Olaru. 
Se va duce în recunoaştere la Tipografia Mitropoliei, eventual să 
comande un anunţ de căsătorie sau un ferpar şi să se orienteze 
la faţa locului: să ceară sfatul unui profesionist despre modelul 
anunţului, a tipului de literă. Fiind vorba însă de o tipografie 
mare, putea să nu se vadă decât cu un funcţionar care 
înregistra comanda, care să-i arate un catalog de litere. Renunţă 
la această variantă. Ar fi fost o prostie să se afişeze într-un loc 
tinut sub observaţie. Nici pe Lăcustă nu-l putea expune. Lăcustă 
era localnic, la prima descindere în casa lui ar fi fost şi el 
arestat. Desigur, totul depindea şi de receptivitatea lui Olaru. In 
orice caz, faţă de ieri era mult mai documentat: avea un nume 
şi o adresă. 


IMEDIAT DUPĂ ARESTAREA LUI CARAMAN, Olaru, paginatorul 
şef al Tipografiei Mitropoliei, îşi trimise nevasta la ţară, arse tot 
ce ar fi putut fi compromiţător împotriva lui şi aştepta să fie 
ridicat. Niciodată o cădere nu rămânea singulară. De obicei, 
omul filat era ridicat cu toţi oamenii cu care avusese relaţii în 
ultimul timp. Uneori, din prevedere, alteori dintr-un zel 
exagerat, cei de la Siguranţă arestau şi oameni nevinovaţi, 
neimplicaţi în caz. Dictonul „mai bine cinci arestaţi în plus, decât 
un comunist nearestat” se aplica cu regularitate. Se mai în timpi 
a ca un tovarăş să nu poată rezista schingiuirilor. Pentru că 
oamenii sunt clădiţi fizic deosebit: unii suportă mai greu 
palmele, alţii umilinţele. La capătul răbdărilor, mărturisesc şi 
atunci, arestările se ţin lanţ. De cele mai multe ori însă 
arestările se datoresc câte unui agent infiltrat în mişcare. 
Despre Caraman nimeni n-ar fi afirmat că e rezistent fizic: era în 
vârstă, plăpând, toată viaţa a stat în spatele pupitrelor: înainte 
de a fi fost dat afară din învăţământ — ca profesor, apoi ca 
funcţionar. 

Ca profesor a predat mecanica: studiase în Germania, la 
Gottingen, ascultase prelegerile lui Lorenz despre compunerea 
iuţelilor, a participat cu pasiune la marile dispute dintre Einstein 
şi Match; relativitatea penetra în conştiinţa savantilor. 
Conservatorii apărau cu înverşunare edificiul armonios al lui 
Newton, apoi disputele despre fizică se transformară în 
încăierări politice. In locul ipotezelor se aduceau argumente şi 
citate din presa naţional-socialistă. Gamov. Szilard, Neumann, 
Schrodinger combăteau deschis legea atracției universale, 
demonstrau cele patru dimensiuni ale universului; postulatele 
lui Einstein deveniră texte evanghelice. Caraman se întoarse în 
ţară înarmat cu teoria probabilităților, cu un nou punct de 
vedere asupra sistemelor de referinţă, cu o nouă mecanică a 
cuantelor. La cursurile lui nonconformiste despre curbura 
spaţiului, studenţii legionari intonau marşuri, să nu i se audă 
vocea. Pentru „păstrarea disciplinei şi a ordinei” a fost scos din 
învăţământ. El socotea că a fost alungat ca să nu 
propovăduiască adevărul. „N-am aderat, avea să spună mai 
târziu, la Partid; m-am refugiat în Partidul comunist.” Ca 


funcţionar la Ocolul Silvic, descoperise că pădurile nu se 
exploatează ci se jefuiesc. Dar nici acest adevăr nu interesa pe 
nimeni. Revelația că adevărul nu era doar o noţiune abstractă, 
ci o armă, îi deschisese alte orizonturi. S-a angajat în mişcare 
trup şi suflet şi, după Dictatul de la Viena, s-a zbătut pentru 
editarea unui ziar unde să se tipărească „adevărul”. 

în ultimul timp îşi asumase prea multe sarcini, mai ales după 
căderea primilor membri ai Comitetului judeţean. Şi, deşi 
răspundea şi de problemele organizatorice şi cunoştea tot 
activul din judeţ, după arestarea lui n-a fost ridicat nimeni. 
Atunci a început Olaru să se liniştească: a îndrăznit chiar să 
anunţe omul de legătură că aşteaptă sarcini. A doua zi însă a 
dispărut şi omul de legătură. Olaru, convins acum că e urmărit şi 
el, renunţă la orice activitate şi-şi îndeplinea treaba de 
paginator cu o sârguinţă exagerată. Până şi administratorul 
tipografiei, Sfinţia Sa, protopopul lulian privea mirat silinţa 
paginatorului. 

— Te pregăteşti de pensie, domnule Olaru. Lucrezi ca pe 
vremea angajării. 

Când era ironic, îşi mângâia barba. 

— Nu, Sfinţia Ta. Am lucrat întotdeauna la fel, dar n-aţi 
observat dumneavoastră. 


SFINŢIA SA, PROTOPOPUL IULIAN, administratorul Editurii şi 
Tipografiei Mitropoliei se obişnuise mai mult cu mirosul cernelii 
tipografice decât cu aromele tămâiei. Il plăcea să răsfoiască 
şpalturi, să se învârtă printre tipografi. Ca păstor, de la simplu 
preot până la episcop, s-ar fi adresat dreptcredincioşilor cu 
umilinţă: rugându-se de ei. Ca responsabil al tipografiei, 
poruncea. Era mare diferenţă între a spune „vă rog, veniţi în 
lăcaşul domnului” şi „până seara culegi acest articol”. Gusta 
zilnic plăcerea de a dispune de subalternii săi şi încerca să se 
închipuie un fel de ministru al tipăriturilor, un creator. Tiparul, 
fără discuţie, era o creaţie şi el conducea, coordona, de el 
depindea ca paginile să se imprime. Era convins că şi dumnezeu 
a avut satisfacția creaţiei, altfel n-ar fi născocit atât de multe 
plante şi lighioane. Uneori încerca să-l imagineze călare peste 
nemărginire, dirijând destinele vieţuitoarelor. Fără îndoială, 


atotputernicul s-a amuzat creând o jivină fără mâini şi fără 
picioare ca şarpele. Fiind semnul răului, îl condamnase din 
facere: nu şi-a dat seama că şarpele se va acomoda condiţiilor 
vitrege şi,. În viteză, va întrece multe alte animale. Era conştient 
protopopul lulian că păcătuieşte şi de păcatul făţărniciei, dar 
mult prea mare era plăcerea puterii ca să se reculeagă, să se 
spovedească în faţa propriei sale conştiinţe. 

Numai faţă de fiica sa rămăsese pur şi cucernic. Voia să-i 
servească drept pildă, Maria însă nu ţinea cont nici de anteriu şi 
nici de parabole. Nu nega credinţa să nu-i supere, dar prefera un 
matineu la Operă unei slujbe la Mitropolie. Crescuse modern, cu 
colege din „lumea bună”, vorbea despre dragoste la fel ca 
despre război sau despre ciorba de potroace. Dumnezeu îi 
dăruise ca har, vocea. Cei de la Conservator se minunau, îi 
preziceau o mare carieră Era smeadă, iute la minte, sprintenă» 
cu picioare lungi, coborâtă parcă dintre domniţele din istorie. 
Sfinţia Sa nu era mâhnit decât pentru că era prea pământeană. 

— Viaţa de apoi, tată? Nu mă interesează. Slută, bătrână, mi-e 
tot una că stau în dreapta domnului sau alături, la căldură. 

— Maria! 

— Eu am o singură viaţă, tata. Aici şi acum. Mâine s-ar putea 
să fiu adunată de sub dărâmături. Tu ştii foarte bine asta. Mă 
pedepseai că mergeam singură la cinema. Şi a doua zi mă 
duceam din nou. Ori pedeapsa a fost prea mica, ori plăcerea 
prea mare. Poate, după moarte se va echilibra totul. Dar până 
atunci, lasă-mă, tată. Mama ce viaţă a avut? Mi-a spălat 
scutecele, cămăşile tale, a gătit şi te-a aşteptat să te întorci de 
la tipografie. Duminică o duceai la biserică. Ai întrebat-o 
vreodată dacă ar vrea să se ducă la teatru? Toată viaţa a fumat 
şi a băut cafea pe ascuns. 

— Mama a fumat? 

— Da. Eu aeriseam şi-i cumpăram bomboane mente late, să 
nu-ţi dai seama. 

Protopopul îşi lăsă capul în piept. 

— Tu-i plăteşti slujbe, faci parastase, să te disculpi. Când 
mergi la cimitir, ştie tot cartierul. Eu mă duc rar, pe ascuns. Îi 
duc o floare. Sunt convinsă că nu ştii nici măcar florile care i-au 
plăcut, mă înşel oare? Margaretele. 


Sfinţia Sa fusese convins că o fericise pe nevastă-sa. Se 
însurase de foarte tânăr, imediat după terminarea Seminarului. 
Sofica nu venea la laşi decât în perioada studiilor, dar şi în 
capitala Moldovei locuia la călugăriţe. Restul timpului îl petrecea 
acasă pe moşie. In afară de servitorii de la curte nu avusese 
relaţii cu oamenii. Duminica, taică-su îi permitea să pună să se 
înhame o iapă la drişcă şi atunci cutreiera împrejurimile, 
pădurile, livezile. Pe lulian îl cunoscuse în timpul unei slujbe la 
Mitropolie, pe urmă se vedeau zilnic şi noaptea, în pat, când îşi 
aducea aminte de el, năduşea, o cuprindeau fierbinţelile. După 
căsătorie, se închisese în casa cumpărată de părinţi, lulian lucra 
deja la tipografie şi se vedeau doar seara târziu. Bucuria cea 
mare a fost apariţia Măriei. Hotărâse s-o crească liberă. 

— Te-ai uitat vreodată, tată, în atlasul meu de şcoală? 

— Nu-mi amintesc, fata mea. 

— Îți spun eu. Nu te-ai uitat. Harta Europei e plină cu liniuţe 
roşii. La început nici eu nu ştiam de unde au apărut. Le trăsese 
mama în lungile seri când te aştepta. Sunt notate toate oraşele 
pe care ar fi vrut să le vadă: Roma, Sevilla, Alhambra, Paris, 
Zurich. Cu timpul, liniuţele roşii s-au întins până în Scandinavia. 
In loc de icoana pe care i-ai pus-o în coşciug, eu i-aş /i pus harta 
Europei pe piept. 

— Mă pedepseşti, Maria? 

— Nu, tată. Dar eu drumurile însemnate de mama vreau să le 
fac cu trenul, cu avionul, pe jos, nu cu creioanele roşii. 


CÂND SE RĂSPÂNDI ŞTIREA că toţi cei arestaţi vor fi 
transferați la Bucureşti, în frunte cu Caraman, Olaru se linişti 
definitiv. Insemna că anchetele locale s-au terminat, că 
Ghenadie Caraman nu suflase niciun cuvânt. Desigur, era 
posibilă şi varianta ca el să fi fost arestat pentru alte probleme, 
nu pentru cele legate de editarea ziarului. 

Pagina tocmai „Cartea de rugăciuni a orfanilor de război”, 
când un ucenic îl anunţă că e chemat de Sfinţia sa. Olaru îşi 
şterse mâinile de aripile halatului de lucru şi se prezentă în 
biroul protopopului. 

— Da, Sfinţia Ta... 


— Eşti chemat la telefon, domnule Olaru. Bănuieşti că nu te-aş 
fi deranjat, mie nu-mi plac telefoanele în timpul lucrului, dar am 
senzaţia că e o voce oficială. 

Olaru tresări. Ridică receptorul. 

— Olaru la telefon. 

Vocea de la capătul celălalt al firului nu părea deloc oficială. 
Dimpotrivă, era reţinută, abia perceptibilă. 

— Dacă nu puteţi să-mi răspundeţi concret, v-aş ruga, 
domnule Olaru, să-mi răspundeţi numai cu da sau cu nu. Cum aş 
putea să vă recunosc pe stradă? 

Olaru spuse un da fără sens şi aruncă o privire spre Sfinţia Sa. 
Acesta corecta o pagină tipărită. 

— Purtaţi pardesiu? se auzi la celălalt capăt al firului. 

— Da, răspunse din nou Olaru. 

— Pălărie? 

— Nu. 

— Bască? 

— Da. 

— Vă aştept după lucru în faţa Mitropoliei. 

— Da, mai spuse Olaru şi curmă convorbirea. 

Protopopul ridică privirile spre el. 

— Ai avut o discuţie foarte scurtă... în orice caz i-ai răspuns 
foarte telegrafic. 

— Da, Sfinţia Ta. M-au sunat de la Depozitul de lemne. 

Protopopul lulian ridică sprâncenele a mirare. 

— De unde ştiu cei de la depozit telefonul de aici? 

— Mi-au adus lemnele şi probabil le-au spus vecinii unde 
lucrez. 

— Nu pot să te învoiesc, domnule Olaru. 

— Nici nu v-am cerut acest lucru. M-au întrebat dacă pot 
descărca lemnele în curte şi le-am spus că dă. Nu-mi amintesc 
să vă fi cerut vreodată o învoire. 

— Te-ai orientat bine. Işi mângâie din nou barba. 

Olaru părăsi biroul şi se reîntoarse la lucru, dar nu. 

se putu concentra. li ardea faţa, era emoţionat. Deci totul 
începe de la început. Până la sfârşitul schimbului, timpul trecu 
încet, de parcă arătătoarele ceasului din perete ar fi fost din 
plumb. Gândindu-se la omul cu care avea să se întâlnească, îi 
trecu prin minte că ar putea fi vorba şi de o provocare. Puțin 


probabil însă. Nu era cazul ca cei de la Siguranţă să complice 
lucrurile. Dacă ar fi avut ceva cu el, dacă | ar fi bănuit doar, l-ar 
fi arestat fără niciun ceremonial. 

încercă să lucreze, dar nu avu spor, ar fi vrut să ştie în ce 
problemă a fost căutat. Ziarul? Ziarul era doar un proiect, 
Caraman îi vorbise ca de ceva posibil, nu era nimic concret, 
nimic stabilit precis, era un subiect la care trebuia meditat. 
Trebuia doar să strângă date în legătură cu cele trebuincioase 
unei eventuale editări. Lui Caraman îi transmisese un inventar 
oral, Caraman se arătase sceptic, nu dispunea de banii necesari 
şi procurarea materialelor pe alte căi era foarte anevoioasă. 
Caraman crezuse că s-ar putea culege pagină cu pagină chiar în 
tipografia Mitropoliei, dar aşa ceva era imposibil. După ora trei, 
nimeni nu putea rămâne în tipografie. Sfinţia Sa închidea 
atelierul, fără el, sau, mă rog, fără ştirea lui, nu s-ar fi putut 
tipări nici măcar nişte cărţi de vizită. Olaru se interesase şi la 
colegii de la „Viaţa Românească”, dar acolo lucrurile stăteau şi 
mai prost; cu un an în urmă fusese numit un consilier militar, 
omul prefectului, spre a cenzura chiar şi materialele beletristice. 

Ştia că legătura lui, Caraman, ar fi putut realiza mult mai mult, 
dacă n-ar fi fost un visător iremediabil. Voia să-l convingă că 
noţiunile de „sus” şi „jos” n-au importanţă decât pe pământ. În 
spaţiul interstelar, noţiunile de „sus” şi „jos” sunt lipsite de 
sens. Acolo lucrurile pot să cadă în „sus”. În spaţiul în care 
amesteca totdeauna şi timpul, nu exista nici greutate. Arhimede 
spunea că dacă i se dă un punct fix, răstoarnă lumea. Lumea 
modernă a găsit două puncte fixe, concrete, nedepăşibile. 
Zeroul absolut şi viteza luminii. Olaru îi răspundea naiv: 

— Ei şi? 

Caraman păstra un minut de reculegere, se măcina, suferea 
îngrozitor. 

— Ai dreptate, Olarule. Pe noi ne interesează ziarul. Dar află 
că eu sufăr de două ori din cauza războiului. Nu numai din cauza 
măcelului şi crimelor care se comit, ci şi din pricina lipsei de 
informare. Poate în clipa asta, undeva, se demonstrează încă un 
mare adevăr şi se pune trăsătura de unire între forţă şi materie. 
Spune, de unde am putea face rost de hârtie? 

Cu câteva minute înainte de trei Olaru îşi pregăti servieta, 
sticla de lapte şi se spălă pe mâini. Lucrătorii îl priviră mirati. 


— Dar ce s-a întâmplat, nea dăruie? S-a întors nevasta? 

Îi iu ciudă că nu reuşise să se stăpânească, Le răspunse în 
bobote, apoi, fix la trei, părăsi tipografia. 

În fata Mitropoliei, Olaru îşi aprinse o ţigară, mai mult să 
verifice dacă îi tremură sau nu mâinile, dar n-apucă să constate 
acest lucru: un bărbat tânăr se apropie de el şi-i ceru foc. Olaru 
crezu că e omul care îi telefonase, dar tânărul îi ocoli privirile, 
părea absorbit de aprinderea ţigării. Numai după ce jarul se 
înroşi de-a binelea, ridică ochii spre el: 

— Domnul Olaru? 

— Da. 

— Vin din partea lui Caraman. 

Olaru îl privi bănuitor; tânărul din faţa lui ştia ceva, dar nu era 
informai suficient. Îl crezu agent începător, care vrea să facă 
carieră. Nu vru să-l părăsească în mijlocul discuţiei, să nu-l 
creadă speriat. 

— Dacă aţi fi citit ziarele, îi răspunse Olaru, aţi fi aflat că 
domnul Caraman, dacă e vorba de omul despre care cred că 
vorbiţi, a fost transferat la Bucureşti. 

Andrei zâmbi. Olaru i se păru şiret. Şireţii ştiu să se descurce. 

— Azi va fi transferat. Eu am vorbit cu el ieri. 

— Dacă aţi vorbit cu un arestat politic, înseamnă că sunteţi 
cineva. Nu oricine are acces la penitenciar. Poate vă legitimaţi, 
sau e doar o anchetă ocazională? 

Se sperie, dar se strădui să nu se trădeze. N-avea voie să 
arate că se teme să discute despre Caraman. Era trecut de mult 
în evidenţele Siguranţei, numai o atitudine demnă, curajoasă îl 
putea salva. 

— Dacă era vorba de o anchetă veneam la tipografie.. Şi în 
afară de un Birou al populaţiei fals n-am niciun alt act. L-am 
întâlnit la vorbitor. Am riscat foarte mult, dar. Fără acest risc n- 
aveam cum să vă găsesc. S-a hotărât ca în locul lui să răspund 
eu de ziar. 

E drept, dacă dorea să-l ancheteze, îl putea ancheta la 
tipografie. Dar dacă această garanţie e doar o nadă? Răspunse 
evaziv: 

— Nu ştiu despre ce ziar vorbiţi. Noi tipărim cărţi de rugăciuni. 


— Domnule Olaru, v-am sunat la telefon, mi-aţi răspuns, 
conform înţelegerii, aţi venit la întâlnire. N-am ce garanţii să vă 
dau. Vă pot spune eventual titlul ziarului. „Flacăra Roşie”. 

Despre „Flacăra Roşie”, Caraznan vorbise totdeauna 
prescurtat: F.R. O pronunţa Fere. „Când n-o să-i spun doar 
inițialele, să ştii, Olarule, că suntem aproape de apariţie”. Ideea 
F.R.-ului îi aparținuse lui Olaru. Caraman îi promisese că despre 
numele ziarului nu va vorbi niciodată cu nimeni. Tânărul nu 
putea şti decât din surse proprii. 

— Şi ce trebuie să fac? îl întrebase, anume aşa ca să vadă 
dacă omul din faţa lui îi întinsese o momeală sau nu. 

— Deocamdată nimic. Vă deranjează dacă vă însoțesc? 

— Nu. 

— Foarte bine. 

Porniră la pas, ca doi prieteni. 

— Aici la dumneavoastră s-ar putea culege câte o pagină? 

— Nu. Nici măcar o pagină de biblie. 

— La altă tipografie din oraş? 

— Nu. La „Viaţa Românească” există un cenzor militar. 

— Dar la tipografiile mici? 

Omul nu părea de profesie. La tipografiile mici, caracterele 
literelor sunt atât de cunoscute şi atât de tocite, încât nu era 
nevoie de un expert să constate de unde provin tipăriturile. 
Probabil e un organizator ca şi Caraman şi toată problema 
ziarului o să cadă tot pe capul lui. Nu-i dădu lămuriri 
profesionale: 

— Cei de la tipografiile mici nu sunt dispuşi să rişte. Literele 
lor sunt arhicunoscute. 

Andrei se  încruntă. Da, sarcina nu era uşoară deloc. 
Dimpotrivă. În tren fusese încă optimist. Îşi imaginase că se va 
instala undeva, într-o tipografie clandestină, ca pe Dudești, şi nu 
se va obosi decât pentru tipărirea ziarului în condiţii grafice cât 
mai bune. A 

— Am senzaţia că vreţi să renunţaţi,. li spuse Olaru. 

— Nu. Vreau să spun, încă nu. Nu sunt disperat. Eu mă 
mulţumesc cu ceea ce am realizat astăzi: am stabilit o legătură. 
O legătură care sper să dea roade. 

Olaru, liniştit, deveni sigur pe el. 


— N-are niciun rost să ne întâlnim ca să ne văităm sau să 
discutăm generalităţi. Caraman ar fi vrut să tipărim la noi câte o 
pagină şi s-o răspândim pe sub mină. Spun, la noi nu e posibil. 

— Şi n-aţi încercat nicio altă variantă? 

— Ba da. Caraman avea idei. Ar fi vrut să-l atragă în 
combinaţie şi pe protopop. 

— Protopopul fiind cine? 

— Directorul tipografiei. Un fel de delegat al Mitropoliei. 

— Şi? 

— Nu se poate. Eu îl cunosc de peste douăzeci de ani. 
Spuneaţi că aveţi acte de Bucureşti? Unde locuiţi? 

— La laşi. In orice caz, până la apariţia ziarului voi rămâne 
aici. 

— Caraman era visător, dumneavoastră optimist. 

— Asta e un defect sau o calitate? 

— Dacă vă bazaţi pe ceva, e o calitate. 

— Mă bazez pe dumneavoastră. Îmi faceţi rost de litere. 

Olaru zâmbi: 

— Cum? 

— Vă gândiţi la o soluţie. La „Adevărul”, moş Vlase a scos 
literele într-o cutie de chibrituri. 

— Totul ar fi fost mult mai simplu, dacă pomeneaţi de moş 
Vlase. 

— II cunoaşteţi? 

— Cine nu-l cunoaşte? Când l-aţi văzut ultima oară?. 

— În urmă cu zece zile. 

— Sciatica? 

— ÎI macină. Deci rămânem la cutia de chibrituri. 

— Nu m-am gândit la modalitate, ci la faptul că lipsa literelor 
se va observa. 

— Dacă se scot tipuri diferite, la o tipografie mare nu se va 
observa imediat. La noi, la început, nu va conta dacă tipărim un 
articol cu aldine şi altul cu petit sau cu un alt tip. 

— Nu e o sarcină uşoară. 

— De asta sunt convins. 

Faptul că tinărul îi pomenise de tipuri de litere însemna că nu 
era chiar un profan în meserie. 

Andrei încetini pasul: 


— Deci rămâne stabilit: în fiecare zi, după lucru, treceţi pe 
aici. Dacă vreau să stăm de vorbă, am să vă cei foc. Şi poate 
mai târziu născocim ceva mai bun. 

Fără să aştepte răspuns, se întoarse şi se pierdu printre 
pietoni. _ 

Olaru nu se uită după el. li făcuse o impresie bună. Părea mai 
hotărî! Decât Caraman. E drept, Caraman avea şi alte sarcini, 
voia să reînfiinţeze cele trei celule destrămate de arestări şi 
ţinea legătura şi cu Bucureştiul, Totuşi, adunarea literelor i se 
păru o sarcină minoră şi de lungă durată. Până la urmă vor 
renunţa la ziar, se vor mulţumi cu mici manifeste tipărite la 
perie. Literele vor trebui sortate, şi de cules, nu ar putea culege 
decât un profesionist. Işi aduse aminte că în prima zi de ucenicie 
în opt ore a cules un rând şi a făcut şapte greşeli. 

Andrei, dimpotrivă, era liniştit: găsise un om de legătură şi 
încă tipograf. Ar fi fost groaznic să fi fost un om oarecare, un 
muncitor la fabrică sau un funcţionar. E drept, preţul omului de 
legătură costase scump: un risc mult prea mare. Işi imaginase 
ce i-ar fi spus moş Vlase: fără îndoială o parabolă: „Dacă vrei să 
furi mere, n-o faci pe un drum umblat.” „Riscul, băiatule, în 
munca noastră, uneori, este egal cu trădarea. In ţine se 
investesc speranţe şi tu duci speranţele la mezat. Te gândeşti 
de zece ori înainte de a face un pas necugetat.” Moscu ar fi fost 
mai dur: „Toţi care se duc la vorbitor, la un deţinut politic, devin 
suspecți. Când eşti urmărit, te fereşti până şi de agenţii de 
circulaţie.” Cu asta Andrei nu era de acord. Fusese odată 
urmărit şi în goană s-a lovit piept în piept eu un sergent de 
stradă. Avusese însă prezenţă de spirit: 

— Care e cel mai scurt drum spre gară? 

Gâfâia atât de puternic, încât abia reuşise să rostească fraza. 
Cu coada ochiului trăgea în urmă, să vadă dacă nu apare 
urmăritorul. 

Polițistul era în vârstă, purta numărul 711, şi se dovedi hâtru: 

— În orice caz, nu încotro fugi dumneata. Ai tren? 

— Am, domnule. 

— Atunci, vezi staţia de tramvai? Te urci în 24 şi la a cincea 
staţie cobori. 

— Vă mulţumesc. Fugi spre staţie şi urcă în primul tramvai în 
mişcare. 


De pe platformă îl văzuse încă pe urmăritor, certându-se cu 
sergentul... 

în drum spre casă, o alarmă aeriană îl sili să coboare într-un 
adăpost. Abia când se aşeză pe o bancă de lângă intrare, îşi 
dădu seama că nimerise în adăpostul Universităţii; studenţii 
erau  gălăgioşi, profesorii cărunţi şi obosiţi îi priveau cu 
îngăduinţă. 

Un student roşcat, cu părul ţepos ca un arici, se întoarse spre 
o fată îmbrăcată cu un pulover gros şi un pardesiu aruncat pe 
umeri. Avea priviri şirete şi gesturi leneşe, la fel ca şi Lu. 

— Imit-o pe Amalia... 

Pe faţa studentei cu priviri şirete apăru un zâmbet: se vedea 
pe ea că se voia rugată. Arătă cu bărbia spre profesorii 
îngrămădliţi în jurul mesei. 

Studentul cu părul ţepos se apropie de masa profesorilor: 

— Vă supăraţi, domnule prodecan, dacă domnişoara Folescu o 
imită pe Amalia?... 

— Amalia fiind cine? întrebă prodecanul. 

— Dacă o imită o s-o recunoaşteţi! Flori! S-a aranjat... 

— Încă n-am spus nimic, îi spuse prodecanul studentului, dar 
dacă dumneata socoteşti că tăcerea mea a fost aprobativă, 
poftim. Oricum, în timpul alarmelor aeriene, legile fizicii nu se 
modifică. 

Andrei trase cu urechea şi-i plăcu răspunsul prodecanului. 
Bătrânul avea dreptate: legile fizicii nu se modificau din cauza 
bombardamentelor; bombardamentele nu puteau distruge nici 
poeziile lui Eminescu, doar case, străzi, eventual un oraş. 

Sunt daţi dracului profesorii universitari: au acumulat în 
creierii lor biblioteci întregi. Când şi ăştia, deştepţii, vor fi de 
partea Partidului, viaţa se va schimba radical, în fond, războiul 
n-a schimbat nimic, nici măcar relaţiile dintre oameni. Cum de 
nu i-a venit şi lui în minte acest lucru până acum? Patronii stau 
acasă şi proletarii sunt pe front. Ei îşi sacrifică viaţa pentru 
moara lui Assan, pentru brutăria lui Gagel. Toată lumea ştie că 
domnul Malaxa n-a fost o zi pe front. Nici Herdan. In schimb 
toate ziarele au scris că brutarul a plecat în America să vadă 
meciul de box dintre Schmeling şi Joe Louis. Herdan întârziase 
doar un minut, dar de ajuns ca să ajungă la sfârşitul galei. 
Meciul durase câteva secunde. 


Studenta îi scoase pardesiul, luă o poziţie gravă şi atacă o arie 
din Carmen: avea vocea voit voalată, se forţa să cânte din gât, 
cu buzele ţuguiate şi bătea mărunt din picior un ritm de passo- 
doble. 

Profesorii zâmbiră şi ei, recunoscură pe cântăreaţa imitată. 
Studenta îşi mişca şoldurile, tot în ritm, vulgară, dar pe ea 
vulgaritatea o înnobila. Se lăsa pe spate, se unduia, îşi mişca 
umerii, să se observe tremurul sinilor. 

— Exact ca Amalia Dobrescu, spuse cineva cu voce tare şi 
studenţii începură să râdă, pe urmă bubuitul tunurilor 
antiaeriene curmă cântecul. 

în adăpost se făcu linişte. Prodecanul ridică privirile spre tavan 
şi spuse ca un cunoscător: 

— Sunt deasupra gării! 

Studenta îşi puse pardesiul pe umeri, aruncă şi ea o privire 
spre plafonul adăpostului: avea gât lung şi piele ciudat de albă. 

Andrei îi urmări toate mişcările: avea graţie şi în felul cum îşi 
ţinea mâna, umerii. Îi păru rău că n-o s-o cunoască, că nu va sta 
niciodată de vorbă cu ea. Poate nici n-ar fi avut ce să-şi spună şi 
totuşi părerea de rău că n-o s-o mai revadă îl apăsa ca o povară. 
Acum, aici în adăpost, dacă s-ar întâmpla să se năruie totul, 
oamenii s-ar strânge cu toţii la un loc. E ciudat cum în 
nenorocire oamenii se apropie: nimeni nu vrea să moară singur. 
Peste jumătate de oră însă, pe stradă, dacă s-ar întâlni cu 
studentul roşcat sau cu domnişoara Foleseu care a imitat-o pe 
Amalia, ar trece unul lângă altul ca doi necunoscuţi. E drept, toţi 
cei din adăpost făceau parte dintr-o altă lume, străini de tot 
ceea ce făcea el. „Dar ce fac eu în fond? În cel mai bun caz aş 
putea să culeg un articol scris de unul dintre ei. Atât.” Cine se 
gândeşte, privind un inel de aur, la cel care scormoneşte mii de 
tone de cuarţ? 


SEARA, LĂCUSTĂ IL CAUTĂ din nou pe Andrei; intră fără să mai 
bată la uşă, îmbrăcat numai cu nişte izmene lungi şi o cămaşă 
de noapte de in, groasă, cu nuri. Se aşeză călare pe un scaun şi 
zâmbi. 

— Vrei să-mi spui ceva? îl întrebă Andrei. 

— Nu. Aştept să-mi spui tu ceva. 


— Nu prea am ce să-ţi spun. 

— Ei, na. Înseamnă că te ascunzi de mine. Mi-a spus Vetuţa că 
ai întrebat-o cu ce să te duci la vorbitor. La cine ai fost? 

— Am vizitat un prieten. 

— Politic sau?... 

— Ceilalţi nu pot să-mi fie prieteni. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Am fost la Caraman. 

— Nu e bine. Asta a fost mare. Poate ţi-au pus o codiţă. 

— Fii liniştit. 

— Eu sunt liniştit. Bănuiesc că şi tu îţi aperi pielea. Dar nu asta 
am vrut să aflu, ci noutăţi. 

— Ce fel de noutăţi? 

— Noutăţi, insistă Lăcustă. Oricum, vii din Bucureşti. Tovarăşii 
de acolo trebuie să ştie mai multe decât noi, cei de aici. 

— Ce anume te-ar interesa? 

— Totul. De exemplu ce o să facem noi dacă o să vină ruşii? 

Nu ştiu. Dar asta e încă o problemă foarte îndepărtată. Eu am 
venit cu o misiune specială. 

— Asta ştiu. Pentru ziar. Păcat de efort. Se aplecă spre masă şi 
luă o ţigară din pachetul lui Andrei. Mai bine aduceai un vagon 
de mitraliere. Îşi aprinse ţigara şi, văzând că Andrei nu-i 
răspunde, continuă: Acum mă dispreţuieşti. Imi dau seama. Dar 
dacă ai şti de unde mi-a venit ideea armelor, nu m-ai mai privi 
ca pe un străin. 

Se vedea pe el că avea chef de vorba. Andrei se înşuruba, în 
semn că e gata să-l asculte. 

— Spune. 

Lăcustă nu se lăsă rugat. Suflă fumul spre tavan, urmări 
fuioarele cenuşii cum se destramă, apoi căută privirile lui 
Andrei: 

— Îți spun. Am povestit asta. Şi unui alt tovarăş din Bucureşti. 
El m-a certat şi mi-a spus să-mi bag minţile în cap. Să vedem ce 
zici tu. Am fost arestat de legionari. Mă rog. De poliţia lor... 
Atunci când au venit la putere. La început au crezut că sunt de- 
ai lor. M-au dus în casa lui Codreanu cel bătrân. Da Zelea. Casa 
lui era un fel de sediu neoficial, plină cu telefoane, cu aparate 
de telegrafia!. M-au poftit politicos să iau loc şi să le spun ce 
activitate are Motoarcă. Spun, încă nu ştiam că erau de la poliţia 


legionară, toţi erau îmbrăcaţi în civil, credeam că sunt de la 
Siguranţă, pe Zelea. Atunci l-am văzut prima oară. Nu ştiam cine 
e. Zic, m-au întrebat de Motoarcă.. Motoarcă era mai mare. 
Peste legionarii de la Nicolina. A fost ofiţer, l-au dat afară sau s-a 
retras din armată şi s-a angajat la noi. La început a fost un fel de 
funcţionar, fără treabă precisă, pe urmă a devenit mare, tăia şi 
spânzura. Cred că-şi asumase prea multe puteri, până ce verzii 
lui l-au luat la ochi. Le-am spus că Motoarcă e o lichea. Am văzut 
pe faţa lor că le place cum îl împroşc pe Motoarcă şi mi-am dat 
drumul la gură. Ei notau totul, chicoteau şi-mi puneau întrebări. 
Ştiam despre Motoarcă atâtea lucruri că aş fi putut să le 
povestesc o zi întreagă. Cum a bătut până la sânge un paznic de 
noapte că a îndrăznit să-l legitimeze, cum a violat pe o 
funcţionară de la Evidenţă, spunându-i că i s-a aplicat o 
sancţiune hotărâtă de cuib şi altele şi altele. Odată, brusc, unul 
m-a întrebat: în ce cuib activez? Zic, păi, n-am treabă cu ei. Cum 
n-ai? Au cercetat un dosar şi mi-au arătat nişte rapoarte în care 
eu treceam drept legionar. Zic, de unde şi până unde? Pentru că 
fluier cântecul acela cu garda şi căpitanul? Păi, să-i induc în 
eroare pe legionari. Când i-am văzut că pălesc, abia atunci mi- 
am dat seama cu cine aveam de-a face. Era prea târziu. Lor le-a 
convenit să-l înjur pe Motoarcă, dar nu şi pe legionari. Unul, care 
avea o vină de bou în mână, m-a lovit prin întoarcere, drept în 
faţă, pe urmă am simţit vârful unei cizme în stomac şi mi-a 
părut bine că am leşinat. Altminteri ar fi trebuit să gem pentru 
fiecare pumn. Şi mi-au dat destui. Când mi-am revenit, nu visam 
decât o mitralieră cu o mie de gloanţe. 

— Un comunist, Lăcustă, trebuie să ştie să se stăpânească. 

— Eu sunt comunist, dar nu ştiu să mă stăpânesc. Ei şi? Crezi 
că nu-mi fac datoria pentru că nu ştiu să mă stăpânesc? Cred că 
cei care ştiu să se stăpânească nici nu sunt oameni adevăraţi. 
Omul are inimă, nervi, iubeşte şi urăşte, nu poate să nu fie 
pătimaş!... Când socrul meu n-a vrut s-o lase pe fiică-sa să se 
mărite cu mine, am vrut să-l plesnesc. Cum adică?... Eu voiam, 
Vetuţa voia, numai bătrânul era împotrivă! Până la urmă am 
luat-o cu forţa. M-a durut în fund că nu mi-a dat zestre. Am luat- 
o cu ce a avut pe ea... Dar asta e o altă poveste, care nu te 
interesează. Tu când începi activitatea? 

— De ce întrebi? 


— Vreau să te ajut. Să fac ceva. 

— Mi-ai asigurat cazarea. 

— Asta e fleac. Puteai sta şi la altcineva. La unul care ar fi fost 
mulţumit că nu trebuie să facă nimic. Este unul Secoşan. E 
ilegalist. Nu vreau să-l bârfesc. A dat la Ajutorul Roşu cât n-am 
dat zece la un loc. E drept, avea şi de unde. Şi la el e casă 
conspirativă. Nu-l bănuieşte nimeni. Ştiu că avusese sarcina să 
se înscrie la Maniu. Aşa, de formă. Are o casă cum sunt puţine la 
laşi. El pune la dispoziţia Partidului o cameră cu intrare separată 
şi gata. Dacă s-ar întâmpla să vină comuniştii la putere, pe 
Secoşan o să-l facă ministru. A stat şi Foriş la el. Pârliţi ca tine n- 
au ce căuta acolo. 

— Foriş, din aprilie, nu mai e în conducere, se simţi Andrei 
obligat să-l informeze pe Lăcustă. lar eu nu-s pârlit! 

— Nu te supăra. Eu nu-ş atât de informat. Foriş, când l-a cazat 
Secoşan, era mare. Şi eu spun „pârlit” unuia ca mine. Adică unui 
om mai mărunt. Spune-mi ce planuri ai, ce vrei să faci? 

— O tipografie. 

— Tu eşti mai aiurit ca mine. Eu visez bombe şi tu un atelier. 
O bombă o bagi într-o servietă, dar o tipografie? 

— Într-o casă. Într-o cameră. Nu visez o tipografie ca Monitorul 
Oficial. Nu. Una mică. 

— Una mică poţi face la mine. 

— Nu se poate instala o tipografie într-o casă locuită. Copiii, 
vecinii... 

— Se poate! M-am gândit la pivniţă. Aia de sub bucătărie. N-o 
foloseşte nimeni. Ziua stai în casă, faci ce vrei şi noaptea cobori. 
Noaptea şi copiii şi vecinii dorm. Pivniţa n-are fereastră. Şi cu ce 
vei tipări? Sau scrii ziarul cu mâna? 

— Cu o maşină... 

— De unde maşină? 

— Încă n-am. 

— Litere ai? 

— N-am. 

— Dar hârtie? 

— O să fac rost. 

— Deci n-ai nimic. 

— Deocamdată. 

— Şi crezi că vei reuşi să faci o tipografie? 


— Sunt convins! 

— Eşti al dracului. Nu cred că reuşeşti, dar te ajut. Cu orice. 
Însă dacă te răzgândeşti, fac rost de un strung şi facem 
mitraliere. Sunt mai utile. 

— Bine, Lăcustă. În primul rând aranjează-mi pivniţa. Să fie 
gata până când voi avea nevoie de ea. Şi dacă îmi mai trebuie 
ceva, îţi spun. 

Socoti discuţia încheiată, dar Lăcustă nu se ridică de pe scaun. 

— Mai vreau să te întreb ceva. Dar să nu te superi. Eşti 
însurat? 

— Nu. 

Lăcustă mai trase un fum, abia după aceea stinse mucul. 

— Asta e şi bine, e şi rău. 

— De ce e bine şi de ce e rău? întrebă Andrei amuzat. 

— E bina că n-ai grija familiei şi-i rău că n-ai o muiere. 

— Crezi că-i atât de rău? 

— Da. Un bărbat sănătos are nevoie de o femeie. Chiar dacă 
este în ilegalitate, chiar dacă are misiuni importante sau chiar 
dacă nu face nimic. 

— Vrei să-mi recomanzi o femeie? 

— Nu. Nu-s tâmpit şi nici codoş. Eu ziceam că n-ar fi rău să ai 
o femeie. 

— Femeile ar putea să mă încurce în munca mea. 

— Munca e una, femeia e alta. 

— Şi ce crezi că ar fi de făcut? Că nu-mi pomeneşti de femei 
doar aşa, că ţi-a trecut prin minte. 

— Eu, din prima zi când te-am cunoscut, mi-am dat seama că 
nu eşti prost. Râse. Am avut o calfă tânără. Un bărbat tăcut. Era 
însurat şi se temea de front. Adevărul e că toţi ne temem. S-a 
aranjat ordonanţă la un colonel, la unul cu misiuni speciale. 
Ducea ordinele generalului pe front, sau aşa ceva. Ei, băiatul 
ăsta al meu l-a însoţit pe colonel într-o misiune şi a călcat pe o 
mină. 

— Ce legătură are cu femeile? 

— Îți spun. Ea a rămas aici. Soţul e mort, aşa e viaţa. Ea e 
tânără, plină de puteri. Mai mult la ea m-am gândit decât la tine. 
Am putea să trecem într-o zi pe la ea. E îngrozitor de singură. 
Înainte de a fi venit tu aici, o mai chemam pe la noi. Acum nu se 
poate. Dar am putea să trecem noi pe la ea. Numai seara, că 


ziua munceşte. Trebuie să vadă oameni, că o macină 
singurătatea. Se gândeşte tot timpul la mort. Gândindu-te la un 
mort, nu poţi avea gânduri sănătoase. 

— Şi ce să-i spun? 

— Nu trebuie să te învăţ eu. Dar îi poţi spune că, la vârsta ei, 
viaţa poate să înceapă şi a doua oară. 

— Eu nu pot să mă expun. 

— Aşteptam şi fraza asta. Nu te expui. Stă tot în vilă 
colonelului, undeva la subsol. Acolo unde locuise şi ordonanța. E 
în cartierul bogaţilor. Primarii stau acolo. Prefecţii, şi grangurii. 
Poliţiştii n-au ce căuta în cartierul acela. Mi-e milă de ea, Andrei. 

— Bine, nea loane. Ne ducem într-o zi s-o vedem. 


A DOUA ZI ANDREI SE DUSE LA MITROPOLIE, să vadă dacă 
într-adevăr Olaru va trece, la ieşire, prin zona fixată. Apăru tot 
cu basca pe cap, cu servieta sub braţ şi cu mâinile în buzunare. 
Andrei îl întâmpină. 

— Aveţi cumva un foc? 

Olaru scoase din buzunar o cutie de chibrituri şi i-o întinse. 
Andrei îşi dădu imediat seama: cutia era mai grea ca una 
normală. O deschise atent. Era plină de litere de plumb. 
Deasupra lor, un singur băț de chibrit, îşi aprinse ţigara, spuse 
un mulţumesc, apoi vâri cutia în buzunar şi se îndepărtă. 

Fără să şi-o mărturisească, spera într-o nouă alarmă aeriană. 
Trecu pe la Universitate. Cu o seară în urmă, se gândise mult la 
fata cu pulovărul pe gât. Îi reţinuse şi numele: Flori. Flori 
Folescu. 

La colţul străzii, descoperi o patrulă militară şi porni spre casă. 
Caraman îi dăduse un om de nădejde. Răsturnă conţinutul cutiei 
pe masă. Erau peste două sute de litere „a”. O adevărată 
comoară. Andrei le pipăi ca şi cum ar fi fost diamante. Până şi 
mirosul plumbului îi făcu plăcere. Hotări să-l caute pe Olaru în 
fiecare zi, să îmbogăţească zestrea de litere. Până va reuşi să 
facă rost de o maşină, „Flacăra Roşie” va putea să apară chiar şi 
în perie. La condiţiile grafice se va gândi după apariţie. 

A doua zi, Olaru îi înmână două cutii de chibrituri cu literele 
„b” şi „c”. Acasă, Andrei încercă să compună cuvinte din primele 
trei litere ale alfabetului: „ac”, „abac”, „baba”, „babac”. Era 


convins că peste o săptămână va reuşi să scrie un articol întreg. 
Vru tocmai să stingă lampa, când apăru din nou Lăcustă. Văzu 
literele pe masă şi plescăi din buze a admiraţie: 

— Tu pari serios, Andrei. Dar tot sunt convins că dacă ai sorta 
gloanţe în loc de litere, ai face o treabă şi mai utilă. 

— Crezi? 

— Sunt convins. O rafală la Primărie, una la Prefectură, una la 
Cercul Teritorial şi zece rafale în Piaţa Unirii, să vadă burghezia 
că suntem înarmaţi. 

— Din păcate, burghezia are mai multe gloanţe decât noi. Noi 
trebuie să trezim conştiinţele, Lăcustă. De aceea s-au inventat 
literele. 

— În orice caz, îmi pare bine că nu-ți pierzi timpul degeaba. 
De unde le-ai furat? 

— Nu sunt furate. Lăcustă. Astea sunt litere organizate 
metodic, procurate după toate cerinţele muncii ilegale. 

— Îmi placi, Andrei, măcar că nu înţelegi importanţa 
gloanţelor, îmi placi că eşti încăpățânat, că ştii ce trebuie să 
faci. Să ştii că pivniţa e pregătită. Şi dacă până la urmă vei reuşi 
să mă lămureşti şi pe mine şi în loc de puşcaş mă faci ziarist, 
eşti mare. Mergem? 

— Unde? întrebă Andrei mirat. 

— La Iconica. 

— Dar asta cine mai e? 

— Văduva despre care ţi-am vorbit. Am trecut azi pe la ea la 
bufet şi mi-a spus că ne aşteaptă. 

— Şi ce i-ai spus, cine sunt eu? 

— Unul de la noi, de la Nicolina. 

— Măi, Lăcustă, acum că am început să fac rost de litere, ar fi 
păcat să fac o prostie. 

— Nu faci nicio prostie. Ajuţi un om. Noi vrem să schimbăm 
lumea, să ajutăm oamenii. Dar faci cum crezi, tu-ţi cunoşti mai 
bine interesele. 

— Mergem, nea loane. 

— Nu-i chiar atât de simplu. Şi eu m-am gândit să te feresc. 
Merg înainte şi mă urmăreşti de la 20 de metri. N-are rost să fim 
împreună. 

— Dacă te-ai gândit şi la asta, vin cu plăcere. 


SPRE SURPRINDEREA LUI LĂCUSTĂ, Andrei o cunoştea pe 
conica. Ea, când auzi, se uită mirată spre Andrei. 

— Nu v-am văzut niciodată. De unde mă cunoaşteţi? 

— Glumeşte, încercă Lăcustă să dreagă lucrurile. E doar de 
câteva zile la laşi, vreau să spun, la noi, la Nicolina. Te 
confundă. 

Andrei tocmai vru să spună că tipografii au memorie, dar se 
opri la timp: 

— Te-am cunoscut chiar în ziua în care am venit. Serveşti la 
un bufet. Ti-am cerut o tocană moldovenească şi am arătat spre 
banda de doliu. O aveai pe o bluză albă. Te-am şi întrebat: 
Fratele? Şi mi-ai răspuns scurt: soţul. Îţi aminteşti? 

— Da, acum îmi amintesc. Chiar am crezut că vreţi să vă 
legaţi de mine. Gheorghe al meu a murit aproape de doi ani. 
Port totuşi doliu pentru că, dacă eşti chelneriţă, toată lumea se 
leagă de tine. Aşa, pe unii îi mai ţin la respect. 

Deşi în mişcări, în felul de a ţine braţele se vedea că vine de la 
ţară, nu părea prostuţă. Se orăşenizase. Dintr-un scrin sculptat, 
provenit probabil de la colonel, cu un picior improvizat dintr-un 
butuc, Iconica scoase două pahare cu tălpici late. Era mai mult 
plinuţă decât slabă, cu braţe şi picioare puternice, ciolănoase. 
Avea o faţă obişnuită, cu obraji roşii, poate doar genele, 
exagerat de mari, aruncând din când în când umbre pe pomeţi, 
erau ieşite din comun. Ochilor, ascunşi în orbite, din cauză că 
clipea des, nu li se putea constata culoarea. Lui Andrei i se 
păreau negri. 

Turnă vin în cele două pahare. 

— Tu nu bei? o întrebă Lăcustă. 

— Numai fiert şi cu mult zahăr. Dar nu seara, că mă îmbăt. 

Râse fără pricină. 

Nu părea chiar atât de deznădăjduită cum o descrisese 
Lăcustă. Zâmbea des şi-şi arăta dinţii sănătoşi cu strungăreaţă. 
Pentru vizita pe care o anunţase Lăcustă, se pregătise: 
îmbrăcase o bluză de mătase trandafirie şi o fustă dintr-o stofă 
foarte fină. Asta se vedea după cum se mula pe corp. Simţindu- 
se privită, se socoti obligată să dea lămuriri: 


— Fusta o am de la doamna colonel. E foarte drăguță şi atentă 
cu mine. E drept, o ajut uneori prin casă. N-are decât o singură 
femeie, dar aia e mai mult bucătăreasă, că domnul colonel e 
diabetic şi i se găteşte separat. Cu ce vă mai servesc? 

— Cu nimic, refuză Andrei. Vinul e foarte bun. 

conica se aşeză pe canapea şi-şi încrucişă mâinile în poală: 
nu mai avea ce să spună. 

— E frumos din partea colonelului că vă lasă să locuiţi în 
continuare în casa lui. 

— A ţinut mult la Gheorghe, explică Iconica. 

— Pe dracu! sări Lăcustă. Folescu ăsta e şmecher şi dat 
dracului. Umblă mult pe front, ştie care e situaţia. 

O ţine aici, că dacă vin ruşii, să vadă că are şi proletari în 
casă. 

— Ei, şi dumneata, nea loane. E bun. Şi ea e bună. Fiică-sa e 
mai zăpăcită. Când domnu' Folescu nu-i acasă, întoarce casa pe 
dos. 

Şi studenta din adăpost se numea Folescu. 

— Folescu aţi spus? După câte ştiu e studentă şi are voce 
frumoasă. 

— Ea e, aprobă lconica. E la o şcoală de muzică. Când bagă 
voce, tremură ferestrele. _ 

Ce mică e lumea, cugetă Andrei. Nu spera s-o regăsească. In 
orice caz, nu atât de repede. Să nu pară interesat, spuse într-o 
doară: 

— Şi poartă tot timpul un pulover gros, răsucit pe gât. 

— Da, domnule. Are o mulţime, de toate culorile şi toate pe 
gât. Le îmbracă toamna şi nu le scoate decât spre vară. Şi 
rochiile şi le face pe gât. Are ceva pe piept şi nu vrea să i se 
vadă. Cred că o bubă. 

Lăcustă îşi mai turnă un pahar de vin: 

— Mă, Andrei, tu cunoşti tot laşul. 

conica se grăbi să umple şi paharul lui Andrei şi începu să 
povestească cum l-a cunoscut pe Gheorghe şi cum de dragul ei, 
deşi era transmisionist, s-a făcut ordonanţă, să poată fi 
împreună. 

Să nu vorbească numai despre Gheorghe, Lăcustă o întrebă: 

— Şi mama? 


— Ea, săraca, ce să facă. Îmi scrie tot timpul să mă mărit. Dar 
cu cine să mă mărit? Tot cu un soldat? Mai bine aştept să se 
termine războiul. Şi voi mai treceţi pe la mine că stau singură ca 
muta. Sunt seri când n-am cu cine să schimb o vorbă. Mă mai 
duc sus, la doamna colonel, când zvăpăiata nu-i acasă. 

Andrei bău o gură de vin: 

— Nu te înţelegi cu ea? 

— Nu prea. Vine, face baie de două ori pe zi, umblă goală ca o 
neruşinată şi vorbeşte prostii. „Dacă am fi pe vremea lui August, 
noi am fi patricieni, mamă?” E ca şi cum aş întreba-o pe mama: 
dacă am fi în septembrie, am fi caltaboşi?... 

Lăcustă râse şi se miră că Andrei nici nu zâmbeşte măcar. 

— Mai veniţi? întrebă Iconica. 

— Păi, eu îs mai ocupat, se scuză Lăcustă. O ştii pe Vetuţa. 
Dar el e mai liber. O să mai vină şi o să mai staţi de vorbă. E 
băiat bun. Ca toţi care lucrează în echipa mea. Eu mă duc. Se 
uită după Andrei. Mai stai? 

— Nu, nea loane, vin şi eu. 

— Dacă vă simţiţi bine, mai staţi. Mâine am zi liberă, spuse 
conica. 

Ca Andrei să nu refuze, Lăcustă i-o luă înainte: 

— Atunci eu vă las. 

Şi, fără să-şi ia rămas bun, ieşi şi trase uşa după el. 

| se auziră paşii pe pietrişul presărat printre rondurile de flori. 

Fără Lăcustă, Iconica se simţi mai în largul ei: zâmbi fără 
pricină, aranja faţa de masă, apoi se aşeză din nou pe canapea: 

— Vă pregătesc ceva de mâncare? 

— Andrei vru să o refuze, dar în clipa aceea se auzi din 
camerele de sus vocaliza domnişoarei Folescu. Andrei şi-o 
imagină cu puloverul pe gât, imitând-o pe Amalia. Spre mirarea 
lui, îi putu reconstitui trăsăturile feţei. Ca şi noaptea, când se 
culcase şi-şi adusese aminte de ea, trăsăturile ei se confundau 
cu ale lui. 

conica deschise uşiţa sobei: jarul era stins. 

— Trebuie să fac focul. 

— Nu te osteni. 

Sus, vocaliza se transformă într-o melodie care se repetă de 
mai multe ori. 


— Ba da. Mi-ar face plăcere să fac de mâncare. N-am mai gătit 
pentru un bărbat de nu mai ştiu când. Nu fumaţi? 

— Uneori... 

— Fumaţi. Îmi place mirosul de tutun. Şi Gheorghe fuma. 
Fumul de ţigară mirosea a bărbat. 

Sus, cântecul se sfioşi brusc „apoi se auziră câteva note 
cântate la pian. După câteva secunde,. Răsună din nou vocea 
studentei. 

— E greu să dormi în gălăgia asta, spuse Andrei. 

— M-am obişnuit. 

Aţăâţă focul, flăcările îi luminară faţa şi din cauza genelor lungi 
păru frumoasă. Îngenunchiată la gura sobei, cu fusta strânsă pe 
pulpe, avea aerul unei femei coapte. 

— Ce vrei să pregăteşti, Iconica? E 

— Îmi place când îmi spuneţi pe nume. Încă nu ştiu. 

— Să ştii că nu mi-e foame. 

— Nu e bine să beţi fără să mâncaţi ceva. 

— Nu mai beau. 

— Mai beţi un pahar. Beau şi eu unul. Ca să ciocnim. 

— Bine, Iconica. Mai beau un pahar de vin şi după aceea plec. 

Ridică paharul. 

— Înseamnă că o să mănânc iar singură. Mai veniţi? 

— Am să mai vin, Iconica. 


COMISARUL AVRAM NIŢESCU, şeful Siguranţei din laşi, era 
gripat, avea nasul roşu, ochii inflamaţi îi lăcrimau la cel mai mic 
curent. Medicul şef al Spitalului orăşenesc îl vizita de două ori pe 
zi: odată dimineaţa, la Siguranţă şi a doua oară, seara, acasă. 

Vizitele de seară îi plăceau mai mult doctorului; doamna 
Niţescu îl primea cu cafea, cu prăjituri de casă, cu coniac 
franțuzesc. Uneori, Niţescu întârzia şi atunci se lungeau în 
discuţii, despre război, despre modă, despre plictiseala 
provincială. 

Doamna Niţescu nu se temea decât de bombardamente.. 

— Domnule doctor, ce poate să facă frica din om! Neom. 
Aleargă ca şobolanii prin pivniţă, se urâţeşte, devine rău, se 
roagă ca bombele să cadă pe casa vecinului, să se dărâme 
biserica, teatrul, numai lăcaşul lui să rămână neatins. In zilele 


trecute m-a prins alarma în oraş: m-am uitat la oameni: 
transfiguraţi, fugeau care încotro, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi 
ştiut locul cel mai sigur, adăpostul cel mai ferit. Am intrat şi eu 
în panică, parcă mi-au paralizat picioarele, mi-era teamă pentru 
că eram singură. Dar nu sunt convinsă că acesta a fost motivul; 
nu mă gândisem la soţul meu decât după ce m-am aranjat, 
după ce am „crezut” că sunt în siguranţă. Când eram mică, mi- 
era teamă de întuneric. Întunericul mă paraliza, atunci; dincolo 
de pânza neagră a întunericului vedeam oameni diformi, stafii. 
Pe urmă, cu timpul, m-am obişnuit şi cu întunericul: stăteam 
singură în cameră, stingeam becurile şi strigam întunericului: Nu 
mi-e frică de tine! Tu nu eşti nimic, de mine depinde să dispari 
sau să reapari. Eu te fac, întunericule, cum să mă tem de tine? 
Cu bombardamentele e însă altfel: zborul necruţător şi 
imprevizibil al bombelor mă fac incapabilă să fiu raţională. Mi-e 
pur şi simplu teamă. O teamă animalică, ancestrală. Uneori, mă 
întreb — de ce mă tem? De moarte? Sunt o fiinţă evoluată, ştiu 
că moartea vine oricum, fără dată precisă, sub forme diferite: 
accident, boală sau, pur şi simplu, biologic, prin moartea lentă a 
celulelor. Deci nu de moarte mă tem. Că rămân schiloadă? Nu 
mă pot imagina fracționată: eu sunt aşa cum mă cunosc din 
totdeauna. E ciudat, chiar la apariţia ridurilor ştiu, simt că sunt 
ale mele, fac parte din mine. Vă spun, teama mea e 
inexplicabilă, dar existentă, mereu prezentă, copleşitoare. V-aţi 
gândit vreodată, domnule doctor, cum arată moartea? Bănuiesc 
că imaginea scheletului înfăşurat în linţoliu negru şi cu o coasă 
în spinare nu vă satisface. Eu, ca figură, ca volum, nu mi-o pot 
imagina: o bănuiesc invizibilă, o materie diformă, o prezenţă 
permanentă, alături când stai la masă, vârâtă sub plapumă când 
dormi, mereu lângă tine, poate chiar infiltrată în tine când stai 
sub cască la coafor sau mânuieşti racheta de tenis. Poate 
fiecare om are moartea lui proprie, implantată în el, e poate 
chiar spaţiul pe care îl dislocă cu propriul lui corp. Moartea mea 
trebuie să fie un revers al meu. Aş îndrăzni s-o asemăn cu 
sufletul, aşa cum încearcă să ne prostească feţele bisericeşti 
sau filosofii de altădată. 

Deşi nu spunea lucruri noi, doamna Niţescu vorbea cursiv şi 
despre alte subiecte, fără ca doctorul să se plictisească. 


— Opera? Cine mai e dispus astăzi să asculte povestiri ştiute, 
cântate? Insăşi naivitatea conflictelor, spuse prea direct, prea 
dramatic, te face să zâmbeşti. Sau — pentru că există un „sau” 
— te rupi de viaţa cotidiană, te transpui într-o altă lume, 
inventată, falsă, cu oameni delimitaţi perfect în buni şi răi, şi 
muzica, ca un drog, te apasă pe creier şi devii copil, ascultând 
un basm care se înfiripă dincolo de reflectoarele rampei. 
Desigur, depinde şi de dispoziţia în care mă aflu; uneori, reuşesc 
să mă transpun, să nu mai simt rampa ca pe o barieră şi aş vrea 
să fiu Carmen, aş vrea să fiu bună, şi de cele mai multe ori chiar 
reuşesc să fiu. Trezită de cortină, mă uit în jur şi văd ochi 
umeziţi de lacrimi. Lacrimi ipocrite, încercăm să ne emoţionăm 
de. O dragoste curată, pură, inexistentă. Mă culc cu soţul meu şi 
gândul îmi zboară aiurea, la altcineva. Fără să vreau. O vorbă 
prost plasată mă readuce la realitate, îmi dau seama că nue 
ras, încerc să-mi feresc faţa, îl simt greu. Unde-i acea dragoste 
imaculată, făurită de alchimişti ca Puccini? Minciuni, domnule 
doctor. Din păcate, de multe ori, accept şi minciuna,. Din 
comoditate. Nu-mi place, totuşi, opera: comentariile snobe, „azi 
X a cântat mai bine aria despărțirii decât miercuri”, readuc 
opera pe stradă, îmi fură iluzia, atmosfera în care m-am 
ambalat. Prostii, domnule doctor... 

Mă întreb de multe ori de ce mă duc la coafor? Când mă întorc 
cu părul încreţit, am senzaţia că port. O claie în cap, că semăn 
cu coafeza care mi-a aranjat părul. Acasă, mă uit în oglindă, mă 
pieptăn ca să nu mă simt străină. Coafura, aranjată după ultimul 
jurnal de modă, dispare. Şi totuşi, dintr-o obişnuinţă, mă duc 
săptămânal la coafor. De ce? Vă spun, la coafor asist la o 
conferinţă de presă: aflu că doamna primar şi-a recroit blana de 
bizam şi a completat-o cu un cordon lat, căzut, cum se poartă la 
Bucureşti. Peste o săptămână povestea bizamului recroit ajunge 
la băcănii. La coafor apar veşti noi: colonelul Folescu trăieşte cu 
colega fiicei sale, o studentă din anul doi. Ştiri. Ziarele sunt 
neinteresante, scriu doar despre război şi oamenii sunt avizi 
după ştiri. Probabil, în zilele când nu sunt de faţă, se discută şi 
despre mine. 

— Despre mine n-aţi auzit nimic? 

— Ba da, domnule doctor, dar n-aş vrea să vă indispun. 

— Vă rog... 


— Ei bine. Se spune despre dumneavoastră că dezbrăcaţi 
femeile chiar când le căutaţi în gât. Trebuie să fie amuzantă 
procedura de „convingere” a pacientelor: „Aveţi gâtul inflamat, 
inflamaţia provine din interior, din esofag şi de la esofag e doar 
un singur pas până la sâni”. Sunt îngrozitor de proaste femeile. 
În ţările civilizate, există chiar un dicton: „Purtaţi dessou-uri 
frumoase, nu ştiţi când vă dezbrăcaţi”. Bănuiesc, domnule 
doctor, că după ani de experienţă v-aţi specializat, aveţi metode 
sigure. Le dezbrăcaţi numai până la brâu? 

— Doamna Niţescu... 

— Nu trebuie să vă scuzaţi. Cred că e penibil să vă uitaţi într- 
un gât, să vedeţi dinţi cariaţi. După câte ştiu, gura miroase din 
cauza stomacului. Aa, se mai spune ceva despre 
dumneavoastră: că întâi numărați banii şi abia după aceea 
operaţi... 

Doctorul, directorul Spitalului orăşenesc, îi aducea comisarului 
şef medicamente nemţeşti de la Comandamentul German şi-i 
prescria inhalaţii şi ceai de muşeţel. Pentru orice eventualitate, 
îi pregătise şi douăzeci de lipitori, şi la nevoie, şi o internare. 

Dar Niţescu era bine clădit, robust, s-a luptat cu gripa în 
picioare. Desigur, nu fără renunţări: de o săptămână, de când a 
strănutat pentru prima oară, nu se mai întâlnea cu doamna 
Amalia Dobrescu, primadona Operei din capitala Moldovei. O 
sunase doar la telefon, se scuzase, îşi motivase absenţa brutal, 
bărbăteşte: 

—N-aş vrea să te molipseşti tocmai acum, în preajma 
repetiţiilor generale. 

Amalia îi mulţumi că fusese atent şi-i dori însănătoşire 
grabnică. Niţescu avu o senzaţie de plinătate, era mândru că 
avusese forţa să renunţe la întâlnirile cu ea, că a reuşit să-şi 
impună restricţii în sentimente. 

O săptămână se duse acasă devreme, cina, lua cu un 
ceremonial exagerat medicamentele, să se vadă că e suferind. 
îmbrăcat în pijama şi halat de casă, pierdea din prestanţă şi 
devenea mai în vârstă, mai anost. După foarte mulţi ani de 
căsătorie, nevastă-sa descoperi că soţul ei nu era un intelectual. 
În afară de operă, de muzică de operă, nu ştia nimic interesant; 
relatările lui despre treburile de serviciu erau banale, 
întâmplările, oamenii deveneau simple fapte. Povestirile lui nu 


aveau haz, Niţescu nu reuşea să imprime spuselor sale 
personalitate. Nu avea păreri proprii, nici măcar despre război: 
ştia că e sfânt, că e o încăierare între două rase, germanică şi 
slavă. 

— Şi noi ce rost avem în această încăierare? 

— Noi suntem între ei. Avem ghinion din cauza poziţiei 
geografice. Şi mai e şi Basarabia. 

— Dacă era vorba de Basarabia, ce căutăm dincolo de Nistru? 

— Tu întrebi prostii, dragă. Avem obligaţii faţă de aliaţi. 

— Şi cât vor ţine obligaţiile astea? 

Până la victoria finală. 

— Finală fiind unde? La Volga, în Urali, în Tibet, la marea 
Galbenă? 

— Hai să nu mai discutăm despre război! 

La ştiri, închidea aparatul de radio şi ofta: îi părea rău că nu 
devenise muzicolog sau jurist. 

— Tu, Avrame, dacă ar trebui să vorbeşti despre armonie, n-ai 
şti să rosteşti mai mult de opt cuvinte. A te duce zilnic la operă, 
să asculţi vocalizele cântăreților, să ţi se pară unul mai bun 
decât celălalt, nu înseamnă că te pricepi la muzică. 

— Ba da, asta înseamnă. Crezi că oricine e în stare să 
deosebească o voce de alta? Pe mine povestirile, născocirile 
libretistului nu mă interesează. Mă interesează cum atacă un 
cântăreţ o notă acută. 

— Prostii. Te interesează cum atacă o notă acută cântărețele. 

— Nu fi vulgară. 

— lartă-mă. 

— Dar să lăsăm opera. Să vorbim de drept. N-aş fi putut fi un 
jurist eminent? 

— Ca să fii jurist, trebuie să ai talent oratoria. 

— Şi oratoria se învaţă. 

Avea un exemplu cu un orator antic care lua pietricele în gură, 
să-şi îmbunătăţească dicţia. 

— Eu nu vorbeam de dicţie. Vorbeam de compunerea frazelor, 
de cursivitate, de logică. 

Cuvântul „logică” îl înfuria. 

— Când aud femeile vorbind despre logică mi se face 
lehamite. Tu crezi că eu arestez oameni, descopăr vinovaţi fără 


să mă folosesc de logică?... Ce faci în seara asta? Facem o 
licitaţie? 

— Nu. Am invitat câteva prietene. Facem o partidă de rummy. 
Ar trebui să te schimbi. 

— Pentru cine? Pentru Martineasca? 

— Şi pentru ea. Doamna Martinescu este un excelent 
pediatru. Şi mai vine şi doamna prefect. Dacă nu vrei să te 
schimbi, retrage-te în camera ta. 

Pentru doamna prefect se schimba, se parfuma, mesteca în 
gură pastă de dinţi, să nu-i miroasă gura. Se învârtea în jurul ei, 
o chibiţa. Printre complimente, îşi plasa şi raportul de activitate, 
ca să afle prefectul. Ştia că doamna prefect era guralivă, relata 
soţului până şi calitatea fursecurilor servite. 

Pentru atingerea acestui scop îi făcea un fel de curte: o 
măgulea, îi admira felul de a aranja pietrele pe tablă, toaleta. 

— Nu v-am văzut, doamnă Milica, de două ori cu aceeaşi 
rochie. 

— N-aveţi memorie, domnule Niţescu. Port rochiile prin 
rotaţie. Cu două luni în urmă tot cu rochia asta am fost aici şi 
am senzaţia că port zdrenţe. Uite, iar am tras o dublă... 

Dacă se întâmpla să rămână în casă numai cu soţia, o ruga să 
joace licitaţie. 

— Cu o singură condiţie: nu vorbeşti despre operă şi nu îngâni 
arii din Bigoletto. 

Dacă pierdea, Niţescu începea să caşte, i se făcea somn. Dacă 
era în carte, devenea vioi, vorbăreţ: 

— Licitaţia, draga mea, e un joc pentru bărbaţi. Nu contează 
distribuirea cărţilor, ci memorarea lor, a celor ieşite, a celor 
posibile din mâna adversarului. E un joc de logică. 


SOŢUL AMALIEI DOBRESCU era ataşat cultural la ambasada 
din Berlin; fusese şi ea plecată acolo doi ani, dar, odată cu 
începerea marilor bombardamente asupra capitalei. Germaniei, 
soţul o trimisese acasă, în siguranţă. Amalia îşi trăia a doua 
tinereţe, corsetele o ajutau să nu pară voluminoasă, avea ten 
măsliniu, părul vopsit negru. Atât de negru incit uneori, la 
lumina lămpii, părea albăstrui. Repertoriul ei preferat era 
Carmen, avea faţa de spanioloaică, era plină de temperament, 


cu sprâncene şi buze groase, cu dinţi frumoşi, albi. Îşi terminase 
conservatorul la Bucureşti, apoi anii de practică la Paris, sub 
îndrumarea maestrului Conţi, puţin cam bătrânel şi depăşit, dar 
cu o ureche totală. 

Lecţiile de canto, plătite în franci-aur, costau scump, maestrul 
Conţi era la modă, lansase în ultimul deceniu două soprane cu 
renume mondial şi era îngrozitor de plictisit. Butoaiele de 
vermuth băute pe Montmartre, miile de pahare de absint şi 
sutele de sticle de cidru îi tociseră câte ceva din circumvoluţiuni, 
îi rămăsese pur numai auzul. Ar fi fost în stare să descopere 
dintre cincizeci de viori care avea mi-ul dezacordat. O primea pe 
madmoiselle Amalia cu lavaliera desfăcută, o rezema cu un cot 
de pian, să simtă vibraţiile instrumentului, îi dădea un sol 
continuu. Amalia cânta, maestrul Conţi îşi lăsa pleoapele, 
dormita. Se trezea la notele false; se strâmba, se înfuria. 

— Încă o dată, madmoiselle! îi dădea din nou sol-ul şi-şi 
închidea pleoapele. 

La a doua greşeală, ţinea prelegeri. 

— leri, deşi aţi greşit de mai. Multe ori, eraţi în voce. Vreţi să 
epataţi familia, anturajul, sau vreţi să cântaţi pe scenă? Sunt 
două lucruri deosebite, madmoisel/le Amalia. Pentru epatarea 
anturajului nu mai e nevoie să luaţi lecţii. Pentru scenă, 
renunţaţi la şampanie, la localurile foarte atrăgătoare ale 
Parisului, dar poluate de fum. Faceţi zilnic masajul abdomenului, 
respiraţi totdeauna adânc, foarte adânc şi consumaţi fructe. 
Fructe proaspete. O soprană trebuie să aibe forţă. Forţa se 
obţine prin mâncare. Nu mă interesează volumul fizic ci. 
Volumul vocal. Încă o dată partea a doua. 

— Partea a doua o ştiu. 

— Vi se pare că o ştiţi. Ce vi se pâre că ştiţi, e greu de cântat. 
E greu de cântat corect. Pentru că vi se pare că o ştiţi renunţaţi 
ta modulaţia, şi, şi, re... Pe mine nu mă interesează melodia, nici 
frumuseţea vocii, ci modulaţia lui şi, şi, re... încă o dată partea a 
doua. 

În apartamentul maestrului Conţi l-a cunoscut pe Gelu 
Moruzzi, pe atunci secretar al ambasadei din Paris. 

Au plecat împreună şi sfaturile maestrului de canto s-au 
dovedit inutile. Moruzzi a insistat să-i arate încă în noaptea 
aceea tot Parisul de la Saint-Germain-des-Pres până la Place 


Vendome şi Madeleine. Au ancorat la Lido, pe urmă într-un local 
cu firma întunecată, mic, cu trei mese. Amorul a fost vijelios, cu 
aburi de şampanie. S-au căsătorit după două luni. Abia după 
nuntă au apărut problemele: el voia nevastă, iar ea, glorie. Era o 
mezzosoprană utilă, mult deasupra nivelului mediu. La debut a 
avut chiar succes. Dacă n-ar fi fost superficială, ar fi putut să se 
impună, dar era prea frumoasă ca să nu fie superficială. 

Moruzzi, din motive de carieră, îi interzisese să-i folosească 
numele. 

La Berlin n-a cântat decât ocazional, la reuniuni, la familiile din 
anturajul soţului. Era curtată şi Gelu Moruzzi era bucuros că 
avea nevastă frumoasă. Pe Unter den Linden, în plimbările de 
amurg, ofiţerii germani se întorceau după ea şi atunci Moruzzi o 
trăgea mai aproape de el, o lua la braţ, ca trecătorii să vadă că-i 
aparţine. Pe urmă au început bombardamentele, zile şi nopţi 
petrecute în adăposturi; praful de moloz îi deteriora vocea. 

— Şi o să stau tot timpul singură la Bucureşti? 

— Nu la Bucureşti, la laşi. 

— Nu vreau să stau la ai tăi. 

— Nici nu e nevoie. Îți închiriezi o casă, vorbesc cu cine 
trebuie, poate te angajezi la Operă. 

— Te temi că mă plictisesc singură? F 

— Nu, draga mea. Dar aş vrea să faci ceva. In curând voi fi şi 
eu rechemat. Vreau să mă plimb pe Copou, nu undeva prin 
Europa. 

— Nu vrei să rămân cu tine? 

— Tu nu mai poţi rămâne aici. Adăpost bun nu-i decât la 
Ambasadă. Acasă, doar o pivniţă. Vreau să te ştiu în, siguranţă. 

Pe Niţescu l-a cunoscut imediat după întoarcerea de la Berlin, 
după prima premieră şi, deşi era comisar, i se păru charmant, 
spiritual şi un neîntrecut causeur. Ştia mai multă operă decât 
directorul Operei, văzuse o mulţime de spectacole cu cântăreţi 
celebri, putea să descrie lojele de la etajul doi al Scalei din 
Milano. Orgoliul Ameliei crescu din clipa când o cunoscu pe 
nevasta comisarului: Steluţa Niţescu era socotită una din cele 
mai frumoase femei din Moldova, minionă, cu faţa de marmură 
albă, cu sprâncene smulse şi ochi liniştitori, albaştri. Tocmai 
faptul că Steluţa nu se arătase niciodată geloasă, sigură de 
farmecele ei, a îndemnat pe Amalia să se apropie de Niţescu. La 


început, desigur, numai şi numai din orgoliu. Pe urmă, lunile 
petrecute fără soţ, plictiseala provinciei, oamenii cenuşii, cu griji 
şi vise mărunte, i-au schimbat sentimentele. N-a mai refuzat 
florile trimise de el, iar mai târziu, conversațiile la telefon se 
înmulţiră. Spre surprinderea ei, descoperise că discuţiile la 
telefon îi făceau chiar plăcere. l-a permis să se invite la ceai, dar 
în aşa fel ca Niţescu să-şi dea seama că nu erau niciodată 
singuri: servanta, Gina, dacă nu era în camera ei, îşi făcea 
simțită prezenţa în încăperile alăturate. 

La început, aproape toate discuţiile pe care le purta comisarul 
nu depăşeau perimetrul operei: 

— Vezi, dragă Amalia, nivelul spectacolului ar creşte, s-ar 
îmbunătăţi ritmul, dacă între actul doi şi actul trei s-ar schimba 
mai repede decorurile... 

— Păcat că Stoicescu, regizorul ăsta suficient de talentat, a 
copiat spectacolul de la Bucureşti. Ar fi fost mai interesant dacă 
ar fi adus şi o notă originală. Adevărul e că şi spectacolul de la 
Bucureşti seamănă cu cel de la Palermo... 

Vorbind despre operă, se uita lacom la Amalia. Ea îl asculta cu 
gândul în altă parte, se schimba sau se demachia. Când se 
demachia, căuta să-şi ascundă faţa: 

— Acum nu te uita la mine, că sunt urâtă. 

Se alinta. Amalia nici demachiată nu era urâtă. Era doar mai 
palidă, dar asta şi din cauza contrastului dintre faţă şi păr. Căuta 
justificări pentru tot ce făcea. 

— Halatul ăsta mă irită. Cred că nu sunt tolerantă la mătase. 

— Ce spui de tapetul acesta? 

Niţescu contemplă tapetul, nu ştia ce să zică. 

— E frumos. 

— Mie nu-mi place. L-aş fi vrut mai spre „bois de rose”. Ar fi 
scos în evidenţă şi mobila şi tapiseria. Pe mine unele culori mă 
indispun. Îmi creează o stare... bizară. 

Femeile astea din lumea bună aveau ciudăţeniile lor. Pe el 
tapetul nu-l deranja deloc. Dacă l-ar fi întrebat ieri cineva ce 
tapet e în camera de zi a doamnei Amalia, n-ar fi ştiut să spună. 
Despre ea însă ar fi putut să vorbească ore în şir. În primii ani de 
căsătorie o admirase pe Steluţa: nu se mai sătura privind-o. Dar 
ea a complicat relaţiile: îi plăcea să vorbească, cita fraze din 
cărţi şi totdeauna din acelea pe care el nu le citise, avea oroare 


de peştele viu, i se făcea rău dacă sarea nu era netezită în 
solniţă. Cu ce o fi indispunând-o culoarea tapetului pe Amalis? 

— lartă-mă că mă demachiez în faţa ta, dar la noi e imposibil. 
Sunt în cabină cu Zorleasca. Şi acum îţi spun un secret: 
Zorlescasca pute. Pute a transpiraţie. E drept, poartă peruca 
aceea în toate cele trei acte, dar oricum... Prefer să mă vezi 
urâtă decât să mă demachiez acolo. La Paris era cu totul altfel... 
Păcat că a izbucnit războiul... 

— Dacă n-ar fi fost război, nu te-aş fi cunoscut. 

Complimentele lui Niţescu erau grave şi totdeauna la obiect. 

— Te superi dacă-mi pun picioarele pe scaun? Ştii, la orizontal 
se odihnesc mai bine. Am auzit că în America oamenii îşi ţin 
picioarele pe birou. Cu cât sunt picioarele mai sus, cu atât se 
odihnesc mai mult. Te superi? 


— Nu. 
Amalia îşi azvârli papucii şi-şi aşeză picioarele pe un taburet. 
Capotul, din mătase grea, îi alunecă pe genunchi, i se 


dezveliră pulpele, dar ea nu-i dădu faptului nicio importanţă. Işi 
ţinea pleoapele închise, se odihnea. Din camera alăturată se 
auziră paşii servitoarei: mereu în clipele cele mai nedorite, ca şi 
cum un al şaptelea simţ i-ar fi dirijat mişcările. In clipa aceea 
însă Niţescu o neglijă: ca hipnotizat, îşi aţinti privirile pe 
picioarele Amaliei şi uită continuarea unei fraze începute. 

— Acum de ce taci? 

Amalia reuşea să fie naivă, întreba lucruri nebănuite: 

— Tu ai avut vreodată senzaţia, privind norii, că norii stau şi tu 
te mişti? 

— Da. 

— Eu de foarte multe ori. Goneam odată cu pământul până 
ameţeam. 

— Dacă bem şampanie ameţim şi acum. 

— Cu norii e altfel de ameţeală, Avi. Pură, curată, ne 
provocată de alcool. Când eram mică ameţeam şi la vals! In 
ameţeala aceea pluteam, dansam fără să ating parchetul. Pe 
atunci şi mirosurile erau altele: rochiile de bal cu volănaşe 
aveau mirosul lor, Crăciunul mirosul lui. Şi zăpada mirosea. 
Acum nu simt decât transpiraţia Zorleascăi. 

Niţescu nu ştiu ce să-i răspundă. Ar fi vrut s-o complimenteze: 
în actul trei, la intrare, a avut mers de regină; dar mersul de 


regină nu se potrivea cu mirosurile amintite de ea. Ar fi putut 
spune că şi Pastele avea mirosul lui, dar se temea că Amalia o 
să-l întrebe cum mirosea Pastele şi n-ar fi putut să-i răspundă. 

în timpul alarmelor aeriene nu coborau în pivniţă. Stăteau în 
casă, stingeau lumina, de teama unui scurt circuit, deschideau 
fereastra care dădea spre grădină şi priveau încrucişările razelor 
de reflector care căutau ţinta pe cer. Atunci, Niţescu o prindea 
pe Amalia de umeri, îşi vira nasul în părul ei negru şi-i absorbea 
aroma. Ori de câte ori o atingea numai, se tulbura ca pe vremea 
studenţiei. Amalia rupea vraja cu câte o întrebare banală; 

— Azi ai arestat pe cineva? 

— Tu ai o părere proastă despre noi, cei de la Siguranţă. 

— Nu, dragul meu, dar oraşul e plin de pungaşi... 

— De pungaşi se ocupă poliţia. Noi avem altă menire. 

— Ce menire? 

— Asigurăm liniştea în ţară. 

îi mulţumi în gând că nu-l mai întreabă „ce fel de linişte” şi 
alte naivităţi. Avusese o zi grea: în timpul unei anchete murise 
un muncitor de la Nicotină. În cazuri din astea, toţi care te 
îndeamnă să arestezi, să baţi, să schingiuieşti, îţi iau mâna 
ocrotitoare de pe umăr: prefectul cere un proces-verbal, 
Departamentul un raport detailat. Soluţii în asemenea cazuri nu 
există decât două: ori un act medical întocmit de somităţile din 
oraş, deci, descoperirea unei cauze necontrolabile, atac de cord, 
comoţie cerebrală, ori fuga de sub escortă. Pentru această a 
doua soluţie însă trebuie tras un glonte în cadavru, ca medicul 
legist să poată întocmi un proces verbal onorabil. Află de 
moartea muncitorului la prima oră, îl chemă pe anchetator pe 
lrimia, un agent inteligent, rafinat dar nestăpânit. 

— Ce ai făcut, Irimia? 

— Nu sunt vinovat cu nimic, domnule comisar şef. Zău. Lucrez 
foarte atent. Dar oamenii sunt subnutriţi, n-au nicio rezistenţă. 
Am insistat pentru că am avut impresia că tipul va vorbi. Era 
speriat, se milogea să nu-l lovesc în stomac, că e operat de 
ulcer. Ulceroşii în general nu prea se hrănesc. Cu ceaiuri 
hepatice nu prinzi puteri. 

— Trebuia să fii mai atent. 

— Am fost atent. 

— Va trebui să te sancţionez. 


— Chiar dacă găsim o motivare? Dumneavoastră mi-aţi spus 
că ar fi bine să vorbească. 

— Să vorbească, nu să moară! 

— O să găsim o motivare. 

— Şi atunci trebuie să te sancţionez. E al doilea caz, Irimia. Te 
penalizez la salariu şi te mut de la anchete la descinderi sau în 
altă parte. Tu-mi periclitezi existenţa. Se supără unul de sus şi 
dă cu mine de pământ, de nu mă mai ridic niciodată. Vorbeşti cu 
directorul Spitalului orăşenesc să convoace un consiliu medical. 

— Cred că e mai bine cu evadarea. E deteriorat. 

Pentru o clipă uită de Amalia: se întrebă dacă Irimia reuşise să 
convoace consiliul medical. Amalia se întoarse spre el: 

— Îmi place când taci. Când taci am senzaţia că îmi spui mai 
mult decât când rosteşti cuvinte. 

Dintr-odată, priveliştea idilică a razelor de reflector se 
transformă în cataclism: bombele căzură undeva prin apropiere, 
ferestrele tremurau,. Amalia, speriată, se lăsă îmbrăţişată şi 
Niţescu ar fi vrut ca bombardamentul să nu se termine 
niciodată. 

Tocmai o sărută pe gât când apăru Gina; purta o cămaşă de 
noapte lungă, mulată pe corp. Luminarea pe care o ţinea în 
mină pâlpâia, îi lumina faţa ciudat; umbrele se îngrămădiră în 
orbite, la rădăcina nasului. 

— Nu avem lumină, doamnă. 

— ŞI? 

— Mi-e frică. 

— Bombardamentul s-a terminat, încercă s-o liniştească şi 
comisarul. 

— Atunci, permiteţi-mi să mă retrag. 

— Întâi îl conduci pe domnul comisar. 

în antreu, Niţescu descoperi că Gina zâmbeşte perfid. Ar fi 
vrut s-o strângă de gât. Dacă idioata n-ar fi dat buzna peste ei, 
cine ştie, fusese o atmosferă formidabilă, ca niciodată până 
atunci, Amalia, speriată, nu l-ar fi lăsat să plece. 

într-o după masă, Gina bocăni tot timpul în camera alăturată. 
Niţescu avu senzaţia că sunt top trei în cameră. 

— Ce ai spune, Amalia, dacă aş aresta-o pe Gina?. 

— N-ar fi cine să pregătească ceaiul şi nu te-aş mai putea 
invita. 


Niţescu o auzi pe Gina chicotind în faţa uşii. Neruşinata 
trăsese eu urechea! Căută privirile Amaliei, să vadă dacă auzise 
şi ea chicoteala servantei, dar ea, preocupată, se prefăcu că nu 
auzise nimic. 

Când, mai târziu, Gina veni să strângă ceştile de ceai, căută 
privirile comisarului. Niţescu o ameninţă cu degetul. Gina îşi lăsă 
privirile în pământ, dar continuă să zâmbească. Era planturoasă, 
cu sini mari, cu mâinile şi picioarele păroase. Chiar şi sub nas îi 
mijea un puf de mustață. Purta părul lins, adunat în coc şi în 
mers a imita pe stăpâna sa: se lăsa de pe un picior pe altul, 
mlădiindu-şi şoldurile la fiecare pas. 

Când Gina părăsi încăperea, Niţescu se întoarse spre Amalia: 

— Pe tine nu te enervează servanta? 

— Deloc. Nici nu ştiu ce m-aş face fără ea. Fără ea n-aş putea 
să mă îmbrac, fără ea n-aş putea să mă dezbrac, fără ea aş muri 
de foame, fără ea aş întârzia la repetiţii. Ştie ce repet, ştie ce 
joc, ştie când vreau să fiu singură. Intr-un cuvânt ştie tot. 

— Eu n-aş putea s-o înlocuiesc? 

— Pentru asta ar trebui să te muţi aici. Ai degete destul de 
puternice să mă masezi? 

— Cred că da. Eu zic, pe încercatelea.. 

— Eşti drăguţ, Avi, dar tu m-ai mângâia. lar eu am nevoie de 
masaj. Fără masaj aş lua proporţii. Povesteşte-mi ceva. Despre 
orice. Despre oameni frumoşi, buni. 

— Eu nu ştiu poveşti. 

— inventează ceva. Despre o frunză scuturată de vânt. 

Dacă nu i-ar fi indicat subiectul, ar fi putut să-i povestească 
despre o descindere la clubul ofiţerilor de rezervă. Un denunţ 
anonim îi informase că la club se discută despre revoluţia din 
Rusia, despre felul de funcţionare a sovietelor. 

— Chiar nu poţi să-mi spui nimic despre ok frunză scuturată 
de vânt? Soţul meu, iartă-mă că vorbesc despre el, îmi povestea 
uneori nopţi întregi. Despre nimicuri. Nu puteam inventa ceva, 
despre care el să nu-mi vorbească o jumătate de oră. Într-o 
noapte l-am rugat să-mi povestească despre steaua mea. Ştii ce 
mi-a spus? Steaua ta e Sirius. De ce tocmai Sirius? Atunci 
auzisem pentru prima oară despre această stea. Pentru că e cea 
mai luminoasă. Acum nu mai îmi amintesc ce drăgălăşenii mi-a 
spus, îmi amintesc doar că Sirius face parte din stelele care 


compun Carul Mare. Când am stat la geam, rândul trecut, 
înainte de bombardament, am vrut să-l văd pe Sirius. Din cauza 
reflectoarelor însă n-am reuşit să-l găsesc. Poate tu eşti mai 
obosit şi de aceea nu ştii poveşti. 

— Vrei să spui, mai bătrân? 

— N-am spus asta. Vârsta n-are nicio legătură cu dragostea. 
Vârsta poate doar să intensifice sentimentele. Asta ştiu tot de la 
el. Imi spunea: „Ai să vezi, peste zece ani te voi iubi mai mult”. 
„Mi-ai spus că mai mult decât mă iubeşti acum nu se poate”. 
„Acum, într-adevăr, mai mult nu se poate. Dar vârsta îmi va da 
această putinţă. Vârsta decantează sentimentele”. „Peste zece 
ani voi fi urâtă.” „Pentru mine, tu vei rămâne totdeauna aşa 
cum te-am cunoscut. Anii te vor înnobila”. 

în ziua aceea, Niţescu o simţi pe Amalia foarte departe, 
străină. Plecă îngândurat, împovărat de o senzaţie ciudată de 
inutilitate. Nici acasă nu reuşi să-şi revină. Uită chiar să-i facă 
complimente doamnei prefect. 

A doua zi, când Niţescu veni din nou la ceai, Gina îl întâmpină 
provocatoare: îl ajută să-şi scoată pardesiul, apoi îi netezi umerii 
vestonului cu palma: 

— De ce vreţi să mă arestaţi, domnule comisar? 

Rostise întrebarea pe un ton naiv, dojenitor. 

— Am glumit, Gina. 

Ea rămase cu faţa foarte aproape de faţa lui, încât Niţescu îi 
simţi respiraţia fierbinte. 

— Sper că n-am întârziat? 

— Nu, domnule comisar. 

îl conduse în camera Amaliei, dar ea nu se arătă. 

— Doamna? 

— A trebuit să plece la Operă. 

— Şi când se întoarce? 

— Numai după repetiţie. V-a rugat s-o scuzaţi. 

— Şi de ce m-ai lăsat să intru? 

— Credeam c-o aşteptaţi. 

Oferta de a sta era atât de transparentă încât nu trebuia să fii 
comisar să crezi că e o cursă. O privi pe Gina: îi râdeau ochii 
şăgalnici, îşi ţinea buzele întredeschise şi avea un nasture 
descheiat la bluză. Niţescu era convins că Amalia va apare din 
clipă în clipă din spatele unei uşi, că a fost pus la încercare. 


Vorbi tare, ca eventual să-l audă şi Amalia: 

— Îmi pare rău, Gina, nu pot aştepta trei ore. 

Gina zâmbi şiret, îi arătă drumul spre ieşire. 

— Poftiţi, domnule comisar. 

Spre mirarea lui, în stradă, tulburat, nu se mai gândea la 
Amalia ci la Gina. Era un animal frumos, sănătos, parcă cu mai 
mult temperament decât cântăreaţa. Şi pe vremea studenţiei, la 
Bucureşti, fusese îndrăgostit de servitoarea unui coleg, tot o 
femeie ciolănoasă, cu bust provocator, cu buze cărnoase. şi 
vizita des colegul, uneori fără pricină, stăteau în cameră şi nu 
aveau nimic să-şi comunice. Dar el pândea cu încăpățânare 
apariţia servitoarei. Mult mai târziu aflase că era măritată cu un 
vatman de la I.T.B. Şi avea şi doi eonii. 

În aşteptarea scurgerii celor trei ore, se duse la birou: 
surprinse doi agenţi jucând table, îi beşteli şi-i ameninţă cu 
trimiterea pe front. Cuvântul „front” devenise o sperietoare şi 
intrase în limbajul de fiecare zi: îl pomeneau femeile care 
stăteau la coadă după mălai, copiii pe stradă se jucau „de-a 
frontul”, în restaurant chelnerii, motivând lipsa unui produs, 
ridicau din umeri şi se justificau, fără să se mai ferească: „E 
frontul aproape, domnule...” 

Citi presa de dimineaţă, pe urmă o sună pe Amalia la Operă. 
Era hotărât să-i reproşeze drumul bătut degeaba. Ea se scuză 
râzând: 

— Am fost anunţată în ultima clipă, iartă-mă. Cum să te 
împac, iepuraşule? La cuvântul „iepuraş”, Niţescu tresări: ce ar 
spune nevastă-sa, dacă ar afla că e alintat „iepuraş”? 

— Azi nu ne vedem? întrebă speriat. 

— Dacă insişti... 

— Insist foarte mult. Tot ai întrebat cum să mă împaci. 
Primindu-mă! 

— Atunci, vino după spectacol. 

— Dar întâi o arestez pe Gina. 

— Nu va fi nevoie, râse Amalia la capătul celălalt al firului. Are 
zi liberă. 

îi păru râu că nu o verificase pe Amalia la telefon de la ea 
acasă. De la repetiţie, oricum nu putea pleca. Gina n-a fost pusă 
să zâmbească, Gina a zâmbit din propria-i iniţiativă. Gina, ca 
femeie, se putea compara cu Amalia, dar el nu putea să-şi 


permită să se încurce cu o servantă. Dar de ce nu? În pat 
oamenii sunt la fel, nu contează titlurile, gradele, funcţiile; Devin 
aşa cum i-a creat natura: bărbat şi femeie. Atât. 

Seara, după spectacol, Amalia era o altă Amalie: 

— Cred că sunt puţin ameţită. Am avut o zi formidabilă. Mi-a 
reuşit fiecare modulație. Imi pare rău că n-ai fost la spectacol. 
M-a felicitat până şi Zorleasca. Nici nu mai ştiu ce am băut. A 
adus în cabină, un ofiţer întors de pe front, o băutură 
transparentă, ca apa. lartă-mă, sunt puţin ameţită. Ameţită şi 
tristă. Aş vrea să râd, să uit, să aud muzică. Şi mai vreau să 
beau. 

Puse o placă. Pe talerul patefonului, dar uită să fixele acul. O 
ajută Niţescu. Ea începu să râdă. Întorcându-se, îşi văzu 
imaginea în oglindă. 

— Când râd sunt mai frumoasă! 

Amalia deveni frivolă, exuberantă cum nu fusese niciodată 
până atunci. In loc de ceai au băut coniac şi după miezul nopţii, 
şampanie. Amalia chicotea la fel ca şi Gina. Niţescu se 
înfierbântă, vru s-o îmbrăţişeze, dar ea se refugie în dormitor. 
Niţescu se luă după ea, Amalia, ameţită se trânti de-a 
curmezişul peste patul nedesfăcut şi-l rugă să stingă luminile. 

— Nu fi atât de brutal! îşi scoase cuminte rochia, îi permise să- 
i desfacă copcile corsetului, apoi se întoarse spre el şi ţipă atât 
de puternic, de parcă ar fi fost finalul unei coride: 

— lubeşte-mă! 

Niţescu se sperie, dar era şi el ameţit, îl trecură sudorile reci. 
Amalia avea sânii mult mai lăsaţi decât şi-ar fi imaginat. Se 
gândi la Gina, îi păru rău că pierduse după masa ca un prost. 
Amalia îi îmbrăţişă ceafa şi-l strânse la ea, puternic; Niţescu abia 
reuşi să respire. 

— lubeşte-mă, iepuraşule! 

Niţescu îi căută buzele, să nu mai vorbească. 

Amalia nu avea temperament: a stat nemişcată de-a 
curmezişul patului nedesfăcut, cu braţele, întinse şi mai târziu, 
când Niţescu aprinse lumina, avea ochii daţi peste cap. Pântecul 
revărsat şi diform aducea cu un aluat. Mirosea a parfum stătut. 
Ea nu se trezi când îşi îmbrăcă uniforma şi nici când trase uşa 
după el. Lui Niţescu totul i se păru urât: şi strada şi ploaia. 


O patrulă vru să-l legitimeze, plutonierul îl recunoscu, îl salută 
zgomotos, bătându-şi călcâiele. 

— Aţi fost în recunoaştere, domnule comisar şef. Râse cu 
subînţeles. A 

Niţescu n-avea motiv să-l înjure, nici să-l certe. Işi văzu de 
drum, era preocupat de ce-o să-i spună nevesti-sii. 

La ferestre era lumină. Intră în casă tulburat, dar o găsi pe 
nevastă-sa la masa de jos. Jetoanele toate erau în faţa doamnei 
prefect. 

Ea îi zâmbi: 

— Noi pierdem nopţile şi dumneata ne păzeşti. Dar chiar până 
la ora asta, domnule Niţescu? 

— O anchetă împuţită, se scuză pe un ton plictisit. 

— Ala de la Nicolina? Am auzit că a vrut să evadeze. 

Celelalte femei deveniră curioase. O invidiau pe doamna 
prefect că era informată de tot ce se petrecea în oraş. 

— Da, dar nu-mi face plăcere să vorbesc despre chestii de 
serviciu. 

— Nici mie nu-mi spune nimic, îl justifică nevasta sa. 

— Totuşi o anchetă trebuie să fie interesantă, îşi spuse 
părerea doamna Martinescu, îmbrăcată într-o rochie verde. Din 
cauza transpiraţiei, pudra de pe faţă se năclăise. Am văzut 
săptămâna trecută un film foarte frumos. Englezii anchetează 
un spion german. Şi spionul nu spune nimic. Englezii îl 
torturează, dar el continuă să tacă. A fost de-a dreptul 
formidabil. 

— La noi se întâmplă chestii din astea? 

Doamna Milica câştiga, era bine dispusă, insistă şi ea. 

— Ei, un caz oarecare poţi să ne povesteşti. 

— Dacă vă face plăcere, se simţi obligat Niţescu. 

— Anchetez astăzi pe unul de vârsta mea... 

— Dar spuneţi-ne întâi finalul, că mor de curiozitate, îşi 
tremură vocea doamna Martinescu. Şi când iau o carte, întâi 
citesc finalul. A mărturisit? A 

— Nu, răspunse grav Niţescu. Il întreb, ce ai făcut ieri? El, 
nimic. Ce ai făcut alaltăieri? Ce credeţi că mi-a răspuns? Că s-a 
uitat la o frunză scuturată de vânt. O oră întreagă mi-a povestit 
despre asta. 


— Foarte interesant. Şi ce a putut să spună despre o frunză 
scuturată de vânt? 

— Nu mă întrebaţi, că mă apucă durerea de cap. 

A doua zi Amalia îl sună la birou: 

— Cred că am făcut un lucru îngrozitor. N-ar fi trebuit să bem 
şampanie. Eu sunt o femeie slabă şi tu ai profitat, iepuraşule... 

Pe urmă a intervenit gripa: venea dimineaţa la birou, nu 
dădea mina cu nimeni, se cufunda în lectura ziarelor. Veştile de 
pe front, din păcate, erau proaste, prefectul îl înştiinţă să 
pregătească un fel de plan pentru o eventuală retragere, 
undeva mai spre centrul ţării. 

— Incă nu e cazul, Niţescule, dar eu spun, să fim pregătiţi. 
După câte ştiu, militarii au şi ei planul lor, de ce să fim noi 
descoperiţi? 

In sinea lui, Niţescu era convins că în cele din urmă frontul se 
va stabili definitiv undeva la poalele Carpaţilor, până ce Hitler se 
va îndura să pună în aplicare noile lui arme. Mai ştia că noile 
arme nu din motive tactice n-au fost aruncate în luptă, ci din 
motive tehnice: nu erau încă gata. Germania avea nevoie de 
răgaz şi în stepa rusă n-avea cum să opună rezistenţă hoardelor 
sovietice. Avea nevoie de o. Linie de apărare naturală. Din 
păcate, această linie de apărare naturală, singura, erau Carpaţii 
din centrul ţării. 

Cu Amalia nu era definitiv lămurit: au fost amândoi beţi şi 
dragoste nu se face în stare de ebrietate. Din cauza şampaniei 
prea acidulate, trebui să-şi ferească faţa, să nu râgâie cumva. 
Fără îndoială, mult aşteptata noapte a fost ratată. „Dar de ce să 
mă gândesc tot timpul la ea? Nu înseamnă că o doresc la fel ca 
înainte?” Să nu se mai gândească la ea, răsfoi ziarele. Pe ultima 
pagină a „Universului” descoperi o ştire de ultimă oră: O 
încercare de debarcare a trupelor aliate în Normandia. Armata 
germană de coastă a respins atacul şi a nimicit un număr 
însemnat de ambarcaţiuni. Era convins că era vorba de o luptă 
de operetă, că până la urmă anglo-saxonii îi vor ajuta pe nemți 
să nimicească bolşevismul. Cu un an în urmă mai fusese o 
debarcare la Dieppe, tot în Franţa, fără niciun ecou. Ştia de la 
prefect că o adevărată debarcare în Europa a americanilor se va 
face, dacă se va face, în Grecia sau în lugoslavia, ca să bareze 
drumul ruşilor spre Balcani. 


Secretara se strecură în birou pe neobservate şi aşteptă 
răbdătoare să-şi ridice privirile. Niţescu o simţi lângă uşă; 
înadins se prefăcu concentrat, ca un om cu griji, cu răspunderi. 

Singurul loc unde se bucura de un prestigiu serios era 
instituţia lui. Aici era socotit Niţescu, Mină de Fier, atotputernic, 
neiertător. Află despre poreclă de la nevasta lui: 

— Ştii ce am auzit despre tine? Că ai o poreclă. 

— Ce fel de poreclă? 

— Aşa cum o avea Mihai, zis Viteazul, Ştefan, i s-a spus cel 
Mare... 

— Ştiu unde vrei să ajungi: mi se spune Niţescu cel Bătrân. 

— Nu, dragul meu. Mină de Fier. Nu te ştiam aşa. 

Niţescu, în sinea lui, era mândru de poreclă. Făcu în aşa fel ca 
să afle şi prefectul. In faţa lui făcu pe modestul: 

— Nu, domnule prefect, îmi place doar ordinea, disciplina. 
Poate sunt puţin cam aspru. Dar munca pe care o fac eu nu e de 
femeie. 

Ridică privirile. 

— Spune, Vivi. 

— Domnul comisar Pătraşcu cere permisiunea să vă 
deranjeze. Spune că e ceva important. 

— Să aştepte puţin. 

Pătraşcu era un fel de rudă prin alianţă, fusese angajat de 
Niţescu datorită insistențelor nevesti-sii. Nu era nici mai prost, 
nici mai bun decât ceilalţi comisari: îl detesta totuşi pentru că 
era ferchezuit, pudrat, mirosea de la o poştă a parfum. Toată 
lumea îl ştia de afemeiat şi că nu selecta femeile; făcea curte şi 
nevestei unui magistrat şi fetei care vindea flori la Unirea. Dacă 
nu s-ar fi ştiut că-i un fel de rudă, ar fi fost reclamat de mai 
multe ori. Odată/ prefectul chiar îi atrăsese atenţia: 

— Mă, Niţescule, ai tu un nepot la voi. 

— Nu e nepot, domnule prefect. E o rudă prin alianţă. Să ştiţi, 
angajarea lui a fost complet întâmplătoare. Eu chiar m-am opus, 
dar n-am vrut să fac caz. 

— Caz o să fie de-acum încolo. Domnul Dăncescu de la 
Tribunal mi-a trimis o plângere. Ştii tu ceva despre relaţiile 
dintre acest nepot al tău şi nevasta magistratului? 


— Acum aud pentru prima oară... Dar cred că e o greşeală. 
Pătraşcu e un tinerel şi după câte ştiu, doamna Dăncescu e, 
cum să spun, puţin mai în vârstă. 

— Nu ştiu. Aş vrea să lămureşti lucrurile. Am prea multe pe 
caz? Ca să mă ocup şi de mărunţişurile astea. 

Niţescu îl luase pe Pătraşcu la rost, dar Pătraşcu se 
dezvinovăţise impertinent: 

— Eu şi baba? Ar fi trebuit să depun eu plângerea. Mă sună de 
zece ori pe zi. La început am crezut că e vorba de un sentiment 
matern. Dar. Baba se gândea la pat... Sunt eu bărbat, dar nu-mi 
risipesc virilitatea aiurea... 

ÎI ţinu anume în anticameră, să-l umilească. Sună secretara 
după un sfert de oră, să intre. 

Pătraşcu îşi făcu apariţia zâmbind, apoi îşi bătu discret 
călcâiele. Avusese misiunea să asigure expedierea lui Caraman 
la Bucureşti. 

— Ce se aude, Pătraşcule? 

— Am primit confirmarea de la Bucureşti. Caraman a ajuns cu 
bine. Îşi trecu mina prin părul lucios de briantină. V-am adus şi 
lista celor care l-au căutat în ultimele zile. 

Muncă de rutină. Expedierea unui deţinut. Dacă un comisar 
tânăr e mulţumit de o asemenea muncă, înseamnă că e 
puturos. El îşi începuse cariera într-o perioadă foarte critică: în 
ianuarie '33. Atunci da, i s-ar fi potrivit porecla „Mână de Fier”. 
O lună după angajarea lui la Siguranţă, izbucniseră grevele 
ceferiştilor şi ale petroliştilor din Valea Prahovei. După ce făcuse 
ordine, atunci, la Nicolina, refuzase orice muncă de rutină, de 
scrib. A căutat permanent să se vorbească despre el. În timpul 
anchetelor n-a fost dur, dar a avut răbdare. Şi-a istovit 
totdeauna adversarul: îl obliga să fie treaz, nu-l lăsa să închidă 
ochii nicio clipă. Obosit, omul ceda. A învăţat că anchetele 
spectaculoase nu se realizau într-o singură noapte. Or ăsta, din 
faţa lui, stătea mai mult prin cârciumi decât în subsolurile 
Siguranţei. 

— Spune. 

— De două ori soţia şi o dată un individ de vreo treizeci de ani. 
S-a legitimat Andrei Boldur, inspector financiar. 

îl privi pe Pătraşcu cu dispreţ: raportează de parcă ar fi făcut o 
descindere la o adunare comunistă sau a arestat pe cine ştie ce 


urmărit de ani de zile. Îl ura pe Pătraşcu şi pentru că era tânăr, 
avea toată viaţa în faţă, era sănătos şi chipeş. El a muncit ca 
simplu agent aproape cinci ani şi ăsta, muieraticul, a devenit 
comisar în mai puţin de un an. 

— Şi cine-i acest inspector financiar? 

— Nu ştim. Avea biroul populaţiei... o clipă, scoase din 
buzunar un carneţel şi-l răsfoi: seria P, nr. 616479 din '42, 
sectorul 2 negru, Bucureşti. Avem şi o fotografie de-a lui. 

— Fotografie? 

— Da. Am dat dispoziţie ca toţi cei care îl vizitează pe 
Caraman să fie fotografiaţi. 

Lui Niţescu nu-i plăceau subalternii care aveau iniţiative, la 
care nu se gândise şi el. Era convins că cei cu iniţiativă îi ţinteau 
postul. Pe cei cu prea multă iniţiativă îi transfera în misiuni 
banale, departe de centrul de atenţie. Despre Pătraşcu n-ar fi 
crezut că are iniţiativă. E bine că şi-a dat seama de asta. Va 
trebui să-i rupă coarnele. 

Pătraşcu scoase din buzunar o fotografie de mărimea unei 
cărţi poştale şi o puse pe birou. Niţescu cercetă poza fără prea 
mult interes. 

— La laşi, individul nu e înregistrat, dădu lămuriri Pătraşcu. 

— Normal. Spuneai că avea biroul populaţiei de Bucureşti. 

— Da, dar după legile în vigoare, în 24 de ore ar fi trebuit să 
se prezinte pentru înregistrare. 

— Poate a venit pentru o singură zi, la vorbitor. 

— Aşa am crezut şi eu la început. 

— Bănuiesc că i-ai cerut informaţii lui Caraman înainte de a 
pleca. 

— Bineînţeles. Dar îl cunoaşteţi pe Caraman. Spunea că 
anchetele sunt terminate, el nu mai are nimic de spus. 

— Era vorba despre ceva nou. 

— Ăsta a fost şi argumentul meu. L-am expediat cu o zi 
întârziere. Bănuiesc că ştia de amânarea plecării cu 24 de ore. 
N-a vorbit decât înainte de a fi fost urcat în tren. M-am rugat de 
el, l-am implorat, l-am înjurat. 

— Sper că nu l-ai lovit... La Bucureşti trebuie să ajungă fără 
urme. 

— Am avut grijă. L-am bătut peste pantofi. Nu lasă nicio urmă. 
Îl zdruncină doar pe dinăuntru. 


— Şi? 

— Exact ca pe vremea anchetei. Mi-a vorbit despre ideile 
jidanului ăla, cu relativitatea. Zic, cine e? El: Depinde din ce 
punct de vedere întrebi? Zic, din al nostru. El: Voi nu aveţi niciun 
punct de vedere. Voi sunteţi nimeni. 

Dacă vrei să faci un raport detailat, scrie-l! N-a spus nimic? 

— Ba da. Că individul a venit din partea unei mătuşi. Una, 
Emilia Tofan. 

— De aici sau din Bucureşti? 

— De aici. 

— Inseamnă, cu adresă în regulă. 

— Aproape. 

— Cum adică, aproape? 

— Numele, adresa erau exacte, numai că mătuşa Emilia 
decedase în urmă cu zece ani. 

Acum se convinse din nou că pe Caraman l-a subapreciat. Un 
intelectual nu aderă la comunişti pentru interese materiale. 
„Pentru unul ca el, dominaţia proletariatului ar fi trebuit să fie la 
fel de jignitoare ca pentru unul ca mine. El a aderat din rațiune.” 
Asistase la una din anchete. Caraman spunea: „Domnule 
comisar şef, viitorul, ori ne place, ori nu ne place, aparţine celor 
care produc bunurile. Par proşti, inculţi, neciopliţi, urâţi. Dar 
dacă vă osteniţi şi ne comparati pe noi, burghezia, în perioada 
de ascensiune, cu vechea nobilime, veţi constata că păream 
inculţi, urâţi, proşti. E vorba de o lege universală. Bănuiesc că 
aţi studiat istoria. Secolul de aur al lui Pericle s-a prăbuşit în 
urma expansiunii de neoprit a barbarilor romani. Roma antică, 
eterna Romă, civilizată, cultă, inegalabilă, s-a prăbuşit sub 
copitele hoardelor lui Alaric. Bizanțul? Civilizaţia cea mai 
rafinată n-a rezistat asiaticilor lui Mahomed. Credeţi că 
Rockefeller, Morgan, Dupont, Krupp, apără o civilizaţie? Nu, 
domnule comisar şef: bolşevicii de la marginea Europei vor 
învinge, pentru că istoria e de partea lor...” Şi-a dat seama că 
acest Caraman n-ar fi vorbit decât într-un singur caz: dacă el, 
Niţescu, ar fi avut argumente cu care să-l combată. Profesorul 
nu-şi apăra pielea, el apăra o idee. Şi creştinii din catacombele 
romane, aruncaţi în arenele cu animale sălbatice, au învins. 
Luptau pentru o idee. 

Nu se putea răzbuna decât pe. Pătraşcu: 


— Dar pe ăsta din fotografie l-ai arestat? 

— Nu. Aveam misiunea să notez pe toţi vizitatorii. Atât. 

— Şi nu s-a observat că are domiciliu fals? 

— Avea domiciliu la Bucureşti. 

— Ai verificat? 

— Desigur. Din păcate, cu întârziere. Strada era fictivă. În timp 
ce vorbea, Niţescu descoperi că subalternul se oglindea în 
cristalul de pe masă. Se vedea cu capul în jos. Nu i-ar fi fost 
greu să-l sancţioneze, să stea în realitate aşa. Dar asta putea 
face şi mai târziu. 

— Multiplicaţi fotografia şi trimiteţi-o la toate prefecturile din 
ţară. 

— Am înţeles, domnule comisar şef. 

Pătraşcu nu părea speriat; în toată conversaţia avută cu un 
superior s-a scuzat o singură dată, dar şi atunci numai indirect, 
când a spus: „Din păcate, cu întârziere”. „Din păcate”, i-auzi! 
Nu-şi ţinea nici măcar privirile în pământ, să sugereze că 
păcătuise cu ceva. Trebuia înjosit, umilit. li veni o idee: 

— Mai e ceva. Ştii unde stă doamna Dobrescu? 

— N-o cunosc. 

— Amalia Dobrescu, solista Operei. 

— Aa, aia grasă din „Carmen”. 

— Nu e grasă. Pentru voce trebuie să ai voiam. 

— Are. Nu ştiu unde locuieşte. 

— Pe Aprodul Purice 2. Cumperi o sută de garoafe şi i le duci. 
Bineînţeles, din partea mea. 

— Nu există o sută de garoafe la laşi. 

— Faci rost. 

Lui Pătraşcu nu-i plăceau misiunile în afara serviciului, îşi 
strânse fălcile şi rămase neclintit în faţa biroului. 

— Ce mai vrei? 

— Bani, domnule comisar şef. Garoafele nu se dau gratuit. Nici 
măcar nouă. 

— Faci rost. Acum nu mai am nici eu. 


CA DE OBICEI, pe la două şi jumătate, Andrei pomi spre 
Mitropolie. Era o zi caldă de început de iunie, cu cer înalt şi 
sticlos. Avea timp berechet, mergea alene, privea ferestrele 


deschise, trecătorii puţini, necăjiţi. | se păru ciudat că se plimbă 
liber, ca un om fără preocupări. Visase în pivniţa de pe Dudești 
mult cer senin, albastrul acela aproape transparent, copaci 
înfrunziţi, mirosul străzii, înainte de a fi stat în pivniţă, nu 
gândise niciodată că şi străzile au miros: inhalând izul cernelii 
tipografice, al literelor de plumb, îşi dădu seama că devenise 
mai sărac. Şi aburii ciorbei de burtă îl iritau. Culcat pe prici, îşi 
lipea nasul pe peretele văruit şi-şi aducea aminte de casa din 
Popa Nan, de mirosul varului proaspăt stins. 

Pe Aprodul Purice îl ajunse din urmă o maşină neagră şi opri 
cu câteva case în faţa lui. Nu avea senzaţia că e urmărit, nu 
avea niciun rost s-o ia la goană, să se demaşte, îşi încetini doar 
pasul. Din maşină cobori un comisar, cu un buchet imens de 
garoafe trandafirii: cercetă numerele caselor, apoi intră pe o 
poartă de fier forjat. Andrei fu mulţumit că nu se alarmase: îşi 
continuă liniştit drumul. Spera ca Olaru să-l primească cu veşti 
bune în legătură cu plana. Nu mai lipsea mult până la apariţia 
ziarului. Maşina şi literele de titluri. Pe Zaharia nu-l mai văzuse 
de la a doua întrevedere. Era convins că Zaharia nu bănuia că în 
curând o să primească o „Flacără Roşie” tipărită în două culori. 
Aştepta acest moment de înfrigurare: voia să-i vadă faţa mirată. 
Işi pregătise şi textul pe care avea să i-l debiteze: „Aşa cum aţi 
spus, tipografie n-avem, hârtie n-avem, bani n-avem. Avem în 
schimb un ziar. Din păcate, dumneavoastră aţi participat cu 
foarte puţin la apariţia lui.” 

De pe acoperişul unei vile, o sirenă cu voce metalică începu să 
ţiuie. La început slab, apoi, alimentat de curent, vuietul deveni 
puternic: de undeva, din apropiere, o acompanie un clopot surd, 
cu dăngănit. Gros, cu ecouri prelungite. Iconica locuia după colţ. 

Chiar a doua zi după ce o vizitase, făcuse o prospecţiune în 
apropierea vilei lui Folescu, ca în caz de nevoie să se poată 
orienta. Incă moş Vlase îl sfătuise să prospecteze locurile de 
întâlnire, casele unde avea să se ducă. 

— Niciodată nu se ştie ce se va întâmpla. De ce să nu fii 
pregătit de fugă? Dar dacă nu cunoşti străzile din jur, alergi 
degeaba» 

In timpul alarmelor aeriene, nu circulau decât patrulele 
militare şi poliţiştii: aveau sarcina să îndemne trecătorii, să 
coboare în adăpost. 


În ultimul timp, alarmele aeriene durau mult, chiar dacă nu 
erau urmate de bombardamente. În orice caz, era de preferat să 
petreacă o oră, două, alături de lconica, decât într-un adăpost 
auster, cu oameni necunoscuţi, curioşi. Îşi grăbi pasul. Coti de 
pe Aprodul Purice pe strada Principatelor şi intră pe poarta de 
fier forjat. Iconica locuia la subsol: traversă grădina, ocoli cele 
două ronduri de trandafiri neîngrijiţi şi cobori scările spre uşa 
lonicăi. Uşa era încuiată. Bătu în fereastră şi din interior nu-i 
răspunse nimeni. Oricum, chiar fără lconica, era mai bine pe 
scările de la subsol, decât pe stradă. Aici, în cartierul vilelor, 
adăposturile erau puţin populate, nu putea să ocolească o 
conversaţie cu cei din casă. 

E bine că ascultase sfatul lui moş Vlase: fără prospecţiune, n- 
ar fi ştiut niciodată că din Aprodul Purice poate ajunge atât de 
repede la lconica. Moş Vlase, în unele lucruri, era totuşi 
exagerat: când nu era încuiat undeva într-o tipografie şi circula 
pe străzi ca toţi oamenii, nu se încumeta să-şi cumpere nici 
măcar pâine de două ori la aceeaşi brutărie. Îşi schimba de 
fiecare dată frizerul şi nu purta două zile la rând aceiaşi haină. 
Zilnic îşi schimba pălăria cu basca, uneori se sprijinea pe un 
baston, altădată căra pe spate, fără pricină, un burlan. 

Auzi paşi, apoi o voce guturală: 

— Iconica! 

La capătul scărilor apăru studenta cu pulovărul adunat la gât. 
ÎI văzu pe Andrei şi tresări. Întrebă intimidată: 

— Iconica? 

— Şi eu o caut. Cred că nu-i acasă. 

înfundat se auziră huruitul bombardamentelor, apoi pe cer 
apărură dâre albe ca de vată. 

— Se lasă cu bombardament, spuse Andrei, ca un cunoscător. 

Şi ca o dovadă a celor spuse, răsună orga tunurilor antiaeriene 
germane, instalate în apropierea Gării-triaj. 

— Nu coborâţi în pivniţă? întrebă studenta, speriată şi porni în 
goană spre adăpost. 

Andrei, fără să se gândească prea mult se luă după ea. O 
ajunse în urmă chiar în dreptul uşii metalice: era nouă, vopsită 
cenuşiu, după prescripţiile regulamentare. 

Trase uşa după el. In pivniţă era întuneric şi răcoare. 

— Aveţi un chibrit? 


Andrei aprinse un chibrit şi descoperi, agăţată de un cui, o 
lampă de furtună. 

— Curentul oricum se întrerupe pe timpul alarmei, îl informă 
ea. 

Flacăra se stabili, aruncă umbre prelungi de-a lungul pereţilor 
netencuiţi. 

Fundaţia casei era veche, masivă, cu pereţi groşi şi armată cu 
multe boite pentru susţinerea etajelor. Pivniţa nu părea folosită 
decât în ultima vreme, ca adăpost. 

— Dacă ar fi fost mama acasă, n-aş fi coborât, spuse ea, ca şi 
cum ar fi vrut să-şi justifice prezenţa în adăpost. Singură, mi-e 
frică. 

— Tuturor ne e frică „vru s-o consoleze Andrei. Bombele cad 
aiurea. 

— Tata nici nu ne lasă să coborâm. Spune că dacă ne-ar 
nimeri o bombă în plin, e indiferent unde ne aflăm: la etaj sau în 
pivniţă. Eu, totuşi, sub arcadele astea, mă simt mai în siguranţă. 
Abia în clipa aceea păru să realizeze că era cu un bărbat străin 
în pivniţă. Îşi împreună braţele deasupra pieptului şi se retrase 
sub o arcadă. 

— Poate să nu fie decât o alarmă falsă, încercă Andrei s-o 
liniştească. Poate. Trec doar deasupra noastră şi au altă ţintă. 

Dar abia sfârşi fraza şi se auzi o bubuitură înfundată, apoi încă 
două, mai apropiate. Erau totuşi departe, realiză Andrei. 
Umbrele arcadelor rămaseră nemişcate. Oricum, se lipi de zid. 

— Aşa-i că ar fi stupid să mor la douăzeci şi doi de ani? întrebă 
ea, apoi, auzind alte bufnituri, tăcu. 

— La orice vârstă e stupid să mori ca un şobolan, îşi aprinse o 
ţigară. 

— Vreau să trag şi eu un fum. 

Andrei întinse pachetul de ţigări spre ea. 

— Mulţumesc, nu fumez. Voiam doar să trag un fum. Atât. 

Andrei îi împrumută ţigara şi descoperi că mâna studentei 
tremura. 

— Ţi-e chiar atât de frică? 

— Da. Pivniţa asta are două influenţe asupra mea. Pereţii ei 
groşi, vă spuneam, îmi dau oarecare siguranţă; dar, din cauză 
că e sordidă şi aduce cu un cavou, mă înspăimântă. In casă sunt 


mult mai liniştită. Sau poate aşa mi se pare mie. Dar nu pot sta 
singură. Aţi avea curajul să urcați? 

— N-aş vrea să deranjez. 

Imediat îi păru rău că nu refuzase categoric. Ce să caute în 
casa ei? Cum, ce? Oare nu dorise s-o cunoască, nu îi păruse 
chiar rău că n-o va mai întâlni niciodată? 

— Nu deranjaţi.. Şi cine ştie, poate mi-e scris să murim 
împreună şi atunci problema deranjului nu se mai pune. Numai 
conica să nu... 

— Am cunoscut-o întâmplător, minţi Andrei. Tot în timpul unei 
alarme aeriene. Nici nu-i ştiu celălalt nume. 

— Mi-e şi frig. Să urcăm. 

— Stâng lumina? întrebă Andrei fără rost. 

— N-are nicio importanţă, se grăbi ea să-i răspundă şi porni 
spre. Scări. Andrei stinse lampa de furtună şi ieşi din pivniţă. O 
ajunse din urmă pe scările de marmură care duceau spre etaj. 
Spusese că maică-sa nu era acasă, şi dacă ar fi fost taică-su, n- 
ar fi lăsat-o să coboare în pivniţă. Uşa apartamentului era 
deschisă. O lăsase probabil ea, când fugise după lonica. Intrară 
într-un salon imens cu fotolii ascunse în huse galbene. 

Ea se trânti într-un fotoliu şi se scufundă în el. 

— Aici mă simt mai bine. Lucrurile îmi sunt familiare, văd 
culori. In camera asta luminoasă, moartea intră mai greu. Sau 
poate mi se pare numai. Rândul trecut, în timpul 
bombardamentului, am făcut baie. Clipocitul apei mă calmează. 
Cine eşti dumneata? 

Ce ar fi putut să-i spună? Numele? Numele şi meseria? Ce 
importanţă avea un nume oarecare. Răspunse cu puţină 
întârziere: 

— Un trecător. 

— Un trecător? Ai nume frumos... 

Suflul unei bombe făcu să tremure geamurile. 

— Ţie nu ţi-e frică, trecătorule? 

— Ba da. De necunoscut totdeauna mi-e frică. 

— Necunoscutul fiind „femeia cu coasa”? 

— Şi ea şi dumneata. 

O altă bombă căzu prin apropiere. Ea se cutremură, dar 
încercă să vorbească calm, silabisind cuvintele. 

— Frica desparte sau apropie oamenii? 


— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

Ea zâmbi fără pricină. 

— De ce ai rămas în picioare? 

— Nu ştiu. În timpul bombardamentelor de obicei oamenii nu 
judecă. 

— Nici măcar trecătorii? 

— Cred că nici ei. 

— la loc. 

Andrei se aşeză pe covor. Era un covor imens, persan, cu 
motive ciudate, zeci de cerculeţe concentrice. 

— Covorul acesta îl adusese tata din Rusia. Spune că e 
original şi foarte valoros. O bombă poate să-l sfâşie, să-l ardă. 
Ars, rupt, nimic nu mai este valoros. Totdeauna m-am întrebat 
de unde l-a luat? În casa cui a fost? Cine şi-a purtat paşii pe el? 
Mie, la acest covor nu mi-au plăcut decât culorile. Cărui meşter 
rafinat i-a trecut prin minte să asocieze roşu-fad cu verde şi 
trandafiriu? A pune o culoare lângă o altă culoare e artă. Poate 
chiar mai mult: bun simţ. Mă uit la imprimeurile din magazinele 
noastre şi multe mi se par ţopeşti. E chiar nevoie de o cultură 
milenară să fii în stare să asociezi două-trei culori? Ştiu, vorbesc 
prostii, lucruri neinteresante, dar vreau să-mi aud vocea. Imi 
pare bine că te-am întâlnit trecătorule. 

— Eu vă cunosc: Sunteţi studentă la canto, imitaţi perfect pe o 
cântăreaţă de la operă şi purtaţi pulovăre şi rochii pe gât, chiar 
şi vara, să vă ascundeţi nişte pete de pe piept. 

Abia sfârşi fraza şi îi păru rău că se destăinuise. 

— De unde ştii că sunt studentă? 

— Am mai petrecut odată un bombardament împreună. La 
adăpostul Universităţii. Acolo v-am auzit chitind. 

— Înseamnă că suntem cunoştinţe vechi. Şi despre pete de la 
cine ai aflat? 

— Nu îmi mai amintesc. Nu voia s-o readucă pe lconica în 
discuţie. 

— Deci ştii că ascund nişte pete de pe piept? 

— Da. 

— Ştii foarte multe despre mine, şi nu ştii nimic. Nu ascund 
pete, ci originea. 

Andrei o privi lung. 

— Vino mai aproape, trecătorule. 


Andrei se apropie de fotoliul ei. Ea îşi vâri degetele sub gulerul 
pulovărului şi scoase la iveală un lănţişor de aur. Tot voiam să-i 
spun cuiva secretul meu. Şi cel mai nimerit e un străin. Vezi 
asta? 

Andrei privi lănţişorul. La capătul lui o stea în şase colţuri 
străluci în bătaia soarelui. 

— E steaua lui Da vid. Dacă s-ar afla că mama e evreică, tata 
şi-ar curma cariera. Din cauza asta, port pulovăre cu gât înalt. 
Tata, dacă ar şti că nu mă despart de lănţişor, m-ar pălmui. Dar 
încerc să fiu corectă cu mine. Acum chiar ştii mai mult despre 
mine, dar în esenţă tot nu ştii nimic, deşi ţi-am spus mai mult 
decât s-ar fi cuvenit. Insă bombardamentul durează şi mi-ar fi 
părut rău să nu mă pot spovedi cuiva. Ai spus că eşti un 
trecător. Aş vrea să rămâi atât. Mi-ar place să nu ne mai 
întâlnim niciodată, să mă gândesc la dumneata, să-mi pară rău 
că nu te am aproape, că nu te-am cunoscut mai bine. 

Andrei nu-i răspunse. Ferestrele tremurară din nou. 

— Tata trăieşte cu o prietenă de-a mea. E tot studentă la 
canto. A intrat la Conservator cu protecţie. Taică-su e protopop, 
directorul  Tipografiei Mitropoliei şi are moşii undeva în 
Basarabia. O invidiez. 

— Mi-ai acordat credit fără să ştii dacă îl merit sau nu. Ţi-aş da 
un sfat. Nu te mai spovedi. Spovedania este o bravadă. Bravada 
omului slab. 

— De ce crezi că sunt un om slab? 

— După cum vorbeşti. Dacă ai fi avut puţină experienţă, nici 
nu m-ai fi chemat în casă. Un trecător poate fi şi bun şi rău.. 

— Nu ştiu de ce, dar în dumneata am încredere. Şi de când m- 
ai descoperit că bravez am şi mai multă încredere. Bravez. Ai 
dreptate. La Conservator toţi cred că sunt o stricată. Bravez. Fac 
pe femeia rafinată şi în realitate nu sunt decât o biată fată. E 
ruşinos ce-ţi spun, dar asta este. Şi am o presimţire că voi muri 
fată. Bombardamentele se înmulţesc, teama îmi creşte. Dar să 
nu mai vorbim despre mine. Te rog... 

Andrei nu-i răspunse! Se auziră alte bubuituri mai apropiate şi 
candelabrul începu să se legene ca un scrânciob. Umbra lui, în 
trecere, îi întuneca faţa. 

— Să nu-mi spui cine eşti. Poate eşti vânzător la un magazin, 
măsori pânza sau cântăreşti zahăr. Poate eşti doar un instalator 


sau un funcţionar, sau brodezi steme la un ceaprazar. Chiar 
dacă ai fi profesor de limba română, ar fi îngrozitor de banal. Ca 
simplu trecător eşti cineva. Mă duc să fac baie. Clipocitul apei 
mă linişteşte... 

— Trecătorului îi şade bine cu drumul. 

— Nu pleca. Ai să pleci când sună sfârşitul alarmei. 

Se ridică din fotoliu şi cu paşi nesiguri porni spre baie. 

În dreptul lui Andrei se opri, se lăsă în genunchi: 

— Ai ochi verzi, trecătorule. Dacă te-ar găsi tata aici, te-ar 
aresta. De două săptămâni a fost numit procuror militar. Din 
cauza unei ambiţii stupide. Făcuse şi dreptul, să mai obţină o 
diplomă. Are trei. E! Mai mândru de ele decât de mine. Crede că 
sunt o proastă. Chiar mi-o spune de multe ori şi mă mâhneşte. 
„Dacă ai voce, n-ai nevoie să ai minte.” Nu vreau să mă laud, 
dar cred că e invers. Uneori gândesc prea mult. Aş fi vrut să mă 
îmbrăţişezi. Azi am avut senzaţia că, oricum, voi muri. 

Se ridică în picioare, porni spre baie şi lăsă uşa deschisă. Puțin 
mai târziu Andrei auzi clipocitul apei. In clipa aceea se auziră 
sirenele anunțând sfârşitul alarmei. 

Andrei se ridică, se duse la uşa băii. Ea încercă să se ascundă 
sub apa transparentă. 

— Am plecat. 

— Nu-mi spui la revedere? 

— Nu. Îmi pare doar rău că s-a sfârşit alarma. 

Cobori în stradă. 


ABIA ÎN APROPIEREA MITROPOLIEI îşi aduse aminte Andrei că 
nu. Stabilise cu Olaru nimic în privinţa întâlnirilor în caz de 
alarmă aeriană sau bombardament Alarma durase aproape o 
oră şi jumătate, circulaţia era dereglată din cauza maşinilor de 
pompieri şi a unităţilor militare motorizate care se îndreptau 
spre Gara-triaj, unde căzuseră bombele. In orice caz, de razii 
trebuia să se teamă, dar acum toate forţele militare şi 
poliţieneşti erau la locul catastrofei. Merse hotărât spre locul 
întâlnirii, mai mult din curiozitate, să vadă modul de a hotărî al 
lui Olaru. După el, alarma putea modifica ora întâlnirii, dar în 
niciun caz s-o amâne. Cu atât mai mult azi, când Olaru avea să-i 
comunice lucruri importante, despre o maşină plană scoasă la 


reformă chiar din atelierul lor. Piesele zăceau în curtea 
tipografiei de peste jumătate de an, erau categorisite fier vechi, 
dar cei de la colectare nu se învredniciseră să le ridice. Olaru îl 
avertizase că picioarele fuseseră sfărâmate, iar restul maşinii 
uzată la maximum. Chiar aşa, socotise Andrei, cu acest „fier 
vechi” avea o bază de pornire, mai ales că Lăcustă îl asigurase 
că va face totul ca maşina să funcţioneze. Când ajunse la locul 
întâlnirii, apărură primele maşini ale Salvării. Nu trebui să 
staţioneze decât câteva minute şi apăru Olaru de pe partea 
cealaltă a străzii. Conform înţelegerii, îi ceru foc. Olaru îi întinse 
cutia de chibrituri, dar Andrei întârzie să-şi aprindă ţigara. 

— Te-ai interesat de plană? 

— Da. Mâine se încarcă. Am dat şi adresa. 

Se despărţi de Olaru fără să-l salute. Vestea îi îmbujoră obrajii, 
avu o senzaţie de plutire şi-i păru rău că n-avea cui să-i 
împărtăşească bucuria. Înainte de a fi plecat din pivniţa 
iaurgeriei, avusese o discuţie, mai lungă cu moş Vlase despre 
singurătate. 

— Dacă te însori, nu mai eşti singur. 

— Asta vreau să fac. 

— Ai în vedere pe cineva? 

— Desigur. 

— Până acum nu mi-ai vorbit niciodată despre ea. 

— Pentru că încă n-o cunosc. Dar pe prima femeie pe care o 
voi întâlni o cer de nevastă. 

— Atunci mai bine du-te la Gheorghe Stănoiu şi ia-ţi un loz. 

— Totuşi eu aşa am să fac. N-am prea mult timp de gândire. 

Avu însă ghinion. Femeia mult aşteptată nu-i ieşi în cale: o 
cunoscuse doar pe secretara lui Nedelcu de la Abator, dar ea. 
Lucra pentru Siguranţă. A urmat Lu. Lu l-a întors pe dos: vorbea 
ciudat, era exaltată şi era amanta omului care l-a găzduit. Totuşi 
se gândise mult la ea. Era doar debusolată sau poate se voia 
interesantă; pentru ea, Bucureştiul nu era decât o provincie mai 
mare, oameni banali, lipsiţi de poezie. Poate cu două palme, Lu 
ar fi coborât pe pământ, ar fi descoperit o altă poezie a 
Bucureştiului, cea de fiecare zi. Lui Lu îi lipsea o dragoste 
adevărată, un om pe care să-l aştepte, care să-i umple orele, 
zilele goale. O cunoscuse şi pe Clara, funcţionara lui Caramfil, 
ştearsă, neinteresantă, măruntă până şi în preocupări. Iconica? 


conica îi provoca milă, dorinţa ei de a nu fi singură nu era 
dragoste: ea avea nevoie de un om cu care să vorbească, căruia 
să-i pregătească mâncare, să-i spele cămăşile. Cu ea nu şi-ar fi 
putut împărţi gândurile. Iconica visa să se reîntoarcă la ţară, să 
asculte liniştea amurgurilor lungi, să bată nucii, să crească găini. 
Iconica nu avea orizont sau poate unul foarte mic şi foarte 
banal. Se temea să se culce cu ea, să nu-şi facă obligaţii. Ea ar fi 
fost în stare să-l roage să mai vină, să se mute la ea. 

Şi fata procurorului militar? Ea era cea mai interesantă, cea 
mai ispititoare şi cea mai dezechilibrată. Nu erau făcuţi unul 
pentru altul. Dar dacă ar fi crezut în destin, i-ar fi mulţumit că le- 
a încrucişat drumurile. Flori ar fi fost în stare să-l înnebunească: 
când se aplecase lângă el pe covor, şi-i simţise respiraţia, n-a 
lipsit mult s-o îmbrăţişeze. Îi arătase cu o dezinvoltură 
copilărească steaua lui David, marele ei secret; se dusese în 
baie ca o femeie rafinată, ispitindu-l. Dar şi în trecut, relaţiile lui 
cu femeile au fost ciudate. Pe când lucrase la Monitorul Oficial, a 
avut o colegă la legătorie, una Viorica, o fată înaltă, osoasă, 
venită de undeva din Oltenia. Era sârguincioasă, curată, cu păr 
lung, împletit în cozi şi întins cu un pieptene rotund, înfipt în păr 
chiar deasupra frunţii. 

În timpul lucrului era drăguță, râdea, vorbea, dar nu se lăsa 
niciodată condusă acasă. Până la urmă i-a mărturisit de ce: 

— Am un logodnic. 

Fusese convins că îl minţea ca s-o lase în pace. În magazie, în 
spatele baloturilor de hârtie, dacă reuşea s-o prindă, o 
îmbrăţişa, îi căuta privirile, buzele. 

— Aşa-i că n-ai. Logodnic? 

Ea îi răspunse ca şi cum i-ar fi părut rău că trebuie să-i spună 
adevărul: 

— Am. 

Dezamăgit, Andrei spera că totuşi minte: 

— Nu l-am văzut niciodată să te aştepte. 

— E ocupat. 

Răspunsul nu sună convingător: 

— De ce nu te duci tu la el? 

Viorica îi răspunse cu întârziere: 

— De unde ştii că nu mă duc? 


— Te-am urmărit, sări repede Andrei. Viorica îi ascundea ceva. 
Te duci la sora ta. Nu ai logodnic! 

— Din păcate am. Proiectată pe baloturile de hârtie, părea o 
icoană. 

— Şi cine e? 

— Nici eu nu-l cunosc prea bine. E un om foarte bogat. Are o 
boiangerie la Obor. 

Pe Andrei îl măcina curiozitatea: 

— Şi totuşi, de ce nu te duci niciodată la el? 

— Pentru că încă n-a divorţat. 

— Un om însurat nu poate avea logodnică. Doar o amantă. 

— Nu m-am culcat niciodată cu el. 

— Asta e bine. Dar dacă el are nevastă, şi tu poţi avea un 
prieten. 

— Ce înseamnă pentru tine „un prieten”? 

— Ca pentru toată lumea. Un om cu care vorbeşti, cu care te 
plimbi. Hai la cinema. 

Trebui să insiste mult până ce ea acceptă, dar şi atunci cu 
multă precauţie, să nu fie văzuţi nici de cei de la Monitor şi nici 
de către cunoscuţii ei. 

În sală, toţi spectatorii i se păreau cunoscuţi. 

— Ăla lucrează la noi. Speriată, îşi lăsa capul în piept. 

Andrei întoarse privirile spre cel indicat: era un militar. 

— Nu lucrează la noi. E un soldat. 

— Bine, dar nu mă ţine de mână, să nu ne vadă cineva. 

— Lumea se uită la film. 

— Să ne uităm şi noi. 

După câteva săptămâni Andrei se îndrăgosti de ea. O descusu. 

— Şi cum l-ai găsit pe logodnic? 

— Tata mi l-a găsit. 

— Îţi place? 

— Nu. E mai în vârstă. 

— Câţi ani are? 

— Mi-e ruşine să-l întreb. Are păr alb. 

Andrei se revoltă: 

— De ce nu-l laşi? 

— Din cauza lui tata. A spus că dacă mă răzgândesc, îi bagă 
pe tata la concentrare. Are un văr la armată, la mobilizări. 


Procesul de divorţ se termină şi soţia logodnicului câştigă 
boiangeria. 

— Păi da, ştia că pierde şi nu voia să rămână singur. Vrea să 
aibe pe cineva care să-l îngrijească. 

— Nu se poate vorbi cu taică-tu? 

— Cu el nu. Poate cu sora mea. Lucrează la Filatura de 
bumbac. 

Soră-sa părea şi mai pornită decât taică-su. 

— Nu fi proastă! Asta, într-un an, doi moare şi-l moşteneşti. 
Are două rânduri de case. Tu nu ştii cum stau eu? Patru într-o 
cameră. Moare şi ne mutăm împreună şi ai tot timpul să-ţi refaci 
viaţa. 

încă nici nu-şi începuse viaţa şi se gândea cum s-o refacă. 

Dora fusese corectoare la „Adevărul”: dimineaţa asculta 
cursurile lui Vianu la Facultate, noaptea venea la tipografie, i se 
dădeau periile şi făcea corecturi. Era firavă, stătea toată, 
noaptea cu paltinul pe ea, tuşea şi fuma Naţionale. Din cauza 
luminii, după câteva luni a trebuit să poarte ochelari. Uneori, 
Andrei o lua de la facultate, o conducea acasă: locuia deasupra 
cinematografului Femina, într-o cameră mansardată. Pe 
vremuri, camera fusese a unui pictor, pereţii erau mâzgăliţi cu 
vopsea de ulei şi cu nişte desene în cărbune: studii înfăţişând 
laba piciorului, mâini cu degetele împreunate, obosite. Dacă nu 
mirosea a ţigări, se simţea izul uleiului de in. 

Dura era friguroasă şi mereu obosită. Şi când zâmbea, părea 
că face un efort. Scria versuri cu licurici şi gâze şi încerca să le 
publice în „Dimineaţa Copiilor”. | le respingeau mereu: ba din 
lipsă de spaţiu, ba că apăruse tot una cu greieraşi. Dacă Andrei 
îi povestea ceva, Dora adormea. Când se trezea, îşi cerea scuze: 

— De ce-ţi pierzi vremea cu mine? 

— Îmi placi, Dora. 

— Şi mie îmi placi, dar noi doi, din păcate, nu avem nimic 
comun. Doar că amândoi suntem săraci. 

— Asta nu e un motiv să ne despărţim. 

— Şi mie mi-ar părea rău, vezi cât sunt de singură. Dar eu voi 
ajunge profesoară şi tu toată viaţa vei rămâne tipograf. 

— Crezi că-i o meserie ruşinoasă? 

— Nu, dar nu se potriveşte cu viitoarea mea profesie. 

— Ce legătură are profesia cu dragostea? 


— Are. Eu de pe acum visez să devin cineva. lartă-mă că sunt 
sinceră. Vino sub plapumă că răceşti. 

Dora avea corpul fierbinte, sâni mici şi când făcea dragoste? 
Plângea. 

La începutul toamnei a început să tuşească mai tare: tuşea 
sec; când nu era singură, ţinea batista în faţa gurii până ce se 
înroşea. În mijlocul iernii i-au depistat o cavernă. 

La „Adevărul” nu era angajată decât temporar, nu i-au putut 
asigura spitalizarea. În cele din urmă, prin Casa Cercuală, s-a 
internat la Colentina. Andrei o vizită de câteva ori la spital, îi 
ducea portocale şi flori. Dora îl certa: „Te rog, nu mai cumpăra 
fiori. Florile nu vindecă tuberculoza”. 

— Totuşi. E singura culoare în camera asta. Trebuie să-ţi placă 
ceva, dacă vrei să te vindeci. 

— Nu ştiu dacă vreau să mă vindec. De când sunt la spital, 
visez foarte mult. Şi nu am decât vise frumoase, îmi vine să cred 
că moartea nu-i decât un somn foarte lung cu vise formidabile. 

După câteva săptămâni a fost transferată la sanatoriul din 
Moroeni. N-a răspuns la nicio scrisoare. Probabil din mândrie. 
Odată, când o să aibe timp, o s-o caute. 

Aici la laşi, relaţiile, i s-au restrâns la un mic pătrăţel: Caramifil, 
Zaharia, Lăcustă şi Olaru. Atât. Uneori, anume întârzia în faţa 
Facultăţii de litere să vadă cum ies studenţii. Lui Andrei i se păru 
că erau singurele fiinţe pe care războiul nu le urâţise: erau 
veseli, râdeau cu voce tare, priveau curioşi spre avioanele de 
recunoaştere sovietice care se învârteau deasupra oraşului. 


A DOUA ZI, ANDREI NU IEŞI din casă. Nu ştia cum şi în ce fel 
se vor transporta piesele sfărâmate ale maşinii. II anunţase şi pe 
Lăcustă. Acesta, din precauţie, îşi trimisese nevasta şi copiii la 
cumnatul său, în capătul celălalt al oraşului. Pivniţa fusese 
pregătită mai de mult. În pungi de hârtie transportaseră mai 
mult de cincizeci de kilograme de ciment şi balast pentru o 
eventuală fixare a maşinii. 

Lăcustă se întorsese de la serviciu agitat. Aşteptarea se 
dovedi grea. Ştiau amândoi că transportul nu putea sosi decât 
după ce se întunecă, dar cu toate astea, din cinci în cinci minute 
trăgeau perdelele şi se uitau în stradă. 


În cele din urmă, pe la ora nouă se auzi frâna unei maşini şi 
amândoi se speriară. Lăcustă suflă în lampă şi ieşi în curte. 
Recunoscu maşina salubrităţii, care urcase pe trotuar şi se opri 
în imediata apropiere a gardului. Se auzi zgomot de fierărie, 
apoi încă câteva bufnituri şi maşina demară. Lăcustă rămase 
nemişcat, auzi deschizându-se uşa bucătăriei şi aşteptă ca 
Andrei să ajungă lângă el. 

— Nu ştiu ce dracu ai făcut, dar ai mobilizat tot oraşul. 

— Asta e singurul lucru ce nu-mi place. Prea mulţi oameni ştiu 
despre tipografia care nici nu funcţionează încă. Vezi ce-i în 
stradă! 

Lăcustă ieşi în poartă, se uită de-a lungul străzii: era aproape 
goală, doar în colţ, sub becul felinarului prevăzut cu camuflaj, se 
vedea o siluetă care se îndepărta. 

Trecuse de miezul nopţii până reuşiră să transporte piesele în 
pivniţă. Lui Lăcustă fierăria nu-i spunea nimic. 

— Şi zici că asta e o maşină de tipărit? 

— Deocamdată nu... Dar sper, cu ajutorul tău, să fie! 

— Eu zic: chiar dacă o montăm, o sudăm şi o instalăm în 
picioare, e tot o maşină stricată. 

— O s-o reparăm. Mi-a spus Olaru că nu-i alunecau şinele, că-i 
lipsea o roată dinţată, că nu avea pedală, că va trebui 
transformată să pornească cu ajutorul unei manivele. Eu ştiu 
cum ar trebui să arate, dar de făcut te pricepi tu. Sau, mă rog, o 
să căutam un meseriaş bun. 

— Vrei să mă întăriţi? Nu e nevoie. Meseriaş bun, sunt! Fii 
sigur de asta! Nu m-ar fi ţinut mobilizat pe loc dacă nu eram. Eu 
strunjesc boghiuri. Ştii ce înseamnă asta? Muncă de ceasornicar. 
O montăm şi-mi spui ce am de făcut. 

A doua zi, unul din echipa lui Lăcustă se opri în faţa 
strungarului şi-l privi pe şeful de echipă curăţând şpanul la o 
piesă ciudată. 

— Ce faci, meştere? 

— Nu vezi, prostule! O clanţă... 


GHEORGHE GROMA, DUPĂ ACCIDENTUL de la Abator, fusese 
mutat disciplinar la subsol, la Arhivă. Nu avea o îndeletnicire 
precisă: trebuia să vină la serviciu dimineaţa; la şapte, ca toţi 


funcţionarii şi să evite întâlnirile cu Berlogea. Berlogea fusese 
mustrat şi el. Cei de la Departament au hotărât în cele din urmă 
o descindere la iaurgerie, au răscolit tot magazinul, au 
descoperit trapa din spatele tejghelei şi l-au anunţat pe domnul 
Subsecretar de stat de victorie. Au spart uşa de metal a boxei şi 
au descoperit o maşină de tipărit. Oameni nu. S-a hotărât ca 
ancheta coanei Miţa să se facă foarte discret, fără insistenţă şi 
au lăsat-o provizoriu în local. Alături de ea s-a instalat şi un 
agent care avea sarcina să legitimeze pe toţi clienţii care 
deschideau uşa magazinului. După câteva săptămâni, 
magazinul a fost închis, coana Miţa arestată şi interogată 
intensiv. Nu ştia nimic. Din declaraţiile ei, reieşea că n-a folosit 
niciodată trapa, pivniţa avea şi o altă intrare, fusese închiriată 
încă de soţul ei unor indivizi. Nu ştia cui. Groma urmărea 
ancheta cu sufletul la gură. Deşi insuccesele i se imputau lui, 
era bucuros că tipografii n-au fost arestaţi. Nu erau ei proşti, 
dacă l-au dus şi pe el de nas. Spera să-i aresteze el. În orele 
libere, îl urmărea pe directorul comercial al Abatorului. 
Berlogea, sperând şi el în rezultate, îi permise să facă cercetări 
în legătură cu Nedelcu, să afle relaţiile lui cu cel urmărit. Trebuia 
lucrat însă foarte discret. 

în primul rând Groma se interesă de atribuţiile directorului 
comercial. Nădăjduia să-i găsească o fisură în legătură cu 
presupusa angajare a lui Boldur. Spre nemulţumirea lui, Nedelcu 
procedase legal: avea dreptul să angajeze oameni cu avizul 
celor de la Personal, care lucrau în colaborare cu comandantul 
militar al instituţiei. Aceştia verificau dacă cetăţeanul care 
solicita angajarea nu era cumva dezertor, îl luau în evidenţă 
„apoi directorul comercial decidea. Boldur fusese la Direcţia 
personalului, militarii i-au verificat actele: pe biroul populaţiei 
exista şi viza Cercului Teritorial; din punctul lor de vedere, totul 
era în regulă. Adresa de pe biroul populaţiei fusese menţionată 
doar în actul de angajare întocmit de Nedelcu. Strada era fictivă. 
Groma verifică toate străzile cu nume asemănătoare şi chiar şi 
pe acelea care printr-o schimbare de literă ar fi semănat cu 
adresa menţionată. Pentru prima oară, Groma era mulţumit că 
lucrase ştiinţific, verificase toate pistele posibile. Urmărindu-l pe 
Nedelcu îşi dădu seama că acesta era un om paşnic, preocupat 
numai de muncă şi de familie.' Din cauza lui păstră şi relaţiile cu 


Gabi Deleanu. O descusu şi pe ea în legătură cu Boldur. Îi ceru 
să povestească tot ce au discutat înainte de a fi intrat pretinsul 
candidat la angajare în biroul directorului comercial. 

— Nici nu-ţi dai seama, Gabi dragă, ce importantă poate avea 
un singur cuvânt. 

Gabi relată întâlnirea cu ţârâita. La început nu-i spusese că 
Boldur i-a fost antipatic de la început, din cauză că îi zâmbea tot 
timpul. Pe urmă mărturisi că, pentru a-i face rău, eventual să nu 
fie angajat, îi reclamase directorului că vizitatorul îi făcuse 
curte. 

— Şi chiar ţi-a făcut? 

— Nu. Jur pe sănătatea mea. Dar domnul Nedelcu i-a făcut 
observaţie. 

— De unde ştii? 

— De acolo că, după ce a ieşit, a vrut să mă sărute pe gât. Am 
vrut să-l plesnesc, dar el mi-a zâmbit. „Asta. A spus, să nu se 
spună despre, dumneavoastră că sunteţi mincinoasă. Abia de 
mâine, când mă angajez, am să vă fac curte”. Pe urmă, când ti- 
am dat telefon la poartă, a revenit în birou şi m-a invitat la 
cinema. 

— Probabil te-a auzit când ai vorbit cu mine. Acum înţeleg. A 
venit direct la mine, ştia că-l aştept şi m-a lovit prin surprindere. 
Gabi, n-ai lucrat bine. Te rog, de acum încolo, să fii foarte 
atentă. Imi spui tot ce face Nedelcu, Dacă poţi să-i asculţi 
convorbirile, ascultă-i-le. 

Deşi nu avusese aprobarea lui Berlogea, îl vizită şi pe Nedelcu. 
Acesta îl primi imediat ce-l anunţă secretara. 

— Luaţi loc, domnule comisar. 

Groma vru să se legitimeze, dar Nedelcu refuză să-i verifice 
actele.. 

— Am încredere oarbă în secretara mea. Bănuiesc că i-aţi 
arătat actele el; altminteri, n-ar fi avut cum să vă anunţe drept 
comisar. 

Până la urmă îi păru chiar bine că Nedelcu nu şi-a aruncat 
ochii pe legitimaţie. Ar fi descoperit că nu era decât agent I şi și- 
ar fi pierdut încrederea în secretară. 

— Cu ce aş putea să vă fiu de folos? Bănuiesc, deşi aici e 
Direcţia comercială, că n-aţi venit pentru o tranzacţie de carne. 
Sau greşesc? 


— Nu greşiţii cu nimic, domnule director. Am venit în legătură 
cu un om pe care l-aţi angajat cu câteva săptămâni în urmă. 

— Trebuie să-mi spuneţi şi numele. În ultimul timp am angajat 
vreo zece măcelari. 

— Omul despre care vorbesc e un tipograf. 

— La Abator nu avem secţie de tipografie. Noi nu angajăm 
decât măcelari de profesie sau salahori. 

— Se numeşte Boldur. 

— Da, îmi amintesc de acest om. Părea destul de voluntar. A 
fost impertinent şi cu secretara. După câte îmi amintesc nu s-a 
prezentat la lucru. Apăsă pe butonul unei sonerii. Gabi intră în 
birou. Îţi aduci aminte de individul pe care l-am angajat, care a 
încercat să-ţi fac| curte? 

— Da, domnule director. Ocoli privirile lui Groma. 

— Când te-am întrebat dacă acest Boldur s-a prezentat la 
lucru? 

— Chiar a doua zi, domnule director. 

— Şi după câte ştiu, n-a mai apărut deloc. 

— Nu, domnule director. 

— Îţi mulţumesc, domnişoară. Aşteptă să iasă, apoi se 
întoarse spre Groma: Nu mai ştiu nimic despre el. 

— Avea acte oficiale de măcelar? 

— Altminteri nu l-aş fi angajat. Nu-mi amintesc precis, a lucrat 
înainte ori la Obor, ori la hala Traian. Sau chiar la Matache. 
Poate şi-au notat cei de la Personal. 

— Din păcate nu. Bănuiesc că a avut acte false. 

— Imposibil. Comandamentul Militar i le-a verificat cu atenţie. 
Dar nu înţeleg: dacă era tipograf, de ce să fi vrut să se angajeze 
ca măcelar? În prima oră de lucru ne-am fi dat seama dacă ştie. 
Sau nu meserie. 

— De aceea nu s-a mai prezentat. ` 

— Foarte ciudat. Dar n-am nicio teamă. Il găsiți 
dumneavoastră. 

Ca să fie sigur că Gabi continua să-l supravegheze pe 
Nedelcu, o controla: se vedeau de două ori pe săptămână şi 
Groma se obişnuise cu ea. Il deranja doar faptul că Gabi ţipa 
când făcea dragoste. Gabi se justifica cu lacrimi în ochi: 

— Eu sunt o femeie cu temperament, Gigi. De ce nu vrei să. 
Înţelegi? Vrei să stau în pat ca o vacă!? 


în rest, n-avea ce să-i reproşeze: Gabi îi făcea curăţenie în 
bucătărie, îi peria hainele şi, dacă avea timp, îi clătea câteva 
cămăşi. In public, spre nemulţumirea ei, nu se afişau: el îi 
spunea „din precauţie” şi ea izbucnea în plâns: 

— Aşa spunea şi Vasiliu. 

încerca s-o lămurească că aveau o muncă „specială”. 

— Bine, dar atunci cel puţin vino odată acasă la noi, să te 
vadă şi mama. 

— Te pomeneşti că i-ai spus că ţi-am cerut mâna. 

— Nu, dragă. Dar stau noaptea la tine şi ea e îngrijorată. Nu 
puteam să-i spun că sunt la serviciu. l-am spus că mi-am găsit 
un băiat, care până la sfârşitul războiului oricum nu se poate 
însura., Dar e bine să te vadă, să se liniştească. Ea crede că 
trăiesc cu un bătrân sau cu cine ştie cine. Vii şi stai o jumătate 
de oră. Să te vadă la faţă. Nici atâta nu poţi face pentru mine? 

Groma n-avu încotro, îi promise că într-o zi se vă duce, dar pe 
„cuvânt de onoare” n-o să stea mai mult de o jumătate de oră. 

Mama lui Gabi locuia în Colentina, în casa ei, bătrânească, 
degradată, dar avea o curte frumoasă, pietruită, cu o cişmea 
chiar în faţa bucătăriei. La intrarea principală. Care dădea, după 
un antreu, în camera mare, un geamlăc, cu sticle crăpate pe 
alocuri, spărgea monotonia pereţilor văruiţi cu humă. Sub 
ferestre se vedeau urmele unei iederi uscate. 

— Am turnat noi apă fierbinte la rădăcină, că vara nu poţi sta 
din cauza ţânţarilor.. 

Respectuos, Groma îi sărută mâinile şi ea, zâmbitoare, îl îmbie 
în casă: 

— Poftiţi, domnule comisar. 

Pregătise şerbet de trandafiri şi lăsă să curgă robinetul de la 
cişmea, să fie apa cât mai rec$. 

Gabi vorbi tot timpul. 

— In curte, unde e cişmeaua acum, am avut un măr. Un măr 
mare, cu crengi lăbărţate. Tata mi-a făcut un leagăn. Toţi copiii 
de pe stradă veneau să se dea în el. Îţi place la noi? Vezi, toată 
casa, şi sunt cinci încăperi, toate vor fi ale mele, după ce moare 
mama. Adăugă repede un „doamne fereşte” şi bătu în tăblia 
mesei. Când maică-sa ieşi pentru o clipă din salon, ea şopti 
repede: „Din păcate mama suferă de rinichi. Cu o lună în urmă a 
vrut să se interneze, dar spre norocul nostru, am găsit hapuri.” 


Mama lui Gabi insistă ca Groma să viziteze toată casa. În 
fiecare încăpere dădea explicaţii: 

— Mobila de aici e comandă specială de la Arad. Nu ştiu dacă 
aţi auzit de unul Lengyel. Mobilă foarte scumpă. Vedeţi oglinda 
asta? Ce credeţi, cât valorează? Spune-i tu, Gabi, poate pe mine 
nu mă crede. Am avut odată nevoie de bani şi am dus-o la 
Muntele de Pietate. Ce credeţi, cât ne-a oferit? 

Groma nu reuşi să ghicească. 

— Cum, cinci sute? Glumeşti, domnule. Uitaţi-vă ce margini 
şlefuite are! De două ori pe atâta ne-au dat. O mie în cap. 

Deschise fiecare dulap, să-i arate zestrea lui Gabi. 

— Şase cearşafuri, şase feţe de pernă şi trei pentru puişori. ŞI 
toate din olandă veritabilă. Şi niciodată folosite. Ba nu, mint. Am 
folosit un singur cearşaf, atunci când a murit Ghiţă al meu. A 
stat pe masa asta şi l-am acoperit. Eră vară şi muştele nu-l lăsau 
să se odihnească. 

în răcoarea subsolului, la Arhivă, sau când se culca singur, 
Groma se gândea la tipograf; faţa acestuia i se întipărise pe 
retina ochilor, uneori îl vedea şi-n somn. Spera să se mai 
întâlnească o dată cu el. Îşi imaginase chiar această întâlnire: 
tipograful cu mâinile în lanţuri, rezemat de un zid, iar el, 
plimbându-se în faţa lui. Ştia exact ce avea să-i spună: 

— Sperai să ne mai întâlnim, domnule tipograf? Aşa-i că nu? Ei 
află, eu am sperat. Îţi mărturisesc sincer, am fost convins că ne 
vom întâlni! Mie nu-mi place să rămân dator. 

Urma pumnul în burtă, un pumn la fel de puternic ea acela pe 
care îl primise şi el în faţa Abatorului. 

Dimineaţa se ducea la servicii cu mult înainte de şapte, ca să 
nu fie nevoit să se întâlnească cu foştii lui colegi de la etaj. O 
ocolea până şi pe Mona. Ea, dacă avea timp, îl vizita uneori. De 
obicei când îşi punea o toaletă nouă. Odată apăru într-o rochie 
aproape transparentă. Când trecea prin dreptul ferestrelor i se 
conturau picioarele. 

— Ai mare noroc că eşti aici. Stai liniştit şi nu te expui.. 

— Nu de mult îmi spuneai cum să fac carieră. Nu prea eşti 
consecventă. 

— Consecvenţa, dragul meu, uneori nu înseamnă decât 
ochelari de cal. Dacă te convingi că mergi pe un drum prost, nu 
e obligatoriu să fii consecvent. Dimpotrivă. Acum am 


certitudinea că mai degrabă te-am sfătuit prost. E cel mai bine 
să stai în umbră, nevăzut, necunoscut de nimeni... 

— Şi de unde această revelaţie? 

— L-am întâlnit ţie tata. Spunea că se duc tratative la Cairo. 

— Nu văd legătura dintre cariera mea şi tratativele de la 
Cairo. 

— Pentru că eşti prost! La Cairo se tratează ieşirea României 
din război. Asta înseamnă venirea tuşilor. Venirea. Ruşilor 
înseamnă o epurare a organelor de represiune. Unul care n-a 
făcut nimic, nu poate fi acuzat cu nimic. Mă mai iubeşti? 

— Nu înţeleg? 

— Îți spun. M-am purtat cu tine cum m-am purtat cu toată 
lumea. Azi am primit un telefon. De la Abator, de la Gabi 
Deieanu. Te căuta pe tine. După voce, mi-am dat seama căe 
ceva între voi. Şi eu, intelectuala, rafinata, cu educaţie aleasă, 
din familie bună, am devenit doar femeie. O urăsc pe Gabi asta. 
Am crezut că nu vei renunţa la mine. Ştiu, e cumplit când nu 
mai eşti decât femeie. Dar sunt bucuroasă că încă pot fi... E 
formidabil să fii numai femeie! E supărător doar faptul că fac 
această descoperire datorită intonaţiei unei voci necunoscute! 
Dacă îmi promiţi că rămâi aici la Arhivă, că nu te expui, facem 
din nou cunoştinţă. Azi. Aş vrea să mă conduci acasă, să-mi 
săruţi mâinile, faţa, umerii. Ne vedem în piaţa Rosetti, în staţia 
lui 24. 

Era o fire ciudată Mona. Bine că i-au venit minţile la cap. Şi din 
ce pricină? Din gelozie pentru vaca de Gabi! Hotări să fie foarte 
atent cu ea, să nu spună prostii „să-şi clătească gura cu apă de 
colonie înainte de întâlnire. Până la urmă tot o să se împace cu 
părinţii şi în afară de nume, probabil că mai are şi ceva 
mărunţiş. Fie chiar şi sub formă de bijuterii de familie. Chiar ar fi 
interesant, dacă totul o să meargă bine, să-i adopte numele. 
Altcum sună Ştirbey decât G roma. Un Ştirbey nu poate fi ţinu? 
La Arhivă, un Ştirbey e predestinat carierii. 

Când îşi aminti de vizita făcută în Colentina, de faţa lată a 
mamei lui Gabi, cu pete pe obraz cu oja tocită de pe unghii din 
cauza spălatului vaselor, îi veni să râdă, Probabil, dacă s-ar fi 
dus îmbrăcat în uniformă, i s-ar fi servit afară de şerbet şi 
vişinată. 


Cu câteva minute înainte de trei îşi perie uniforma, se 
pieptănă atent, îşi curăţă unghiile şi-şi numără banii. Nu avea 
mulţi, dar destul pentru un prânz la Capşa. 

Mona veni cu întârziere. 

— Mergem la Capşa? 

— Nu, Gigi, să încercăm în altă parte. La Carul cu bere. Tu la 
Capşa nu te poţi integra. Stai într-un fel anume, se vede că nu 
eşti de acolo. La Carul cu bere e lume multa, de toate felurile. 
Acolo ne înfundăm în masa aceea cenuşie, nu ne vede nimeni şi 
e şi gălăgie. Nici nu trebuie sa ne vorbim acolo. 

— Eu credeam că vrei să vorbeşti cu mine. 

— Aşa am crezut şi eu. De atunci însă au trecut patru ore. Mi-e 
ruşine că am fost geloasă pe Gabi aia. Nu pot să mă culc cu 
tine, Gigi. Mâine mi-ar fi teamă să te privesc în ochi, sau şi mai 
grav, să mă uit în oglindă. Pa... 

Groma rămase în staţie, o privi cum se urcă în tramvai şi avu 
pentru prima oară senzaţia că e de prisos. 

Dintre colegi, pe Vasiliu îl ocoli cel mai mult: i-ar fi fost 
neplăcut să-l vadă că-i curtat de toţi ceilalţi comisari, că 
fumează havane cu miros de migdal. 


ŞI ÎN DIMINEAŢA ACEEA răcoroasă, cu o parte a străzii aurită 
de soarele matinal, Groma intră pe poarta Siguranţei printre 
primii: ofiţerul de serviciu îl salută cu o uşoară înclinare a 
capului, părea obosit, mahmur după o noapte-albă petrecută 
prin birouri. Groma îl salută ridicând două degete la tâmplă şi se 
strecură pe lângă el, bucuros că nu-i pune nicio întrebare 
penibilă, de pildă: Ce-i nou pe la Arhivă? La Arhivă nu existau 
noutăţi: numai dosare vechi, mucezite de ani şi miros de aer 
stătut ca de obicei, Groma se opri în faţa avizierului: era o 
obligaţie care cu timpul devenise o obişnuinţă, un tic. Avizierul 
arăta la fel ca şi cu o zi în urmă. Ba nu. O fotografie nouă, de 
mărimea unei cărţi poştale, era prinsă cu o pioneză. Din 
fotografie îi zâmbea, parcă ironic, tipograful. Groma tresări. Se 
aplecă spre avizier să descifreze textul de sub poză: „Andrei 
Boldur, inspector financiar, urmărit de Siguranţa din laşi”. Cu un 
gest necugetat, smulse fotografia şi urcă scările, sărind câte 
două trepte. Intră val-vârtej în anticamera comisarului Berlogea. 


— Şeful n-a venit încă, îi tăie elanul Mona, care-şi aranja părul 
într-o oglindă de buzunar. Şi nici nu-i sigur că vine astăzi... E la o 
consfătuire la Departament. 

.. Groma îşi trase un scaun în apropierea biroului ei: 

— leri mi-ai spus că au început tratativele de la Cairo. 

— Vorbeşte mai încet. E un secret de stat. Ţi-am spus numai 
ţie, nu să-l difuzezi. 

Soarele bătea direct în oglindă, un pătrăţel luminos îi împărţi 
faţa în două. 

— Am înţeles, Mona. Vreau doar să-mi spun părerea. 
Tratativele de la Cairo, indiferent de rezultatele la care se va 
ajunge, nu mă interesează. Nu mă interesează nici să mă 
conserv pentru „după furtună”. Eu cred ca şi până acum, ca 
întotdeauna, că vom învinge. 

Mona nu-şi ridică faţa spre el: continuă să-şi aranjeze o buclă. 

— Până acum nu mi-am dat seama că te preocupă politica. 

— Tu, de multe lucruri nu ţi-ai dat seama. 

Tonul folosit de Groma o deranj ă: 

— Şi ai venit să-mi reproşezi? 

— Nu, Mona. Am venit doar să-ţi spun că nu vreau să vegetez. 
Am prea multă energie şi prea multe perspective ca să încerc să 
supraviețuiesc. Poate mi-ar fi şi ruşine. 

— Nu te-am cunoscut ca pe un om care să se ruşineze. Faţă 
de cine? În primul rând acest proces trebuie să se desfăşoare 
împotriva ta. Să-ţi fie ruşine de tine însuţi? Am fost o dată /a 
revistă. Te-ai mai dus fără mine la teatru? Sunt convinsă că nu. 
Şi păcat. La Regina Maria se joacă „Hamlet”. E acolo o replică în 
privinţa a ceea ce-ai spus tu. Dar cum te cunosc, tu oricum nu 
prindeai replica. E în actul doi. Tu, în primul antract, ca să 
folosesc un termen care ţi se potriveşte, te-ai fi cărăbănit. 
Spune concret: ce vrei să faci? 

Umilit, răspunse sec, evaziv: 

— O să afli. Se ridică să plece, dar în clipa aceea apăru 
Berlogea. 

Surprins de această întâlnire neaşteptată, întrebă sincer 
mirat: 

— Ce-i cu tine, Gigi? 

Groma, surprins şi el, luă o poziţie regulamentară: 

— Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. 


— Eşti oficial, constată mirat Berlogea. Poftim... Îl lăsă 
înaintea lui în birou şi Groma auzi cum dă indicaţii secretarei, să 
cheme maşina. 

Berlogea se arătă foarte binevoitor: 

— Oricum te-aş fi chemat zilele astea. M-a întrebat soţia de 
tine. Ar trebui să mai treci pe la noi. 

— În situaţia mea... 

— Tocmai în situaţia ta. Cu tot eşecul pe care l-ai avut, 
datorită nevesti-mii, te-am propus pentru avansare. Există un 
post de comisar. Sper să-l obţii tu. 

Vestea îi îmbujoră faţa: un comisar nu poate fi lăsat la Arhivă. 
Va avea acelaşi grad cu Vasiliu. Spuse emoţionat: 

— Cum să vă mulţumesc, domnule Berlogea? 

— Ştii tu cuí trebuie să-i mulţumeşti. De ce m-ai căutat? 

Groma îi întinse fotografia luată de pe avizier. 

— Ştiţi cine-i ăsta? 

Berlogea cercetă fotografia într-o doară: 

— Scrie aici: Andrei Boldur, inspector financiar. 

— Pe vremuri, probabil, se numea altfel. Pe individul acesta l- 
am urmărit la iaurgeria din Dudeşti şi la Abator. 

Berlogea zâmbi: 

— Am înţeles. E acela care ţi-a plătit taxiul. 

Fără să-şi ceară permisiunea, Groma îşi aprinse ţigara. De 
mult ar fi vrut să vorbească cu Berlogea deschis, să-i 
demonstreze „să-l facă să înţeleagă că afacerea tipografilor din 
Dudeşti a eşuat din cauza lui, din cauza instrucţiunilor primite 
de la el. 

— Ştiţi, domnule Berlogea, de ce n-am reuşit să desfiinţăm 
„România Liberă”? 

— Ştiu. Am citit multe rapoarte în legătură cu asta. 

— Nu pe cel esenţial. Dacă nu mi-aţi fi atras atenţia, vă pot 
arăta instrucţiuni scrise în privinţa asta, să fiu prudent, să nu 
forţez uşi, să nu fac anchete, acum n-aş fi lucrat la Arhivă. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Berlogea sever. 

— Că vreau să plec la laşi. 

Berlogea îşi scarpină ceafa: 

— Chiar aşa de simplu nu e. Dar te înţeleg. Vrei să te 
reabilitezi. E poate o justificare pentru avansare. Am să încerc 
să aranjez. Te trimit oficial. Dar ştii ce înseamnă asta? 


Ochii lui Groma prinseră nişte sclipiri stranii. 

— Da. A 

— Ai răspuns prea repede. Nu ştii. In primul rând, stângi 
ţigara. In al doilea rând, când intri aici, îţi ceri permisiunea să 
fumezi. Asta, dacă vrei să ai sprijin de la cei din laşi. Noi lucrăm, 
Groma, cu oameni, nu cu saci de cartofi. Oamenii sunt sensibili, 
delicaţi. Nu înseamnă să te umileşti. Dimpotrivă. Dar să fii 
totdeauna în banca ta, să vorbeşti fără să fi arogant, fără să-ţi 
dai aere. Dacă vei ţine cont de tot ce ţi-am spus, vei putea să-mi 
răspunzi la întrebare. 

— O să ţin cont de tot ce mi-aţi spus dumneavoastră şi o să-l 
arestez pe tipograf. 

— Exact. Pentru că s-a pierdut orice urmă, ai putea să te 
evidenţiezi, să faci carieră, dacă mai e timp pentru o carieră. 
Dar tu eşti încă tânăr, merită să încerci... 

Mona vâri capul pe uşă şi anunţă sosirea maşinii. 

Berlogea verifică nişte hârtii din servietă. 

— Fă un referat, Gigi. Eu chiar azi voi plasa ideea la 
consfătuire. Fii liniştit, se va aproba. 

Groma îl însoţi pe Berlogea până la uşă, apoi arboră o mină 
victorioasă şi se postă în faţa secretarei. Mona îl privi 
îngăduitoare: 

— Ei, ţi-ai expus planurile de viitor? 

— Da. Incă de azi predau Arhiva. Probabil peste câteva zile voi 
fi avansat comisar. 

Asta ştiu. Eu am bătut la maşină propunerea. Motivările erau 
cam trase de păr. Dar cei de la Departament n-au timp suficient 
să cerceteze toate hârtiile. Formulările sunt frumoase, cred că 
se va aproba. N-am vrut să-ţi spun, ca, în caz că se respinge, să 
fii decepţionat. Vrei să bem ceva pe „pielea ursului”? 

— Nu, nu-mi plac nici berea, nici atmosfera de la Carul cu bere 
şi nici femeile fandosite. Te-a lăsat un bărbat, eşti complexată. 
Şi confunzi două noţiuni: complexul cu rafinamentul. Sunt lucruri 
deosebite. Când am fost la tine şi mi-ai spus că-mi sug dinţii, ar 
fi trebuit să-ţi dau două palme. O rafinată nu se pudrează 
niciodată într-o oglindă de buzunar, ci într-o oglindă de Veneţia. 
Şi acasă, nu la birou. Aici, pentru cine îţi aranjezi părul? Pentru 
Berlogea? Pentru curierii care vin de la Departament? 

— Vezi, asta tu nu vei putea înţelege niciodată: pentru mine. 


— Te minţi, Mona. Te înşeli pe tine însăţi. Îţi porţi numele ca 
pe o povară. Se aplecă spre ea şi înainte ca ea să se fi putut 
retrage, o sărută pe buze, apoi cobori la subsol şi întocmi 
procesul verbal de predare a Arhivei. 

Plutonierul care preluă rafturile cu dosarele îngălbenite avea 
fălci puternice şi priviri speriate. l-ar fi convenit mai mult să 
preia o duzină de deţinuţi decât nişte dosare prăfuite. 

— Şi ce fac cu dosarele astea, domnule Groma? 

— Le păzeşti. În timpul liber le studiezi şi dacă găseşti o 
soluţie de rezolvare a unui caz primeşti o primă. 

— Aţi luat dumneavoastră vreo primă? Nu. Cum să se 
găsească soluţiile, o dată ce cei de la etajele de sus nu le-au 
găsit, când cazurile erau încă proaspete? Arhiva-i un cimitir, 
domnule Groma. Superiorii, să nu se facă de rahat, 
înmormântează „cazurile” la subsol. Cea mai bună soluţie ar fi 
să se dea foc la toate rafturile astea. Să se transforme cimitirul 
în crematoriu. 

în cele câteva săptămâni cât a stat la Arhivă, Groma a % avut 
timp să mediteze la viaţa lui de până acum. De părinţi se 
înstrăinase de mult, nu-l mai vizita nici pe părintele care îl ţinuse 
la şcoală. Ce ar fi putut să discute cu el? Pe Vichentie Zisu de pe 
Pantelimon îl căutase o singură dală, la câtva timp după 
rebeliune. Se dusese să-l sfătuiască să scoată de pe perete 
fotografia lui Codreanu. Mai mult, oricum n-ar fi putut face 
pentru el. O găsise doar pe coana Lizica. 

— Am ars fotografia de mult. Încă înainte ca Vichentie să fi 
fost arestat. 

— Şi acum unde e? ` 

— Pe front. S-a dus voluntar. A primit şi două decoraţii. li place 
acolo. Şi tu ai ajuns mare, Gigi, aşa-i? Vrei să-ţi citesc scrisorile 
lui Vichentie? 

— Nu, doamnă Lizico, acum n-am timp. Când vin data viitoare. 

Când se plictisea, răsfoia dosarele din Arhivă. Le citea ca pe 
nişte romane polițiste. Cele mai multe dosare se datorau 
agenţilor provocatori. Acestea semănau între ele, erau întocmite 
aproape la fel. Prima filă era scrisă de mână şi era semnată de 
agent: „Subsemnatul llie Păcuraru declar prin prezenta că lon 
Stelian, proprietarul băcăniei «La Pisica albastră», a afirmat că 
trecerea Şiretului a fost una din marile greşeli ale Mareşalului 


etc... Etc...”. A doua pagină era declaraţia proprietarului 
băcăniei „La pisica albastră”; „Subsemnatul loit Stelian, 
proprietar, domiciliat în Bucureşti, sectorul 2 Negru, strada 
Austrului 16, declar prin prezenta că în ziua de 26 octombrie 
1943 a intrat în prăvălia mea din strada Bărăţiei 4 un individ cu 
intenţia să cumpere măsline. Marfa i s-a părut de proastă 
calitate şi am purtat următorul dialog: 

— Urâte măsline, domnule. 

— Bine că le avem şi pe astea. 

— Dar cele frumoase unde sunt? 

— În Grecia. 

— Şi de ce nu imporţi măsline din Grecia? 

— Pentru că e război... 

— Da, din cauza războiului o s-o ducem din ce în ce mai prost. 

— Mai prost nu cred că se mai poate. 

— N-ar fi trebuit să intrăm în război. 

— Sigur că n-ar fi trebuit... 

— Dacă am fi rămas dincoace de Şiret, acum am avea şi 
măsline şi lămâi. Poate că Antonescu a ordonat trecerea 
Şiretului... 

— Cred că asta e una din marile lui greşeli. 

— Ştii, domnule Stelian, că pentru afirmaţia asta ai putea lua 
doi ani de puşcărie?... 

A cerut un kilogram de măsline şi a vrut să plece fără să 
plătească. l-am smuls punga din mâini şi el m-a ameninţat... 

în paginile următoare erau trecute rezumatele interogărilor. 
Concluziile lor sunau cam aşa: „Nu s-a putut dovedi că sus 
numitul lon Stelian ar avea complici, că ar face parte dintr-o 
organizaţie potrivnică războiului sfânt. Se hotărăşte 
supravegherea băcăniei — «La Pisica albastră».” 

La 4 februarie, Arhiva se mai îmbogăţise cu un dosar 
„nerezolvat”... 

A avut şi beneficii din cauza Arhivei: îşi notase într-un carneţel 
pe toţi informatorii aflaţi în dosare. Se minunase şi el cât de 
mulţi erau. Îl căută pe Stănescu, proprietarul uniei frizerii de lux 
de pe strada Doamnei şi în timp ce maestrul îi scurta buclele, 
spuse cu voce tare: 

— N-ai mai trimis note de mult... 

— Ce fel de note? 


Groma îi arătă legitimaţia. 

Stănescu, speriat, se uită în jur şi-l rugă să vorbească mai 
încet. 

— Nicio grijă, domnule comisar. Eu îmi fac datoria patriotică. 

La plecare, patronul refuză să primească taxa de tuns. 

— Vai de mine, domnule Groma, se poate. Vă aştept 
totdeauna cu plăcere. 

Groma găsise croitori, cofetari, chelneri, oameni mărunți, 
folositori. Pe unii îi lua direct, pe numele mic, indiferent de 
vârstă. 

— Mişule! 

Croitorul cu părul alb ridică mirat privirile. 

— Hai, nu te mai mira, drăguță. Armeanul cu blana a luat doi 
ani. Şi e meritul tău. Chiar a zis că pierdem războiul? In cât timp 
îmi poţi călca acest costum? 

— Dacă aveţi timp, chiar acum. 

— Nu, Mişule. Îl calci şi mi-l trimiţi acasă. 

Mişu Stănescu îi aduse personal costumul şi se angajă să-i 
calce hainele pe gratis, numai să nu-l mai caute în atelier. 

Privi cu dispreţ spre plutonierul care verifica inventarul 
Arhivei. Îi era ciudă că era înlocuit cu un subofiter, „Deci, eu 
eram socotit la fel cu el.” Abia în clipa aceea realiză cât de 
umilitoare fusese sancţiunea lui. Tocmai voia să plece, când 
sună telefonul: 

— M-am gândit mult la ceea ce mi-ai spus. Recunoscu vocea 
Monei. Să nu faci vreo prostie. Te rog. 

— Voi încerca să mă descurc şi fără sfaturile tale. Mă mir că 
nu mi-ai dat o întâlnire în staţia lui 24. 

— Tocmai voiam. 

— E târziu. Astăzi sau cel târziu mâine dimineaţă plec la laşi. 
Cu tot Cairo-ul tău voi încerca să fac carieră. 

— Am o rugăminte, Gigi. Înainte de a pleca, treci pe la mine. 

— ii foarte mult să mă vezi? 

— În interesul tău, imbecilule! Trânti receptorul. 

Groma rămase descumpănit. Pe tonul acesta, Mona nu-i 
vorbise niciodată. Urcă. La ea, să-i ceară explicaţii. 

— Am venit, stimată doamnă. 

— De mult trebuia să-mi vorbeşti aşa. Tata are un prieten la 
laşi. Mi se pare, colonel. l-a fost subaltern sau student, nu mai 


ştiu precis. Are un fel de vilă la laşi. La un simplu telefon al tatei 
te primeşte în spaţiu. La hoteluri oricum nu găseşti loc. Sunt 
rechiziţionate pentru germani şi pentru ofiţerii noştri în 
convalescenţă. Înţelegi de ce te-am chemat? Nu doream să te 
văd. Din păcate. Îmi eşti drag, dar eşti mitocan. Şi de asta nu 
poţi scăpa ca de un costum uzat. Ţi-a intrat în sânge mitocănia. 
Sau te-ai născut cu ea. 

Ar fi vrut să-i răspundă dur, bărbăteşte, dar socoti că nu era 
cazul să se certe cu ea. 

— Şi cum îl găsesc pe acest colonel? 

Mona îi întinse un plic. 

— Ţi-am scris adresa. Folescu, strada Principatelor 2. Până 
ajungi acolo, o să vorbim cu el. 

— Îţi mulţumesc, Mona. Sărut mâinile. 


CU DELEGAŢIILE ŞTAMPILATE, cu o scrisoare de recomandare 
din partea Departamentului, Gheorghe Groda plecă la laşi. Era 
atât de grăbit, încât uită să-şi ia rămas bun de la Gabi. Hotări să- 
i scrie o scrisoare lungă de despărţire. 

în tren era îmbrăcat în civil deşi, odată cu delegaţiile, primise 
şi confirmarea gradului de comisar. Ştia că în locuri publice, în 
tramvaie, în trenuri, oamenii ocolesc, se feresc de uniformele 
negre. În compartimentul de clasa întâi, descoperi uimit cât de 
deschis vorbesc oamenii despre război, ce diferenţă substanţială 
era între un articol scris şi comentariile oamenilor de rând. Un 
individ gras, însoţit de nevastă-sa, turuia întruna: 

— Domnule, ai să vezi, ne sculăm într-o dimineaţă şi străzile 
laşului vor fi pline cu ruşi. 

— Frontul e departe... 

— Odessa e departe? A fost departe frontul, când era la 
Stalingrad. Nu-i zi să nu vezi avioane ruseşti deasupra 
Mitropoliei şi dacă vântul bate dinspre răsărit, auzi şi tunurile. 

— Sunt tunurile noastre. 

— Nu vreau să le aud nici pe ale noastre! 

— Fii atent, pentru o vorbă ca asta poate să te aresteze! 

— Nu se mai arestează aşa de uşor. Ar însemna să aresteze 
tot laşul. Să nu mai vorbim de fabrici. Păi cine face ghiulele, 
dacă îi arestezi pe muncitori? Era bine când se arestau oameni 


pentru răspândire de zvonuri. Eram liniştiţi. Credeam că într- 
adevăr sunt zvonuri. Dar acum 3 Dacă i-ar aresta pe. Toţi cei 
care vorbesc ca mine, n-ar avea unde să-i ţină. 

_îllăsă pe gras în plata domnului. Se gândi tot timpul la Eoldur. 
li privise chipul atât de mult că acum l-ar fi recunoscut de la 
distantă. Impărţeala lumii i se păru ciudată: dacă va reuşi să-l 
prindă pe Boldur, va face carieră. Nearestat, s-ar putea ca 
Boldur să facă carieră. Când constată, o dată în plus, că fericirea 
unui om se bazează pe nefericirea altuia, se întristă puţin, dar 
nu se frământă prea mult. Cel tare trebuie să învingă. Legea 
junglei. De ce să supravieţuiască neputincioşii? 

A doua zi la prânz se prezentă în biroul comisarului şef, 
Niţescu. Acesta, gripat, cu nasul roşu, îl ţinu la distanţă. 

— Să nu te molipseşti, dragă. 

In clipa aceea sună telefonul şi Groma pierdu din elan. 
Noaptea, la sosire, trenul fusese ţinut pe linie în afara oraşului, 
din cauza unei alarme aeriene. Grasul din compartiment se 
agita zgomotos: 

— Vedeţi, domnule. Asta e situaţia la laşi. Aproape zilnic sunt 
bombardamente. 

Groma nu se mai angaja în discuţii, părăsi compartimentul. 

Berlogea îi promisese că va vorbi cu cei de la Departament, 
să-l avertizeze pe şeful Siguranţei din laşi de sosirea lui. Îşi 
imaginase că ăştia din provincie îl vor primi cu braţele deschise, 
ca pe un mântuitor, să-i scape de inspectorul financiar. Aştepta 
ca Niţescu să termine convorbirea, să pună receptorul în furcă. 
Nu-i plăcu nici faptul că Niţescu îi spusese „dragă”. 

— Am venit pentru... 

— Ştiu, dragă. Am fost anunţat. Nu, nu te apropia, că sunt 
răcit. Am să rog pe cineva să-ţi aranjeze cazarea. 

— Nu e nevoie, domnule comisar şef. 

— Ai obţinut o cameră la hotel? 

— Nu. M-am mutat provizoriu la domnul colonel Folescu. 

Niţescu se încruntă. Folescu până nu de mult a fost în 
anturajul Mareşalului, abia recent a fost destituit, nu se ştia de 
ce, din postul de consilier privat şi mutat la Procuratură. Era 
totuşi una din personalităţile marcante ale oraşului. Cum a ajuns 
acest comisăraş la el? Trebuia să afle. Îl întrebă direct: 

— Ţi-e rudă? 


— Nu. 

Asta era bine. Cu o rudă de-a lui Folescu ar fi trebuit să se 
comporte mai atent, mai cu mănuşi. 

— Atunci? încercă o glumă: ai văzut o tăbliță cu „cameră de 
închiriat”. 

Ideea îl amuză. 

Groma rămase surprins: era de zece minute în biroul 
comisarului şef şi acesta, în loc să intre în subiect, îi punea 
întrebări stupide. 

— Nu, domnule comisar şef. Avem un prieten comun. Pe 
domnul Alexandru  Ştirbey. Fostul nostru ambasador la 
Washington. 

— Da, desigur. („Imbecilul ăsta are proptele aproape de cer.” 
Nu voia să se las mai prejos.) Dacă ai nevoie de ceva, trecem pe 
la domnul Prefect. 

— Sunteţi foarte amabil. L-am vizitat azi dimineaţă. Am avut o 
recomandare din partea Departamentului. 

Niţescu spune un „da”, apoi tăcu multă vreme. 

Berlogea îi transmisese foarte pe scurt că vine unul care l-a 
văzut cândva pe cel căutat. Crezuse că ăsta e singurul lui merit, 
că o să-l ţină de-o parte, o să-l folosească în treburi de rutină, pe 
urmă o să-l expedieze la Bucureşti. Prinderea unui ilegalist cu 
muncă de răspundere nu era o simplă joacă, faptul că dăduse 
ochii cu el nu putea fi de folos decât la o eventuală confruntare. 

— Şi zici că dumneata îl cunoşti pe inspectorul financiar? 

— Da, domnule comisar şef. De meserie e tipograf. Un timp a 
tipărit „România Liberă”... Cu Vlase, pe care probabil îl ştiţi şi 
dumneavoastră. După dispariţia lui, am făcut o descindere la 
iaurgerie. 

— Nu văd legătura. 

— Maşinile de tipărit au fost instalate la subsolul unei 
iaurgerii. Pe Dudeşti. 

— Aşa, dragă, spune totul pe îndelete. 

— La iaurgerie n-am găsit nimic. Din păcate, tipografia fusese 
mutată cu o zi înainte. 

— Dacă aţi fost pe urmele lui, de ce nu l-aţi arestat? După 
câte am înţeles, dumneata l-ai şi întâlnit. 

Parcă ar fi fost anchetatorul de la Departament. 


— Da, l-am întâlnit, dar am avut sarcina să-l urmăresc, nu. Să- 
| arestez. Ne-ar fi interesat şi colaboratorii... îmi pare bine că a 
apărut la laşi. Sper să nu ne mai scape. 

Era frumos din partea bucureşteanului că a spus „să nu ne 
scape”. Dacă ar fi îndrăznit să vorbească la singular, l-ar fi luat 
peste picior. Deci, inspectorul financiar nu era un om oarecare, 
dacă tipărise şi „România Liberă”. 

O arestare spectaculoasă ar fi fost binevenită în Moldova. Mai 
ales dacă a reuşit să scape de urmăritorii din Capitală. Niţescu 
se concentră: 

— La laşi se poate să fi fost numai în trecere. Ce ştiam noi 
despre el e că a avut o convorbire cu un arestat politic. 

— Dar cum e posibil? întrebă nedumerit Groma. 

— E. Posibil, dragă. Dacă n-ar fi fost posibil, dacă nu i-am fi 
creat posibilitatea, nu îl găseam. De altfel, din ceea ce am 
înţeles din convorbirea cu domnul Berlogea, dumneata eşti 
licenţiat în drept. Ar trebui să ştii că nu există nicio lege care să 
interzică vorbitorul. 

— E vorba de un deţinut politic. 

— Cu anchetele terminate. Ne-a interesat cu cine are legături. 
înţelegi? 

— Desigur. 

— Deci, e posibil să fi fost în trecere la laşi, să fi transmis ceva 
lui Caraman sau el să fi primit de la Caraman instrucţiuni. Să ştii 
că noi am luat toate măsurile. Ne miră doar faptul că Bucureştiul 
a trimis un om pentru acest caz. 

— Pentru că îl cunosc. 

— Crezi că-l vei întâlni pe stradă? 

— İl cunosc nu numai ca înfăţişare, ci şi modul lui de lucru, 
temperamentul: e un. Impulsiv, voluntar, e imposibil să nu se 
manifeste. Faptul că l-am văzut, ştiu, domnule comisar şef, nu 
este un merit. E doar o întâmplare. 

Ascultându-l, comisarul Niţescu făcea calcule: „Că au trimis 
cei din Capitală un om poate însemna ori că n-au încredere în 
cei de aici, ori că e vorba de o afacere grasă şi vor să culeagă 
caimacul”. Voia să afle cât mai multe lucruri despre tipograf. 
Atunci când dăduse dispoziţia să i se multiplice fotografia, o 
făcuse mai mult din rutină decât dintr-o previziune. Îl cercetă 


mai atent pe Groma; îşi dădu seama că, deşi nu făcuse nicio 
gafă şi. Vorbise logic, era un începător. 

— Şi cum te-ai gândit să acţionezi? 

— Mi-am întocmit un plan foarte sumar. O schiţă de plan. 
Boldur e tipograf. În orice caz, acesta e mediul pe care îl 
frecventează. Voi cerceta întâi toate tipografiile din oraş. Dar, 
aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, s-ar. Putea să fi venit la laşi 
numai ca să-i dispară urma. 

„Ăsta ne crede ori naivi ori proşti. Dacă ar fi venit să se 
ascundă, nu s-ar fi dus să discute cu Caraman. E o prostie să 
rişti, să te afişezi, când vrei să te dai la fund. Probabil că a 
preluat sarcinile lui Caraman. Şi ăsta, căută privirile lui Groma, 
mi-a preluat ideea cu care voiam să-l dezarmez.” 

Groma ocoli privirile lui Niţescu şi îşi încreţi fruntea ca şi cum 
ar fi meditat. 

— la loc, dragă, îl îmbie Niţescu. Probabil ai nevoie de 
tipografiile din oraş. Apăsă pe butonul soneriei. Am un băiat 
care e în meserie. Îţi poate fi de folos. 

Intră secretara. 

— Îl cauţi pe domnul comisar Oancea. 

Secretara trase uşa după ea. 

— Şi eu cred că e bine să supraveghez! tipografiile, spuse ca o 
concluzie Niţescu. 

— Asta fără îndoială. Şi „România Liberă” se tipăreşte cu litere 
sustrase de la Editura „Adevărul”... Dacă se pune ceva la cale, 
lucrurile trebuie să se petreacă la fel. 

— Ai spus că ai un plan. Cum vei supraveghea tipografiile. O zi 
una, o zi alta? 

— Sper să primesc ajutor. 

— Dacă sunt zece tipografii, înseamnă că ai nevoie de zece 
ajutoare. Trebuie să-ţi revizuieşti planul. 

— Mă gândeam şi la eventualitatea ca cineva să recunoască 
omul după fotografie. 

— După mine, fotografiile n-au fost niciodată eficiente. 

— Am spus-o ca pe o probabilitate. 

— Mă rog... 

Uşa se deschise din nou şi apăru un comisar tânăr, îmbrăcat în 
civil. Era blond, scund, cu sprâncene aproape albe. 

— M-aţi căutat, domnule comisar şef? 


— Da, Oancea. Dar întâi să-ţi prezint un nou coleg de la 
Bucureşti, pe domnul Groma. Ar vrea să cunoască tipografiile 
din oraş. După câte ştiu, tu te ocupi de ele. 

— Da. Întinse mâna spre Groma. Îmi pare bine. Oancea. Vi 
Oancea. Adică V. |. Oancea. Ce nume aţi dori să aflaţi? 

— Poate discutăm pe îndelete... În orice caz aş vrea să aflu 
câte tipografii funcţionează în oraş. 

— Aproape o duzină. Exact: unsprezece. „Viaţa Românească”, 
Mitropolia, Buchholz, Stern, Varlaam. Restul tipăresc numai cărţi 
de vizită, invitaţii, anunţuri mortuare... 

— Deci, tipografiile se împart în două tipuri distincte, constată 
Niţescu. În mari şi mici. Ce credeţi, domnule Groma, atacăm 
întâi tipografiile mici sau pe cele mari? 

Groma răspunse după o scurtă pauză: 

— Aş putea aduce argumente în favoarea amândurora. Eu zic 
să le luăm pe toate la rând. 

— Îmi place că eşti insistent ca un copoi bătrân. 

— Nu ştiu dacă merit această apreciere în orice caz, vă 
mulţumesc. Cred totuşi că tipografiile mari ne vor aduce la 
ţintă... 

Niţescu îl întrerupse şi se întoarse spre Oancea. _ 

— A spus bine, domnul Groma. Să discutaţi pe îndelete. Il 
inviţi pe domnul Groma la tine în birou şi-i dai datele în scris, 
aşa cum procedăm noi de obicei. 

Groma îşi dădu seama că audiența luase sfârşit: îşi bătu 
discret călcâiele. Niţescu îl eliberă cu o uşoară înclinare a capul 
lui. 

— Sper să ne mai vedem... Se întoarse spre Oancea. [u mai 
rămâi puţin. 

Aşteptă ca Groma să iasă din birou, îl urmări cu privirile şi-l 
invidie pentru felul cum îşi ţinea umerii. Se întoarse spre 
Oancea: 

— Îi pui toate datele la dispoziţie, dar stai pe lângă el. Vrea să- 
| prindă pe Boldur, pe ăla pe care l-aţi fotografiat la vorbitor. Să 
fii pe fază. Ar fi important să punem noi mâna pe el. 

— Am înţeles, domnule comisar şef. Voi fi cu ochii în patru. 


CA DE OBICEI, ANDREI ÎL ÎNTÂLNI PE OLARU în faţa Mitropoliei. 
Îl văzu încă de departe cum se apropie: l-ar fi cunoscut şi de la 
spate. Olaru avea un mers legănat, la fiecare pas îşi muta 
greutatea corpului pe pasul început, aveai tot timpul senzaţia că 
va cădea în nas, dar îşi regăsea echilibrul şi mai făcea un pas. 
Andrei aflase puţine lucruri despre el: avea o nevastă bolnavă 
de rinichi şi un băiat pe front. Pasiuni? Una singură: timbrele. 

După primele întâlniri, îl urmărise aproape o zi întreagă: voia 
să afle cu ce îşi petrece timpul, ce face, cu cine se întâlneşte. 
Era tocmai o zi de salariu. Olaru intră | în clădirea Poştei 
centrale. Andrei se furişă după el, căută să treacă cât mai 
neobservat, îl urmări până la un ghişeu. Credea că expediază o 
scrisoare. Ar fi vrut să afle cui, în ce localitate. Chiar cu riscul să 
fie descoperit, se înghesui în spatele lui. 

Olaru cumpără timbre. O serie întreagă cu portretul lui Mihai. 
Funcţionara îi zâmbi ca unei vechi cunoştinţe: 

— V-am reţinut seria P.T.T. Şi cele două coliţe. Şi dantelată şi 
nedantelată. 

Când Olaru ajunse în dreptul scărilor de granit ale Mitropoliei, 
Andrei îi ieşi înainte şi-i ceru foc, dar contrar obiceiului, Olaru îi 
făcu semn să intre în biserică. Andrei, surprins, se conformă. 
Strada era pustie, Olaru venise fără codiţă, n-avea de ce să se 
teamă. Cumpără o luminare subţire de ceară, o aprinse în 
dreptul icoanei „Pomenirea Morților” şi aşteptă să se apropie şi 
Olaru. 

Tipograful îşi compuse o faţă cucernică, îşi ţinea pleoapele 
întredeschise şi fruntea plecată: 

— Ce s-a întâmplat? 

— A fost un om de la Siguranţă în tipografie şi a stat de vorbă 
cu Sfinţia Sa. 

Cei de la Siguranţă aveau sarcina permanentă să 
supravegheze tipografiile, treceau odată, de două ori pe lună să- 
şi facă datoria. După câte ştia el, în oraş nu se întâmplase nimic 
deosebit, nimic care ar fi putut atrage atenţia organelor de 
represiune. Cu toate astea o undă de teamă îl străfulgeră. 

— De unde ştii că era de la Siguranţă? 

— Ştiu. Pe ăştia îi miros de la o poştă. S-a interesat de unul 
Boldur. 


Andrei tresări, dar continuă mişcarea capului ca şi cum s-ar fi 
uitat la pereţii plini cu apostoli cu feţe lunguieţe, bizantine. Deci 
nu era un control obişnuit. Dar de unde au aflat de numele lui? 
Probabil cei de la Bucureşti au trimis o circulară. Cunoştea 
procedeul destul de exact. La Abator s-a legitimat Boldur: era 
uşor de aflat, mai ales cu o secretară informatoare. 

— Şi? 

— Ne-a arătat o fotografie de-a ta şi a întrebat dacă te 
cunoaştem. 

— Şi? 

— La noi nu te cunoştea nimeni. Fotografia e recentă. Eşti 
chiar cu hainele pe care le porţi. 

De unde au procurat fotografia asta, sau mai bine spus unde 
au reuşit să-l fotografieze? Erau haine noi, îmbrăcate pentru 
prima oară când s-a dus la Nedelcu. 

— Imposibil! 

— Crede-mă. Agentul ne-a îndemnat să cercetăm fotografia 
foarte atent. Trebuie să ai grijă. În orice caz îţi schimbi hainele. 
De acum încolo e mai bine să ne întâlnim în biserică. Aici e mai 
întuneric. 

Andrei îşi muşcă buzele: mirosul de ceară, dulceag, îi gâdila 
nările. 

— Ai dreptate. Oricum, vom rări întâlnirile. Acum nu. Mai am 
nevoie decât de litere mari. 

Olaru se întoarse mirat spre el. 

— Va trebui să le procuri din altă parte. Ţi-am spus, a fost ăla 
şi s-a interesat dacă s-au sustras litere din tipografie. Sfinţia Sa i 
s-a plâns. 

— De unde ştie? 

— Cum, de unde? A verificat toate casetele. Un sertar era 
aproape gol. 

— N-ar fi trebuit să iei dintr-un singur sertar. 

— Nu era nevoie să-mi spui asta. Atâta lucru ştiam şi eu. Nu e 
uşor să sustragi litere pentru tipărirea unui ziar. Cu timpul, dacă 
nu se făcea verificarea, puneam la loc din diferite sertare. Acum 
discutăm degeaba. Eu n-am comentat nimic, ţi-am spus faptele. 

— N-am de unde să le procur din altă parte. 

Intră cineva în biserică şi mişcarea aerului lungi flăcările 
luminărilor. Icoana „Pomenirea Morților” părea roşiatică. 


— Bine, spuse în cele din urmă Olaru. Ne vedem mâine la 
simigeria Pandrea. 

Se întoarse spre altar, făcu semnul crucii şi ieşi din biserică. 

Andrei aşteptă câteva minute, se uită la o femeie care se 
adâncise în rugăciuni, apoi cu paşi târşâiţi ieşi ş: el. 

Soarele tocmai apunea, colorând marginile unui nor rătăcit în 
trandafiriu. Un vânt călduţ, de sfârşit de primăvară. Cu miros 
dulceag de salcâm, răscoli hârtiile de pe trotuar. Pentru o clipă, 
Andrei avu sentimentul unei alte primăveri din copilărie, apoi 
privirile îi căzură pe un afiş: Duşmanul ascultă!” Îşi reveni brusc 
şi porni spre centrul oraşului. Informaţia primită de la Olaru îl 
îngrijora: dacă cei de la Siguranţă au început să-l caute, 
înseamnă că au mirosit ceva. Dar de unde au aflat de existenţa 
lui pe aceste meleaguri? Fără îndoială din registrele închisorii. 
Acolo a fost singurul loc unde s-a legitimat. Dar de unde au 
dedus că Boldur nu e un simplu inspector financiar? Probabil şi- 
au dat seama după circulara sosită de la Bucureşti. Bine că nu 
le-a venit în gând. Să-i pună acolo întrebări. In orice caz, de azi 
începând trebuie să fie mai precaut. Nu se va mai duce în faţa 
Universităţii să vadă ieşind studentele de la cursuri şi nu va mai 
merge nici la cinema. Cu câteva zile în urmă văzuse o comedie 
vieneză cu Hans Moser, dar filmul nu mai avea hazul celor 
dinainte de război. Pe vremea uceniciei vedea cele două sau trei 
filme pe săptămână: îi ştia pe actori după nume, pe unii actori îi 
prefera. Acum perioada uceniciei i se părea atât de departe, de 
parcă ar fi fost într-o altă viaţă. Nici de. Colegii de şcoală nu-şi 
mai aducea aminte decât foarte vag. Tomescu fusese tot timpul 
premiant, iar Gârbea, prostul clasei. Gârbea venea cu sarmale, 
cu tocăniţă la şcoală. Desfăşura cratiţele, de parcă ar fi fost în 
restaurant. După pauza mare totdeauna mirosea a usturoi în 
clasă. Ce o fi făcând Gârbea? 

Ajunsese pe Aprodul Purice când îi trecu prin minte că nu era 
decât la ci ţi va metri de locuinţa lonicăi. Ar fi putut trece pe 
acolo, ea oricum nu era acasă, dar eventual avea să se 
întâlnească cu Flori. N-avea însă niciun rost; ce să-i fi spus: că o 
caută pe ea sau pe Iconica? Flori îi spusese clar că n-ar mai dori 
să-l întâlnească. Se zice că femeile spun totdeauna contrariul a 
ceea ce doresc, numai că Flori era greu de categorisit, de 
asemănat cu toate femeile: probabil se născuse fără logică şi se 


conducea după instinct, după dispoziţia de moment. Cert, n-ar fi 
vrut ca ea să-l vadă la uşa de la subsol. 

îşi continuă drumul spre casă şi se gândi că ar trebui să 
vorbească cu Zaharia. Să se intereseze şi el de hârtie. Cel puţin 
pentru primele 50 de numere. Plana funcţiona cu pedala; e 
drept, uneori trebuia ajutată şi cu mina — dar funcţiona. 

în faţa porţii lui Lăcustă, se întrebă cum ar putea să-i trimită 
un exemplar din „Flacăra Roşie” şi lui Moş Vlase. 


SFINŢIA SA, PROTOPOPUL IULIAN, directorul tipografiei Editurii 
Mitropoliei, conducea de peste douăzeci de ani instituţia; era un 
administrator conştiincios, bine pregătit profesional. În primii 
de textele biblice şi în special de unul care îi suna tot timpul în 
urechi: La început a fost cuvântul. Pentru el, tot CUVÂNTUL a 
fost acela care a despărţit lumina de întuneric, şi tot CUVÂNTUL 
a creat omul. Era conştient de faptul că, dacă ar fi rămas preot 
de ţară, ar fi avut alte concepţii: l-ar fi impresionat naşterea şi 
moartea, ciclul normal al naturii. Tiparniţa, desigur, era doar un 
instrument de perpetuare a cuvântului, fără de care ar fi fost 
imposibilă cunoaşterea. Uneori, când se încumeta să pătrundă 
adânc în credinţă, „cuvântul” se confunda cu însuşi dumnezeu. 
Spre norocul lui însă, era atât de preocupat cu treburile 
tipografiei, încât nu avea ocazia să-şi împărtăşească ideile, să se 
preocupe de probleme teologice. Era convins că dacă ar fi trăit 
în Evul Mediu, ar fi sihăstrit undeva pe Athos sau chiar în Bizanţ, 
şi ar fi avut timp să cugete, să aprofundeze problemele Sfintei 
treimi şi ar fi demonstrat că totul era unul şi acest unul, 
CUVÂNTUL, era totul. 

In cei douăzeci de ani de slujbă la Mitropolie, cu toate 
problemele lui metafizice, nu se îndepărtă prea mult de grijile lui 
cotidiene: umbla cu pile să i se mărească salariul, să poată 
aduna dota fiică-sii în vederea căsătoriei cu un locotenent de 
familie bună. Pentru asta depunea un zel cu totul ieşit din 
comun: el deschidea şi închidea tipografia în fiecare zi. În sinea 
lui îi mulțumea lui Dumnezeu că i-a dat putere ca în acest timp 
să nu lipsească nici măcar o singură zi. Ţinea cheile tipografie la 
gât şi ştia că păcătuieşte de păcatul îngâmfării când spunea că 


deţine cheile CUVÂNTULUI. Pe fiecare muncitor îl ştia pe nume, îi 
cunoştea situaţia familiară şi era convins că le cunoaşte şi 
gândurile. Pe toţi îi considera copiii lui, în afară de cei doi pe 
care îi găsise în tipografie când preluase întreprinderea: Suciu şi 
Olaru. Suciu era evlavios, avea câţiva preoţi în familie, de ei 
fusese sfătuit să se angajeze la tipografia Mitropoliei. Olaru era 
singurul laic, dar fără îndoială cel mai bun meseriaş dintre toţi. 
Cu aceleaşi litere, cu aceleaşi maşini, pe aceeaşi hârtie, Olaru 
tipărea altfel decât ceilalţi tipografi. La el, cerneala, oricât de 
proaspătă, nu se întindea, literele erau bine conturate, paginile 
albe, imaculate. Avea un singur cusur: nu participa la slujbe, 
ocolea biserica şi uneori, chiar îl auzea drăcuind. 

De când îi. Murise nevasta, protopopul devenise totuşi mai 
cucernic. Acasă. Acolo încerca să pară un alt om, şi asta numai 
pentru Maria. La tipografie îşi înzecise zelul: pentru cea mai 
mică greşeală, chiar de corectură, făcea procese de intenţie, îşi 
ieşea din fire. li era greu să se stăpânească. Acasă, era obligat 
s-o facă. Când îi vorbea Măriei despre fericire, Maria căsca, se 
lăsa indecentă pe spătarul scaunului. 

— Mai spune o dată, tată... E vorba de fericirea imaginată de 
unul din părinţii bisericii, nu-i> aşa? O ştiu pe de rost. Fericirea 
mea trebuie să fie concretă, pipăibilă. Tu spui că trebuie să-mi 
umplu golul din suflet. Cum poate să fie gol ceea ce nu există? 

— Maria, cugetă înainte de a vorbi. 

— Prefer să gândesc decât să cuget. Pentru tine a cugeta 
înseamnă a gândi cu capul altora. Eu n-am nevoie de hrană 
sufletească,: eu vreau carne de porc. 

— Cum poţi vorbi aşa, copila mea? Eşti fată de protopop! 

— De ce trebuie să gândească altfel o fată de protopop decât 
fata unui brutar, avocat sau militar? Dacă aş asculta toate 
sfaturile” tale, m-aş face călugăriţă. Doamne fereşte! 

— Vezi, în momentele grele tot la domnul te gândeşti. 

— Într-adevăr, când mă gândesc la călugăriţe, am un moment 
greu. Decât mireasa lui Isus, prefer să fiu amanta unui muritor 
de rând. 

— Copila mea, copila mea.. 

îşi dădea seama că problemele de la tipografie erau înzecit 
mai uşoare, cu toate controalele Siguranţei, decât problemele 


de acasă. Ar fi vrut să-şi vadă odrasla măritată, să se chinuiască 
soţul cu ea. 

— Vlad a mai scris ceva? 

— O Scrisoare pe nouă pagini. Parcă i-ai fi dictat-o tu. 
Vorbeşte de suflet, de sentimente, de dor, de nu mai ştiu ce şi, 
acolo pe front, mânuieşte mitraliera fără să clipească. Când l-am 
cunoscut mi-a plăcut celălalt Vlad, cel care îmi povestise despre 
acte bărbăteşti, despre grenade, despre explozii, nu cel din 
scrisoare. Se văicăreşte ca o femeie. 

— Mi-ai spus că-l iubeşti. 

— Ţi-am spus. Pe cine iubesc eu, e un alt Vlad. Cel pe care l- 
am cunoscut în prima seară când l-ai adus aici. lţi mai 
aminteşti? Te-ai dus să aduci ceva de băut sau aşa ceva. După 
ce a plecat, m-ai întrebat de ce mi-am schimbat rochia. Pentru 
că mi-a rupt-o. M-a înghesuit lângă masă, chiar lângă asta unde 
stă acum biblia. Am încercat să mă împotrivesc şi mi-a dat o 
palmă. Atunci m-am îndrăgostit de el. Apoi... 

— Doar nu vrei să spui?... 

— Nu te teme, tată, mă mărit cu el, nu te fac de ruşine. 

— Doamne dumnezeule, cu ce am păcătuit? 

— Nu te jelui, tată. Eşti faţă bisericească şi eu te iubesc. ŞI ai 
şi merite; în casă nu miroase a tămâie şi a luminări de ceară. La 
anul aş vrea să mă mut la Bucureşti. 

— Nu-ţi place aici? 

— Nu aici, tată. La Conservator nu-mi place! De la doamna 
Pleopeanu nu mai am ce învăţa. Toţi profesorii sunt bătrâni şi 
ramoliţi. Mă întreb, dacă n-aş fi fiica ta, aş avea tot voce de aur? 
Vocea lui Flori e mai limpede. Are ceva asemănător cu susurul 
unui izvor. A mea e ca apa de cişmea. 

— Nemulțumirea de tine însăţi, fiica mea, este dovada 
talentului tău. 

— Bine că îmi dai curaj. Mă duc. În noaptea asta dorm la Flori. 
Dar nu telefona decât până la 11. La ora aceea doamna Fol eseu 
se culcă. 


OLARU TOCMAI CULEGEA UN TEXT pentru un ferpar, prin care 
se anunţa drept credincioşilor moartea prematură a mult 


iubitului maior Dem. Panaitescu, căzut la datorie, undeva în 
câmpia rusească, când îşi aminti de literele de titluri. 

Din biroul cu pereţii de sticlă. Sfinţia Sa nu putea vedea că 
Olaru deschisese sertarele cu literele mari. De altfel, Olaru îşi 
alesese un loc strategic, nu putea fi văzut nici de ceilalţi 
muncitori. Işi umpluse buzunarele cu litere de plumb; durase 
aproape o oră să selecteze fiecare literă, după numărul folosirii 
probabile. Pentru acest lucru nu era nevoie de o pregătire 
specială orice tipograf cu experienţă cunoştea pe de rost 
frecvenţa vocalelor, a consoanelor. Olaru trăsese tocmai prima 
perie, când apăru din nou agentul. De astădată era îmbrăcat în 
civil, dar uşor de recunoscut după felul cum păşea, obişnuit cu 
uniforma. 

Sfinţia Sa lulian îl primi ostil: 

— V-am mai spus, domnule, chiar dacă lipsesc câteva litere 
din tipografia noastră, aici degeaba căutaţi comunişti. Oamenii 
mei sunt credincioşi. 

Groma îi zâmbi: 

— Credinţa e una, Sfinţia Ta. 

lulian era bucuros că sfera discuţiei nu se lărgise prea mult. 
Nu intra în domeniul laic. Răspunse repede, convins că pledează 
pentru biserică: 

— Fără îndoială una şi singura: Ortodoxia. 

Groma continuă să zâmbească: 

— Eu nu mă gândeam la credinţa asta, a dumneavoastră. Sunt 
oameni care cred şi în lucruri, mai pământeşti. De exemplu în 
raiul care s-ar putea organiza aici. 

— La laşi? 

— Nu neapărat la laşi, ci în general, pe pământ. E vorba de 
„raiul” făgăduit de Marx şi de comunişti. 

— E imposibil, domnule. 

— Ca să dovedim acest imposibil, permiteţi-mi ca la ieşirea din 
schimb să fac muncitorilor o percheziţie corporală, aşa cum am 
făcut-o şi la „Viaţa Românească”. Am şi o autorizaţie în privinţa 
asta. 

Sfinţia Sa lulian nu cedă. Ar fi fost o impietate să fie căutaţi 
comunişti la tipografia Mitropoliei. 

— Trebuie să anunţ, sau mai bine zis, să cer încuviințarea Prea 
Sfinţiei Sale, Mitropolitului. 


Groma îi întinse o hârtie cu mai multe ştampile. 

— Încuviinţarea, sau cum îi spunem noi, autorizaţia a fost 
contrasemnată chiar de dumnealui. 

Sfinţia Sa lulian îşi puse ochelarii şi parcurse autorizaţia. 
Recunoscu semnătura Mitropolitului. 

— În acest caz n-am încotro. Vreţi să chem muncitorii aici? 

— Nu, Sfinţia Ta. Acum n-aş găsi asupra lor nimic. Chiar dacă 
ar fi avut intenţia să sustragă litere, acum s-ar astâmpăra 
pentru un timp. Trebuie să mă vadă pierind. Aş vrea chiar să mă 
conduceţi până la uşă. Sper că nimeni dintre ei nu-şi imaginează 
că înainte de sfârşitul schimbului voi fi din nou aici. Imi faceţi un 
mare serviciu. Şi mie şi ţării. 

Protopopul îl conduse până la uşă, apoi reveni în birou. Dar nu 
se gândi nici la percheziţia care urma să aibe loc, nici că unul 
dintre tipografi ar putea.fi arestat. Era îngrijorat de Maria. Cu 
cine o fi semănând din familie? El copilărise la Hotin, îşi 
terminase studiile la Chişinău, acolo o cunoscuse pe nevastă-sa. 
Era fiica unui moşier, cu educaţie aleasă, cucernică, cu frica lui 
dumnezeu. Cum de s-a îndepărtat Maria de ei ca fire, ca 
gândire? Când fusese elevă, diriginta o lăuda; îi găsea un singur 
cusur: era prea timidă. Şi Vlad, logodnicul, era o surpriză pentru 
el: să-i dezvirgineze fiica în salon, acolo unde numai cu câteva 
minute în urmă comentaseră împreună textele lui leremia.» Era 
convins că vina era a războiului: nu mai era posibil să 
deosebeşti omul cel bun de cel râu. Numai să nu-şi lase săracul 
oasele undeva pe front, să nu se răzgândească. Hotări chiar să-i 
scrie, să rămână el însuşi, dur, aşa cum şi-l dorea Maria. 

în stradă, rămase descumpănit: un cetăţean înalt, cu o 
umbrelă pe care o folosea în loc de baston, stătea rezemat de 
zidul tipografiei. Era convins că va fi urmărit. Porni spre 
Mitropolie, intră în biserică şi când, peste câteva minute, ieşi, nu 
mai văzu omul cu umbrela, dar îl bănui prin apropiere. Făcu cale 
întoarsă, traversă de câteva ori strada; dar omul nu mai apăru. 
Trecu şi prin piaţă, să fie mai greu de urmărit, apoi porni spre 
locul de întâlnire. 

Pe Andrei îl găsi la simigeria Pandrea. Stătea în picioare lângă 
o masă înaltă, lipită de perete şi părea agitat. 

— Ai întârziat. Am consumat patru pateuri. 


— Şi te temi că te îngraşi? îi râse în faţă Olaru. A fost o razie în 
tipografie. Ne-au percheziţionat pe toţi. 

— Denunţ? 

— Nu ştiu. Dar cred că tipografia noastră va rămâne un timp 
supravegheată. 

— Înseamnă că rămânem fără litere. 

Olaru zâmbi din nou. 

— N-am spus asta. Arătă spre şapca de pe masă. E ata? 

— Da. 

Olaru scoase din servietă sticla de lapte şi o răsuci cu gura 
spre şapca lui Andrei. 

Andrei vru s-o ia, dar gestul rămase neterminat: din sticlă se 
revărsară o mulţime de litere de plumb. 

— Sticla e vopsită pe dinăuntru cu alb, dădu lămuriri Olaru. Şi 
litere mari nu puteam aduce în cutii de chibrituri. 


GHEORGHE GROMA ERA DE ZECE ZILE LA IAŞI şi nu 
descoperise încă nicio urmă. Era convins că Boldur aflase de 
sosirea lui şi, imediat, se retrăsese, aşteptând ca raziile de la 
tipografii să se sfârşească, să se liniştească spiritele. Această 
variantă, că n-a părăsit oraşul, era cea mai favorabilă totuşi, 
altminteri, rămânerea lui la laşi nu mai era justificată. 

Venise foarte optimist la laşi: nu-şi pusese termene, dar dacă 
la plecare l-ar fi întrebat cineva „îţi ajung zece zile”, ar fi 
răspuns „da”. Deşi nu-şi imaginase arestarea lui Boldur concret, 
cum şi în ce fel, era convins că va da de el. In cele zece zile 
muncise din greu, fără întrerupere. Uneori urmărea câte un 
tipograf fără motiv, numai pentru faptul că îi era antipatic şi 
pierdea ore întregi, aşteptându-l să iasă din casă, să vadă cu 
cine se întâlneşte. Verifica toate dosarele suspecţilor, din laşi, 
care într-un fel avuseseră vreo legătură cu tipografiile. Intr-o 
noapte, descoperi în filele unui dosar pe unul Cimpoieru. Fusese 
arestat pentru distribuire de manifeste. Profesia: tipograf. Citi 
tot dosarul. Fusese întocmit în '42. Condamnarea — un an. Nu s- 
a putut dovedi că Cimpoieru ar fi participat la tipărirea 
manifestelor. Dacă avusese o condamnare de un an, acum 
trebuia să fie liber. Abia aşteptă să se facă dimineaţă. Cimpoieru 
lucrase la tipografia Buchholz. Patronul nu mai ştia nimic despre 


el. Se încumetă să-l caute acasă. N-o găsi decât pe nevastă-sa. 
Ea, obişnuită cu vizite de acest fel, îi ceru să se legitimeze. 

— Bănuiam după faţă că sunteţi de la Siguranţă. Arestaţi-l, 
domnule. Şi pentru el ar fi mai bine să fie la închisoarea 
Centrală decât unde e. 

— Dar unde, doamnă? 

— Pe front. L-au concentrat încă înainte de eliberarea din 
închisoare. Nu l-am văzut decât îmbrăcat militar. 

Groma era convins că are ghinion: în cele zece zile nu-i 
reuşise nimic şi cei de la Departament aşteptau veşti. Lui 
Berlogea îi promisese că-l va suna săptămânal. Avusese noroc 
alaltăieri că nu-l găsise la birou. O rugă pe Mona să-i spună că e 
pe drumul cel bun, dar treaba era migăloasă, cerea răbdare. Ea, 
practică, îl întrebă direct: 

— Ai găsit ceva? O urmă, un indiciu?. 

— Încă nu, dar am perspective. 

— Ce fel de perspective, Gigi? De principiu sau palpabile? 

— La întrebarea asta am să-ţi răspund data viitoare. 

— Sper să ne transmiţi veşti bune şi concrete. Cum te simţi la 
Foleşti? 

— Bine. Aş vrea să-i transmiţi lui taică-tu mii de mulţumiri. 

— Mă copleşesc aceste cuvinte, Gigi... După cum vorbeşti, 
pare că te-am influenţat în bine. Te-am cizelat. 

— De ce eşti rea? 

— Nu sunt rea. Constat. Poate te întorci acasă schimbat. Te 
sărut. 

Rămase uluit de cum terminase Mona discuţia. Ajunse la 
concluzia că nici acum n-o cunoştea îndeajuns „Ori eu gândesc 
şi judec simplist, ori ea are un talmeş-balmeş în cap”. 

Familia Folescu îl primise atent: doamna Eugenia îi pusese la 
dispoziţie o cameră mobilată la etajul II, mansardată. Pe 
vremuri, încăperea fusese camera lui Flori, cu tapet colorat, 
umplută până la refuz cu bibelouri, cu păpuşi de toate mărimile. 
Colonelul, poate şi pentru că nu mai făcea parte din anturajul 
Mareşalului, era sobru, retras, dar politicos. Cu doamna se 
înţelegea cel mai bine: era durdulie, dar nu grasă-lăbărţată, cu 
faţa puţin căzută, dar nu urâţită de timp. Uneori, dimineaţa 
„dacă nu uita să-şi pună felii de cartofi pe faţă, avea trăsăturile 
mai întinse şi faţa acceptabilă. Volubilă, vorbea cu fraze lungi, 


fără punctuație şi uita permanent predicatul. Deşi se străduia să 
fie maternă, datorită obişnuinţei, era cochetă, mereu aranjată şi 
îmbrăcată cu gust. Doar colonelul nu era mulţumit de ea: îi 
făcea observaţii în public, pentru că-şi stingea ţigara în farfurie 
şi se răspândea în jurul ei miros, de grăsime arsă, îşi lăsa periile 
de păr pe masă, avea batistele pătate cu ruj. 

Când erau numai în doi, doamna Eugenia povestea despre 
laşul de altădată, despre seratele din sala mare a Primăriei, 
despre oameni simpatici, veseli, nu morocănoşi şi răi ca cei de 
azi. 

— De Ailenei trebuie să fi auzit, nu se poate să nu fi auzit de 
el, că era cunoscut în toată Moldova şi chiar dincolo de Şiret ca 
om de haz: avea o nevastă bolnăvicioasă, dar nu umbla din 
cauza asta cu capul în pământ, ne prăpădeam de râs când lua 
pe câte cineva la dans. Cred că s-a prins laptele. 

Revenea din bucătărie şi continua povestirea. 

— Vorbeam de Ghencea... 

— Nu, doamnă, de unul, Ailenei. 

— Ala era neinteresant, nici nu se compară cu Ghencea. 
Ghencea era domn, domn în sensul vechi al cuvântului, el 
tocmea muzica şi la baluri şi la înmormântări, şi când cheful era 
în toi, cânta şi el din clarinet. A murit de o boală de ficat, dar 
oameni ca el nu se vor mai naşte. Când cânta din clarinet, era o 
bomboană. 

Doamna Eugenia îl îndrăgise pentru că o asculta cu atenţie. 

Pe Flori o vedea rar, la câte o masă, la cafea, sau din fereastra 
mansardei, plecând şi sosind de la Conservator. Deşi o rugase 
să-i spună tu, ea continua să-i vorbească la persoana a treia. O 
cataloga frumoasă şi rece, la fel ca pe Lu. La conversațiile de 
complezenţă nu lua parte decât dacă era de faţă şi prietena ei, 
Maria, o colegă de an. Dar şi atunci vorbeau mai mult între ele, 
îşi şuşoteau cuvinte neînţelese de ceilalţi şi se prăpădeau de 
râs. Maria, botoasă, mai împlinită, cu picioare mai lungi şi mers 
mai grațios, i se păru mai temperamentoasă decât Flori. Uneori 
o surprindea aruncând priviri provocatoare până şi colonelului. 

într-o seară, după ce au agăţat perdelele de camuflaj, la ceai, 
Flori îl întrebă cu ce se ocupă. Se vedea pe ea că n-o interesa 
răspunsul, dar nu voia să pară prost crescută, distantă. 

— E comisar, răspunse colonelul în locul lui Gr orna. 


Flori îşi ridică privirile. Probabil, numai meseria asta nu-i 
trecuse prin minte. 

— Adică un fel de poliţist. Ridică plictisită din umeri şi duse 
ceaşca la buze. Nu-mi plac poliţiştii. 

— Flori! ridică maică-sa vocea. 

Flori răspunse, după ce sorpoti din ceai: 

— Nu vorbeam în special de domnul Groma, ci de profesia de 
poliţist. 

Doamnei Eugenia îi plăceau serile liniştite, cu aduceri aminte 

— Cum îţi permiţi să jigneşti un prieten, un oaspete? 

— Cu ce l-am jignit? întrebă Flori naivă. Vă simţiţi jignit, 
domnule Groma? 

— Nu, domnişoară. 

— Vezi, mamă, nu l-am jignit. Dacă îi spun coaforului că e 
coafor, nu se simte jignit. Şi domnul Groma, dacă doreşte, poate 
să-mi spună ce sunt: studentă. Nu e nimic în asta. 

Groma zâmbi îngăduitor: 

— De multe ori, domnişoară, nu-ţi alegi meseria aşa cum nu-ți 
alegi nici părinţii. Dumneata ai ales Conservatorul pentru că ai 
voce. Eu am aptitudini de poliţist. 

Flori se angajă în discuţie: 

— Probabil aveţi aptitudini foarte mari, dacă cei din Capitală v- 
au trimis să-i ajutaţi pe ăştia de aici. Bănuiesc că dirijaţi 
circulaţia, camioanele nemţeşti care se retrag. 

Flori îşi permisese prea mult. interveni şi colonelul: 

— Domnul Groma nu e la circulaţie. E la o secţie politică. 

Flori nu se lăsă intimidată: 

— Am înţeles. Îi arestează pe evrei. 

— Pe comunişti! preciză Groma. 

Un timp se făcu tăcere, nu se auzea decât clincănitul unei 
linguriţe. 

— Atât de mult aud vorbindu-se în ultimul timp de comunişti, 
dar încă ţi-am văzut niciunul. 

Fraza îl amuză pe colonel. Flori era leit el; ironică, rea. 

— Dacă vrei, domnul Groma poate să-ţi arate unul. Cel pentru 
care a venit de la Bucureşti. Îi poartă fotografia în buzunarul de 
la piept. 

Şi doamna Eugenia deveni curioasă: 


— E adevărat? 

Groma scoase fotografia lui Andrei şi o întinse doamnei 
Eugenia. Ea, neavând ochelari, ţinu fotografia la distanţă: 

— E ca toţi oamenii, spuse ea senină, ca şi cum s-ar fi aşteptat 
să descopere în fotografie un monstru. 

Flori aruncă şi ea o privire spre poză, tresări, apoi smulse 
fotografia din mâna maică-sii. O cercetă lung, fără expresie. 

— Aşa arată un comunist? vru să mai spună ceva, dar se 
răzgândi. Să nu se trădeze că-l cunoaşte pe Andrei, aruncă 
fotografia pe masă. Arată bine. 

— Dacă l-aţi cunoaşte mai îndeaproape, n-aţi vorbi aşa. E un 
tip îngrozitor. Mi-e şi. Teamă să-mi imaginez scena, el singur cu 
o fată. 

— Dumneavoastră îl cunoaşteţi personal? întrebă Flori, 
copilăroasă. 

— De aceea sunt aici. O dată ne-am confruntat. Mi-a cerut foc 
şi m-a lovit sub centură. Pe urmă a dat bir cu fugiţii... Prins, nu 
scapă sub 25 de ani, dar cred mai degrabă că-l împușcă... 

— Şi dumneata îl hăituieşti prin toată ţara, să-l duci în faţa 
plutonului de execuţie? 

— Îmi fac datoria, domnişoară. 

— Puteţi să-mi daţi fotografia asta mie? 

— Ce să faceţi cu ea? întrebă Groma ramat. 

— O ţin pe noptieră, să-l memorez. Şi dacă-l întâlnesc pe 
stradă, vi-l arăt. Sau poza e un document secret? 

— Nu, domnişoară. Am făcut sute de copii şi le-am împărțit 
tuturor proprietarilor de restaurante, impiegaţilor de la gară, 
chelnerilor. 

Flori rămase îngândurată; 

— Aveţi totuşi meserie frumoasă. Titulatura nu-i aleasă bine. 
Comisar nu spune nimic. Ar trebui să vă numiţi: vânători de 
oameni. Ar fi mai poetic. 


ANDREI COBORI ÎN PIVNIŢĂ după miezul nopţii, când se 
convinse că cei din casă se culcaseră de mult. Spre mirarea lui, 
îl întâmpină Lăcustă. Lustruia maşina cu o cârpă înflorată. 

— Credeam că s-a întâmplat ceva şi nu mai lucrezi în seara 
asta. 


— N-avea ce să se întâmple, îi răspunse Andrei; Am şi 
articolele la zi. Arătă cu capul spre maşină. Merge? 

— Ca expresul. Am. Vorbit cu cei din celula noastră de la 
Nicolina. 

— Sper că nu despre tipografie! 

— Nu. Le-am cerut un geamantan de voiaj. 

Andrei îl privi chiorâş: „Asta a înnebunit!” Deşi avea încredere 
oarbă în Lăcustă, prezenţa lui îi producea permanent o stare de 
nelinişte. Reacţiile lui erau imprevizibile ca săgetările frânte ale 
rândunicilor. Cu câteva zile în urmă, discutând despre poliţie, 
Lăcustă spusese „şapte”. „Ce e cu şapte?” „Mâine la şapte 
trebuie să fiu la lucru”.' „în fiecare zi trebuie să fii la şapte la 
lucru”. „Dar mâine n-am voie să întârzii. Mâine e marţi şi marţi 
de obicei vin şi poliţiştii la intrare în uzină. Mi-am adus aminte 
când vorbeam despre poliţişti.” 

— Despre ce geamantan de voiaj e vorba, nea loane? 

Lăcustă se repezi într-un colţ mai întunecat al pivniţei şi reveni 
cu un geamantan uzat din carton presat. 

— Uite, ăsta e. E un cadou din partea lor. 

— Şi ce să fac cu el? 

— Nu ştiu. Dar din respect pentru ei ai putea să-l deschizi. 

Andrei se apropie, îl puse pe masă şi-l deschise. In amândouă 
părţile geamantanul era blocat cu o placă de lemn lustruită. 

— E un cadou ciudat. Ce-i asta? 

Se apropie şi Lăcustă, trase plăcile de lemn ca pe nişte capace 
de penar. In spatele lor, fixate în geamantan, apărură două 
casete cu căsuțe pentru litere. 

— Şi de ce era nevoie de aceste capace? 

— Să poţi transporta întreaga tipografie fără ca literele să se 
verse. 

— Tu nu eşti prost, măi Lăcustă! 

Măgulit, Lăcustă se îmbujoră la faţă: 

— Dacă ai fi convins de ceea ce spui, m-ai asculta. Eu, în 
fiecare din căsuţele astea aş pune dinamită. Una pentru 
Primărie, una pentru Prefectură, una pentru Cercul Teritorial şi 
restul pentru Piaţa Unirii. Să vadă burghezia că suntem 
înarmaţi! 

Andrei îl privi înduioşat: arcada lui Lăcustă părea dată cu 
vopsea roşie. 


— Cred că de oameni ca tine va fi nevoie în curând. 


PENTRU PRIMA OARĂ de la detaşarea la laşi, Gheorghe Groma 
intră în biroul comisarului şef fără sa bată la uşă. Acesta, 
indignat, ridică privirile spre el, dar Groma nu-i dădu răgaz să-l 
apostrofeze. Îi întinse un fluturaş tipărit în două culori. 

Niţescu se uită la el dispreţuitor: 

— Bravo! Ai găsit un fluturaş tipărit de comunişti! Merita să vii 
pentru asta de la Bucureşti. II duci la arhivă, faci o notă în care 
menţionezi de unde provine, cine l-a descoperit, în ce loc. După 
aceea confrunţi dacă este identic cu un alt fluturaş din arhivă. 
Dacă nu, îl predai la laborator, să stabilească tehnicienii 
proveniența hârtiei, a cernelii tipografice, să indice caracterul 
literelor şi aşa mai departe. Se lăsă plictisit pe spătarul 
scaunului. Eu am crezut, domnule Groma, că te ocupi de 
funcţionarul pe care dumneata îl ştii de tipograf. 

Era prea de curând venit şi prea mic în grad să-i răspundă 
după cum ar fi vrut. „Boşorogul”, plin de el, făcea pe grozavul. 
Toată lumea ştia despre legăturile lui cu o cântăreaţă de la 
Operă, despre slugărnicia cu care îl servea pe prefect. Dacă 
rămânerea lui la laşi n-ar fi depins de Niţescu, l-ar fi luat de 
ceafă şi l-ar fi silit să se aplece asupra fluturaşului. „Citeşte asta, 
tăticule, şi-ţi vei da seama că e un certificat de incapacitate. 
Abia te târâi cu maşina, ai genunchii şi încheieturile ruginite şi-ţi 
arde de muieri în loc să te ocupi de siguranţa şi liniştea 
oraşului”. 

Cu voce tare nu spuse decât „Aş vrea...”, dar Niţescu nu-l lăsă 
să continue. 

— Dumneata să nu vrei nimic. Dumneata să faci ceea ce vrem 
noi. Adică să-ţi îndeplineşti sarcina pe care o ai. De rest ne 
ocupăm noi. Sau ne crezi incapabili? 

— Nu, domnule comisar şef. 

— Mă tem că spui una şi gândeşti altceva. Altminteri n-ai 
îndrăzni să dai buzna în birou ca turcii. Pe vremea când mi-am 
început cariera, în aceste birouri nu se trânteau şi nu se 
deschideau uşi fără să te anunţi. Poate n-ai observat: am o 
secretară. Dacă aveam o convorbire telefonică la care nu 


trebuia să asişti? O întrevedere cu cineva? A te anunţa nu e 
numai o obligaţie de serviciu, ci ţine de bunele maniere... 

Spre mirarea lui Niţescu, Groma nu-şi lăsă privirile în jos. 
Însemna că nu-i vorbise destul de dur. 

— În afară de asta, dacă doreşti, pot să-ţi pun la dispoziţie 
regulamentul de ordine interioară, instrucţiunile de serviciu. 
Bănuiesc că seamănă cu cel de la Bucureşti, dar mă tem că nu l- 
ai studiat nici pe acela. Ridică mâna în semn să fie lăsat să. 
Continue: Ai aflat ceva despre omul pe care îl cauţi? Te rog să- 
mi prezinţi un raport despre activitatea dumitale de când ai 
sosit. Un raport detailat. 

— Vă rog, domnule comisar şef, să citiţi acest fluturaş. Sunt 
convins că după lectură veţi înţelege de ce nu m-am anunţat. 

Cu mişcări voit plictisite, Niţescu îşi puse ochelarii şi luă 
fluturaşul din mâna lui Groma. Citi textul tipărit cu voce tare, 
intenţionat monotonă, să dea de înţeles că a fost deranjat totuşi 
cu fleacuri: g 

— „Muncitori, țărani, intelectuali, soldați! In curând va apare 
ziarul vostru, «Flacăra Roşie»...” Niţescu căută privirile cu 
Groma pe deasupra ochelarilor, apoi reluă lectura. „... Organ al 
Comitetului județean laşi al Partidului Comunist din România. 
Citeşte şi dă-l mai departe.” 

Comisarul şef îşi scoase ochelarii şi puse fluturaşul pe masă. 

„E bine că imbecilul nu s-a supărat şi n-a părăsit biroul cu 
fluturaşul...” Ar fi fost neplăcut să-l sune prefectului şi să-i ceară 
socoteală, iar el să nu fi fost informat. Nu mai era vorba de 
arestarea unui tipograf urmărit de cei din Bucureşti, ci de unul 
care îşi desfăşoară activitatea în perimetrul de care răspundea. 
să fie chiar adevărat că intenţionează să tipărească un ziar la 
laşi? Ar fi teribil. Tot Departamentul şi ministerul de resort s-ar 
muta aici. Îl cuprinse o nelinişte crescândă; 

— Ce-i asta? 

— . Nu ceea ce. Aţi crezut dumneavoastră. E o informare, o 
înştiinţare: în curând va apare un ziar comunist. 

Deci. Şi ăsta, specializat în tipărituri, crede că nu e vorba doar 
de o ameninţare, de o încercare de a provoca derută. Despre 
nişte manifeste răspândite, nimeni nu crede că ar putea avea 
urmări. Chiar cei mai intransigenţi închid ochii câteodată. Un 
ziar însă înseamnă o activitate organizată, cu ramificații 


serioase. Şi toate astea sub patronajul lui. Ce argumente ar 
putea aduce în apărarea instituţiei? Chiar nimic să nu fi răsuflat? 
Cu toată gravitatea faptelor. Groma i se păru impertinent. În 
primul rând ăstuia trebuia să-i rupă coamele. 

— Şi dumneata îmi arăţi fiţuica asta de parcă n-ai fi anunţat 
de apariţia unui ziar al Armatei a Il-a! 

Oare bucureşteanul ăsta îşi dă seama cât de gravă e situaţia? 
De aceea îşi permite să-l viziteze neanunţat? E posibil să deţină 
mai multe informaţii. Oricum s-a preocupat numai de 
problemele tipografice. Ar fi trebuit să-l oblige să facă raporturi 
zilnice. 

— Mă întreb numai: de ce editează comuniştii ziarul tocmai 
aici, la laşi? 

— Pentru că suntem cel mai aproape, de front, domnule 
comisar şef. Aici trebuie slăbită rezistenţa. Eu cred că planul lor 
e mult mai vast decât ne imaginăm noi. Totul e calculat, totul e 
prevăzut Nu întâmplător a venit omul meu aici. Aţi făcut o mare 
greşeală că nu l-aţi arestat la vorbitor! 

— Imbecilule! izbucni Niţescu. Vasăzică noi. Suntem vinovaţi 
că nu l-am arestat. Voi, la Bucureşti, l-aţi urmărit luni de zile, 
dumneata l-ai cunoscut şi personal, de ce nu l-aţi arestat?! 

Asta e în stare să arunce toată vina pe noi. Adevărul e că 
Pătraşcu ar fi trebuit să-l aresteze, nu să-i facă nişte poze. E 
bine că prefectul nu ştie nimic despre vorbitor. Era convins că 
Gromii nu-l înştiinţase, altfel prefectul n-ar fi răbdat să nu-i facă 
o imputare. Soluţia imediată era să nu se certe cu 
bucureşteanul,. Ci să-l ia aliat, dar fără să-şi ştirbească 
autoritatea. Făcu o pauză, Groma se aşteptase la a izbucnire, a 
comisarului şef, dar nu prevăzuse că această ieşire se va 
întoarce împotriva lui. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule comisar şef, n-a fost în 
intenţia mea să imput ceva celor de la laşi. Ziceam doar... 

— Dumneata să zici ce ştii despre hârtia asta! Puse degetul 
arătător pe fluturaş. 

— Sunt convins că e opera lui Andrei Bomur. Scoase din 
buzunar câteva cartonaşe cu tipurile de litere ale tipografiilor 
din oraş, apoi alese unul şi-l aşeză lângă, flutur aş. După cum 
vedeţi, literele eu care au tipărit fluturaşul sunt identice cu cele 
din tipografia Mitropoliei. Eu l-aş aresta pe prelatul care 


răspunde de tipografie. El a fost singurul pe care nu l-am 
percheziţionat. 

Niţescu verifică asemănarea literelor. 

— Da, domnule. Şi mie mi se par identice. 

— Au confirmat-o şi specialiştii. Protopopul ăsta nu era obligat 
să anunţe autorităţile că-i lipsesc litere? 

— Există o circulară în acest sens, dar depinde de cantitatea 
literelor. 

— E vorba de o cantitate cu care să se tipărească un ziar. De 
ce nu s-a conformat Sfinţia Sa circularei? Ar trebui întrebat. 

— Acest „întrebat”, cum îl pronunţi dumneata, sună a 
anchetă. 

— Bineînţeles. 

— Nu e chiar aşa de simplu. Vrei să ne punem cuie în cizme? 
lartă-mă că mi-am ieşit din fire. 

Groma trecu peste scuza lui Niţescu, ca şi cum n-ar fi dat nicio 
importanţă izbucnirii de mai înainte. 

— De ce ne punem cuie în cizme tce importantă are că e faţă 
bisericeasca? 

— Are. In primul rând e omul Mitropolitului. Eu îl cunosc de 
peste douăzeci de ani. Faţă de noi a fost tot deauna loial. În 
urmă cu vreo opt ani, pe un paginator care a fost doar bănuit ca 
simpatizant al sindicatelor l-a concediat imediat, la propunerea 
noastră. E a personalitate a oraşului. 

— ... Şi în al doilea rând? 

— N-ai nicio dovadă. Şi dacă l-ai fi percheziţionat, ar fi ieşit 
scandal. Am putea să-l rugăm să primească în atelier un om de 
al nostru. Dar unul de profesie, altminteri tipografii îl miros 
repede. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, eu aş încerca totuşi să mă 
interesez de protopop. Nu vă fie teamă: cu foarte multă 
discreţie. 

— ţi pierzi timpul. De când i-a murit nevasta, trăieşte foarte 
retras. De unde ai acest fluturaş? 

— Acesta de pe masa dumneavoastră a fost găsit la 
restaurantul Unirea, sub o halbă de bere. Dar am găsit şi la 
gară, în acceleratul de Bucureşti, şi la Nicolina şi în vitrina unei 
farmacii. La Facultatea de Mecanică s-au afişat în fiecare sală de 
curs. Distribuirea a fost masivă. Vedeţi calitatea tipăriturii? 


— Nu înţeleg. Ce fel de calitate? 

— Fluturaşul nu e tipărit de mână. Presarea a fost uniformă, 
deci mecanică. Bănuiesc că e vorba de o maşină plană. 

— Vrei să spui că a fost tipărit la o tipografie? 

— În orice caz cu o maşină tipografică, nu de mână. 

Detaliile erau preţioase, într-o convorbire cu prefectul ar putea 
să se arate bine informat, deci în problemă. Dar Groma susţinea 
cu fermitate tipărirea mecanică; lui Niţescu nu i se părea 
posibilă. 

— Ce spui dumneata e foarte grav. Mă îndoiesc. Să se 
înzestreze o încăpere cu o maşină de tipărit, cu litere, cu 
cerneală tipografică, cu hârtie — mi se pare o ipoteză 
neverosimilă. Pentru asta e nevoie de sediu, de oameni. ŞI 
Boldur al dumitale a apărut doar de câteva săptămâni... 

— Dumneavoastră aveţi dreptate, dar să presupunem că nu 
era nevoie să se caute un sediu, nici maşină plană şi nici litere... 

— Vrei să spui că se lucrează într-o tipografie existentă? 
Exagerezi. 

— E o variantă. 

Varianta asta ducea implicit la tipografia Mitropoliei. Lui 
Niţescu îi era peste putinţă să admită acest lucru, deşi, trebui să 
recunoască, Groma avea dreptate. Era mult mai uşor să lucrezi 
într-o tipografie existentă, decât să organizezi una nouă. 

— Ai spus: o variantă. Înseamnă că mai este una. 

— Da. Şi anume ca tipografia să fi fost creată mai de mult. Şi 
literele au fost sustrase cu luni în urmă. In favoarea acestei 
ipoteze pledează şi faptul că descinderile mele la tipografii n-au 
dat rezultate. 

— Dacă tipografia clandestină exista mai de mult, de ce era 
nevoie de Boldur? 

— Asta. Nu înţeleg nici eu. Dar şi pentru varianta asta am o 
ipoteză. A venit să preia sarcina lui Caraman. 

— Sigur că da, se lumină faţa lui Niţescu. Arestarea lui a 
dereglat funcţionarea tipografiei. Ai o propunere concretă? 

— Da. În primul rând să supraveghem tipografia Mitropoliei. 
Tipărirea fluturaşilor e posibil să se fi făcut acolo. 

— Dar un ziar nu se poate tipări printre picături. 

— Ba da, dacă ziarul e numai o pagină, o fiţuică. Nu ştim... 
Dar dacă totuşi există o tipografie clandestină, atunci 


dumneavoastră trebuie să daţi o dispoziţie, să se găsească 
măcar un singur distribuitor al fluturaşilor, ca să aflăm de unde 
provin... 

Brusc, Niţescu îşi consultă ceasul brățară. Peste zece minute 
trebuia să fie la Amalia. Apăsă pe butonul soneriei. Groma era 
convins că va lua primele măsuri. Când apăru secretara, Niţescu 
se întoarse spre ea: 

— Peste două minute maşina să fie la scară. 

— V-aştept până vă întoarceţi? întrebă Groma. 

— Nu, dragul meu, te apuci de treabă. Consulţi nişte experţi. 
Să verifice cerneala tipografică, hârtia. 

Groma răspunse, după o scurtă pauză de efect: 

— Experții afirmă că cerneala e de cea mai bună calitate. 
Germană, de import. Şi Mitropolia, şi „Viaţa Românească” 
folosesc aceeaşi cerneală. 

Niţescu mai aruncă o privire pe ceas, apoi se ridică în picioare 
şi-şi aprinse o ţigară. Omul de la Bucureşti nu era un ageamiu. 

îi spuse, ca şi cum i-ar fi făcut o spovedanie: 

— Mi-e şi frică să raportez domnului Prefect. Crezi că am 
greşit undeva? Că ni s-ar putea imputa lipsa de vigilenţă? 

— Numai ce v-am spus eu mai înainte. 

Niţescu îşi împreună sprâncenele. 

— Ce ai spus mai înainte? 

— Un amănunt pentru care v-aţi supărat. 

Comisarul şef plescăi din buze ca şi cum cele auzite l-ar fi 
amuzat. 

— Da, prefectul ar fi îndreptăţit să ne beştelească pentru asta 
— dar cine dracu' şi-ar fi imaginat ca un om urmărit să aibe 
curajul să intre în gura leului? Pentru că, trebuie să recunoşti, 
numai un smintit, unul care nu mai are ce pierde se încumetă să 
intre în incinta închisorii, să se întâlnească eu un condamnat 
politic. 

Secretara apăru din nou. 

— A venit maşina? 

— Nu, domnule comisar. Vă caută domnul consilier Firoiu. 

Niţescu aruncă o nouă privire spre ceas: 

— Să poftească. 

Firoiu era socotit eminenţa cenuşie a judeţului, consilierul 
politic şi mina. Dreaptă a prefectului. Işi începuse cariera în 


trombă la Externe. Îl însoţise pe Carol al II-lea într-o vizită prin 
Europa. Regele îl apreciase, îl numise consilier la ambasada din 
Berlin, cu misiunea specială să se informeze asupra părerilor 
conducătorilor nazişti despre el. De profesie Firoiu, regalist până 
în măduva oaselor, era jurist. Comisese o singură greşeală în 
perioada misiunii din capitala Germaniei şi anume — refuzase 
să-l primească în audienţă pe Horia Sima. Cei de pe 
Wilhelmsstrasse, Externele, au insistat pentru rechemarea lui. 
Reîntors, în ţară, regele îl numi în comisia pentru redactarea 
Constituţiei Carol, dar apoi, după venirea legionarilor la putere, 
trebui să renunţe la postul de procuror regal şi să se retragă din 
activitatea politică. Antonescu îl reabilită moral şi-i permise 
prefectului ieşean să-l angajeze consilier. Firoiu era adept al 
războiului antisovietic din principiu, dar gurile rele spuneau că 
această concepţie se datora şi unei moşii din apropierea 
Hotinului. 

Nu putea să nu-l primească. 

Firoiu se ivi în spatele secretarei, înalt, uscăţiv, cu ochi 
neverosimil de mici. La braţul stâng, sub care ţinea servieta, 
purta o banderolă de doliu. Ca şi cum ar fi intuit că picase pe 
nepusă masă, consilierul prefectului îşi adună umerii:. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar şef, că vă deranjez, 
dar m-a trimis domnul prefect. Se uita cu coada ochiului spre 
Groma, întrebând parcă dacă e cazul să vorbească faţă de o 
persoană străină. Niţescu încuviinţă din cap. M-a rugat să vă 
transmit asta. Scoase din servietă un dosar galben de tip „strict 
secret” şi-l puse în faţa comisarului şef. 

Firoiu nu făcea pe curierul decât în cazuri de extremă 
importanţă, şi atunci mai mult din prietenie faţă de prefect 
decât din obligaţie. Niţescu mai aruncă o privire spre ceas şi 
întrebă: 

— Chestiune urgentă? 

— Da, răspunse prompt Firoiu. Vă mărturisesc că aş vrea să 
fiu de faţă când răsfoiţi dosarul. Domnul prefect m-a rugat — 
sper că asta rămâne între noi — să văd reacţia de pe faţa 
dumneavoastră. 

Cu Firoiu, Niţescu se considera prieten, un fel de prieten 
oficial; se întâlneau cu ocazii festive, 24 ianuarie, 10 mai sau la 
banchetele organizate de 1 decembrie, la aniversarea Unirii 


Ardealului cu patria mamă. Firoiu era un celibatar convins, 
înfiase un copil din Transilvania care în urmă eu câteva 
săptămâni murise într-un bombardament. 

Niţescu deschise dosarul şi tresări. Pe o coală ministerială 
recunoscu scrisul prefectului. Acesta folosise un creion gros, 
roşu: „Ce-i asta, Niţescu?” 

Lui Groma îi păru rău că nu se apropiase mai mult de masa 
comisarului, să poată vedea conţinutul dosarului. Acum, orice 
pas înainte ar fi însemnat o indiscreţie. Nu dorea să se pună rău 
cu comisarul şef. 

Sub coala de hârtie cu scrisul prefectului, Niţescu descoperi un 
fluturaş identic cu cel prezentat de Groma. Nu mai era cazul să 
raporteze prefectului, ci să găsească o soluţie de dezvinovâăţire. 

Firoiu tuşi discret: 

— Domnul prefect spunea că l-a găsit pe biroul său personal. 

Niţescu holbă ochii la fluturaş ca şi cum atunci l-ar fi văzut 
pentru prima oară. 

— După câte ştiu, cabinetul domnului prefect, în lipsa lui, e 
permanent închis. Cum a ajuns... asta pe biroul lui? 

— Aşa a întrebat şi dumnealui. 


ÎN DRUM SPRE STRADA Aprodul Purice, Niţescu uită să 
cumpere flori: era preocupat de discuţia pe care urma să o aibe 
cu prefectul. O să-i spună, să-l liniştească, cele două ipoteze 
emise de Groma. Numai să nu treacă imbecilul înaintea lui pe 
acolo. li mai făcuse figura asta şi la sosire. 

în fond, fluturaşul putea fi totuşi doar o ameninţare. Şi 
cuvântul „în curând” era foarte relativ. „În curând” pentru 
comunişti putea fi şi după venirea ruşilor. Privi spre ceafa 
subţire a şoferului şi se enervă. Privit din spate, şoferul îl enerva 
întotdeauna. Foarte multă vreme nu găsise nicio explicaţie 
acceptabilă, pe urmă ajunse la concluzia că îl irita făptui că 
şoferul îşi ţinea tot timpul capul ţeapăn ca un mort. Într-o 
discuţie cu doctorul de la spitalul orăşenesc îi amintise repulsia 
pe care o avea faţă de ceafa şoferului. Doctorul emisese mai 
multe păreri: că ar putea fi o repulsie ancestrală, inexplicabilă, 
datorată, adică, unei moşteniri de demult, poate chiar dintr-o 
viaţă anterioară ori o reacţie explicabilă printr-un fapt foarte 


banal, amintirea unei alte cefe din perioada copilăriei care, cu 
timpul, a devenit obsesie inconştientă sau mai bine spus 
subconştientă. Niţescu încercă să-şi amintească de colegii care 
au stat în banca din faţa lui în clasele primare, la liceu, dar nu 
descoperi printre ei pe nimeni a cărui ceafă să-i fi creat senzaţia 
de repulsie. Doctorul îl sfătui să nu-i mai dea şoferului nicio 
atenţie, dar poate tocmai acest sfat îl făcea să-l cerceteze pe 
şofer şi mai dihai. Hotărâse de mai multe ori să-l schimbe. 

Dar, în afară de faptul că-l scotea din sărite ceafa lui, nu-i 
putea justifica înlocuirea. Era corect, nu întârzia, nu se plângea 
că lucrează peste program şi nu e plătit suficient. Ori de câte ori 
urca în maşină, şoferul nu întorcea capul spre el. Aştepta să i se 
indice adresa şi abia după aceea pornea motorul. Niţescu avea 
repere fixe: acasă, serviciul, Aprodul Purice, Opera şi Prefectura. 
Numai când participa personal la câte o descindere, sau dirija o 
razie mai importantă, avea rute noi. 

Cu ocazia unei razii, urmări acţiunea din maşină. Să nu fie 
nevoit să se uite la ceafa şoferului, îi porunci să se aşeze lângă 
el. Şoferul, supus, se înghesui între pernele din spate. Mirosea a 
usturoi. 

— Îţi place la noi? 

— Nu, domnule comisar şef. 

— Ai vrea să te transferăm la o altă instituţie? 

— Nu. 

— Păi, dacă zici că nu-ţi place. 

— Nu-mi place; de când lucrez la Siguranţă, nu mai am niciun 
prieten. Toţi mă ocolesc. Spun, dacă se schimbă lumea, o să mă 
belească. 

— Spune-mi pe unul concret şi-l arestez. 

— Ar trebui să vă spun o sută sau cinci sute de oameni care 
gândesc la fel. Pe dumneavoastră nu vă ocolesc prietenii? 

întrebarea veni din senin. Niţescu nu se gândise niciodată la 
asta. Dar avea el prieteni? Cu cei cu care se vedea din când în 
când, avea relaţii de serviciu. Întrebarea şoferului îl pusese pe 
gânduri şi descoperi că nu avea niciun prieten dezinteresat. 
Prefectul, Firoiu, colonelul Folescu, doctorul? Toţi aceştia erau 
într-un fel colegi de serviciu. Adamescu, un fost coleg de 
facultate, cu care avusese relaţii mai strânse, a murit pe front. 
Uită de razie. Imbecilul de şofer îi atrăsese atenţia că era singur. 


Îngrozitor de singur. Oare din pricina profesiei pe care şi-o 
alesese? Dar parcă nici în copilărie nu avusese prieteni 
adevăraţi, a căror soartă să-l fi obsedat. Mult mai târziu a apărut 
Adamescu. Pe el l-a frecventat, dar nu dezinteresat. Prin 
Adamescu a cunoscut-o şi pe nevastă-sa. Eră curtată de el, se 
afişau toţi trei. Pe urmă a urmat lovitura de teatru: i-a cerut 
mâna Steluţei şi ea a acceptat. Întâlnirile cu Adamescu s-au 
rărit. În sinea lui, Niţescu socoti totuşi că fusese prieten cu 
Adamescu. 

Ajuns pe Aprodul Purice, Niţescu urcă grăbit scările spre 
apartamentul Amaliei. Îi deschise Gina: părea mai puţin dichisită 
ca de obicei. Îi şopti complice: 

— Doamna e supărată. Spunea că întârzie de la repetiţie din 
cauza dumneavoastră. 

Amalia îl primi ostilă; nu-l întâmpină ca altădată, rămase în 
faţa oglinzii, încercând să-şi aranjeze o buclă rebelă. Îi răspunse 
la salut fără să se întoarcă spre el, prin cristalul oglinzii. Niţescu 
rămase în mijlocul încăperii şi căută din priviri florile trimise prin 
Pătraşcu. Cele o sută de garoafe îi puteau justifica neatenţia. 
Garoafele nu erau nicăieri. Abia târziu descoperi una singură 
într-o vază subţire, alungită. 

— E nouă şi jumătate? întrebă Amalia cu reproş. 

În încăpere mirosea a Amalia şi a un parfum dulceag. 

— Am fost reţinut, Amalia. 

Ea nu-i răspunse imediat: îl privi prin oglindă, intenţionat nu-l 
pofti să ia loc. 

— Un timp am vrut să-ţi propun să alegi între mine şi nevastă- 
ta. Cred că trebuie să fac o altă propunere: eu sau serviciul... 

— Glumeşti, Amalia... 

— Ai dreptate, glumesc. Se întoarse brusc şi se postă în faţa 
lui Niţescu. Pupilele îi deveniră mici ca două punctuleţe. Spune- 
mi, domnule comisar şef, dumneata de ce-ţi înşeli nevasta? 

Niţescu rămase împietrit. Nu se aşteptase la această 
întrebare. Din camera alăturată auzi paşii Ginei. Bâlbâi stângaci: 

— Aş putea să-ţi răspund cu aceeaşi întrebare! 

Dar imediat îi păru rău că fusese ostil. Ar fi trebuit să ia 
întrebarea în glumă, să spună ceva vag, că cerul e albastru, sau 
ceva asemănător. 


— Mă aşteptam la aşa ceva. Îţi spun: soţul meu e la două mii 
de kilometri de laşi. Soţia ta e aici, pe Bolintineanu. 

Pe ton agresiv i-ar fi fost mai uşor să continue: „Măsurăm 
sentimentele în kilometri?” Zâmbi şi-i căută privirile. 

— Îți spun de ce. Pentru că te iubesc. 

— Un „te iubesc” spus în uniformă, la ora zece înainte de 
masă, sună cel puţin ciudat. Eşti cu maşina? 

— Da. 

— Mă duci la repetiție.. 

Deşi ar fi vrut să spună „nu se poate”, Niţescu mormăi un da 
abia perceptibil. Prefectul probabil că-i aştepta să-i răspundă la 
întrebarea scrisă: „Ce-i asta, Niţescule?” Insuşi faptul că îl 
trimisese pe Firoiu şi nu pe un funcţionar oarecare însemna că 
dădea importanţă fluturaşului. Dacă n-ar fi fost şi el implicat în 
afacerea asta, l-ar fi bucurat faptul că Prefectul e speriat îl ura 
pentru că nu folosea niciodată cuvântul „domnule”, ci i se 
adresa doar cu „Niţescule”, ca unui servitor. Vocea Amaliei îl 
trezi la realitate. 

— Şi te rog nu îmi mai trimite flori prin curieri. Şi în orice caz 
nu cu subalterni. Işi lungi misterioasă buzele a zâmbet. 

— A fost obraznic? 

— Dimpotrivă. Drăguţ foc şi timid. Nici nu şi-a ridicat privirile 
spre mine. Părea chiar abătut. L-am întrebat ce are? Mi-a spus 
că e obosit. Se duse din nou să-şi aranjeze bucla. Niţescu îi 
căută privirile prin oglindă. M-a întrebat dacă mă supăr dacă 
cere o cafea. 

— Bănuiam că va fi mitocan! 

— Nu, dragul meu. Vezi, tu vorbeşti urât despre el şi el te-a 
lăudat. A spus că eşti grozav, că eşti ca un tată pentru el, că eşti 
bun de dat exemplu şi la serviciu şi acasă în familie. 

Sublinie ultimul cuvânt. 

— Ordinar! mormăi printre dinţi Niţescu. 

Amalia începu să-şi contureze buzele: pe cea de sus în formă 
de inimă. 

— Deloc. A avut şi un gest drăguţ. A spus că în loc de o sută 
de garoafe mi-a adus o sută şi una. Una din partea lui. 

„Cum şi-a permis imbecilul să ducă o floare şi din partea lui? 
Drept cine se ia? În loc să rămână pe post de servitor, s-a vrut 
galant şi amabil.” li trecu o clipă prin gând să-l denigreze faţă de 


Amalia că trăieşte cu o Babă, dar nu i se păru momentul potrivit. 
Privind spre tapet îl fu ciudă că nu-şi aducea aminte de numele 
franțuzesc al culorii pe care ar fi preferat-o Amalia. 

în maşină, Amalia deveni mai drăguță, se rezemă de umărul 
lui, povesti despre o mulţime de nimicuri; deschizând dimineaţa 
fereastra a simţit palpabil primăvara. i 

— O senzaţie foarte ciudată. Ştii că mie îmi plac mirosurile. In 
dormitor pulverizez două tipuri, de parfumuri. Unul îmi aduce 
aminte de locuinţa de la Paris, iar celălalt mi-e drag şi nu ştiu de 
ce. Când am deschis azi dimineaţă fereastra, a năvălit în 
încăpere miros de salcâm. Miros de salcâm crud Era rece, am 
simţit cum mă îmbrăţişează aerul, cum pătrunde în mine, în 
nări, în plămân, în pori. Azi dimineaţă am făcut dragoste cu 
primăvara. i 

Niţescu o asculta morocănos, cu gândurile aiurea. Il enerva şi 
ceafa şoferului şi mai ales Pătraşcu Hotărî să-l aranjeze. Incă nu 
ştia cum, dar ştia că îl va aranja. O să-i impute că în loc să-l 
aresteze pe tipograf, i-a făcut doar poze. Uite unde s-a găsit el 
să-l laude ca familist!... în plus povestea cu o sută şi una de 
garoafe. Cine o să stea să numere o sută de garoafe? 

— Seara eşti ocupat? îl întrebă Amalia. 

— Nu. 

— Poate treci după spectacol. 

Invitaţia îl măguli: deci nu-i e indiferent Amaliei. Ar fi fost prea 
de tot ca pentru pălăvrăgeala lui Pătraşcu, ori pentru un fleac de 
întârziere să se supere iremediabil, îi mângâie mâinile. 

Amalia nu părea să-i fi observat gestul. 

— Tu poate că eşti mai bine informat. Ce fel de ziar nou apare 
la laşi? 

— Ziar? 

îl enervă din nou ceafa şoferului. 

— Da. Parcă „Flacăra Roşie”... 

Niţescu făcu ochii mari. Azi toată lumea numai despre asta 
vorbeşte: şi Groma şi prefectul şi până şi Amalia. Ea de unde o fi 
aflat de fluturaş?. Dar dacă şi Amalia... Nu. Ea nu putea avea 
nimic cu comuniştii. Suna şi caraghios: un Moruzzi colaborează 
cu Partidul comunist. O întrebă totuşi: 

— De unde ştii tu de apariţia acestui ziar? 


Abia după ce rosti fraza îşi dădu seama că folosise un ton prea 
oficial. 

— Mă anchetezi? întrebă ea cu reproş şi se retrase de lângă 
el. Cum doriţi, domnule comisar şef, vă răspund: a fost un anunţ 
pe tabla de repetiţii. 

Niţescu vru s-o îmbuneze. Îi zâmbi. 

— Nu va apare niciun ziar, te asigur. Şi mie mi s-a trimis un 
anunţ la fel ca acela de pe tabla de repetiţii. 

Tipărit în două culori. Din cauza acestui anunţ cu apariţia 
ziarului am întârziat. Vor să-l scoată comuniştii. 

— Să nu le dai aprobarea! Dacă vrei, vorbesc şi cu Titi.. 

— Cu care Titi? 

— Ei, care... cu prefectul... 

îi veni să râdă, dar se opri la timp. Ce ar fi dacă la „Niţescule” 
i-ar răspunde „Ascultă, bă Titi”. 


ÎN DRUM SPRE PREFECTURĂ îi dădu dreptate lui Groma: 
distribuirea fluturaşului a fost masivă. Nici odată până acum 
manifestele editate de comunişti n-au avut şansa să ajungă în 
număr atât de mare la destinaţie. Distribuitorii, de obicei tineri, 
se temeau, aruncau toate manifestele într-un singur loc, 
descoperirea lor se făcea rapid şi confiscarea la fel de rapid. 
După numărul lor se putea aprecia câte erau încă în circulaţie. 
La 1 Mai au fost recuperate 94 de fluturaşi. Specialiştii 
considerau că fuseseră tipărite 100 şi erau încă şase în 
circulaţie. De astă dată însă, contrar obiceiului, fluturaşii au fost 
risipiţi în cele mai variate cercuri. Era imposibil ca această 
distribuire să fi fost făcuta de un singur om. Un muncitor nu 
putea ajunge la Prefectură, la Operă sau la Facultatea de 
mecanică. Fără îndoială au fost mai mulţi, şi din diferite medii. 
Până de curând, Niţescu fusese convins că Partidul Comunist era 
supraapreciat — supraapreciată existenţa lui ca atare. În toată 
cariera lui nu întâlnise mai mulţi de zece, cincisprezece arestaţi 
despre care în mod cert s-ar fi putut spune că erau membri ai 
Partidului comunist. Foarte rar se întâmpla să fie arestat cineva 
asupra căruia să se fi găsit documente oficiale ale acestui 
partid. Şi, la distribuirea manifestelor se foloseau tineri, 
muncitori care na erau decât simpatizanți ai comuniştilor. 


La Prefectură nu-l găsi decât pe Firoiu. 

— Domnul Prefect a plecat la spitalul militar. Ţine un discurs 
de îmbărbătare a răniților. Discursul e doar o acţiune de 
învăluire. Nu a dorit să facă o descindere brutală. Alimentele 
trimise de Crucea Roşie au fost comercializate la bursa neagră. 
Prefectul crede că sunt amestecate aici şi câteva cadre 
medicale. Face o inspecţie, vrea să-i ia prin surprindere. Dacă 
aveţi un răspuns în legătură cu ziarul acela anunţat, mi-l puteţi 
spune şi mie. Am să-i raportez. 

— Încă nimic concret. Urmărim două piste. Una din ele e chiar 
foarte bună. 

— Răspunsul n-o să-l satisfacă pe domnul Prefect. El ar dori 
nume concrete, arestări. Noi de aici, ţinând cont de experienţa 
noastră, socotim că anunţul e numai o ameninţare. Comuniştilor 
nu le convine acum să se compromită. Desigur, ei puteau scoate 
ziarul fără să ne avertizeze. Dacă au făcut-o totuşi, înseamnă că 
sunt siguri pe ei, se bazează pe ceva. Fluturaşul ăsta e ca o 
mănuşă aruncată. Am analizat situaţia şi cu domnul procuror 
militar, cu domnul Folescu. Noi credem ca e vorba despre o 
tipografie existentă, bine înzestrată, poate chiar cea de la „Viaţa 
Românească”... 

— Sau cea de la Mitropolie. 

— Şi la tipografia Mitropoliei ne-am gândit. 

— Aceste două tipografii reprezintă una din pistele noastre. 

— Domnul Prefect consideră necesar să colaborăm mai strâns 
cu comisarul trimis de la Bucureşti. Dacă nu pentru altceva (asta 
aş vrea să rămână între noi) pentru o eventuală acoperire. 

Deci şi Prefectul se gândeşte la o eventuală acoperire. De 
când s-a apropiat frontul de Moldova, nimeni nu mai vrea să-şi 
asume răspunderi. De ce oare? Firoiu, fără îndoială, era mai bine 
informat decât el despre situaţia de pe front. Încercă să-l 
descoasă: 

— Domnule Firoiu, în ultimul timp, adâncit în problemele de 
Siguranţă (dumneavoastră cunoaşteţi situaţia mea destul de 
bine), n-am mai avut timp să urmăresc evenimentele de pe 
front, Vreau să spun: nu cunosc nimic mai mult decât s-a dat 
publicităţii în comunicatele oficiale. Comunicatele se întocmesc 
la fel cum întocmim şi noi rapoartele. E ceva nou? 


— De la Stalingrad nu s-a întâmplat nimic nou. În ceea ce ne 
priveşte pe noi, există o şansă unică, în cazul că nemţii nu pun 
în aplicare armele noi. 

— Fără armele anunţate, nu văd ce şansă am mai avea. 

— Există mia. La Cairo au început tratative între noi şi saxoni. 

— Şi asta ce ar putea să însemne? 

— O eventuală ocupare a României de către trupele anglo- 
americane. 

— E deştept, totuşi, Mareşalul. 

— Este. Dar tratativele se fac fără ştirea lui. 

— Şi atunci de ce îl socotiți deştept? întrebă Niţescu mirat. 

— Pentru că el nu se angajează în nimic. Loial faţă de nemti, 
mai lasă o portiţă de continuare a războiului, în eventualitatea 
că Hitler nu se laudă cu armele secrete. Dar, ne ignorând aceste 
variante, noi trebuie să ne facem datoria. Fiecare la locul lui de 
muncă. 

— Bineînţeles, răspunse îngândurat Niţescu. Nicio grijă. De 
ziar o să mă ocup personal. Chiar azi am avut o discuţie cu. 
Domnul comisar Groma. 

La Siguranţă, îşi aminti din nou că pe Prefectul judeţului, pe 
domnul colonel Stamate, îl cheamă Titi. Dacă ar afla cei de la 
Departament, s-ar amuza şi ei. Dar în ce relaţii e Amalia cu el, 
de îşi permite să-i spună aşa? 

Hotări ca seara s-o întrebe pe Amalia despre relaţiile ei cu 
Prefectul şi bineînţeles despre garoafe. De ce ţine doar una 
singură în camera ei? Pe a lui Pătraşcu? 

Pe Pătraşcu îl chemă la raport. Ca întotdeauna, Pătraşcu era 
spilcuit, mirosea a colonie şi briantină. Desigur, dacă ei doi ar fi 
stat alături, orice femeie l-ar fi ales pe Pătraşcu în locul lui. Era 
tânăr, cu ochii cenușii, mari şi avea umerii laţi ca un atlet. Fără 
să vrea, îşi pipăi ridurile de la ochi. 

— Ascultă, Pătraşcule, o să iasă bucluc. Cei de la Bucureşti cer 
capul lui Moţoc. 

— Şi cine e Moţoc? 

— Tu, tâmpitule! Şi eu o s-o iau pe coajă din cauza ta. Ar fi 
trebuit să-l arestezi pe tipograf, nu să-i faci poze retuşate. Cum 
ţi-a venit ideea asta neghioabă? Nu te-ai gândit? Cine ar putea 
să viziteze un comunist? Nepotul mătuşii Emilia, moartă în urmă 
cu zece ani? Sau măcar să-mi fi raportat imediat. 


— Vram raportat a doua zi. 

— Târziu. In cazuri urgente ştii unde să mă găseşti. Sau nu ştii 
unde stau? 

— Mă mir că nu v-a spus doamna Steluţa. V-am sunat. Eraţi la 
Operă. 

— Puteai să vii şi la Operă. 

— Nu eraţi acolo. Şi chiar dacă vă raportam imediat tot nu 
aveam ce face. 

— Dacă aveam sau nu ce face, asta, în orice caz, eu, stabilesc. 
Tu  execuţi doar ordine. Şi acum — aşa mi-a cerut 
Departamentul — tot eu trebuie să stabilesc vinovatul. Ce fac cu 
tine? 

— Nimic. V-am executat ordinele. Dumneavoastră mi-aţi 
recomandat să notez numele şi adresa vizitatorilor. Eu am făcut 
un lucru în plus. l-am pozat. Să fie mai uşor identificaţi. 

Pătraşcu avea dreptate: a făcut un lucru în plus faţă de 
sarcina primită. N-avea niciun rost să insiste că a greşit, să 
sublinieze că din precauţie, să fie şi el acoperit, poate să facă un 
raport Departamentului. Fiecare încearcă să scape de 
răspunderi. 

— Bine, măi Mitică, voi încerca să te scap de front. Dar să ştii: 
nu e lucru uşor. Dacă nu-ţi bagi minţile în cap, îmi suspend aripa 
ocrotitoare. Doamna Dobrescu mi-a spus că ai fost obraznic. 

— Obraznic? Cum? 

— l-ai dat o garoafă din buchetul meu, i-ai cerut cafea... 

— Cântăreaţa minte, domnule comisar şef. Aveam maşina în 
faţa casei, voiam să plec şi ea a insistat să stau. Mi-a oferit 
cafea în două rânduri. Pe urmă a ales o garoafă din buchet şi mi- 
a spus că socoteşte că e din partea mea. l-am spus că e 
imposibil, că aveam misiunea să-i predau o sută. O sută sau 
nouăzeci şi nouă, mi-a răspuns, e tot una. Una singură e foarte 
mult... N-am făcut niciun avans, am fost foarte reţinut. Poate 
pentru că seamănă puţin cu mama. N-aţi văzut cum îi ies 
cârnăciorii pe sub corset? 

— Dar asta cum ai constatat-o? 

— Păi, se schimba tot timpul. Şi-a pus o rochie mov, m-a 
întrebat cum arată şi eu i-am spus — bine. Ce puteam să-i spun? 
„Dacă spui numai bine, înseamnă că nu-ți place. Eşti la fel ca 
Gelu”, a zis ea. 


— Gelu cine mai e? 

— Cum cine? Gelu Moruzzi, soţul ei. A îmbrăcat o altă rochie... 

— Aşa, faţă de tine? 

— Da. Mi-a spus că artiştii n-au idei preconcepute. Pe urmă, 
m-a întrebat dacă şi-a conturat bine buzele. l-am spus că la asta 
nu mă pricep. Are sau n-are formă de inimă? E perfectă, 
doamnă... „Atunci e la fel ca aceasta de aici.” A arătat spre 
sânul ei stâng. Aş fi putut face din asta un mişto, scuzaţi, dar m- 
am gândit la dumneavoastră. Dacă n-aţi fi dumneavoastră pe 
fir, i-aş fi spus că... inimă îngrămădită în sutien? Scuzaţi, dar e 
cam vâscoasă. Are în schimb o servitoare, clasa întâi. Aia 
femeie. E numai fibră. Fibră şi muşchi! Pătraşcu îşi dădu seama 
că vorbise mult. Vă spun: cu doamna Dobrescu m-am purtat 
foarte cuviincios. Poate asta a deranjat-o. Pe urmă m-a întrebat 
de dumneavoastră, ce fel de poliţist sunteţi. l-am explicat că nu 
sunteţi poliţist ci şeful Siguranţei Statului din laşi. Mi-a mai spus 
ceva, dar n-aş vrea să vă stric combinaţia. 

— Ce fel de combinaţie? întrebă indignat Niţescu. 

— Combinația cu ea. 

— Îţi ordon să-mi povesteşti totul! 

— A spus că după război, cei care au lucrat la Siguranţă vor fi 
spânzurați! 

— Asta e tot? 

— Nu. A mai spus că „ţapul bătrân” nu-şi cunoaşte lungul 
nasului. 

— „Ţapul bătrân” fiind cine? 

— Nu mi-am permis să-i cer explicaţii. Dar nu cred să fi fost 
vorba de dumneavoastră, pentru că a adăugat că „ţapul” se 
laudă că are relaţii cu ea. 

— Şi de ce crezi că nu era vorba de mine? 

— Pentru că nu-mi pot imagina că dumneavoastră să vă 
culcaţi cu un sac de grăsime. 

Era mâhnit de cele auzite. Nu mai avu forţă să asculte 
continuarea relatării. Spuse pe un ton obosit: 

— Bine, Pătraşcule. Am să văd ce voi putea face pentru tine. 
Du-te şi caută-l pe Groma. 

Era convins că Pătraşcu l-a minţit. Amalia nu putea să 
vorbească astfel despre el. Şi azi, în maşină, l-a invitat ia ea. O 


să verifice. Şi dacă Pătraşcu e porc, o să-l aranjeze: pe front o 
să-şi bage minţile în cap. 

Groma nu era în instituţie: lăsase vorbă secretarei că e plecat 
pe teren. 

Seara se duse mai devreme în Aprodul Purice, s-o ancheteze 
pe Gina în legătură cu florile. 

Spre surprinderea lui, servitoarea îl primi prietenoasă, ca 
niciodată până atunci: se vru pisicoasă, ca stăpâna. 

— Vă spun, domnule comisar, dacă nu mă trădaţi. 

— Cum adică, să te trădez? 

— Să mă spuneţi doamnei Amalia. Le-a aruncat. A păstrat 
doar una singură. Nu ştiu de ce. Dar eu n-am aruncat florile. Le- 
am dus. În camera mea. 

. Niţescu îşi consultă ceasul. Mai avea o jumătate de oră până 
la sosirea Amaliei. 

— Doamna nu vine decât după unsprezece, îi spuse Gina, ca şi 
tind i-ar fi ghicit gândurile. Vreţi să vă arăt florile? 

Porni pe un coridor întunecat spre camera ei. Niţescu o urmă 
la distanţă, să-i poată vedea jocul şoldurilor. 

Camera Ginei era mică, înghesuită, cu mobile desperecheate, 
cu o singură ferestruică tăiată în apropierea tavanului. Florile 
erau într-adevăr în camera ei. Alături pe spătarul unui scaun, 
atârna un sutien proaspăt spălat. Cu mişcări agile, Gina ascunse 
sutienul sub o pernă colorată. 

Niţescu nu ştia ce ar fi trebuit să spună. Becul de pe noptieră 
le lumină ciudat feţele. Niţescu descoperi deasupra patului un 
Cristos mic, într-o ramă de scoici. 

— Tu eşti credincioasă? întrebă să spună ceva. 

— Când iubesc cu adevărat, da, răspunse repede Gina. 

Niţescu abia reuşi să se abţină să nu zâmbească. Servanta 
numai când era obraznică era deşteaptă. Dar nu din cauza 
deşteptăciunii venise în camera ei. Mirosea a femeie” Pătraşcu 
avusese dreptate: era numai fibră şi muşchi. Gina, văzându-l 
nehotărât, întrebă timidă: 

— Să vă conduc în salon? 

— Nu, Gina, mai avem timp. Spuneai că doamna se întoarce 
pe la unsprezece. 

— Da, după unsprezece. 

Niţescu îi zâmbi: 


— Dacă nu mă trădezi, îţi spun ceva.. 

— Eu sigur nu vă trădez. 

— Arăţi bine. 

Gina începu să chicotească. 

Niţescu o prinse de umeri şi se aplecă spre ea: Gina folosea 
acelaşi parfum ca şi Amalia. O îmbrăţişă şi-i căută buzele. Nu 
auzi când se deschise uşa; o simţi doar pe Gina zvârcolindu-se: 
o crezu temperamentoasă. 

— Doamna, îngăimă Gina şi Niţescu simţi că picioarele îi prind 
rădăcini. 

— Afară de aici! ţipă Amalia şi Niţescu, cu ochii plecaţi, se 
furişă pe lângă ea. N-avu curajul să-i înfrunte privirile. Mai mult 
bănui decât văzu că era îmbrăcată în halat de casă. Uşa de la 
intrare se trânti în. Spatele lui. Rămase o clipă nemişcat, să-şi 
tragă sufletul. Spre mirarea lui o auzi pe Gina chicotind. Da, asta 
femeie! O înfruntă pe Amalia, nu-şi pleacă ea capul ca mine, laş 
şi imbecil! Probabil acum va urma scandalul şi concedierea. 
Recunoscu vocea Amaliei: 

— Îți mulţumesc. Gina. Numai aşa puteam scăpa de acest ţap 
bătrân! 

Niţescu cobori scările năuc. 


— NEA LĂCUSTA! 

Lăcustă ridică privirile de la păpuşa mobilă şi opri strungul. 

— De ce ţipi aşa, Uricarule? Ce s-a întâmplat? 

— A spus inginerul că înainte de sfârşitul schimbului să treci 
pe la el. 

Uricaru se apropie şi spuse cu voce scăzută: 

— Cred că s-au supărat iar nemţii. 

„Lasă să se supere”, îşi spuse Lăcustă în gând şi fixă o nouă 
piesă în strung. Cu o zi în urmă, au tipărit cu roşu titlul ziarului, 
pe cincizeci de exemplare. Ar fi vrut să-i ceară lui Andrei un 
exemplar fără text; numai cu titlul imprimat, să-i arate 
inginerului, dar n-avu curaj. Andrei nu mai părăsise pivniţa 
decât o singură dată, să anunţe pe cineva că titlul e gata de 
tipărit. Acel cineva nu se învrednici însă să aducă manuscrisele 
la cules. Se lăsa aşteptat. Lăcustă ştia ce articol ar fi trebuit 
tipărit: ar fi dat şi câteva citate din Bakunin şi într-o casetă 


mare, pe prima pagină, ar fi scris personal textul cu Primăria, cu 


Prefectura, „să vadă burghezia că suntem înarmaţi”. Îl întrebă 
pe Andrei cum se va face difuzarea. Andrei nu se arătă 
îngrijorat. 


— Asta e treaba altora. Că la armată, Lăcustă. Fiecare soldat 
are sarcina lui precisă. Unul scrie articole, altul le difuzează. 

Ar fi vrut să-i spună lui Andrei că el şi-ar asuma sarcina să le 
difuzeze, dar se temu să nu se supere. Până la urmă totuşi nu-l 
răbdă inima să nu i se destăinuiască. Andrei se încruntă: 

— Treaba ta e să mă găzduieşti, să mă ajuţi. Dacă ai cădea, s- 
ar duce dracului toată munca noastră. Şi în afară de asta ştiu 
cum le-ai difuza tu: „una la Primărie, una la Prefectură, una la 
Cercul Teritorial” şi restul le-ai împrăştia în Piaţa Unirii. 

Se împrieteniseră Îi povestise lui Andrei cum copilărise în 
mahalaua Paşcanilor, cât de mult s-a zbătut să ajungă la laşi, să 
înveţe meserie. 

— Nu ştiu cum dracu, dar mie fierul mi-a plăcut de când eram 
mic. Găseam un cui şi mă întrebam: ce meşter l-a ciocănit de a 
ieşit aşa de frumos. În faţa potcovăriilor aş fi putut să casc gura, 
ore întregi. Acolo mi-am dat pentru prima oară seama că fierul 
are miros. Şi nu-i nimic mai frumos decât mirosul fierului, dar 
dacă m-ai întreba cum miroase, n-aş putea să-ţi răspund. Aşa 
cum n-aş putea să-ţi spun de ce îmi place iarba crudă sau luna, 
când e ca un corn. Şpanul încins la strung, ars până devine 
albastru, are un alt miros. Dacă facem şi noi comunism ca ruşii, 
atunci îmi deschid un atelier şi nu angajez muncitori decât pe 
sprinceană. Pe ăia care iubesc munca. Noi aparţinem de regia 
Căilor ferate. Patronul e statul. De aia, zic eu, e debandadă. 
Dacă ar fi al unui patron, oamenii ar munci pe brânci. Acum 
stau, salariul oricum merge. Chiulesc. 

— Poate sabotează, Lăcustă. 

— Sabotajul e una şi chiulul e altceva. 

— Poate că n-ar mai chiuli, Lăcustă, dacă s-ar schimba 
vremurile. 

La trei fără un sfert, Lăcustă urcă scările spre biroul 
inginerului şef. Acesta îl primi sobru, preocupat. 

— Îți mai aduci aminte, Lăcustă, trebuia să găzduieşte pe 
cineva la tine. 


— Cum să nu-mi amintesc. Avu o presimţire ciudată, ceva nu 
era în regulă. Trebuia să-l iau de la Poştă. 

— Ai putea să mai dai de el? 

Deci nu era vorba doar de o presimţire. De ce s-o fi interesând 
de el: vor să-l recheme? Răspunse cu întârziere: 

— Cred că da. 

îi păru bine că nu-i spusese de la început că Andrei e tot la el. 
Ar fi păcat să plece fără să fi tipărit măcar un singur număr din 
ziar. 

— Atunci m-am liniştit, spuse inginerul şi într-adevăr uşurarea 
i se citea pe faţă. 

— E ceva cu el? întrebă dezorientat Lăcustă. 

— Dimpotrivă. Trebuie să-i transmit ceva. Un plic. 

în sfârşit i-au sosit şi lui banii. De câteva săptămâni Andrei 
înjura: cei de la tehnic au uitat de el, nu i-au trimis niciun franc. 

— Bănuiesc ce-i, spuse Lăcustă. Un plic cu bani. În ultimul 
timp cam eu îl ţin pe mâncare şi ţigări. Şi ştiţi că eu am banii 
numărați... 

— Nu ştiu ce-i în plic, dar dacă sunt bani, sunt mulţi. Ai putea 
face să-i parvină? 

— Desigur. E plic mare? 

— Măricel. 

— Pe mine mă percheziţionează la poartă. 

— O să vii cu mine. 

Scoase dintr-un sertar un plic mare cât o coală de hârtie şi-l 
întinse lui Lăcustă. Acesta vâri plicul sub cămaşă în dreptul 
curelei. 

— Vă aştept în atelier.. 

— Acasă, Lăcustă cobori direct în pivniţă. 

— Ţi-am adus poşta. Îi arătă plicul lui Andrei. 

— Ştii ce-i în plicul ăsta, Lăcustă? 

— De unde să ştiu. Era pentru tine, nu l-am deschis. 

— E ziarul. 


PRIMUL NUMĂR AL ZIARULUI „FLACĂRA ROŞIE” îi sosi lui 
Niţescu prin poştă. Plicul de la bun început i se păru prea gros 
pentru o corespondenţă cu adresa scrisă de mină. Era convins 
că e de la un informator şi abia când cercetă plicul mai atent şi 


citi expeditorul, tresări: Redacţia şi Administraţia ziarului 
„Flacăra Roşie”, Piaţa Unirii 4. Rupse repede plicul şi despături 
ziarul. Era de format mic, dar ziar în toată regula, tipărit ca de 
duminecă, în două culori. Îşi adună toţi colaboratorii, în frunte cu 
Groma şi le flutură ziarul sub nas. 

— Cine dintre dumneavoastră ar vrea să se aboneze la acest 
ziar? Bănuiesc, domnule Groma, dumneata vei fi primul. E un 
ziar foarte interesant. După ce o să-l studiaţi, gândiţi-vă şi la un 
loc de muncă pentru viitor. Bănuiţi că toţi vom fi măturaţi de 
aici. 

Groma se apropie să cerceteze ziarul, dar Niţescu nu-l lăsă să 
pună mina pe el: 

— Ştiu ce vrei să-mi spui. Tipul de litere, calitatea hârtiei, 
sortimentul  cernelii. Nu mă interesează. Mă interesează 
tipograful, tipografia, comuniştii! De referate tehnice sunt sătul. 
Pe şeful cel mare dumneata îl cunoşti, Pătraşcu i-a făcut poze ca 
unui actor. E posibil ca sub nasul nostru să-şi facă de cap? 

îl întrerupse secretara, care îşi vâri capul pe uşă: 

— A telefonat domnul Prefect şi vă ordonă, aşa mi-a spus să 
vă transmit, să treceţi urgent pe la el. Am chemat şi maşina. 

— Domnilor comisari, circul a început. 

La Prefectură, Firoiu îl preveni că „şeful” e foarte „întors pe 
dos”. 

Sub portretul imens al Mareşalului, Prefectul, îmbrăcat în 
uniformă de colonel, prea largă pentru trupul lui firav, îl primi 
războinic: 

— Ai citit „Flacăra Roşie”? 

— Da, domnule Prefect. Vreau să spun, l-am răsfoit, Dam 
analizat... 

— Articolele? 

— Nu, domnule Prefect. Condiţiile grafice, caracterele literelor, 
cerneala tipografică, calitatea hârtiei... 

— Şi la ce concluzie ai ajuns? 

— Abia prelucrăm dalele. 

— Cred că eu aş putea să te ajut. Cei care au scos fluturaşii, 
spuneai, sunt nişte muncitori agramaţi. Dacă ai fi analizat 
articolele, cred că v-aţi fi dat seama, dumneata şi subalternii 
dumitale, că pe „agramaţii” ăştia îi poate invidia până şi Pamfil 
Şeicaru. Auzi: „Niciun kilogram de grâu, niciun litru de petrol 


Germaniei fasciste”... Ce o să spună ambasada germană despre 
loialitatea noastră?... Spui că aţi analizat condiţiile grafice. 
Numai „Universul” de Zece Mai şi de Crăciun mai apare aşa. Ai 
spus că într-o săptămână mi-l dai pe Boldur. Unde e? 

— Suntem pe urmele lui. R 

— M-am săturat de urme L. İl vreau pe el. Şi-ţi propun să 
citeşti tot ziarul cu atenție. Pe ultima pagină, uite aici, scrie ceva 
foarte interesant. Cred că se referă şi la „tine. În numărul viitor 
vor publica numele celor vinovaţi pentru moartea muncitorului 
de la Nicolina. Numărul viitor, Niţescule, nu trebuie să apară! ŞI 
data viitoare când ne vom întâlni, ori vii cu Boldur, ori cu 
demisia. In demisie, ţin să apară neapărat cuvântul 
incapacitate! La asta ţin foarte mult! 

— Domnule Prefect... 

— Nu vreau să aud promisiuni. Vreau rapoarte concrete, în 
scris. Spuneai că ai primit ajutor şi din partea Bucureştiului. Ţi- 
au trimis un comisar specialist în probleme de presă. Dacă-i 
tâmpit, expediază-l! 

— Nu e tâmpit. Colaborez cu el. 

— Şi mai e ceva, mormăi Prefectul. Tu, în loc să-l arestezi pe 
tipograf, stai toată ziua la Dobreasca. 

— O admir. E cea mai bună soprană din câte am avut. 

— Şi asta constaţi în dormitor? 

— Domnule Prefect! 

— Slăbeşte-mă, Niţescule!... Tot oraşul vorbeşte despre 
vizitele tale. Soţul ei se întoarce peste câteva zile de la Berlin. |- 
am spus să te dea afară. M-am certat cu ea, am jignit-o chiar: 
Cu cine te încurci tu, Amalia? Cu un tap bătrân? Chiar aşa i-am 
spus. Dacă află Moruzzi ceva, insistă să te duci pe front. Ori 
unde! La manutanţă. Acolo se primesc şi cei de vârsta ta. Vrei 
părerea mea — fii demn şi renunţă tu s-o mai cauţi. Mi-ar părea 
rău să te jignească. Am terminat! 

Reîntors la birou, Niţescu îl chemă pe Groma şi-l beşteli că n-a 
făcut nimic. Încerca să-i pună în cârcă toată afacerea cu ziarul. 
Groma îl ascultă cu o indiferenţă suspectă şi această atitudine a 
comisarului îl dezarmă. 

— Nu crezi că situaţia e foarte gravă? 

Ar fi putut să-i aducă argumente, să reproducă discuţia avută 
cu domnul Prefect despre scandalul care va izbucni când ziarul 


va ajunge în Capitală. Un exemplar pe masa ministrului de 
interne era echivalent cu o demisie acceptată. Calmul lui Groma 
îl enervă. 

— Răspunde! Nu ţi se pare situaţia gravă? 

— Pentru mine, nu, răspunse foarte liniştit Groma. Vă rog, 
domnule comisar şef, să mă ascultați fără să folosiţi invective. 

— Domnule Groma! 

Spre mirarea lui, Groma îl întrerupse: 

— Domnule comisar şef. Un dialog se poate purta când 
vorbesc doi, nu numai unul. Şi intru direct în subiect, să nu vă 
răpesc din timp. Ziarul tot, până şi literele de titluri, provin din 
tipografia Mitropoliei. Cât aţi lipsit, am comparat întregul 
material cules. Am convingerea că ziarul s-a tipărit acolo. 

— Sfinţia Sa nu lipseşte niciodată din tipografie! răcni Niţescu. 
Şi jumătăţile de oră nu contează. Acest lucru l-am verificat 
personal. 

— Aveţi dreptate. E întocmai cum spuneţi dumneavoastră. Dar 
asta nu înseamnă că ziarul nu se tipăreşte acolo, ci dimpotrivă 
că ziarul se tipăreşte în prezenţa lui lulian. Asta spune logica. Eu 
v-am cerut permisiunea să-l supraveghez mai îndeaproape. 
Dumneavoastră mi-aţi interzis acest lucru. 

— Vrei să spui că din cauza mea...? 

— Nu, domnule comisar şef. Dar mi-aţi barat o cale logică, mi- 
aţi barat pista cea mai plauzibilă. Vă cer permisiunea, acum în 
ceasul al doisprezecelea, să fac cercetări în acest sens. 

— Nu se poate! 

— Cu tot regretul, mă obligaţi să anunţ Departamentul.' Poate 
voi obţine aprobarea din partea lor. 

— Tu nu înţelegi că dacă află Prefectul, îmi dă un picior în 
fund? 

— Nu trebuie să afle. 

— Cum să nu afle? Sunt obligat, în asemenea cazuri; să-i cer 
aprobarea. El la rândul lui, trebuie să aibe aprobarea 
Mitropolitului. 

— Mai există o cale. Îi cereţi mină liberă. 

— Ce înseamnă „mină liberă”? 

— Nimic. Îi cereţi mână liberă, dumneavoastră îmi daţi mină 
liberă şi eu încep ancheta, fără să vă anunţ pe cine anchetez. 


Bineînţeles cu discreţie. Eu îmi iau această răspundere, pentru 
că n-am altă soluţie. Logic, nu se poate să nu-mi daţi dreptate. 

— Şi ce facem dacă pista e falsă? 

— Vedem după aceea. 

— Bine. Q să. Încerc să vorbesc cu Prefectul. Tu fi diplomat. 
Mare diplomat. 


GROMA CUNOŞTEA PERFECT ORARUL de lucru al protopopului. 
Îl căută cu câteva minute înainte de terminarea schimbului. Voia 
să vorbească cu el după plecarea muncitorilor, să-l găsească 
liber, nu preocupat de alte treburi. Protopopul îl privi bănuitor. 
Groma îi zâmbi — De astă dată vin cu altfel de probleme. Am 
nevoie de un specialist în materie de tipografie, dacă vreţi, de 
un consilier expert. Scoase din servietă „Flacăra Roşie”. 

— O clipă numai, îşi ceru scuze Sfinţia Sa, lulian, pleacă 
muncitorii. 

leşi din cabina lui de sticlă, răspunse cu o uşoară înclinare a 
capului la salutul muncitorilor, apoi stinse lumina în atelier. 
Reveni liniştit şi-l pofti şi pe Groma să se aşeze. 

— Vă stau la dispoziţie. g 

— AŞ vrea să vă aruncaţi privirile pe acest ziar. Il cercetaţi şi- 
mi spuneţi unde a fost tipărit? 

— Nu scrie? 

— Nu. E un ziar ilegal, tipărit de Partidul Comunist. Protopopul 
privi neîncrezător spre Groma, apoi îi luă ziarul în mână: îl răsfoi 
ca un specialist, citi titlurile articolelor, se încruntă: 

— Aveţi dreptate, domnule, e un ziar comunist! 

Groma nu-l lăsă să se dezmeticească: 

— Aţi putea să-mi spuneţi care din tipografiile din laşi folosesc 
aceste litere? 

Protopopul răsuci ziarul pe o parte şi pe alta. 

— Litere din astea avem şi noi... Şi astea. Da, şi chenarul 
acesta seamănă cu aldinele noastre. 

— Şi literele mari? 

Protopopul cercetă din nou tillurile articolelor. 

— Exact ca ale noastre. 

— Verificaţi, vă rog, dacă există un tip pe care nu-l aveţi 
dumneavoastră? 


Sfinţia Sa lulian se înroşi la faţă. 

— Vreţi să spuneţi că acest ziar a fost tipărit de noi? 

— Doamne fereşte! Poate doar eu literele sustrase din 
tipografia dumneavoastră... 

Protopopul lulian îşi scoase ochelarii. 

— Dumneavoastră îmi cereţi părerea despre un lucru pe care 
îl ştiţi. De ce? 

— AŞ dori o confirmare. Dar problema e dincolo de litere. M-ar 
interesa mai mult posibilităţile de a tipări un asemenea ziar. 
Bănuiesc că cele două culori se tipăresc separat? 

— Desigur. 

— Deci fiecare ziar trebuie trecut de două ori prin maşină. 
Sunteţi de acord că tipărirea nu s-a făcut manual? 

— Fără îndoială. 

— Inseamnă că acei care l-au tipărit au avut timp berechet. Aţi 
putea să-mi spuneţi cu ce fel de maşină s-a tipărit acest ziar? 

— Cu o plană cu pedală de picior. Sigur nu la rotativă. 

— Dumneavoastră aveţi asemenea plane în atelier? 

— Trei. 

— Toate trei tipăresc la fel? 

— Nu există două maşini identice care să lucreze la fel. Nici 
măcar maşinile de scris. Ca şi amprentele digitale de care vă 
folosiţi dumneavoastră — nu există două perfect asemănătoare, 
nu? Chiar dacă maşinile de scris sunt de aceeaşi marcă şi 
fabricate în aceeaşi serie, nu imprimă la fel. 

— Mă ajutaţi foarte mult. Deci ar fi posibil să stabilim cu care 
dintre aceste trei maşini s-ar fi putut tipări? 

— Cu niciuna din ele. De douăzeci de ani eu nu lipsesc din 
acest atelier. 

— Ştiu, domnule protopop. De aceea m-am adresat 
dumneavoastră personal, ca unui expert. Cercetaţi bine paginile 
ziarului. M-ar interesa un răspuns tehnic. 

Protopopul netezi ziarul cu mina, îl întinse cât putu mai bine şi 
se aplecă asupra lui. 

— Cele două Dodge-uri ale noastre sunt vechi. Plana — sau 
orizontala, cum îi spunem noi — a mai fost ajutată cu hârtii. La 
Dodge-ul pe care lucrează Suciu, în colţul stâng, literele apasă 
mai tare pe pagină. Dar asta nu poate observa decât un 
specialist. A lui Olaru e mai slab la mijloc. 


— E vreo pagină tipărită în acest stil? 

Protopopul privi atent toate cele patru pagini ale ziarului. 

— Nu, domnule. Ziarul acesta a fost tipărit cu o orizontală 
potrivită la ochi. În trei, patru locuri, literele sunt apăsate mai 
puternic. Plana la care s-a tipărit ziarul are orizontala cârpăcită. 

— Spuneaţi că aveţi trei maşini. 

— A treia e electrică. Tipăreşte mai uniform, dar numai pentru 
tiraj. Se simte fiecare strat nou de cerneală. La o carte, asta nu 
se observă. 

— La laşi sunt multe, maşini plane? 

— Sunt. Dar pentru dimensiunea ziarelor sunt vreo opt sau 
zece. Patru la „Viaţa Românească”. Acelea sunt cele mai 
moderne din oraş. Englezeşti. Buchholz mai are una şi... cam 
atât. 

Aţi spus opt sau zece. 

— Exact, nouă. Dar a noua e la fier vechi. Noi am aruncat-o. Și 
acum e în curtea tipografiei. Nu s-a mai putut repara, îmi 
amintesc, la demontare, am fost nevoiţi s-o scoatem în rate. Nici 
nu ştiu de ce n-au ridicat-o cei de la Colectare. Am să v-o arăt la 
plecare. Vreţi să vorbesc cu muncitorii mei, dacă ştiu ceva? 

— Nu e nevoie, Sfinţia Ta. Să nu cumva să-i prevină pe 
vinovaţi. 

— Muncitorii mei domnule comisar... 

— Frontul e prea aproape ca să poţi avea încredere în 
muncitori. În orice caz, vă mulţumesc foarte mult. M-aţi ajutat 
cum nici nu m-aş fi aşteptat. 

— Credeaţi că nu vă servesc? 

Groma ocoli întrebarea: 

— Vorbeam de informaţiile pe care mi le-aţi dat. Acum ştiu că 
ziarul s-a tipărit la o maşină plană, veche, cu litere sustrase din 
tipografia dumneavoastră. Sau, dar asta e mai puţin verosimil, 
care să aibă exact caracterele pe care le folosiţi şi 
dumneavoastră. 

În timp ce protopopul zăvori uşile tipografiei, Groma îşi 
rezumă rezultatele discuţiei. Ajunse la concluzia că era imposibil 
ca unul dintre tipografii de la Mitropolie să nu fie amestecat în 
tipărirea ziarului. Măcar că a furnizat numai literele şi nimic 
altceva. Era convins că drumul spre Boldur pornea din tipografia 
Mitropoliei. 


După ce Sfinţia Sa fixă şi ultimul lacăt exterior, ocoliră clădirea 
să vadă plana scoasă la reformă. 

— Au ridicat-o, spuse protopopul şi ridică din umeri, înseamnă 
că ieri sau alaltăieri. 

Paznicul de la poartă îi întâmpină cu palma la chipiu. 

— Sărut mâna, Sfinţia Ta... 

— Spune, măi Enache, când s-a luat fierul vechi din curte? 

— De vreo două săptămâni. Sfinţia Ta. Dar nu cei de. La 
Colectare, ci gunoierii. 

Groma deveni atent. 

— De ce gunoierii? întrebă mirat protopopul. 

— Şi eu m-am întrebat. Au venit într-o seară să ridice gunoiul. 
Şi au încărcat şi fierul vechi. Ca să-l vândă, cred. 

— Eşti sigur că au fost gunoieri? 

— Da, domnule! Erau cu maşina cu care vin de obicei. Aia gri, 
cu U.C.I. Pe ea. 

Când Groma povesti rezultatul anchetei de la tipografia. 
Mitropoliei, Niţescu se lumină la faţă. 

— Cred că tu ai avut dreptate. Desigur, sunt convins că Sfinţia 
Sa nu e amestecată în nimic, dar rezultatele sunt rezultate. Ce 
ai de gând acum? 

— Să-l puneţi pe Oancea şi pe Pătraşcu la dispoziţia mea 
pentru două zile. Pe Oancea îl trimit să-i găsească pa cei de la 
salubritate şi pe Pătraşcu să-mi facă rost de numele şi adresele 
tuturor angajaţilor de la tipografia Mitropoliei. 

— Sunt la dispoziţia ta. Şi ţine-mă la curent, Groma. Dacă ai 
un rezultat, sună-mă la telefon. Fie şi noaptea... 


IOSIF OANCEA A AJUNS LA SIGURANŢĂ direct de pe băncile 
Facultăţii de drept. La cursurile de drept civil, profesorul Zaharia 
îl ameninţă cu repetarea anului. O rudă îndepărtată, un avocat 
ramolit din baroul laşi, îl sfătui cum să se salveze. 

— Zaharia ăsta are vederi de stânga. Il ştie toată lumea. Fă o 
notă informativă la Siguranţa Statului, pune-i în cârcă vreo 
câteva afirmaţii comuniste — e foarte greu să verifici 
autenticitatea unei fraze rostite — şi susţine că, datorită unei 
confruntări cu el, ai să pierzi anul. Ca să ai succes sigur, trece în 
nota informativă că nu te interesează anul pierdut, dar 


conştiinţa ta de român te obligă să atragi atenţia organelor de 
stat că educaţia la facultatea de drept se face de pe poziţii 
duşmănoase. 

Nota a avut efectul scontat. Fusese chemat personal de 
comisarul Niţescu, acesta îl însărcina să facă note săptămânale 
despre tot ce se întâmplă la facultate. Iosif Oancea n-a pierdut 
anul şi după terminarea facultăţii a fost angajat ca agent. In 
plus, automat, fusese scutit şi de front. Era un tip comod, util, 
nu făcea excese.' Se însurase încă pe băncile facultăţii cu fiica 
obeză a unui tăbăcar, poreclită fabrica de copii”. li născuse 
anual câte o fată. Cinci la număr, toate bondoace, hrănite bine 
de socri. Oancea era familist, econom, îi plăcea să facă 
descinderi, percheziţii, se alegea cu câte ceva — cu „amintiri”, 
spunea el. Cu timpul „amintirile” se înmulţiră în caseta de 
bijuterii. Işi făcuse şi un plan pentru cazul că războiul ar fi luat o 
alta întorsătură, şi anume să-şi lase familia la socri, iar el să se 
retragă undeva în Ardeal până se liniştesc lucrurile. În ultimul 
timp se arăta fără iniţiativă, executa doar ordinele care i se 
transmiteau personal. 

Sarcina primită de la Groma, depistarea gunoierilor de la 
serviciul de salubritate, era un fleac: îi găsi repede, îi confruntă 
cu paznicul de la tipografia Mitropoliei, să nu se spună că făcuse 
muncă de mântuială. 

Satisfăcut că-şi îndeplinise misiunea, intră în biroul lui Groma 
cu ţigara în gură. 

— l-am adus. 

Groma îl privi ca şi cum n-ar fi înţeles cele spuse de el. 

— l-am adus pe aminelor repeta Oancea. 

— Dacă vorbeşti cu ţigara în gură, nu te înţeleg. 

Dacă n-ar fi fost agitația cu ziarul şi n-ar fi fost detaşat pentru 
două zile la dispoziţia lui Groma, l-ar fi repezit. Infuriat, scoase 
mucul din gură: 

— l-am adus pe cei doi muncitori de la Serviciul de salubritate. 
Acum m-aţi înţeles? 

— Da, dragă. Fără ţigară ai o dicţie perfectă. Unde sunt? 

— Afară pe coridor. Aştepta ca Groma să-i mulţumească sau 
să-i zâmbească măcar. Dar Groma îl privi fără să clipească, aşa 
cum îl privea şi pe el, pe. Vremuri, Berlogea. 

— Să. Vină unul dintre ei. 


— În afară de asta, mai doriţi ceva? 

— Nu. Eşti liber. 

Oancea ar fi vrut să asiste la interogatoriu, nu pentru că n-ar fi 
avut ce face, ci pentru că Niţescu îl rugase să stea tot timpul în 
preajma lui Groma. 

leşi din birou fără să salute şi lăsă întredeschisă în urma lui 
uşa, pe care apăru un bărbat între două vârste, neras, adus din 
spate. Părea speriat. Salută cu plecăciune şi-şi frământa şapca 
între degete. Nu părea tipul ilegalistului obişnuit cu cei de la 
Siguranţă. 

Groma petrecuse o noapte albă: dacă gunoierii au furat 
maşina pur şi simplu ca fier vechi? Dacă presupunerile lui în 
legătură cu maşina plană e doar o dorinţă? Boldur nu putea face 
o greşeală atât de mare, să încarce o maşină de tipărit în 
camionul salubrităţii deşi, ideea într-un fel, era grozavă. Cine ar 
bănui o maşină de gunoi că transportă o tiparniţă clandestină? 
Ceea ce îl deranja cel mai mult era faptul că gunoierii nici măcar 
n-au încercat să se ferească de paznic. Dacă ştiau despre ce era 
vorba, puteau să facă în aşa fel să sustragă atenţia paznicului. 
Din toate variantele cel mai plauzibil rămânea varianta unui 
simplu furt. 

— Numele? întrebă Groma blând. Hotări să nu fie agresiv în 
timpul anchetei. 

— loniţă, loniţă Matei. 

— Lucrezi la întreprinderile comunale? 

— Da, domnule comisar. La Salubritate. 

— Ce şcoală ai? 

— Două clase, domnule comisar, şi am urmat două trimestre 
în cea de-a treia, dar n-am mai apucat s-o termin c-a izbucnit 
războiul cel mare. Ala din '14... 

— Da. Şi ce program ai la Salubritate? 

— De la şapte la trei. 

— După masă nu lucrezi? 

— Nu, domnule comisar. Niciodată. 

Deci ridicarea maşinii plane nu s-a făcut în cadrul programului, 
ci în afara orelor de serviciu. Mai exista şi varianta ca să fi 
ridicat maşina ca simplu gunoi. Cum de nu s-a gândit până 
acum la asta? 


— Atunci ce ai făcut cu maşina Salubrităţii, acum vreo trei 
săptămâni, seara? 

— V-am spus: noi nu lucrăm decât până la 3. 

Faptul că gunoierul încerca să nege îl bucură pe Groma. Ceva 
nu era în regulă. O mărturisire directă echivala cu nevinovăția 
lor. 

— Gândeşte-te bine. Era într-o zi de marţi. 

— A, da. Am ridicat gunoiul de la Tipografia Mitropoliei... Ne- 
au reclamat popii că n-am trecut pe la ei... 

— Deci eşti de acord că acum trei săptămâni, marţi, ai ridicat 
gunoiul de la Tipografia Mitropoliei? 

— Nu ştiu dacă a fost chiar marţi. 

— A fost marţi. Am verificat. Poţi să ai încredere în noi. g 

— Eu am încredere în dumneavoastră, domnule comisar. În 
cine să am încredere dacă nu în dumneavoastră?... 

Groma zâmbi. După câte îşi dădea seama, omul din faţa lui 
era pentru prima oară la Siguranţă. Hotări să-şi verifice părerea. 

— Dumneata ai mai fost vreodată pe aici la noi? 

— Doamne fereşte, tresări gunoierul. N-am fost, domnule 
comisar. Nici la poliţie. Eu sunt un om cinstit... 

— lţi aduci aminte ce fel de gunoi ai ridicat de la Tipografia 
Mitropoliei? 

— Ca de obicei. 

— Ce fel de gunoi e de obicei la o tipografie? 

— Hârtie. Hârtie şi gunoi. 

— N-a fost cumva un gunoi special? 

— Cum adică, special? 

— Ceva mai greu. Piese de maşini? 

Gunoierul tresări: rămase o clipă cu privirile aţintite la podea, 
pe urmă îşi ridică capul resemnat. 

— inseamnă că ştiţi totul. Bănuiam că Pascu o să ne toarne. 

— Pascu cine e? 

— Şeful garajului. Nu i-am dat decât o sută şi s-a arătat 
nemulţumit. El ne-a permis să luăm camionul întreprinderii. 
Dumnezeu să-l bată!... 

— Şi unde aţi transportat piesele de maşini? 

— Vă spun tot, domnule comisar. Am primit cinci sute să 
transportăm piesele acelea blestemate pe Udriştei 14. 


Udriştei putea fi o adresă falsă. Pe plicul trimis lui Niţescu, 
Boldur scrisese adresa redacţiei, Piaţa Unirii 4. Pe Unirii 4 nu era 
decât un magazin de corsete, proprietatea unei femei care croia 
şi cosea corsetele singură. 

— Cui le-ai predat? 

— Nimănui. Consemnul a fost să le aruncăm peste gard. Atâta 
tot. Să mă bată dumnezeu dacă a mai fost şi altceva. 

E clar. Un teren viran. Gunoierii au aruncat plana pe un teren 
viran şi de acolo au transportat-o alţii pe întuneric. Unde? Asta 
trebuia aflat. Îşi dădu seama că omul din faţa lui nu avea niciun 
amestec în treburile lui Boldur. Rămânea încă în picioare 
varianta furtului. O descărcare pe un teren nelocuit îi dădea 
posibilitatea să nege că şi-au însuşit câteva sute de kilograme 
de fier vechi. De aceea i-au dat atât de puţin şefului garajului. 

— Şi cine v-a angajat pentru acest transport? 

— Eu nu-l cunosc. Îl ştie şoferul, cu el s-a tocmit. Eu l-am 
ajutat numai. 

— Dacă l-ai vedea ai putea să-l recunoşti? 

— Desigur, un tip înalt, solid, cu părul creţ. Purta un balonzaid 
cu epoleţi şi cu două catarame la cordon. 

Pe şofer, Groma. Il anchetase tot separat. Declaraţiile lor. 
Corespundeau. Pe cel care-l angajase îl descrisese la fel, până în 
detalii, dar nu-i ştia numele. L-a oprit în stradă, i-a spus despre 
ce-i vorba, i-a dat un avans şi restul după transport. Groma îi 
duse pe amândoi la tipografie: spera ca cei doi să te cunoască 
pe cineva de acolo. Dar omul care îi angajase nu era tipograf, 
sau în orice caz nu lucra la tipografia Mitropoliei. Îi eliberă pe cei 
doi, după ce declaraseră în scris că nici prin gând nu le-a trecut 
să fure fier vechi. 

Totuşi, să nu greşească cumva, îl puse pe şofer sub urmărire. 
Un agent tânăr avea sarcina să-l însoţească şi ziua şi noaptea, 
să noteze toate persoanele cu care venea în contact. Era o 
şansă, zece la sută, ca şoferul să fi minţit, să caute să se 
întâlnească cu cei care l-au angajat, să-i avertizeze să dispară. 

Se întoarse la sediu abătut. E bine că a avut suficientă tărie să 
n-o sune pe Mona, să-şi anunţe izbânda. Mai rămânea de 
verificat maidanul din strada Udriştei 14. ÎI întâlni pe Oancea la 
secretariat. Nu-şi mai permise să-i spună „dragă”. 


— Mai am o treabă pentru dumneata. Verifici o adresă. 
Udriştei 14. E un loc îngrădit. Vezi dacă se află dincolo de gard 
nişte piese de maşini. 

— Şi le aduc aici? 

— Nu. 

— Asta e tot? 

— Nu. Dacă piesele nu sunt acolo, atunci treaba începe să 
meargă. Te interesezi prin împrejurimi dacă ştie cineva ceva 
despre aceste piese. la-ţi şi câteva mandate de arestare. Pe 
oricine care ştie ceva despre aceste piese, îl arestez: imediat. 

— Înseamnă să iau şi câţiva oameni cu mine. 

Ca misiunea să nu pară minoră, Groma fu de acord: Acum îi 
era tot una. Va trebui să atace cea de-a doua pistă: numele şi 
adresele tuturor angajaţilor de la tipografia Mitropoliei. Pe 
tipografi era hotărât să-i ia mai tare. Măcar dacă ar găsi pe unul 
care să fi sustras litere. L-ar stoarce ca pe. O lămâie, numai să 
afle adresa lui Boldur. 

Studie listele primite de la Pătraşcu: 17 nume, 17 vârste, 17 
adrese. Cu cine să înceapă? 

Reciti lista şi alese un nume la întâmplare: Chirică Vasile, 
strada Podul înalt 11. 

Strada Podul înalt era  desfundată, cu case puţine, 
sărăcăcioase. Casa cu numărul 11 era lângă un depozit de 
cherestea, cu scânduri putrezite de ploi, păzită de ostaşi 
germani. Chirică Vasile nu era acasă. Lămuriri îi dădu maică-sa. 
O femeie în vârstă, îndoită de sciatică. 

— Lucrează, maică, lucrează. 

— Serviciul lui se termină la 3. 

La Mitropolie, maică. Dar el lucrează şi seara la Racowsky. 
Mare lipsă de bani, maică. 

— Şi Racowsky ăsta ce-i? 

— Păi ce să fie, maică, tot tipograf. Că asta ştie fiul meu. 
Culege litere. Dar n-o să ducă mult aşa. Are ochii otrăviţi de 
plumb. 

— Ştiţi cumva adresa lui Racowsky?! 

— Nu ştiu, maică, are atelierul undeva în centru. 

„Totuşi am noroc”, îşi spuse Groma şi plecă mulţumit. 

L-am ales din cei 17 tocmai pe cine a trebuit. Ajunse la sediu 
transpirat. Ştampilă câteva mandate de arestare şi luă maşina 


de serviciu. Şoferul, un băiat tânăr, întors ele curând de pe 
front, cu umărul sfârtecat de un glonte, avea o faţă inteligentă. 

— Ştii unde e tipografia lui Racowsky? 

— Ştiu. 

Tipografia lui Racowsky era instalată într-o pivniţă umedă şi 
rece. Groma pătrunse vijelios, dar nu găsi în tipografie decât pe 
patronul atelierului, un bătrânel eu umerii strânşi. 

— Chirică unde e? 

Racowsky nu se arătă speriat de uniforma lui Groma. 

— A plecat, domnule. A terminat treaba şi a plecat. 

— Dar ce treabă a avui aici? 

— A cules vreo zece ferpare. Tipograful meu a fost concentrat 
cu câteva zile în urmă şi singur nu mai prididesc. Mă ajută cu 
bucata. 

în atelier nu erau decât două prese şi o plană cu manivelă de 
mină. N-ar fi putut tipări decât un sfert de pagină de ziar. 
Folosea maşina numai pentru cărţi de vizită şi anunţuri. Groma 
controlă atelierul cu atenţie: ciocăni toţi pereţii, pardoseala de 
cărămizi, puse o mulţime de întrebări tipografului şi plecă 
dezumflat. In drum spre Siguranţă, se dojeni: dacă Chirică ăsta 
avea o treabă ascunsă, nu i-ar fi lăsat maică-sii adresa. Totuşi, 
la birou hotărî să mai cerceteze odată tipografia lui Racowsky, 
să-i facă şi o percheziţie, să-i analizeze cerneala şi literele. 
Trebuia făcută o descindere şi la Chirică acasă. 

Se întunecă de-a binelea când apăru Oancea. Era vesel, bine 
dispus. Desigur, pe ăsta toată problema ziarului îl doare în fund. 
Nu-i mai făcu observaţie că nu-şi scoase ţigara din gură. 

Oancea se trânti pe canapeaua de lângă perete. 

— Victorie, domnule Groma, pe toată linia. Am găsit piesele. 

— Cum adică, victorie? 

— Le-am găsit montate, în stare de funcţionare. 

— E formidabil! Aşteptă ca Oancea să continue, dar acesta 
savură fumul ţigării. 

— ŞI?... 

— Spun, e în stare de funcţionare. E montată într-o pivniţă. 
Am găsit ziare, litere, cerneală tipografică. Dar ţine-te să nu cazi 
de pe scaun. Urmează bomba. L-am arestat pe Boldur! 

— Nu se poate! 


— Se poate. Pe el şi pe unul Lăcustă, un client mai vechi de-al 
nostru. 

— Şi unde sunt? 

— La subsol. 

Lui Groma nu-i veni să-şi creadă urechilor. El se bazase pe 
experţi, pe urmăriri tenace, de durată. Oancea îi aduse şi corpul 
delict, un teanc de „Flacăra Roşie” tipărite proaspăt, cu cerneala 
încă umedă. 

— Eşti mare, Oancea. 

— Să fim serioşi, domnule Groma. M-ai trimis la fix. De unde ai 
ştiut că-l găsesc pe Boldur? 

Faţa i se îmbujoră. Deci Oancea îl socoteşte autorul moral al 
arestării. Dar în fond aşa era. Nu a urmărit el pista cu gunoierii? 

— Adevărul e că îl bănuiam numai. Ştiam de colaboratori. Cât 
timp ai fost plecat, am mai făcut o descindere la tipografia lui 
Racowsky. E bine că e aşa cum e. Eşti liber. 

Oancea nu plecă decât după ce termină ţigara. Groma raportă 
succesul lui Niţescu şi îi ceru aprobarea pentru începerea 
anchetei. Niţescu îi acordă libertate de acţiune, cu menţiunea să 
fie ţinut la curent. 

Pentru prima anchetă, Groma se pregăti minuţios, aşa cum 
învățase de la Berlogea. Se interesă la ofiţerul de serviciu dacă 
aveau la îndemână un provocator. 

Ofiţerul de serviciu îl privi mirat. 

— Pentru când? 

— Pentru noaptea asta. O să trimit doi oameni în celula 4 şi m- 
ar interesa ce discută între ei. 

— Pentru mâine pot să vă fac rost de unul. 

— Dar poţi să împrumuţi unul de drept comun de la poliţie? 

— Credeţi că nepregătiţi pot să vă servească? 

— Sunt cei mai buni. Aştia, dacă le promiţi ceva, fac şi pe 
dracu-n patru. Mi-ar place unul înainte de proces. Unuia înainte 
de proces dacă îi spui că pui o vorbă bună pe lângă judecători, 
îţi pupă şi mâna. Încearcă. 

Ofiţerul aduse doi deţinuţi: unul înalt, ras în cap. Şi unul mai 
scund, cu urechi clăpăuge. 

Groma nu-l reţinu iii birou decât pe chel, pe celălalt îl trimise 
în celula 4. Nu voia să-l înapoieze poliţiei, să nu-l creadă 
neserios. 


— Cum te numeşti dumneata? 

Speriat, deţinutul îşi rosti numele cu voce stinsă: 

— Vărzăru. 

— Cât speri să primeşti? 

Deţinutul tăcu. 

— Hai, nu face pe naivul. Cât primeşti? 

— De ce vă interesează părerea mea? 

— Vorbeşti mult şi nu e bine. Ai o mare şansă că te-am ales pe 
tine. Cât? 

— În jur de trei ani. 

— Ţi-ar place doi? 

Deţinutul începu să zâmbească. 

— Şi ce trebuie să fac pentru un an? 

— O să-ţi trimit un om în celulă. M-ar interesa ce spune, ce 
vorbeşte. 

— Mâine am să vă raportez şi ce gândeşte. Dar cu ce îmi 
garantaţi că pierd un an? 

— Cuvântul meu de onoare îţi ajunge? 

îl trimise şi pe Vărzaru în celula 4 şi bău două cafele mari, ca 
să fie în formă. Aşteptă cu înfrigurare întâlnirea cu Boldur. 

Acesta, cu cătuşe la mâini, fu introdus de un gardian. Groma 
aşteptă ca arestatul să se retragă lângă perete, să cerceteze 
încăperea. El se prefăcu preocupat, răsfoind un dosar luat la 
întâmplare dintr-un dulap, era dosarul cu inventarul încăperii: un 
dulap metalic tip fişier, un dulap lemn de brad vopsit, un birou 
cu sertar lăcuit, două fotolii... Ridică încet privirile de pe dosar, 
se prefăcu mirat că mai vede pe cineva în încăpere şi zâmbi. Se 
sculă încet în picioare, ca un om obosit după o zi de muncă şi se 
apropie de deţinut. 

rE târziu, domnule, aşa că azi vom avea o întrevedere scurtă. 
Dar să trecem la subiect: dacă mă ajută memoria, ne-am mai 
văzut undeva? 

Andrei îi Ocoli privirile. 

— Nu-mi amintesc să ne fi întâlnit. 

După felul cum vorbea, se simţea diferenţa dintre el şi cei doi 
muncitori de la salubritate. Nu părea speriat, avea siguranţă de 
sine. 

— Ba da. Zic, dacă mă ajută memoria, ne-am întâlnit în 
Capitală... La Abator. Vreau să spun în faţa Abatorului.’ în ochii 


deţinutului se aprinseră nişte licăriri ciudate. Cred, continuă 
Groma, din cauza mirosului urât mi s-a făcut rău şi dumneata 
mi-ai venit în ajutor şi mi-ai plătit taxiul. Eu nu rămân niciodată 
dator. 

Izbi puternic cu pumnul în stomacul lui Andrei şi acesta, luat 
prin surprindere, se chirci şi alunecă la podea. 

Mulţumit de tăria pumnului, Groma se duse la uşă şi chemă 
gardianul. 

— Luaţi-l de aici. 

— Îl ducem la subsol? 

— Nu. În celula 4 de la parter. Am pregătit un om; poate mai 
aflăm câte ceva. Să vină şi ăla cu nume dă insectă. 

Despre cel cu nume de insectă ştia totul. Îi citise dosarul, era 
om vechi, ştia cum trebuie să se poarte. 

Lăcustă intră în birou parcă mirat: cercetă podeaua, tavanul, 
mobilierul. 

— Vino mai aproape, drăguță. 

Cuvântul „drăguţă” îl învățase tot de la Berlogea. 

— Vorbiţi cu mine? De astă dată Lăcustă era mirat cu 
adevărat. 

— Da, dragă. Numele? 

— Petre Lăcustă. 

— Numele ţi se potriveşte perfect; 

— Da, şi eu m-am obişnuit cu el. 

— Ai haz, domnule Lăcustă. Sper, până la capăt. De unde îl 
cunoşti pe Andrei Boldur? 

— Nu-l cunosc. 

— Acum nu mai ai haz. Numele de care ţi-am pomenit nu-ți 
spune nimic? 

Lăcustă clătină din cap. 

— Absolut nimic. Acum îl aud pentru prima oară. „E tipul 
recalcitrantului”, constată Groma. E omul care neagă prosteşte. 
Mai avusese de-a face cu unul ca acesta, care îşi negase până şi 
numele, deşi se găsiseră asupra lui mai multe legitimaţii cu 
fotografii. 

— Asta din poză eşti dumneata? 

Recalcitrantul privi poza mult timp, apoi ridică mirat privirile. 

— Nu, domnule. 

— Cum nu? Chel ca dumneata... 


— Ştiţi câţi chei sunt în Bucureşti, domnule comisar? „Tipul 
recalcitrant” trebuia luat tare, intimidat. Schiţă câţiva paşi în 
faţa lui Lăcustă: 

— Foarte interesant. Locuieşti în aceeaşi casă cu el, în aceeaşi 
pivniţă şi spui că nu-l cunoşti. 

— Eu am bătaia scurtă, domnule comisar. 

— Cum adică, bătaia scurtă? 

— Sunt cam miop. Nu prea văd bine. Nici pe dumneavoastră 
nu vă văd bine. 

— Pentru că nu pot să-ţi fac ochelari, am să vin eu mai 
aproape. Sper să mă vezi şi să mă ţii minte. 

— Eu şi cu memoria stau prost, domnule comisar. Groma se 
opri la o jumătate de pas în faţa lui Lăcustă. 

Aceasta îşi lăsă privirile în pământ. Groma îl prinse de bărbie, 
îl ciupi, şi-i ridică faţa. Nu se aştepta la izbucnirea acestuia: 
Lăcustă îl lovi peste faţă cu amândouă mâinile încătuşate. 
Groma îşi pierdu echilibrul, se lovi de masă sângele îi umplu faţa 
şi în cădere răsturnă lampa de pe birou. In încăpere se făcu 
întuneric. Lăcustă înaintă spre el şi-l lovi cu piciorul în spate. 

Groma strigă după ajutor. Năvăliră doi gardieni în birou şi-l 
imobilizară pe deţinut. 

— Luaţi-l de aici, ţipă isteric Groma. Am să-l anchetez jos! 


ANDREI ÎŞI REVENI în timp ce-l târau gardienii pe nişte scări 
întunecoase. În primul moment nu-şi dădu seama ce se 
întâmplă cu el; vedea doar scările de beton înaintând spre el, 
avea o senzaţie de vomă şi teamă de cădere. Uneori scările se 
apropiau la câţiva centimetri de faţa lui, apoi se îndepărtau şi-l 
dureau braţele. Din când în când şi genunchii, şi atunci realiză 
că e târât. Se smuci şi auzi o voce răguşită: 

— Uite că s-a trezit. 

Cei doi gardieni se opriră, îl aşezară într-o poziţie verticală. 

— Hai, măi frate, că eşti greu... De ce eşti aici? 

„Unde”? Vru să întrebe, dar recunoscu uniforma gardienilor şi- 
şi reaminti scurta anchetă din biroul lui Groma. li era ciudă că 
primise lovitura pe neaşteptate, deşi se gândise, încă în clipa 
când îl văzuse pe agent, că acesta s-ar putea să se răzbune. Nu 
se aştepta ca lovitura să vină atât de repede. 


Gardienii se opriră cu el în faţa unei celule, unul deschise o 
uşă metalică şi celălalt îl ajută să intre. Se rezemă de perete. În 
celulă era semiîntuneric, abia distinse cele două paturi 
suprapuse, lipite de perete. Ar fi vrut să bea apă şi să se întindă. 
Dorinţa de a se lungi îi era atât de puternică încât porni spre pat 
Şi, sprijinindu-se de rama metalică, se aşeză. 

— E ocupat! 

Vocea îl derută: fusese convins că e singur. Se uită în direcţia 
vocii. Văzu doi oameni: unul înalt, ras în cap şi unul mai scund, 
îndesat, rezemat de perete. Amândoi erau îmbrăcaţi în zeghe. 
N-avea niciun rost să se încontreze cu ei se ridică şi se târî până 
la celălalt pat. Tot supraetajat. 

— Şi ăla e ocupat! se auzi o altă voce. 

Andrei se ridică în picioare, puse mina pe patul de sus. 

— Asta e liber? 

— E, îi răspunse cel ras în cap. 

Cu greu, Andrei se căţără în patul de sus şi se întinse? 
Senzaţia de vomă deveni mai puternică, închise ochii şi avu 
impresia că patul începe să se învârtă cu el. Ţinu ochii închişi şi 
prinse cearşaful în pumni. Cei doi deţinuţi din celulă vorbeau cu 
voce tare, dar nu putu desluşi despre ce anume. 

Descinderea venise prin surprindere, nu înţelese cum fusese 
depistat. Era convins că Lăcustă comisese o greşeală, ar fi vrut 
să-l vadă, să ştie ce se întâmplase. Probabil îl cuprinsese un 
exces de zel, spusese undeva teoria lui cu rafalele la Primărie şi 
Prefectură şi cineva l-a denunţat. Faptul că el, Andrei, fusese 
arestat din greşeală, numai cu ocazia ridicării lui Lăcustă, îl 
înnebunea. Comisarul care dăduse peste el în pivniţă nu-l 
recunoscuse, îl luase doar pentru că fusese în casa lui Lăcustă. 
Abia după ce au ajuns la Siguranţă şi-i găsiră actele, se dumirise 
comisarul. Dacă n-ar fi fost în pivniţă, dacă n-ar fi găsit tiparniţa 
şi teancul de ziare, poate nici nu l-ar fi arestat. 

Nu se putu concentra: se întrebă dacă fusese anchetat. Nu-şi 
aducea aminte de ce îl dureau genunchii. După un timp realiză: 
a fost târât pe scări. Mirosul celulei îi reaminti vag şi de prima lui 
arestare de pe Matei Millo. Atunci fusese izolat, nu se întâlnise 
cu niciunul dintre tipografii arestaţi decât la proces. Acum de ce 
l-au băgat la comun?” Nici la întrebarea asta nu găsi răspuns şi 
patul începu să se învârtă din nou şi-şi auzi, foarte desluşit 


bătăile tâmplelor. „Poate am fost arestat cu ocazia unei razii şi 
au fost ridicaţi mai mulţi, de aceea mă aflu în celulă comuna, 
închise pleoapele şi-i apăru şters, vag, moş Vlase: 

— În celulă te fereşti mai mult de cei anchetați decât de 
poliţişti. Chiar dacă aţi căzut împreună; în situaţii din astea omul 
e mai complicat decât maşinăria unui ceas. 

Auzi paşi, apoi cineva îi puse mâna pe umeri. Din cauza 
emoţiei senzaţia de vomă îl părăsi, nu mai simţi decât durerile 
de la genunchi. 

Deschise ochii şi văzu faţa chelului. Omul avea obrazul rotund 
ca o minge şi sprâncene blonde, abia vizibile. 

— Ce-i? 

— Sper că nu sforăi. 

Andrei îşi dădu seama că dacă nu-i înfruntă pe cei doi, mâine 
va trebui să le spele şi gamelele. 

— Numai când dorm, spuse incolor. 

— Atunci o să încerci să nu dormi. Sunt foarte sensibil la 
sforăit. De ce eşti aici? 

Brusc, Andrei îşi reveni complet. De ce poartă ăştia zeghe? 
Zeghe nu ţi se dă decât după anchetă, să fii frumos îmbrăcat la 
proces. Desigur toţi deţinuţii sunt curioşi, însetaţi de ştiri, de 
informaţii, dar ăsta parcă e prea insistent. La prima arestare 
aflase că există un gardian care transmite scrisori. Zile întregi 
încercase să ghicească care e gardianul „poştaş”. 

— De ce eşti aici? mai întrebă o dată chelul. 

Andrei se ridică în coate, scoase din buzunar o ţigară 
mototolită, o aprinse şi suflă fumul în faţa omului cu capul ras. 

Nimeni nu recunoaşte la Siguranţă că e arestat politic. 

— N-am găsit cameră la hotel şi trebuia să dorm undeva. 

Omului îi plăcu răspunsul. Zâmbi şi-şi arătă dinţii mărunți, 
îngălbeniţi de nicotină. 

— Spargere? 

— Un fel de spargere. 

— Apartament? 

Andrei mai trase un fum: ţigara îl învioră. 

— Nu, frumosule. Căpăţână. Avea învelişul foarte slab. 

Puse mâna pe chelia omului din faţa lui şi-l strânse între 
degete ca pe o, minge de handbal. Şi al tău e cam subţire. 

Chelul se eliberă din strânsoare printr-o smucitură. 


— Mă! 

Andrei puse degetul la gură. 

— Ssst! Nu fă circ! Sunt cu misiune aici. Dacă n-aveam treabă, 
îţi rupeam gura când ai spus că patul de jos e ocupat. Mai vine 
cineva în celulă şi trebuie să-l descos. Dacă mă încurci o păţeşti! 

— Tot Groma te-a trimis! Comisarul ăla din Bucureşti? 

— Ai aflat şi tu numele unui comisar şi acum faci pe grozavul! 


Să-i dea dumnezeu sănătate lui moş Vlase. 

îndesatul, care se întinsese între timp pe patul de jos, sări în 
picioare şi-l prinse pe chel de reverul hainei: 

— De-aia te-ai arătat atât de vorbăreţ, Vărzarule!... Ar fi 
trebuit să-mi dau seama. Mă! Dacă scuipi o singură vorbă 
despre ce ţi-am spus, te macin! 

Chelul se eliberă din braţele îndesatului şi se retrase un pas: 

— Boule!... Nu e vorba de tine. Aşa mă ştii, că ciripesc despre 
prieteni?... 

— Eu atâta îţi spun, că mi-e lehamite de voi. Scuipă printre 
dinţi. In toată branşa asta, a noastră, nu mai găseşti” un om 
cinstit! Te macin, Vărzarule, şi înainte de a scoate o vorbă, 
gândeşte-te bine ce faci!... 

Se auziră paşi, apoi zdrăngănit de chei. 

— Ssst, făcu Andrei spre ceilalţi. Cred că vine omul meu. 

— 1 Şi pe tine te bag în mă-ta, îi aruncă înveninat îndesatul şi 
se întinse pe pat. 

Uşa se deschise şi Lăcustă, sprijinit de umărul unui gardian, 
intră în celulă: avea faţa tumefiată, cămaşa sfâşiată de vâna de 
bou. Cu paşi nesiguri se târî până la primul — pat şi se aşeză. 
Răsuflă de câteva ori, până se auzi răsucitul cheii în broască, 
apoi trase cearşaful şi-şi şterse sângele de pe faţa. 

— Patul acela e ocupat, îi strigă Vărzaru. 

Lăcustă se întoarse spre chel şi-l privi cu ochii întredeschişi. 

— Desigur că e ocupat. De mine! Nu te apropia că-ți 
mototolesc mutra. 


GROMA URCĂ SCĂRILE DE MARMURĂ încet, în vârful 
picioarelor, să nu dea ochii cu nimeni din casă. N-ar fi vrut să fie 
văzut cu plasture pe faţă, cu ochiul învineţit, între prima şi cea 


de a doua anchetă a lui Lăcustă, ofiţerul de serviciu adusese un 
medic de la spitalul orăşenesc. Acesta spălă faţa lui Groma cu 
apă distilată, îi cercetă buza crăpată şi mormăi tot timpul. Era 
un bătrânel obosit, n-avea putere să-şi ascundă nemulţumirea 
că fusese luat din spital: 

— De treizeci şi şase de ore stau în picioare, domnule comisar. 
Ne-au adus un vagon de mutilaţi de pe front şi dumneavoastră 
mă deranjaţi pentru nişte zgârieturi. 

Groma, jenat, nu ştiuse cum să se scuze. 

— N-aveţi nimic, domnule comisar. Pielea e crăpată în două 
locuri şi o să vi se învineţească ochiul stâng. La rană vă pun 
plasture şi ochiul vi-l trataţi singur. Comprese reci. Ar fi putut să 
vină şi o asistentă. Sper că mă trimiteţi cu maşina la spital? 

Tocmai vru să cotească spre scările care duceau spre 
mansardă, când apăru doamna Eugenia. Incepu să se vaite cu 
voce tare: 

— Doamne dumnezeule! Dar ce aţi păţit, domnule comisar? 

Descoperit, Groma îşi încetini pasul. 

— Nimic, doamnă, nişte zgârieturi. 

Doamna Eugenia aprinse becul pe scări şi începu să se 
crucească;: 

— Cum, nişte zgârieturi? Toată uniforma vă e plină de sânge! 

Groma abia acum observă că avea uniforma pătată. Se miră 
că nu-i atrăsese atenţia ofiţerul de serviciu. 

— V-aţi rănit, domnule Groma, să vă fac un ceai? Şi fără să 
aştepte răspunsul, se întoarse spre hol: Flori L. 

Flori apăru la uşă, îmbrăcată cu un capot peste cămaşa de 
noapte. În spatele ei apăru şi faţa rotundă a fiicei protopopului. 

— Du-te şi fă un ceai, ordonă doamna Eugenia. 

Colonelul veni şi el la uşă, îl privi curios: 

— Ce s-a întâmplat, domnule comisar? 

Colonelului nu-i mai putu spune „nimic”. Trebuia să-l 
impresioneze: 

— L-am arestat pe Boldur. 

Văzând figurile mirate ale celor din jur, gustă pentru prima 
oară succesul. Simţea o senzaţie de plinătate care îi moleşea tot 
corpul. Era chiar bine că fusese rănit de Lăcustă, altminteri n-ar 
fi putut deveni erou. 

Colonelul îl invită în salon. 


— N-aş vrea să vă deranjez, domnule colonel. Văd, jucaţi 
pietre. Dacă insistaţi, mă duc să mă schimb şi revin să beau 
ceaiul. Atât. 

În cameră, trase perdelele de camuflaj şi se repezi la oglindă. 
Cum de nu observase că avea uniforma pătată de sânge. 
Tâmpitul de Lăcustă se încăpăţânase în continuare. E drept, 
oricum l-ar fi bătut, dar deţinutul îl întărâtase şi mai mult. li 
deranjase şi faptul că Lăcustă nu scosese nici an țipăt, nu se 
văitase nici după ce fusese trezit cu apă din leşin. De unde atâta 
forţă în trupul lui firav? 

îşi cercetă faţa: cele două bucăţi de plasture îl făceau mai 
interesant, doar ochiul începu să se tumefieze, să se 
învineţească. Imediat după anchetă o sunase pe Mona acasă. 
Era prea târziu să-l deranjeze pe Berlogea. 

— L-am arestat pe Boldur. 

— Eşti mare, Gigi, şi băftos. Ai anunţat pe cineva? 

— Încă nu. 

— Foarte bine. Fă în aşa fel să apară ştirea în ziarele de acolo, 
altfel se vor găsi destui să-ţi însuşească meritele. Dacă totul 
este în regulă, spun, atunci inserez şi eu o notă în ziarele de aici. 
Dau telefon încă în noaptea asta, să nu fie prea târziu. 

— L-am şi anchetat, o asigură Groma, s-o convingă că totul 
este în regulă. Am arestat şi un complice în timpul ciocnirii, am 
fost rănit la faţă. Dacă m-ai vedea cum arăt, n-aş mai avea la 
tine nicio şansă. Mâine după anchetă te sun din nou. Zici să nu-l 
anunţ nici pe Berlogea? 

— Numai după ce apar ştirile în ziare, nu da norocului cu 
piciorul. Mai bine să te beştelească după aceea, decât să te 
frusteze. Succes! 

în timp ce se schimbă, nu se putu abtine să n-o admire pe 
Mona. Era fată deşteaptă, unsă cu toate alifiile. Se convinse din 
nou că numai alături de ea va putea face carieră. 

Cei de jos nu-şi reluaseră jocul îl aşteptau să spună 
amănunte. 

— Vă rog să jucaţi, îi sfătui darnic Groma, să nu mă simt prost. 
Îi ajută să adune pietrele. Abia acum îmi dau seama cât de mulţi 
de la masa asta suntem implicaţi în această arestare. De la 
tipografia tatălui dumneavoastră, se întoarse spre Maria, s-au 


sustras literele cu care au tipărit ziarul lor clandestin, iar domnul 
colonel, ca procuror, va avea de-a face cu el. 

— Numai eu sunt în afară, spuse Flori, fără să-şi ridice privirile. 

— Şi dumneata eşti implicată, domnişoară, spuse Groma şi 
Flori tresări. Prin Mandă, dădu lămuriri comisarul. Mandă e un 
termen de la biliard. Înseamnă indirect.. Dacă mai doreşti să 
păstrezi fotografia lui, pot să-l rog să-ţi dea şi un autograf. 

Povesti cu lux de amănunte cum venise la laşi fără cel mai mic 
indiciu, în afară de faptul că, în urmă cu câteva săptămâni, 
Boldur îşi lăsase amprenta la laşi. Insistă asupra frământărilor, 
asupra ipotezelor pe care le emisese în acest timp, să reiasă 
clar că munca de poliţist e o muncă intelectuală. 

— Nu uniforma dă calitatea de poliţist, ci voinţa, răbdarea, 
inteligenţa şi perseverenţa câinească. 

Colonelul împărţi pietrele. 

— În tot acest interval temporal, reluă Groma cu avânt, am 
făcut o singură greşeală. Pe când îl anchetam, m-am apropiat 
prea mult de el şi m-a rănit cu mâinile încătuşate. 

— Groaznic, se văită doamna Eugenia. De când a izbucnit 
războiul, nu aud decât orori. Îţi aminteşti, Costi, de balurile de la 
Primărie? 

— Tu, draga mea, du-te şi culcă-te, că noi vom vorbi numa; 
despre orori. E şi târziu. Ţi-am dus cartofii în dormitor. 

Doamna Eugenia se ridică bucuroasă de la masă. Işi spuse 
mai mult sieşi: 

— Clarinetul e cel mai plăcut instrument. 

Colonelul se întoarse spre Maria: 

— Nu prea joci atentă! Ai pierdut toată seara! 

— Nici nu vă daţi seama ce plăcere îmi face să pierd, răspunse 
fata. 

— Nu înţeleg? se miră Groma. 

— Pentru că eu câştig şi atunci când pierd. 

Se întoarse spre colonel şi acesta, simțindu-se privit, se uită la 
Groma: 

— Nu vreţi să jucaţi şi dumneavoastră? 

— Cred că n-aş fi în stare să mă concentrez. O chibiţez pe 
domnişoara Flori, bineînţeles dacă îmi permite, dacă nu crede că 
îi aduc ghinion. 


— Vă rog, spuse Flori amabilă. În fond, de ce a fost urmărit 
acest Boldur? 

— La Bucureşti a editat un ziar clandestin, iar aici a venit cu 
mâinile în buzunar şi după câteva săptămâni a înjghebat o 
tipografie, a furat litere şi a tipărit un alt cotidian. 

— Înseamnă că e foarte capabil. 

Capabil de orice. 

Răspunsul i se păru spiritual şi-i păru rău când Flori schimbă 
vorba: 

— Să iau zecele de roşu? 

Groma aruncă o privire pe tablă: 

— Da. 

Flori luă piatra din stângă şi făcu o formaţie de patru. 

— Şi cum v-a lovit? 

— Nu el, ci complicele, preciză Groma. Faţă de Boldur, m-am 
revanşat eu. Zâmbi. l-am plătit o datorie mai veche. În plex. 

Câştiga din nou colonelul. 

— Eu, tată, răsturnă Flori tabla cu pietrele, mă duc să mă 
plimb. Un sfert, o jumătate de ceas. Mă doare îngrozitor capul. 

— La ora asta? întrebă Groma mirat. 

— De obicei la ora asta mă plimb. E linişte şi strada miroase a 
tei. 

— Dacă îmi permiteţi, domnule colonel, o însoțesc. Şi eu aş 
vrea să iau puţin aer. Bineînţeles, dacă şi domnişoara e de 
acord. 

— Cu mare plăcere, domnule comisar. 

Se duse în camera ei, se schimbă în câteva minute şi reveni 
cu un pardesiu pe umăr. 

— Tu, Maria? întrebă Flori. 

— Eu vreau să-mi iau revanşa. Jucăm pe bani, domnule 
colonel. 

Colonelul încuviinţă. 

În stradă, Flori îl luă pe Groma de braţ. Din cauză că devenise 
erou, era convins Groma. 

— Şi ce se va întâmpla cu nenorocitul? întrebă Flori într-o 
doară. 

— Deocamdată nimic. Îl anchetez până îi storc mărturisiri. 

— Ce înseamnă „a stoarce”? 

— E un termen intern. A obliga pe cineva să mărturisească. 


— Înseamnă că va fi bătut... 

— Asta depinde de el. Dar nu cred că ajungem până acolo. Nu 
pare suficient de inteligent să nu se încurce în întrebările pe 
care am să i 1q pun. În faţa evidenţei nu va mai avea rost să 
nege. Aştia sunt mari până sunt liberi, până cred că au masele 
în spatele lor. În celulă îşi dau seama că sunt singuri. Și 
singurătatea nu te predispune la optimism. De mult încerc să 
pătrund în felul lor de a gândi. Zău, ţiu reuşesc să-i înţeleg. 

— Au un ideal. 

— Un ideal greşit. 

— E totuşi un ideal. Noi ce avem? 

— Noi, cine? 

— Toţi care suntem împotriva lor. Dumneata, eu, tata... 

Groma nu-i răspunse. Un vânt întârziat făcu să tremure 
frunzele. 

— N-aveţi ce să-mi răspundeţi. Şi vă spun de ce. Noi n-avem 
idealuri. Noi suntem nişte ipocriţi, vorbim în numele societăţii şi 
minţim. Ştiţi ce face în clipa asta procurorul militar Folescu? 

— Joacă remi. Acordă o revanşă. Dă cuiva şansa să se simtă 
egal. Egal şi demn. 

— Nu. Face dragoste. Mama stă cu felii de cartofi pe faţă să fie 
frumoasă şi procurorul militar o înşală cu colega mea. Eu mă 
prefac că nu ştiu nimic. 

— M-acuzi? 

— Nu. Vorbesc ca să nu gândesc, să nu aud paşii cu care 
tocesc trotuarele. Pentru că paşii mei n-au o ţintă precisă. Pur şi 
simplu tocesc trotuarele. Atât. 


DIMINEAŢA, GROMA A TRECUT pe la redacţia ziarului local. 
Dictă o notă, dar spre bucuria lui redactorul de serviciu îi 
propuse ca ştirea să fie redactată sub forma unui scurt interviu. 
Mulţumit, se duse la oficiul poştal şi expedie o telegramă lui 
Berlogea, Era convins că şi Mona îşi făcuse datoria. 

Primul chemat la anchetă a fost Vărzaru. Cu gardienii de faţă, 
îndesatul îl ameninţă cu degetul. Unul dintre gardieni surprinse 
gestul şi porni spre îndesat. Acesta se retrase până la peretele 
celulei. 

— M-ameninţi! îl ţintui gardianul. 


— Nu pe dumneavoastră, domnule gardian, l-am făcut semn 
lui Vărzaru, ştie el de ce... Pe cuvântul meu, domnule gardian, 
sunt om vechi, ştiu cum trebuie să mă port. 

Vărzaru intră în biroul lui Groma, liniştit, ancheta lui se 
terminase, dacă nu l-ar fi rugat comisarul să-l ajute, mâine ar fi 
plecat la proces. Ştia precis că mai mult de trei ani nu putea 
primi: şi dacă polițistul se ţine de cu vânt, rămâne cu doi; până 
va ieşi se va termina şi războiul. Avea peste patruzeci de ani, 
viaţa nu şi-o mai putea reîncepe, dar avea ceva cheag, putea să 
lucreze mai prudent, nu-l obliga foamea să se aventureze. 

Groma îl primi vesel: bucuria care-l încălzea îl. Făcu mai 
frumos. Doar vânătaia de la ochiul stâng îi colora nu tocmai 
plăcut faţa. Ramurile unui salcâm înflorit tremurau în faţa 
ferestrei şi comisarul, din când în când. Arunca o privire într- 
acolo. Beţia succesului puse stăpânire pe el. Abia aştepta să se 
reîntoarcă la Bucureşti. _ 

îl lăsă pe Vărzaru să aştepte lângă uşă. || ţintui cu privirile, 
apoi, ca să-şi dea importanţă, începu să măsoare încăperea cu 
paşii. Acum nu mai avea decât de cules roadele strădaniilor 
depuse la laşi. Numai discuţia avută cu o seară în urmă cu Flori 
îi umbri bucuria. N-a înţeles exact unde voia ea să bată, vorbind 
despre idealuri. La început, după ce îl luase de braţ, crezuse că 
o face din admiraţie pentru bravura în legătură cu Boldur. Și 
Flori era ciudată, ca şi Mona. Privi spre deţinut; acesta stătea 
lipit de perete: 

— la spune, Vărzarule! 

Văzându-l atât de bine dispus. Vărzaru zâmbi şi el: 

— N-am aflat nimic. M-a încurcat omul dumneavoastră. 

Lui Groma i se păru că nu aude bine. Se duse până la 
fereastră, apoi se postă în faţa lui Vărzaru. 

— Cum adică, omul meu? 

— Ăla cu pulovărul negru. Mi-a spus că a primit „misiune” din 
partea dumneavoastră să descoasă pe unul care trebuia să vină. 

— Şi tu l-ai crezut? 

— M-am îndoit până n-a apărut şi al doilea om. Unul cu o 
poreclă ciudată: Lăcustă. 

— Tu eşti prost, Vărzarule! 


— Domnule comisar, omul părea foarte convingător. Ştia totul 
despre dumneavoastră, ştia că va mai veni un om, despre care 
dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic. 

— Şi ce relaţii au avut cei doi? Uită să mai privească spre 
salcâmul înflorit. 

— Care doi? 

— Ala cu pulovărul negru şi Lăcustă. 

— Nicio relaţie, domnule comisar. Abia acolo în celulă s-au 
cunoscut. Şi-au povestit unul altuia de ce au căzut. Primul a 
spart căpăţâna unui paznic de noapte, iar cel de al doilea a fost 
prins când a lucrat o vitrină. 

Toată buna dispoziţie a lui Groma se topi. 

— Nu mi-am dat seama că eşti tâmpit! Cei doi au fost arestaţi 
împreună, tipărind ziare comuniste. Cine ştie ce şi-au transmis 
unul altuia, vorbind despre paznici de noapte şi vitrine! 

— N-au vorbit nimic despre ziare. 

Supărat, Groma apăsă pe butonul soneriei şi când apăru 
gardianul, se răsti la el, de parcă el ar fi fost vinovat de 
insuccesul lui Vărzaru. 

— Luaţi-l de aici şi aduceţi-l pe Boldur. 

Când rămase singur în încăpere, se duse la fereastră, să 
inspire aroma salcâmului. Şi popa Zisu avusese un salcâm în 
grădină. Când înflorea, preoteasa îl trimitea să adune flori 
pentru clătite. Uneori, bătrâna venea să-l supravegheze dacă nu 
rupe şi crengile. 

in oglinda ferestrei îşi văzu. Ochiul învineţit. Îl cercetă cu 
atenţie: avea şi pleoapa umflată. Nici munca de anchetator nu e 
chiar aşa de simplă. Unul care nu mai are nimic de pierdut, ca 
Lăcustă ăsta, poate să-l desfigureze. Din păcate nici jos, unde Îl 
anchetase a doua oară, n-a aflat nimic. E drept, nici n-a insistat 
prea mult, voia doar să se răzbune pentru lovitura, primită. A 
avut totuşi noroc, dacă l-ar fi nimerit cu cătuşele, putea să-i 
scoată un ochi. Şi cu un unic ochi e mai greu să faci carieră. 

Era conştient că de ancheta care urma va depinde cariera lui. 
Ar fi fost groaznic ca şi. Andrei să fie un, recalcitrant” ca lăcustă. 
Acum îi păru rău că ieri nu s-a putut abţine să nu-l lovească. 
Dacă s-ar fi purtat ca un domn, ar fi avut azi mai multe şanse. 
La începutul carierei, a mai avut un moment când a fost convins 
că de cum va acţiona depindea cariera lui. Primise sarcina să 


aresteze pe unul loanichie Bâciu, pe o stradă lăturalnică din 
Colentina. Berlogea îi atrăsese atenţia că e bine să se ducă 
îmbrăcat în uniformă să aibe prestigiu. | se completase şi 
mandatul de arestare. Ioanichie Baciu, din textul citit de 
Berlogea, era un comunist urmărit de ani de zile; îi dibuiseră 
adresa datorită unor informatori. Comisarul şef îi pusese la 
dispoziţie maşina de serviciu. 

— Groma, de această acţiune depinde viitorul tău. 

In birou erau toţi colegii de faţă. 

Groma ştia că numai datorită lui Berlogea avusese favoarea 
să aresteze o persoană importantă. li era ruşine să ceară sfaturi, 
cum şi în ce fel să procedeze. 

Dacă Berlogea nu-i spusese nimic, înseamnă că i se lăsase 
libertatea de mişcare. La plecare unul dintre superiorii lui îi şopti 
la ureche: „Îl aduci ori viu ori mort”. 

Lăsase maşina cu două case înainte de adresa indicată. Pe 
drum opri un copil şi mai verificase o dată adresa lui Baciu. 

— A doua casă, domnule. 

Ajuns la poartă, citi numele lui loanichie Baciu şi pe o tăbliță 
de metal. Verifică dacă pistolul e la îndemână şi intră. Era o 
curte lungă şi o casă destul de dărăpănată, în formă de vagon. 
Apartamentul doi era drapat cu negru şi un prapore atârna trist 
chiar deasupra uşii. Tocmai acum se găsi să-i moară cineva în 
familie, îşi spuse înciudat Groma. O femeie pirpirie, îmbrăcată în 
negru, îi întinse o luminare. Groma se aplecă la urechea ei şi 
întrebă care e Bariu. Işi făcuse pe drum un plan. Dacă sunt mai 
mulţi în locuinţă, îl invită în curte şi-l ia de acolo. La nevoie îl 
ameninţă şi cu pistolul. Şoferul avea sarcina ca după intrarea lui 
în casă să tragă maşina în faţă şi să lase motorul aprins. 

— El! izbucni într-un hohot de plâns femeia şi arătă spre 
mortul întins pe masă. 

întors la Siguranţă, spre mirarea lui găsi toţi colegii în biroul 
lui Berlogea. Incă înainte ca ei să izbucnească în râs, îşi dădu 
seama că fusese păcălit. Berlogea îl întrebă zâmbind: 

— L-ai adus? 

— Bineînţeles. 

— Cum adică? întrebă serios Berlogea. 

— Aşa cum mi s-a ordonat: ori viu ori mort. L-am împachetat şi 
l-am adus. Am rugat doi gardieni să-l aducă aici în birou. Dar nu 


ştiu ce să fac cu familia? Stau în faţa porţii dinspre bulevard şi 
plâng. Ar trebui să daţi dispoziţie să fie împrăştiaţi. 

Toată Siguranţa intră în alertă: toţi comisarii coborâră la 
parter, pe urmă, miraţi, reveniră în biroul lui Berlogea. Groma 
stătea într-un fotoliu şi fuma: 

— Păcăleala cu păcăleală se plăteşte. 

Mai târziu aflase că fiecărui agent i se făcea „botezul”. 

Andrei Boldur îşi făcu apariţia însoţit de un gardian. Nu trăda 
nici ură, nici teamă: părea mai degrabă mirat. Groma îl lăsă să 
se rezeme de perete şi continuă să-l observe: deţinutul se voia 
indiferent, se străduia să pară degajat ca şi cum n-ar fi venit la o 
confruntare, ci la o vizită oarecare. Groma, când se convinse că 
Andrei nu avea intenţii agresive, făcu un semn gardianului să 
părăsească încăperea: nu voia să răsufle nimic din mărturiile 
tipografului, dorea să savureze singur victoria. Poate, Monei 
singură i-ar fi permis să asiste la anchetă, să vadă că Gigi 
Groma nu e un oarecare, adunat de pe stradă. Fără îndoială, cu 
ea de faţă, s-ar fi comportat mai sobru, mai distant de cel 
arestat, şi-ar fi ales cuvintele, ar fi cântărit mai atent întrebările. 
Ajuns la această concluzie, se întrebă dacă în lipsa ei n-ar trebui 
să se comporte la fel. La urma urmei era momentul să-şi facă un 
stil propriu de anchetă, nu să-l copieze pe Berlogea. Se întoarse 
spre Andrei: privindu-l, se mai convinse o dată că nu va avea 
misiunea uşoară. 

— Ai reuşit să-l păcăleşti pe Vărzaru. 

Andrei se pregătise şi el pentru această întâlnire cu Groma. 
Un lucru îi era foarte clar: trebuia să vorbească cât mai puţin şi 
să nu recunoască nimic. Răspunse cu puţină întârziere: 

— Nu ştiu cine e Vărzaru. 

Groma se aşteptase ca Andrei să-l discrediteze, să-i arunce în 
faţă că-l subapreciază, că introducerea unui deţinut comun în 
celula lui e o metodă lipsită de subtilitate, că el nu-i un arierat, 
care poate fi uşor tras de limbă. Răspunsul lui simplu îl 
descumpăni. Îl privi mai atent. Omul din faţa lui nu semăna 
deloc cu cel crescut în imaginaţia lui după incidentul de la 
Abator. Cu timpul, faţa lui Andrei, văzută cândva de la jumătate 
de metru, se deformase, în mintea lui căpătase trăsături de 
sălbăticiune, devenise urât, animalic, o faţă tipică de criminali 
Despre Andrei cel de aici ar fi putut spune că e un om oarecare, 


fără măcar să-l fi putut cataloga într-o pătură socială bine 
determinată, muncitor sau intelectual. Era o faţă obişnuită de pe 
stradă, pe. Lângă care treci fără s-o observi. Numai ochii 
exprimau isteţime. _ 

— De fapt, nu mai are nicio importanţă. li păru rău că 
începuse ancheta pomenind de Vărzaru. Ar fi trebuit să se 
detaşeze mai mult, chiar să nege vreo legătură dintre el şi 
deţinutul de drept comun. De ce era nevoie să recunoască faţă 
de tipograf ca s-a lăsat păcălit? Căută privirile lui Andrei şi 
continuă pe alt ton: Până acum mi-ai scăpat de două ori — o 
dată la iaurgerie şi a doua oară la Abator. Pentru Abator am fost 
sancţionat. Sancţiunea o trec în contul dumitale. Ştii cât primeşti 
pentru „România Liberă” şi pentru „Flacăra Roşie”? Vru să facă 
o pauză de efect, dar Andrei nu-l lăsă să savureze trecerea lentă 
a secundelor. 

— Nu. 

Groma tresări. Spuse cu răutate: 

— Un glonte! Ba nu. Să nu ne crezi prea zgârciţi. O întreagă 
rafală. Andrei nu tresări, cum s-ar fi aşteptat. 

— Nici măcar nu clipi, doar în colţul buzelor îi apăru un mic 
zâmbet şiret. Groma reluă şirul ideilor: bineînţeles în afară de 
cazul... 

— ... că vorbesc, îi veni Andrei în ajutor.. 

— Exact, se lumină Groma la faţă. Îmi plac oamenii inteligenţi! 
Mărturisirile, complete, ar putea îndupleca judecătorii în timpul 
pronunțării verdictului... 

— Adică? întrebă Andrei impertinent. 

— Să-ţi comute pedeapsa cu moartea în câţiva ani de 
închisoare. 

— Câţi? îl întrerupse Andrei din nou. Cea mai bună metodă de 
apărare era să conducă el ancheta, în sensul ca el să pună 
întrebările şi comisarul să fie obligat să-i răspundă. Omul din 
faţa lui nu avea experienţă. Un vulpoi bătrân nu l-ar fi lăsat să 
pună două întrebări la rând. 

— În orice caz, nu puţini, răspunse după o scurtă gândire 
Groma. Vezi, sunt sincer cu dumneata. Sper că nu alegi rafala... 

— Să mă ferească dumnezeu, se grăbi să-i răspundă Andrei. 
Mie în general nu-mi plac rafalele. Din cauza asta nu m-am dus 
pe front. 


— Pe front nu te-ai dus să nu te baţi cu ai tăi, cu bolşevicii, i-o 
reteză scurt Groma. 

— Nu, răspunse calm Andrei. Din cauză de rafale. Era bucuros 
că tot el dirija discuţia. 

— Mă rog, făcu împăciuitor comisarul. Era convins că l-a 
lămurit pe Andrei să treacă la mărturisiri. Imi pare bine că ţi-ai 
dat seama că singura ta şansă e să vorbeşti. Să începem deci: 
unde este redacţia sau tipografia „României Libere”? 

Andrei se concentră. Acum trebuia mărită atenţia. Fiecare 
cuvânt pronunţat putea să se întoarcă împotriva lui. Ridică 
sprâncenele a mirare: — Ce-i aia „România Liberă”? ` 

De astă dată fu rândul lui Groma să ridice sprâncenele. In 
prima clipă i se păru că nu auzise bine. E nebun? E vorba de 
viaţa lui. — Cred că n-o să ne înţelegem. Imi pare rău pentru 
dumneata. Totuşi ar fi trebuit să-l ia niţel mai tare, să bage 
spaima în el. Berlogea ştie ce ştie. În douăzeci de ani i-au trecut 
fel de fel de comunişti prin mână. Ascultă, domnule Boldur. 
Vorbi rar, ca omul din faţa lui să recepţioneze importanţa 
fiecărui cuvânt. În iaurgeria din Dudești s-a găsit o maşină plană 
de tipărit. La fel ca şi în pivniţa prietenului dumitale, Lăcustă. 
Acolo pe Dudeşti, de unde te-am urmărit până la Abator, se 
tipărea ziarul ilegal al Partidului Comunist din România, 
„România Liberă”. A 

— Aud pentru prima oară de aşa ceva. Inseamnă că am fost 
indus în eroare: eu aveam sarcina să procur iaurt pentru 
doamna Miţa. 

— Atunci am să te întreb altfel: acum unde se duce iaurtul 
procurat pentru tipografi? 

— Nu ştiu. De altfel eu am plecat de mult din Bucureşti. 

Abia reuşi să mascheze bucuria: aflase un lucru foarte 
important şi anume că băieţii au reuşit să mute tipografia la 
timp şi n-a căzut nimeni. Spera ca anchetatorul să mai facă 
greşeli şi să-l informeze şi de alte lucruri. Ultima oară când 
fusese arestat, l-a anchetat un comisar cu un ochi de sticlă. La 
fiecare întrebare plasa şi câte o palmă. Intrebările îi erau scurte, 
foarte concrete: Unde, când, cu cine? Fusese foarte dezorientat, 
nu ştia cine mai căzuse, ce anume putea spune. Toate 
încercările lui de a afla câte ceva au dat greş. Comisarul chior îl 
punea la punct brutal. 


— Mă confunzi cu un birou de informaţii, imbecilule! Aici eu 
pun întrebări! 

Groma îşi aprinse o ţigară. La început ezită să-l servească şi 
pe Andrei, pe urmă, scoase o ţigară din pachet şi i-o întinse. 

— Bine, domnule Boldur. Despre activitatea din Bucureşti o să 
discutăm altădată. Când îţi vei da seama că e în favoarea 
dumitale să vorbeşti. Rămânem la laşi. Despre „Flacăra Roşie” 
ai auzit? 

Să-i răspundă nu, ar fi însemnat să-l întărite. 

— Sunteţi amabil să-mi daţi şi un foc? 

Groma scăpără bricheta. Andrei trase fumul adânc în plămân. 

— Întrebam de „Flacăra Roşie”?... 

— Despre „Flacăra” am auzit. Vreau să spun, am văzut câteva 
exemplare în pivniţa unde am fost arestat. Să ştiţi că aş vrea să 
vă ajut, să vă spun tot ceea ce ştiu, dar lucrurile sunt atât de 
compromiţătoare încât v-aş cere îngăduinţa ca înainte de a da o 
declaraţie în acest sens, să consult un avocat. 

Groma avu senzaţia că e pe drumul cel bun. Breşa pe care o 
făcuse în conştiinţa comunistului trebuia doar lărgită. 

Faptul că n-a negat existenţa ziarelor ilegale era un succes. 
Acum nu era momentul să strice relaţia. Răspunse cu o politeţe 
exagerată: 

— Foarte bine, e dreptul dumitale. Şi eu, deocamdată, n-am 
nevoie de declaraţii scrise. Spune-mi tot ce ştii despre „Flacăra 
Roşie”. 

— Vă spun. Trase un fum ca să câştige timp. N-am avut unde 
să stau, am văzut o casă părăsită şi am coborât în pivniţă... 

— Casa nu era părăsită! se înfurie Groma. Mie mi s-a părut că 
da. 

— Continuă... 

— Acolo în pivniţă am văzut o maşină ciudată şi ziarele despre 
care vorbeaţi. Un teanc... 

— „Flacăra Roşie”! 

— Cred că aşa ceva. 

— Răspunde concret! 

— Da, am văzut un teanc de „Flacăra Roşie”. 

— Tipărite proaspăt. 

— Asta nu ştiu. 

— Eşti tipograf. E o chestie profesională. 


— Probabil, dacă m-aş fi uitat mai atent, dacă le-aş fi răsfoit, 
mi-aş fi putut da seama... 

— Mai departe. 

— Am cercetat încăperea să văd cum mi-aş putea aranja un 
culcuş. 

— Vorbeşte-mi despre ziare. 

— Mai multe despre ziare nu ştiu. 

— Dar despre Caraman? îi zvâcneau venele de la tâmple. 
Andrei aştepta din clipă în clipă să izbucnească cu toate astea, 
nu dădu îndărăt. Continuă pe acelaşi ton reţinut: 

— Aud pentru prima oară acest nume. 

— Inseamnă că îl ştii după numele conspirativ. E tipui cu care 
ai conversat în vorbitorul închisorii Centrale. 

— N-am fost niciodată reţinut la închisoarea Centrală. 

— El era arestat! se răsti. Groma. Dumneata l-ai vizitat doar. 
Să ştii că acest lucru a fost prima dumitale greşeală. Acolo ţi s-a 
făcut poza după care te-am recunoscut Groma se înfierbânta. 
Transportul maşinii plane cu camionul Salubrităţii a fost, a doua 
greşeală... Dar ai comis şi altele. În primul rând m-ai 
subapreciat. Ce ai discutat cu Caraman? 

Era clar că întâlnirea cu Caraman nu se putea nega. Exista şi o 
fotografie. „Dar de ce nu m-au arestat pe loc? Ori voiau să mă 
urmărească, ori nu ştiau încă cine sunt.” 

— Am întrebat ce ai discutat cu Caraman? 

— Fleacuri. L-am întrebat de sănătate şi i-am dus nişte ţigări. 

— De unde îl cunoşti pe Caraman? Cine te-a trimis la el?. 

înseamnă că nici Lăcustă nu era vinovat, căută febril să-şi 
adune gândurile. Căzuse probabil din vina celor care au 
organizat transportul. 

— Pe Caraman îl cunosc din copilărie. Venea la noi în familie. 

— Ce căuta un profesor universitar la voi în familie? 

Auzind despre profesia lui Caraman, îi veni să zâmbească. La 
vorbitor, în zeghe, nu prea arăta intelectual. Căută febril o 
justificare pentru relaţiile lui cu Caraman, dar nu-i veni nimic în 
minte. Groma, încordat, aştepta răspunsul. 

— Am vrut să dau la liceu şi l-am angajat preparator. 

— Un profesor universitar preparator? 

— O ducea prost pe vremea aceea. Avea nişte neînţelegeri la 
Universitate. 


— Înseamnă că el te-a îndoctrinat. Doar nu ţi-a vorbit de 
fizică... 

— Ba da, numai de fizică. Eram îngrozitor de prost. Nu ştiam la 
ce se foloseşte butelia de Leyda. 

Groma se aşeză. „Numai să am răbdare şi să nu-mi sară 
ţandăra. Dacă nu reuşesc să-mi păstrez calmul, nu realizez 
nimic.” Şi cât de aproape era ţinta. 

— Am înţeles, despre Caraman nu vrei să vorbeşti. Socoti că 
nu era rău dacă lasă impresia că a crezut cele spuse de Andrei. 
Probabil te leagă de el amintiri mai vechi. Un lucru nu înţeleg: 
cum ai reuşit să sustragi literele de la tipografia Mitropoliei? 

Deci nu ştiu nimic despre Olaru. Şi asta era o victorie, îşi 
spuse Andrei. Se încruntă, să nu-şi trădeze emoția. Ce ar fi să-l 
atragă în anchetă şi pe protopop? Până se lămuresc lucrurile, tot 
va trece un timp. Şi pentru el în clipa de faţă, cel mai preţios 
lucru era timpul. 

— Nu îţi cer nume, încercă să-l ajute Groma. Oricum nu mi-ai 
spune cine te-a ajutat. Procedeul spune-mi-l. Trebuie să-ţi 
mărturisesc ai lucrat magistral. 

Era convins că lăudându.-l, îl va îndupleca. 

— Vă pot spune chiar şi un nume. Imi dau seama că acum e 
totuna. Procurarea literelor a fost o treabă uşoară. 

— Ai mai făcut o greşeală, domnule Boldur. Deci ai recunoscut 
că ai sustras litere de la tipografia Mitropoliei? 

Bucuria lui Groma nu-l emoţionă. N-ar fi putut nega la infinit 
că el a tipărit ziarele. Era tipograf, l-au găsit alături de ziarele 
tipărite, era urmărit tot pentru o asemenea faptă. Prea multe 
erau probele, ca să încerce să nege. Timpul era mai important 
acum. Şi nu era rău că Groma se credea deştept. Cu cât se 
credea mai deştept, cu atât avea să muşte mai repede din nadă. 

în declaraţia scrisă însă vă nega tipărirea „Flăcării Roşii”. 

— Chiar dacă n-aş recunoaşte; aveţi atât de multe probe încât 
trebuie să mă supun evidenţei. 

— E mai bine aşa, domnule Boldur. Cu ajutorul cui ai procurat 
literele? 

— O să vă mire faptul că vă dau nume Eu de obicei nu-mi 
trădez prietenii. Dar el a încercat să mă vândă. Ce credeţi 
dumneavoastră, comisarul care m-a arestat, dacă m-ar fi găsit 
în sutană, ar fi avut curajul să mă legitimeze? Sigur că nu. De 


patru zile trebuia să primesc hainele preoţeşti şi, dumnezeii mă- 
sii de Sfinţia Sa, nu mi le-a trimis. Bănuiesc că tot el a dat 
telefon şi v-a anunţat unde sunt. 

— Vorbeşti de protopop? 

— Retrag tot ce v-am spus. Îmi pare rău că nu m-am putut 
stăpâni. 

— Dar ai spus un lucru formidabil!... Nu, nu. E imposibil!... 

— E aşa cum spuneţi, dumneavoastră. Imposibil. Am venit cu 
literele de la Bucureşti. 

— Nu e adevărat! se ridică Groma în picioare. Literele, fără 
nicio excepţie, sunt de la Tipografia Mitropoliei! 

Andrei îşi lăsă capul în pământ. Groma se ridică în picioare şi 
începu să se plimbe în faţa lui. Tot ceea ce spusese Boldur 
părea neverosimil, şi totuşi... Într-un fel, protopopului i se 
datoreşte faptul că Boldur a fost arestat. A insistat să-i arate 
plana aruncată la fier vechi. Foarte subtil a lucrat Sfinţia Sa. 
Boldur ăsta are experienţă, şi-a dat seama cine l-a turnat. Dar 
cum a ajuns protopopul la o asemenea degradare? Şi fără 
îndoială s-a menţinut datorită relaţiilor. Oare nu l-a oprit Niţescu 
să-l ancheteze? Şi apoi, viaţa lui de familie. Fiica lui, amanta 
unui colonel. Morală tipic comunistă! Era convins că Niţescu va 
cădea în fund, când va auzi bomba. Pe baza unei declaraţii 
scrise ar putea chiar să-l aresteze pe Sfinţia Sa lulian. 
Bineînţeles cu avizul Prefectului. „Am o stea. Fără îndoială sunt 
norocos.” 

în clipa aceea se deschise uşa şi un gardian îşi bătu călcâiele 
şi se întoarse spre Groma: 

— Vă cheamă domnul comisar şef Niţescu. 

Groma se încruntă: tocmai acum s-a găsit ramolitul — să-l 
cheme. Când era atât de aproape de ţintă. Câteva secunde 
rămase descumpănit, apoi, nervos, îşi muşcă buzele: 

— Rămâi aici, ordonă gardianului şi părăsi încăperea. 


NIŢESCU ÎL PRIMI PE GROMA. MOROCĂNOS: stătea rezemat cu 
amândouă mâinile pe birou, o ţigară nestinsă ardea în 
scrumieră: fuiorul de fum albăstriu se încolăcea spre tavan. 

Lumina care pătrundea prin fereastra cu draperiile trase îi 
contura doar jumătate din faţă: restul, adumbrit, avea liniile 


incerte, ca o sculptură neterminată. După felul cum stătea şi 
tăcea, Groma îşi dădu seama că Niţescu avea ceva important de 
comunicat. Nu-i spuse nici „am venit”, închise uşa discret şi 
rămase pe un colţ mai tocit al covorului: până la acel loc înainta 
de obicei secretara. Era hotărât să nu-i destăinuiască nimic din 
mărturisirile lui Boldur. 

— Ţi-am aprobat un interogatoriu prealabil, începu Niţescu cu 
voce monotonă, şi dumneata ai început ancheta. Nu e bine, 
domnule Gr orna! Îşi clătină capul în semn de indignare. Sau 
crezi că cine vine din Bucureşti nu trebuie să ţină cont de 
ordinele primite? 

— N-am crezut ăsta, domnule comisar şef. 

Niţescu stinse mucul din scrumieră cu un creion. Continuă, ca 
şi cum n-ar fi auzit răspunsul lui Groma: 

— Am fost informat că ai lucrat toată noaptea şi nu ai 
catadicsit să-mi prezinţi niciun raport. 

— Tocmai voiam să-l întocmesc. 

— Pentru informarea presei ai avut timp să dai interviuri. Mă 
mir că n-ai insistat să ţi se publice şi poza, şi ai fi arătat bine 
aşa, cu plasture pe faţă... 

— Nişte zgârieturi... 

— Dar le porţi ca şi cum ar fi decoraţii! 

îşi dădu seama că fără articolele publicate în ziare i s-ar fi luat 
cazul. Dumnezeu să-i dea sănătate Monei. Deci asta îl doare pe 
Niţescu! 

— Dacă m-aş ţine de litera legii, continuă Niţescu tot incolor, 
ar trebui să te suspend. 

— Pentru că l-am arestat pe Boldur? 

Nu se temu că-l întărită pe superiorul său. Dimpotrivă 3 la 
nervi, comisarul şef putea să dezvăluie mai mult din intenţiile 
sale. 

Era convins că Niţescu voia să culeagă personal laurii arestării 
tipografului. 

— Nu pentru că l-ai arestat, ci pentru că ai dezvăluit arestarea 
lui. Toţi complicii sunt informaţi, se retrag în găoace, n-o să mai 
punem mâna pe nimeni. Înţelegi ce-ţi spun? Fără acest tam-tam 
în presă, puteam supraveghea casa, pentru că cineva trebuia 
să-i aducă articolele sau indicaţiile. Boldur e doar un tehnician, 
un tipograf. Pe noi, mult mai mult decât el ne-ar fi interesat 


autorii morali ai editării ziarului. Pentru trădarea secretului 
profesional, cum am mai spus, dacă m-aş ţine de litera legii, ar 
trebui să te suspend. 

La acest aspect Groma nu se gândise. Probabil nu se gândise 
nici Mona. Îi păru chiar rău că nu-i venise în gând să pună pe 
cineva să supravegheze casa lui Lăcustă. Da, uitase, din cauza 
succesului. Încercă să se dezvinovăţească: 

— Sper că vom afla de la el cine... 

— Deci, ţi-ai asumat întreaga răspundere a anchetei? îl 
întrerupse Niţescu. Cu ce drept? Ştii încotro trebuie dirijată 
ancheta? Nu! Nici n-ai de unde. 

— Ba da, domnule comisar şef. Pe Boldur îl urmăream când 
dumneavoastră nici nu auziserăţi de el. 

— Adică noi, cei de aici, din laşi, suntem tâmpiţi... 

— N-am spus asta. 

— Dar ai gândit-o! 

— Nu, domnule comisar şef. 

— Şi ce voiai să afli de la el? 

— Numele colaboratorilor, cine a tipărit „Flacăra Roşie”, 
relaţiile dintre el şi Caraman, adresa tipografiei „României 
Libere” din Capitală... 

— Şi a făcut mărturisiri? 

Groma răspunse cu întârziere: 

— Încă nu.. 

— Bănuiam. Pentru anchetarea ăstora trebuie multă, foarte 
multă experienţă. Dumneata n-o ai. 

— Dacă mi-aţi acorda puţin timp, aş putea să vă dovedesc 
contrariul. Căută privirile comisarului şef, dar acesta era 
preocupat de curățirea creionului de scrum: îl freca de sugativa 
tamponului. 

— Dovada că eşti un anchetator bun sau prost nu mă 
interesează acum. Şi cu asta am şi terminat. 

— Eu încă n-am terminat, domnule comisar şef. Nu mai avea 
niciun sens să ţină secret numele protopopului. Demascându-l, 
s-ar putea să | se permită continuarea anchetei. 

— Am senzaţia că n-am auzit bine! spuse enervat Niţescu. 

— Ba da, aţi auzit foarte bine. L-am depistat pe cel care i-a 
furnizat literele de la tipografia Mitropoliei. 

— De ce n-ai început cu asta? 


— Pentru că datele sunt primite verbal. Încă n-am o declaraţie 
scrisă. Voiam să-l descos, să-l încurc, să-l oblig să facă 
mărturisiri. 

— Cine e? 

— Directorul tipografiei, Sfinţia Sa lulian. 

— Afară! răcni Niţescu. Ai înnebunit? 

— Am să reproduc la Departament aceste cuvinte ale 
dumneavoastră. Am dovezi. In orice caz, voi putea dovedi. 
Literele, hainele preoțești, maşina plană din curtea tipografiei şi 
încă, multe altele. Caraman a fost preparatorul lui Boldur. 

— Astea ţi le-a declarat arestatul? 

— Da. 

— Ai procesul verbal? 

— V-am spus, declaraţiile le-a făcut verbal. 

— Dar cine a transcris declaraţiile? 

— Nimeni. 

— Ştii, domnule Groma, cum se face o anchetă? Ai auzit 
vreodată acest cuvânt stenogramă? Avem patru stenografe în 
sediu. Patru. Cum ţi-ai permis să lucrezi pe cont propriu? Apăsă 
pe butonul soneriei şi aşteptă să apară secretara: îmi faci 
legătura cu domnul Prefect! După ce ieşi secretara, se întoarse 
spre Groma: Interviul din ziar, ancheta cu uşile închise, 
nerespectarea instrucţiunilor Departamentului, cum le vei 
justifica? 

Groma pentru prima oară se sperie, dar n-apucă să răspundă, 
secretara anunţă legătura. 

Niţescu ridică receptorul: 

— Da, eu sunt, Niţescu. S-au complicat lucrurile, domnule 
Prefect. Nu, nu pot prin telefon. Vă rog să mă primiţi chiar acum. 
Da, vă mulţumesc. Desigur, iau maşina. Puse receptorul în furcă 
şi se întoarse spre Groma: Unde e acest Boldur? 

— În biroul meu. 

— Mă aştepţi aici! Dacă părăseşti sediul, emit un mandat de 
arestare pe numele dumitale. 

leşi furios şi trânti uşa. 


ANDREI FU MIRAT CÂND ÎN LOCUL LUI GROMA apăru un alt 
comisar. Se sprijini cu spatele de perete. 


— Cum te numeşti? 

— Andrei Boldur. 

Era convins că se întâmplase ceva foarte grav. Aşteptă 
nerăbdător următoarea întrebare. 

— Ai declarat că te-a ajutat directorul tipografiei Mitropoliei? 

— La ce să mă fi ajutat? 

— Ţi-a procurat litere. 

— Nu-l cunosc pe directorul tipografiei. 

— Nu-l cunoşti pe protopopul lulian? 

Acum aud pentru prima oară de el. 

— Imbecilule! U plesni cu dosul palmei peste gură, apoi se 
întoarse spre gardian. 

— Îl duceţi în celulă. 


CONSTANTIN STAMATE, PREFECTUL JUDEŢULUI, îl ascultă pe 
Niţescu cu gura căscată: 

— E imposibil. Îl cunosc pe părintele lulian de peste douăzeci 
de ani. E un român cinstit, credincios. 

— Am aceeaşi părere, domnule prefect. Comisarul acesta din 
Bucureşti e un începător: comunistul, un om cu experienţă, l-a 
îmbrobodit. Am stat şi eu de vorbă cu el. Mie mi-a negat că-l 
cunoaşte pe lulian. E un tip periculos. 

Îi relată discuţiile avute cu Groma, cu Boldur. Bineînţeles 
menţionă şi greşelile comise de comisarul din Capitală. Prefectul 
comandă două cafele, îl reţinu pe Niţescu încă o jumătate de oră 
şi-i expuse soluţia pe care o găsise. Niţescu îl ascultă atent şi fu 
bucuros ea ieşise basma curată din toată afacerea. Impăcarea 
cu prefectul îi dădu aripi. Se întoarse la Siguranţă bine dispus. 
Pe Groma îl găsi în biroul lui. Nu-i răspunse la salut, se aşeză în 
spatele biroului. Dezorientat, Groma îşi frământa mâinile. In cele 
din urmă Niţescu ridică privirile 6pre el: 

— Deţinutul dumitale nici n-a auzit de protopopul lulian. 

— E un imbecil! 

— Asta e şi părerea mea. 

— Domnule comisar şef, vă rog să-mi daţi o şansă. Vă jur că 
vă aduc declaraţii scrise. 

— Vezi, domnule Groma, acum o oră-două m-ar fi interesat 
încă mărturii complete. Din clipa asta însă nici măcar mărturiile 


lui complete nu m-ar mai încălzi. E prea târziu. Dovezi există şi 
domnul Prefect insistă pentru un proces rapid şi răsunător. 

Groma îşi dădu seama că printr-un proces rapid vor să-l 
salveze pe directorul tipografiei. 

— Totuşi, domnule comisar şei. Nu mă interesează ce spune el 
despre Sfinţia Sa. Dar prin Boldur am putea cunoaşte şi 
activitatea celor din Bucureşti. Ar fi păcat să fie condamnat doar 
pentru tipărirea ziarului de aici. Ar fi posibilă arestarea întregii 
filiere. 

Niţescu ridică privirea: 

— Când? După ce vor intra ruşii în Bucureşti?... Dumneata 
trăieşti în nori... înainte de a te culca seara, nu auzi bubuiturile 
tunurilor? Procesul are efect dacă se desfăşoară astăzi sau cel 
târziu mâine. Poimâine s-ar putea să fim introduşi în boxa 
acuzaților. 

— Mă tem că deţinutul n-are să recunoască nimic.’ De pe 
acum a cerut un avocat. 

— Foarte bine. Am şi vorbit cu cei de la Tribunal. | se va da un 
avocat din oficiu. 


ANDREI FU DUS ÎN CELULĂ fără să se mai fi întâlnit cu Groma. 
Se miră că ancheta se terminase în coadă de peşte, şi tocmai 
acest lucru îl îngrijoră cel mai mult. Din desfăşurarea anchetei 
şi-ar fi putut da seama de cum decurg lucrurile, cum e privit, ce 
pondere i se acordă activităţii lui, ce anume i-ar interesa pe 
anchetatori. Era conştient că situaţia era gravă, activitatea lui 
putea fi foarte uşor încadrată la „instigare împotriva orânduirii 
de stat” şi pentru acest articol de lege, mai ales pe timp de 
război, se acorda pedeapsa capitală. Sperase într-o anchetă 
lungă, cu atât mai mult cu cât era singurul arestat din domeniul 
presei: îşi imaginase că cei de la Siguranţă vor insista să afle 
numele colaboratorilor, că-l vor bate, chiar nădăjduia într-o 
spitalizare. Era de altfel singura soluţie ca să câştige timp. Dar 
de ce n-o fi continuat Groma ancheta? Întrebarea asta îi revenea 
în minte mereu, ca un leitmotiv încăpățânat. Să i se fi luat 
„cazul”? Era varianta cea mai plauzibilă. Probabil, entuziasmat 
de cele auzite despre lulian, a raportat mai sus. Fără îndoială 
Groma era un comisar prost. Unui alt anchetator nu şi-ar fi 


permis să-i vorbească cum i-a vorbit lui Groma. Acesta, din 
cauza succesului, şi-a pierdut raţiunea. Andrei fusese convins că 
discuţiile cu el vor dura cel puţin câteva zile, apoi, în faza 
declaraţiilor scrise, ar fi luat de la început toată ancheta. Era 
prea sigur pe el, că şi-a permis să nu întocmească măcar un 
proces verbal. Fără martori putea declara orice. Se temea că-l 
vor preda unui anchetator din Bucureşti, specializat în probleme 
de presă, care ştie câte ceva despre activitatea ilegală. Era 
bucuros că nu ştia adresa tipografiei „României Libere”; 
neştiind, îi era mai uşor să reziste. Îl regreta nespus de mult pe 
Groma: acesta, handicapat de o răzbunare personală, a scăpat 
esenţialul din mână. Normal ar fi fost să-l ia „tare” de la început, 
să-l intimideze. Mai ştia de asemenea că, oricât ar fi negat, cei 
de la Siguranţă aveau destule probe împotriva lui, probe în 
virtutea cărora judecătorii puteau să pronunţe oricând o 
sentinţă: teancul de ziare proaspăt tipărit, literele, cerneala 
tipografică, plus declaraţiile celor doi angajaţi de la Salubritate. 
De ce o fi lucrat atât de superficial Olaru? De ce nu şi-a ales 
oameni de nădejde pentru transportarea maşinii plane? O fi şi el 
arestat? Poate că nu — comisarul n-ar fi rezistat să nu-i 
pomenească numele sau chiar i-ar fi confruntat. Pe urmă îşi 
aduse aminte că vina transportului nu-i revenea lui Olaru. Parcă 
îi spusese că de acest lucru se ocupă Caramfil. Ideea, în fond, nu 
era rea: cine ar fi bănuit că maşina de gunoi transportă piesele 
unei tiparniţe? De procurat un camion era mult mai greu: 
camioanele toate erau în evidenţa Cercului Teritorial, erau 
supuse rechiziţiei, trebuiau anunţate cursele, deplasările. Numai 
să nu-l recunoască cei doi „gunoieri” pe Caranfil. 

Celula în care fu dus era mică şi răcoroasă. Se trânti pe prici, 
îşi puse braţele sub ceafă şi contemplă tavanul. Din cauza 
umezelii, varul pocnise pe alocuri. l-ar fi plăcut mult mai mult să 
fie sus în camera de anchetă în faţa lui Groma. Să fi îndrăznit să- 
i spună unui anchetator experimentat că vrea să consulte un 
avocat: acesta i-ar fi râs în nas sau i-ar fi dat o palmă. Se sculă 
de pe prici şi se apropie tiptil de vizor: era închis. Faptul că nu-l 
spionau, că nu-i dădeau importanţă îl îngrijoră din nou şi-i dădu 
o stare ciudată de încordare. Încercă să-şi imagineze ce ar fi 
făcut moş Vlase în locul lui. Bătrânul ar fi fost în stare să doarmă 
şi dacă ar fi avut cu cine să schimbe o vorbă, chiar ar fi afirmat 


„uite, băiatule, am şi eu timp să mă odihnesc puţin”. Probabil ar 
fi mutat şi priciul în cel mai ferit loc, unde să nu tragă, chiar cu 
riscul unor pumni. Îşi imagină chiar replicile lui moş Vlase: 
Durerea unui pumn trece, băiatule, durerea pricinuită de 
sciatică rămâne. De sciatică trebuie să am grijă, băiatule, nu de 
pumn”. Oare numai vârsta să-i fi dat atâta înţelepciune sau s-a 
născut aşa, cu fire calmă, cu isteţimea omului de la ţară? Pentru 
moş Vlase, totul era de judecat, de cântărit. 

— E seară, moş Vlase sau e înnourat? 

— E înnourat, băiatule. 

— De unde ştii, moş Vlase? 

— Dacă ar fi seară, aş fi mult mai obosit. Mă dor şalele, 
băiatule, înseamnă că se schimbă vremea. Şi cum până 
adineaori a fost soare, acum sigur e înnourat. . 

Andrei auzi paşi pe coridor şi tresări. In faţa uşii paşii 
încetiniră, pe urmă auzi zdrăngănit de chei. Se întinse repede pe 
prici, să pară cât mai indiferent. Uşa se deschise şi apăru 
gardianul care îl păzise şi sus, în camera lui Groma. 

— Poftiţi, domnule avocat. Eu am să închid; când terminaţi 
„bateţi în uşă. Voi fi prin apropiere. 

Făcu loc şi intră avocatul. Când Andrei îl recunoscu pe 
Zaharia, vru să sară în picioare, dar se reţinu la timp. 

Zaharia, la cele spuse de gardian, încuviinţă cu o mişcare a 
capului; gardianul ieşi pe coridor. Avocatul aşteptă să se 
răsucească cheia în broască şi abia după ce auzi paşii 
îndepărtându-se, se uită spre Andrei. Cu spatele acoperi vizorul. 

— Am fost delegat din partea barocului să fiu apărătorul 
dumneavoastră. 

— Nu ştiu dacă nu e prematur, spuse Andrei cu voce tare, ca 
eventual să-l audă şi gardianul de pe coridor, încă nu e 
terminată ancheta şi, după câte ştiu, n-am dreptul la un avocat 
decât după ce am. Iscălit declaraţia” finală. 

— Mi s-a comunicat că ancheta este terminată. Se apropie de 
Andrei şi se aşeză pe prici. Spuse în şoaptă: Aşa! Vorbeşte tare. 

— Vi s-a comunicat greşit, domnule avocat. Nu mi s-a cerut 
nicio declaraţie. 

— Sper că n-ai mărturisit nimic, spuse Zaharia, tot în şoaptă. 

— Absolut nimic. 

Zaharia reluă cu voce ridicată: 


— Eu, domnule Boldur, am sarcina să vă apăr. Dar nu vă pot 
apăra dacă nu-mi spuneţi tot adevărul. Continuă cu voce stinsă: 
Trebuie tras de timp. Ar fi bine să faci o cerere de transfer la 
Bucureşti... 

— Acolo e mult mai rău. Sunt cunoscut. 

— Dacă spuneţi tot adevărul, ridică Zaharia din nou vocea, voi 
încerca să găsesc circumstanţe atenuante. În şoaptă: Nu e 
nevoie să ajungi la Bucureşti... 

— Şi dacă nu mi se aprobă transferul voi insista să se 
aprobe... 

Zaharia continuă tare, vorbind apăsat: 

— Probabil pregătirile pentru proces vor dura două zile... 

— Doar atât? întrebă speriat Andrei. 

— Da, domnule Boldur. La insistenţele domnului Prefect, 
procesul se va judeca în două zile. De aceea e bine să faceţi 
mărturisiri complete. Eu voi obţine o copie după declaraţiile 
dumneavoastră. Şi dacă îmi permiteţi, voi formula eu cererea de 
transfer. Işi consultă ceasul: Uite, spuse parcă mirat, au şi trecut 
cele cinci minute aprobate. 

Se duse la uşă şi o lovi cu pumnul. În clipa următoare se auzi 
răsucirea cheii în broască. Era clar pentru amândoi că gardianul 
trăsese cu urechea. 

Rămas singur în celulă, Andrei încercă să tragă concluziile 
convorbirii: „Deci procesul se va ţine peste două zile, indiferent 
de mărturisirile mele. Înseamnă ca instanţa se va mulţumi cu 
probele de la dosar. Dar dacă se grăbesc atât de mult, probabil 
că au motive să se grăbească. De timp nu s-ar mai putea trage 
decât, eventual, cu cererea de transfer. Dar asta depinde numai 
şi numai de iscusinţa şi relaţiile lui Zaharia.” ÎI încurca doar o 
frază a avocatului: „Nu e nevoie să ajungi la Bucureşti”... Fără 
îndoială, o aluzie la evadare. Oare îi ajung lui Zaharia două zile 
să organizeze o evadare? 

Auzi din nou paşi şi se trânti pe prici. În prag apăru Groma: 
obosit, îmbătrânit. Nu părea omul războinic venit să se răzbune, 
deşi Andrei era convins că acel alt comisar, mai vârstnic, îi 
povestise discuţia avută despre protopopul lulian. Mai ştia, de 
asemenea, că dacă Groma fusese schimbat, asta i se datora lui: 
reuşise să-l ducă de nas. 


— Domnule Boldur! Andrei se ridică de pe prici. Ai spus 
domnului comisar şef că nici n-ai auzit despre Sfinţia Sa. E 
adevărat? 

— Da. 

Groma îi căută privirile. 

— De ce ai făcut asta? 

— Pentru că înainte de a-mi pune prima întrebare, m-a lovit 
peste gură. l-am spus exact ceea ce a dorit dumnealui. De ce să 
fiu bătut? li arătă buza umflată. 

Groma îl privi descumpănit. Se aşteptase ca Andrei să fie 
impertinent, să se laude că l-a tras pe sfoară sau să tacă umilit. 
Siguranţa şi logica acestuia îl tulburară. Despre protopop nu mai 
avea ce să discute. 

— Am fost informat că ai făcut o cerere de transfer. 

în faţa lui Groma, Andrei îşi recăpătase cu adevărat calmul: 

— Probabil v-a informat gardianul. 

— Avocatul dumitale! i-o reteză Groma. 

— Imi pare rău că n-aţi asistat şi dumneavoastră la discuţia cu 
el. Mi-aţi trimis un avocat de categoria a treia, unul care 
probabil se ocupă de divorţuri sau găinari... 

— N-am venit să ascult părerea dumitale despre avocat! Am 
venit să te avertizez că nu mai ai decât două zile. Se prevede o 
sentinţă exemplară. Am zis, două zile. Acum e momentul să-ţi 
salvezi viaţa. Mă interesează tipografii din Bucureşti. 

— Domnule Groma, să vorbim cinstit. S-a hotărât data 
procesului fără să se fi terminat ancheta. Ce înseamnă asta? Că 
vi s-a luat cazul. Mă mai puteţi ajuta? 

— Numai dacă faci declaraţii. 

— Dar cei care au hotărât data procesului, nu mai au nevoie 
de declaraţii. Ele n-ar mai fi utile decât pentru dumneavoastră. 
Şi ce câştig eu? 

— Poate — totul. Totul, precum ştii, înseamnă viaţa. Cu o 
declaraţie a dumitale în buzunar pot interveni şi la 
Departament. Dar numai cu declaraţii complete, cu nume, cu 
adrese. Ti-am spus: în primul rând mă interesează tipografii din 
Capitală. 

— Nu-i cunosc. 

— Mai repet o dată. Nu mai ai decât două zile ca să-ţi aduci 
aminte de colegii dumitale din Capitală. Şi mai e ceva. Dacă 


avocatul de categoria a treia va reuşi să obţină transferul 
procesului la Bucureşti... 

— ... e bine pentru dumneavoastră sau nu? 

— Mi-e tot una. Fii atent ce-ţi spun. Dacă avocatul va reuşi să 
obţină transferul, îţi garantez că vei încerca să evadezi. E 
singurul motiv plauzibil să pot folosi pistolul. Bănuieşti că după 
Abator şi după toată încăpăţânarea dumitale, doresc foarte mult 
acest lucru. Mi-ar place un titlu chiar în ziarul vostru, pe patru 
coloane: „O încercare de evadare nereuşită”... 

— O să aveţi o mare decepţie, domnule comisar. Nu voi 
încerca să evadez. 

— Dacă ai încercat sau nu se va stabi/i după. Şi mai sper că 
voi face parte şi eu din comisia de anchetă. 

— Îmi dau seama că nu vă avantajează transferul. Vă spun şi 
de ce. La Bucureşti nici nu vă va lăsa să vă apropiaţi de mine. 
Declaraţiile mele pe dumneavoastră vă interesează aici. 
Încercaţi să amânaţi data procesului — şi poate ne înţelegem. Şi 
mie mi-ar conveni să renunţ la transfer. 

— Eşti o lichea, domnule Boldur. 

— Aveţi dreptate. Lichea e ceva. Dar dumneavoastră, fără 
mărturisirile mele, nu sunteţi nimic. Un biet comisar obscur. 

— Porcule/ O să-mi facă plăcere să asist la execuţie! 


PROCESUL, AŞA CUM FUSESE STABILIT, avu loc după două 
zile, cu uşile închise. În afară de cei trebuincioşi — completul de 
judecată, procuror, avocat şi inculpaţi — mai erau prezenţi: un 
individ din partea domnului Prefect, un tip înalt, cu o banderolă 
de doliu la braţul stâng şi comisarul Groma. S-au prezentat ca 
probe fluturaşi, geamantanul cu casete pentru litere, un teanc 
din „Flacăra Roşie”, din care s-au citat şi câteva articole de 
îndemn la ridicarea armelor împotriva aliaţilor germani. Probele 
erau covârşitoare, orice negare era de prisos. 

Lui Lăcustă i s-au înşirat toate antecedentele activităţii lui şi fu 
calificat recidivist, comunist înrăit, duşman al regimului. Lăcustă 
refuză să fie apărat. Avea ochiul stâng tumefiat, când privea 
spre judecători trebuia să-şi răsucească tot corpul. Se vedea pe 
el că fiecare mişcare îi producea dureri. Nu era speriat, făcea 
eforturi să nu intervină în discuţii: acuzările îl plictiseau vizibil. 


La anchetă negase totul simplist, copilăreşte: nu ştia că în casa 
lui fusese instalată o maşină de tipărit, văzuse abia la anchetă 
ziarele, pe Boldur nu-l întâlnise niciodată, nu ştia nici măcar de 
existenţa Partidului Comunist. Zeghea cu care fusese îmbrăcat 
era prea mare pentru corpul lui firav, postavul îi freca rănile 
deschise, din care cauză stătuse ore în şir nemişcat, tăcut. Era 
atât de adâncit în gânduri, încât nu auzise nici când fusese 
chemat la bară, în virtutea dreptului la ultimul cuvânt. Gardianul 
îl îmbrânci cu coatele. Probabil îl nimerise într-un punct dureros, 
încât Lăcustă se întoarse spre el şi vru să riposteze. Judecătorul 
îl chemă din nou la bară. Şchiopătând, Lăcustă se târî până la 
locul fixat, îşi întoarse capul într-o parte, să-l poată vedea pe 
judecător. Îşi începu pledoaria fără nicio introducere: 

— Dumneavoastră mă învinuiți de tipărirea unui ziar. Eu abia 
am învăţat să mă iscălesc. Nu pot fi nici ziarist, nici tipograf. Dar 
chiar dacă aş fi fost în stare să tipăresc un ziar, n-aş fi făcut-o. E 
o treabă inutilă. Aş fi preferat să confecţionez bombe. Una 
pentru Primărie, una pentru Prefectură, una pentru Cercul 
Teritorial şi zece pentru Piaţa Unirii, să vadă burghezia că 
suntem înarmaţi. 

În semn de protest, preşedintele completului de judecată bătu 
cu ciocănelul de lemn în masă. În sală era cald, oamenii erau 
transpiraţi, uşile şi ferestrele erau închise ermetic. Procurorul, 
îmbrăcat în uniformă de colonel, cu nasturii încheiaţi până la 
mărul lui Adam, se ridică greoi de pe bancă şi se postă în faţa 
instanţei. Arătă cu degetul arătător spre grefier: 

— Sper că s-a notat totul, cuvânt cu cuvânt. Şi să nu se uite, 
onorată instanţă, că fiecare cuvânt tipărit înseamnă zece, sute 
de bombe... 

Judecătorul privi spre grefier (acesta dădu din cap în semn că 
a notat totul), pe urmă se întoarse spre Lăcustă: 

— Mai vreţi să adăugaţi ceva? 

— Nu, domnule. Am spus tot ceea ce am avut de spus. 

Andrei îşi lăsă privirile în pământ; hotărât lucru. 

Lăcustă nu ştia să se apere. În general nu era precaut, luând 
cuvântul îşi făcuse mai mult rău decât bine. Andrei se întrebă de 
ce nu l-a lămurit Zaharia, deşi ştia că orice încercare de a-i da 
un sfat s-ar fi soldat cu un eşec. La bară, în timp ce vorbise, se 


vedea pe el că era bucuros că i se oferise o tribună, că i s-a dat 
ocazia să-şi expună teoriile. 

Andrei se întrebă dacă în timpul apărării n-ar fi cazul să 
pomenească faptele celor care îl judecă şi anume că procurorul 
Folescu trăieşte cu fiica protopopului care l-a ajutat să procure 
litere. Dar cine să-i audă cuvintele? Dacă ar fi fost de faţă ziarişti 
sau măcar oameni de pe stradă, acuzarea ar fi avut un efect. 
Aşa însă... 

— Judecătorii se ridicară în picioare: preşedintele, un bărbat 
frumos, cu părul ondulat, înalt, cu ţinută milităroasă, aşteptă să 
se facă linişte, apoi spuse tărăgănat, ca şi cum i-ar fi fost greu 
să vorbească: 

— Instanţa se retrage pentru deliberare. Celălalt inculpat, 
Andrei Boldur, la cererea Departamentului Siguranţei Statului, 
va fi transferat şi judecat la Bucureşti. La insistenţele propriului 
său avocat, instanţa a aprobat transferarea inculpatului în 
lanţuri, spre a preîntâmpina orice încercare de evadare. 

Andrei nu se putu abţine: scăpă un oftat prelung. La ieşirea 
din sală, Gr orna îi tăie calea: îl privi ameninţător, cu fălcile 
încleştate. Andrei îşi plecă fruntea, în semn de salut şi arboră un 
mic zâmbet şiret. 

în noaptea aceea sovieticii bombardară de patru ori laşul. 


GHEORGHE GROMA tocmai îşi făcea bagajele, când Flori apăru 
la uşa mansardei. Groma o văzu prin oglindă întâi n-o 
recunoscu, apoi se întoarse spre ea. 

— Poftim, domnişoară. 

— Vă deranjez? întrebă Flori eu voce stinsă. Părea” supărată, 
abătută. 

Deşi Groma ar fi preferat să rămână singur cu gândurile lui, şi 
avea destule, din cauza exageratelor manifestări de ospitalitate 
ale familiei Folescu, n-o putea refuza. Se strădui chiar să pară 
încântat de această vizită neaşteptată. 

— Dumneata, domnişoară, niciodată. Mă scuzi doar că e 
deranj, îmi pregăteam bagajele, mâine dimineaţă îl însoțesc pe 
„omul din fotografie” la Bucureşti. 

— Şi nu vă mai întoarceţi? 


— Nu. Singurul motiv pentru care aş mai veni la laşi ai fi 
dumneata. Văzând însă faţa blazată a fetei, adăugă repede: 
Glumesc. Aici mi-am încheiat misiunea. L-am arestat, mă duc 
să-l predau şi gata. Probabil voi fi repartizat la un alt caz, voi 
mai aresta pe cineva şi atât. În fond am o îndeletnicire urâtă, 
tristă, neplăcută. Dar nu toate muncile sunt plăcute. Unii au 
profesii şi mai împuţite: stau în tranşee şi mor. Dar indiferent de 
urâţenia. Messeriei, fiecare dintre noi trebuie să-şi facă undeva 
datoria... 

— Tata mi-a spus că va fi împuşcat. E adevărat? 

întrezărea era prea gravă ca Groma să-i fi răspuns imediat. 
Privi îngândurat spre fereastra de o formă geometrică ciudată, 
un paralelipiped terminat într-un unghi ascuţit, şi spuse, ca şi 
cum în clipa aceea ar fi realizat finalitatea activităţii lui: 

— Probabil. 

Flori părea prăbuşită. 

— E chiar o crimă atât de gravă să tipăreşti un ziar? 

— Să tipărească cineva un ziar nu e o crimă. Şi Pamfil Şeicaru 
scoate un cotidian, „Curentul”, şi nu-l arestează nimeni. Pe 
Stelian Popescu, pentru că editează „Universul”, nu-l acuză 
nimeni, dimpotrivă se bucură chiar de imunitate, un drept care 
se acordă ziariştilor în general. 

E vorba de ceea ce se tipăreşte în aceste ziare. Fiţuica asta a 
comuniştilor scrie împotriva ostaşilor care îşi dau viaţa pe front. 
Propovăduieşte răzvrătirea, când toate forţele neamului sunt 
încleştate în lupta pentru supravieţuire. Dar bănuiesc, că nu 
pentru asta ai venit: să afli acuzaţiile care se aduc acestui 
bandit. 

— Nu. Am vrut să asist, la proces. Aş fi fost curioasă să-l aud. 
Să aud cum îşi justifică activitatea. Dar tata n-a vrut să mă ia cu 
el. 

— Acum, din păcate, domnişoară, nici eu nu te mai pot ajuta. 
Procesul de aici s-a terminat. 

— Şi nu s-ar putea face într-un fel ca să-l văd măcar? 

— Să vezi un criminal? 

— Da. Fotografia lui de pe noptieră m-a obsedat. 

V-am văzut pe dumneavoastră desfigurat după ce l-aţi 
arestat. Socotiţi că e o vină atât de mare că vreau să văd cum 
arată o fiară? 


— Din păcate, mâine va fi transportat la Bucureşti. Groma 
spusese „din păcate” mai mult pentru sine. 

— Ştiu, mi-a spus şi tata. De aceea v-am deranjat. Nu s-ar 
putea să-mi facilitaţi să-l văd totuşi? 

— AŞ fi înţeles curiozitatea asta dacă ar fi fost vorba de un 
actor de cinema sau de un boxer. Mă rog, eşti fată de procuror 
militar. Cu toate astea, la închisoare nu te pot duce, ar fi nevoie 
de o autorizaţie specială, contrasemnată chiar de domnul 
Prefect. Dar pot să-ţi dau un sfat: mâine la 7 şi 10 pleacă trenul. 
În vagonul patru avem o cuşetă rezervată. Dacă vii cu o 
jumătate de oră mai devreme la gară, pot să ţi-l prezint. Dar nu 
cred că te vei scula la ora aceea matinală şi zău, nu merită. Mai 
ales că are şi decoraţiile pe el. 

— Ce decoraţii? 

— Aşa le spunem noi lanțurilor. Va fi escortat în lanţuri, pe 
baza unei hotărâri judecătoreşti. 

— Atunci ne vedem mâine la gară. 

După plecarea lui Flori, Groma se simţi deodată important. Era 
convins că dacă ar fi avut timp să se sfătuiască cu Mona, 
lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. Măcar dacă imbecilul de 
Boldur i-ar fi dat cea mai mică şansă. Un singur nume să-i fi 
spus. Putea fi şi un nume fictiv, o pistă falsă, dar ar fi câştigat 
timp. În orice caz, se întoarce la Bucureşti cu fruntea sus: l-a 
arestat pe cel urmărit la iaurgeria din Dudeşti. Şi dacă 
anchetatorii din Capitală vor reuşi să-i smulgă mărturisiri, cu 
atât mai bine. Meritele se vor răsfrânge şi asupra lui. 

A doua zi dimineaţa, Groma o căută în zadar pe Flori: n-o 
văzuse nici în sala de aşteptare şi nici pe peron. Din cauza ploii. 
Îşi spuse. Când îl ajută pe Andrei să urce în vagon, i se adresă 
ironic: 

— Să fiu al naibii, domnule Boldur, dacă n-ai ghinion: Am 
invitat o fată frumoasă să-ţi facă semne de adio de pe peron, 
dar se pare că din cauza ploii n-a mai venit. 

Flori îl aştepta pe coridorul vagonului, chiar în dreptul 
compartimentului rezervat. Se vedea că era emoţionată: îşi 
ţinea poşeta cu amândouă mâinile, avea părul ud şi părea 
nepieptănată. 

Groma o întâmpină gălăgios: 


— Nu m-am aşteptat pe timpul ăsta, zău..: Poftim, în 
compartiment, să vă fac prezentările. 

Andrei nu ridică ochii spre ea decât o singură dată, apoi îşi 
târî lanţurile şi se aşeză pe bancă în apropierea ferestrei. De 
câte ori nu-şi dorise, nu-şi visase revederea cu Flori. De obicei 
şi-o imagina undeva pe o stradă, ea într-un grup, el singur, 
rezemat de un gard. S-ar fi salutat numai din priviri. Şi dacă 
cineva ar fi surprins, schimbul acesta de priviri şi i-ar fi cerut 
fetei socoteală, cine e omul la care se uită, ea i-ar fi răspuns cu 
voce tare, să audă şi el: „un trecător”... 

După ce intră în compartiment şi jandarmul, un individ 
mustăcios cu faţă negricioasă, Groma trase uşa: 

— Şi acum, permiteţi-mi să fac prezentările. Arătă spre 
jandarm: Domnul plutonier major Mihalache, ajutorul meu. 
Domnişoara Flori, fiica procurorului militar Folescu. Domnul 
Andrei Boldur, fără profesie... 

— Tipograf, spuse Andrei şi zâmbi. 

Flori, jenată, îşi frământa poşeta între mâini. 

— Vă rog să mă scuzaţi, începu Flori, rumegând fie care 
cuvânt, să nu bâlbâie, că am venit ca la..: 

— Menajerie, râse Groma, bucuros că găsise cuvântul cel mai 
potrivit. Uitaţi-vă bine la el, domnişoară Flori, ăsta e ocnaşul 
despre care v-am vorbit. Se întoarse spre Andrei: Vezi, domnule 
Boldur, ce atenţie ţi-am dat? 

— Sunteţi foarte amabil, domnule comisar. Recunosc, mi-aţi 
făcut o mare surpriză. Îmi pare rău, domnişoară, că ne 
cunoaştem în aceste condiţii. 

— Condamnaţii la moarte n-au alte condiţii! interveni din nou 
Groma. 

Flori rămase rezemată de uşă, fără să-şi ia privirile de la 
lanţurile lui Andrei. 

— Prin bunăvoința domnului comisar am ocazia să vă cunosc. 
Vă mărturisesc: nu aşa mi-am imaginat răufăcătorii. Pentru mine 
rămâneţi pentru totdeauna doar un trecător. 

— Un trecător oarecare, sări Groma. Oricum, aţi fost destul de 
indulgentă, folosind această comparaţie. Eu îl cunosc mai 
demult. Am altă părere. 

— Domnul comisar are dreptate, spuse Andrei, fără să-şi ridice 
privirile. 


Flori izbucni în plâns şi părăsi compartimentul. Groma vru să 
alerge după ea, dar se răzgândi. 
— Şi pe fiinţa asta nevinovată ai speriat-o, domnule!... 


— BACĂU, CINCI MINUTE, anunţă megafonul gării, pe urmă 
repetă comunicarea şi în limba germană. Cei de pe peron, mulţi 
militări, asaltară trenul. 

— Întâi răniții! se auzi vocea unui impiegat, dar nimeni nu 
ţinea cont de răniţi: de 24 de ore nu mai sosise niciun tren, în 
afară de garniturile germane venite să întărească frontul de la 
laşi. Oficial frontul se numea încă „de pe Nistru”, dar din cauza 
bombardamentelor şi a bubuiturilor artileriei ruseşti, se 
încetăţenise noua formulă. 

Groma, însărcinat cu transportarea lui Andrei Boldur la 
Bucureşti, rezervase compartimentul la timp. Cei de la 
întreţinere au fost obligaţi să scoată din magazie perdelele 
pentru geamurile care dădeau spre coridor, ca cei trei oameni — 
comisarul, jandarmul şi deţinutul îmbrăcat în zeghe — să nu fie 
ţinta curioşilor. Drumul până la Bucureşti se bănuia lung, trenul 
putea avea întârzieri mari şi Groma nu voia să ajungă în 
Capitală obosit. Vorbise la telefon cu Berlogea, acesta încă nu 
fusese informat de dispoziţia Departamentului, dar socotea 
măsura ca foarte bună, în sensul că Boldur ar putea să le fie 
restituit lor, pentru aflarea unor noi date despre tipografiile din 
Capitală. 

Câţiva călători urcați la Bacău  încercară uşa 
compartimentului, dar apariția jandarmului înarmat de după 
perdele îi făcu să renunţe. Andrei, în tot timpul călătoriei, se 
închisese în el, privea linoleumul murdar de sub bocanci sau 
peisajul când defila în faţa ferestrei. Groma nu se arătase 
vorbăreţ, dimpotrivă, aştepta ca Andrei să deschidă vreo 
discuţie. Jandarmul era obosit, adormise imediat după plecare. 
Uneori sforăia şi atunci Groma îl trăgea de mânecă să-l 
trezească. 

Imediat după plecare, Andrei se temu că Groma îi va pune 
întrebări în legătură cu Flori. Nu cunoştea relaţiile dintre ei. Se 
întrebă de unde aflase fata că fusese arestat. După cum vorbea 
Groma cu ea, părea că se cunosc de mult timp. Faptul că rostise 


cuvântul „trecător” dovedea că Flori venise anume pentru el. 
Ştia sau în orice caz bănuia că era în lanţuri; de ce o fi insistat 
să-l vadă legat? Se priviseră în ochi, ca atunci pe covor, în 
camera ei. Cine ştie cum s-ar fi terminat prima lor întâlnire, dacă 
bombardamentul ar fi durat? Sunt oameni pe care îi vezi o 
singură dată în viaţă şi amintirea lor rămâne neştearsă. Când 
fusese arestat ultima oară la Bucureşti, a stat vreo douăzeci şi 
patru de ore în celulă cu un bărbat morocănos şi îngrozitor de 
curios. Voia să afle totul despre oameni, despre lume. Un timp îl 
crezuse ţăcănit: „Vezi, frate, pe harta Africei este o ţară colorată 
în galben. Congoul Belgian. N-am fost niciodată acolo, nu ştiu 
cum arată ca peisaj, ce limbă vorbesc oamenii. Ştiu doar cum e 
colorată pe hărţi... Pentru mine ţara asta e ca şi cum n-ar 
exista...” 

Era însetat de ştiri, de noutăţi. Se întreba des dacă, în ciuda 
ploilor prea abundente, se vor face pepeni. Au discutat toată 
noaptea, până au apărut zorile. Dimineaţa, bărbatul a fost scos 
din celulă de un ostaş. Din uşă s-a mai întors o dată spre 
Andrei:, Rămâi cu bine.” Felul cum rostise salutul sunase 
straniu. Abia spre prânz aflase că omul fusese executat. 
Discutaseră toată noaptea, dar nu-i spusese că era condamnat 
la moarte. În anul acela Andrei urmărise cu multă atenţie piaţa: 
nu se făcuseră pepeni. 

Vânzoleala de pe coridorul vagonului încetase: Andrei îşi trase 
picioarele sub el şi-şi ridică privirea: 

— Vreau afară. 

La început Groma nu înţelese rostul frazei, pe urmă, văzându-l 
cu genunchii strânşi, îi zâmbi: 

— Suntem în staţie, domnule Boldur. 

— Ştiu, dar eu stau înţepenit de patru ore. Dacă doriţi, pot şi 
aici în compartiment. 

După felul cum rostise cuvintele, Groma îşi dădu seama că 
deţinutul nu glumeşte. Se întoarse spre gardian: 

— Însoţeşte-l! 

— Jandarmul şi Andrei se ridicară în picioare. 

— Dar fii civilizat, îl sfătui Groma. Aşteaptă să plece trenul din 
gară. 

Jandarmul răsuci piedica clanţei, deschise uşa 
compartimentului şi-l lăsă pe Andrei să iasă primul. Cei de pe 


coridor îl priviră curioşi, se cutremurară la zdrăngănitul lanțurilor 
şi-i deschiseră drum: o mamă îşi sili copilul să se întoarcă spre 
fereastră. Cu paşi târşâiţi, Andrei pomi spre capătul coridorului. 
Călătorii se fereau de el, se lipeau de pereţii vagonului, ca şi 
cum o simplă atingere i-ar fi contaminat. Concentrat la. 
Maximum, Andrei încercă să ghicească omul lui Zaharia. Era 
ferm convins că e undeva prin apropiere; în compartiment îl 
bănuise şi pe jandarm, dar renunţase la această idee. Privi 
feţele oamenilor, aştepta un semn, un zâmbet din partea cuiva. 
Zaharia, în timpul procesului, n-a putut să-i spună mare lucru: 
„Sări din tren imediat după plecarea din Bacău.” Fraza îl 
înfierbântase, întors în celulă şi-o spusese de zeci de ori. Bănui 
că Zaharia aranjase totul: un om de-al lui va fi cu el în tren, îl va 
ajuta să-i imobilizeze pe Groma sau pe jandarm şi să-şi creeze 
situaţia de a sări. Era posibil ca Zaharia să-i fi trimis un om şi în 
apropierea locului unde trebuia să sară. Neapărat acela trebuia 
să aibă o maşină şi scule să-l elibereze de lanţuri. Cu lanţuri nu 
putea fi transportat nici măcar în maşină. Intrările şi ieşirile din 
oraşe erau păzite. Desigur, acum când cei înstăriți au început să 
părăsească laşul, controalele erau mai greu de efectuat, dar un 
om în zeghe nu putea trece neobservat. Abia când a ajuns la 
capătul coridorului, şi-a pus problema săriturii. Nu era o treabă 
uşoară. Lanţurile atârnau greu, trebuia să sară repede, nu putea 
nici măcar alege porţiunea cea mai bună de „aterizare”. Nu 
putea sări nici măcar în direcţia mersului, să recupereze ceva 
din viteza trenului. Ţignalul locomotivei anunțând pornire 
garniturii îl trezi din gânduri. Se uită spre fereastră. În clipa 
aceea trenul porni şi fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul. Se 
rezemă de peretele vagonului şi gardianul îl prinse de braţ. 
Porni spre W.C. Ajuns în dreptul uşii metalice, constată că uşa 
vagonului era deschisă. Deci, omul lui Zaharia era undeva prin 
apropiere, îi pregătise terenul. Ţăcăniturile ritmice ale roţilor la 
intersecțiile liniilor se auzeau din ce în ce mai puternic. Un aer 
rece venit de la uşa deschisă a vagonului îi mângâie fruntea 
înfierbântată. Se uită în jur, să-şi caute aliatul, dar în apropiere 
nu erau decât un ţăran în vârstă, cu barbă de câteva zile şi un 
soldat în termen, care-şi ştergea transpiraţia de pe frunte cu 
mâneca vestonului. Andrei puse mâna pe clanţa W.C.-ului şi 
aruncă o privire spre jandarm. Acesta, rezemat de peretele 


vagonului, se căznea să-şi răsucească o ţigară. Oare cât o fi 
trecut de la plecarea trenului? Se întrebă Andrei şi se întoarse 
spre uşa deschisă a vagonului. Nu se vedea decât monotonia 
pietrelor de terasament şi, sub dolmă, frunzele ca nişte săbii ale 
unui trestiiş. Făcu un pas spre uşă şi se aruncă în gol. 

Jandarmul scăpă foita de ţigară din mână, se repezi la uşă şi-l 
văzu pe deţinut rostogolindu-se spre nămolul mustos al 
trestiilor. Cu gest reflex vru să-şi scoată arma de pe umăr, dar 
renunţă, era inutil. Goni spre compartiment: întâi se, lovi de 
ţăranul neras, pe urmă de soldatul transpirat. Îşi croi drum cu 
coatele şi năvăli în compartiment cu faţa răvăşită: 

— A sărit! ţipă, dar vocea i se frânse şi Groma mai mult bănui 
decât înţelese ce voia să spună. 

— Cum adică, a sărit? 

Jandarmul îşi trase sufletul şi bolborosi, încălecând cuvintele: 

— Uşa era deschisă şi el nu mai e! ` 

Groma nu voia să-şi creadă urechilor. Işi scoase pistolul, îl 
trecu dintr-o mână în cealaltă, apoi se dezmetici şi trase de 
maneta semnalului de alarmă. 

— Boule! mai avu timp să strige, apoi amândoi căzură pe 
canapeaua din faţă. Arma jandarmului zgârie fruntea lui Groma. 
Vru să înjure, dar cea de-a doua frână bruscă îl izbi” de peretele 
compartimentului. Cei de pe coridor credeau că e un 
bombardament şi porniră pe uşile vagonului. 

— Copilul! se auzi vocea disperată a mamei şi se aplecă spre 
băiatul căzut pe un geamantan. 

Cu chiu cu vai, urmat îndeaproape de jandarm, Groma cobori 
din tren. Vru să alerge, dar un conductor transpirat îi tăie calea. 

— Dumneata ai tras semnalul? 

— Lasă-mă, îl îmbrânci Groma, dar conductorul îl prinse de 
mâneca uniformei. 

— Nu pleci, domnule. 1500 mă costă un semnal. Iscăleşti 
procesul verbal şi-mi dai numele şi adresa. 

— Sunt comisar, ţipă Groma, dar conductorul nu se lăsă 
impresionat. A fugit un deţinut!... 

— Întâi semnezi procesul verbal, insistă conductorul. 

Călătorii făcură cerc în jurul lor, erau de partea conductorului. 

— De ce să i se scadă din salariu amenda? interveni cineva, 
pe urmă apăru şi mecanicul locomotivei. 


— Dacă aveam viteză, cu liniile astea abia reparate, puteam 
să deraiem. Până nu iscăleşti, nu pleci de aici. Puse şi el mina 
murdară pe vestonul lui Groma. 

înnebunit, Groma fu obligat să aştepte până ce conductorul 
completă procesul. Verbal, îi plăti amenda de 1500 lei, dar îşi 
notă numele conductorului. 

— Sunt de la Siguranţa Statului, îl ameninţă. Dacă îmi scapă 
evadatul, te voi considera complice. 

— Nu ameninţa că te bag în mă-ta! se apropie furios 
mecanicul. Groma îşi făcu loc şi începu să alerge de-a lungul 
terasamentului. Trecuseră mai bine de zece minute de când 
sărise Boldur, după calculele lui trebuia să fie la vreo cinci, şase 
kilometri în urmă. Lanurile de grâu, pârguite, vălureau 
sclipitoare în bătaia soarelui: păreau date cu praf de sticlă. 
Groma trebui să-şi ţină ochii abia întredeschişi, să se 
obişnuiască cu lumina puternică. Prin apropiere nu se vedea 
nicio aşezare, nu trebuia să se grăbească; cu lanţuri la mâini şi 
la picioare, îmbrăcat în zeghe vărgată, Andrei nu se putea 
îndepărta prea mult de locul săriturii. Condiţii cumplite pentru o 
evadare. Dar adevărul era că deţinutul nu mai avea ce pierde: 
putea fi oricând judecat şi condamnat la moarte chiar dacă s-ar 
încăpăţâna să nege. Probele toate erau împotriva lui. Alergând, 
nu mai auzi paşii jandarmului, se întoarse şi-l văzu departe, cu 
arma agăţată de umăr şi în mâini cu cele două geamantane cu 
care au pornit la drum. Groma îşi dădu seama că pe jandarm nu 
mai putea conta; îşi continua drumul, sărind câte două traverse 
deodată. Urmărirea îi crea o stare nervoasă şi totuşi plăcută: se 
şi vedea raportând la Departament vânătoarea pe câmp 
deschis, arestarea unui comunist evadat. Dacă totul se va sfârşi 
cu bine, nu se putea ca ăia de sus să nuri evidenţieze. Nu era 
exclusă nici decorarea, nemaivorbind de articolele de ziar din 
presa bucureşteană, pozele care i-ar fi apărut pe prima pagină. 
Fără îndoială Mona o să-şi schimbe părerea despre el. Întâlnirea 
din staţia lui 24 o s-o indice el şi o să se ducă chiar cu puţină 
întârziere. 

După un kilometru, începu să răsufle precipitat: lipsa de 
antrenament îşi spunea cuvântul. Rări paşii, călcă pe fiecare 
traversă şi-şi desfăcu nodul cravatei, să poată răsufla în voie. 
După un timp, îşi mai întoarse privirile spre jandarm: acesta, 


aşezat pe un geamantan, părea o mogâldeaţă. Groma îşi iuți din 
nou paşii, dar nu rezistă mult: simţi pe buze sarea transpiraţiei. 
Era convins că îl va găsi pe deţinut undeva într-un şanţ, cu 
oasele zdrobite şi la acest gând renunţă să se mai grăbească. 
De altfel, n-avea niciun rost să ajungă la Boldur obosit, fără 
vlagă. Îl frământa însă problema transportului: ce o să facă cu 
un rănit în lanţuri? Să-l ducă în cârcă până la primul post de 
jandarmi? Pe urmă găsi soluţia şi se linişti: îl va trimite pe 
jandarm până la şosea, să oprească primul mijloc de locomotie; 
la nevoie o să oblige cu arma pe cine va fi cazul să transporte 
deţinutul în primul sat. Certitudinea că îl va găsi sigur 3'ustifică 
încă o încetinire a pasului — în fond, ce mai contează o jumătate 
de oră? De arestat îl va aresta oricum. Numai să nu fi murit 
imbecilul! Fără motiv, de morţi se temea: era o teamă 
ancestrală, idioată. Poate era şi vina preotului: îl dusese odată la 
un priveghi şi l-a obligat să-l sărute pe mort pe faţă. Mortul, un 
bătrân ridat, avea un ochi pe jumătate deschis şi mirosea 
ciudat. Când şi-a apropiat buzele de el, a avut senzaţia că 
mortul a clipit din ochi. Nopți la rând îl visase, îi auzise vocea, 
chemându-l la el sub pământ. Se opri o clipă să-şi tragă sufletul 
şi ca să-şi motiveze oprirea faţă de jandarm, se întoarse spre 
acesta şi-i făcu semne să se grăbească. Jandarmul nici nu se 
sinchisi să-i răspundă. 

Groma îşi descheie nasturii vestonului şi-şi continuă drumul. 
Simţea soarele chiar deasupra capului, țintuit parcă de cerul 
transparent, sticlos. După o jumătate de oră de mers, în dreapta 
şi în stângă terasamentului apărură smocuri de trestii şi ochiuri 
de apă. Deasupra apei statute şi verzi, aerul cald şi rarefiat 
părea că fierbe. Aici undeva trebuia să fi sărit deţinutul. Groma 
trase piedica pistolului. 

La vreo cincizeci de metri în faţa lui descoperi trestii călcate, 
ca prin minune îi trecu oboseala şi se încordă ca un arc. Călcă 
precaut, până ajunse la trestiile culcate şi descoperi pete de 
sânge. Era pe drumul cel bun: îşi simţi bătăile repezi ale inimii. 
Cobori atent dolma, chiar pe făgaşul deschis de trupul 
rostogolit. Nici nu observă că intrase în noroi: urmă făgaşul, 
traversă trestiile şi ajunse la marginea unui drum judeţean 
prăfuit, Aici trestiile păreau călcate de mai mulţi oameni. Privind 
mai atent, mai descoperi dâre de sânge şi urmele dantelate ale 


unui pneu. Îşi dădu seama că Andrei avusese colaboratori. Îi 
veni să înjure. În aşteptarea jandarmului, desenă modelul 
urmelor lăsate de pneurile maşinii, ca la o adică, să nu i se 
poată imputa nimic. 


ZAHARIA VENISE în apropierea trestiişului, înarmat cu o lădiţă 
de prim ajutor: era pregătit să-l recupereze pe Andrei chiar şi 
zdrobit. Doctorul care trebuia să-l însoţească renunţase în 
ultima clipă: fusese reţinut la spital, în urma sosirii unui 
transport masiv de răniţi de pe front. Oricât de mult se 
frământase Zaharia în cele două zile premergătoare procesului, 
altă soluţie de evadare nu găsise. 

Spre bucuria lui, pe Andrei îl găsise într-o stare nu prea 
proastă: avea un umăr julit, faţa zgâriată de săbiile trestiilor şi 
mâinile însângerate în dreptul cătuşelor. Tamponă rănile cu 
spirt, îl târî până la maşină şi-l culcă pe bancheta din spate, în 
aşa fel să nu poată fi văzut. Pentru mai multă siguranţă îl 
acoperi cu un pled şi porni spre Bacău. Ştia dinainte că în oraş 
nu va putea staţiona, prima alarmă se va da de acolo. La laşi 
era imposibil de ajuns, deşi acolo l-ar fi putut trata într-una din 
casele conspirative. Era convins că urmărirea se va face pe ruta 
Bacău-Bucureşti. După planul pe care îl făcuse, trebuia să 
ajungă încă înainte de a se însera la Piatra Neamţ, Avea acolo 
un prieten pe care îl ajutase pe vremea legionarilor; acela nu-l 
putea refuza. 

Pentru sine însuşi, Zaharia îşi aranjase un alibi convingător: 
vorbise cu un prieten care sub prestare da jurământ putea să 
dea asigurări că dormise la el. S-au înţeles până în cele mai mici 
amănunte: prietenul urma să cineze cu cineva la Ambasador, o 
friptură de porc şi o sticlă de vin alb, să păstreze nota de plată. 
La nevoie şi chelnerul, fără să fie pus în temă, putea să certifice 
prezenţa a doi oameni la o masă anumită. Trecerea lui prin 
Bucureşti mai putea fi dovedită şi cu o pijama uitată în casa 
prietenului. Una de culoare verde. Maşina cu care plecase la 
drum o luase cu împrumut de la Caramfil. Se înţeleseră că va 
abandona maşina undeva pe o şosea, urmând ca el să revină la 
laşi cu un accelerat de la Piatra. În tren avea posibilitatea să se 
informeze de toate peripeţiile garniturii dintre Bucureşti şi laşi. 


Caramfil urma să anunţe poliţia de dispariţia maşinii. Alibi-ul era 
suficient de bine chibzuit şi verosimil. 


RAFAEL ROITMAN SE NĂSCUSE la Tiraspol ca al patrulea copil 
al institutorului de la un Heder din centrul târgului. Taică-su, în 
afară de munca de educaţie de la grădiniţă, cumpăra şi vindea 
pene. După primul război mondial, Rafael a trecut Nistrul, să-şi 
încerce norocul în România. După multe peregrinări şi încercări 
de a se pricopsi în numeroase meserii, se stabili definitiv la 
Piatra Neamţ. Aici, a încercat un mic comerţ cu haine vechi şi 
când afacerea a început să dea roade, s-a însurat cu o fiică a 
rabinului din Buhuşi. Cu zestrea nevestei, şi-a deschis un 
magazin de închiriat haine şi rochii pentru ocazii: nunţi, 
botezuri, înmormântări. Nevastă-sa, bigotă, purta perucă, avea 
faţa unsuroasă, visa copii mulţi şi vineri seara, în preajma şabes- 
ului, stătea ore întregi privind licăririle luminărilor rituale, până 
cădea în transă: atunci, transpusă, curăța cu untură de gâscă 
tvilnurile — curelele de rugăciuni ale soţului — şi cânta din 
psalmii regelui David, lungind oriental vocalele. 

Dintre sărbători, cel mai mult îi plăcea Purimul: îşi parfuma 
peruca eu apă de colonie, îşi îmbrăca rochia de tafta neagră şi 
asculta, de la balconul sinagogii unde era locul femeilor, 
povestea tristă a Esterei şi a unchiului ei Mordehai. Textul biblic, 
comentat de rabin, era lung şi plictisitor, dar ori de câte ori 
auzea numele călăului Haman, tropăia mărunt a dispreţ. După 
slujbă scotea din cuptor prăjitura festivă, humentaşul, care avea 
forma pălăriei ticălosului Haman şi bea după poftă lichior de 
nuci, preparat de mina ei. Murise după câteva zile de la 
naşterea Emmei. Rafael Roitman devenise ursuz, îi pierise 
zâmbetul bun de pe faţă, pierduse încrederea în cel de sus. 
Singura lui bucurie era Emma şi ea se dovedise o copilă 
cuminte, ascultătoare, eminentă la şcoală. O dezobişnuise de 
sâmbetele respectate rigid, de păsările tăiate la haham... 
Tocmai terminase bacalaureatul, când apărură primele legi 
rasiale, aşa că, spre mâhnirea lui Roitman, fata nu s-a mai putut 
înscrie la facultate. Au concediat servitoarea şi Emma s-a! 
Apucat de gospodărie. In timpul liber îl ajuta pe taică-su în 
prăvălie. Roitman o privea cum se agita în magazin şi se gândea 


tot mai mult la străzile întortocheate din Tiraspol, la maică-sa, 
cu mâinile mereu roşii, mâncate de leşie. In timpul rebeliunii, se 
nimerise la laşi: venise să-şi aranjeze testamentul. Spre norocul 
lui, avocatul Zaharia îl ţinuse ascuns în casă, până trecu 
măcelul, întors acasă, la Piatra, îşi găsi magazinul devastat. Deşi 
se credea sfârşit, îl refăcu. Pe urmă, cu toate intervenţiile lui 
Zaharia, i s-a retras autorizaţia. Sfătuit tot de avocat, Rafael 
Roitman găsi un om de paie, schimbă firma şi continuă să 
închirieze haine de ocazie. Aştepta cu nerăbdare sfârşitul 
războiului să nu mai fie nevoit s-o ţină pe Emma în prăvălia cu 
pereţii mucegăiţi. În clipele libere, Roitman încerca să-şi 
imagineze moartea: dacă ar fi rămas la Tiraspol, lucrurile s-ar fi 
desfăşurat simplu. Acolo, moartea n-ar fi trebuit să urce decât o 
singură treaptă, să ajungă pe cerdacul din pământ bătut, i-ar fi 
fost uşor să-l găsească în camera din fund, unde se retrăgeau 
cei bătrâni din familie. În camera din fund a stat culcat şi taică- 
su, învelit cu un cearşaf alb. Când copiii intrau la el, îi gonea. Cu 
un singur gest al mâinii. Voia să fie singur la marea întâlnire cu 
infinitul, atent la fiecare zgomot, dorea să închidă ochii, să audă 
mai clar paşii plutitori ai aceluia care urma să-l ia. Aici, la Piatra 
Neamţ, moartea ar fi trebuit să traverseze prăvălia plină cu 
rochii de mireasa, ar fi trebuit să intre prin uşa încuiata în 
depozit şi abia după aceea ar fi găsit clanţa uşii în spatele căruia 
dormea el. Pentru orice eventualitate, pe Emma o mutase în 
camera de la etaj, să nu audă, să nu vadă când pleacă el. 

Când apăru Zaharia, Emma încerca tocmai o rochie de 
mireasă unei fete palide. Lui Roitman, în prima clipă omul i se 
păru prea bine îmbrăcat pentru un cumpărător: îl credea mai 
degrabă de la Primărie sau Administraţia financiară decât client. 
Aşezat în spatele tejghelei, unde putea să stea cu picioarele 
scoase din pantofi, ridică profesional privirile: 

— Dumneavoastră? Nu-şi pierduse accentul din Tiraspol. 

Zaharia se apropie de el şi se rezemă cu amândouă mâinile de 
tejghea. Atunci descoperi Roitman că omul din faţa lui avea 
hainele prăfuite.. 

— Nu mă recunoşti? 

Roitman îşi puse ochelarii şi începu să bâlbăie. 

— Oo, domnule avocat... Dragă domnule Zaharia... Ce 
onoare... 


Se chinui să-şi vâre picioarele în pantofi. 

Zaharia aruncă o privire prin magazin. Fata îmbrăcată în 
rochie albă părea o sperietoare. Emma nu i se păru schimbată. 

— Când am văzut firmă, credeam că nu te mai găsesc. 

— Dumneavoastră m-aţi învăţat... 

— Da, dar am uitat.” 

În cele din urmă Roitman reuşi să se încalţe. Se ridică în 
picioare şi se întoarse spre fiică-sa. 

— Uite, Emma, cine a venit... 

— Imediat, răspunse Emma, fără să se întoarcă spre taică-su. 

Mama fetei palide cercetă rochia cu ochi de expertă: 

— Nu se poate una care s-o mai slăbească puţin? 

— Poate îi puneţi un corset, o sfătui Emma. 

Mama clătină nemulțumită din cap: 

— Lui Costică n-o să-i placă împachetată. 

Roitman, bucuros de întâlnirea neaşteptată, îl prinse pe 
Zaharia de braţ: 

— Cu ce ocazie în târgul nostru, domnule avocat? 

— Am nevoie de un ajutor, domnule Roitman. 

Nedumerit, comerciantul căută privirile avocatului: 

— Doriţi să vă împrumut, domnule Zaharia? 

— Nu, se grăbi să-i răspundă avocatul, apoi se aplecă spre el: 
trebuie să găzduieşti pe cineva câteva zile. Un om urmărit. Nu 
pot să-ţi spun mai multe acum. 

Roitman se trase spre marginea tejghelei şi se proiectă spre 
uşa care dădea spre locuinţă. 

— Ştiţi dumneavoastră ce-mi cereţi? 

— Ştiu, dar n-am altă alegere. 

Lui Roitman frica i se desenă pe faţă; îi tremurau buzele ca şi 
cum ar fi mormăit o rugăciune: 

— Curtea marţială, domnule avocat. 

Zaharia îşi dădu. Seama că trebuie să insiste. Răspunse 
repede: 

— Asta e una din cele două variante. 

Răspunsul nu-l linişti pe Roitman.’ Dimpotrivă, întrebă speriat: 

— Şi carele a doua? 

— Victoria. 

Roitman zâmbi îngăduitor. 

— Nu vă supăraţi că vă întreb: victoria, ce înseamnă? 


Că tribunalele, Curtea Marţială să fie în mâinile noastre.. 

Ca un răspuns, din stradă se auzi răpăit de cizme. Răsună un 
cântec militar german. Roitman se duse la uşa de la intrare, 
trase puţin perdeaua, ca Zaharia să vadă coloana în marş. 

— Vise, domnule avocat. Vise. Dar pentru dumneavoastră fac 
orice. 

— Nu pentru mine, domnule Roitman. Pentru varianta a doua. 

— Bine, domnule avocat. Mergem prin curtea din dosi 
Deschise uşa şi ieşi în stradă. 


CÂND ROITMAN REVENI ÎN PRĂVĂLIE, părea obosit şi avea 
umerii lăsaţi ca atunci când gândurile i se reîntorceau la 
Tiraspol, spre casa plină cu pene. 

— Emma. 

— Da, tată..: 

— Ai închiriat rochia? 

— Da, tată. 

Nu mai avea nimic s-o întrebe. Îşi luă inima în dinţi! 

— Avem un chiriaş, Emma. 

Emma apăru dintre rafturile cu rochii şi se opri lângă tejghea. 

— Cum adică, un chiriaş? 

Când făcea ochii mari, semăna cu maică-sa. Sprâncenele le 
avea la fel de stufoase, poate puţin mai arcuite. 

— Aşa cum îţi spun. Dar te rog nu-mi pune întrebări. Vezi dacă 
n-are nevoie de ceva. 

Emmei nici acum nu-i venea să creadă urechilor. 

— De ce să aibe nevoie? îşi permise un ton mai ridicat, deşi 
faţă de taică-su era mereu supusă, cuviincioasă. 

— Ştiu eu... E un om bolnav. 

— Dar cum ai putut face una ca asta, tată? De când ne-au 
rechiziţionat jumătate din casă suntem atât de înghesuiți... 

— Trebuia să-l primesc. Pentru cea de-a doua variantă. 

Pentru o clipă, Emma fu convinsă că taică-su se ţicnise. 

— Ce variantă?! 

— Te-am rugat să nu-mi pui întrebări. 

îmbufnată, Emma intră în casă prin uşa din spatele tejghelei. 


ÎNCĂPEREA UNDE FUSESE INSTALAT ANDREI era de fapt o 
cameră de trecere, folosită ca magazie pentru costume de 
ginere şi rochii de mireasă degradate. O scară interioară de 
lemn, vopsită maro, scorojită, ducea spre o încăpere de la etaj. 
Andrei o bănuia dormitor. Mai erau şi alte două uşi. Una prin 
care intrase, ducând spre — bucătărie, unde era instalat şi un 
pat; bătrânul precizase atunci, fără pricină: „aici dorm eu”. 
Cealaltă uşă probabil că ducea spre prăvălie; trebuia să urci 
câteva scări ca să dai de uşa cu ferestrele acoperite de o perdea 
opacă din diftină. Deşi fiecare mişcare îi provoca dureri, Andrei 
încercă să inventarieze totul din încăpere. Pe diferite polite erau 
aşezate fel de fel de vechituri, statuete din porțelan, un 
Napoleon de jumătate de metru cu înfăţişare războinică, doi 
îngeraşi dolofani, unul cu o mână ruptă, vaze ciobite, decorate 
cu email. O fereastră care dădea spre o curte interioară avea o 
draperie verde, cu ciucuri, ieşită la soare. Totul în casă mirosea 
a aer stătut, a praf. 

Şi la Lăcustă se obişnuise greu: trebuiseră să treacă câteva 
zile să se poată orienta noaptea spre toaletă fără. Să aprindă 
lumina. În cameră se mai întâmpla să se lovească de un scaun, 
să caute sertarul noptierei. Aici totul era mai încărcat, plin cu 
polite şubrede, cu lucruri aşezate aiurea. Ceea ce îl deranja însă 
cel mai mult era faptul că nu ştia nici măcar cum arăta strada, 
încotro di portita din fundul curţii, cine erau vecinii. Nici măcar 
pe gazdă nu-l putu privi cu atenţie. Trebuia să-şi ferească 
picioarele rănite de cătuşele lanțurilor, să se uite pe unde calcă. 
Zaharia îl aranjă în pat şi-l asigură că totul era în ordine. Nu i-a 
spus nimic: cu cine are de-a face în casă, cum să se comporte 
faţă de gazde, cu cine va lua legătura dacă va reuşi să se 
refacă. Zaharia era grăbit, voia să prindă primul tren spre laşi. 
Îşi aduse aminte cu amărăciune cât de nemulţumit fusese în 
pivniţa iaurgeriei; de fapt de când trecuse în ilegalitate, acolo o 
dusese cel mai bine. Cu moş Vlase nu putea să se plictisească. 
Dar şi cu Lăcustă a stat cu plăcere de vorbă, deşi pe strungar îl 
apucau pandaliile când îi spunea că socialismul nu e numai o 
răsturnare a forţelor dintr-un stat, ci o chestiune de durată. Cât 
timp înseamnă „durata” la tine? Nu ştiu. Ştiu doar că preluarea 
puterii la creştini a durat aproape patru secole. Burghezia a 
preluat puterea definitiv după un secol şi jumătate. Şi nu ţi-am 


spus, nu ştiu. Poate un secol. Atunci de ce să mă agit eu? Pentru 
copiii tăi. Poate pentru copiii copiilor mei. Poate. 

Emma apăru dinspre prăvălie. După felul cum deschisese şi 
trântise uşa în urma ei, Andrei îşi dădu seama că femeia era 
pornită. Nu fusese avertizat că există şi o femeie în casă. li păru 
rău că n-a avut timp să stea de vorbă cu bătrânul mai mult. 
Aşteptă ca femeia să se apropie de pat. Ea, când îl văzu acoperit 
cu un pled până la gât, tresări, dar rămase tot severă. 

— Bună ziua. Şi încă înainte ca Andrei să-i fi putut răspunde, 
continuă pe acelaşi ton: Să ştiţi, eu n-am fost de acord cu 
închirierea acestei camere. 

— Bănuiesc, încercă Andrei un zâmbet. 

Abia acum observă că femeia din faţa lui era foarte tânără. 

— Totuşi n-aş vrea să-l supăr pe tata. Ar fi bine dacă 
dumneavoastră aţi renunţa la această cameră. Să plecaţi din 
proprie iniţiativă. 

— Am să mă gândesc la propunerea dumneavoastră. 

Nu voia să promită nimic, înainte de a fi vorbit cu bătrânul. 

— Îmi pare bine că sunteţi înţelegător, îşi descreţi fruntea 
pentru prima oară Emma. Aveţi nevoie de ceva? 

— Nu. Adică, aş vrea să beau puţină apă. 

Emma ieşi în bucătărie, apoi reveni cu un pahar cu apă. 
Andrei încercă să-şi ridice capul, de pe pernă, să poată bea. 
Emma îi ghici intenţia. Deveni ironică: 

— Sunteţi chiar atât de suferind? 

— Nu, dar mă mişc mai greu din cauza bijuteriilor. Scoase de 
sub pled mâinile încătuşate. 

Emma încremeni. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Jenată, îşi cobori pleoapele, apoi îşi 
vâri mâna sub ceafa lui Andrei, îl ajută să se ridice, să bea. Cu 
tot ajutorul ei, apa i se scurse pe bărbie, pe pled. Arătă cu 
bărbia spre lanţuri. Astea nu se pot scoate? 

Andrei se lăsă şters pe buze, pe bărbie. 

— Numai cu ajutorul unui lăcătuş. 

— Probabil că tata cunoaşte pe cineva. 

îşi trase un scaun şi se aşeză lângă pat. Nu ştia ce să spună. 
Când tăcerea deveni apăsătoare, se scuză. 

— Aş vrea să mă iertaţi, nu ştiam cui i-a închiriat tata camera. 
Acum vremurile sunt tulburi şi tata a îmbătrânit îngrozitor de 


mult. Şi ca mentalitate. Se teme că moare şi mă lasă pe 
drumuri. Am crezut că a închiriat camera pentru bani. 

— Eu, din păcate, n-o să vă pot plăti nimic. Bineînţeles, 
deocamdată. 

— Nu pentru asta v-am spus ce credeam... Mă întreb cum o 
să-mi daţi de ştire dacă aveţi nevoie de ceva? Bănuiesc că aţi 
evadat de undeva. De ţipat n-o să puteţi ţipa. Poate să fie 
cineva în magazin. 

— Eu niciodată nu vreau ceva cu urgenţă. Când aveţi timp mai 
treceţi pe aici. 

încă în seara aceea apăru lăcătuşul şi lucră până după miezul 
nopţii, chinuindu-se cu un bomfaier uzat. Emma asistă la 
scoaterea, lanțurilor. Când rămase câteva clipe singură cu 
Andrei, îşi ceru din nou scuze: 

— Socotiţi că după masă nu v-am spus nimic. 

— Nu-mi amintesc să-mi fi spus ceva. 

— Ba da. Cu mutatul. Mi-ar face plăcere să rămâneţi la noi. 

— Din milă? întrebă Andrei. 

— Şi din milă, răspunse Emma cu întârziere. Se reîntoarse 
taică-su din bucătărie şi nu mai putu continua. Să vă fac un 
ceai? 

— Nu ceai, Emma, interveni taică-su. Nu e bolnav. E obosit 
puţin şi atâta tot. Fă-i de mâncare, să se refacă. 

Andrei nu se refăcu nici după o săptămână. Mina stângă îi 
înţepenea, cel mai mic efort îl făcea să se schimonosească de 
durere. Stătea ore întregi în spatele perdelelor, privea curtea 
foarte puţin circulată sau asculta discuţiile din prăvălie. Când 
avea puţin timp liber, Emma îi vizita, dar nu aveau ce-şi spune. 
Emma se aşeza pe marginea patului, privea covorul tocit de 
paşi, apoi, când liniştea se prelungea peste măsură se ridica 
brusc şi se întorcea. În prăvălie. Seara de obicei mâncau între ei. 
Koitman povestea fragmente de amintiri fără nicio legătură între 
ele, dar de cele mai multe ori părea că se gândeşte cu voce 
tare. 

— Nu îmi mai amintesc dacă Veranda fusese vopsită în verde 
sau în gri. Ştiu doar că era decolorată de soare sau de prea mult 
spălat. Coboram patru trepte de piatră. Îmi pare bine că mi-am 
amintit că erau patru. Dimineaţa, când răsărea. Soarele, printre 
crăpăturile scândurilor din verandă razele desenau gratii pe 


podea. Îmi lipeam nasul de scândurile verandei şi priveam în 
soare până îmi dădeau lacrimile. Acum nu mă mai uit la soare şi 
totuşi îmi dau lacrimile. 

Nu-l întrerupeau nici Emma şi nici Andrei. 

— Din cauza penelor, de când mă ştiu am avut senzaţia că 
ninge în casă.. 

Altădată înşira numele prietenilor din copilărie şi se întreba ce 
or fi ajuns Tevi sau Izu. 

— Izu era deştept. Ştia să numere până la o sută când s-a 
înscris la Heder. Toţi îi propovăduiau viitor strălucit; eu îl 
invidiam. Odată i-am tăiat paltonul de iarnă cu lama şi m-am 
bucurat când taică-su l-a tras de perciuni. Îl uram pentru că era 
mai deştept decât mine. Ciudat cum se schimbă omul. Acum, 
când întâlnesc un om deştept, mă bucur. Nu mai am mult de 
trăit, dar aş da un an din viaţă dacă aş şti ce a ajuns Izu... 

Vineri seara se încingea cu curelele de rugăciune şi se 
retrăgea în camera lui. În prima vineri, rămaşi singuri, Emma 
spuse fără să-l privească: 

— Probabil ţi-ai dat seama că suntem evrei. 

— Şi era important să-mi comunici asta? 

— Da. E bine să ştii. 

Becul din tavan, slab, îi lumina ciudat bărbia, fruntea şi vârful 
nasului. 

— Ştiam. Dar ce importanţă are. E ca şi cum mi-ai fi 
comunicat că marţi vei îmbrăca rochia galbenă. 

— Potriveşti bine cuvintele. Vrei să te culci? 

— Nu. Nu mi-e somn. 

— Nici mie. Te superi dacă mai stau? 

— Nu. Îmi face chiar plăcere. Am început să mă plictisesc 
singur. E îngrozitor să nu faci nimic. 

— Dar eşti bolnav. 

— Dacă te doare un umăr, nu înseamnă că eşti bolnav. 

Din ziua aceea, Emma venea mai des în camera de trecere. 
Uneori cu treburi: căuta sub scări câte o rochie, chiar spunea cu 
voce tare ce anume căuta, dar Andrei îşi dădea seama că se 
justifica. 

— Emma, pot să te rog ceva? 

— Desigur. 


— AŞ vrea să nu găseşti rochia pe care o cauţi. Aş vrea s-o 
cauţi şi după masă şi mâine... 

— Ceea ce îmi spui tu e un fel de invitaţie. 

— O rugăminte, Emma. 

— Pentru că, aşa cum ai mărturisit, te plictiseşti singur. 

— Nu, pentru că îmi place când eşti aici. Ştii că şi atunci când 
eşti în prăvălie mă gândesc la tine? Uneori încerc să-mi 
imaginez ce faci. 

— ŞI? 

— Nu-mi pot imagina. Te imaginez totdeauna în camera ta. 

— De ce acolo? 

— Îți spun. Când urci seara la tine şi-mi. Spui „bună seara”, ai 
lumina în spate. Te văd ca şi cum ai fi goală. 

— De acum încolo am să-ţi spun bună seara aici. 

— E şi mai bine. Îţi simt respiraţia. 

— Tu îmi faci curte. 

— Cred că da. 

— Nu trebuie să te simţi obligat... 

— Nu fac nimic din obligaţia. Dar dacă ţie ţi se pare că da... 

— Nu crezi nimic. 

— Trebuia să crezi în ceva, Emma. 

— Tu în ce crezi? 

— Acum cred în tine. 

— Mă faci să roşesc. 

— Când roşeşti eşti şi. Mai frumoasă. 

într-o după masă Emma veni lângă el şi se aşeză pe marginea 
patului. Andrei, îmbrăcat, stătea întins cu mâinile sub ceafă. Ori 
uitase pentru ce venise, ori venise fără motiv. Se priviră lung, pe 
urmă Emma îşi lăsă capul în bărbie. 

— Tu, când nu eşti bolnav, cu ce te ocupi? 

— Sunt tipograf. 

— Ai o meserie frumoasă. 

— Nu-i meserie. E artă. Dacă n-ar trebui să rostesc cuvintele, 
ci doar să le înşir pe hârtie, ştii ce lucruri frumoase aş putea să- 
ţi spun?... 

— Ce lucruri? întrebă Emma şi se trase mai aproape de el. 
Acum becul îi lumina toată faţa: umbrele genelor se proiectau 
pe pomeţii proeminenţi. Emma avea faţa lunguiaţă şi pielea 


măslinie. Poate şi din cauza asta dinţii păreau mai albi decât 
erau în realitate. 

— Ţi-am spus că mi-e greu să le rostesc. 

— Avem o maşină de scris. 

— Şi-mi spui asta doar acum? 

— Vrei să ţi-o aduc? 

— Bineînţeles. 

Emma se duse în prăvălie, cotrobăii într-un dulap zidit în 
perete şi reveni veselă cu un Remington uzat. 

Andrei o lăsă pe Emma să pună maşina de scris pe masă şi 
abia după aceea se apropie de ea: claviatura semănă cu clapele 
unui lynotip. Mângâie Remingtonul ca pe o fiinţă şi o căldură 
ciudată i se revărsă în corp. 

Emma îi întinse o coală de hârtie. Andrei, cu dichis, introduse 
hârtia în maşină, privi fascinat claviatura, apoi, încet, cu un 
deget, începu să bată clapele. Curioasă, Emma smulse hârtia şi 
începu să citească cu voce tare: „Imi placi foarte mult.” 

întoarse privirile spre Andrei. 

— Îmi pare rău că nu te-am lăsat să scrii mai departe. 

— Doamne fereşte! Cine ştie ce prostii aş fi scris. 


GHEORGHE GROMA A FOST AUDIAT de două ori la 
Departament, gurile rele spuneau că a fost anchetat şi nu mai 
primise nicio misiune de la Berlogea. Il ocolea pur şi simplu. 
Mona îi întări convingerea asta. 

— N-are curaj să hotărască singur. Întâi vrea să afle hotărârea 
celor de la Departament. Mi-a spus să-ţi spun că e ocupat. 

— Dar n-am nicio vină, Mona! Toată afacerea e atât de 
stupidă. 

Ei îi povestise de câteva ori amănunţit evadarea, înflorind 
doar ceea ce presupuse chiar atunci la faţa locului şi anume că 
evadarea fusese organizată ştiinţific de foarte multe persoane. 

— Dacă l-aş fi însoţit eu la W.C., desigur lucrurile S-ar fi 
petrecut altfel, dar nu e exclus ca oamenii lui să mă fi aruncat şi 
pe mine din tren. 

— Caută-l pe Berlogea acasă, Gigi. S-ar putea să nu vrea să se 
expună aici. Acasă poţi discuta cu el mult mai deschis. 


Singură Mona se afişa cu el. Mâncară de câteva ori la Capşa, îl 
invitase şi acasă la ea. Din cauză că se simţea ocrotit, nu putu fi 
el însuşi, deveni stângaci, complimentele pe care i le făcea 
sunau aiurea. 

— Ştii ce-ţi propun, Gigi? Să nu discutăm despre situaţia ta. 
Din pricina ei eşti complexat. Stai în noaptea asta aici, ca şi cum 
ne-am fi cunoscut azi. 

Invitaţia veni pe neaşteptate. Groma se fâstâci, ar fi vrut să fie 
drăguţ, dar zâmbetele îi erau forţate, strâmbe. Din camera 
alăturată se auzea râsul strident a lui Lu şi vocea gravă a unui 
crainic care citea ştirile la radio. Mona se schimbă, îmbrăcă o 
cămaşă de noapte lungă şi transparentă din milaneză. 

— Nu te dezbraci? 

Groma nu ştia cum i-ar. Fi plăcut Monei; să fie ordonat, să-şi 
aranjeze haina pe spătarul unui scaun sau să fie boem şi să-şi 
arunce hainele pe covor. 

Nu ştia nici ce ar fi trebuit să spună. Se dezbrăcă în tăcere, îşi 
puse haina pe spătarul unui scaun, potrivi dunga pantalonilor. 

Mona începu să audă: 

— Aduci cu un gimnazist la internat. 

În pat, Mona îşi puse capul pe pieptul lui. 

— Ştii ce a spus tata? Că n-ar fi rău să nu insişti să ţi se 
lămurească situaţia. La o adică, dacă lucrurile se schimbă, poţi 
să susţii că ai sprijinit evadarea tipografului. Ar putea să conteze 
pentru o altă carieră. 

— Nu pot face asta, Mona. 

— Pentru că eşti prost! 

Groma nu-i răspunse. 

— Toţi grangurii se spală pe mâini. Dacă frontul n-ar fi atât. De 
aproape, ţi s-ar fi intentat un proces. Tu nu te gândeşti? 

— Eu vreau să-l prind, Mona! 

— De ce? Crezi că situaţia politică depinde de acest tipograf? 
Tata spune că şi Palatul e vizitat de comunişti. 

— Vreau să-l prind pentru mine! Să mă pot uita liniştit în 
oglindă şi să nu-mi fie scârbă de mine. 

— Eşti singurul personaj shakespearian într-o piesă de 
Caragiale. Nu-ţi dai seama că eşti ridicol? 

Pe Gabi ar fi băgat-o în mă-sa. Faţă de Mona se scuză: 

— De ce nu poţi înţelege că şi eu am o ambiţie? 


— Ai ambiția să fii dinadins prost! Hai, scoală-te, du-te şi 
prinde-l! 

Se îmbrăcă la fel de tăcut cum se dezbrăcase şi plecă fără să 
salute. În drum spre casă se dojeni că nu avusese forţă s-o 
pălmuiască sau s-o înjure măcar. 

A doua zi îl căută pe Berlogea acasă. Acesta îl primi mult mai 
amabil decât şi-ar fi imaginat comisarul. 

— Ştii ce aş face eu în locul tău, Groma? Aş cere să fiu detaşat 
la laşi. Detaşat. Detaşat înseamnă misiune. Tu n-ai. Dar acolo ai 
putea să te agiţi ca şi cum ai avea. Bănuiesc că eşti convins că 
tipograful tău e tot pe acolo prin regiune. E posibil ca sărind din 
tren să nu fi fost strivit. Se reface şi într-o bună zi îţi va pune 
„Flacăra Roşie” pe masă. Dacă eşti pe fază, mai ai o şansă. Vrei 
să-ţi aranjez detaşarea la laşi? 

Decât să vadă zâmbetele ironice ale colegilor, privirile pline de 
falsă compătimire ale lui Vasiliu, alese detaşarea. 

Niţescu îl primi rece, distant, dar Groma nu se aşteptă nici 
măcar la aparenţe. Îşi găsi o locuinţă prin bunăvoința 
prefectului, o cameră mobilată chiar: în Piaţa Unirii. Făcu totuşi 
o vizită de curtoazie familiei Folescu. Nu găsi acasă decât pe 
colonel şi pe doamna Eugenia. La început insistară să se mute la 
ei, dar nu de-ajuns ca să fie convingători. Groma le promise că 
nu-i va ocoli. 


PLOUA ŞI LUI ROITMAN ploaia i se păru că e formată din fire 
lungi de apă. În copilărie şi. Ploaia era altfel: putea deosebi 
fiecare picătură, uneori când stătea în mijlocul curţii şi ţinea faţa 
în sus, reuşea să numere picăturile care îi cădeau în vârful 
nasului. Gândindu-se că ar trebui să stea în ploaie, se 
cutremură. Îi făcu loc poştaşului să intre. 

— Noutăţi? 

Scrisori n-avea de unde să primească — nimic decât înştiinţări 
de la Primărie sau Administraţia financiară. lar noutăţile pe care 
i le spunea poştaşul de mult nu mai erau noutăţi. Totuşi, cu 
încăpățânare, poate pur şi simplu din obişnuinţă, îl întreba în 
fiecare zi. 

Poştaşul îi aducea „Universul” cu o zi întârziere. 

— Ruşii se apropie de Prut... 


De câteva săptămâni poştaşul îl informa că ruşii se apropie de 
Prut. Înseamnă că se apropie încet. 

Poştaşul plecă fără să salute. Mai de mult, poştaşul îl întreba şi 
de sănătate, dar nu că l-ar fi interesat cum se, simte „jidanul 
bătrân” ci doar aşa, fiindcă îi venea greu să spună bună ziua. 

O auzi pe fiică-sa cotrobăind printre rochii. 

Şi ea se schimbase de când aveau chiriaş: o surprindea uneori 
fredonând. La fel ca altădată maică-sa. Stătea în bucătărie şi 
fredona melodii ştiute numai de ea. Îşi aminti de un proverb 
auzit în tinereţe: „Evreii nu cântă decât în templu sau când sunt 
fericiţi”. Oare Emma era fericită? Probabil ar vrea să fie. Nici 
măcar proverbele vechi, evreieşti nu exprimă adevărul... 

— Emma, du-i ziarul. 

La Tiraspol ziarele veneau odată pe săptămână. Le. Aducea 
Levi cu căruţa de la Odessa. Tot el aducea şi scrisorile. Se oprea 
în faţă casei şi ţipa cât îl ţinea gura: 

— Hai... Vino odată că n-o să stau până-ţi numeri toate 
penele. Vino, că ai o scrisoare! 

Scrisorile care veneau la Tiraspol erau toate importante. 
Anunţau moartea sau naşterea cuiva din familie. Altceva ce ar fi 
fost interesant să-şi comunice? Oare când s-a născut el, taică-su 
şi-a anunţat rudele? Acum, sigur, moartea lui nu va mai fi 
anunţată prin scrisori, Rudele nevesti-sii au fost duse în 
Transnistria, cu ei nu mai coresponda. O să moară într-o zi şi 
nimeni, în afară de Emma, nu va şti acest lucru. Şi ea ceo să 
facă? 

Emma îi luă ziarul din mină şi intră în casă. Îl găsi pe Andrei în 
faţa maşinii de scris. 

— Au sosit noutăţile. 

Andrei o prinse de amândouă mâinile. 

— Ştii care e cea mai mare noutate astăzi? 

Despre ce noutate putea fi vorba când Andrei încă nici nu 
răsfoise ziarul? 

— Nu ştiu. 

— Du-te la oglindă. 

Neconvinsă, Emma se duse la oglindă şi se privi. 

— Nu vezi nimic? 

— Nu. Ce să văd? 

— Niciodată n-ai fost atât de frumoasă ca astăzi! 


De când s-a mutat Andrei în casă, viaţa ei s-a schimbat. Nu 
mai cobora nepieptănată din cameră, dimineaţa abia aştepta să- 
| vadă. Avea cu cine vorbi. Şi Andrei ştia să spună lucruri 
interesante. 

Se apropie de el să-i mulţumească pentru compliment, îl 
sărută pe frunte, repede şi se retrase în prăvălie. Andrei aşteptă 
să se închidă uşa în urma ei, apoi aruncă o privire spre ziar şi 
rămase încremenit. Pe pagina întâia, un titlu cules cu litere mari 
îi atrase atenţia: „Comunistul lon Lăcustă a fost executat la 
laşi”. 

Primul lui gând fu să ceară, bani de tren şi să plece la laşi. Ce 
să facă aici? Să stea cu mâinile în sân? Lăcustă şi-a dat viaţa 
pentru „Flacăra Roşie” şi el vegetează. De ce nu-i dă Zaharia un 
semn de viaţă? Şi în amintirea lui Lăcustă ar trebui să scoată 
ziarul. Dar unde, din ce? La maşina asta de scris? Câte copii 
încap în acest Remington? Cinci? De cinci ori cinci fac douăzeci 
şi cinci. Douăzeci şi cinci de exemplare răspândite la laşi ar face 
vâlvă. Şi-ar da seama oamenii că gloanţele de care a murit 
Lăcustă n-au putut omori ideea. Moş Vlase în locul lui tot asta ar 
face. Poate află şi Zaharia şi-i dă un ajutor. „Flacăra Roşie”, 
seria a doua. Numărul 3. Da, asta trebuie să facă. 

— Emma! 

Emma apăru în deschizătura uşii. 

— Ce s-a întâmplat? Niciodată n-ai strigat atât de tare. 

— Vreau să-mi faci rost de o bucată de linoleum. 

— Linoleum? De ce? 

— Am nevoie pentru titlul ziarului. Prietenul cu care am fost 
arestat a fost împuşcat. Îi arătă articolul din „Universul”. 

— Poate e mai bine să stai aici. Şi să nu se mai audă de tine. 
Războiul nu mai durează mult. 

— Dar e şi războiul meu, Emma! N-am dreptul să stau şi să 
aştept! 

— Şi ce vrei să faci? 

— Să scot un ziar. Şi pentru el fraza sună pompos, dar nu mai 
avea nicio importanţă. Adăugă: Trebuie să scot ziarul! Strigă 
aproape: E singurul lucru pe care-l pot face pentru lon Lăcustă. 
El a murit din cauza acestui ziar. Trebuie să le arăt celor de la 
laşi, să arăt ţării întregi că Lăcustă n-a murit degeaba!... Am 
nevoie de hârtie, de multă hârtie, spuse, după o pauză. 


— Şi cum vrei să tipăreşti ziarul? 

— Multiplic foile la această maşină de scris. Timp, slavă 
domnului, am. 

— Şi ştii ce trebuie să scrii? 

— Ştiu. 

— Şi după ce le baţi la maşină ce faci cu ele? 

— Le răspândesc. 

— Te duci în stradă şi le împărţi? 

— Nu. Are cine să se ocupe de asta. Avem o întreagă filieră. 
Zilele astea plec la laşi. 

— Nu te duci nicăieri! 

— Nedistribuindu-le, e ca şi cum nu le-aş face. 

— Mă duc eu la laşi! 

— Tu nu le duci! E primejdios. 

Probabil vorbiseră tare. In uşă apăru Roitman. 

— Ce faceţi, vă certaţi? 

— Vrea să se ducă la cinema, minţi Emma. Spune-i şi tu, tată, 
că nu e bine să iasă din casă. 

— Emma are dreptate. Se duce ea şi-ţi, povesteşte filmul. 

— Dă-mi bani, tată, mă duc la cinema. 

Emma se întoarse din oraş cu un top de hârtie şi două duzine 
de plombagine. 


PÂNĂ NOAPTEA TÂRZIU, Andrei ascultă ştirile de la Radio 
Londra, îşi făcu însemnări pentru comentarea ostilităţilor de pe 
front şi redactă un articol de fond în amintirea lui Lăcustă. 
Relată despre procesul cu uşile închise, despre felul cum. 
Fusese maltratat strungarul de la Nicolina. Se culcă după miezul 
nopţii obosit, dar nu reuşi să adoarmă. Işi imagina paginile 
bătute la maşină, pe două coloane, să semene cât mai mult a 
ziar. Îşi imagina întâlnirea cu Caramfil: o să-l oblige să-i trimită 
materiale pentru tipărit. Era imposibil să nu găsească un om 
care să poată face deplasarea până la Piatra Neamţ. 

Era o noapte de vară, caldă, cu luna plină proptită de 
fereastra care dădea în curtea interioară. Lumina ei albă contura 
mobilele din încăpere şi tricornul Napoleonului de porțelan. Era 
gata să adoarmă, când auzii paşii Emmei pe scări. Aşteptă ca să 
ajungă lângă pat şi o întrebă în şoaptă: 


— Tu de ce nu dormi? 

— Nu mi-e somn. 

Se aşeză iar pe marginea patului. Faţa îi rămăsese în umbră, 
Andrei nu-i vedea decât mâinile adunate în poală. 

— Nu pot să dorm. 

. In bucătărie se aprinse lumina şi Roitman apăru în pragul 
uşii. Cipilica îi căzuse pe frunte. O descoperi pe. Emma pe 
marginea patului; îşi îndreptă umerii, să pară mai autoritar: 

— Tu ce cauţi? 

— li povestesc filmul pe care l-am văzut. Şi se întoarse spre 
Andrei:...atunci ăla cu barbă a coborât din maşină. Avea două 
geamantane mari... 

— Vorbiţi mai încet, spuse derutat taică-su şi sa retrase în 
bucătărie. 

— Cine, avea două geamantane? întrebă mirat Andrei. 

— Tu n-ai fantezie deloc. Îţi povesteam un film. 

Andrei îi mângâie mâinile. 

— Ştii că pe întuneric ai ochii şi mai frumoşi? 

— Dacă mă întrerupi mereu, uit continuarea filmului. 

— Foarte bine. Dacă taci îmi spui mult mai mult. Îmi pare bine 
că eşti aici. 

— Şi mie, dar mi-e frig. 

Andrei îi făcu loc. Emma îşi lăsă capul pe perne. Spuse cu 
privirile aţintite spre tavan: 

— Eu nu mai sunt fată. 

Era singura frază la care nu se aşteptase Andrei. 

— De ce-mi spui asta? 

— Ca să ştii! Acum un an am fost chemată la comisariat. Mi s- 
a spus că tata a cotizat la Ajutorul Roşu, că arestarea sau 
libertatea lui depind de mine. Era un comisar bătrân cu dinţi 
galbeni. 

Andrei se ridică în coate. 

— Te iubesc, Emma. 

— Minti, strigă Emma şi Andrei se sperie. Minţiţi cu toţii! Aşa 
mi-a spus şi el. 

Se ridică de pe pat şi urcă în camera ei. Andrei porni după ea. 
Nu ştia ce ar trebui să spună, simţea doar nevoia fie alături de 
ea. O găsi culcată pe burtă, cu faţa înfiptă pernă. Se aşeză lângă 
ea. 


— Emma. 

Ea nu-i răspunse decât după ce se întoarse cu faţa spre el. 
— Ai spus că mă iubeşti. 

— Da. 

— Dacă e adevărat ce-mi spui, promite-mi ceva. 
— N-aş vrea să-ţi promit ceea ce n-aş putea face. 
— Poţi! Depinde de tine. 

— Atunci îţi promit. 

— Mă laşi să mă duc la laşi. Să duc ziarele. 

— Ai fost necinstită, Emma. 

— Nu, Andrei. Nu vreau să te pierd. Sărută-mă. 


AŞ VREA SA CUMPĂR spectacolul de la ora 7. 

Caramfil crezu că se scufundă pământul sub el. Se sforţa să 
rămână calm. Cu toate astea vocea îi tremura. 

— Aveţi autorizaţie? 

— Desigur, îi răspunse Emma hotărâtă: 

Tot drumul, în tren, se pregătise pentru această întâlnire. 
Andrei o sfătuise la ce oră să-l caute, cum să se comporte dacă 
va fi de faţă şi funcţionara. 

— Clara, se întoarse Caramfil spre femeia cu halatul alb. Vezi 
care e situaţia spectacolului de la ora 7. Lui Emma nu-i spuse 
decât foarte oficial: Vă rog să luaţi loc. Abia după ce ieşi 
funcţionara, Caramfil îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Cine v- 
a trimis aici? 

— Andrei. Am adus ziarele. 

Scoase din geamantan un pachet învelit în hârtie de ziar de 
„Flacăra Roşie”. Mi-a spus că dumneavoastră ştiţi ce aveţi de 
făcut. 

— E nebun. N-avea voie să ia legătura cu mine! 

— El a spus că are. Şi vreau şi articolele pentru numărul 
următor. Vă aştept aici? 

— Nu. 

— N-am unde să stau în altă parte. Vin de la Piatra Neamţ. 

Caramfil ascunse pachetul într-un sertar al biroului; 

— Nu mă interesează! îmi laşi adresa şi vom vedea ce se 
hotărăşte în privinţa lui. 


— Domnul Zaharia îi cunoaşte adresa; 

— Ar fi trebuit să aştepte să i se comunice ce are de făcut. 

— A aşteptat două săptămâni. 

Intră funcţionara. 

— Spectacolul de la ora şapte nu mai poate fi reţinut. S-au 
vândut peste patruzeci de bilete. 

Caramfil răsuflă uşurat. 

— Îmi pare foarte rău, domnişoară. Mă mir că cei de la 
Facultate nu s-au interesat din timp. La revedere. N 

Emma îşi dădu seama că nu mai avea ce căuta la Caramfil. li 
mulţumi pentru amabilitate şi porni spre uşă. 


SINGURUL CARE S-A BUCURAT de apariţia „Flăcării Roşii” a 
fost Groma. Îl chemă Niţescu în birou. Era agitat, cu cearcăne la 
ochi. Groma descoperi pe birou şi dosarul galben cu însemnele 
„strict secret”, adus de Firoiu. Probabil cu notația Prefectului: 

— „Ce-i asta, Niţescule? 

— Domnule Groma, dumneata ai experienţă, preiei cazul. 
Bănuieşti că e tot opera lui Boldur. 

— Fără îndoială. Eu cred că şi articolele sunt ale lui. Numai el 
a participat la procesul cu uşile închise. N-avea cine să 
redacteze, o informare atât de fidelă. Îmi puteţi spune unde s-au 
mai găsit ziare? 

— Peste tot. La facultate, la gară, la Nicolina. Dacă dumneata, 
atunci în tren... 

— Eu am fost singurul care s-a împotrivit să fie expediat la 
Bucureşti. Dacă m-aţi fi ascultat şi am fi făcut o încercare de 
evadare, fiţuica asta nu era pe masa dumneavoastră. 

— Am spus, preiei cazul şi acţionezi rapid. Vreau zilnic 
informări. Dacă nu ai ce să-mi raportezi, îmi trimiţi o pagină 
goală iscălită. Ca să n-avem discuţii. Îţi place muzica?.. 

— Nu, domnule comisar şef. 

— Atunci cum se face că te văd mereu la operă? 

— O însoțesc pe domnişoara Folescu. Studiază „Carmen”. Stă 
cu ochii închişi şi tresare la câte o notă falsă, îmi permiteţi să 
mă retrag? 


Cu câteva zile în urmă, Groma trecuse pe la colonelul Folescu. 
Au stat de vorbă până seara târziu. Îi povestise evadarea lui 
Boldur şi misiunea, pe care o avea acum să-l aresteze din nou. 

— Din păcate nu dă niciun semn de viaţă. Probabil zace 
undeva cu oasele rupte şi n-are cum să se manifeste. Dar eu 
sunt răbdător. 

Flori fusese entuziasmată de evadarea din tren. Ea ar fi vrut 
să audă amănunte. Se aştepta la o evadare spectaculoasă ca în 
filme. Groma o readuse pe pământ. 

— Nu, domnişoară. A fost o evadare banală. l-am permis să se 
ducă la W.C. Şi a sărit din tren. Eroul nu a fost el, ci cei care au 
organizat evadarea. Când am ajuns la locul săriturii, am 
descoperit urmele unei maşini. Dacă n-aş fi încăpățânat, ar fi 
trebuit să-mi dau demisia. Dar eu cred în steaua mea. 

Flori, în speranţa că află şi alte detalii, îl rugă s-o însoţească la 
Operă. Groma se plictisi din plin. De dragul ei însă suportă patru 
spectacole. Când o vedea pe Amalia grasă şi transpirată, o 
invidia pe Flori că-şi ţinea ochii închişi. 

După discuţia avută cu Niţescu se duse din nou la colonel. ÎI 
găsi la masă şi se lăsă invitat. 

— Mi-am permis să vă deranjez la această oră nepotrivită 
pentru că am o veste pentru dumneavoastră. Probabil în curând 
o să vă dau de lucru. Boldur mi-a trimis cartea de vizită... 

— Aşa, pur şi simplu? întrebă Flori curioasă. 

— Nu, dragă domnişoară, nu e omul care să-şi tipărească cărţi 
de vizită. Mi-a expediat un nou număr din „Flacăra Roşie”. 
Desigur, de astă dată „Flacăra” a devenit ceea ce trebuia să fie 
de la început: o biată fiţuică bătută la maşină. 

— inseamnă că pe dumneavoastră conţinutul nici nu vă: ; 
deranjează. 

— Bineînţeles. Asta e treaba altora. Eu îl admir pentru voinţa 
lui extraordinară. Pentru asta merită să fie împuşcat. 

— Pentru asta, bănuiesc, întâi trebuie prins, spuse, Flori şi 
Groma descifră ironia din tonul ei. 

— Bineînţeles. De asta sunt aici. 

— E ca şi cum ai căuta un ac într-un car de fân, interveni 
colonelul. Ai un plan concret? 


— Deocamdată, fac razii în gări. Şi aici la laşi şi în toate staţiile 
până la Bacău. Mi-e de ajuns să acroşez un singur distribuitor. 
Atât. Restul e o chestiune de rutină. 


— FII FOARTE PRECAUTA, EMMA. 

— N-ai nicio teamă. Cine desface o rochie de mireasă? 

Cele treizeci de „Flacăra Roşie” erau împachetate, într-o 
rochie de mireasă şi rochia învelită în celofan, să se vadă. Ideea 
a fost a Emmei şi Andrei trebui să recunoască: era o idee bună. 
O fată cu o rochie de mireasă sub braţ nu poate fi bănuită că 
transportă ziare ilegale. Era cel de al patrulea număr al ziarului 
şi Zaharia îi transmisese să-i „dea bătaie”. 

. Nu trecuse nicio oră de la plecarea ei când apăru val-vârtej 
Neacşu, lăcătuşul care scosese lanţurile lui Andrei. Vorbi încă de 
la uşă: 

— Fata dumitale a fost arestată la gară. 

— Arestată? Nu se poate! Se văicări Roitman. 

— E aşa cum spun. Am văzut-o eu când a fost băgată în dubă. 
Ar trebui să scapi de el. Arătă cu bărbia spre uşa din spatele 
tejghelei. Probabil vor veni şi aici. 

— De ce au arestat-o? vorbind, lui Roitman îi tremura bărbia. 

— Nu ştiu. Dumneata fă ce-ţi spun! 

Roitman cobori scările împleticindu-se. Îl găsi pe Andrei în faţa 
maşinii de scris. 

— Emma a fost arestată. Trebuie să pleci. N-ar fi trebuit să te 
primesc în casă. 

— Domnule Roitman... 

— Te rog, pleacă imediat! 

Când Andrei apăru în poarta casei, strada era încă liniştită. Cei 
câţiva trecători matinali se îndreptau grăbiţi spre locurile de 
muncă. ` 

Andrei se alătură unui grup şi se furişă pe lângă vitrine. In 
clipa aceea apăru duba în colțul străzii. Intoarse capul spre 
celălalt colţ: văzu o mulţime de poliţişti agitându-se. Nu avea de 
ales. Lovi cu cotul vitrina unui magazin de confecţii, înşfăcă un 
costum întins pe nişte sfori şi începu să alerge. Alertat, în uşa 
magazinului apăru proprietarul şi începu să ţipe cât îl ţinea gura: 

— Hoţii!... Hoţii!... 


Doi poliţişti coborâţi din dubă îl imobilizară pe Andrei, în urma 
lor apăru şi un comisar gras, cu dinţi mari, galbeni. Il întâmpină 
proprietarul. 

— A spart vitrina, domnule comisar! 

— Luaţi-l, dădu dispoziţie comisarul. Ai noroc că n-a fost 
alarmă aeriană. Puteam să te împuşc ca pe un câine. Doi ani tot 
ieil... 

— ÎI bag în dubă? întrebă unul dintre poliţişti, care îi răsuci 
brațul. 

— ÎI bagi în mă-ta! se răsti comisarul la el. La drept comun! la- 
| de aici, să nu ne încurce. 

După câţiva paşi Andrei recunoscu vocea lui Groma: 

— Cum merge, băieţi? Sper, de data asta, să nu ne scape din 
încercuire. Aţi găsit ceva? 

— Deocamdată un borfaş. A spart o vitrină. 

— Azi nu vânăm borfaşi. Azi vreau peştele cel mare. Andrei 
nu-şi întoarse privirile în direcţia vocii lui Groma. Se lăsă condus 
de poliţist spre o altă maşină, i După ce se îndepărtă destul de 
mult de colţul străzii, îl întrebă pe însoțitor: 

— Ce înseamnă „peştele cel mare”? 

— Unul politic. 

încă în aceeaşi zi, Tribunalul de Urgenţă îl condamnă pe 
Andrei Boldur la un an şi opt luni închisoare corecțională şi-l 
expedie la Caransebeş. 

în drum spre închisoare se întrebă cum au depistat-o pe 
Emma. Nu găsi niciun răspuns. 


ÎN CELULA, ANDREI SE NIMERI cu un ceferist în vârstă cu bube 
pe faţă. Avea insomnie şi se scărpina tot timpul. Era bucuros că 
i-au adus un ortac. 

— De trei luni de zile privesc pereţii. Eu n-am mai fost închis.. 

— De ce eşti aici? 

— Din cauza bocancilor. Am fost acar la Cârpa. Pe o linie 
moartă au tras o mulţime de garnituri. Mi-a spus cineva că în 
vagoanele de zece tone sunt bocanci. Eu n-aveam decât ăia 
primiţi de la chefere cu talpă de lemn. Am zis, uite, mă fac cu 
bocanci. Dacă aş fi ştiut că-i tren militar, mi-aş fi văzut de 
treabă. Tu ce-ai făcut? 


— Am luat nişte haine dintr-o vitrină şi m-am pomenit cu doi 
poliţişti în faţă. 

Paşii de pe coridor se opriră în faţa celulei, apoi se auzi şi 
zdrăngănitul de chei. 

— Ce o fi vrând? întrebă Andrei. 

— Ne duc la plimbare. E vineri. 

În curte, gardianul şef, un tip cu faţa osoasă şi mâini 
supradimensionate, orândui deţinuţii în cerc. El se postă în 
umbra turnului de pază. 

— Plimbarea! 

Se credea important. Îşi consulta ceasul, să nu depăşească 
jumătatea de oră. 

încă de când se aliniase, Andrei îl descoperi pe Vărzaru, Părea 
îngrăşat. Vărzaru îi zâmbi cu gura până la urechi. 

— Ce faci, prietene? 

Andrei nu-i răspunse, ca şi cum n-ar fi ştiut că conţinutul i se 
adresase lui. Işi lăsă capul în pământ şi încercă să calce exact 
pe urmele acarului. 

— Ce, măi frate, nu mă recunoşti? îi strigă din nou Vărzaru 
după prima tură. 

Andrei nu-i răspunse nici de astădată. 


DIRECTORUL PENITENCIARULUI, maiorul Mircea Patraulea, 
tocmai se pregătea să părăsească instituţia: era trecut de ora 
unsprezece,  verificase actele pentru controlul de la 1 
septembrie, când apăru gardianul şef. 

— Îmi permiteţi să raportez. 

— Da, dar repede. E târziu. 

— Deţinutul 3071 vă solicită o audiență.. 

— Acum, noaptea? 

— Da. Insistă. 

— In ce problemă? 

— Politică, spune. După câte îmi dau seama, vrea să facă un 
denunţ. 

— Adu-l aici. 

Gardianul se întoarse cu Vărzaru îmbrăcat în zeghe. Maiorul îl 
măsură din priviri. 

— Spune. 


— Vă vând un pont. Era sigur pe el. 

— Aşa, tam-nesam sau e o afacere? Aprecia deţinuţii după 
înfăţişare. Avea o experienţă de peste douăzeci de ani. Cât mă 
costă? ` 

— Un an, zâmbi Vărzaru larg. Imi reduceţi detenţiunea. Cu un 
an. 

— Nu se poate. Asta nu depinde domine. 

— Se poate, domnule maior. Am mai fost grațiat. Eu ascult, 
trag cu urechea şi totdeauna scap mai repede. 

Se aşeză. 

— Pont bun? 

— Foarte bun. Dumneavoastră sunteţi maior. Cu informaţiile 
pe care vi le dau, puteţi avansa. 

— Nu vreau să avansez. 

— Păcat. Peste o săptămână, la 1 septembrie, oricum vine 
inspecția. Voi încheia afacerea cu ei. Păcat, domnule maior. Am 
un pont bun. Politic. Aţi putea îmbrăca uniforma de colonel. 

— Spune. 

— Vreau garanţii. 

— Ce garanţii aş putea să-ţi dau? 

— Cuvântul de onoare. Mie îmi ajunge atât. Este aici printre 
noi unul care ar trebui să fie deţinut politic. Unul care a tipărit 
ziare comuniste. Îl caută şi Siguranţa din Bucureşti. 

In clipa aceea se auziră bătăi în uşă şi apăru un locotenent, 
comandantul gardienilor. 

— Ce-i, Paul? întrebă maiorul. 

. Locotenentul se apropie de birou şi se aplecă la urechea 
maiorului. 

— De două ore România a trecut de partea aliaţilor. Antonescu 
a fost arestat, toţi deţinuţii politici amnistiaţi. Dar asta pe noi nu 
ne interesează. 

— Ba da, Paul. Se întoarse spre Vărzaru. Despre cine e vorba? 

Vărzaru eră vădit deranjat de apariţia locotenentului, dar nu 
mai putea da îndărăt. 

— Despre 4217. Andrei Oprea. Aşa e înregistrat aici. În 
realitate se numeşte Andrei Boldur. 

în drum spre poartă, maiorul se abătu pe la celula lui Andrei. 
Era însoţit de gardianul şef. 


— Am aflat, începu maiorul, că dumneata te numeşti Andrei 
Boldur şi ai tipărit ziare comuniste. 

Andrei nu mai avea niciun sens să nege. Se ridică în picioare. 

— Da, domnule maior. 

Maiorul îi întinse mina. 

— Eşti liber, domnule Boldur. România este în stare de război 
cu Germania! 


ÎN DRUM SPRE IAŞI, Andrei Boldur trecu pe la Piatra Neamţ. ÎI 
găsi pe Roitman în prăvălie, în spatele tejghelei. Părea mult mai 
bătrân. Era înhămat în curelele de rugăciune. 

— Emma nu mai este. A murit în timpul anchetelor la 
Siguranţă. E înmormântată aici la doi paşi. Şi cât de mult aş fi 
vrut să se odihnească la Tiraspol. Acolo cimitirul e mult mai 
frumos. E căţărat pe un deal. Când eram copil, îi spuneam 
„oraşul de sus”. 


PE BAZA PROPUNERILOR lui Zaharia, tipografia ziarului 
„Flacăra Roşie” fusese instalată în Piaţa Unirii numărul 4, în 
fostele ateliere de sutiene ale doamnei Poluxis. 

Andrei se prezentă la responsabilul tipografiei, un bărbat 
voinic cu fata obosită. 

— AŞ vrea să mă angajez. Sunt culegător, dar am făcut şi 
muncă de zeţar. 

— Nu e chiar aşa de simplu, tinere. La ziarul Partidului nu te 
angajezi chiar aşa de uşor. Ai nevoie de referinţe şi de o 
autobiografie detailată. Trebuie să ştim ce ai făcut, cu ce te-ai 
ocupat în timpul războiului.