Francisc Munteanu — Printesa Din Sega

FRANCISC MUNTEANU __ 
Printesa 
din Şega 


Editura Ion Creangā 


FRANCISC MUNTEANU 
PRINȚESA DIN ȘEGA 


Munteanu se afla pe urmele unei literaturi de aventuri 
veritabile şi bine scrise, aici survin și câteva momente de 
suspans real. 

Prințesa din Şega e un roman de aventuri cu copii ilegalişti 
implicați în activitatea anti nazistă. Acţiunea urmăreşte traseul 
unei tiparnițe clandestine cu care comuniştii imprimă manifeste; 
Andreea, zisă” prințesa din Şega”, devine un soi de pilot al 
acestei tipografii, în sensul că drumurile copilei se intersectează 
mereu cu acelea ale aparatului, iar Andreea face ca tiparnița să 
parvină iar acolo unde îi e locul — în mâinile comuniştilor, 
pentru a servi cauzei poporului nostru. Adversarii sunt nemtii şi 
autoritățile româneşti aservite regimului nazist — în primul râna, 
poliția, cu comisarii şi sergenții ei. Colaboratorii Andreei sunt 
adulții comunişti, însă şi tovarăşii ei de joacă. 

Traseul prin Arad al unei tipografii clandestine e dublat de 
începutul formării umane a unei fiice de ilegalist, ilegalistă ea 
însăşi, dârza prințesă din Şega. 


ŞEGA E UN CARTIER AL ARADULUI, o îngrămădire de străzi 
desfundate cu trotuare din piatră de râu, bătătorite, cu case 
mici ascunse după garduri de uluci, îmbrăcate cu viţă sălbatică 
şi iederă. Numai casa băcanului Conrad are caturi: două. 
Parterul e dominat de băcănie, de cele două magazii, înţesate 
cu mărfuri, și odăi destinate servitorilor. Servitori nu mai erau de 
mult: fuseseră concediaţi imediat după începerea războiului. 
Odăile lor deveniseră şi ele magazii pentru delicatese: cafea, 
cacao şi piper. Pe firmele băcăniei, verzi, un pictor nedibaci 
pictase o căpăţână de zahăr supradimensionată şi nişte pungi 
pline cu nu se ştie ce mărfuri. 

La etajul întâi locuiesc patronii băcăniei. Un bărbat înalt, osos, 
cu umerii strânşi, miop. Chiar şi cu ochelarii cu multe dioptrii 
vedea prost: copiii îl înşelau, îi plăteau cu monezi ieşite din 
circulaţie iar el, uneori, cântărea zahăr în loc de făină. Ea, 
nevasta sa, din cauza grăsimii urca şi cobora cu greu scările 
etajului. Era o femeie rea, cu ochi mici şireţi şi cu două rânduri 
de guşe. Ea era stăpână şi peste casă, şi peste băcănie; le 


adusese pe amândouă ca zestre lui Conrad. Ea deschidea 
prăvălia încă înainte de a se lumina, se înghesuia după tejghea 
şi răsufla greoi după fiecare efort. Nu se apleca, să nu i se ridice 
tensiunea; totuşi, înfrunta acest efort numai silită de împrejurări, 
când scăpa printre degetele ei groase, ca nişte cârnăciori, câte o 
monedă. Dacă avea noroc şi banul nu se rostogolea sub tejghea, 
atunci începea manevrele de aplecare. Întâi îşi trăgea un scaun, 
se rezema cu amândouă mâinile de el, pe urmă se opintea să-şi 
îndoaie genunchii şi, abia după aceea, încerca să atingă cu 
vârful degetelor podeaua. 

Cei din Sega, care o cunoşteau mai de mult, spuneau despre 
ea că iubeşte mai mult băcănia decât soţul. La cel de al doilea 
etaj locuia Florina, fiica doamnei Conrad din prima căsătorie, şi 
soţul ei, domnul Emil Vasiliu, de profesie avocat, un bărbat mic 
de stat, spilcuit, cu obrajii gălbejiţi ca bolnavii de oftică. Tinerii 
nu aveau acces la treburile băcăniei; aveau gospodărie proprie 
şi nu se putea spune despre ei că o duceau prost. Dimpotrivă. 
De altfel, ei erau singurii de pe strada Florilor care se întorceau 
acasă cu birja. Atunci, de după gardurile de uluci, acoperite cu 
viţă sălbatică şi iederă apăreau copiii şi se înghesuiau să se 
aşeze pe osia din spate a birjei. 

Nu rareori, luptându-se cu băieţii, îşi asigura un loc şi Prinţesa. 


PRINȚESA, PE NUMELE El ADEVĂRAT Andreea Bogdan, 
împlinise cu câteva luni în urmă respectabila vârstă de 14 ani şi 
avea nasul atât de cârn încât — spuneau răutăcioşii — dacă 
ploua pieziş, stropii îi cădeau în nări. Tatăl ei ar fi vrut-o băiat şi, 
uneori, când era bine dispus o striga Andrei. Andreea se umfla 
în pene, umbla ţanţoşă prin casă şi-şi ascundea păpuşile să nu- 
şi aducă aminte că poartă rochiţă Şi ea ar fi vrut să fie băiat: 
iubea mult mai mult fotbalul decât şotronul şi era printre 
puţinele fete din Şega care era acceptată de băieţi să se joace 
cu ei de-a hoţii şi vardiştii Purta părul tuns scurt, băieţeşte, ştia 
să arunce cu piatra, să fluiere cu degetele vârâte între buze. La 
şcoală, în timpul alarmelor aeriene, cobora printre ultimii în 
adăpost şi nu se văita ca celelalte colege dacă din cauza unui 
scurtcircuit trebuia să stea două ore pe întuneric. Cu bicicleta se 
lua la întrecere cu băieţii, la ştrand nu se supăra când i se punea 


piedică şi participa cu succes la concursul de stat sub apă. Rar 
se întâmpla ca la fugă sau sărituri să fie ultima. 

Primise porecla de „Prinţesă” cu ocazia unei serbări de sfârşit 
de an: fusese distribuită într-o piesă, să interpreteze rolul unei 
prințese. Când îmbrăcă pentru prima oară rochia de voal şi-şi 
puse pe cap peruca aurie, n-ar mai fi vrut să se schimbe. În 
oglindă vedea o altă Andreea, frumoasă, cu ochi pătrunzători şi 
calzi ca o adevărată prinţesă. Se lăuda tuturor de pe strada 
Florilor cum arată cu păr lung, auriu, în rochie de voal, uşoară ca 
fulgul. 

La serbarea din acel an, sala mare a şcolii a devenit 
neîncăpătoare: nici dacă ar fi rulat un film cu Alida Vali n-ar fi 
fost mai multă lume. Andreea îşi pregătise rolul cu multă 
seriozitate, ştia textul ca tabla înmulţirii, făcea pauzele de 
rigoare între fraze şi, când traversa scena în vârful picioarelor, 
se legăna ca o lebădă. Cu câteva minute înainte de a se ridica 
cortina, cineva îi ascunsese peruca. Neavând încotro, intră în 
scenă cu părul tuns scurt băieţeşte, cu ochii roşii de plâns. 
Spectatorii au izbucnit în râs: derutată de vacarmul din sală uită 
textul şi se împiedică în volănaşele lungi ale rochiei. Scena, 
chiar dacă ar fi fost regizată de Chaplin, n-ar fi avut mai mult 
haz. 

Incepând chiar de a doua zi copiii o arătau cu degetul: 

— Uitaţi-vă, asta e Prinţesa! şi râdeau cu gura până la urechi. 

Cu timpul spectacolul s-a uitat, dar porecla a rămas. Până şi 
doamna Conrad se folosea de poreclă: 

— Ascultă, Prinţeso, spune lui mă-ta că până nu-şi plăteşte 
datoriile nu-i mai dau pe credit. 

Prințesei nu-i plăcea cuvântul „mă-ta”, se simţea umilită, îi 
răspundea înţepată: 

— La fel vorbiţi şi cu doamna Adametz? 

Doamna Adametz, farmacista, era cea mai bogată femeie din 
mahala. 

— Tu, mucoaso, nu mă învăţa cum să vorbesc cu clienţii! 
Doamna Adametz e doamna Adametz, iar maică-ta e mă-ta. Şi-ţi 
spun de ce! Doamna Adametz nu cumpără niciodată pe datorie. 
lar voi sunteţi trecuţi pe şase condici. 

Prinţesa nu ducea lipsă de replică: 

— Dar tata şi-a plătit totdeauna datoriile! 


— Pleacă de aici că ai început să mă enervezi! Prinţesa îşi 
făcuse zeci de planuri cum să-i spargă toate vitrinele, dar n-a 
avut niciodată curajul să-şi pună planul în aplicare. 

La şcoală, uneori chiar şi învăţătoarele îi înlocuiau numele cu 
porecla: 

— lar nu ţi-ai făcut lecţiile, Prinţeso! Ce nota să-ţi dau? 

Băieţii din fundul clasei strigau „patru” şi, dacă Prinţesa 
reuşea să nu fie văzută de învăţătoare, le dădea cu tifla. 

— Patru? 

— Nu, doamnă învăţătoare, se revolta Prinţesa Merit mai mult. 

— Oo, Prinţesa are şi pretenţii! De ce nu ţi-ai făcut lecţiile? 

— Pentru că am fost la depou. 

— Ce caută o „prinţesă” la depou? 

— l-am dus lui tata de mâncare. 

— De ce nu mănâncă taică-tu acasă? 

— Pentru că cei de la Comandamentul german al depoului nu-i 
dau voie. E mecanic de locomotivă şi-l ţin câte şaisprezece ore 
la serviciu. 


LA DEPOU SE DUCEA DES şi-i plăcea forfota de acolo, uneori 
căsca gura ore întregi la platforma de întoarcere a locomotivelor 
sau la alimentarea lor; cerea voie cunoscuţilor să deschidă sau 
să închidă robinetul cât un volan al fântânilor Dacă ar fi fost 
băiat, sigur s-ar fi angajat ucenic la depou: mirosul de fum, de 
aburi, zgomotele metalice ale tampoanelor îi erau atât de 
familiare de parcă ar fi crescut printre linii şi nu pe strada 
Florilor, în apropierea cimitirului. 

De la depou se întorcea totdeauna cu birja: nu printre pernele 
de piele din caleaşca, ci pe osia din spate. Birjele treceau des 
prin faţa depoului: era drumul spre gara mare. Oamenii, chiar 
dacă erau mai săraci, nu-şi puteau căra geamantanele pe jos. 
Muscalii cunoşteau deverul, pândeau clienţii chiar în faţa 
depoului. Uneori, călătorind pe osie, birjarii o simțeau: dădeau 
cu biciul poşte capetele clienţilor cu speranţa să-i nimerească pe 
pasagerii clandestini. Prinţesa învățase să se apere. Purta în 
tocul sandalelor o lamă; prindea vârful biciului şi reteza cureaua. 
Desigur, după fiecare operaţie din asta trebuia s-o şteargă cât 


mai repede. Birjarii nu-şi puteau lăsa clienţii ca s-o urmărească: 
o înjurau şi o amenințau cu pumnii. 

Pe sârma din curte, unde mama usca rufele, Andreea avea o 
colecţie întreagă de bice: unele cu noduri, altele fără. 

Maică-sa o certa şi pentru curele şi pentru că se întorcea cu 
părul plin de funingine, cu mâinile şi picioarele murdare de ulei. 

— Pe tata de ce nu-l cerţi când se întoarce murdar de la 
depou? 

— El lucrează acolo. 

— Şi eu am lucrat. Azi am alimentat două locomotive cu apă. 

— Mai bine m-ai ajuta pe mine. 

— Tu ştii, mamă, că te ajut cu plăcere, dar prefer să şterg o 
bielă de ulei, decât să spăl vase. 

Mama încerca s-o lămurească de ce trebuie ca fetele să înveţe 
să şteargă farfuriile. 

— Tu o să creşti, o să te măriţi... 

— Până atunci se vor inventa farfurii care se vor spăla singure, 
tacâmuri care se folosesc o singură dată. 

— Prostii. 

— Tata nu spune prostii. De câte ori nu l-am auzit povestind 
că după război va fi o altă lume. 

— La altceva se referă el. 

— „Altă lume” se referă la tot. Totul trebuie să se schimbe. 

— Până şi tu. Uită-te în oglindă! Arăţi ca un băiat. Cine o să se 
îndrăgostească de tine? 

— O să se găsească unul mai prostănac care să mă iubească. 


MAMA PRINȚESEI, lulia, lucra la filatura de bumbac a baronului 
Neuman şi se întorcea de la serviciu, chiar şi în lunile de vară, 
cu părul nins de scame albe şi era totdeauna obosită: stătea opt 
ore aplecată asupra ringurilor şi, la sfârşitul schimbului, treceau 
minute în şir până reuşea să-şi îndrepte mădularele. Munca era 
grea, zgomotul insuportabil, curelele de transmisie băteau ca 
nişte aripi şi aerul cald, rarefiat, era plin de scame; le simţea pe 
buze, în cerul gurii, în plămâni. 

Se întâmpla uneori să nu lucreze: să stea lângă maşina de filat 
şi să urmărească zborul lent al scamelor. 

— 34 de ce stă? 


Şeful de sală trebuia să ţipe să fie auzit. 

— Din cauza curelei! Şi arăta spre locul unde trebuia să fie 
cureaua de transmisie a ringului. 

— De când stă? 

— De la începutul schimbului. 

— Înseamnă că s-a rupt încă în schimbul de noapte. 

— A fost tăiată. 

— De cine? 

— Întrebaţi-i pe cei din schimbul de noapte. 

Niciodată nu se găsea făptaşul deşi comandamentul militar 
punea paznici în secţie, plătea informatori. 

Dar şeful de sală trebuia să-şi facă datoria: 

— Ai raportat cuiva? 

— Bineînţeles. Mecanicului de serviciu. 

— Şi? 

— Ce înseamnă şi? 

— De ce nu ţi-au adus altă curea? 

— Pentru că azi-noapte a ars depozitul de curele. Când 
ajungea acasă, deretica, gătea, apoi se aşeza la maşina de 
cusut şi ţăcănitul acului răsuna până târziu în noapte. In scurtele 
clipe de răgaz, punea Prințesei aceleaşi întrebări ca şi 
învăţătoarele: 

— Ţi-ai făcut lecţiile? 

— Încă nu. 

— De ce nu? 

Prinţesa găsea totdeauna motive să se justifice şi motivele 
erau suficient de plauzibile. 


ÎN ZIUA ACEEA CALDA DE VARA, mama Prințesei se întorsese 
de la fabrică mai obosită ca de obicei; din cauza unui scurt 
circuit, ventilatoarele n-au funcţionat aproape o jumătate de zi, 
scamele stăteau aninate în aer și aerul era nerespirabil. In 
stradă era tot cald, soarele, țintuit parcă pe cerul înalt şi sticlos, 
dogorea ca un bulgăre de jar; până şi câinii vagabonzi de pe 
strada Florilor căutau umbrele gardurilor de uluci. 

La poarta fabricii o ajunse din urmă o muncitoare de la 
ţesătorie: era o femeie slabă, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, 


cu fruntea brăzdată de riduri. Răsufla greu ca cineva ieşit de la 
baia de aburi. 

— Ai fost la spital? o întrebă lulia. 

— Comandantul militar a refuzat să-mi iscălească bonul, 
răspunse ea cu întârziere. 

— De ce? 

— Cică soldaţii mor pe front şi noi ne preumblăm. 

— Te duci acum? 

— După-masă nu sunt consultaţii. 

Se opri, se rezemă de gard şi începu să tuşească. 

— Hai şi tu mai repede! o îndemnă lulia. 

— Unde să mă grăbesc? Soţul nu mi-a scris de două luni de pe 
front. Tu ai bărbatul şi fata acasă. Ce-ţi pasă? 

luliei îi era milă de ea, dar n-avea cum s-o îmbărbăteze... ă 

— Ai dreptate. Cei de la depou sunt mobilizați pe loc. In 
schimb muncesc 16 ore pe zi. II văd pe Mihai doar dimineaţa şi 
noaptea când se întoarce murdar de la lucru. 

— Andreea câţi ani are? 

— Patrusprezece. 

— Doamne, cum trece vremea! Parcă ieri s-a născut. Ai noroc 
cu ea i găseşti casa curată. Incerc totuşi la spital. Cine ştie.. 
Bună, lulia... 

Ajunsă acasă, găsi bucătăria sclipind ca o farmacie şi pe 
Andreea cu un ciocan în mână. 

— Ce faci? 

— Vreau să întăresc zăvorul ăsta slăbit. 

Zăvorul într-adevăr era slăbit, căzuse un şurub; ca să închizi 
uşa trebuia s-o salţi din clanţă şi s-o împingi cu umărul. 

— Asta e treaba lui tata. 

— Da, dar tata vine rar pe acasă în ultimul timp. 

— Te rog, lasă ciocanul. O să-l repare dimineaţă. Ti-ai făcut 
lecţiile? 

— Încă nu. 

Mamei îi păru rău că n-o lăudase întâi pentru curăţenia făcută 
în bucătărie, dar dacă nu şi-a făcut lecţiile, nu mai era cazul. 

— De ce nu? Să nu-mi spui că din cauza bucătăriei, pentru că 
nici bucătăria nu era treaba ta. 

— Nu din cauza bucătăriei! Am despicat lemne. 


Continuă să ciocănească clama zăvorului. Mama îi luă ciocanul 
din mână. Totdeauna o deranja când Andreea făcea lucruri 
bărbăteşti. 

— De câte ori ţi-am spus că n-ai voie să despici lemne? E 
muncă grea pentru o fetiţă slăbănoagă ca tine. 

Nu-i plăcea când maică-sa o făcea slăbănoagă. Nu era aşa. În 
fiecare seară, înainte de culcare, după ce se dezbrăca, se posta 
în faţa oglinzii şi se privea dacă i se văd coastele sau nu. Nu i se 
vedeau. Avea şi umerii rotunzi şi liniile corpului şerpuite. 

— Nu sunt slăbănoagă, dar pe tine nu pot să te lămuresc. ŞI 
despicarea lemnelor nu e muncă grea. M-a învăţat tata cum se 
ţine securea. Dacă o ţin de capătul cozii, cu un efort mai mic 
lovesc mult mai puternic. Te-am văzut şi pe tine cum despici 
butucii: ţii mâna aproape de fior de parcă ai vrea să sugrumi 
toporul. De aceea ti separe că e o muncă grea. 

— Şi după ce ai tăiat lemne, de ce nu te-ai apucat de lecţii? 

— Am cărat apă. Mama clătină nemulțumită din cap: 

— Andreea, Andreea, odată o să se rupă ceva în tine! 

— Fii liniştită, mamă, n-am cărat eu apa. Am chemat patru 
băieţi să mă ajute. Ţi-am umplut şi cazanul, şi copaia. 

Ideea aprovizionării cu apă îi venise în pauza mare când 
prietenii ei, Guriţă, Claponul, Drişcă şi Barbu o înconjuraseră şi-i 
declaraseră solemn că a fost cooptată în „grupa celor 5” 

— Şi asta ce înseamnă? întrebase ea curioasă. 

— Foarte mult, răspunse în numele celorlalţi Barbu. În primul 
rând am schimbat numele grupei. Până azi a fost „grupa celor 
4”. Tu vei fi a cincea. 

— Şi ce face „grupa”? 

— In primul rând în cadrul grupei nu avem secrete, în al doilea 
rând, dacă unul dintre noi are nevoie de ajutor, toţi ceilalţi sunt 
obligaţi să-l ajute. De exemplu unuia dintre noi i-a sosit o căruţă 
cu lemne. 

Mergem şi-l ajutăm să bage lemnele în magazie. Sau orice 
altceva, în seara asta grupa are o acţiune. 

Trebuie să participăm cu toţii. 

— Ce fel de acţiune? 

— O să afli di seară. Vrei să fii cu noi? 

— Vreau. Dar am o întrebare: dacă eu, de exemplu, azi am de 
cărat apă, veniţi să mă ajutaţi? 


— Bineînţeles. Ne spui la ce oră şi suntem acolo. 

— Imediat după cursuri. 

— Foarte bine. Mergem cu tine. 

— Dar seara ce vom face? 

— Vezi, asta am uitat să-ţi spun: cei din grupă nu sunt curioşi. 

Maică-sa o ţinea una şi bună: 

— Şi după ce aţi adus apă, de ce nuţi-ai făcu lecţiile? 

— Pentru că am gătit. 

— Ce ai făcut? 

— Am gătit. Mi-am notat tot ceea ce ai făcut tu ieri. Cred că 
tocana de cartofi făcută de mine e la fel de gustoasă ca şi a ta. 
Poate e puţin mai arsă. Cred că a fost tocul prea mare. 

Din stradă se auzi un fluierat. Prinţesa vâri două degete între 
buze şi răspunse cu aceiaşi semnal. 

Maică-sa o privi deznădăjduită: 

— De câte ori ţi-am spus că nu e frumos să fluieri. Tu nu eşti 
băiat. 

— Tata spune că fac cât doi băieţi! 

— Faci, draga mea dar nu e frumos. 

— De ce? Pentru că mă cheamă Andreea şi nu Andrei? Nu e 
drept! 

Porni spre uşă. 

— Unde te duci? 

— Mă duc să-i ajut de băieţi. 

— Pe care băieţi? 

— Pe cei care m-au ajutat la apă. 

— Nu te duci! 

— Dar le-am promis. Nu m-ai învăţat tu că promisiunile 
trebuiesc ţinute? 

— Şi cu ce-i ajuţi pe băieţi? 

— Nu pot să-ţi spun. Şi asta le-am promis. 

— Dar poţi să-mi spui cine sunt băieţii? 

— Desigur: trei colegi de clasă şi Barbu din a opta. ÎI ştii tu, ăla 
cu părul zburlit. 

— Şi cât stai? 

— Te sfătuiesc să stai foarte puţin. Trebuie să-ţi faci lecţiile şi 
astăzi vine şi tata mai devreme. 

— O să mă grăbesc. 


ÎN STRADA NU ERA DECÂT BARBU: în bătaia soarelui, părul lui 
zburlit şi roşu părea în flăcări. Ca întotdeauna era desculţ, în 
pantaloni scurţi şi o cămaşă peticită. Era singurul băiat din 
strada Florilor, care, până toamna târziu, umbla desculţ la 
şcoală. Tatăl său murise pe front şi maică-sa, o femeie 
pipernicită, trăia din croşetat. Din zori şi până noaptea târziu, la 
lumina pâlpâitoare a lămpii de petrol, învârtea andrelele. Chiar 
când nu lucra, îşi mişca mâinile parcă ar fi croşetat. 

— Şi ceilalţi? întrebă Prinţesa. 

— S-au dus să facă rost de roabe. 

— Ce facem cu roabele? 

— Tu pui prea multe întrebări. Avem acţiune. Sau te-ai 
răzgândit şi nu mai vrei să vii cu noi? 

— Ba da. Dar vreau să ştiu despre ce e vorba. Barbu chiar 
dacă spunea nimicuri vorbea cu voce scăzută de parcă ar fi 
dezvăluit cine ştie ce secrete. 

— Mergem la Triaj după cărbune. 

— Păi, cine ne dă? 

— Nimeni. 

— Atunci? 

— Luăm. 

— Cum luăm? 

— Foarte simplu. Ca şi până acum. Am reperat vagoanele cu 
cărbuni, încărcăm patru roabe şi asta e tot. Sau voi n-aveţi 
nevoie de cărbune? 

— Ba da. De câte ori n-o auzise pe maică-sa plângându-se de 
lipsa lemnelor şi a cărbunelui. Drămuia antracitul de parcă ar fi 
fost aur. Spuse totuşi cu voce sugrumată: Dar asta e furt. 

— Când iei ceva de la stat de ceea ce ai neapărată nevoie... 
nu e furt. 

Andreea căscă ochii mari: 

— Şi eu ce trebuie să fac? 

— Stai de pază Dacă vezi că ceva nu e în regulă, fluieri. Asta e 
tot. Pentru asta primeşti o roabă de cărbune. 

— Şi dacă ne prind? 


— Înseamnă că am avut ghinion. Dar nu ne prind. Eu cred că 
ăştia de la chefere nici nu vor să ne prindă; vagoanele de 
cărbune pe care le-am reperat sunt ale nemților. 

— Dacă sunt ale lor, nu-mi pare rău că fur. Cărbunele lor e tot 
furat. 

Barbu socoti că Prinţesa se comportase onorabil. 

— Bine că nu faci nazuri. Atunci ne-am înţeles: când se 
întunecă, ne vedem la barieră. 

— Dar spune-mi, Barbule, de ce mă puneţi tocmai pe mine de 
pază? Credeţi că eu nu ştiu să mă caţăr în vagoane? 

— Te credeam mai deşteaptă, Prinţeso! O fată e totdeauna 
mai puţin bătătoare la ochi decât un băiat. De aceea... 


CÂND PRINȚESA SE ÎNTOARSE ÎN CASA o găsi pe maică-sa 
aplecată asupra maşinii de cusut. Acul ţăcănea atât de puternic 
de parcă ar fi fost roţile unui tren la intersecţii. Zgomotul se 
lovea de pereţii bucătăriei, se multiplica, trebuia să vorbeşti tare 
ca să fii înţeles. Cu toate astea mama îi simţi prezenţa, se 
întoarse spre ea şi faţa i se însenină: 

— Imi place că eşti cuminte. Te-ai întors repede. Aprecierea o 
încuraja pe Andreea să-şi pregătească plecarea după ce se 
întunecă. 

— Da, pentru că am amânat treaba pentru diseară. Mama opri 
pedalarea: deşi acul rămase nemişcat ţăcănitul suna încă în 
ureche. 

— Ce fel de treabă? Dacă nu-mi spui, nu te las... Prinţesa îşi 
dădu seama că trebuie să fie convingătoare. 

— lţi spun. Le-am cerut voie băieţilor să-ţi spun totul. Căută 
repede un argument plauzibil. li ajut să-şi facă lecţiile la 
matematică. Şi pentru că nu văzu nicio reacţie pe faţa maică-sii, 
adăugă: tu ştii că sunt tare la matematică. Dacă vrei îţi arăt şi 
caietul de note. 

— Nu e nevoie. Dar de ce au făcut băieţii din asta un secret? 

— Le e ruşine, mamă... Să apeleze la o fată pentru nişte 
probleme simple. Mama îi zâmbi. 

— Doar nu vrei să spui că sunt mai proşti decât tine? 


— Sunt. Dar m-au ajutat să car apă, trebuie să-i ajut şi eu. 
Hotări să pregătească terenul şi pentru eventuala „roabă cu 
cărbuni”. Ştii ce am observat astăzi, mamă? 

— la spune-mi, ce ai observat? 

— Când am despicat lemne în cămară, m-am uitat şi la 
maldărul de cărbune: e pe sfârşite. Mama îşi strâmbă buzele a 
mirare: 

— De când faci tu asemenea observat!? 

— Nu ştiu de când. 

— Dacă te-ai fi uitat în garniţă ţi-ai fi dat seama că şi untura e 
pe sfârşite. Mălai nu mai avem decât în fundul lăzii... 

— Dar de ce e totul pe sfârşite? 

— Pentru că e război, fata mea. 

— Ştii ce nu înţeleg eu, mamă? De ce se mănâncă mai mult 
când e război? — De mâncat se mănâncă la fel ca şi înainte de 
război. Mâncarea e mai puţină. 

— De ce? 

— Pentru că ţăranii, care ar trebui să semene grâu, sunt pe 
front. Şi din puţinul pe care îl avem, mănâncă şi nemţii. 

— Înseamnă că tot ei ne iau şi cărbunii. Ar trebui să-i luăm 
înapoi. 

— Lasă tu grija cărbunilor pe seama lui tata. Tu fă-ţi lecţiile! 

În cele din urmă, Prinţesa se apucă de lecţii, dar citind 
funcţionalitatea buteliei de Leyda nu înţelese aproape nimic: 
gândul îi zbura la gara Triaj, la vagoanele de cărbune cu 
însemnele Wehrmachtului, la acţiunea la care urma să participe 
peste câteva ore. 


DEŞI ÎN ZIUA ACEEA Teodor Bejan lucra în schimbul doi, se 
sculă de dimineaţă şi hoinări prin oraş până spre ora prânzului. 
Întâi se duse la frizeria „Briciul de Aur” şi se rase. În oglinda 
mare, ţintuită deasupra chiuvetei, se privi în tot timpul 
operaţiei: arăta mai în vârstă decât era în realitate. Anii 
petrecuţi la secţia Revizie a depoului cu pereţii îmbibaţi cu ulei 
şi funingine i-au dăltuit riduri pe faţă, cearcăne sub ochi. 

Frizerul îi răcori faţa cu spirt verde. 


Bejan cutreieră oraşul ca un pierde-vară, vizita un prieten într- 
un atelier de tapiterie de pe strada Matei Basarab, apoi, în 
centrul oraşului, îşi dădu seama că era urmărit. 

Se opri în faţa unei vitrine să-şi vadă „codiţa” mal 
îndeaproape. Acesta trecu de câteva ori prin faţa oglinzii vitrinei 
şi Bejan îi memora faţa. Era un tinerel imberb, cu ochi apoşi şi, 
ca să-şi adumbrească ochii, purta o pălărie de fetru cu boruri 
largi. Pe agenţii de la chestura poliţiei îi cunoştea pe toţi. Omul 
care se luase după el, era nou şi, după cum se agita în jurul lui, 
nu părea să aibă experienţă. Bejan nici nu-şi făcuse probleme 
din cauza lui, se întrebă numai de când era urmărit. Când ieşise 
din casă, strada era goală şi nici la frizerie nu observase ceva 
neobişnuit. Oare îl văzuse „codiţa” intrând la tapiţerie? Se dojeni 
că nu observase că e urmărit mai demult. Porni spre centrul 
oraşului, spre străzile mai aglomerate, ca să scape de el. 

Când intra în schimb îl văzu pe agent în faţa depoului Trecu pe 
lângă el ca şi cum atunci l-ar fi întâlnit pentru prima oară şi nu 
se duse la întreţinere, ci căută locomotiva de manevră. Il găsi pe 
Bogdan ştergând biela de ulei. 

— Nu pot să stau mult, Mihai. Când se întunecă încearcă să fii 
la acul 2. 

— Inseamnă că s-a hotărât. 

— Da. Trebuie să mutăm tipografia. Azi toată dimineaţa am 
fost urmărit. Ştii ce ai de făcut? 

— Ştiu. Mi-a spus şi Nicoară. 


GURGUI, TINICHIGIUL DE LA ÎNTREŢINERE primi aprobarea să 
plece din schimb. Pe biletul de învoire, comandantul militar al 
depoului parafase motivarea: interes de serviciu. 

Gurgui trecu întâi pe acasă, îşi puse hainele de sărbătoare, un 
costum  cenuşiu în carouri, şi se prezentă la secretara 
comisarului-şef al chesturii poliţiei. Secretara tocmai bătea la 
maşină, ridică privirile, apoi, plictisită, continuă să bată clapele. 
Gurgui tuşi de câteva ori să fie băgat în seamă. Secretara 
termină fraza şi se întoarse spre el: 

— lar ai venit? 

— Da, sărut mâinile. Vreau neapărat să vorbesc cu domnul 
Dohotaru. 


— Dacă nu e ceva important, se supără... Secretara Îl 
cunoştea de mult: era informatorul de la Depou, completase de 
câteva ori state de plată pe numele lui. 

— Cred că după vizita de azi o să mă sărute pe frunte. 

Gurgui avea sprâncenele împreunate la rădăcina nasului şi, 
când zâmbea, îşi lungea buzele numai spre stânga. 

— După cât e de supărat, nu cred. Dar mă rog.. Ridică 
receptorul şi apăsă pe un buton. Alo, a venit Gurgui „ăla de la 
depou... Insistă, spune că e ceva foarte important... Puse 
receptorul în furcă şi se întoarse spre informator: A spus să fii 
scurt. 

— Telegrafic, răspunse acesta şi intră în biroul lui Dohotaru. 

Cunoştea încăperea bine: ca să dea ochi cu „şeful”, trebuia să 
parcurgă câţiva metri, abia atunci i se deschidea perspectiva 
întregului birou în formă de L. În stânga, lipite de perete erau 
cele două fișeturi din Armata germană. 

metal lustruit unde avea şi el cartoteca lui cu toate datele pe 
care le-a furnizat poliţiei şi sumele primite. 

Lui Gurgui îi plăceau şi perdelele din catifea albastră, şi cele 
două fotolii din piele de culoarea tutunului. 

Îi părea însă rău că” şeful” nu-l poftise niciodată să ia loc. 

Comisarul-şef, deşi auzise deschiderea şi închiderea uşii, nu-şi 
ridică privirile din dosarul pe care îl studia. Vorbi morocănos, 
tărăgănând vocalele: 

— Rândul trecut ne-ai pus pe drumuri degeaba... Gurgui mai 
făcu un pas spre birou. 

— N-a fost vina mea, domnule comisar-şef. Oamenii 
dumneavoastră au făcut prea multă agitaţie şi s-a transpirat. 
Trebuia mai multă discreţie... 

Dohotaru închise dosarul şi se rezemă cu coatele de birou: 

— Ai venit să ne dai lecţii? Ştii că inducerea în eroare a poliţiei 
e prevăzută în codul penal? 

Văzând faţa speriată a lui Gurgui, schimbă tonul: Despre ce-i 
vorba? 

— În seara sau în noaptea asta, Bejan mută tipografia. O 
predă cuiva la acul 2. 

— Şi unde e acul 2? 

— Pe linia moartă lângă canton. 


— Şi? 


Gurgui nu-şi dădu seama la ce se referă acest „şi”. Spuse într- 
o doară: 

— Atât am aflat. Va veni o locomotivă la acul 2 să preia marfa. 

— Ce fel de locomotivă? Un tren? 

— Nu ştiu. Unde am tras cu urechea era gălăgie: o locomotivă 
pufăia în relanti şi trecuse tocmai un mărfar. 

— Ştii unde e tipografia? 

— Nu v-aş fi spus, domnule comisar-şef? Dar e sigur undeva în 
depou. 

— Bine. Dohotaru ridică receptorul şi ceru secretarei să i facă 
legătura cu depoul, apoi privi lung spre Gurgui. Acesta, ştiindu- 
se pr iv it, se simţi prost, se lăsă de pe un picior pe celălalt. 

— Mai ai ceva de spus? întrebă brusc Dohotaru. Gurgui tresări. 

— Nu, domnule comisar-şef. 

— Atunci ce mai vrei? 

— Cum să vă spun... Ceea ce v-am spus, valorează... 

— Nu valorează nimic! îl întrerupse Dohotaru. Va valora dacă 
punem mâna pe multiplicator. Am terminat. 

Dezamăgit, Gurgui se retrase cu spatele spre uşa care dădea 
în secretariat. Nu mai avu curajul nici să salute. 

Pe aparatul de telefon se aprinse un beculeţ roşu. Dohotaru 
ridică receptorul. 

— Alo, tu eşti, Bunescule?... Fii atent! Blocaţi linia spre acul 
2... Cum? Dar asta ce fel de întrebare e? Eu nu-s ceferist! Puneţi 
câteva vagoane acolo. Da, o să vin şi eu... 


BEJAN TOCMAI TERMINASE DE ÎMPACHETAT multiplicatorul 
când auzi zgomote neobişnuite în faţa clădirii întreţinerii: 
deschise cu precauţie uşa depozitului de recuzite să poată 
percepe proveniența lor. Frâna bruscă a unei maşini îl preveni 
că ceva nu era în regulă în depou nu erau decât două maşini: un 
camion, prevăzut cu o prelată pentru transportarea militarilor 
germani, şi o maşină mică, la dispoziţia maiorului. Pascu, 
comandantul militar al întregului triaj. Bejan alesese momentul 
mutării multiplicatorului după plecarea maiorului. De altfel, 
fiecare amănunt legat de această mutare fusese riguros 
calculat. După împachetare, urma să-l transporte el în lădiţa de 
scule în spatele podului rulant şi, de acolo, la momentul prielnic, 


să străbată drumul printre vagoane până la acul 2. După 
predarea multiplicatorului lui Bogdan locomotiva trebuia să 
ajungă într-un fel în Triaj, în apropierea podului de peste linii, 
unde îl aştepta Jurcă de la fabrica de vagoane. 

De jos, din faţa clădirii întreţinerii, se auziră comenzi, apoi 
tropăitul de paşi sună strident pe scările de metal care duceau 
la depozit. Bejan nu mai avu timp să se gândească cum şi în ce 
fel fusese informată poliţia de această acţiune: deschise 
fereastra şi sări pe nisipul din spatele clădirii adus special 
pentru stingerea unui eventual incendiu. Cu pachetul sub braţ 
se strecură în umbră şi coti după colţ. La timp. In fereastra de 
unde sărise apăru un poliţist, apoi încă unul Bejan ocoli podul 
rulant, fugi spre linia moartă, dar locomotiva de manevră nu era 
la ac. Deznădăjduit, se ascunse într-un vagon din apropiere, deşi 
era convins că locul nu era cel mai bine ales. Dar nu putea 
circula cu multiplicatorul sub braţ. Trebuia să aştepte să se 
întunece, să încerce să-l găsească pe Jurcă. 


BARIERA, LOCUL DE ÎNTÂLNIRE al copiilor de pe strada Florilor 
nu mai era barieră de mult: linia ferată fusese abandonată la fel 
ca şi rampa de încărcare a vitelor pentru abator. Ghereta 
cantonierului fusese demolată şi ea, nu mai rămăsese în 
apropiere decât clădirile degradate ale fostului abator cu zidurile 
scorojite de vânturi şi ploi. Bariera, deşi drumurile care duceau 
spre ea se înfundau în gardul înalt al gării Triaj, era un loc destul 
de circulat: pe aici, prin spărtura zidului se scurta drumul spre 
gara electrică şi centrul oraşului. 

Tot de aici, ocolind clădirile abatorului vechi, ajungeai la 
cimitirul învierea. Dar pentru asta trebuia să traversezi grădinile 
şvabilor. Potecile înguste, bătătorite printre semănături se 
ramificau în toate direcţiile; numai vara, când se coceau pepenii, 
nu puteau fi folosite. Atunci, grădinarii îşi construiau colibe şi 
păzeau câmpurile. 

Soarele căzuse de mult în Mureş, când Prinţesa porni spre 
barieră: o aşteptau Guriţă, Claponul şi Drişcă, aşezaţi la 
rădăcina gardului de ciment, cu privirile pierdute în gol ca şi 
cum ar fi fost fascinaţi de umbrele lungi ale înserării. 


Toţi trei erau colegi de clasă: Guriţă, deşi era permanent 
atenţionat în clasă pentru năzbâtiile pe care le făcea, învăţa 
bine, termina anul printre premianţi De câtva timp, relaţiile 
dintre el şi Prinţesă deveniseră ciuda ie: dacă-şi întâlneau 
privirile se fâstâceau, vorbeau despre nimicuri şi, în special el, 
devenea stângaci: nu ştia ce să facă cu mâinile, îşi privea 
unghiile sau, şi asta se întâmpla cel mai des, devenea „mare”, 
îşi dădea importanţă şi se ţinea ţeapăn de parcă ar fi înghiţit un 
liniar. 

Claponul era slab, îşi ţinea umerii adunaţi de parcă s-ar fi 
jenat. În mers se apleca înainte şi aveai totdeauna senzaţia că o 
să cadă în nas. El trecea clasa datorită memoriei: avea o ţinere 
de minte formidabilă. Dacă citea o poezie de două ori, o ştia pe 
de rost de parcă ar fi scris-o el, dar Claponului nu-i plăcea 
cartea: ştia atât cât reţinea din expunerile învăţătorilor. Lua 
examenele cu chiu cu vai. Drişcă nu învăţa nici bine, nici rău: 
era şugubăţ, avea haz şi intra sub pielea fiecăruia, dar avea un 
mare cusur: era fricos. Se temea şi de umbra lui. Dacă se hotăra 
în clasă să se pună o pioneză pe scaunul profesoarei de limba 
română, el era împotrivă. 

Toţi trei veniseră la barieră cu mult înainte de ora fixată, de 
teamă ca nu cumva Barbu să sosească înaintea lor şi să intre în 
incinta Triajului. Guriţă aflase de la unchiul său, un cantonier, că 
nemţii au plantat santinele la trenurile lor. 

— Înseamnă că tot planul nostru s-a dus pe copcă! spuse 
Drişcă şi se vedea pe faţa lui că nu-i părea rău deloc. 

— Asta o să hotărască Barbu, îi răspunse Guriţă. Nu ţii minte 
că şi în februarie au fost santinele la cărbune şi tot am luat? 

— Era frig; santinelele s-au refugiat în canton. 

— Nici Barbu nu s-a lăsat impresionat de apariţia santinelelor: 
intră în Triaj să inspecteze vagoanele. 

Pălăvrăgiră un timp, pe urmă începură să se plictisească. 

— Prinţesa n-o să vină, spuse Guriţă ronţăind un fir de iarbă. 

Claponul îi răspunse cu întârziere: 

— Vine sigur dacă i-a promis lui Barbu. 

— Şi ce dacă? Parcă promisiunea ei e un argument? Sau tu nu 
ştii cât valorează promisiunea unei fete? Eu o cunosc bine. 
Mâine când ne întâlnim cu ea o să născocească o motivare şi noi 
o s-o iertăm. 


— Şi dacă vine? întrebă Claponul. 

Guriţă ştia una şi bună: 

— Atunci o să întârzie. De asta sunt sigur. 

— Eu cred că vine şi n-o să întârzie. 

— Faci pariu? întrebă Guriţă şi întinse mâna spre el. 

— Pe cât? deveni Claponul interesat. 

De obicei el câştiga toate pariurile din strada Florilor. 

— Pe un leu. 

— S-a făcut, se învoi Claponul. Strânse mâna lui Guriţă. Hai 
Drişcă, taie! 

Drişcă ridică mâna ca pe o sabie, dar nu lăsă să-i cadă palma. 

— Eu cu ce mă aleg? Tai aşa, degeaba? Am o propunere: cine 
câştigă îmi dă 50 de bani. 

— Nu te ştiam atât de lacom, Drişcă! îl dojeni Claponul apoi se 
întoarse spre Guriţă: Facem pariul fără tăietură? 

— Facem! se învoi acesta! 

Primul care o văzu pe Prinţesă fu Guriţă: dădu din mâini a 
lehamite şi scuipă firul de iarbă din gură Prinţesa se apropia cu 
mersul ei băieţesc, aruncându-şi picioarele lungi înainte, 
schimbând centrul de greutate al corpului după fiecare pas. Din 
cauza înserării nu i se mai distingeau trăsăturile feţei, dar putea 
fi recunoscută de departe din cauza părului scurt. Când ajunse 
în dreptul lor, îşi trecu degetele prin păr: gestul era feminin, dar 
Guriţă nu observă asta. li spuse ca într-o doară: 

— Am pierdut un leu din cauza ta. Din cauza mea? 

— Da. Am pariat că ai să întârzii... 

Prinţesa izbucni în râs: 

— Ti-am mai spus că prinţesele şi stelele răsar la timp. 
Claponul întinse palma spre Guriţă să-şi încaseze pariul. Guriţă 
se căută prin buzunare. 

— Mie fetele totdeauna mi-au adus ghinion... 

Se dădu iar mare. 

— Pentru că le subapreciezi, râse Prinţesa. 

— Are dreptate Andreea, intră în discuţie şi Drişcă. 
Ghinionistul eşti tu. Prefer să lucrez cu ea decât cu tine: tu te 
dai mare, fluieri, te aud curcanii, pe urmă o întinzi, şi când 
alergi, te împiedici chiar de picioarele tale... 

Abia în clipa aceea descoperi Prinţesa că Barbu nu era la 
barieră. l-ar fi părut bine dacă, dintr-un motiv sau altul, Barbu n- 


ar mai fi putut să vină: în lipsa lui acţiunea s-ar fi contramandat. 
Dar atunci de ce stau băieţii aici? Îl aşteaptă? Nu văzu nici 
roabele şi asta o mai linişti. Cum ar fi putut să transporte patru 
roabe cu cărbune pe strada Florilor fără să fie văzuţi? Şi printre 
linii, printre vagoane totdeauna se învârteau paznici sau 
ceferişti cu treburi. 

Întrebă ca şi cum lipsa lui Barbu ar fi deranjat-o: 

— Barbu, de ce n-a venit? 

li răspunse Claponul: 

— S-a dus să inspecteze vagoanele. Cobea — arătă spre 
Guriţă — a aflat că nemţii au pus santinele la vagoane. 

— Înseamnă că am venit degeaba, se grăbi Prinţesa să tragă 
concluziile şi se strădui să nu arate că îl pare bine. 

— Vedeţi, ea e primul care renunţă! sări Guriţă. 

— Păi, dacă sunt santinele, încercă să se justifice Prinţesa. 

— Şi ce dacă sunt santinele? se vru curajos Guriţă. Te duci şi 
stai de vorbă cu ele şi, chiar atunci, noi atacăm vagoanele... 

Ideea unei discuţii cu o santinelă germană o îngrozi. 

— Stai tu de vorbă cu santinelele! Eu nu ştiu nemţește. Prefer 
să urc în vagon. 

— Cu rochia asta strâmtă nu poţi să calci de pe un tampon pe 
altul... 

Prinţesa se îmbrăcase special cu rochiţa strâmtă: odată Guriţă 
îi spusese că-i stă bine cu ea. De ce o fi astăzi atât de urâcios? 
Vru să-i răspundă „tare”, dar, în clipa aceea, prin spărtura 
zidului apăru Barbu: era zburlit şi cu cămaşa plină de pete de 
ulei ca unul care s-a târât pe sub vagoane. 

— Ce-i? întrebă agitată Prinţesa. 

— Deocamdată nimic. Am vorbit cu cantonierul. Nemţii pur: 
santinele numai noaptea. Dacă vrem să lucrăm, trebuie să 
atacăm acum. 

— Pe lumină? întrebă Drişcă. Ne vede toată lumea. 

— Să facem în aşa fel să nu ne vadă! puse Barbu capăt 
discuţiei. Cine nu vrea poate să plece acasă. Şi peste Cinci 
minute se întunecă. 

Nu se îndură nimeni să plece. 

Barbu întocmi planul de bătaie: îi arătă Prințesei roabele 
înşirate în umbra gardului, dincolo de spărtură, apoi vagonul 
unde trebuie să stea de pază. 


— Stai aici în colţul vagonului. De aici ne vezi şi pe noi, şi 
cantonul, şi drumul spre barieră. 

Când auzise pentru prima oară că va trebui să fure, nu fusese 
impresionată, i se păruse un fleac de parcă arti fost invitată la 
joacă. Mai furase o dată în viaţa ei, nişte prune uscate din 
băcănia doamnei Conrad. Ea se dusese pentru nu mai ştia ce în 
magazie, lipsise vreo două minute şi butoiul cu prune uscate era 
prea la îndemână. Îşi umpluse un buzunar şi când apăruse 
doamna Conrad, picioarele începuse să-i tremure. Avea senzaţia 
că doamna se uita numai la buzunarul ei, că imediat o s-o 
întrebe ce a furat. Doamna Conrad era însă preocupată cu 
măsurarea unor stafide pentru o cumpărătoare, nu-i dăduse 
nicio atenţie. Prinţesa abia aşteptase să audă că „nu-i dă pe 
datorie” şi o zbughise din băcănie. 

Atunci furtul prunelor uscate s-a născut dintr-o ocazie, acum 
însă era gândit, pregătit minuţios. Îşi simţi din nou tremurul 
picioarelor. 

— Şi când fluier? 

— Numai când vezi ceva suspect. 

— Ce înseamnă suspect? 

— Unul care nu-şi vede de drum, se uită la noi, sau dacă vezi 
militari germani. Parcă ai fi proastă! Prinţesa prelua postul şi se 
rezemă cu umărul de un tampon: cel mai probabil era să fie 
văzuţi de cantonier, dar el — îi asigurase pe toţi Barbu — nu 
avea voie să părăsească postul. Putea, în schimb, telefona 
impiegatului de serviciu, dar acesta era la cel puţin un kilometru 
depărtare. 

— Spune-mi, Barbule, dacă se întâmplă ceva, eu fluier şi plec? 

— Nu. Numai după ce am fugit şi noi. [ie oricum nu ţi se poate 
întâmplă nimic, tu n-ai fost în apropierea vagoanelor cu 
cărbune. 

Rămasă singură în apropierea celor patru roabe, Prințesei i se 
făcu frică. Vagoanele cu cărbune erau la vreo 40 de metri de ea, 
păreau nişte pete întunecate, rareori reuşea să desluşească o 
siluetă căţărată pe ele. Cantonul, conturat de lumina roşiatică a 
unui semafor, se distingea mai bine: îl văzu şi pe cantonier cu 
un lămpaş în mină schimbând un ac. De departe se auzi ţignalul 
unei locomotive, apoi ralantiul cu sâsâit de aburi: rar de tot 
recepționa şi paşi fără să reuşească să stabilească direcţia de 


unde vin. Toată după-masa îşi imaginase ce anume va trebui să 
facă şi totul i se păruse simplu, un fleac. Acum însă, singură 
lângă un vagon părăsit, inima i se făcu cât un purice Ţăcănitul 
roţilor de tren pe o linie îndepărtată, greierii de dincolo de 
spărtura gardului îi sunau în ureche ca un vacarm în care nu mai 
putea distinge şi alte zgomote. Când apăru Drişcă, cu două 
găleți de cărbune, se sperie şi era gata-gata să dea semnalul de 
alarmă. Drişcă, aşa cu faţa mânjită, aducea cu un harap. 
Răsturnă bulgării în prima roabă şi se întoarse la ceilalţi băieţi. 
Pe urmă veni şi Guriţă. 

Guriţă se apropie de ea şi îi şopti ca şi cum ar fi spus un mare 
secret: 

— Hai că totul merge bine! 

Îi simţi respiraţia, Guriţă stătuse în apropierea ei mai mult 
decât ar fi trebuit... Îl urmări cum se îndepărtează spre 
vagoanele cu cărbune. 

Prezenţa lui o liniştise puţin, dar rămasă din nou singură, 
încremeni şi nu avu curajul nici să se mişte Auzi greierii dinspre 
clădirea abatorului, apoi bătăile de aripi ale unei păsări de 
noapte. Deşi se temea, ar fi vrut ca cerul să fie gol, puzderia de 
stele să fi apărut numai după ce au plecat cu roabele. Aburii 
unei locomotive, din cauza semaforului, păreau flăcări verzi. 
Stând nemişcată, rezemată de tampon, auzi iar paşi, trebuiau să 
fie ai lui Barbu şi se miră că îi aude de sub vagon. Abia când cel 
de sub vagon se ridică în picioare, îşi dădu seama că nu era 
Barbu: bărbatul din faţa ei era înalt şi purta o şapcă trasă pe 
ochi. De spaimă, uită să-şi ducă degetele la buze, să dea 
alarma. 

Bărbatul făcu un pas spre ea, dar picioarele Prințesei nu 
ascultau de comenzi: păreau să fi prins rădăcini. 

— Ascunde asta! spuse bărbatul, şi-i întinse un pachet de 
mărimea unui ghiozdan învelit în hârtie de ziar. Şi să nu spui că 
m-ai văzut. 

Şi, fără să aştepte răspuns, dispăru în întuneric. 

Prinţesa, ca şi cum ar fi ascultat de o poruncă, ascunse 
pacheţelul într-o roabă şi-l acoperi cu cărbuni. La timp. De după 
vagon apăru un bărbat în uniformă şi, după el, încă vreo câţiva 
poliţişti. Prinţesa se miră că nu îi auzise. Comisarul se repezi la 
ea şi o prinse de umăr: 


— N-ai văzut alergând un om? 

Nu era o întrebare, ci o poruncă. O durea şi umărul înşfăcat de 
comisar. Se smuci, dar nu reuşi să se elibereze! 

— Mă doare... 

— Te-am întrebat dacă ai văzut alergând un om? 

— N-am văzut, domnule, îngăimă cu voce tremurata. 

— Un bărbat cu şapcă trasă pe ochi? 

— Nu, domnule. 

— Înseamnă că a luat-o spre triaj, strigă un poliţist de undeva 
din umbră. 

Un altul se postă în faţa comisarului, salută regulamentar şi 
raportă pe ton oficial: 

— Nişte copii fură cărbune! 

Comisarul îl ameninţă cu degetul: 

— De asta îţi arde ţie, imbecilule! Ocoliţi spre gara Triaj!... 

Cu răpăit puternic de paşi, poliţiştii dispărură după nişte 
vagoane. 

Prinţesa nu se dezmetici decât când o înconjurară băieţii. Erau 
furioşi de parcă ea ar fi adus poliţia în gara Triaj. 

— De ce n-ai fluierat, proasto? îi ceru Guriţă socoteală. 

— Pentru că v-ar fi arestat pe toţi! Au fost cinci poliţişti aici. 

— Hai, mă Guriţă, că are dreptate!... o îmbuna Barbu. Bine că 
nu ne-a văzut pe noi. Şi acum hai să plecăm. S-ar putea să se 
întoarcă. Ce voiau? 

Prinţesa ridică din umeri. 

— De unde să ştiu? 


ÎNCĂ DE CÂND INTRA ÎN CURTEA CASEI, Prinţesa observă că 
taică-su se întorsese de la serviciu: după perdelele trase îşi 
imagină că se îmbăia, aşa ca îşi luă inima în dinţi şi împinse 
roaba spre magazie. Roata scârţâia de parcă n-ar fi fost unsă 
niciodată şi pereţii casei amplificau zgomotele. Făcu vreo patru 
halte până trecu în dreptul ferestrelor, o dureau şalele de prea 
mult ridicat şi împins şi răsuflă uşurată când roaba căzu dincolo 
de pragul magaziei. Dar nu mai avu putere s-o răstoarne şi să 
ascundă roaba. Mâine-dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală... 
hotărî în gând. Maică-sa o întâmpină războinică: 


— Unde ai fost până acum? Vezi — se întoarse spre soţul ei — 
asta e educaţia ta! E ca un băiat. Descoperi că Andreea arăta ca 
un hornar: ce-i cu tine? 

Întârziase prea mult ca să se justifice simplu: în stradă. Privi 
spre taică-su: acesta îi ocoli privirile în semn că n-are cum s-o 
ajute. Nu putea spune nici că a fost la un băiat să-l mediteze: 
avea rochia murdară. 

— Am fost la depou să-l aştept pe tata. 

Maică-sa rămase surprinsă: 

— Ai spus că te duci la nişte colegi, să le faci problemele de 
matematică. 

— Am fost şi la ei şi, pentru că am terminat repede, m-am 
gândit să mă întorc acasă cu tata. Privi spre taică-su: pe unde ai 
venit, tăticule? 

După cât era de murdară, motivaţia părea plauzibilă. 

— Ca întotdeauna. 

Bătălia era câştigată: mama nu s-a răstit la ea şi nici taică-su 
n-o privi dojenitor. Acum trebuiau inventate detalii ca să fie 
crezută până la sfârşit. 

— Atunci înseamnă că din cauza întunericului ne-am ocolit pe 
drum. 

Mama îi încălzi apă şi, în timp ce înteţi focul, bodogăni: 

— Măcar dacă ar fi fost băiat... Ce caută o fată noaptea la 
depou? 

— Un tată! râse tatăl şi-şi răsuci o ţigară. 

De obicei, după ce tata îşi aprindea ţigara, se lăsa linişte, se 
auzea tic-tacul deşteptătorului şi Andreei aceste momente 
dinainte de culcare îi plăceau cel mai mult. În bucătărie mirosea 
a curăţenie, a familie. 

După ce tata trase câteva fumuri, spuse mai mult pentru el: 

— Azi am avut o zi fierbinte. 

Mama nu-i dădu nicio atenţie, freca nervoasă cu o perie 
genunchii Prințesei. Târziu de tot se hotărî să-i răspundă: 

— Pe locomotivă fiecare zi e fierbinte. 

— Dar azi a fost mai fierbinte ca de obicei. Dar mai bine tac 
decât să vă umble gura... 

— Faţă de ea nici să nu vorbeşti! îl aprobă mama. 

— De ce nu? se răsuci Prinţesa în copaie. Credeţi că eu nu ştiu 
să tac? 


— Ba da, de asta sunt convinsă, o întoarse mama spre ea. Mi- 
a spus învăţătoarea că te-a scos la tablă şi ai tăcut ca un peşte. 
Nu ştiai nici măcar titlul lecţiei. Ai să vezi, omule, fata asta o să 
ne facă de ruşine. 

— Cum să ne facă de ruşine? 

— Foarte simplu: o să rămână repetentă. Nu ştie decât să se 
caţăre în copaci, să joace fotbal şi să se ia la trântă cu băieţii 
Privi severă spre Andreea: Şterge-te î apoi se aşeză la masă: Ce 
a fost la depou? 

— Razie. 

— Mi-am dat seama că e razie, se întoarse Prinţesa cu faţa 
spre masă. Şi eu am văzut poliţişti la depou. 

Unul era îmbrăcat în uniformă neagră. 

Bogdan ridică privirile. 

— Înseamnă că ai fost într-adevăr la depou. Ala îmbrăcat în 
uniformă neagră era şeful poliţiei, Dohotaru. 

— Şi ce caută şeful poliţiei la depou? întrebă mama curioasă. 

— Ţi-am spus. Au făcut razie. Căutau o tipografie. 

— Tipografie la depou? 

— Te miri de parcă acum ai fi auzit pentru prima oară de aşa 
ceva! O tipografie clandestină. Dar până să dea de ea, tiparniţa 
şi-a luat zborul... 

— Cum şi-a luat zborul?! se miră mama. E pasăre? 

— Ca o pasăre! râse tata. Cineva a fugit cu multiplicatorul. 

Era un cuvânt nou pentru Prinţesă. 

— Ce-i aia multiplicator? 

— Tu nu trebuie să ştii! Şi aşa am vorbit prea mult. Pune 
femeie de masă că mi-e o foame de lup. 


LA MASA, PRINȚESA MAI ÎNDRĂZNI o întrebare! 

— Cel care a fugit cu tiparniţa nu e un om cu şapca trasă pe 
ochi? 

Tata nu-i răspunse imediat: mai luă o lingură de supă, apoi se 
întoarse spre ea: 

— De unde ÎI ştii tu pe Bejan? 

— Nu-l cunosc, dar am auzit că poliţiştii căutau un om cu 
şapca trasă pe ochi. 


Tata se încruntă: prea multe ştia fiică-sa despre razia de la 
depou. Numai să n-o fi văzut-o cineva. 

— Pe la ce oră ai fost la depou? 

— Nu ştiu cât era ora, dar era întuneric de-a binelea. 

— Deci pe la nouă, aprecie tata. Şi când ai ieşit pe poartă nu 
te-a văzut nimeni? 

— Nu, că n-am ieşit pe poarta principală, să nu mă oprească 
santinela. Am luat-o pe scurtătură pe la barieră. 

— Şi acolo nu erau poliţişti? 

— Ba da. Mişunau şi printre vagoane. Acolo m-a întrebat unul 
dacă n-am văzut un om cu şapca trasă pe ochi. 

— ŞI tu ce i-ai răspuns.? 

— Păi, ce-aş fi putut să răspund dacă nu l-am văzut? Tata se 
linişti puţin: 

— Să uiţi că în scara asta ai fost la depou. Cum stai cu şcoala? 

— O să stau bine. 

— Te-am întrebat la prezent şi tu mi-ai răspuns la viitor. E bine 
şi aşa. Înseamnă că, la sfârşit de an, o să ai o coroniţă pe cap. 

Mama, întoarsă din dormitor, nu auzise decât ultimele cuvinte. 

— O să aibă coroniţă, dar nu de premiantă, ci de Prinţesă! 


TEODOR BEJAN FUSESE ARESTAT, încă în cursul nopţii, în 
apropierea turnului de apă: voia tocmai să se strecoare în 
spatele unor vagoane cisternă, când îl descoperi comisarul 
Beraru, care fusese şi la descinderea de la depou. Îl somă cu 
pistolul: Bejan îşi dădu seama că nu avea nicio scăpare, 
vagoanele se puseseră în mişcare, ar fi fost o prostie să încerce 
să treacă pe sub ele. Îşi ridică mâinile. 

După o jumătate de oră toată chestura intră în alertă. 
Comisarul Beraru se duse personal să-l trezească pe Dohotaru. Îi 
deschise servitoarea, o fată tânără, somnoroasă, îmbrăcată într- 
o cămăşuţă boţită, lipită de trup. 

— Eu nu-l trezesc, domnule comisar. Mi-a spus că mă 
concediază dacă-i mai stric somnul. Abia a adormit. Făcu semn 
cu mâna, sugerând că a tras la măsea. S-a întors acasă supărat, 
s-a certat cu doamna pentru că n-a găsit vin în cămară. Până la 
urmă a scos din răcitor o sticlă de şampanie şi dopul a spart 


lampa. Arătă spre tavan: lampadarul cu patru braţe nu avea 
decât trei globuri. 

La insistenţele comisarului servitoarea deschise totuşi uşa 
dormitorului. Dohotaru se trezi cu greu, aprinse lampa de pe 
noptieră şi se ridică în coate. 

— Tu eşti, Veta? 

— Da, domnule comisar-şef. 

— Îmi pare bine că m-ai trezit. Tot voiam să-ţi comunic un 
lucru foarte important: Te duci şi-ţi faci bagajele. Afară! 

— Insistă domnul comisar Beraru. 

Dohotaru ţipă răguşit: 

— Să insiste mâine dimineaţă. 

Beraru se strecură şi el în dormitor. 

— Domnule comisar-şef. 

Dohotaru se trezi de-a binelea: 

— Ce cauţi, Berarule, în dormitor? Sau vrei s-o vezi pe nevasta 
mea cum doarme dezvelită? 

— Nu, domnule comisar-şef. 

— Afară! 

— Vă aştept în sufragerie, domnule comisar-şef. 

leși şi în sufragerie. Veta se retrase şi ea, dar nu se încumetă 
să plece să se culce. Voia să se dezvinovăţească. Beraru, neras, 
îşi mângâie bărbia. Îl cunoştea bine pe șeful său direct: era 
agresiv şi când îi aduceai ziarul... 

„Mi-ai adus ziarul să-mi strici ziua!” 

„Dumneavoastră mi-aţi ordonat să vi-l aduc...” 

„Da, dar eu vreau un ziar cu veşti bune. Când răsfoiesc 
Universul, îmi vine să-mi număr zilele”. 

Dohotaru apăru în sufragerie într-o cămaşă de noapte, boţita, 
cu ochii cârpiţi. Mirosea a alcool. 

— Cât e ceasul, Berarule? 

— Două, domnule comisar-şef. 

— Şi ţi permiţi să mă trezeşti la două noaptea? p 

— Da, domnule comisar-şef. L-am arestat pe Bejan. In uşa 
dormitorului apăru şi doamna Dohotaru, cu părul plin de 
bigudiuri. 

Dohotaru îi făcu semn să se retragă. 


— Bravo, Berarule! Ai procedat bine. Trimiteţi-mi maşina. 
Vreau să-l anchetez personal. Se întoarse spre Veta: Tu ce stai? 
Pregăteşte-mi hainele! 

După plecarea comisarului, Dohotaru se întoarse în dormitor şi 
trase plapuma de pe nevastă-sa. 

— Alarmă? întrebă ea speriată. 

— Nu, draga mea. Uită-te aici. Îşi arătă pieptul în dreptul 
inimii. Vezi ceva? 

Doamna Dohotaru se ridică în coate şi holbă ochii spre pieptul 
soţului. 

— Nu văd nimic; 

— Pentru că n-ai imaginaţie. E o decorație aici. Mai bine zis 
peste câteva zile voi fi decorat. A fost arestat Bejan, ăla cu 
tipografia clandestină. 


DOHOTARU APĂRU LA CHESTURĂ ras proaspăt, bine dispus. ÎI 
primi Pandele, ofiţerul de serviciu. Comisarul-şef îl bătu pe umăr 
prietenos: A 

— la spune, dragă, cum s-a petrecut minunea? Întâi unde l-aţi 
arestat? Pandele îşi permise să nu ia poziţie regulamentară. 

— În incinta gării, domnule comisar-şef. Lângă turnul de apă. 
L-a recunoscut domnul comisar Beraru şi l-a somat cu pistolul. 
N-a avut încotro. A trebuit să se predea. 

— Nici n-aş fi bănuit atâta modestie la Beraru. Nu s-a lăudat, 
n-a povestit nici măcar amănunte despre arestare. 

— Vreţi să vă spun de ce? zâmbi complice ofiţerul de serviciu. 

— Chiar sunt curios. 

— Mi-a spus aşa: dacă noaptea îi povestesc şefului, până 
mâine uită. Şi m-am ras de primă. 

— Uite că nu-i prost!... chicoti Dohotaru. L-a anchetat cineva? 

— Nu Ne-a anunţat domnul comisar Beraru că dumneavoastră 
vreţi să staţi de vorbă cu el. 

— Aşa este. Aduceţi-l aici. 

Pândele ieşi în secretariat şi-l anunţă pe gardianul de la celule 
să-l aducă pe cel arestat azi-noapte în gară. 

Gardianul, buimăcit de somn, deschise uşa celulei numărul 4. 

— Care ai fost arestat azi-noapte la gară? 


De pe prici se ridică un individ spilcuit, cu lavalieră de artist la 
gât. 

— Eu, domnu' şef. Dar ce s-a întâmplat? Şi poliţia lucrează pe 
trei schimburi? 

— Eu aş vorbi mai cuviincios în locul dumitale. Domnul 
comisar s-a sculat din somn din cauza dumitale. Cred că n-o să 
ai o noapte prea liniştită. Cum te numești? 

— Ichim. 

— Ai şi nume urât. Hai să-ţi pun brăţările. 

Gardianul îl însoţi până în camera secretarei, nevăzându-l pe 
ofiţerul de serviciu, îi făcu vânt în biroul lui Dohotaru. Acesta se 
aştepta să-l vadă pe Bejan şi se trezi în faţă cu un bărbat 
necunoscut. Fără îndoială Beraru nu putea face o asemenea 
confuzie: îl ştia pe Bejan, îl anchetase de câteva ori. 

— Cine eşti dumneata? 

Ichim, avertizat de gardian, deveni smerit: 

— Ichim, domnule comisar-şef. Ichim, dar mi se spune şi 
Vătafu. 

— Şi ce vrei? 

— Nimic, domnule comisar-şef. Ce să vreau? 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Am fost arestat la gară. Vă declar sub jurământ că din 
greşeală. Am confundat un geamantan de piele cu al meu. Nici 
nu ştiu de ce s-a făcut atâta zarvă? Şi în orice caz nu era cazul 
să vă trezească pe dumneavoastră din somn. 

Furios, Dohotaru apăsă pe butonul soneriei de pe masă. 
Gardianul întredeschise uşa şi-şi vâri capul în încăpere. 

— Ordonaţi, domnule comisar-şef. 

— Ăsta-i Bejan? 

Gardianul privi spre individul cu lavalieră: prea era sigur pe el 
acolo în celulă. Bănuise că o să se încurce lucrurile. 

— Eu nu-l cunosc, domnule comisar-şef. Mi s-a ordonat să-l 
aduc pe arestatul din gară. 

— Asta-i un pungaş ordinar! se răsti Dohotaru la el. Ichim se 
simţi ofensat: 

— Domnule comisar-şef. Eu sunt un artist. 

— Taci! se înfurie Dohotaru. Eu vreau să stau de vorbă cu 
Bejan: 

Gardianul intră în încăpere şi trase uşa după el. 


— Poate să fie celălalt. 

— Care celălalt? 

— Erau doi în celulă. Eu am întrebat care a fost arestat la gară 
şi s-a prezentat ăsta. 

Lui Dohotaru începură să-i tremure fălcile. 

— Cum, l-aţi închis pe Bejan cu un deţinut de drept comun? 

Gardianul căută să se justifice: 

— Domnul comisar Beraru mi l-a predat şi mi-a ordonat să-l 
închid. Nu mi-a spus unde. 

— Adu-l pe celălalt şi adu şi obiectul. 

— Ce „obiect”, domnule comisar-şef? 

— Multiplicatorul. 

Gardianul se temu că a greşit cu ceva. 

— Ce fel de multiplicator? 

— Obiectul care a fost găsit asupra lui Bejan când a fost 
arestat. 

— Eu n-am participat la arestarea lui. 

— Ştiu, boule! Domnul comisar Beraru nu ţi-a predat corpul 
delict? 

— Nu mi-a predat nimic. 

— Cheamă-l pe ofiţerul de serviciu. 

Ofiţerul de serviciu îşi bătu călcâiele în faţa lui Dohotaru. 

— Ordonaţi, domnule comisar-şef. 

— Tu ştii ceva despre multiplicator? 

— Nu, domnule comisar-şef. 

— Te duci şi-l cauţi pe Beraru. 

— Şi dacă nu-i acasă? 

— Cutreieri restaurantele. Aduceţi-l pe Bejan! 


BEJAN NU AVEA MAI MULT de treizeci şi cinci de ani, dar 
pentru că era nebărbierit părea mult mai în Vârstă, obosit. 
Numai ochii îi erau vii, cu aruncături piezişe, de om cu 
experienţă. Îşi ţinea mâinile încătuşate cu demnitate, în faţă, la 
înălţimea pieptului, ca un boxer. 

Dohotaru trecuse de cincizeci de ani, avea faţa buhăită şi ochii 
injectaţi: asta şi din cauza alergăturii din ziua precedentă. Deşi 
avea burtă nu se putea spune despre el că e gras: era doar bine 
hrănit şi munca sedentară, de birou, îl fleşcăise. Sprâncenele 


groase, unite la rădăcina nasului, ca o streaşină, îi adumbreau şi 
mai mult orbitele adânci, încercănate. 

Avându-l pe Bejan în faţa lui, trăsăturile i se destinseră; părea 
satisfăcut. Îl cercetă un timp, apoi se lăsă leneş pe spătarul 
scaunului: 

— Nici nu-ţi dai seama, domnule Bejan, ce plăcere îmi face că 
stăm aşa, faţă în faţă. 

— Nu-mi dau seama... 

— O să realizezi mai târziu, rânji Dohotaru. Îţi mărturisesc că, 
în timpul urmăririi, te-am invidiat. Ai o dexteritate formidabilă să 
te strecori pe sub vagoane. 

— M-am străduit. 

— Acum va fi rândul nostru să ne străduim. Îşi consultă ceasul. 
E târziu, Bejane. Probabil că eşti obosit şi ai vrea să te culci. 
Unde e multiplicatorul? 

Bejan ridică privirile spre comisar şi răspunse cu întârziere: 

— Nu înţeleg... 

Ştia că răspunsul îl va enerva pe Dohotaru. 

— Înţelegi tu foarte bine! ţipă acesta, dar imediat îi păru rău 
că se lăsase antrenat de Bejan. Se aplecă în faţă şi se rezemă 
cu coatele de birou. Ascultă, Bejane, noi nu avem nevoie de 
tine, ci de multiplicator. Pe tine te puteam aresta acum două 
săptămâni, când am aflat că tipăreşti manifeste. Te-am lăsat 
liber să te putem urmări şi să punem mâna pe multiplicator. 

Bejan întârzie din nou cu răspunsul. Privi pe deasupra capului 
lui Dohotaru. Fără îndoială n-ar fi fost acum în acest birou dacă 
Bogdan ar fi fost la locul întâlnirii. Se înţeleseseră clar, la ora 
opt, locomotiva trebuia să fie în dreptul acului 2. Nimeni nu s-ar 
fi gândit să caute, multiplicatorul pe locomotivă. 

Numai dacă acţiunea n-a răsuflat. Dar cine ar fi putut 
trăncăni? Bogdan în niciun caz, era implicat. Şi totuşi el era 
singurul care ştia de acţiune. El şi Nicoară. Auzi ca prin vis vocea 
comisarului-şef: 

— Unde-i multiplicatorul? 

— Ce-i aia multiplicator? 

Comisarul se înfurie, dar se reţinu la timp. 

— Să nu faci pe prostul, Bejane. Te-am urmărit până ai intrat 
în magazia de efecte a depoului. Ştiam că acolo tipăriţi 
manifestele. Pe noi ne interesează tiparniţa. 


— Dacă ştiaţi că e acolo, de ce n-aţi luat-o? răspunse obraznic 
Bejan. Ştia că Dohotaru, nervos, era mai uşor de înfruntat. 

— Pentru că voiam să te surprindem când le tipăreşti Nu ştiam 
că încăperea are două ieşiri. 

— Înseamnă că informatorul dumneavoastră lucrează prost. 

— N-avem niciun informator! 

— Atunci cum aţi aflat de magazia de efecte? Comisarul lovi 
cu palma în tăblia biroului! 

— Aici eu pun întrebări! Unde e multiplicatorul? 

— Nu știu. 

— Ce ai căutat în magazia de efecte? 

— Am intrat întâmplător acolo. 

— Dacă ai intrat întâmplător, de ce ai fugit? 

— Pentru că am văzut nişte manifeste şi m-am speriat. Dacă 
m-aţi fi găsit acolo, aţi fi putut crede că le-am tipărit eu. 

— Noi ştim că le tipăreşti tu. Unde e multiplicatorul? 

— N-am văzut niciun multiplicator. Nici nu ştiu cum arată un 
multiplicator. 

— Tăgăduieşti degeaba, Bejane. Tu ai mai fost arestat. Ştii 
foarte bine că nu scapi uşor. Cu tipografia asta clandestină s-ar 
putea să nu mai scapi niciodată. Scoase din sertarul biroului trei 
foi de hârtie împăturite. Uite, am aici trei declaraţii. Doi poliţişti 
susţin că te-au văzut alergând cu un pachet sub braţ. Cea dea 
treia declaraţie a dat-o chiar impiegatul de la biroul de mişcare. 
Uite ce scrie: „Un individ cu o şapcă trasă pe ochi, cu un pachet 
sub braţ”. Ce ai avut în pachet? — Mâncare. 

Imediat ce rostise cuvântul „mâncare” îşi dădu seama că ar fi 
fost mult mai bine să nege. 

Dohotaru începu să zâmbească. Se simţea stăpân pe situaţie. 

— Şi ai mâncat în timp ce te urmăream? 

Bejan nu răspunse imediat. Nu mai voia să, facă greşeli. 

— Nu. Am pierdut pachetul în timpul alergării... 

— Unde? 

— Nu mai ştiu. 

— Domnule Bejan! Toţi anchetatorii de la poliţie știu că ai o 
memorie formidabilă. Ştii unde ai fost marţi seara, la ce oră, cu 
cine, cât ai stat şi când ai plecat. 

— Fiind urmărit, nu mi-am dat seama unde l-am pierdut. 

— Gândeşte-te. 


— Pierdeţi timpul, domnule comisar. Nu-mi amintesc. Poate 
când m-am strecurat pe sub vagoane. 

— Dar traseul pe care l-ai făcut îl ştii? îl refacem şi poate îţi 
găseşti mâncarea... 


DEŞI AU RECONSTITUIT TRASEUL PAS CU PAS, pachetul n-a 
fost găsit. Comisarul Beraru, care a efectuat reconstituirea, a 
folosit pumnii şi vâna de bou în zadar... N-a aflat nimic de la 
Bejan. Se prezentă în faţa şefului cu fruntea plecată; 

— Am refăcut traseul de două ori, domnule comisar-şef, dar n- 
am dat de multiplicator. 

— Vrei să-mi propui să renunţăm la el? 

— Nu, domnule comisar-şef. 

— Atunci? 

— Am analizat amănunţit situaţia. Sunt trei variante posibile. 

Dohotaru strâmbă din nas. Nu-i plăcea când subalternii 
teoretizau în loc să fie pe fază. Il lăsă totuşi să vorbească. 

— Hai, spune, care e prima? 

— Bejan ne-a dus pe un alt traseu. 

— Asta cade. Ai fost şi tu la urmărire. Nu putea să te târască 
în altă parte. 

— Alt traseu înţeleg o marjă de două sau trei vagoane. 

— A doua variantă? 

— A avut complici. 

— Singurul complice de care pomeneşte informatorul trebuia 
să fie un mecanic de locomotivă care ar fi trebuit să fie la acul 2 
Acolo aveam plasat un om. La ora menţionată n-a fost nicio 
locomotivă la acul 2. 

— Eu am folosit pluralul, domnule comisar-şef. Dacă a avut 
încă un complice pe traseu? 

— Pe traseu ne-am fi dat şi noi seama. Trebuia să fugă acel 
altcineva cu un pachet sub braţ. Oricum, oamenii noștri nu-l 
cunoşteau pe Bejan. Ar fi alergat după complicele inventat de 
tine. 

— Înseamnă că nu rămâne decât varianta a treia: a pierdut 
pachetul într-adevăr şi l-a găsit cineva. Dar varianta asta are o 
bubă. Cine ar fi putut găsi pe întunericul nopţii, nu uitaţi că şi 
Triajul e camuflat, un pachet? Cine umblă noaptea printre linii? 


— Stai mă, Berarule. Chiar pe traseu nişte copii furau cărbuni. 
Atunci în febra urmăririi nu le-am dat importanţă, deşi sergentul 
Dima mi-a atras atenţia. Era şi o fetiţă printre ei. Am stat chiar 
de vorbă cu ea. Aduceţi-l pe Dima! 

— Dima nu e de serviciu. 

— Eu sunt? N-am fost sculat din pat? Sau domnul sergent are 
voie să doarmă când vânăm comunişti? Aduceţi-l aici!... 

Pe Dima l-au adus de acasă de-a dreptul din pat. Abia stătea 
în picioare de somnoros ce era. Nu ştia ce se întâmplase, era 
speriat. 

— Faci poliţia de ruşine, măi Dima. Uite cum ţi-ai încheiat 
nasturii uniformei! 

Dima era supărat că nu i s-a spus că vine la inspecţie. L-au 
grăbit de parcă ar fi dat turcii. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar-şef. Am fost sculat 
din pat. Am fost şaisprezece ore în serviciu. Am participat la 
razia de azi-noapte. 

Îşi aranja nasturii după ce se răsuci într-o parte să nu-l vadă 
Dohotaru că nu are sub mundir decât un maieu şifonat cu care 
dormise. 

— Mi-ai raportat ieri despre nişte copii care furau cărbuni. 
Unde sunt? 

— Eu am vrut să-i arestăm, domnule comisar-şef, dar 
dumneavoastră m-aţi făcut imbecil şi mi-aţi spus că nu vă 
interesează. 

— Acum mă interesează! 

— N-am cum să-i găsesc, domnule comisar-şef. Pe copii îi 
prinzi greu chiar dacă eşti în preajma lor, darmite când nici nu-i 
cunoşti. 

— Atunci îţi dai demisia. 


PRINȚESA SE TREZI MAI TÂRZIU CA DE OBICEI: taică-su 
plecase cu noaptea în cap, iar maică-sa fierbea tocmai laptele. 
O dojeni; 

— Nu ai numai porecla, ci şi obiceiurile prinţeselor. Ai grijă să 
nu dea laptele în foc. Eu trebuie să plec. E şapte fără douăzeci. 

Rămasă singură, Prinţesa se duse în cămara de lemne şi 
ascunse multiplicatorul în spatele unor scânduri. După roabă 


putea veni oricând Barbu sau altcineva. Îşi dădea însă seama că 
ascunzătoarea nu era cea mai potrivită şi hotărî ca, îndată ce se 
va întoarce de la şcoală, să găsească un loc mai greu de dibuit. 


COMISARUL TEOFIL TEŞU intră emoţionat în biroul secretarei. 
Fusese chemat urgent la Dohotaru şi ori de câte ori nu ştia 
motivul convocării era îngrijorat. Intrase în poliţie prin protecţie 
ca să scape de front şi definitivarea de la Bucureşti întârzia. Se 
temea de un răspuns negativ deşi protectorul lui, prefectul, îl 
asigurase în repetate rânduri că totul era aranjat. Secretara 
ridică ochii spre el. 

— Aţi cam întârziat, domnule comisar. 

— E abia şapte, Lucica. De ce m-o fi chemat „şeful” la ora asta 
matinală? 

— Nu știu. 

Cu secretara nu se avea bine: o bârfise odată că ar avea 
legături cu Dohotaru şi Lucica aflase. De atunci îi vorbea scurt, 
telegrafic. 

— E supărat? mai întrebă Teşu în speranţa să afle motivul 
convocării cu un minut mai devreme. 

— Aşa şi-aşa. 

— O fi avut insomnie. E prima oară când îl găsesc la ora asta 
la sediu. 

— A stat toată noaptea aici. 

— Asta nu e bine. 

Îşi aranjă ţinuta şi intră în biroul comisarului-şef fără să mai 
bată la uşă. Dohotaru era numai în cămaşă și avea faţa boţită. 

— Trage perdelele, Teşule! 

„Oare să mă fi chemat să-i aerisesc biroul?” Trase perdelele 
groase de pluş; prin ferestre năvăli lumina puternică a soarelui. 

— Eşti spilcuit de dimineaţă, Teşule. 

— Un comisar trebuie să fie prezentabil. Astea sunt cuvintele 
dumneavoastră. 

— Reţii numai pe alea care-ţi convin. Un comisar în primul 
rând trebuie să fie deştept, inteligent. 

— Bineînţeles, domnule comisar-şef. 

— Nu mă întrerupe! Ai ocazia să demonstrezi că oşti 
inteligent. Te duci la toate şcolile din cartierul Triajului şi-mi 


găseşti copiii care au furat azi-noapte cărbuni. Era şi o fetiţă 
printre ei. Ai două zile la dispoziţie. 


ÎN CANCELARIE, profesorii se pregăteau de ore: unii corectau 
teze, alţii sorbeau din ceştile de cafea, numai loanid, profesorul 
de muzică, era agitat: 

— Aţi ascultat ştirile? 

Îi răspunse domnişoara Dobrescu, profesoara de istorie, o fată 
firavă venită numai cu un an în urmă ca suplinitoare. 

— Sunt alarmante. 

În clipa aceea intră în cancelarie Zaharia, directorul Şcolii, 
aruncă o privire spre ceasul din perete; era opt fără un sfert. Se 
linişti: 

— Consiliu profesoral? încercă o glumă, deşi era total lipsit de 
haz. 

— Nu. Domnule director. Vorbeam despre front... îi răspunse 
loanid. 

— V-am mai atras atenţia ca, în incinta şcolii, să nu discutăm 
politică. 

— Şi mai ales să nu comentăm ştirile de pe front. 

Îi răspunse domnişoara Dobrescu: 

— Dar eu, ca profesoară de istorie, trebuie să fiu la curent. Se 
schimbă hotare, apar şi dispar ţări... 

— Trebuie să fiţi la curent cu luptele lui Ştefan cel Mare. 

— În clasele superioare predau istorie contemporană. 

— Atât cât scrie în manual. 

— Dar copiii îmi pun întrebări. 

— Le răspundeţi pe ocolite. Şi mai vreau să vă informez pe 
toţi: la primărie au fost arestaţi doi funcţionari care au comentat 
replierile germane. 

— Dar ce înseamnă, în fond, o repliere? întrebă doamna 
Stăncescu, profesoara de limba română. 

— Un termen elegant pentru retragere, o lămuri domnişoara 
Dobrescu, apoi se întoarse spre director: N-am comentat nimic, 
am lămurit o situaţie de fapt. 

— Tonul pe care l-aţi folosit, domnişoară, era mai mult decât 
un comentariu... aruncă o privire spre ceasul din perete... 
Pregătiţi-vă pentru ore. 


PRINȚESA AJUNSE LA ŞCOALA LA TIMP: intră în clasă cu câteva 
secunde înaintea profesoarei de limba română. Doamna 
Stăncescu părea supărată, cercetă sever feţele elevilor, apoi se 
aşeză la catedră şi oftă: 

Stela, colega de bancă a Prințesei, puse palma în faţa gurii și- 
şi spuse părerea despre ea: 

— Cred că „madam Grama” a avut din nou insomnie. Azi o să 
ne împartă note de la cinci în jos. 

— Linişte! ţipă profesoara şi deschise catalogul. Foşnetul 
paginilor suna strident ca bătăile de aripi ale unei păsări de 
pradă. _ 

Spre mirarea elevilor însă nu chemă pe nimeni la tabla. Işi 
pipăi şalele şi se ridică de la catedră. 

— Azi, copii, vom vorbi despre bardul de la Mirceşti. Cine 
poate să-mi spună cine e bardul de la Mircești? 

— Vasile Alecsandri! se auzi o voce piţigăiată din fundul clasei. 

— Şi de ce i se spune lui Alecsandri bardul de la Mircești? 

— Pentru că s-a născut şi a locuit la Mirceşti. 

— Bravo! Cine ar putea să-mi spună ce a mai fost Vasile 
Alecsandri în afară de poet? O fetiţă firavă din banca întâia 
ridică două degete spre tavan. 

— Poftim, Laura, o invită profesoara să răspundă. 

— A fost directorul Teatrului Naţional din laşi. 

— Foarte bine. Altcineva? 

Nu se prezentă nimeni. 

— Atunci vă spun eu. A fost un mare patriot. Un poet adevărat 
este totdeauna şi un patriot. A luptat pentru unirea principatelor 
şi a reprezentat ţara la Paris. 

După ora de română, Guriţă o invită pe Prinţesa în colţul 
clasei. 

— Tu nici nu ştii ce noroc am avut ieri. Puteau să ne prindă ca 
pe nişte iepuri. 

— Dar cum se prind iepurii? se hlizi Prinţesa. 

— În cuşcă Nu eram în vagon ca într-o cuşcă? Cred că nemţii 
au reclamat că cineva le fură cărbunele. 

Poliţiştii, mi-a spus unchiul de la canton, au bântuit toată 
noaptea prin gara Triaj. 


Drişcă ştia chiar mai multe decât Guriţă; aflase că a fost 
arestat un hoţ. Prinţesa se prefăcu că n-o interesează cele 
petrecute în gara Triaj. 

În timpul recreaţiei mari, îl căută pe Barbu. 

— Când vii să iei roaba? 

Barbu îşi împreună sprâncenele în semn de meditaţie. 

— Nu ştiu. Câteva zile o să fiu foarte ocupat. 

Andreea crezu că-şi dă importanţă. 

— Ocupat cu ce? 

Barbu nu-i răspunse imediat, se întrebă dacă poate să divulge 
secretul faţă de ea. Răspunse evaziv. 

— Am treabă. 

— Şi eu nu pot să aflu? Sau sunt bună mimai să fur cărbune. 
N-ai spus că am fost cooptată în grupă celor 5? 

— Ba da. Îţi spun, numai să nu-ţi umble gura. Se mută Nucă la 
noi. 

Nucii abia înfloriseră. Întrebă dezorientată: 

— Dar Nucă ăsta cine mai e? 

— Fiul lui Bejan, şopti Barbu. Al ăluia care a fost arestat azi- 
noapte în gara Triaj. 

Prinţesa îşi aduse aminte de multiplicator şi se îmbujora la 
faţă. 

— AŞ vrea să-l cunosc şi eu. 

— Nu e bine să te întâlneşti cu el. 

— De ce? 

— Pentru că toţi cei din familia lui Bejan sunt urmăriţi. 

— Şi voi de ce îl primiţi în casă? 

— Pentru că ori de câte ori a fost arestat taică-su, el a locuit la 
noi. Tata a murit pe front, pe noi ne doare undeva de poliţie. 

— Nici eu nu mă tem de ei. 

— Atunci vino după-masă la noi. Dar nu întrebi nimic despre 
taică-su. 


DIN PRIMA CLIPA, Andrei, poreclit Nucă, i se păru antipatic 
Prințesei; era scund, avea genunchii juliţi, purta un tricou prea 
larg pentru trupul lui firav şi, în afară de asta, avea părul tuns cu 
maşina. Barbu făcu prezentările: 

— Ea este Prinţesa. 

Nucă strâmbă din buze şi o măsură din cap până în picioare. 


— Nu ştiam că prinţesele sunt atât de slăbănoage. 

— Nu sunt slăbănoagă! protestă Prinţesa şi-i păru rău că nu 
venise îmbrăcată cu rochiţa albastră cu volănaşe. Doamna 
Conrad când o văzuse îmbrăcată în rochiţa cu volănaşe şi-a 
pocnit palmele a mirare: „Era să nu te cunosc. Pari o adevărată 
domnişoară.” 

Deşi aprecierea lui Nucă o deranja, nu plecă, sperând să 
rămână o clipă singură cu el. Dar Nucă era preocupat cu 
confecţionarea unui zmeu. Avea degetele pline. 

— Mi-a spus Barbu, ridică într-un târziu privirile spre Prinţesă, 
că vrei să vezi cum se face un zmeu. 

— De aia am venit, dar zmeul tău nu e prea grozav. Din astea 
simple fac şi eu. 

— Tu? E 

— Da. Am crezut că faci un model nou. Asta crezi că o să 
zboare? _ 

— Depinde de vânt. Ştii ce zmee face tatăl meu? In formă de 
ladă. 

Barbu, auzind că discută despre zmee, intră în casă. 

— De ce nu-l rogi să te înveţe şi pe tine? 

— Pentru că e arestat. 

Nu erau în curte decât ci doi. 

— Te lauzi... E chiar arestat? 

Nucă îşi umflă pieptul ca şi cum un „tată arestat” ar fi fost un 
merit. 

— Da. Şi nu pentru prima oară. El spune că zmeul depinde de 
calitatea hârtiei. 

— Cum adică? întrebă nedumerită Prinţesa. 

— Să fie subţire, rezistentă... 

— Şi de ce a fost arestat taică-tu? încercă să-l descoase 
Andreea. 

— Toţi care mă văd asta întreabă... 

— Tu mi-ai spus că e arestat. Dacă nu vrei, nu-mi spui. E 
treaba ta. 

— Îţi spun, se înverşuna Nucă. Şi ştii de ce? Să nu crezi că a 
fost arestat pentru că e hoţ. Căută privirile Andreei. Tatăl meu 
nu fură. A 

Prinţesa îl simţi că e gata să plângă. II luă tare: 

— Dacă nu fură, de ce l-au arestat? 


Nucă se forţă să nu-i scape lacrima din colţul ochiului. Îşi 
strânse fălcile şi răspunse cu întârziere: 

— Că nu-i place poliţiei de el. L-au luat la ochi. Prinţesa nu-i 
lăsă timp de gândire; 

— Pe mine de ce nu mă ia la ochi? Nucă deveni şi el agresiv: 

— Pentru că eşti fată şi ai minte de fată. Ce să aibă cu tine? 

— Dar cu el ce au? 

Ca să câştige timp, Nucă îşi supse întâi zgomotos un dinte, 
abia după aceea răspunse: 

— Incă nu se ştie. O să aflăm după ce stă de vorbă cu 
avocatul. 

Prinţesa îl privi cu o uşoară undă de invidie; nu orice om avea 
şansa să aibă de-a face cu un avocat. 

— Voi n-aveţi voie să-l vedeţi? 

Nucă îşi supse din nou dintele: 

— Nu. 

— Dar pe avocat îl cunoaşteţi? 

— Desigur, răspunse, plin de sine, Nucă. L-a apărat pe tata de 
mai multe ori. E domnul Vasiliu, soţul doamnei Conrad cea 
tânără. Ala care umblă tot timpul cu birja. 


DE FELUL EI, DOAMNA MATILDA CONRAD nu era chiar atât de 
rea pe cât i se dusese vestea, era mai degrabă repezită, 
invidioasă pe cei care se puteau deplasa repede, pentru care 
urcarea unui etaj nu însemna niciun efort. Pe soţul ei nu se 
putea bizui în băcănie: nu auzea bine, nu avea răbdare să 
treacă toate datoriile în condici. Le nota pe bucățele de hârtie 
pe care, de obicei, le pierdea. 

Primul soţ al doamnei Conrad, Willy Starck, negustorul de vite, 
fusese un netrebnic: a curtat-o câteva luni, a luat-o de nevastă 
şi a insistat să plece în voiaj de nuntă la Viena. La Viena, în mai 
puţin de zece zile, a dispărut cu toţi banii. Matilda s-a întors 
acasă ruşinată; un timp a stat ascunsă în casă şi mai târziu, 
când a aflat că va avea un copil, n-a mai vrut să vadă pe nimeni. 
Stând nemişcată în casă s-a îngrăşat iar după naşterea Florinei 
n-a mai avut forţă să slăbească. Era deja deformată, obeză, 
când l-a cunoscut pe Conrad. Părinţii ei au insistat să se mărite 
cu el, deşi gurile rele spuneau că el îndrăgise mai mult banii ei 


decât pe ea. Spre mirarea tuturor însă, Conrad se dovedi un soţ 
corect, plin de afecţiune Matilda era cea impulsivă. Uneori se 
voia rea şi din plictiseală. 

Când Prinţesa intră în băcănie, doamna Conrad o întâmpină 
agresivă: 

— Am spus că fără bani nu vă mai dau nimic! Andreea se 
aştepta la această primire.. Întrebă obraznic. 

— Nicio informaţie? 

Indată ce rosti fraza îi păru rău că nu adăugase încă un cuvânt 
„Niciun kilogram de informaţie”. 

— Cum adică, informaţie? 

Era convinsă că nu auzise bine. Vâri, din greşeală, câteva 
pungi în sertarul unde-şi ţinea banii. 

— Aş vrea să-mi spuneţi când aş putea să stau de vorbă cu 
domnul Vasiliu? 

— Dar ce treabă ai tu cu domnul Vasiliu? deveni curioasă 
doamna Conrad. 

Despre soţul Florinei ştia foarte puţine lucruri, deşi locuiau în 
aceeaşi casă, el nu prea era comunicativ, rar trecea pe la 
băcănie, doar să-i dea bună ziua sau s-o felicite de ziua ei. Atât. 
Ea avea chiar impresia că îşi făcea cumpărăturile în altă parte. 

— Eu nu am nimic. M-a trimis tata să vă întreb când îl găseşte 
acasă? 

— Dar ce nevoie are taică-tu de un avocat? „L-o fi dat afară 
din serviciu şi-l roagă pe Vasiliu să vorbească cu cei de la 
Camera de Muncă sau, Doamne fereşte, să nu fie amestecat în 
afacerea Bejan.” Că ginerele îşi făcuse şi o clientelă cu oameni 
dubioşi, certaţi cu regimul. Aştia, în afară că plăteau rar sau 
deloc, îi răpeau din timp, îl ţineau ore întregi de vorbă. 

— Nu ştiu; răspunse Prinţesa cu întârziere. 

— Să se ducă acum. Prin intrarea din spate. Prinţesa ieşi din 
băcănie, ocoli clădirea, apoi urcă scările până la etajul II şi sună 
la uşă. li deschise chiar avocatul. 

Era îmbrăcat într-un halat gros din molton şi, deşi era o zi 
călduroasă de vară, purta un fular la gât. 

— Ce e, domnişoară? Prinţesa rămase descumpănită. 

— Aş avea o rugăminte, domnule Vasiliu... 

— Spune. 


— Rugămintea mea e mai lungă. Dacă mi-aţi permite să intru. 
E vorba de domnul Bejan. 

Rostirea acestui nume avu efect: avocatul deschise larg uşa şi 
Prinţesa intră într-un vestibul şi, de acolo, într-o cameră imensă, 
căptuşită cu rafturi cu cărţi Atât de multe cărţi nu văzuse 
niciodată la un loc: poate numai la librăria lui „Pleşeanu”, din 
centrul oraşului Pe biroul avocatului îi atrase atenţia o statuetă 
de, marmură care reprezenta un bărbat chel cu trăsături severe. 

— Ce e cu Bejan? întrebă avocatul. 

Prinţesa abia acum observă că avocatul avea vocea piţigăiată 
ca o femeie. 

— A fost arestat. 

Interesul avocatului se dezumflă ca o băşică. Se duse la 
fereastră, apoi se întoarse spre Andreea. 

— Asta ai vrut să-mi comunici? 

— Nu. Aş vrea să stau de vorbă cu el. 

Vasiliu, nervos, îşi aranja fularul de la gât fără să fi fost 
nevoie. Işi trase un scaun şi se aşeză în faţa Prințesei. 

— De ce ai vrea să stai de vorbă cu el? Asta era întrebarea de 
care se temea: ce să-i spună? 

Adevărul? Dar dacă avocatul îl apără aşa de formă şi e în 
cârdăşie cu poliţia? 

— Aş vrea să-l întreb ceva... ocoli Prinţesa întrebarea. 

— Cu oameni arestaţi nu se discută lucruri banale. 

— Ceea ce vreau să-l întreb eu nu e un lucru banal. 

— Eşti rudă cu domnul Bejan? 

— Nu. 

— Atunci cine eşti? 

Pentru întrebarea asta avea două răspunsuri: să spună cine e 
sau relaţiile ei cu Bejan. Alesese cea de a doua variantă. 

— Eu sunt fetiţa căruia domnul Bejan i-a dat un pachet înainte 
de a fi arestat. 

Avocatul abia acum îşi dădu seama că fularul îi era de prisos; 
îl scoase, îl aranja meticulos pe spătarul unui scaun şi începu să 
se plimbe prin încăpere. 

— Când înainte da fi fost arestat? 

— Chiar când a fost urmărit în gara Triaj. Avocatului fata i se 
păru din nou interesantă: se aşeză din nou în faţa ei. 

— Şi unde e pachetul? 


— L-am ascuns. 

— Şi ce este în pachet? 

— Nu ştiu. 

— Da, am înţeles: nu vrei să-mi spui. Foarte bine. Nici nu mă 
interesează. Şi ce vrei să vorbeşti cu Bejan? 

— Să-l întreb ce să fac cu pachetul. 

— Nu poţi să stai de vorbă cu el decât după proces. 

— Asta poate să dureze un an. 

— Nu din vina mea! se dezvinovăţi avocatul. 

— Ştiu. Dar dumneavoastră îl vedeţi zilnic întrebaţi-l 
dumneavoastră! 

— Eşti foarte naivă, domnişoară. Eu pot să te mint... 

— Dumneavoastră n-o să mă minţiţi. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că sunteţi un om bun şi l-aţi mai apărat pe domnul 
Bejan. Dacă n-aţi fi fost cumsecade, nu v-ar fi angajat ca avocat. 

— De unde ştii tu toate astea? 

— Nu pot să vă spun. 

— Bravo, fetiţo! Am să vorbesc eu cu el. Treci mâine-seară pe 
la mine. 

Andreea porni spre uşă, dar, după doi paşi, se opri şi se 
întoarse spre avocat: 

— Vă supăraţi dacă vă mai întreb ceva? 

— Nu, draga mea. 

— A cui e statueta de pe biroul dumneavoastră? 

— A mea. 

— Am vrut să întreb pe cine reprezintă? 

— Pe Cicero. Ai auzit de el? 

— Nu. 

— A trăit în antichitate pe vremea lui Cezar. A fost cel mai 
mare orator al libertăţii şi dreptăţii... 

— Şi-i faci statuetă după atâta timp? Avocatul zâmbi 
imperceptibil: 

— Vezi, fetiţa mea, asta încă nu poţi să înţelegi. Împărați şi 
regi au trecut prin istorie ca peştele prin apă. 

Cei care au luptat pentru libertate şi dreptate au rămas. Şi le 
cinstim memoria. 


ÎNCĂ ÎNAINTE DE A INTRA ÎN SCHIMB, lui Bogdan, Nicoară 
fochistul i se păru sucit: îşi feri privirile şi nu-i răspunse nici la 
salut, iar pe locomotivă îşi făcu de lucru în aşa fel ca să-i stea 
tot timpul cu spatele. În timpul alimentării cazanului nu scoase 
niciun cuvânt, în afară de cele necesare de muncă: 

— Controlează presiunea. 

— Am controlat-o! 

Presiunea era normală, patru atmosfere şi jumătate. 

Când Bogdan nu mai putu răbda îl prinse pe Nicoară de umeri 
şi-l răsuci spre el: 

— Ce-i cu tine? 

— Ce să fie? Nimic. 

— Atunci de ce taci ca un popândău? 

— Vrei să cânt? 

— Fă ce vrei! Şi dacă ai ceva pe suflet, spune-mi! Nu-mi place 
când stai cu fundul spre mine. 

Nicoară scutură braţele lui Bogdan. De pe umăr şi-i căută 
privirile: 

— Ştii că Bejan a fost arestat? 

„Vasăzică asta îl macină”. Îi răspunse în doi peri!” 

— Tot oraşul ştie. 

Nicoară îşi luă lopata şi deschise uşa de fier a cazanului: 

— Nu-mi place răspunsul tău. 

— Ce ai fi vrut să spun? Că nu ştiu? 

Nicoară i se postă în faţă: 

— De ce n-ai fost la locul întâlnirii? 

— Deci asta te roade! se linişti Bogdan. Nu puteam la locul 
întâlnirii pentru că cei de la Triaj au umplut inia de la acul 2 cu 
vagoane. 

— Ai fi putut să te duci fără locomotivă. 

— Nu puteam. După ce te-au chemat pe tine la comandament, 
au venit doi soldaţi şi m-au somat să nu cobor de pe locomotivă. 
De altfel fiecare locomotivă a ost supravegheată. Mi-au urmărit 
fiecare mişcare. 

— Şi Bejan a fost urmărit! ripostă Nicoară. 

Tonul era agresiv, nelalocul lui, dar Bogdan îşi păstră calmul: 

— Ţi-am spus: soldaţii nu m-au lăsat să cobor. 

— Ştii foarte bine că în „munca noastră” nu sunt justificări. 

— Nu m-am justificat, ţi-am explicat. 


Nicoară cobori vocea: 

— Despre mutarea multiplicatorului ştiau trei oameni: Bejan, 
tu şi cu mine. 

Bogdan îl prinse din nou de reverul hainei: 

— Vrei să spui că mi-a umblat gura? 

— N-am spus că tu, ci unul dintre noi trei. În orice caz, până 
nu se lămuresc lucrurile, nu mai lucrez cu tine. 

Cobori de pe locomotivă şi dispăru pe aleea care ducea spre 
clădirea direcţiei. 


ÎN DRUM SPRE CASA, Nicoară se abătu de la drumul obişnuit, 
se asigură dacă nu e urmărit şi intră în atelierul de tapiţerie a lui 
Barta. Spre nemulţumirea lui, meşterul avea un client, o femeie 
cu păr cârlionţat, îmbrăcată cu o bluză galbenă şi foarte 
transpirată la subsuoară. Cerceta nişte materiale de tapiţerie. 

— Cred că ăsta, flutură un eşantion în faţa lui Barta Dar nu 
sunt încă hotărâtă. Aş vrea să-l vadă şi soţul meu. 

— Oricând, doamnă, îi zâmbi politicos meşterul. 

Femeia mai cercetă o dată eşantionul în faţa ferestrei, aruncă 
o privire spre Nicoară, care tocmai verifica rezistenţa unui arc şi 
puse mostra pe tejghea. 

— O să mă întorc mai târziu cu soţul meu. Meşterul aşteptă să 
se închidă uşa în urma ei, apoi se apropie de Nicoară. 

— Ce-i cu tine aici? 

— Vreau să te anunţ ceva în legătură cu Bogdan. 

— Ştii foarte bine că n-ai voie să vii în atelier. Ce-i cu Bogdan? 

— Despre mutarea multiplicatorului ştiam numai trei oameni. 
Bejan, eu şi Bogdan. 

— Şi? 

— A transpirat. Poliţia ştia şi ora, şi locul întâlnirii... 

— Doar nu vrei să spui că Bogdan? 

— Nu vreau să spun nimic. Dar până când nu se lămuresc 
lucrurile va trebui să-l evităm. 

— E hotărârea celulei? 

— Deocamdată numai a mea. Cred că Bejan ar fi procedat la 
fel. 

— Îţi iei o mare răspundere. Pe Bogdan îl ştiu de peste zece 
ani. Odată am fost arestat cu el. S-a comportat formidabil. 


— Eu te previn. Asta e tot. 


BOGDAN SE ÎNTOARSE DE LA DEPOU seara târziu. Era 
înnegurat şi o oboseală statornică îi brazdă şi mai mult faţa. Se 
aşeză la masă fără să se spele şi privi farfuria din faţa lui ca şi 
cum în albul faianţei ar fi descoperit lucruri nemaipomenite. 
Văzându-l întors pe dos, nevasta sa traversă bucătăria numai în 
vârful picioarelor. Într-un târziu îşi permise să-i vorbească.. 

— Azi iar n-au funcţionat câteva maşini. Bogdan tresări: 

— S-au tăiat din nou curelele? 

— Nu. In schimbul de noapte ne-am pomenit cu plantoane în 
secţie. 

— Şi atunci s-au oprit aşa, de nebune? 

— Nu chiar de nebune. li puse supă în farfurie şi continuă 
după aceea. In maşina nanei Maria cineva a aruncat un cui. Au 
demontat-o, dar n-au s-o repare nici în trei zile. 

Bogdan sorbi din supă. 

— La voi lucrurile merg mult mai bine. Numai la noi e totul 
anapoda.. 

Ana îşi cunoştea bine soţul. Ştia că acesta ar fi vrut să se 
descarce, dar nu găsise fraza de început. 

încercă să-l ajute: 

— Cum anapoda? 

Bogdan răspunse cu întârziere: 

— Nicoară n-a vrut să urce pe locomotivă. 

— Cum adică n-a vrut să urce? F fochistul tău! 

— A spus că nu mai vrea să lucreze cu mine. 

— Şi nu l-ai întrebat de ce? 

Bogdan privi în gol: 

— Ba da. Din cauza lui Bejan. 

— Ce legătură are Bejan cu toată povestea asta? 

— Are. Aveam o înţelegere. În clipa când a intrat poliţia în 
depou eu ar fi trebuit să fiu la acul 2. Aveam o garnitură în faţa 
mea şi nu m-am putut deplasa. 

— De ce nu te-ai dus fără locomotivă? 

— Imi pui aceleaşi întrebări ca şi Nicoară. Nu m-am putut duce 
din cauza nemților. 

— Şi el nu ştie asta? 


— Nu vrea să ştie. 

Ana îşi trase un scaun lângă masă: 

— Vezi, dragule, dacă nu mă asculţi. Te-am rugat să nu te mai 
amesteci în treburile astea. 

— Nu pot să nu mă amestec! ridică Bogdan vocea. 

— Te rog, nu ţipa! Când nu zbârnâie maşinile aud destul de 
bine. 

— lartă-mă, sunt nervos. 

— O să te aresteze ca pe Bejan. 

— Dacă nu facem nimic o să fim definitiv arestaţi i eu la 
depou, tu la fabrica de textile şi o să muncim ca robii pentru ei. 

— Vorbeşte mai încet. 

Bogdan îşi trase aer în piept şi Anei i se păru un oftat. Se 
aplecă spre el: 

— Şi Nicoară chiar nu mai vrea să lucreze cu tine? 

— Nu. Şi n-a vrut să lucreze cu mine nici fochistul de rezervă. 
Până la urmă comandantul depoului mi-a dat un soldat pe 
locomotivă. În clipa aceea descoperi că Andreea intrase în 
bucătărie. Tu de ce nu te culci? 

— Pentru că vreau să te întreb ceva şi aşteptam să terminaţi. 

Bogdan se răsuci spre ea: 

— Întreabă-mă. 

— Tu ai auzit de Cicero, tată? 

Bogdan încremeni. La întrebarea asta nu se aşteptase. 

— Cicero? repetă numele. Parcă... Orator în senatul roman sau 
aşa ceva... 

— Şi mie mi-a umplut azi capul cu Cicero ăsta! se supără 
mama. Du-te şi culcă-te! 


PRINȚESA SE ZVÂRCOLI TOATĂ NOAPTEA în aşternuturi i nu 
găsi răspunsuri la foarte multe întrebări i de ce ar fi trebuit să 
fie taică-su la acul 2? Motivul trebuia să fie foarte important 
odată ce nenea Nicoară nu mai voia să lucreze cu el. Oricum, 
oamenii mari nu se supără unul pe altul pentru fleacuri, mai ales 
când sunt prieteni de ani de zile. Îi păru rău că nu auzise toată 
discuţia dintre părinţi şi se întrebă dacă n-ar fi trebuit să 
pomenească lui taică-su de pachetul primit în gara Triaj. 


Adormi târziu şi visă locomotive care goneau spre ea şi, 
dimineaţa, se trezi buimăcită. 


DIRECTORUL ŞCOLII INTRĂ ÎN CANCELARIE cu faţa răvăşită: 
fusese să inspecteze clasele şi, ca de obicei, era nemulţumit. Ba 
că nu se aerisise, ba că găsea un geam spart sau îşi auzea 
poreclă „girafă”, strigată pe coridor. Colegii, profesorii, îl 
catalogaseră „agasant” şi-i imputau că se ocupă mai mult de 
administrarea şcolii decât de educarea copiilor. E drept, era 
război şi cei de la Ministerul învăţământului se ocupau mai mult 
cu propaganda decât de învăţământ. Directorul îşi tampona 
fruntea asudată şi întrebă cine e dirigintele la a Vill-a B, de 
parcă n-ar fi ştiut. 

— Eu, domnule director, îşi ridică privirea domnişoara 
Dobrescu. 

— Ştiţi ce oră e acolo? 

— Desigur, domnule director. Desen. 

— Poate ar fi fost desen, dacă ar fi venit şi profesorul de 
desen. In clasă e vraişte. Ridică vocea şi în cancelarie se făcu 
linişte. Dacă vă duceţi acum în clasă şi vedeţi ce e desenat pe 
spatele tablei vă speriaţi. 

Profesoara de istorie vru să spună o „girafă”, dar se reţinu la 
timp. 

— Ce e? întrebă curioasă o altă profesoară fără să se oprească 
din croşetat. 

— Secera şi ciocanul! ţipă directorul şi se lăsă istovit pe un 
scaun. Nu degeaba vin circularele din Bucureşti să combatem 
comunismul! Dacă şi la noi în şcoală... 

— Avem copii de muncitori... încercă să-l liniştească diriginta. 

— Dumneata cauţi justificări? 

— Nu, domnule director. Constat doar nişte fapte. Noi i-am 
învăţat pe copii să citească. Unii citesc şi ziare. 

— Alţii citesc şi printre rânduri. 

În clipa aceea se auziră bătăi în uşă, şi, în prag, apăru un 
comisar tânăr, spilcuit. Uniforma neagră cu fireturi albe 
impresiona. Comisarul îşi plecă fruntea. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Mă numesc Teofil Teşu şi sunt din 
partea chesturii. II caut pe domnul director. Acesta era convins 


că se şi aflase ce e desenat pe spatele tablei din clasă a VIll-a B 
şi-l năpădiră sudorile. Se tampona cu batista pe frunte şi abia 
după aceea întinse mâna spre comisar. 

— Am onoarea, domnule comisar. Teşu zâmbi cu 
superioritate. 

— Dumneavoastră poate, şcoala nu. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă speriat directorul. 

— Căutăm nişte copii care au furat cărbune în gara Triaj. 

Profesoara de istorie se ridică în picioare. 

— De ce-i căutaţi tocmai la şcoala noastră? 

— Pentru că la celelalte şcoli din cartier am fost Hoţii trebuie 
să fie elevii dumneavoastră. 

— In şcoala noastră nu avem hoţi! 


PRINȚESA NU FUSESE LINIŞTITĂ NICI LA ŞCOALĂ: gândurile îi 
zburau aiurea, nu auzise când fusese chemată la tablă, nu ştia 
dacă ornitorincul este mamifer sau nu, şi se pomeni cu un patru 
la zoologie. Profesorul îi atrăsese atenţia să nu caşte gura la 
pereţi, să răsfoiască manualul. In pauză nici nu părăsi clasa, 
deşi Guriţă insistă de câteva ori. 

In timpul celei de a doua ore apăru în clasă directorul şcolii 
însoţit de un comisar tânăr pe care îl văzuse şi a barieră. Se 
temu că a vorbit avocatul. 

— Dragi elevi, începu directorul şi, după voce, toţi îşi dădură 
scama că era vorba despre ceva foarte grav. Domnul comisar- 
şef al oraşului l-a însărcinat pe domnul comisar Teşu să 
găsească pe copiii care în seara zilei de miercuri au furat 
cărbune la gara Triaj. După cum mi-a spus dumnealui am înţeles 
că a fost şi o fată cu ei. Vreau ca vinovaţii să se prezinte singuri. 

In clasă se făcu linişte, nu se auzea decât zumzetul albinelor 
printre ramurile teiului din dreptul ferestrei Directorul îşi muta 
privirile de la un elev la altul, apoi îşi desfăcu braţele în semn de 
„ce mai aşteptaţi?” 

Spre uimirea Prințesei, Guriţă ridică două degete spre tavan. 
„Asta a înnebunit!” Abia reuşi să se reţină să nu-i strige să tacă. 

— Uite că s-a prezentat! răsuflă uşurat directorul. 

Şi trăsăturile comisarului se destinseră: scăpă un oftat, car 
imediat deveni oficial: 


— Tu ai fost, mă?... 

Prinţesa îl văzu pe Drişcă tresărind: alături de el, Claponul 
tremura ca varga. „Ce l-a apucat pe Guriţă? S-o fi speriat de 
poliţist?” 

— Deci tu ai furat cărbune în gara Triaj? 

— Nu eu, domnule comisar. 

— Atunci de ce te-ai prezentat, imbecilule? răcni directorul. 

— Pentru că ştiu cine a furat. 

Directorul înghiţi în sec. 

— Şi asta e ceva! mormăi comisarul şi scoase din buzunar un 
carneţel ponosit. Spune, băieţaş!... 

— Nu îi ştiu numele, domnule comisar, dar ştiu că a fost prins 
asupra faptului şi a fost arestat încă miercuri seara. 

— Am întrebat de copii! 

— Despre copii nu ştiu nimic, răspunse Guriţă, şi-şi desfăcu 
neputincios mâinile. Comisarul nu se mulţumi cu răspunsul lui 
Guriţă. 

— Dacă ştii că a fost cineva arestat miercuri seara, înseamnă 
că ai fost acolo. — N-am fost! 

— Atunci de unde ştii povestea cu arestatul? 

— Am aflat azi-dimineaţă când am venit la şcoală. Când vin la 
şcoală trec prin gara Triaj. 

Prinţesa simţi cum i se umezesc palmele de frică. Tâmpitul 
ăsta de Guriţă o să se încurce în răspunsuri şi se va da de gol. 
De ce şi-a ridicat mâinile? Să facă pe grozavul, bineînţeles! 
Totdeauna a suferit de limbariţă... 

— Şi în gara Triaj te-au aşteptat oamenii ca să te informeze? 
continuă comisarul şirul întrebărilor. Guriţă se concentra: 

— Numai un singur om m-a aşteptat. 

— Special pe tine? 

— Da. 

— Mă, să nu-mi spui că omul care te-a informat e un străin pe 
care nu l-ai văzut decât o singură dată! 

— Nu, domnule, îl cunosc bine. Şi dacă într-o zi nu-l caut, se 
supără. 

— Cine e? 

— Cantonierul. 

— Păi, ca să ajungi până la canton faci un ocol de vreo două 
sute de metri. 


— Mai mult! se grăbi Guriţă să-l corecteze. 

— Deci, tu te duci dimineaţa la el şi el te informează de tot ce 
se întâmplă în gara Triaj. 

— Poate iei şi însemnări? 

— Nu, domnule. Am tinere de minte. 

— Şi cum se numeşte acest cantonier? 

— Arvinte. Milos Arvinte. 

— Şi cum s-a legat această prietenie cu el? 

— Nu suntem prieteni, protestă Guriţă. Uneori îmi cârpeşte şi 
câte o palmă. 

— Şi totuşi te duci la el? 

— Sunt obligat. li duc de mâncare. E fratele lu’ mama. El mi-a 
spus: de ce să-l fi arestat pe omul acela dacă n-a furat cărbune? 
Miercuri seara n-a fost nicio altă marfă în gara Triaj decât 
cărbune. Şi aceea era a nemților. 

— Du-te la loc, prostănacule! strigă enervat directorul. Să se 
prezinte cei care au furat cărbune! 

Nu se prezentă nimeni. Când tăcerea s-a prelungit peste 
măsură, directorul se întoarse spre comisar. 

— Poate au fost cei din clasele mai mari... 


DUPĂ CURSURI, GURIŢA o aşteptă pe Prinţesă în faţa şcolii. 

— Ţi-a plăcut garagaţa pe care am făcut-o? 

— Nu foarte tare. Credeam că te-au apucat remuşcările şi ţi-ai 
dat drumul la gură. 

— Chiar atât de prost mă crezi? Nu ştiam la română și voiam 
să treacă timpul. 

— Dar de unde ştii tu de omul arestat? 

— De la unchiul meu. Vii la ştrand? Azi nu pot. Am treabă. 

— Când te invit eu, totdeauna ai treabă. 

De undeva din centrul oraşului răsunară sirenele de alarmă. 


— TESULE! 

— Da, domnule comisar-şef. 

— Recunoşti că eşti un incapabil? 

— Nu, domnule comisar-şef. Nu e obligatoriu ca cei care fură 
în gara Triaj să locuiască prin apropiere. 


Asta e doar o supoziţie. Şi supoziţia nu e o certitudine. 

— Vorbeşti ca unt adevărat poliţist, Teşule! Ai dreptate, hoţii 
ăia minori puteau fi din partea cealaltă a oraşului. Dar dacă i-ai 
fi găsit, mi-ai fi făcut o mare bucurie. Am o altă misiune pentru 
tine. Şi nu pe bază de supoziţie. O misiune cu oameni concreţi, 
cu nume, cu adrese. Notează: 

Dohotaru răsfoi un dosar voluminos şi, când Teşu se pregăti 
să scrie, începu să-i dicteze: 

— Valeriu Hossu, electrician, strada Romulus 41 Emil 
Lengheriu, cazangiu, intrarea Harponului 1. Dumitru Stan, 
strungar, aleea Ghenadie Petrescu 8. lon Barta, tapiţer, stradă 
Matei Basarab 32. l-ai notat? 

— Da, domnule comisar-şef. Cine sunt oamenii aceştia? 

— Comunişti, Teşule. Fiecare dintre ei a mai fost amestecat în 
răspândirea de manifeste. Toţi ăştia ştiu câte ceva despre 
tipografia clandestină. Te duci, îi vizitezi, stai de vorbă cu ei, 
blând, brutal, aşa cum te taie capul şi află ceva despre 
multiplicator. Vorbeşti cu vecinii, afli date despre ei, ce fac în 
timpul liber, cu cine stau de vorbă, întocmeşti un dosar pentru 
fiecare. Vii şi-mi raportezi zilnic tot ce ai aflat înţeles? 

— Am înţeles, domnule comisar-şef. 


SE LĂSASERĂ UMBRELE ÎNSERĂRII când Prinţesa ieşi în stradă 
cu gândul să-l pândească pe avocat. La început stătea 
nemişcată, lipită de gard, apoi nerăbdătoare începu să se fâţâie 
între poarta casei şi băcănie ca o sfârlează. 

Trecuseră vreo douăzeci de minute, când, în colţul străzii, 
apăru Guriţă: avea părul ud şi picioarele murdare de praf. Se 
apropie de Prinţesă cu paşi legănaţi. 

— De ce n-ai venit la ştrand? Întrebarea suna a reproş. 

— Ţi-am spus încă de la şcoală: am avut treabă. 

— Să rezemi gardul? 

Își îşi înclină fruntea şi plecă fără să salute, dar Prinţesa n-avu 
timp să mediteze la ironia lui pentru că apăru birja avocatului. 
Aşteptă ca acesta să achite cursa, abia după aceea se apropie 
de el. Vasiliu îi şopti cu faţa întoarsă în altă parte de parcă n-ar 
fi vorbit cu ea şi o rugă să treacă pe la el mai târziu şi fără să fie 
văzută. 


Prinţesa nu ştiu cu ce să-şi omoare timpul: îi păru rău că-l 
lăsase pe Guriţă să plece, acasă nu putea să se ducă, maică-sa 
ar fi pus-o să-şi facă lecţiile sau să spele vasele. 

După vreo zece minute, după ce se convinse că n-o vede 
nimeni, Prinţesa urcă scările casei în vârful picioarelor. Avocatul 
o primi simplu ca pe un cunoscut. Obrajii îi ardeau ca nişte 
radiatoare şi, de emoție, i se încleștaseră fălcile. 

Vasiliu o pofti să se aşeze pe un scaun, dar Prinţesa refuză cu 
o înclinare a capului. 

— E bine că ai avut curajul să vii la mine, începu avocatul. 
Bejan chiar m-a rugat să fac investigaţii printre copii să-şi 
recupereze pachetul. Ai memorie? 

— Am, domnule avocat. 

— Dacă îţi spun un nume îl uiţi? 

— Nu-l uit, domnule avocat. 

— Matei Basarab. 

— Domnul Ţării Româneşti 1632-1654. 

— Ăla-i altul. Al meu e doar o stradă. Dar e bine că știi anul 
urcării pe tron: 1632. Ultimele două cifre sunt importante: Matei 
Basarab 32. Există acolo o tapiţerie. Pe proprietar îl cheamă 
Barta. Te duci la el şi-i spui că te-a trimis Matei Basarab. 

Stupefiată, Prinţesa spuse cu întârziere: 

— O să creadă că sunt nebună. 

— N-o să creadă. Dacă îi spui că vii din partea lui Matei 
Basarab o să-ţi spună ce trebuie să faci cu pachetul. Ţi-e clar? 

— Da, domnule avocat. 

— Ce mai trebuie să ştii, domnişoară: nu e voie să fie nimeni 
de faţă când te duci în atelier. Dacă e cineva la el nu pomeneşti 
de domnitor. 


SE ÎNNOPTASE DE-A BINELEA când Prinţesa ieşi din casa 
avocatului: nu se vedeau decât pânzele lungi ale nopţii şi becul 
vopsit în albastru-camuflaj al felinarului din faţa băcăniei. Deşi 
se grăbea, nu uita să repete în gând: „Matei Basarab 32” şi „Vin 
din partea lui Matei Basarab”. Ajunsă în faţa casei, îl descoperi 
pe Barbu şi, la câţiva paşi de el, încă o siluetă rezemată de gard. 
Niciodată la o oră atât de târzie, Barbu nu trecea pe la ea i 


bănui că se întâmplase ceva grav şi inima începu să-i bată mai 
repede. 

— Ce-i cu tine? 

Barbu îi răspunse abia după ce îşi roti privirile, să vadă dacă 
nu-i cineva prin apropiere. 

— Am venit după roabă, dar n-am îndrăznit să intru: nu ştiam 
dacă părinţii tăi ştiu ceva despre ea. 

— Sssst! îi şopti Prinţesa şi arătă cu capul spre silueta 
rezemată de gard. 

— E Claponul, o linişti Barbu. 

— Şi de ce stă aşa singuratic? 

— Pentru că taică-su i-a interzis să stea de vorbă cu tine. 

— Cum adică? se revoltă Prinţesa şi făcu un pas spre Clapon. 
Acesta, din cauza gardului, n-avu cum să se retragă. De ce să 
nu stai de vorbă cu mine? 

— Aşa mi-a spus tata. 

Tatăl Claponului lucra tot la depou, la întreţinere. 

— Probabil ţi-a spus şi de ce? Că nu poate să spună aşa: De 
azi nu mai vorbeşti cu colega ta de clasă, Andreea. 

La început Claponul ezită să răspundă, pe urmă spuse 
tărăgănat ca şi cum ar fi fost îmboldit de la spate: 

— Nici n-a pomenit de numele tău. Mi-a spus doar să nu mă 
prindă că stau de vorbă cu fata lui Bogdan. 

— Din cauza lui tata? întrebă grăbită Prinţesa şi-şi aduse 
aminte că şi taică-su se plânsese că oamenii de la depou nu vor 
să mai lucreze cu el. 

— Da. 

— Şi de ce? 

— Nu ştiu. 

— De ce nu-i spui, mă?! ţipă Barbu la el. Cică din cauza lui 
taică-tu a fost arestat Bejan. 

— Nu-i adevărat! protestă Prinţesa. 

— Aşa spun oamenii de la depou, dădu lămuriri suplimentare 
Barbu. Am auzit şi eu. Pot să iau roaba? 

— Luaţi-o şi duceţi-vă dracului! 


DUPĂ CINĂ MAMA SE RETRASE ÎN BUCĂTĂRIE lângă maşina de 
cusut, iar tata, deşi era tot morocănos şi abătut, hotări s-o 


asculte pe Andreea la geografie. Se aşeză pe marginea patului 
şi-şi aprinse tacticos o ţigara: 

— Ei, domnişoară, ce ştim noi despre Elveţia? 

Prinţesa îşi aduse aminte de avocat: şi acesta îi spusese la fel. 

— De ce îmi spui, domnişoară, tată? Tata îşi lungi buzele a 
zâmbet: 

— Te alint, fetiţo. Dacă unui locotenent îi spui căpitan, se 
bucură. La fel dacă pe un muncitor simplu îl faci meşter se 
umflă în pene. Înţelegi? 

— Da, tată. Să ştii că despre Elveţia ştiu totul pe de rost. Dacă 
mă ascultă mâine învățătorul iau cel puţin un 8. Dar eu aş vrea 
să stau cu tine de vorbă despre altceva... 

Tata ridică privirile spre ea: 

— Şi ce am avea noi de discutat? 

— Lucruri foarte importante, tată. 

— Ei, drace! Să ştii că m-ai făcut curios. Hai, spune! 

— Tu ştii, tată, de ce nu vrea nenea Nicoară să lucreze cu 
tine? Tatăl nu se aşteptase la o asemenea întrebare. Se răsti la 
ea: 

— Asta nu te priveşte pe tine! 

— Ba da. Ai spus că te-am făcut curios. Promite-mi că mă 
asculţi până la capăt. Tata trase nervos din ţigară: 

— Bine, îţi promit! Prinţesa îl mai întrebă o dată: 

— Ştii de ce nu vor oamenii să lucreze cu tine? Tatăl trase încă 
un fum şi privi lung fuiorul albăstrui, care se încolăcea spre 
tavan: 

— Nu. 

— Îți spun eu. Dar întâi promite-mi că nu mă baţi. Tata 
continuă să privească fumul ţigării şi-i răspunse fără să se 
întoarcă spre ea. 

— Nu te bat. 

— Cei de la depou cred că eşti vinovat de arestarea lui Bejan. 

— Nu-i adevărat! Şi imediat îi păru rău că ridicase tonul. 

Nervos, fărâmă mucul în scrumieră. 

— De unde ştii tu toate astea? 

— N-are nicio importanţă. Ai putea să dovedeşti că nu eşti 
vinovat? 

— Aş fi putut. 

— Şi acum nu mai poţi? 


— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că Bejan nu mi-a predat... Privi în gol şi nu mai 
continuă. 

— Nu ţi-a predat tiparniţa? 

— De unde ştii tu de tiparniţă? 

— Tu ai povestit de ea în seara când a fost arestat Bejan. 

Îi păru rău că acceptase discuţia cu ea, dar acum nu mai 
putea da înapoi, mai ales că devenise curios să afle câte şi de 
unde ştie fiica sa atât de multe lucruri. 

— Măi, fetiţo, tu ştii prea multe lucruri şi nu e bine... 

— Eu spun că e bine. Pot să te ajut, tată. 

— Tu să mă ajuţi pe mine? 

— Da. 

În clipa aceea din bucătărie se auzi vocea mamei. 

— Ştie lecţia? 

— Ştie şi încă foarte bine! îi răspunse tata. 

Prinţesa aşteptă să audă ţăcănitul maşinii de cusut. 

— Cum ai fi putut dovedi, tată? 

— Dacă în clipa când a fugit Bejan, aş fi fost la acul 2, mi-ar fi 
predat multiplicatorul. Aşa era înţelegerea. Eu n-am putut să mă 
deplasez până la ac, el a fost obligat să alerge spre gara Triaj. 
N-aveam ce face. Făcu o pauză. Tu ştii că dacă cineva ar auzi 
discuţia noastră am putea fi arestaţi? 

— Știu. 

— Şi spui asta aşa de simplu? 

— Da, tată. Tăcu un timp, pe urmă cobori vocea: spune-mi, 
dacă ţi-ar fi predat multiplicatorul, ai fi ştiut ce să faci cu el? 

Fără îndoială fiica sa ştia şi alte lucruri. 

— Bineînţeles. Asupra acestui lucru ne-am înţeles de mult. 

— Poţi să-mi spui şi mie unde trebuia să-l duci? 

— Ori la podul de peste linii, unde mă aştepta cineva, ori... 
Dar asta nu te priveşte pe tine. E secret. 

Andreea îşi luă inima în dinţi: 

— Matei Basarab 32. 

— De uncie ştii tu adresa asta? 

— O ştiu. Acolo trebuie să predai multiplicatorul. 

— Dacă ştii atât de multe, poate îmi spui de unde să fac rost 
de el? 


— Asta nu e o problemă. 

Tata sări ca ars: nu-i veni să-şi creadă urechilor. 

— Ştii unde e? 

— Desigur. 

— Nu mă mai fierbe! Unde e? 

— La mine. 

Bogdan se lăsă istovit pe scaun. 

— Cu asta trebuia să începi. Dar dacă îţi baţi joc de mine, te 
plesnesc! 

Andreea îl înfruntă: 

— Ai spus că nu mă baţi. 

Tata îşi aprinse o nouă ţigară. 

— Cum a ajuns multiplicatorul la tine? 

— Mi l-a dat Bejan. Atunci când a fost urmărit. 

— Şi unde e? 

— L-am ascuns. Tata răsuflă uşurat. 

— Înseamnă că mâine îl predau. 

— Ca să-l poţi preda, trebuie să cunoşti parola. 

— O ştiu. 

— Poţi să mi-o spui şi mie? 

— E secret. 

— Ştiu şi asta. Dar vreau să aud parola. 

— Vrei să mă verifici? 

— Vreau să te cred. 

— „Vin din partea lui Matei Basarab”. 

Prinţesa se repezi la el şi-i îmbrăţişa gâtul puternic. 

— Dacă ai şti cât de bine îmi pare, tată! 

Când tata se desprinse din strânsoare trase din nou din ţigară. 

— Mâine predau multiplicatorul şi pot să mă duc la depou cu 
fruntea sus... 

— Nu tu ci eu trebuie să-l predau. Din două motive: tu ai 
putea fi urmărit... 

— Şi al doilea motiv? 

— l-am promis lui Bejan. 

— Când i-ai promis tu asta? 

— Azi. 

— Minţi. E arestat şi n-are voie să-l vadă nimeni. 

— Tu uiţi un singur lucru, tată, eu sunt Prinţesa! îi povesti pe 
îndelete cele două vizite făcute avocatului. 


Tocmai termină relatarea când mama, curioasă, intră în 
dormitor. 

— Încă nu v-aţi culcat? 

— Încă nu. Am ascultat-o la geografie. Să ştii, femeie, că ai o 
fată foarte deşteaptă. 

— Dacă ar fi deşteaptă, ar avea alte note. Şi acum, hai la 
culcare. Mi se închid ochii de somn. 


FERESTRELE DEVENISERĂ LĂPTOASE, ochiurile de sus ale 
geamurilor prinseseră chiar o culoare trandafirie de la primele 
raze de soare, dar Prinţesa nu reuşi să adoarmă: se zvârcolise 
toată noaptea în aşternuturi, îi zvâcneau tâmplele, avea corpul 
fierbinte fără să fi avut febră: o încălzea o bucurie interioară ca 
un cuptor. Era pentru prima oară că discutase cu taică-su de la 
egal la egal şi simţea, aproape fizic, că această discuţie o 
maturizase. De fapt, bănuise mai de mult că se întâmplă ceva 
cu ea: ultima oară când, după baie, maică-sa vru s-o șteargă cu 
prosopul, Prinţesa, involuntar, îşi încrucişa mâinile la piept şi ar 
fi vrut să rămână singură. Maică-sa o înţelese, îi cuprinse faţa cu 
palmele şi exclamă fericită! 

— Te-ai făcut mare, fetiţa mea. 

Dacă atunci ar fi fost singură, s-ar fi repezit la oglindă, să vadă 
dacă această constatare i se întrezăreşte şi pe faţă. 

Chiar descoperirea oglinzii era un semn al maturității. Mai de 
mult, oglinda nu avusese nicio însemnătate, acum, ori de câte 
ori trecea prin faţa ei, trăgea cu ochiul spre sticla argintată şi nu 
de puţine ori se oprea şi-şi cerceta faţa: uneori se găsea 
frumoasă, altădată oribilă, îşi privea cu satisfacţie pielea 
catifelată a braţelor, linia arcuită a sprâncenelor, genele lungi şi 
ochii verzui, transparenţi. 

Din ziua când descoperi că sânii i se întrezăreau şi prin 
faldurile bluzei, ori de câte ori se ducea pe insula Trinității, să se 
scalde în Mureş, nu se mai dezbrăca faţă de băieţi ca altădată; 
îşi ridica doar rochiţa deasupra genunchilor şi se lăsa mângâiată 
de undele reci ale apei. 

Dimineaţa se sculă prima, puse laptele la fiert, deretică prin 
casă, apoi pregăti masa ca pentru zilele de sărbătoare. 


Taică-su, trezit de zgomote, apăru morocănos din dormitor, 
dar, când descoperi masa pusă, se lumină la faţă. Strigă spre 
nevastă-sa: 

— Scoală-te, femeie, să vezi cum mătură mătura nouă! Şi, 
fără să aştepte răspuns, se întoarse spre Andreea: Să ştii, 
Andrei, când m-am căsătorit cu maică-ta, găseam în fiecare zi 
faţa de masă pe masă. 

Mama tocmai atunci apăru în uşa bucătăriei şi prinse din zbor 
ultimele cuvinte: 

— Da, dar atunci nu lucram la fabrică. 

— Şi asta e drept, femeie, recunoscu tata. Dar acum ai noroc 
că te înlocuieşte fii-ta. 

— Ea? E copil încă!... plescăi mama din buze şi scoase din 
dulap ceştile pentru cafeaua cu lapte. 

— Prinţesa noastră nu mai e copil, spuse tata apăsat şi 
Andreea se bucură că taică-su observase schimbarea care se 
produsese după discuţia de aseară. Un copil nu se scoală cu 
noaptea în cap, aşa de florile mărului. 

— Mă mir că s-a trezit somnoroasa asta, mai ales că aţi stat 
până târziu. Ce tot aţi şuşotit acolo? 

— Am discutat despre Elveţia, râse tata şi se întoarse către 
Andreea. Cu ce ţări se învecinează Elveţia? 

— Cu Franţa, răspunse Prinţesa repede. Cu Franţa, cu 
Germania, cu Lichtenstein, cu Austria şi cu Italia. 


ÎNCĂ DIN TIMPUL DEJUNULUI, Prinţesa hotărî să nu se ducă la 
şcoală: după-masă strada era plină de copii, putea fi văzută 
când se va duce cu un pachet sub braţ spre strada Matei 
Basarab. Dimineaţa, străzile erau mai puţin circulate, se putea 
strecura fără să fie observată sau să dea de bănuit. 

Aşteptă ca părinţii să se ducă la serviciu, apoi, emoţionată de 
hotărârea luată, se furişă în cămara cu lemne. Găsi pachetul 
neatins. După ce se asigură că n-o văd vecinii, reveni în casă cu 
multiplicatorul. La început vru să-l transporte într-un 
geamantan, pe urmă înfăşurat într-o faţă de masă, dar, spre 
norocul ei, înghesuit, multiplicatorul încăpu în ghiozdan. 


Înainte de a pleca de acasă, aruncă o privire spre oglindă: 
Prinţesa din sticlă îi zâmbi la fel ca altădată, nu descoperi nicio 
maturizare şi asta o mâhni. 


SIMŢIND GHIOZDANUL PE SPATE, din obişnuinţă, Prinţesa 
porni spre şcoală. Trecu prin faţa băcăniei, o văzu pe doamna 
Conrad lăbărţată în spatele tejghelei, apoi, când ajunse în 
dreptul fântânii, îşi aduse aminte că avea un alt drum de 
parcurs se întoarse brusc şi-şi grăbi paşii ca şi cum ar fi gonit-o 
cineva: „Intoarcerea din drum, îşi spuse, după ce depăşi din nou 
băcănia, aduce” ghin ion”. Pe urmă, după câţiva paşi, începu să 
zâmbească: de unde o să afle ghinionul că m-am întors din 
drum? 

Soarele se ridicase deasupra salcâmilor prevestind o zi 
călduroasă: pe cerul albastru, sticlos, nu se zărea niciun nor şi 
vântul, care bătea de obicei dinspre depou, se pitise undeva în 
spatele gardurilor înalte de beton. Prinţesa iuți şi mai mult paşii 
ca şi cum ar fi avut fixată ora de întâlnire. Îi veni să râdă când 
încercă să-şi imagineze faţa tapiţerului când o să-i spună că vine 
din partea lui Matei Basarab. Fără îndoială, era o parolă bine 
găsită. Pe urmă, brusc, se întrebă ce se va întâmpla în cazul că 
tapiţerul n-o s-o ia în serios? El se aştepta la un muncitor de la 
depou şi vine ea, o mucoasă. Dar de ce mucoasă? Nu i-a spus şi 
avocatul, şi tata „domnişoară”? Era atât de cufundată în gânduri 
încât nu observă silueta înaltă a directorului şcolii care tocmai 
apăruse de după un colţ. Când se pomeni faţă în faţă cu el, 
fâstâcită, uită să salute, se holbă doar la el ca la o vietate 
ciudată. 

— Ce-i cu tine, Bogdan? întrebă directorul. 

— Nimic, domnule director, bâlbâi Prinţesa. Mă duc la şcoală. 

— La şcoală? se miră acesta. Păi şcoala e în altă direcţie. Mă, 
tu nu te duci la şcoală! 

— Ba da, domnule director. 

— Atunci ce cauţi pe strada Clucerului? Spune-mi unde voiai 
să te duci? Vocea îi deveni severă, autoritară. 

— La mătuşa Anghelina, răspunse Prinţesa cu întârziere. Mi-a 
spus mama să trec pe la ea, să văd dacă nu e bolnavă. Ştiţi, n-a 
mai trecut pe la noi de câteva zile... 


Ori nu fusese suficient de convingătoare, ori directorului i se 
păru că minte. 

— Acolo poţi să te duci şi după cursuri, dar eu cred mai 
degrabă că minţi: nu ţi-ai făcut lecţiile şi vrei să chiuleşti. 

— Nu, domnule director. 

— Ştii ce lecţie avem pentru azi? 

— Desigur, Elveţia. 

— O să te scot la tablă să vedem dacă mai ştii şi altceva în 
afară de numele ţării. Ce aveţi prima oră? 

— Limba română. 

— O să vorbesc şi cu doamna Stăncescu să te asculte şi ea. 
Dacă ai avea şi capul atât de doldora ca ghiozdanul ai fi 
premiantă. Vino cu mine... 

Prinţesa făcu din nou cale întoarsă şi-şi spuse că şi această 
întoarcere o să-i aducă ghinion. Ceilalţi copii care o văzură 
păşind alături de director o invidiară. Prinţesa, palidă, cu 
genunchii muiaţi, călca mecanic ca o jucărie cu arc. Se întreba 
tot timpul buimăcită ce o să facă la școală fără caiete şi cărţi, cu 
multiplicatorul înghesuit în ghiozdan? 

Cu puţin înainte de a ajunge la şcoală vru să fugă, ar 
picioarele, proaste, n-o ascultară. 


PROFESOARA DE LIMBA ROMÂNA era înaltă, uscăţivă şi, de 
când îi murise soţul pe front, devenise rea: umbla numai în 
negru, îşi pieptăna părul în coc strâns și, de departe, părea că 
poartă o coroană în vârful capului, Prinţesa nu-şi aducea aminte 
să fi văzut-o vreodată zâmbind şi, pentru că iubea la nebunie 
gramatica, elevii o porecliseră madam Gramatică, apoi mai 
scurt, madam Grama. 

Doamna Stăncescu intră în clasă, după tipicul ei ca o furtună 
şi, încă înainte de a pune catalogul pe catedră, inventarie clasa. 
După căutături îşi dădea seama cine şi-a făcut sau nu lecţiile. In 
aceste clipe se hotăra cine va ieşi la tablă. Prinţesa îi ocoli 
privirile. 

Ca întotdeauna, doamna Stăncescu îşi începu ora cu un dialog 
cu clasa. Era un obicei al ei mai vechi, încă de când venise 
pentru prima oară la şcoală. 


— Ştiţi, copii, de ce e importantă gramatica? Cineva din banca 
întâi aruncă două degete spre tavan: 

— Spune, Tilihoi. 

— Ca să vorbim corect. 

— Desigur şi pentru asta. Gramatica este importantă pentru 
că păstrează puritatea vorbirii unei limbi şi un popor nu există 
decât prin limbă. Poţi să nu cunoşti, botanică, să greşeşti la 
matematică, nu e nimic tragic. Noi, românii, de două mii de ani, 
am supravieţuit prin limbă. Prin limbă am rămas români, 
datorită limbii suntem un popor. E nepermis să nu ştii limba 
strămoşilor şi să n-o vorbeşti corect. Şi ca s-o vorbeşti corect, în 
primul rând trebuie să cunoşti gramatica. Ce am avut pentru 
astăzi? 

— Adverbe de loc şi de timp, strigă cineva din fundul clasei. 

— Da, copii. Caietele pe bancă! 

Prinţesa întinse mâna după ghiozdan şi, când îl atinse cu 
degetele, îşi aduse aminte că nu avea în el decât multiplicatorul. 
Se sperie: doamna Grama se supăra pentru un caiet neîngrijit, 
pentru o pagină mototolită, darmite să vină un şcolar fără caiet 
la şcoală... Pentru asemenea fapte se întuneca la faţă, povestea 
isprăvile soldatului care s-a dus fără puşcă la război. Neavând 
încotro, Prinţesa împrumută un caiet de la colega ei de bancă şi 
se întâmplă să fie unul de matematică. Il deschise la nişte 
probleme de algebră cu două necunoscute. 

Plimbându-se printre bănci, doamna Stăncescu ajunse în 
dreptul Prințesei şi-i luă caietul. Îl răsfoi şi se întunecă la faţă. 
De nervi, i se bălăngănea coroana: 

— Ce-i asta? 

Era mai mult o acuzare decât o întrebare. Prinţesa îi răspunse 
calmă: 

— Un caiet de matematică. 

Caietul începu să tremure în mâna profesoarei. 

— Şi ce-i în caiet? 

Tonul Prințesei nu mai era calm, ci obraznic: 

— Ecuații. 

— Şi unde e caietul cu adverbe? 

— L-am uitat acasă. 

Scuza era naivă, profesoara nu se lăsă trişată. 

— Sau nu ţi-ai făcut lecţiile? 


— Le-am făcut, doamnă. Le-am recitit azi-dimineaţă şi am 
uitat caietul pe masă. 

— Te duci acasă după caiet! 

Prinţesa vru să scoată ghiozdanul din pupitru, dar madam 
Grama se răsti la ea: 

— Fără ghiozdan! Ca să te întorci sigur!... 


ÎN CLIPA CÂND SE VĂZU SINGURĂ pe coridor, Prinţesa izbucni 
în plâns; te temu că, în lipsa ei, cineva se va încumeta să 
cotrobăiască în ghiozdan. Cel mai mult se temea de Guriţă. 
Acesta obişnuia să caute în pupitrul ei după mâncare. Se şi 
vedea în cancelaria profesorilor, cu multiplicatorul pe masa de 
consiliu şi interogată. Îşi impută că n-a avut răbdare să aştepte 
până după ora 8, când nu mai avea nicio şansă să întâlnească 
pe cineva de la şcoală. 

Deznădăjduită, cobori scările şi se întâlni cu portarul care 
tocmai ştergea cu o cârpă udă holul de la intrare. 

— Unde te duci? 

— M_a trimis doamna Stăncescu după caietul de română. 

În stradă nu ştiu încotro s-o apuce: era hotărâtă încă din clasă 
să nu se ducă acasă, să stea undeva prin apropiere, să aştepte 
sfârşitul orei de română şi să se întoarcă după ghiozdan. Cu 
orice preţ. Faptul că o va căuta, şi directorul s-o asculte nu mai 
avea nicio importanţă. Important va fi când va da din nou ochii 
cu el. 

Se duse până la colţul străzii, să vadă ceasul din turul bisericii 
catolice când, dinspre piaţă; se revărsă în stradă un alai 
zgomotos. În fruntea cortegiului, un clovn îmbrăcat caraghios, 
cu pantofi lungi de jumătate de metru își lovea capul cu un 
ciurel în urma lui, o fanfară pestriță hăuia o melodie săltăreaţă. 
În spatele fanfarei un om cu picioroange de doi metri purta o 
pancartă care anunţa sosirea în oraş a marelui circ Paladium. 
Din numerele de atracţie, Andreea nu reţinu decât numele 
omului ghiulea, scris cu litere mari, roşii. Cortegiul se încheia cu 
animalele menajeriei circului, o cămilă năpârlită, un elefant 
obosit şi o zebră călărită de o artistă îmbrăcată sumar. 


COMISARUL BERARU ARUNCA O GĂLEATA DE APĂ pe faţa lui 
Bejan. Acesta îşi scutură capul, pentru o clipă nu-şi dădu seama 
unde se află, pe urmă recunoscu peretele cenuşiu al celulei. Ca 
prin ceaţă îl văzu şi pe comisar numai în cămaşă, cu mânecile 
suflecate, retrăgându-se spre chiuvetă şi lăsându-se istovit pe 
singurul scaun din încăpere. Bejan îşi şterse faţa şi simţi pe buze 
izul sărat-amărui al sângelui, dar n-avu timp să reflecteze 
pentru că Beraru se apropie de el. Il auzi ca prin vis: 

— Mă, omule, te-ai trezit? Bejan nu-i răspunse şi comisarul 
continuă: Tu la mine nu te gândeşti? Eu sunt intelectual, mă, şi 
plec de aici obosit de parcă aş fi descărcat un vagon de fier 
vechi. De ce nu mărturiseşti, omule? Am fi putut să ne 
înţelegem fără să te ating... Ştiu de ce nu vrei să-mi răspunzi. 
Te-ai încăpățânat şi vrei s-o ţii aşa până la capăt. Află că m-am 
încăpățânat şi eu. Ridică-te!... 

încercă să-l ajute cu vârful pantofului, dar Bejan rămase 
nemişcat Se aplecă spre el, îi cercetă pleoapele, apoi îi ridică 
braţul şi-l lăsă să cadă înapoi pe podea. 

— Azi m-ai trişat, Bejane. Ai leşinat mai devreme decât m-am 
aşteptat. 


AVOCATUL VASILIU AŞTEPTA întoarcerea secretarei din biroul 
lui Dohotaru. Ceruse o audienţă prin telefon, dar comisarul-şef îl 
refuzase. Veni personal la chestură să insiste. In cele din urmă 
secretara apăru şi-i zâmbi: 

— Poftiţi! Domnul comisar-şef vă aşteaptă. 

— Bănuiesc pentru ce aţi venit, îl întâmpină comisarul-şef 
zâmbitor. Se vedea pe el că voia să pară amabil. Azi din păcate, 
nu-l veţi putea vedea pe clientul dumneavoastră, Bejan. Luaţi 
loc. 

Vasiliu refuză şi rămase în picioare în faţa biroului. 

— Nu se poate vedea din cauza urmărilor anchetei sau aveţi şi 
o altă motivare? 

Dohotaru se încruntă. 

— Întrebarea dumneavoastră este cel puţin insinuantă, 
domnule avocat. Dar ne cunoaştem de prea mult timp ca să nu 
ne trecem cu vederea unele exagerări, începu să zâmbească din 
nou: Avem „mici conversații” cu el şi n-am vrea ca vizitele 


dumneavoastră să-i întrerupă şirul glodurilor. Şi brusc schimbă 
tonul. Ne cam dă bătaie de cap clientul dumneavoastră. 
Incercaţi mâine sau poimâine. 


PE LA NOUĂ FĂRĂ UN SFERT Prinţesa reveni la şcoală. Urcă 
scările în vârful picioarelor să n-o audă portarul, apoi pe coridor 
alergă şi se ascunse sub scările care duceau spre etaj. Ştia că 
va trebui să aştepte până se termina ora, să iasă copiii pe 
coridor şi să intre în clasă abia după ce madam Grama va 
dispărea în cancelarie. 

În cele din urmă sună clopoţelul şi, exact în ritmul lui, îşi auzi 
şi bătăile inimii. Chiar se temu să nu le audă și altcineva. 

Doamna Stăncescu părăsi ultima clasa şi Prinţesa mai trebui 
să aştepte până dispăru în cancelarie. Spre ghinionul ci însă, în 
faţa scărilor se opriră cele două profesoare venite de curând din 
Bucureşti. Una chiar se reazemă de balustradă. Copiii de pe 
coridor le ocoliră să nu le deranjeze. 

— Mi-a scris George de pe front, spuse cea rezemată de 
balustradă. 

— Şi? întrebă cealaltă. 

— Nimic. 

— Şi frontul unde e? 

— Nu reiese din scrisoare. 

— Şi ce scrie? 

— Că o să ne vedem în curând. 

Ghemuită în spatele scărilor, Prinţesa abia se mai putu ţine să 
rămână nemişcată. De ce şi-au ales tocmai locul acesta să 
şuşotească! În cele din urmă totuşi plecară spre cancelarie. 
Prinţesa apăru de sub scări, îşi îndreptă şalele şi, cu picioarele 
amorţite porni spre clasă. Pe colega ei de bancă o găsi în clasă. 

— Tu nu te duci în recreaţie? 

— Din cauza ta! Mi-a spus Grama să te aştept să-ţi spun să te 
duci cu caietul în cancelarie. 

— Asta şi fac, răspunse Prinţesa. Îi duc şi ghiozdanul să vadă 
că mi-am făcut lecţiile. 

Părăsi clădirea şcolii sub privirile mirate ale portarului. 

— lar pleci? 

— Acum m-a trimis directorul, minţi ea. 


AJUNSE ÎN DREPTUL STRĂZII Matei Basarab cu sufletul la gură 
şi se rezemă istovită de zidul unei case cu etaj. Emoţionată, îşi 
simţi tremurul genunchilor şi scurgerea lentă a şiroaielor de 
transpiraţie pe frunte, pe tâmple. După ce se linişti puţin şi 
respiraţia îi deveni normală se şterse pe faţă cu mâneca bluzei 
şi porni în căutarea atelierului de tapiţerie. Cu cât se apropia 
mai mult de casa cu numărul 32, devenea tot mai agitată: dacă 
domnul avocat i-a pregătit o capcană? Gândindu-se însă mai 
mult la faptele din ultimele zile îşi dădu seama că nu putea fi 
vorba de aşa ceva: şi taică-su cunoştea parola. 

Mai fusese o dată la un tapiţer din centru cu Guriţă şi 
comandaseră o canapea pentru madam Grama. De fapt, l-au 
trimis pe tapiţer acasă la ea ca să ia dimensiunile. A doua zi, 
profesoara Stăncescu făcu o criză de isterie în clasă: anchetă pe 
fiecare elev în parte ca să afle cine i-a făcut farsa. 

— Un băiat şi o fată au fost la tapiţer! ţipă ea. Dacă nu se 
prezintă cei doi, mâine îl chem pe meşter aici să-i recunoască. 

Se ţinu de cuvânt, dar spre nemulţumirea ei, tapiţerul n-avu 
timp de pierdut. 

Mergând alene şi gândindu-se tot timpul la madam Grama, în 
cele din urmă descoperi firma atelierului: TAPIŢERIE DE LUX. lon 
Barta. Ajunsă în dreptul vitrinei văzu doi oameni în atelier: unul 
mai în vârstă, cu șorţ verde care îi acoperea pântecul 
proeminent şi un altul mai tânăr, cu spatele, îmbrăcat elegant, 
cu pălărie cenuşie pe cap. Bănui că tânărul era un client şi 
hotărî să nu intre în atelier până când acesta nu părăseşte 
tapiţeria, îşi continuă drumul până la celălalt colţ al străzii 
privind după fiecare pas îndărăt, să vadă dacă nu cumva 
descoperă clientul în faţa atelierului. Să treacă timpul, căscă 
gura la vitrina unui magazin de marochinărie şi inventarie toate 
curelele şi cordoanele, poșetele și poşetuţele şi expuse. O 
poșetuţa dintr-o piele zgrunţuroasă i-ar fi plăcut şi ei. In faţa 
vitrinei hotărî să nu se mai uite tot timpul spre tapiţerie, să nu 
dea de bănuit: oricum o să ajungă acolo şi-şi va da seama dacă 
poate intra sau nu. Făcu cale întoarsă, dar clientul cel elegant 
era tot în atelier; îl văzu gesticulând ca şi cum s-ar fi certat. În 
clipa aceea îi recunoscu: era comisarul care cu o zi în urmă 


fusese la şcoală şi căuta băieţii care au furat cărbune. Picioarele 
îi prinseră rădăcini, abia reuşi să se îndepărteze de atelier. Se 
întrebă de ce nu e îmbrăcat comisarul în uniformă şi, negăsind 
răspuns, îşi spuse că are zi liberă şi acum e un om ca oricare 
altul care are treabă cu un tapiţer. 

Îi părea totuşi rău că fusese repezită şi de madam Grama, ar fi 
fost mult mai bine să fi dus ghiozdanul acasă şi să se fi întors la 
şcoală. Faţă de director avea cum să se justifice, fusese trimisă 
acasă de către doamna Stăncescu. Acum însă era prea târziu; 
traversă strada pe trotuarul umbrit şi spionă de acolo uşa 
atelierului. 

În cele din urmă, comisarul îmbrăcat în civil apăru în stradă 
însoţit de meşterul cu şorţul pe burtă, dar cearta lor nu se 
sfârşise. La despărţire comisarul îl ameninţă pe tapiţer, cu 
degetul şi plecă fără să-l salute. Insemna că nu era totuşi un om 
ca oricare altul dacă-şi permitea să-l amenințe pe tapiţer. Cine 
ştie, poate era chiar într-o misiune oficială? Prea se legau 
lucrurile: au căutat multiplicatorul la gara Triaj, i-au căutat pe 
copiii care ar fi putut intra în posesia lui şi au aflat că 
multiplicatorul trebuia să ajungă în strada Matei Basarab. Dar 
dacă a plecat, înseamnă că şi-a terminat misiunea în tapiţerie. 
Aşteptă ca cel de la poliţie să dispară după colţul străzii, apoi 
traversă caldarâmul şi intră în tapiţerie. Era puţin probabil ca 
polițistul să se întoarcă până-şi rezolvă ea treburile. 

Meşterul îşi fixa tocmai ochelarii pe nas şi, derutat de această 
nouă vizită neaşteptată, privi spre Prinţesă. Ea, emoţionată, 
îngăimă un „bună ziua” şi o trecură năduşelile. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Barta? 

— Da, fetiţa mea. 

Prinţesa nu ştiu dacă e bine să spună imediat parola sau să 
caute un prilej ca s-o plaseze. Spuse nehotărâtă: 

— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră. 

Meşterul o măsură din priviri, apoi frământat probabil de vizita 
comisarului, se apucă să lege nişte arcuri cu sfoară groasă de 
manilla. Întrebă într-o doară: 

— Şi ce anume ai vrea să discutăm? 

Prinţesa se temu să rostească numele domnitorului, îşi lăsă 
greutatea trupului de pe un picior pe altul, se mai foi un timp 
până ce meşterul — ridică din nou privirile spre ea. 


— Păi, cum să vă spun, domnule Barta. Ştiţi, eu vin din partea 
lui Matei Basarab. 

Meşterul tresări, se uită spre uşa atelierului, dar se voi 
indiferent: continuă să fixeze arcurile în chingile sforilor şi 
cercetă pe sub sprâncene fata din faţa lui. 

— Din partea cui zici că vii? 

După după prima pronunțare a numelui domnitorului, 
meşterul n-o crezuse nebună, deveni tot mai sigură pe ea: 

— Din partea lui Matei Basarab. 

Rosti numele domnitorului de parcă ar fi pomenit de un nume 
oarecare: Popescu, lonescu. Meşterul zâmbi, dar zâmbetul era 
forţat. Incurcă sforile şi un arc de oţel nelegat bine era să-l 
lovească în bărbie. 

— Cum adică vii din partea lui? Te-a trimis un domnitor mort? 

— Nu m-a trimis el, dar vin din partea lui. Văzând însă că 
meşterul nu reacţionează nici într-un fel, crezu că omul din faţa 
lui nu era acela cu care ar fi trebuit să se întâlnească. Işi pierdu 
prezenţa de spirit şi porni spre uşă. Vă rog să mă iertaţi... 

Meşterul deveni agitat: 

— Stai, fetiţo! Unde te grăbeşti? 

— Trebuie să mă duc la şcoală. 

Meşterul îi tăie calea: 

— Dacă zici că vii din partea lui, domnitorul ar fi trebuit să-mi 
trimeată ceva. 

— V-a şi trimis... răspunse repede Prinţesa. 

De astă dată meşterul îşi pierdu siguranţa; îşi strânse umerii a 
mirare: 

— Şi unde e? 

— La mine în ghiozdan. 

— Tu eşti nebună! Ar fi fost groaznic să fi venit o jumătate de 
oră în urmă. A fost un comisar aici. 

Spaima meşterului n-o impresiona pe Prinţesă. 

— Ştiu. Ala care v-a ameninţat cu degetul. 

— De unde ştii? 

— L-am văzut. De o oră mă plimb pe stradă. 

— De unde ştii că e comisar? 

— II cunosc. A fost şi la noi la şcoală să caute cadoul lui Matei 
Basarab. Nu mai reuşi să continue: în uşa atelierului apăru 
comisarul. 


Intră ca un bolid. Prinţesa îi întoarse spatele şi cercetă 
eşantioanele înşirate pe tejghea. Comisarul, derutat de prezenţa 
unei eleve în atelier, se forţă să nu tipe: 

— Ascultă, domnule Barta. M-am întors ca să-ţi spun încă un 
lucru important: domnul comisar-şef mi-a dat mână liberă. Aş 
putea să te arestez chiar şi acum. 

Se apropie şi mai mult de tapiţer şi-i şopti ceva la ureche. 

„Acum ar trebui să plec” îşi spuse Prinţesa. Ghiozdanul îi 
ardea spatele. Se temu ca polițistul să-i fi reţinut faţa în clasă. 
Vru să facă un pas spre uşă, dar picioarele n-o ascultară. 

— N-aveţi niciun motiv! spuse Barta cu emotie în glas. 

Era palid ca varul. 

— Găsim noi unul. Nu te arestez pentru că mai sper că ne vei 
ajuta până la urmă. 

Se întoarse şi dădu din nou ochi cu Prinţesa. 

— Tu ce cauţi aici? 

— Am treabă. 

Işi ridică privirile spre comisar ca acesta să nu creadă că e 
speriată. 

— Ce treabă ai aici în atelier? 

„Nu m-a recunoscut!” se bucură Prinţesa. Deveni calmă, 
sigură pe ea: 

— Ca orice client. 

— Tu, client? 

— Da. Am venit să-l întreb pe domnul tapiţer dacă vine să 
vadă canapeaua acasă sau o aducem direct aici. 

— Răspunde.-i!... se răsti spre meşter. Aş vrea să discutăm 
fără martori. 

— Am să vin s-o văd întâi. 

Comisarul o măsură pe Prinţesă din creştet până în tălpi. 

— Hai, spune adresa şi întinde-o! 

— Meţeanu 14, în fundul curţii, minţi Prinţesa. Întrebaţi de 
Grama. Mama e tot timpul acasă. 

leşi din atelier şi, în stradă, i se împleticiră picioarele. Porni 
totuşi cu faţa ridicată spre vitrina magazinului de marochinărie, 
de unde putea supraveghea atelierul lui Barta. Ştia că polițistul 
oricum pleacă în direcţia opusă. Nici nu ajunse până în faţa 
vitrinei şi-l văzu plecând. Cel mai mult ar fi vrut să se ducă 


acasă, dar multiplicatorul din ghiozdan o ţintui pe loc. Trebuia să 
scape de el. 

Când comisarul dispăru după colţ se duse din nou în atelierul 
tapiţerului. Acesta o primi ostil: 

— Sper ca nu te-a văzut că ai revenit aici? 

— Nu, domnule Barta. Am aşteptat până a cotit colţul. 

Barta o ajută să-şi scoată ghiozdanul. 

— Mai ai ceva să-mi comunici? 

— Doar atât că domnul Bogdan n-a putut să vă trimeată 
obiectul mai devreme. Din precauţie. 

— E foarte bine că mi-ai spus asta. În interesul lui. Noi am 
crezut că... 

— Bănuiesc ce aţi crezut. 

Brusc Barta se încruntă. 

— De ce ţi-ai spus adresa faţă de comisar? 

— Păi eu nu locuiesc pe Meţeanu, domnule Barta. Am inventat 
şi cu o adresă. 

Barta zâmbi şi deschise ghiozdanul: trăsăturile i se împietriră 
pe faţă şi albi şi Prinţesa: ghiozdanul era plin cu cărţi şi caiete 
de şcoală. 


DOHOTARU APASĂ PE BUTONUL VENTILATORULUI şi paletele 
de alamă începură să se rotească în viteză. Câteva hârtii îşi 
luară zborul prin birou. Comisarul Teşu, care venise să raporteze 
despre vizita făcută în atelierul de tapiţerie a lui Barta, se aplecă 
să le culeagă în acest timp, Dohotaru puse tamponul peste 
hârtiile din faţa lui şi, cu o scrumieră de cristal, imobiliza un alt 
teanc de rapoarte dintr-un dosar aflat în colţul biroului. 

— Hai, spune! 

Teşu, deşi era îmbrăcat civil luă poziţie de drepţi. 

— Am stat de vorbă cu tapiţerul. Dur, aşa cum mi-aţi ordonat 
dumneavoastră. L-am sucit pe toate părţile, l-am luat cu vorbă 
bună, l-am ameninţat şi nimic. Cred că nu e amestecat în 
afacerea cu tipografia clandestină. Asta are atelier, are o 
situaţie şi ce mi s-a părut cel mai important nu era speriat deloc. 

— Păi, comuniştii ăştia vechi nu prea se sperie de ameninţări. 
N-ai observat nimic deosebit în atelier? 


— Nu, domnule comisar-şef. Un atelier banal, arcuri, pânze, 
saci cu afric, atât. Ce ar putea fi deosebit, ieşit din comun? 

— Dacă n-am fost acolo nu pot să-ţi spun concret: felul de a 
vorbi, privirea unui client... 

— Nu prea are clienţi... Ba da. Am întâlnit unul când m-am 
întors din nou, să-l ameninţ, am găsit o elevă în atelier. Chiar mi 
s-a părut ciudat că n-o văzusem pe stradă şi nici acum nu ştiu 
de unde a apărut... 

— Păi, vezi, Teşule... Un poliţist trebuie să aibă fler: asta 
înseamnă să aibă ochi şi urechi. Să se mire de ceea ce nu se 
miră nimeni. Să descopere un amănunt pe care nu-l vede 
nimeni. Deci, ţi s-a părut ciudat că ai văzut o fetiţă în atelier. 
Foarte bine. Cum arăta? Sau nu i-ai reţinut figura... 

— Prea mă credeţi prost, domnule comisar-şef închid ochii şi o 
văd. O am aici, arătă spre frunte, ca pe o fotografie. Era una 
sfrijită, domnule comisar-şef. Slăbuţă, pirpirie... 

— Şi ce căuta acolo? 

— Se interesa de repararea unei canapele. 

— Câţi ani să fi avut? 

— Vreo treisprezece sau patrusprezece. 

— Şi nu ţi s-a părut suspect? 

— Ce să mi se fi părut suspect? 

— Că o fată de treisprezece ani comandă o canapea. Cum 
poate să se tocmească o fată la vârsta ei? li dau părinţii voie să 
aleagă cuvertura sau cum îi spune la pânza aia cu care se 
îmbracă canapelele? E cel puţin ciudat... 

— N-a comandat nimic, domnule comisar-şef. L-a rugat pe 
meşter să treacă pe la ei, să vadă o canapea dacă merită sau nu 
reparată... 

Dohotaru plescăi din buze. 

— Dar dacă era o invitaţie pentru o întrevedere? 

— Nu, domnule comisar-şef. N-a stat acolo decât câteva clipe, 
chiar eu am gonit-o ca să pot sta de vorbă cu Barta între patru 
ochi. 

Dohotaru rămase o clipă pe gânduri. 

— Mă, şi la gara Triaj, când l-am arestat pe Bejan, am întâlnit 
o fetiţă. Era în grupul copiilor care furau cărbune. Păcat că nu i- 
ai luat numele... 


Teşu zâmbi larg arăţându-şi gingiile trandafirii, apoi deveni 
sobru, important: 

— Nu sunt chiar începător, domnule comisar-şef. Se numeşte 
Grama şi locuieşte în strada Meţeanu 14, în fundul curţii. 

Dohotaru se lăsă leneş pe spătarul fotoliului. 

— In sfârşit, stau şi eu de vorbă cu un subaltern inteligent. Te 
duci, o cauţi şi verifici dacă nu e aceeaşi fetiţă care a fost şi în 
gara Triaj. Şi, indiferent dacă da sau ba, vii şi-mi raportezi cine îi 
sunt părinţii, unde lucrează, ce hram poartă. E clar? 


CASA DIN STRADA MEŢEANU 14 era o clădire înaltă cu două 
etaje, cu frontispiciul plin de ornamente. „Nu are curte”, 
constată comisarul Teşu imediat după ce cobori din maşină. Dar 
constatarea asta nu-l deranja prea mult: casa putea avea o 
curte interioară. Mai verifică totuşi numărul casei, apoi intră în 
clădire. În spatele porţii de stejar începeau scările din gresie 
şlefuită care duceau spre parterul înalt. Ajuns în holişorul 
parterului se miră că nu vede nicio uşă care ar fi putut duce 
spre curtea din spatele casei. Nedumerit sună la primul 
apartament. Trebui să aştepte destul de mult până ce auzi 
zgomot în casă, apoi uşa se crăpă şi în deschizătura ei apăru o 
femeie între două vârste, îmbrăcată în negru. Purta cocul în 
vârful capului ca pe o coroană. 

— Aş vrea să mă interesez, doamnă, dacă această casă are 
curte interioară? 

— N-are! răspunse femeia scurt şi închise uşa. Teşu sună din 
nou. De astă dată trebui să aştepte mai mult. 

— Ce mai doriţi? întrebă ea prin crăpătura uşii. 

— Dacă ştiţi pe cineva care doreşte să repare o canapea în 
casa asta? Femeia se încruntă şi-i trânti uşa în nas. 

— Sunt de la poliţie, strigă Teşu şi în zadar bătu cu pumnii în 
uşă, femeia nu mai apăru. Verifică numele înscris sub sonerie: 
Paula Stăncescu, profesoară. 

Inciudat, porni spre subsol şi bătu la uşa portarului. Acesta 
apăru imediat, era un bărbat mustăcios, îmbrăcat pe jumătate 
ostăşeşte. 

— Ce-i, domnule? 


— Sunt de la poliţie, spuse Teşu, sperând astfel să i se 
vorbească mai omeneşte. 

— Şi cu ce aş putea să vă fiu de folos? 

— Cu nişte informaţii. Profesoara de la parter susţine că nu 
există, nicio curte interioară. 

— Păi ea trebuie să. Ştie... E casa ei. 

— Adică nu există? 

— Nu prea. 

— Ce-i aia „nu prea”? 

— Adică nu. 

Brusc îl înhaţă pe Teşu de reverul hainei: 

— Ai spus că eşti de la poliţie? Ai cumva şi o legitimaţie? 

Teşu, surprins, încercă să se elibereze, dar portarul îl ţinu 
strâns. 

— Dacă n-ai legitimaţie, te dau pe mâna poliţiei. 

În cele din urmă, Teşu reuşi să scoată legitimaţia din: buzunar. 
Portarul răsuci carneţelul cu coperţi albastre în toate părţile şi 
citi cu voce tare prima inscripţie: Teofil Teşu, comisar 2. 

— Aţi avut noroc cu legitimaţia asta... 

— Dar ce te-a apucat, omule? 

— Acum două zile a mai fost unul care s-a dat de la poliţie. 
Unul cu pălărie şi lavalieră de artist şi a plecat cu două 
geamantane de la apartamentul de sus. Probabil aţi venit să-i 
daţi de urmă. 

— Nu. Nu mă ocup eu cu chestiile astea. Vreau să știu dacă în 
casa asta există o familie cu numele de Grama? 

— Grama nu. Poate Ranga. 

— Ranga, repetă şi Teşu numele. Poate n-am reţinut exact 
numele acolo în atelier. Şi unde stă acest Ranga? 

— Sus, la mansardă. 

— Are copii? 

— Doi. 

— Fete? 

— O fată şi un băiat. Băiatul e pe front... 

— Fata mă interesează. 

— E frumuşică. Mulţi se interesează de ea. 

— Nu înţeleg! 

— Aşa cum vă interesaţi şi dumneavoastră de ea, se 
interesează şi alţii... 


— Păi, nu e elevă? 

— Ce elevă? Asta dă lecţii! 

— Câţi ani are? 

Bate la vreo douăzeci şi trei. Ea spune că are un pol. Acum trei 
ani tot un pol mi-a spus. E cântăreaţă la un local. Casa asta e 
sucită, domnule! Fata lui Ranga pleacă la serviciu seara şi se 
întoarce dimineaţa. Proprietăreasa, dacă aude de tapiţer, dă cu 
mătura după tine. 

Teşu se întunecă la faţă; 

— Poate are altcineva o fată. Una de vreo treisprezece, 
patrusprezece ani. În vecini? 

— Din păcate eu nu cunosc vecinii. Abia m-am întors de pe 
front. Dumneata ai fost pe front? 

— Nu. 

— Se vede. De aia umblaţi după fete. Eu am stat un an în 
tranşee. Ştiţi ce a fost acolo? Prăpăd... 

— Eu te sfătuiesc să-ţi ţii gura! 

— Cei care au fost pe front s-au săturat să tacă. Odată, la un 
atac... era chiar pe malul Donului. Frig, vânt, zăpadă... 

— Nu mă interesează! 

Vru să plece, dar portarul îl prinse de braţ: 

— Ar trebui să vă intereseze! Noi ne batem aiurea în loc să 
recucerim Ardealul. De ce nu deschizi ochii şefilor dumitale? 

— Ce spui dumneata e propaganda comunista! 

— Păi, dacă ei vor asta, n-ar trebui să-i arestaţi! 

— Ţine-ţi gura că înfunzi puşcăria! 

— Dacă toţi care vorbesc aşa ar fi în puşcărie, străzile ar fi 
goale. 

Teşu îi întoarse spatele şi ieşi în stradă. Nu s-ar fi aşteptat ca 
fetiţa din atelierul de tapiţerie să-i facă figura. Ca totuşi să plece 
cu inima împăcată, verifică toate casele din apropiere, dar nu 
găsi nicio familie cu numele Grama, şi nici măcar pe cineva care 
ar fi avut o canapea de reparat. 


COMISARUL TEŞU SE ÎNTOARSE LA POLIŢIE umilit: îi era ciudă 
că se lăsase păcălit de o „mucoasă”, că nu avusese iniţiativa s-o 
reţină, sau s-o conducă până acasă. Oare ce ar fi spus fetiţa 
dacă ar fi insistat s-o conducă pe Meţeanu 14? Dar cui i-ar fi 


trecut prin minte că o slăbănoagă ca ea ar putea avea legături 
cu o tipografie clandestină? Intră timorat în biroul comisarului- 
şef. Acesta, curios, ridică privirile spre el: 

— Ei? _ 

— Nimic, domnule comisar-şef. Adresa dată de elevă falsă. In 
toată strada Meţeanu nu există un om cu numele Grama şi 
nimeni nu are de reparat vreo canapea. 

Dohotaru îl privi ca pe un străin: 7 

— Mă, te-a păcălit o fată de patrusprezece ani!... In locul tău 
mi-ar fi ruşine să spun că sunt comisar. 

— Dar n-am umblat degeaba, domnule comisar-şef, încercă să 
se justifice Teşu. Am descoperit pe unul care face propagandă 
comunistă. 

— Bravo, se însenină Dohotaru. Cine e? 

— Un invalid de război. Nu de mult s-a întors de pe front. 

„— Eşti prost, Teşule? Nu te lega de cei întorşi de pe front. 
Aştia care au văzut moartea cu ochii nu se mai sperie de noi. Tu 
caută fetiţa! Noi trebuie să-i descoperim pe cei care îi învaţă pe 
oameni să gândească la fel cu cei întorşi de pe front. Du-te la 
tapiţer şi interesează-te de fată. Asta e drumul care duce spre 
tipografia clandestină, nu pumnii lui Beraru. 

— Credeţi că tapiţerul ştie ceva? 

— Păi, vezi că eşti bou? Te duci imediat la el, te interesezi de 
fată şi-i faci şi o percheziţie. Pe urmă dispui ca atelierul să fie 
supravegheat. 


BARTA ÎL VĂZU PE TEŞU PRIN VITRINĂ, se răsuci cu spatele 
spre intrare şi nu se întoarse decât când auzi trântirea uşii. 

— Imediat, domnule... Aa, tot dumneata eşti?... 

— Da, domnule Barta, şi vizita mea de acum n-o să-ţi facă 
plăcere... A 

— Ba da. Mai schimb şi eu o vorbă cu cineva. In atelierul ăsta 
parcă ar fi un făcut, nu intră nimeni. 

— Numai oameni cu misiuni. 

— Dumneata eşti singurul care vii cu misiune aici. 

— Şi fata? 

— Care fată? 

— Asta vreau să aflu şi eu. Cine e? 


Barta, liniştit, ridică din umeri; ştia din experienţă că dacă 
poliţiştii sunt iritaţi, nervoşi, nu sunt în posesia datelor. 
Răspunse calm, cu vocea monotonă: 

— Nu ştiu. Acum câteva ore am văzut-o pentru prima oară. 
Dar staţi! l-am notat adresa. Răsfoi un caiet legat cu o sfoară de 
un cui şi spuse radios: Grama, strada Meţeanu 14, în fundul 
curţii. 

— Am fost acolo. Nu locuieşte niciun Grama pe toată strada 
Meţeanu. O să ne spui dumneata cine e fata. Dar după 
percheziţie... 

— Pentru asta e nevoie de autorizaţie, domnule comisar. 

Teşu îi arătă autorizaţia şi poliţiştii răscoliră tot atelierul. Spre 
mirarea comisarului însă, Barta nu era emoţionat; stătea 
rezemat de peretele atelierului şi era cufundat în gânduri: socoti 
ca pe o victorie că fetiţa nu-i adusese multiplicatorul. In orice 
caz va trebui să anunţe depoul că Bogdan e curat. Altminteri s- 
ar fi continuat boicotul împotriva lui. 


DEZORIENTATĂ COMPLET, Prinţesa se duse pe o stradă 
lăturalnică din apropierea şcolii, să poată vedea ieşirea elevilor. 
Era mai puţin îngrijorată că ar putea fi văzută de profesori decât 
că ar putea să piardă ghiozdanul. Pe cel de pe umeri îl verificase 
imediat după părăsirea atelierului: era identic cu al ei, dar 
cărţile şi caietele erau ale lui Guriţă. Era convinsă că el 
schimbase ghiozdanele şi hotărî să-l zgârie pe faţă şi să-l roage 
pe Barbu să-l bată. 

Cu ochii aţintiţi pe clădirea şcolii, Prinţesa se auzi strigată. 

— Ce faci, Andreea? 

Se întoarse în direcţia vocii şi-l descoperi pe Nucă. Tinea în 
mână un coş gol. 

— Stau, ce să fac... 

— Te-am aşteptat alaltăieri. N-ai venit să vezi când am lansat 
zmeul. Dacă aş fi avut sfoară mai lungă, s-ar fi văzut din tot 
oraşul. Nu vii acum? 

— Nu pot, se scuză Prinţesa. Aştept pe cineva. Dar tu ce cauţi 
pe-aici? 

— M-a trimis mama lui Barbu după pâine. Nu se găseşte în tot 
oraşul. 


Prinţesa trase cu coada ochiului spre clădirea şcolii: era ora 
când se terminau cursurile. Spuse lui Nucă să plece cât mai 
repede: 

— Du-te la brutăria de la gară. Acolo se găseşte totdeauna. 

— De acolo vin. Din cauza bombardamentului de azi-noapte 
nu s-a lucrat nici acolo. Dacă te plictiseşti, eu pot să mai stau. 

„Numai asta mi-ar mai trebui!” gândi Prinţesa. Răspunse 
repede: 

— Nu mă plictisesc. Du-te în centru, acolo sunt mai multe 
brutării. Poate ai noroc... 

— Mă duc. Dar dacă ai timp după masă, vino, că mai fac o 
lansare. Zău dacă n-o să spui că sunt un as. 

Plecă legănându-şi coşul. 

Din clădirea şcolii se auzi clopoţelul şi Prinţesa se retrase în 
umbra gardului. 

Guriţă apăru după ce plecară şi profesorii; îşi legăna 
ghiozdanul de parcă ar fi fost o rachetă de tenis în mână. 

Prinţesa îl urmări cu privirile şi, când coti pe strada lăturalnică, 
se repezi la el: 

— De ce mi-ai luat ghiozdanul? 

— Credeam că ai ceva de mâncare. Dar ce ai în el? O ladă? M- 
am chinuit s-o scot, dar ai înghesuit-o de parcă ai fi avut o 
comoară în ea. 

— Nu te priveşte ce am în ghiozdan! îi luă ghiozdanul din 
mână şi pe al lui îl aruncă în praful străzii. Să ştii că nu mai 
vorbesc niciodată cu tine!... 


MIHAI BOGDAN COBORI DE PE TENDER şi privi spre cealaltă 
locomotivă de manevră care tocmai se alimenta. Nicoară 
manipula robinetul: jetul de apă în bătaia soarelui era 
transparent şi, acolo unde se pulveriza, zeci de curcubeie se 
balansau în aer. 

Fochistul lui Bogdan, un ostaş dezbrăcat până la brâu, cu 
sprâncenele arse, se rezemă de lopată: 

— Wohin? 

Bogdan îi răspunse fără să se întoarcă spre el: 

— Nu fii curios, neamţule că îmbătrâneşti repede. Porni spre 
fântâna de alimentare. 


Acesta întoarse capul spre el, apoi, ca şi cum nu şi-ar fi auzit 
numele, continuă să manipuleze jetul de apă. Bogdan se opri în 
apropierea lui: 

— Ascultă, Nicoară! Dacă-ţi vorbesc, uită-te la mine! Nicoară 
se răsuci pe călcâie şi-l înfruntă: 

— Ce vrei? 

— Bejan mi-a transmis multiplicatorul. Asta am vrut să ştii. 

Fără să aştepte răspuns îi întoarse spatele şi porni spre 
locomotiva lui. Nicoară rămase o clipă nemişcat, pe urmă, deşi 
apa se revărsa din rezervor, lăsă robinetul în plata Domnului şi 
fugi după Bogdan. Când îl ajunse din urmă, îl prinse de umăr şi-l 
răsuci spre el. 

— Îmi pare bine, omule. 

Faţa lui Bogdan se lumină. 

— Ar trebui să te înjur, dar cred că, în locul tău, eu aş fi 
procedat la fel. 


ÎN ZIUA ACEEA, TATĂL PRINȚESEI se învoise de la serviciu cu 
trei ore înaintea terminării lucrului, să poată trece pe la tapiţeria 
lui Barta, să verifice dacă Andreea predase sau nu 
multiplicatorul. Desigur, nu voia să spună nimic lui Barta despre 
multiplicator, dar din discuţia pe care avea s-o aibă cu el şi-ar fi 
putut da seama care e situaţia. Toată dimineaţa fusese nervos, 
se certase cu toţi acarii, cu cei de la aprovizionare şi-şi imputa 
mereu că a lăsat o sarcină atât de importantă pe seama fetiţei. 
Andreea nu avea nicio experienţă şi nici acum nu putea pricepe 
de ce s-a lăsat influenţat de ea într-o problemă atât de 
importantă. 

În drum spre tapiţer se întrebă tot timpul cum va fi primit... 
era însă convins că Barta, în posesia multiplicatorului, trebuia să 
aibă o altă atitudine faţă de el decât tovarăşii de la depou. 

Precaut ca totdeauna, intră pe strada Matei Basarab pe 
trotuarul de peste drum de atelier inundat de un soacre 
puternic. Încă de departe îşi dădu. Seama că ceva nu era în 
regulă cu tapiţeria, dar nu se întoarse din drum să nu dea de 
bănuit: călca agale, ca un om moleşit de căldură, cu privirile 
aţintite spre trotuarul moale imprimat cu urme de paşi. Când 
ajunse în dreptul atelierului, descoperi câţiva poliţişti; după 


agitația de peste drum îşi dădu seama că se efectuase o 
percheziţie. Numai să nu fi păţit şi Andreea ceva. Fără să-şi 
încetinească paşii îşi continuă şirul gândurilor: probabil, atelierul 
a fost ţinut sub observaţie şi Andreea a intrat în capcană. Măcar 
să fi instruit-o aseară asupra primejdiilor care o pândesc într-o 
asemenea acţiune. Era convins că, dacă el ar fi dus 
multiplicatorul, şi-ar fi dat seama dacă atelierul e supravegheat 
sau nu. Numai să nu fi fost arestată şi ea La acest gând tot 
sângele îi năvăli în tâmple. 


BOGDAN AJUNSE ACASĂ LAC DE SUDOARE îi tremurau 
picioarele, găsi cu greu clanţa şi uită să tragă uşa după el. Pe 
urmă, când o văzu pe Andreea aplecată asupra unui caiet, 
răsuflă uşurat, dar încordarea şi emoția îşi spuseră cuvântul: se 
aşeză istovit pe un scaun. 

— Ce faci, fetiţa mea? 

Prinţesa tresări; fusese atât de adâncită în rezolvarea 
problemelor de matematică încât nici nu auzise sosirea tatălui. 

— Imi fac lecţiile, tată. Tu te pricepi la ecuaţii? Bogdan îşi 
şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei. 

— Nu fetica mea. 

— Dar ce-i cu tine, tată? Nu te simţi bine / Cum ai venit la ora 
asta acasă? 

— M-am învoit. Eram nerăbdător să aflu ce ai făcut. Să ştii că 
am fost foarte îngrijorat... 

— Nu trebuia să fii. 

— Ce ai făcut cu...? 

— Încă nimic. 

— Slavă Domnului. Se aplecă spre ea şi o sărută pe frunte. 
Eşti fată deşteaptă, fata mea. Câteva zile nici nu trebuie să te 
duci pe acolo. Am trecut azi prin fata tapiţeriei. Cei de la poliţie 
au mirosit ceva şi au făcut o percheziţie... 

Prinţesa nu-i spuse ce păţise cu ghiozdanul, ca taică-su să nu-i 
interzică să se ducă la Barta. li povesti doar detalii: 

— Am trecut şi eu astăzi pe acolo, să văd unde şi cui îi predau 
chestia aceea... 


— Şi? 


— Asta e tot. Ştiu unde e atelierul, l-am cunoscut, pe Barta şi 
acum ştiu ce am de făcut. 

— In cazuri din astea nu se fac prospecţii. Poţi fi văzută. Ai 
discutat cu Barta? 

— Nu prea. Din cauza comisarului. 

— Ce fel de comisar? 

Bogdan deveni din nou agitat: 

— Era un comisar în atelier. 

— Şi atunci de ce ai mai intrat? 

— Comisarul a venit după mine. 

— Şi de unde ştii că era comisar? 

— Mi-a spus mai târziu Barta. 

— Şi nu ţi-a fost frică? 

— Nu. Nu aveam multiplicatorul la mine. 

— Sper că n-ai vorbit cu Barta de faţă cu el. 

— Cum să fac una ca asta, tăticule? Când a intrat comisarul, l- 
am mirosit şi eu şi am schimbat vorba. L-am întrebat pe Barta 
dacă repară sau nu o canapea la domiciliu. Mi-a spus că da şi, 
atunci, comisarul, care era grăbit, mi-a spus să las adresa şi să 
plec că are de discutat ceva cu meşterul. 

— Şi ţi-ai spus numele şi adresa? întrebă tata speriat. 

— Uite-te la mine, tată, arăt eu ca o fată proastă? Am inventat 
un alt nume şi o altă adresă. 

— Mă, tu începi să semeni cu mine. 

— Aş vrea, tată. 

— Ai fost inspirată că nu i-ai dus multiplicatorul Altminteri la 
percheziţie ar fi dat de el. 

— Şi asta numai mulţumită lui Guriţă. 

— Nu înţeleg... 

— E o vorbă de-a mea. Când fac un lucru bun, spun, că 
datorită lui Guriţă. 

— Dar Guriţă ăsta cine e? 

— Un coleg de clasă. Şi e foarte norocos. 

— Un timp nu mai trebuie să treci pe la tapiţerie. De obicei, 
după o percheziţie, locul e supravegheat. 

— Nu te teme, tăticule. Prinţesele, când vor, pot fi şi invizibile. 

— Îţi interzic să faci vreo prostie! 

— De mult nu mai fac prostii, tată. 


SOARELE CĂZUSE DE MULT în pădurile de peste Mureş când 
Prinţesa hotărî să treacă pe la Guriţă. Scoase pachetul din 
ghiozdan şi, ajunsă în dreptul casei lui, îl fluieră până când 
acesta apăru în poartă: înfuleca o felie de pâine cu untură 
colorată cu boia de ardei. 

— Parcă spuneai că nu mai discuţi cu mine niciodată. Prinţesa 
uitase de această hotărâre. li zâmbi! 

— Am glumit, ce naiba! 

— Nu păreai că glumeşti. De ce m-ai fluierat? 

— Vreau să mergem împreună în strada Matei Basarab. 

— Şi ce să facem acolo? 

— Îţi spun eu pe drum. 

— Şi fără mine nu nimereşti strada? 

— E vorba de altceva, Guriţă... 

Guriţă îşi şterse buzele cu dosul palmei. 

— Am înţeles, te plictiseşti singură. Nu vin. 

Andreea îi căută privirile: 

— Nici dacă te rog? Guriţă începu să râdă: 

— Mă, ce şmecheră eşti! Umbli la coarda sentimentală. 

— Nu umblu la nicio coardă. Am nevoie de tine. 

— Chiar de mine? 

— Da. Am nevoie de un băiat istet. 

— Vulpe şireată ce eşti! Mă iei drept corb. Când vrei să 
mergem? 

— Chiar acum. 

Privi spre pachetul din mâna Prințesei. 

— Şi ce-i cu pachetul ăsta? 

— O să afli. 


ÎN DRUM SPRE STRADA MATEI BASARAB, Prinţesa şi Guriţă 
trecură prin faţa Comandamentului german al oraşului. Pentru 
prima oară văzură uşile larg deschise ale salonului care dădea 
spre terasă. Casa fusese pusă la dispoziţia nemților chiar de 
către baronul Neuman. În spatele draperiilor se vedeau 
lambriurile de stejar ale încăperii şi mobilele masive acoperite 
cu huse. Pentru o clipă se opriră să caşte gura, dar o santinelă îl 


îmbrânci spre rigolă. Guriţă căzu în genunchi şi se burzului spre 
soldat: 

— Asta s-o faci la tine acasă! 

— Was willst Du? întrebă hitleristul şi făcu un pas ameninţător 
spre el. 

— „Vas” să-i spui lui mă-ta! ţipă Guriţă şi se îndepărtă. Hier 
România, nu Deutschland. 

Pe Prinţesă o ajunse din urmă abia în colţul străzii. Era încă 
înciudat pe santinelă: 

— Ai să vezi că, în curând, o să ne silească să mergem numai 
pe străzi lăturalnice! 

În apropierea fabricii de zahăr, pe terenul oborului de vite, 
circarii tocmai ridicau cupola circului. Scripetele ne uns scârțâia, 
opintelile oamenilor se auzeau până departe. In apropierea 
cortului mare erau înşirate cuştile animalelor. 

— Eu i-am văzut în ziua când au sosit în oraş, se laudă 
Prinţesa. 

— Când i-ai văzut? 

— Când m-a trimis madam Grama după caiet. 

Se apropiară de cuşti. Cămila, liberă, cu căpăstrul aruncat 
peste cocoaşă, ronţăia fân. În prima cuşcă un leu bătrân dormita 
cu gura deschisă: limba îi atârna de un cot. 

Un îngrijitor se apropie de ei: 

— Doi lei intrarea în menajerie. 

— Doi lei pentru un singur leu? întrebă Guriţă obraznic, dar în 
clipa următoare trebui s-o ia la fugă să nu primească un picior în 
fund. Se îndepărtară de obor. 

— Am văzut pe unul înghițind flăcări, spuse Andreea să-l 
convingă pe Guriţă că a văzut marşul circarilor. Dar cred că nu 
erau flăcări adevărate... 

Guriţă nu-i răspunse. Abia când au ajuns în apropierea străzii 
Matei Basarab îi povesti cu lux de amănunte, cât de furioasă 
fusese madam Grama că nu se întorsese la cursuri. 

— Ai să vezi ce furioasă o să fie mâine, se făli Prinţesa. l-am 
trimis un tapiţer să-i repare canapeaua. 

— Când? 

— Când am plecat de la şcoală. Tot n-aveam lecţiile făcute şi 
m-am gândit să-i fac o bucurie. Mâine o să sancţioneze toată 
clasa. Ce a spus de mine? 


— Că o să-ţi aduci aminte de adverbe toată viaţa şi că o să-ţi 
iasă adverbele pe nas. Dar asta nu e nimic. Scandalul mare l-a 
făcut directorul. 

— De ce? întrebă mirată Prinţesa. 

— Spunea că a venit cu tine la şcoală şi te-a avertizat că te 
scoate la tablă şi, pentru că nu erai pregătită, ai fugit de la 
cursuri. 

— Nu i-aţi spus că m-a trimis madam Grama după caiet? 

— Ba da, dar ai fi avut timp să te întorci... 

— N-am putut să mă întorc pentru că am fost ocupată. 

— Asta te privește personal. A spus că o să-l cheme pe taică- 
tu la şcoală. Dar uite că am ajuns. Ce facem? 

— Am o rugăminte, Guriţă. La numărul 32 e o tapiţerie. Vezi 
dacă e deschisă şi dacă e cineva prin apropiere. 

— Cine să fie prin apropiere? 

— Un poliţist. Poate unul îmbrăcat în civil care supraveghează 
atelierul... 

— De ce să-l supravegheze? 

— Pui prea multe întrebări, Guriţă! O să-ţi spun eu... 

— Stai, colega. Dacă-i îmbrăcat în civil cum îl recunosc? 

— Nu ştiu, dar dacă m-aş duce eu, l-aş dibui. 

— Atunci de ce nu te duci tu? 

— Pentru că poate să fie ăla cu care am stat de vorbă gara 
Triaj, când am furat cărbune. M-ar recunoaşte credeam mai 
deştept... 

— Adică eu nu pot recunoaşte un poliţist îmbrăcat în civil? 
Asta ai vrut să spui? 

— Dacă aş fi presupus asta nu te chemam pe tine. Du-te şi fii 
cu ochii în patru. S-ar putea să fie şi ăla care a fost la noi la 
şcoală. 

— Lasă, că mă descurc eu. 


GURIŢA SE ÎNTOARSE după un sfert de oră, după ce trecuse de 
mai multe ori prin faţa atelierului. După sclipirea ochilor se 
ghicea că rezolvase cu bine misiunea. Cu toate astea aştepta să 
fie întrebat, să-şi dea importanţă. 

— Ei? îl întrebă Prinţesa nerăbdătoare. 

— Tapiţeria funcţionează. 


— Şi asta ce înseamnă? 

— Că are uşa deschisă, aşteaptă clienţi. Continuă după o 
scurtă pauză de efect: dar înăuntru totul e răvăşit de parcă ar 
vrea să se mute. 

Prinţesa îşi muşcă buzele. 

— Mi-am imaginat. l-au făcut o percheziţie. 

— Cum cine? Poliţia. Au crezut că are ceva ascuns și i-au 
răscolit atelierul. — De unde ştii tu toate astea? 

— Ştiu. L-ai dibuit şi pe poliţist? 

— Asta era cel mai uşor lucru. Era îmbrăcat în uniformă de 
gardian. Unul gras, cu burta cât un butoi. 

— E şi el în faţa atelierului? 

Guriţă era bucuros că, în sfârşit, Prinţesa nu ştia ceva. 

— Nu, domnule. Stă chiar peste drum de atelier Şi, ca să nu fie 
văzut, e ascuns după o poartă. Când am ajuns în faţa atelierului 
şi-a scos capul să vadă ce fac. Dar eu nu făceam nimic. 
Treceam. 

— Nu e acelaşi care a fost şi la şcoală? 

— Ţi-am spus că e unul gras, îmbrăcat în uniformă de gardian. 

Prinţesa tăcu un timp, apoi spuse cu voce gravă: 

— Acum îţi spun cu adevărat de ce te-am chemat. Cum am 
putea să-l păcălim? 

— De ce să-l păcălim? 

— Tu pui prea multe întrebări, Guriţă. Vreau să-l păcălesc. 
Trebuie să mă duc la tapiţer fără să fiu văzută. Pentru asta 
trebuie să-i distragi atenţia. 

— De ce nu vorbeşti româneşte? chicoti Guriţă şi ochii îi 
prinseră nişte sclipiri ciudate. Am înţeles. De când doresc să 
păcălesc un poliţist. Dar pentru asta trebuie să-l chemăm şi pe 
Barbu. 

— De ce? 

— Dacă suntem doi, fugim în două direcţii. Nu ştie după cine 
să se ia... 


LA ÎNCEPUT, BARBU SE LASĂ GREU CONVINS! Invocă o serie 
de motive, că trebuie să care apă, că trebuie să se ducă undeva, 
pe urmă, când auzi că e vorba de păcălirea unui poliţist, renunţă 
şi la apă şi la drumul plănuit. 


— Dar să ştii că treaba nu e chiar atât de uşoară, spuse 
Prinţesa. 

— Dacă era uşoară nici nu veneam. Unde stă „curcanul”? Pe 
strada? 

— Nu, îi dădu lămuriri Guriţă.. Stă ascuns sub o poartă. 

— E grozav! Poarta are belciuge? 

— Nu ştiu, răspunse mirat Guriţă. Da' ce-i cu asta? 

— Înseamnă că eşti cercetaş prost. Când te duci undeva în 
prospecţie te uiţi la toate detaliile! E poartă din fier forjat, din 
stejar, cum are clanţa... 

— Ce importanţă au toate astea? E vorba de poliţist nu de 
poartă. 

— Lasă! Altfel păcăleşti un poliţist care stă într-o piaţă şi altfel 
pe unul care stă ascuns sub o poartă. Pe cel din piaţă... 

— Facem teoria păcălelii? interveni nerăbdătoare Prinţesa. Al 
nostru stă sub o poartă. 

— De aceea am întrebat de belciuge. Dacă poarta are 
belciuge, punem un lacăt şi polițistul stă acolo până a doua zi. 

Prinţesa trebui să recunoască faptul că Barbu avea dreptate. 
Guriţă, jenat, îşi lăsă privirile în pământ. 

— Eu zic aşa, găsi Barbu soluţia: să luăm un lacăt cu noi. Dacă 
există belciuge totul e în regulă. 

— Şi dacă nu? întrebă ea. 

— Atunci o să facem un alt plan, spuse autoritar Barbu. 

Când reveniră toţi trei în strada Matei Basarab, umbrele 
înserării se lăsaseră peste clădiri şi cerul deveni albăstrui, opac. 
Barbu nu pricepu de ce cară Prinţesa pachetul sub braţ. Ea îi 
spuse ceva foarte neclar şi el nu mai insistă, Era preocupat de 
născocirea unui alt plan. 

În apropierea atelierului Barbu începu să râdă de unul singur. 

— Am rezolvat totul. Am un plan formidabil. Fii atentă, 
Prinţeso. Noi mergem pe trotuarul de peste drum, acolo unde 
stă polițistul. Tu pe aici, dar mult în urma noastră. Eu am să-l 
duc pe poliţist undeva sub o poartă şi în clipa aceea tu te repezi 
la tapiţer. Numai să nu stai mult acolo. 

— Doar o singură clipă, îl asigură Prinţesa. 


CU DOUĂ CASE înainte de locul de pândă al poliţistului, Guriţă 
dispăru într-un gang, iar Barbu de parcă tot timpul ar fi mers 
singur, îşi continuă drumul. De pe partea cealaltă a străzii, 
Prinţesa îl urmări cum se apropie de poarta poliţistului. Acesta 
tocmai apăru în stradă ca şi cum s-ar fi pregătit să-l întâmpine 
pe Barbu. 

Barbu, tresări. Polițistul era mult mai gras decât se aştepta şi 
avea palmele mari ca nişte lopeţi. Îşi reveni însă repede. 

— Ce bine îmi pare că v-am întâlnit, domnule poliţist. Veniţi 
repede! Aici, sub poartă, la numărul 27 e un mort. 

Polițistul nu reţinuse decât cuvântul mort, privi neîncrezător 
spre copil şi-şi împreună sprâncenele. 

— Cee? ă 

— Un mort, domnule poliţist. Işi aduse aminte că trebuie să fie 
tulburat şi începu să răsufle precipitat. Stă întins pe ciment. 
Voiam tocmai să mă duc la spital, dar poate e mai bine să-l 
vedeţi întâi dumneavoastră. 

Polițistul îşi pierdu din siguranţă, deveni şi el agitat. 

— Mort, zici? 

— Da, domnule. La numărul 27, sub poartă. Aşa stă, şi-şi 
întinse braţele înainte. 

Polițistul îşi desfăcu tocul pistolului şi scoase un revolver cu 
ţeava foarte scurtă. Barbu se sperie. Zăpăcit, polițistul îşi dădu 
seama că greşise, puse pistolul la loc şi-şi cotrobăi buzunarele. 
In sfârşit găsi ceea ce căuta. O lanternă. Numai din cauza 
întunericului nu văzuse că Barbu pălise. 

— la să văd mortul. 

Porni însoţit de Barbu spre casa indicată. 

Prinţesa îşi iuți paşii şi, în clipa când polițistul dispăru sub 
poartă, intră val-vârtej în atelier Barta o privi ca pe o nălucă; nu- 
i venea să creadă ochilor. 

— Tu aici? 

— V-am adus darul lui Matei Basarab. Îi întinse pachetul şi 
porni spre uşă: am să vă explic altă dată... 

— Peste drum e un poliţist! vru s-o reţină Barta. De nervi îi 
tremurau fălcile. 

— Nu vă temeţi. Pentru două minute nu-i acolo... 

leşi din atelier şi se uită peste drum; polițistul într-adevăr nu 
era acolo. Fugi cât o ţinură picioarele şi se mistui în întuneric. 


PRINȚESA AJUNSE ÎN FAŢA BĂCĂNIEI cu întârziere, trebui să 
ocolească vreo patru străzi ca să nu fie nevoită să se întoarcă 
din nou pe Matei Basarab. 

Barbu şi Guriţă o aşteptau râzând. 

— Ce aţi făcut cu polițistul? întrebă Prinţesa curioasă. 

— l-am făcut una... că o să ne ţină minte toată viaţa, începu 
să povestească Barbu şi se reţinu cu greu să nu pufnească în 
râs. L-am dus în gangul unde stătea Guriţă. Bineînţeles, cu faţa 
spre ciment, să nu se vadă că respiră. Poliţistului i-am spus că 
am găsit un mort. A intrat cu precauţie sub poartă şi se uita 
chiorâş la Guriţă. Cu o mână se rezema de perete şi înainta cu 
paşi atât de mici de parcă n-ar fi vrut să ajungă niciodată la hoit 
La doi paşi de Guriţă şi-a aprins lanterna să vadă mai bine. E M- 
a întrebat de unde ştiu că e mort... l-am spus că nu se mişcă. Se 
uita când la mine, când la Guriţă îmi porunci să-l întorc cu faţa 
în sus. l-am spus că mi-e frică de mort. M-a împins la o parte şi 
am văzut cum tremura lumina lanternei pe perete. Era 
transpirat ca după o baie de aburi. Mii făcu vreo patru paşi până 
ajunse la Guriţă, apoi se lăsă pe vine. Schimbă lanterna dintr-o 
mână în alta şi, nehotărât, a pus mâna pe mort. Incepu să râdă: 
Hai, spune tu mai departe... 

— Eu, continuă Guriţă relatarea, îmi muşcam buzele să nu 
pufnesc în râs. L-am simţit cum se apleacă spre mine şi când 
mi-a pus mâna pe umăr am răcnit din toate puterile. 

— Şi eu m-am speriat... chicoti Barbu. 

— Dar cum s-a speriat polițistul! Văzându-mă că mă mişc şi-a 
pierdut echilibrul şi s-a rostogolit pe ciment. Am mai ţipat o dată 
de au apărut la ferestre toţi locatarii. Pe urmă, am întins-o. 

Prinţesa râse şi ea de o podidiră lacrimile. 

— Aţi fost formidabili! Sunt convinsă că n-o să vă uite 
polițistul. 

Barbu deveni serios: 

— Guriţă ăsta totdeauna are noroc. Lui nu i-a văzut faţa. Pe 
mine oricând poate să mă recunoască. De acum încolo va trebui 
să-i ocolesc pe toţi poliţiştii graşi. Se întoarse spre Prinţesă! Tu 
ţi-ai rezolvat treburile? 

— Da. 


— Ne spui şi nouă de ce l-am păcălit pe poliţist? 

— Altă dată. In ori ce caz vă mulţumesc pentru ajutor. 

Barbu îşi înclină fruntea. 

— Guriţă mi-a povestit de santinela de la Comandamentul 
german. Într-o zi o să-l păcălim şi pe el. 


ACASĂ, PRINȚESA O GĂSI PE MAICĂ-SA cu ochii roşii de plâns 
şi, dacă nu i-ar fi luat taică-su apărarea, ar fi încasat câteva 
palme. 

— De ce-i ţii mereu parte? se supără mama şi-şi învinui soţul: 
Din cauza ta îşi face de cap! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Prinţesa, dar se feri să fie la 
îndemâna ei. Spune, mamă, ce s-a întâmplat? 

— Tu întrebi asta? Spune-mi tu ce s-a întâmplat? Doar nu ne-a 
trimis invitaţie directorul şcolii doar aşa, ca să se afle în treabă. 
Ce ai făcut? O să-mi crape obrazul de ruşine acolo în 
cancelarie... 

— N-o să-ţi crape pentru că mă duc eu la şcoală, încercă s-o 
liniştească tata. Lasă că o descos eu. Vină, Andreea, în dormitor! 

— Şi eu vreau să ştiu ce a făcut! se întărită mama. Spune 
odată! Andreea îşi compuse un chip smerit. 

— Înainte de a pleca la şcoală, am mai recitit lecţia la română 
şi am uitat caietul pe masă. 

— Da, pentru că gândul ţi-e mereu în altă parte! 

— Şi profesoara m-a trimis acasă după caiet şi am întârziat şi 
la ora de geografie. Şi ştiam lecţia bine. Tata m-a ascultat 
aseară. Eu cred că totul a plecat de la doamna Grama... 

— Doamna Grama cine e? 

— Profesoara de română. 

— Nu e doamna Stăncescu? 

— Noi îi spunem Grama. 

— Ea vă învaţă să scrieţi şi să citiţi şi voi vă bateti. 

— Copiii mai glumesc... interveni tata. 

— Să glumească între ei, nu cu profesorii! Şi, pentru că ţi-ai 
uitat caietul, ne-au trimis invitaţia la şcoală? 

Neconvinsă, mama nu-şi găsi locul în bucătărie; se aşeză la 
maşina de cusut, dar n-avu răbdare să coasă, îşi făcu de lucru 
lângă plită, pe urmă, brusc, îşi aranja părul şi porni spre uşă. 


— Unde te duci? o întrebă tata. 

— Mă duc până la Guriţă să aflu adevărul. Prinţesa abia 
aşteptă să rămână singură cu taică-su. 

— Ai spus adevărul? întrebă acesta după ce auzi paşii mamei 
în curte. 

— Da, tată. Tot ce am spus e adevărat. Numai că... 

— Numai că ce? 

— Când am văzut că am întârziat de la ora de geografie, nu 
m-am mai dus la şcoală. Tu ştii de ce... 

— Şi acum, seara, unde ai fost? 

— Am predat multiplicatorul. 

Tatăl Prințesei tresări, măsură încăperea cu paşii şi se opri 
chiar în faţa ei. 

— De ce ai făcut asta? Ţi-am spus că atelierul e supravegheat. 
Rosti cuvintele rar, silabisindu-le. De ce ai făcut asta? 

— Pentru că i-am promis lui nenea Bejan că predau 
multiplicatorul. 

— Lucrurile nu se predau oricum. [i-am atras atenţia că 
atelierul e supravegheat. 

— Întâi am verificat dacă e într-adevăr supravegheat. 

— Nu m-ai crezut pe cuvânt? 

— Ba da, tată. Dar am vrut să văd de cine şi cum e 
supravegheat atelierul. 

— ŞI? 

— Exact cum ai spus tu. Un om stătea peste drum. Un poliţist 
gras. 

— Şi tu, totuşi, te-ai dus acolo... 

Era atât de încruntat încât Prinţesa se sperie de el. 

— Ţi-am spus, tată, că Prinţesele pot fi nevăzute. 

— Lasă prostiile! 

— Nu sunt prostii, tată. N-am fost văzută. Când m-am dus, 
polițistul nu era acolo. 

— A plecat special să nu te vadă pe tine. 

— Nu. Eu am aranjat să nu fie acolo. L-am tras pe sfoară. Şi îţi 
spun de ce: m-am gândit că nu e bine să ţinem multiplicatorul la 
noi. Să nu. Păţim ceva. Şi după ce au făcut percheziţia la tapiţer, 
stă mai bine la el. Doar n-o să-i facă percheziţie în fiecare zi. 

— Nu-mi place când te bagi prea mult în treburile oamenilor 
mari. Te rog foarte mult să uiţi tot ceea ce ai făcut până acum. 


Şi încă ceva. Să nu mai vorbeşti niciodată despre multiplicator. 
Ai înţeles? 
— Da, tăticule. 


PROFESOARA DE LIMBA ROMÂNĂ intră furioasă în cancelarie; 
colegii o cunoşteau, ştiaţi despre ea că are” hachiţe” şi o lăsau 
să se desfăşoare după voie: era şi veche în învăţământ; cei de la 
inspectoratul şcolar o apreciau. Doamna Stăncescu îşi scoase 
pălăria cu grijă, o puse deasupra bibliotecii. Aşteptă o clipă de 
linişte şi se postă în dreptul mesei de consiliu: 

— Părerea mea, dragi colegi, e că ar trebui să facem ceva. Nu 
mai e nicio disciplină în şcoala noastră. Trimit un elev după un 
caiet şi nu se mai întoarce la şcoală. Un altul mi-a trimis pe cap 
un tapiţer. 

— Îmi daţi şi mie adresa lui? o întrerupse profesorul de fizică. 

Doamna Stăncescu îl fulgeră cu privirile: 

— Şi dumneata îţi baţi joc de mine? 

— Nu, doamnă! Eu chiar am nevoie de unul. Îmi rup pantalonii 
în arcurile de la fotolii. 

În clipa aceea se auziră bătăi în uşă şi intră Andreea, smerită, 
cu umerii lăsaţi. Madam Grama se postă în faţa ei. 

— De ce nu te-ai întors ieri la cursuri? 

Andreea se retrăsese până la peretele de lângă uşă: 

— Pentru că mama a luat cheia cu ea. 

— Puteai să vii să-mi spui asta! 

— Aţi fi crezut că nu mi-am făcut lecţiile. 

— Tu nu încerca să ghiceşti ce am fi crezut noi. Am să te las 
repetentă! 

Andreea îşi ridică fruntea: 

— Nu puteţi să mă lăsaţi repetentă pentru că ştiu la română 
Puteţi propune să mi se scadă nota la purtare. 

— Nu fi obraznică! 

Andreea înghiţi în sec şi spuse cu voce scăzută: 

— Vreţi să vedeţi caietul cu adverbele? 

— Nu! Se întoarse spre corpul profesoral: Vedeţi cât e de 
obraznică? Pleacă! 

Andreea părăsi cancelaria. După ce se închise uşa după ea, 
profesoara de istorie se ridică în picioare: 


— Mie nu mi s-a părut obraznică. Dimpotrivă. Prin răspunsurile 
ei mi-a sugerat demnitate. 

— Demnitate? ridică vocea madam Grama. Fiica unui mecanic 
de locomotivă are „demnitate”? O nespălată... 

— Nu nespălată, îi răspunse tot profesoara de istorie. Poate 
murdară de funingine şi praf de cărbune. 

— Nu ştiam că ai păreri din astea „muncitoreşti”? o repezi 
doamna Stăncescu. 

— Pentru că niciodată n-aţi stat de vorbă cu mine. Aţi fi aflat 
că şi tatăl meu a fost cazangiu. Noi n-am avut cinci case pe 
strada Meţianu. 

Apariţia directorului curmă discuţia. Zaharia părea agitat, 
flutura o foaie de hârtie în mână: 

O clipă de linişte, vă rog. Mi s-a comunicat din partea 
inspectoratului şcolar o hotărâre a ministerului în legătură cu 
încheierea anului şcolar din cauza bombardamentelor. Ar vrea 
ca în câteva zile să încheiem mediile. 

— La noi bombardamentele n-au avut repercusiuni asupra 
învăţământului, îndrăzni să obiecteze profesorul de matematică, 
un bărbat înalt, chel, cu privirile pierdute tot timpul în gol. 

— E o hotărâre a ministerului şi noi trebuie să ne supunem, 
ridică directorul vocea. Pentru ora patru am convocat consiliul 
profesoral. Sper să nu lipsească nimeni. 


CU DOHOTARU, COMISARUL-ŞEF AL ORAŞULUI, nu se putea 
vorbi. Era nervos când sosea la serviciu, se enerva şi mai mult în 
timpul serviciului şi, seara, pleca acasă obosit şi-şi înjura 
subalternii proşti şi neputincioşi. Dar cel mai mult îl enervau 
mesajele telefonice şi telegramele de la Bucureşti în care îl 
solicitau să raporteze progresele făcute în cazul Bejan. In afară 
de rezultatele anchetelor, pe bucureşteni îi interesa şi corpul 
delict: multiplicatorul. 

În fiecare dimineaţă, toţi cei care erau implicaţi în „cazul 
Bejan” trebuiau să se prezinte în biroul lui Dohotaru şi să-i 
raporteze tot ce era nou în legătură cu tipografia clandestină. 

În ziua aceea, Beraru, care îl desfigurase pe Bejan. În timpul 
anchetelor, se prezentă cu capul plecat şi, la torentul de 
întrebări, răspunse mereu la fel ca un papagal. 


— Încă nimic, domnule comisar-şef. 

— Multiplicatorul? 

— Încă nimic, domnule comisar-şef. 

— Bejan a mărturisit ceva? 

— Încă nimic, domnule comisar-şef. 

— Şi când o să fie ceva? 

— În curând, domnule comisar-şef. 

— Ce înseamnă la tine „în curând”? 

Beraru nu ştiu ce să răspundă. 

— Bine, Berarule! îţi pun o întrebare la care trebuie să 
răspunzi: de ce m-ai rugat să nu-l las pe avocatul lui Bejan să-l 
viziteze? O să ne facă o notă la procuratura de o să ne iasă 
fulgii... 

— Bejan e desfigurat, domnule comisar-şef. Nu e bine să fie 
văzut aşa, maltratat. 

— Tu te-ai prostit complet, Berarule! Nu cu bâta se scot 
mărturisirile... 

— Dumneavoastră mi-aţi ordonat. 

— A, deci vrei să dai vina pe mine? 

— Nu, domnule comisar-şef. 

— Bagă-ţi minţile în cap! Eu ţi-am ordonat să-l anchetezi. Atât. 

— Bineînţeles. 

— Tu trebuie să lucrezi în aşa fel să nu rămână urme. Du-te, 
când te văd aşa de neputincios mi se face greață. 

Urmă Teşu. Pe el Dohotam era şi mai supărat. ÎI ţintui cu 
degetul: 

— Tu ce ai de spus? 

— Eu depind de cei care supraveghează atelierul de tapiţerie. 

— Şi ei ce au de spus? 

— Încă nimic, domnule comisar-şef. Stau de patru zile peste 
drum de tapiţerie şi nu au observat nimic suspect, niciun om 
care ar fi meritat să fie urmărit. 

— Şi de unde ştiu oamenii tăi cine e suspect şi cine merită să 
fie urmărit? 

La această întrebare nici Teşu nu ştiu ce să răspundă. 

— Şi de ce stau oamenii tăi pe stradă? continuă acuzarea 
Dohotaru. De ce nu se instalează în atelier? Dacă vine un om cu 
experienţă, imediat simte că tapiţeria e supravegheată şi nu 
mai intră. Numai un om instalat în atelier îşi poate da seama 


dacă omul venit în vizită e suspect. Am promis domnului 
ministru de interne că, într-o săptămână, arestez complicii şi le 
trimit multiplicatorul. 

— Aşa va fi! sări Teşu să-l asigure pe comisarul-şef. 

— Cum adică? ă 

— Aşa cum aţi spus dumneavoastră. Intr-o săptămână vor fi 
arestaţi toţi complicii lui Bejan. 

— Şi dacă nu? 

— Înseamnă că Bejan nu are complici. Dohotaru îşi ridică 
privirile spre tavan. 

— Mă. Teşule, tu ai învăţat la şcoală zoologie? 

— Desigur. 

— Ai auzit de strut? 

— Bineînţeles. 

— Ce face struţul? 

Derutat de această întrebare neaşteptată, Teşu căută privirile 
comisarului-şef să vadă dacă acesta glumeşte sau nu. Dohotaru 
îl ţintui încruntat: 

— Ce face struţul? 

— Aleargă, face ouă... 

— Şi încă ce? 

— Păi, ce să mai facă, domnule comisar-şef? 

— Atunci când se sperie, ce face? 

— Îşi vâră capul în nisip, răspunse repede Teşu. 

— Asta e, Teşule. Ştii că există şi în oraşul nostru un strut? 

— Nu știam. 

Deşi îşi frământă creierii, nu găsi nicio legătură logică între 
existenţa unui struţ la Arad şi afacerea. 

— Pentru că nu te uiţi în oglindă. Tu eşti struţul din oraşul 
nostru. Cum poţi să spui o enormitate că, dacă nu-i găsim pe 
complicii lui Bejan, înseamnă că nu are. Şi struţul, când se 
sperie de un duşman, îşi vâră capul în nisip şi, nevăzându-l, e 
convins că duşmanul nu mai există. Bejan singur nu putea să 
multiplice, să distribuie  manifestele. De unde are 
multiplicatorul? Cine îi procură cerneală tipografică? De unde 
are hârtie gumată? Îţi spun: de la complici. Ai înţeles? 

— Da, domnule comisar-şef. 

— Ce ai înţeles? 

— Că Bejan arc complici. 


Bravo! Îţi mai dau un sfat. Nu te instala tu în atelierul lui 
Barta, pentru că eşti cunoscut. Pune un agent îmbrăcat în civil 
care, la prima vedere, să pară client. 

— Aşa am să procedez, domnule comisar-şef. 


CA ÎN FIECARE SEARĂ, Beraru intră în celula lui Bejan. Acesta 
se ridică de pe prici şi se lipi cu spatele de perete. Beraru trecu 
prin faţa lui, îl privi ca pe un necunoscut, apoi se aşeză călare pe 
scaunul de lângă chiuvetă. Era îmbrăcat în uniformă, nu ca 
atunci când venea să-l ancheteze. Tacticos îşi aprinse o ţigară: 

— Mă, Bejane, tu mă nenoroceşti pe mine îmi pierd nopţile şi, 
în zori, mă culc obosit.. 

— Atunci de ce nu vă duceţi să vă odihniţi, domnule comisar? 

Rostise fraza fără intonaţii să nu-l supere cumva. Beraru trase 
un fum, urmări unduirea lentă a fuiorului spre tavan, apoi căută 
privirile lui Bejan. 

— Pentru că trebuie să vorbeşti... 

— Vorbesc, domnule comisar, dar dumneavoastră nu mă 
credeţi pe cuvânt. Sunt eu vinovat că s-a bombardat gara, că nu 
e pâine în oraş? E vina mea că oamenii mor degeaba pe front? 

— Vezi, Bejane, tu chiar când încerci să te dezvinovăţeşti 
vorbeşti ca să faci propagandă. Războiului noi îi spunem „sfânt” 
şi tu spui că oamenii mor degeaba Tu ceri palme, Bejane. 
Spune-mi unde e multiplicatorul? 

— Nu ştiu. 

— Unde e multiplicatorul? 

— Nu ştiu. 

Beraru se ridică în picioare şi-şi scoase vestonul. Îl aranja să 
nu se cuteze pe spătarul scaunului. 

— „Nu ştiu, nu ştiu!” asta e plata ta! Dar ştii ce se va întâmpla 
acum? 

— O să mă bateţi. O să mă bateţi degeaba, pentru că nu ştiu 
unde e multiplicatorul. 

Beraru suflecă mânecile cămăşii... 


ÎN CELE DIN URMA, în cea de a cincea zi, îi permiseră lui 
Vasiliu să-şi viziteze din nou clientul. Avocatul, încă din uşă, 


tresări: Bejan avea falca umflată, ochiul stâng tumefiat, cu o 
vânătaie cât palma şi buza de jos ruptă. Rostea cuvintele de 
parcă ar fi avut o prună în gură. Avocatul n-apucă să-l căineze; 
Bejan îi făcu semn să coboare vocea. Vasiliu se aşeză lângă el 
pe prici. 

— Cum te-au desfigurat imbecilii!... 

— Lasă astea, ştii foarte bine că nu avem la dispoziţie decât 
cinci minute. Ce e cu „obiectul”? 

— A fost predat. 

— Atunci m-am liniştit. 

— Nu e chiar aşa! Tapiţeria e supravegheată. Bejan începu să- 
şi frământe mâinile. 

— Înseamnă că tipografia nu poate să funcţioneze. 

— Nu. 

Bejan scăpă un oftat: 

— Păcat. E ca şi cum n-am fi făcut nimic. Ar fi fost important 
ca tipografia că funcţioneze şi în lipsa mea. Era singura şansă să 
nu fiu condamnat. Dar asta nu are nicio importanţă. Dacă ar fi 
putut funcţiona tipografia, şi-ar fi dat seama că suntem mulţi, că 
arestarea unui om nu contează. Mă înţelegi, domnule avocat? 

— Desigur. Dar eu din păcate nu pot să trec pe la tapiţerie, se 
scuză avocatul. De când am devenit iarăşi apărătorul dumitale, 
am senzaţia că sunt luat la ochi. In orice caz, dacă aş trece pe la 
Barta, aş da de bănuit. 

S-ar putea să mă refuze şi să-ţi dea un avocat din oficiu. 

— Dar cel care a predat obiectul? insistă Bejan. 

— E un copil. 

— Atunci cade. Nu putem expune. Un copil. 

— Dar eu nu cunosc pe altcineva. Poate îmi dai un nume. 

— Nu pot, domnule avocat. Câţi ani are băiatul? 

— Nu e băiat, e fată. 

Bejan rămase o clipă pe gânduri, apoi faţa i se lumină: 

— E bine că e fată. E mai puţin bătătoare la ochi. Câţi ani are? 

— Vreo patrusprezece. 

—E prea mică, se înnegura din nou Bejan. Ce credeţi, 
domnule avocat, e conştientă de ceea ce face? 

— Mie aşa mi s-a părut. Ştii doar: e aceeaşi fată căreia i-ai 
predat multiplicatorul la Triaj. 


— Mi-ar place s-o cunosc. Să ducă „obiectul” la Sitaru. Parola 
e aceeaşi. 

Neconvins, avocatul spuse un „bine”, apoi trecu la alt subiect: 

— O să insist să ţi se trimită un medic. 

— Nu am nevoie de medic. 

— Ba da. Câştigăm câteva zile. Şi în aceste câteva zile nu vei 
fi maltratat. Şi asta e ceva... 

— Nu e nimic. Prefer să mă bată, dar să funcţioneze tipografia. 
Acest lucru mi-ar da putere să rezist. Incercaţi varianta cu 
Sitaru. 

De afară se auziră bătăi în uşă şi un gardian mustăcios îi 
anunţă că vizita a luat sfârşit. 


DUPĂ PLECAREA AVOCATULUI, Dohotaru cobori şi el la subsol. 
Conform regulamentului, Bejan îl primi în picioare. De Dohotaru 
nu avea de ce să se teamă: nu era agresiv. Avea cine să 
lovească în locul său. 

— De ce te încăpăţânezi, Bejane? De ce nu vrei să 
mărturiseşti? 

— Pentru că n-am ce să mărturisesc, domnule comisar-şef. 
Credeţi că îmi convine să fiu bătut în fiecare zi? Dacă aş şti 
ceva, v-aş spune, aş lua doi ani, aş fi scutit de front şi, după doi 
ani, aş fi din nou liber Nu ştiu ce să inventez ca să vă satisfacă. 

— Îţi spun eu ce m-ar satisface: Spune-mi cu cine ai colaborat 
şi-ţi propun un târg: anii pe care i-ai lua tu, îi împărţim între voi 
toţi Să spunem că ai primi zece ani Dacă sunteţi cinci luaţi câte 
doi ani fiecare. 

— Mă subapreciaţi, domnule comisar-şef Nu e un secret 
pentru nimeni că la poliţie anii se adună, nu se împart... 

— Doar în cazuri excepţionale... 

— Ce ar putea fi în cazul meu „excepţional”? 

— Să ne ajuţi. 

— Asta încerc să fac. 

— Nu, Bejane. Ne-ai ajuta dacă ne-ai spune unde e 
multiplicatorul. 

— Din păcate ăsta e singurul lucru pe care nu-l ştiu. 

— Deci nu ştii nimic despre multiplicator şi nu ai colaboratori? 
Dar dacă îţi spun unul? 


— AŞ fi foarte curios să-l aflu şi eu. 

— Hai să luăm pe îndelete. Cunoşti un tapiţer? 

— Cunosc zece. La noi la întreţinere avem secţia de tapiţerie 
pentru vagoanele de clasa întâia. 

— Vorbeam de un tapiţer particular. 

— Nu cunosc niciun tapiţer particular. 

— Nici pe Barta? 

— Nu ştiu cine e Barta. 

— l-am pus un agent în atelier. Până la urmă îl prindem noi cu 
mâţa în sac. 

— Foarte bine. Poate îl prindeţi pe adevăratul vinovat şi-mi 
daţi mie drumul. 

— Tu, în orice caz, nu mai scapi de aici. Eşti implicat până 
peste cap. 

Rămas singur în celulă, Bejan vru să urle de furie şi neputinţă: 
de ce nu i-a spus avocatul că poliţia a instalat un om în atelier? 
A supraveghea e cu totul altceva. Inseamnă a privi un loc de 
departe. De peste drum să zicem. Unui agent un copil nu-i dă de 
bănuit. Dar un om instalat în atelier aude şi vede tot. Un copil nu 
poate deosebi un agent îmbrăcat în civil de un om oarecare. Se 
poate da de gol din prima clipă. Era atât de abătut încât refuză 
mâncarea adusă de gardian: se chirci în colţul celulei şi pogori în 
el ca într-o pivniţă. 


CÂND MARŢI SEARA, mama Prințesei hotărî să facă ea 
cumpărăturile la băcănia lui Conrad, nu-şi imaginase că se va 
întoarce acasă plângând. Tocmai îşi pusese în coş pungile cu 
orez şi făină, când doamna Conrad se lovi cu palma peste 
frunte. 

— O, ce bine îmi pare, doamna Bogdan, că aţi trecut pe la noi. 
Ginerele meu ar vrea să vorbească cu fiica dumitale. Să treacă 
pe la el. 

Nu realizase sensul cuvintelor decât după ce părăsi băcănia. 
Adică ce să caute Andreea la un avocat? Ce a pâţit de are 
nevoie de un avocat? Şi de ce nu i-a spus şi ei că este în 
încurcătură? 

Încă pe drum o năpădiră lacrimile şi, când intră în casă, începu 
să se vaite: 


— Nu ajunge că suntem săraci, acum şi ruşine e pe capul 
nostru. 

— Te-a jignit doamna Conrad? întrebă îngrijorat: ata. 

— Nu! Fiică-ta! Se întoarse spre Andreea: Ce ai făcut? 

— Când, mamă? 

— Nu ştiu când! Dar asta nici n-are importanţă! De ce ai 
nevoie de avocat? Întrebarea suna ca o acuzare. Răspunse 
foarte hotărâtă: 

— N-am nevoie de avocat! 

— Atunci de ce te caută? 

— De unde să ştiu, mamă?... 

Mama îşi duse mâinile la cap şi tata abia reuşi s-o liniştească, 
dar nu într-atât ca s-o poată reţine să nu se ducă la avocat. 
Avea un singur argument: „Trebuie să ştiu ce se întâmplă cu 
fiica mea!” 

Îşi puse broboada să nu piardă timp cu pieptănatul. La poartă 
era să se împiedice, traversă strada în fugă şi urcă scările două 
câte două. În uşa avocatului trebui să facă o pauză să nu gâfâie. 

Avocatul o primi rece; nu ştia despre ce era vorba. 

— Cu ce aş putea să vă fiu de folos? 

Mama Prințesei, care pornise războinica, pierduse din elan. 
Începu să bâlbâie: 

— Ce se întâmplă cu fiica mea? 

— Nu ştiu, zâmbi avocatul. Nu vă cunosc nici pe 
dumneavoastră, nici pe fiica dumneavoastră. 

Necunoscând-o, n-aş putea să vă spun ce se întâmplă cu ea... 

Pentru o clipă rămase descumpănită: să nu fi înţeles bine cele 
spuse de doamna Conrad? 

— Dar i-aţi trimis vorbă să vă caute. 

— Vreţi să-mi spuneţi numele? 

— Desigur. Bogdan. Stau peste drum de băcănie şi mi-a spus 
doamna Conrad că o căutaţi pe fiică-mea. 

Abia în clipa aceea realiză Vasiliu că femeia din faţa lui e 
mama fetiţei cu „obiectul”. Îi mai zâmbi o dată ca să câştige 
timp, apoi o pofti să ia loc. 

— Am o nepoţică şi e foarte slabă la matematică. M-am gândit 
că poate fiica dumneavoastră ar putea s-o mediteze. Mă rog, s-o 
ajute la început să-şi facă măcar corect lecţiile. 


Mama răsuflă uşurată, chiar se simţi mândră şi mulţumi 
avocatului că se gândise la Andreea. Abia în drum spre casă se 
miră că avocatul ştia că fata ei e bună la matematică, dar era 
prea bucuroasă ca să-şi pună şi alte întrebări. 

— Ei, te-ai liniştit, femeie? întrebă tata cu superioritate. Vezi, 
tu permanent te gândeşti numai la lucruri rele. 

Când rămase o clipă singur cu Andreea, o întrebă în șoaptă: 

— Ce vrea avocatul de la tine? 

Prinţesa îşi dădu seama că tata nu putea fi păcălit. 

— Nu ştiu, tată, dar bănuiesc. Probabil că a stat de vorbă cu 
nenea Bejan şi vrea să-mi comunice ceva. 

Dar nu mă duc. Tu mi-ai spus să nu mă mai amestec în 
treburile astea... 

Mama reveni în bucătărie şi nu mai putură continua discuţia. 
O reluară abia după cină când mama se apucă să moaie nişte 
rufe şi ei doi se retrăseseră în camera Prințesei. Tata se foi un 
timp, aranja caietele de pe masă după mărime. Apoi brusc se 
întoarse spre Andreea: 

— Cred că n-ar fi rău să aflăm ce vrea Bejan. Poate fi un lucru 
important. 

Prinţesa se voi indiferentă. 

— Tu mi-ai interzis să mă amestec în treburile oamenilor mari. 

— Desigur, aşa e şi bine. Răsfoi un caiet de matematică, pe 
urmă îşi mângâie bărbia. Barba ţepoasă scârţâi sub presiunea 
palmei. Dacă te-ai duce la avocat să aflăm ce vrea Bejan, nue 
un amestec în treburile oamenilor mari. Aduci doar o informaţie 
şi atât. Dacă într-adevăr pentru asta te-a chemat domnul 
Vasiliu... 

— Eu cred că da. Ce altceva aş avea eu de discutat cu un 
avocat? Vrei să mă duc acum? 

— Cred că n-ar fi rău. Şi poţi să-i mulţumeşti că a liniştit-o pe 
mama. 

— Şi dacă vrea doar să-i meditez nepoata? 

— Asta mi-ar place cel mai mult. 

Se duseră împreună în bucătărie unde mirosea a leşie. 

Mama nu se împotrivi să se ducă la avocat. Dimpotrivă. 
Socotea că se cuvine să se ducă cât mai repede, de vreme cea 
chemat-o. í 

Prințesa se întoarse după numai zece minute. li sclipeau ochii. 


— Ei? o întrebă maică-sa. 

— Nepoata sa e într-a cincea. Mi-e foarte uşor s-o ajut. 

Maică-sa scutură rufa stoarsă, încercă să-şi ascundă bucuria. 
Da, avea fată şi frumoasă, şi deşteaptă! Să nu se vadă că e 
emoţionată, întrebă silindu-se să nu-i tremure vocea: 

— Şi o să-ţi dea şi ceva bani pentru asta? 

— Desigur, spuse neconvinsă Prinţesa. Dar n-am întrebat cât. 

— Nici nu se cădea. Ştiu domnii cât să plătească, numai tu să 
fii serioasă. 

Tata abia aşteptă să rămână singur cu ea. Era atât de 
nerăbdător, încât uită să-şi aprindă ţigara pe care o punea în 
gură de când se întorsese Andreea de la avocat. 

— Chiar vrea să-i meditezi nepoata? 

— Nu are nicio nepoată. E aşa cum mi-am imaginat eu, spuse 
Prinţesa în şoaptă, să n-o audă maică-sa din bucătărie. Trebuie 
luat multiplicatorul de la tapiterie. 

— Şi ce să facem cu el? 

— Nu-l luăm pentru noi. Trebuie dus la Sitaru. 

— Sitaru cine e? 

— Nu-l cunosc. 

— Şi atunci cum să-i transmitem, multiplicatorul? 

— Mi-a spus avocatul unde îl găsesc. 

— În strada Dumbrava Roşie 11. 

Tata repetă numele străzii cu voce tare ca s-o memoreze. 

— Desigur, Sitaru e mai puţin important acum. Problema e 
cum să ajungem în posesia multiplicatorului. 

Dacă nu te-ai fi grăbit tu... 

Fraza sună ca un reproş. 

— Atunci era important să ajungă la el, spuse Prinţesa cu voce 
ridicată şi căută privirile lui taică-su. 

Acesta îşi lăsă privirile în pământ. 

— Nu ţi-am reproşat nimic. 

— Ştiu, îţi spun numai. 

— O să mă duc eu pe la Barta. 

— Nu te sfătuiesc, tată. Taică-su tresări. 

— Ai început să-mi dai sfaturi? 

— Nu, te avertizez doar. Mi-a spus avocatul că, în atelierul de 
tapiţerie, a fost implantat un om. Îşi încreţi fruntea. De fapt ce 
înseamnă „implantat”? 


— Înseamnă că un om al poliţiei e instalat în atelier ca să 
supravegheze cine intră şi cu ce treabă. 

— Asta am bănuit şi eu, dar nu eram sigură. Aşa că tu nu te 
poţi duce acolo. 

— O să rezolv eu într-un fel. Tu în orice caz ţi-ai făcut datoria. 
Uită ce ţi-a spus avocatul, uită numele lui Sitaru şi tot ce am 
discutat. 


DIMINEAŢĂ, TATA PLECĂ LA DEPOU CU NOAPTEA-N CAP. 
Străzile erau goale, nu trăsese ruloul de la uşa magazinului nici 
doamna Conrad, doar invalidul de la chioşc îşi aranja ziarele cu 
miros de cerneală tipografică, în drum spre depou, Bogdan se 
abătu din drum şi trecu pe la Varlam în strada Cânepii 4. Casa 
avea o poarta imensă, cu un gang degradat la fel ca şi scările 
care duceau la etaj. Bătu la uşă şi apăru nevasta prietenului 
său. 

— Doarme, domnule Bogdan. A lucrat toată noaptea. A fost 
tăiere la abator, mi-e milă să-l trezesc. 

— Să nu-ți fie milă de el, îi aduc o veste bună. 

— Poate îmi spuneţi vestea mie. 

— Nu pot să-i spun decât lui. 

Varlam apăru numai în maieu şi chiloţi, cu ochii cârpiţi. Pe 
lângă el se furişă pe verandă şi fiul său Decebal, tuns zero, cu o 
mulţime de bube în cap. Taică-su îl descoperi, îi puse mâna pe 
frunte şi-l împinse în casă. Dar, încă înainte ca Bogdan să fi 
putut scoate primul cuvânt, băiatul apăru din nou. Varlam îl 
împinse din nou în casă şi puse mâna pe clanţă ca Decebal să 
nu-şi poată face apariţia. 

— De ce m-ai trezit, mă? 

Bogdan începu să vorbească şi descoperi că Decebal trăsese 
perdeaua de la geamul uşii şi-şi lipise nasul de sticlă. La plecare 
îi zâmbi larg. Copilul îi arătă limba. 


TOATE JUSTIFICĂRILE ADUSE DE PRINȚESA nu-l satisfăcură pe 
directorul şcolii; o scoase la tabla şi, deşi „Prinţesa răspunse 
bine la toate întrebările, chiar şi la cele din lecţiile trecute, îi 
dădu o notă mică: şase. 


— Ştiu părinţii că trebuie să treacă pe la şcoală? 

— Da, domnule director. În zilele astea când o să vină tata mai 
devreme de la depou, a spus că trece pe la dumneavoastră. Dar 
să ştiţi, el m-a ascultat şi mi-a spus că merit un nouă. 

— Slavă Domnului că nu părinţii dau notele în catalog! 
Altminteri toţi elevii ar fi premiaţi. 

— Tata nu mi-a dat nouă numai pentru că sunt fiica lui... 

— Te rog foarte mult, nu fi obraznică! 

Din cauza acelui „şase” nedrept i se umeziră ochii şi făcu un 
efort să nu izbucnească în plâns. 


ÎN TIMPUL PAUZEI MARI, Barbu îi invită pe Andreea şi pe 
Guriţă la umbra castanului din curte şi-şi arătă fruntea cu 
degetul. 

— Uitaţi-vă la capul meu şi spuneţi-mi dacă vedeţi ceva. 
Amândoi îl cercetară cu atenţie. 

— Te-ai tuns! spuse Andreea. 

— Atunci ce să vedem? întrebă mirat Guriţă. 

— Aureola. Am o idee genială. 

— Tu n-ai decât idei geniale!... îşi strâmbă Andreea. 

— Da. Şi asta pe care o am acum e şi mai genială. Am 
născocit-o în timpul orei de fizică. 

— Hai, spune despre ce idee e vorba? îl îndemnă Guriţă. 

— Mai ţineţi minte că mi-aţi spus odată că ar fi bine să-i 
păcălim şi pe nemti, ăia care v-au îmbrâncit de pe trotuar în faţa 
comandamentului? 

Lui Guriţă începură să-i clipească ochii. 

— Şi cum să-i păcălim? 

— Asta nu se poate spune în două cuvinte. Veniţi după-masă 
la mine şi o să vă fac o demonstraţie. După masă Barbu îi 
aşteptă cu un cearşaf agăţat de crengile unui dud. Arătă spre el: 

— Să spunem că ăsta e steagul german de la comandament. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă nedumerit Guriţă. 

— Ai răbdare. Vreau să dau foc steagului de acolo. Ca să ardă, 
trebuie îmbibat cu benzină... 

Şi ca să fie mai convingător, scoase din buzunar o sticluţă cu 
benzină. 


— Am înţeles, spuse Guriţă batjocoritor. lei sticluţa cu benzină, 
te duci la comandamentul german, îmbibi steagul cu benzină şi-i 
dai foc. Şi cum duci scara acolo? 

— Ce fel de scară? ridică Barbu umerii a mirare. 

— Păi, cum vrei să torni benzină pe steag? 

— Vezi asta e, începu să râdă. V-am spus că am o idee 
genială. Scoase din buzunar un ghemotoc de vată şi vorbi 
didactic ca un profesor de fizică. Luăm puţină vată, o îmbibăm 
cu benzină şi o lipim de steag. 

— Şi nu mai e nevoie decât de puţin pelicanol şi de foc, râse 
de astă dată Andreea. 

— Şi de transportarea lor la faţa locului, adăugă Guriţă şi dădu 
din mâini a lehamite: Ideea nu e genială. 

— Este, se încăpăţână Barbu. Transportarea ghemotocului 
aprins se face cu un tun. Mai scoase din buzunarele adânci o 
praştie. 

— Şi cum se lipeşte vata de steag? întrebă curios Guriţă. 

— V-am spus că am o idee genială. Cu un ac mai gros. Dacă e 
numai ghemotocul de vată în praştie nu ajunge până la steag. E 
nevoie şi de o greutate. Un cui sau un ac mai gros suplineşte 
acest neajuns. Şi mai are şi clarul să se înfigă în cârpă. Facem o 
încercare? A 

Înfipse cuiul în ghemotocul de vată şi-l fixă în praştie. Îl rugă 
pe Guriţă să toarne puţină benzină pe vată şi cu chibritul 
pregătit dinainte o aprinse. Întinse zgârciul și ţinti cearşaful. 
Cuiul se înfipse în pânză şi începu să ardă. Fugiră cu toţii s-o 
smulgă de pe copac şi o stinseră sub picioare. Andreea privi 
emoţionată toată demonstraţia. Întrebă: 

— Şi când punem planul în aplicare? 

— In seara asta. 


BARBU ŢINTI STEAGUL DE LA COMANDAMENTUL GERMAN din 
spatele unei maşini staționate prin apropiere. Se pregătise cu 
minuţiozitate de acţiune: ascuţise un cui cu o pilă şi înghesui 
ghemotocul ştiind din câteva experienţe că vata, în drum spre 
ţintă, se dezlânează puţin. 

Cuiul se înfipse în steag chiar la marginea de jos. Nevăzând 
flăcările ghemotocului Barbu crezuse o clipă că vata se stinsese 


în drum spre steag. Vata prinsă în pânza drapelului izbucni într-o 
flacără albastră, apoi limbile de foc cuprinseră tot steagul. 
Trecătorii de pe strada principală priviră uimiţi spre steagul care 
se mistui sub ochii lor. Santinela şi mai mirată alergă în clădire. 


ÎN SECŢIA DE FORJĂ a fabricii de vagoane, din cauza 
ciocanelor pneumatice, nu se putea vorbi: ca totuși oamenii să 
se înţeleagă între ei, trebuiau să strige sau să gesticuleze cu 
mâinile. Lingourile încinse până la alb încălzeau şi mai mult 
aerul şi aşa îmbâcsit de fierbinţeala aburilor de la călătorie. 
Deasupra capetelor celor din hală pluteau scame de funingine 
ca nişte fire de păianjen Şeful secţiei de călire, Savu, un tânăr 
înalt şi spătos, ud leoarcă de transpiraţie, tocmai aruncase lama 
unui arc înroşit în baia de răcire. Aburii ţâşniră zgomotos 
învăluind oamenii din jur într-o pâclă albicioasă. De Savu se 
apropie un muncitor scund, încins cu un şorţ de piele până la 
glezne şi-i prinse de braţ: 

— Ce faci, Savule? M-am uitat în ochiul de control al cuptorului 
şi nu aveai mai mult de 1200 de grade. Fără 1400 căleşti 
arcurile degeaba. Se rup la prima solicitare. 

— Şi? 

— Cum şi? 

— Păi arcurile astea sunt destinate vagoanelor nemţeşti. 
Vreau să se rupă! 

— Şi de ce nu mi-ai spus şi mie să scad temperatura? 

— Credeam că ai ochi. 

Savu era socotit unul dintre cei mai buni meseriaşi de la 
fabrica de vagoane: însuşi comandantul militar al uzinei a 
intervenit de câteva ori ca să fie mobilizat pe loc: nimeni nu 
bănuia că făcea parte din comitetul orăşenesc de partid şi avea 
legătură directă cu Bejan. 


AGENTUL INSTALAT ÎN ATELIERUL DE TAPIŢERIE sosi cu câteva 
minute înainte ca Barta să-şi fi început lucrul. Aşteptă ca 
meşterul să-i deschidă uşa şi se instala în locul cel răcoros al 
încăperii, sub fereastra de aerisire. Ca de obicei, îşi scoase 
haina, o agăţă de spătarul unui scaun şi-şi despături ziarul. 


Barta începu să croiască o învelitoare pentru o sofa. Întrebă 
într-o doară să treacă timpul: 

— Şi ce mai scriu ziarele, domnule comisar? îi spuse anume 
comisar, să-l măgulească. 

— Ce să scrie? Despre război. Tot ziarul e plin de comunicate. 

— Bune? mai întrebă meşterul. 

— Depinde pentru cine. Cred că dumitale comunicatele îţi plac 
mai mult decât mie. 

— Eu nu citesc ziarele, domnule comisar. Toate mint. Nu e 
niciun rând interesant în ele. 

— Eu zic că da. Hai să-ţi citesc: „Mărfarul 1413 cu 47 de 
vagoane cisternă a deraiat în apropierea Buştenilor” Făcu o 
pauză de efect, apoi citi dintr-un alt articol: „Din cauze încă 
neelucidate a ars depozitul de bocanci destinat soldaţilor de pe 
front...” 

— Accidente! spuse Barta mai mult pentru el. 

— Dacă ar fi accidente nu mi-aş pierde vremea în atelierul 
dumitale. 

— Nu înţeleg! se miră Barta. 

— Lasă că înţelegi dumneata! 

— Eu credeam că staţi aici să vedeţi dacă nu vând canapele 
cu suprapreţ. 

— Nu, domnule Barta. Deraierea mărfarului 1413 e datorată 
îndemnurilor pe care le tipăresc comuniştii. 

— Şi atunci de ce nu plecaţi la Buşteni sau la depozitul acela 
din Bucureşti? 

— Nu fă pe naivul, domnule tapiţer! Comunişti sunt peste tot. 
Barta se opri din croit şi se întoarse spre comisar: 

— Credeţi că sunt şi în oraşul nostru? 

— Bineînţeles. Răsfoi ziarul şi căută un alt articol. 

Citi silabisind cuvintele: „Comuniştii au dat foc steagului de la 
Comandamentul german”. 

— Şi de unde ştiu ăia de la ziar că incendiatorii au fost 
comunişti? 

— Ştiu. De aia sunt ziarişti. Un singur lucru nu înţeleg eu. 
Acolo, în centrul oraşului, e lume multă, nemţii au santinele, 
cum au reuşit să dea foc steagului? Barta răsuflă uşurat. 

— Înseamnă că n-au fost arestaţi, dacă nu s-a aflat cum a luat 
foc steagul. 


— Nu, domnule. Pentru o clipă privi în gol. Într-un fel îmi pare 
bine că nu sunt la sediu. Trebuie să fie mare vânzoleală acolo. 

Când Varlam intră în atelier, agentul tresări, rămase nemişcat 
pe scaunul său de sub fereastra de aerisire şi privi insistent 
paginile ziarului. Nu-l interesau replierile armatei germane, 
retragerile pe linii dinainte stabilite şi nici corespondenţa 
judiciară, ci trase cu urechea. Varlam, ca un cumpărător de 
profesie, îşi roti privirile prin atelier, pipăi o canapea în lucru, 
încercă cu mâna puterea unui arc. 

Barta îl recunoscu şi nu putu pricepe cum de a îndrăznit să 
vină în atelier: anunţase prin legătura lui că atelierul e 
supravegheat. Să nu fi fost Varlam înştiinţat? Incercă să se 
poarte cu el ca şi cum ar fi un simplu client! 

— Ce doriţi? îl întrebă şi-l cercetă pe deasupra ochelarilor. 

Varlam ridică privirile spre Barta ca să se convingă dacă 
întrebarea i-a fost adresată lui. 

— AŞ vrea să cumpăr o canapea. Avea vocea piţigăiată ca o 
femeie. 

— N-avem canapele de vânzare! îl repezi Barta. Duceţi-vă la 
un magazin de mobilă. Noi facem canapele de comandă. 

Varlam nu se lăsă influenţat. 

— Şi care e diferenţa între una cumpărată şi una comandată? 
Comandată nu se plăteşte? Râse de unul singur ca şi cum ar fi 
spus o glumă. 

— Diferenţă nu este, dădu lămuriri tapiţerul La un magazin de 
mobilă găsiţi însă canapele gata făcute. La mine durează. 

— Din păcate la magazin toate sunt de aceeaşi mărime Şi eu 
am nevoie de o canapea de dimensiuni speciale. Sublinie 
ultimele două cuvinte. 

Agentul ciuli urechile şi trase cu coada ochiului spre client; era 
un bărbat slab, îmbrăcat modest, cu o cămaşă cadrilată şi o 
vestă uzată. După înfăţişare părea un muncitor simplu sau chiar 
zilier. Se concentra să nu-i scape niciun cuvânt din discuţia lor. 
Oare n-a vrut să spună „ceva anume” cu acele „dimensiuni 
speciale”? 

— Cum adică, dimensiuni speciale? întrebă şi meşterul. 

— Păi, dimensiuni speciale înseamnă să încapă în camera 
unde vreau s-o pun. Scoase din buzunar o hârtiuţă şi citi: lungă 
de un metru optzeci şi lată de optzeci. 


— Pentru asta, interveni Barta profesional, trebuie să 
comandăm tâmplarului un soclu cu aceste dimensiuni. 

— Asta vă priveşte personal, domnule tapiţer. Dar spuneţi-mi 
cam cât ar putea să mă coste o asemenea canapea? 

— Opt sute, spuse Barta după un scurt calcul mintal. Una 
normală costă o mie. Preţurile sunt afişate în vitrină. 

— Mai ieftin nu se poate? 

— Nu. Eu pun arcuri de oţel şi afric uscat. Nu-mi bat | joc de 
meserie. Şi jumătate din cost înainte. Varlam scoase un 
portmoneu în formă de potcoavă: şi numără patru monezi de o 
sută în palma meşterului. 

— Şi când ar putea fi gata? 

— În trei, patru zile. Şi nu uitaţi, transportul vă priveşte 
personal. 

— Asta nu e problemă. Căruţă am. 

Agentul răsfoi ziarul şi tuşi ca şi cum ar fi vrut să-şi dreagă 
vocea. Barta înţelese aluzia. 

— Numele dumneavoastră. Varlam se încruntă. 

— De ce e nevoie de numele meu? Numai la primărie şi la 
poliţie îţi notează numele. 

Barta încercă să se justifice: 

— Pentru că trebuie să vă fac o chitanţă. 

— N-am nevoie de chitanţă. Ce să fac cu ea? 

— Dovediţi că mi-aţi dat bani pentru canapea. 

— De ce să dovedesc asta? Am încredere în dumneavoastră. 
Aveţi atelier, nu unul care vinde pepeni pe stradă şi pe deasupra 
am şi un martor. Arătă spre agent. 

Acesta îşi ascunse faţa după paginile ziarului să nu fie. Nevoit 
să intervină în discuţie. Barta continuă să-şi îndeplinească 
misiunea impusă de agent. 

— În afară de nume am nevoie şi de adresă. 

— Dar asta la ce mai foloseşte? Era sincer mirat. 

— Vă spun. Dacă nu veniţi să luaţi canapeaua? 

— O vindeţi şi tot sunteţi în câştig. 

„Dacă nu-şi spune numele şi adresa”, îl legitimez, hotărî 
agentul. Împături ziarul. 

— Nu e chiar aşa de simplu, insistă Barta. Canapeaua cu 
„dimensiuni speciale” nu se vinde chiar aşa de uşor. 


— Atunci scrie. Dumitru Varlam, strada Cânepii 4. Şi notează 
şi dimensiunile. 

Îi puse în faţă şi o hârtiuţă pe care o scoase din buzunar. Barta 
aruncă o privire spre ea şi încremeni în loc de dimensiuni citi: 
„Pune multiplicatorul în canapea”. 

Tapiţerul îşi reveni însă imediat. Rosti cu voce tare ca şi cum 
ar fi citit cele scrise pe hârtiuţă: 

— O sută optzeci pe optzeci şi patru. 

Varlam vâri însemnările în buzunar şi porni spre ieşire. Barta îl 
însoţi până la uşă. 

Agentul se repezi la masa meşterului şi aruncă o privire spre 
însemnările acestuia. Numele, adresa şi dimensiunile erau 
exacte. 


SEARA, după închiderea atelierului, agentul verifică adresa: 
casa cu numărul 4 din strada Cânepii avea un cat şi era destul 
de degradată. Informaţiile le luă de la un locatar de la parter. 
Dumitru Varlam locuia într-adevăr acolo, la etajul întâi, avea un 
copil şi era căruţaş la abator. Transporta carnea la măcelăriile 
din oraş. 

Ca de obicei, trecu şi pe la sediul poliţiei să scrie raportul de 
cele petrecute în cursul zilei. Spre norocul lui îl găsi pe comisarul 
Teşu la birou. Îi raportă verbal: 

— Zi ca toate celelalte, domnule comisar. O femele a adus 
două scaune la reparat, pe urmă poştaşul a adus ziarele. Pe ăsta 
am putea să-l arestăm. 

— De ce? 

— A spus că frontul merge prost. 

— Asta reiese şi din ziare. 

— Dar poştaşul se bucură de ce scriu ziarele. 

Teşu îşi aduse aminte de replica lui Dohotaru în legătură cu 
cei întorşi de pe front şi răspunse aproape la fel. 

— Dacă i-am aresta pe toţi care se bucură de necazurile 
noastre, ar rămâne oraşul gol. Altceva? 

— A mai fost şi un pensionar să întrebe dacă se execută şi 
plăpumi şi unul care a comandat o canapea cu dimensiuni 
speciale. Pe ăsta l-am verificat: numele şi adresa erau exacte. 


— Şi ce-i cu asta? întrebă Teşu nedumerit. Agentul avea 
răspunsul pregătit: 

— Vreau să vă daţi seama că îmi fac datoria. 

— A discutat ceva ieşit din comun? 

— Nu. 

Teşu se dezumflă. 

— Nu e bine, Pandele. Ne-ar trebui ceva concret. Sefu-i furios 
ca un taur. 

— Din cauza comandaturii? 

— Şi din cauza asta. A fost un maior german aici şi a urlat că 
nu suntem în stare să le asigurăm securitatea. 

— Dar cine a putut face una ca asta? 

Teşu se încruntă şi răspunse cu întârziere: 

— Dacă n-ar fi fost arestat Bejan, l-am fi arestat acum. Nu ela 
pus, anul trecut, de 1 Mai, steagul roşu în vârful primăriei? 

— Dar asta cu aprinderea steagului e şi mai şi. Cum au reuşit 
să-i dea foc? 

— Nu ştie nimeni. Dar nu mai vorbi de asta că-mi crapă capul. 


TATA O MÂNGÂIE PE PRINŢESĂ PE FAŢĂ. 

— Şi pentru atâta lucru ai plâns? Pentru un şase? Nu merită, 
fetiţa mea. Nu e importantă nota, ci faptul că ai ştiut lecţia. 
Când vei ajunge mare, nimeni nu te va întreba ce notă ai avut la 
geografie. iţi va reproşa însă, dacă nu cunoşti ţările, 
continentele şi nu poţi să spui nimic despre Elveţia. Înţelegi, fata 
mea? 

— Da, tată. 

Prinţesa se linişti şi, înainte de a se apuca de lecţii, întrebă 
într-o doară: 

— Şi nu facem nimic? 

— Cum adică? 

— Ceea ce ne-a rugat Bejan. Tata îşi încruntă fruntea. 

— Ţi-am spus o dată: asta nu e treaba ta! 

Prinţesa insistă. 

— Nu e treaba mea, dar Bejan m-a rugat pe mine. Trebuie 
făcut ceva pentru el. 

— Tu fii liniştită.. 

— Ca să fiu liniştită, spune-mi, ai făcut ceva? 


— Îmi ceri socoteală? 

— Nu, tată. Dar aş vrea să fiu cum ai spus tu: liniştită. 

— Bine, deşi n-ar trebui să-ţi spun: am comandat o canapea la 
Barta. 

— Ai fost la el în atelier? se miră Prinţesa. 

— Nu. Am făcut comanda printr-un prieten. Barta o să bage 
multiplicatorul în canapea, canapeaua se transportă la prietenul 
meu şi totul se aranjează. 

— Şi polițistul nu era în atelier? 

— Ba da. Aşa cum am presupus. Unul îmbrăcat în civil. 

— Şi cum i-a transmis prietenul tău să bage multiplicatorul în 
canapea? Doar n-a trimis poliţia un agent surd în atelier. 

— Uite la ce-ţi umblă capul! L-am păcălit. l-a dat lui Barta o 
hârtie cu dimensiunile canapelei. Pe hârtie era scris ce trebuia 
scris despre multiplicator. Barta a copiat datele „un metru pe nu 
ştiu cât” şi i-a dat hârtia înapoi. A aflat tot ce trebuia să afle. 

Andreea se lumină la faţă. 

— A fost ideea ta? 

— Sunt mândră de tine, tată! Am cel mai deştept tătic din 
lume. 

Brusc, zâmbetul îi îngheţă pe faţă, pe urmă se posomori. 
Taică-su o privi mirat. 

— Acum de ce te-ai întristat? 

— Îmi pare rău că nu mi-a trecut mie prin cap aşa. 

— Măi, dar ambițioasă mai eşti! Dar asta e bine. Ambiţia poate 
să-l facă pe om, OM! 

— Cum poate să se facă un om, OM? Omul nu-i om? 

— Este. Dar nu toţi sunt la fel. Omul cu O mare, e acela spre 
care tindem cu toţii. 

— Şi cum trebuie să fie un om cu O mare. 

— Îţi spun. În primul rând integru. Integru şi liber. 

— Păi, cei care nu sunt închişi sunt toţi liberi. 

— Nu, draga mea. Libertatea pentru omul cu” O” mare are un 
alt înţeles. Liber de prejudecăţi, liber să spună adevărul, liber 
să-şi aranjeze viaţa aşa cum vrea. — Tu eşti un om liber? 

— Nu, fetiţa mea. Nu sunt liber. Ca să fiu liber, ar trebui să 
spun ceea ce gândesc. 

— Şi de ce nu spui ceea ce gândeşti? 


— Pentru că m-ar aresta. Eu aş spune să facem pluguri nu 
tancuri. Înţelegi? 

— Da. Dar nu înţeleg altceva. 

— Ce anume? 

— Că tu, de când mă ştiu, m-ai învăţat să nu mint. E Şi acum 
din a nu spune adevărul ai făcut un principiu... 

— A minţi şi a nu spune adevărul sunt lucruri deosebite. De 
exemplu, unui om pe patul de moarte nu-i spui: „Da, în curând o 
să mori!” li spui că se va face bine. Prin asta îi dai curaj, îl 
îmbărbătezi. Faci o faptă bună. 

— Acum am înţeles. Când în gara triaj m-a întrebat polițistul 
dacă am văzut un om fugind, eu l-am minţit. l-am spus că nu. 

— Foarte bine. Dar dacă polițistul ar fi urmărit un hoţ, un 
ucigaş, ar fi fost de datoria ta să-i spui adevărul. 

— Şi de unde să ştiu eu când e cazul sau nu să spun adevărul? 

— Ori prin educaţie, ori din instinct. Dar astea sunt lucruri 
foarte complicate... 

— Eu cred, tată, că voi părinţii greşiţi când ne învăţaţi numai 
lucruri simple. E un fel de desconsiderare. Ar trebui să ne 
învăţaţi şi lucrurile complicate. Tu mi-ai spus, în seara asta, 
nişte lucruri mai valoroase decât tot ce am învăţat până acum la 
şcoală. Să spunem că n-aş cunoaşte nimic despre Elveţia. Aş 
putea găsi o carte unde să aflu totul despre această ţară. Dar în 
ce carte găsesc învăţătura adevărului? Va fi oare vreodată aşa, 
să putem spune tot adevărul? 

— Desigur. Se duce o luptă crâncenă pentru asta. 
Deocamdată acest front e invizibil pentru foarte multă lume, dar 
lupta se duce. De aceea a fost arestat şi Bejan. 

— Bejan luptă pentru adevăr? 

— Pentru o societate în care se va putea spune adevărul. Şi 
transportarea multiplicatorului face parte din această luptă. 

— Mai vorbeşte-mi despre adevăr. Despre adevărul adevărat. 

— Adevăr adevărat nu există. Adevărul, fata mea, nu este nici 
el ceva imuabil. Adevărul se dezvoltă odată cu societatea. 
Adevărul de ieri poate azi să fie un neadevăr. 

— Nu înţeleg. 

— Deşi e foarte simplu. Acum o sută de ani adevărul era ăsta: 
o bucată de fier, care e mai greu decât aerul, nu se poate ridica 
în văzduh. ACUM ştim că un avion, mai greu decât aerul, zboară 


deasupra norilor. Adevărul acesta s-a schimbat, a evoluat. 
Desigur, sunt şi adevăruri eterne ca 2 cu 2 fac 4. Asta va fi un 
adevăr cât va exista lumea. Minciuna ta spusă poliţistului în 
gara Triaj, privit în evoluţie, valorează cât un adevăr. Dar aceste 
lucruri le vei înţelege mult mai târziu. Acum fă-ţi lecţiile. 

Prinţesa nu avea chef de lecţii: ridică privirile spre taică-su: 

— Tu ai auzit, tată, despre arderea unui steag german chiar la 
comandament? 

— Da. Dar tu de unde ştii asta? 

— Tot oraşul numai despre asta vorbeşte. 

— Tu n-ai voie. 

— Nici dacă am participat la organizarea acţiunii? 

— Ce ai făcut? 

— Ceea ce ţi-am spus. 

— Pe ce drumuri umbli tu? 

— Pe drumul care duce spre ţara adevărului. 


DUPĂ PATRU ZILE tatăl Prințesei se întoarse mai devreme de 
la depou, se spălă, se îmbrăcă în hainele de sărbătoare şi arăta 
ca un adevărat domn. Andreei îi părea rău că taică-su nu se 
îmbrăca în fiecare zi în haine de sărbătoare, ca cei de pe strada 
Florilor să se întoarcă după el: era înalt, cu spate lat şi ras 
proaspăt; ai fi putut să-l confunzi cu un om care locuieşte în 
centrul oraşului. 

Mama nu era acasă, plecase la sora sa Niculina, care zăcea în 
pat, şi Prinţesa nu-şi putu imagina de ce se i gătise taică-su. 
Curioasă, se învârti tot timpul în jurul lui şi, văzând că nu i se 
destăinuieşte, îl întrebă: 

— Te-ai gătit ca mama când se duce la teatru. Unde te duci? 

— La Sitaru. 

Prinţesa nu se aşteptase ca lucrurile să se desfăşoare atât de 
repede. 

— E canapeaua gata? 

— De ieri e la Varlam. 

— Imi pare rău că nu am ştiut. 

— De ce ar fi trebuit să ştii? 

— Pentru că m-am gândit la ceva. 


Îşi lăsă privirile în pământ aşteptând confirmarea să continue 
sau nu. Aşa cum prevăzuse, taică-su ridică tonul: 

— Tu să nu te gândeşti la nimic! mai bine fă-ţi lecţiile! Văzând 
că fii-sa nu se retrage, o întrebă ca într-o doară: Ştii mai multe 
despre această adresă? 

— Nu mi s-a spus decât că, la adresa aceea, există o firmă cu 
numele lui Sitaru. Îşi lăsă din nou privirile în pământ. Dar... 

— Dar, ce? 

— leri după-masă n-am avut ce face şi m-am dus în 
recunoaştere. 

Taică-su o sfârtecă cu privirile. 

— Ai fost la el? 

— Nu. Nu mi-ai spus tu să nu mă amestec?... M-am dus doar 
să văd ce fel de firmă-i acolo... 

— Şi? 

— O firmă ciudată. Sitaru ăsta face mâini şi picioare. Tata îşi 
încreţi fruntea: 

— Ce face? 

— Picioare de lemn, mâini de lemn, proteze. M-am uitat prin 
vitrină. E un bătrânel cumsecade. Taică-su se întunecă la faţă. 

— De unde ştii tu despre un om că e cumsecade? 

— Pentru că seamănă cu un bunic. Şi bunicii toţi sunt 
cumsecade. Nu ştiu dacă ai reţinut: ţi-am spus că m-am gândit 
la ceva. 

— La vreo prostie! Hai spune... 

— La o idee năstruşnică, aşa cum a fost şi a ta cu comandarea 
canapelei. Am găsit şi eu una asemănătoare. Poate chiar una 
mai bună. 

— Pe tine nu te dă modestia afară din casă. Te ascult. 

— Mai ţii minte căruciorul meu? 

— Ce fel de cărucior? 

— Căruciorul în care m-ai plimbat când am fost mică e în pod. 
L-am cercetat. Dacă se şterge de praf e ca şi unul nou. Sau mă 
rog, aproape nou. Vreau să spun, acceptabil pentru circulaţie. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Mă duc la prietenul tău care a comandat canapeaua şi de 
acolo la Sitaru. Cui i-ar trece prin minte să se uite într-un 
cărucior? 

— Mă, tu nu eşti proastă! 


— Asta ar trebui să ştie şi directorul şcolii. El chiar şi pentru 
ideea asta grozavă nu mi-ar fi dat decât un şase. 

— E o idee de zece. Dar ce pui în cărucior? 

— Trec prin piaţă şi cumpăr cartofi. Să ştii că m-am gândit la 
toate. 

— Şi cum scoţi din cărucior multiplicatorul în plină stradă? 

— Am măsurat uşa atelierului cu palma. Intru cu cărucior cu 
tot. 

— Eşti formidabilă, fetiţa tatii! O îmbrăţişa şi o sărută pe 
frunte. Eu am să te urmăresc de la distanţă. 

— De ce? 

— Să nu ţi se întâmple ceva. 

— Ce să mi se întâmple? 

— Să fii arestată. 

— Şi vrei să fii arestat şi tu? Eu pot să spun că totul e o joacă 
pe tine te arestează cu adevărat. Tu nici n-ai voie să ştii ceea ce 
fac. 

Mihai Bogdan se resemna; fiică-sa avea dreptate. 


ÎN TIMP CE ANDREEA cobori căruciorul din pod, Bogdan se 
plimbă agitat prin bucătărie şi hotărî s-o urmărească de la 
distanţă: voia să vadă personal îndeplinirea misiunii. Era convins 
că, Andreea, ştiindu-se supravegheată va fi mult mai atentă. 

Aproape de strada Cânepii descoperi câţiva oameni adunaţi 
lângă un gard şi dincolo de ei uniforma neagră a unui comisar: 
rămăsese prea în urmă să-şi strige fiica fără să dea de bănuit. 
Andreea, ca o smintită, ajungând la locul cu pricina începu să 
strige să i se facă loc. Oamenii se dădură la o parte, comisarul, 
care tocmai verifica actele unui cetăţean, aruncă o privire spre 
ea, apoi o lăsă să treacă. Bineînţeles, Bogdan fu oprit de un 
gardian. 

— Stai la rând! 

Nu era greu de ghicit ce se petrecea acolo i o razie de rutină 
pentru descoperirea dezertorilor. 

In faţa lui Bogdan, un individ cu lavalieră îşi ştergea 
transpiraţia de pe frunte. Se vedea pe el că era agitat; îşi 
schimba tot timpul, nejustificat, geamantanul dintr-o mână în 
alta. Ajunse la rând şi comisarul îi zâmbi! 


— Ooo, maestrul Ichim. 

Individul se scotoci după acte. Comisarul i le cercetă, apoi 
ridică mirat privirile. 

— Cum ai obţinut din nou scutirea de armată? 

— Medical, domnule comisar, şi-şi şterse din nou fruntea 
asudată. Şi cu acte în regulă. Uitaţi-vă ce culoare am! 

Împinse faţa spre comisar să constate şi acesta culoarea 
palidă a feţei. Arăt eu ca un om care poate purta uniformă? 

— Şi ce ai în geamantan? Ai lucrat ceva? 

În loc de răspuns, maestrul Ichim aşeză geamantanul pe 
trotuar şi-i deschise capacul. Geamantanul era gol. 

— Dacă mi-aţi cerut să deschid geamantanul, domnule 
comisar, înseamnă că nu sunteţi informat. M-am reprofilat. Fac 
pungi. Nu simţiţi mirosul de gumă arabică? 

Ajuns la rând, Bogdan îşi prezentă actele. 

— Lucrez la depou. 

Comisarul îl măsură din priviri: 

— Nu te-am întrebat. Ştim să citim şi noi. De ce nu ești la 
serviciu? 

— Dacă răsfoiţi Biroul populaţiei daţi şi de biletul de învoire. 


LA ÎNCEPUT, VARLAM n-a vrut s-o primească pe Prinţesă în 
casă. 

— De ce n-a venit taică-tu? Aşa ne-am înţeles. 

— Eu sunt mai puţin bătătoare la ochi decât tata. Restul o să 
facă el. 

Neavând încotro, Varlam îi deschise uşa: era acasă şi nevasta 
sa şi Decebal; chel, tuns proaspăt cu maşina zero. Varlam îi goni 
pe amândoi în bucătărie, închise uşa cu cheia după ei, apoi 
scoase din buzunar un briceag cu capace de sidef. Se chinui să 
tragă canapeaua de lângă perele, tăie tapiţeria deasupra ramei 
de lemn şi scoase multiplicatorul. 

— Hai, fată, du-te şi nu mai vreau să te văd niciodată. 

Prinţesa abia se abţinu să nu-i spună la fel. Cobori în stradă şi 
porni spre strada Dumbrava Roşie. 


MEŞTERUL SITARU AUZISE SCÂRŢÂITUL UŞII şi, când ridică 
privirile, se pomeni cu o fetiţă în atelier. Ceea ce îl contrarie era 
faptul că fata intrase în atelier cu un cărucior de copii. De ce n-o 
fi lăsat slăbănoaga asta căruciorul în stradă? 

Prinţesa, impresionată de protezele înşirate pe polite, de 
mulţimea de cârje orânduite lângă un perete, uită să salute: 
holbă ochii la mulţimea de mâini din lemn cu încheieturi din 
piele. 

— Ce-i, fetiţă 7 i se adresă meşterul. Pari cam speriată. 

— Nu sunt speriată, domnule Sitaru. 

Meşterul se miră că fata îi ştia numele. O fi vreo cunoştinţă de 
care a uitat. 

— De unde ştii că mă cheamă Sitaru? 

— Scrie pe firmă, domnule. 

— Da, da, ai dreptate. Şi ce doreşti? 

— Vin din partea lui Matei Basarab. 

Meşterul se opri din lucru. Numai la parola asta nu se 
aşteptase. 

— Eşti cam tânără să vii din partea voievodului, dar mă rog... 
Mi-a trimis ceva? 

— Altminteri de ce aş fi venit? 

— Unde e? 

— În cărucior. 

— Du-l în spatele perdelei. 

În timp ce Andreea împinse căruciorul în depozitul atelierului, 
Sitaru se duse până la uşă să vadă dacă fetiţa nu avea cumva 
„codiţă”. În stradă nu erau decât trecători obişnuiţi. Intră după 
perdea şi cercetă multiplicatorul, apoi reveni în atelier. 

Andreea îşi luă privirile de la proteze şi se întoarse spre 
meşter. 

— Cine are nevoie de atât de multe picioare de lemn? 

— Invalizii de război. 

— Şi dacă se va sfârşi războiul, ce-o să faceţi? 

— Strungărie în lemn. Şi acum fii atentă, fetiţo: spune la ăia 
care te-au trimis, că n-am nici hârtie şi nici cerneală. Am 
controlat „obiectul” și are pernele uscate. 

— Ce fel de perne? 

— Dacă ştii prea multe, îmbătrâneşti repede. Şi de fapt nici nu 
te interesează. Nu uita: hârtie şi cerneală tipografică. 


ÎN DRUM SPRE CASA ocoli spre strada comercială să vadă 
vitrina cu jucării a lui Hubner. Cunoştea vitrina pe de rost: erau 
expuse acolo păpuşi de toate mărimile, din porțelan, din cârpă, 
din celuloid, cu şi fără păr, vorbitoare şi mute, mingi, trompete 
scurte şi lungi, dar pe ea n-o interesa decât trenul electric, un 
Pacific cu tender lung, asemănător cu locomotiva pe care o 
conducea taică-su. 

Spre nemulţumirea ei, trenul electric nu mai era în vitrină şi se 
întrebă cine s-o juca acum cu el. Niciodată n-a avut curaj să 
pomenească de trenul electric părinţilor, de teamă să nu facă 
haz pe seama ei. Maică-sa chiar ar fi supărat şi i-ar fi spus: 
„Dacă vrei o jucărie, îţi cumpăr o păpuşă. E şi mai ieftină!” 

Abătută, porni spre casă, dar numai după câţiva paşi se auzi 
strigată: 

— Fetiţo!... Hei, fetiţo, n-auzi?... 

Întoarse privirile şi-l descoperi pe comisarul din atelierul lui 
Barta. Era îmbrăcat la fel, purta aceeaşi pălărie trasă pe ochi. 
Strânse cu putere ghidonul căruciorului şi-şi iuți paşii. Cu toată 
graba, comisarul o ajunse din urmă. 

— N-ai auzit că te-am strigat? 

— Nu ştiam că mă strigaţi pe mine. 

Comisarul îşi ridică cu vârful degetului arătător borurile 
pălăriei şi începu să zâmbească. 

— Îţi mai aminteşti de mine? 

— Nu, răspunse repede Prinţesa şi se întrebă dacă comisarul o 
văzuse ieşind din atelierul lui Sitaru, sau o descoperise doar aici 
pe strada comercială. Se linişti însă repede: comisarul ar fi 
înhăţat-o imediat chiar în uşa atelierului. De ce să fi pierdut 
vremea s-o însoţească prin tot oraşul? 

— la uită-te mai bine la mine! insistă comisarul. Ne-am întâlnit 
în atelierul de tapiţerie de pe Matei Basarab. Iţi spun şi cum te 
cheamă şi unde stai: Grama, strada Meţeanu 14, în fundul curţii. 
Greşesc? 

Prinţesa îşi dădu seama că nu avea nici vin rost să nege: ar fi 
deranjat-o mult mai mult o confruntare cu Barta. 

— Da, asta am spus: Grama, Meţeanu 14. 

— Şi de ce ai minţit? 


— N-am minţit. Acolo locuieşte profesoara mea de limba 
română, doamna Stăncescu, pe care noi am botezat-o Grama. 
De la gramatică. Mereu vine la şcoală şi se plânge că e obosită, 
că n-a reuşit să doarmă şi, odată, când cineva i-a spus că poate 
din cauza patului, l-a scos la tablă şi i-a dat un patru. 

— Lasă minciunile! 

— Nu sunt minciuni. Puteţi întreba toată clasa. Am hotărât să-i 
trimitem un tapiţer să-i repare canapeaua, întrebă cu o naivitate 
prefăcută: A fost tapiţerul la ea? 

Pentru o clipă, Teşu pierdu din elan! Dar dacă fata nu minte şi, 
arestând-o, se face de râs? În fond, ce acuzaţii avea împotriva 
ei? Doar că a fost la un tapiţer şi, dintr-un motiv sau altul, a dat 
o adresă falsă. Totuşi, nu voia să se lase păcălit. 

— Nu ştiu dacă a fost. 

— Atunci de unde ştiţi că nu locuiesc acolo? V-a spus tapiţerul! 
Probabil s-a supărat şi meşterul. Că nu e prima oară când i-am 
trimis un tapiţer acasă. Acum, doamna Grama, când aude de 
tapiţer, trânteşte uşa. 

„Chiar aşa, recunoscu în sinea lui Teşu. Când am întrebat-o de 
canapea, mi-a trântit uşa în nas”. 

— Da’ ia ascultă, fetiţo. De ce ai spus că în fundul curţii? 

— Pentru că cei care locuiesc pe strada Meţeanu, şi mai ales 
la parter înalt, nu repară canapele. Cumpără noi. Dacă nu 
spuneam în fundul curţii, nu se mai ducea meşterul. 

„Fata ori spune adevărul, ori e foarte şmecheră.” 

— Cum te cheamă? 

Pentru o clipă Andreea se gândi să-i spună un nume inventat, 
dar se răzgândi repede. Comisarul putea să o însoţească şi să 
afle că l-a minţit. 

— Andreea Bogdan. 

— Şi ce ai în cărucior? 

— Vedeţi foarte bine cartofi. Şi vă rog să mă lăsaţi în pace! Ce 
dacă am păcălit un tapiţer? Se opinti să plece, dar comisarul o 
prinse de braţ. 

— Lăsaţi-mă în pace, că strig! 

— Să nu strigi că o păţeşti! Sunt de la poliţie. 

— Dacă aţi fi de la poliţie, aţi avea uniformă. Lăsaţi-mă în 
pace! 

Teşu fu obligat să-şi arate legitimaţia de comisar. 


— Mă, fată, tu nu prea îmi placi. Prea ai răspunsuri la toate 
întrebările... 

— Păi, dacă îmi puneţi întrebări uşoare. Numai doamna Grama 
spune că nu ştiu să răspund la întrebări și-mi dă note mici... 

Teşu îşi aduse aminte că fata care furase cărbuni în gara Triaj, 
fusese văzută de Dima. Da, avea un motiv s-o ducă la poliţie, s- 
o confrunte. 

— Vii cu mine, domnişoară! 

— Eu mă duc acasă! 

— Te duci acasă după aceea. Şi, pe drum, te rog să nu ridici 
vocea că-ţi dau şi o palmă. Crezi că poţi duce poliţia de nas? 
Păşeşti alături de mine şi, dacă faci pe nebuna, te plesnesc. 


ÎN DRUM SPRE SEDIUL POLIŢIEI, Prinţesa se miră că nu-i 
tremurau picioarele ca în atelierul lui Barta, când îl întâlnise 
pentru prima oară pe comisar. Dacă nu a văzut-o ieşind de la 
Sitaru, atunci nu avea de ce să se teamă. Era chiar hotărâtă să-l 
înfrunte. 

Ajunse din nou în faţa vitrinelor cu jucării ale lui Hubner când 
răsunară sirenele. Vuietul prelung, ca un țipăt înfricoşător, 
anunţă alarma aeriană: trecătorii deveniră grăbiţi şi, în câteva 
secunde, strada se goli. Nu rămăseseră pe trotuar decât ea şi 
comisarul. Un individ, apărut de sub o poartă, cu banderolă roşie 
la braţ, le făcu semn să-l urmeze. Neavând încotro, intrară în 
primul adăpost public, într-o pivnita de cărbuni de la subsolul 
unei clădiri. 

— Şi unde las căruciorul? întrebă Prinţesa. 

— Aici sub poartă, ordonă comisarul. 


ÎNCĂ NU SE STINSESERĂ VUIETELE SIRENELOR şi santinelele 
înşirate de-a lungul garniturii de pe linia a patra dispărură în 
adăpostul imens al gării Triaj. Doi muncitori, care până atunci 
stătuseră ascunşi într-un vagon de pe o linie apropiată, coborâră 
cu lădiţele cu scule şi se repeziră spre garnitura germană. De 
sub prelatele de camuflaj se întrezăreau ţevile lungi ale tunurilor 
antiaeriene şi colţurile verzi ale lăzilor cu muniții. Muncitorii 
strecuraţi sub vagoane atacară frânele automate ale roţilor Nu 


trebuiau decât să deşurubeze contactul ţevilor cu aburi. Îşi 
cunoşteau bine meseria: lucrară cu repeziciune uluitoare şi 
verificară fiecare roată. 


ÎN ADĂPOSTUL ÎN CARE S-AU REFUGIAT Teşu şi Prinţesa era 
semi-întuneric, un singur bec chior, agăţat în apropierea 
tavanului, lumina încăperile boltite. Zidurile groase, de 
cărămidă, deşi era miez de vară, erau umede şi reci. Comisarul 
o sili pe Prinţesă să se aşeze lângă el pe o bancă. Un timp nu-şi 
vorbiră, priviră spre ceilalţi refugiaţi în pivniţă, oameni de toate 
vârstele, îngrijoraţi Bombardamentele, dacă avioanele veneau 
dinspre lugoslavia, nu durau mult şi aveau ţinte fixe: fabrica de 
vagoane şi gara. 

Când Teşu se convinse că alarma anunţa doar trecerea unor 
bombardiere spre Ploieşti, se linişti. Se întoarse spre Prinţesă: 

— la spune, fetiţo, unde stai cu adevărat? 

— În strada Florilor. 

— Florilor? repetă Teşu numele străzii, apoi faţa i se lumină Nu 
duce strada asta la barieră? 

— Ba da. 

— Atunci probabil ai participat şi la furtul cărbunelui din gara 
Triaj? 

— Eu nu fur, domnule! 

În clipa aceea apăru în capul scărilor o femeie voluminoasă cu 
un geamantan de piele sub braţ, însoţită de o fetiţă măruntă, cu 
faţa palidă, bolnăvicioasă. 

— E doamna Predescu, şopti cineva în spatele Prințesei. Mereu 
întârzie. 

— Şi nu se teme? se auzi o altă voce tot în şoaptă. 

— Se teme, dar se teme mai mult să-şi lase bijuteriile în casă. 

Când femeia ajunse în bătaia becului, Prinţesa o recunoscu pe 
fiică-sa. 

— Mariana! 

Mariana se opri o clipă, privi spre banca proptită de zid şi 
începu să zâmbească. 

— Ce cauţi aici, Prinţesă? 

— M-am refugiat de bombardament. Comisarul îi făcu semn 
Marianei să se apropie. 


— O cunoşti pe fata asta de lângă mine? 

— Cine n-o cunoaşte pe Prinţesa? Suntem la aceeaşi şcoală. 
Eu în a cincea, ea în a şaptea. 

— Mai vreau să te întreb ceva: ştii cumva porecla profesoarei 
de limba română? 

Se întoarse repede spre Prinţesă să vadă dacă nu-i face 
semne. 

— Doamna Grama, râse Mariana. O cunoaşteţi şi 
dumneavoastră? 

— Nu, răspunse nemulţumit comisarul. 

Mama cea grasă îşi strigă fata şi Mariana dispăru în spatele 
unui zid boltit. 

— Aţi văzut că nu v-am minţit? se întoarse Prinţesa spre 
comisar și ochii ei verzui prinseră nişte sclipiri ciudate. 

Comisarul nu-i răspunse. Era îngândurat. „Din păcate, 
constată Teşu, am arestat-o degeaba. N-a minţit. Înseamnă că 
adresa falsă a fost într-adevăr o glumă. Dar nu se descurajă, 
avea acum să se justifice faţă de Dohotaru. A arestat-o ca s-o 
recunoască Dima. 

Alarma nu dură nici jumătate de oră şi, când ieşiră din 
adăpost, nu mai găsiră căruciorul cu cartofi. 

Prinţesa izbucni în plâns: 

— Mi-au furat căruciorul din cauza dumitale! Ce o să spun 
acasă? 

În zadar cercetă Teşu şi curtea clădirii, în zadar ceru informaţii 
de la portar, nu mai găsiră căruciorul. Lui Teşu îi era ciudă că 
Prinţesa bombănea şi n-avea cum s-o liniştească. Cei de pe 
stradă se întorceau după ei şi, de ruşine, comisarul trase 
borurile pălăriei până peste ochi. 


MAIORUL ERNEST VON WEBER, însărcinat cu transporturile 
militare germane, năvăli în biroul de mişcare al gării Triaj: avea 
faţa congestionată, vocea îi suna hodorogită. 

— Garnitura mea, 7011, nici acum nu are locomotive!... 

Era atât de agitat încât trebui să-şi tragă sufletul să poată 
continua. Nu are locomotivă, Herr Petrescu... 

Impiegatul, care se aşteptase la această izbucnire, îi răspunse 
calm rostind cuvintele rar, să fie înţeles: 


— Nici n-o să aibă, domnule maior. 

Maiorul, la capătul răbdărilor, se scotoci prin buzunare şi găsi 
formularul căutat. 

— Garnitura 7011 e destinată frontului. Uitaţi, împinse 
formularul în faţa impiegatului. Are urgenţa întâia. De ce n-are 
locomotivă? 

— Pentru că nu are nevoie. 

Calmul impiegatului îl enervă şi mai mult pe maior: 

— Cum n-are? Nu vedeţi? Urgenţa întâia! 

— Nu are nevoie pentru că garnitura nu poate părăsi gara. 
Niciunul din vagoane nu are frână. 

— Cum nu are frână? 

— Vedeţi, asta e singura întrebare la care nici eu nu pot să vă 
răspund. Am verificat vagoanele. Toate frânele au fost 
demontate. 

— Cum e posibil aşa ceva? 

— Întrebaţi  santinelele dumneavoastră, domnule maior! 
Garniturile militare sunt în paza dumneavoastră. 

Ce au făcut santinelele? 

— A fost alarmă aeriană. 

— Noi, cei de la cefere, suntem la post şi în timpul alarmelor 
aeriene. Aşa e în transporturi. Îmi pare foarte rău. Am dat 
dispoziţie ca tot materialul dumneavoastră să fie încărcat în alte 
vagoane. 

— În care vagoane? 

— Asta e a doua întrebare la care nu vă pot răspunde. 
Deocamdată nu avem. Cele 130 de vagoane care erau în raza 
Triajului nostru au fost rechiziţionate de dumneavoastră. 

— Şi ce-i de făcut? 

— Deocamdată vă propun să fumaţi o ţigară. 


SPRE MIRAREA LUI TEŞU, comisarul-şef era încă în sediu. 
Îndrăzni să deschidă uşa secretarei. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Ce să se fi întâmplat? 

— Doar n-o sta şefu' aici doar aşa că nu are ce face. 

— Aa, pricepu secretara. Nu, nu s-a întâmplat nimic! Aşteaptă 
un telefon de la Bucureşti. Teşu se linişti. 


— Întrebaţi-l dacă poate să mă primească. Plictisită, secretara 
intră în biroul lui Dohotaru şi reveni la fel de plictisită. 

— Poftim. 

Teşu o târî şi pe Prinţesă cu el. 

— Am veşti bune, domnule comisar-şef. V-am adus-o 
Prințesă... 

Dohotaru îşi împreună sprâncenele. 

— Ce fel de Prinţesă? 

— Pe fata asta. E cea pe care am întâlnit-o şi în tapiţeria lui 
Barta. Şi poate tot ea a fost şi în gara Triaj. Speriată de privirile 
severe ale comisarului-şef, Prinţesa izbucni în plâns. Ştia că 
singura ei armă erau lacrimile. 

— Şi de ce plânge? 

Înainte ca Teşu să fi putut răspunde, Prinţesa se repezi la 
birou şi ţipă din toate puterile: 

— Pentru că mi-au furat căruciorul cu cartofi! 

— Ce cartofi, Teşule? întrebă nedumerit Dohotaru. Jenat, Teşu 
încercă să explice cele petrecute. 

— Am fost obligaţi să intrăm în adăpost şi, în acest timp, i s-a 
furat un cărucior cu cartofi. 

— Din cauza dumitale! ţipă Prinţesa spre Teşu şi începu să 
plângă şi mai tare. Cum mă duc acasă fără cărucior? 

Enervat de tipetele fetei, Dohotaru se congestiona la faţă: 

— Du-te, fă confruntarea şi să nu mai vii cu fleacuri aici! 

— Şi cartofii? bolborosi Prinţesa. Comisarul-şef îl ţintui pe Teşu 
cu degetul: 

— Îi plăteşti tu. 

— Şi căruciorul? întrebă Prinţesa. Dohotaru ridică din nou 
degetul spre Teşu. 

— Dacă l-a pierdut din cauza ta, îi plăteşti şi căruciorul! Şi 
acum cară-te!... Cară-te, am spus!... 

Teşu nu ştiu cum să iasă mai repede din birou. Secretara, deşi 
auzise toată conversaţia, întrebă maliţioasă. 

— V-aţi rezolvat treburile? 

Teşu ieşi pe coridor fără să-i răspundă. 


SERGENTUL DIMA NU ERA DE SERVICIU: la ordinul lui Teşu fu 
adus de acasă de lângă un pahar de vin. Nu era beat, era doar 


mai vesel, n-avea siguranţă în mişcări, călca atent şi hotărî încă 
pe drum să fie foarte prudent. Nu povestise nimănui cele păţite 
cu „mortul” din gang, să nu i se poată imputa lipsa de vigilenţă. 
Era convins că, în minutele cât a lipsit de la post, s-a întâmplat 
ceva în atelierul lui Barta. Să se fi aflat că fusese păcălit? 

Intră precaut în biroul lui Teşu şi acesta, în loc să-i răspundă la 
salut, arătă spre Prinţesă... 

— O cunoşti? 

Dima holbă ochii la ea, apoi îşi strânse umerii şi privi spre 
Teşu. 

— Nu, domnule comisar. 

— Uită-te mai bine la ea. 

Dima, speriat de tonul ridicat al comisarului, o cercetă mai 
amănunţit şi schiţă o grimasă. 

— Degeaba mă uit la ea. N-o cunosc. 

— Nu e fata care a furat cărbune în gara Triaj? 

— Numai domnul comisar-şef Dohotaru a vorbit cu ea. 
Întrebaţi-l pe dumnealui. 

— Am fost la el! interveni Andreea. 

— Vedeţi, domnule comisar! Eu n-am de unde s-o cunosc. 
Acolo era întuneric. Primul bec era la o sută de metri. Şi dacă 
mă uit mai bine la ea, e cam slăbănoagă să transporte cărbune 
cu roaba. Fata aceea avea o roabă imensă; 

— Aveţi roabă acasă? întrebă Teşu mecanic. 

— Nu, răspunse repede Prinţesa. 

— Dar cu ce încălziţi sobele? 

— Cu lemne. Pentru cărbune e nevoie de sobe speciale, mai 
scumpe. 

Fiecare răspuns al fetei îi producea o nedumerire comisarului: 
prea răspundea repede fără să se gândească şi la subiect. 
Copiii, de obicei, ca să câştige timp sau numai din emotivitate, 
repetau întâi întrebarea, pe urmă răspundeau aiurea. Fata asta 
firavă, în loc să se sperie de uniforma neagră a lui Dohotaru, îşi 
regăsea prezenţa de spirit şi, în loc de vinovată, devenea 
acuzatoare. Cine dracu' a avut curaj să fure un cărucior în 
timpul alarmei? Îl văzu pe Dima clătinându-se şi i se făcu greață: 

— Poţi să pleci! 


Dima salută regulamentar şi părăsi încăperea. Pentru orice 
eventualitate comisarul luă datele Prințesei, le notă într-un 
carneţel, apoi arătă spre uşă. 

— Hai, pleacă şi tu! 

— Şi banii? 

— Ce fel de bani? 

— Pentru cartofi şi pentru cărucior. 

— Căruciorul era vechi, nu valora niciun ban. 

— Cum vreţi, dar să ştiţi că eu mă duc la domnul comisar-şef 
să-mi facă dreptate. 

— Chiar ai înnebunit? 

— Nu, domnule comisar. Vreau banii pentru cartofi şi pentru 
cărucior. 

Neavând încotro, Teşu scoase din buzunar o monedă de o 
sută de lei şi o aruncă spre Prinţesă. 

Îndemânatică, Prinţesa o prinse din zbor. 

— E puţin, domnule comisar. 

— Cum puţin? 

— Păi, 20 de lei costă numai cartofii. 

Teşu îi mai aruncă o monedă de o sută de lei. 

— Şi acum cară-te! 

— La revedere, domnule comisar. 

Incet, plină de importanţă, Prinţesa porni spre uşă. 


ÎNGRIJORAT LA CULME, tatăl Prințesei nu mai avu răbdare să 
stea în casă, ieşi în stradă, s-o vadă cu o clipă mai devreme pe 
fiică-sa sosind. De câteva ori se duse până în colţul străzii, chiar 
dincolo de băcănia lui Conrad, dar, din cauza întunericului, nu 
reuşi să cuprindă toată strada. Puţinii trecători erau oameni din 
cartier, cei mai mulţi cunoscuţi. Sentimentul că fiică-sa păţise 
ceva îl făcu să-şi piardă calmul: deveni agitat, îşi consulta ceasul 
din cinci în cinci minute fără să realizeze însă ora exactă. Îl 
îngrijorase şi alarma aeriană din amurg, dar din fericire nu 
fusese bombardament, aşa că alarma nu putea să întârzie decât 
cu o jumătate sau cu o oră venirea ei. După calculele lui, 
Andreea avea cel puţin două ore întârziere. 


În cele din urmă Prinţesa apăru zâmbitoare, bine dispusă. 
Buna ei dispoziţie îl linişti puţin. Cu toate astea o întâmpină 
sever: 

— Unde ai fost până acum? 

— La poliţie, răspunse cu seninătate şi nu pricepu de ce 
apărură broboanele de sudoare pe fruntea lui taică-su. 

— La poliţie? Şi cum ai scăpat de acolo? 

Vocea i se frânse şi rostise fraza rar ca şi cum n-ar fi găsit 
cuvintele cele mai potrivite. 

— M-au gonit, spuse simplu, nevrând să-l îngrijoreze. 

Nu-şi dădea seama că felul ei de a vorbi îl enerva și mai mult. 

— Nu-mi vorbi în bobote că te plesnesc! ridică taică-su vocea. 

Prinţesa îşi lăsă privirile în pământ. 

— Azi toată lumea mă ameninţă cu bătaia. 

Taică-su cobori vocea şi întrebă îngrijorat: 

— Cine a mai vrut să te bată? 

— Comisarul Teşu sau Deşu. Nu i-am reţinut bine numele. 

— Şi cum ai ajuns la poliţie? 

— Mă, tu în seara asta ceri palme. Ştii că nu sunt zgârcit. 

— M-a arestat. Veneam spre casă... Taică-su simţi un nod în 
gâtlej, dar se stăpâni. 

— Deci după ce ai predat multiplicatorul... 

— Da. Eu îmi rezolvasem treburile. Veneam spre casă şi aud 
că mă strigă cineva. Era chiar comisarul pe care îl cunoscusem 
la tapiţeria lui Barta. Ala cu pălărie. 

— Te-a recunoscut şi el? 

— De aia m-a arestat. M-a întrebat de ce l-am păcălit? Chestia 
aia cu adresa lui madam Grama... 

— ŞI? 

— Şi m-am descurcat. L-am lămurit în pivniţă. 

— În ce pivniţă? 

— Ne-a prins alarma pe stradă şi am coborât într-un adăpost. 
De acolo m-a dus la poliţie la un comisar gras, îmbrăcat în 
uniformă neagră, şi, după ce am ieşit de acolo, ne-am 
împrietenit. Am făcut şi o afacere cu el: i-am vândut cartofii şi 
căruciorul. Cu două sute. E puţin tată? 

— Mă, tu mă înnebuneşti! 

— Nu, tată. |ţi spun doar ce s-a întâmplat. 


— Atunci hai să ne plimbăm până la barieră să mă răcoresc 
puţin. lar tu o să-mi povesteşti pe îndelete tot ce s-a întâmplat. 

— N-o să se îngrijoreze mama că întârziem? 

— Nu. l-am spus că te-am trimis după ţigări. Prinţesa povesti 
întâlnirea cu Varlam, cu Sitaru, cu Teşu, cu lux de amănunte. Nu 
uită din discuţiile avute niciun cuvânt. 

— Ceea ce rețin, îi spuse taică-su, înainte de a intra în casă, e 
faptul că Sitaru are nevoie de hârtie şi cerneală. 

Mama pedala maşina de cusut. Intrebă fără să se întoarcă 
spre ei: 

— Ţi-a adus ţigări? 

— Nu. Spune că n-a găsit. 

— Ehei, oftă mama şi dădu nemulțumită din cap. Degeaba o 
lauzi tu, Mihai. Prinţesa ta e cam delăsătoare... 


DUPĂ TERMINAREA CURSURILOR, Guriţă i se alătură Prințesei 
încă pe coridor. 

— Ce e cu tine? Nu te mai văd decât la şcoală. Pe stradă nu 
vii, la barieră nu vii, la abatorul vechi nu vii. leri te-am căutat să 
te iau la ştrand şi tu nicăieri. Pe unde umbli? 

Prinţesa îi răspunse într-o doară: 

— Am şi eu treburile mele. 

Guriţă o privi de sus: 

— Înseamnă că are dreptate Barbu... 

Prinţesa se opri în dreptul unei ferestre: din cauza părului 
căzut într-o parte nu avea luminată decât o jumătate de faţă. 

— În ce să aibă dreptate? 

— Când spune că eşti egoistă. 

— Dar de unde ştie el cuvântul ăsta? 

— ÎI ştie. 

— Şi ştii ce înseamnă? 

— Mi-a spus Barbu. Faci numai ce-ţi place ţie, nu ţii cont de 
ceilalţi şi nu te interesează nimeni în afară de persoana ta. 

— Nu-i adevărat! protestă Prinţesa. 

— Ba da. Mi-am dat şi eu seama de asta. Când ai avut nevoie 
de noi, să-l păcălim pe poliţist, ne-ai chemat. Când am avut noi 
nevoie de tine, tu ai umblat brambura. 

— Dar cine a avut nevoie de mine? 


Ştia ea cine, dar voia să audă chiar din gura lui. 

— Noi, tuşi forţat Guriţă. Vreau să spun eu... Trase cu coada 
ochiului să vadă dacă Prinţesa nu pufneşte în râs. Văzând-o că 
nu reacţionează nici într-un fel, continuă. Am vrut să te iau la 
insula Trinității. Am făcut rost de două scânduri late, le-am legat 
cu o frânghie de mal şi am făcut un ponton. Un ponton pentru 
tine şi pentru mine. 

— Şi de ce avem nevoie noi de ponton? 

— Ca să facem baie. 

— Şi fără ponton nu se poate? 

— De când nu mai eşti cu noi te-ai ţăcănit... Tu oricum nu mai 
faci baie cu noi. Tu îţi ţii doar picioarele în apă şi atât. Pe ponton 
stai pe fund şi poţi să-ţi ţii picioarele în Mureş până ţi se topesc. 
Baie de ce nu mai faci? 

— Pentru că n-am costum de baie. 

— Nici până acum n-ai avut. Te-ai făcut mofturoasă. 

— Nu, dar mama mi-a spus că nu e frumos să fac baie fără 
costum. 

— Da, am uitat. Tu eşti „prinţesă”. 

— Nu pentru că sunt prinţesă, ei pentru că am crescut. Aşa 
mi-a spus mama. 

— Deci nu vii nici astăzi? 

— Am să vin mâine. Îţi promit. 


SAVU, MAISTRUL CĂLI TOR de la fabrica de vagoane, urcă 
scările de marmură ale Tribunalului. Era îmbrăcat în haine de 
sărbătoare, îşi pusese şi o cravată dar din cauza gulerului 
scrobit al cămăşii nu putuse strânge nodul cum ar fi vrut. La 
etajul întâi se orienta după săgețile indicatoare şi porni spre 
baroul avocaţilor. Un uşier îmbrăcat în uniformă verde cu multe 
franjuri îi tăie calea. 

— Unde? 

— Îl caut pe avocatul Vasiliu. 

— Să-ţi scoţi şapca, îl sfătui uşierul şi-i deschise larg | uşa 
sculptată dată cu baiţ. 

Pe avocat Savu îl găsi în fundul încăperii, lângă un birou unde 
mai, stăteau două persoane, unul îmbrăcat în straie ţărăneşti, 
celălalt în robă. 


— Pot să vă deranjez, domnule avocat? 

Vasiliu îl privi pe deasupra ochelarilor şi-i făcu semn să se 
aşeze: 

— În ce problemă? 

— De moştenire. 

Avocatul mai schimbă câteva cuvinte cu cei din faţa lui, cel 
îmbrăcat în robă îi spuse că „situaţia e clară”, îl luă pe cel 
îmbrăcat în straie ţărăneşti şi-l târî la o altă masă şi începu să 
răsfoiască nişte dosare. Rămas singur, avocatul Vasiliu se aşeză 
şi el, îşi scoase ochelarii: 

— Despre ce fel de moştenire e vorba? Savu îi răspunse şoptit: 

— Aş vrea să mă interesez de Bejan. 

Vasiliu tresări; îşi roti privirile spre celelalte birouri f şi se 
aplecă în faţă: 

— Ce anume aţi vrea să ştiţi? 

— Cum ar putea fi ajutat? 

— Într-un singur fel. Ar trebui dovedit că nu el a tipărit 
manifestele. Asta e capul de acuzare. Dacă ar apărea manifeste 
tipărite cu acelaşi multiplicator, el fiind arestat, aş putea pleda 
pentru el cu mai multe şanse. Adăugă cu voce tare: Aduceţi şi 
actul de moştenire şi vedem ce e de făcut. 

— Mâine sau poimâine, domnule avocat. 


ACASĂ, PRINȚESA AŞTEPTĂ CU NERĂBDARE întâmpină încă la 
poartă, se gudură pe lângă ea, îi luă sacoșa Maică-sa o privi 
bănuitoare: 

— Ai făcut ceva rău? 

— Nu, mamă, ce să fi făcut? 

— Ştiu eu?... Poate ai luat un patru? 

să se întoarcă maică-sa de la fabrică. O din mână şi o sărută 
de mai multe ori. 

— Nu, mamă. Am luat un opt la fizică. Dar ştiam de 
unsprezece... Pe cuvântul meu! Am vorbit despre funcţionarea 
buteliei de Leyda mai mult de un sfert de oră. 

— Atunci precis vrei ceva. Tu când eşti drăguță totdeauna vrei 
ceva. 

Ar fi vrut să-i spună că nu vrea nimic, dar nu se îndură, se 
gândi la ponton, la promisiunea făcută lui Guriţă. 


— Vreau ceva, dar să ştii, nu pentru asta te-am aşteptat la 
poartă şi nu pentru asta te-am sărutat. 

Te-am sărutat pentru că eşti măicuţa mea şi te iubesc foarte 
mult. Dar de ce eşti mânjită pe faţă? 

— Am făcut pe pompierul. 

— Eu credeam că ieşi. 

— Da, dar azi ne-au scos din filatură ca să stingem focul. A ars 
magazia de bumbac. 

Maică-sa o îmbrăţişa, apoi intrară în bucătărie. 

— Şi ce ar dori fetiţa mea? A 

— Un costum de baie. Aşa cum are şi Silvia şi Adina.. In 
ultimul timp numai eu singură am făcut baie în chiloţei. 

— Ţi-am spus că eşti fată mare şi nu se mai cade să faci baie 
goală. 

— N-am făcut niciodată baie goală. 

— Mă rog, pe jumătate goală. 

— Tocmai de aceea. De ce să stau eu singură pe mal şi ceilalţi 
să se bălăcească în apă? 

— Nici eu nu mă duc la ştrand. 

— Te-ai dus când ai fost tânără... 

— Cu taică-tu am fost prima oară la ştrand. Pe vremea mea, la 
ţară, oamenii se îmbăiau pe furiş... Dar nu asta e important. Şi 
unde găsim noi un costum de baie pe măsura ta? 

— La magazinul lui Hubner. Are şi în vitrină. 

— Bine. O să-ţi cumpăr unul. 

Prima promisiune era greu de obţinut. Acum trebuia insistat 
ca mama să nu se răzgândească. 

— Să mergem acum. 

— Acum nu se poate. Trebuie să gătesc, vine tata. 

— Tata a spus că nu vine decât seara târziu. 

— Acum n-am bani. Îţi cumpăr când o să iau salariul. 

— Am bani, mămico. 

— De unde aitu bani? 

— Nu ţi-a spus tăticu? Am vândut căruciorul din pod cu 200 de 
lei. 

— Vechitura aia? 

— Da. Hai, mamă, să cumpărăm costumul! 


COSTUMUL DE BAIE ÎI VENI CA TURNAT. Îi păru doar rău că nu 
găsise o altă culoare: ar fi vrut unul alb, să-i scoată în evidenţă 
bronzul pielii, sau unul roşu s-o bată la ochi, dar în toată 
magazia imensă nu erau costume de baie pentru copii decât 
galbene. 

Părăsiră magazinul cu costumul de baie împachetat şi 
Prințesei îi păru rău că nu se întâlnise cu niciun cunoscut căruia 
i-ar fi putut arăta ce are în pachet. 

Strada era aglomerată, fusese o zi liniştită, fără alarme 
aeriene. 

— Aici în faţa magazinului, undeva, l-am întâlnit pe el. 

Maică-sa, preocupată de studierea vitrinelor, întrebă fără să 
se uite la ca: 

— Dar ăsta cine mai e? 

Prințesei îi păru rău că deschisese discuţia despre Teşu, dar 
acum nu mai putea da îndărăt. 

— Un prieten de-al meu. Lui i-am vândut căruciorul. 

— Cine dintre prietenii tăi are 200 de lei? 

— Teşu ăsta e un om mai în vârstă. Venise odată la şcoală şi l- 
am auzit vorbind că vrea să cumpere un cărucior. l-am spus că 
noi avem unul. Tata ştie de preţ, a fost de acord. 

Acasă, Prinţesa probă costumul de baie de mai multe ori şi se 
zgâi în oglindă din toate părţile: din faţă, din profil şi de peste 
umăr. Îşi aranjase şi o coafură pentru baie, îşi strânse părul în 
vârful capului, ca madam Grama, şi se găsi frumuşică. 

Era convinsă că îi va da gata pe toţi copiii de pe strada 
Florilor. Încă nu ştia că, din cauza costumului de baie, va avea o 
nouă poreclă: Prinţesa de lămâie. 


DIN CAUZA SECETEI, Mureşul era mic. Traversându-l spre 
insula Trinității, abia ajungea până la înălţimea genunchilor; cu 
toate astea, Guriţă se dezbrăcă încă la mal şi-şi duse hainele 
subsuoară. 

Insula, formată din dune de nisip, în anii ploioşi dispărea sub 
valurile murdare ale râului încât nu se mai vedea decât plantaţia 
înrădăcinată în mii, nişte tufe de soc, sălcii plângătoare şi câţiva 
plopi cu trunchiurile scorojite de vânturi şi ploi. 


Ajunşi pe insulă nisipul fierbinte le ardea tălpile şi fură nevoiţi 
să se retragă la umbra unui tufiş. Prinţesa îşi îmbrăcase încă de 
acasă costumul de baie şi le făcu o surpriză băieţilor. Şi-a scos 
rochia în faţa lor şi toţi copiii rămaseră înmărmuriţi: părea o 
reclamă dintr-o revistă ilustrată. Cineva a scos un „000” lung, ca 
şi cum ar fi văzut o minune, apoi la propunerea lui Barbu 
începură să aplaude. Numai Guriţă nu-şi bătu palmele. Prinţesa 
ar fi vrut să-i mulţumească pentru asta, dar nu găsi cuvintele 
cele mai potrivite şi se jenă de ceilalţi, îl privi numai în ochi şi 
Guriţă, derutat, îşi lăsă privirile în pământ. Când porni spre apă, 
Prinţesa se simţi privită şi, din cauza asta, calcă atentă pe 
nisipul plin de pietricele ca şi cum ar fi deranjat-o la tălpi. Guriţă 
se duse după ea şi se vedea pe el că e mândru că o însoţeşte. 

Prinţesa, descoperind pontonul, nu se putu abţine să nu-l 
întrebe! 

— Asta e pontonul meu? 

— Al tău şi al meu. 

— Şi care e partea mea? 

— Partea ta e... totul! Îi zâmbi Guriţă. 

Nu se aşteptase la atâta mărinimie. Îl întrebă: 

— Îţi place costumul meu? 

— Dacă nu l-ai purta tu, aş fi zis că nu. De departe pari o 
lămâie. 

Pe nisip, se culcară faţă în faţă, dar Guriţă, în loc să stea 
nemişcat; se foi un timp, apoi îşi rezemă bărbia pe braţe. 
Simţindu-se privită Prinţesa ridică ochii spre el. 

— De ce te uiţi la mine? întrebarea nu avea nimic acuzator. 

Guriţă nu ştiu ce să răspundă. Ascultă un timp scurgerea 
zgomotoasă a râului apoi spuse într-o doară: 

— Vrei să mă uit la plopi? 

— Nu Dar te uiţi într-un fel ciudat. 

O trecu un fior şi-şi lăsă fruntea pe braţe. 


ÎN DRUM SPRE CASĂ se feri să se uite în ochii lui Guriţă; îl 
simţea străin, ca şi cum l-ar fi cunoscut în după-masa aceea. 
Răspunse la întrebări scurt, cu da, cu nu, deveni sfioasă şi nu 
ştia cum să-şi ţină mâinile: le bălăngănea de-a lungul trupului, i 
se păreau de prisos de parcă n-ar fi fost ale ei. Guriţă păşea şi el 


tăcut, calicind neatent în gropi, ca niciodată până atunci. Uneori, 
Prinţesa se simţea privită şi atunci o învăluia un sentiment 
ciudat, ca în faţa catedrei cu lecţia neînvăţată. 

Ar fi preferat ca Guriţă să-i vorbească, să-i spună nimicuri, să 
aibă ce să-i răspundă, dar Guriţă se închisese în el ca într-o 
carapace. Pândindu-l, îl văzu chiar încruntat. 

— Poţi să-mi spui la ce te gândeşti? 

— La nimic concret... 

— Dar la ceva tot te gândeşti... 

— Că-mi place să merg alături de tine. 

— Şi până acum am mers împreună. 

— Da, dar nu mi-am dat seama că asta îmi face plăcere. 

Prinţesa ar fi vrut ca Guriţă să continue, dar el se încăpăţână 
să tacă. Uneori, lovea câte o piatră ca pe o minge de cârpă, dar 
nu se învrednici să urmărească rostogolirea pietrei. Privea cu 
încăpățânare poteca. Auia după ce ajunseră sub sălciile 
plângătoare de pe mal se opri şi prinse între degete frunzele 
subţiri, prăfuite. Spuse fără să se uite la Andreea 

— Acolo pe ponton te-am minţit. Andreea se întoarse spre el şi 
Guriţă continuă: am spus că pari o lămâie. Am vrut să fac pe 
grozavul. Tu ori cum ai fi îmbrăcată, pentru mine eşti Andreea. 
Exişti şi când nu te văd. 

Porni Andreea se ţinu aproape de el, privindu-şi picioarele 
pline de nisip. 

— De ce nu continui? 

— Ce să continui? 

— Ce ai spus despre mine. 

— Ce să fac dacă n-ai urechi! Eu ţi-am spus totul Porniră din 
nou şi nu-şi mai spuseră niciun cuvânt. La despărţire, Guriţă îşi 
luă rămas bun muteşte, mişcând doar din buze fără să se uite în 
ochii ei. Ea rămase singură în poartă, îl urmări cu privirile cum 
îşi leagănă trupul de pe un picior pe altul şi se întrebă fără 
niciun rost, ce culoare au ochii lui Guriţă „Parcă cenușii”, dar nu 
era sigură şi se dojeni că nu-i observase până atunci. 

In casă, făcându-şi lecţiile se gândi tot la el şi-i păru rău că nu 
ştia dacă Guriţă e mai înalt decât ea sau nu. Maică-sa o trimise 
de câteva ori la culcare, dar ea se încapă ţină să stea cu coatele 
pe masă, repetând la infinit „Mai am lecţii de făcut”. 

— Dacă ştiai că ai multe lecţii de ce te-ai mai dus la scaldă? 


Ce să-i fi răspuns? Ca să vadă pontonul? De fapt nici n-au stat 
pe ponton. Să-i povestească despre succesul costumului de 
baie? Sau despre sentimentul acela ciudat pe care nu-l mai 
simţise niciodată faţă de un băiat? Până azi după-amiază îl 
văzuse pe Guriţă de sute de ori şi nu se deosebise cu nimic faţă 
de ceilalţi. Oare ce se întâmplase? Cu cine ar putea să stea de 
vorbă? Cu maică-sa? Ea e atât de ocupată cu treburile ei că nu 
are timp să-şi aranjeze propriile gânduri: se scoală dimineaţa, 
face de mâncare, se duce la fabrică, se întoarce obosită, iar face 
de mâncare, spală, calcă şi, frântă, se culcă cu tata? Cu tata n- 
ar îndrăzni să discute asemenea lucruri. De fapt, nici nu ştie 
cum ar trebui să formuleze întrebările. 

— Încă n-ai terminat? o trezi maică-sa din visări. 

— Nu. Mai am de scris la română. 

Nu avea. Terminase compunerea de mult, clar aştepta să vină 
şi taică-su. Cu el avea de discutat, dar cu totul altfel de 
probleme. 

După o jumătate de oră maică-sa reveni în camera ei. 

— Ce-i cu tine, Andreea? Nu te simţi bine? 

— Ba da, mamă!... Niciodată nu m-am simţit atât de bine ca 
acum... Mamă, aş vrea să te întreb ceva. Dar să nu te superi... 

— De ce să mă supăr? 

— Că aşa eşti tu, supărăcioasă... 

— Hai, întreabă-mă! 

Tăcu un timp. În urechi îi suna rostogolirea apei printre 
scorburi, bătăile de aripi ale porumbeilor sălbatici şi înotul lin al 
unei pale de vânt prin frunzişul sălciilor. Privi faţa calmă, plină 
de aşteptări a maică-sii: 

— Tu cum ţi-ai dat seama că-l iubeşti pe tăticu? 

Maică-sa tresări: întrebarea venise pe neaşteptate şi, pentru 
că nu găsi răspunsul cuvenit, dădu dispreţuitoare din mână. 

— Ştiam că o să întrebi o prostie... 

Când seara, târziu, sosi taică-su, maică-sa îl întâmpină în prag. 

— Vezi că fiică-ta vrea să-ţi pună câteva întrebări. 

— Ce fel de întrebări? 

— Ai să vezi tu. Până pregătesc cina, du-te şi vorbeşte cu ea. 

Tata intră în camera Andreei şi o certă că nu se culcase până 
atunci. Ea abia reuşi să-i şoptească că îl aşteptase special. 

— De ce? 


— Voiam să ştiu ce ai făcut? 

— Manevre, îi răspunse taică-su plictisit. Am format două 
trenuri cu vagoane risipite pe zece linii. Ştii ce înseamnă asta? 

— Nu. 

— Ca o tablă a înmulţirii cu trei cifre. 

— Eu te-am întrebat dacă ai făcut altceva? 

— Încă de ieri, fetiţa mea. l-am trimis o mie de coli 
ministeriale şi un bidon cu cerneală tipografică. 

— Atunci înseamnă că mă pot culca liniştită. 

— Maică-ta mi-a spus că vrei să mă întrebi ceva. Asta ai vrut 
să ştii? 

— Nu, tăticule... Dar mama mi-a spus că e prostie ce vreau să 
te întreb. 

— Hai să te aud şi pe tine spunând o prostie Andreea îşi lăsă 
privirile în pământ. 

— Spune-mi tăticule, tu cum ţi-ai dat seama că o iubeşti pe 
mămica? 

Bogdan zâmbi abia perceptibil. 

— Întrebarea asta nu e o prostie. Îngândurat începu să se 
plimbe prin cameră. Păi, cum să-ţi spun?... Pe maică-ta am 
cunoscut-o la gara electrică. Venise la oraş şi avea bagaje 
multe. Am ajutat-o să urce în tren. Privind-o, mi-am dat seama 
că trebuie să fie soţia mea. Cam tot atunci mi-am dat seama că 
o iubesc... 

— Şi dacă în ziua aceea nu te-ai fi dus la gara electrică, mama 
n-ar fi fost mama mea. 

— Ba da. Dacă n-aş fi întâlnit-o atunci, aş fi întâlnit-o altădată. 

— Şi dacă n-ai fi întâlnit-o niciodată? 

— Nu se putea să n-o întâlnesc. Hai, culcă-te... 

Prinţesa stinse lumina şi se întinse în pat, dar nu reuşi să 
adoarmă: se vedea la ştrand, singură cu Guriţă, alergând printre 
plopi, stropindu-se cu apă şi râzând fără pricină. Incă mai de 
mult îl admirase pe Guriţă pentru dinţii lui mari şi albi, cu toate 
că avea un canin încălecat. Guriţă râdea frumos, nu-şi căsca 
gura ca pe o poartă, nu se strâmba, nu-i tremurau umerii când 
hohotea. Dar de ce oare mă gândesc tot timpul la el?... 


A DOUA ZI, SPRE MIRAREA PRINȚESEI, Guriţă o ocoli în toate 
pauzele, îşi găsi ortaci de ocazie cu care discută pe coridor, iar 
în pauza mare nici nu apăru în curtea şcolii. In timpul orei de 
istorie îi căută privirile, dar Guriţă se uită tot timpul la Drişcă, 
scos la tablă. Acesta îşi ţinea capul în pământ ca un condamnat: 
nu ştia nicio iotă din lecţie. Domnişoara Dobrescu, profesoara de 
istorie se apropie de el, îl prinse de bărbie şi-i înălţă capul: 

— Ştii de ce îţi dau patru? 

— Pentru că n-am ştiut anul bătăliei de la Călugăreni. 

— Nu pentru asta. Vei putea fi un bun zidar, mecanic de 
locomotivă sau inginer fără să ştii anul luptelor de la Călugăreni 
sau anul urcării pe tron a lui Ştefan cel Mare. Istorie nu învăţăm 
ca să memorăm date. Îi întoarse spatele lui Drişcă şi privi spre 
ceilalţi elevi: Istoria, copii, este conştiinţa unei naţiuni, conştiinţa 
existenţei patriei. Cunoaştem popoare care au vrut să 
cucerească lumea: hunii lui Attila, mongolii lui Gingis-Han şi care 
au dispărut de pe scena istoriei. Ştiţi de ce? Prinţesa ridică două 
degete. 

— Hai, spune Bogdan! 

— Pentru că n-au avut patrie. 

— Ai răspuns corect. Au dispărut de pe scena istoriei pentru 
că n-au avut patrie. Istoria este biografia unei patrii. Istoria 
consemnează durabilitatea unei ţări, durabilitatea unei naţiuni. 
Şi noi, cei de azi, vom intra în istorie. Despre noi vor învăţa 
copiii copiilor voştri Se întoarse brusc spre Drişcă: Ţi-am dat 
patru la istorie pentru că nu ştii că Mihai Viteazul a luptat pentru 
unificarea patriei. Noi vom intra în istorie pentru că luptăm 
pentru reîntregirea patriei sfârtecată de Dictatul de la Viena. 
Vom desăvârşi din nou opera lui Mihai Viteazul. Asta trebuia să 
ştii, nu anul bătăliei de la Călugăreni. Se întoarse din nou spre 
clasă. Istoria ţării noastre se scrie de două mii de ani... 

După terminarea cursurilor Prinţesa porni spre casă, păşind 
încet, sperând ca Guriţă s-o ajungă din urmă. 

În loc de Guriţă i se alătură Drişcă. Încercă să se justifice 
pentru acel patru la istorie. 

— Eu, zău, am învăţat, Prinţeso... Dar de unde să fi ştiut eu ce 
a născocit ea? Ceea ce ne-a povestit cu hunii, cu mongolii nici 
nu e în cartea de istorie. Am răsfoit-o după oră, un rând nu e 
despre biografia patriei. De unde să fi ştiut? 


Pentru prima oară îşi dădu seama că Drişcă era mai prost 
decât crezuse. 

— Guriţă unde e? întrebă Prinţesa, dar îi păru imediat rău că 
nu-l luase pe ocolite. 

— A plecat de unul singur pe malul Mureşului. 

— Şi ce face acolo? 

— Ştiu eu? spunea că are o jumătate de plută, se aşază pe ea 
şi priveşte apa. Cred că s-a scrântit la cap. Prinţesa se îmbujora 
la faţă, pentru o clipă îi trecu prin minte să se ducă şi ea până la 
ponton, dar renunţă imediat: şi Drişcă ar fi sesizat că se duce 
după Guriţă şi era prea mândră să facă ea primul pas. _ 

îngândurată, păşea mecanic şi nici nu recepționa. Intrebările 
lui Drişcă: 

— Ce ai spus? 

— Dacă vii diseară la abator? 

— Ce să fac acolo? 

— Să ne jucăm de-a judecătoria. 

— Dar ăsta ce fel de joc mai e? 

— Găsim cuiva o vină... 

— Ce fel de vină? 

— Nu ştie să răspundă la o întrebare, sau altceva şi e judecat. 
Pe urmă i se dă o condamnare: să urce pe acoperiş, de 
exemplu, cu mâinile legate. Ştii cum sunt scările? E greu să urci 
chiar dacă te sprijini de balustradele şubrede. Alteori se dau 
judecăţi bune. leri de exemplu, m-au trimis cu Silvia să ocolesc 
abatorul de trei ori. Eu cu Silvia aş fi ocolit abatorul şi de zece 
ori. 

Ne-am ţinut de mână, apoi ne-am aşezat pe tubul de 
scurgere. Apăruseră stelele, i-am arătat Silviei Carul Mare. E un 
joc foarte frumos. 

— Şi dacă te-ar fi trimis să ocoleşti abatorul cu altcineva? 

— Ar fi fost o adevărată condamnare. 

— Şi ce ai mai discutat cu Silvia în afară de Carul Mare? 

— Cu Silvia de obicei nu discut. Ne ţinem de mână şi tăcem. 
Dar mie îmi place să tac alături de Silvia. Aşa-i că Silvia e 
frumoasă? 

Prinţesa nu se întrebase niciodată dacă Silvia e frumoasă sau 
nu. Era ca toate celelalte fete, avea părul lins, fruntea bombată 
şi-şi ţinea buzele mereu strânse. 


— Da, e frumoasă, răspunse, să nu-l dezamăgească. Are părul 
lung... 

— Ştii ce păr mătăsos are? Dacă îi pui mâna pe creştet, îţi 
alunecă palma pe umăr. 

Prinţesa îl ascultă într-o doară: încercă să-şi imagineze ce ar fi 
făcut ea dacă ar fi fost condamnată să ocolească cu Guriţă de 
trei ori abatorul. 

— Şi azi vă întâlniți acolo? 

— De o săptămână în fiecare seară. 

Acasă, găsi un bileţel în care taică-su o ruga să treacă pe la 
depou. 


LA DEPOU | SE SPUSE că locomotiva de manevră e la acul 3. 

Era o zi călduroasă, fără vânt, oţetarii îşi atârnau frunzele 
înnegrite de funingine ca nişte cârpe, şinele de fier ardeau ca 
jarul, nu putea călca desculţă pe ele, iar apa, în apropierea 
fântânilor de alimentare, se evapora la fel ca stropii aruncaţi pe 
o plită fierbinte La acul 3, acaru/ o informă că taică-su plecase 
după nişte vagoane la gara Triaj. În cele din urmă, după vreo 
jumătate de oră de aşteptare, îl întâlni la rampa de alimentare. 
Fericită, Prinţesa urcă pe locomotivă Nicoară, fochistul, o sărută 
pe obraz, apoi, vrând s-o şteargă cu mâneca hainei, o înnegri şi 
mai mult. 

— Cum a fost la şcoală? o întrebă taică-su. Te-a ascultat la 
română? 

— Nu, tată. La română mi s-a încheiat media, dar domnişoara 
Dobrescu a fost grozavă astăzi. 

— Profesoara de istorie? 

— Da. Când vorbea de Mihai Viteazul îmi părea rău că n-am 
trăit pe vremea lui. Poate atunci aş fi putut face şi eu ceva. 

— Istoria se face şi azi. 

— Aşa spunea şi ea, dar eu cred ca să ne amăgească. De ce 
m-ai chemat, tată? 

— Îți spun imediat. Coborâră de pe locomotivă pe partea 
umbroasă şi aşteptară ca Nicoară să se îndepărteze. Vreau să te 
trimit să cumperi o pernă. 

Prinţesa, convinsă că nu auzise bine din cauza ralantiului, 
întrebă derutată: 


— Nu înţeleg. 

— Ba da. Înţelegi tu foarte bine. Te duci şi cumperi o pernă. 

— Nu e mai bine dacă se duce mama să cumpere? Ea se 
pricepe mai bine la perne. 

— Nu. Tu te duci. Tu, în piaţa de vechituri este o singură 
femeie care vinde perne decorative. Te duci la ea să-i spui că 
vrei una cu motive maramureşene. 

— Eu nu cunosc motivele maramureşene. 

— Se pricepe ea. lei o pernă, te duci şi i-o dai lui Varlam. Asta 
e tot. Du-te! 

La auzul numelui lui Varlam pricepu că e vorba de o misiune. 
Ochii începură să-i strălucească şi se concentra să nu piardă 
niciun cuvânt. Dar taică-su terminase ceea ce avea de spus. 
Memora esenţialul; 

piaţa de vechituri, motive maramureşene, Varlam. 

— Şi banii? 

— Bani, pentru ce? 

— Pentru pernă. 

— Perna nu costă nimic. 

— Adică îi cer, aleg o perniţă şi plec fără să-i plătesc. 

— Exact, în afară de un singur lucru. Perniţa n-o alegi, ţi-o dă 
ea. 

Taică-su o însoţi până la poarta depoului. Pe drum, Prinţesa ar 
fi vrut să-i mulţumească pentru misiunea primită, dar socoti că 
nu era cazul. Întrebă ca într-o poară: 

— Şi ce e cu pernele astea, tată? 

— Nu trebuie să ştii. 

— Dar dacă ştiu, ştiu cum să mă apăr la nevoie. Taică-su privi 
aburii albi care se risipeau în apropierea lor, apoi, după ce 
medita un timp, răspunse: 

— Ai dreptate. În perniţă sunt ascunse manifeste. 

— Înţeleg. Le duc la Varlam şi el le distribuie. Nu; pot să-l ajut? 

— Nu. Se descurcă el singur. 

— Dar ar fi bine să-l ajute cineva... 

— Nu e nevoie. Şi tu. În orice caz, nu. E treabă foarte 
periculoasă şi, în afară de asta, trebuie să ai multă experienţă; 
să ştii cui să le dai. 

— Şi la ce oră să mă duc în piaţa de vechituri? 

— Chiar acum. 


LA O SINGURĂ TARABĂ din piaţa de vechituri erau perniţe 
ornamentale: pătrate, dreptunghiulare, unele decorate cu 
cusături, altele cu volănaşe, cu danteluţe. Prinţesa trecu de mai 
multe ori prin faţa tarabei, nu voia să se nimerească împreună şi 
cu alţi cumpărători, dar îşi dădu imediat seama că acest pericol 
nu o ameninţa: nu văzuse niciun om oprindu-se în faţa 
perniţelor. Vânzătoarea părea o ţărancă din jurul Aradului, avea 
mâinile muncite şi era obosită, cu cearcăne. Se opri în faţa ei şi 
întâi cercetă nişte mărgele de sticlă colorată, apoi brusc puse 
mâna pe o perniţă. 

— Cât costă una din astea? Femeia se holbă mirată la ea. 

Doar nu vrei să cumperi, fetiţo? Sau te interesează doar 
preţul? Hai, ia mâna de pe ea c-o murdăreşti. Sunt scumpe... 

Prinţesa se aplecă spre ea: 

— Pe mine m-ar interesa una cu motive maramureşene. 
Instinctiv, femeia se uită în jur, apoi o ţintui cu privirile: 

— Ce-ai spus? 

— Perniţă cu „motive maramureşene”., Vânzătoarea tuşi 
scurt, începu să înfăşoare o dantelă la metraj căzută de pe un 
suport de lemn, apoi se aplecă, deschise o lădiţă pe care 
Prinţesa n-o văzuse până atunci şi scoase de acolo o perniţă din 
pânză de in, cu fata plină cu cusături cu aţă neagră. Prinţesa o 
cercetă ca şi cum ar fi fost în stare să aprecieze dacă motivele 
erau originale sau nu. Îi plăcură florile abstracte în formă de 
triunghi şi romburile ciudate, alungite care aduceau cu nişte 
brazi stilizaţi. 

— Îţi place? întrebă femeia. 

— Foarte mult. 

— Atunci ce mai stai? la-o şi du-te!... 

Prinţesa luă perniţa subsuoară şi nu observă că, în spatele 
tarabei, portarul din strada Meţianu 14, cel îmbrăcat cu haine 
civile şi o tunică militară, îi urmări toate mişcările. Işi ţinea mâna 
ciungă la piept ca pe o păpușă. După câţiva paşi, Prinţesa se 
simţi în siguranţă, începu să caşte gura la vânzătorii ambulanți 
care-şi lăudau gălăgioşi marfa. Un domn înalt, îmbrăcat elegant, 
cu lavalieră de artist la gât îi smulse perniţa de sub braţ. 

— Cât ceri pe ea, frumuşico? 


— Nu e de vânzare! ţipă Prinţesa şi întinse mâinile să-şi 
recupereze perniţa. 

Artistul însă ridică perniţa deasupra capului. 

— Umbli cu perna în piaţa de vechituri şi spui că nu-i de 
vânzare? Îţi dau un pol pe ea. 

Individul cu lavalieră de artist se scotoci după bani. 

— Nu face un pol, dar îţi dau atâta pentru că e brodată 
frumos. 

— Daţi-mi perniţa înapoi! ţipă deznădăjduită. Prinţesa. 

Artistul ţăţăi din buze: 

— Ai voce frumoasă, domnişoară. Ai putea să vinzi seminţe. 

Apăru ciungul şi cu mâna-i sănătoasă îl prinse pe artist de 
lavalieră: îi arătă şi butucul ieşit de sub mâneca uniformei: 

— Mă, frumosule, dacă-ţi vâr butucul între ochi, nu vii șase 
luni în piaţa de vechituri... 

Buimăcit, artistul cobori mâna cu perniţa. Prinţesa i-o smulse 
dintre degete şi dispăru printre gură-cască care începuseră să 
facă roată în jurul lor. 


ÎN STRADA CÂNEPII, LA VARLAM, nu fusese decât o singură 
dată, atunci când luase multiplicatorul ascuns în canapea şi-l 
transportase la magazinul lui Sitaru. Căruţaşul i se păruse 
antipatic din prima clipă când îl văzuse poate şi pentru faptul că 
fusese morocănos şi zgârcit la vorbă. Ceilalţi oameni pe care îi 
cunoscuse în ultimul timp au fost drăguţi, simpatici: şi Barta, şi 
Sitaru până şi femeia de la taraba din piaţa de vechituri cu care 
nu schimbase decât câteva cuvinte. Dar cel mai simpatic dintre 
toţi fusese ciungul, care-l salvase perniţa din mina omului cu 
lavalieră. Îi păru rău că nu-i mulţumise, dar în învălmăşeala 
aceea nu mai era cazul să stea după el. 

Lipăind pe trotuarul încins, Prinţesa se întrebă cum o s-o 
primească Varlam. O fi la fel de morocănos ca atunci când a fost 
obligat să taie căptuşeala canapelei? Plictisindu-se, mută 
perniţa de sub un braţ sub celălalt. Oare cum arată un manifest? 
Se întrebă şi curiozitatea o măcina ca o piatră de moară. Nu era 
convinsă că Varlam va tăia perniţa în faţa ei. Dacă n-ar fi fost pe 
o stradă umblată ar fi fost în stare să descoasă perniţa şi să 
cerceteze manifestele. Chiar să păstreze unul ca amintire. 


La ora aceea pe strada Cânepii erau puţini trecători: o bătrână 
trăgea un cărucior încărcat cu nişte boarfe şi pe trotuarul 
celălalt se jucau doi copii. Cu toate astea, înainte de a intra în 
casa unde locuia Varlam, Prinţesa mai cercetă o dată strada: era 
sigură că nu fusese urmărită. 

Bătu la uşa de la etajul întâi şi-i deschise copilul cu capul tuns; 
acum avea fruntea julită. 

— Mamă! ţipă băiatul, a venit iar aia cu canapeaua! Apăru şi 
mama copilului. Era despletită, cu un şorţ cu picăţele la şold. 
Părea supărată şi-şi ţinea ochii întredeschiși ca şi cum ar fi 
supărat-o lumina. Doamna Varlam era şi mai antipatică decât 
soţul ei. Intrebă agresivă: 

— Acum ce mai vrei? 

— Nimic, doamnă. Vreau să vorbesc cu domnul Varlam. 

— Nu-i acasă. 

— Atunci o să revin puţin mai târziu. 

— Nu-i nevoie să revii. Spune-mi mie ce ai de spus. 

— Din păcate, doamnă, nu pot să stau de vorbă decât cu 
domnul Varlam. 

— Poate mai vrea să strice o mobilă, interveni şi copilul şi se 
hlizi. 

— Dacă nu vrei să stai de vorbă cu mine, atunci cară-te! ţipă 
furioasă doamna Varlam şi, după ce Prinţesa depăşi pragul, îi 
trânti uşa în nas. 

Neavând încotro, Prinţesa cobori scările şi ieşi în stradă. 
Singura soluţie să-l întâlnească pe Varlam era să-l aștepte în 
faţa casei. Traversă strada şi se rezemă de poarta casei de 
peste drum. Era de altfel singurul loc umbrit. Soarele coborâse 
spre apus dar bătea pieziş, razele erau fierbinţi ca nişte săgeți 
încălzite la jar. De ce s-o fi supărat doamna Varlam? Probabil îi 
părea rău că din cauza ei au fost nevoiţi să taie canapeaua. 

Stând sub poartă, ameţită de căldură, auzi din nou vocea 
piţigăiată a copilului Ridică privirile, şi-l descoperi în pătratul 
unei ferestre de la etaj. 

— Uite, mamă, e acolo sub poartă! 

In geam apăru şi doamna Varlam şi Prinţesa le întoarse 
spatele şi porni de-a lungul străzii. „Dar din ce direcţie o fi 
venind Varlam?” 


Hotări să se ducă pe malul Mureşului, acolo era răcoare şi să 
se întoarcă mai târziu. Până seara nu se putea să nu se întoarcă 
Varlam. 


UN VÂNT ISCAT DIN SENIN bătea dinspre Mureş aducând un 
miros dulceag de borhot de la fabrica de zahăr. Prinţesa 
strâmbă din nas, dar socoti că era tot mai bine la răcoare decât 
în oraş, unde, caldarâmul încins radia ca un cuptor. O încălzea şi 
perniţa pe care o ţinea sub braţ şi simţea pe şira spinării cum îi 
curg şiroaiele de sudoare. 

Se gândi şi la varianta că nu-l va găsi pe Varlam: atunci, fără 
îndoială, cea mai bună soluţie, deşi era plină de riscuri, era să se 
întoarcă în piaţa de vechituri şi să scape de perniţă. Tocmai vru 
să coboare spre parc când îl întâlni pe Guriţă î îl văzuse încă de 
departe stând rezemat cu coatele de balustrada vopsită cu 
mihium, privind apa cafenie care se învolbura în apropierea 
malului. Alergă veselă spre el! 

— Dacă ai şti ce bine îmi pare că te-am întâlnit, Guriţă... 

Imediat, însă, îşi dădu seama că ar fi trebuit să-i spună pe 
numele adevărat, Petru, dar era prea târziu să se corecteze. 

— De ce-ţi pare bine că mă vezi? o întrebă el morocănos. 
Vorbea de parcă ar fi fost supărat. 

— În primul rând că te-am întâlnit. 

Cercetă culoarea ochilor lui Guriţă: erau verzi. 

— Şi în al doilea rând? 

— Nu este niciun al doilea rând. 

— Trebuie să fie. Altminteri n-ai fi spus în primul rând. Dar e 
bine că m-ai pomenit pe mine prima oară. Şi asta e ceva... 

Prinţesa nu-i răspunse. Nici n-ar fi avut ce să-i răspundă: că s- 
a bucurat pur şi simplu că l-a întâlnit, că nu va trebui să 
cutreiere strada de una singură? Privi un timp vârtejurile care se 
înşirau în spatele unui bolovan, apoi trase aer în piept şi luă o 
hotărâre eroică. 

— Am plecat. 

Pe neaşteptate, Guriţă o prinse de braţ şi, simţindu-i degetele, 
Prinţesa se cutremură: tot sângele îi năvăli în obraji. 

— Unde te duci? Vocea îi sună autoritar ca şi cum ar fi avut 
dreptul să-i cunoască toate drumurile. 


— Nicăieri. Mă plimb. 

— Şi ai ieşit la plimbare cu o perniţă sub braţ? 

— Cu un scop. Ai avut dreptate. Perniţa e al doilea motiv 
pentru care m-am bucurat că te-am întâlnit. 

— Vrei să mi-o faci cadou? 

— Nu. Aş fi vrut să te rog să mă ajuţi. 

— Roagă-mă. 

Prinţesa hotărî să joace tare. 

— Acum e prea târziu. Ai vorbit urât cu mine. Îşi eliberă braţul 
din strânsoarea lui Guriţă. 

— N-am vrut. Zău n-am vrut să vorbesc urât, Andreea! Dacă 
pot, te ajut cu mare plăcere. Şi poţi să-mi ceri orice. Vrei să mă 
arunc îmbrăcat în Mureş? 

— Ştii foarte bine că aşa ceva n-am să-ţi cer niciodată. Ceva 
mai mult. Pot să am încredere în tine? 

— Nu ţi-am dovedit-o cu polițistul? 

— Aia a fost un fleac faţă de ce trebuie să facem acum. Am în 
perniţa asta nişte hârtiuţe pe care trebuie să le difuzăm în oraş. 
In afară de tine nu ştie nimeni despre acest lucru. Nici măcar 
tatăl meu. Chiar m-ar bate dacă ar afla... Mă ajuţi? 

— E un fleac ce-mi ceri. 

— Nu-i fleac. În primul rând nu trebuie să ne vadă nimeni. 
Oricine ne-ar vedea, ne-ar da pe mâna poliţiei. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa! 

li povesti amănunţit ce aveau de făcut şi Guriţă întrezări 
aventura. Se înfierbântă: 

— Îmi plac chestiile astea. 

Trecu un ostaş în apropierea lor şi se întoarseră cu faţa spre 
Mureş. Guriţă se rezemă din nou de balustrada cocilită. După ce 
paşii soldatului nu se mai auziră, Prinţesa ridică privirile spre 
Guriţă. 

— După ce am scos manifestele trebuie să distrugem perniţa. 

— Nu-i păcat de ea? 

— Nu! 

— O ardem, găsi soluţia Guriţă. 

— Ce ar spune oamenii văzând că ardem o perniţă? Ori o 
aruncăm în Mureş, ori într-un canal. 

— Aranjez eu asta. 


Luă perniţa din mâna Prințesei şi cobori sub traversele 
podului. Prinţesa, care rămăsese pe mal, de planton, văzu 
penele luate de vânt. Apa se albi. La ora aceea Corso-ul era 
pustiu. Nu ieşiseră la plimbare nici îndrăgostiţii şi nici pensionarii 
cu cărucioarele de copii. 

Guriţă aruncă şi căptuşeala de in a perniţei în valuri, vâri 
teancul de manifeste în buzunar şi urmă dolma. 

— Când începem? 

— Eu spun chiar acum, hotărî Prinţesa, că avem timp să le 
răspândim pe toate. 

— Foarte bine. Ne aşezăm pe fiecare bancă goală, lăsăm câte 
două manifeste şi plecăm. Aşa nu ne vede nimeni. Pe urmă 
mergem la gară şi facem la fel. _ 

— Tu ai noroc că ai buzunare. In mână nu le pot ţine. 

— Lasă că le difuzez eu. 

— Dar ce scrie pe ele? Dă-mi să citesc şi eu unul. 

— Le-am studiat eu acolo sub pod: 

„Ostaşi, muncitori, ţărani, intelectuali! Luptaţi cu arma în 
mână împotriva cotropitorilor fascişti!” Şi se încheie foarte 
interesant: 

„Citeşte şi dă mai departe!” 

— Ce crezi, Guriţă, manifestele astea au vreun rost? 

— Nu ştiu. Dar dacă aş găsi eu unul pe stradă, m-ar pune pe 
gânduri. In orice caz, n-aş mai vedea în nemti aliaţi, ci nişte 
cotropitori. Eu, de exemplu, nu pot să-mi văd rudele de la 
Oradea pentru că Oradea, din cauza lor, e în altă ţară. Şi tata îl 
urăşte. Hai să facem o probă. 

— Cum? 

— Lăsăm un manifest pe o bancă, ne îndepărtăm şi vedem ce 
face unu' care îl găseşte. 

— E o idee foarte bună. 

Se aşezară pe prima bancă goală. El se lipi de umărul Prințesei 
şi ea n-avu curaj să se retragă Umărul lui Guriţă o frigea ca un 
cuptor. Rămaseră câteva clipe nemișcaţi, pe urmă Guriţă puse 
două manifeste pe bancă şi luară din loc. După vreo douăzeci de 
paşi se opriră lângă balustradă şi se uitară dacă se aşază cineva 
pe bancă. Vântul ridică cele două manifeste în aer, unul se 
legănă deasupra balustradei şi căzu în Mureş Celălalt mai pluti 
un timp, apoi ateriza pe trotuar. Un domn în vârstă se aplecă şi-l 


culese de pe jos. Îşi puse ochelarii, dar nu citi decât un singur 
rând: îl vâri repede în buzunar, se uită în jur să se convingă că 
nu-l vede nimeni, apoi îşi grăbi pasul şi cobori în parc. 


GARA FUSESE BOMBARDATĂ de mai multe ori, dar avarii 
serioase au rezultat din cel de al doilea raid pe la începutul 
primăverii. Atunci, două bombe de câte o mie de kilograme au 
distrus tunelul subteran care duce spre cele patru linii, copertina 
de beton a peronului şi clădirea vămii. Cu ajutorul militarilor s-a 
improvizat o copertină din cherestea acoperită cu carton 
gudronat. Dar gara a fost şi ţinta comuniştilor: aici apăreau 
inscripţii antifasciste pe vagoane şi se distribuiau manifeste. Din 
cauza asta, Dohotaru a ordonat înfiinţarea unui pichet de pază 
format din poliţişti conduşi prin rotaţie de către un comisar. 

În ziua când Guriţă a apărut cu manifestele la gară, ofiţer de 
serviciu era Pricop. Era cald, se retrăsese pe o bancă, trasă la 
umbră dincolo de sediul Crucii Roşii Ostenit şi transpirat, 
sergentul Dima îi ceru permisiunea să se aşeze lângă el. 

— E o zi ca oricare alta, spuse după ce-şi tampona fruntea cu 
o batistă mototolită. Eu cred că ne pierdem vremea la gară. 

— Ordinul e ordin! îi răspunse comisarul cu întârziere. 

— E domnule comisar, dar eu cred că... 

— Ce crezi, măi, Dima? 

— Cu Bejan arestat o să fie multă vreme linişte... Guriţă era 
pus pe fapte mari: cutreieră toate sălile de aşteptare, risipi 
hârtiuţele pe peron. Manifestele, urmărite de Prinţesă, umblau 
din mână în mână, oamenii se adunau în grupuri şi şuşoteau 
Dezlănţuit şi îmbătat de succes. Guriţă porni spre garnitura de 
pe linia întâia. Un soldat neamt îl prinse de mână şi îi arătă un 
manifest: 

— Was ist das? Guriţă îi râse în nas: 

— Niciun „das”, e o scrisoare de dragoste pentru voi! 

Se smulse din strânsoarea ostaşului, urcă în personalul de pe 
linia întâia şi începu să împartă manifestele în compartimente. 
Prinţesa, cu inima cât un purice, stătea în fata biroului de 
mişcare şi se întreba speriată ce o să spună taică-su când o să 
afle că n-a predat manifestele lui Varlam Deşi era convinsă că 
Varlam n-ar fi fost în stare să facă ceea ce a făcut Guriţă. 


Acesta, trecând dintr-un vagon într-altul, făcea semne 
Prințesei cu mâna. Exact când totul părea că se termină cu bine, 
la capătul peronului, unde era banca lui Pricop, apăru o femeie 
în vârstă şi se adresă comisarului: 

— Nu vă supăraţi, vreţi să-mi spuneţi ce scrie aici? şi întinse 
un manifest spre el. Mi-am spart ochelarii şi de atunci nu mai 
pot buchisi un rând. 

Pricop aruncă o privire spre manifest, apoi, brusc, o prinse pe 
bătrânică de mână: 

— De unde ai asta? 

— Cum de unde? Toată gara e plină. 

Pricop se căută în buzunare după fluier şi, în clipa următoare, 
dădu alarma. Un agent îmbrăcat în civil, înşfăcă un individ care 
tocmai citea cu voce tare textul tipărit pe un manifest. Imediat 
apăru şi un poliţist în uniformă şi-l luară pe individ de guler. 
Speriată, Prinţesa făcu un semn lui Guriţă care tocmai apăruse 
la fereastra unui vagon, dar el nu pricepu semnul, arătă 
manifestele pe care le ţinea în mână şi strigă din toate puterile: 

— Nu mai am decât pe astea!... 

Printre poliţişti, Prinţesa îl recunoscu pe Dima. Se retrase în 
spatele uşii biroului de Mişcare, apoi văzându-l se apropie, intră 
în birou. Un impiegat, cu chipiu roşu, se uită întrebător spre ea: 

— Ce doreşti, fetiţă? 

— Aş vrea să vă întreb cât e ceasul? 

— Tocmai aici te-ai găsit să întrebi? Peronul e plin de ceasuri. 

Prinţesa nu se fistici: 

— Da, dar fiecare arată altă oră. 

Impiegatul aruncă o privire spre pendulul din perete: 

— Şase şi unsprezece minute. 

Prinţesa mulţumi ceremonios, se uită la banda telegrafului 
care se scurgea pe podea, la diagramele agăţate pe pereţi şi se 
retrase sfioasă. Pe peron cineva tocmai începu să tipe: 

— Le împarte un băiat, domnule comisar! Uitaţi-vă, e acolo, în 
garnitura de pe linia întâia!... 

Poliţiştii se năpustiră spre vagoanele de pe prima linie, iar 
omul care atrăsese atenţia comisarului fugi şi el într-acolo. Era 
gras, asudat ca la o baie cu aburi, cu vestonul descheiat. 
Prinţesa întinse piciorul înainte, grasul se împiedică din cauza 


vitezei, nu reuşi să-şi restabilească echilibrul şi se rostogoli 
peste nişte ţărani care cinau aşezaţi pe dalele peronului. 

Unul dintre ţărani, care se lovise la umăr, vânjos, cu faţa 
pătrată, îl prinse de reverul hainei şi-l zgâlţâi; la fiecare smuci 
tură căpăţâna grasului se izbea de ciment.. 

— De ce te dai la noi, hai!?... 

— Eu, nu! bâigui grasul şi vru să se elibereze din strânsoarea 
ţăranului. 

Un altul îl înghionti între coaste. Grasul nu realiză ce se 
întâmplă cu el, se găsi înconjurat de priviri duşmănoase şi se 
sperie. Vru să-şi ceară scuze, dar cineva îl lovi cu o bucată de 
slănină peste gură. 

Prinţesa îşi luă privirile de la el şi, când se întoarse spre trenul 
de pe linia întâia, acesta tocmai se puse în mişcare; roţile 
scârţâiră prelung, zgomotul aducea cu un scrâşnet metalic, apoi 
se auzi şi clincănitul tampoanelor. Ţignalul locomotivei se pierdu 
în hău. 

Când Prinţesa văzu poliţiştii coborând din tren, se retrase sub 
copertina peronului şi se pomeni faţă în faţă cu profesoara de 
istorie. Domnişoara Dobrescu păru şi mai mirată: 

— Tu ce cauţi aici? 

— Nimic, doamnă profesoară. Stau. 

— În gară? 

— Da. Îmi place să privesc trenurile. Unele vin, altele pleacă. 
Văd oameni pe care n-am să-i mai văd niciodată. Descoperi o 
garoafă în mâna profesoarei. Aşteptaţi pe cineva? 

Profesoara, fâstăcită, îi răspunse cu puţină întârziere: 

— Nu. Şi mie îmi place să văd cum vin şi pleacă trenurile. Privi 
spre agitația de pe peron. De ce or fi atât de mulţi poliţişti? 

— Cineva împarte hârtiuţe şi poliţiştii se agită. 

— Poate ar fi mai bine dacă te-ai duce acasă. 

— Da, doamnă, mai ales că trebuie să-mi fac şi lecţiile. 

Tocmai vru să se retragă, când, în faţa lor, apăru comisarul 
Pricop. Puse mâna pe umărul Andreei! 

— Tu? 

—E cu mine! se grăbi să răspundă profesoara în locul 
Prințesei. 

Pricop abia atunci o recunoscu pe domnişoara Dobrescu. 


Sărut mâinile, domnişoară profesoară. Ţineţi lecţii de istorie în 
gară? 

— Istoria se poate face peste tot, răspunse ea ca şi cum ar fi 
făcut o glumă. 

— Vă gândiţi la manifeste? întrebă comisarul şi-i căută 
privirile. 

— Ce fel de manifeste? 

— Spuneam şi eu aşa... Şi cu ce ocazie la gară? Sau aţi venit 
să vedeţi cum vin şi pleacă trenurile? 

— Numai cum vin, răspunse repede profesoara. Mai ales 
acceleratul de Bucureşti. Aştept un inspector şcolar. 

Prinţesa se retrase încet în sala de aşteptare şi, de acolo, ieşi 
în piaţa Gării. Patru birje hodorogite aşteptau clienţi: caii 
costelivi, păroşi îşi ţineau capetele plecate ca şi cum ar fi căutat 
iarbă. In spatele birjelor, deasupra clădirilor, soarele începu să 
se roşească poleind turla de aramă cocilită a bisericii reformate. 
Prinţesa traversă piaţa şi se ascunse sub o poartă boltită de 
unde putea cuprinde întreaga clădire a gării, în speranţa să-l 
vadă pe Guriţă. Numai să nu-l fi arestat poliţiştii. Primul 
cunoscut care apăru în piaţă fu grasul: avea pantalonii rupţi la 
genunchi şi faţa julită. Prințesei nu-i păru rău că-i pusese piedică 
Dimpotrivă. Din cauza lui s-au repezit poliţiştii spre garnitura de 
pe linia întâia. 

Se întunecase de-a binelea când renunţă să-l mai aştepte pe 
Guriţă: din ascunzătoarea ei, oricum nu l-ar mai fi putut vedea. 
Posomorâtă, porni spre casă în centru, în dreptul drogheriei Tibi, 
de lângă clădirea poliţiei, văzu o mulţime de oameni înconjurați 
de poliţişti. Printre ei îl recunoscu şi pe Teşu. Traversă repede 
strada să nu fie recunoscută, dar nu se îndură să plece fără să 
afle ce se întâmplase acolo. Trase cu urechea la oamenii din 
spatele ei care comentau evenimentele. 

— S-au împrăştiat manifeste comuniste, spuse unul cu voce 
groasă şi a intrat toată poliţia în alertă. 

— La gară la fel, răspunse un altul, şi s-au făcut şi arestări. 

Cel cu voce groasă începu să sâsâie: 

— Taci, să nu ne audă cineva. 

Prinţesa se miră de prezenţa manifestelor în centrul oraşului; 
probabil le-au adus oamenii care au fost la gară Porni spre casă. 
In apropierea băcăniei lui Conrad, hotărî să se ducă întâi pe la 


Guriţă, să-i lase vorbă să treacă pe la ea, indiferent la ce oră se 
Stoarce. O s-o convingă pe maică-sa că are neapărată nevoie de 
un caiet. Spre mirarea ei îl descoperi pe Guriţă în colţul străzii 
chiar în faţa băcăniei. Se apropie de el şi se reţinu cu greu să 
nu-l mângâie pe faţă. 

— M-am temut foarte mult pentru tine.. 

— De ce? întrebă Guriţă mirat. 

— Pentru că în gară s-a dat alarma. Toţi poliţiştii au urcat în 
trenul în care ai fost şi tu. 

— Ai spus bine” am fost” Când ei urcau eu tocmai coboram 
Am trecut pe sub nişte vagoane de pe linia a treia, am ocolit 
peronul şi am ieşit pe la poştă. N-aveam cum să te anunţ în faţa 
gării aş fi fost arestat pentru că cineva anunţase că manifestele 
au fost împrăştiate de un copil. Am luat-o încet, pe lângă 
Mureşel, spre fabrica de vagoane Acolo am descoperit că mai 
aveam în buzunare o mulţime de manifeste. Am aruncat Câteva 
peste gardul fabricii, apoi m-am dus în centrul oraşului, să-mi 
bat ioc de poliţişti. Am aruncat câteva manifeste chiar în faţa 
poliţiei. 


COMISARUL-ŞEF, CORNELIU DOHOTARU, fu trezit din somnul 
de după-amiază: îl anunţă ofiţerul de serviciu că tot oraşul 
fusese împânzit de manifeste. Câteva mostre i s-au prezentat 
imediat după ce sosise la birou. Inainte de a fi luat primele 
măsuri, le cercetă amănunţit cu lupa: îşi dădu seama că nu era 
nevoie să fie specialist ca să constate că manifestele fuseseră 
tipărite cu acelaşi multiplicator care funcţionase şi la depou. 
Totuşi ceru să fie confruntate în laborator pentru certitudine. 
Când, în cele din urmă, i se confirmă presupunerea, ceru să i se 
raporteze despre cele întâmplate. Ofiţerul de serviciu, palid ca 
varul, îşi bătu regulamentar călcâiele: 

— Primele manifeste, domnule comisar-şef, s-au găsit în jurul 
orei cinci, pe malul Mureşului. Chiar în dreptul Cazinoului. Echipa 
trimisă la faţa locului a stabilit că difuzarea nu fusese masivă. 
Am recuperat câteva de pe băncile de pe malul apei. 

— Indicii? 

— Niciunul. După vreo jumătate de oră am fost alertaţi de 
domnul comisar Pricop de la gară. Acolo s-au găsit manifeste în 


toate sălile de aşteptare, în toate trenurile. Pe urmă s-au 
depistat manifeste şi în faţa poliţiei. 

— Câţi oameni credeţi că au participat la această acţiune? 

— Nu am stabilit încă cu precizie. Presupunem, însă, după 
numărul locurilor de difuzare, patru sau cinci oameni. În orice 
caz oameni cu experienţă. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că şi ora răspândirii manifestelor a fost alta decât de 
obicei. Până acum lucrau noaptea. De astă dată şi-au ales, mai 
ales la gară, ora cea mai aglomerată: două trenuri spre capitală, 
unul spre Timişoara, plus trenurile locale. 

— Mă duc şi eu la gară. Imi dai raportul scris după, ce mă 
întorc. 


DOHOTARU N-AVU CE CONSTATA LA GARĂ: stătu de vorbă cu 
câţiva militari din sălile de aşteptare, cu impiegatul de la biroul 
de mişcare, apoi dădu cu ochii de sergentul Dima. 

— Voi ce aţi păzit aici, domnule sergent? Am auzit că 
manifestele au fost răspândite sub privirile voastre. Unde e 
Pricop? 

Dima luă poziţie de drepţi şi ridică vocea: 

— Permiteţi-mi să raportez s domnul comisar Pricop 
cercetează vagoanele de pe celelalte linii. 

— N-aţi arestat pe nimeni? îl întrerupse Dohotaru. 

— O singură persoană. L-am descoperit în W.C.—ul gării cu un 
geamantan în mână. 

— De ce n-ai început cu asta, sergent? sclipiră ochii 
comisarului-şef. Unde e? 

— Tot acolo, îl păzeşte un gardian. 

— Adu-l repede aici! 

Dima se întoarse cu omul arestat. Dohotaru îl recunoscu încă 
de departe. 

— Păi, ăsta e Ichim. De ce te-ai ascuns, Ichime? 

— Când am văzut că-i o chestie politică, domnule comisar-şef, 
mi-am zis: aici nu-i de mine. Sergentul Dima arătă ostentativ 
spre geamantanul din mâna escrocului. 


— Probabil e gol, dădu Dohotaru din mână a lehamite. Asta e 
metoda lui. Pune din „greşeală”. Geamantanul lui gol lângă unul 
plin, apoi pleacă cu plinul. Hai, deschide-l! 

Ichim deschise geamantanul şi, aşa cum prevăzuse Dohotaru, 
era gol. 

— Ai avut noroc că n-ai apucat să „lucrezi”. Apăru şi şeful 
gării, un individ mic, rotofei. 

Arboră un zâmbet slugarnic: 

— Mă onorati cu vizita dumneavoastră, domnule comisar-şef! 

— Mai bine nu te onoram. la zi, ce se întâmplă aici, domnule 
Bordeianu? 

— S-au dezlănţuit comuniştii, domnule comisar-şef. Dar cred 
că de data asta li s-a înfundat. Doi oameni de-ai mei au văzut pe 
unul dintre distribuitori. 

— Cine sunt? se lumină din nou la faţă Dohotaru. 

— Badea, dirigintele coletăriei rapide, şi Fodor de la Crucea 
Roșie. 

— Să fie aduşi aici! 

— E numai Fodor în gară. Badea a avut un, accident: a căzut şi 
şi-a rupt pantalonii. 

Fodor se prezentă speriat în faţa lui Dohotaru i era lac de 
transpiraţie; ca să-l vadă pe comisarul-şef se întoarse spre şeful 
gării. Privea cruciş. La început Dohotaru avu senzaţia că omul 
din faţa lui îşi ascunde privirile. 

— Cum arăta cel care a răspândit manifestele? Fodor îşi răsuci 
capul şi mai mult spre şeful gării. 

— Era un copil, domnule comisar-şef. Păr negricios, faţă 
lunguiaţă. 

— Chiar copil? 

— Da, domnule comisar-şef. L-am văzut când a urcat în 
personalul de Bucureşti de pe linia întâia, apoi l-am zărit şi când 
a apărut la fereastra unui vagon şi a făcut cuiva semne cu 
mâna. Dar nu mi-am putut da seama cui. 

— Cu ochii dumitale nici nu mă mir. Putea fi călător? 

— Aşa mi s-a părut. 

O aduseră în biroul şefului de gară şi pe casieriţa de serviciu 
care a vândut biletele pentru personalul de Bucureşti. 


— Aţi vândut cumva un bilet şi pentru un copil? | întrebă şeful 
gării zelos, să dovedească comisarului cât Ide afectat e din 
cauza manifestelor.. 

— Biletul, interveni Dohotaru înainte de a fi răspuns casieria, 
putea să-l procure şi un adult. Intrebarea e, dacă aţi vândut 
bilete cu reducere pentru copii. _ 

— Două, răspunse casieriţa prompt. Imi amintesc! Perfect. 
Primul a fost cumpărat de un domn mai în vârstă. De aceea îmi 
aduc aminte de el pentru că m-a şi întrebat până la ce vârstă se 
dau bilete cu reducere. Am văzut copilul pe care îl ţinea în braţe 
şi nu i-am mai răspuns: copilul nu părea să fi avut mai mult de 
trei sau patru ani. 

— Şi celălalt bilet? 

— L-a luat chiar un copil. Îl aveam tăiat, rămas de la domnul în 
vârstă. 

— Şi cum arăta copilul? 

— Cu faţa suptă şi purta bască. Cred că avea vreo 
patrusprezece, dacă nu cincisprezece ani. El a insistat că are 
nouă. N-am vrut să mă cert cu el, eră înghesuială. Mi-am zis că 
o să-i verifice vârstă conductorul. 

— Biletul era până la Bucureşti? 

— Da. Până la Bucureşti. 


ÎNTORS LA SEDIU, Dohotaru ordonă ofițerului de serviciu să-i 
prezinte raportul scris. 

— Se bate la maşină, domnule comisar-şef. Nervos, Dohotaru 
se trânti în fotoliul din faţa biroului. 

— Raportează-mi verbal. 

— Cum vă spuneam, domnule comisar-şef, acţiunea de azi 
după masă a fost cea mai organizată din câte au fost până 
acum. S-au distribuit simultan manifestele în cele trei săli de 
aşteptare, pe peron, în vagoane, astfel că oamenii noştri n-au 
ştiut de unde să înceapă urmărirea. Ştiţi foarte bine, traseele de 
răspândire a manifestelor sunt totdeauna calculate. După primul 
manifest identificat îţi dai seama în ce direcţie” se desfăşoară 
acţiunea. Conform tradiţiei, am trimis imediat oameni la fabrica 
de vagoane, dar acolo manifestele au apărut mult mai târziu. Se 
pare însă, din informaţiile primite, că printre distribuitori se află 


şi un copil, sau, mă rog, unul mai tânăr, care, sigur pe el, a 
distribuit manifestele şi în compartimente. 

— Şi nu s-a găsit niciun călător conştient să-l prindă de urechi? 

— Nu. Am dat dispoziţie să se caute în primul rând copilul. 

Dohotaru îşi consultă ceasul brățară. 

— Acum e undeva pe la Deva sau Simeria. Copilul era călător, 
îşi cumpărase bilet până la Bucureşti. Nu s-a gândit nimeni 
dintre oamenii lui Pricop să rămână în tren. 

— Nu. Dar era să rămână din greşeală Dima. A sărit în ultima 
clipă din mers şi şi-a scrântit piciorul. 

— Ar fi fost mai inspirat dacă ar fi rămas în tren. Aţi stabilit 
harta ariei de distribuţie? 

— Da. Malul Mureşului, gara, fabrica de vagoane şi centrul 
oraşului. A 

— Adică în faţa poliţiei. In curând se vor găsi manifeste şi pe 
biroul meu. Cu neputincioşi ca voi nici nu m-aş mira. Ştiţi ce rost 
a avut demonstraţia de azi? — Propagandă comunistă, domnule 
comisar-şef. 

— In afară de asta, scoaterea de sub acuzaţie a lui Bejan. 
Bejan arestat nu putea să tipărească manifeste. Deci, e posibil 
ca nici cele anterioare să nu le fi tipărit el. În orice caz, 
comuniştii lucrează mult mai organizat decât noi. 


BEJAN FU FOARTE SURPRINS când l-au anunţat că va fi condus 
în faţa comisarului-şef; era convin? Că se întâmplase ceva foarte 
important, care o să influenţeze soarta lui de acum înainte. Ori 
au găsit multiplicatorul, ori a mai căzut cineva şi a vorbit. Era 
greu să stai zile întregi zdruncinat de pumnii anchetatorilor, să 
nu te lase să dormi, să-ţi macine conştiinţa Şi el a avut 
momente când i se părea că nu mai poate rezista. Lipsa de 
somn, anchetele obositoare, aceleaşi reluate de zeci de ori, te 
dezarmau. Obosea un comisar, venea altul şi începea ancheta 
de la început. Nici măcar leşinurile nu erau salvatoare 
anchetatul era readus în simţiri cu o găleată de apă şi ancheta 
continua de unde s-a întrerupt, Metodele obosirii, pierderii 
prezenţei de spirit şi judecății erau cele mai teribile. Pumnii se 
suportau mult mai uşor fiecare lovitură avea efect contrar: îl 


întărea rezistenţa, încăpăţânarea şi încrederea că numai 
neputincioşii bat. Şi un neputincios nu poate să te doboare. 

Urcând scările spre etaj întrebă gardianul: 

— Anchetă? 

— Nu ştiu. 

— Dar bănuieşti ceva. A mai fost arestat cineva? 

— Nu ştiu. 

— Vor să mă trimeată la Bucureşti? 

— Nu ştiu. 

În orice caz, după două săptămâni de detenţiune, o vizită în 
cabinetul comisarului-şef trebuia să însemne ceva. Dar ce? Ar fi 
dat un an din viaţă să ştie cu un minut mai devreme motivul 
acestei audienţe. 

Intră în biroul lui Dohotaru cu o uşoară nesiguranţă. Pe 
comisarul-şef îl găsi furios, vorbea la telefon, izbea cu pumnul în 
masă şi avea faţa roşie, congestionată. 

— Măcar pe unul singur să-l fi arestat, imbecilule! Unul şi-i 
aflam pe toţi ceilalţi. Trânti receptorul în furcă şi ridică privirile 
spre Bejan: Cred că ţi se înfundă, Bejane! Nu mai ai decât o 
singură şansă. Nu vreau să înşir cuvinte, să te lămuresc care 
este interesul tău i îl cunoşti mult mai bine decât mine, Dacă mi- 
ai fi predat multiplicatorul, acum erai liber. 

— Dacă aş fi avut de-a face cu multiplicatorul eram de. Mult 
judecat, domnule comisar-şef. Dar n-am avut. Dacă aş fi ştiut 
cine se foloseşte de el v-aş fi spus. Dar nu ştiu. De ce nu vreţi să 
mă credeţi pe cuvânt? Vă pierdeţi vremea cu mine... 

Bejane, tot oraşul e plin de manifeste. 

— E o dovadă în plus că nu am nicio legătură cu cei pe care îl 
căutaţi dumneavoastră. 

— Nu, Bejane. E o dovadă că: ai complici... 

— Nu am complici, domnule comisar-şef. Nu am la ce să am 
complici. 

— Asta e ultimul tău cuvânt? 

— Da, domnule comisar-şef. 

— Atunci o să te ancheteze în continuare Beraru. El are alte 
argumente, dacă nu vrei să asculţi de vorbă bună. Se întoarse 
spre gardian. la-l de aici şi să vină Beraru! 

Beraru apăru gâfâind. Fusese angrenat în depistarea celor 
care au răspândit manifeste. Venise direct de la fabrica de 


vagoane, era obosit; adunase la lumina lanternei manifestele 
aruncate în incinta fabricii. 

— Am venit, domnule comisar-şef. 

— Te duci la Bejan. 

— Mâine, domnule comisar-şef. Nu mă mai ţine mijlocul. De la 
ora şapte culeg manifeste la Astra. 

Imbecilii le-au aruncat printre fiarele vechi. Sunt acolo piese 
de la două la zece tone. Le mişc cu macaraua. Aş vrea să mă 
internez în spital. 

— Am spus: te duci la Bejan. 

— Nu pot să-l mai lovesc. Nu pot să ridic mâna. Și în afară de 
asta, adorm pe mine. leri, din douăzeci şi patru de ore am fost 
douăzeci şi patru de ore în picioare. Azi aş fi avut zi liberă. N-am 
avut: N-am avut din cauza manifestelor! Comuniştii ăştia nu mai 
ţin cont de nimic... Ştiţi că n-am dormit de nu mai ştiu când opt 
ore în şir? 

— Eu tot din pat am venit aici, Berarule! Tocmai visam că 
Bejan a făcut mărturisiri. N-a făcut. Şi ar fi fost prost să facă! Te 
duci la el şi-i spui că e liber. Dar te avertizez, Berarule, un pas să 
nu facă fără să ştim noi. Tu o să ai grijă de el. IIl urmăreşti şi ziua 
şi noaptea. Notezi cu cine se vede, cu cine se întâlneşte, cu cine 
are relaţii. Dacă intră în cârciumă intri după el. 

— Pe mine mă cunoaşte, domnule comisar-şef. 

— Fă în aşa fel să nu te recunoască. Nu mă interesează cum. 
Nu vom ajunge la ţintă decât prin el. Du-te, fă-i formele de 
eliberare. 

— Mâine, domnule comisar-şef. Vreau să mă odihnesc şi eu o 
noapte. Măcar una singură. 

Căscă ostentativ şi ieşi din birou. 


TATĂL PRINȚESEI se întoarse de la lucru radiind; tatii o sărută 
pe Andreea şi abia după aceea o îmbrăţişa pe nevastă-sa. 

— Mi-e o foame de lup, femeie. Şi aş vrea să beau şi un pahar 
de vin. Avem? 

— Mai e ceva în cămară. Că aşa-i la noi; n-avem untură, dar 
avem vin. Şi ce s-a întâmplat de ţi s-a făcut sete? Ai câştigat la 
loterie? 


— Dacă aş fi câştigat la loterie, mă întorceam acasă cu birja. 
Ştii, femeie, de ce nu câştig eu niciodată la loterie? 

— De ce? 

— Pentru că nu joc. 

După ce se spălă, se aşeză la masă lângă fiică-sa. 

— Pe tine, domnişoară, te felicit. Ţi-ai făcut bine lecţiile... 

— Încă nici nu s-a apucat de ele!... se întoarse de la plită 
mama. Toată după-masa a umblat brambura. După opt s-a 
întors acasă. 

Tata clătină din cap, ţâţâi din buze ca şi cum ar fi fost 
nemulţumit, apoi schimbă vorba: 

— Şi ţie, femeie, cum îţi merge în fabrică? 

— Cum să-mi meargă? Prost. Înghit zilnic un kilogram de 
scame. Cred că plămânii mei sunt mai albi decât zăpada. 

— Vezi, asta e diferenţa între preoţi şi capitaliştii preoţii vor să 
ai sufletul alb, capitaliştii, mai modeşti, se mulţumesc să-ţi 
albească plămânii. Sora ta, Anghelina, ce face? 

— După cină trec pe la ea. Şi tu, se întoarse spre Andreea, 
după lecţii speli vasele... 


RAMAŞI SINGURI, Prinţesa nu-i povesti lui taică-su decât ceea 
ce ar fi trebuit să facă: 

— Am fost în piaţa de vechituri, am luat perniţa cu motive 
maramureşene şi m-am dus la Varlam... 

— Bravo, fata tatii! Şi Varlam a desăvârşit opera. A făcut 
minuni. Nu ştiu de unde a adunat atât de mulţi oameni, că a 
făcut o distribuţie de pomină. În drum spre casă am trecut prin 
centru: tot oraşul numai despre manifeste vorbea. Prefectura a 
ordonat razii, iar comandamentul oraşului a împânzit străzile cu 
patrule militare să nu se repete figura şi la noapte. Dar lovitura 
cea mare a fost la gară. Nu ştiu cum s-a descurcat Varlam! 
Acolo agenţii mişună ca muştele... 


ÎN PAUZA MARE, Prinţesa se alătură grupului unde stătea 
Guriţă: erau încă două fete acolo: Silvia şi Adina. Barbu 
povestea cele păţite aseară la gară: 


— M-am dus cu mama s-o așteptăm pe bunica de la llia. Am 
ieşit pe peron şi s-au repezit doi poliţişti la mine. Unul 
mustăcios, cu sprâncene negre ca nişte streaşine pe deasupra 
ochilor. Asta, şi fără chipiu, chiar în Sahara, ar fi avut faţa în 
umbră. Celălalt era îmbrăcat în civil şi avea faţa galbenă ca 
bolnavii de ficat. Mama s-a speriat şi, când au îmbrâncit-o, a 
început să se vaite. „Asta e!” spuse civilul şi polițistul cu 
sprâncene mari m-a înhăţat de amândouă mâinile şi m-a târât în 
biroul şefului de gară. Acolo m-au pus să stau lipit de perete şi 
să aştept pe unu' de la coletăria rapidă să mă recunoască. „De 
ce să mă recunoască?” i-am întrebat şi civilul mi-a cârpit o 
palmă. L-am luat la ochi; într-o zi o să mă iau după el şi am să-i 
sparg toate geamurile de la casă. Pe urmă a venit ăla de la 
coletăria rapidă, s-a uitat la mine şi a dat din cap; „Nu e ăsta!” 
Civilul a insistat să se uite mai bine la mine. M-a m-ai cercetat o 
dată şi a repetat din nou: „Nu e ăsta! Ala nu avea părul zburlit şi 
era mult mai mărunt”. Căutau pe unul care nu ştiu ce făcuse în 
gară. 

Guriţă schimbă priviri cu Prinţesa şi se retraseră în umbra 
clădirii: 

— Să ştii că şi tata, când s-a întors de la serviciu, mi-a spus că 
tot oraşul e întors pe dos. Spunea că a fost o echipă imensă care 
a umplut oraşul cu manifeste. 

Guriţă zâmbi: 

— Spune, Prinţeso, când ne mai ducem să întoarcem oraşul pe 
dos? 

— Nu ştiu. Trebuie să mi se spună. 

— Şi cine îţi spune? 

— Nu-l cunosc. Imi trimite vorbă şi asta e tot. Te rog, însă, să 
nu vorbeşti cu nimeni despre asta. 

— Te mai îndoieşti? 

— Nu, Petru! Guriţă tresări. 

— Să ştii că îmi place când îmi spui pe nume. 

— De ce? 

— Pentru că îmi spui într-un fel cum nu-mi spune nimeni. 
Uneori până şi mama mă strigă Guriţă. 


BOGDAN TOCMAI ÎŞI PERIA HAINELE DE SĂRBĂTOARE, când 
nevastă-sa se întoarse de la fabrică. Ţinea în mână o sacoşă 
goală şi avea ochii roşii de plâns. 

— Ce-i cu tine, femeie? Ce s-a întâmplat? 

— Am fost la piaţă şi nu se găseşte nimic Nici nu ştiu ce am să 
gătesc. 

Se aşeză obosită pe un scaun şi, în clipa aceea, descoperi că 
Mihai îşi pusese cămaşă albă. Unde te duci? 

— Nu la piaţă, că acolo nu se găseşte nimic. Mă duc la 
Nicoară. 

— Tu ori vii târziu, ori pleci de acasă. Ce treabă ai cu Nicoară? 

— Tu ori de câte ori te duci la piaţă, îţi pierzi memoria. De o 
săptămână ţi-am spus că joi e ziua lui Nicoară. 

— Acum o lună tot ziua lui a fost. 

— Atunci de nume, acum de naştere. 

lulia oftă: 

— Numai să nu stai mult. 

— Nicio grijă, încercă s-o liniştească Bogdan. Doar n-om face 
chef. Mâine la şase trebuie să fim amândoi. 

Îşi puse haina şi-şi legă cravata. lulia se ridică de pe scaun şi 
se rezemă de canatul uşii. Îl sorbi din priviri. 

— Dacă ai şti ce frumos eşti în hainele astea... 

— Eu sunt frumos şi în salopetă, îi zâmbi Bogdan, apoi se duse 
la ea şi o îmbrăţişa. Altfel nu m-ai fi luat. 


CELULA DE PARTID S-A ÎNTRUNIT acasă la Nicoară, fochistul lui 
Bogdan. Împlinea 44 de ani, avea un motiv plauzibil să aibă 
invitaţi, să-şi serbeze ziua de naştere. Invitaţii adevăraţi au fost 
anunţaţi pentru 7, iar cei din celulă cu o oră mai devreme. Nu 
lipsea decât Balaban, plecat în delegaţie la Simeria pentru nişte 
material rulant şi boghiuri defecte expediate din” greşeală” 
regionalei C.F.R. Varlam sosise ultimul, cu puţin timp după ce-şi 
făcuse apariţia şi avocatul Vasiliu. Nevasta lui Nicoară, în a cărei 
sarcină era paza, stătea în bucătărie cu ochii aţintiţi pe scările 
cerdacului. 

Casa lui Nicoară era izolată, se învecina cu un teren viran, 
aproape de Mureş, şi, când râul ieşea din matcă, inunda fundul 
grădinii şi uneori şi pivniţa. 

Avocatul anunţă eliberarea lui Bejan: 


— Trebuia să-i dea drumul încă de ieri, ca urmare a acţiunii de 
la gară Tipărirea manifestelor, în lipsa lui, a dus la căderea 
capului de acuzare N-a fost eliberat până acum, spuneau cei de 
la Tribunal, din cauza unor formalităţi, dar eu cred mai degrabă 
că Dohotaru vrea şi confirmarea Bucureştiului. Şi mai am o 
rugăminte; Pe mine să nu mă mai chemaţi la întâlniri. Eu n-am 
voie să mă expun. Astăzi am făcut o excepţie, pentru că e ziua 
fostului meu client — şi privi spre Nicoară. Işi aprinse o ţigară, 
apoi, după primul fum, îşi aduse aminte că mai avea ceva de 
comunicat: colonelul Caramfil de la Cercul Teritorial mi-a 
transmis că delegatul de la Bucureşti pe care l-a aşteptat 
tovarăşa Dobrescu va sosi marţea viitoare. Cu acelaşi tren în loc 
de parolă tot o garoafă albă. Nu uitaţi să-i căutaţi o casă. 

După cuvântul avocatului cu toţii priviră spre Varlam, care 
stătea rezemat de spătarul scaunului şi-şi curata unghiile cu o 
scobitoare: era eroul zilei; cu toţii aşteptau să relateze cum a 
organizat acţiunea de la gară. 

— Tu nu iei cuvântul? îl întrebă Savu. 

— Credeam că aveţi şi probleme mai importante. Eu am făcut 
ce am putut Dar să ştiţi, la noi la Abator, nu vom reuşi să 
organizăm o celulă. Sunt eu. Stoica şi un simpatizant. Cu 
sezonierii n-are niciun rost să ne încurcăm. 

— Nu despre asta aşteptam să ne vorbeşti... 

— Alte sarcini n-am avut. 

— Şi acţiunea de alaltăieri? Manifestele? 

— Nu ştiu nimic despre manifeste. Am fost anunţat că o să mă 
caute cineva cu perniţa. Nu am primit-o. E drept, m-a vizitat, în 
lipsa mea, o fetiţă, dar nu mi-a lăsat vorbă în ce problemă. 

Se făcu linişte. Nicoară turnă vin în pahare. 

— N-ai împărţit tu manifestele la gară? întrebă emoţionat 
Bogdan. 

— Nu, răspunse senin Varlam. Am auzit că a fost ceva, dar eu 
am avut zi grea la Abator. A fost tăiere: am lucrat până după 
zece seara. 

— Atunci cine? întrebă Ducaru, un forjor de la depou. 

Era un om în vârstă, cu o jumătate de faţă arsă de aburi. Acolo 
nu-i creştea nici barba. Tatăl Prințesei oftă din rărunchi. De ce 
nu i-a spus Andreea că nu s-a întâlnit cu Varlam? 


În continuare comentară eliberarea lui Bejan şi măsurile de 
rigoare legate de acest eveniment: Bejan urma un timp să fie 
ocolit, eliberat de toate sarcinile pe care le avea. Ducaru mai 
aminti că atragerea ucenicului de la sculărie e pe „calea cea 
bună” 

Nicoară, de încheiere, se întrebă cu voce tare cine o fi fost 
fata care l-a căutat pe Varlam, dar nu-i răspunse nimeni. 
Avocatul socoti că, dacă tatăl fetei nu dă lămuriri, nu era cazul 
s-o deconspire. Spuse într-o doară. 

— Probabil e aceeaşi fată cu care avusese Bejan legătura în 
gara Triaj. Cea căreia i-a predat multiplicatorul. O să ne spună 
Bejan cine e. 

— Şi atunci cine a organizat difuzarea manifestelor? 

De unde au mobilizat atât de mulţi oameni? Şi cine sunt ei? 
întrebă Savu. — Probabil cei de la fabrica de vagoane... spuse 
Bogdan. 

Era o probabilitate şi nu mai insistă nimeni. Vasiliu se scuză şi 
plecă primul. Îl urmă Ducaru, apoi tatăl Prințesei. 


BOGDAN INTRA ÎN CASĂ ca o furtună: uşa trântită se închise 
cu un pocnet sec şi tremurul cristalin al geamurilor se auzi încă 
multă vreme. Speriată, Prinţesa ridică privirile din caietul de 
română: 

— Spargi geamurile, tată! 

— Foarte bine. Că tot zdrăngăne din cauza chitului căzut. 
Mama unde e? 

— La tuşa Anghelina. Se simte prost. Mama spune că n-o s-o 
mai ducă mult. 

Dar tata n-avu timp s-o jelească pe tuşa Anghelina; îşi trase 
un scaun în faţa Prințesei şi se aşeză călare pe el. De nervi Îi 
tremurau buzele. 

— De ce mă minţi tu pe mine? 

„Deci cu mine are socoteli”, tresări Prinţesa. Şi pentru că nu 
ştia despre ce era vorba, deveni precaută. 

— Cu ce te-am minţit, tată? 

— Cu manifestele. 

— Prinţesa răsuflă uşurată. Se întrebă doar de unde o fi aflat 
taică-su adevărul. 


— Dar nu te-am minţit. M-ai rugat să-ţi povestesc ce am făcut. 
Îţi repet cuvânt cu cuvânt ce ţi-am spus: Am fost în piaţa de 
vechituri, am luat perniţa cu motive maramureşene şi m-am dus 
la Varlam. Tu ai spus „bravo” şi m-ai întrerupt. Alte întrebări nu 
mi-ai mai pus. Şi tot ce ţi-am spus e adevărat. 

— Pentru că eşti fată deşteaptă, eu aşa te socot, să lămurim 
ce este adevărul: Dacă te trimit să-i dai o pâine mamei şi tu îmi 
răspunzi, am fost la mama, dar nu i-ai dat pâinea, ai minţit; deşi 
e adevărat că ai fost la ea. Asta se numeşte jumătate de adevăr 
şi jumătate de adevăr e totdeauna minciună. Ai înţeles? 

— Da, tată. 

— De ce n-ai dat manifestele lui Varlam? 

— Pentru că nu era acasă. Era doar nevasta sa şi băiatul cel 
mic, tuns cu maşina. Am întrebat de Varlam şi mi-au trântit uşa 
în nas. N-am fost obraznică, nu aveau niciun motiv să se poarte 
urât cu mine... 

— Chiar, de ce ţi-a trântit uşa în nas? 

— Eu bănuiesc de ce: din cauza mea au fost obligaţi să taie 
canapeaua. 

— De ce nu l-ai aşteptat? Era o sarcină importantă. 

— Nu m-au lăsat în casă. 

— Puteai să-l aştepţi în stradă. 

— Asta am şi făcut. M-am dus peste drum sub o poartă, dara 
apărut la fereastră chelul ăla urât şi a ţipat la mine: „Uite-o 
acolo, uite-o acolo!” Pe urmă a apărut şi doamna Varlam. 
Trecătorii se uitau la mine ca la un hoţ. M-am gândit să duc 
perniţa înapoi în piaţa de vechituri, dar n-am ajuns până acolo. 

— Să nu spui că le-ai distribuit tu! Văzându-l pe taică-su mai 
liniştit, prinse curaj: 

— Nu pot să spun ceea ce n-am făcut. Am dirijat doar 
distribuirea lor. 

— Ce ai făcut? 

— Am dirijat distribuirea manifestelor. 

— Tu eşti nebună! Pe cine ai dirijat? 

— Pe un băiat. 

— Ştii ce puteai să păţeşti? 

— Ştiu. Să fiu arestată. 

— Şi spui asta aşa de simplu? 


— Da, Tată. Chiar tu ai spus cu puţin mai înainte că sunt o fată 
deşteaptă. Eu nu am o părere chiar atât de bună despre mine, 
eu spun doar că nu sunt o fată proastă. 

Taică-su îşi lungi buzele într-un zâmbet cald. 

— Cu perniţa ce aţi făcut? 

— M-am gândit că nu e bine să rămână vreo urmă. Deşi era 
frumoasă, am lichidat-o. Penele le-am risipit în Mureş, pe urmă 
am aruncat şi căptuşeala în apă. Dacă nu s-a dus la fund e 
undeva în Ungaria. 

— Şi cum aţi reuşit toate cele patru acţiuni? 

— Care patru? se miră Prinţesa. 

— Cea de pe Corso, cea de la gară, cea de la Astra şi cea din 
faţa poliţiei. 

— Le-am luat pe rând. Cea de la Astra şi poliţie e meritul lui 
Guriţă. 

— Acum te întreb un lucru important Andreea: poţi să ai 
încredere în acest Guriţă? 

— Ca în mine, tată! 

— Atunci e bine. Dacă n-ai fi fata mea, aş fi foarte mândru de 
tine. 

— Şi pentru că sunt, nu eşti? 

— Nu. Pentru tine mă tem. Nu mai e loc şi pentru mândrie. 

— Nimeni nu mi-a vorbit aşa de frumos până acum. Se apropie 
de el şi-l îmbrăţişa. Când se aşeză înapoi pe scaun, taică-su o 
ţintui cu degetul: 

— Ştii care este rezultatul concret al acţiunii voastre? 

— Nu. 

— Va fi eliberat Bejan. El a fost acuzat că a tipărit manifeste. 
Acum s-au tipărit şi s-au răspândit fără el. Acolo în celulă nu 
putea să le tipărească. Şi tiparul s-a executat cu acelaşi 
multiplicator cu care l-au bănuit pe el că le tipăreşte. 
Nemaiexistând o acuzaţie concretă, ne-având probe, poliţia e 
obligată să-i dea drumul. 

— AŞ vrea să-l cunosc şi eu. După ce iese, mă duc să-l vizitez 
acasă. 

— Doamne fereşte! Nimeni dintre noi n-are voie să-l vadă 
După ce un „politic” iese din închisoare e urmărit pas cu pas. 

— Toată viaţa? 

— Nu. Un timp. O lună sau două. 


— Dar tu poţi să-l vezi, lucrează la depou. 

— Poliţia are oameni şi la depou. Informatori. Acum e cel mai 
bine să nu se vadă cu nimeni. Işi aprinse o ţigară şi privi mult 
timp fumul albăstrui care se încolăcea spre tavan. Şi zici că tuşa 
Anghelina e foarte bolnavă? 

— Da, tată. Mama s-ar bucura dacă te-ai duce şi tu pe acolo. 


BEJAN FUSESE ELIBERAT abia după patru zile, după ce 
Dohotaru obţinu şi avizul Siguranţei Statului. 

— L-au aşteptat în faţa poliţiei numai maică-sa, o femeie 
măruntă, cu părul încărunţit, şi avocatul Vasiliu. Bejan apăru în 
poarta instituţiei însoţit de Beraru: avea încă falca umflată. Şi 
ochiul stâng tumefiat. Beraru avusese cu el o discuţie mai lungă 
în timp ce i-a întocmit actul f de eliberare. 

— Sper, domnule Bejan, să nu ne mai întâlnim niciodată aici. 

Bejan realiză că Beraru îi spusese pentru prima oară 
„domnule”. In celulă îl trata cu invective: imbecilule, 
trădătorule! Şi altele pe care nu le mai ţinea minte. 

— Şi eu sper! domnule Beraru. Deşi o să ţin minte 
săptămânile petrecute în compania dumneavoastră Beraru 
aruncă tocul pe masă fără ca actul de eliberare să fi fost 
completat în, întregime. 

— Mă ameninţi? 

— N-am niciun motiv, domnule Beraru. V-aţi făcut datoria, nu 
aveaţi de unde să ştiţi că sunt nevinovat... 

— Eu nici acum nu te consider nevinovat. Dimpotrivă îmi pare 
rău că n-am reuşit să aduc probe concludente. Sper că până la 
urmă voi reuşi totuşi. 

Luă din nou tocul în mână şi completă formularul. 

— Poftim, domnule Bejan. Bănuieşti că de acum încolo vom fi 
cu ochii pe dumneata. 

— De asta sunt convins. Şi până să fi fost arestat | am avut 
codiţă. 

— Fii atent cum vorbeşti! 

— Am vorbit respectuos. 


DELEGATUL PARTIDULUI sosit ele la Bucureşti fusese găzduit 
în casa conspirativă din strada Enăchiţă Văcărescu 2. Locuinţa 
era proprietatea doamnei Suru, sora lui Nicoară, fochistul lui 
Bogdan. Ea era în afară de orice bănuială: soţul ei, Cornel Suru, 
era plutonier şi lucra la Cercul teritorial judeţean, iar ea era 
angajată la primărie ca funcţionară. 

Delegatul încă din prima zi şi-a exprimat dorinţa că ar vrea să- 
| întâlnească pe Bejan. În zadar i s-a explicat că Bejan, de 
curând eliberat, e supravegheat, că organizarea unei întâlniri cu 
el e foarte riscantă, el s-a încăpățânat: repeta întruna că venise 
special pentru această întâlnire. 

Membrii de partid de la depou s-au întrunit din nou, de astă 
dată în magazia sculăriei, dar n-au găsit nicio soluţie să scape 
de Beraru care-l urmărea pe Bejan ca o umbră. Hotărâră să-i 
transmită delegatului că a făcut deplasarea degeaba, să stea de 
vorbă cu altcineva din organizaţia locală care, cu timpul, va găsi 
ocazia să-i transmită cele necesare lui Bejan. 

Delegatul însă nu se lăsă influenţat: avea o misiune specială şi 
voia s-o ducă la bun sfârşit. Nu voia să ia legătura nici cu 
colonelul Caramfil de la Cercul teritorial. 

— Stau şi o săptămână dacă e nevoie. Şi poate în acest timp 
găsiţi o soluţie să-l întâlnesc. 

Profesoara Dobrescu, care avusese discuţia cu el, hotărî să 
anunţe organizaţia de partid. Nu ştiuse că celula fusese 
informată. Îl căută pe Sitaru în atelierul lui, dar spre ghinionul ei 
acesta tocmai avea un client. Privindu-l mai atent, îl recunoscu: 
era invalidul, portarul din casa profesoarei Stăncescu. Privi 
exponatele din magazin să nu fie nevoită să intre în vorbă cu el. 
Ciungul părea înnegurat; 

— Şi zici, meştere, că nu se mai poate face nimic cu butucul 
asta? 

Sitaru mai aruncă o privire spre butucul ieşit de sub mâneca 
vestonului militar şi dădu din cap: 

— Nu prea. Ca s-o foloseşti, îţi pot pune un cârlig. 

— Şi ce să fac cu cârligul? 

— Poţi să te agăţi de ceva, să ridici o târnă, un coş. Ciungul îşi 
încreţi fruntea: 

— E o soluţie... Şi când să vin? 

— Într-o dimineaţă. Poate chiar mâine. 


Ciungul ridică două degete la tâmplă şi ieşi în stradă. Sitaru se 
apropie de profesoară. 

— Parcă ne-am înţeles să nu mă mai vizitaţi. 

— N-am încotro, nene Sitaru. Trebuie organizată întrevederea 
dintre Bejan şi omul de legătură din Bucureşti. 

— Nu te mai agita, domnişoară. A fost însărcinat Bogdan. 


TATĂL PRINȚESEI UMBLA MOHORÂT, nevastă-sa îl crezu 
bolnav, insistă să-şi pună termometrul şi cumpără chiar lămâie 
să-i facă citronadă. Medicamente nu avea în casă: toţi trei erau 
sănătoşi, durerile de cap sau de măsea treceau cu frecţii cu 
Diana. Într-o seară, Prinţesa se învârti tot timpul în jurul lui 
taică-su şi, până la urmă, reuşi să-l tragă de limbă: bănuise că 
avea ceva pe suflet. 

— Nu-s bolnav!... Nu ştiu cum să scap de codiţa lui Bejan. 

— De ăla care îl urmăreşte? Taică-su o ţintui cu privirile. 

— De unde ştii asta? 

Prinţesa îşi plecă fruntea ca şi cum ar fi fost vinovată, pentru 
că ştia cine îl urmăreşte pe Bejan. 

— Ştiu. Când ţi-am adus ieri de mâncare, l-am văzut pe Bejan 
urmărit de un om îmbrăcat în civil. 

Cunoştinţele din ultimul timp ale fiică-sii îl nelinişteau profund. 

— De unde ştii că-l urmărea? 

Tonul întrebării n-o încuraja prea mult, dar Prinţesa nu se lăsă 
intimidată. 

— Îți spun. Când am intrat în depou, omul stătea rezemat de 
gard. Chiar m-am mirat de ce stă un om aiurea în soare? Când a 
ieşit Bejan, omul s-a luat după el. Eu mergeam în urma lor şi m- 
am convins că-l urmăreşte. 

— Cum te-ai convins? 

— Doar nu sunt proastă, tată! Bejan a intrat în bodega lui 
Bodo, „La doi acari”, şi a stat aproape un sfert de oră acolo. 
Omul nu s-a mişcat din faţa cârciumii până n-a ieşit Bejan. Pe 
urmă, l-a însoţit din nou ca o umbră. Călca moale să nu i se 
audă paşii. Dar eu sunt convinsă că Bejan ştia de el. 

— Mă, tu ai ochi... 

— Şi mă folosesc de ei. Doar n-ai vrea să merg ca o toantă pe 
stradă! 


Taică-su rămase o clipă pe gânduri, pe urmă socoti că nu avea 
de ce să se ascundă faţă de ea. Oricum ştia prea multe... _ 

— Ei, de această codiţă a lui Bejan trebuie să scăpăm. Imi 
storc de câteva zile creierii şi n-am găsit nicio soluţie. 

— De ce nu sare Bejan gardul depoului? întrebă Prinţesa 
mirată. Traversează liniile şi prostul rămâne de pândă la poartă. 

— Nu se poate. În depou, ţi-am mai spus, poliţia are 
informatori. Şi, în afară de asta, lui Bejan i s-a atras atenţia că, 
dacă încearcă să dispară de la locul de muncă, va fi ridicat din 
nou. El a fost eliberat provizoriu din lipsă de probe. Înţelegi? 

— Înţeleg. Deci soluţia e ca urmăritorul să fie păcălit. 

— Cam aşa ceva. 


PRINȚESA SE FRĂMÂNTA toată noaptea în aşternuturi şi-i era 
ciudă că nu reuşea să născocească nimic interesant în legătură 
cu „codiţa” lui Bejan. Deşi geamurile erau deschise, în camera ei 
era cald de parcă ar fi dogorât o sobă de teracotă. „Din cauza 
căldurii nu-mi umblă mintea”, îşi spuse, dar justificarea nu i se 
părea plauzibilă. Se întrebă cum ar fi putut să-i arunce o pătură 
pe cap. Dar locul cel mai potrivit ar fi fost gara Triaj: acolo erau 
fel de fel de vagoane cu uşi rulante, putea fi închis şi chiar 
expediat într-o altă localitate. Gândul acesta o amuză şi, a doua 
zi, îl căută pe Guriţă şi se sfătui cu el. La început acesta nu 
pricepu ce anume ar trebui făcut. 

— Spune mai concret, să înţeleg şi eu! Prinţesa plescăi din 
buze: 

— Nu te ştiam greu de cap. Fii atent: un poliţist îl urmăreşte 
pe tatăl lui Nucă. — Pe cel care a ieşit acum câteva zile din 
închisoare? întrebă Guriţă. 

— Da. Trebuie să facem în aşa fel ca, într-o seară, să nu-l 
însoţească... 

— De ce? 

— Că are o treabă şi nu vrea să fie văzut. Guriţă începu să 
zâmbească. 

— Am înţeles. Îl păcălim ca pe polițistul de pe strada Matei 
Basarab. 

Prinţesa dădu nemulțumită din cap: 


— O simplă păcăleală nu ajunge. Trebuie să-l reținem măcar 
pentru câteva ore. Să-l închidem undeva sau ceva de genul 
acesta. 

Fiind vorba de o treabă mai complicată, îi atraseră în acţiune 
pe Barbu şi pe Drişcă. Atât ştiau ei: 

trebuia păcălit zdravăn vin poliţist care l-a pălmuit pe Guriţă. 

Guriţă inventă pe loc „povestea” cu palma: 

— Mergeam pe stradă şi mă înhaţă un poliţist îmbrăcat în civil. 

— De unde ştii că era poliţist, dacă era îmbrăcat în civil? 
întrebă Drişcă nedumerit. 

— Ascultă-mă până la capăt. Zic, mă ia de mână, se uită la 
mine şi începe să urle: „Asta e!” Exact cum te-a luat şi pe tine, 
Barbule, la gară. Am vrut să fug, el mi-a dat două palme şi, în 
clipa aceea, am jurat să mă răzbun. M-a ţinut de braţ până a 
venit unul să mă recunoască. Ala m-a luat de bărbie, s-a uitat la 
mine, apoi a spus supărat: nu e ăla pe care îl căutaţi. Mi-au dat 
drumul dar eu am rămas cu palmele. 

— Poate e chiar omul care a vrut să mă aresteze şi pe mine, 
se îndârji Barbu. Trebuie neapărat păcălit! 

Drişcă, neconvins, se alătură totuşi din solidaritate. 

După multe discuţii ajunseră la concluzia că locul cel mai 
nimerit pentru „păcăleală” era bariera. Dacă intra Bejan prin 
spărtura zidului în gara Triaj, puteau întinde în urma lui o sârmă 
de care polițistul să se împiedice. Restul era un fleac. 

Hotărâră ca acţiunea să aibă loc a doua zi, după ce se 
întunecă. Drişcă avu din nou nedumeriri: 

— Şi cine o să-i spună domnului Bejan că va trebui să treacă 
prin spărtura aceea? 

— Asta aranjez eu, îl linişti Prinţesa. Numai să nu uitaţi să luaţi 
sârmăraia şi frânghiile. 

— Şi un sac, râse Barbu entuziasmat. Sacul în loc de căciulă 
să nu ne recunoască. 


DINSPRE TRIAJ vântul aducea nori de praf de cărbune şi 
mugetele vacilor de pe rampa de încărcare a Wehrmachtului. 
Numai acolo era agitaţie: soldaţii însărcinaţi cu învagonarea 
deveniră adevăraţi văcari: miroseau de la o poştă a balegă. Cei 


de la depou se obişnuiseră şi cu praful de cărbune şi cu mugetul 
vacilor. Uneori câte un muncitor mai înjura cu năduf: 

— Mama lor de hoţi!... 

Rampa de încărcare fusese demolată de mai multe ori, o dată 
chiar aruncată în aer cu dinamită: nemţii au muncit două 
săptămâni s-o repare. 

Bogdan mânca aşezat pe treptele locomotivei şi tresărea la 
fiecare muget: era negru de funingine şi, ca să nu-l bată soarele, 
îşi pusese o batistă udă pe cap. 

— Şi zici că supa asta ai făcut-o singură? Prinţesa, rezemată 
de un vagon, se aşteptase la această întrebare. 

— Da, tată. 

— Fără sfaturi şi fără reţeta mamei? 

— Fără. Sau nu mă crezi în stare? 

— Te cred în stare de orice îi răspunse taică-su şi se forţă să 
nu zâmbească.. Pe urmă, întrebă ca într-o doară: Codiţa lui 
Bejan e tot la poartă? 

— E acolo. Şi-a făcut o caschetă din ziar să nu-l topească 
soarele. 

— Eu l-aş ţine pe ăsta două luni pe locomotivă să lopăteze 
cărbuni. 

— Eu cred, tată, că ar fugi după două ore. Şi nu oricum: 
mâncând pământul. 

— E aşa cum spui tu. E al dracului de norocos. 

— Cum adică, norocos? întrebă Andreea mirată. 

— Păi, stă toată ziua în soare şi nu-l loveşte damblaua şi nu-l 
calcă nicio maşină. 


PĂRĂSINDU-L PE TAICĂ-SU, Prinţesa nu se duse spre poartă ci 
se abătu din drum şi intră la secţia de întreţinere, unde lucra 
Bejan. Îl văzu încă de departe, aşezat pe bancul de lucru. 
Prânzea. Mergând spre el, încercă să-l ochească pe omul poliţiei, 
dar muncitorii i erau îmbrăcaţi la fel; în salopeta de aceeaşi 
culoare îi era peste putinţă să deosebească pe unul de celălalt. 
Cu toate astea ştia că omul poliţiei era printre ei. Călcând 
apăsat, ţinea sufertaşul la vedere ca oamenii să creadă că 
aduce de mâncare lui Bejan. Ajunsă în apropierea lui, nu ştia 
cum să intre în vorbă cu el. Întrebă jenată: 


— Dumneavoastră sunteţi domnul Bejan? Bejan, adâncit în 
gânduri, tresări: 

— Da, fetiţă. Dar tu cine eşti? 

— Sunt fata lui Bogdan, mecanicul. Pe urmă cobori vocea: Mie 
mi-aţi dat multiplicatorul acolo în gara Triaj. Tot eu l-am dat lui 
Barta, apoi lui Sitaru. 

Bejan se încruntă, părea supărat, deşi ochii îi sclipiră de o 
bucurie lăuntrică. Spuse aspru printre dinţi: 

— N-ar fi trebuit să vii aici! 

Continuă să mănânce, dar trase cu coada ochiului spre stânga 
lui. Nu i se păru nimic suspect şi se linişti. 

— Nu stau decât o clipă, se scuză Prinţesa. Astăzi, pe seară, 
după ce se întunecă, treceţi pe la barieră şi intraţi în gara Triaj 
prin spărtura zidului. De acolo vă duceţi acasă şi o să vină 
cineva să vă ducă la omul care a venit de la Bucureşti. 

— Eu sunt urmărit. 

— De la barieră n-o să mai fiţi. La revedere! Plecă fluturând 
sufertaşul ca şi cum ar fi luat cratiţele de la Bejan. 

La poartă, se uită lung spre Beraru şi-l salută în gând: „Pe 
diseară la barieră”. 


ÎNCĂ ÎNAINTE DE A SE ÎNTUNECA, Guriţă şi Barbu bătură nişte 
piroane de traversă în pământ, de care urmau să întindă sârma. 
Ştiau că trebuiau să acţioneze repede: sârma nu se putea 
întinde decât după ce trecea Bejan. Prinţesa îi asigură însă că 
aveau timp suficient: Bejan avea totdeauna un avans de 
douăzeci de paşi faţă de urmăritor. Frânghiile, prevăzute cu laţ, 
erau ascunse în spatele unor bolovani şi Barbu, meticulos, le 
frecase cu săpun, să alunece, ca să se strângă cât mai repede. 
El urma să pună laţul pe picioarele poliţistului, să-l imobilizeze, 
să nu se poată ridica. Guriţă şi Drişcă trebuiau să-i tragă sacul 
pe cap imediat după căzătură. Desigur, prevăzuseră şi faptul că 
polițistul, chiar surprins de cădere, să se împotrivească. Cu 
picioarele împiedicate însă nu avea şanse prea mari. Prinţesa 
avea sarcina să-i prindă în laţ măcar o mână şi să tragă de ea 
din toate puterile. Sacul era elementul de surpriză. La căciulă 
impusă erau convinşi că nu se aştepta polițistul. Şi fără putinţa 
de a vedea, lupta dintre el şi copii devenea inegală, în 


defavoarea lui. Dacă dintr-un motiv sau altul, n-ar fi reuşit totuşi 
să-l imobilizeze, urmau să fugă spre clădirea abatorului vechi. 
Acolo era imposibil să fie prinşi. Pe urmă, contau şi pe faptul că 
polițistul, în orice caz, va prefera să-l urmărească pe Bejan 
decât pe ei. 

Drişcă sosi în ultimul moment şi nu foarte decis i cu toate 
astea adusese cu el şi o coadă de mătură. 

— De asta de ce e nevoie? îl întrebă Prinţesa. 

— Dacă se agită prea mult, îi dau peste mână să-i puteţi trage 
sacul pe cap. 

El ar fi vrut să fie „după”, să-l vadă pe poliţist legat, să nu se 
mai teamă de el. 

Erau veseli, bine dispuşi, făcură o mulţime de glume la adresa 
poliţistului, dar când la capătul străzii apăru silueta lui Bejan, li 
se opri respiraţia. 

De dincolo de gardul de beton se auzi ralantiul unei 
locomotive. Guriţă îi îmbărbăta: 

— Dacă nu intervine ceva neprevăzut, totul e în regulă. Planul 
nostru e bun. 

— Şi dacă e înarmat? întrebă speriat Drişcă. 

— Pistolul, spuse atotştiutor Barbu, îl are în buzunar. Dacă 
duce mâna la buzunar, îl arzi cu coada de mătură. 

Cel care se apropie de barieră nu era Bejan, dar au descoperit 
acest lucru abia în ultima clipă. Era un ceferist cu chef şi cu paşi 
nesiguri: intră prin spărtură în patru labe, lălăind un cântec ştiut 
numai de el. 


TRECURĂ VREO ZECE MINUTE, când auziră din, nou paşi. 

— Asta e, spuse Guriţă şi trecu repede dincolo de gard să 
pregătească capcana. 

El trebuia să intre primul în acţiune, să întindă şi să fixeze 
sârma de celălalt piron. Prinţesa îşi simţi bătăile inimii în gâtlej, 
abia reuşea să respire. Stătea ghemuită la rădăcina gardului 
învăluită în întuneric. Barbu, cu laţul pregătit, rezemat şi el de 
zid, îşi ţinea gura deschisă să nu i se audă respiraţia. Drişcă, cel 
mai speriat dintre ei, strângea cu atâta putere coada de mătură 
încât îi amorţiseră degetele. 


Bejan se apropie de spărtură cu paşi măsuraţi şi se miră că nu 
vede pe nimeni prin apropiere. Se întrebă dacă înţelesese bine 
indicaţiile, sau dacă nu intervenise ceva. Era însă hotărât să-şi 
urmeze traseul stabilit: în cel mai rău caz îl plimbă şi pe Beraru 
printre liniile triajului. Se amuză la gândul că Beraru nu va 
pricepe niciodată rostul acestei ieşiri nocturne şi „dacă totuşi se 
va încumeta să-l întrebe, o să-i răspundă că îi place aerul 
îmbibat cu praf de cărbune. 

Ajuns la spărtură, se aplecă fără să se uite în stânga sau în 
dreapta lui şi se strecură în incinta Triajului. În urma lui, Guriţă 
întinse sârma şi puse mâna pe sac. 

Beraru, văzându-l pe Bejan dispărând după zid, îşi grăbi paşii: 
era convins că urmăritul avea un drum ascuns, că în seara asta, 
în sfârşit, se va întâmplă ceva. In cele câteva zile de când se 
ţinea după el, avusese senzaţia că îl urmăreşte degeaba. Când 
apăruse Bejan în stradă, el era pe trotuarul de peste drum, în 
întuneric i s-a părut că, Bejan nevăzându-l, se credea în 
siguranţă. Îl i urmărise ca niciodată până atunci, hoţeşte, lipit de 
gardurile caselor, mereu în umbră să nu fie văzut. Voia chiar să-i 
dea iluzia că scăpase de însoțitor. Pe drum îşi verifică pistolul: 
era încărcat; pentru a-l folosi, nu trebuia decât să-i tragă 
piedica. 

Apropiindu-se de gard se temu să nu-l piardă printre 
vagoanele risipite pe linii. La spărtură se opri o clipă, să 
aprecieze distanţa dintre ei, să nu se dea de gol înainte de ţintă 
Spre mirarea lui însă nu-l văzu pe Bejan nicăieri „M-a tras pe 
sfoară!” Îi fu primul gând şi scrută întunericul: nu văzu decât 
siluetele unor vagoane de marfă. 

Uluit de dispariţia lui Bejan, începu să alerge şi brusc simţi o 
durere ascuţită în fluierul piciorului de parcă cineva l-ar fi 
secerat cu o sabie. În avânt nu-şi putu restabili echilibrul şi, în 
cădere, ţintui traversele unei linii cu capul. Cu un ultim reflex îşi 
acoperi faţa cu mâinile, scoase un țipăt şi se rostogoli peste 
şine. Primul contact cu pământul l-a avut cu coatele: o durere 
surdă îl străfulgera până în umeri, apoi, în clipă următoare, fără 
să fi vrut, simţi că i se unesc picioarele. Incercă să se 
răsucească cu faţa. În sus, dar fără succes. Realiză, însă că 
cineva îi leagă picioarele cu o frânghie. Se smuci din toate 
puterile să se ridice măcar în coate şi avu încă o surpriză: i se 


aruncă o pătură peste cap. Mult mai târziu îşi dădu seama că nu 
era pătură, ci un sac. Un sac plin cu praf de var şi trebui să 
răsufle cu gura închisă, să nu se înece. Instinctiv, îşi duse mâna 
spre buzunarul unde-şi ţinea pistolul, dar în secunda următoare 
cineva îl plesni cu un obiect peste falange. Din cauza acestei 
dureri uită de coatele julite, de genunchii juliţi în timpul căderii. 
In continuare lucrurile se desfăşurară cu atâta repeziciune încât 
nici nu le putu distinge concret. Doar durerea care îi amorţise 
tot braţul era prezentă şi, de teamă să nu fie lovit din nou, nu se 
mai împotrivi. Nu se mai opuse nici când i-au tras sacul până la 
brâu şi nici când l-au înfăşurat cu frânghii. Abia după ce nu mai 
putu schiţa nici cea mai mică mişcare, auzi pentru prima oară 
vocea unuia dintre cei care l-au atacat: i se păru de copil. 

— Şi acum ce facem cu el? 

La asta nici Beraru nu se gândise încă. Într-adevăr, de ce l-au 
atacat, de ce l-au legat şi ce vor să facă? Poate e răzbunarea lui 
Bejan pentru pumnii primiţi în timpul anchetelor? Chiar în celulă 
se speriase odată de el: îl prinsese de păr şi-i trântise capul de 
pereţi. Bejan se smulsese din strânsoare şi-i căuta privirile. ÎI 
fixă aspru şi Beraru vedea cum îşi încleştează pumnii. În seara 
aceea renunţase să-l mai bată. Şi acum vor să-l omoare? Dacă 
nu i-ar fi fost teamă că înghite praf de var, ar fi încercat să-şi 
ceară iertare. Dar de ce n-au adus imbecilii măcar un sac 
curat?! 

Cineva mai mormăi ceva, dar Beraru nu reuşi să desluşească 
vorbele. Simţi doar că e apucat de umeri şi târât. 

— E greu polițistul ăsta, spuse iar cineva şi Beraru îşi dădu 
seama că fusese culcat peste o şină de cale ferată. Şina îi jena 
coapsele, dar nu reuşi să se răsucească. Dar dacă asta e 
intenţia lor, să-l lase pe o linie circulată? Se îngrozi la ideea că 
ar putea fi călcat de un tren. De undeva din apropiere chiar se 
auzi ţignalul unei locomotive. Îl năpădiră sudorile reci. 

Spaima însă nu dură mult: fu ridicat din nou şi târât peste linii, 
apoi simţi că e săltat şi aruncat pe o podea de lemn Pe urmă 
desluşi trântirea uşii vagonului şi se făcu linişte. 

— Am lucrat ca la carte! se lăudă Guriţă. Asta o să ne 
pomenească toată viaţa. 

— Mai ales dacă îl debarcă undeva la Constanţa!... râse 
pentru prima oară şi Drişcă. 


Drişcă, trebuiră să recunoască cu toţii, îşi îndeplinise 
conştiincios datoria. 

— Când l-am văzut că-şi duce mâna la buzunar, l-am plesnit 
peste degete. Cred că destul de tare. Mai târziu m-am uitat la 
mâna lui, dar nu era însângerată. | se umflaseră doar degetele 
ca nişte debreţini. 

Prevăzător, Guriţă dădu ultimele indicaţii: 

— Şi acum hai să strângem toate lucrurile: piroanele, sârma, 
să nu rămână nicio urmă după noi. Şi, ceea ce e şi mai 
important, să nu povestim nimănui aventura din seara asta. 


ACASĂ, PRINȚESA FĂCU SEMN LUI TAICĂ-SU că ar vrea să-i 
vorbească şi privi semnificativ spre maică-sa, care stătea cu 
spatele spre ei. 

— Apoi, într-o casă cu femei — spuse tata cu o voce de om 
supărat — e normal să rămân fără ţigări. Hai, „domnişoară, 
însoţeşte-mă! 

Îşi luă haina de pe spătarul scaunului. 

— De ce n-o trimiţi pe ea? întrebă mama. 

— Că vreau să iau şi eu puţin aer. Stau toată ziua în fum. 

— Atunci de ce mai fumezi? 

— După câte îmi aduc aminte, ţi-am mai explicat de câteva 
ori: ţigara are alt fel de fum. 

— Atunci du-te numai tu! Las-o pe ea să-şi facă lecţiile. 

— Mi le-am făcut, mamă. 

— Când ţi le-ai făcut? Ai fost toată seara plecată! 

— Le-am făcut după-masă. 

— O să verific eu când ne întoarcem, încheie tata discuţia. 
Hai, domnişoară! leşiră în stradă şi Prinţesa, deşi n-ar fi fost 
nevoie, cobori vocea. 

— Trebuie să te duci urgent la Bejan şi să-l duci la, omul caro 
a venit de la Bucureşti. 

— Ai înnebunit? Aşa tam-nesam... 

— În seara asta Bejan n-are codiţă. 

— De unde ştii? 

— l-am tăiat-o. Domnul Beraru e acum într-un vagon de marfă 
şi pleacă într-o călătorie neprevăzută. 

— Dar asta de unde ştii? 


— Eu l-am suit în vagon. 

— Ştii că nu-mi place când vorbeşti în bobote. Spune-mi tot şi 
pe înţelesul unui om normal. 

— În seara asta ne-am jucat de-a hoţii şi vardiştii. L-am ochit 
pe domnul Beraru şi l-am decretat hoţ. L-am prins, l-am legat şi 
l-am suit într-un vagon de marfă. 

— Şi el nu s-a opus? 

— Când „vardiştii” sunt buni, n-are cum să se opună. 

— Şi n-o să vă recunoască? 

— Cu sacul în cap n-are cum să ne vadă. Du-te la Bejan! 

— Şi tu? 

— Mă duc să-ţi cumpăr ţigări şi te aştept în poartă să intrăm 
împreună în casă. 


TATĂL PRINȚESEI se întoarse în faţa casei după o oră şi era 
bine dispus: 

— Mi-ai luat ţigări? 

— Da, tată. Aşa-i că Bejan e un om formidabil? 

— Este. Dar să ştii că el a spus acelaşi lucru despre tine. Azi 
mi-a crescut ficatul cu cel puţin un kilogram. Mai ales după ce a 
făcut propunerea. 

— Ce propunere? 

— O să-ţi spun în casă, să nu ne aştepte mama prea mult. 


— AM SPOR MAI MULT când nu sunteţi acasă, îi întâmpină 
mama. 

Tata, ca să nu fie nevoit să-şi justifice întârzierea, puse cele 
două pachete de ţigări pe masă. 

— Spor la cusut sau la gătit? 

— La amândouă. Dar în seara asta mâncăm ceva rece. Am 
cumpărat mezeluri. Se întoarse spre Prinţesă: 

taie pâine Andreea! 

In timpul cinei, Prinţesa puse câteva întrebări pe care mama le 
socoti prosteşti. 

— Ce fel de întrebare mai e şi asta: cât rezistă un om fără 
mâncare şi fără băutură? Am senzaţia că vrei să spui pe ocolite, 
că cina noastră e cam săracă. Că mori de foame!... 


— Nu, mamă. Mâncarea e foarte bună. Voiam doar să aflu 
puterea de rezistentă a omului la foame. 

— Cinci, şase zile, îi răspunse taică-su. Dacă are voinţă, chiar 
mai mult. Acum trei ani, când a fost arestat, Bejan a făcut greva 
foamei, ca să fie separat de deţinuţii de drept comun. N-a 
mâncat şi n-a băut apă nouă zile. 

— Atunci sunt liniştită. Maică-sa se încruntă. 

— Dacă îţi dau una peste gură, te linişteşti şi mai mult. Hai, 
mănâncă mai repede, să te controleze taică-tu dacă ţi-ai făcut 
lecţiile. 

Tatăl şi fiica abia aşteptară să se retragă din bucătărie. 

— Ţi-ai făcut lecţiile? 

— Da, tată. Spune-mi ce propunere ţi-a făcut Bejan? 

— Ştie totul despre tine: cum te-ai dus la Barta, la Sitaru. Pe 
urmă când i-am povestit că acţiunea de la gară e tot meritul tău, 
m-a luat de umeri şi mi-a spus s fata ta, Mihai, trebuie să devină 
utecistă... 

— Utecistă? Asta ce înseamnă? 

— Am să-ţi spun altădată. 


DOHOTARU SESIZĂ DISPARIŢIA COMISARULUI chiar a doua zi: 
îl chemă la raport şi Beraru nu se prezentă Enervat, trânti cu 
pumnul în masă, ventilatorul porni de unul singur, împrăştiind 
hârtiile de pe birou. 

Secretara, speriată de zgomot, năvăli în încăpere. Dohotaru o 
ţintui cu degetul: 

— Unde e? 

— Cine? 

— Pe cine te-am pus să-mi cauţi? 

— Pe domnul comisar Beraru. 

— Unde e? 

— Nu ştiu. L-am căutat peste tot. 

Sârguincioasă, se aplecă să adune actele risipite în încăpere. 

— Transmiteţi-i că-l sancţionez! Ştie foarte bine că încep ziua 
cu el Vreau să fiu informat zilnic ce face Bejan. Cei de la 
Bucureşti o să mă dea afară din cauza acestui imbecil! Poate e 
acasă? 


— Nu, domnule comisar-şef. Am vorbit cu nevasta sa la 
telefon. De ieri-dimineaţă nu l-a mai văzut nici ea. 

Dohotaru îşi mângâie bărbia: 

— Înseamnă că s-a întâmplat ceva cu Bejan. Trimiteţi pe 
cineva de la secţia „Urmărire” la depou. Dacă a dispărut Bejan, 
îl dau afară pe Beraru. 

Un agent se deplasă la depou: Bejan era acolo, numai Beraru 
lipsea. Îl căutară pe schimbul lui de noapte. Acesta se prezentă 
în biroul comisarului-şef cu ochii cârpiţi de somn. 

— Ca de obicei, domnule comisar-şef, m-am prezentat la ora 
zece la domiciliul lui Bejan. Acolo făceam schimbul. L-am văzut 
pe Bejan acasă când şi-a lăsat rulourile de camuflaj Nu m-am 
alarmat că nu l-am văzut pe domnul comisar Beraru. Fiind totul 
în ordine, mi-am zis că a plecat mai devreme Nu era pentru 
prima oară. Am stat toată noaptea de planton, dimineaţa l-am 
însoţit la depou şi am aşteptat să fiu schimbat, dar domnul 
Beraru n-a apărut. 

— Şi ai plecat de la depou? întrebă mirat Dohotaru. 

— Da, să trăiţi. 

— Şi l-ai lăsat pe Bejan nesupravegheat? 

— L-a supravegheat omul nostru din secţie. Eu, oricum, am 
stat cu două ore mai mult. Şi am fost convins că până la sfârşitul 
schimbului, domnul Beraru îşi va lua serviciul în primire. 

Dohotaru se întunecă la faţă: 

— În misiune, dacă nu vine nimeni să te schimbe, stai până 
mori! Te duci imediat la casierie şi-i informezi că luna asta ai 
renunţat la jumătate din salariu. Liber! 


CÂND NICI LA SFÂRŞITUL ZILEI nu apăru Beraru, Dohotaru 
intră în panică. Luă maşina de serviciu şi o vizită pe nevasta 
comisarului. O mai văzuse de câteva ori, dar niciodată n-a reuşit 
să-i memoreze faţa: ştia doar că e o femeie slabă, osoasă, cu 
părul pieptănat peste cap, cu buze subţiri, cu dinţi mici, 
măcinaţi de carii. O întrebă direct: 

— S-a mai întâmplat să nu vină o noapte întreagă. 

— De multe ori! se plânse nevastă-sa. Uneori, dispare şi 
pentru trei, patru zile. Cred că are pe cineva, domnule comisar- 
şef... 


— Cum adică are pe cineva? 

— Mi-e ruşine să vă mărturisesc, dar de mai bine de şase luni 
s-a combinat cu o funcţionară de la Administraţia financiară. 
Soţul ei a plecat pe front şi ea îşi face de cap. Dacă e tot la ea, 
intentez divorţ. 

La insistenţele lui Dohotaru o depistară şi pe funcţionara de la 
Administraţia financiară: era o femeie tânără, frumoasă, cu 
părul oxigenat, fardată ţipător. Nu-l văzuse pe Beraru de câteva 
săptămâni. 

— ÎI dau afară din poliţie! declară Dohotaru şi nu bănuia că, 
peste câteva zile, îl va întâmpina pe Beraru ca pe un erou. 


ROMULUS BERARU a fost descoperit după patru zile de un 
funcţionar la rampa de încărcare a Antrepozitelor din Filiaşi: era 
atât de amorţit încât, după ce i-au scos toate frânghiile, a rămas 
nemişcat în aceeaşi poziţie cum a fost legat. Avea ochii şi nările 
roşii, praful de var în combinaţie cu transpiraţia i-au decolorat 
sprâncenele, arăta ca o vietate de pe altă planetă. Şi-a revenit 
abia după ce i-au făcut respiraţie artificială. A fost ţinut două zile 
la spitalul comunal, la reanimare, şi l-au hrănit cu perfuzii. In cea 
de a doua zi au îndrăznit să-i dea lapte îndulcit şi supă slabă de 
zarzavaturi, dar chiar şi aşa, după fiecare îmbucătură, avea stări 
de vomă şi, la miros de var, alergie. 

După ce şi-a revenit complet a fost îmbarcat în acceleratul de 
Timişoara, apoi expediat la poliţia din Arad. 

S-a prezentat în biroul lui Dohotaru palid, cu faţa suptă, cu 
ochii încercănaţi. Sprâncenele fără culoare păreau artificiale, 
lipite parcă cu pelicanol pe frunte. Nu rezistă decât două minute 
să stea în picioare; ceru permisiunea să se aşeze. Dohotaru 
încuviinţă: 

— Unde ai fost, nenorocitule? 

— La Filiaşi. 

— Şi ce ai căutat acolo? 

— Înseamnă că nu v-a sosit încă raportul poliţiei locale. Am 
fost găsit într-un vagon de marfă, legat. In cap aveam un sac în 
care fusese var. Am traheea şi căile respiratorii iritate. 

— Şi de ce ţi-ai pus sacul în cap? Nu ţi-a fost cald? 


— Nu l-am pus eu, domnule comisar-şef! se burzului Beraru. 
Mi l-au pus în cap ca pe o cămaşă de forţă. 

— Cine? 

— Nu ştiu. 

— Dar poţi să-mi relatezi ce s-a întâmplat? Beraru răspunse cu 
întârziere, după ce răsuflă de câteva ori adânc, să inspire cât 
mai multă compătimire. 

— Am stat de planton în faţa casei lui Bejan şi am aşteptat 
schimbul. Eram topit de căldură. Stau, şi deodată ce văd? lese 
Bejan din casă. Era pentru prima oară că părăsea locuinţa la ora 
aceea. Uite, zic, îşi dă arama pe faţă. Bineînţeles, m-am luat 
după el. Eram convins că se va întâmplă ceva. Bejan, ca 
niciodată până atunci, era grăbit. La fosta barieră din strada 
Florilor, s-a strecurat printr-o spărtură a gardului în gara Triaj. 
Mă iau după el, trec prin spărtură şi sunt atacat. 

— De Bejan? 

— Nu. El dispăruse după vagoane. 

— Atunci de cine? 

— V-am mai spus, nu ştiu.. 

— N-ai fost înarmat? 

— Ba da. Îşi arătă mâna bandajată. Am fost lovit peste mână 
cu un obiect tare şi mi-au rupt patru falange. Le-au pus în ghips 
cei de la spitalul comunal din Filiaşi. 

— Şi nici nu bănuieşti cine te-a atacat? 

— Nu, domnule comisar-şef. 

— Şi câţi erau? g 

— Era prea întuneric să-i pot număra. In orice caz erau mulți. 
Doi mi-au pus sacul pe cap, doi mi-au imobilizat picioarele, alții 
mi-au forțat mâinile şi un altul mă lovea tot timpul cu un obiect 
tare. Întâi m-au aşezat pe o linie ferată, să mă calce un tren. Pe 
urmă, probabil, s-au speriat de urmările pe care le-ar fi avut 
această crimă şi m-au aruncat într-un vagon de marfă. Noroc că 
vagonul a avut o destinație rezonabilă: Filiaşi. Dacă ar fi fost 
vorba de o cursă mai lungă, să zicem Bucureşti sau Constanţa, 
m-aş fi întors împachetat într-un sicriu. 

Lui Dohotaru povestea i se păru fantastică şi se gândi cu 
groază că, într-o zi, ar putea s-o păţească la fel. 

— Şi n-ai reuşit să identifici pe niciunul dintre atacanţi? 

— Nu, răspunse cu voce stinsă, Beraru sleit de puteri. 


Conversaţia îl obosise şi-i era ruşine să mărturisească faptul 
că auzise o voce de copil. l-ar fi ştirbit din prestigiu, din aureola 
de erou, dacă s-ar fi aflat că a fost imobilizat şi aruncat într-un 
vagon de către copii. 


— MĂ, GURIŢĂ, tu ştii ce-i aia luptă de clasă? Guriţă nu se 
aşteptase la o asemenea întrebare din partea Prințesei. O privi 
ca pe o străină şi-i răspunse în zeflemea: 

— Da. Când se bat cei din clasa a şaptea cu cei dintr-a opta. 

— Eşti prost! plescăi Prinţesa din buze. E vorba de lupta dintre 
clasele sociale: muncitorii cu fabricanţii. Ţăranii cu moşierii. 

— Şi unde se duce lupta asta? 

— Peste tot şi tot timpul. De aia fac muncitorii greve şi ţăranii 
răzmeriţe. 

— Şi nu se poate încheia o pace? 

— Nu. 

Guriţă o prinse de umeri şi Prinţesa se cutremură. 

— De unde ştii tu toate astea? Prinţesa căută să-şi ascundă 
emoția: 

— De la cei pentru care am distribuit manifestele. Vocea nu-i 
mai tremura. Şi distribuirea manifestelor, continuă ea, face 
parte din această luptă. 

Guriţă îi căută privirile: 

— Şi de ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că tu şi cu mine, dacă am vrea, am putea deveni 
utecişti. 

— Asta ce înseamnă? 

— Uniunea Tinerilor Comunişti. 

— Ssst! cobori vocea Guriţă: nu e voie să pronunţi acest 
cuvânt. 

— Şi eu ştiu de ce nu: pentru că comuniştii conduc lupta de 
clasă despre care ţi-am vorbit. Tata mi-a spus că e o mare 
cinste să fii cu ei. 

— Şi cu ce am merita noi această cinste? 

— Că am distribuit manifestele la gară şi l-am imobilizat pe 
comisarul Beraru. 

— Dar el nu e fabricant; ce am avut cu el? 


— Nu e fabricant, dar poliţia e de partea bogaţilor. Ei apără 
interesele exploatatorilor. 

— Dar asta ce mai înseamnă? 

— Şi eu am auzit ieri pentru prima oară acest cuvânt. Am fost 
îngrozitor de tulburată. Dacă ai răbdare, îţi spun: Neuman, de 
exemplu, e proprietarul fabricii de textile unde lucrează mama. 
El are şase mii de muncitori. Fiecare muncitor din fabrica lui 
produce pânză, să spunem, de o mie de lei pe zi. Deci de şase 
mii de ori o mie. Salariul lor zilnic este de treizeci de lei. Restul 
de nouă sute şaptezeci de lei intră în buzunarul lui Neuman. 
Asta înseamnă că exploatează pe muncitori. Adică trăieşte de 
pe urma muncii muncitorilor. 

— Bine, dar fabrica, maşinile sunt ale lui Neuman. Fără asta 
muncitorii n-ar avea cu ce să muncească. 

— Costul lor l-a scos de o sută de ori până acum. Discuţia 
avută cu taică-su îi deschisese un nou orizont Prințesei: a aflat 
nişte adevăruri simple despre care nu auzise niciodată până 
atunci. Se mirase chiar că nu le descoperise singură. 

— Şi e nevoie să ştii toate astea ca să devii utecist? 

— Aşa mi-a spus tata. Trebuie să fii conştient de ceea ce faci. 
Noi am răspândit rândul trecut manifestele în joacă, să ne 
batem joc de poliţişti De acum încolo le vom răspândi ştiind 
pentru ce le răspândim. 

— Şi când se va întâmplă asta? 

— Chiar azi. Pentru că poliţia nu se aşteaptă să ne avântăm 
din nou. Şi de acum încolo trebuie să-i ţinem tot timpul în alertă. 
Înţelegi? 

— Cum să nu înţeleg! Refacem traseul de rândul trecut: malul 
Mureşului, gara, fabrica de vagoane şi centrul oraşului. 

— Dacă avem timp. Important e gara. Gara e totdeauna plină 
cu militari. Şi ei trebuiesc lămuriţi în primul rând. 

Guriţă îşi lăsă privirile în pământ: de unde o fi ştiind Prinţesa 
atât de multe lucruri? Până mai ieri vorbea, ca toţi ceilalţi copii 
de pe strada Florilor, despre nimicuri, despre întâmplări 
mărunte de la şcoală, despre baie, despre întâlnirile din clădirea 
abatorului vechi. Probabil s-a schimbat de când i s-a propus să 
devină utecistă. O întrebă ca şi cum ar fi fost curios să afle şi 
alte lucruri despre comunişti: 

— Şi ce mai fac comuniştii în afară de lupta de clasă? 


— Exact această întrebare am pus-o şi eu. 

— Şi n-au ştiut să-ţi răspundă? 

— Ba da. Luptă, şi asta în primul rând, ca Ardealul să fie din 
nou al nostru. 

Guriţă calcă apăsat, privind îngândurat bombeurile pantofilor. 
Nu putea nicicum înţelege cum a fost posibil ca, printr-o simplă 
hotărâre, făcută de nişte străini, să se modifice hotarele ţării. 

— Tu vrei să devii utecist? întrebă timidă Prinţesa. 

— Dacă o să fim împreună, da! 


ÎN DRUM SPRE PIAŢA DE VECHITURI se întâlniră cu Barbu. 
Acesta, de cum îi văzu, se îmbujora la faţă. Părea chiar agitat: 

— Nici nu vă daţi seama ce bine îmi pare că v-am întâlnit!... 

— Pun pariu că ai un plan, îi râse Guriţă în faţă. 

— Chiar aşa e. Un plan genial. Am nevoie de doi voluntari şi 
pun planul în aplicare. 

— Hai, spune despre ce plan e vorba? îl îndemnă Prinţesa. 

— Incă nu vă pot spune despre ce e vorba până nu fac un test. 

— Mă, ce cuvinte ai învăţat tu: „test”! Ce-i asta? 

— O probă. Dacă aş cunoaşte un om foarte deştept, să-mi 
explice ceva, aş pune planul în aplicare chiar mâine. 

— Eu cunosc un om foarte deştept, spuse plină de sine 
Andreea. 

— Cine-i? întrebă repede Barbu. 

— Tata. 

Barbu plescăi din buze. 

— Muncitori deştepţi cunosc o mulţime. Eu am nevoie de un 
intelectual. De un intelectual adevărat. 

Supărată că-l subaprecia pe taică-su, Prinţesa se umflă în 
pene: 

— Eu am un prieten intelectual. Unul care are statueta lui 
Cicero în casă. 

— Cine e? 

— Avocatul Vasiliu. Ce vrei să afli de la el? 

— Da, cred că el e omul pe care îl caut: întreabă-l dacă mai 
mulţi oameni reacţionează la fel ca unul singur. 

— La asta îţi răspund şi eu, spuse Guriţă şi-şi împinse pieptul 
înainte: fiecare om reacţionează altfel. 


— Nu e chiar aşa, dădu Barbu din cap. Fiecare soldat e altfel, 
dar când vezi o companie întreagă ai senzaţia că toţi sunt la fel. 
E o chestie aici... 

— Îl întreb eu! îl asigură Prinţesa. 

— Până te întâlneşti cu el, uiţi întrebarea. 

— Mă, dar proastă mă crezi. Il întreb şi-ţi spun. 


TRECUSE DE ORA PATRU când Guriţă şi Prinţesa ajunseră în 
piaţa de vechituri: era cald, umbra duzilor piperniciţi, cu frunzele 
răsucite şi prăfuite nu era răcoroasă; fură obligaţi să străbată 
potecile întortocheate? Dintre tarabe cu soarele în cap, moleşiţi 
de căldură. 

— Ştii ce mi se pare interesant, Andreea? Că un lăcătuş de la 
depou, un tapiţer, o femeie care vinde perniţe se iau în piept cu 
orânduirea. Nimeni n-ar crede că aceşti oameni oarecare, 
banali, neînsemnaţi sunt legaţi între ei ca rotiţele dinţate ale 
unui ceasornic. 

— Cred că exemplul tău nu e bun. Dacă se strică o singură 
roată dinţată, ceasul se opreşte. La ei, o roată dinţată scoasă 
din uz, Bejan de exemplu, n-a oprit maşinăria. Totul a mers mai 
departe de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vrei să facem o 
verificare? 

— Cum? 

— lţi spun: eu am fost desemnată să iau perniţa. Să spunem 
că, dintr-un motiv sau altul, eu nu mă pot duce. Te duci tu în 
locul meu. 

— Şi crezi că femeia îmi dă mie perniţa? 

— Desigur. 

— Asta e o prostie. Cum să dea perniţa unui străin, unui om pe 
care nu îl cunoaşte? 

— Ea nici pe mine nu mă cunoaşte. Şi e chiar mai bine că 
aceşti oameni nu se cunosc între ei. E important să gândească 
la fel. 

— Şi de unde ştie ea cum gândesc eu? 

— Foarte simplu. Îi vorbeşti într-un anumit fel. Îi spui o parolă. 

— Sunt foarte curios. Ce trebuie să-i spun? 


— Că vrei o perniţă „cu motive maramureşene”. Dacă nu-i 
spui aşa, îţi vinde pe bani o perniţă oarecare. Hai, du-te! E 
taraba aceea cu multe mărgele. 


GURIŢĂ SE APROPIE DE TARABA CU MĂRGELE cu inima cât un 
purice: era atât de emoţionat încât uită să se uite în jur, dacă 
nu-l urmăreşte cineva, deşi Prinţesa îl avertizase că, într-o 
asemenea situaţie, asta e prima condiţie care trebuie 
îndeplinită. Se opri în faţa tarabei, nu auzi strigătele 
comercianților ambulanți, nici muzica flaşnetei de alături, doar 
zvâcniturile tâmplelor care aduceau cu un dăngănit de clopot. 
La început femeia nu-i dădu nicio importanţă, îl crezu un curios 
oarecare. 

Văzându-l însă înţepenit în faţa perniţelor atârnate de cuie se 
răsti la el: 

— Ce vrei, băiatule? 

Guriţă tresări şi abia reuşi să îngaime: 

— O perniţă cu „motive maramureşene”. 

— Ssst, sâsâi femeia. Vorbeşte mai încet! De aia nu-mi place 
să am de-a face cu mucoşi. Scoase dintr-o lădiţă o perniţă 
împodobită cu cusături negre şi i-o întinse. 

— la-o şi du-te... 

Guriţă luă perniţa şi porni prin mulţime. În urma lui auzi încă 
vocea femeii: 

— Cum naiba au găsit tocmai un prostănac ca ăsta!... Vru să-i 
răspundă că nu e prostănac, dar se răzgândi la timp. In fond 
femeia avea dreptate: s-a comportat ca un copil. După câţiva 
paşi uită de jignirea ce i s-a adus şi, ţinând perniţa sub braţ, 
începu să calce mândru, plin de importanţă; simţea aproape 
fizic că făcea şi el parte dintre acei oameni neînsemnaţi, 
necunoscuţi care totuşi erau legaţi între ei cu fire invizibile. 
Poate şi din cauza acestei concentrări nu-şi dădu seama că, în 
spatele său, un bărbat mustăcios căuta să-l ajungă din urmă. 
Era Badea, dirigintele Coletăriei rapide de la gară. Acestuia, 
copilul cu perniţa sub braţ i se păru cunoscut şi, când ajunse în 
apropierea lui, îl recunoscu: era băiatul care răspândise 
manifeste în trenul de pe linia întâia. 


Abia în ultima clipă îşi dădu Prinţesa seama că Guriţă era 
urmărit. Cu o repeziciune de care nu se credea capabilă, se 
retrase în spatele unei tarabe. Vru tocmai să-l strige, să se 
ferească, dar întârziase cu o fracțiune de secundă: mustăciosul 
îl prinse pe Guriţă de braţ. 

Speriat, Guriţă se smuci, dar nu reuşi să se desprindă din 
strânsoare. Mustăciosul strigă după poliţie şi, în câteva clipe, o 
mulţime de oameni curioşi se adunase în jurul lor. 

— Au prins un hoţ, spuse cineva, apoi un altul se repezi spre 
Guriţă să-l lovească. 

— Te pomeneşti că ăsta mi-a furat pompa de la bicicletă! 

Prinţesa se înghesui şi ea în apropierea lui Guriţa, îi căută 
privirile şi-i făcu semn să-i dea perniţa. Cu perniţa plină cu 
manifeste, Guriţă era în mare pericol. El se mai smuci o dată, tot 
fără rezultat, dar reuşi să scape perniţa chiar la picioarele 
Prințesei. În învălmăşeală ea o ridică fără să fie văzută şi, 
făcându-şi loc cu coatele, reuşi să străpungă inelul de curioşi. 

Rămase totuşi prin apropiere să vadă desfăşurarea 
evenimentelor. De undeva, dinspre teatru, apăru şi omul ordinii, 
un poliţist gras şi puse şi el mâna pe Guriţă. 

— Ce ai făcut, mă? întrebă autoritar. Avea accent 
moldovenesc. 

— N-a furat nimic! dădu lămuriri mustăciosul. Asta a împărţit 
acum câteva zile manifeste la gară. Polițistul, la început 
neîncrezător, îl cercetă pe Guriţă, apoi îl strânse mai puternic de 
braţ să nu-l scape cumva. Se şi vedea în faţa lui Dohotaru 
încasând plicul cu bani pentru. Această faptă eroică. 
Mustăciosul, foarte activ, de parcă ar fi fost poliţist, chemă o 
birjă. Îşi agită braţele ca să fie văzut de cei din jur, dar birjarul, 
sesizând despre ce este vorba, dădu Bici cailor. 

— Stai, mă! strigă mustăciosul. 

— De ce să stau? Să fac curse gratuite poliţiei?... 


BERARU ÎL „CONDUSE” PE BEJAN până acasă şi aştepta 
plictisit să treacă timpul să fie schimbat. In soare nu putea sta; i 
se cojea pielea de pe faţă, iar mâncărimea produsă de 
sprâncenele decolorate, arse, îl irita. În general, după ce se 
întorsese de la Filiaşi îl bătea gândul să-şi dea demisia de la 


poliţie sau măcar să obţină transferul într-un alt oraş, unde să 
nu-l cunoască nimeni. 

Ştirile de pe front erau proaste şi era convins că cei pe care i-a 
bătut, în decursul anilor, l-au luat la ochi. Plecat în altă parte, 
era hotărât să lucreze într-un sector mai liniştit unde să nu aibă 
de-a face cu comuniştii. Pe Bejan îl ura: locuia pe o stradă 
aproape neumblată, era imposibil să se ţină pe urmele lui fără 
să fie văzut. Pe o stradă circulată şi timpul ar fi trecut mai 
repede: ar fi putut să se uite la trecători. Bejan se înrăise şi el i 
făcea drumuri aiurea numai ca să-l plimbe. Cu o zi în urmă a 
traversat, fără niciun rost, cartierul bombardat; nu putea să nu-l 
însoţească şi, seara, ajunse acasă frânt i de oboseală. 

Auzi paşi. Pe trotuarul de peste drum apăru silueta. Unei femei 
care cerceta numerele caselor. Când femeia se apropie mai mult 
o recunoscu: era domnişoara Dobrescu, profesoara de istorie de 
la şcoala numărul 8. Traversă caldarâmul şi o întâmpină: 

— Sărut mâinile, domnişoară profesoară. Nu v-am văzut de 
mult. 

— Dumneata cu serviciul, eu cu şcoala... 

— Dar ce căutaţi pe această stradă părăsită? 

— Pe Andrei Bejan. 

Beraru îşi ridică sprâncenele arse: 

— İl cheamă Teodor Bejan. 

— Pe taică-su. Eu am treabă cu fiul lui, cu Andrei, în ultimul 
timp nu prea pune mâna pe carte. 

— Aştia nu-s făcuţi pentru carte, domnişoară. Lăsaţi-l 
repetent. 

— Dacă nu se schimbă, aşa am să fac, dar eu am datoria să-i 
avertizez părinţii. Nu ştiţi cumva unde stă? 

— Poarta aceea verde! arătă Beraru spre casa lui Bejan. 

Domnişoara Dobrescu îi mulţumi cu un zâmbet şi intră în casă. 


BEJAN O PRIMI FURIOS: 

— N-ar fi trebuit să vii aici! Un comisar supraveghează casa. 

— Ştiu, am stat de vorbă cu el. l-am spus că vin să-l reclam pe 
Andrei că nu învaţă. 

Justificarea nu i se păru suficientă lui Bejan. 

— Şi de ce ai venit? 


— Am trecut azi prin piaţa de vechituri şi am văzut când 
poliţia a arestat un copil care avea o perniţă cu motive 
maramureşene... 

O fetiţă, încercă s-o corecteze Bejan. 

— Nu. Un băiat. M-am gândit să vă anunţ să nu păţiţi ceva. 

— Eu nu pot păţi nimic. Sunt supravegheat. Cine e copilul? 

— Un elev de-al meu. 

— Şi avea perniţa la el? 

— Când l-au arestat, da. Pe urmă, când l-au condus spre 
poliţie, n-o mai avea. 

— Nici la cel care l-a arestat? 

Profesoara privi spre tavan şi încercă să-şi aducă aminte. 

— Nu. Nu era nici la poliţist. 

— Atunci totul e în regulă. Înseamnă că n-a fost singur. 


DOHOTARU ÎŞI PUSE UNIFORMA DE GALĂ, deşi în afara 
serviciului îi plăcea să umble îmbrăcat în civil. Cedase la 
insistenţele nevesti-sii care, din clipa când directorul circului 
Paladium adusese invitaţia la spectacol, intrase în panică: 

— Cu ce să mă îmbrac, Gigi? 

— Cu orice. 

— Nu pot să mă îmbrac cu orice. Stăm în loja oficială, toată 
lumea o să fie cu ochii pe noi. 

— Nici dracii nu se uită la noi, dacă dansează o cămilă.. 

Nevastă-sa nu se lăsă convinsă: 

— Ce zici de rochia roz? 

— lartă-mă, dar în rochia roz arăţi ca o vacă... 

— Aia de dantelă... 

— Mergi la circ, nu la recepţie... 

— Atunci cu ce să mă îmbrac? 

— la rochia albă. 

— Şi eu m-am gândit la ea, dar atunci tu vii în uniformă Numai 
alături de o uniformă neagră se pune în valoare. 

Doamna Dohotaru îşi puse rochia albă care se dovedi strâmtă, 
dar se ajută cu un corset cu balene şi se farda ţipător. 

— Şi zici că îl vedem şi pe „Omul ghiulea?” Am auzit. Că e un 
număr senzaţional. 


— Este, răspunse scurt Dohotaru şi, în clipa următoare, ţârâi 
telefonul. 

Plictisit, Dohotaru ridică receptorul: 

— Alo, da, eu sunt... Ce?... L-aţi arestat pe băiatul care a 
distribuit manifestele în gară? Bravo! 

Trimiteţi-mi maşina de serviciu! 

Trânti receptorul în furcă şi-şi aprinse o ţigară. 

— Cum? se sperie nevastă-sa. Nu vii la circ? 

— Linişteşte-te, vin. Trec pe la poliţie să-l văd pe băiat. „Omul 
ghiulea” e oricum în partea a doua a programului... 


SERGENTUL DE STRADĂ, urmărit cu invidie de către colegi, îl 
târî pe Guriţă în biroul lui Dohotaru. 

— Eu l-am arestat, domnule comisar-şef. 

Se aştepta la o mulţime de cuvinte de laudă, dar Dohotaru se 
limită la un „foarte bine” şi, văzând că sergentul nu schiţează 
niciun gest care să sugereze că intenţionează să părăsească 
încăperea, îl ţintui cu degetul. 

— Vrei să-ţi fac o cerere să ne laşi singuri? 

— Nu, domnule comisar-şef. Am vrut doar să vă informez că 
eu l-am arestat. 

— Asta mi-ai mai spus-o o dată. Mai ai şi altceva de 
comunicat? 

— Nu, domnule comisar-şef. 

Salută regulamentar, îşi bătu zgomotos călcâiele şi ieşi din 
birou. 

Dohotaru îşi descheie nasturii vestonului, întoarse ventilatorul 
cu paletele spre el şi savura lung aerul răscolit şi rece. Cu 
mişcări leneşe se lăsă pe spătarul scaunului: acum nu mai avea 
de ce să se grăbească. Era convins că va avea o treabă uşoară: 
băiatul, după cum părea de speriat, nu avea cum să reziste în 
faţa lui. Prin el, fără îndoială, va reuşi să-i prindă pe toţi cei 
implicaţi în acţiunea de răspândire a manifestelor şi, la urma 
urmei, de ce nu, să pună mâna pe multiplicator. Hotărî să-l ia cu 
binişorul, să nu-l sperie. Ştia din experienţă că, un şoc, mai ales 
la tineri, îi face să se închidă în ei ca într-o găoace, să tacă, să 
fie câteva zile imposibil de abordat. 

Zâmbi: 


— Cum te cheamă, băieţaş? 

Guriţă, care se aşteptase la palme, la înjurături, stătea 
încremenit în faţa comisarului. Vocea caldă, parcă binevoitoare 
a acestuia, îl derută. Răspunse cu un uşor tremur în glas: 

— Petru Balica. 

Comisarul continuă să zâmbească. 

— Ai nume frumos. În ce clasă eşti? 

— În a şaptea. 

— La o întrebare ca asta trebuie să răspunzi mai concret. 
Când eram ca tine şi mă întreba cineva în ce clasă sunt, 
spuneam şi numele şcolii. 

— Şcoala primară numărul 8, Şega. 

— Şi înveţi bine? 

— Binişor... 

Dohotaru zâmbi din nou: 

— „Binişor” nu înseamnă nimic. E ca şi cum nu mi-ai fi răspuns 
la întrebare. Când eram în primele clase de liceu şi mă întreba 
mama ce notă am luat, îi răspundeam ca tine. Bună Notă bună e 
şi 10 şi 8. Dar şi un 6 e o notă bună. Bună e chiar şi nota 5. Nu 
rămâi corigent. Ce înseamnă pentru tine „binişor”? 

— 9 şi 10. 

— Înseamnă că eşti modest. 9 şi 10 sunt note mari. Ai fi putut 
răspunde şi „foarte bine”. Socoti că pusese suficiente întrebări 
politicoase de acomodare. Işi drese vocea: 

— Păi, dacă eşti elev bun de ce te ţii de prostii? 

Deci până acum a fost doar introducerea. Şi, deşi vocea 
comisarului sună la fel ca şi mai înainte, Guriţă îşi dădu seama 
că, de acum încolo, va trebui să fie foarte atent. 

— De ce fel de prostii? 

— Vezi, asta vreau să aflu şi eu. Puse să pară în continuare 
binevoitor, nu anchetator. De unde ai luat manifestele? 

Lui Guriţă zâmbetul de pe faţa comisarului i se păru forţat. 
Hotări să facă pe prostul: 

— Ce-s alea manifeste? g 

— Măi băiatule, aici întrebările le pun eu. Işi dădu însă seama 
că prea repede îşi schimbase atitudinea Copilul trebuia derutat 
cu întrebări banale, nelegate de lucruri grave. Cu ce se ocupă 
taică-tu? 

— E tâmplar, face coşciuge. 


— Meserie urâtă, se strâmbă Dohotaru. 

— Ca oricare meserie, domnule comisar. Oamenii au nevoie 
de mese, de scaune şi uneori de coşciuge. 

Cineva trebuie să facă şi coşciuge. 

Dohotaru se încruntă, se aplecă în fată şi se rezemă cu 
coatele de birou. Vocea îi deveni metalică, rea: 

— Ce ai căutat marţi seară la gară? Guriţă îi răspunse repede: 

— Marţi seara n-am fost la gară. 

Dohotaru zâmbi din nou, dar de astă dată victorios; băiatul a 
muşcat din nadă, nu mai avea cum să scape. 

— De unde ştii cu atâta precizie că n-ai fost marţi seara la 
gară? 

— Pentru că ultima oară când am fost la gară a fost o zi de 
sâmbătă. Îmi amintesc precis pentru că era 1 Mai. Ne-am dus cu 
şcoala la Moneasa... 

Pentru prima oară, Dohotaru se convinse că băiatul din faţa lui 
nu era un prostănac oarecare. 

Dimpotrivă. Răspunsurile lui sunau ca nişte lecţii învăţate pe 
de rost. Parcă ar fi avut de-a face cu un Bejan mai mic. Sună 
după secretară: 

— Unde e sergentul care l-a arestat? 

— E pe coridor, domnule comisar-şef. 

— Să vină imediat aici! 


SERGENTUL DE STRADA, convins că şeful cel mare l-a chemat 
să-l răsplătească, intră în birou cu zâmbetul pe buze. Işi bătu din 
nou călcâiele, dar nu mai avu timp să-şi ia poziţia de repaus: 
Dohotaru se răsti la el: 

— Pe ce bază l-ai arestat pe băiatul ăsta? 

Nu era greu de ghicit că ceva nu era în regulă. Simţi cum 
brusc gulerul vestonului devine strâmt, şi-l apasă chiar pe nodul 
lui Adam. 

— Vă raportez, domnule comisar-şef că, în piaţa de vechituri, 
mi s-a spus că ela distribuit manifestele la gară. 

— Cine ţi-a spus asta? 

Poliţistului îi păru rău că nu-şi notase numele individului. 

— Un domn cu mustață. 


— Şi dacă un domn cu mustață ti-ar fi spus că băiatul ăsta a 
omorât-o pe mă-ta ce ai fi făcut? 

— Păi, domnule comisar-şef, cum să vă spun... 

— Spune-mi ce-ai fi făcut? Eşti poliţist, ce dracu! Văzând faţa 
congestionata de furie a lui Dohotaru, răspunse ca la anchetă: 

— În primul rând aş fi verificat dacă mama e într-adevăr 
moartă, dacă moartea a survenit prin violenţă şi aş fi chemat 
medicul legist. Asta aş fi făcut... 

— Şi ai verificat dacă băiatul ăsta a distribuit manifestele? 

— Aşa mi s-a spus, domnule comisar-şef. 

— Cine a afirmat acest lucru, mă? 

— V-am mai raportat. Un domn cu mustață. 

— Şi cine-i acest „domn cu mustață”? Şi dacă acest domn cu 
mustață a vrut să-şi bată joc de noi? L-ai întrebat cum îl 
cheamă, unde locuieşte, unde lucrează? 

Sergentul, derutat de torentul de întrebări, înţelese că 
audiența nu se va sfârşi cu bine. Acum nu mai era vorba de 
laude, de plicul cu bani, ci cum să scape basma curată. Işi dădu 
seama unde greşise, că ar fi trebuit să ia datele mustăciosului, 
dar n-a vrut să împartă succesul arestării cu altul. Abia a reuşit 
să scape de el. 

— Cine-i omul cu mustață? auzi din nou întrebarea lui 
Dohotaru. 

— Nu ştiu, domnule comisar-şef. Credeam că e de ajuns să-l 
aduc pe ăsta aici. Arătă spre Guriţă. 

— Ca să scapi de sancţiuni, te duci în pas alergător la gară, îl 
cauţi pe dirigintele coletăriei rapide sau pe sanitarul de la 
Crucea Roşie. Ei l-au văzut pe băiatul care a distribuit 
manifestele. Îl ţintui pe Guriţă cu degetul: Mă, oamenii te-au 
văzut. Degeaba încerci să negi! 

— N-am ce să neg, domnule comisar. 

Sergentul se retrase din birou fără să-şi mai bată călcâiele. 


CÂND PRINȚESA ÎL VĂZU PE GURIŢĂ dus la poliţie, vru să 
alerge după ei, să-i spună poliţistului că ea e principala 
vinovată, că băiatul pe care l-a arestat nu are niciun amestec în 
distribuirea manifestelor. După primul pas însă îşi dădu seama 
că ar fi făcut cea mai mare prostie: ar fi fost arestată şi ea şin- 


ar fi fost cine să-l salveze pe Guriţă. Hotări să se răzbune: la 
început smiorcăind, apoi plângând în hohote porni spre gară. 
Ştia că răspândirea manifestelor putea fi singura acuzaţie adusă 
lui Guriţă. Distribuirea manifestelor l-a scăpat şi pe Bejan din 
închisoare. Poate distribuind manifestele să-l scape şi pe Guriţă. 

Abia în apropierea gării descoperi că nu scosese manifestele 
din perniţă. Ar fi fost păcat să piardă timpul, să se întoarcă până 
la pod: ocoli clădirea gării şi intră între liniile din apropierea 
cantonului. Atentă, să nu fie văzută, urcă într-un vagon şi rupse 
cusătura perniţei. Tot vagonul se umplu de pene. După ce sortă 
manifestele, le înveli în căptuşeala perniţei şi cobori din vagon. 
Nu era nimeni prin apropiere. Spaima îi trecuse, era hotărâtă să 
umple toată gara cu manifeste. Merse de-a lungul liniei, apoi 
păşi chiar pe o şină, balansându-şi mâinile să-şi păstreze 
echilibrul. 

Ajunsă pe peron, încercă să-i ghicească pe agenţii îmbrăcaţi în 
civil. Să nu fie observată, se strecură hoţeşte pe lângă peretele 
de cărămidă al clădirii şi se opri în apropierea Biroului de 
Mişcare. Cu mişcări îndemânatice scoase câteva manifeste din 
legăturica de pânză şi lăsă să-i cadă din mână. Pe urmă, 
instinctiv, îşi ascunse mâinile la spate ca la ora de dirigenţie. 

Tocmai vru să plece când se pomeni faţă în faţă cu impiegatul 
cu chipiul roşu! 

— Ce-i, fetiţă, iar ai venit să întrebi cât e ceasul? 

— Nu, domnule. Îl aştept pe tata. 

Imediat însă îi păru rău că nu inventase o altă justificare. 

— Dar acum nu vine niciun tren. 

— Nu-l aştept cu trenul. Lucrează aici la gară. 

— Unde? se miră impiegatul. 

Prinţesa descoperi firma Crucii Roşii, răspunse fără să se 
gândească prea mult: 

— La Crucea Roşie. 

— Înseamnă că eşti fata lui Fodor. Mi-a spus el că are o fetiţă, 
dar eu te credeam mult mai mică. Să ştii că taică-tu e plecat la 
trenul militar de pe linia a cincea. Are un rănit acolo. Dacă vrei 
să-l aştepţi, vino în biroul nostru. 

Întinse mâna spre clanţă. 


— Vă mulţumesc, domnule impiegat, sunteţi foarte amabil, 
dar cred că nu mai pot să-l aştept. Trebuie s-o liniştesc pe 
mama. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Ne-au prădat hoţii. Dacă îl vedeţi cumva pe tata, spuneţi-i 
să vină imediat acasă. 

Aşteptă ca impiegatul să intre în birou, abia atunci răsuflă 
uşurată. 

Porni spre sălile de aşteptare. După câţiva paşi lăsă să-i cadă 
câteva manifeste şi trase cu ochiul să vadă dacă le ridică 
cineva. Nu le ridică nimeni. Bine că impiegatul nu i-a mai pus şi 
alte întrebări că până la urmă s-ar fi încurcat în minciuni. O 
amuză ideea că sanitarul se va repezi acasă. După alţi câţiva 
paşi mai risipi câteva manifeste, apoi cutreieră sălile de 
aşteptare. Într-un colţ, descoperi picotind un poliţist în uniformă: 
curajoasă îi puse un manifest pe genunchi, apoi reveni pe peron 
şi se urcă în trenul de pe linia întâia. Era personalul de 
Bucureşti. 

Vagoanele erau ticsite cu militari. Fără să se ferească prea 
mult, aruncă manifeste în fiecare compartiment. Un soldat 
negricios o prinse de mână: 

— Dă-mi mai multe, fetiţo, să duc şi ortacilor de pe front. 

Prinţesa îi întinse un pachet de manifeste şi, în clipa aceea, 
răsună ţignalul poliţiştilor de pe peron. 

Cobori repede din vagon şi dispăru printre linii. 

Poliţiştii urcară zgomotos în vagoane şi cutreierară toate 
coridoarele. Doi soldaţi, negriciosul şi un altul mărunt, cu arma 
pe umăr, tăiară calea unui agent îmbrăcat într-un costum 
cenuşiu. Acesta, furios, îi îmbrânci: 

— Faceţi loc, bă! 

— Bă, e mă-ta! se răsti negriciosul la el. 

— Sunt de la poliţie, strigă agentul transpirat şi încercă să 
treacă printre ei. 

Negriciosul se postă în faţa lui. 

— Mai înainte a mai trecut un individ pe aici şi a spus că e de 
la poliţie şi mi-a furat briceagul. Poate lucraţi în cârdăşie?!... 
Vasile, se adresă celui cu arma, ia caută-l în buzunare. Dacă e la 
el, îl împuşc! 


Înfuriat la culme, agentul îşi scoase legitimaţia de la poliţie şi 
le-o vâri în ochi. 

— Dacă îmi scapă cel care a răspândit manifeste, vă arestez! 

— Mi-ar place mai mult la arest decât pe front, chicoti cel cu 
arma. 

Agentul n-avu timp să riposteze pentru că descoperi în mâna 
unui alt soldat un manifest. 

— Cine ţi l-a dat? 

— Civilul ăla care s-a dat drept poliţist, dădu lămuriri ostaşul. 

— Dă-mi manifestul! ordonă agentul. 

— Noi, militarii, să ştii, nu ascultăm de poliţişti. Noi avem 
datoria să  predăm toate  manifestele  duşmanului la 
Comandament. Şi acum cară-te că ai început să mă plictiseşti. 


PRINȚESA PĂRĂSI INCINTA GĂRII pe la turnul de apă din 
apropierea depoului. Traversă podul de fier spre Gai, apoi ocoli 
depozitul militar şi se întoarse în oraş prin faţa gării electrice. Îi 
rămăseseră o mulţime de manifeste, dar se temu să le împrăştie 
pe trotuare. Hotări să le păstreze pentru a doua zi. 


SERGENTUL DE STRADA, trimis de Dohotaru la gară, trecu 
întâi pe la Coletăria rapidă, dar dirigintele nu era la serviciu; 
avea zi liberă. Dacă l-ar fi întâlnit, ar fi avut o mare surpriză: era 
chiar mustăciosul care îi predase copilul în piaţa de. Vechituri, în 
drum, spre sediul Crucii Roşii, îl văzu şi pe comisarul Pricop 
agitându-se pe peron: îşi dirija agenţii care cutreierau vagoanele 
risipite pe linii. Se feri să dea ochi cu el de teamă ca acesta să 
nu-i dea vreo treabă şi să nu-şi poată îndeplini sarcina primită 
de la comisarul-şef. Un comisar tânăr îl descoperi însă şi-l ţintui 
cu degetul: 

— De ce umbli aiurea şi nu eşti în tren? 

— Pentru că am o misiune specială, domnule Gorneanu. L-am 
arestat pe băiatul care a răspândit rândul trecut manifestele şi 
trebuie să-l duc pe felcerul de la. Crucea Roşie să-l recunoască. 

— Felcerul e la trenul militar de pe linia a cincea. O să se 
bucure domnul comisar Pricop că aţi arestat pe cineva, 
altminteri Dohotaru ne mănâncă devii. 


Continuându-şi drumul sergentul trecu prin faţa sălii de 
aşteptare clasa întâi şi-şi zări colegii muţind băncile şi 
cotrobăind printre bagajele călătorilor. Bănui că fuseseră lansate 
manifeste din nou, dar nu se încumetă să ia informaţii, de 
teamă să nu întârzie prea mult. 

Ajuns la linia a cincea sergentul îl găsi pe Fodor chiar în 
exerciţiul funcţiunii: bandaja piciorul unui soldat rănit. Îl bătu 
prieteneşte pe umăr: 

— Dumneata eşti felcerul? 

Fodor aruncă o privire spre el, mormăi un „da” abia 
perceptibil, apoi continuă să înfăşoare bandajul pe piciorul 
diform. Sergentul îl bătu din nou pe umăr: 

— Îl cunoşti pe băiatul care a răspândit rândul trecut 
manifestele? 

— Nu, domnule, şi te rog lasă-mă în pace, sunt ocupat. 

— Asta mă interesează mai puţin. Domnul comisar-şef mi-a 
spus că dumneata îl cunoşti pe băiatul acela. 

— Nu-l cunosc. L-am văzut în treacăt la geamul unui vagon. 
Atât. 

— Dar dacă l-ai vedea, l-ai recunoaşte? 

— Cred că da. 

— Dar de ce nute uiţi la mine când îmi vorbeşti? 

— La dumneata mă uit, spuse felcerul deşi avea faţa întoarsă 
spre vagoane. Abia atunci descoperi sergentul că acesta era 
saşiu. 

— Vii cu mine! 

— Nu mă duc nicăieri! Nu vezi, am treabă. 

— Asta poate face oricine. Dumneata eşti însă singurul care îl 
cunoşti pe inculpat. Am ordin să te duc la poliţie. 

Interveni în discuţie şi rănitul: 

— Îmi pierd piciorul, domnule poliţist. 

— lar eu slujba. Lasă că are cine să te bandajeze. 

Îl luă pe Fodor de braţ, dar, spre nemulţumirea lui, trebuiră să 
treacă întâi pe la gară, ca felcerul să lase vorbă unde e de găsit. 
Ajunşi pe peron fură întâmpinați de o soră medicală îmbrăcată 
în halat alb: 

— Vai ce bine că aţi venit, domnule Fodor. Treceţi pe la 
domnul impiegat de la Biroul de Mişcare, are să vă comunice 
ceva foarte important. 


— Nu te duci nicăieri! interveni sergentul. Lasă vorbă că eşti la 
chestură. În clipa aceea descoperi două manifeste în mâna 
asistentei. Ce-s astea? 

— Manifeste. Tocmai mă duceam să le predau. 

— De unde le ai? 

— Cum de unde? Toată gara e plină. 

Fodor deveni nerăbdător; privi spre poliţist, dar se adresă 
asistentei: 

— Ce o fi vrând impiegatul, nu ştii? 

— Ba da, domnule Fodor. A fost fiica dumneavoastră aici şi a 
spus că hoţii v-au devastat casa. 

Fodor scoase un țipăt, apoi se rugă de sergent să; treacă întâi 
pe la el pe acasă. 

— Nu se poate, se împotrivi polițistul. Ne aşteaptă domnul 
comisar-şef. Îl recunoşti pe băiat, pe urmă ai tot timpul să vezi 
ce s-a întâmplat acasă. 

În zadar insistă sanitarul, sergentul nu se lăsă înduplecat. Luă 
manifestele din mâna asistentei şi-l prinse pe Fodor de braţ. 

— Să nu încerci să fugi, că o păţeşti!... 


CÂND PRINȚESA AJUNSE ÎN FAŢA CIRCULUI tocmai apăru şi 
maşina poliţiei, o limuzină neagră din care cobori o doamnă 
voluminoasă. Dacă la volan n-ar fi fost un poliţist, Andreea ar fi 
fost convinsă că a confundat maşina. Doamna fu întâmpinată de 
un om îmbrăcat în redingotă neagră care îi zâmbi tot timpul. 

Din interiorul circului răsunară trompetele fanfarei. Deşi era 
grăbită, Prințesei îi păru rău că nu poate vedea programul. Dar 
de ce nu? Poate numai un singur număr. Dar de unde bani 
pentru bilet? Ocoli cortul imens şi, în apropierea menajeriei, 
descoperi foaia de cort ridicată. Probabil pentru aerisire. Se uită 
în jur să vadă dacă nu e urmărită cumva, apoi cu mişcări iuți se 
strecură pe sub pânza impregnată. La început nu-şi dădu seama 
unde se află, pe urmă descoperi picioarele spectatorilor. Era sub 
eşafodajul de metal care susţinea băncile peluzei. Când se 
obişnui cu semiîntunericul descoperi şi tunelul de sârmă, pe 
unde urmau să intre animalele în arenă. Dincolo de tunelul 
transparent văzu şi tunul imens al „Omului ghiulea”. Acesta 
tocmai verifica arcul care urma să-l arunce în plasa întinsă sub 


cupolă. Se strecură pe sub bănci până în apropierea tunului şi 
aşteptă ca „Omul ghiulea” să se îndepărteze. El oricum avea 
timp, apărea în partea a doua a programului. Ce ar fi dacă odată 
cu el ar apărea din tun şi câteva manifeste? Ideea i se păru 
grozavă, nu se mai uită la picioarele clovnului care cu pantofii 
lui imenşi de jumătate de metru făcea tumbe pe rumeguş. 
Scoase din legăturică un teanc de manifeste şi, când se asigură 
că nu putea fi văzută, zvârli hârtiile colorate pe ţeava tunului. 
Acum nu mai era de stat în circ; după evoluţia „Omului ghiulea” 
oricum se va face o razie. Porni spre gura de aerisire. 


DOHOTARU ÎL PRIMI IMEDIAT pe fe/ceru/ Crucii Roşii. 

— L-am adus, domnule comisar-şef! raportă sergentul fără să- 
şi mai bată călcâiele. Şi pentru că Dohotaru nu-i dădu nicio 
atenţie, scoase din buzunar manifestele luate de la asistenta 
medicală şi le puse pe birou. 

Comisarul-şef sări ca ars. 

— Ce-s astea? 

— Manifeste! răspunse mucalit sergentul. 

— De unde le ai? 

— Le-am găsit la gară. Tot peronul e plin de parcă ar fi nins cu 
ele. După agitația de acolo, am senzaţia că distribuţia a fost mai 
masivă decât marţea trecută. 

— Şi nimeni nu era acolo de la poliţie? 

— O întreagă brigadă, domnule comisar-şef. Pricop, Gorneanu 
şi o mulţime de agenţi. 

— A fost arestat cineva? 

— Nu ştiu, domnule comisar-şef. Eu am avut doar misiunea 
să-l aduc pe domnul sanitar la dumneavoastră. 

— N-ai avut atâta iniţiativă să stai de vorbă cu Pricop, 
dobitocule?! se înfurie Dohotaru. 

— Cu el nu se putea vorbi, domnule comisar-şef! Alerga de 
colo până colo. 

— Am stat de vorbă cu domnul comisar Gorneanu... 

— ŞI? 

— Primele manifeste s-au găsit în sălile de aşteptare. Când am 
ajuns acolo, tocmai au închis uşile şi au percheziţionat pe 


fiecare călător. În acest timp s-au distribuit manifeste şi în 
personalul de Bucureşti. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Am dedus, domnule comisar-şef. Trenul era asaltat de 
poliţişti. 

Fodor stătea ca pe ghimpi: 

— Eu, domnule comisar-şef, trebuie să mă duc acasă. Am fost 
prădat. 

Avea faţa întoarsă spre sergent. Dohotaru îşi aduse aminte că 
sanitarul era saşiu, că din cauza asta îi fusese antipatic şi când |- 
a întâlnit la gară. Acum nu reţinuse decât ultimul cuvânt al 
sanitarului: 

— Ce ai predat? 

— Nu predat ci prădat, domnule comisar-şef. Mi-au devastat 
hoţii casa. 

— Faci reclamaţia după ce l-ai recunoscut pe băiat. Dar ideea 
identificării băiatului nu-i mai făcu nicio plăcere; manifestele s- 
au difuzat fără el. Totuşi nu renunţă la confruntare: cine ştie, 
poate să fi avut complici. 

— Băiatul unde e? întrebă fe/cerul nerăbdător. 

— Fii liniştit, îl aducem imediat. 

— Dar eu mă grăbesc, domnule comisar-şef. 

— Te vei grăbi după ce pleci de la noi. Nu ajunge să-l 
recunoşti: faci o declaraţie detailată cum şi în ce împrejurare l-ai 
văzut, completezi fişa de martor. Îţi completăm dosarul, îl 
iscăleşti şi poţi să pleci. 

— Ce-i aia „fişă de martor”? 

— Când vor fi judecaţi comuniştii, depui împotriva lor. 

— Ce să depun? întrebă Fodor speriat. 

— Mărturie. Spui tot ce ştii despre ei. 

— Eu nu ştiu nimic despre ei. Începură să-i tremure picioarele. 

— N-ai spus că l-ai văzut pe ăla care distribuia manifestele în 
gară? 

— Atât. 

— Suficient ca să fii martor. 

— Dar eu nu vreau să fiu martor. 

— Te obligăm noi. 

Speriat că o să întârzie mult din cauza formalităţilor, Fodor 
hotărî să nu-l recunoască pe băiat. De ce să-şi complice viaţa, 


să facă declaraţii, să se ducă la proces? Mai ales că nu ştia cum 
se va termina războiul şi de ce să se pună rău cu comuniştii. 

Guriţă fu introdus în birou. Părea speriat, îşi ţinea ochii în 
podea. Dohotaru îl prinse de păr, îi ridică faţa şi-l târî în faţa 
felcerului. 

— Uită-te la el! 

Fodor se întoarse spre sergent. Dohotaru uită că e saşiu şi se 
răsti la el: 

— Uită-te la băiat! 

— La el mă uit, domnule comisar-şef. 

— El a distribuit manifestele? 

Fodor se concentra, îşi încreţi fruntea, apoi se întoarse spre 
Dohotaru: 

— Nu, domnule comisar-şef. Băiatul acela era mai mare. 

— Înălţimea n-are nicio importanţă, puteai să te înşeli. Uită-te 
la faţa lui. 

— L-am studiat atent. Ala avea părul buclat. 

— Sigur? 

— Sigur, domnule comisar. Doar l-am văzut bine. Guriţă prinse 
curaj. 

— Dumnealui, domnule comisar, chiar dacă aş fi fost eu nu m- 
ar fi putut recunoaşte. Are defecţiune la ochi. 

— Taci că te plesnesc! 

Cuvintele „defecţiune la ochi” îl deranjară pe Fodor, dar nu 
într-atât încât să se răzgândească, să-l recunoască şi să piardă 
vremea cu completarea dosarului de martor. Se încruntă doar, 
aruncă o privire spre Guriţă şi sergentul era convins că sanitarul 
s-a supărat pe băiat. 


COBORÂND SCĂRILE POLIŢIEI, Fodor tu mulţumit că a scăpat 
uşor. Dacă ar fi recunoscut băiatul, acum ar fi trebuit să dea 
declaraţii şi poate l-ar fi ţinut până cine ştie când. Dar ce au 
furat hoţii de la el? Nu avea nimic valoros în casă. Să fi luat 
plăpumile, aşternuturile? 

leşi transpirat din clădire şi se aruncă în prima birjă. 


RĂMAS SINGUR CU GURIŢĂ, Dohotaru se plimbă de câteva ori 
prin faţa lui: 

— Spune, ai fost sau n-ai fost la gară? 

— N-am fost, domnule comisar. 

— Minţi! Se vede pe faţa ta că minţi! 

Trimise secretara să-l caute pe Teşu. Acesta apăru ras 
proaspăt, cu uniforma călcată Dohotaru îl cercetă admirativ. 

— Unde te pregăteşti, Teşule? 

— La o aniversare, domnule comisar-şef. 

— Ce fel de aniversare? 

— Împlinesc doi ani de la căsătorie. 

— Bravo, Teşule! Noi muncim de ne ies ochii şi tu organizezi 
petreceri. Cred că o să-ţi aduci aminte totdeauna de a doua 
aniversare a căsătoriei. Arătă spre Guriţă i îl duci pe ăsta la 
subsol şi nu urci până nu face mărturisiri. Dacă e nevoie stai trei 
zile cu el. 

Teşu privi, spre Guriţă. 

— E minor, domnule comisar-şef. 

— De ce crezi că te-am chemat? Să-mi dai starea lui civilă sau 
să-l anchetezi? Comuniştii n-au vârstă?” 

— Am înţeles, domnule comisar-şef. Dar dacă în jumătate de 
oră face mărturisiri, pot să plec? 

— Bineînţeles. Şi dacă mă inviţi, vin şi eu să bem un şpriţ. 

Imediat după plecarea lui Teşu şi a lui Guriţă, ofiţerul de 
serviciu se prezentă la raport. După faţa lui răvăşită, Dohotaru 
îşi dădu seama că acesta vrea să-l informeze despre distribuirea 
manifestelor la gară. 

— Vrei să-mi raportezi despre manifeste?! 

— Da, domnule comisar-şef. Dar de unde ştiţi? 

— Pentru că nu mă informez de la voi. Totul mi se raportează 
târziu când acţiunea s-a consumat, când nu se mai poate 
întreprinde nimic. Vrei să-ţi spun detalii pe care tu nu le cunoşti? 
Primele manifeste s-au găsit în sala de aşteptare, apoi grosul s- 
au distribuit în personalul de Bucureşti. 

— E o neînțelegere, domnule comisar-şef. Despre gară nu ştiu 
nimic. Din proprie iniţiativă mi-am permis să vă iau maşina din 
faţa circului. 

— Şi cum se va duce nevasta mea acasă? Tu nu te gândeşti 
înainte de a avea iniţiative? 


— Tocmai de aceea am venit să vă raportez. Tot din iniţiativă 
proprie am suspendat spectacolul de la circ şi am arestat artiştii. 

— Mă, tu ai înnebunit? îmi rechiziţionezi maşina, arestezi 
circarii, în loc să arestezi comuniştii? Nu te temi că te trimit pe 
front? 

— Nu, domnule comisar-şef. Circarii au răspândit manifeste iii 
arenă faţă de 800 de spectatori. 

— Cum asta? 

— „Omul ghiulea” s-a înălţat din... tun împreună cu sute de 
manifeste. Asta era programul lor special... 


COBORÂND TREPTELE care duceau spre subsol, Guriţă hotări 
să nege că a fost la gară în afară de Prinţesă nimeni nu putea şti 
dacă a fost sau nu. Prinţesa şi omul care l-a recunoscut în piaţa 
de vechituri. Din discuţiile avute cu comisarul-şef, înţelesese că 
nu poate fi reţinut decât dacă au probe împotriva lui. Şi de unde 
să aibe probe? Singura lor şansă ar fi fost să facă mărturisiri. 
Hotări să nege până la capăt. 

Ajuns la subsol fu introdus într-o celulă fără ferestre, cu pereţii 
tencuiți cu ciment. Cu priviri lacome, Guriţă căută gratiile, dar 
spre mirarea lui nu văzu nici măcar o gaură de aerisire. 
Încăperea nu avea. Nici mobile, doar în apropierea chiuvetei, era 
rezemat de perete un scaun obosit şi o găleată cu smalţul căzut. 
Rămas pentru o clipă singur îi păru rău că nu fusese atent la 
cele spuse de Prinţesă despre lupta de clasă. Acum se simţea 
participant la această luptă. Avusese dreptate ea: poliţiştii nu se 
ocupă decât de muncitori şi niciodată de fabricanți. Era convins 
că baronul Neuman n-a fost niciodată în subsolurile poliţei. 
Gândurile astea îl întăriră; nu se mai temu de palmele pe care 
avea să le primească şi hotărî chiar să-i facă în ciudă 
comisarului, să nu geamă oricât de mult l-ar bate acesta. 

Asta era de altfel singura lui posibilitate de a protesta. 


TEŞU INTRĂ ÎN CELULĂ după vreo zece minute; o sunase pe 
nevastă-sa la telefon că va întârzia puţin, dar să nu-şi facă 
probleme. Probabil, îi spusese ca încheiere, va aduce şi un 
oaspete de seamă, pe Dohotaru. 


Trase uşa după el, îl măsură din priviri pe băiat, apoi 
meticulos îşi scoase vestonul şi-l potrivi pe spătarul scaunului. 
După ce netezi toate cutele se întoarse din nou spre Guriţă şi, 
să-l impresioneze, îşi suflecă mânecile cămăşii. Guriţă se 
aştepta ca Teşu să se repeadă la el, dar comisarul, calm, cu 
mişcări încete îşi aprinse o ţigară cu o brichetă montată într-un 
cartuş. Fitilul fumegă prelung. 

— Uite, băiatule, te las în pace până fumez ţigara. Până atunci 
ai tot timpul să te gândeşti cum să-mi spui adevărul. Pentru că, 
până nu mărturiseşti că ai fost la gară, nu ieşi de aici! 

— Şi dacă n-am ce mărturisi? întrebă Guriţă. 

— Trebuie să ai. 

— Şi dacă n-am? 

— Eu te sfătuiesc să nu fii încăpățânat. Te ţinem aici până 
recunoşti totul. 

— N-aveţi dreptul să mă ţineţi aici! N-aveţi nicio dovadă că am 
fost la gară. 

— Dovada va fi mărturisirea ta. Şi-ţi mai dau un sfat: caută să 
nu mă enervezi. Şi acum lasă-mă să-mi tihnească ţigara... 


ÎNCĂ ÎNAINTE DE A AJUNGE în dreptul casei, Fodor sări din 
birjă şi goni spre poartă. Birjarul, convins că acesta vrea să fugă 
fără să-i plătească, opri caii şi se luă după el. Il ajunse tocmai 
când Fodor vru să intre în casă. Îl îmbrăţişa cu amândouă 
mâinile. 

— Banii! 

Pentru o clipă, Fodor se gândi că apăruseră din nou hoţii, se 
smuci şi se eliberă din strânsoarea birjarului. Îl recunoscu şi se 
linişti. 

— Ce bani? 

— Cum, ce bani? Pentru cursă! Şi ieri mi-a fugit un client. L-am 
dus până la gara electrică, s-a suit în tren şi duş a fost. Banii!... 

— Stai, omule, eu am fost prădat. Vreau să văd ce mi-au luat 
din casă. 

— Şi vreţi să recuperaţi banii pe spinarea mea? Ştiţi cât costă 
ovăzul? 180 de lei dubla... 


Neavând încotro, Fodor se scotoci după bani, apoi intră buzna 
în casă. Văzând-o pe nevastă-sa croşetând, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, izbucni ca unul ieşit din minţi: 

— Tu stai şi croşetezi? 

— Dar ce să fac? întrebă ea nedumerită. Nu ştia cu ce 
păcătuise. 

— Şi hoţii? 

— Ce fel de hoţi? 

În clipa aceea şi lui Fodor i se păru că locuinţa era 
neschimbată, că nimic nu e cu fundul în sus. Îşi roti ochii saşii 
prin bucătărie, apoi intră şi în dormitor. Întrebă mirat: 

— N-au fost hoţii? 

— Doamne-fereşte! Bată-te peste gură! 

— Atunci de ce ai trimis-o pe lrina să-mi spună că ne-au 
prădat casa? 

— Eşti beat, Imre! Să nu mai faci asta niciodată şi mai ales nu 
în timpul serviciului. Te vor da afară şi te trimit pe front. 

— De ce ai trimis-o pe Irina? 

— N-am trimis-o nicăieri. Ai vorbit tu cu ea? Eu nu, dar mi-a 
lăsat vorbă. Unde e? 

— Face curăţenie în pod. S-au adunat acolo o mulţime de 
lucruri netrebuincioase. 

Fodor se duse în curte şi o strigă pe fiică-sa. Irina, pirpirie, 
apăru în uşa podului. Avea părul plin cu plase de păianjen. 

— Ce-i, tăticule? 

— Nimic. 

Fugi spre poartă, la fel de vijelios precum venise, să prindă 
birja. Dar birja nu mai era în faţa casei. 


ÎN DRUM SPRE CASĂ, Prinţesa ajunse în dreptul clădirii poliţiei 
şi se opri pentru o clipă: oare în dosul cărei ferestre poate fi 
acum Guriţă? Îşi roti privirile în sus, aproape toate ferestrele 
erau deschise. La gândul că Guriţă ar putea fi bătut, lacrimile i 
se adunară sub pleoape. Nu se temu nicio clipă că Guriţă ar 
putea să vorbească îl cunoştea bine: Guriţă era încăpățânat ca 
un catâr. Ar fi pus mâna în foc pentru el. Pe urmă, se întrebă ce 
s-ar întâmplă dacă ar întră în clădire, să asculte pe la uşi, să-i 
audă măcar vocea? Se hotări fără să se gândească prea mult şi 


numai în dreptul porţii se opri nehotărâtă: ce să-i spună 
poliţistului paznic, dacă acesta ar întreba-o unde se duce? Nu 
cunoştea decât numele unui singur comisar, al lui Teşu. Să-i 
spună că merge la el? Cel mai bine ar fi fost dacă ar fi putut 
intra fără să fie văzută. Ocazia i se ivi imediat: un comisar în 
uniformă neagră se apropie de poartă şi Prinţesa i se alătură. Ca 
paznicul să creadă că sunt împreună îl întrebă: 

— Nu ştiţi cumva la ce etaj lucrează domnul comisar Teşu? 
Grăbit şi îngândurat, comisarul nu înţelese întrebarea. 

— Ce ai spus. Fetiţo? Paznicul ridică palma la chipiu: 

— Să trăiţi, dom’ comisar. 

Urcând scările, Prinţesa repetă întrebarea: 

— Nu ştiţi la ce etaj lucrează domnul comisar Teşu? 

— La unu! răspunse Pricop fără să se uite la ea. Ajunseră la 
palierul etajului întâi şi comisarul grăbit se îndreptă spre o uşă 
lustruită. 

Rămasă singură pe coridorul imens şi pustiu, Prinţesa 
descoperi legăturica cu manifeste în mână. Genunchii începură 
să-i tremure şi picioarele nu mai ascultară de comenzi, ca şi 
cum ar fi prins rădăcini. Se scurseră câteva secunde lungi până 
îşi reveni. Trecu în dreptul uşii lustruite şi citi tăbliţa de sticlă 
scrisă cu litere de aur: C. DOHOTARU, comisar-şef. Se duse în 
dreptul unei ferestre, o deschise şi privi în stradă; soarele 
căzuse în spatele acoperişurilor de peste drum şi o adiere iscată 
din senin îi răcori faţa. Şi-ar fi lăsat mai mult faţa mângâiată de 
vânt, dar auzi paşi. Din fundul coridorului apăru un poliţist gras, 
cu nişte dosare în mână. În dreptul Prințesei întrebă fără să se 
oprească: 

— Ce cauţi aici? 

— Îl aştept pe nenea Dohotaru, minţi repede. 

La capătul coridorului, polițistul urcă scările care duceau spre 
etajul doi. 

Fără îndoială, cel mai important lucru era sa scape di 
manifeste: se aplecă pe fereastră şi scutură legăturica 
Manifestele, ca nişte fulgi mari, duse de vânt, se risipiră în faţa 
clădirii. 

Speriată de zborul, lent al hârtiilor, Prinţesa goni spre casa 
scărilor, şi cobori în goană treptele. Paznicul de la poartă tocmai 
dispăru în stradă Prinţesa îşi încetini pasul şi părăsi clădirea. In 


stradă porni în direcţia opusă celei în care dispăruse paznicul. În 
urma ei auzi strigăte, apoi ropot de paşi. Pentru o clipă crezu că 
e urmărită, dar poliţiştii înconjurară oamenii care, curioşi, 
începuseră să adune fluturaşi! Căzuţi de la etaj. 


— MĂ, NENOROCITULE! urlă Teşu cu faţa transfigurată. Eu la 
ora asta ar fi trebuit să fiu de mult acasă. Spune că ai fost la 
gară, că-ţi rup falca! 

Izbi cu sete în faţa lui Guriţă Guriţă se lovi de perete, se chirci, 
apoi căzu în genunchi. 

— Mă, mie să nu-mi leşini! îl ameninţă Teşu Eu n-am timp să 
stau după tine! Intâi mărturiseşti, după aceea faci ce vrei. Poţi 
să şi mori! 

Guriţă îşi şterse cu dosul palmei firicelul de sânge care îi 
apăruse în colţul buzelor şi, în clipa aceea, se auziră bătăi în uşă 
şi apăru un gardian cu părul zburlit! 

— Vă cheamă domnul comisar-şef, raportă lui Teşu. Au fost 
arestaţi doi indivizi care au distribuit manifestele în faţa poliţiei. 

Teşu îşi luă vestonul de pe spătarul scaunului şi se uită spre 
Guriţă: aresta tocmai se chinuia să se ridice. 

— Stai cu băiatul aici! ordonă Teşu şi ieşi din celulă. Gardianul 
cu părul zburlit se apropie de Guriţă: îl luă de braţ şi-l ajută să 
se ridice. 

— De ce te bat, băiatule? 

— Nu ştiu. 

— Lasă că ştii tu, doar nu te bat degeaba Mărturiseşte, că 
ăştia te nenorocesc. 

— Dar dacă n-am ce să mărturisesc? Gardianul clătină 
nemulţumit din cap. 


COMISARUL TEŞU REVENI ÎN CELULA cu doi bărbaţi: unul 
scund, îmbrăcat elegant, cu un costum cenuşiu, cu dungi, iar 
celălalt înalt, doar cu pantaloni şi o cămaşă cadrilată, în pantofi 
de pânză cu talpă de şuşorcă. Amândoi erau uluiţi, speriaţi, nu 
ştiau cum au ajuns în celulă. Cel elegant îşi privea tot timpul 
ceasul de la mână şi repeta ca un papagal: 

— O să pierd trenul, o să pierd trenul... 


Omul cu pantofii de pânză era cu un cap mai înalt decât 
comisarul şi din cauza asta se simţea prost: îşi ţinea umerii 
adunaţi să pară mai plăpând, mai neajutorat. Teşu era şi el 
buimăcit: cei doi i-au fost predaţi din partea comisarului Pricop 
ca să fie anchetați: erau bănuiţi că ar fi răspândit manifeste în 
faţa clădirii poliţiei. Nu ştia nimic despre ei, cine erau, dacă au 
fost sau nu surprinşi asupra faptului, sau erau doar bănuiţi. 

Brusc, cel elegant se repezi la Teşu. 

— Unde-mi sunt bagajele? Era atât de disperat de parcă 
cineva l-ar fi ameninţat cu cuțitul. Unde-mi sunt bagajele? 

Teşu se feri din calea lui, pe urmă, neavând cum să scape de 
el, îl îmbrânci: 

— Ce fel de bagaje? 

— Când m-au arestat am avut un geamantan şi o servietă. 
Unde sunt? 

Teşu îl chemă pe gardianul cu părul zburlit şi-l trimise să caute 
bagajele omului elegant. 

— Cum te numeşti? 

— Dante Caramitru. 

Teşu se întoarse spre gardian. 

— Te  interesezi de bagajele domnului Dante Caramitru. 
Gardianul reveni după câteva minute şi raportă: 

— Le cercetează, domnul comisar-şef. 

— M-aţi nenorocit! urlă Caramitru, apoi se chirci şi-şi duse 
pumnii la gură: M-aţi nenorocit!... 

„Avea manifeste în servietă!” trase Teşu concluzia. 

— Stai lângă perete — ordonă comisarul autoritar — apoi 
arătă spre lungan. Vă cunoaşteţi? 

— Nu! răspunse repede lunganul. 

— Nu pe dumneata te-am întrebat. Îl cunoşti? Se întoarse spre 
Caramitru. 

Acesta ridică privirile spre lungan: 

— Nu. 

— Dar pe băiatul ăsta? arătă spre Guriţă. Elegantul abia atunci 
observă că mai era cineva în celulă. 

— Nu, domnule, nu-l cunosc! 

— Uită-te mai bine la el! 

Caramitru ridică bărbia lui Guriţă şi-l privi lung: 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 


— Atunci înseamnă că eu pot să plec, spuse Guriţă şi, din 
cauza buzelor umflate, bolborosea cuvintele. 

l-aţi arestat pe vinovaţii cu manifestele, nu mai aveţi treabă 
cu mine. 

— Taci că te plesnesc! 

Teşu era derutat. Deruta i se citea pe faţă. Nu putea începe 
ancheta fără să cunoască conţinutul servietei omului arestat. 
Era posibil ca în geamantan să se găsească şi multiplicatorul. In 
acest caz, însă, Dohotaru îşi va asuma personal ancheta: ar fi 
tâmpit să lase subalternilor să culeagă laurii victoriei. 

Teşu se aşeză pe un scaun şi-şi aprinse o ţigară. Aniversarea 
oricum s-a dus dracului. 

— Dar pe mine de ce m-aţi arestat? întrebă pe neaşteptate 
lunganul. 

— Pentru că ai distribuit manifeste! 

— Nu, domnule. Am văzut nişte hârtii pe trotuar, m-am 
aplecat să ridic una şi, în clipa aceea, m-au înhăţat doi poliţişti. 
Nici n-am apucat să văd ce scrie pe ele. 


DOHOTARU ASCULTA PLICTISIT cel de al doilea raport al lui 
Pricop. Primul nu durase decât câteva minute şi fusese întrerupt 
din cauza manifestelor găsite în faţa poliţiei. Pricop, în temă, 
fugi în stradă şi aresta doi oameni pe care îi surprinsese cu 
manifestele în mână Celelalte manifeste fuseseră adunate de 
funcţionarii poliţiei. 

— Bineînţeles, n-ai arestat pe nimeni dintre distribuitori... îl 
învinovăţi Dohotaru. 

— Doar pe cei doi pe care i-am predat lui Teşu. Atât. Am însă 
o bănuială că manifestele au fost aruncate din clădirea poliţiei. 
Ori de la etajul unu, ori de la etajul doi. 

— Poate chiar de la fereastra mea? îl ironiza Dohotaru. 

— Nu susţin asta. Dar dacă ar fi fost aruncate de pe stradă, 
distribuitorul ar fi trebuit să le arunce în sus. Raza de răspândire 
a fost mare. Dar nu cred ca cineva să fi avut curajul sau să fi 
fost atât de prost să se expună chiar în faţa poliţiei. Cercetările, 
sper, vor dovedi această supoziţie. 

— Du-te şi fă cercetările! îl eliberă Dohotaru. Voia să scape de 
el ca să poată cerceta geamantanul şi servieta pe care i le 


adusese un gardian şi aparţineau unuia dintre cei doi arestaţi. 
Era convins că conţinutul lor va dezlega în sfârşit enigma 
manifestelor. Se miră cum îi scăpase lui Pricop acest amănunt: 
ori nu, avea cunoştinţă de ele, ori, convins că manifestele au 
fost aruncate chiar din clădirea poliţiei, nu le-a dat importanţă. 

Geamantanul era uşor şi nu conţinea decât rufele murdare ale 
proprietarului. Spre surprinderea lui, însă, servieta era atât de 
grea încât trebui să se opintească să o ridice. Vru s-o deschidă, 
dar servieta avea închizătoarea blocată. Curiozitatea era însă 
prea mare ca să aibă răbdare să aducă cheile de la cetăţeanul 
arestat. Îşi scoase briceagul să taie pielea, dar rămase cu gestul 
suspendat i dar dacă servieta conţine exploziv? Capturase 
odată, pe când lucra încă la frontieră, la Curtici, o valiză cu 
dinamită. Valiza fusese grea de parcă ar fi fost umplută cu 
plumb. Broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Dar dacă 
cetăţeanul transporta servieta pe stradă, înseamnă că nu 
conţinea exploziv. Încurajat de acest gând tăie pielea şi scoase 
din servietă două cutii mari, sigilate. După reclama lipită pe ele 
nu era greu de ghicit conţinutul i lame de ras Gillette. 

Deci, tipul arestat nu era politie, ci contrabandist. De la 
izbucnirea războiului n-au mai intrat în ţară mărfuri din ţările cu 
care România era în stare de război. Servietă conţinea o valoare 
enormă. Socotind preţurile bursei negre peste două sute de mii 
de lei. Dădu dispoziţie ca proprietarul servietei să fie adus în 
faţa lui. 


DANTE CARAMITRU intră în biroul comisarului-şef palid, cu 
umerii adunaţi. 

— Marfa dumitale, începu Dohotaru, îţi dai seama că se 
confiscă. Asta în primul rând. În al doilea rând, chiar acum vom 
întocmi actele de dare în judecată. Presupun că dumneata 
cunoşti legile privitoare la bursa neagră; de la doi la patru ani. 

— Eu, domnule... bâlbâi, elegantul, dar Dohotaru nu-l lăsă să 
continue. 

— Încă n-am terminat. De unde ai procurat cele două mii de 
duzini de lame englezeşti? Poate lucrurile se schimbă şi poţi fi 
învinuit de spionaj? 

— Nu, domnule! Lamele au sosit în ţară prin Crucea Roşie. 


— Şi erau destinate soldaţilor de pe front, sau mă rog, 
prizonierilor de război... Să ştii că e mult mai grav decât mi-am 
imaginat. Vei fi deferit Curţii Marţiale. 

Dante Caramitru începu să tremure ca varga. 

— N-aş vrea, continuă Dohotaru, să-mi încarc conştiinţa cu o 
condamnare capitală. Ai o singură şansă. Să fugi. _ 

— Cum aş putea să fug? întrebă nedumerit Caramitru. In ochi 
îi apăruseră licăririle speranţei. 

— Pur şi simplu. Te însoţeşte un comisar, eu, de exemplu, şi în 
forfota străzii, dispari.. 

— Cât? 

De astă dată Dohotaru rămase stupefiat! 

— Ce, cât? 

— Cât va trebui să dau însoţitorului? Că doar n-o să mă lase să 
dispar pentru că îi sunt simpatic? 

— Nimic. 

— Nu înţeleg, domnule comisar-şef. 

— Eu sunt convins că înţelegi. Dispari fără servietă. Şi să uiţi 
că ai avut servietă vreodată. Sper că ai înţeles? 

Pentru prima oară Caramitru îşi permise un zâmbet. 

— Am înţeles Suntem colegi. Nu e mai corect să iau şi eu o 
cutie? 

— Cum adică? 

— Să împărţim marfa pe din două. 

— Pentru cuvântul „colegi” ar trebui să-ţi lipesc vreo două 
palme. Dar eu sunt un om bun: îţi redau libertatea. Cu o 
condiţie: să dispari din oraş. 


GURIŢA SE ÎNTOARSE ACASĂ, după miezul nopţii, cu faţa 
tumefiată, cu buza de sus ruptă şi cu o mulţime de vânătăi pe 
piept şi pe spate. 

Maică-sa începu să se vaite, vru să alerge la poliţie, să le 
ceară socoteală, dar, bineînţeles, soţul ei o opri: 

— Ai înnebunit? îi reclami la ăia care l-au bătut? Pe urmă, 
enervat, îl luă pe Guriţă în primire: De ce te-au bătut, mă? 

— Nu ştiu, minţi el. Mergeam pe stradă, trotuarul era plin de 
hârtiuţe, am ridicat una şi ne-au arestat pe toţi câţi am fost 
acolo. Ziceau că am răspândit manifeste. 


— Atunci să ştii că ai scăpat ieftin. În ultimul timp tot oraşul e 
plin de manifeste şi poliţiştii sunt înnebuniţi. Spală-l, dădu ordin 
nevesti-sii, şi la culcare. Şi dacă nu ţi se dezumflă falca nu te las 
nici la examene, chiar dacă rămâi repetent. Ne faci de ruşine, 
băiatule! Cine o să-mi comande coşciuge dacă se află că am un 
copil bănuit că-i comunist?... 


DIMINEAŢA, când Prinţesa nu-l văzu pe Guriţă la şcoală, se 
sperie. Înseamnă că l-au reţinut la poliţie, că-i arestat. Se simţea 
vinovată, nu fu atentă în clasă, madam Grama o admonesta, 
apoi, la lecţia de geografie, şi directorul îi atrase atenţia să nu 
caşte gura la pereţi: 

— Parcă nu te-ai fi trezit încă. Te-am întrebat în ce emisferă e 
România? 

— În emisfera nordică. 

— Şi mai înainte n-ai auzit întrebarea? 

— Nu. M-am gândit prin ce ţări trece ecuatorul. 

— Sunt curios cum te prezinţi poimâine la examene! 

— Cu lecţiile învăţate, domnule director. 

După cursuri se duse de-a dreptul acasă la Guriţă. Voia să afle 
dacă părinţii lui ştiu că e arestat. O întâmpină mama lui şi 
Prințesei i se păru că era bucuroasă de venirea ei. 

— Chiar am vrut să trec pe la voi să te rog să învăţaţi 
împreună pentru examene. 

— Dar de ce n-a fost la şcoală? tatona Prinţesa. 

— Pentru că e bolnav. A fost să aducă ceva din pod şi a căzut 
de pe scări. Prințesei îi veni să zâmbească, dar se reţinu: 

— Desigur, doamnă, vin cu mare plăcere să învăţăm 
împreună. S-a lovit rău? 

Intrară împreună în camera lui Guriţă: el le auzise vocile, îşi 
aranjă pernele ca sa poată sta mai comod. 

— Povesteşte-i cum ai căzut de pe scări, insistă maică-sa, să 
audă şi Andreea cât eşti de căscat. 

leşi în bucătărie. Prinţesa aşteptă să i se piardă zgomotul 
paşilor şi abia atunci se aşeză pe marginea patului. 

— Te-au bătut? 

Guriţă nu-i răspunse; dădu numai din cap în semn că da. 

— Te-a durut? 


— Păi, cum să-ţi spun... 

— inseamnă că te-a durut... 

— Numai la început, până m-am obişnuit... Prinţesa se aplecă 
spre el şi-l sărută pe faţa învineţită. 

— Dacă m-ai săruta după fiecare bătaie, m-aş duce în fiecare 
zi la poliţie. 


CELE DOUĂ MANIFESTE găsite în belciugele burlanului de 
scurgere de pe frontispiciul clădirii poliţiei întări şi mai mult 
convingerea lui Dohotaru că Pricop a avut dreptate: manifestele 
au fost aruncate din clădirea instituţiei. Desigur, era exclus ca 
autorul să fi fost un poliţist. Obsedat îşi puse de zeci de ori 
întrebarea: dar atunci cine? Ora infracţiunii s-a stabilit uşor: cu 
un minut sau două înaintea alarmei. Şi dacă presupusul agent 
comunist nu era poliţist, logic trebuia să fie un străin, venit sub 
pretextul unor treburi de rezolvat. Dar la ora aceea nu se mai 
ţineau audienţe. În continuarea acestei deducţii, misteriosul 
vizitator trebuia totuşi să aibă legături apropiate cu salariaţii 
poliţiei; altminteri n-ar fi putut pătrunde în clădire. 

Investigaţiile făcute la etajul întâi n-au dat rezultate. Ancheta 
s-a extins şi la etajele superioare. Prin metoda excluderii, prin 
urmărirea celor care şi-au părăsit birourile, un singur om putea 
fi bănuit: arhivarul. El fusese singurul care a circulat pe 
coridoarele etajului întâi la ora critică. Arhivarul, un plutonier 
gras, adusese la acea oră nişte dosare de la Serviciul Biroului 
Populaţiei. Dohotaru îl luă la întrebări: 

— Da, domnule comisar-şef, eu am văzut un civil, vreau să 
spun un străin de poliţie cu câteva minute înaintea alarmei. 

— Şi de ce ai tăcut până acum? 

— Din respect pentru dumneavoastră. 

— Cum adică? 

— Vă spun. Eu am stat de vorbă cu persoana respectivă, 
vreau să spun, am schimbat câteva cuvinte cu ea şi am rămas 
cu impresia că vă e rudă sau în orice caz cineva foarte apropiat 
de dumneavoastră. 

— Pe mine nu mă caută rudele pe coridor! ŞI, ieri, sigur n-am 
avut nicio vizită. Te-aş ruga să-ţi masori cuvintele! 

— Persoana vă aştepta pe dumneavoastră... 


— Cine, mă? îşi ieşi Dohotaru din fire. 

— Persoana... răspunse speriat arhivarul. 

— Şi cum arăta persoana? 

Arhivarul îşi duse palma până la înălţimea pieptului. 

— Cam atâta. 

— Deci ruda mea era un pitic? ţipă din nou Dohotaru. 

— Nu, domnule comisar-şef. Un copil. O fetiţă... 

— Şi de ce ţi s-a părut că mi-e rudă? 

— Pentru că mi-a spus că-l aşteaptă pe „nenea Dohotaru”. 
Cine şi-ar permite să vă spună „nene”! Dohotaru dădu dispoziţie 
să fie căutat paznicul de la poartă care a dat alarma. Sergentul 
se prezentă în biroul comisarului-şef: 

— Ordonaţi!... 

— Dumneata ai asigurat ieri paza între orele două şi zece? 

— Da, domnule comisar şef. Eu am descoperit manifestele şi 
tot eu am dat alarma. 

— Nu asta mă interesează! a intrat ieri în clădirea poliţiei o 
persoană străină înaintea alarmei? 

— Nu, domnule comisar-şef. N-avea cum să intre. 

— Uite, arhivarul susţine că ieri, în jurul orei şapte şi douăzeci 
a văzut o fetiţă pe coridorul etajului întâi. Poate ai dormit în 
post? 

— Eu nu dorm în post domnule comisar-şef. Eu asigur paza 
acestei clădiri de peste douăzeci de ani. Pe fetiţa aceea am 
văzut-o când a intrat. 

— Mai înainte ai spus că n-ai văzut nicio persoană străină. 

— Fetiţa nu era o persoană străină. A intrat în clădire 
împreună cu domnul comisar Pricop. Discutau ceva, n-aveam 
cum s-o opresc. 

Pricop îşi aduse aminte cu greu de fetiţă: 

— Parcă... Da, da, mi s-a alăturat chiar în poartă şi m-a 
întrebat ceva. Da, acum îmi aduc aminte: s-a interesat de 
comisarul Teşu. Pe urmă am intrat la dumneavoastră şi nu mai 
ştiu nimic despre ea. 

— Cine putea fi fetiţa aceea? se întrebă încruntat Dohotaru şi 
de unde ştie numele tuturor comisarilor? Brusc se plesni cu 
palma peste frunte. O ştiu! Trebuie să fie aceeaşi cu cea de la 
gara Triaj, cu cea de la tapiţeria lui Barta. Teşu îi ştie şi numele, 
şi adresa. 


TEŞU ÎŞI AMÂNASE SERBAREA aniversării căsătoriei pentru a 
doua zi, dar, spre ghinionul său, fusese chemat la poliţie chiar 
când rostea toastul în cinstea nevesti-sii. Ţinea paharul ridicat 
deasupra capului când auzi soneria de la uşă: 

— El e! ţipă triumfător Teşu. 

— Cine? întrebară cei de la masă. 

— Şeful cel mare. Mi-a promis că vine să ciocnească un pahar 
de vin cu noi. E o mare cinste. Înseamnă că mă apreciază. 

Servitoarea s-a întors în salon eu un poliţist Aresta salută 
oficial: 

— M-a trimis domnul comisar-şef. 

Teşu îşi ridică amândouă mâinile spre tavan Să se facă linişte. 
Voia să audă cu toţii ce-i transmite şeful cel mare. 

— Spune, dragă! se adresă poliţistului. 

Polițistul îi răspunse fără să-şi schimbe poziţia de drepţi. Voia 
să pară cât mai oficial: 

— A spus să vă transmit textual: dacă în zece minute nu 
sunteţi în biroul dumnealui vă trece la circulaţie. 


DEȘI ERA ÎNCĂ AMEŢIT DE BĂUTURĂ, Teşu îşi făcu apariţia la 
poliţie dorind să se încadreze în cele zece minute acordate de 
Dohotaru. Ajuns în biroul comisarului-şef, să nu-şi trădeze 
nesiguranța în mişcări, se sprijinea de câte o mobilă, de 
pervazul ferestrei, apoi îşi lipi genunchii de spatele unui fotoliu 
ca să stea neclintit. 

— Să trăiţi, domnule comisar-şef! 

Vorbele însă nu aveau de ce să se sprijine: sunau hodorogite, 
ieşite parcă dintr-un butoi. 

Dohotaru îl măsură din priviri: normal ar fi fost să-l dea afară 
din birou Starea de ebrietate a subalternilor îi producea repulsie, 
dar Teşu avea o justificare: fusese chemat în afara orelor de 
serviciu, de la o petrecere. 

— Ştii cine a aruncat manifestele din clădirea poliţiei? 

— Nu, domnule comisar-şef! 

Auzise că autorul ar putea fi chiar un angajat al poliţiei şi se 
temu ca Dohotaru să nu-l învinuiască pe el. 


— Îţi spun eu. Fetiţa care te-a dus de nas în tapiţeria lui Barta, 
care te-a păcălit cu adresa aceea falsă, în interesul tău, sper că 
i-ai reţinut numele şi adresa. 

Teşu făcu o mişcare şi fu nevoit să se sprijine şi cu mii ni le de 
fotoliu: 

— Bineînţeles, domnule comisar-şef. 

— Atunci îţi iei câţiva oameni, te duci acasă la ea, faci o 
percheziţie, poate găseşti şi probe concrete, manifeste sau 
multiplicatorul şi o arestezi. 

— Pentru minori nu se întocmesc acte de arestare. 

— Nu te credeam chiar atât de beat, Teşule! N-o arestezi. O 
reţii şi o aduci aici. 

— Am înţeles, domnule comisar-şef! 


CA DE OBICEI, avocatul Vasiliu luă birja chiar din fata 
tribunalului: era obosit, plictisit. Fusese numit din oficiu 
apărătorul unui escroc care a tras pe sfoară o mulţime de familii 
sărace sub pretextul unor relaţii cu oameni sus puşi care ar fi 
putut interveni pentru câte o permisie pentru ostaşii în termen. 
Cine n-ar fi vrut să-şi vadă acasă fiul, soţul, fratele? 

Creduli, oamenii se  împrumutau, se  îndatorau să-l 
îmbogăţească pe escroc. Acesta fusese arestat în flagrant delict: 
avea buzunarele doldora de bani. 

Vasiliu n-avea cum să-l apere: studiind dosarul nu găsi pentru 
el nicio circumstanţă atenuantă Când îl vizită la închisoare, 
avusese o surpriză; clientul lui nu părea deloc speriat. 
Dimpotrivă, stătea lungit pe pat şi fuma. Ştia din experienţă că 
arestaţilor li se luau ţigările, până la proces nu aveau voie să 
aibă relaţii cu nimeni. 

— Cu cine am onoarea? întrebă deţinutul fără să se întoarcă 
spre el. 

Fuma şi privea cu o atenţie deosebită plutirea rotocoalelor de 
fum. Vasiliu se prezentă oficial: 

— Mă numesc Emil Vasiliu şi sunt avocatul dumneavoastră din 
oficiu Altminteri, răsfoind dosarul, n-aş fi acceptat să vă apăr. 
Vreţi să discutaţi în poziţia asta orizontală? 

Deţinutul se. Ridică şi se aşeză pe marginea patului. 


— Să ştiţi, domnule avocat, aţi avut mare noroc că v-am fost 
repartizat dumneavoastră. Permiteţi-mi să mă prezint: Dante 
Caramitru. 

— Vă cunosc numele din dosar. 

— Caramitru e doar unul din ele.. Până acum am fost arestat 
şi condamnat de 18 ori. Cunosc închisorile din aproape toate 
oraşele ţării. Celula pe care o deţin acum are un mare avantaj: e 
răcoroasă. Adunați, anii pe care i-am primit totalizează 
frumoasa cifră de 141. Vă daţi seama că obiectiv n-am putut 
satisface dorinţa judecătorilor. Nici aici n-o să stau prea mult: 
am nişte treburi de rezolvat... 

— Siguranţa dumneavoastră, domnule Dante Caramitru, mă 
uluieşte. De data asta însă situaţia dumneavoastră e foarte 
precară: n-am găsit în dosarul dumneavoastră nicio 
circumstanţă atenuantă. 

— Nici nu-mi plac circumstanţele astea. De circumstanţe 
atenuante se folosesc cei slabi. Vă ofer 50 de mii de lei, dacă îmi 
rezolvaţi o problemă. 

— Nu iau bani de la clienţii pe care îi apăr din oficiu. Şi în 
special nu de la escroci. 

Dante Caramitru zvârli mucul în colţul celulei şi începu să 
zâmbească: 


— Totdeauna mi-au plăcut intransigenţii, incoruptibilii. Şi 
dumneavoastră îmi inspirați o mare încredere. Vom colabora 
perfect. 

— Mă îndoiesc. 


— Pentru că nu mă cunoaşteţi. Vă sfătuiesc să nu vă pierdeţi 
vremea cu dosarul meu. Am să vă caut acasă. Aici în celulă, din 
păcate, nu putem discuta de la egal la egal. 

— Vă avertizez că o să primiţi aproximativ cinci ani. 

— Asta ar însemna 146. E o cifră frumoasă. În două, trei zile o 
să vă fac o vizită, domnule avocat. 

— Sper că nu în lipsa mea, să-mi goliţi casa... 

— Aveţi umor, domnule avocat Dar ştiţi că spargerile îmi 
displac profund. 

— Escrocarea unor oameni săraci vă face plăcere? 

— Nu. Dar am avut nevoie de bani pentru un avocat bun. Sper 
că l-am găsit. Să ştiţi că am lista tuturor păgubaşilor. Cu ocazia 
primei lovituri am să le restitui banii... 


Escrocul i s-a părut ciudat, dar nu s-a lăsat impresionat de 
felul lui de a vorbi. 


CUFUNDAT ÎNTRE PERNELE BIRJEI, avocatul se lăsă legănat de 
zdruncinăturile caldarâmului desfundat, în cursul zilei parcurse 
şi paginile ziarelor din Bucureşti. Veştile de pe front erau 
alarmante: în Capitala Moldovei, la laşi, se auzeau vuietele 
catiuşelor. 

În aproprierea bisericii sârbeşti, se auzi strigat: 

— Sărut mâinile, domnule avocat! 

Aruncă o privire peste umăr şi o descoperi pe Andreea, îi făcu 
semne cu mâna, pentru o clipă se gândi s-o ia acasă cu birja, 
dar ştia că nu era bine să fie văzuţi împreună şi renunţă. 

Îndrăgise această fată firavă, cu ochi mari, visători: plăpânda 
asta îşi sacrifica timpul, libertatea pentru nişte noţiuni care, 
desigur, pentru ea, nu erau decât noţiuni abstracte: libertate, 
idealuri nobile. lar escrocul, pe care trebuia să-l apere, storcea 
bani de la familii îndoliate. După război oamenii vor trebui 
decantaţi, promovați numai cei cu calităţi: o lume nouă nu se 
putea construi decât cu oameni noi. 

În faţa casei lui Bogdan auzi gălăgie. Făcu semn birjarului să 
încetinească şi privi uluit cum oamenii ordinei răscoleau casa, 
unii aruncau lucruri din pod, alţii demolau stivele şi aruncau 
lemnele din cămară în curte, îşi imagină ce se petrece în casă. 

Soacra sa, doamna Conrad, îl informă că poliţia o caută pe 
zvăpăiata aia a lui Bogdan. 

— De ce? 

— Se spune că ar fi distribuit manifeste comuniste. Vasiliu, 
speriat de urmări, urcă din nou în birjă. 

— Repede la biserica sârbească! 


TEŞU, NE RESTABILIT DUPĂ BANCHETUL de acasă, stătea 
călare pe un scaun şi privea somnoros cum doi poliţişti 
demontau un pat: un altul călca pernele în picioare să-şi dea 
seama dacă nu aveau ceva ascuns în ele. 

— Unde ţineţi, manifestele, madam? 


Mama Prințesei, cu părul despletit, cu ochii înlăcrimaţi, nu auzi 
întrebarea; încerca să aranjeze lucrurile cercetate de cei care 
efectuau percheziţia. 

— Te-am întrebat, madam, unde ţineţi manifestele? insistă 
Teşu. 

— Nici nu ştiu ce-s alea, domnule. Şi vă rog, spuneţi oamenilor 
dumneavoastră să umble atent cu patul. E vechi şi n-o să-l mai 
putem monta niciodată. 

— Căutaţi şi în saltele, dirija Teşu percheziţia, pe urmă se 
întoarse din nou spre mama Prințesei: Şi fata unde e? 

— De unde să ştiu? De două zile e în vacanţă, umblă 
brambura. Şi ea e singura care ar putea să mă ajute. Ori e la 
cinema, ori la malul Mureşului. Dar ce aveţi cu ea? 

— Asta e treaba noastră, madam. 

— În primul rând vă rog să nu mai îmi spuneţi madam, că vine 
bărbatul meu acasă şi se supără. Şi în al doilea rând, fata nu e... 
„treaba dumneavoastră”, ci a mea. 

— După ce o arestăm va fi şi treaba dumitale. 

— S-o arestaţi? De ce? 

— Ştie ea foarte bine de ce. De aia întârzie. 

— Şi aţi venit atât de mulţi ca s-o arestaţi? Teşu nu se 
învrednici să-i răspundă, răsturnă sertarul unei noptiere pe 
duşumea. 

În clipa aceea sosi şi Bogdan încă de pe stradă îşi dădu seama 
de ce se întâmplă Nevastă-sa se miră că era calm. Işi strângea 
doar fălcile şi se vedea cum îi zvâcnesc venele de la tâmple. 
Ceru să i se arate mandatul de percheziţie. 

— Nu ştiam că eşti atât de formalist, domnule Bogdan! se 
simţi lezat Teşu. Poftim! Îi întinse o hârtie şi Bogdan o buchisi de 
la un capăt la celălalt. 

— Şi ce căutaţi, domnule comisar? 

— Un multiplicator şi manifeste. 

— Manifeste găsiţi mai degrabă în faţa poliţiei. V-aţi deplasat 
degeaba până aici. 

— Nimic nu e degeaba Aici o s-o găsim sigur pe cea care le-a 
distribuit! 

Bogdan le întoarse spatele. 

— Andreea unde e? 


— Nu ştiu, îi răspunse nevastă-sa. Arătă spre poliţişti Ei tot pe 
ea o aşteaptă. 

— Mă duc s-o caut, spuse Bogdan şi vru să plece, dar Teşu îi 
tăie calea. 

— Nimeni nu părăseşte casa! Cunoaştem noi şmecheriile 
astea! Te duci s-o cauţi şi o anunţi să nu mai vină acasă. 


SPRE MIRAREA DOAMNEI CONRAD, ginere-su intră în ziua 
aceea pentru a doua oară în băcănie Uneori treceau săptămâni 
şi nu se vedeau. Era convinsă că s-a întâmplat ceva. 

— Am o rugăminte, mamă, începu avocatul fără nicio altă 
introducere. Trebuie să mă ajuţi. Doamna Conrad vru să-i spună 
că nu are niciun ban, dar n-apucă să scoată niciun cuvânt. 
Vasiliu continuă: te duci la Bogdan. 

— E poliţia acolo, cum să mă duc? 

— Trebuie să te duci! Le spui să-ţi plătească datoria Bănuiesc 
că au datorie la dumneata? 

— Au. 

— Dacă îi arestează, nu mai încasezi niciodată banii de la ei. 

— Atunci mă duc. 

Se strădui să iasă de după tejghea. 

— Dar nu te duci cu însemnările la ei. Îi chemi să vină ei în 
băcănie. Poliţiştii, probabil, se vor opune şi nu-i vor lăsa să plece 
de acasă. Dar dacă dumneata insişti şi spui că însemnările sunt 
aici, poate se vor îndura. 

— Nu-i mai uşor să duc hârtiile cu mine şi să le iau banii? 

— Nu. Vreau să vorbesc cu unul dintre ei. Din cauza poliţiei eu 
nu mă pot duce. Dumneata ştii de ce... 

— De câte ori ţi-am spus să nu te bagi în politică!... 

— Chestia asta o vom discuta altădată. Poate nu e rău să le 
faci un semn ca să înţeleagă că trebuie să vină aici Te rog foarte 
mult. 


DOAMNA CONRAD îşi puse capotul cel nou, traversă strada, 
trecu de cordonul poliţiei şi nimeni nu se opuse să intre în casă. 
Abia în bucătărie ridică Teşu degetul arătător spre ea: 

— Dumneata cine eşti? 


Din cauza efortului, doamna Conrad răsuflă de câteva ori, abia 
după aceea răspunse: 

— Sunt proprietara băcăniei de peste drum Şi ăştia, arătă spre 
soţii Bogdan, îmi datorează bani. 

— Noi nu suntem „ăştia” pentru dumneata, izbucni revoltată 
mama Prințesei. Ştii foarte bine că plătim regulat în ziua de 
salariu. 

Doamna Conrad nu se lăsă intimidată: 

— Dar dacă vă arestează, eu rămân cu buzei, umflate... 

Într-o clipă de neatenţie a lui Teşu, făcu cu ochiul lui Bogdan. 
Acesta, la început nu sesiză semnificaţia semnului şi rămase cu 
gura căscată. Ar fi vrut să vină în ajutorul nevesti-sii, să-i spună 
câteva cuvinte despre felul cum cântăreşte doamna Conrad 
mărfurile, dar se abţinu. La al doilea semn, doamna Conrad 
închise complet pleoapa ochiului drept: Bogdan, de teamă să nu 
observe şi poliţiştii, o îndemnă pe nevastă-sa, strângând-o de 
braţ: 

— Du-te, femeie, şi plăteşte! 

— Nimeni nu părăseşte casa! decretă Teşu. Spui cât au să-ți 
dea şi dacă au bani, plătesc. Atât. Aici în faţa mea! 

— Să aduc aici toate catastifele? Credeţi că ei sunt singurii de 
pe strada Florilor care îmi datorează? Am cel puţin zece condici 
în care sunt trecuţi. Vino şi dumneata, dacă te temi că fug... 

„Cum dracu se face, se tângui comisarul, că numai mie mi se 
întâmplă încurcături de tot felul!” Hotărât lucru avea ghinion. 

— Aici nu e vorba de fugă, doamnă, ci de respectarea 
regulamentului. 

— Şi din cauza regulamentului să-mi pierd banii? Mă duc până 
la domnul Dohotaru dacă e nevoie! Ginerele meu e avocat. O 
să-l rog să facă o reclamaţie că mă opriţi să-mi încasez banii! 

Numele lui Dohotaru sună ca o alarmă în urechile lui Teşu. 
Numai asta i-ar mai lipsi acum: o reclamaţie. N-a dat nici peste 
multiplicator, n-a găsit nici manifeste. Se vor întoarce la poliţie 
cu mâinile goale şi cu o reclamaţie că nu s-a purtat civilizat cu 
soacra unui avocat. Dracu să ştie ce relaţii au băcanii ăştia cu 
comisarul-şef! Te pomeneşti că avocatul îl cunoaşte personal pe 
Dohotaru. Luă o hotărâre eroică: 


— lonaşcule, ţipă spre un poliţist. Conduci aceste două femei 
până la băcănie. Nimeni n-are voie să stea de vorbă cu ele. 
Înţelegi? 

— Înţeleg, domnule comisar. 

— Cât stau în băcănie, nu laşi pe nimeni să intre peste ele. E 
clar? 

— Clar, domnule comisar. 

— Executarea! Sper că nu durează prea mult? 

— Câteva minute!.. Il asigură doamna Conrad. 


ÎN BĂCĂNIE, spre mirarea doamnei Bogdan, de sub tejghea 
apăru avocatul: vru să i se plângă de cele păţite, dar Vasiliu îi 
făcu semn să tacă: 

— V-am chemat aici ca să vă liniştesc. Andreea e la mine 
acasă şi n-o să afle nimeni. Nu vă faceţi griji pentru ea. Şi acum 
vă rog să fiţi foarte atentă, vă spun ce trebuie să faceţi. Mâine, 
la prima oră, vă duceţi la poliţie şi anunţaţi dispariţia fetei. Asta, 
ca poliţia să nu vă poată imputa nimic. In petiție cereţi ajutorul 
lor să vă găsească fata Aţi înţeles? 

— Da, domnule avocat. Şi cum să vă mulţumim 
dumneavoastră? 

— Nicicum. Mă bucur că vă pot fi de folos. 


DUPĂ CE SE ÎNTUNECĂ nu mai rămăsese în casa lui Bogdan 
decât Teşu şi un poliţist negricios cu o cicatrice pe obrazul 
stâng. Îşi asumară sarcina ca, în clipa când se întoarce Andreea, 
s-o aresteze. Erau pregătiţi ca, în momentul arestării, părinţii 
fetei să se împotrivească şi să fie nevoiţi să-i amenințe cu arma. 
Spre mirarea lor însă, de la întoarcerea doamnei Bogdan de la 
băcănie, amândoi se resemnaseră, umblau tăcuţi prin casă, 
adunau lucrurile răvăşite fără să se mai agite, fără să mai 
bombănească sau să-i blesteme. 

Teşu se trezise complet, tăcerea celor din casă îl făcu să fie 
bănuitor: 

— Unde întârzie fiica dumitale, domnule Bogdan? Bogdan, 
calm, ca şi cum întrebarea s-ar fi referit la un lucru oarecare, îşi 
aprinse o ţigară şi răspunse cu întârziere. 


— Nu ştiu. E foarte ciudat că până acum nu s-a întors acasă. 
Mi-e teamă să nu se fi dus la Pâncota. Cuvântul Pâncota căzu ca 
un trăsnet; 

— La Pâncota? Ce să caute la Pâncota? 

— Am nişte veri acolo, dădu lămuriri Bogdan. De obicei 
vacanţele mari le petrece la ei. Acolo nu sunt alarme aeriene şi 
nici bombardamente. Dumneata dacă aveai copii nu i-ai trimite 
la ţară? 

— Şi nu v-a anunţat că pleacă?... 

— Păi nu e sigur că-i acolo. E doar o presupunere. Poate a 
trecut pe aici, a văzut că suntem ocupați, că avem „oaspeţi” şi 
n-a mai intrat. De ce să ne deranjeze? 

Ţigara lui Bogdan mirosea urât. Teşu începu să tuşească şi 
deveni nervos. Notă adresa de la Pâncota, dar era convins că 
face o muncă de prisos. 

— Şi unde în altă parte ar mai putea fi? 

— Poate la tusa, spuse de astă dată doamna Bogdan. La sora 
mea. E cam bolnavă şi, uneori, Andreea trece pe la ea s-o ajute. 
Mai face un ceai... 

— Şi nu vă îngrijorează că întârzie? 

— E mare, domnule comisar. Dacă se întâmplă să doarmă la 
sora mea, ne spune a doua zi. Unde în altă parte ar putea să se 
ducă? 

Teşu ceru. Şi adresa tuşei Anghelina. Asta era o posibilitate Nu 
locuia departe, trimise polițistul să vadă dacă nu e cumva acolo. 

Polițistul se întoarse după vreo jumătate de oră. 

— N-a trecut de două zile pe la ea, raportă oficial, pe urmă se 
aplecă spre urechea comisarului: să nu avem neplăceri. 

— Neplăceri de ce? 

— M-am dus, am bătut la uşă, dar nu mi-a deschis nimeni deşi 
ardea lumina în casă. Am bătut cu pumnii şi tot n-a venit nimeni 
să-mi deschidă. Am spart geamul de lângă clanţă şi am descuiat 
uşa. Era o femeie în pat. Am întrebat-o de ce nu mi-a deschis. 

— De ce? 

— Pentru că nu se putea scula din pat. Pe urmă, a apărut un 
vecin fără un picior şi m-a lovit cu cârja. 

— Şi nu l-ai cotonogit? 

— Era un invalid de război cu o mulţime de decoraţiile piept. 
Mi-a spus că a auzit că, în ultima vreme, şi poliţiştii fac spargeri. 


Mi-a luat numărul de matricolă şi m-a pocnit cu cârja. Eram 
tocmai culcat pe duşumea şi cercetam dacă fetiţa nu e cumva 
sub pat. M-aş fi luat de el, dar a spus că se duce şi mă reclamă 
la comisarul-şef. Oricum am intrat în casă fără autorizaţie prin 
spargerea ferestrei. Dacă se întâmplă ceva, trebuie să mă 
scăpaţi... 

— De ce ai intrat cu forţa în casă? 

— Nu mi-aţi spus dumneavoastră că fără fată nu plecăm de 
aici? 

Teşu era convins că toată „afacerea Bogdan” pornise cu 
stângul. Îi păru rău că nu adusese cu el două manifeste, ca să 
spună că le-a găsit în casă. l-ar fi fost mult mai lesne să se 
justifice faţă de Dohotaru. 

— Şi ce a mai zis ologul? 

— N-a mai spus nimic. S-a dus să se îmbrace să meargă, la 
poliţie Cică dacă nu-l găseşte pe comisarul-şef acolo, se duce 
acasă la el şi-l sculă din pat. 

Lui Teşu îi veni greață. 


SPRE MIEZUL NOPŢII părinţii Prințesei au hotărât să se culce. 
— Dumneavoastră ce vreţi să faceţi? îl întrebă Bogdan pe Teşu. 

— Noi stăm şi aşteptăm. 

— Dar, sper, nu cu lustra aprinsă. Că nu-mi plătiţi 
dumneavoastră lumina. 

— Să stăm pe întuneric? 

— Staţi cum vreţi. Dar eu nu las să meargă contorul. Scot 
siguranţele. 

— Bine, stăm şi pe întuneric, se învoi comisarul. Nu voia să 
mai aibă o reclamaţie. Dar stai şi dumneata, cu noi. 

— Eu nu pot. Eu mâine trebuie să mă duc la serviciu Dar, dacă 
îmi daţi o hârtie către Comandamentul german al depoului, că 
m-aţi reţinut aici, stau cu mare plăcere. Facem şi un 66. Sau am 
o propunere şi mai bună: staţi în curte. Nopțile sunt frumoase la 
noi. Frumoase şi calde. Şi vă împrumut şi două scaune, dar cu 
condiţia să nu plecaţi cu ele. 


AGENTUL TRIMIS LA PÂNCOTA se întoarse cu veşti proaste: 
Andreea Bogdan nu fusese acolo de un an de zile! Dohotaru, 
supărat de insuccese, suspendă supravegherea casei din strada 
Florilor Dacă fata n-a apărut de trei zile era probabil să nu mai 
apară niciodată. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva cu ea, ci, 
pentru că a continuat tradiţia comuniştilor încercaţi: a trecut în 
ilegalitate. Alt nume, alt oraş, alte preocupări Altminteri nu s-ar 
fi putut explica pasivitatea cu care au primit părinţii vestea 
dispariţiei fetei. Din acest motiv hotări să stea de vorbă cu ei. 
Nu spera mare lucru de la o întâlnire cu Bogdan, dar exista 
totuşi o şansă şi anume să scape fără să vrea un cuvinţel. Şi un 
singur cuvinţel, în termeni poliţieneşti, însemna încă o pistă. 

Bogdan apăru în biroul lui Dohotaru pe baza unei simple 
citaţii. 

— Ştiţi ce mi se pare suspect, domnule Bogdan? că 
dumneavoastră n-aţi intrat în panică. Mie dacă mi-ar fi dispărut 
fata... 

— Aveţi o fată? 

— N-am. Dar dacă aş fi avut şi ar fi dispărut... 

Bogdan îl întrerupse: 

— Ce aţi fi făcut, domnule comisar-şef? 

— Înnebuneam. 

— Vedeţi, domnule comisar-şef, eu n-am voie să înnebunesc. 
Dacă înnebunesc, nu pot lucra. Dacă nu pot lucra, n-am ce 
mânca. Şi aş înnebuni dacă n-aş avea ce mânca... 

— Şi fata? 

— Eu sper s-o găsiţi dumneavoastră. 

— Noi în orice caz ne străduim... 

— Cred că nu îndeajuns. Nici n-aţi răspuns la cererea mea. 

— Ce fel de cerere? 

— În care am reclamat că mi-a dispărut fata şi în care am 
solicitat ajutorul poliţiei să mi-o găsească. 

— Ai depus dumneata o plângere că ţi-a dispărut fata? 

— Bineînţeles. Am şi numărul de înregistrare. Chiar a doua zi 
când nu s-a întors acasă. Nu v-a comunicat domnul comisar 
Teşu? 

— Nu mi-a spus nimic. 

— Probabil din jenă Pentru că am depus două plângeri. Şi la 
dumneavoastră, şi la procuratură Domnul comisar Teşu, 


efectuând percheziţia, mi-a pricinuit o serie de pagube: mi-a 
rupt un pat, a rupt o perdea şi mi-a sfâşiat o pernă Eu nu prea 
am bani. Am cerut să mi se evalueze pagubele şi să mi se 
plătească despăgubirile. 

Enervat, Dohotaru se ridică în picioare. 

— Am terminat, domnule Bogdan. 

— Eu aş mai fi avut o rugăminte... 

— Nu mă interesează decât problema fetei. 

— Despre ea e vorba. Eu am convingerea că fiica mea e la 
dumneavoastră. Aş putea s-o văd? Dohotaru se congestiona la 
faţă. 

— Afară! Afară de aici!... 


AVOCATUL VASILIU tocmai terminase cina şi se pregătea să 
asculte radio Londra când auzi soneria. Prinţesa tresări, dar 
nevasta avocatului o cuprinse în braţe, s-o îmbărbăteze. 

— Nu te teme! 

Vasiliu închise aparatul de radio, mută postul şi-şi puse 
halatul. Nevastă-sa i-o luă însă înainte. 

— Lasă, deschid eu! făcu semn Prințesei să se retragă în 
camera ei. Cine ar putea fi la ora asta? 

Soneria ţârâi din nou şi doamna Florina se duse în antreu. 
Trecură câteva minute şi nu reveni. Vasiliu vru tocmai să se 
ducă după ea, când îi auzi paşii. O întrebă îngrijorat: 

— Cine a fost? 

— Un domn scund, Dante Caramitru, dacă i-am înţeles bine 
numele. Spune că eşti apărătorul lui şi vrea neapărat să-ţi 
vorbească. 

— Nu i-ai înţeles bine numele. Caramitru ăsta e arestat. 

— Dacă ar fi arestat, n-ar fi la uşă. Să intre? 

— Da. 

Caramitru intră nonşalant, cu paşi de dans, ca un acrobat de 
circ. 

— V-am promis că vă fac o vizită. Vasiliu îl privi stupefiat. 

— Vă mărturisesc, nu m-am aşteptat să vă ţineţi de 
promisiune. Normal, dumneavoastră ar trebui să fiţi în celula 
numărul 4 din închisoarea comunală. 


— Deşi celula era răcoroasă, am renunţat la ea. Domnule 
avocat, am putea să discutăm între patru ochi? 

— Faţă de  nevastă-mea nu am secrete. Nici măcar 
profesionale. Vă rog să. Luaţi loc. 

Dante Caramitru se aşeză în fotoliu şi-şi întinse picioarele pe 
covor. Ca acasă. Vasiliu aşteptă ca oaspetele să nu se mai 
fâţâie, apoi continuă: 

— Normal ar trebui să anunţ poliţia. Nu fac asta pentru că sunt 
curios cum aţi reuşit să evadați? 

— N-am evadat, domnule avocat. Am trimis un bileţel 
domnului comisar-şef Dohotaru şi mi s-au deschis toate uşile. 

— Sunteţi prieten cu dumnealui? 

— Nu, domnule avocat. Mi-e duşman... 

— Nu înţeleg. 

— Tocmai pentru că mi-e duşman vrea să scape de mine. Ar 
vrea să plec oriunde, numai să nu stau la Arad. Când mă vede, îi 
produc alergie. 

— Mă rog, nu înţeleg, dar n-are nicio importanţă. Cărui fapt 
am onoarea acestei vizite? 

— Am fost prădat! 

— Dumneavoastră? întrebă mirat Vasiliu. 

— Să ştiţi că sunt şi rechini mai mari decât mine. Aşa cum aţi 
auzit, am fost prădat! 

— Vă ascult... 

— Nu ştiu cum să încep... 

— Poate n-ar fi rău dacă aţi începe cu începutul. 

— Desigur. Dar povestea mea are mai multe începuturi. Cum 
ziceam, am fost furat. Mi s-au luat două mii de duzini de lame 
de ras. Poate aţi auzit de Gillette? 

— Eu mă rad la frizer. 

— Mă rog. Lamele valorează peste două sute de mii de lei. 

— Poate îl cunoaşteţi pe hoţ? 

— Desigur. Doar întâi aş vrea să vă relatez toată povestea nu 
vă speriaţi. 

— Nu sunt un om sperios. 

— De aceea am şi venit la dumneavoastră. 

— Ale cui erau erau lamele? 

— Ale mele. 


— Bănuiţi de ce v-am pus această întrebare. Comercianţii 
români rar fac rost de mărfuri străine. 

— Vedeţi, asta e un alt început. Dacă lamele erau oficial ale 
mele, nu mă lăsam furat. 

— Vreau să cunosc provenienta lor. 

— Crucea Roşie. Vă ofer 50 de mii. Bineînţeles, dacă intru în 
posesia lor. 

— Dacă provin de la Crucea Roşie voi face totul ca să nu 
intraţi în posesia lamelor. 

— Asta e ultimul dumneavoastră cuvânt? 

— Ultimul. 

Caramitru îşi aprinse o ţigară fără să-şi ceară voie. 

— Atunci am o altă variantă. Pot să mă răzbun? 

— Nu înţeleg. 

— Lamele mi-au fost confiscate de domnul comisar-şef 
Dohotaru. 

— Dohotaru? ridică Vasiliu sprâncenele. 

— Da. Mi-a propus să dispar şi, dacă tac, nu ia nicio măsură 
împotriva mea. Dar de ce să tac? De ce să se îmbuibe din 
munca mea? 

— Şi v-a propus această afacere aşa, deschis? 

— Da, pentru că nu aveam martori. 

— Şi lamele sunt la el? 

— La el. N-am plecat din oraş ca să mă răzbun. N-am avut 
bani, m-am apucat de escrocherii. Voiam să fac o spargere la el 
să-mi iau lamele înapoi. Din păcate, casa lui e păzită. Speram să 
vă iau aliat ca să trataţi cu el. Dacă nu, să înfunde puşcăria! 

— Un singur lucru vă pot promite, domnule Caramitru: voi 
face totul ca lamele să revină în proprietatea Crucii Roşii. 


COMANDANTUL MILITAR AL ORAŞULUI colonelul Caramifil, era 
un om în vârstă, cu păr alb, tăiat scurt, dacă n-ar fi purtat 
uniformă, ar fi adus mai degrabă cu un bunic decât cu un 
militar. Fusese concentrat imediat după izbucnirea războiului, a 
cutreierat toate fronturile, pe urmă a fost numit comandantul 
oraşului şi s-a stabilit definitiv la Arad. Tot el răspundea şi de 
garnizoana de grăniceri de la frontiera cu Ungaria. De profesie 


era matematician şi a predat disciplina cifrelor la Universitatea 
din laşi. Tot acolo a devenit membru de partid. 

Adjutantul lui, căpitanul Manolache mare mutilat de război, 
care avea în loc de mâna stângă o proteză de lemn, îl anunţă că 
avocatul Vasiliu îi solicită o audienţă. Colonelul Caramfil îl 
cunoştea bine pe Vasiliu, îl aprecia pentru activitatea lui de la 
Tribunal, ca apărător al comuniştilor, şi îl primi imediat. În semn 
de respect îl pofti în fotoliul din faţa biroului. Pe cei mai mulţi 
veniţi în audienţă îi ţinea în picioare, obligându-i astfel să fie 
scurţi. 

— De când frontul se apropie de hotarele ţării, sunt tot mai 
solicitat, spuse colonelul în loc de introducere. 

Avocatul îi răspunse sobru: 

— Nu vă caut în probleme militare, domnule colonel. Şi în 
orice caz nu vreau vreo favoare pentru mine sau pentru 
altcineva. 

Colonelul îşi aprinse pipa, dar pipa n-avea trăire. Trebui să 
strice mai multe bețe. 

— Te ascult, domnule avocat. 

Vasiliu îi povesti amănunţit întâlnirea cu Dante Caramitru. 
Colonelul, ca şi cum ar fi ascultat o relatare neverosimilă, clătină 
de câteva ori din cap, dar nu-l întrerupse niciodată. Pe urmă, 
când în povestire apăru şi numele lui Dohotaru, privi îngândurat 
fumul albăstrui al pipei pe care o mută dintr-un colţ al gurii în 
celălalt. 

— Şi ce crezi, ce am putea face? 

— Este o singură soluţie, domnule colonel. Fiind vorba de o 
donaţie a Crucii Roşii Mondiale, destinată soldaţilor sau 
prizonierilor de război, acţiunea intră în atribuţiile armatei. 
Trebuie făcută o descindere şi asta e tot. 

Lui Caramfil, lucrurile nu i se păreau chiar aşa de simple. 

— Pe ce bază? E comisarul-şef al poliţiei locale. 

— Furtul, delapidarea nu ţine cont de funcţii. Asta e prima 
lege a lui Solon. Oamenii, indiferent de funcţiile pe care le deţin, 
sunt egali în faţa legii. Desigur, pentru a purcede la o 
descindere e nevoie de un denunţ oficial, de o reclamaţie. 

— Şi cine ar îndrăzni să facă o reclamaţie împotriva 
comisarului-şef? 

— AŞ putea s-o redactez chiar eu. 


Colonelul privi din nou fumul pipei. Răspunse după o pauză 
foarte lungă. 

— Îți asumi o mare răspundere. 

— Ştiu, domnule colonel. Dacă n-aş fi fost hotărât să fac acest 
lucru, n-aş fi venit la dumneavoastră. 

— Şi dacă nu găsim servieta la Dohotaru? Vasiliu rămase o 
clipă pe gânduri. 

— Imi asum şi acest risc. 

Caramfil îşi îndesă pipa cu degetul mare şi o aprinse din nou. 

— Pe baza unei simple relatări făcute de un escroc? 

— Există o cinste a escrocilor, domnule colonel Eu am apărat 
fel de fel de oameni în cariera mea. Oamenii, când vor să se 
răzbune, sunt sinceri. Imaginaţi-vă: acest om şi-a asumat riscul 
să rămână în oraş, să facă escrocherii numai ca să se răzbune 
pe Dohotaru. Ceea ce îmi dă însă convingerea că lucrurile stau 
aşa e faptul că. Pe baza unui simplu bileţel, Dohotaru l-a eliberat 
din închisoare ca să scape de el. Asemenea lucruri nu se fac de 
florile mărului.. 

— S-ar putea să ai dreptate. Dar să ştii, descinderea nu se 
poate face decât în prezenţa comisarului-şef Să nu mi se poată 
imputa că am dus noi servieta în casa lui. 

— Bineînţeles. Eu aş adăuga încă un om foarte important: pe 
reprezentantul Crucii Roşii locale Neconvins total, Caramfil 
apăsă totuşi pe butonul soneriei de pe birou. In pragul uşii apăru 
căpitanul Manolache. 

— Domnule căpitan. În noaptea asta facem o descindere în 
locuinţa comisarului-şef al oraşului. 

Domnul avocat îţi stă la dispoziţie. 


UŞA LOCUINŢEI LUI DOHOTARU fusese deschisă de o 
servitoare cu părul despletit. Căsca tocmai şi, când văzu soldaţii 
înarmaţi, rămase cu gura deschisă. N-avu cum să se 
împotrivească: soldaţii forţară uşa şi aprinseră toate luminile în 
urma lor intră şi avocatul Vasiliu, secondat de Fodor, felcerul de 
la gară. Acestuia, de frică, îi tremurau fălcile. 

Trezit de zgomote, apăru şi Dohotaru într-o cămaşă de noapte 
scurtă până deasupra genunchilor. Avea picioare subţiri, 
păroase. Cămaşa de noapte îi ştirbea prestanţa pe care i-o 


dădea uniforma. Era atât de buimăcit de descindere, încât uită 
să ceară până şi autorizaţia de percheziţie. Nevastă-sa, grasă, 
de frică, trase plapuma peste cap şi-şi dezveli labele picioarelor 
butucănoase. Era convinsă că au venit ruşii. 

Căpitanul Manolache se postă în faţa lui Dohotaru. 

— Am vrea, domnule comisar-şef, să nu vă răscolim toată 
casa. Ne interesează o servietă care aparţine Crucii Roşii şi care 
se află în posesia dumneavoastră. 

In cămaşă de noapte n-avu curaj să riposteze, mai ales, că în 
clipa următoare, apăru un soldat din camera de alături ţinând în 
mână o servietă tăiată. 

— Am găsit-o lângă birou. Asta e? 

Dohotaru n-avu cum să tăgăduiască: aduse dintr-un dulap şi 
cele două cutii cu lame. 

Căpitanul Manolache ceru permisiunea să dea un telefon, dar 
formă numărul înainte ca Dohotaru să-şi fi dat consimțământul. 

— Vă raportez, domnule colonel, misiunea s-a sfârşit. Am găsit 
corpul delict, domnul Fodor de la Crucea Roşie l-a identificat. 
Conform dispoziţiei primite, am confiscat lamele. Da, am înţeles. 
Noapte bună. 

Puse receptorul în furcă şi se întoarse spre Dohotaru. 

— Sunteţi arestat, domnule comisar-şef. V-aş ruga să ne 
însoţiţi îmbrăcat civil. Oricum, cariera dumneavoastră de 
apărător al legii s-a terminat. 

Încă în noaptea aceea, comisarul Benedict Pricop, care 
preluase atribuţiile lui Dohotaru, îl aresta şi pe Dante Caramitru 
exact în clipa când acesta voia să urce în acceleratul de 
Bucureşti. Pricop l-a predat lui Teşu. Acesta, având umor, l-a 
închis în aceeaşi celulă cu Dohotaru. 


PRINȚESA, plictisită de atâtea zile petrecute numai în casă, îi 
ceru voie avocatului să-şi viziteze părinţii. 

— Casa nu mai e supravegheată, domnule avocat. 

— Asta nu înseamnă nimic. Şi tu nu e bine să te expui. Poate 
să te vadă cineva. Un vecin. 

— M-aş duce seara, după ce se întunecă, şi nu stau decât 
câteva clipe. Aş vrea s-o văd pe mama, s-o liniştesc. 


— M-am întâlnit şi ieri cu ea. Nu e bine să te duci. Seara, 
văzând că avocatul întârzie, încercă s-o înduplece pe nevastă- 
sa. 

— Afară e întuneric, doamna Florina, nu mă vede nimeni. Mă 
duc doar şi vin. Doamnei Florina i se făcu milă de ea. 

— Bine, Andreea, dar să nu stai mai mult de zece minute. Ar fi 
bine ca nici soţul meu să nu ştie că ai fost plecată. 

Bucuroasă, Prinţesa îi sări de gât, o sărută şi porni repede pe 
scări ca nu cumva doamna Florina să se răzgândească. 


AVOCATUL VASILIU se întoarse târziu, după ora zece seara. 
Încă de la uşă o văzu pe nevastă-sa neliniştită. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Da. l-am dat voie Andreei să-şi vadă părinţii... 

— Când? 

— Acum o oră. 

— Tu ai asistat la discuţia noastră. Andreea n-avea voie să 
părăsească locuinţa. Şi de ce întârzie? 

— Nu ştiu. Mi-a promis că nu stă mai mult de zece minute. 

Avocatul nu-şi găsi locul în casă. Refuză cina, spuse că o 
aşteaptă pe Andreea să mănânce împreună. 

— Du-te până la ei. Nu e bine să stea toată noaptea acolo. 

Doamna Florina intră în curtea casei lui Bogdan pe furiş, în 
vârful picioarelor, să n-o audă nici vecinii. La uşă, trase cu 
urechea să vadă dacă nu e cumva un străin în casă. Nu auzi 
nimic suspect. Bătu cu vârful degetelor în geam. Apăru Bogdan. 

— Oo, bună seara, doamnă Vasiliu. Îmi pare bine că aţi trecut 
pe la noi. Eram îngrijoraţi, nu mai ştiam nimic despre Andreea. 
Ce face? 

— Nu e aici? 

— Nu. Domnul avocat mi-a spus că n-o lasă să vină acasă. 

— Acum o oră a plecat spre dumneavoastră. Mi-a spus că nu 
stă mai mult de zece minute. Nici n-a fost aici? 

— Nu. 

— Mi-e teamă că s-a întâmplat ceva. 


DISPERAT, TATĂL PRINȚESEI cutreieră toate străzile din Şega, 
de câteva ori ajunsese până în centrul oraşului, dar nu se îndură 
să treacă pe la poliţie înainte de a se lumina. |Incercă să-şi 
imagineze ce anume s-ar fi putut întâmplă cu ea, ori a fost 
văzută de cineva, ori ea a sesizat că locuinţa e totuşi 
supravegheată şi s-a ascuns undeva. Dar unde? Bogdan 
cunoştea locurile ei de joacă, clădirea abatorului vechi, bariera. 
Cu o lanternă cercetă toate încăperile abatorului, o strigă cu 
voce stinsă, dar ea nu apăru. La barieră se strecură prin 
spărtura zidului, se învârti câteva minute printre liniile triajului, 
dar nici acolo nu dădu de urma ei. 

Mama Prințesei ieşi şi ea în stradă cu ochii plânşi, 
frământându-şi mâinile: unde ar fi putut să dispară? De la ei 
până la băcănie nu erau mai mult de o sută de paşi: dacă ar fi 
vrut s-o înhaţe cineva, ar fi avut posibilitatea să strige, să atragă 
atenţia că fusese arestată, îngrijorată, se duse şi trezi pe părinţii 
lui Guriţă, dar nici ei nu ştiau nimic despre ea. 

Dimineaţa, la prima oră. Bogdan se prezentă la politie, şi află 
cu stupoare că Dohotaru fusese arestat. 

Comisarul Pricop, care îi ţinea locul, nu-l primi decât pe la ora 
prânzului. 

— Bănuiam că o să ne vizitaţi, domnule Bogdan. 

— E şi normal, domnule comisar. Am depus o plângere prin 
care vă ceream să-mi căutaţi fiica. 

— Şi noi v-am satisfăcut această cerere. Am găsit-o! 

— Slavă cerului! se linişti Bogdan. Înseamnă că o pot lua 
acasă. 

— Dimpotrivă. Am găsit-o şi am arestat-o, sau mai bine-zzis, 
am reţinut-o. Aşa sună mai frumos. 

Avocatul pe care l-aţi angajat pentru apărarea ei m-a sunat de 
câteva ori. Lui i-am explicat motivul reţinerii, cu toate că este 
minoră. 

— Şi eu nu pot să aflu ca părinte? 

— Ba da. Răspândire de manifeste. Desigur, acuzaţia se va 
stabili după cercetări. Şi dacă tot aţi venit până aici, poate 
asistați şi la o confruntare, să nu vă pierdeţi vremea cu cereri la 
Ministerul de Interne. 

Trimise secretara după arhivar şi dispuse să fie adusă şi 
Andreea. 


— Fără îndoială şi mărturia mea ar fi fost de ajuns, fiica 
dumneavoastră a pătruns în clădirea poliţiei împreună cu mine. 
Am şi schimbat câteva cuvinte cu ea. Dar mai e cineva care a 
văzut-o chiar pe coridorul etajului întâi de unde s-au aruncat 
manifestele în stradă. 

Arhivarul sosi primul, apoi, după câteva minute, apăru şi 
Prinţesa însoţită de un gardian în vârstă, cu părul zburilit. 
Andreea vru să se repeadă la taică-su, dar fu reţinută de 
gardian. 

Bogdan se linişti. Andreea nu părea să fi fost bătută. 

— Ea este? întrebă Pricop şi arătă spre Prinţesă. Arhivarul o 
privi lung, nu voia să greşească: 

— Da, domnule comisar. Stătea lângă fereastră, împotriva 
evidenţei, Prinţesa n-avu de ce să nege, îşi lăsă privirile în 
pământ. 

— l-am anunţat pe cei din Bucureşti, spuse comisarul Pricop. 
În zilele astea va sosi un inspector de la Siguranţa Statului şi 
atunci vom hotări ce se va întâmplă cu fiica dumneavoastră. 

Bogdan, liniştit că-şi găsise fata, deveni calm, cel din 
totdeauna. 

— Dar ce importanţă are faptul că fiica mea a fost la poliţie în 
ziua aceea... Voia să afle dacă Prinţesa a făcut sau nu 
mărturisiri: Ai distribuit tu manifeste? 

— Nu, tată, asta am spus şi domnului comisar, dar nu vrea să 
înţeleagă. Am venit să-l caut pe Guriţă care, în ziua aceea, 
fusese arestat din greşeală. 

— Aţi auzit, domnule comisar? întrebă Bogdan. 

— Faptul că fiica dumneavoastră nu mărturiseşte, nu 
înseamnă că nu e vinovată. Asta se va dovedi ulterior. Am 
terminat audiența. 


ÎN ZIUA aceea, avocatul Vasiliu stătuse de mai multe ori de 
vorbă cu Pricop. Încercase să obţină eliberarea Andreei pentru 
mai multe motive: că e minoră, că prezenţa ei în sediul poliţiei a 
avut alt motiv decât distribuirea manifestelor, că el, personal, 
garanta prezenţa fetei la toate solicitările poliţiei. Pricop, deşi 
ştia că arestarea lui Dohotaru se datora în mare parte 
avocatului şi se cam temea de el, refuză, pe simplul motiv că 


fata ar fi fost învățată să răspundă la întrebările comisarilor Al 
doilea motiv, nemărturisit, însă, era teama de inspectorul care 
urma să vină de la Bucureşti pentru reorganizarea poliţiei locale: 
n-ar fi vrut să i se poată imputa ceva. Ţintise la postul de 
comisar-şef de mai multă vreme. Dacă n-ar fi avut repetatele 
insuccese la gară, ar fi încercat mai de mult defăimarea lui 
Dohotaru. Nu ştia că Vasiliu cercetase între timp arhiva Camerei 
de muncă, de unde se puteau extrage anumite date foarte 
importante împotriva lui şi anume, un şperţ primit de la baronul 
Neuman cu ocazia unei greve înăbuşite eu brutalitate, în plus, o 
mică orezărie confiscată de la un Ungur plecat în Ardealul de 
Nord. Pricop se temea mult mai mult de prezenţa inspectorului, 
ca nu cumva acesta să-i ceară lămuriri despre ineficacitatea 
activităţii lui la gară. Şi fata, chiar minoră, era un rezultat 
palpabil, o dovadă de insistenţă. 

După cină, ca de obicei, Vasiliu deschise aparatul de radio să 
asculte ultimele ştiri transmise de Londra. Spre mirarea lui, 
Bucureştiul, unde urma să se transmită „Ora Germaniei”, era 
mut. Mări volumul aparatului şi deodată auzi vocea groasă a 
unui crainic: 

— Atenţiune! Atenţiune! Lăsaţi aparatele deschise! Vom 
transmite un comunicat important pentru ţară. „Dar asta ce o 
mai fi?” se întrebă intrigat avocatul. 

— Pierzi ştirile!... îl îndemnă nevasta să comute la Londra. 

— Am senzaţia că de astă dată ştirile de la Bucureşti vor fi mai 
interesante. 

Anunţul se repetă de mai multe ori, pe urmă se transmise 
proclamația care anunţa ieşirea României din alianţa cu puterile 
Axei. Emoţionat, avocatul o trimise pe nevastă-sa la Bogdan cu 
misiunea să-l anunţe şi pe Bejan. In mai puţin de 20 de minute 
amândoi erau în biroul avocatului. 

— Şi eu am auzit comunicatul, spuse Bejan în loc de salut. 
După câte am înţeles eu, suntem în stare de război cu 
Germania. 

— Numai în cazul că nu se retrag în linişte din ţară, ceea ce 
presupun că nu vor face. Dar pe noi acum ne interesează o 
problemă mai importantă şi anume eliberarea deţinuţilor politici. 

— Şi pe Andreea! sări Bogdan. 

— Bineînţeles. 


— Eu, spuse Bejan, voi mobiliza toate celulele din oraş. 


COMISARUL Pricop, care fusese şi el informat şi auzise 
comunicatul despre eliberarea deţinuţilor politici, intră în derută: 
luă o serie de măsuri aiurea. Eliberă şi pe deţinuţii de drept 
comun. 

Ducând-o pe Andreea acasă, Bogdan şi avocatul Vasiliu îl 
întâlniră pe bulevard pe Dante Caramitru: stătea de vorbă cu 
fostul comisar-şef Dohotaru.