Francisc Munteanu — Cont Secret

CASA EDITORIALA 


(ODEON 


FRANCISC MUNTEANU 
CONT SECRET 
CASA EDITORIALA ODEON 
1993 


ARMAND ULEŞAN n-a avut o carieră spectaculoasa, ca cei mai 
mulţi dintre colegii lui cu grade mai mari, pe bază de „origine 
sănătoasă” sau prin transfer, ca activiştii de partid reformaţi, ci 
a obţinut prin muncă fiecare stea care îi împodobea epoleţii. 

Peste trei decenii a purtat zi de zi uniforma de culoarea 
petrolului, trudind din greu aproape în toate sectoarele 
instituţiei. După terminarea Şcolii de ofiţeri de miliţie şi-a 
început cariera la „Circulaţie”, dirijând maşinile şi autobuzele 
din faţa Universităţi, la „Moravuri”, făcând razii de rutină la 
marile hoteluri, iscălind buletine la „Evidenta populaţiei” din 
sectorul 2, şi a acumulat grad cu grad numai datorită stagiului şi 
înaintării în vârstă. Cerându-şi mutarea de la „Administrativ”, 
fusese detaşat la „Urmăriri”, apoi la „Criminalistică”, unde a 
activat mai mulţi ani — crezu chiar că fusese uitat de superiori. 
Pe urmă, datorită participării sale la arestarea lui Râmaru, l-au 
înaintat în grad înainte de vreme. Cu aceeaşi ocazie fusese 
felicitat de Comandantul Suprem prin intermediul unui activist 
de partid cu faţa ridată, care i-a înmânat şi un ordin clasa a 
doua: 

— İl meriţi, bă! în ultimele luni nici măcar nevasta mea n-a 
avut curaj să iasă în stradă fără însoțitori. 

Ceremonia decorării îl emoţionă în aşa hal încât, zăpăcit, era 
să sărute mina întinsă spre felicitare. Spre norocul lui activistul 
ridat şi-a retras mâna la timp fără ca cei din jur să fi observat 
ceva. Pupă mazilirea acestuia şi trimiterea lui în provincie la 
munca de jos, Uleşan repovesti amicilor momentul decorării 
astfel: 

— Mă cheamă ăla, care a fost scos zilele trecute din comitetul 
executiv, să mă decoreze pentru că l-am arestat pe Râmaru. Pe 
atunci tipul era mare, era mereu în preajma „familiei”. Îmi pune 
decorația pe piept şi-mi zice: îl meriţi, bă! În ultimul timp nici 
nevasta mea n-a avut curaj să iasă pe stradă fără să fie însoţită. 


Păcat, îi spun eu. De ce păcat, bă? Doar ştiţi cum vorbea: două 
cuvinte şi un „bă” Intrasem în joc nu mai puteam da înapoi. Vă 
mai amintit cum arăta nevastă-sa? Dacă ar fi avut o coasă în 
mină o confundai uşor cu moartea: Era urât din naştere: faţa 
prelungă, osoasa şi niciodată pieptănată să n-o supere pe 
tovarăşa. l-am răspuns ca un inconştient, fără să mă gândesc la 
urmări. Dacă ar fi ieşit ea noaptea pe străzi, avea şansa să-l 
sperie pe Râmaru. Cred că n-a înţeles poanta, în schimb era atât 
de tulburat încât la despărţire era să-mi sărute mina. Noroc că 
am avut prezenţa de spirit şi mi-am retras-o la timp. 

După decorare se pomeni invitat la diferite şedinţe la 
conducerea ministerului, apoi, la început, înlocuind un superior, 
pe urmă, cu invitaţie nominală, participa la întrunirile 
trimestriale prezidate de tovarăşul Bobu, care coordona 
activitatea Ministerului de Interne. Armând Uleşan şi-a dat 
seama că se află pe o trambulină, că nu trebuie decât să-şi ia un 
avânt, să fie propulsat undeva sus, într-o funcţie superioară. Să 
fie tot timpul în centrul atenţiei, lua des cuvântul, aderând la 
toate propunerile venite de sus. Cu toate astea, au trecut mai 
bine de zece ani până îşi văzu visul şi strădaniile împlinite: în 
urma unei decizii a ministrului de interne fu numit comandantul 
Miliției Capitalei. 

Nu trebui să participe la şedinţa de preluare a sarcinilor, 
pentru că înaintaşul lui fusese excomunicat, pensionat înainte 
de vreme şi încărcat cu toate greşelile comise de miliţie în 
ultimii ani. Se angajă în faţa organelor de partid că va schimba 
stilul de muncă şi va aplica legile democraţiei socialiste cu 
stricteţe. Gurile rele spuneau că a ajuns în acest post datorită 
lipsei verticalităţii şirei spinării, dar el era convins că încrederea 
ce i s-a acordat era răsplata omului legii, care a tradus în viaţă 
toate ordinele primite de sus, fără să le comenteze sau să le 
interpreteze într-un fel personal. Ordinele erau ordine, cei care 
le emiteau ştiau de ce trebuiau emise. 

începu schimbările chiar în cabinetul său: încă în ziua instalării 
lui oficiale, îl sună la telefon pe directorul Teatrului Naţional. Îl 
lăsă pe acesta să-l felicite pentru numirea sa în noul post, faptul 
fusese consemnat în toate ziarele centrale, apoi îl rugă să-i 
spună numele celui mai bun scenograf al său. Directorul nu-i 
spuse niciun nume, se interesă dacă e vorba de montarea unui 


spectacol în aer liber, pe un stadion sau pe scena unui club 
oarecare. 

— Nu e vorba de niciun spectacol, Radule. Vreau să ştiu 
numele celui mai bun scenograf al tău. 

Directorul îi spuse un nume banal cu „eseu” în coadă. 

încă în cursul aceleiaşi zile, Uleşan dădu ordin să se 
întocmească fişa scenografului, pe care o studie împreună cu 
şeful lui de cabinet; Mihai Marinescu, scenograful, terminase 
arhitectura cu medie mare, 9,61, fusese repartizat la un teatru 
din provincie, iar după două succese remarcate de presa de 
specialitate şi un premiu la Festivalul de la Costineşti a fost 
transferat la Teatrul National. După alte câteva realizări notabile 
fusese trimis pentru specializare în Franţa, de unde s-a întors 
imediat după expirarea perioadei prevăzute în contract. Citind 
această frază, şi Uleşan şi şeful de cabinet au rămas surprinşi. 
Şeful de cabinet chiar îşi permise o remarcă: 

— Poate că nici nu-i atât de talentat. 

A doua zi dimineaţa, la ora opt fix, scenograful se prezentă în 
cabinetul de pe Calea Victoriei. Era un bărbat uscăţiv, cu 
ochelari cu ramă subţire de sârmă şi coamă lungă de artist. 
Uleşan îl măsură din priviri: purta o cămaşă cadrilată şi nişte 
blugi decoloraţi în genunchi. 

— la loc, tovarăşe Marinescu. Mi-ai fost recomandat ca cel mai 
bun scenograf din capitală. 

Scenograful se îmbujora la faţă: 

— E greu de făcut o ierarhizare în meseria noastră. Valoarea 
unui decor depinde de piesă, de actori şi mai ales de regizorul 
care îl pune în valoare. 

— Dumneata de ce te-ai întors din Franţa? îl întrebă pe 
neaşteptate Uleşan. Ceilalţi doi scenografi cu care ai fost la 
specializare au rămas acolo. 

încă de când fusese anunţat să se prezinte la Comandantul 
Miliției Capitalei, şi mai ales la o oră atât de matinală, bănuise 
că nu era vorba de o vizită oarecare, fără urmări. 

— Imediat după ce m-am întors în ţară, sunt doi ani de atunci, 
am fost supravegheat, cercetat, anchetat, de parcă eu aş fi 
rămas în străinătate. Am fost luat din teatru, de pe stradă, 
noaptea din pat, să răspund la întrebări stupide şi să dau 
declaraţii. N-aş putea adăuga niciun cuvânt la declaraţiile date 


atunci. Vă spun sincer, nu ştiu motivele pentru care colegii mei 
nu s-au întors. 

Uleşan îi zâmbi: 

— Nu pentru completarea declaraţiilor te-am chemat aici, 
tovarăşe Marinescu, şi nu mă interesează de ce au rămas colegii 
dumitale în Franţa. Asta îi priveşte pe ei personal şi pe cei de la 
securitate. Sunt nedumerit de ce te-ai întors dumneata. Nu ţi s- 
au oferit contracte? 

— Ba da. Unele chiar foarte avantajoase. O doamnă în vârstă 
m-a invitat să fac portretul câinelui ei preferat, Robi. A fost atât 
de încântată de tablou, încât mi-a cerut mina. Ştiţi cât cheltuia 
ea pentru întreţinerea celor opt clini pe lună? Mai mult decât 
salariul meu pe doi ani. 

— Era o ofertă avantajoasă, zâmbi Uleşan. 

— Da, dar n-am vrut să devin al nouălea câine. 

— Contractul acela era, însă, extraprofesional. 

— Am avut oferte şi în meserie de la un teatru din Lyon şi unul 
în Belgia. O companie din Canada mi-a propus un contract pe 
trei ani la un teatru din Montreal. 

— Şi atunci de ce te-ai întors, totuşi? 

— Aş putea să vă dau răspunsuri bombastice — ca: sunt 
român, că mă simt legat de ţară şi multe altele asemănătoare. 
M-am întors din interes. Aici pot lucra mult, acolo din an în 
Paşte. Şi mie îmi place să lucrez. Îmi permiteţi să plec? 

— Nu. Te-am chemat pentru amenajarea acestui birou. 

Scenograful îşi roti privirile prin încăpere: 

— Dacă mi s-ar cere la teatru să fac biroul comandantului 
Miliției Capitalei l-aş copia pe acesta. Când intri aici te simţi 
complexat, infinit de mic şi fără personalitate. Îşi mai roti o dată 
privirile prin încăpere; Aşa cum e, inspiră suficientă teamă. 

— Aş vrea să am un birou care să nu inspire teamă. 

— Ar trebui să vă cunosc preferinţele. Cum l-aţi vrea: elegant, 
cazon, familiar, sobru? 

— Îţi mărturisesc, nu ştiu. Aş prefera să vii cu câteva schiţe, 
cu câteva propuneri... 

Din propunerile scenografului, Armând Uleşan aprobă o vitrină 
care să adăpostească trofeele sportive ale clubului Dinamo şi să 
schimbe draperia albastră de la fereastră cu una de culoarea 
muştarului, ca să se asorteze cu covorul. 


Deşi nu fusese încă avansat la gradul de general (propunerea 
era la semnat pe biroul Comandantului suprem, dar acesta, din 
păcate, era plecat la o vizită de lucru în judeţul Constanţa), 
subalternii i se adresau ca atare. El nu protesta, pentru că faptul 
era ca şi împlinit, dar n-avu curajul să îmbrace pantalonii cu 
vipuşcă roşie decât acasă, în familie, să se obişnuiască cu ei. La 
o întâlnire neprevăzută, îl felicită şi primul-ministru, colegii din 
celelalte departamente şi şeful de cabinet al lui Bobu, din partea 
acestuia. li păru doar rău (împlinise şaizeci de ani) că succesul îi 
surise atât de târziu. Din cochetărie, nu purta ochelari decât 
când era singur în birou: era predispus la transpiraţie, îşi ţinea 
faţa rotundă, cu două rânduri de guşe, în faţa ventilatorului: 
aerul abundent şi rece îi era necesar şi din cauza unei 
insuficiențe respiratorii depistată şi tratată tot prea târziu. 

în ziua în care îmbrăcase pentru prima oară uniforma de 
general cu epoleţii aurii avu senzaţia că subalternii îl priviră cu 
mai mult respect: cei din cabinet se ridicară tăcuţi în picioare, 
iar el, ca şi cum ziua aceea n-ar fi însemnat nimic deosebit 
pentru el, se retrase în birou şi puse ventilatorul în funcţiune. 
După vreo zece minute se auziră bătăi în uşă: bucuros că nu-şi 
pusese ochelarii, îşi ridică privirile şi urmări intrarea şefului de 
cabinet, un bărbat slab, osos, cu o uniformă prea largă pentru 
trupul lui firav. Ca de obicei, acesta îşi înclină fruntea, apoi 
înaintă până la birou. 

— Vă caută tovarăşul locotenent Neagu. Uleşan întinse mâna 
spre receptorul telefonului de pe birou, dar şeful de cabinet îi 
făcu un semn de negare cu mâna. Nu la telefon. E la mine în 
cabinet. 

Generalul ştia că i se pregătise de către subalterni o mică 
sărbătorire cu şampanie şi nu voia ca festivitatea să se întindă 
prea mult, pentru că urmau câteva vizite mai simandicoase, tot 
pentru a fi felicitat. lritat, ridică privirile spre şeful de cabinet: 

— De ce nu i-ai spus că nu sunt aici? 

— Pentru că v-a văzut intrând în sediu. 

Generalul ridică neputincios din umeri: 

— Atunci să vină. 

Din obişnuinţă, şeful de cabinet îşi împreună călcâiele fără 
zgomot şi se retrase din birou. După câteva clipe intră 
locotenentul Neagu, cu care colaborase la secţia de 


Criminalistică şi-l apreciase foarte mult pentru puterea lui de 
muncă, pentru felul lui lucid de a gândi, pentru deducţiile lui 
logice, pentru răbdarea de a selecta pistele de urmărire şi de a 
se apropia de făptaş din aproape în aproape. Il invidiase pentru 
vârsta lui, nu împlinise nici treizeci de ani, era suplu ca un 
sportiv de performanţă şi, fără îndoială era unul dintre cei mai 
buni anchetatori, fără să fi recurs vreodată la constrângeri, sau 
să fi fost agresiv. La şedinţa de rămas bun la secţia de 
Criminalistică îi promisese tânărului ofiţer că va avea oricând 
acces în biroul lui, oriunde s-ar afla. Uleşan îşi compuse o faţă 
binevoitoare, ridicându-şi sprâncenele, ca şi cum ar fi fost 
bucuros de această revedere: 

— Ce vânt le aduce, Neagule? 

— Vă raportez, tovarăşe general... 

Generalul îşi ridică palmele în faţa pieptului în semn de 
apărare. A 

— Nu-mi raporta. In biroul acesta nu se dau decât rapoarte şi 
ordine de parcă am fi nişte piese mecanice. Spune-mi simplu de 
ce ai venit? Arătă spre fotoliul din faţa biroului. la loc. 

— Vă mulţumesc, refuză locotenentul. 

— Oamenii care vin în acest birou nu se aşază în fotolii din 
două motive. Îşi arătă umărul. Din cauza epoleţilor sau din 
respect pentru vârstă. Cei din categoria a doua sunt bine 
crescuţi. 

Spre mirarea lui, locotenentul se aşeză în fotoliul oferit. 

Adevărul era că îi plăcea ca oamenii care veneau în biroul lui 
să stea în picioare: privit de sus nu i se vedeau guşele şi, stând 
la aceeaşi înălţime, se uniformizau valorile. În biroul cel vechi de 
la Criminalistică, dăduse ordin să se scoată toate scaunele din 
încăpere, ca cei intraţi să fie obligaţi să stea în picioare în faţa 
lui. Generalul aşteptă ca Neagu să se înşurubeze în fotoliu, abia 
după aceea continuă. Tot familiar: 

— Cam pe la vârsta ta am început să fiu apreciat în miliţie. 
Terminasem dreptul, eram îndrăgostit de Solon, mi l-am propus 
idol, şi-mi spuneam că, gândindu-mă la el, imitându-l, nu voi 
greşi niciodată. Aşteptă ca locotenentul să-l admire sau măcar 
să-l aprobe: acest text debitat în faţa subalternilor, avusese 
totdeauna efect. Văzând că Neagu nu reacţionează în niciun fel, 


continuă: Mult mai târziu am aflat că tot el, Solon, a patronat şi 
bordelurile publice. 

— Noi nu le patronăm, le tolerăm doar, îşi spuse părerea 
Neagu. E o chestiune de interpretare. 

— Gândeşti ca unul care lucrează la „Moravuri”. Dar spune-mi 
de ce ai venit? Bănuiesc, nu ca să discutăm despre Solon. 

— Nu,  tovarăşe general. Am reconstituit ultimele 
douăsprezece luni din viaţa lui Gavrilescu. În septembrie, 
ianuarie, aprilie şi iunie a fost plecat în Elveţia. Pentru câte 
două, trei zile. 

— Şi? 

— Am verificat datele la secţia de paşapoarte. A călătorit cu 
paşaport diplomatic. Din partea Academiei nu a avut niciun fel 
de misiune. De altfel, Academia nu eliberează decât paşapoarte 
de serviciu. Nevastă-sa nu ştia că fusese plecat în străinătate. 
Mi-a spus că în septembrie, ianuarie, aprilie şi iunie a avut 
simpozioane la laşi, la Cluj, la Craiova şi la Timişoara. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă mirat generalul. 

— Un lucru foarte interesant. Cercetând listele cu aprobarea 
eliberării  paşapoartelor am descoperit un lucru ciudat. 
Totdeauna după plecarea lui Gavrilescu în Elveţia, s-au eliberat 
sute şi sute de paşapoarte de emigrare în Israel şi în R.F.G. 

— Nu văd nicio legătură. 

— Nici eu n-am descoperit vreo legătură logică. Dar de la 
dumneavoastră am învăţat că acolo unde conexiunile n-au 
logică ceva nu e în regulă. Am început cercetările în acest sens. 
Nu e secret pentru nimeni că vizele pentru plecările definitive se 
plătesc în valută. Dacă aprobările masive de emigrare 
coincideau cu plecările lui Gavrilescu, înseamnă că între aceste 
două evenimente există o legătură concretă. De ce pleca 
Gavrilescu totdeauna în Elveţia? Elveţia este cunoscută pentru 
ceasuri şi pentru bănci. Deci, Gavrilescu pleca în Elveţia să 
scoată sau să depună nişte bani. Nu cred că străinii să fi depus 
pe numele lui. Deci, se ducea să depună el. Pe ce nume, pe ce 
cont, din ordinul cui? 

— Şi ai aflat răspunsul la aceste trei întrebări? 

— Nu. Pentru că de ieri, din ordinul dumneavoastră mi s-a luat 
cazul. 


— Abia în clipa aceea îşi aduse aminte Uleşan că emisese un 
asemenea ordin. Primise un telefon de la un colonel oarecare, 
Ghiţă sau Gheaţă, care nu-i respectase nici măcar gradul şi-i 
vorbise foarte necuviincios. „Ascultă, mă, Uleşanule, aveţi voi la 
Miliția capitalei un locotenent, Neagu, dacă nu mă înşel, care se 
bagă unde nu-i fierbe oala. li dai dispoziţie să sisteze orice 
anchetă în legătură cu Gavrilescu. Dacă nu se astâmpără îl 
trimit la Bârlad să facă rulmenţi.” Uleşan vru să protesteze 
pentru tonul cu care i s-a transmis ordinul, dar colonelul, fără 
să-i mulţumească sau să-l salute, întrerupse legătura. Furios, îl 
puse pe şeful de cabinet să-l depisteze pe colonelul cu care a 
stat de vorbă la telefon. 

— Cum aţi spus că-l cheamă? întrebă şeful de cabinet. 

— Ghiţă, Ghiaţă, sau aşa ceva. 

— Comei Ghiaţă, tovarăşe general. Nu l-aţi cunoscut? 

— Nu. 

— Nici n-aţi auzit de el? 

— Nu, Deleanule! se răsti la şeful de cabinet. Cine e? 

— E un fel de Dumnezeu, tovarăşe general. Dacă vă întâlniți 
cu el undeva pe un coridor şi nu reuşiţi să vă re trageţi la timp 
într-o toaletă, chiar dacă sunteţi general, nu e rău să-l salutaţi 
primul şi ar trebui să vă bucuraţi dacă v-ar răspunde la salut. 

— Chiar aşa mă? întrebă neîncrezător. 

— Chiar aşa, tovarăşe general. El e omul din umbră care a 
preluat locul lui Pacepa. El ţine legătura, în probleme 
importante, între minister şi Cabinetul 2. Toate documentele 
emise de Interne sau de Departamentul Securităţii sunt 
redactate de el. Probabil v-a deranjat că vi s-a adresat cu „mă”. 
Aşa îi spune şi lui Postelnicu. 

Uleşan se miră că nu auzise până acum de el. Crezând că 
generalul aşteaptă şi alte amănunte despre el, şeful de cabinet 
continuă: 

—A refuzat de câteva ori gradul de general însuşi 
Comandantului suprem, motivând că e mic de statură şi, 
îmbrăcat în uniformă de general, ar face armata de ruşine. Cu 
epoleţii de aur şi cu vipuşcă roşie la pantaloni ar fi confundat cu 
un portar de hotel sau cu un măscărici de la circ. Astea au fost 
cuvintele lui. Tovarăşul Ceauşescu s-a amuzat şi l-a lăsat să 


umble numai în civil. Neoficial, el răspunde şi de graniţa cu ruşii 
şi ungurii. 

— Adică e un fel de grănicer. 

— Nu, tovarăşe comandant în ţara noastră permanent sunt 
peste treizeci de mii de turişti sovietici. Cam tot atâţia au fost şi 
în vara lui '68 în Cehoslovacia. Ardealul e invadat de zeci de mii 
de turişti maghiari. 

— Aştia fac contrabandă. 

— Uneori şi cu arme, tovarăşe comandant. 

Neprimind niciun răspuns, Neagu mai întrebă odată: 

— De ce am fost îndepărtat de cazul Gavrilescu? 

— Ca să te astâmperi, Neagule, de aceea! Ai pus prea multă 
pasiune pentru un caz atât de limpede. 

— Cazul nu e limpede deloc! Gavrilescu n-a decedat, pur şi 
simplu, cum a anunţat presa, ci a fost otrăvit. 

Amintindu-şi de colonelul Ghiaţă, pe Uleşan discuţia începu să- 
| enerveze: 

— inseamnă că s-a sinucis. Desigur, presa noastră nu putea 
relata aşa ceva, pentru că cei de „dincolo” ar fi făcut speculaţii. 
Doar cunoşti presa din Occident! Te-am scos din afacerea asta 
pentru că ni s-a trasat de sus să nu facem tămbălău din cazul 
Gavrilescu. | s-au dat toate onorurile şi a fost depus în aula mare 
a Academiei. 

— Personal nu mi-ar place să mi se dea toate onorurile şi să 
fiu depus undeva. 

— Tocmai de aceea, astâmpără-te! 

— Şi ce facem cu criminalul? Vă mai aduceţi aminte ce mi-aţi 
spus odată? E posibil ca un criminal să nu fie arestat niciodată. 
Imi aduc exact aminte cuvintele dumneavoastră: criminalul 
trebuie să ştie, însă, să simtă că e urmărit. Sentimentul că e 
permanent hăituit uneori e mai greu de suportat decât liniştea 
de după gratii. 

Un timp, Uleşan privi fix gravura de pe o cupă de argint din 
vitrină. Neagu nu vru să-l jignească, să-i spună că aceste 
cuvinte nici măcar nu i-au aparţinut lui, ci era un citat din 
preambulul unui cod penal dintr-o ţară scandinavă. 

— Astea-s teorii, Neagule. Şi acum vreau să-ţi spun părerea 
mea despre tine. Tu ai două defecte: eşti tânăr şi ai prea multă 
fantezie. Ţi-am găsit un loc potrivit temperamentului tău. În 


orice caz, primeşti un spor de salariu şi vei avea şansa să te 
evidenţiezi. 

— Mă treceţi la muncă de birou? 
__— Nu, dragul meu. Îţi încredinţez o misiune foarte importantă. 
Iti pun la dispoziţie o maşină şi patrulezi pe traseul zero. 

— Ce înseamnă traseul zero? 

— Pe unde circulă Comandantul suprem şi Tovarăşa. 

— Aceste trasee sunt supravegheate de Serviciul de pază şi 
protocol şi de cei de la Circulaţie. 

— Cele din oraş. Tu o să patrulezi între Băneasa şi Snagov. Îţi 
mai clăteşti plămânii cu aer curat, şi dacă vezi ceva neobişnuit, 
îmi raportezi personal. 


DUPĂ CE ÎMBĂTRÂNISE în echipa de baschet a clubului de pe 
Ştefan cel Mare (împlinise treizeci de ani şi pierduse din agilitate 
şi reflexe), se puse problema scoaterii lui Nicu Fântânaru din 
echipă, în ultimul timp fusese folosit ca rezervă, şi numai dacă 
echipa conducea la diferenţă mare de puncte intra şi el pe teren 
şi, uneori datorită coşurilor nimerite de la centrul terenului, 
cucerea aplauze. Dar antrenorii ştiau că aceste exhibiţii nu erau 
decât acordurile disonante care anunțau cântecul lebedei. La 
meciul de adio, organizat în cinstea retragerii lui din activitatea 
competițională, asistase şi colonelul Ghiaţă. De altfel, „omul din 
umbră” era nelipsit de la meciurile echipei preferate şi, uneori, 
dacă avea timp sau era în preajma unei hotărâri importante, 
venea să se relaxeze şi la antrenamente. Dacă i se vorbea de 
fotbal, strâmba din nas — pentru el, singurul sport grațios, 
spectaculos era baschetul. Cunoştea pe toţi componenţii 
echipei, şi pe Fântânaru îl îndrăgise în special pentru că era 
prezentabil, cum ar fi dorit să fie şi el, înalt, iară ochelari de 
miop cu multe dioptrii. Felicitându-l după meci, Ghiaţă îi propuse 
să lucreze în subordinea lui la Direcţia a V-a. Nu insistase pentru 
că Fântânaru ar fi avut aptitudini pentru munca de securitate, ci 
pentru că, în conversații, învățase să folosească persoana a 
treia, cunoştea mai multe limbi de circulaţie mondială şi se 
întorsese totdeauna din deplasările echipei din străinătate. 

După un instructaj de şase luni, luptă corp la corp, jiu-jiţu 
karate şi tragere la ţintă, Ghiaţă îl repartiză pe baschetbalist 


într-un serviciu comod, fără condică: la început îl folosise ca 
însoțitor în deplasările echipelor sportive peste hotare cu 
sarcina să întocmească fişe de cum gândesc componenţii 
loturilor despre ţară şi în special despre preşedintele republicii. 
Rapoartele lui Fântânaru au fost moderate, nu exagera şi nu 
interpreta declaraţiile sportivilor şi menţiona dacă ele au fost 
făcute la trezie sau în stare de ebrietate. O singură dată, din 
lipsă de cadre sau de suprapunere a unor acţiuni, îl însoţise şi 
pe academicianul Gavrilescu în Elveţia. Misiunea fusese uşoară: 
Gavrilescu nu bănuia că e supravegheat, Fântânaru trebuia doar 
să consemneze deplasările lui, să noteze numele hotelului unde 
trăgea, întâlnirile cu străinii, dacă ar fi avui loc. Decontările în 
valută, fără acte justificative, erau în general corecte, în limitele 
admisibile. Mulţi dintre colegi îl invidiau pentru cariera lui. Cu 
doi ani în urmă se însurase cu o fostă balerină de la Teatrul de 
estradă, şi după informaţiile primite de colonelul Ghiaţă ducea o 
viaţă destul de decentă. 

— Fântânaru le, te cheamă şeful. 

Uneori, Ghiaţă îl invita la câte o şuetă, pentru câte o 
informaţie după ureche, neconfirmată. 

— Se spune că antrenorul de volei, care va însoţi echipa 
naţională la Milano, şi-a vândut maşina. 

A doua zi Fântânaru îi prezenta datele: 

— Antrenorul a vândut, într-adevăr, maşina unui prieten, în 
rate, dar a depus banii pentru o maşina nouă. Are şi o cerere de 
priorii” te masa tovarăşei Ana Mureşan. Am şi numerele de 
înregistrare a depunerii banilor la 1.D.M.S. Şi a cererii de la 
Ministerul Comerţului Interior. 

— Le ai de la el? 

— Mă subapreciaţi, tovarăşe colonel. 

— Bravo, Fântânarule. Până la urmă o să faci carieră. 

Ştiindu-l chiţibuşar în materie de vestimentaţie, Fântânaru îşi 
aranjă ţinuta înainte de a intra în biroul colonelului. 

— la loc, Fântânarule. Ce aţi făcut la Riga? 

Fântânaru se linişti: fusese chemat la o şuetă. 

— Am pierdut la patru coşuri. 

— De la lituanieni? 

— Şi ştiţi, tovarăşe colonel că în afară de sârbi sunt cei mai 
buni din Europa. Şi patru coşuri se pot recupera. 


— Sa dea Dumnezeu. Mâine la zece şi patruzeci pleci în 
Elveţia. Nu ştie nici nevastă-sa, nici eu. Ai mai fost în Elveţia? 

— De mai multe ori, tovarăşe colonel. 

— Da, da. O dată l-ai însoţit pe unul Gavrilescu. Îţi mai aduci 
aminte de el? 

— Da. Am aflat că a fost înmormântat în urmă cu câteva zile. 

— Eu nu citesc decât prima şi ultima pagină a ziarelor. Dar e 
bine că tu eşti. Informat. Vei însoţi acum pe altcineva. Ori de 
câte ori poţi, dai rapoarte telefonice la dispecerat. Menţionezi că 
sunt pentru mine. 

Scoase din sertar o fotografie care reprezenta un bărbat de 
vreo treizeci şi cinci de ani, un tip sportiv cu faţa colţuroasă, cu 
ochi mari, adumbriţi de nişte sprincene stufoase împreunate la 
rădăcina nasului. 

— II cunoşti? 

— Nu. Îl văd pentru prima oară. 

— Ori el este foarte bun, ori tu n-ai spirit de observaţie. 

— Nu înţeleg, tovarăşe colonel. 

— Lucraţi amândoi în aceeaşi clădire de patru ani. Dacă nu l-ai 
văzut niciodată înseamnă că e foarte bun. Dar are şi lipsuri: nu 
pleacă niciodată la drum fără fulgarin. E o marotă. Odată, poate 
va însemna pieirea lui. Păstrează fotografia, să-l confrunţi mâine 
la Otopeni. Sper că poţi recunoaşte un om după o fotografie? 

— Nu sunt chiar începător, tovarăşe colonel. 

— De aceea te-am ales pe tine. Va pleca cu acelaşi avion la 
Zurich. 

Dacă, dintr-un motiv sau altul, omul nu se prezintă la cursa de 
înapoiere, dai un telefon la acest număr. Întoarse fotografia pe 
dos, unde erau înşirate câteva cifre. Cei care primesc telefonul 
ştiu ce au de făcut. 

— Instrucţiunile sunt aceleaşi pe care le-am primit în urmă cu 
un an când l-am însoţit pe academician? 

— Identice. Te invidiez pentru această vacanţă de trei zile. 

— În cei patru ani de când lucrez aici, dumneavoastră n-aţi 
fost niciodată plecat în concediu. 

— Mă pui sub observaţie? 

— Nu-mi permit, tovarăşe colonel. 

— Am glumit, Fântânarule. 


Soarele, strecurat printre perdelele de pluş, se reflecta în 
cristalul de pe birou şi lumină faţa lui Ghiaţă. 

— Vrei să tragi perdelele? 

Fântânaru aranjă perdelele în aşa fel ca faţa colonelului să 
rămână în umbră. Se aşeză la locul lui. 

— Totuşi, ar trebui să vă luaţi odată un concediu. 

— N-am timp, Fântânarule. 

— Ştiţi ce frumos e în Elveţia? 

— Ştiu, deşi n-am fost niciodată acolo. Şi dacă îţi spun, n-ai să 
mă crezi. N-am fost niciodată în străinătate. 

— Nu se poate! exclamă uluit Fântânaru. 

— Se poate, Fântânarule. Îşi netezi firele de păr care îi mascau 
chelia şi ochii îi prinseră nişte licăriri ciudate. Dar cred că m-aş 
descurca la fel de bine pe bulevardele Madridului ca şi pe 
străzile întortocheate din Santiago de Chile sau la Nagasaki. Işi 
cobori vocea, de parcă ar fi făcut o spovedanie. Mi-a plăcut 
geografia şi călătoriile imaginare. Mi-au plăcut, în special, 
oraşele cu nume frumoase: Cordoba, Uppsala, Santa Fee, 
Veneţia. Tăcu un timp, de parcă i-ar fi părut rău de aceste 
destăinuiri. 

— Îţi dai seama, Fântânarule, câte defecte, câte slăbiciuni am? 
Dar şi slăbiciunile sunt omeneşti, ca şi marile realizări. Brusc se 
ridică de pe scaun, luă un glob pământesc de pe dulap şi-l puse 
pe masă în faţa lui Fântânaru. Fântânaru nu-l văzuse niciodată 
atât de excitat; faţa colonelului se îmbujoră, pe frunte îi apărură 
broboane de transpiraţie şi ochii mici, ascunşi după lentilele 
ochelarilor, nu mai licăreau, ci străluceau ca nişte beculeţe. 
Învârte acest glob, spuse poruncitor, de parcă ar fi dai un ordin. 
Fântânaru, speriat de noua imagine a colonelului, începu să 
învârtă globul. Oceanele albastre, continentele se contopiră într- 
o culoare cenuşie, murdară. Opreşte-l cu un deget, ordonă 
colonelul şi-şi şterse cu mâneca hainei transpiraţia de pe frunte. 

Fântânaru atinse globul cu degetul şi-l opri. Unde eşti? 
Fântânaru privi spre locul unde-şi ţinea degetul. 

— Monterrey, descifra Fântânaru numele oraşului. 

— Deci eşti în Mexic, spuse după o scurtă concentrare Ghiaţă. 
Puțin la stânga de Monterrey e Saltillo. Mai repetă o dată 
numele oraşului şi faţa i se lumină. Am doi oameni acolo. Cinci 
ani mi-au trebuit să-i recrutez şi alţi doi ani până am făcut rost 


de fotografia lui Pacepa, după ce-şi făcuse operaţia estetică. E 
uşor de recunoscut: are doar ochii mai oblici şi părul blond, 
oxigenat. Poate unul dintre oamenii mei de la Saltillo a şi plecat 
spre Arizona. Mâine sau poimâine voi citi în ziarele elveţiene 
despre moartea lui Pacepa. 

Când rostea numele lui Pacepa se crispa, buzele subţiri 
păreau şi mai subţiri şi ochii lui mici din spatele lentilelor aburite 
aveau străluciri galbene. Fântânaru îndrăzni să-l întrebe dacă îl 
urăşte pe dizident. 

— Da, Fântânarule. El era omul zilei. Îşi permitea să facă curte 
Tovarăşei. Adică, să-i facă complimente. Eu eram otreapa 
Direcţiei. Ştii ce mă punea să fac? Mă trimitea în faţa C.E.C-ului 
din Calea Victoriei şi mă punea să număr toate maşinile verzi 
care trec pe acolo între orele unu şi două. Reveneam, tâmpit de 
soarele care mă bătea în cap, şi-i raportam numărul maşinilor 
verzi: şaptesprezece. Suna, intra un subofițer, îl întreba câte 
maşini verzi au trecut în faţa clădirii C.E.C.-ului între orele unu şi 
două. „Nouăsprezece” raporta incorect subofiţerul. Voia să mă 
compromită şi în asemenea misiuni imbecile. Pe urmă, scotea o 
sticlă de whisky din biblioteca ascunsă după operele lui 
Ceauşescu şi bea de unul singur. Mă, Ghiaţă, îmi spunea: învaţă 
sa numeri. Un locotenent-major trebuie să ştie să numere cel 
puţin până la douăzeci. 

Ghiaţă îşi acoperi faţa cu palmele, apoi când o dezveli 
redeveni Ghiaţă cel din totdeauna, sever, sobru şi distant. Cred 
că m-am pierdut cu firea. Du-te! 

Aşteptă ca Fântânaru să părăsească încăperea, pe urmă se 
duse la un fişet şi scoase o sticlă de apă minerală şi bău direct 
din sticlă câteva înghiţituri. Apa era stătută şi fără acid. O puse 
totuşi la loc şi se aşeză la birou. De ce dracu s-a dat în petic în 
faţa unui subaltern? N-o pusese nici în contul vârstei şi nici lipsei 
de tărie ci în contul lui Pacepa. Îl ura pe acest om şi, uneori, se 
întreba dacă această ură nu se datora invidiei. Îl invidia pentru 
nonşalanţa lui, pentru felul lui obraznic de a se purta cu 
oamenii, pentru felul lui impertinent de a rosti frazele. ÎI 
dezarma  cutezanţa sa, siguranţa cu care confrunta 
Departamentul, Familia. Desigur, având spatele acoperit de 
C.I.A., putea avea siguranţă. Da, va trebui să facă în aşa fel să 
nu se mai gândească ta el. 


MIRCEA CARAMAN se trezi cu o senzaţie ciudata de bucurie şi 
nu cobori din pat până când nu găsi motivul bunei-dispoziţii: 
după amiaza urma să plece cu familia la Mamaia. Totul era 
aranjat: la serviciu i se aprobase cererea de concediu, vorbise la 
telefon cu directorul Hotelului Internaţional să i se oprească o 
cameră cu vedere la mare. De obicei îşi petrecea concediul în 
două rate: două săptămâni la mare şi celelalte doua, iarna, la 
Poiana Braşov. Şi acolo i se reţinea o cameră la unul din 
hotelurile din apropierea telefericului. Încă de când fusese elev 
la Şcoala Specială de la Băneasa se antrenase la Postăvaru, 
coborând pe pârtii, şi pe lângă pârtii, prin pădure, făcând slalom 
printre copaci cu rucsacul încărcat cu cărămizi şi în loc de bețe 
ţinând în braţe un automat mereu gata să-l folosească. 
Antrenamentele de noapte erau şi mai infernale: uneori, li se 
ordona în cadrul exerciţiilor de rezistenţă să urce fără gondolă 
până în apropierea cabanei. Acum, în concedii, schia ca un 
sportiv de performanţă şi-i privea pe cei din echipa naţională cu 
îngăduinţa unui maestru. Antrenorul lor, cronometrându-i odată 
coborârile, îi propuse să facă parte din lot. Caraman îl refuză 
politicos, spunându-i că e un simplu amator şi nu schiază decât 
din plăcere. La mare îi plăcea mult mai puţin; se ducea totuşi la 
Mamaia pentru ultravioletele necesare fiului său şi mai ales 
pentru Olga, care îşi petrecuse prima parte a copilăriei la o 
mătuşă din Constanţa. 

După ce opri apa la duş, auzi vocea nevesti-sii: 

— Hai, loane, s-a sculat tata. 

Locuinţa pe care o deţinea acum i se repartizase în urmă cu 
două luni; uneori, noaptea, dacă se trezea trebuia să 
reconstituie mintal topografia camerelor, să nimerească la baie 
fără să răstoarne un scaun sau să se lovească de vreo mobilă. 
Foştii proprietari, nişte pensionari, fuseseră evacuaţi cu forţa, 
spunându-li-se că vila va intra în demolare, ceea ce era şi 
adevărat, numai că, demolarea ei era prevăzută spre sfârşitul 
mileniului. Ceea ce îi displăcea lui Caraman în noul cartier erau 
demolările pe partea cealaltă a străzii, praful insuportabil şi 
gălăgia produsă de constructori care lucrau în două schimburi 
prelungite ziua şi noaptea. Recunoştea după scârţâit macaralele 


de cinci tone, tonajul basculantelor după tremurul ferestrelor. 
Din cele patru camere ale apartamentului, cel mai mult îi plăcea 
sufrageria, datorită fanteziei arhitecţilor care au conceput vila: 
tot peretele care dădea spre terasă era din sticlă şi se putea 
vedea prin ea până în fundul grădinii paragini te, înăbuşită de 
praf. Hotărâse încă din prima zi când se mutase să facă rost de 
un grădinar, să tundă bucsuşii, să curețe aleile năpădite de 
buruieni, şi dacă era posibil, să repare instalaţiile de conducte 
ale havuzului. Din lipsă de timp, din comoditate, nu căută 
meseriaşi, dar, oricum, terasa, din cauza prafului de la 
demolare, nu putea fi folosită. 

Intra în sufragerie, unde nevastă-sa tocmai aranja masa 
pentru micul dejun. De când se îngrăşase, purta rochii largi, să 
nu i se vadă şoldurile, burta, care luaseră proporţii alarmante; 
numai la faţă rămăsese tot frumoasă, cu ochii adumbriţi de 
gene neverosimil de lungi. Mai mult decât relaţiile dintre ei, 
deteriorate, îl deranja faptul că scăpase hăţurile educatei din 
mină. lon, fiul lor, în vârstă de zece ani, devenise voluntar, 
încăpățânat, şi uneori obraznic. Purta maieuri colorate cu 
inscripţii străine şi consuma ciocolată de parcă ar fi crescut în 
grădină. Caraman avusese o copilărie mult mai zbuciumată: 
rămăsese orfan la opt ani datorită exploziei unei butelii de 
aragaz. Singura rudă apropiată, o bunică din partea mamei, 
trecută de şaptezeci de ani şi pe jumătate oarbă, nu-i putea 
asigura întreţinerea. Primăria din comună îl plasă la un orfelinat 
de copii abandonaţi, unde locatarii subalimentaţi îşi scoteau 
ochii pentru o felie de pline. Curând însă, după o vizită medicală 
amănunţită, fu transferat la colonia de copii părăsiţi din 
Câmpina, de sub patronajul Ministerului de Interne. Fusese 
educat în spirit cazon, cu dragoste neţărmurită faţă de 
comandantul suprem, care, din salariul lui personal, asigura 
funcţionarea coloniei. Terminase bacalaureatul cu medie 
maximă şi în loc să fie trimis la o facultate a fost înrolat în 
armată într-o unitate a Securităţii. După executarea stagiului 
militar fu trimis să se perfecţioneze la „şcoala specială” a 
Ministerului de Interne de la Băneasa. Terminase cursurile cu 
maximum de stele, patru, şi la demonstrațiile practice a asistat 
şi un colonel mic de statură, cu ochelari de miop şi cu câteva 
fire de păr care îi mascau chelia. Venise din partea Direcţiei a V- 


a a Departamentului Securităţii. Fără îndoială, la motociclism şi 
la călărie l-ar fi invidiat şi cascadorii de la Buftea, iar la pistol 
viteză ar fi avut loc şi în lotul olimpic. Conducerea şcolii ar fi vrut 
să-l păstreze ca instructor, dar la repartizarea lui a avut câştig 
de cauză colonelul miop. 

La Direcţia a V-a aproape un an întreg n-a făcut nimic. 
Nemulțumit, hotărâse să iasă la raport să ceară un transfer, 
când împreună cu alţi doi colegi fu trimis la Tokio, să studieze 
traseul pe unde va trece invitatul micadoului, preşedintele ţării. 
Pe urmă a asigurat paza preşedintelui în timpul vizitei din 
Anglia, apoi în mai multe ţări africane. 

La masă, lon luă o felie de salam cu mina. Caraman îi arăta o 


furculiţă. 
— Ştii ce-i asta? 
— O furculiţă. 


— Ştii pentru ce s-a inventat furculiţa? 

lon se strâmbă a mirare şi întrebă neîncrezător: 

— Şi furculiţa s-a inventat ca avionul? 

— Bineînţeles. Pe vremuri, oamenii mâncau cu mâna, pe urmă 
a apărut un deştept şi a inventat furculita, să nu-şi frigă 
degetele. 

lon arboră un zâmbet impertinent: 

— Dar salamul nu frige. 

— Nu fii obraznic, că te plesnesc! izbucni Caraman. 

— Nu vă certaţi, interveni Olga împăciuitoare. Plecăm la mare, 
şi voi, în loc să vă bucura ţi, vă luaţi la harţă! 

— Educaţia nu e harţă „numai dacă tu; un dialog” între mine 
şi necioplitul ăsta, nu o socoteşti ca atare. De fapt, de mult 
voiam să discutăm despre educaţia pe care o dai fiului tău. De 
când ai bani şi acces la magazinele cu circuit închis, mucosul 
ăsta şi-a luai nasul la purtare: Dacă nu ţineam cont de tine şi-l 
pălmuiam când trebuia, ar fi fost ca toţi copiii de vârsta lui. De 
când în loc de cămaşa poartă maieul universităţii din Texas e de 
nerecunoscut. 

— Bine, bine, dar nu mai ţipa, iar tu, se întoarse spre fiul ei, 
foloseşte-te de furculiţă. 

— Nu e vorba de furculiţă, ci de felul lui de a gândi! 

— Te rog, Mircea, nu te mai enerva. Aş vrea ca la mare să fim 
fericiţi, să nu ne certăm, să nu umblăm încruntaţi. Două 


săptămâni vom fi numai noi trei. Dimineaţa ne vom zbengui pe 
plajă, iar seara vom merge la restaurant. 

— Mie îmi place la restaurant, se entuziasma lon. 

Caraman se încruntă, apoi se întoarse» spre nevastă-sa: 

— Asta e educaţia la! În loc să-i placă şcoala îi place la 
restaurant Olga nu apucă să-i răspundă, pentru că din camera 
alăturată se auzi ţârâitul telefonului. Sprinten, băiatul se ridică 
de la masă şi se repezi la aparat Resemnată, Olga puse mina pe 
braţul lui Mircea. 

— Sper că o să rămâi tot timpul cu noi, nu ca anul trecut. 

Caraman îşi dădu seama că nevastă-sa voia doar să schimbe 
subiectul discuţiilor. O privi resemnat. 

— N-am spus nimănui unde mă duc. 

— Dacă vor ei, te găsesc şi în gaură de şarpe. 

Caraman nu-i putu da asigurări, pentru că lon se întoarse din 
camera alăturată: 

— A fost o greşeală. Căutau pe unul Eremia. 

Supărat, Caraman îl prinse de maieul colorat: 

— De câte ori ţi-am spus sa nu mai răspunzi la telefon când 
sini acasă?! 

îl plezni peste faţă, şi băiatul izbucni într-un plâns forţat, de 
parcă l-ar fi înjunghiat cineva. Olga îl lua în braţe, şi Caraman se 
întrebă dacă n-ar fi bine s-o plesnească şi pe ea. 

Prin peretele de sticlă, soarele de curând răsărit abia reuşi să 
răzbată din cauza prafului de moloz. 

Telefonul sună din nou. Cu paşi hotărâți, Caraman se duse în 
camera alăturată şi ridică receptorul: 

— Alo? Da, tovarăşul colonel. Fiul meu a ridicat receptorul. Nu 
se poate, de ieri dimineaţă suit în concediu, aprobarea aţi 
semnat-o dumneavoastră... îşi lipi pâlnia receptorului de ureche. 
Am înţeles. Îşi consultă ceasul-brăţară. Da, e nouă fără cinci. 
Deci peste o jumătate de oră. Fiţi liniştit, tovarăşe colonel... 

Gânditor, puse receptorul în furcă şi se reîntoarse în 
sufragerie. Băiatul continua să smiorcăie, şi maică-sa îl mângâie 
pe cap. În clipa aceea chiar îi păru bine că primise o misiune. 

— O să merge şi voi doi la Mamaia. 

Olga încremeni, îşi dădu ochii peste cap şi începu să se 
lamenteze: 

— Da ne-ai promis... 


— Dacă aş fi fost un funcţionar oarecare m-aş fi ţinut de 
cuvânt. Dar eu am un salariu de trei ori cât un funcţionar, mă 
aprovizionez la magazine cu circuit închis şi mai am şi alte 
avantaje. Dar nu vă faceţi griji: miercuri sunt şi eu la Mamaia. 

— Mai bine te aşteptăm şi plecăm împreună. 


CA DE OBICEI, când pleca într-o misiune, îl aştepta în fata 
casei o Dacie neagră cu mai multe antene. O văzu şi de astă 
dată proiectată pe pădurea de macarale răsărită parcă din 
blocurile de beton îmbrăcate în cofraje. Politicos, şoferul îi 
deschise portiera din spate şi nu demară decât după ce se 
instală comod şi-şi aranjă fulgarinul pe spătarul scaunului de 
lângă şofer. Rezemat de pernele moi ale banchetei, Caraman şi- 
o imagină pe Olga bombănind prin casă, scoţându-şi rochiile din 
geamantane, să nu se şifoneze, şi se întrebă dacă s-au iubit 
vreodată cu adevărat. Fusese cea de a doua femeie în viaţa lui. 
Pe prima o primise cadou de la conducerea şcolii de la Câmpina 
la fel cum ar fi primit ca premiu o carte sau orice alt obiect. 
Sosise într-un autobuz cu însemnele armatei, împreună cu alte 
douăzeci de fete de la Bucureşti, şi se numea Mona. Intră în 
camera lui ronţăind gumă de mestecat şi purta o fustă scurtă 
mult deasupra genunchilor şi o bluză de mătase cu foarte mulţi 
nasturi mici, roşii. De câteva săptămâni se zvonise la cămin că 
după bacalaureat vor da un test sexual, deoarece medicul şcolii 
depistase că doi dintre elevi practicau amor nepermis şi se 
temea ca homosexualismul să nu ia proporţii. Codrescu, colegul 
lui de bancă, ştia chiar şi detalii: aflase de la un instructor că 
fetele care vor veni să-i testeze erau prostituate şi au fost 
racolate în acest scop de la marile hoteluri din capitală. „Numai 
să nu-mi pice una nasoală”, se tânguia Codrescu în fiecare 
noapte. Mona nu era nasoală: avea faţa rotundă, dar asta putea 
să se datoreze şi faptului că avea părul tuns scurt, băieţeşte, şi 
un nas mic în vânt. Dacă o privea de sub înălţimea ei, i se 
vedeau nările. Dacă n-ar fi avut buzele date cu un ruj violet şi n- 
ar fi avut pleoapele vopsite în verde ar fi fost chiar drăguță. Îi 
întinse mina şi se prezentă pentru prima oară scurt, „Mircea”, 
fără să se folosească de instrucţiunile regulamentului intern, 
care prevedeau poziţie de drepţi şi rostirea înaintea numelui a 


funcţiei, „elev, sergent-major”. Ea îi zâmbi. Avea un zâmbet 
ciudat, trist. „Mona, îşi rosti şi ea numele, dar e numai jumătate 
de nume, din lipsă de fantezie a părinţilor, care n-au adăugat şi 
Lisa. Aproape toţi clienţii mei au spus că am un zâmbet 
asemănător cu pictura aceea celebră”. „la loc”, arătă spre un 
scaun şi nu ştiu dacă ar mai fi trebuii să-i spună şi altceva. Mona 
se aşeză direct pe pat, puse picior peste picior şi-l întrebă dacă 
se supără, dacă înainte de a se dezbrăca, fumează o ţigară. 
Spuse „dezbrăca” de parcă ar fi fost un lucru normal, ca 
pieptănarea părului sau ceva de genul acesta. Scoase din 
buzunarul fustei un pachet mototolit de Carpaţi cu filtru şi-i ceru 
foc. Zăpăcii, Mircea abia găsi cutia cu chibrituri, şi până îi 
aprinse ţigara (îi tremurau mâinile) strică o mulţime de bete. 
Mona trase fumul adânc în plămân şi după ce-l expiră îl privi 
lung cum se risipeşte prin încăpere. „De unde eşti?” Mona îi 
răspunse după ce mai trase câteva fumuri din ţigară. „Celor de 
la hotel le spun că sunt din Bucureşti, dar până acum şase luni 
am trăit la Fălticeni. Am aflat că străinilor nu le plac fetele din 
provincie, cred că numai cele din capitală ştiu să facă dragoste 
europeneşte”. Ar fi vrut să afle cum se face dragoste pe 
„europeneşte”, dar nu mai îndrăzni să-i pună şi alte întrebări. 
Hotări să fie „domn”, să nici nu se atingă de ea, dar în clipa 
aceea Mona strivi ţigara pe cutia de chibrituri şi-şi descheie 
nasturii roşii de la bluză. Avea sini mici, obraznici, în formă de 
pară, şi sfârcuri exagerat de mari, ca nişte dude coapte. După 
ce s-au iubit, l-a întrebat câţi elevi au luat bacalaureatul. 
„Patruzeci şi doi”. „Atunci, dacă nu te superi, iau şi chibriturile 
cu mine. Poate la cine mă duc nu e fumător”. Înainte de a pleca 
îi zâmbi din nou la fel de ciudat ca şi prima oară. „Nu-mi iau 
rămas bun pentru că oricum n-o să ne mai vedem niciodată”. 
Ani de zile se întrebă cum ar trebui să se comporte dacă totuşi 
s-ar întâlni cu ea. 

O revăzu după şase ani la Sibiu, la nunta fostului său coleg de 
bancă, Atanasie Codrescu. Era îmbrăcată într-o rochie albă de 
mireasă cu multe volănaşe şi-şi purta coroniţa ca o regină. C 
aram an se comportă de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima 
oară. Mona avea buzele date cu ruj violet, pleoapele vopsite cu 
verde şi degetele galbene de nicotină. Fuma tot Carpaţi. 
Caraman ar fi vrut să afle cum s-au întâlnit, dar n-a avut curaj 


să-i întrebe. La masă, Atanasie Îi spusese totuşi ca s-au 
cunoscut la un revelion undeva pe Valea Prahovei. Când 
rămaseră în doi, Mona îi mărturisi că Tase îi ceruse adresa încă 
atunci când s-au văzut pentru prima oară la şcoala aceea din 
Câmpina. „Dragul de el i-a trimis aproape zilnic scrisori, dar ea, 
din păcate, n-a apucat să le citească pe toate pentru că erau 
îngrozitor de lungi. 

— Aici aveţi actele şi banii, tovarăşe maior, îi trezi la realitate 
vocea şoferului. 

Erau undeva în apropierea aeroportului Băneasa. 

Caraman vâri plicul cu bani în buzunar şi răsfoi paşaportul. 

— la să văd cum mă cheamă? Uite, constată mirat, e întocmit 
chiar pe numele meu. 

Rămase o clipa pe gânduri: azi dimineaţă încă, Ghiaţă îi 
spusese Eremia, nume cu care fusese de patru ori în Elveţia. De 
ce era nevoie să i se schimbe paşaportul? Dar îşi dădu seama că 
frământarea lui era zadarnică. La Direcţia a V-a totul era posibil 
şi imprevizibil. Nu fusese odată rechemat de la aeroport şi trimis 
brusc în altă misiune, să întâmpine un vas de linie al Flotei a VI- 
a americană din Mediterană? Primise atunci, odată cu actele 
întocmite pe un nume sonor, Ghika, şi o uniformă croită pe 
măsura lui cu grad de căpitan IlI. 

Pe Olga o cunoscuse la facultatea de drept: erau în aceeaşi 
grupă la cursul serat şi au hotărât să se pregătească împreună 
pentru examenul de stat Au trecut două săptămâni până ce 
Olga se lăsă sărutată, deşi stăteau numai ei doi într-o garsonieră 
închiriată de părinţii ci. După alte două săptămâni o mângâie pe 
suit şi au mai trecut câteva zile până îi permisese să înnopteze 
la ea. Răsucise cheia de două ori în broască, trase toate 
perdelele şi stinse până şi veioza de pe noptieră. Dar chiar şi 
aşa, pe întuneric, trebui să lupte până în zori, s-o îmbrăţişeze. 
Taică-su era sondor la Schela Mare şi maică-sa învăţătoare la o 
şcoală din Moreni. Serviciul „Personal” din minister nu avu nimic 
de obiectat în vederea căsătoriei: mireasa avea origine 
sănătoasă şi nicio rudă plecată în străinătate. Au trăit împreună 
şi înainte de căsătorie, numai pe întuneric, şi nici după căsătorie 
Olga nu se schimbase. Era pudică. Nu umbla goală prin casă nici 
pe vreme de caniculă şi n-ar fi făcut baie împreună cu soţul ei 
nici în ruptul capului. Când îşi făcea duş, trăgea perdeaua de 


plastic, să nu fie văzută goală. Când voia să facă dragoste, 
trebuia să insiste, să se roage de ea sau s-o convingă brutal. 
Dacă, supărat, îi sfâşia cămaşa de noapte, Olga îşi înfigea capul 
în pernă şi plângea până dimineaţa. În ultima vreme avea tot 
mai multe discuţii despre viaţă, despre fericire, despre dragoste, 
şi concluziile lui erau mereu aceleaşi. Am să te părăsesc, Olga. 
Dacă nu era lon, te părăseam de mult”. „Nu cred. Dacă divorţezi 
te dă afara de la direcţie”. „Şi ce dacă? Mă mută undeva 
disciplinar în provincie”. „Te înşeli. De unde ai pleca tu, se 
pleacă cu tinichele”. „Am braţe suficient de puternice. Îmi pot 
reface viaţa şi pe un şantier”. 

— Aţi spus ceva, tovarăşe maior? întrebă şoferul, fără să se 
întoarcă spre el. 

— Nu, Ovidiule. Am constatat doar că în maşina asta n-ai voie 
nici măcar să te gândeşti. 


PUNCTUAL CA TOTDEAUNA, Fântânaru sosi la aeroport 
conform instrucţiunilor de pe biletele de călătorie, cu o oră 
înainte de decolarea avionului. Cercetă oamenii care se 
adunaseră în faţa ghişeul ui agenţiei TAROM, să se obişnuiască 
cu feţele celor cu care urma să călătorească. Erau puţini, vreo 
şaptesprezece persoane, dintre care numai doi sau trei aveau 
paşapoarte româneşti. Ceilalţi erau pasageri în tranzit, veniţi din 
Orientul Apropiat — studenţi, oameni de afaceri şi bineînţeles 
turişti de profesie, care vociferau tare şi-şi bifau în carneţelele 
lor ţările, oraşele vizitate. După sosirea cursei Frankfurt- 
Bucureşti li se mai alăturaseră pasagerilor pentru Zurich încă doi 
tineri, fără bagaje, care vorbeau o engleză cursivă, dar au 
prezentat pentru viză paşapoarte din Germania Federală. La 
început, Fântânaru nu le dădu nicio atenţie, pe urmă, privindu-i, 
i se păru ciudat că doi englezi cu paşapoarte germane zboară de 
la Frankfurt la Zurich, via Bucureşti, când de la Frankfurt erau 
cel puţin cinci curse zilnice spre Elveţia. Incepu să-i privească 
mai atent: cel care purta agăţat de umăr o geantă din foaie de 
cort, cu mai multe buzunăraşe cu fermoar, era mai înalt şi avea 
un mers ciudat, arcuit, de animal de pradă. Chiar prin cămaşa 
cadrilată mulată pe corp i se bănuiau muşchii formaţi ai 
braţelor. Celălalt, mai mic, dar mult mai îndesat, avea gât scurt 


de luptător de greco-romane, cu vene proeminente. Tinea 
înfăşurat pe un deget toartele moi ale unei pungi de plastic 
uzată. Cel de al doilea era un fumător inveterat: aprindea ţigară 
de la ţigară, dar nu părea nici nervos, nici agitat, care să-i 
justifice pasiunea tabagică. Când termină pachetul din care 
fumase una după alta trei sau patru ţigări, îl mototoli şi, ca un 
veritabil baschetbalist, îl aruncă în cupa de nisip folosită drept 
scrumieră, care se afla la vreo trei metri distanţă de el. Şi pentru 
că omul pe care îl aştepta nu apăruse încă îi urmări pe cei doi ca 
un veritabil profesionist. Când aceştia se aşezară în două fotolii 
alăturate. 

Fântânaru se strecură printre pasageri în spatele lor, să audă 
ce anume discută. După căutăturile lor dese spre poarta de 
intrare, îşi dădu seama că şi ei aşteptau pe cineva. Spre mirarea 
lui, cei doi, care până atunci vorbiseră în engleză, îşi continuau 
discuţia în arabă, cu multe poticneli, şi lungind la nesfârşit 
vocalele. La un moment dat, cel mic scoase din buzunarul de 
sus al cămăşii o fotografie pe care o studiată amândoi. 
Fântânaru nu reuşi să vadă fotografia decât o singură clipă şi nu 
vru să-şi creadă ochilor: era imaginea aceluiaşi bărbat din 
fotografia din buzunarul lui. Il recunoscu după sprâncenele 
stufoase împreunate la rădăcina nasului. Să fi angajat colonelul 
şi alţi oameni pentru urmărirea lui Caraman, sau voia să verifice 
activitatea mea? Nu. In acest caz cei doi ar fi trebuit să aibă 
fotografia mea în buzunarul lor, nu pe a sprâncenatului. Işi dădu 
seama că misiunea lui nu era chiar atât de uşoară precum şi-o 
închipuise. Tulburat de această constatare, uitându-se mereu la 
poarta de intrare, nu observă când cei doi dispăruseră din fotolii. 
Îşi roti îngrijorat privirile prin sala de aşteptare şi-i văzu urcând 
scările spre terasa restaurantului. Se linişti puţin. Se apropie de 
scrumiera umplută cu nisip şi recuperă pachetul de ţigări 
mototolit. Când îl despături constată uimit că era evreiesc, 
fabricat la Tel-Aviv. Înseamnă că nu-şi vorbiseră în arabă, ci în 
ivrit. Dar ce o fi căutând doi evrei, fără bagaje, cu paşapoarte 
germane pe Caraman? Insăşi alegerea rutei Frankfurt-Bucureşti- 
Zurich dovedea că voiau să fie în acelaşi avion cu cel din 
fotografie. Se duse la un telefon public să-l anunţe pe Ghiaţă, 
dar la firul direct nu-i răspunse nimeni, şi timpul îl presa: voia să 
fie de faţă la sosirea lui Caraman şi să-i ţină sub observaţie şi pe 


cei doi de pe terasa restaurantului. Tinerii erau acolo, beau bere 
din cutii metalice. În avion o să-şi permită şi el să bea bere 
bună. Aruncă o privire spre ceasul electronic de pe perete: nu 
mai erau decât vreo douăzeci de minute până la decolare. O 
întrebare nerostită îl sperie: Şi dacă, Caraman nu va apare, el ce 
va avea de făcut? Să plece de unul singur? De ce să mai plece? 
Îi păru rău că nu discutase despre această posibilitate cu 
colonelul. Dar dacă în timp ce fusese să dea telefon, sau când i- 
a urmărit pe cei doi sosiți de la Frankfurt, Caraman a şi coborât 
la subsol, în sala de plecare? Desigur, că ar fi trebuit să verifice 
acest lucru, dar la întoarcere la punctul de control al 
paşapoartelor ar fi trebuit să se legitimeze şi să se deconspire. 
Pe urmă îşi aduse aminte că nici nu avea legitimaţiile la el: în 
misiunile de peste hotare nu avea voie să aibă acte asupra lui. 
Tocmai se anunţase la megafoane ca pasagerii pentru cursa 
Bucureşti-Zurich să se prezinte la controlul paşapoartelor, când 
în faţa intrării se opri o maşină neagră cu mai multe antene din 
care coborî Caraman. Îl recunoscu imediat, şi fulgarinul pe care 
îl ţinea pe braţ, era o dovada în plus că era el. Aruncă o privire şi 
spre terasa restaurantului. Cei doi probabil îl recunoscuse şi ei 
pe Caraman, tocmai coborau scara de marmură. Când îl însoţise 
pe Gavrilescu nu avusese asemenea probleme. Caraman fu 
întâmpinat lângă intrare de un individ pe care Fântânaru nu-l 
observase până atunci. Acesta îi întinse lui Caraman un sac 
diplomatic de proporţii mai mici, schimbă câteva cuvinte cu el, 
apoi îi ură zbor bun. În drum spre punctul de frontieră cei doi 
veniţi din Frankfurt se înghesuiră în spatele lui Caraman. 
Fântânaru îi însoţi pe toţi trei de la distanţă. 


LA BORDUL AVIONULUI, Fântânaru rămase puţin în urmă, să 
vadă unde se aşază Caraman, să-şi poată alege un loc cât mai 
favorabil, să-l poată supraveghea. In cele din urmă, Caraman se 
aşeză, şi în clipa următoare se aşezară şi cei doi veniţi de la 
Frankfurt: cel scund, pe un scaun din faţa lui, iar cel cu cămaşa 
cadrilată, în rândul din spatele lui. Fără îndoială ceva nu era în 
regulă. Ştia că la bordul fiecărui avion era şi un însoțitor din 
partea Ministerului de Interne, să asigure buna desfăşurare a 
zborului, să depisteze şi să lichideze pe eventualii terorişti care 


ar fi vrut să deturneze avionul. Aveau şi o denumire codificată 
„Şoim”, dar bineînţeles acest lucru nu putu rămâne secret. De 
obicei, stătea pe ultimul scaun, să aibă o vedere de ansamblu 
asupra călătorilor. Fântânaru se aşeză lângă el. Acesta îl privi 
duşmănos, dar nu-i spuse nimic până ce o stewardesă cu 
picioare neverosimil de lungi nu prezentă echipajul şi condiţiile 
de zbor. Termină cu clasicul „Vă rog să vă legaţi centurile de 
siguranţă şi să nu fumaţi”. 

Când stewardesa se retrase în cabina piloților, „şoimul” se 
întoarse ostil spre Fântânaru: 

— După ce luăm înălţime vă rog să plecaţi de aici. Sunt 
suficiente locuri în avion. 

— Special m-am aşezat lângă dumneata. Lucrez la Direcţia a 
V-a şi bănuieşti că, în misiune, nu port legitimaţii asupra mea. 
Dar îţi dau numele colonelului care m-a trimis în misiune. 
Ghiaţă. 

„Şoimul” îl privi bănuitor: 

— Cum arată colonelul? 

— Mic şi urât. Poartă ochelari de miop şi-şi maschează chelia 
cu câteva fire de păr aduse de la tâmpla stângă, ti arătă 
paşaportul. lar eu mă numesc Fântânaru şi am fost conducătorul 
de joc al echipei de baschet a lui Dinamo. 

— Şi ce doriţi? 

Fântânaru arătă spre Caraman. 

— Omul acela transportă un sac diplomatic în Elveţia. Cei doi, 
cel din faţa lui şi celălalt din spatele lui, au sosit în urma cu o 
jumătate de oră de la Frankfurt La Otopeni au luat O.K.-ul pentru 
aceasta cursă. 

— Şi ce-i cu asta? 

— De la Frankfurt spre Zurich sunt cel puţin cinci curse pe zi. 
Au vrut sa fie în acest avion. Mai repetă odată: în acest avion. 
Mă tem că cei doi care vorbesc englezeşte, au paşapoarte 
nemţeşti şi fumează ţigări evreieşti vor să deturneze avionul. 

— De ce n-aţi anunţat asta înainte de zbor? 

— Pentru că abia aici mi-am dat seama de acest lucru. 

— Şi ce propuneţi? 

— Când se va anunţa că ne putem scoate centurile de 
siguranţă, ne aşezăm lângă ei, să nu-şi poată părăsi locurile. 


Pentru a le bara calea nu e rău să coborâm şi mesele rabatabile. 
Bănuiesc că eşti înarmat. 

— Bineînţeles. 

— Şi ei sunt va trebui să încercăm să-i dezarmăm. Asta în 
primul rând. 

— E foarte riscant. 

— De aceea primeşti salariul în valută! 

Avionul traversă un nor şi hublourile deveniră lăptoase. 

Imediat după apariţia inscripţiilor luminoase că se pot desface 
centurile de siguranţă, „Şoimul” se aşeză lângă cel din spatele 
lui Caraman şi cobori masa rabatabilă. Cel din faţa lui Caraman 
se ridică înainte ca Fântânaru să fi ajuns în dreptul lui şi pomi 
spre cabina piloților. Acolo nu putea pătrunde decât dacă i se 
deschidea uşa sau cu ajutorul stewardeselor. Probabil voia să 
ajungă după perdele, să-şi scoată pistolul sau grenada de mină, 
calculă Fântânaru într-o fracțiune de secundă şi instinctiv îşi vâri 
mâna în buzunarul sacou lui. Atingând fierul rece al pistolului nu 
mai simţi zvăcniturile tâmplelor. Omul din faţa lui intră în toaletă 
şi, înainte de a fi avut timp să tragă zăvorul, Fântânaru intră 
peste el şi-i înfipse ţeava pistolului între coaste. Luat prin 
surprindere, omul încremeni. 

— Nu te mişca şi pune mâinile pe perete, ordonă Fântânaru. 
Mai sus, mâinile! Până deasupra capului! 

Ca şi cum ridicarea mâinilor i-ar fi cerut un efort, venele de la 
gât i se îngroşară şi păreau nişte frânghii. Prin oglinda de la 
chiuvetă, Fântânaru îl putea vedea din profil: îşi măcina fălcile. 
Însemna că depăşise momentul şocului şi acum voia să câştige 
timp. 

— Cea mai mică gaură în fuzelaj înseamnă prăbuşire, spuse 
fără să îndrăznească să-şi întoarcă faţa spre omul din spatele 
lui. 

— Ştiu, îi răspunse calm, Fântânaru. Am suficientă experienţă. 
Voi trage de la umăr în jos. 

Mută ţeava pistolului pe umărul îndesatului chiar deasupra 
claviculei. Cu mina stângă îi pipăi buzunarele şi în cele din urmă 
găsi pistolul ascuns sub centura pantalonilor. Când îl vâri în 
buzunar răsuflă uşurat. 


— Nu ieşi de aici decât după două minute, îl sfătui Fântânaru. 
Dacă n-ai ceas, numeri de două ori până la şaizeci. Poţi să 
numeri şi în ivrit. 

Când Fântânaru reveni la bord, „şoimul” era de mult instalat 
ia locul lui. Se aşeză lângă el. 

— Ai avut dreptate, îi şopti „şoimul”. Omul a fost înarmat. 

— Şi unde e pistolul? 

— La mine în buzunar. 

— Probabil tot un Steyer de calibru opt. 

— Exact. 

Apăru şi stewardesa cu picioare lungi şi puse un pahar cu 
whisky pe masa rabatabilă din faţa lui Caraman. Acesta ridică 
privirile spre ea: i se păru că o cunoscuse când va. 

— Imi cunoşti obiceiurile, domnişoară. 

Ea îi zâmbi: 

— Am mai călătorit de câteva ori împreună. 

— Dacă aş şti că lucraţi totdeauna pe ruta asta m-aş duce de 
două ori pe săptămână la Zurich. 

— Asta e un compliment de gradul 2. 

Caraman o privi mai atent: 

— Nu ştiam că şi complimentele au gradaţii, îi zâmbi 
Caraman. Şi cum sună unul de gradul întâi? 

— Între banal şi vulgar. 

— Aţi putea să-mi da ţi un exemplu? 

— Desigur: mi se spune că am picioare frumoase, din ţi 
frumoşi. Pe urmă mi se cere numărul de telefon. 

— N-aş face asta niciodată, şi nu pentru că m-aş deosebi de 
cei cu complimente de gradul întâi, ci pur şi simplu pentru că n- 
am memorie şi n-aş reţine numărul. 

Stewardesa zâmbi: avea într-adevăr dinţi frumoşi. 

— Numărul de telefon se poate nota. 

Caraman plescăi din buze: 

— La asta nu m-am gândit. Dar chiar dacă m-aş fi gândit, n- 
am pix. 

Stewardesa îşi dezveli din nou dinţii şi pleca să ia comanda şi 
de la ceilalţi călători. 

După ce se îndepărtă, lui Caraman îi păru rău că nu-i notase 
totuşi numărul de telefon. Ea i-l oferise, chiar insistase. Relaţiile 
cu Olga nu erau perfecte. Dimpotrivă. Aruncă o privire prin 


fereastră şi admiră covorul de nori de sub el. Când era copil se 
întrebase totdeauna ce este după nori, apoi vedea plutirea 
norilor şi îşi dăduse seama că nu e nimic în spatele lor. 
Întrebarea revenea mai insistentă: dar ce o fi dincolo de cer? 
Din păcate a aflat foarte repede: un alt soare, alte planete, apoi 
iarăşi cer, adică nimic. Poate ar fi fost mult mai bine să rămână 
cu convingerea că dincolo de cer mai e ceva, poate un laborator 
computerizat al creatorului, care, prin apăsarea butoanelor, 
hotăra destinele, configuraţia globului, delimitarea apelor de 
uscat, unde şi când să se producă seisme, să erupă vulcanii, să 
se înmulțească lăcustele. Omului i s-a hărăzit, la ceasul cosmic, 
durata de secunde. Până şi plantele au fost preferate celor care 
gândesc, celor care se întreabă ce e dincolo de cer. Frunzele 
mor toamna şi reînvie primăvara. N-ar fi fost mai bine ca şi omul 
să moară câte puţin şi să reînvie din când în când? La orfelinatul 
de copii abandonaţi de la Câmpina dimensiunile întrebărilor s-au 
redus la nişte nedumeriri banale: de ce sunt învăţaţi să nu lege 
prietenii, să nu aibă încredere unii în alţii, să fie bănuitori? 
Răspunsurile erau mereu aceleaşi: pentru că oamenii sunt răi. 
Naiv, întrebase odată un instructor, dacă oamenii se nasc răi. 

— Nu, elev Caraman. Oamenii se nasc cum se nasc, dar devin 
răi prin educaţie, prin relaţii, prin interese. Oamenii vor fi buni 
numai în comunism, când interesele personale ale tuturor se vor 
confunda cu interesele colectivităţii. 

La o oră de dirigenţie li s-a dat ca temă de compunere să scrie 
defectele colegului de bancă. Se străduise mult să găsească 
defecte lui Codrescu. Codrescu era inimos, vesel, nu ieşise 
niciodată la raport să impute ceva cuiva. Codrescu fusese 
abandonat la doi ani. Într-o noapte îl trezi tulburat: 

— Mircea! Mircea! 

Buimăcit de somn, Caraman sări din pat: crezuse că sunase 
alarma pentru o instrucţie specială. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am visat-o pe mama. 

Avea faţa răvăşită şi pijamaua udă de transpiraţie. 

— Eşti tâmpit! Cum ai visat-o? Nici n-ai cunoscut-o. 

— Şi totuşi am visat-o. Mă certa pentru ceva, pentru că am 
spart un vas, pe care am văzut cu ochii mei că l-a spart ca. Imi 
venea să plâng, mi s-a pus un nod în gât şi n-am avut curaj să-i 


spun că ea a spart vasul. Ori mi-a ghicit gândurile, ori i-a fost 
ruşine că m-a învinuit pe nedrept, că s-a schimbat brusc. M-a 
îmbrăţişat şi m-a mângâiat pe cap. Avea mâna fierbinte, 
fierbinte... 

Cât m-am uitat din nou la ea, îi curgeau lacrimile şi zâmbea. 
Zâmbea într-un fel ciudat, trist, pe urmă instructorul nostru a 
deschis uşa şi a năvălit în cameră o haită de câini de Toate 
felurile, mici, mari, lăţoşi şi unul dintre ei mi s-a părut lup: avea 
colţi exagerai de mari care voia să sară pe mama, dar ca nu mai 
era în încăpere. Acum nu mai îmi aduc aminte de trăsăturile ei, 
dar dacă aş vedea-o undeva pe stradă sini sigur că aş 
recunoaşte-o. 

Săptămâni la rând a fost tulburat de acest vis, pe urmă îşi mai 
aducea aminte, sau inventa câte un amănunt: deasupra plitei 
era un blidar cu multe cratiţe, lemnele din faţa sobei erau tăiate 
foarte mărunt, ca atunci când vrei sa aţiţi focul şi alte chestii din 
astea. 

— Mi-am adus aminte de ceva, Mircea. Pe poliţa de sticlă din 
faţa oglinzii era un pămătuf plin cu spumă. Spumă înseamnă 
ceva? 

Să fi scris ceva despre visul lui Codrescu? Până la urmă hârtia 
din faţa lui rămăsese goală. Fusese sancţionat cu zece zile de 
detenţie în cameră cu menţiunea că n-avea voie să vorbească 
cu nimeni şi, pe deasupra, în fiecare seară venea instructorul şi-i 
citea compunerile premiate. Cea mai imbecilă i s-a părut a lui 
Bălan despre colegul lui de bancă, Vrânceanu, că acesta în timp 
ce audia un discurs al primului-secretar, s-a scărpinat în fund. 


LA ZURICH, coborând din avion, Caraman n-o mai văzu pe 
stewardesa cu picioare lungi să-şi ia rămas bun, în schimb se 
simţi privit cu insistenţă de un călător înalt pe care îl văzuse 
fâţâindu-se şi în avion. Ajuns în sala de aşteptare, lunganul se 
făcu nevăzut şi Caraman se linişti. Îşi ţinea totuşi sacul 
diplomatic mascat de fulgarin. Zecile de vitrine cu bijuterii şi 
blănuri nu-l mai impresionau ca prima dată: atunci îşi croi drum 
cu coatele printre pasageri, să poată admira cât de mult aur se 
poate adăposti în spatele unor vitrine de numai câţiva 
centimetri adâncime. Acum îl deranja doar înghesuiala şi 


vacarmul din sala de aşteptare: anunţarea curselor în diferite 
limbi aproape că se suprapuneau iar tabelele de afişaj electronic 
zbârnâiau asurzitor, de parcă cineva ar fi frunzărit o carte cu 
pagini de tinichea. Ajunse în dreptul cabinelor telefonice şi, spre 
nemulţumirea lui, în faţa fiecăreia se formaseră cozi. Se aşeză la 
tind şi privi nervos spre femeia din cabină, grasă, transpirată, 
care ţinea receptorul între ureche şi umăr cu o dexteritate 
nebănuită. Vorbind tot timpul, se căută în poşetă, după ţigări, în 
buzunarele fustei, după o brichetă, şi-şi aprinse ţigara fără să fi 
făcut o singură clipă de pauză. Caraman se mută la o altă 
coadă, dar nici cel din cabina din faţa lui nu părea grăbit; ţinea 
receptorul departe de urechi, probabil interlocutorul vorbea 
tare, râdea, spunea rar de tot câte un cuvânt şi celui care bătea 
cu degetul în uşa cabinei, îi făcea semne să nu-l mai deranjeze. 
În cele din urmă, Caraman ajunse în cabină şi formă un număr 
care sună ocupat. Îl mai formă o dată, dar avu ghinion şi a doua 
oară. Văzând feţele crispate ale celor care aşteptau să se 
elibereze cabina, Caraman renunţă. 

Fântâneanu se grăbi să iasă înaintea lui din aeroport, să-l 
poată supraveghea. Avea la dispoziţie maşina ambasadei, o 
Dacia 2 000 de culoare cenuşie, cu care îl urmărise şi pe 
Gavrilescu. Se aşeză lângă şofer şi privi poarta de ieşire din 
aerogara. 

Caraman apăru după câteva minute, dar rămase lângă poartă 
şi clipi des, ca să se obişnuiască cu lumina puternică a soarelui, 
apoi scoase din buzunar o hârtie şi o consultă. După aceea o 
vări din nou în buzunar şi-şi roti privirile spre maşinile staționate 
în parcaj. Se apropie de o maşină cu număr de Zurich şi 
deschise portiera de lângă şofer. 

— Bănuiesc că mă aşteptaţi pe mine, spuse Caraman, şi fără 
să aştepte răspuns se instală în maşină. 

— Tovarăşul Eremia? 

— Da, îi răspunse Caraman şi arunca sacul diplomatic şi 
fulgarinul pe bancheta din spate. 

Şoferului îi displăcu agresivitatea noului-venit. De obicei, cei 
veni [i din ţară erau foarte respectuoşi, se temeau să nu se facă 
referate împotriva lor. Nu ştiu cum să-l ia. 

— N-aţi avut întârziere. 

— Avioanele cu care zbor eu nu întârzie niciodată. 


— Datorită dumneavoastră? 

— Bineînţeles, îi răspunse sec Caraman. 

Nu-i plăceau limbuţii, curioşii. 

Felul de a vorbi al lui Caraman zgândări orgoliul şoferului, 
născut, crescut în Ghencea. Il socoti ţin fel de ştab mai mic, dar 
dacă era într-adevăr ştab ar fi venit cineva să-l întâmpine. E 
unul obscur, îl categorisi şoferul, cu relaţii cu cineva de la 
Agenţia Comercială, şi a cerut o maşină să nu-şi cheltuiască 
valuta pe taxiuri. 

— Înseamnă că n-o să întârziaţi nici de la înmormântare... 

— De la care înmormântare? 

— A dumneavoastră, chicoti şoferul, ca omul de lângă el să-şi 
dea seama că e vorba doar de o glumă. 

în prima clipă Caraman vru să-l pună la punct, pe urmă, să nu- 
şi complice şederea la Zurich, se răzgândi: 

— Ai haz. Eşti de la ambasadă? 

Şoferul dădu din cap în semn că nu: 

— De la Agenţia Comercială. Mi-au spus că sunt la dispoziţia 
dumneavoastră până la ora patru. 

— Vezi, cei de la agenţie n-au haz. 

Şoferul, care tocmai voia să pornească motorul, se întoarse 
spre el: 

— De ce credeţi că n-au haz? 

— Pentru că nu ţi-au comunicat decât ora, nu şi ziua. Vei fi la 
dispoziţia mea până mâine la ora patru. 

înseamnă că Eremia ăsta nu e chiar atât de mic precum îl 
crezuse dacă îşi permitea să-i vorbească atât de categoric, îşi 
spuse şoferul. Păcat că nu s-a interesat la agenţie cine era tipul 
pe care urma să-l servească. Nu îndrăzni să-l contrazică, îi spuse 
doar că pentru asta va trebui sa anunţe agenţia. 

— O să-i suni de la Berna. 

— Mergeţi la Berna? 

— Când ai vorbit de înmormântarea mea am crezut că eşti 
inteligent! Dacă am spus că o să-i suni din Berna, trebuia sa 
pricepi că vom ajunge acolo. Şi condu atent, că nu mă grăbesc. 

Mai cunoscuse în deplasările sale funcţionari, curieri, şoferi 
plini de ei, limitați, care făceau servicii numai contra servicii. La 
Tokio i s-a pus la dispoziţie o maşină tot din partea Agenţiei 


comerciale din capitala Japoniei. Şoferul, un bărbat înalt, tuns 
scurt cu un fular alb înfăşurat în jurul gâtului, se vru amabil: 

— Desigur, stau cu dumneavoastră până când vreţi, vă aştept 
dacă intraţi într-un local, vă las la hotel, dar aş avea şi eu o 
rugăminte. De fapt, un fleac. Mi-aţi putea lua şi mie un pacheţel 
în ţară? Unul mic. Fără probleme de vamă, vorbesc de vama 
noastră de la Bucureşti. 

Caraman nici nu se angajase, dar nici nu-l refuzase: îi spusese 
doar „o să vedem” şi la aeroport se pomeni cu şoferul 
aducându-i perechea de schiuri şi o tricicletă cu roţi groase, 
gonflabile. Refuzase să ia „pacheţelul” cu el, şi acasă, Ghiaţă îi 
arătă o notă informativă că şi-a petrecut o seară într-o speluncă 
plină cu gheişe. „Măcar ţi-ai făcut masaj?” ÎI întrebă colonelul. 
„AŞ fi făcut dacă n-aş fi avut întâlnire cu adjunctul ataşatului 
marinei.” „Şi n-a venit la întâlnire.” „De unde ştiţi?” Îl întrebă 
mirat Caraman. „Eu ştiu totul, Caramane.”... 


CARAMAN SUNA DE PATRU ORI la poarta ambasadei până 
apăru portarul, un bărbat înalt, cu o cămaşă colorată, cu blugi şi 
cu nişte adidaşi uzaţi. Incă înainte de a deschide poarta îi 
anunţă că nu e nimeni în ambasadă în afară de ataşatul militar. 

— Pe el îl caut, şi-i arăta sacul diplomatic. 

— De ce n-aţi spus de la început că sunteţi curier? îl dojeni 
portarul în timp ce-i deschise poarta. E adevărat că se dărâmă şi 
Calea Călăraşi? 

— Dar de ce te interesează asta pe dumneata, care locuieşti 
confortabil la Berna? 

— Are soacră-mea o casă pe Călăraşi. Lângă cinematograful 
Arta. 

Casă frumoasă, patru camere, curte. Creştea şi porci. Acum 
dacă o bagă într-o garsonieră, o să moară. Are 680 de lei 
pensie. 

— Vrei să faci o plângere s-o duc la Bucureşti? 

— Nu, tovarăşe. Vorbeam şi eu aşa, de unul singur. O bombă 
atomică ar rezolva toate problemele. 

— Să avem noi una, sau să arunce cineva una deasupra 
Bucureştiului? 


— Scuzaţi-mă că vorbesc prostii, dar sunt foarte a mărit. Ştiţi 
câţi franci îmi rămân după ce plătesc cotizaţia de partid şi chiria 
de la Bucureşti în valută? Mai bine nu vă spun, că o să credeţi că 
sunt reacţionar. 

— Asta n-aş crede niciodată despre dumneata, dacă tovarăşii 
le-au trimis aici într-o muncă de mare răspundere. Unde ai 
lucrat înainte de a veni la Berna? 

— Am fost paznic la Gospodăria de Partid. 

— Şi de ce nu te întorci în ţară? La Gospodărie aveai acces la 
carne, găseai şi unt şi brânză şi mai ales salam. Şi nu din ăla cu 
soia, ci salam adevărat de Sibiu. 

— N-aveam acces decât dacă dădeam ceva responsabilului de 
la secţia de alimente. Aveau acces numai grangurii şi adevărul 
e, că tot mai bine e aici. 


LA NICIO AMBASADA română nu văzuse Caraman o cameră 
atât de urâtă, atât de sărăcăcioasă ca a ataşatului militar din 
Berna. Mobilierul consta dintr-o masă maronie, acoperită cu 
hârtie albastră ieşită la soare, un dulap cu o uşa lăsată din una 
din balamale, câteva scaune desperecheate şi un seif imens, 
verde, cu vopseaua ici, colo căzuta. Pereţii erau decoraţi cu 
fotografii mari prinse în pioneze, reprezentând realizările 
regimului: Podul de la Agigea, vedere de ansamblu asupra 
canalului, câteva staţii de metrou şi Dâmboviţa zăgăzuită în 
jgheaburi de beton, şi, bineînţeles, pe peretele din spatele 
biroului, fotografia preşedintelui făcută în urmă cu două decenii, 
arborând un zâmbet stânjenit, ca un actor de provincie. Ataşatul 
militar, un colonel cu faţa obosită, cu tunica aşezată pe spătarul 
scaunului, îşi răcorea fruntea transpirată la palele de vânt ale 
unui ventilator pus în priză cu un prelungitor. Când intră 
Caraman, colonelul vru să-şi îmbrace tunica, dar acesta îl opri 
cu un gest: 

— Lasă, Andrei, e o zăpuşeală de nu poţi să respiri. 

Puse sacul diplomatic pe masă, şi colonelul aruncă priviri 
duşmănoase spre el. 

— Imi pare rău că am fost amestecat în afacerea asta, şi-şi 
şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei. 

— Ce afacere? 


— Asta cu sacul diplomatic. 

Caraman îi zâmbi: 

— Cu zece ani în urmă n-ai fi îndrăznit să vorbeşti, nici măcar 
să te fi întrebat dacă e bine sau nu ceea ce faci. Era o sarcină şi 
trebuia îndeplinita. 

— Nici ţie nu pot să-ţi spun părerea? 

— Ba da, Andrei. Constat doar că s-au schimbat vremurile. 

— Nu vremurile s-au schimbat, ci noi. Am început să gândim. 

— Şi asta e cel mai grav. Adevărul e că nici mie nu-mi place 
ceea ce fac. Din păcate, însă, aşa cum nu ne alegem părinţii, nu 
ne alegem nici misiunile. 

— Asta e drept, dar misiunile se pot îndeplini în mai multe 
feluri. 

— Într-un singur fel, Andrei. Cinstit. Îţi aduci aminte când 
băteam mofetele de la Covasna? Locuiam în aceeaşi cameră şi 
totuşi discuţiile le făceam pe aleile din parc. 

— De frica microfoanelor. Deşi ar fi fost mai bine să fi fost 
înregistraţi. Pe atunci credeam. La fel cum credea mama în 
Dumnezeu: fără să se îndoiască, fără să-şi pună întrebări. 

— În ce credeam, Andrei? 

— În tot ce ni se spunea. Noi citeam Scânteia, mama citea 
Biblia. Credeam în partid, credeam în cei din conducerea 
partidului, în ideile mari ale socialismului, ale viitorului. 

— Şi acum nu mai crezi? 

— Cu tine îmi permit să vorbesc deschis. Îmi pun întrebări. 

— Asta nu e rău. 

— N-ar fi rău dacă aş găsi răspunsuri. Şi mă tem că nu există 
răspunsuri. Anul trecut am fost în concediu şi am stat de vorbă 
cu fiul meu. E student la electronică. Ştii ce mi-a spus? Că în 
America un student care termină facultatea se însoară, ia în rate 
o casă, eventual cu o piscină, o maşină, şi trăieşte ca în sinul lui 
Avram. 

— Şi plăteşte rate toată viaţa. 

— Exact asta i-am răspuns şi eu. Mi-a râs în nas. Aici nu avem 
rate, dar nu avem nici case, nici piscină, nici maşină. Poate doar 
o maşină de spălat, un aragaz şi un frigider. Dacă faci economii, 
adică mănânci treizeci de ani iaurt, la şaizeci de ani poţi să-ţi 
cumperi o maşină. La ce-ţi mai foloseşte? Dar hai să lăsăm 


speculaţiile. Spuneam îmi pare rău că m-am băgat în afacerea 
asta. 

Arătă din nou spre sacul diplomatic. 

— Ţie de ce-ţi pare rău? Tu verifici un sac şi asta e tot. 

— Nu e tot. Cei de acasă bănuiesc că ştiu ce conţine şi asta e 
grav. 

— Dar de unde provin banii aceştia? 

— Tu ori eşti naiv, ori faci pe naivul. Sau te fereşti de mine? 

— Nu mă feresc de nimeni. Ştiu ce trebuie sa fac cu ei, dar nu 
ştiu de unde provin. 

Lacom, colonelul îşi aprinse o ţigara: 

— Sini banii cu care sunt răscumpăraţi evreii şi nemţii care 
emigrează. 

— Şi de unde au nenorociţii sume atât de mari?” 

— Nu ei plătesc, ci Jointul şi guvernul germane La început 
târgul s-a desfăşurat aici la Berna, pe urma cer care făceau 
tranzacţia în numele comunităţii evreilor din ţară, au cerut şi ei 
partea lor Bani foarte murdari şi nu ştiu dacă se vor spăla 
vreodată. Crezând că va ieşi un mare scandal Pacepa a întins-o. 

— Pacepa a plecat cu zece ani în urmă. 

— Şi pe atunci se făceau tranzacţii cu valută, chiar în stil mai 
mare fără să treacă însă pe la ambasadă. 

— Şi crezi că pentru asta a plecat? 

— Nu numai pentru asta. Mai mult pentru rapoartele trimise 
americanilor şi ruşilor pentru care şi Washingtonul şi Moscova îi 
alimentau contul lui personal de aici. Cine e în locul lui? 

— Sarcinile lui au fost preluate de mai mulţi Turcu a preluat 
contraspionajul occidental şi ca primă măsură, a schimbat 
codurile şi oamenii mai importanţi. 

— Din ianuarie a dat şi el bir cu fugiţii. 

— Ştiu. Într-un proces cu uşile închise a fost condamnat la 
moarte. 

— Dacă are azil în America îl doare în fund. Din declaraţiile lui 
care s-au strecurat prin presă reiese că nu ştia mare lucru 
despre aceşti bani. El susţinea că valuta ce se scurge în contul 
secret trece priit câteva firme străine, de la Viena şi Cipru prin 
filiera firmei „Carpaţi” şi „Dunărea” cu ajutorul Băncii de Comerţ 
Exterior. 

— Şi cine se va folosi de aceşti bani? 


— El, arăta cu ceafa spre portretul din spatele lui. El şi toată 
familia. Dar îmi pare rău că am început această discuţie, adăuga 
colonelul, cu amărăciune. Radu Armeanu, care a fost înaintea 
mea aici, la două săptămâni după ce a fost rechemat a murit 
într-un accident de maşină undeva pe Valea Prahovei. Pe atunci 
nu m-am gândit la nimic. Dar după sinuciderea lui Gavrilescu 
am început să mă îngrijorez. 

— Dar cine-i acest Gavrilescu? 

— Academicianul. El a deschis pârtia. 

— Ce pârtie? 

— Pe cate schiezi tu acum. El a adus prunul sac diplomatic 
aici. 

Mă rog, de când sunt aici. Îmi amintesc, la ultimul drum a avut 
şi o codiţa. Pe un baschetbalist de la Dinamo, un tip spilcuit, 
mereu îmbrăcat elegant. 

— inseamnă că şi eu am una. 

— Ai sigur. Se duse până la fereastră şi privi în curte, apoi 
reveni. Vezi, prevăzători, Pacepa şi Turcu au întins-o. Când fug 
şobolanii înseamnă că vasul se scufundă. In locul lui Turcu cine 
e? 

— Turcu n-a fost niciodată singur. Umbra lui a fost colonelul 
Gheaţă. 

— Ala mic, miopul? 

— Da. Monopolul lui Pacepa s-a împărţit între patru oameni: 
Turcu, doi pe care nu îi ştiu personal, şi colonelul Ghiaţă. Ghiaţă 
încă de la început a preluat toate sarcinile. Din umbră. Cu o 
încăpățânare animalică, după plecarea lui Turcu a rămas 
singurul cu putere de decizie. El dirijează şi sacii ăştia 
diplomatici. 

— Când am plecat din „direcţie” eram mai mare în grad decât 
el, dar îmi vorbea de parcă ar fi fost şeful Departamentului. Nu 
ţinea cont nici de Postelnicu, nici de Vlad. Mi-e şi ruşine să-ţi 
mărturisesc, mi-a fost teamă de el. Nu-i citeam nimic în ochi, nu 
ştiam la ce se gândeşte. Avea forţa complexaţilor. Nu-i prevăd 
nici lui o carieră prea lungă. 

— De ce? 

— Cum de ce? Cei de la ambasadă, când aud că cineva aduce 
sacul ăsta la mine, dispar din clădire ca şobolanii. N-ai observat? 
Sunt singur în clădire. 


— Cred că exagerezi. 

— Să-ţi fie gura aurită. 

începu să verifice sacul, apoi scoase din sertarul mesei o 
foarfecă şi taie sigiliul. Caraman se aşeză pe scaunul din faţa 
mesei şi întoarse ventilatorul spre el. Ataşatul militar scoase din 
sac o servietă diplomatică şi un plic pe care Caraman descifra 
ştampila Direcţiei a V-a: STRICT SECRET. Colonelul desfăcu 
plicul şi scoase din el o hârtie împăturită pe care o parcurse 
mormăind neinteligibil jumătăţi de cuvinte. Când termină de 
citit, scoase din buzunar o brichetă şi aprinse hârtia deasupra 
unei scrumiere. 

— Mi-ar place să fiu trimis undeva în America Latină, spuse 
colonelul şi împinse servieta diplomatică spre Caraman. 

— De ce tocmai în America Latină? 

— Pentru că e suficient de departe. Dar astea nu sunt decât 
vise, dădu colonelul din mină a lehamite. Stai mult? 

— Nu. Miercuri trebuie să fiu la Constanţa. 

— Olga ce face? 

— Mă aşteaptă să plecăm în concediu. 

— Până şi în ţară e mai bine deck aici. Mai ai prieteni, ai cu 
cine să schimbi o vorbă, două. 

— Ştii ce discutăm noi acasă? Dacă o să plouă dacă iarna va fi 
lungă sau scurtă. Nu demult am fost la Sibiu, la Codrescu. Am 
stat de vorbă până dimineaţa. Ştii despre ce? Dacă apucăm 
pensia. El ar vrea să se retragă undeva la ţară, să crească găini. 
Şi eu l-am invidiat pentru că nu mă gândisem niciodată că aş 
putea face şi altceva. 

— Cum se împacă cu nevastă-sa? 

— Bine. Au doi copii, dar o duc prost cu banii. 

— Cu banii toţi o ducem greu. 

— Tu totuşi ai salariu în valută. 

— Ştii cât câştig pe lună? 

— Nu te-am întrebat. 

— Nu m-ai întrebat dar îţi spun. Cât un gunoier. Ba nu. Mint. 
Jumătate cât câştigă un gunoier. Plătesc cotizaţia şi chiria de 
acasă în valută, şi când mă întorc la Bucureşti cei care m-au 
trimis aşteaptă să le aduc cadouri. Dar mă plâng la pereţi. 
Spune-mi tu veşti mai bune. Ce-i pe acasă? 


— Exact ceea ce citeşti în ziare. Mâine, tovarăşa va ţine un 
discurs la Academie. 
— Acum înţeleg de ce a trebuit să moară Gavrilescu. 


MAŞINA AGENŢIEI COMERCIALE se opri în faţa hotelului 
Excelsior din Zurich şi şoferul, obosit şi flămând, îl întrebă dacă 
mai are nevoie de el. 

— Nu, dragul meu, şi aşa am stat prea mult timp împreună. 
Te-am întrebat cum e Elveţia şi mi-ai răspuns că e o ţară 
frumoasă. Despre oameni mi-ai spus că sunt civilizaţi. Nu ştiu ce 
înseamnă pentru tine cuvântul „civilizaţie”, dar, mă rog, şi când 
te-am întrebat cât câştigi, mi-ai răspuns cam cât câştigă un 
şofer de pe un TIR. Eu nu ştiu cât poate câştigă un şofer pe un 
TIR şi nici nu mă interesează. Am vrut să stau de vorbă cu tine, 
să vad dacă ţara cantoanelor te-a şlefuit puţin. Nu te-a șlefuit. 

— Pot să plec? 

— Da, dragul meu. Şi poţi să fii liniştit, n-am să întârzii de la 
înmormântarea mea. Dar la a ta vreau să asist neapărat. Şi la 
despărţire mai vreau să-ţi dau un sfat: încearcă să înveţi de la 
elveţieni măcar politeţea. Şi dacă eşti nemulţumit că lucrezi în 
străinătate, spune-mi. Pot aranja să fii rechemat încă în 
săptămâna asta. 

După instrucţiuni, n-ar fi trebuit să tragă la acelaşi hotel, dar 
aici, la Excelsior, s-a simţit bine rândul trecut: era în centrul 
oraşului, cunoştea străzile din apropiere şi Zuriche Zentral Bank 
era la doi paşi. 

Restaurantul era intim, liniştit, dar chiar şi în hol era plăcut să- 
ţi petreci vremea, uitându-te la vitrinele marilor buticuri. Şoferul 
l-a enervat pe drum: la început se dădu mare cunoscător al 
Occidentului şi, deşi era de trei ani la Agenţia Comercială, nu 
învățase nici măcar limba cum trebuie. Se lăudă cu demnitarii 
pe care i-a transportat în maşină, cum îi cazase la hoteluri de 
categoria a doua, cum le-a făcut cumpărături, că ei erau ocupați 
cu treburi oficiale şi nici nu ştiau la ce magazine erau reduceri 
de preţuri. 

Caraman traversă holul călcând fără zgomot pe mocheta de 
culoarea nisipului. Recepţionerul, un bărbat în vârstă, chel, îi 
recunoscu şi-i zâmbi jovial: 


— Bine-aţi revenit, domnule... se concentră pentru o clipă, 
apoi faţa i se lumină. Eremia, dacă nu mă înşel. 

— Aveţi memorie excelentă, domnule, aprecie Caraman. Aş 
vrea camera... 

— Treizeci şi unu, i-o luă înainte recepţionerul. 

— Exact, domnule. 

Recepţionerul îi întinse cheia camerei. 

— Avem datele dumneavoastră de rândul trecut. Am dori doar 
să ne spuneţi cât staţi? 

— Incă nu m-am decis, îi răspunse scurt Caraman. 

— Aveţi tot timpul, domnule. 

îşi imagină ce faţă ar fi făcut recepţionerul dacă i-ar fi văzut 
actele. ÎI ţinuse minte ca Eremia şi acum ar fi găsit un alt nume 
în paşaport. In orice caz, ar fi fost penibil şi, cine ştie dacă n-ar fi 
trebuit să dea lămuriri şi la poliţie. Îi păru rău că nu se gândise 
că ar putea fi recunoscut, deşi ştia că avea un paşaport nou, cu 
alt nume: atunci, desigur, s-ar fi ţinut de instrucţiuni şi ar fi ales 
un alt hotel. 

Intră în camera cunoscută, deschise fereastra şi se uită în 
stradă: începuse să se întunece, maşinile îşi aprinseseră farurile 
de poziţie şi stopurile lăsau dâre roşii pe caldarâmul lustruit. În 
apropierea unui semafor defect, un poliţist gras dirija circulaţia. 

Caraman hotărî să o sune pe Veronica după duş. Ca de obicei, 
când locuia într-un hotel, verifica încăperea şi căuta câte un 
obiect care i-ar putea servi ca armă de apărare. Rândul trecut 
găsi în această cameră un braţ de fotoliu slăbit şi l-a dezlipit 
complet, apoi îl puse cu grijă la loc. Se temu ca personalul de 
serviciu să fi descoperit deteriorarea fotoliului şi să nu-l fi 
reparat între timp. Nu. Braţul putea fi uşor dezlipit şi se linişti. 
Dar de cine dracu ar trebui să se apere în această cameră? De 
bătrânul de la recepţie? 

Se dezbrăcă şi intră sub duş. 


ORI DE CÂTE ORI trebuia să sune la cabinetul 2, Ghiaţă 
devenea agitat, o nelinişte ciudată punea stăpânire pe el şi, 
neputându-şi controla gesturile, îşi netezea cu palma cele 
câteva fire de păr aduse de la timpi a stângă, care îi mascau 
chelia, sau îşi ştergea ochelarii din minut în minut. Fără ochelari 


pe nas, îşi odihnea ochii miopi, obosiţi de cele patru dioptrii, deşi 
lucrurile din faţa lui îşi pierdeau contururile precise de parcă le- 
ar fi privit de la mare distanţă. Se studiase de nenumărate ori în 
oglindă; privindu-se îşi manifestase disprețul faţă de el însuşi; 
era mic de stat, slab, o ciosvârtă de om, parcă neterminat, 
crescut la incubator, cu ochii micşoraţi din cauza lentilelor, chel, 
cu nas subţire, osos, cu sprâncenele de culoarea pielii, abia 
vizibile. Singura, puterea îi compensa deficienţele fizice. Încă de 
mic fusese bătut de toţi copiii din cartier, batjocorit. Neputându- 
se confrunta cu ei, devenise şiret, se răzbuna punându-le piedici 
sau lovindu-i pe neaşteptate pe la spate. Colegelor de clasă care 
îi întorceau spatele le punea broaşte în ghiozdan sau le vărsa 
cerneală peste caiete. 

Ghiaţă îşi mai netezi o dată părul cu palma, apoi, tulburat, 
ridică receptorul telefonului scurt şi formă un număr din două 
cifre. 

îi răspunse aceeaşi voce arogantă, antipatică: 

— Cabinetul 2. 

— Aici colonelul Ghiaţă. Aş vrea să raportez ceva tovarăşei. 

— E foarte ocupată, îi răspunse sec şeful cabinetului. 

Ghiaţă insistă: 

— Ştiu că e foarte ocupată. Când se eliberează, vă rog să-i 
comunicaţi că am căutat-o. 

— E o chestiune importantă? 

— Desigur, tovarăşe. Dacă n-ar fi fost o chestiune foarte 
importantă n-aş fi îndrăznit s-o deranjez. 

— Îmi lăsaţi un număr de telefon? 

— Ştie dumneaei unde să mă găsească. 

Când fusese repartizat la Direcţia a V-a, în câteva zile se 
lămurise în privinţa colegilor lui. Nu se temuse de nimeni, nici 
măcar de Pacepa, care ori de câte ori avea ocazia îl umilea: se 
dispreţuiau reciproc, şi Ghiaţă aştepta momentul să se răzbune. 
Din păcate n-a apucat acest moment, deoarece Pacepa, în plină 
glorie, omul de casă al familiei, dăduse bir cu fugiţii: ceruse azil 
politic în Statele Unite. Bănuia de mult că şeful lui direct face joc 
dublu: prea cădeau cei mai buni agenţi români, prea ştiau 
americanii pe toţi oamenii de decizie din ţara. Dar nu avea date, 
totul era doar o supoziţie. Faptul că în afară de mici interviuri 
Pacepa, nu făcuse nicio declaraţie concretă în afară de 


demascarea unor agenţi germani, care lucrau pentru ruşi, îl 
derută, în schimb îi confirmă presupunerile că Pacepa era de 
mult cu fundul în două luntre. Datele furnizate de Pacepa îi 
conveneau de minune C.I.A.-ei, care era angajai într-o luptă pe 
viaţă şi moarte împotriva social-democraţiei germane. Ţările din 
Est, în special România, nu intra în vizorul lor. Deocamdată. 
După plecarea lui Pacepa, G hi aţă nu se mai temu nici de 
comandantul suprem, deşi nu primise decât o mică parte din 
sarcinile pe care le avusese înaintaşul său. Desigur, dacă ar fi 
fost în locul preşedintelui, ar fi procedat la fel, ca un singur om 
să nu posede toate sforile puterii în mină. Işi permise chiar să-i 
spună acest lucru secretarului-general şi acesta îl aprobă: 

— Să ştii că, încrederea totală a avut-o numai din partea 
Cabinetului 2. 

Justificarea aceasta, dezvinovâăţirea sa faţă de un subaltern, i 
le atribui ca o slăbiciune, şi slăbiciunea asta îl umaniză. Atunci 
îşi permise să refuze avansarea. Motivarea că, îmbrăcat în 
uniformă de general, ar arăta caraghios nu era ideea lui. l-o 
spusese chiar Pacepa cu câteva zile înainte de a pleca în 
America: 

— Tu, Ghiaţă, cu statura ta, cu mutra pe care o ai, ai putea 
deveni prim solist la circ. De ce nu-ţi încerci norocul? Dacă vrei 
pot să intervin să ai dreptul să porţi uniformă de general cu 
delegaţie scrisă, ca nu cumva oamenii să te ia în serios. 

— O să reflectez la propunerea dumneavoastră, tovarăşe 
general. 

Simţea de mult că puterea îi dădea târcoale, şi acum, ajuns în 
locul lui Pacepa, chiar cu atribuţii mai puţine, avea dreptul să 
aspire la şi mai mult. Îi plăcea să fie socotit omul din umbră. 
Puterea nevăzută era mai eficace decât cea afişată pe micul 
ecran sau în paginile ziarelor. Totuşi, era un om de care se 
temea, şi nu în principiu, ci biologic: de tovarăşa. Ea era 
imprevizibilă, reacţiile ei erau nefireşti, spunea un lucru şi în 
ochi i se citea altceva. În gândire nu avea nici logică, nici 
continuitate. În Cabinetul 2 nu călcase decât de două ori: prima 
oară după ce fusese instalat Postelnicu, fără să cunoască 
motivele exacte ale convocării. Până atunci, toate sarcinile le 
primea prin telefonul scurt. 

Intră în cabinet sfios, tulburat de importanţa ce i se dădea. 


— Sărut mâinile, stimată tovarăşă. 

Elena Ceauşescu îşi ridică privirile de pe hârţoagele ei de pe 
birou şi-l măsură lung din priviri. După expresia feţei, Ghiaţă îşi 
dădu seama că nu făcuse o impresie prea bună, dar nu se 
îngrijoră; aştepta să afle motivul invitaţiei. 

— Deci, dumneata eşti Ghiaţă. 

Fraza nu sună ironic, era pur şi simplu consultativă. Poate şi 
el, trezit în faţa piramidelor, ar fi rostit aceleaşi cuvinte: Deci, 
astea sunt piramidele. 

— Da, stimată tovarăşă. 

Ea continuă să-l cerceteze: 

— De ce faci eforturi să-ţi maschezi chelia? Churchill a fost 
chel. Hrusciov a fost chel, şi mai e chel şi un mare actor 
american, Jules Brainer. 

Fără îndoială, rostirea numelor străine nu era punctul ei forte, 
constată Ghiaţă, şi se întrebă dacă fusese chemat să i se 
reproşeze că-şi maschează chelia. 

Tovarăşa se ridică de la birou, se duse până la fereastră, privi 
porumbeii de pe balustrada terasei din faţa cabinetului, apoi se 
întoarse spre el: 

— Îți plac porumbeii? 

La această întrebare nu putea răspunde decât afirmativ, deşi 
în copilărie omorâse câţiva cu praştia. 

— Îmi plac foarte mult. 

Nu ştiu dacă n-ar fi trebuit să adauge şi titlul ei, „stimată 
tovarăşă”. 

— Lama strâng firimiturile de la masă şi le aduc să le 
mănânce. Ce părere ai despre Postelnicu? 

întrebarea veni pe neaşteptate şi Ghiaţă rămase descumpănit. 
Se întrebă ce ar fi vrut să afle tovarăşa: că e rău, că e bun, că-i 
omul cel mai potrivit în fruntea Ministerului de Interne? 
Răspunse evaziv: 

— Încă nu mi-am făcut o părere, stimată tovarăşă. 

Faptul că i se cerea o caracterizare a superiorului său direct îi 
zgândări orgoliul. Ar fi dat mult să ştie ce răspuns aştepta 
tovarăşa. 

— Eu îmi formez o părere despre un om după cum rosteşte 
primul cuvânt, după cum arata, după pauzele dintre două fraze, 


după cum îşi ţine mâinile şi după multe alte detalii pe cate alţii 
le trec cu vederea. 

Ghiaţă n-ar fi crezut-o capabilă să rostească o frază atât de 
lungă, atât de coerentă şi mai ales cu observaţii atât de subtile. 
Răspunse stânjenit: 

— Eu nu am experienţa dumneavoastră, stimată tovarăşă, şi 
în afară de asta n-aş îndrăzni să fac aprecieri pripite mai ales 
când e vorba de un superior de al meu, în care dumneavoastră 
aţi investii atât de multă încredere. 

— Mi-am dat seama de cum ai intrat aici că n-ai curajul 
răspunderii. Nici nu ştiu dacă pot avea încredere în dumneata. 

— Puteţi avea, stimată tovarăşă. De altfel, asta oricum 
rămâne la latitudinea dumneavoastră: mi-aţi auzit primul 
cuvânt, ce pauză fac între fraze, cum îmi ţin mâinile. 

Elena Ceauşescu se încruntă, rămase o clipă pe gânduri, apoi 
începu să zâmbească: 

— Imi place şiretenia ta, Ghiaţă. Şi acum îţi spun eu părerea 
mea despre Postelnicu. E prost. Dacă l-aş întreba pe unde vine 
Venezuela, ar începe să transpire şi să bâlbâie. Incercă să imite 
vocea guturală a ministrului de interne: „Vă raportez, stimată 
tovarăşă, că până mâine vă spun unde este amplasată 
Venezuela şi vă dau toate informaţiile necesare”. Eu, când mă 
duc acasă, obosită, după douăsprezece, patrusprezece ore de 
lucru, mă gândesc la straniile combinaţii ale moleculelor. El 
când se întoarce acasă se îmbată ca un porc. Uite de ce te-am 
chemat. O să-ţi dau o misiune foarte importantă, bineînţeles 
confidențială, pe care ar fi trebuit să mi-o rezolve tovarăşul 
ministru al internelor. Neavând încredere în el, te-am ales pe 
dumneata. O să te chem într-o zi să stăm de vorbă mai pe 
îndelete. Am terminat. 

Ghiaţă luă poziţie de drepţi: 

— Oricând la dispoziţia dumneavoastră, stimată tovarăşă. 

încă înainte de a ieşi din cabinet, Elena Ceauşescu se aşeză la 
birou şi răsfoi zgomotos un dosar. 

Sună telefonul scurt cu zbârnâii uşor, discret. Ghiaţă îşi netezi 
cele câteva fire de păr de pe creştet şi ridică receptorul: 

— Da, eu sunt, stimată tovarăşă. Acţiunea decurge normal. 
Am primit trei telefoane până acum. O singură abatere de la 
dispoziţii: a tras la acelaşi hotel. Da, i s-a atras atenţia în 


privinţa asta în mod special. Am înţeles: nu se va mai duce 
niciodată. Ce anume? A, să nu vorbească? Desigur, aşa cum 
spuneţi dumneavoastră. Nu va vorbi nici în somn. Sărut mâinile, 
stimată tovarăşă. 

Puse receptorul în furcă şi rămase îngândurat: uite cum se 
hotărăşte soarta unui om, în câteva secunde, de o femeie care 
în orele ei libere se minunează de combinaţiile intime ale 
moleculelor. Incercă să-şi imagineze faţa lui Caraman şi pentru 
o clipă se înduioşă, pe urmă se dojeni pentru această slăbiciune. 
Cine ştie, poate, odată, moartea lui Caraman, o va putea imputa 
chiar tovarăşei. 

A doua oară fusese primit în audienţă după câteva luni, când 
crezuse că nu va mai fi invitat niciodată, pentru că făcuse o 
impresie proastă şi nu-l făcuse dobitoc pe Postelnicu. Un timp 
chiar aştepta să fie schimbat din postul pe care îl deţinea. Era 
într-o luni dimineaţa când fii anunţat de şeful de cabinet al 
tovarăşei să nu părăsească biroul, deoarece tovarăşa, în clipa 
când se va elibera dintr-o şedinţă foarte importantă, va binevoi 
să-l primească. Rămase în birou şi privi ore întregi telefonul mut. 
După masă era convins că audiența fusese amânată şi şeful de 
cabinet a uitat să-i comunice. Mai păţise odată aşa în copilărie: 
învățătorul îl pedepsise să stea în genunchi în colţul clasei chiar 
spre sfârşitul ultimei ore de curs. Sunase clopoţelul, elevii 
părăsiseră clasa şi învățătorul îl ameninţă cu bătaia dacă va 
îndrăzni să plece înainte de a veni el să-i ridice pedeapsa. Apăru 
o femeie de serviciu care făcu curăţenie în clasă ridicând nori de 
praf cu mătura şi-l îndemnă să plece. El însă, disciplinat, nu 
îndrăzni să calce ordinul învățătorului şi rămase în genunchi în 
apropierea sobei de teracotă, privind timp peretele văruit. Stând 
nemişcat, descoperi un păianjen coborând din tavan, lăsând în 
urma lui un fir subţire abia vizibil. Păianjenul începu să-şi ţese 
plasa: întâi făcu două triunghiuri simetrice aşezate faţă în faţă, 
pe urmă dispăru. Reveni după un sfert de oră şi mai ţesu două 
triunghiuri, apoi începu să le împletească în cerc cu foarte multe 
colţuri, ancorându-şi plasa de perete şi de marginea sobei. 

Când se lăsă frigul în clasă şi afară începu să se întunece, 
Cornel hotărî să plece acasă nu înainte însă de a număra până 
la o sută. Numără de patru sau cinci ori până la o sută şi 
învățătorul continua să nu vină. Pe urmă, brusc, îi veni o idee 


năstruşnică: să stea la locul caznei până dimineaţa, să devină 
erou. Petrecuse o noapte îngrozitoare; auzi lipăiturile mărunte 
ale şobolanilor, şi ca să-i gonească începu să cânte singurul 
cântec pe care îl ştia: Trăiască regele. 

Dimineaţa, toată clasa împreună cu învățătorul râseră de el şi 
se simţi îngrozitor de umilit. 

însetat, nemâncat continuă să rămână în birou şi să privească 
cu încăpățânare receptorul telefonului scurt, şi la un moment 
dat avu senzaţia că se află la închisoare. Oare şi cei care îşi 
petrec ani de zile închişi în celule privesc obsedati un colţ de 
perete sau uşa cu speranţa să se deschidă? Când hotărî totuşi 
să mănânce, şeful lui de cabinet îl anunţă că bufetul se 
închisese demult. 

— E ora şase, tovarăşe colonel. Dacă doriţi, vă aduc ceva din 
oraş. 

— Nu te obosi, o să mă descurc eu. 

Şeful de cabinet rămase în dreptul uşii: 

— Mai aveţi nevoie de mine? 

— Nu, Cornescule. Poţi să pleci. 

— Să nu uitaţi să predaţi cheia ofițerului de serviciu. 

— O să încerc să nu uit. 

— Atunci prefer să rămân, tovarăşe colonel. 

— Du-te liniştit, am să predau cheia. 

în cele din urmă, pe la opt seara sună telefonul scurt şi vocea 
gâjâită îl anunţă că peste zece minute să fie la poarta C, şi de 
acolo un ofiţer o să-l conducă fără formalităţi până în faţa 
Cabinetului 2. Inainte de a intra, îşi auzi bătăile iuți ale inimii și- 
şi netezi cu palma firele de păr de pe chelie. În clipa aceea 
constată speriat că uitase să se tundă. Acum, oricum, nu mai 
avea ce face. Intră spăşit în cabinet. Tovarăşa îl primi rezervată, 
ca şi prima dată. Îl cercetă îndelung, ca şi cum atunci l-ar fi 
văzut pentru prima oară. 

— Oricine, tovarăşe Ghiaţă, căruia i-aş fi spus că-şi maschează 
chelia, s-ar îl tuns. Colonelul n-avu timp să se scuze, pentru că 
ea continuă: înseamnă că ai personalitate. Bei? 

— Nu, stimată tovarăşă. 

— Nici cu ocazia unor evenimente, de Crăciun, de exemplu? 

— Câte un pahar de ziua mea, să nu indispun invitaţii, şi 
uneori şi de sărbătorile de iarnă. 


— Între noi putem spune, liniştit, Crăciun. E interzis pentru cei 
care îl rostesc în sens mistic. Privi o clipă în gol, apoi continuă 
pe un alt ton, familiar: Mi-amintesc, în copilărie, la îndemnul lui 
Puiu, împodobeam pomul de Crăciun de anul nou. Simbolizam 
prin asta că se naşte un an nou, o eră noua, o lume nouă. Ne 
adunam cinci sau şase utecişti şi cântam cântece revoluţionare 
ruseşti, Bandera rossa... 

— ltalienesc, îndrăzni Ghiaţă s-o corecteze. 

Era atât de stăpânită de amintiri, încât nu-şi dădu seama că 
fusese întreruptă. 

— Şi italieneşti şi Internaționala şi multe altele, până veneau 
cei cu pluguşorul şi cântau şi ei: Mâine se-nnoieşte anul, Garda 
şi Căpitanul, mânaţi, măi flăcăi... Nu mai vin anii aceia niciodată 
înapoi. În fiecare an când pun calendarul nou în bucătărie îmi 
vine să plâng. Acum, în loc să cântam, purtăm povara 
răspunderii acestui popor. De multe ori nu dorm noaptea când 
mă gândesc la furnaliştii de la Galaţi. Aşa-i că sentimentalismul 
e o slăbiciune? Dar, hai să nu mai vorbim de trecut: Ai un om de 
încredere? 

— Am mai mulţi, stimată tovarăşă. 

— Îmi trebuie unul singur şi de foarte mare încredere. Dacă e 
posibil, un intelectual. 

— De ce tocmai intelectual? 

— Pentru că intelectualii sunt cei mai uşor de manevrat. Nu 
cred în nimic, uneori chiar se opun pe faţă, dar sunt cei mai 
serviabili. 

Ghiaţă scoase din buzunar un carneţel. 

— Dacă e trecut într-un carneţel pe care îl porţi în buzunar nu 
e suficient de încredere. Nu-mi da niciun nume acum, şi chiar 
mi-ar place să nu-i cunosc numele şi nimeni să nu-l ştie în afară 
de dumneata. Restul instrucţiunilor le vei primi de la cineva de 
la Gospodăria de Partid. 

— Asta e tot ceea ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Nu, Ghiaţă. Mai am nevoie de încă un om de încredere. 
Poate unul din carneţelul dumitale, care să-l însoţească pe 
primul, ca în cazul că acesta n-ar fi chiar de încredere, să fie 
făcut inofensiv. În sensul să nu poată vorbi nimănui despre 
misiunea lui. Ai înţeles? 

— Da, stimată tovarăşă. 


PRIMUL ALES fusese academicianul Gavrilescu, o somitate în 
marketing, care avea mici bube: avea un frate fugit în Statele 
Unite, unde funcţiona tot ca un cadru didactic la o universitate 
din sud, şi în tinereţe cochetase cu legionarii; fusese chiar 
prieten cu Pătraşcu fostul comandant al legiunii, lăsat în ţară de 
Horia Sima, care fusese arestat prin '48. Ghiaţă îl racolase în 
timp, cu migală: la început, invitându-l să ţină un curs de 
marketing la C.P.C.A., şi drept mulţumire îl trimisese într-un 
scurt concediu în Anglia. Pe ataşatul cultural al ambasadei de la 
Londra, omul lui, îl rugă să aibă grijă de el, să-i împrumute şi 
nişte bani pe care să-i restituie în ţară. Gavrilescu n-a reuşit să 
se achite de aceste datorii, pentru că, între timp, suma fusese 
decontata la Londra şi n-avea cui să-i dea banii. Se întâlniră 
„întâmplător” şi Gavrilescu n-avu cum să refuze ţinerea unor 
cursuri la „Ştefan Gheorghiu”. Ca profesor invitat, cursurile îi 
fuseseră onorate cu multă dărnicie. 

— La valoarea cursurilor, i-a spus zâmbind Ghiaţă. 

Mult timp n-avusese nevoie de el decât când tovarăşa îşi 
exprimase dorinţa că ar vrea colaborarea unui intelectual. 

După al patrulea drum efectuat la Zurich, Gavrilescu a cedat 
psihic. 

Tovarăşa a procedat ca Pilat: 

— Trădătorii se recrutează dintre oamenii slabi. Dumneata mi 
l-ai recomandat, dumneata mă scapi de el. 

La spitalul unde fusese internat Gavrilescu, l-au tratat de ulcer 
duodenal, cu foarte multe medicamente străine, ca să scape de 
operaţie, dar Gavrilescu n-a avut suficientă forţă să reziste şi a 
decedat fără să fi fost în criză. Consiliul medical n-a ordonat, sau 
chiar s-a opus autopsiei, fişele medicale fiind suficient de clare 
şi cadavrul lui Gavrilescu, instalat într-un sicriu din lemn de 
stejar, a fost depus în aula Academiei. 


LA PRIMUL SĂU DRUM, Caraman închiriase o cameră 
mansardată la un hotel de categoria a doua într-un cartier 
mărginaş, chiar pe malul Limmatului, cu gândul să facă cât mai 


multe economii. Când prezentă chitanţele de la hotel, Ghiaţă, 
fără să se uite la ele, le aruncă la coşul de hârtie de lângă birou. 

— Data viitoare să stai la hotel de lux, ai paşaport diplomatic, 
ce dracu! Vrei să faci ţara de tis? 

La al doilea drum, Caraman se conformă instrucţiunilor primite 
şi trase la un hotel de lux din centrul oraşului, într-o piaţetă 
octogonală împrejmuită de clădiri vechi, înnegrite de timp. Din 
fereastra camerei putea vedea o casă de rugăciune 
presbiteriană, cu un turn înalt, ţuguiat, ornamentat cu ţigle 
smălţuite de diferite culori: în bătaia soarelui reflectau roi de 
curcubee. Caraman, în loc să consume mezeluri în cameră îşi 
rezervă o masă în restaurantul hotelului. Spre mirarea 
chelnerului, îşi alese o masă mai retrasă, lângă perele, să aibă 
spatele acoperit, să poată cuprinde localul cu privirile. Indată ce 
se aşeză, însă, îşi dădu seama că măsurile de precauţie fuseseră 
inutile: la Zurich nu-l cunoştea nimeni, era un consumator 
oarecare, ca toţi ceilalţi clienţi. 

Stând rezemat de spătarul scaunului tapisat, admiră mesele şi 
scaunele albe proiectate pe mocheta şi pereţii vişinii, tapisate 
cu oglinzi venețiene care măreau încăperea şi multiplicau la 
infinit becurile celor şase candelabre de cristal. La Bucureşti nu 
frecventa restaurantele decât vara, de obicei Terasa piscinei 
Lido, unde murmurul valurilor artificiale îi plăceau mai mult 
decât orchestra zgomotoasă formală parcă numai din 
instrumente de percuție. La Athenee Palace renunţase de mult, 
din cauza arabilor care invadaseră restaurantul şi-l 
transformaseră într-o bursă orientală sfidând cu dispreţ pe 
consumatorii autohtoni. 

Din fericire, restaurantul hotelului nu avea orchestră, doar 
într-un colţ străjuia un pian alb, acoperit cu o cuvertură vişinie. 

Urmărindu-i privirile, un chelner politicos îl informă că 
pianistul va sosi la opt fix. 

— Dar nu vă impacientaţi, se produce cu un cafe-concert 
suficient de silențios. 

îi puse pe masă un meniu cartonat şi se retrase fără să insiste 
ca ospătarii români să comande imediat după ce intră în local. În 
liniştea aproape totală, îi atrase atenţia o discuţie aprinsă la o 
masă alăturată. O femeie tânără, cu părul platinat, care îi masca 
o jumătate de faţă, se certa cu un domn elegant, mai în vârstă, 


cu faţa urâtă, stafidită. La început nu le dădu nicio atenţie, 
decât mai târziu, când cei doi îşi ridicară vocile şi cearta deveni 
evidentă. Caraman se răsuci pe scaun să-i poată vedea mai 
bine. Femeia nu purta verighetă, deci nu erau soţ şi soţie cum 
îşi imaginase Caraman, şi trase cu urechea. După câteva minute 
se dumiri şi află motivul discuţiilor aprinse: faţa stafidită 
revendica o datorie de două sule de franci pe care femeia 
platinată n-avea cum s-o onoreze. Susţinea, dar se vedea că 
minte, că aştepta o persoană să-i aducă banii. Ca să fie mai 
convingătoare, din când în când îşi întorcea capul spre uşa de la 
în tare şi-şi consulta ceasul-brăţară. Caraman se amuză când 
faţa stafidită deveni agresivă şi înhăţă poşeta de pe spătarul 
scaunului şi o cercetă violent, răsturnând conţinutul ei pe faţa 
de masă. Căzură din poşetă câteva acte şi carneţele, o pudrieră, 
nişte ochelari de soare şi câteva monezi de metal. Dacă ar fi 
văzut o asemenea scenă la un restaurant din Bucureşti, fără 
îndoială ar fi intervenit, luându-l pe agresiv de reperul hainei sau 
poate chiar l-ar fi pălmuit. Aici n-avea niciun rost să se amestece 
în treburile altora. Îi privi în continuare şi nu putu pricepe de ce 
a acceptat ea o întâlnire într-un local public, unde era expusă 
privirilor curioase. Ce ar fi, se întrebă, dacă i-aş împrumuta 
femeii banii datoraţi? Dacă nu minţea şi într-adevăr aştepta pe 
cineva să-i aducă cei două sute de franci, chiar ar fi putut să-i 
recupereze. Fără să stea prea mult pe gânduri, făcu semn unui 
chelner şi-i ceru să-i aducă un plic. Acesta, ca şi cum i-ar fi 
comandat o friptură, dispăru şi reveni după câteva minute cu un 
plic aşezat pe o tavă de argint. Caraman vâri în el două 
bancnote de câte o suta de franci şi rugă chelnerul să-l predea 
femeii de la masa alăturată. Ghiaţă, oricum, nu-i cerea acte 
justificative la decontare. În clipa când chelnerul puse plicul pe 
masă, faţa stafidită îl înhaţă, verifică conţinutul şi părăsi localul 
fără măcar să-şi salute partenera de la masă. Informată de 
proveniența banilor, femeia cu părul platinat se întoarse spre 
Caraman şi-i mulţumi cu o uşoară înclinare a capului. 
Aplecându-şi fruntea, ochii nu i se mai vedeau din cauza parului. 
Caraman îi zâmbi stânjenit şi ridică neputincios din umeri ca şi 
cum ar fi fost vinovat. Femeia îi răspunse tot cu un zâmbet şi 
după ce-şi aranjă buclele trecându-şi degetele prin păr se aşeză 
la masa lui Caraman. 


— Nu ştiu cum să vă mulţumesc domnule. 

| se citea umilinţa pe faţă. 

— Nici nu e nevoie, încercă Caraman s-o liniştească. După 
câte am auzit, va veni cineva să vă aducă banii şi totul e aranjat 
N-am vrut să prelungiţi discuţia penibilă cu domnul căruia îi 
datoraţi banii. 

Becurile din candelabre i se oglindiră în pupilele ei mari. Nu 
era frumoasă, era atrăgătoare, cu pielea catifelată, cu buze 
cărnoase, cu ochi mari, miraţi: purta cercei în formă de liră. 

— Nu aştept pe nimeni să-mi aducă bani, mărturisi ea după o 
pauză destul de lungă şi-şi plecă privirile în farfuria din faţa ei. 
Am născocit toată povestea ca să mă justific într-un fel. 

între timp sosi pianistul, un bătrân obosit, cu un smoking şi 
mai obosit: aşteptă ca un pi colo să-i scoată cuvertura de pe 
pian, apoi se aşeză şi atacă un vals lent, moleşitor. 

— Mai bine nu veneaţi la întâlnire, îi spuse Caraman. Mai bine 
rezolvaţi afacerea la telefon. La telefon puteaţi să-i spuneţi 
adevărul, că nu aveţi bani, ca să-i daţi altădată. 

— Nu puteam să nu vin, încercă ea să se justifice. Ar fi fost în 
stare să se ducă la firma unde lucrez şi puteam să-mi pierd 
serviciul. 

„Unde o putea lucra cu părul ei platinat? Vânzătoare la un 
magazin, funcţionară la o bancă?” O privi mai atent: după 
toaleta pe care o purta nu părea săracă: era îmbrăcată cu o 
rochie de butic ultima modă, scurta până deasupra genunchilor. 
Dacă îşi permitea să poarte asemenea mini însemna că avea 
picioare frumoase. 

— Şi mai trebuie să vă spun un lucru neplăcut, domnule, şi-şi 
plecă din nou fruntea. Domnul cu care m-am certat a plecat atât 
de repede, încât a uitat să plătească consumaţia. Şi eu n-am 
bani suficienţi. Noroc că nu e suma prea mare. Două Martini cu 
gheată. 

„Poate o să-mi ceară şi bani de taxi”, îşi spuse amuzat 
Caraman şi încercă sa zâmbească. 

— li spuneţi chelnerului să treacă în contul meu. 

Vrând să-şi arate recunoştinţa pentru această ofertă, se 
scotoci în poşetă, rupse o filă dintr-un carneţel şi notă pe ea cu 
un vârf de dermatograf un număr de telefon. 


— La întâi vă rog să sunaţi la acest număr şi vă restitui toată 
datoria. O cereţi pe Veronica la telefon. 

— Aveţi un nume frumos, doamnă. 

— Domnişoară. 

— Aveţi un nume frumos, domnişoară, şi credeţi-mă, mi-ar 
place să vorbim la telefon, dar la acea dată eu nu mai sunt în 
Zurich. De fapt, chiar mi ine părăsesc Elveţia. Dar, hai să 
considerăm că nici nu ne-am întâlnit, deşi cred că o să-mi facă 
plăcere să-mi aduc aminte de aceşti ochi mereu ascunşi după 
buclele platinate. 

Cu un gest reflex, Veronica îşi scutură capul şi-şi dezveli ochii. 
Erau verzi. 

— După accent sunteţi străin. 

— Da. Din România. 

După expresia feţei nu părea să ştie mare lucru despre 
România, dar n-avea niciun rost să-i facă educaţia geografică. O 
curiozitate i se cuibări în minte: 

— De ce nu sunteţi măritată? 

întrebarea lui Caraman o luă prin surprindere. Răspunse cu 
întârziere: 

— În Elveţia nu se mărita decât fetele un te sau cele cu zestre. 
Urâtele nu-şi înşală bărbaţii şi fac copii mulţi şi sănătoşi. Cele 
care arată ca mine sunt sortite să fie amante. Nu e uşor să 
supravieţuieşti în ţara cantoanelor dacă eşti frumoasă sau ai un 
corp acceptabil. 

Caraman nu ştiu ce să-i răspundă. O întrebă dacă mai vrea un 
Martini. 

— Da, răspunse ea repede. Cu gheaţă. 

După ce chelnerul aduse comanda, Veronica începu să învârtă 
paharul între degete. 

— Va mai trebui să vă mărturisesc ceva. Când v-am propus să 
mă sunaţi la acest telefon, arătă bileţelul de pe masă, v-am 
trişat. Nu e telefonul meu adevărat Am înşirat nişte cifre. 

— Oricum nu v-aş fi sunat. 

— De aia v-am mărturisit pentru că mi-am dat seama de acest 
lucru. Îşi umezi buzele cu vârful limbii. Îmi permiteţi să vorbesc 
la persoana întâia? Înainte ca el să-şi fi dat consimţământul, 
Veronica continuă. Cred că n-o să ai nimic împotrivă «Direct, mă 
exprim mai bine. Ascultă, străinule. M-ai scos dintr-o încurcătură 


foarte penibilă şi nu vreau să-ţi rămân datoare. Tăcu o clipă ca 
înaintea unei mari hotărâri. Crezi că sunt prostituata? 

— Nu m-am gândit nicio clipă la profesia ta. 

— Îți spun eu: nu sunt Nu m-am culcat niciodată cu un bărbat 
pentru bani. Lucrez ca manechin la o casă de mode. Dacă vrei, 
pot să dorm cu tine. Altceva n-am ce să-ţi dau. 

— De ce n-ai oferit acest lucru domnului căruia îi datorai 
banii? g 

— Pentru că a vrut să mă cumpere. Imi dăduse banii înainte, 
într-un moment când eram foarte strâmtorată. Când a început 
să insiste să ma culc cu el, mi-am dat seama că nu voi putea 
face acest lucru niciodată. Mi-era scârbă de el. Dacă aş fi cedat, 
nu mai m-aş fi putut uita în oglindă. 

— Şi cu mine de ce ai putea? 

— Nu ştiu. În orice caz, nu pentru cei două sute de franci. 
Poate pentru că n-ai încercat să-mi faci curte ca să-ți recuperezi 
într-un fel banii. Nu ştiu. Uneori, femeile ca mine, iau nişte 
hotărâri neaşteptate, absurde. Nu ţi s-a întâmplat niciodată ca, 
mergând pe stradă un trecător oarecare să ţi se pară simpatic 
sau invers? Acum am sentimentul că ne cunoaştem de foarte 
multă vreme. lartă-mă, vorbesc prostii. Locuieşti la acest hotel? 

— Da. 

— Atunci îţi propun să iei şi o sticlă de whisky în cameră. Dacă 
mă îmbăt o să-mi fie mult mai uşor. 

— Eu nu fac dragoste cu femei bete. 

— A face dragoste sau a te culca cu cineva sunt două lucruri 
deosebite. Şi înţelege-mă, nu vreau să-ţi rămân datoare. Nu 
meriţi. 

— Prefer să-mi rămâi datoare. 

— Eşti un om ciudat. Cred că vom putea face şi dragoste. 

în cameră, Veronica cercetă încăperea şi spuse cu amărăciune 
în glas: 

— Trăiesc bine oamenii bogaţi. În viaţa mea n-am locuit într- 
un hotel de lux. Baia e formidabilă. Îmi permiţi să fac un duş? 

Se dezbrăcă fără să aştepte răspuns: îşi lăsă lucrurile pe 
mochetă şi intră în baie fără să tragă uşa după ca. Avea picioare 
aproape la fel de lungi ca stewardesă din avion. Când reveni din 
baie, din cauza apei fierbinţi, avea fata roşie. 


— Eu sunt din Bissago de pe lacul Maggiore. La şaisprezece 
ani am fugii de acasă din cauza mirosului de peşte. Tata 
pescuia, mama lucra la o fabrică de conserve de peşte. Dartota 
peşte miroseau şi străzile şi casele şi hainele. Şi acum, uneori, 
mai ales când sunt necăjită am senzaţia că miros a peşte. De 
aceea Le-am rugat să mă laşi să fac baie. Dar să nu discutăm 
despre mine că sunt foarte neinteresantă. Mai bine toarnă-mi 
puţin whisky. 

Pe urmă, Caraman s-a întâlnit cu ea şi în februarie şi în mai. 


ÎN ATELIERUL DE PROIECTARE a Casei de Modă Wexller & 
Sohn sună telefonul. O femeie în vârstă; cu mânecile halatului 
alb suflecate, cu multe brățări de plastic pe brat, ridică 
receptorul. 

— Staţi o clipă să văd dacă e aici. 

Puse receptorul pe planşeta plină cu hârtii şi creioane 
colorate, îşi stinse ţigara într-un borcan cu acuarelă uscată şi, 
plictisită, se ridică în picioare. 

— Bine că a sunat telefonul, spuse colegelor, îmi mai 
dezmorţesc picioarele. 

— Tot pe Veronica o caută? 

— Bineînţeles. 

— Stürmer ăsta e insistent. 

— Nu era el. Un străin. 

Invidioasă, o altă proiectantă, fardată ostentativ, strâmbă din 
buze: 

— Intr-o zi asta o să ne umple de SIDA. 

— Eşti rea, Marie-lvette. De unde să aducă SIDA? 

— Cum de unde? Din Africa, din Asia. Sturmer nu lucrează 
pentru Tellus? Vinde ceasuri negrilor, chinezilor, arabilor. Tot 
timpul e pe drumuri, şi când se întoarce acasă primul telefon îl 
dă aici. Poate chiar înainte de a se spăla. 

— Nu e chiar aşa, interveni o altă proiectantă, cu nişte zale de 
lanţ aurite în urechi. Pe mine Veronica mă deranjează că prea 
lucrează pe faţă. In ultimul timp nu se mai fereşte deloc. 

— O s-o concedieze doamna Wexller într-o zi, îi răspunse cea 
care ridicase receptorul. 


— Asta s-o crezi tu! Ea nu va fi concediată niciodată, răspunse 
cea cu zalele în urechi. Săptămâna trecută, când am fost la 
Uster, pe cine credeţi că i-am văzut pe vaporaş? Pe doamna 
Wexller şi pe domnişoara Veronica. Stăteau lipite una de alta ca 
doi îndrăgostiți. Din când în când vântul ridica fustiţa 
domnişoarei Veronica şi doamna o mângâia pe genunchi. 

— Doamna Wexller a mai trăit şi cu mulatra aceea din 
Gambia. 

Dar amorurile dintre femei nu durează prea mult. Nu te duci s- 
o anunţi? 

— Străinul poate să aştepte, îi răspunse proiectanta cu brățări. 
Să ştii că nu mi-ai spus nicio noutate. Odată, doamna Wexller m- 
a mângâliat şi pe mine pe sini şi m-a sărutat pe gât. Când i-am 
întors spatele s-a justificat: A vrut să-mi mulţumească pentru 
ultimele modele şi s-o iert dacă a fost prea intimă. Mă duc. 

Se îndreptă spre uşa tapisată cu fotografii tăiate din jurnalele 
de modă, ieşi din încăpere şi traversă sala de prezentare, cu 
zeci de fotolii şi canapele aranjate în semicerc în jurul unei 
estrade pe care defilau câteva manechine. Doamnele în vârstă, 
care formau asistenţa, nu-i dădură nicio atenţie, erau îmbătate 
de culorile rochiilor, de muzica languroasă transmisă în surdină 
de megafoanele mascate în draperii. Proiectanta ajunse în 
spatele unor perdele unde se schimbau manechinele şi o văzu 
pe Veronica aranjându-şi în faţa oglinzii o rochie mulată pe corp. 

— La telefon, îi şopti, să nu audă patroana care se agita prin 
apropiere. 

— Cine? întrebă ea tot în şoaptă, în timp ce o coafeză îi aranja 
buclele platinate. 

— Domnul acela care vorbeşte prost nemţeşte. 


CU SERVIETA DIPLOMATICĂ în mină, Caraman ajunse în faţa 
Băncii Centrale din Zurich, o clădire impozantă, construită între 
cele două secole în stil baroc întârziat, cu multe coloane 
susţinute de umerii unor ciclopi exagerat de muşchiuloşi, de 
parcă ar fi făcut culturism. Holul, luminat prin tavanul boltit cu 
sticlă colorată, aducea cu interiorul unei catedrale. Când îi spuse 
această impresie domnului Werner, bătrânul îi zâmbi: 


— Să fiţi convins, domnule Eremia, că nu e numai o impresie. 
Zuriche Zentral Bank este o catedrală. Desigur, nu înălţată în 
cinstea Celui-de-Sus, ci unui Dumnezeu mult mai practic, mult 
mai adulat, Banul. 

Limbut şi predispus totdeauna la discuţii, domnul Werner îi 
spuse anul începerii şi terminării construcţiei, datele renovărilor 
şi câteva dimensiuni pe care Caraman nu le reţinu, îi rămase în 
minte nu cele patru etaje superioare, ci cele şase nivele de la 
subsol, unde erau depozitate depunerile în aur. Proprietarii, mai 
aflase Caraman, primăria oraşului şi alţi cinci bancheri ne 
nominalizați, au investii aproape jumătate de miliard de franci 
pentru computerizarea depunerilor. La o simplă apăsare pe un 
buton se puteau afla conturile codificate ale tuturor 
depunătorilor din ultimii optzeci şi patru de ani. De zece ani nu 
s-a mai eliberat niciun act scris de mină, în afară de iscălituri. 
Bineînţeles, nimeni din slujitorii templului nu avea acces la acel 
buton, decât la date parţiale, împărţite pe felii, din care nimeni 
n-ar fi putut reconstitui întregul. Asta în ceea ce priveşte noul 
sediu al instituţiei. Banca funcţiona de mai multe secole, mai 
precis din anul 1637, sub conducerea lui Karl Zukermann, 
înnobilat cu titlul de baron pentru că finanţase războaiele inter 
cantonale. 

— Desigur şi data de 1637 este simbolică. E anul înregistrării 
oficiale a firmei în analele primăriei din Zurich. Neoficial, banca 
funcţiona de peste o suta de ani de pe vremea când au fost 
expulzați evreii din Anglia, şi cămătarii s-au răspândit prin 
Europa. 

Intrând în hol, Caraman ştia că de la primul pas este urmărit 
pe un monitor care se afla în biroul de informaţii. Descoperise 
acest lucru întâmplător, când funcţionarul răsucise prea târziu 
monitorul. Zumzetul plăcut şi monoton al instalaţiilor de aer 
condiţionat îl însoţi până în faţa ghişeului de informaţii, unde, 
aşa cum prevăzuse, stătea rezemat de o bară lustruită de 
alamă, detectivul băncii. Era acelaşi pe care îl văzuse şi în urmă 
cu trei luni. 

Fraza cu care îl întâmpină funcţionarul principal de la biroul de 
informaţii suna totdeauna la fel: 

— Cu ce am putea să vă fim de folos, domnule? 


Caraman scoase din buzunarul interior al hainei un cartonaş, 
gen carte de vizită, pe care era tipărit codul depunerilor: 414. 

— Aş vrea să verific un cont. 

Funcţionarul deveni şi mai amabil: 

— Etajul 4, camera 42. O să vă întâmpine, ca de obicei, 
domnul Werner. O să vă însoţească la lift domnul Lipman. 

Urmărindu-l la doi paşi pe domnul Lipman, Caraman îi 
descoperi, prin sacoul subţire de vară, urmele harnaşamentelor 
de piele ale pistolului. 

în clipa când Caraman se îndepărtă de ghişeul biroului de 
informaţii, funcţionarul ridică receptorul şi formă un număr din 
trei cifre. 

— Domnul Werner? Vine un depunător la conturi secrete. Fişa 
de control, 414. 

în biroul lui de la etajul patru, domnul Werner puse receptorul 
în furcă şi apăsă pe clapele unui monitor pe al cărui ecran 
începură să curgă o serie de date cu o repeziciune de neurmărit, 
apoi imaginea se stabiliză şi, sub cifra 414, apărură conturile: 
Dacia 1, Dacia 2, Dacia 3, Dacia 4. Werner îşi aminti de 
depunător, stinse monitorul şi se duse să-l întâmpine. 

în lift, Caraman se întrebă ce ar spune detectivul dacă l-ar 
întreba ce calibru are revolverul din tocul de piele de sub sacou, 
dar cabina se opri la etajul patru şi fură întâmpinați de domnul 
Werner, cu părul şi barbişonul lui alb, cu ochelarii cu ramă 
neagră de baga, din spatele cărora îi scrutau doi ochi mici, de o 
culoare nedefinită. 

Werner îşi înclină uşor capul, arboră un zâmbet oficial şi-l pofti 
pe Caraman în camera de verificare a conturilor. Camera de 
verificare, când o văzu pentru prima oară, pe Caraman îl 
impresionă: în afară de o masă joasă şi un scaun nu avea nicio 
altă mobilă, nici măcar covor. Soarele care proiecta plasa de 
sârmă de la fereastră pe perdea îţi sugera un model de 
țesătură. 

— Şi ce aţi dori să vedeţi pentru prima oară? 

— Ultimul cont pe care l-am depus în mai. Dacia 4. 

— Prea bine, domnule. Vă rog să luaţi loc şi să aşteptaţi 
câteva minute. 

leşi şi trase uşa după el. 


Caraman ştia că uşa se zăvorea automat şi nu putea fi 
deschisa decât din afară. Verificase acest lucru de fiecare dală. 
Deasupra canatului uşii, două ţevi mici ca nişte trabucuri 
ascundeau în ele lentilele unor camere de luat vederi cu circuit 
închis. Se gândise rândul trecut să răsucească tuburile în sus, ca 
monitorul de unde era supravegheată camera să nu poată 
cuprinde decât tavanul, dar se temu ca tuburile să nu fie legate 
de un semnal de alarmă. Pe masă nu era nicio scrumieră, 
probabil să nu poată fi folosită ca armă împotriva funcţionarilor 
băncii. Din obişnuinţă încercă uşa. Era închisă. Se apropie de 
fereastră şi privi în stradă. Era o zi liniştită de marţi, cu circulaţie 
restrânsă: câteva limuzine alunecau pe caldarâmul lustruit de 
pneuri. In apropierea unei vitrine de peste drum descoperi un 
bărbat înalt, care se uita fix spre intrarea băncii. Unde mai 
văzuse trăsăturile acestui om? Parcă în avion. Da, era cel care îl 
însoţise pe omul care stătuse în faţa lui, la toaletă. „Probabil e 
omul meu”, îşi spuse Caraman şi-şi aduse aminte de prelegerile 
unui consilier sovietic care stătuse aproape un semestru la 
Şcoala Specială de la Băneasa: „Supravegherea unei intrări, a 
unei ferestre, a unei clădiri nu se face niciodată perpendicular 
pe obiectiv, ci dintr-o poziţie laterală, care trebuie mereu 
schimbată. Până şi îmbrăcămintea trebuie să fie adecvată, să 
justifice staționarea mai îndelungată în acelaşi loc: gunoier, 
măturător de stradă, cerşetor, vânzător de ziare sau, dacă 
există condiţii, să ai o îndeletnicire verosimilă: repararea unei 
pene de cauciuc, de exemplu, sau cântatul la vioară în faţa unei 
pălării aşezată pe trotuar, sau în orice caz, ceva asemănător. 
„Am o codiță proastă”, constată Caraman, şi se retrase de la 
fereastră. La lecţiile de practică fuseseră puşi să urmărească pe 
cineva care ştia că e urmărit. Dacă nu reuşea să fie pe urmele 
lui şi să-i scape subiectul, erau consemnați în cazarmă şi 
primeau îndeletniciri „intelectuale”, să numere într-un roman de 
câte ori apare cuvântul: „sus”. „Sus” putea fi ascuns şi în 
cuvinte sustras, suspendat ele... Munca aceasta migăloasă 
cerea o concentrare maximă, obositoare. După zece ani, 
cotrobăind prin fişele agenţilor sovietici, dădu peste fotografia 
consilierului. Din clipa aceea nu se mai miră că acesta îşi ţinuse 
conferinţe într-o românească perfectă: era de undeva din Târgu- 
Jiu şi fusese recrutat încă din '36 de spionajul sovietic. 


Se auzi declicul uşii şi apăru Werner cu o cutie metalică în 
braţe pe care o aşeză pe măsuţă. Deasupra cutiei, ca de obicei, 
era şi un pliculeţ alb cu antetul băncii. 

Caraman aştepta ca Werner să rostească fraza protocolară, 
mereu aceeaşi: 

— In plic aveţi cheia, domnule. Vreţi să vă asist, sau doriţi să 
rămâneţi singur? 

— Nu, domnule Werner. Prefer să mă ajutaţi. 

Procedeul de lichidare a conturilor secrete era extrem de 
simplu: n-ar fi trebuit decât să depună parola în scris, Werner ar 
fi confruntat-o cu parola depusă în seif şi, fără nicio formalitate, 
ca prezentarea unei procuri sau al unui act de identitate, ar fi 
putut lua tot conţinutul cutiei metalice şi să depună nominal ori 
să transfere într-o altă bancă de pe unul din cele cinci 
continente. V între timp, Werner, scoase cheia din plic, descuie 
cutia şi-i ridică capacul: era tixită până la refuz cu teancuri de 
bancnote cenuşii de o sută de dolari. 

— In asta nu mai încape nimic, constată Caraman. O să 
deschid un alt cont. 

— Dacia 5, îi zâmbi Werner. 

— Nu, domnule Werner. N-aş vrea să rămâneţi cu impresia că 
nu am fantezie. Voi deschide tot un cont cu parolă, să spunem, 
„Verona”. 

— Aţi ales o parolă frumoasă, domnule. 


FÂNTÂNARU îşi închinase o cameră tot la Excelsior, una 
mansardată la etajul IV ca să fie în apropierea lui Caraman şi-şi 
mărturisi cu obidă că primise o misiune grea. Cu Gavrilescu 
aproape că nu avusese treabă: s-a dus direct la bancă, pe urmă 
s-a închis în camera lui. N-a ieşit o dată în oraş, n-a cutreierat 
străzile, n-a dat niciun telefon din oraş să-l oblige să se învârtă 
în jurul cabinelor publice să încerce să asculte măcar frânturi din 
convorbire. Cu Caraman a avut probleme încă de la plecare: a 
venit în ultimul moment la aeroport şi era urmărit de doi agenţi 
pe care a trebuit să-i facă inofensivi încă în avion. Era clar că îi 
făcuse curte stewardesei şi-şi mărturisi că-l invidiase pentru 
asta. Stewardesa arăta mult mai bine decât arătase nevastă-sa 
când era încă vedetă la Tănase: fără îndoială, picioarele ei lungi, 


bine modelate erau piesele ei de rezistentă deşi, nici sânii şi 
dinţii mari, albi nu erau de neobservat. Caraman încă din 
aeroportul din Zurich a încercat să dea telefoane, pe urmă l-a 
surprins vorbind şi de la telefonul public din holul hotelului. La 
Berna a stat peste o oră la ambasadă şi încă la poartă avusese o 
discuţie cu portarul pe care n-a putut s-o audă din cauza 
distanţei unde se afla. La bancă nu s-a dus imediat ci a doua zi 
şi nu urca în camera lui decât seara târziu când se ducea să se 
culce. În timpul zilei era zburdalnic: dacă nu dejuna la braseria 
hotelului se ducea să mănânce la câte un bistro, unde nu-l 
putea supraveghea decât din stradă. Probabil din obişnuinţă lua 
tramvaiul în ultima clipă ca nimeni să nu se mai poată urca 
după el şi-l părăsea tot pe neaşteptate imediat ce se deschideau 
uşile. În oraş circula aiurea, întorcându-se brusc din drum la 
mijlocul străzii sau cutreiera pasajele cu mai multe ieşiri şi-l 
obliga să-l aştepte trei ore la hotel fără să fi ştiut ce a făcut în 
acest timp în oraş. A descoperit repede că avea o relaţie cuo 
femeie cu părul platinat care era manechin la o casă de mode, 
dar socoti că nu era necesar să raporteze despre asta la 
Bucureşti. Şi lui i-au plăcut femeile: când era încă în lot şi făcea 
deplasări în ţările din Est se lega de femeile de serviciu care îi 
făceau curăţenie în cameră, bineînţeles dacă erau tinere, de 
chelneriţele care îl serveau, de traducătoarele care li se 
repartizau pentru vizitarea oraşului sau pentru efectuarea unor 
cumpărături. A trăit cu aproape toate colegele de teatru ale 
nevesti-sii şi ea, doamnă, chiar dacă afla sau bănuia ceva, nu-l 
învinuia pe el ci pe colege. „Pe Mari lena n-o mai chem niciodată 
la noi”. „De ce?” „Pentru că prea se uită la tine”. 

La Bucureşti nu comunicase decât că subiectul trase la acelaşi 
hotel şi a dat mai multe telefoane. Nu pomenise nici despre cei 
doi agenţi de la Mosad, socotind că nu era nicio grabă şi va 
putea raporta totul direct lui Ghiaţă, ca nu cumva acesta să-i 
dea nişte sarcini în legătură cu ei. Ghiaţă i se părea foarte 
schimbat de când îl cunoscuse ca subaltern la Direcţie. Nu-şi 
mai stăpânea nervii şi criza pe care o avusese cu globul 
pământesc l-a caracterizat ca pe un alt om, un Ghiaţă rău, 
răzbunător. Probabil tot timpul fusese la fel, perfid, vina era a lui 
că nu-şi dăduse seama de acest lucru. Ar fi fost mult mai bine 
dacă ar fi rămas la club, să însoţească echipa în deplasări sau să 


fi încercat să devină antrenor. Faţă de nevastă-sa şi-a făcut 
datoria: i-a cumpărat fustă-pantaloni din stofă neagră pentru 
sezonul de toamnă şi cercei „fantezii”, mari cât nişte cărţi de 
joc. În ultima seară îi surise norocul: aflase de la un chelner că 
subiectul urma să-şi petreacă ultima seară la barul Colibri. 
Anunţase repede dispeceratul din Bucureşti ca să-şi justifice 
consumul de la bar şi-şi rezervă o masă foarte retrasă chiar cu 
riscul să nu vadă suficient de bine programul. Pentru copii nu 
cumpără nimic, să nu aibă prea multe bagaje mai ales că, 
prevăzuse să-şi păstreze câţiva franci pe care, oricum îi putea 
fructifica în Shopurile din Bucureşti. 


BARUL DE NOAPTE era atât de mic şi atât de aglomerat, încât 
era greu să muţi un scaun cu câţiva centimetri mai încolo fără 
să deranjezi pe cineva de la o masă alăturată. Norii de fum de 
ţigară, din cauza căldurii, nu se mai ridicau spre tavan, ci 
pluteau printre mese, obturând vizibilitatea. Singura sursă de 
iluminare a localului provenea de la luminările aprinse de pe 
mese şi uneori, când se produceau balerinele pe jumătate 
dezbrăcate, de la razele roşii ale celor două reflectoare care 
urmăreau deplasările dansatoarelor. 

Aproape de estrada orchestrei, aşezaţi faţă în faţă, stăteau 
Caraman şi Veronica. 

Din cauza pâlpâirii luminărilor, părul ei platinat părea în 
flăcări. 

Caraman nu înţelese de ce alesese Veronica acest bar de 
categoria a doua, când la barul hotelului, puţin aglomerat, s-ar fi 
putut distra mult mai bine. O întrebase încă la restaurant: 

— De ce vrei neapărat să mergem la „Colibri?” Acolo vin fel de 
fel de oameni. 

— De ce nu le spui pe nume? 

— Cum pe nume? 

— Proxeneţi, prostituate, excroci, oameni căutaţi de poliţie. E 
cea mai frumoasă faună din ţara Cantoanelor. Aici la hotel nu 
vin decât oameni de afaceri, burghezi împuţiţi, să-şi serbeze 
aniversările sau încheierea unor tranzacţii. 

Discuţia avusese loc după ce-i spusese că e însurat. La 
început Veronica nu se arătase afectată de acest lucru, decât 


mult mai târziu, când chelnerul le umpluse paharele cu 
şampanie. Veronica insistă să-şi ciocnească paharele: 

— În cinstea familiei tale! 

Caraman se simţi stânjenit şi-i căută privirile: ochii Veronicăi 
erau umezi — ori din cauza şampaniei, ori din cauza unor lacrimi 
pe care încerca să le ascundă sub pleoape. 

— Bine, Veronica. Mergem la „Colibri”. 

Şeful de sală, care îi întâmpină la intrarea în bar, îi sărută 
mâinile şi, cu toată aglomeraţia, reuşi să implanteze o masă 
lângă orchestră. 

— Eşti cunoscută aici, îi reproşă Caraman. 

— Te deranjează că nu sunt o anonimă? 

— Nu, Veronica. 

Comanda o făcuse ea: ceru o sticlă de whisky. 

— Nu e prea mult? întrebă Caraman. 

— N-am cerut decât o singură sticlă. 

După ce goli primul pahar se rezemă cu amândouă coatele de 
tăblia mesei şi întrebă privindu-şi paharul gol: 

— Şi fiul tău cum se numeşte? 

— lon, îi răspunse iritat Caraman. 

Era convins că seara nu se va sfârşi bine. Discuţiile purtate în 
restaurant au fost mult mai agreabile, mai ales după ce îşi 
aminti că ataşatul militar de la Berna ar fi vrut o detaşare 
undeva în America Latină. Poate această variantă era o soluţie 
şi pentru el. O întrebă pe Veronica dacă n-ar fi amatoare de o 
călătorie peste ocean. 

— Unde? 

— Undeva în America de Sud. Sunt o grămadă de ţări acolo. 
Bolivia, de exemplu. 

— Şi ce să facem acolo? 

— Încă nu ştiu. Abia în clipa asta m-am gândit la această 
variantă. 

— Şi te-ai gândit să mă iei cu tine? 

— Da. 

— Dacă vrei să pleci din România, de ce nu te stabileşti aici? 

— Aici e prea aproape. 

— Aproape de ce? 

— De România, de ambasada de la Berna. 

— Şi ce dacă? 


— Pentru ca o plecare dintr-o ţară socialistă e mai complicată 
decât de aici de la voi. Dar hai să nu discutăm despre asta la un 
pahar de şampanie. _ 

— Foarte bine. Discutăm altădată. In seara asta aş vrea să 
mergem la bar. 

— Atunci am să rețin o masă. 

— Nu la barul din hotel. Ştiu eu unul foarte intim, unde ne vom 
simţi bine. 

Cele două dansatoare apărură din nou, de data asta şi mai 
dezbrăcate. Veronica ridică privirile spre Caraman. 

— Şi lon ce înseamnă la noi? 

— lohan, Jean, Giovani. 

— Are un nume foarte banal, constată ea plictisită. În general 
tu n-ai fantezie. 

— În Bolivia o să am. 

Veronica dădu din mâini a lehamite şi era gata-gata să 
răstoarne un. Pahar. 

— Niciodată nu vom ajunge în Bolivia, deşi, când mi-ai propus 
azi la masă, mi-am făcut iluzii ca o proastă. Mi-e şi ruşine să-ţi 
mărturisesc, am consultat un atlas, să văd pe unde vine Bolivia. 
Ştii că pe acel continent numai Bolivia şi Paraguay n-au ieşire la 
mare? De ce ai ales tocmai Bolivia? 

— Pentru că sună frumos. 

— Tu trăieşti cu capul în nori. Măcar ai bani pentru bilete de 
avion până acolo? 

— Am bani şi pentru o fermă. 

îi făcu semn lui Caraman să-i toarne în pahare. 

— Spune-mi tu cu ce te ocupi? 

— Lucrez la o bancă, îi răspunse Caraman cu întârziere. 

— Şi în ţările socialiste există bănci? 

— Există. Există toate instituţiile care sunt şi aici. Numai că 
funcţionează altfel. 

Brusc, avu senzaţia că e privit. Precaut, se uită în jur, dar 
licăririle  luminărilor nu-i descoperi nicio faţă cunoscută. 
Veronica, mirată, îl întrebă în şoaptă: 

— Te temi de ceva? 

— De ce să mă tem? întrebă Caraman vrându-se indiferent. 

— Te comporţi ca unul urmărit. 


— Ţi se pare. Mi-ai mai spus asta şi când am traversat holul 
hotelului. Duse paharul la gură şi gustă din el. Mai bine 
povesteşte-mi despre line. Te cunosc atât de puţin... Ştiu că le 
cheamă Veronica ai douăzeci şi nouă de ani, eşti manechin şi 
cam asta e tot. Ba nu, mai ştiu că nu-ţi place mirosul de peşte. 
Cât câştigi? 

— Aşa ceva nu se întreabă la noi, dar tu vii de departe. Ca 
manechin suplinitor câştig foarte puţin. Ţi-ai dat seama că nu ți- 
am putut înapoia datoria, deşi aş fi vrut să ne privim în ochi de 
la egal la egal. Nu sunt apreciată la Casa de Modă pentru că am 
cu zece ani mai mult decât ar trebui. Mă străduiesc să-mi apăr 
locul de muncă. 

— Şi ce faci pentru asta? 

— Mă am bine cu patroana. De ea depinde dacă mi se desface 
contractul de muncă sau nu. 

— Ce înseamnă că te ai bine cu patroana? 

— Mi-am dat seama că mă place. 

— Cum adică te place? 

— Hai, să vorbim deschis. Şi tu ai fost sincer cu mine, mi-ai 
spus că eşti însurat. Uneori facem dragoste. Pentru asta, în 
afară că mă ţine la Casa de Mode, îmi plăteşte şi chiria. Se uită 
spre Caraman. Văd că ai rămas cu gura căscată. La voi nu se 
întâmplă aşa ceva? 

— Cred că da. Un singur lucru nu înţeleg însă: cum reuşeşte 
să se îndrăgostească o femeie de o altă femeie? Care e primul 
pas? 

— Foarte banal. M-a invitat împreună cu soţul ei la un 
weekend la casa lor de odihnă. Din nu mai ştiu ce motive, soţul 
n-a mai putut să ne însoţească. |ţi mărturisesc, prevăzusem. Am 
făcut o plimbare prin pădure, pe drumuri mai abrupte mă ajuta 
să mă caţăr şi, uneori, mă ţinea de mină mai mult decât ar fi 
trebuit. Eu m-am prefăcut că nu-mi dau seama, am râs şi ne-am 
simţit foarte bine. Obosită, m-am rezemat de un copac, şi ea s-a 
postat în faţa mea: „Tu nu porţi sutien?” „Nu, doamnă Wexller”. 
„Când suntem numai noi două spune-mi pe numele mic.” „Bine, 
Vali”. „Mai spune odată”. „Vali”. „Îmi rosteşti numele foarte 
ciudat. Mă tulbură” Ne-am întors acasă, am gătit, şi după masă 
am ascultat muzică. Simţeam cum mă sfredeleşte cu privirile, 
pe urmă cu voce sugrumată m-a întrebat dacă poale să stea 


lângă mine. De ce aş fi obiectat? Ne-am înghesuit în acelaşi 
fotoliu şi simţeam că avea genunchii fierbinţi. La un moment dat 
a schimbat caseta şi, revenită în fotoliu, s-a aşezat mult mai 
aproape. O vedeam cum trage cu ochii spre decolteul meu. „E 
zăpuşeală, nu ţi se pare? Mă întrebă. Cred că va veni o furtună. 
Nu vrei să-ţi scoţi bluza? „Era într-adevăr zăpuşeală şi m-a văzut 
goală de sute de ori la prezentări. N-avea niciun sens să mă 
feresc de ea. Desigur aş fi putut să-i spun să pună ventilatorul, 
dar am intrat în joc. Am lăsat-o să mă ajute să-mi scot bluza. Mă 
privea într-un fel ciudat. „Nici nu ştiam că ai sfârcuri atât de 
mari”, bâigui ea, şi a început să-mi mângâie sinii. Avea mâinile 
transpirate şi fierbinţi. „Şi uite sfârcurile tot cresc, se minună 
ea”. „Când sunt excitată am sfârcuri foarte mari”. Am lăsat-o să 
mi le mângâie cu buzele, şi, în clipa aceea sună telefonul. Era o 
greşeală, dar vraja s-a stins. Ea s-a apucat să pregătească masa 
de seară, iar eu mi-am pus bluza. După cină, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, ne-am dus în dormitoarele noastre şi ne-am 
culcat. O clipă m-am gândit să răsucesc cheia în broască, dar nu 
era cazul s-o jignesc, mai ales că era în joc serviciul meu la Casa 
de Mode. După o jumătate de oră a început furtuna. Din când în 
când fulgerele luminau dormitorul şi tunetele păreau că se 
prăbuşesc chiar pe cabana noastră. Patroana a apărut după 
câteva minute transfigurată la faţă. „Mi-e frică, mi-a spus, pot să 
stau lângă tine?”. Fără să-i fi răspuns, s-a strecurat sub cearşaf, 
apoi şi-a acoperit şi capul. Credeam ca să nu vadă fulgerele. Mi- 
a sărutat pieptul, sinii, un timp s-a jucat cu sfârcurile, apoi m-a 
sărutat pe burtă, pe urmă s-a lăsat şi mai în jos. Târziu m-a 
întrebat dacă îi dau voie să aprindă lumina să mă vadă. A fost o 
noapte tulburătoare, eram pentru prima oară cu o femeie şi n-aş 
fi crezut niciodată că sărutările unei femei mă pot excita într-un 
asemenea hal. N-am rezistat: am îmbrăţişat-o şi eu. Mult mai 
târziu am aflat că soţul ei sosise între timp şi ne-a privit printr-o 
gaură perforată în zid. Privindu-şi nevasta făcând dragoste cu o 
altă femeie, era singura lui satisfacţie sexuală. Dar poate n-ar fi 
trebuit să-ţi spun toate astea? 

— Ba da, Veronica. 

— Aşa am gândit şi eu. Ar fi păcat să ne despărţim din cauza 
unei minciuni. 

îşi lăsă privirile în jos şi cercetă lung țesătura feţei de masă. 


Caraman îi turnă whisky în pahar. 
— Nu mai beau, spuse ea foarte hotărâtă. Dacă mai beau, n-o 
să putem face dragoste. 


CARAMAN adormise cu greu: un timp ascultă respiraţia 
regulată a Veronicăi şi fără niciun motiv i se făcuse milă de ea: i 
se păru neajutorată, dezorientată ca o frunză purtată de vânturi. 
Dacă n-ar fi asistat la cearta dintre ea şi bătrânul cu faţa 
stafidită, probabil n-ar fi cunoscut-o niciodată, n-ar fi aflat că are 
alergie la mirosul de peşte, că n-a câştigat niciodată mai mult 
decât atât ca să supravieţuiască şi nici faptul că a refuzat să se 
mărite cu un arab bogat din Emiratele Unite numai pentru faptul 
că a avut senzaţia că logodnicul mirosea a peşte, ti păru rău că 
Veronica refuzase să plece cu el în Bolivia deşi traversarea 
Atlanticului era o soluţie mai ales de când a apărut pe scena 
istoriei Gorbaciov. Caraman îl socotea pe omul însemnat tot un 
fel de Pacepa, cu fundul în două luntre, dar la alta scară. De la 
ivirea lui, toată şandramaua din Est era în bătaia vânturilor: 
polonezii cochetau cu occidentul, ungurii la fel, cehii vorbeau 
deschis împotriva Uniunii Sovietice şi, până şi bulgarii erau 
nemulţumiţi de orânduire. Emisiunile lor televizate păreau un 
protest. 

Când se trezi dimineaţa, soarele pătrunsese prin crăpăturile 
jaluzelelor, desenând dungi luminoase pe pat, pe mochetă, pe 
pereţi. Când Veronica ieşi de sub duş părea îmbrăcată cu un 
costum de baie vărgat. Caraman, încă în pat, o privi cum se 
înfăşoară într-un prosop. 

— De ce ai spus azi-noapte că nu vrei să vii în Bolivia? 

Veronica ridică privirile spre el: 

— Bine, m-am raz gândit. Hai să plecăm azi. 

— Azi nu se poate. Când vin data viitoare. 

— Mă tem că data viitoare nu o să fie niciodată. 

— De ce să nu fie? 

— Noi, femeile, simţim asta. Azi-noapte ne-am iubit de parcă 
am fi făcut dragoste pentru prima oară. 

— Şi ce-i cu asta? 

— La fel se face dragoste şi ultima oară. 


Sună telefonul. Mirat, Caraman privi spre aparat. Nu-l sunase 
nimeni până acum. Cei de la recepţie, dacă aveau ceva să-i 
comunice îi spuneau când lua sau preda cheia. Ridică 
receptorul. Cineva îi comunică româneşte că doi indivizi, care l- 
au urmărit şi în avion, îi vor face o vizită. 

— Dar cine-i la telefon? întrebă intrigat Caraman. 

Cel de la celălalt capăt al firului puse receptorul în furcă. 

Caraman sări din pat, smulse braţul de lemn al fotoliului şi se 
postă în spatele uşii. Dezorientată, Veronica îşi acoperi sinii cu 
capetele prosopului. 

— Dacă bate cineva la uşă, deschizi tu! îi porunci Caraman. 

— Aşa goală? 

— Aşa cum eşti! Fii liniştită, nu ţi se va întâmpla nimic. Şi nu 
mai vorbi! 

Veronica înţelese că toată agitația se datora telefonului primit, 
înseamnă că totuşi îl urmăreşte cineva pe Caraman. De afară se 
auziră paşi, apoi paşii se stinseră în dreptul uşii. Cu braţul 
fotoliului în mină, Caraman îi făcu semn să aştepte. În cele din 
urmă se auziră bătăi în uşă. 

— Imediat, spuse Veronica şi se apropie de uşă. 

Răsuci cheia în broască şi, împinsă, uşa se dădu la o parte şi 
apăru un braţ cu un revolver întins înainte. Caraman izbi braţul 
cu toate puterile. Arma căzu pe mochetă şi omul din 
deschizătura uşii îşi duse braţul la burtă şi se chirci. Caraman 
lovi şi a doua oară: de astă dată la căpăţâna aplecată asupra 
braţului zdrobit. Individul se rostogoli în cameră şi rămase 
nemişcat, cu faţa vârâtă în mochetă. Caraman luă pistolul, călcă 
peste trupul întins şi ieşi pe coridor. Coridorul era gol. Îşi aminti 
că, după ce lovise braţul, auzise paşi îndepărtându-se. Vări 
pistolul în buzunarul pijamalei, îl apucă pe cel de pe mochetă de 
picioare şi-l târî pe coridor. Reveni, închise uşa după el, ridică 
receptorul şi formă numărul recepţiei: 

— Alo? Aici camera 31. V-aş ruga să-l trimiteţi pe detectivul 
hotelului. Da, a fost o încercare de spargere. Şi vă rog să-i 
spuneţi, ca în semn de recunoaştere, să bată de trei ori în uşă. 

— Tu îmbracă-te, se întoarse spre Veronica după ce puse 
receptorul în furcă. 

— Şi ce se va întâmpla acum? 

— Nimic, draga mea. Nu se va întâmpla nimic. 


— Cine a fost omul cu arma? 

— Nu ştiu. 

— Ţi-am spus că te-ai comportat ca un om urmărit. 

— Îţi explic toiul după ce le îmbraci. 

Veronica abia reuşi să-şi pună rochia şi se au/iră trei bătăi în 
uşă. Deschise Caraman. În prag apăru detectivul hotelului, un 
bărbat tuns scurt, suficient de împlinit pentru meseria lui. 

— Mi s-a comunicat că a fost o tentativă de spargere. 

— Infractorul e în faţa uşii. Nu l-aţi văzut? 

— Nu. 

Mirat, Caraman ieşi pe coridor. Pe covor nu mai era nimeni. 
Câteva picături de sânge indicau doar locul unde îl târâse pe cel 
lovit. Se întoarse spre detectiv şi-şi ceru scuze: 

— Înseamnă că mi s-a părut. 


REZEMAT CU AMÂNDOUĂ MÂINILE de pervazul ferestrei, 
comandantul Şcolii Speciale de la Băneasa urmări 
antrenamentul elevilor îmbrăcaţi în combinezoane negre de 
exerciţii. Acum, la sfârşit de an, antrenamentele erau dure: 
înarmaţi cu automate şi cu rucksacuri pe spate, umplute cu 
cărămizi, trebuiau să traverseze un câmp accidentat prevăzut 
cu multe obstacole: ziduri netede de doi metri înălţime, tuneluri 
joase, şanţuri cu apă. Elevii trebuiau să escaladeze scări cu 
trepte false, care se rupeau sub greutatea corpului, să sară în 
noroi, şi în tot acest timp să tragă cu automatele în nişte ţinte 
mişcătoare. De străbătut traseul de patru ori pe zi, pe o căldură 
de 26 de grade, nu era un lucru uşor. Odată, în timpul unei 
vacanțe, încercă şi el să parcurgă traseul, dar renunţă la cel de 
al doilea obstacol deşi pornise la drum fără rucksac. Desigur, se 
justifică el, nu mai avea vârsta elevilor şi ultimii douăzeci de ani 
îi petrecuse prin diferite birouri. Privi spre cei doi ostaşi care 
luaseră un avans considerabil faţă de ceilalţi şi hotărî ca după 
terminarea exerciţiilor să-i felicite. În clipa aceea se auzi ţârâitul 
telefonului scurt. Se retrase de lângă fereastră şi ridică 
receptorul: 

— Da, sunt Vulturul. Am înţeles, tovarăşe colonel. Soseşte la 
ora patru. 


Aşeză receptorul pe masă, apoi, gânditor, mai aruncă o privire 
spre terenul de exerciţii: cei doi elevi îşi măriseră şi mai mult 
avansul. leşi din birou şi traversă curtea până la terenul de tir. 
La stand nu erau decât patru elevi cu căştile la ureche. Se 
apropie de instructorul care tocmai cercetă ţintele perforate. 

— Gavrilă! 

Auzindu-se strigat, luă poziţia de drepţi şi se întoarse spre 
comandantul şcolii: 

— Ordonaţi, tovarăşe comandant. 

Instructorul era un bărbat înalt, cu câteva cicatrice pe faţă, cu 
nasul turtit, fruntea teşită şi ochi mici, ascunşi adânc în orbite. 
Cei din unitate îl porecliseră „Faţă de animal”. 

— Am o misiune pentru tine. Gavrilă îşi lungi buzele într-un 
zâmbet care îi urâţi şi mai mult faţa. Există un individ, continuă 
comandantul, care cunoaşte o parolă. Ce am putea face s-o 
uite? 

Gavrilă îşi lungi şi mai mult buzele: îi plăceau discuţiile cu 
comandantul şcolii: acesta vorbea în bobote, totuşi uşor de 
descifrat şi totdeauna la obiect. 

— Să-i spălăm creierul la Nufărul. 

— N-am încredere în detergenti, Gavrilă. 

— Am înţeles, tovarăşe comandant. Cei cărora li se fac 
parastase îşi pierd definitiv memoria. 

— Îmi place că înţelegi repede. Îmbracă-le elegant şi peste o 
jumătate de oră te prezinţi la mine. 

Cu mult înainte de expirarea celor treizeci de minute, Gavrilă, 
îmbrăcat în civil, cu cravată la gât, se prezentă la comandant. 
Se vedea pe el că hainele civile, cravata îl deranjau, că nu se 
simţea în largul lui. 

— Ordonaţi, tovarăşe comandant. 

— Omul vine din Elveţia cu avionul de patru. Ai timp suficient. 
Acum e unsprezece. O să-l recunoşti uşor, poartă totdeauna pe 
braţ un fulgarin. Cred că te-ai convins că ticurile, obiceiurile, cu 
timpul, devin defecte. Mai ales în meseria noastră. Îi întinse un 
dosar. Aici ai descrierea lui exactă şi rapoartele care se referă la 
vizita lui în Elveţia. Mi-ar place ca totul să aibă aspect de 
accident. 

— Am înţeles. 


— Şi te mai previn să fii foarte precaut. Şi el a terminat şcoala 
de aici cu un punctaj maxim: patru stele. 

— Atunci o să-mi facă plăcere întâlnirea cu el şi începu să 
zâmbească. 

Zâmbind, porecla i se potrivea perfect. 


ÎNCĂ ÎNAINTE de a se îmbarca în avionul de Bucureşti, 
Caraman îl descoperi pe omul care îl aşteptase în faţa Băncii 
Centrale din Zurich, pe urmă îşi aminti că-l văzuse de câteva ori 
şi în holul hotelului, cercetând nişte pliante şi, probabil, tot el a 
fost cel ale cărui priviri le-a simţit la „Colibri”. Dacă ar fi dat mai 
multă atenţie avertismentului primit de la ataşatul militar ar fi 
putut foarte uşor să se debaraseze de el. A mai avut odată o 
codiţă franceză la Paris, un tip cu faţă ştearsă, care purta 
ochelari fumurii. Ochelarii i-au fost fatali. Şi-a cumpărat un bilet 
pentru Lyon, a aşteptat ca „ochelarii fumurii” să se instaleze în 
vagon şi după plecarea garniturii a coborât din tren. Îl văzuse pe 
ochelarist la fereastra vagonului şi i-a trimis bezele. Încă din 
aceeaşi zi a schimbat hotelul şi nu l-a mai văzut până la 
terminarea misiunii. 

în avion se aşeză cu două rânduri în spatele codiţei, să-l vadă 
chinuindu-se, întorcându-şi mereu capul spre el. După ce 
avionul luă înălţime şi-şi dezlegară centurile de siguranţa, vru 
chiar să se aşeze lângă el, să-l întrebe lucruri banale, dacă n-are 
greţuri la goluri de aer, ce cumpărături a făcut pentru familie, 
dacă s-a distrat bine în Elveţia. Discutând cu el ar fi avut şansa 
să recunoască vocea aceluia care îl avertizase că va avea doi 
vizitatori. Tocmai vru să se ridice când stewardesa cu picioare 
lungi îi aduse un whisky mic. 

— Eşti foarte atentă, domnişoară. 

— Am cu cine să fiu. Vă deranjează dacă stau puţin lângă 
dumneavoastră? 

— Dimpotrivă. 

Stewardesa se aşeză şi genunchii îi rămaseră descoperiţi. Fără 
îndoială era mult mai drăguță decât Veronica şi puţin mai înaltă 
decât ea. 

— Cred că până la urmă, îi spuse Caraman, am să trec şi eu la 
complimente de gradul întâi. 


— Sunt curioasă cu ce începeţi? îi zâmbi stewardesa. 

— Eu fiind un om prevăzător, îmi iau întâi nişte măsuri de 
precauţie. Sunteţi măritata? 

— Da. 

— Poate ar fi totuşi mai bine să rămânem la complimente de 
gradul doi. 

— Renunţaţi totdeauna atât de repede? 

— Nu, dar nu-mi plac complicațiile. 

— Nimic nu se obţine uşor, fără complicaţii, fată un procent de 
risc. De altfel, s-a împlinit un an de când nu mai sunt împreună 
cu soţul meu. 

— Şi atunci de ce nu divorţaţi? 

— Vedeţi, şi aici intră complicațiile în joc. Dacă aş divorța, aş fi 
trecută la curse interne. În unele domenii morala proletară se 
aplică cu mai multă fermitate. 

— Deci, revenim la gradul unu. Aveţi cumva un număr de 
telefon? 

— Am, începu să rida stewardesa. Şi nu am cuplaj. 

— Atunci, o să mi-l notez, dar nu pentru ceea ce credeţi 
dumneavoastră. Cine ştie, poate odată o să văd un avion şi o să- 
mi aduc aminte de dumneavoastră, cobori privirile spre 
genunchii ei dezveliţi, de picioarele astea lungi, şi o să mi se 
năzare să vă trimit un buchet de flori. Mai fac şi prostii din 
astea. 

Se auzi soneria din cabina piloților şi stewardesa se ridică de 
pe scaun şi pomi într-acolo. Urmărind-o cu privirile, Caraman îl 
văzu pe însoţitorul lui retrăgându-şi capul în spatele spătarului. 
Ar merita să-l fentez, măcar pentru ca să nu mă creadă prost. 
Fără să se gândească prea mult, se duse lângă el şi se aşeză: 

— Vă rog să mă scuzaţi. Trebuie să notez ceva foarte 
important şi n-am pix. 

Luat prin surprindere, Fântânaru se fistici, se căută prin 
buzunare şi-i întinse un pix. 

— Poftim. 

Caraman îi recunoscu vocea: el l-a avertizai de vizita celor doi 
indivizi. 

— Vi-l aduc imediat înapoi, îi răspunse Caraman în loc de 
mulţumire şi se retrase la locul lui. 


Scoase din plasa scaunului din faţa lui un pliant şi începu să 
scrie: „Eşti cam începător, însoţitorule. Te-am văzut în faţa 
băncii, în holul hotelului şi la „Colibri”. Îţi mulţumesc pentru 
telefonul din holul hotelului. „Împături pliantul, se ridică 
ostentativ în picioare şi vâri pliantul în buzunarul fulgarinului. 

Codiţa îi urmări toate mişcările. După ce aşeză fulgarinul pe 
spătarul scaunului din faţa lui, se duse la el şi-i înmână pixul. 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

Se întoarse la scaunul lui şi privi prin hublou norii luminaţi de 
soare. Hotări ca în cazul că agentul nu va încerca să-i fure 
pliantul din fulgarin, să i-l dea personal la Otopeni. 


ÎNCĂ DE DIMINEAŢĂ, de când vorbise cu „Vulturul”, Ghiaţă nu 
se simţise în apele lui: avusese palpitaţii şi-i transpiraseră 
palmele la fel ca atunci când îl anchetase pe mecanicul acela de 
la Braşov învinuit că participase la acţiunile huliganice de la 
primăria municipiului. Mecanicul fusese recunoscut după o 
bandă video filmată de un amator care vru să vândă caseta unei 
agenţii de presă din Franţa. La început, mecanicul nu vru să-şi 
recunoască vina, deşi erau zece martori care afirmau sub 
prestare de jurământ că-l văzuseră în clădirea primăriei 
aruncând pe fereastră portretele preşedintelui ţării. Mecanicul 
se încăpăţânase să nege şi, revoltat, fără să se controleze, 
Ghiaţă îi strivi degetele cu o călimară de bronz. Neîngrijita, rana 
se infectă şi în cele din urmă fură nevoiţi să-i taie palma de la 
încheietura mâinii. După ce părăsi spitalul, anunţă că vrea să 
facă mărturisiri, dar numai aceluia care i-a strivit degetele. 
Ghiaţă fu nevoit să-l viziteze în celulă. Mecanicul stătea rezemat 
de un perete cu ciunga agăţată de gât cu un tifon. i 

De ce ai ținut să-mi faci destăinuiri mic personal? Il întrebă 
curios Ghiaţă. 

— Pentru că vreau să vă rețin figura. 

— Nu-ţi serveşte la nimic. Morții îşi pierd memoria. 

— Dar până atunci ştiu cui să-i cer mina înapoi! 

Atunci îi transpiraseră prima oară palmele. 

Din diferite motive de procedură, mecanicul nu fusese 
judecat, sau mai bine spus „şeful cel mare”, încă nu se hotărî se 
ce pedeapsă să i se aplice, dar nimeni din anturajul său nu 


îndrăznea să-l întrebe pentru că în clipa când auzea de Braşov i 
se făcea roşu în faţa ochilor. Având treabă la subsol, uneori 
Ghiaţă se pomenea faţă în faţă cu mecanicul şi începea să-i 
transpire palmele. Uneori se visa că avea trei mâini sau că îi 
lipseau degetele de la o mină. Din cauza asta ceru să-i vadă 
dosarul. Se numea George Pleşeanu, abia împlinise treizeci de 
ani, avea doi copii şi fusese secretarul unei organizaţii de bază 
de la Tractorul. Fotografia nevesti-sii reprezenta o femeie cu 
trăsături destul de frumoase, subalimentată. l-ar fi plăcut mult 
mai mult să fi fost împuşcat lară să-i strivească degetele. 

Indispus, îl sună pe şeful de cabinet. 

— Măi, Cornescule, tu când ai fost ultima oară la Herăstrău? 

— Nu mai ţin minte, tovarăşe colonel. Cred că sunt ani de 
atunci. Da, pe vremea când îi făceam curte nevesti-mii. Toate 
duminicile le petreceam pe lac. 

— N-am întrebat de zilele de duminică sau de cele de 
sărbătoare, ci de o zi de lucru, ca azi, să zicem — îşi consultă 
ceasul de la mână — pe la ora unsprezece. 

— Niciodată. 

— Atunci închide prăvălia, mi-e dor de apă, de bere, de sălcii 
plângătoare. Sună să vină o maşină la intrarea principală şi 
mergem la Pescăruş. 

Mai fusese odată la Pescăruş cu unul din adjuncţii unuia care 
rămăsese şi el în Occident care urma să fie lichidat. Acesta era 
un tânăr obraznic, sănătos, cu piept lat de luptător şi continua 
să participe la o afacere murdară începută de şeful său. Pentru 
că îl jignise de câteva ori, a insistat să-şi petreacă ultimele ore 
cu el. Era un început de toamnă şi s-au instalat la marginea 
restaurantului ca să poată vedea şi lacul. Până când apărură 
oamenii care urmau să-l aresteze, discutară despre lucruri 
banale, neimportante. Văzându-şi oamenii la posturi, Ghiaţă 
schimbă tonul discuţiei: 

— Mă, Petruică, te invidiez pentru cum arăţi, te invidiez pentru 
muşchii de la braţe. Ai însă creierul mic... 

— Nu înţeleg, tovarăşe colonel. 

— Am să-ţi explic. Dacă aş sări de la etajul întâi ca tine, eu mi- 
aş rupe picioarele. Dacă te-aş urmări cu maşina, aş face zece 
accidente. Nici la ţintă nu trag ca tine şi în toată viaţa mea, n- 
am avut succes la femei cum ai avut tu într-o singură zi. Cu 


toate astea, eşti o cârpă dacă ai încerca să te compari cu mine! 
Bu sunt mic, prăpădit, nu văd desluşit din cauza miopiei, dar 
faţă de mine, tu eşti o cârpă! Ştii de ce? Eu am puterea, mă! Tu 
n-ai avut în viaţa ta decât puterea fizică. Eu am o alt fel de 
putere. Nu trebuie să ridic decât un deget şi patru oameni se 
reped asupra ta. Mai vrei o bere? 

— Nu. 

— Păcat. Oricum ar fi fost ultima. Tu nu te-ai gândit că nu e 
bine să te încontrezi cu mine? Eu am bucuria pe care tu n-ai 
simtit-o niciodată. Bucuria puterii. Deşi eşti tânăr şi frumos, tu 
de mâine nu mai eşti. Vei fi pulbere din care te-ai născut. 
Femeile frumoase pe care le-ai avut, nu le voi mai vedea decât 
eu. Aşa unt, miop cum sunt. O să încerc să nu mă gândesc 
niciodată la tine. 

Făcu un semn cu mina şi Petruică fu ridicat. 

O singură dată se duse să-i vadă urna la crematoriu. 

La Pescăruş, deşi localul era aproape plin, găsiră o masă sub o 
umbrelă şi bere rece, străină. După ce bău primul pahar pe 
nerăsuflate, se întoarse spre şeful de cabinet: 

— Nu-i un ta viaţa, Cornescule. 

Cornescu îşi şterse gura de spumă: 

— Pentru cei care n-au condică. 

„Să se fi referit la mine?” se întrebă Ghiaţă şi-şi trase scaunul 
mai sub umbrelă. 

— Cum adică? 

— Uitați-vă în jur, tovarăşe colonel! Care din ăştia care beau 
berc miercuri la ora unsprezece au condică. Niciunul! Dacă ar 
depinde de mine, i-aş lua pe toţi la rând: unde munceşti, mă? 
Păi, să vedeţi, că aşa şi pe dincolo... Nu, frate! Jap! Câte un 
pumn în gură, şi când aş avea duba plină aş da telefon la Galaţi, 
la Hunedoara, la Metrou şi i-aş întreba dacă au nevoie de braţe 
de muncă. A doua zi m-aş duce la Lido, a treia zi la Athenee 
Palace, a patra zi la Ambasador şi a cincea zi aş cutreiera 
barurile de noapte. Cine sunt ăştia care beau bere la 
unsprezece, tovarăşe colonel? 

— Poate unii ca noi, îi răspunse indulgent Ghiaţă. 

Nu-i plăceau oamenii patetici, şi pe Cornescu nu-l crezuse 
patetic. 

— Dumneavoastră când aţi fost ultima oară aici? 


— Poate cu zece ani în urmă. 

— Păi, vedeţi?!... 

— Măi, tu eşti revoluţionar, râse Ghiaţă. Nu ştiam. 

Cornescu îşi mângâie bărbia. 

— Aş fi vrut să fiu. 

— Şi ce te împiedică? 

— Teama de ziua de mâine. 

— Ai copii, Cornescule? 

— Am, tovarăşe colonel. Doi. Un băiat şi o fată. 

— Învață bine? 

— Aşa şi aşa. Îi mai ajut eu. 

— Te pricepi la matematică? 

— Nu. Vizitez şcoala în uniformă de gală şi notele copiilor 
cresc ca porumbul prăşit. 

— Adică îi sperii? 

— Asta e singurul avantaj. 

— Şi ai şi dezavantaje? 

— Bineînţeles. In primul rând, nu am prieteni. Foştii prieteni 
mă ocolesc de parcă aş fi ciumat. Nu ne ducem nicăieri şi nu ne 
vizitează nimeni. Cei din bloc ne ocolesc, se tem de noi. Dacă 
poştaşul întârzie să aducă pensia cuiva, se spune că întârzierea 
ni se datorează nouă, că i-am reclamat că ascultă Europa 
Liberă. Tot ce poate fi rău se pune în cârca noastră. Mă tem de 
ce se va întâmpla dacă se va întâmpla ceva... 

Ghiaţă îl privi bănuitor; ştia din experienţă că limbuţii, cei care 
se ambalează, nu sunt securişti buni. Ce dracu l-o fi apucat pe 
Cornescu? 

— Şi ce ar putea să se întâmple, Cornescule? 

— Dumneavoastră nu vedeţi cum se precipită lucrurile? Acum 
câţiva ani s-au răsculat minerii, acum doi ani muncitorii de la 
Braşov. Şi cu patru luni în urmă ni s-a cântat prohodul la Malta. 

— Dar ce a fost la Malta? întrebă perfid Ghiaţă, să-i audă 
părerile politice. 

— Dumneavoastră ştiţi mult mai bine decât mine. Acum 
cincizeci de ani la Yalta am fost sacrificați în favoarea 
Kremlinului. Acum o să fim sacrificați din nou. Am convingerea 
că generalul Pacepa a primit salariu şi de la americani şi de la 
ruşi, şi ne-a vândut la amândoi. Numai noi şi albanezii nu vorbim 
despre drepturile omului. Eu, tovarăşe colonel, de când lucrez la 


securitate încă n-am arestat pe nimeni, încă n-am bălul pe 
nimeni şi totuşi mă tem. 

— Şi eu mă tem, Cornescule. Mă tem că de mâine nu vei mai 
lucra la noi. Poate chiar de astăzi. Mi-ai stricat ziua, dobitocule! 

Se ridică de la masă şi plecă la sediu lară Cornescu. Cu câţiva 
ani în urmă. Încă pe vremea lui Pacepa, mai avusese o discuţie 
cu el despre planificare. Cornescu tocmai terminase ASE-ul ca 
studii suplimentare. 

— Noi, tovarăşe căpitan, planificăm ce ne trece prin cap, nu 
ceea ce se caută pe piaţa internaţională. Dacă am planta, să 
spunem în Moldova numai rapiţă şi am distila uleiurile la nivel 
mondial, ne-am plăti toate datoriile externe într-un singur an. 
Dar nu e bine să nu fim datori. În clipa când Occidentul nu ne 
mai ia dobânzi, devenim neinteresanţi pentru ei. Şi în loc să 
ţinem valuta în seifuri, i-am circula, am putea retehnologiza 
industria de vârf şi am crea zeci de mii de locuri de muncă 
pentru tineret. 

Atunci, entuziasmul şi pledoaria lui Cornescu l-au molipsit. l-a 
plăcut şi faptul că acesta i-a acordat încredere şi a stat de vorbă 
cu el într-o perioadă când Pacepa îl discreditase şi în faţa 
femeilor de serviciu. Odată îl prinse pe general singur în cabinet 
şi-i explică teoriile lui Cornescu ca pe ale lui. Pacepa îi râse în 
nas. 

— Noi, în materie de economie, n-avem nevoie să scoatem 
niciun cuvânt. Noi, dacă nu-i vom pupa în fund pe americani şi 
pe ruşi, nu vom exista ca nație. Şi în loc să-ţi baţi capul cu 
economia, mai bine interesează-te unde se găseşte Martini 
blond. Dacă ţi-e greu să reţii cuvântul „blond”, notează-l. In 
palmă, cu creion chimic, să nu-l pierzi. 

Ajuns la sediu, aranjă mutarea lui Cornescu la Lupeni abia 
după aceea se duse la Capşa să ia prânzul. 


LA ATERIZARE, Caraman intenţionat lăsă fulgarinul pe spătarul 
scaunului, ca omul care îl urmărea să aibă ocazia să-i scoată 
pliantul din buzunar. Avea tot timpul să-l recupereze după ce 
vor cobori pasagerii din avion. La coborâre însă, stewardesa îi 
vâri un bileţel în buzunar, şi Caraman, năucit de insistenţele ci, 
uită de fulgarin. 


Cu privirile aţintite asupra fulgarinului de pe spătarul 
scaunului, Fântânaru aşteptă ca omul pe care îl urmărise trei 
zile la tind să coboare din avion. O clipă se gândise că fulgarinul 
ar fi putut fi o momeală, Caraman să stea undeva la pândă, să-l 
urmărească dacă prinde nada. De ce o fi venit tocmai la el să-i 
ceară pixul? Normal ar fi fost să se adreseze stewardesei. Să fi 
aflat că a fost pe urmele lui? Dacă ar fi fost valabilă această 
variantă, n-ar fi cerut pixul, ci ar fi încercat să intre în vorbă cu 
el, să-l descoasă, cât timp a stat în Elveţia, la ce hotel a locuit, 
ca să-şi verifice presupunerile. L-a urmărit suficient de discret, 
nu-şi aducea aminte să fi făcut vreo gafă, să fi fost prea 
ostentativ. Ba chiar, ca nu cumva să bată la ochi, la restaurant 
îşi alesese un loc îndepărtat de masa lui Caraman. 

Din cauza pasagerilor care se înghesuiră spre coborâre, nu 
îndrăzni să ia fulgarinul şi să-i cerceteze buzunarele: dacă nu se 
va întoarce Caraman după el, va avea tot timpul. În orice caz, în 
raportul de activitate va trebui totuşi să treacă neapărat şi 
legăturile lui Caraman cu stewardesa, prea au şuşotit mult şi la 
ducere şi la întoarcere, şi la cobori rea lui Caraman din avion, a 
surprins-o vârând ceva în buzunarul acestuia. Poate o parolă, 
poate un cifru sau o adresă. Pentru asta însă va trebui să-şi 
noteze data, numărul cursei, ca stewardesa să poată fi 
identificată. 

Rămase printre ultimii în navă, luă fulgarinul, dar în clipa 
aceea apăru echipajul din cabină şi piloţii, politicoşi, îl poftiră să 
coboare înaintea lor. Urmării de privirile lor, nu avu cum să 
cotrobăiască în buzunarele fulgarinului. Ajuns în uşa avionului, 
nu se mai temu că va fi văzut cu fulgarinul în mână: era un 
obiect uitat în avion şi l-a adus proprietarului. Din capătul 
scărilor îl văzu pe Caraman urcând în autobuz. Cobori repede şi 
urcă pe scările remorcii. Din cauză că trebuia să se ţină cu o 
mână de bară, nici aici nu reuşi să cerceteze buzunarele 
fulgarinului. Spre norocul lui, remorca se opri chiar în dreptul 
intrării în aerogară. Alergând reuşi să treacă primul de controlul 
paşapoartelor şi, liniştii, ieşi în sala de aşteptare. În sfârşit, găsi 
pliantul cu însemnările lui Caraman, îl vâri în buzunar şi, 
neavând ce face cu fulgarinul, îl aruncă pe spătarul unui fotoliu. 
Gestul nu-i scăpă lui Gavrilă, dar omul era mai important decât 


un fulgarin abandonat. În orice caz, după descriere nu şi-l 
imaginase pe Caraman atât de înalt. 

îl întâmpină pe Fântânaru cu un zâmbet larg: 

— Cum aţi călătorit, tovarăşe Eremia? 

Fântânaru tresări: omul din faţa lui i se păru antipatic şi prea 
familiar. Probabil îl confunda cu cineva. Vru să treacă, dar untul 
îl prinse de braţ: 

— V-am întrebat cum aţi călătorit, tovarăşe Eremia? 

— Nu mă numesc Eremia! 

— Ştiu. E doar o poreclă din multe altele, continuă Gavrilă să-i 
zâmbească. De ce v-aţi debarasat de fulgarin? 

— Nu era al meu. 

— Dar l-aţi avut în braţe. Chiar i-aţi scos ceva din buzunar. 
Cum nu era al dumneavoastră? 

N-avea cum să explice străinului cum a ajuns fulgarinul la el. 
Vru să-l impresioneze: 

— Lasă-mă în pace, domnule. Mă numesc Fântânaru şi lucrez 
la Securitatea Statului. 

„Faţă de animal” continuă să-i zâmbească: 

— Eu lucrez tot acolo. Şi aş vrea să nu facem bilei, ca să nu fiu 
nevoit să apelez la ajutoare. 

Arătă spre doi indivizi care stăteau prin apropiere. 

— Cred că e o confuzie, schimbă Fântânaru tonul. 

Cei doi spre care arătase omul care îl acostase, într-adevăr 
păreau că lucrează la securitate. Şi lui îi trebuiseră ani ca să 
înveţe să se îmbrace altfel, ca să nu fie luat la ochi. 

— Toată viaţa e o confuzie, filosofă Gavrilă. 

— Eu am avut o misiune specială în Elveţia, încercă Fântânaru 
să-l lămurească, dar Gavrilă îl luă de braţ. 

— O să-mi explicaţi pe drum. 

„Cum o fi luat prăjina asta patru stele la şcoala noastră?” se 
întrebă Gavrilă. În locul lui, dacă aş fi fost acostat de cineva, l-aş 
fi luat la pumni”. Îl târî până la maşina parcată în faţa intrării. 
Unul dintre cei doi bărbaţi care stătuseră în spatele lui Gavrilă 
se grăbi să-i deschidă portiera, apoi, forţat, Fântânaru fu instalat 
pe bancheta de lângă şofer. Când portiera se închise în urma lui, 
Gavrilă ocoli maşina şi se aşeză la volan. 

Maşina demară în viteză. 


— Cum ai călătorit? întrebă Gavrilă privind aleea din faţa 


aeroportului. 

Trecerea, la persoana întâi îl deranja cel mai mult pe 
Fântânaru, dar nu vru să-şi arate nemulţumirea. Îi răspunse 
scurt: 

— Bine... 


Ştia că oriunde vor ajunge, o circă de miliţie sau un sediu al 
securităţii, lucrurile se vor lămuri repede. Il şi vedea pe uri tul de 
lângă el cerându-şi scuze. Ajunseră în apropierea şoselei şi, 
brusc, Gavrilă viră spre dreapta. 

— Bucureştiul e la stângă! îi atrase atenţia Fântânaru. 

— lar Snagovul la dreapta! După cum te pricepi la direcţii, 
cred că ai urmat cursurile de orientare turistică... 

Ar fi vrut să-i răspundă la fel de ironic, dar se mulţumi cu o 
simplă întrebare: 

— Şi ce căutăm la Snagov? 

— Noi nu căutăm nimic. Ei ne caută pe noi. După câte am 
înţeles, vrea să le vadă „tovarăşa”. 

îi păru chiar bine că au luat-o spre Snagov: oricum, trebuia să 
facă un referat şi pentru ea, şi dacă va avea ocazia să-l expună 
verbal, cu atât mai bine. Aflase că referatele întocmite pentru 
Cabinetul 2 erau cenzurate şi rescrise de cei de la secţie. 

Liniştit, Fântânaru îşi încrucişă braţele pe piept: 

— De ce n-ai început, amice, cu asta? Oricum, trebuie să fac 
un referat şi dumneaiei. În sfârşit, lucrurile se vor lămuri. 

— Se vor lămuri sigur, îl asigură Gavrilă. Am fost informat ca 
îndată ce ai ajuns la aeroportul din Zurich ai dat telefon dintr-o 
cabină publică. Pe urmă ai mai dai o mulţime de telefoane şi de 
la hotel şi ai petrecut o noapte la barul „Colibri”. 

„De unde o fi ştiind urâtul ăsta toate aceste lucruri? Se întrebă 
intrigat Fântânaru. Să fi trimis Ghiaţă o codiţă şi după mine? Nu 
era exclus. După criza aceea cu globul pământesc şi ura cu care 
vorbise împotriva lui Pacepa îl credea în stare. Să ai răbdare doi 
ani de zile să-i faci rost de o fotografie nu e la îndemâna oricui. 
Trebuie să ai o dârzenie de imbecil. Oricum, de acum înainte va 
trebui să fie atent la lot ce va spune, sa nu i se răstălmăcească 
cuvintele. 

— Şi cum te-ai distrat la bar, tovarăşe? auzi întrebarea celui 
de lângă el. 


— Ţi-am mai spus odată. Am fost în misiune. 

— Şi mie mi-ar place o misiune într-un bar de noapte, râse 
Gavrilă. 

Convins că lucrurile se vor lămuri curând, Fântânaru îşi 
permise să folosească limbajul celui de lângă volan. 

— Tu nu te uiţi niciodată în oglindă? 

— De ce să mă uit? întrebă bănuitor Gavrilă. 

Umbrele mişcătoare ale crengilor căzute pe parbriz îi 
întunecau din când în când faţa. 

— Ca să vezi cum arăţi... pufni Fântânaru în râs. Cu moaca pe 
care o ai, nici nu te lasă să intri într-un local mai de doamne- 
ajută! Tu eşti bun de misiuni în gara Filaret, la „Doi cocoşi”, sau 
undeva în Dămăroaia. 

Gavrilă îşi muşcă buzele: apoi strânse volanul cu atâta putere, 
încât i se învineţiră degetele. Rostogoli cuvintele încet printre 
dinţi: 

— N-ar fi trebuit să spui asta! 

— Tu n-ai auzit de libertatea opiniilor? îl întrebă tot ironic 
Fântânaru. Gavrilă se întoarse spre el şi Fântânaru se sperie de 
privirile lui ucigaşe. Vru să dreagă cele spuse: lartă-mă, nu 
credeam că eşti atât de sensibil. 

— Sunt foarte sensibil. Pentru o jignire ca asta aş fi în stare să 
string pe cineva de gât! Dar pe tine te iert. Tu eşti un nimic, un 
gunoi Dacă duminică va fi frumos şi o să am timp, o să mă duc 
în cimitir ca să mă piş pe mormântul tău. 

„Cum pe mormântul meu? Se întrebă speriat Fântânaru. 
Probabil, din cauza nervilor nu s-a exprimat corect, sau cine ştie, 
în mintea lui mică i s-a cuibărit ideea să mă omoare. Pentru o 
glumă?” 

După câteva minute de linişte penibilă, Fântânaru încercă să 
mai intre în vorbă cu el, chiar cu riscul să se umilească şi să-şi 
ceară scuze, dar Gavrilă se închisese în el. O singură dală îl 
onoră cu răspuns, atunci când vru să-i explice diferenţa dintre 
glumă şi răutate. 

— Nu mai trăncăni, că mă deranjezi la condus. De altfel, 
cuvintele au fost născocite ca sa mascheze gândurile. Mi-e 
lehamite de voi, care vă jucaţi cu cuvintele... 

în faţa podului de la Ciolpani, Gavrilă ieşi de pe şosea şi opri 
maşina la buza malului abrupt al râului. Fântânaru nu înţelese 


rostul acestei opriri: motorul torsese uniform, fără rateuri, şi nu 
simţi să fi făcut vreo pană de cauciuc. Probabil îi semnalase 
bordul lipsa de ulei sau a lichidului de frână. Se întoarse spre el: 

— De ce ai oprit? 

— Pentru că m-am plictisit de tine. Scoase din buzunar un 
pistol, înfipse ţeava armei sub braţul lui Fântânaru şi, înainte ca 
acesta să fi putut să se împotrivească, trase de trăgaci. O clipă 
Fântânaru rămase nemişcat, în ochi i se citi mirarea, apoi, încet, 
parcă în ralanti, se prăbuşi pe umărul lui Gavrilă. Acesta îl trase 
spre el, îi rezemă capul de volan, răsuci cheia de contact şi 
aşeză piciorul mortului pe pedala de acceleraţie. Maşina pomi în 
salturi, gâfâind şi, ajutată din spate de Gavrilă, se prăbuşi în 
vadul adânc al Ialomiţei. 


AJUNS PE PERONUL din faţa sălii de aşteptare a aerogării, 
Caraman constată că cei de la dispecerat iar nu i-au trimis 
maşină, deşi ştiau că la Otopeni taxiurile nu-şi aşteaptă clienţii 
ca în faţa Gării de Nord. Orice început de acţiune organizată de 
Direcţia a V-a era pregătită minuţios, de parcă n-ar fi fost vorba 
de securitatea română, ci de C.I.A.: maşină la scară, bani în plic, 
bilete de zbor verificate, O.K.-ul de întoarcere asigurat, iar la 
încheierea acţiunii, Direcţia devenea, cum fusese concepută la 
început, balcanică: uita cele mai elementare obligaţii faţă de 
agenţi, să-i primească sau să li se trimeată o maşină la aeroport 
Aterizat, urma goana după taxi sau o maşină de ocazie, şi dacă 
nu reuşeai să găseşti o locomoţie de a te deplasa până la 
Bucureşti, urmau zecile de telefoane de la cabine publice să 
prinzi dispeceratul direcţiei care suna ocupat ca numerele de 
informaţii. Dacă reuşeai totuşi să iei contact cu dispeceratul, 
aşteptai o oră sau două până îţi sosea maşina planificată. 

înaintea aterizării avionului lui Caraman sosise cursa Roma- 
Bucureşti şi pe o rază de cinci kilometri în jurul aeroportului 
Otopeni nu se mai găsea niciun taxi. 

Resemnat, Caraman se întoarse în sala de aşteptare, se căută 
după o fisă şi formă, la un telefon public, numărul direct al lui 
Ghiaţă. Spre nemulţumirea lui, nu-i răspunse nimeni. Nici măcar 
şeful de cabinet al colonelului. Formă numărul dispeceratului şi 
ofiţerul de serviciu, Simion, îl sfătui să stea liniştit, îi va trimite 


prima maşină sosita la garaj. Fără îndoială va trebui să discute 
aceste lucruri cu Ghiaţă: probabil, ceilalţi, care păţesc la fel, să 
nu se pună rău cu cei de la dispecerat, nu îndrăzneau să-i 
reclame. 

Pornind spre ieşite îşi descoperi fulgarinul pe spătarul unui 
fotoliu şi, bucuros, încercă să-şi imagineze faţa „codiţei” 
lecturând însemnările de pe pliant. Era convins ca acesta nu va 
arăta scrisoarea nimănui, dimpotrivă, o s-o distrugă cu prima 
ocazie, dacă n-o făcuse deja aici în sala de aşteptare. N-avea 
forţă morală să caute pliantul rupt în una din scrumierele 
umplute cu nisip, deşi ar fi meritat să-l reconstituie şi să-i 
trimeată adresantului prin poştă, să vadă că a avut de-a face cu 
un profesionist. 

leşi pe peronul bătut de soare şi pândi peste treizeci de 
minute până reuşi să prindă un taxi. Şoferul, un bătrân 
mustăcios, cu o cămaşă de tip vechi, fără guler, îl rugă să mai 
aştepte să apară un co-client. Caraman era suficient de obosit şi 
nervos să-l refuze şi se aşeză pe scaunul de lângă şofer, şi după 
ce aruncă fulgarinul pe bancheta din spate, dădu comanda: 

— Odobescu 23. 

Şoferul, care tocmai vru să răsucească cheia de contact, 
rămase cu gestul suspendat şi se întoarse spre el: 

— Strada asta nu mai există. 

— Cum nu mai există? întrebă mirat Caraman. Ziarele din 
Elveţia n-au anunţat niciun cutremur la Bucureşti şi în urmă cu 
trei zile strada, plină de praf, exista. 

— A fost demolată, răspunse atotştiutor şoferul. 

— N-a fost demolata decât partea dreaptă casele cu numere 
pare. Am spus Odobescu 23. 

— Poate ştiţi dumneavoastră mai bine. Dar mie îmi pare bine 
că se dărâmă. 

— De ce-ţi pare bine? 

— Unde se dărâmă se şi construieşte. În verticală. Se mai 
adună oraşul. Făcându-şi cocioabe ici, colo, Bucureştiul s-a întins 
ca o plăcinta. Când mă duc într-o parte a capitalei în cealaltă, 
parcă aş face o excursie în provincie. 

Caraman observă că şoferul nu pusese ceasul în funcţiune. 

— Ai uitat să pui ceasul. 


— N-am uitat îl pun la Băneasa. Până acolo oricum e o cifră 
rotundă: 30 de lei. Ti adăugăm la capătul cursei. Eu am patru 
copii şi trebuie să trăiesc din ceva. 

— Dar din câte am observat, figura asta o fac şi cei fără copii. 

— Toţi facem. De ce să ia statul şi nu noi? Cine e statul? Statul 
e o noţiune abstractă, iar noi suntem persoane concrete. Şi e 
normal sa facă figura asta şi cei fără copii. Ei o duc şi mai rău 
decât noi. În zilele noastre, o prietenă costă mai mult decât o 
nevastă. Nevasta mai rabdă, prietena caută pe altul cu bani. 

înainte de a pleca din Zurich, Caraman se gândise s-o aducă şi 
pe Veronica câteva zile în Bucureşti, s-o ascundă undeva într-un 
hotel şi, în timpul liber, să-i arate Cişmigiul, lacurile, străzile 
umbrite din Cotroceni, bisericile care au mai rămas, dar nu era 
convins că Veronica s-ar mulţumi numai cu atât. Ea ar fi vrut să 
locuiască împreună la hotel, să bată barurile de noapte, să 
închirieze vaporaşe pe Herăstrău şi cine ştie ce alte drăcovenii 
ar mai fi vrut. Ea ar fi fost incapabilă să înţeleagă că are slujbă, 
că viaţa lui de aici şi cele câteva zile pe care le petrecea la 
Zurich nu se pot asemui. Zgomotul unui avion care traversa 
autostrada, să coboare pe pista de aterizare de la Otopeni, îi 
aduse aminte de stewardesa cu picioare lungi. Ce-ar fi s-o sune 
chiar în seara asta? Renunţă însă imediat la acest gând: l-ar 
crede neserios după ce reuşise să se impună cu complimente de 
gradul doi. 


FAŢA DE ANIMAL intră în biroul comandantului şcolii, şi deşi 
era îmbrăcat în civil, cum plecase în misiune, salută cu mina la 
tâmplă. 

— Ce-ai făcut Gavrilă? 

— Exact ceea ce mi-aţi poruncit. Am organizat un accident 
perfect: maşina a derapat în apropierea podului de la Ciolpani şi 
s-a rostogolit în lalomiţa. 

— Scump accident. 

— O Dacie nenorocită. 

— Cu motor B.M.W. 

Avea peste două sute de mii de kilometri la bord. Nu se poate 
fără recuzită. Ce să fi făcut? Să-l fi sugrumat în sala de 
aşteptare? 


— Bine, bine, nu ţi-am reproşat nimic. Ai verificat dacă a 
decedat? A 

— A decedat înainte ca maşina să derapeze. In munca mea nu 
pot să fiu superficial. Dar să ştiţi, eu nu i-aş fi dat individului 
calificativul de patru stele. Era cam bleguţ şi s-a cam pierdut cu 
firea. L-am provocat, să nu-mi fie milă de el, şi el a muşcat 
nada. M-a jignit de vreo două ori, aşa că mi-a uşurat misiunea. 

— Bine, Gavrilă. Du-te şi odihneşte-te. 


DE DOUĂ SĂPTĂMÂNI, de când bătea drumul dintre Băneasa şi 
Snagov, locotenentul Neagu se plictisi de traseu: cunoştea 
fiecare cotitură, toate hârtoapele, denivelările, clienţii de la 
restaurantul Săftica, casele unde se vindeau legume şi fructe, 
fetele care făceau autostopul spre campingurile din jurul 
lacurilor. De patrusprezece zile de când luase în primire maşina 
cu însemnele miliției nu observase nimic interesant, care să-i fi 
atras atenţia: nici maşini care să fi circulat numai pe acest 
traseu, nici oameni suspecți care să fi avut arme asupra lor. De 
altfel, preşedintele, ocupat cu pregătirile pentru congres, nu s-a 
deplasat în acest timp niciodată la reşedinţa lui de la ţară. O 
singură dată văzuse straiul gerând ceva galben în pădurea de la 
marea cotitură de la Ghermăneşti. Opri maşina cu o sută de 
metri mai încolo de locul suspect, intră în pădure şi înainta cu 
precauţie de la un copac la altul, să nu fie descoperit 
Străfulgerarea galbenă era fusta unei fete care făcea dragoste 
cu un ostaş. 

încă din primele zile când începuse patrularea îşi dădu seama 
că această misiune avea un alt substrat, şi anume, să-l 
îndepărteze de la cazul Gavrilescu. El pornise cercetările după 
mărturisirile unui prieten medic care lucra la spitalul unde 
fusese internat academicianul. Părerile lui că acolo „s-a 
întâmplat” ceva, ou fost întărite şi de faptul că s-a interzis 
autopsia. Autopsia ar fi putut dovedi că Gavrilescu nu suferise 
niciodată de ulcer, că i s-a aplicat un tratament foarte ciudat. 
Era amant nu numai că îi fusese luat cazul, ci şi pentru faptul că 
nu mai avea cum să facă rost şi de alte date. Nevasta 
academicianului, probabil ameninţată, îi trântea uşa în nas. 
Drumurile ei erau mereu aceleaşi: cimitirul şi Biserica Albă de pe 


Calea Victoriei. În niciunul din aceste două locuri n-o putea 
aborda, deşi era convins că ea ştia mult mai multe lucruri decât 
îi spusese la primele întâlniri. 

Era o zi călduroasă de vară, fără nori, fără vânt. Înainte de 
Tâncăbeşti, în apropierea Antenei Bucureşti |, o maşină de 
Prahova îi semnaliză lung şi se opri la marginea şoselei. Fără să 
se gândească prea mult, Neagu traversă linia dublă 
neîntreruptă, se opri în spatele maşinii şi aşteptă ca proprietarul 
Daciei 1310 să se apropie de el. 

— Ce s-a în timp lat? îl întrebă Neagu, deşi bănuia răspunsul: 
„O maşină cu numărul cutare, de culoare cutare mi-a tăiat calea 
şi numai o minune m-a salvat ca acum să nu fiu la spital”. 

Şoferul însă avea altceva de comunicat: 

— La podul Ciolpani o maşină cu mai multe antene s-a 
răsturnat în lalomiţa. Am văzut cu ochii mei că maşina a fost 
împinsă de la spate de un individ înalt. Până am oprit să văd ce 
se întâmplă, individul a fost recuperat de o altă maşină, tot cu 
mai multe antene, şi la fel, ca şi dumneavoastră a tăiat linia 
neîntreruptă şi a dispărut în direcţia Bucureştiului. 

— Ai reţinut cumva numărul maşinii? 

— Nu. E sigur însă că începea cu 2 B. 

Neagu notă numărul maşinii de Prahova şi cu un viraj brusc 
pomi spre podul Ciolpani. Soarele în cădere se reflecta pe 
parbriz, încât fu nevoit să lase parasolarul. Ce interes a avut 
individul să împingă maşina în vad? Apăsă pe accelerator şi ca 
să aibă drum deschis, puse în funcţiune sirena maşinii. 

La pod ieşi de pe şosea şi chiar înainte de a fi coborât din 
maşină descoperi urmele unor pneuri. Şoferul care îl avertizase 
i-a spus adevărul: o Dacia neagră cu mai multe antene cu 
număr de înmatriculare a securităţii, 2 B era căzută în vadul 
adânc de vreo şase metri adâncime. Ca prin minune, maşina 
rămase pe cele patru roti, cu primele două spălate de apele 
râului. Cu precauţie, Neagu cobori în râpă şi trebui să intre în 
apă să vadă mai bine o mină însângerată ieşită prin parbrizul 
spart Deschise cu greutate portiera şi încercă să ridice cadavrul 
căzut peste bord. Cel din maşină nu părea să aibă mai mult de 
treizeci de ani: avea fruntea zdrobită, dar, sigur, nu asta îi 
cauzase moartea. Probabil a avut hemoragii interne, îşi spuse 
Neagu după ce rezemă cadavrul de spătarul scaunului. In clipa 


aceea descoperi pata de sânge de pe sacou. Cercetând-o mai 
atent, văzu şi o gaură provocată de un glonte. Era clar: individul 
fusese împuşcat şi după aceea s-a rostogolit maşina în şanţ, ca 
să pară un accident. Profesionist, îi cercetă buzunarele 
interioare, îi luă actele şi le vâri în buzunarul vestonului. La timp. 
In clipa aceea coborâră zgomotoşi patru ostaşi de la securitate 
şi un căpitan rotofei. Acesta, ajuns în apropierea maşinii, îl 
apucă pe Neagu de braţ: 

— Ce cauţi aici? 

Imediat însă îşi dădu seama că omul purta uniforma miliției şi 
deveni mai puţin agresiv: 

— Ce cauţi aici, tovarăşe locotenent? 

— Cum ce caut? se revoltă Neagu. Sunt în exerciţiul funcţiunii. 

— Am ordin să îndepărtez orice persoană de la locul 
accidentului, îl întrerupse căpitanul. Maşina e a noastră, a 
securităţii, şi cercetările le vom face noi. Aţi găsit ceva? 

— Ce să fi găsit? Abia am coborât. 

— Vă rog să plecaţi! 

Neagu urcă malul abrupt, se aşeză în maşină şi pomi spre 
Bucureşti. După câţiva kilometri se opri, să cerceteze actele 
cadavrului. După fotografia de pe paşaportul diplomatic îl 
recunoscu pe fostul baschetbalist Verifică şi vizele de ieşire şi de 
intrare în ţară. Ultima oară a fost în Elveţia. Trei zile. Cam atât 
cât stătea şi Gavrilescu. 


DUPĂ CE îl TELEFONASE Vulturul, Ghiaţă încercă să vorbească 
cu Cabinetul 2, dar şeful de cabinei îl anunţă că tovarăşa este 
foarte ocupată şi a interzis să i se facă legătura telefonică până 
la ora şapte. Işi consultă ceasul şi se supără că mai trebuie să 
stea încă două ore în birou. Pentru prima oară îi păru rău că nu 
era fumător. Tocmai se întrebă cu ce să-şi omoare timpul, când 
sună telefonul de interior. Îşi aminti că nu mai avea şef de 
cabinet şi ridică receptorul. 

— Da, Ghiaţă la telefon. Prezintă-te întâi. A, tu eşti Simion de 
la dispecerat? Cine a sunat? Caraman? Nu se poate! De unde? 

— De la aeroport. 

— Când? 

— Acum o oră. 


— Sigur el? Zici că i-ai recunoscut vocea?... Şi ce voia? 
Trimiteţi-i un echipaj şi aduceţi-l aici. Nu la mine în birou, ci jos, 
undeva într-o celulă. Ce spui? Că putea lua un taxi şi să fie în 
drum spre casă? Da, ai dreptate. Te duci chiar tu! Lei două 
echipaje şi-l întâmpini în faţa casei. 

După ce puse receptorul în furcă, îşi dădu seama că era ud de 
transpiraţie. Când îşi aminti că ar fi putut să raporteze tovarăşei 
moartea lui Caraman îi transpirară şi palmele. Ce dracu a făcut 
Vulturul? 

Luă telefonul scurt şi-i formă numărul. 

— Ce-ai iacul, mă? Ce dracu ai iacul! Acum o oră a sunat 
Caraman la dispecerat. Cum de unde? De la aeroport. Era 
supărat că nu i-am trimis maşina să-l ia. Cred că o să ne 
supărăm! 


CARAMAN HOTĂRI să mai amine cu o zi plecarea la Mamaia, 
chiar dacă Olga ar fi protestat, ca să aibă timp să discute cu 
Ghiaţă despre felul cum muncesc cei de la dispecerat. Despre 
misiunea lui în Elveţia, Ghiaţă i-a interzis să facă rapoarte în 
scris, îl interesa doar faptul dacă misiunea a fost îndeplinită sau 
nu. Caraman ştia precis că pe Ghiaţă îl rodea curiozitatea, ce 
anume a avut de făcut, dar a avut totdeauna suficientă forţă să 
nu-i pună întrebări. Îl întrebase însă cum a fost vremea, dacă s-a 
simţit bine, dacă i-a mai rămas timp şi pentru distracţii. Spera 
ca din răspunsurile primite să afle câte ceva despre misiune. 
Caraman, însă, primise ordin chiar de la el să nu divulge nimic şi 
se conformă, crezând că Ghiaţă abia aştepta o aluzie la 
misiunea lui ca să-l sancţioneze. Ar fi fost curios să afle când va 
pleca din nou în Elveţia, dar despre asta nu putea vorbi cu el. 
Suspicios cum era, Ghiaţă ar fi putut intra la bănuieli că doreşte 
să plece acolo şi ar fi dat misiunea altcuiva. Desigur, noua lui 
plecare depindea mult şi de ce-i va raporta „codiţa”. Era însă 
convins că despre pliant nu va sufla niciun cuvânt: ar fi fost ca 
un certificat de descalificare. Singura care va bombăni va fi Olga 
pentru pierderea încă a unei zile de concediu. Era convins că 
zilele pe care le va petrece la mare vor fi foarte dezagreabile: 
noaptea se va gândi la Veronica, iar ziua, dacă va vedea pe 
plajă o femeie cu picioare lungi, la stewardesă. 


Taxiul coti pe strada Odobescu şi brusc, Caraman puse mâna 
pe braţul şoferului: 

— Opreşte! 

— Aici e abia 9. 

— N-are nicio importanţă! Dă înapoi şi coteşte pe strada din 
dreapta. Mai repede, ce dracu! 

în timp ce şoferul executa manevra, Caraman privi prin 
parbriz cele două maşini negre cu mai multe antene, care 
staţionau în faţa casei lui. In jurul lor se agitau câteva persoane, 
dar din cauza distanţei nu recunoscu pe niciunul dintre ei. Era 
clar scopul prezenţei lor acolo: voiau să-l ridice. Nu pricepu însă 
procedeul: ar fi putut să vină la aeroport şi să-l aresteze acolo. 
Sau decizia s-a luat după ce au vorbit cu „codiţa”. Să-l fi supărat 
chiar atât de mult scrisorica de pe pliant? 

După ce cotiră pe strada lăturalnică, Caraman porunci 
şoferului să oprească, îi plăti cursa şi se refugie repede într-un 
gang şi privi îndepărtarea taxiului. In clipa aceea realiză că 
uitase fulgarinul în maşină. N-avu însă timp să se gândească 
prea mult la fulgarin, pentru că dinspre colţul străzii se auzi un 
huruit de motor suprasolicitat şi apăru una din maşinile care 
staţionase în faţa casei lui. Abia avu timp să se retragă sub 
poartă. Probabil, au văzut manevrele taxiului şi acum au pornit 
în urmărirea lui. Işi consultă ceasul: era cinci şi douăzeci de 
minute. 

Fără îndoială, taxiul va fi în curând ajuns, urmăritorii îşi vor da 
seama că părăsise maşina şi vor pomi în căutarea lui. Trebuia să 
se îndepărteze cât mai mult de casă. Traversă gangul, ajunse 
într-o curte desfundată de betoniere şi dispăru în pădurea de 
cofraje a şantierului. Cunoştea suficient de bine locurile: ori de 
câte ori se întorcea mai devreme de la serviciu, traversa 
şantierul, să vadă dacă au mai crescut blocurile. În faţa unei 
fundaţii, Caraman descoperi o basculantă din care se descărcau 
colaci de fier beton. Se apropie de ea, văzu cheia de contact în 
priză şi, fără să se gândească prea mult, urcă la volan şi pomi în 
viteză după ce acţionă bascula. Cei doi muncitori şi colaci de fier 
beton se risipiră pe şoseaua desfundată, auzi ţipete în spatele 
lui şi coti pe prima stradă circulată. Dar de ce veniseră 
echipajele să-l întâmpine? Să fi aflat că depusese ultimul cont 
pe o altă parolă? N-aveau de unde să afle, numai dacă cineva 


pentru care făcuse depunerile, n-a fost să verifice conturile. La 
bancă nu conta decât numărul de control şi parola. Să fi 
cunoscut şi urmăritorul lui parola şi a făcut el verificările? 
Aceasta variantă era neverosimilă: nu puteau cunoaşte atât de 
mulţi oameni parola. Era convins că nici măcar Ghiaţă n-o 
cunoştea. Tot din cauza asta a trebuit să moară şi 
academicianul, care a deschis pârtia depunerilor. Altul trebuia 
să fie motivul pentru care îl urmăreau. Coti din nou pe o stradă 
lăturalnică şi opri motorul. Spre norocul lui, găsi în torpedou 
actele şoferului şi, alături, pe bancă o geacă din piele, uzată. 
După ce-şi goli buzunarele hainei, o schimbă cu geaca şoferului. 
Verificând lucrurile scoase din buzunar, dădu şi peste numărul 
de telefon al stewardesei. I| memora apoi îl rupse în bucăţi mici 
şi le risipi pe stradă. In primul rând trebuia să afle cum se 
numeşte: cercetă buletinul şoferului, acesta era tuns în cap şi se 
numea lon Duma, cu domiciliul stabil în Focşani. Propriile acte, 
biletele de avion şi paşaportul le aruncă în gura unui canal. Ştia 
că de aceste acte nu va mai avea nevoie niciodată şi în orice 
caz, nu era bine sa fie găsite asupra lui. Ştia de asemenea, că 
buletinul şoferului nu-i putea fi folositor, decât câteva zile până 
când vor găsi basculanta şi vor descoperi că furase actele şi 
geaca şoferului. Nu putea merge la niciun cunoscut şi zâmbi 
acestui gând: nici nu avea cunoscuţi unde s-ar fi putut adăposti 
şi, la colegi ar fi fost o prostie să încerce, l-ar fi predat primului 
miliţian. Poate ar fi fost mai bine dacă ar fi ascultat de Veronica 
şi ar fi plecat în Bolivia decât sa fi luat avionul spre Bucureşti. 
Desigur, înainte de a fi plecat peste Ocean, trebuia să-şi rezolve 
statutul încă în Europa, în Spania sau Portugalia. Acte, 
paşapoarte cu nume noi, dovadă că deţinea bani la o bancă 
cunoscută, costau mult, dar nu era imposibil de realizat. ŞI 
Mocanu, care plecase într-o misiune în Argentina, îşi procurase 
acte false în Spania. El şi-a depus douăzeci de mii de dolari într- 
o bancă, să pară rentier, şi n-a mai dat niciun semn de viaţă. 
Ajuns la destinaţie şi-a scos banii din bancă şi s-a mutat undeva 
într-o altă ţară şi s-a angajat în meserie: era inginer constructor. 
Pentru Caraman, însă, Bolivia, Veronica nu mai erau decât nişte 
amintiri foarte îndepărtate. Acum important era să plece din 
Bucureşti. Cu trenul nu putea părăsi oraşul: în clipa când se afla 
că nu fusese arestat, gările intrau automat în alertă, se efectuau 


razii şi niciun vagon nu părăsea gara fără să fi fost legitimaţi toţi 
pasagerii. În caz de alertă, nu se putea folosi nici de vagoanele 
de marfă: triajele erau împânzite de agenţi care verificau fiecare 
om străin, fiecare suspect. Nici măcar colţul de stradă unde 
staţiona acum nu şi-l alesese bine: în aceste prime momente de 
urmărire trebuia să fie undeva într-o casă, ori pe străzi 
aglomerate, sau magazine universale. Luă un tramvai până în 
Piaţa Unirii, intră la Cocor şi colindă toate raioanele. Nu mai 
fusese de ani de zile într-un complex comercial: ultima oară 
chiar la inaugurarea acestui magazin, detaşat pentru paza 
preşedintelui ţării. Atunci i se păru. Magazinul foarte bine 
aprovizionat, chiar îi spusese Olgăi să treacă a doua zi pe acolo. 
Acum mărfurile i se păreau degradate, de proastă calitate. De 
altfel, chiar dacă ar fi vrut să cumpere ceva, nu avea bani decât 
câteva sute de lei şi nişte franci elveţieni, pe care, în orice caz, 
nu trebuiau găsiţi asupra lui. La secţia de jucării văzu câteva 
avioane de plastic şi-şi aduse aminte de stewardesă. Ce-ar fi să-i 
dea un telefon ei? Îi era ciudă că n-o întrebase cum se numeşte: 
nu-i putea spune „sărut mina, domnişoară picioare lungi”. De ce 
nu? Era chiar mai amuzant să-i spună „domnişoară picioare 
lungi” decât Maria sau Silvia „Ştiţi, eu sunt cel cu complimente 
de gradul doi”. „Şi ce doriţi?” La întrebarea asta n-ar fi ştiut ce 
să-i răspundă. Că e urmărit? Dar, în fond, de ce sunt urmărit? Să 
fi telefonat „codiţa” încă din Zurich? Nu, atunci aş fi fost 
aşteptat la aeroport. Probabil telefonul s-a dat după aterizarea 
avionului, poate chiar din cauza pliantului găsit în fulgarin. Să se 
fi considerat umilit şi s-a răzbunat? În magazin nu mai putea sta 
decât câteva ore, până la închidere. Şi ce va face după aceea? 
Nu-şi putea petrece noaptea într-un parc, l-ar fi legitimat primul 
miliţian. Singura soluţie era totuşi stewardesa. Dacă ar reuşi s-o 
lămurească să-l adăpostească măcar o noapte... Şi nu se putea 
ca a doua zi, având douăsprezece ore la dispoziţie, să nu 
găsească o soluţie. Dar ce să-i spună? Că e urmărit? De ce să-şi 
rişte ea zborurile externe pentru un urmărit? Dar dacă numărul 
de telefon primit de la ea e un număr aiurea, inventat, ca cel 
primit de la Veronica? Şi dacă va fi scârboasă la telefon? „Dar 
ce-ţi imaginezi dumneata, pentru că am fost politicoasă la bord, 
să mă suni acasă? Sau credeţi că, după cum arăt, nu pot face 
cunoştinţă cu un bărbat decât la zece mii de metri înălţime?” 


Dar dacă va hotărî s-o sune, trebuie s-o facă înainte de a se 
întuneca, să nu pară că o caută pentru cine ştie ce. leşi din 
magazin şi încercă vreo zece telefoane publice, până găsi unul 
care funcţiona. 

Telefonul sună de câteva ori până ce la capătul celălalt al 
firului cineva ridică receptorul. Caraman îi recunoscu vocea şi 
răsuflă uşurat. 

— Alo, sărut mâinile. Am vrut să verific dacă numărul de 
telefon pe care mi l-aţi strecurat în buzunar există într-adevăr. 

— Dar cine e la telefon? 

Normal ar fi fost să mă recunoască după ce i-am spus că mi-a 
strecurat numărul de telefon în buzunar. Sau te pomeneşti că a 
dat telefonul la mai mulţi pasageri. 

— Nu ştiu dacă numele meu vă va spune ceva. Sunt individul 
cu complimente de gradul doi. 

Ea începu să rida: 

— Am fost convinsă că o să mă sunaţi. 

— Chiar convinsă? 

— Da. Noi, femeile, presimţim asta totdeuna. Adevărul e că m- 
am aşteptat să mă sunaţi peste vreo două sau trei zile. 

— De ce atât de târziu? 

— Credeam că un om întors din străinătate întâi îşi face 
obligaţiile acasă. 

— Încă n-am ajuns acasă şi apoi mi-ar fi fost greu să aştept 
două sau trei zile. Neştiind cum vă cheamă, mi-ar fi fost greu să 
mă gândesc la cineva despre care nu ştiu decât că are picioare 
lungi. 

Stewardesa fise din nou: 

— Picioare lungi e totuşi ceva mai concret decât un nume 
oarecare. 

— Aveţi dreptate. 

— Şi pentru asta m-aţi sunat, să-mi aflaţi numele? 

— Nu. Aş vrea neapărat să vă văd. Pentru câteva clipe. 

Stewardesa răspunse cu întârziere: 

— Dar numai pentru câteva clipe. Rostise cuvintele rar, să fie 
bine înţeleasă. Eu tocmai ies în oraş. Vă convine peste douăzeci 
de minute în faţa hotelului Lido? 

— Da, îi răspunse resemnat Caraman. Peste douăzeci de 
minute voi fi acolo. 


în drum spre locul întâlnirii, Caraman se întrebă ce să-i spună. 
Adevărul? Că e urmărit, că ar vrea să se adăpostească câteva 
zile la ea? Ea nu l-ar crede: ar fi convinsă că născocise toată 
povestea cu urmărirea ca să se culce cu ea. La un moment dat, 
chiar îi păru rău că o sunase şi mai ales că a acceptat să se 
întâlnească cu ea pe stradă. 

Stewardesa apăru exact la ora fixata, înaltă, elegantă, cu un 
taior de stofa subţire, cu fusta mult deasupra genunchilor. Ea 
abia îl recunoscu pe Caraman în geaca de piele uzată. 

— Din discuţiile la telefon am înţeles că n-aţi fost acasă, dar 
văd că totuşi v-aţi schimbat. 

— Geaca pe care o vedeţi pe mine am furat-o dintr-o 
basculantă. 

îi povesti în câteva cuvinte cursa cu taxiul, despre maşinile 
securităţii din faţa casei, despre furtul basculantei. 

— In orice caz, aveţi o fantezie mai bogată decât mi-aş fi 
imaginat. Am crezut că o să-mi spuneţi că aţi pierdut cheile 
apartamentului sau ceva asemănător. Brusc, deveni serioasă. 
Vă cred. De aceea am plecat de acasă, pentru că am fost 
chemată la securitate să spun tot ce ştiu despre călătorii din 
cursa Zurich-Bucureşti. Cobori vocea. De ce sunteţi urmărit? 

— Nu ştiu. Mai bine spus încă nu ştiu. 

Stewardesa se scotoci în poşetă şi scoase o cheie: 

— Asta e cheia apartamentului meu. li dădu adresa şi toate 
indicaţiile necesare. Peste o oră cred că voi fi acasă. Nici colega 
mea n-a stat mai mult de o oră. Cred că nu e bine să fim văzuţi 
împreună. 

Legănându-se, se pierdu printre trecători. 

Uluit, Caraman vin cheia în buzunar. În orice caz, a fost o 
doamnă. Auzind că sunt urmărit ar fi putut să-mi întoarcă 
spatele. Îşi aduse aminte de cuvintele Veronicăi: „Nu ţi s-a 
întâmplat niciodată ca mergând pe stradă, unul dintre trecători 
să ţi se pară simpatic sau invers”. Poate fără motiv am fost 
simpatic stewardesei că nu m-am holbat la ea, că n-am încercat 
să-i fac curte. Nici n-aş fi putut să-i fac curte, gândindu-mă la 
Veronica. 


ERA ÎNCĂ LUMINĂ când instructorul Gavrilă se întoarse la 
sediul de la Băneasa. Fusese la bufetul din comună şi băuse o 
jumătate de litru de coniac Segarcea cu trei stele şi era prost 
dispus. Totdeauna după misiuni „importante” era prost dispus. 
Nu avea remuşcări, poate nici nu ştia ce erau remuşcările, dar 
era prost dispus, pus pe harţă. Plecase din cazarmă să se 
întâlnească cu prietena lui, care locuia în cartierul Pajura, 
aproape de Casa Scânteii, o contabilă la fabrica de bere, 
văduvă, grasă, care terminase Academia de Ştiinţe Economice şi 
care spera să se mărite cu el. Gavrilă îi spusese clar că nu se va 
însura niciodată, dar ea spera să-l lămurească totuşi. Se vedeau 
rar, o dată sau de două ori pe lună, făceau dragoste imediat ce 
el intra în casă, discutau puţin, şi, uneori Gavrilă îi lăsa sume 
importante pe noptieră. 

— Nu pentru bani fac dragoste cu tine, Gavrilă! îi reproşa ea, 
şi Gavrilă răspunse râzând: 

— Nu pentru aceea ti-i dau, ci pentru că simt nevoia să dau. 

— Cum adică simţi nevoia să dai? 

— Nu ştiu cum să-ţi explic acest sentiment. Uneori, fără motiv, 
stau în dormitor şi-mi vine să plâng. La început mă înfuriam, 
spuneam că sunt o zdreanţă, că n-am suficientă putere să mă 
abţin. Pe urmă, cu timpul, m-am împăcat cu gândul că sunt o 
zdreanţă pentru că lacrimile mă linişteau. De curiozitate m-am 
dus odată la biserică şi am suportat o întreagă slujbă. Nu mi-a 
plăcut nici preotul, nici predica şi totuşi după un timp am simţit 
din nou nevoia să mă duc la biserică. A doua oară am avut 
noroc că am nimerit când nu era nimeni acolo în afară de o 
bătrână care supraveghea luminările. Era o linişte ciudată, îmi 
auzeam respiraţia şi am privit o luminare până s-a stins. Când 
am ieşit am simţit aceeaşi uşurare de parcă aş fi plâns. 

— De ce nu dai bani la săraci, la cerşetori? 

— Pentru că nu merita! Aflându-mă odată la restaurantul Aro 
din Braşov, m-am dus la subsol, la toaleta. La plecare am 
observat lângă uşa o bătrână ridată, obosită care semăna cu 
bătrâna care supraveghease luminările din biserică. O clipă m- 
am gândit că ar putea să fie mama mea. L-am dat un teanc de 
bani, cred că vreo cinci mii de lei. Bătrâna a refuzat, mi-a spus 
că sunt beat, că nu ştiu ce fac şi mâine familia mea n-o să aibă 
ce să mănânce. l-am aruncat banii în poală şi am plecat. Ce 


crezi că a făcut nebuna? A venit după mine în restaurant 
fluturând bancnotele şi mi-a pus banii pe masa. Tot localul se 
uita la mine. Ce or fi crezut oamenii? Că i-am oferit bani, să mă 
culc cu ea? În clipa aceea aş fi fost în stare s-o string de gât. Cei 
care nu pot primi, sunt la fel de răi ca cei care nu dau. De aceea 
îti dau, înţelegi? lartă-mă că ţi-am spus atât de multe prostii. 

Şi în seara aceea, după ce a plecat de la ea, i-a venit să 
plângă, dar nu de slăbiciune ci de ciudă. 

Când plecase din cazarmă o sunase, dar ea nu era acasă şi 
atunci s-a abătut la bufet. Santinela de la poartă îl salută 
respectuos, pe urmă îi spuse că tovarăşul comandant îl căuta de 
peste două ore şi e supărat foc. 

—A spus că nu pleacă din sediu până nu dă de 
dumneavoastră. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu, tovarăşe instructor, dar a reţinut toate biletele de 
voie şi a ordonat alarmă. 

Gavrilă intră în biroul comandantului zâmbind. Acesta aruncă 
călimara spre el. Faţă de animal abia reuşi să se ferească. 

— Ce ai făcut, nenorocitule? ţipă comandantul războinic. 

— Am fost la bufet. 

— Te-am întrebat ce ai făcut la aeroport? 

Zâmbetul îngheţat pe faţa lui Gavrilă aducea cu o grimasă. 
Deveni bănuitor şi ochii îi prinseră nişte licăriri galbene. 

— Vă raportez, tovarăşe comandant... 

— Îmi raportezi cu amănunte: e vorba de viaţa unui om. 

— E vorba de moartea unui om, tovarăşe comandant! Când 
am intrat aici m-aţi întrebat „ce ai făcut nenorocitule?” şi eu vă 
răspund: Mi-am îndeplinit misiunea primită de la 
dumneavoastră. 

— Hai, spune. 

— Conform instrucțiunilor, l-am întâmpinat în sala de 
aşteptare a aeroportului. Pe baza indicaţiilor şi datelor din dosar, 
l-am recunoscut uşor: avea un fulgarin pe braţ, venea din 
Elveţia, şi din discuţii a reieşit că a dat o mulţime de telefoane şi 
şi-a petrecut ultima noapte lă barul Colibri. L-am invitat în 
maşină şi am plecat cu el spre Ciolpani. 

— Asta la ce ori? 

— La patru, patru şi câteva minute. 


— Sigur? 

— Sigur, tovarăşe comandant. Avionul a sosit cu câteva 
minute înainte de ora patru. N-au trecut nici cinci minute de la 
aterizare şi omul a şi apărut în sala de aşteptare, când ceilalţi 
călători se îmbulzeau încă la ghişeul de la controlul 
paşapoartelor. 

— Atunci cum se face că la patru şi douăzeci a dat telefon de 
la aeroport? 

— E imposibil. 

— E imposibil, Gavrilă! A vorbit cu dispecerul garajului de la 
Departament, care i-a recunoscut vocea. Cerea să i se trimită o 
maşină la aeroport. 

Gavrilă îşi permise să zâmbească: 

— Şi i-au trimis? 

— Bineînţeles. Dar el nu mai era acolo. 

— Am bănuit. 

— Bănuieşti prost! Luase un taxi şi a ajuns în apropierea casei, 
dar a văzut maşinile securităţii şi a sărit din taxi. 

— Şi de unde ştiau că e el dacă nu l-a văzut nimeni? 

— l-au găsit fulgarinul în taxiul din care a sărit. Ai spus că 
omul pe care l-ai luat de la aeroport avea un fulgarin pe brat. 

— Da. A apărut cu fulgarinul pe braţ, pe urmă a cotrobăit prin 
buzunare şi l-a abandonat pe spătarul unui fotoliu din sala de 
aşteptare. 

— Află, Gavrilă că ai omorât pe altcineva. Şi-ţi spun eu pe 
cine: pe cel care l-a însoţit ca o umbră în Elveţia. Asta, crezând 
că are ceva în buzunare, i-a furat fulgarinul încă în avion şi din 
cauza asta l-ai confundat... 

Pentru o clipă, Gavrilă rămase pe gânduri. 

— La început şi eu am avut o bănuială, dar discutând cu el 
toate datele s-au potrivit... 

— S-au potrivit pentru că el raporta zilnic ce făcea omul pe 
care trebuia să-l aştepţi la aeroport. O să înfunzi puşcăria! 

— Eu am executat ordinele dumneavoastră. Daţi-mi adresa 
individului şi-mi răscumpăr greşeala. 


APARTAMENTUL stewardesei era la etajul doi al unei vile 
năpădită de viţă sălbatică şi ajunse la el urcând o scară îngustă 


de lemn neluminată. Deschise uşa şi intră direct, fără antreu, 
într-o încăpere imensă în formă de L, cu mobile masive, grele, 
obosite. Tot parchetul era acoperit de covoare persane de 
culoare închisă, la fel ca şi tapetul vechi, înnegrit de timp. 
Stewardesa, probabil moştenise apartamentul de la părinţi, îşi 
imagină Caraman;  mobilele, perdelele nu  oglindeau 
personalitatea ci, deşi îşi lăsase amprenta peste tot: rochiile 
aruncate pe spătarele scaunelor, ciorapii lăsaţi în faţa fotoliilor şi 
rufăria intimă întinsă pe calorifere. 

în dormitor, patul era desfăcut, probabil de mai multe zile: un 
colţ de plapumă se scurse pe parchet, peste nişte papuci de 
mătase cu pompoane mari, albe. Rezemată de oglinda toaletei, 
Caraman descoperi o fotografie de a ei goală, puţin obscenă, 
făcută de un fotograf amator chiar în dormitor, privindu-se în 
oglindă, să fie văzută şi din spate, şi din faţă. Obosit, Caraman 
se întoarse în camera de zi şi se aşeza într-un fotoliu. De sub 
cristalul de pe masa din faţa lui îi zâmbi un locotenent de miliţie, 
căruia cineva îi desenase cu un dermatograf nişte mustăţi 
răsucite în sus. Caraman avu senzaţia că ofiţerul de miliţie se 
uită numai la el. Neliniştit, Caraman se ridică din fotoliu, se duse 
la fereastră şi privi în stradă. O creangă uriaşă de platan îi 
obtura vizibilitatea: strada era îngustă, cu iarbă crescută printre 
pietrele cubice ale caldarâmului. Gândindu-se la stewardesă, se 
întrebă dacă nu-i oferise prea uşor cheia apartamentului? Il 
deranjă şi portretul miliţianului de sub cristalul de pe masă. Ce 
relaţii o fi având ea cu milițienii? Cum ce? Stewardesele erau 
instruite să anunţe organele de stat de orice li s-ar părea 
suspect în timpul unui zbor, de ceea ce vorbesc străinii şi mai 
ales pasagerii români. Ce nu face o nenorocită de stewardesa să 
nu-şi piardă dreptul la cursele externe?... Cu bănuială în suflet, 
Caraman ieşi din apartament, încuie uşa şi cobori în stradă. 


ÎN SUFRAGERIA LUI Caraman, nevastă-sa, Olga, cu ochii roşii 
de plâns, stătea pe un scaun cu mâinile sprijinite pe masă. În 
faţa ei în picioare, colonelul Ghiaţă tocmai îşi ştergea 
transpiraţia de pe frunte. Şi el părea fără vlagă, obosit, numai 
ochii, micşoraţi de lentilele ochelarilor, erau vii, iscoditori. În 


spatele lui, rezemaţi de perete, mai erau doi bărbaţi care îşi 
trădau profesia şi după faţă şi după îmbrăcăminte. 

— Vă întreb din nou, doamnă, continuă Ghiaţă ancheta, după 
ce vâri batista în buzunar. Soţul dumneavoastră a cotit de pe 
strada Odobescu spre dreapta şi a părăsit taxiul. Unde putea să 
se ducă? 

— Nu ştiu. 

— Poale are nişte rude prin apropiere? 

— N-are rude în toată ţara, doar îi cunoaşteţi dosarul. A fost 
orfan şi a crescut la Şcoala aceea specială a securităţii de la 
Câmpina. 

— Prieteni? 

— Ştiţi foarte bine că prima regulă a şcolii a fost să nu lege 
prietenii, să nu aibă încredere în nimeni. 

Toate aceste întrebări le mai pusese de două sau trei ori, dar 
ştia din experienţă că, uneori, la aceleaşi întrebări acuzaţii 
puteau da mai multe răspunsuri: cei anchetați oboseau, se 
enervau şi din cauza asta se contraziceau. Desigur, ancheta de 
aici era preliminară şi iară prea mare importanţă. Pe Caraman îl 
verificase de zeci de ori. Ştia că nu are prieteni, că nu întreţine 
relaţii cu nimeni. Odată a trimis doi oameni să vadă cum îşi 
petrece Caraman vacanţa la mare. Din rapoarte a reieşit clar că 
nu s-a întâlnit cu niciun cunoscut, că n-a stat de vorbă decât cu 
femeile care îi făceau curăţenie în camere şi cu chelnerii care îl 
serveau la masă. Nu l-a invidiat niciodată pentru viaţa lui 
retrasă, obscură. Adevărul era că nici el nu avea o viaţă socială 
normală, locuia singur, nu avea relaţii decât de serviciu, dar 
oricum, coordonând un departament avea satisfacția puterii. 

Cu doua ore înainte l-au adus în apartament pe şoferul taxiului 
din care sărise Caraman. Era un om în vârstă cu o vânătaie sub 
ochiul stâng, probabil urma unei discuţii purtate cu unul care l-a 
arestat Era speriat, clipea mărunt şi-şi sugea dinţii. 

— N-am să mai fac niciodată, spuse şoferul când îmbrâncit 
ajunse în faţa lui Ghiaţă. 

— Ce n-ai să mai faci? îl întrebă curios colonelul. 

Era convins că şoferul îi va indica o pistă. 

— N-am să mai merg niciodată cu contorul mort. 

— Cum adică, mort? 

— Adică fără să taxeze. 


— Duceţi-l, se adresă oamenilor care l-au adus, să facă nişte 
declaraţii scrise, apoi se întoarse spre şofer: mă interesează tot 
ce e în legătură cu clientul pe care l-ai transportat de la Otopeni. 

După ce şoferul părăsi încăperea, se apropie de nevasta lui 
Caraman şi continuă ancheta: 

— Şi totuşi soţul dumneavoastră s-a dus undeva. De altfel 
chiar dacă venea acasă, urma să plece. Văd, arătă spre nişte 
geamantane înţesate cu lucruri, avea bagajele pregătite. 

— Urma să plecăm în concediu la Mamaia. Aveam şi biletele 
cumpărate. 

— Poate a plecat să joace table cu cineva. 

— Nu-i plăcea să joace table. 

— Şah? 

— Şah nu juca decât cu fiul său. 

Ghiaţă hotărî să repete întrebările de la început. Oricum nu 
avea nimic mai bun de făcut, dar în clipa aceea sună telefonul. 
Colonelul îi făcu semn să nu ridice receptorul. Işi dădu seama că 
era un moment hotărâtor în arestarea lui Caraman. Spuse pe un 
ton oficial: 

— Dacă e el, obligaţi-l să vină acasă. Cu altcineva să 
conversaţi normal. 

Emoţională, Olga ridică receptorul: 

— Alo?... Da, casa Caraman. Nu, domnule. Soţul meu nu este 
acasă. 

— Întrebaţi-l cine e? îi şopti colonelul şi se apropie de ea să 
audă convorbirea. 

— Dar cine îl caută? întrebă Olga cu vocea frântă. 

Cel de la capătul firului turui ceva, apoi, brusc, întrerupse 
conversaţia. 

— Ce a spus? Cine e? Întrebă Ghiaţă derutat, nu înţelesese 
nimic din convorbire. 

— A spus că e un prieten. 

— Vedeţi că are prieteni! o acuză Ghiaţă. Şi ce a mai spus? 

— Că mint. Că a auzit când soţul meu mi-a şoptit ceva. 

— Dar a vorbit mult, insistă Ghiaţă. 

— Da, a spus că e prin apropiere şi o să treacă pe aici. 

Colonelul se întoarse spre cei doi agenţi rezemaţi de perete. 

— Luaţi maşinile din faţa casei şi cineva să rămână în casa 
scărilor, fără să fie văzut Executarea! 


Cei doi părăsiră încăperea, iar Ghiaţă îşi verifică pistolul: trase 
piedica şi-l vârî la îndemână în buzunarul hainei. Neştiind ce să 
facă se aşeză la masă, în faţa Olgăi. 

— Când a plecat luni v-a spus unde se duce? 

— Niciodată nu mi-a vorbit de misiunile lui. Dar am bănuit că 
pleacă în străinătate. 

— După ce aţi bănuit? 

— Că şi-a luat fulgarinul. 

— Şi unde bănuiaţi că pleacă? 

— În orice caz, undeva prin apropiere. Mi-a spus să 
împachetez, că miercuri plecăm la Mamaia. 

— Ce înseamnă „prin apropiere”? 

— Ungaria, Bulgaria... 

Brusc Olga îşi reveni: îşi şterse ochii cu pumnii, se retrase de 
lângă masă şi se rezemă de spătarul scaunului. II înfruntă pe 
Ghiaţă: 

— Dar ce aveţi cu Mircea? 

Ei în niciun caz nu-i putea spune adevărul. Dar care era 
adevărul? Dacă nu se făcea atâta zarvă, dacă nu veneau 
echipajele în faţa casei lui, Caraman ar fi venit acasă, mâine 
dimineaţă s-ar fi prezentat la serviciu să raporteze ce a făcut în 
Elveţia şi putea fi arestat fără gălăgie. Dar de ce trebuia sa fie 
arestat? Pentru că a tras la acelaşi hotel? Asta nu putea fi 
motivul. Motivul era ca făcuse cinci drumuri la Zurich. Niciunul 
dintre cei care au îndeplinit misiunea „Elveţia”, n-a efectuat mai 
mult de patru drumuri. Şi de ce? Pentru că aşa hotări se cea 
care se minunează de uluitoarele combinaţii ale moleculelor? 
Ghiaţă era conştient că nici el nu era mai mult decât un simplu 
pion: da, dar în uluitoarele combinaţii ale jocului de şah un pion 
oricând avea şansa să devină regină. 

Olga repetă întrebarea: 

— Ce aveţi cu Mircea? 

Ghiaţă căută să se justifice: 

— După câte am înţeles eu, a pierdut sau i s-a furat un 
document foarte important. Am vrea să cunoaştem împrejurările 
în care a dispărut documentul. 

— Şi pentru atâta lucru de ce era nevoie de atâta agitaţie, de 
două echipaje înarmate? Băieţii care au ieşit din cameră nu 
păreau că se ocupă de documente. 


Nu putu să continue, pentru că în clipa următoare peretele de 
sticlă care dădea spre terasă se sparse şi printre cioburi apăru 
un bărbat mascat la faţă cu un ciorap de damă. Purta uniforma 
de antrenament neagră, la fel cum avusese şi Mircea când se 
antrena la şcoala aceea specială de la Băneasa. Mascatul 
întoarse automatul spre cei doi: 

— Nu mişcă nimeni! M îi ni le sus şi îndepărtaţi-vă de la masă! 
La perete! Se adresă lui Ghiaţă, care se conformă întocmai: Tu 
eşti Caraman? 

— Eu tot pe el îl caut, se linişti Ghiaţă. Sunt colonelul Cornel 
Ghiaţă de la Departament. 

Mascatul lăsă ţeava automatului în jos: 

— Mi s-a părut că vă cunosc de undeva, tovarăşe colonel. 


TRECUSERĂ aproape două ore de când coborâse din 
apartament şi stewardesa continua să întârzie. Caraman deveni 
din ce în ce mai neliniştit: dacă a fost reţinută, dacă n-a avut 
destulă prezenţă de spirit, dacă n-a rezistat la presiuni şi a spus 
mai mult decât ar fi trebuit, mai ales că a văzut-o de câteva ori 
colega ei de bord alături de un pasager care putea să semene 
cu descrierile făcute de cei de la securitate. La „Anchete” erau 
intelectuali rafinaţi, bine pregătiţi, pe care nu-i puteai duce cu 
un zâmbet, cu ochi dulci. Şi pentru un străin, cunoscut 
întâmplător, nu merita să rişte: cursele externe erau mai bine 
plătite, şi, după câte ştia el şi în valută. Şi cine era miliţianul din 
fotografia de sub cristal? Prea e mare fotografia ca să fie a unui 
prieten oarecare. Gândurile sumbre îl copleşiră: prea uşor i-a 
dat cheia apartamentului. Dar dacă era un aranjament, n-ar fi 
întârziat atâta, să-i dea răgaz să fugă. 

în cele din urmă apăru un taxi, care opri chiar în faţa casei şi 
cobori stewardesa. O recunoscu după picioarele ei lungi. Era 
singură. Caraman răsuflă uşurat, şi după ce maşina se îndepărtă 
se apropie de ea. 

— De ce n-ai urcat? întrebă ea mirată. 

— Am urcat, dar am văzut poza unui miliţian şi m-am speriat. 

— E soţul meu, zâmbi ea. l-aş fi aruncat poza demult, dar când 
sunt singură am senzaţia că mă păzeşte. 

Porniră pe scările întunecate care duceau spre etaj. 


în apartament stewardesa se simţi stânjenită: 

— Vă rog să luaţi loc până îmi adun lucrurile. Culese ciorapii 
de pe covor, chiloţii de pe calorifer. Să nu intraţi în dormitor 
acolo e şi mai mare dezordine. 

— Am fost, îi răspunse zâmbind Caraman. V-am admirat şi 
poza din oglinda toaletei. 

— N-ar fi trebuit. Mi-a făcut-o o colegă care ţinea foarte mult 
la mine. E urâţică, ciolănoasă, cu fundul mai jos. Natura nu e 
foarte darnică cu toată lumea, dar e o prietenă desăvârşită. Mă 
admiră. A insistat să mă fotografieze goală. După ce m-a aranjat 
în faţa oglinzii şi a declanşat aparatul mi-a spus: ţi-am făcut 
poza asta ca să vezi peste zece, douăzeci de ani cum ai arătat. 
De aceea o ţin. Altminteri aş fi rupt-o de mult. Când vine un 
bărbat, ca dumneata, poate să creadă că e un afiş de reclamă 
pentru marfa pe care o găseşte în casă. Şi pentru că nu mai arăt 
ca în fotografie, poza a început să-mi placă. Prietena mea a avut 
ghinion în dragoste: a trecut prin patul tuturor piloților, dar asta 
e soarta tuturor stewardeselor: dactilografele prin ale 
directorilor sau şefilor de cabinet. Nici nu ştiu de ce v-am spus 
toate astea. Ba da. Era vorba de prietena mea care e nefericită 
în dragoste. Când are câte o deceptie vine şi doarme la mine. 

Lui Caraman i se păru ciudat cât de vorbăreaţă a devenit 
stewardesa. O întrerupse: 

— Ce v-a întrebat la securitate? 

— Pe mine m-a anchetat un bărbat drăguţ, brunet, cu braţe 
foarte păroase. M-a aşezai lângă biroul lui să poată vedea cum 
stau picior peste picior. La început mi-a pus întrebări banale, de 
când lucrez la TAROM, dacă nu mi-e frică de aer? l-am spus că 
nu mi-e frică decât pe pământ. Pe urmă m-a întrebat de călători 
şi în special despre dumneavoastră. 

— De unde ştiaţi că e vorba de mine? 

— Vă spun imediat, tovarăşe maior. 

Caraman tresări. 

— De unde ştiţi că sunt maior? 

— Mi-au arătat o fotografie de-a dumneavoastră în uniformă. 
Şi la grade mă pricep. Mi-a făcut plăcere că se interesau de 
dumneavoastră... 

— Plăcere? 

— Da. Pentru că am fost convinsă că m-aţi minţit. 


— Cu ce să vă fi minţit? 

— Că sunteţi urmărit. Desigur, mi-ar fi plăcut mult mai mult să 
mă sunati fără să fi fost urmărit. Dar acum asta e situaţia. 

— Şi ce le-aţi spus concret? 

— Concret nimic. Că aţi încercat să-mi faceţi curte, că aţi spus 
că am picioare frumoase, dar nu m-au crezut. 

— De ce nu v-au crezut? 

— Spuneau că e vorba de altcineva. Omul de care se 
interesează ei e un tip moral, nu se leagă de femei, nu face 
cunoştinţă pe stradă şi nici în avion. 

— Adică au o părere foarte proastă despre mine. 

— Nu. Confruntau cele spuse de mine cu un dosar destul de 
voluminos. Şi acum ce vreţi să faceţi? 

— Încă nu ştiu. În orice caz trebuie să părăsesc Bucureştiul. Îi 
căută privirile. Vă întreb din pură curiozitate. De ce mi-aţi vorbit 
atât de mult de prietena dumneavoastră? 

— Să nu vă speriaţi. 

— De ce să mă sperii? 

__— Dacă bate cineva la uşă. Dacă bate cineva la uşă, e ea. 
Inseamnă că a avut iar o decepţie şi vine să doarmă la mine. 

Caraman era convins că a sunat-o chiar ea să vină să doarmă 
aici să nu fie nevoită să stea singură cu un bărbat străin. Vru să- 
i spună să fie liniştită, n-avea de ce să se teamă, el oricum va 
dormi într-un fotoliu din hol, că e foarte mulţumit că l-a găzduit, 
dar nu-i spuse nimic, să n-o jignească. 

După cină stewardesa se retrase în dormitor. Caraman, 
ghemuit în fotoliul din faţa portretului miliţianului, încercă să-şi 
adune gândurile. Era convins că totul se declanşase din cauza 
celor câteva rânduri aşternute pe pliantul din avion. „Codiţa” s-a 
simţit lezată, a alertat Departamentul şi a început urmărirea. 

Din dormitor se auzi vocea stewardesei: 

— Nu vii? 

Pe Caraman îl surprinse trecerea la persoana întii. Intră în 
dormitor. Stewardesa era acoperită până la gât cu plapuma. 

— M-ai chemat? 

— Da. Trebuie să te culci. După câte am înţeles, miine o să ai 
o zi grea. 

Caraman îşi scoase cămaşa. 

— Miliţianul n-a lăsat cumva o pijama? 


— Nu. 

— Şi atunci? 

— O să te culci fără. Eu n-am purtat cămaşă de noapte decât 
până la opt ani. Pe ultima mi-a cusut-o mama şi era lungă până 
la pământ. Intr-o noapte, m-am sculat din pat şi m-am 
împiedicat în poalele ei, am căzut, şi mi-am rupt buza de sus. 
Mult timp m-am temut că o să rămân desfigurată, şi de atunci 
dorm goală. 

Caraman se vâri sub plapumă şi privi îngândurat tavanul. 
Când era acasă, de obicei se culca înaintea Olgăi. Ea se apropia 
de pat în vârful picioarelor, îşi închipuia o cruce, apoi, lăsându-şi 
capul spre pernă, adormea. Dacă o trezea, îi răspundea iritată: 
„Ce vrei, nu vezi că dorm?” O trezea din ce în ce mai rar. 
Dinspre stewardesă răzbătea un parfum dulceag, agresiv. Şi 
Veronica mirosea a parfum şi mai ales a băutură. Toate iniţierile 
porneau de la ea şi era categorică: „Spune că mă iubeşti!” „Ţi- 
am spus azi de patru ori.” „Nu e suficient ca să te cred.” 

Stewardesa se întoarse spre el şi-i puse mina pe piept: 

— Sunt o mare ghinionistă. 

— De ce? 

— Te pierd înainte să te fi cunoscut. Acum nu te mai gândi la 
nimic decât la mine. Mâine oricum vei avea probleme suficiente. 
Sărută-mă. 


DIMINEAŢA DEVREME, Caraman se alătură şuvoiului de 
muncitori care se îndreptau spre locurile de muncă şi nu se 
temu că ar putea fi recunoscut. Invăţase pe de rost, datele din 
buletinul şoferului şi ca să semene cât de cât cu el, trebuia să se 
tundă scurt Intră într-o frizerie de cartier şi se aşeză pe un scaun 
în faţa oglinzii. Cu barba de o zi, geaca i se potrivea mănuşă. 

— Cu ce vă servim? îl întrebă o frizeriţă grasă, plictisită încă 
înainte de începerea serviciului. 

— Cu o maşină de tuns electrică, îi răspunse Caraman şi o 
privi prin oglindă cum se leagănă în faţa sculelor de pe o poliţă. 

— La spate şi la perciuni, spuse ea profesional. 

— Nu, domnişoară. Peste tot. 


Ea abia acum îl privi mai atent pe client şi cum acesta nu 
părea că ar mai vrea să spună ceva, ridică din umeri şi-/ tunse 
chilug. 

După ce îi perie geaca, frizeri ţa îşi dădu cu părerea: 

— Oamenii o să creadă că aţi ieşit de la închisoare. 

— Nu mă interesează ce spun oamenii, îi răspunse Caraman. E 
important să nu fac păduchi. 

leşi şi nu mai văzu cum frizeriţa grasă cercetă zimţii maşinii 
de tuns. 

Cu paşi hotărâți, ca un om cu treburi, Caraman se duse în 
strada lăturalnică unde abandonase basculanta. Nu mai era 
acolo. Înseamnă că de acum în colo va fi căutat pe numele de 
împrumut. Pe stradă trecu în viteză o maşină a miliției. Caraman 
intră repede într-un mic magazin de uz casnic, sărăcăcios, prost 
aprovizionat un timp cercetă farfuriile, paharele şi bibelourile 
din material plastic înşirate pe poliţe, apoi se adresă unei 
vânzătoare aproape de vârsta pensionării: 

— Tacâmuri aveţi? 

— Avem, dar nu le ţinem la vedere, pentru că se umplu de 
praf. Ce doriţi? 

— O furculiţă. 

— Una singură? întrebă mirată vânzătoarea. 

— Dacă sunt singur ce să fac cu două? 


ÎN FAŢA NOULUI ŞEF DE CABINET, un maior cu părul roşcat şi 
cu multe aluniţe pe faţă, speriat de noua lui funcţie, colonelul 
Ghiaţă îşi dădu importanţă: măsură încăperea cu paşii, 
prefăcându-se îngândurat de povara sarcinii pe care o avea, să 
strângă cât mai strâns laţul în jurul fugarului. Şeful de cabinet 
era convins că superiorul lui n-a observat când a intrat în birou. 

— M-aţi sunat, tovarăşe colonel. 

— Ştiu. Eu am apăsat pe buton. Cum te cheamă? 

— M-am mai prezentat şi azi dimineaţă. 

— Te-am întrebat cum te cheamă? 

— Maior, Mihai Stanciu, să trăiţi. 

— În acest birou nu trebuie să fii oficial. Am să-ţi spun pe 
numele de familie. Unde ai lucrat până acum? 

— La aprovizionare. 


— Înseamnă că eşti un funcţionar bun. 

— La detaşare mi s-a dat calificativul „foarte bun”. 

— Bravo! Aici însă e o direcţie politică. Ştii care este 
evenimentul cel mai important în clipa de faţă? 

— Desigur. Pregătirea celui de al XIV-lea Congres. 

— Aşa este. Ai prieteni? 

— Am. 

— Colegi din Departament? 

— Nu numai. Foşti colegi de şcoală de diferite meserii. 

— Te deranjează că în clipa asta la „Pescăruş” sunt oameni 
care beau bere? 

— Nu mă deranjează. 

— Nici pe mine, Stanciule. Vreau să-ţi dictez. Ori de câte ori te 
sun, vii cu ustensile de scris. 

Şeful se retrase pentru o clipă în cabinet şi reveni cu un 
carneţel şi un pix. Ghiată îşi drese vocea: 

— Să fie supravegheate toate punctele de frontieră şi mai ales 
cele spre Ungaria şi Iugoslavia. Făcu semn şefului de cabinet să 
nu noteze. Deşi, cum îl cunosc eu pe Caraman, se apropie de 
harta României din spatele biroului, se va ascunde pe aici 
undeva, unde n-o să-l căutăm niciodată. Arătă spre centrul 
Moldovei. 

— Dar de ce e urmărit Caraman? 

— Vezi, întrebări din astea se pun la direcţia de unde vii: 
aprovizionare. Direcţia aceea e o direcţie complexă: se pun 
întrebări, unde găsim morcovi, cât costă, cât e preţul 
transportului şi încă multe altele. Mai înainte ţi-am spus, noi 
suntem o direcţie politică. Şi direcţiile politice lucrează pe felii! 
Una descoperă că un om oarecare, să zicem Caraman, a făptuit 
ceva. Analizează cazul şi ne transmit nouă sarcina să-l prindem. 
Asta e o sarcină concretă. Pe noi nu ne interesează ce a făcut, 
ce n-a făcut, noi trebuie să-l prindem. Are pentru noi vreo 
importanţă de ce e urmărit? 

— Aveţi dreptate, tovarăşe colonel. A doua oară n-am să mai 
pun întrebări. 

— Atunci vei avea şansa să primeşti şi de la noi calificativul 
„foarte bine”. 


CÂND LOCOTENENTUL NEAGU intră în biroul comandantului 
Miliției Capitalei, generalul Armând Uleşan îşi scoase ochelarii şi 
clipi mărunt: 

— Te-au şi găsit? 

Mirat, Neagu îşi ridica sprincenele: 

— Cine să mă fi găsit? 

— Am dat ordin să fii adus la mine. 

— Am venit din proprie iniţiativă, tovarăşe general. Mi-aţi spus 
că dacă văd ceva ieşit din comun între Băneasa şi Snagov să vin 
să vă raportez personal. 

— Şi ai văzut ceva ieşit din comun? 

— O maşină a securităţii răsturnata în lalomiţa, la podul de la 
Ciolpani, acolo la malul acela abrupt. 

— Ciolpani e dincolo de postul de radio. 

— Da. Dar şi prin Ciolpani se poate ajunge la Snagov. 

Fără să se controleze, generalul îşi puse ochelarii: 

— Mda. Înseamnă că şi cei de la securitate au început să bea 
la volan. 

— Cel de la volan n-a consumat alcool. Şi înainte ca maşina să 
fi fost răsturnată în lalomiţa, a fost împuşcat. 

— De unde ştii? 

— Am fost primul la accident şi am cercetat cadavrul. Avea o 
gaură în haină sub braţul stâng. 

— Poate şi-a ars haina cu ţigara. 

— Dacă i se va extrage glontele se va constata că era de 
calibru 8,30. 

Uleşan se ridică de la birou şi începu să se plimbe în faţa 
locotenentului. 

— Pentru asta te-am chemat, Neagule! Bănuiam că tu ai fost. 
Cei care au continuat cercetările n-au găsit asupra mortului 
niciun act. Le-ai luat tu? 

— N-am luat nimic de la el, le-am cercetat numai. 

— Am primit un telefon de la un om foarte dur. Mi-a spus că la 
locul accidentului a fost văzut un locotenent de miliţie. Eram 
convins că nu putea fi decât locotenentul Neagu. Dacă mai 
primesc un telefon în legătură cu tine, îmi retrag mâna 
protectoare. Răsuflă adânc, se calmă şi reveni la tonul lui 
familiar dintotdeauna. Tu mereu îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe 
oala. Cazul maşinii răsturnate va fi cercetat de un alt 


Departament. E şi normal. Era maşina lor. Şi-apoi, când ai toată 
cariera în faţă, n-are niciun rost să-ţi bagi cuie în cizme. 

— Tovarăşe general... 

— Nu-mi spune nimic. Şi vreau să-ţi dau un sfat: spre binele 
tău, uită că ai văzut maşina răsturnată în râu. 


ÎNAINTE DE A FORMA numărul pe telefonul scurt, Ghiaţă îşi 
netezi firele de păr care îi mascau chelia. 

— Ghiaţă la telefon... Bineînţeles că aştept... Sărut mâna, 
stimată tovarăşă. Da, eu sunt, Ghiaţă... Nu, omul acela a fost 
împuşcat din greşeală în locul lui Caraman. Da, era însurat. Nu, 
nu-i putem da familiei niciun ban. Fondurile de premiere s-au 
epuizat. Desigur, vom ţine un discurs patriotic. Da, chiar eu, 
stimată tovarăşă. Vreţi să vă trimit textul? Ştiu că sunteţi foarte 
ocupată. Fiţi liniştită, va fi exact ce trebuie. Cineva deschise uşa 
biroului, Ghiaţă făcu semne disperate ca cel intrat să iasă din 
birou. Continuă cu întârziere: Nu vă faceţi griji, stimată tovarăşă, 
n-are cum să părăsească ţara. Toate frontierele sunt 
supravegheate. In două sau trei zile vă raportez. Sărut mâinile. 

La capătul celălalt al firului se auzi un declic şi, transpirat 
Ghiaţă puse receptorul pe masă, apoi, furios, se duse la uşă, dar 
înainte de a o deschide îşi mai netezi o dată părul cu palma. 

— Mă, Stanciule! Vorbesc cu Cabinetul 2, şi tu dai drumul la 
oameni? Cine a intrat aici? 

— Tovarăşul Calotă, îi răspunse şeful de cabinet speriat. 
Dumnealui, arătă spre un bărbat scund, negricios, care 
supraveghează poşta. Spunea că-i o chestiune foarte 
importantă. 

— Vino, se adresă Ghiaţă lui Calotă, şi acesta, cu paşi nesiguri, 
îl urmă în birou. 

Colonelul se aşeză în spatele biroului şi ridică ochii spre agent: 

— A primit corespondenţă? 

— Nu, tovarăşe colonel. Deşi era îmbrăcat în civil, îşi bătu uşor 
călcâiele. Permiteţi-mi să raportez. Caraman nu primea prin 
poştă decât ziarele şi notele de plată de la telefoane. 

Colonelul se enervă: 

— Şi pentru asta m-ai deranjat? 


— Nu, tovarăşe colonel. Permiteţi-mi să raportez. Azi, pe 
adresa nevesti-sii a sosit un pachet. 

— Un pachet? De la cine? De unde? 

— Expeditorul nu şi-a trecut numele. După ştampila oficiului, 
pachetul a fost expediat de la poşta Vitan. Funcţionara de la 
mesagerii nu-şi aminteşte figura expeditorului. 

— Şi pachetul? 

— O să vă miraţi. Nu era în el decât o furculiţă. 

— Nimic altceva? 

— Nimic. Ambalajul, o hârtie simplă de împachetat. Am dus tot 
pachetul la laborator. Nimic suspect: nu cerneală simpatică, 
niciun alt semn care să dea ceva de bănuit. 

— Amprente? 

— Ale funcţionarei de la poştă şi ale mele. 

— Şi furculiţa? 

— E o furculiţă nouă din tinichea, aşa cum se găsesc în 
comerţul de stat. 

Nedumerit, Ghiaţă îşi netezi firele de păr de pe chelie. 

— Foarte ciudat. 

— De aceea am venit să vă raportez. Reţinem pachetul? 

— Nu. Poate e un semn convenit de mai înainte. Poate fi o 
invitaţie undeva, şi dacă furculita nu ajunge la destinatar, nu 
aflăm nimic. Trimiteţi-i înştiinţarea şi o să am grijă să fie 
urmărită pas cu pas... 


OLGA AŞTERNU MASA în bucătărie şi-şi trimise băiatul să se 
spele pe mâini. lon, nemulţumit, mormăi ceva, se duse totuşi în 
baie ş reveni arătându-şi mâini le: 

— M-am spălat cu săpun. 

— Aşa şi trebuie. 

lon se aşeză şi privi cele două farfurii cu supă aburindă şi 
strâmbă din nas: 

— Asta am mâncat şi la prinz. 

— Şi n-a fost bună? 

— Ba da, dar aş fi preferat salam. De când a plecat tata tu nu 
te-ai mai dus la magazinul acela unde se găsesc de toate. 

— Am fost, dar mi-au luat legitimaţia. Mi-au spus că tot oraşul 
e plin de mezeluri. 

— Şi de ce nu te-ai dus în oraş? 


— Am fost şi n-am găsit nimic. A, am uitat să-ţi spun. Scoase 
din sertarul mesei o furculiţă: Ştii ce-i asta? 

— Ai început să vorbeşti ca tata. O furculiţă. 

— Azi am primit-o prin poştă. Cine şi-a bătut joc de noi şi ne-a 
trimis o furculiţă? 

lon privi lung furculiţa, apoi faţa i se însenină: 

— Eu ştiu cine! Tata! Nu ţii minte că în dimineaţa când a 
plecat am discutat despre furculiţă? 

— Ai dreptate, răsuflă Olga uşurată şi-şi lăsă capul pe braţe. 
Un timp rămase nemişcată, apoi îşi ridică privirile: ne-a dat de 
veste că trăieşte. 

Soneria de la uşă o sperie din nou. Aşteptă ca soneria să se 
repete, apoi, cu paşi mărunți, se duse să deschidă atât cât 
permitea lanţul de siguranţă. In crăpătura uşii apăru un ofiţer de 
miliţie. 

— Aici locuieşte Mircea Caraman? 

— Da, dar soţul meu nu este acasă. Despre ce este vorba? 

— Sunt de la circulaţie, doamnă. In permisul de conducere al 
soţului dumneavoastră nu e trecută grupa sanguină. 

— Când se întoarce am să-i comunic. 

Vru să închidă uşa, dar miliţianul vâri palma în deschizătură şi- 
i arătă fotografia lui Caraman. Cobori vocea: 

— Aş vrea să discutăm despre el. Bănuiesc că aveţi 
microfoane în casă? 

Olga dădu din cap în semn că da. 

— O să găsesc eu o soluţie să ne întâlnim, apoi adăugă cu 
voce tare: Când se întoarce, să completeze permisul de 
conducere. 


LA ÎNCEPUT ploaia păru trecătoare, pe urmă norii se 
învolburară şi stropii inundară parbrizul, încât ştergătoarele 
chiar la viteza a doua nu reuşiră să limpezească vizibilitatea. 
Pentru o clipă Arcanu se gândi să tragă pe dreapta, să aştepte 
să se domolească ploaia, pe urmă, aducându-şi aminte de 
nevastă-sa bolnavă, apăsă pe accelerator. Trecuse de cel de al 
doilea pod al drumului spre Constanta când descoperi la 
marginea şoselei un bărbat ud ciuciulete făcând semne 
disperate cu mina. Puse frână, dar pe caldarâmul ud 


cauciucurile alunecară şi-l depăşi pe autostopist cu vreo 
douăzeci de metri. Aşteptă ca acesta să-l ajungă din urmă şi să 
urce în cabină. Omul era într-adevăr ud până la piele, şi când 
descoperi că era tuns cu maşina îi păru rău că oprise, dar nu-l 
mai putea da jos, să nu se încaiere cumva. 

— Iti mulţumesc, îi spuse Caraman după ce acesta demară. 

Şoferul era în vârstă şi era neras de câteva zile. Avea ochi atât 
de mici, încât părea că-i ţine întredeschişi. 

— De obicei nu iau călători de ocazie, dar te-am văzut ud şi m- 
a apucat mila. Odată, unul ca tine, luat tot din milă, m-a 
ameninţat cu cuțitul şi mi-a luat banii şi ţigările. 

Din cauza ploii, era atent la condus, nu se întoarse niciodată 
spre Caraman. Acesta îi răspunse cu întârziere: 

— Da, sunt fel de fel de oameni. 

Motorul dădu câteva rateuri, dar şoferul nu părea îngrijorat. Se 
întoarse spre Caraman după ce depăşi un microbuz tras pe 
dreapta. 

— Unde te duci pe ploaia asta? 

— Spre Constanţa. 

— Spre, sau la Constanţa? 

întrebarea era ironică, dar Caraman îi răspunse tot domol, 
mulţumit că era sub acoperiş. 

— Mi-ar place să ajung până la mare. 

— Şi de ce n-ai luat trenul? 

— M plin sezon găseşti foarte greu bilete. 

— Nu pari unul care merge pe litoral la odihnă. 

— Nu, îi dădu dreptate Caraman. Caut de lucru. 

— Nu pari omul căruia îi place munca. La Bucureşti n-ai găsit? 

— Am lucrat, dar n-am mai putut rămâne acolo. 

Şoferul plescăi din buze. 

— Cunosc povestea. Salariu mic... Poate şi o pensie 
alimentară... 

— Cam aşa ceva, îi răspunse Caraman în doi peri. 

— Poţi să-mi spui ce vrei. Nu mă interesează viaţa altora. 
Vorbesc să nu adorm. Sunt la volan de la cinci dimineaţa. Făcu o 
pauză, ascultă atent rateurile motorului, apoi adăugă: Şi unde ai 
lucrat? 

— La construcţii. 


— Dacă nu eşti chiulangiu, găseşti de lucru şi la Constanta. Eu 
tot pe un şantier lucrez. La Kogălniceanu. Se întoarse din nou 
spre Caraman. După tunsoare vii de la pârnaie. 

— N-am ajuns până acolo. 

— Şi atunci de ce eşti tuns? 

— Am avut păduchi. Locuiam cu şase macaragii la un cămin 
de nefamilişti. 

— Sper să nu-mi umpli maşina cu păduchi! 

— Dacă ai fi fost atent la ceea ce ţi-am spus nu te-ai mai fi 
temut Am spus: am avut păduchi. M-am ras în cap şi am scăpat 
de ei. 

Un timp nu-şi vorbiră: şoferul stătea aplecat asupra volanului 
să vadă caldarâmul lucios luminat de faruri. 

— Ţi-e foame? 

— Nu. 

Adevărul era că nu mâncase de dimineaţă. După ce făcuse 
dragoste cu stewardesa, ea îşi lăsă capul pe umărul lui. „Păcat 
că eşti urmărit. Ne-am mai fi putut întâlni de câteva ori.” În clipa 
aceea se auzi soneria. Caraman vru să sară în picioare, dar ea îl 
reţinu. „E Dora. Numai ea sună de trei ori”. „Şi cine e Dor a?” 
„Colega care mi-a făcut fotografia în faţa oglinzii. Înseamnă că 
iar s-a certat cu prietenul ei.” „Vrei să deschizi?” „Bineînţeles. 
Nu te teme, e fată de comitet.” Aprinse veioza de pe noptieră şi 
se duse goală să deschidă uşa. Era într-adevăr Dora. După voce 
părea plânsă. „Dacă nu eşti singură, plec.” „Unde să pleci la ora 
asta? Sunt cu Silviu.” „Silviu cine e?” „Cum cine? Pilotul de la 
Aviasan. Ţi-am vorbit de el.” „Şi nu miroase a insecticide?” „Hai, 
dezbracă-te!” „Şi cum dormim?” „în trei. Lui Silviu îi place să 
doarmă cu mai multe femei”... 

— Nu prea eşti vorbăreţ, îi spuse şoferul într-un târziu. 

— Nu prea. Dar pune-mi întrebări, să nu adormi. Sau dacă ai 
terminat întrebările, vorbeşte-mi despre tine. 

— Ce aş putea să povestesc despre mine? Ce e viaţa unui 
şofer? Nimic. 

— Nu se poate să nu ţi se întâmple câte ceva. Ba ţi drumurile, 
te întâlneşti cu fel de fel de oameni. 

— Ai dreptate. La toţi ni se întâmplă câte ceva. Acum e 
bolnavă muierea. Nu-şi găseşte locul în casă, se mută de pe un 
scaun pe altul şi plânge. 


— Trebuie să aibă un motiv. 

— Are. Am avut doi copii de douăzeci de ani. 

— Amândoi de douăzeci? 

— Da. Erau gemeni. Au murit amândoi în acelaşi an. Adică 
anul trecut La început ăla care s-a născut primul, apoi şi celălalt. 
Au făcut nişte tumori. „Maligne” aşa au spus medicii. Şi au murit 
la distanţă de o lună. Dar eu o jelesc mai mult pe mama lor 
decât pe ei. Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat. Dar casa e 
goală fără ei. Şi eu sunt tot pe drumuri, iar ea e singură în casă 
şi se mută de pe un scaun pe celălalt. 

Un timp tăcură din nou, priviră şoseaua udă, pe urmă motorul 
începu să huruie, să gâfâie ca un ofticos. Şoferul trase pe 
dreapta. 

— Tu aduci ghinion? îl întrebă pe Caraman. 

— Nimeni nu ştie ce poartă cu el, noroc sau ghinion. Şoferul 
vru să coboare, dar Caraman îl reţinu: Stai liniştit. De când m- 
am urcat mi-am dat seama că motorul dă rateuri. Cred că din 
cauza frigierului. Ai o liţă? 

— Găseşti în torpedou. 

Caraman deschise uşa torpedoului, scotoci în ei, găsi liţa şi se 
întoarse spre şofer: 

— Deschide capota. 

Şoferul duse mina la manivelă, se auzi un declic, Caraman 
cobori din maşină, ploaia i se scurse la gât pe sub geacă şi 
înainta în apă până în faţa camionului. Pentru o clipă, cele două 
faruri şi becul din cabină îi luminară faţa, apoi dispăru sub 
capotă. 


PE ŞANTIERUL Trustului de construcţii industriale numărul 3 
activitatea era în toi. Macaralele înalte scârţâiau metalic din 
încheieturi, eşapamentele camioanelor poluau aerul. Numai cei 
veniţi pentru angajare stăteau nemişcaţi în faţa unei mese 
improvizate, unde şeful personalului, un bărbat între două 
vârste, îi examina pe candidaţi. Urmă rândul lui Caraman. Şeful 
personalului îl măsură din priviri, omul din faţa lui părea în 
puteri, că avea părul tuns scurt nu-l deranja: a avut de-a face cu 
mulţi ieşiţi de la puşcărie. 

— Ai mai lucrat în construcţii? 


— Am mai lucrat. 

— Ca meseriaş? 

— Nu. Ca zilier. 

— De unde vii? 

Caraman studiase foarte atent buletinul furat din basculantă: 

— De la Focşani. 

— Aici o să ai condiţii mai proaste, apoi adăugă repede: în 
ceea ce priveşte aprovizionarea. În rest, dacă o să munceşti, o 
să fie bine. Dacă te-ai gândit să fii fluturaş, să stai în tranzit o 
săptămână, două, mai bine nu te angaja. Numele? 

— lon Duma. 

— Sper că ai buletin? 

— Am. 

— Seria? 

Caraman cercetă buletinul: 

— B.Z. 

— Numărul? 

— 40 38 41. 

— Şi cartea de muncă? 

— O să-i scriu soției să mi-o trimită. Cred că va dura vreo două 
sau trei săptămâni. Până o ia de pe şantier, ştiţi 
dumneavoastră... 

— Altul. 

De masă se apropie un țigan îmbrăcat cu o salopetă murdară 
de var. 

Arcanu, şoferul care îl transportase pe Caraman de la 
Bucureşti la Kogălniceanu, apăru din spatele unui păienjeniş de 
tevi şi-l bătu pe umăr: 

— Vezi că a mers uşor? Şi dacă te acomodezi, prinzi rădăcini. 

— Ce înseamnă să mă acomodez? 

— Să faci ce spune şeful tău chiar dacă spune prostii. Să 
încerci să te potriveşti cu el, dacă e trist, să fii şi tu morocănos, 
iar când e vesel şi spune un banc, chiar dacă bancul e prost, să 
tizi cu gura până la urechi. Asta face parte din evanghelia 
şantierului. Şeful meu de la garaj e îngrozitor de tâmpit, dar eu 
m-am acomodat cu el. 

Caraman şi ţiganul care fusese angajat împreună cu el fură 
predaţi lui Vărzaru, şeful de echipă, care răspundea de 
încărcatul şi descărcatul macaralelor. Era un bărbat înalt, cu 


trăsături aspre şi purta permanent o cască de protecţie pe cap. 
Chiar şi la cantină când servea masa. 

— Voi doi o să lucraţi la macaraua numărul patru, asta — 
arătă spre o macara înaltă de zece tone vopsită proaspăt în 
galben. Ştiţi ce-i o macara? Nu ştiţi! E cea mai scumpă instalaţie 
de pe un şantier. Costă mult până se montează, costă mult până 
se demontează şi consumă multă energie electrică. 

— Atunci, ca să facem economie, tise ţiganul, e mai bine să 
stea pe loc, să nu consume curent. 

— Nu, mă, borâtule! se răsti şeful de echipă la ţigan. Văzând 
însă privirile încruntate ale lui Caraman, îndulci vorba şi începu 
să dea explicaţii tehnice: o macara dă randament numai atunci 
când consumă electricitate, adică, când funcţionează. Şi asta 
depinde de voi, cât de repede încărcaţi targa. Simţind încă 
privirile aspre ale lui Caraman se întoarse spre el: tu vii de la 
puşcărie? 

— Fiecare om vine de undeva, îi răspunse Caraman în doi peri. 

— Şi pentru ce ai fost închis? 

— Am omorât un şef de echipă de la macarale. 

Ţiganul izbucni în tis. Vărzaru îşi macină nervos fălcile. 

— O să fiu cu ochii pe tine, îi spuse lui Caraman şi-i întoarse 
spatele. 

După ce Vărzaru se îndepărtă, ţiganul căută privirile lui 
Caraman: 

— Mie îmi place de dumneata. Eu sunt ţigan, eu n-am curajul 
să spun ceea ce gândesc. 

— De ce nu? în socialism toţi oamenii sunt egali. 

— N-ar fi trebuit să spui cuvântul „socialism”. Când îl aud îmi 
aduc aminte că sunt ţigan. 

— De ce? Socialismul e viitorul. 

— Viitorul cui? Al cizmarului? Eu vreau să câştig atât cât 
muncesc. El nu munceşte deloc şi câştigă cât câştigăm noi toţi 
la un loc. Dar eu nu fac politică. Tata îmi povestea cum a fost 
înainte. E drept îl făceau ţigan, pe jidan, jidan şi ce-i cu asta? Tu 
te-ai supăra dacă cineva ti-ar spune român? Nu te-ai supăra. 
Nici neamţul nu se supără când i se spune neamt. Noi n-avem 
carte şi din când în când mai ciordim. Jidanii au carte prea 
multă, fură mai mult, şi de aia se supără când sunt făcuţi jidani. 
Pe mine dacă cineva mă face ţigan nu-i dau nicio atenţie. Când 


insistă totuşi, şi mă supăr, spun că sunt piemontez. Există o 
asemenea ţară? 

— E o regiune în Italia. 

— Îmi ajunge şi o regiune. Eu mă consider piemontez. 

— N-ar trebui să ne ducem să ne luăm repartizările pentru 
cămin? 

— Nu te agita, încercă să-l liniştească tiganul. O să dureze 
încă vreo două ore până le primim. Se aşeză pe o stivă de 
scânduri. Cunosc orânduielile de aici. Am mai lucrat pe acest 
şantier. 

— Şi de ce ai plecat? 

— De ce să le muncesc pe mărunţiş când acasă eram patron. 
Făceam cărăuşie. 

— Şi de ce te-ai lăsat de cărăuşie? 

— Din cauza lui Mişu. Nu era un cal de curse cum vezi la 
televizor sărind peste obstacole, dar era un cal. E drept, uneori 
se împiedica şi de câte un pietroi de pe şosea, dar trăgea 
vârtos. Eu sunt din Ovidiu. Nu-i cine ştie ce comună, dar nu-i om 
să nu aibă ceva de cărat: toamna butoaie, primăvara balegă şi 
în restul anului ce se găseşte: cărămizi, mobilă. Intr-o noapte fiul 
meu cel mic l-a dus la păscut. Ori se stropise lucerna cu 
pesticide ori cu altceva, dar lucerna nu i-a priit A intrat în greva 
foamei. N-a mai mâncat nimic, nici iarbă, nici grăunte, nimic. 
Într-o dimineaţă l-am găsit mort în spatele casei. Ştii ce 
nenorocire e să-ţi moară un cal? 

— N-am avut cal în viaţa mea. 

— E nenorocire, îţi spun eu. Trebuie chemat veterinarul şi dai 
suta, trebuie să-l transporţi la Constanta să-l bagi în formol şi 
dai mia. Fără tocmeală. Bani nu aveam. Ne-a dat primăria 
ţiganilor o parcelă în cimitirul comunal şi l-am îngropat alături 
de tata. Ca cei de la primărie să nu descopere şmecheria, i-am 
pus şi o cruce şi i-am scris numele pe ea: Mişu. Aşa am scăpat 
de belea. Acum o să stau pe şantier până la anu', poate până în 
martie, să adun bani pentru un alt cal, să mă apuc din nou de 
cărăuşie. 


ÎN CAMERA CU PATRU PATURI, unde fuseseră repartizaţi 
Caraman şi ţiganul, mai erau doi locatari: primul, Vasile 


Pălămidă, un ţăran vânjos din sectorul agricol Ilfov, care-şi 
părăsise gospodăria pentru că o surprinsese pe nevastă-sa cu 
naşul care îi cununase. li adusese de la Ploieşti nişte furouri de 
plastic şi chiloţi cu dantelă, comandate şi plătite chiar de 
Pălămidă. Şi pentru că el fusese plecat la câmp, după ce s-au 
cinstit cu ţuică de corcoduşe, naşul o îmbie să încerce lucrurile, 
nu de altceva, dar ar fi vrut să afle dacă i se potriveau sau nu. 
Pălămidă dăduse peste ei, după ce ea le încercase şi, 
bucuroasă, ameţită, se lăsase tăvălită pe duşumea. Naşul 
scăpase nevătămat, fugind cu pantalonii în vine. Degeaba s-a 
rugat ea să-l ierte, el şi-a luat lumea în cap. Era un tip 
morocănos, mereu pus pe harţă şi dacă cineva îi amintea de 
nevastă-sa i se făcea roşu în faţa ochilor. Venise pe şantier cu 
gândul să agonisească bani să-şi cumpere o altă gospodărie tot 
în comuna natală, să-i facă în râcă nevesti-sii. Cel de al doilea, 
era un sudor venit de la şantierele navale din Constanţa şi avea 
un băiat marinar de cursă lungă care rămăsese undeva în 
fiordurile reci ale Norvegiei. Asta era de altfel şi motivul pentru 
care a trebuit să părăsească portul. După fuga băiatului i se 
imputaseră o mulţime de lucruri: că ar fi scris» Jos Ceauşescu” 
în calele vaselor în lucru, că tot el ar fi scos ochii preşedintelui 
din fotografia din sala de festivități, dar toate astea nu s-au 
putut dovedi, rămaseră doar presupuneri, dar nu mai putu 
rămâne pe şantierul naval. Sudorul era un om blajin, cu vorbă 
domoală, numai când lua la măsea devenea rău şi agresiv. 
Uneori primea de la fiul său câte o carte poştală din ţara aceea 
nordică, cu munţi înzăpeziţi şi atunci, trei zile nu se mai putea 
vorbi cu el. Cei doi îl cunoşteau pe ţigan şi-i puseră o mulţime 
de întrebări despre nevastă-sa, despre copii. 

Caraman fu obligat să audă din nou povestea lui Mişu, dar 
tiganul n-o înflori prea mult şi trecu la alte împărtăşiri: 

— Nelu, băiatul meu cel mare, l-aţi cunoscut voi, că a lucrat şi 
el pe şantier, a fost încorporat: în mai a depus jurământul şi 
acum o lună a fost în concediu. S-a făcut înalt ca uşa şi te uiţi la 
el ca la un bec. In uniformă, deşi nu are niciun grad, crezi că-i 
căpitan. Toată ţigănimea stă după ulucii de gard când trece pe 
stradă. Când l-am văzut pentru prima oară în uniformă, mi-a 
părut rău că n-am făcut acte cu Piranda. Frumosul îi poartă 
numele ei. 


Cu toţii aşteptară să se prezinte şi Caraman. Era o lege 
nescrisă a şantierului, dar mai ales acelora care locuiau în 
blocurile nefamiliştilor. El însă îşi făcu de lucru, îşi aranja patul, 
apoi deschise fereastra să aerisească. 

— Hai, puneţi-mi întrebări. 

— Aici nu facem anchetă, îi spuse sudorul. Dacă vrei, ne spui 
cine eşti, de unde vii, ce ai făcut în viaţă, dacă nu, nu. Până la 
urmă tot aflăm noi cu cine respirăm acelaşi aer în camera 
noastră. Am avut şi pe şantierul naval unu’, care nu voia 
niciodată să vorbească despre el. Am aflat când l-a arestat 
miliția. Era general din laşi, a făcut parte din complotiştii care au 
vrut să-l răstoarne pe Ceauşescu şi să scape de urmăritori s-a 
angajat pe şantier ca zilier. Îl trimiteam să-mi cumpere câte 
ceva la bufet, îl înjuram dacă întârzia şi-l ţineam în spatele meu 
să mă ajute, să-mi dea electrozi. Din cauza flamei avea ochii 
injectaţi, roşii şi seara, pleca buimăcit la baracă. Când am aflat 
că a fost general că avea minte mai multă decât toţi sudorii la 
un loc mi s-a făcut milă de el şi m-am dojenit că m-am purtat 
urât cu el. Cu tine sper că n-o să fie cazul. 

— Sigur nu, îl asigură Caraman. La şcoală am fost de nota 
cinci, şase aşa că m-am lăsat de liceu şi m-am făcut şofer. Am 
lucrat pe o basculantă pe un şantier din Focşani, am avut un 
accident şi cei de la circulaţie mi-au luat carnetul definitiv. 
Neavând încotro, am început să car cărămizi. 

— Şi de ce ai plecat de acolo? 

— Am gura spurcată. 

— Are, interveni şi ţiganul în discuţie. Abia l-a cunoscut pe 
Vărzaru şi s-a şi încontrat cu el. 

— Şi la pârnaie de ce ai fost? 

— V-am spus, am gură spurcată. 

— Dacă nu vrei să ne spui, nu e nevoie. Dar spune-ne măcar 
cum a fost acolo? Să ştim la ce să ne aşteptăm. Că până la urmă 
toţi vom ajunge acolo. 

— Doamne fereşte! ripostă intrigat Pălămidă. De ce să 
ajungem acolo? 

Îşi închipui o cruce şi bătu cu degetul în tăblia mesei. Sudorul 
începu să râdă: 

— El, arătă spre Caraman, a fost. Tu o să te întorci acasă şi o 
s-o găseşti pe nevastă-ta probând chiloţi aduşi de naş, sau 


poate de altcineva. Te superi, iei toporul şi ajungi şi tu la 
pârnaie. Ţiganul, cred că a scăpat până acum ca prin urechile 
acului, iar eu, într-o zi, mă apucă damblaua şi pun portretul lui 
Ceauşescu în closet, să-mi dea indicaţii preţioase cum să mă 
piş. 

— M-ai întrebat cum e la pârnaie? La fel ca şi aici pe şantier. 
Aici însă, cantina e mai bună. 

— Eu bănuiesc pentru ce ai fost închis. După cum arăţi, pentru 
viol. 

— Nu eşti departe de adevăr. Am violat principiile unui sistem. 

Ţiganul începu să chicotească: 

— Da „principiile” alea au avut ţâţe şi tot ce trebuie pentru un 
viol? 

Nu-i răspunse nimeni şi Vasile Pălămidă stinse lumina. 


A DOUA ZI DUPĂ SCHIMB în cameră era dezordine: Pălămidă 
scotocea printre hârţoagele lui de pe raft şi tot de ce nu mai 
avea nevoie, chitanţe îngălbenite, state de plată, scrisori vechi, 
le risipea prin încăpere. Sudorul nu-i dădu nicio atenţie şi nici 
tiganul, care stătea întins pe pat nu se sinchisi de el: privea cu 
atenţie rotocoalele de fum ale ţigării care se destrămau spre 
tavan. In cele din urmă apăru şi Caraman cu faţa arsă de soare. 
Indată ce închise uşa în spatele lui, Pălămidă se întoarse spre el 
şi-l ţintui cu degetul: 

— Mă, Duma, tu mi-ai violat, vreau să spun tu mi-ai furat 
certificatul de naştere! Până n-ai venit tu, nu s-a furat nimic din 
camera asta. 

— Ţiganul a venit odată cu Duma, preciză sudorul. 

— Pe ţigan îl cunosc, am mai locuit împreună, îl înfruntă 
Pălămidă pe sudor. El cerşeşte, ia bani cu împrumut pe care nu-i 
mai dă niciodată înapoi, dar de furat nu fură. 

— Nu-ţi pune mintea cu el, spuse sudorul lui Caraman. 
Pălămidă e tâmpit! Avea peste trei mii de lei printre hârtiile lui şi 
spune că cineva i-a furat certificatul de naştere. Dacă Duma era 
hoţ s-ar fi înfipt în bani. Cine dracu are nevoie de certificatul tău 
de naştere? Sau crezi să se va găsi cineva care ar vrea să se 
numească Pălămidă? Tu poate nici nu te-ai născut, ci te-au făcut 
cu degetul, şi de aceea nu ti-au eliberat certificat de naştere. 


— leri era încă aici, insistă Pălămidă mai puţin convins. 

— Poate s-a şters cineva la fund cu el. 

— Hai, mă, nu vă mai certaţi, interveni ţiganul, mai bine vă 
spun ce am visai azi noapte. 

— Şi ţiganii visează? întrebă sudorul cu răutate. 

— Ţiganii? Aoleu... Ţiganii visează iară să doarmă! Să vă spun: 
se făcea că eram într-un oraş străin, dar toate străzile îmi erau 
cunoscute de parcă aş fi fost în Ovidiu. Mergeam, aşa, de unul 
singur, şi deodată, din întuneric doi vlăjgani mă iau în braţe şi 
mă târâie spre cimitir. Mie mi-e frică în cimitir şi ziua, darmite 
noaptea! Aveam senzaţia că în spatele pietrelor funerare mă 
pândeau indivizi ciudaţi, cu două capete şi cu patru mâini, ca 
extratereştrii. Disperat, i-am întrebat pe cei doi care mă târau 
unde mă duc? «Să-ţi arătăm minunea” spuse unul dintre ei care 
avea accent ţigănesc de Dobrogea. Tremuram ca varga. «Ce 
minune, mă?” «A înviat Mişu”, şi în clipa aceea m-am trezit. M- 
am gândit azi, când încărcăm targa macaralei, ce ar fi să dau o 
fugă până acasă, să văd dacă n-am visat ceva adevărat. 

— Eşti plecat de două zile de acasă şi ţi s-a făcut dor de 
Piranda? 

— Zău, fraţilor, de Mişu mi-e dor... Ori de câte ori trebuie să 
ridic o cărămidă, îl jelesc. Păi, dacă trăia el, mai eram eu aici? 
Făceam cărăuşie. 


COLONELUL CORNEL GHIAŢĂ era iritat, nervos, nu-şi găsea 
locul şi oricât încerca să se reţină, ţipa la oameni, vorbea răstit 
de parcă toţi din jurul lui i-ar fi fost ostili. Trecuseră patru zile de 
când i-a scăpat Caraman din încercuire, deşi luase măsuri de 
gradul zero, filtre peste filtre pe toate căile de comunicaţie. 
Sperase să-l prindă înainte de a părăsi Capitala. Scăpat din 
prima încercuire, urmărirea devenea mai grea, mai anevoioasă 
şi cu mult mai puţine şanse. Dacă Caraman ar fi lăsat o singură 
urmă, indiferent în ce parte a ţării, ar fi putut relua urmărirea, 
dar imbecilul dispăruse fără urme, de parcă l-ar fi înghiţit 
pământul. In sinea lui era convins că acesta încă n-a părăsit 
Bucureştiul. Şi el ar fi procedat aşa dacă ar fi fost urmărit. Stă 
undeva ascuns şi aşteaptă să slăbească laţul din jurul oraşului şi 
va pleca după aceea. Un adăpost undeva într-un apartament era 


aur pentru el. Numai să aibă nervi să reziste. Dar cine anume îi 
putea oferi un acoperiş? Nimeni din Departament sau apropiaţi 
Departamentului nu ar fi îndrăznit să-l ajute. Ştiau cu toţii că 
pedepsele colaboratorilor erau totdeauna mai aspre decât ale 
celor urmăriţi. li răsfoi de zeci de ori dosarul şi mai ales 
rezumatul dosarului, să aibă o privire de ansamblu asupra lui. 
Caraman avea un singur coleg de şcoală cu care mai ţinuse 
relaţii: Atanasie Codrescu. Fusese la căsătoria acestuia la Sibiu, 
l-a mai vizitat la un botez şi, ultima oară, între două deplasări în 
Elveţia. Ce să fi discutat cu el? Oare nu-i şi acum la el? Trimise 
un echipaj la Sibiu să verifice: Codrescu locuia într-un bloc cu 
opt etaje, era imposibil să ascundă un om, să nu fi ştiut vecinii. 
Echipajul i-a cercetat tot apartamentul ca şi cum ar fi vrut să 
vadă în ce condiţii locuieşte, l-au compătimii, şi la insistenţele 
lui Ghiaţă, l-au adus la Bucureşti. Colonelul l-a luat de departe, 
că a aflat că are condiţii proaste de cazare la Sibiu, că o să 
încerce să facă ceva. Codrescu, deşi abia împlinise patruzeci de 
ani, arăta mult mai în vârstă, din cauza băuturii se buhăise, 
avea ochii roşii şi dinţii măcinaţi de carii. Politic, era depăşit, şi 
înainte de plecare îi mărturisi că abia aşteaptă să iasă la pensie, 
să se mute undeva într-o casă cu curte şi să crească păsări. 
Despre Caraman nu ştia nimic, nici măcar că făcuse deplasări în 
străinătate. Ghiaţă abia aştepta să părăsească biroul. 

în ultimele patru zile uită să-şi mai netezească firele de păr de 
pe chelie, şi acasă, noaptea, când îi dădeau târcoale insomniile, 
încerca să refacă în minte ultimele ore ale celor doi sosiți la 
Otopeni. Era clar că Fântânaru îi furase fulgarinul încă în avion 
probabil după aterizare. Îl văzuse pe Caraman strecurând 
pliantul în buzunarul fulgarinului. Ca să-l tenteze pe Fântânaru, 
Caraman a introdus pliantul ostentativ în buzunarul fulgarinului. 
Caraman era profesionist şi „codiţa” a prins nada. Din cauza 
fulgarinului furat, a fost confundat de către imbecilul acela de la 
Şcoala Specială de la Băneasa. Dar Fântânaru şi-a meritat 
soarta. A fost prost. Din textul de pe pliant reieşea clar că, 
urmăritul depistase că avea o „codiţă”. Fulgarinul lăsat de 
Fântânaru în sala de aşteptare a fost recuperat de Caraman, 
apoi în taxi, presat de timp, a uitat de el. Cu toate insistenţele 
„băieţilor”, taximetristul n-a putut adăuga nimic la prima lui 
declaraţie. De aici încolo lucrurile nu mai erau suficient de clare. 


Mai era o pistă care trebuia verificată. Un paznic de la 
construcţii a declarat că un bărbat, a cărui descriere putea fi şi a 
lui Caraman, a furat o basculantă de pe şantier. Ghiaţă nu 
credea că ar fi fost Caraman: era prea deştept ca să facă ceva 
atât de ostentativ, mai ales când ştia că e urmărit. Stewardesele 
care au fost anchetate nu-şi prea aminteau nici de Caraman şi 
nici de Fântânaru, deşi li s-au arătat fotografiile celor doi. Una 
dintre ele, cea măritată cu un ofiţer de miliţie, îşi aducea aminte 
vag, că cel cu sprâncenele adunate, Caraman, ar fi încercat să-i 
facă curte. Gândindu-se la stewardese, Ghiaţă îşi aminti că-i 
propuse odată lui Pacepa ca stewardesele de pe cursele externe 
să depindă de Direcţia a V-a. La început a crezut că Pacepa îl ia 
în serios. L-a întrebat: „Şi ai putea tu mobiliza atâtea fete 
deştepte care să vadă şi să audă totul, şi pe deasupra să ştie să 
şi servească ca un chelner?”. „Păi, facem o şcoală”. „Păi, eşti 
prost, măi Ghiaţă, i-a răspuns Pacepa. Piciorul unei stewardese 
trebuie să ajungă cam până la gâtul tău. Şi un cur frumos refuză 
materialismul dialectic. Dacă vrei, du-te prin cârciumi şi 
mobilizează toate chelneriţele să noteze cine strigă „Jos 
Ceauşescu”, şi dacă îmi aduci zece declaraţii din astea am să te 
propun pentru avansare, codoşule. „De ce i-o fi spus Pacepa 
codoşule?” Era convins că stewardesa care s-a lăudat că cel cu 
sprâncenele împreunate a încercat să-i facă curte a minţit. A 
vrut să se dea mare. Caraman nu i-a făcut sigur curte. Inainte 
de a primi misiunea „Elveţia” fusese verificat şi răsverificat. l-au 
făcut chiar şi un test dacă rezistă la tentaţia sexului slab. Pe 
atunci o achiziţionaseră pentru Direcţia a V-a pe Paula 
Diaconescu, o tânără translatoare de la Banca de Comerţ 
Exterior. Frumoasă, sexy, cu caracter maleabil şi dornică de 
afirmare, a fost aleasă pentru testarea lui Caraman. Cineva se 
opusese, argumentând că pentru Caraman ar fi trebuit să 
aleagă o femeie cu creier, nu cu fundul perfect, dar acţiunea 
fusese lansată. Au fost plasați amândoi în hotelul Vega de la 
Mamaia. El avea misiunea să aştepte pe cineva de la Istanbul, 
iar ea era în vacanţă. În costum de baie, Paula arăta ca o actriţă 
din filmele americane şi jumătate din bărbaţii de pe plajă se 
întorceau după ea. Avea douăzeci şi şapte de ani şi arăta ca o 
femeie în pârg: păr şi ochi negri, nasul în vânt, buze cărnoase, 
dinţi supărător de albi. Îi plăcuse chiar şi lui Ghiaţă când îi 


dăduse indicaţii şi, într-un fel, i-ar fi părut rău dacă Caraman, n- 
ar fi rezistat tentaţiei. Prin grija şefului de sală, mâncau la 
aceeaşi masă. De la început, Paula se arătase drăguță, 
vorbăreaţă şi, printre altele, îi povesti că soţul ei era plecat 
undeva în străinătate, de altfel nici nu se înțelegeau prea bine, 
şi ar vrea în acest scurt concediu să bea într-o seară şampanie. 
Caraman se oferi să-i comande în clipa aceea. 

— Nu în hala asta imensă, îşi ţugui ea buzele cărnoase, şi cu 
atât de multă lume. Şampania se bea numai în intimitate, cu 
lumină puţină. Din păcate am rămas încă romantică. Poate vă 
invit într-o seară la un pahar de şampanie, pentru că nimeni nu 
bea şampanie singur. Stau la camera 27. 

— Eu la 28. 

— Nici nu ştiam că suntem vecini atât de apropiaţi. 

— Numai că eu nu beau şampanie. Vreau să spun că nu beau 
niciun fel de alcool. 

Nereuşind să stoarcă niciun compliment de la Caraman, a 
patra zi, îmbufnată de insuccesele ei, Paula trecu la atacul 
frontal: îl invită s-o ajute să se spele pe spate şi, spre mirarea ei, 
Caraman acceptă. Fixaseră întâlnirea pentru ora cinci şi la cinci 
şi jumătate Paula se spăla singură. Supărată se duse în camera 
de alături. Caraman stătea la fereastră şi privea plaja. 

— Ai spus că vii la cinci la mine! îi reproşă Paula. 

— Aşteptam să se facă ora cinci. 

— Dar e trecut de şase! 

Caraman îşi consulta ceasul: : _ 

— La mine e abia patru şi jumătate. Inseamnă că a stat. Imi 
pare foarte rău, apoi, zâmbând, luă mina Paulei şi o sărută. 
Ascultă, fetiţo: încă de la început mi s-a părut suspect că avem 
camerele alăturate, că mâncăm la aceeaşi masă numai noi doi, 
când oamenii se bat pentru fiecare scaun, că, frumoasă cum 
eşti, nu-ţi face nimeni curte. Du-te acasă şi raportează celor 
care te-au trimis că mie nu-mi plac decât femeile blonde. Şi-ţi 
mai spun ceva, dar aş vrea ca asta să n-o treci în raport: mi-ar fi 
plăcut să ne întâlnim fără aranjamente. 

Se deschise uşa şi Ghiaţă ridică privirile spre şeful de cabinet: 

— Ai ceva veşti? 

— Da. L-au adus pe şoferul basculantei pe care a furat-o 
Caraman. 


Şeful de cabinet îl introduse pe şofer în birou şi, discret, părăsi 
încăperea. Şoferul era prea înalt ca Ghiaţă să se ridice în 
picioare: îl studie un timp, apoi îşi puse mâinile pe birou. 

— De ce ai părul tuns? 

Era singura întrebare la care nu se aşteptase şoferul. Pentru 
asta să fi fost chemat aici? Răspunse cu întârziere: 

— Am fost închis opt luni de zile. 

Anume spusese durata detenţiei deoarece cunoscătorilor în 
materie „opt luni” era o bagatelă. 

— Pentru ce? 

— Am vândut motorină unor turci de pe TIR-uri. 

— Cât? 

— Vreo patru mii de litri. 

— Ai luat puţin. 

— Am primit doi ani, dar am intrat în ultima amnistie. 

— Ar fi trebuit să dai acatiste în sănătatea Preşedintelui. 

— A dat nevastă-mea. l-a făcut şi colivă. 

— Mă, coliva e pentru morţi! 

— Noi am făcut-o pentru cei vii. Să mănânce în cinstea 
tovarăşului preşedinte. Pentru asta m-aţi chemat aici? 

— Cu un ton mai jos! îi ordonă colonelul. 

— Vă purtaţi cu mine de parcă eu aş fi furat basculanta! 

— E bine să vorbeşti numai când eşti întrebat! Cum ţi s-a furat 
basculanta? 

— Am adus fier beton de la depozitul de pe Vergului. Am tras 
basculanta sub macara şi m-am aşezat să fumez o ţigară. Era pe 
jumătate descărcată când un individ, apărut de undeva de sub 
construcţii a sărit în cabină şi a pornit maşina. Pun pariu că era 
camionagiu. 

— De ce crezi asta? 

— O dată cu motorul maşinii a manipulat şi bascula, a risipit 
colacii de fier beton şi pe cei care încărcau targa macaralei şi a 
luat viteză. 

— Ştii care e vina ta? 

— Ştiu. N-ar fi trebuit să las cheile de contact în maşină. 

— Şi unde ai găsit basculanta? 

— A doua zi, nu departe de şantier, pe strada Bradului, în faţa 
unui magazin de articole de uz casnic. 


O căldură lăuntrică îmbujora faţa colonelului. Îşi netezi cele 
câteva fire care îi mascau chelia, se ridică de la birou şi începu 
să se plimbe în faţa şoferului. Nu-l mai deranja faptul că şoferul 
era mai înalt decât el. 

— În magazinul acela se vând şi furculiţe? 

Şoferul nu înţelese întrebarea. Răspunse derutat: 

— Nu ştiu. 

— Îţi spun eu, îi zâmbi Ghiaţă: se vând. Se vând şi se 
expediază prin poşta Vitan. Ce altceva poţi să ne mai spui? 

— Nimic, răspunse speriat şoferul. Nu ştia ce se ascunde în 
spatele „furculiţei”, în „expedierea furculiţelor prin poştă”. Era 
convins că nu va scăpa aşa de uşor din mâna acestui colonel 
unt. Haina care e pe mine e a hoţului. 

— De unde ştii? 

— Am găsit-o în maşină şi mi-a dispărut geaca de piele. 

— Foarte interesant, spuse Ghiaţă, şi-şi mângâie bărbia. Ai 
găsit ceva în buzunare? 

— Absolut nimic. În schimb am rămas eu fără acte. 

— Ţi-a furat actele? 

— Da. Erau în torpedou. Dar nu le-a luat pe toate. Spre 
norocul meu mi-a lăsat permisul de conducere. A luat numai 
buletinul. 

— Asta e foarte important. Cum te numeşti? 

— lon Duma. 

— Ai avut buletin vechi? 

— Nu. Expirase. Când am ieşit din închisoare a trebuit să-mi 
fac unul nou. 

— Deci erai tuns în fotografie? 

— Din păcate n-am avut fotografii vechi. 

— Eşti liber. 

Ghiaţă aşteptă ca şoferul să iasă din birou, pe urmă se duse la 
fereastră, îşi netezi în oglinda ei părul, apoi se aşeză la birou şi 
apăsă pe butonul soneriei. 

Intră şeful de cabinet. 

— Ordonaţi. 

— Am aflat ceva foarte important, Stanciule. Caraman are un 
nume de împrumut. „lon Duma”, şi probabil s-a tuns, şa semene 
întrucâtva cu şoferul. Nu poate să se ascundă decât undeva pe 
un şantier. În alta parte n-are cum să se angajeze. Şi ca să stea 


pitit, are nevoie de o situaţie socială. Dai o circulară în toate 
judeţele să fie căutat lon Duma pe unul din şantiere. 


ÎN DRUM spre serviciu, doamnei Caraman i se alătură un 
bărbat tânăr care o salută foarte politicos. Olga tresări, pe urmă, 
deşi bărbatul era îmbrăcat în civil, îl recunoscu: era ofiţerul de 
miliţie care o vizitase cu câteva zile în urmă. 

— Să ştiţi că sunt urmărită. 

— Ştiu. De unul cu bască. De ce e căutat soţul 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu. 

— Şi nici nu bănuiţi? 

— Nu. 

— A avut vreo misiune specială în ultimul timp? 

— Dumneavoastră din partea cui faceţi cercetările? 

— Din partea mea. Am găsit fotografia soţului dumneavoastră 
lângă un om împuşcat într-o maşină. Omul Acela sosise miercuri 
din Elveţia. 

— Şi soţul meu a fost plecat. 

— Tot în Elveţia? 

— Probabil. În urmă cu două luni mi-a adus o pungă de plastic 
de la o firmă din Zurich. 

— La fel ca şi Gavrilescu. 

— Cine e Gavrilescu? 

— Unul care a murit foarte ciudat Nu mai vorbiţi: se apropie. 
„basca”. 

în clipa următoare îi depăşi un individ cu fălci puternice, care 
purta o bască ponosita. 

— O să vă mai caut, spuse Neagu cu voce scăzută şi rămase 
în urmă. 


AGENTUL ÎNVÂRTI basca în mână şi aşteptă răbdător ca 
Ghiaţă să-i permită să raporteze. Colonelul însă era într-o pasă 
proastă: când îl văzu pe agent intrând cu hainele lui şifonate, cu 
basca ieşită de soare, i se făcuse lehamite. Pacepa nici n-ar fi 
permis unuia ca ăsta să intre nici măcar în clădire, darmite în 
biroul său. E păcat totuşi, că a refuzat biroul lui Pacepa: poate 


decorul, ambianța i-ar fi creat şi lui o aureolă. Până şi el se 
simţea prost când intra în biroul lui luxos cu perdele de catifea, 
cu uşi capitonate cu piele de mănuşă din import. Ultima oară 
când a fost la el, Pacepa îl făcuse să stea lângă uşă la fel cum 
procedase şi el cu ăsta cu bască. Pacepa vorbea la telefon cu 
unul Mitică. Încercase să ghicească cine ar fi putut fi acel Mitică 
din conducere, pentru că Pacepa nu discuta politicos decât cu 
personaje de la biroul executiv în sus. Tocmai relata seara 
petrecută la şeful cel mare: „Ştii cum a râs tovarăşul când i-am 
povestit bancul acela tâmpit cu Reagan, Brejnev şi el? Cu gura 
până la urechi. Nu, n-a înţeles bancul, dar era bucuros că a fost 
băgat într-o societate distinsă. 

— Hai, spune ce ai de spus, se adresă Ghiată agentului. ŞI 
dacă mai vii o dată aici, îţi faci pantofii, îţi cumperi o bască nouă 
şi te speli pe dinţi. Lucrezi la filaj şi-ţi pute gura de la o poştă! 

— Am înţeles, tovarăşe colonel, îi răspunse agentul, deşi i-ar fi 
plăcut mult mai mult să-i spună „Te bag în mă-ta, urâtule!” Azi, 
doamna Caraman s-a întâlnit pe stradă cu un bărbat tânăr. 

— De ce nu l-ai arestat? 

— Eu, tovarăşe colonel, aveam misiunea s-o urmăresc pe 
doamna Caraman până la serviciu, s-o aştept şi s-o însoțesc 
acasă. 

— Boule! Agentul îşi încleşta maxilarele şi încercă să se reţină. 
Şi cine era tânărul cu care s-a întâlnit? 

— Nu ştiu. 

— Ştii ce misiune ar trebui să ţi se dea ţie? Să te duci pe Calea 
Victoriei şi să numeri câte maşini verzi trec în faţa clădirii C.E.C.- 
ului. Înseamnă că nu ştii nici ce au discutat? 

— Nu. 

Agentul ştia că singurul lui aliat, ca să se răzbune pe cel din 
faţa lui, era timpul. Colonelul nu era departe de pensionare. 
Fiind simplu pensionar, ar fi putut să-l înhaţe odată de reverul 
hainei şi să-l scuipe între ochii lui miopi. Era un vis foarte 
îndepărtat, dar agentul ţinea la el. 

— Pleacă, să nu te mai văd! strigă Ghiaţă şi-şi mângâie cele 
câteva fire de păr de pe chelie. 

Agentul se urni greu, pomi spre uşă, apoi reveni: 


— Am impresia că pe tânărul acela l-am mai văzut şi la uşa 
apartamentului lui Caraman discutând cu doamna. Atunci însă 
era îmbrăcat în uniformă de miliţian. 

— Simplu miliţian? 

— Nu. Ofiţer. Cred că era locotenent. 

— Şi ce au discutat? 

— Despre grupa sanguină de pe carnetul de conducere al lui 
Caraman. 

— Stai! îşi pocni Ghiaţă palmele, apoi scoase din sertar un 
dosar şi-l răsfoi. Uite, şi în raportul lui Mirescu se spune că la 
locul accidentului de la podul Ciolpani a fost un locotenent de 
miliţie. Apăsa pe butonul soneriei de pe birou. Şeful de cabinet 
apăru în deschizătura uşii: Fă-mi legătura cu generalul Uleşan 
de la Miliția Capitalei. Şeful de cabinet vru să se retragă, dar 
Ghiaţă îi făcu semn să mai stea. Măi, Stanciule, n-am avut noi 
nişte necazuri cu un locotenent de miliţie şi în afacerea 
Gavrilescu? 

— Nu ştiu. Pe vremea aceea n-am lucrat cu dumneavoastră. 

— Am avut, spuse foarte hotărât Ghiaţă. A trebuit să 
intervenim tot pe lângă Uleşan, să nu ne încurce cu anchetele 
lui. Am vorbit cu Uleşan şi după ce am citit raportul lui Mirescu. 
Probabil că ăsta a furat şi actele lui Fântânaru. Nu-mi fă legătura 
cu Uleşan, ci cu comandantul Şcolii Speciale de la Băneasa. 


DINCOLO DE Aeroportul Băneasa, un bărbat îmbrăcat într-un 
trening uzat alerga cu paşi măsuraţi, păstrându-şi ritmul ca un 
fondist de carieră. Nu se uita nici la cei care se plimbau pe aleile 
cu trandafiri, nici la maşinile care îl depăşeau. Ultima, o limuzină 
neagră, îi tăie calea şi se opri în faţa lui. Fără să se enerveze, 
alergătorul vru să ocolească maşina când se auzi strigat: 

— Gavrilă! 

Se întoarse spre cel coborât din limuzină şi începu să 
zâmbească: 

— Să trăiţi, tovarăşe comandant. 

Era o dimineaţă de sfârşit de vară, cu un soare abia răsărit. 

— Ce faci, Gavrilă? 

— Alerg, tovarăşe comandant, şi încercă să-şi regleze 
respiraţia precipitată de efort. Am citit undeva că alergarea e 


cel mai complex exerciţiu fizic: îţi întăreşte rezistenţa la efort, 
pune în mişcare toţi muşchii corpului, îţi fortifică plămânii, 
asigură circulaţia periferică a membrelor. Şi eu alerg pentru că 
menirea mea e să fiu mereu în formă. 

Comandantul îl privi patern şi, gâfâind de efort, transpirat 
Gavrilă nici nu i se mai păru chiar atât de urât. 

— Tu eşti mereu la datorie, Gavrilă. Aş alerga şi eu cu tine, dar 
pe mine nu mă mai ţin picioarele. Ai puţin timp? 

— Ce întrebare mai e şi asta, tovarăşe comandant? Sunt la 
ordinele dumneavoastră. 

Cei doi, ca nişte vechi prieteni, se apropiară de o bancă, se 
aşezară, şi un timp priviră maşinile care goneau în faţa lor. 
Trandafirii din apropierea băncii, îmbobociţi a doua sau a treia 
oară, înmiresmau aerul mai puternic decât eşapamentele 
maşinilor. In cele din urmă, comandantul rupse tăcerea: 

— Va fi o toamnă lungă, spuse şi privi legănarea unei frunze 
ruginită timpuriu, care se desprinsese de pe o creangă. 

Lui Gavrilă îi plăceau discuţiile cu superiorul lui: acesta rostea 
nişte fraze neaşteptate şi el trebuia să fie foarte atent să 
înţeleagă încotro bate comandantul. Deocamdată nu pricepu 
nimic. 

— Înseamnă că aveţi informaţii de la Institutul meteorologic. 

— Nu, Gavrilă. Când frunzele încep să cadă la sfârşitul verii 
înseamnă că va fi o toamnă lungă. Părinţii tăi nu te-au învăţat 
asta? 

— Eu n-am avut părinţi, tovarăşe comandant. 

— Fiecare om are părinţi. 

— Da, dar eu am fost abandonat la patru luni. Uneori chiar îmi 
pare bine că am fost abandonat. Nu-mi pot imagina cum ar fi 
arătat părinţii mei. Poate ar fi fost nişte oameni bolnavi şi ar fi 
trebuit să am grijă de ei sau ar fi debitat cine ştie ce prostii şi ar 
fi trebuit să le dau dreptate. Părinţii mei adoptivi au fost buni şi 
drepţi. 

— În dosarul tău nu scrie nimic despre părinţii tăi adoptivi. 

— Pentru că au fost nişte anonimi. Instructorii şcolii de copii 
abandonaţi de la Câmpina. 

— Inseamnă că nu ţi-ai pus niciodată întrebări fundamentale 
despre viaţă: ce sunt cu stelele care răsar noaptea pe cer, de ce 
ne naştem, de ce trebuie să murim. 


— Nu prea, tovarăşe comandant. Eu nu-mi pun întrebări la 
care nu pot să răspund. Dacă m-aş forţa la unele aş putea să 
răspund totuşi: stelele nu răsar. Ele sunt şi ziua acolo unde sunt, 
dar nu le vedem din cauza luminii soarelui. De născut ne naştem 
pentru că suntem rodul dragostei dintre un bărbat şi o femeie. 
Şi pentru ce trebuie să moară cineva, îmi ştiu superiorii. N-are 
rost să-mi bat capul cu asemenea probleme. Am şi aşa 
suficiente. Eu sunt folositor dacă trag bine la ţintă, dacă mă 
descurc când sunt atacat de trei oameni deodată şi chestii din 
astea. Mi s-a spus la şcoală ce sume a costat creşterea şi 
educaţia mea şi eu am datoria să mă achit de banii care s-au 
investit în mine. 

Spuse prea multe cuvinte, unul după altul, şi efortul i se vedea 
pe faţă. 

— În principiu, tu ai dreptate, Gavrilă. Dar vezi, natura e cu 
totul altfel. Frunzele mor şi cad şi se renasc din nou primăvara. 

— N-ar fi bine ca morţii să reînvie. Poate ne-ar cere socoteala 
de ce au trebuit să moară. 

— Şi în privinţa asta ai dreptate, Gavrilă. Du-te şi aleargă să fii 
în formă. 

— Şi chiar n-aveţi nimic să-mi comunicaţi, tovarăşe 
comandant? Că doar n-aţi venit la ora asta matinală să filosofaţi 
cu mine. Că de felul meu eu sunt un om mai simplu. N-am citit 
decât ce ni s-a dat la şcoală: pe Marx şi Engels şi operele 
tovarăşului preşedinte. Niciunul dintre ei nu suflă un cuvânt de 
ce trebuie să ne naş tem şi de ce trebuie să murim. Toţi trei însă 
spun foarte clar pentru ce trebuie să luptăm. 

— Şi tu ştii pentru ce lupţi? 

— Cum să nu. Pentru comunism, pentru un socialism 
multilateral dezvoltat. Şi eu, în special, lupt împotriva acelora 
care nu sunt de acord cu asta. 

— De aceea te-am căutat, Gavrilă. Există un ofiţer de miliţie 
care s-a vârât în afacerea Caraman. Ar trebui să-l rogi să nu se 
mai amestece în treburile noastre. 

— Imi daţi un nume şi o adresă? 

— O să-ţi dau toate datele la timp. 


PROIECTAT pe dantelăria de ţevi în montaj, un individ prea 
elegant ca să facă parte din personalul şantierului, părea să 
caute pe cineva. Se numea Emilian Suciu, era plutonier-major la 
miliția din Constanţa şi venise îmbrăcat în civil din ordinul 
comandantului, ca omul de care se interesa, lon Duma, să nu 
vadă un miliţian pe şantier şi să dispară înainte de a pune mina 
pe el. Işi puse un costum mai elegant, să nu pară totuşi un om 
oarecare, ca cei de pe şantier să fie impresionați şi să-i dea tot 
concursul. Purta un costum de culoare închisă cu dungi şi o 
pălărie de fetru cu boruri mai largi să-şi ferească ochii de razele 
soarelui. Fără îndoială, păşise cu stângul în această misiune: 
trecând pe lângă un recipient cu var îşi murdărise pantalonii, 
dar chiar înainte de acest accident avusese necazuri la poartă. 
Paznicul, un individ cu un singur ochi îl opri să intre pe şantier 
deşi, îi spusese că-i de la miliţie. 

— N-are importanţă de unde sunteţi, mie îmi lăsaţi buletinul şi 
vi-l înapoiez la plecare. 

— N-am buletinul la mine. 

— Atunci nu intraţi pe şantier. Fără buletin nu intră nici 
ministrul construcţiilor. 

Dacă ar fi fost îmbrăcat în uniformă ar fi ştiut ce să-i 
răspundă. Socoti însă că, având o misiune discretă, e mai bine 
să intre pe şantier fără scandal. Îi arătă portarului legitimaţia de 
la miliţie. 

— O lăsaţi la mine. 

— Nu se poate! De legitimaţie am nevoie pe şantier. Cum îi 
dovedesc directorului şantierului că sunt de la miliţie? 

— Dacă îl căutaţi pe el, aţi venit degeaba. E plecat de două 
zile la Bucureşti. 

Suciu vru să-l înjure, dar nu-i spuse decât că-i imbecil. 

Portarul cu un singur ochi, se roşi la faţă, apoi izbucni: 

— Imbecilă e mă-ta, dumnezeii mă-tii de vagabond! Ai furat o 
legitimaţie de la miliţie şi vrei să intri pe şantier să furi cabluri? 
Se repezi în gheretă şi reveni cu o carabină. 

Suciu avusese noroc însă: în clipa aceea apăru o Dacia albă şi 
cel de la volan, un inginer de pe şantier, văzându-l pe portar cu 
arma în mină, cobori. Suciu îi arătă legitimaţia şi inginerul îl pofti 
în maşină şi după ce îl beşteli pe portar îl duse pe şantier până 
la baraca unde funcţiona Biroul Personal. 


Pe şeful personalului nu-l găsi în baracă şi rătăci pe şantier să- 
| caute. În sinea lui hotărâse de mult ca după terminarea 
misiunii să se ducă la miliția din Kogălniceanu şi să-l convoace 
într-un fel pe portar acolo şi să-i turtească faţa. În viaţa lui nu 
păţise aşa ceva: e drept, până acum răspundea de hotelurile de 
pe litoral şi iarna, de localurile şi barurile de noapte din 
Constanţa. 

Opri un muncitor care trecu prin apropiere: 

— Unde îl găsesc pe tovarăşul Cristea de la Personal? 

— În birou, îi răspunse acesta, şi vru să-şi vadă de treabă, dar 
Suciu îl reţinu: 

— Nu e în birou. 

— Atunci probabil se ceartă cu şoferii. 

Suciu fu obligat să traverseze tot şantierul, ocoli locurile unde 
se suda sau se stingea var, să nu se murdărească, se feri de 
lanţurile macaralelor care pluteau în aer şi ajunse în faţa 
garajelor, unde, omul care îl angajase pe Caraman, vorbea cu 
un camionagiu ştirb, neras, cu nişte mustăţi mari, pleoştite: 

— Tu, lfrime, consumi cauciucurile de parcă ar fi pâine cu unt. 
Acesta, deşi îi plăcuse comparaţia, rămase tot încruntat: 

— Eu, tovarăşe Cristea, de când sunt pe şantier, încă n-am 
primit niciodată cauciucuri noi. Numai reeşapate. Şi foarte rar 
conduc pe drumuri asfaltate. 

Din cauza căldurii, Suciu, pe care discuţia cu şoferul nu-l 
interesa deloc, împinse cu degetul pălăria pe ceafa şi făcu un 
pas spre şeful Personalului: 

— Sunteţi tovarăşul Cristea? 

— Da, îi răspunse acesta, pe urmă continuă discuţia cu Ifrim: 
Eu cred, lfrime, că tu mai faci şi alte drumuri. Mi-a spus 
dispecerul de la garaj că ţi-a văzut camionul încărcat cu mobilă. 

— Nu vă supăraţi, tovarăşe Cristea, insistă Suciu. 

— De ce să mă supăr? îi zâmbi Cristea şi-l cercetă mai atent. 
Nu-i plăceau oamenii spilcuiţi pe şantier. 

— Vreau să vă întreb, dumneavoastră vă ocupați de angajarea 
oameni lor. 

— Da, dar nu cred că aveţi treabă cu mine. Nu prea păreţi ca 
unul care ar vrea să se angajeze. 


— Sigur că nu, îi răspunse repede Suciu. Aş vrea doar câteva 
informaţii. Îi arătă o legitimaţie cu scoarţe albastre. Aş vrea să 
ştiu dacă aţi angajai în ultima vreme pe unul Duma. lon Duma. 

— În ultimele două săptămâni am angajai peste două sule de 
zilieri. Dar putem verifica la birou. De ce n-aţi trecut pe acolo? 

— Am fost, dar nu voiam să stau de vorbă cu oricine şi n-ar fi 
bine ca acest Duma să afle că e căutat în munca noastră e 
nevoie de multă discreţie. 


ÎN BARACA unde era instalat Biroul Personal, cu poliţe 
improvizate pentru dosare, clasoare şi cărţile de muncă ale 
angajaţilor mai era adăpostită, provizoriu, şi casieria pentru 
zilieri. Casieriţa, o fată tânără, blondă, cu nişte ochelari prinşi cu 
un lanţ de gât, era nouă, înceată, număra banii de două, trei ori, 
şi muncitorii erau nemulţumiţi de ea. Pălămidă tocmai îi reclamă 
o reţinere nejustificată la chenzina trecută. Speriată de tonul 
agresiv al muncitorului, casieriţa cercetă câteva foi bătute la 
maşină, dar nu descoperi unde se comisese greşeala. 

— V-aş ruga să veniţi mâine sau poimâine şi până atunci 
verific toate actele. 

— Nu, domnişoară, nu plec de aici până nu-mi daţi banii! Doar 
n-am venit pe şantier ca să muncesc pe degeaba... 

în clipa aceea îşi făcură apariţia în baracă Cristea şi un domn 
elegant, cu o pălărie de fetru pe ceafă. Funcţionara de la 
Personal, bătrână şi grasă, cu o căciuli ţa de lină croşetată, pe 
cap, se grăbi să pună un ibric pe reşou. 

— Lucico, i se adresă Cristea în loc de salut. 

— Imediat e gata, tovarăşe Cristea. 

— Lasă cafeaua. Vezi dacă avem un angajat Duma. 

— Duma şi mai cum? se interesă funcţionara. 

— lon Duma, dădu lămuriri Suciu, apoi îl lovi cu cotul pe şeful 
personalului şi arătă spre Pălămidă, care stătea în faţa 
casieriţei. 

— Pălămidă! îl strigă Cristea. la stai afară până terminăm noi. 

— Eu am de luat nişte bani, tovarăşe Cristea. E a doua oară 
când mi se rețin nişte bani aiurea. 

— Îi primeşti, fii liniştit. Aşteaptă afară. 

Supărat, Pălămidă părăsi baraca. 


Mai sprintenă decât o arăta vârsta, Lucica scoase dintr-un 
sertar nişte liste bătute la maşină. 

— Nu astea, dădu Cristea din mină. Caută în listele zilierilor. 

Lucica scoase dintr-un alt sertar alte liste şi le consultă. 

— Da, spuse bucuroasă, lon Duma, lucrează la construcţii. 

Bine dispus, Suciu, îşi trase un scaun, se aşeză comod şi-şi 
puse pălăria pe birou. 

— Vreţi să ne arătaţi şi cartea de muncă, să vedem pe unde a 
mai lucrat? 

Lucica se duse la raftul unde erau orânduite după alfabet 
cărţile de muncă ale salariaţilor şi scoase din raft cele cu litera 
„D” le răsfoi pe tind şi citi cu voce tare numele proprietarilor: 
Demian, Dimitriu, Dubăţ, Dumitrescu, Dunăreanu, apoi se 
întoarse spre Suciu: Duma nu are carnet de muncă. 

— Da, acum îmi amintesc, interveni Cristea. A venit de la 
Focşani şi urma ca nevastă-sa să ne trimită cartea de muncă 
prin poştă. După câte am aflat e muncitor bun. 

Suciu ramase câteva clipe pe gânduri: 

— Imi permiteţi să dau un telefon? şi fără sa aştepte răspuns, 
trase aparatul spre el şi formă un număr. „Alo? Să trăiţi tovarăşe 
comandant Da, Suciu la telefon. Am dat de unul Duma, da, lon 
Duma, angajat cu câteva săptămâni în urmă la Trustul de 
Construcţii Industriale din Kogălniceanu. Nu, nu întreprind nimic 
până nu sosesc echipajele. Să trăiţi. Puse receptorul în furcă şi 
ac întoarse spre Cristea: aş putea să vorbesc cu cineva din 
echipa lui? 

— Bineînţeles. Se întoarse spre funcţionară: Cheamă-l pe 
Vărzaru, pe urmă pune şi de cafele. 


NUMAI ÎN CĂMAŞĂ ŞI PANTALONI, cu braţele sub ceafa, 
Caraman stătea întins pe pat şi privea îngândurat tavanul. Ori 
de câte ori era singur, dar chiar şi pe şantier, când aştepta să 
revină targa macaralei şi ţiganul nu avea chef de vorbă, sau 
seara înainte de a adormi, îşi punea întrebări şi oricât se chinuia 
nu găsea răspunsuri la ele. Ce se va întâmpla de-acum încolo? 
Se va statornici pe şantier? N-ar fi fost cea mai fericită alegere. 
Nu înţelegea de ce nu acţiona Ghiaţă. Slavă Domnului, avea 
date suficiente: scrisoarea scrisă lui Fântânaru pe pliant, 


furculiţa expediată prosteşte, furtul basculantei. Să nu fi aflat 
Ghiaţă că şi-a însuşit buletinul şoferului şi geaca? Prin deducție 
nu era greu de ghicit că nu putea fi decât pe un şantier. Să-l fi 
supraapreciat pe Ghiaţă? Miza era prea mare să nu se fi pus în 
mişcare tot angrenajul de urmărire. Ce aştepta Ghiaţă? Oare 
cunoştea şi parola? Caraman era convins că nu. Dar cui erau 
necesari aceşti bani? Familiei? Familia avea tot ce-şi dorea. 
Chiar mai mult. Să fi fost totuşi o măsură de precauţie în cazul 
că ar fi trebuit să părăsească ţara? In Occident oricum nu s-ar fi 
putut stabili. Dar atunci de ce erau necesari dolarii? Să fi avut 
nevoie de valuta pentru întreţinerea unui guvern undeva în 
Coreea de Nord sau în China? Să plătească un post de radio, un 
cotidian? Cu Gorbaciov, Ceauşescu nu era în relaţii bune, acesta 
i-ar fi zădărnicit toate planurile. Să fi avut combinaţii cu Pacepa? 
Fără îndoială că nu. Pacepa în „Orizonturi Roşii” i-a desfiinţat ca 
pe nişte cârpe. Ar fi trebuit să aprecieze mai mult spusele 
ataşatului militar: America Latină. Da, asta ar fi fost singura lui 
şansă. Acum îi era clar de ce era urmărit. Fiecare depunător 
avea viaţă scurtă. Patru, cinci deplasări, pe urmă era bine să 
dispară, să nu mai ştie nimeni în afară de ei parola. Oare câţi au 
fost înaintea lui în afară de Gavrilescu? Dar chiar dacă cineva o 
să schimbe conturile, avea şi el unul depus pe parolă, de care 
nu ştia nimeni: „Veronica”. Probabil şi ea a renunţat să-l mai 
aştepte. Poate patroana s-a plictisit de ea şi nici nu mai e la 
Casa de Mode. Şi atunci nici nu mai avea cum s-o găsească. Dar 
mult mai mult i-ar fi plăcut să plece cu stewardesa, nevasta 
miliţianului. De fapt, ea a fost singura foarte corectă cu el. Și 
pentru ce? Pentru nişte complimente de gradul doi? Fleacuri. 
Pentru Olga nu-şi făcea griji: ea oricum se va descurca. Era 
muncitoare şi nu ştia nimic. Ar trebui să ajungă undeva în 
Ungaria sau Iugoslavia. Cu paşaport simplu de turist. În Austria, 
românii nu aveau nevoie de vize. De acolo nu mai era decât un 
pas până la Zurich. Dacă va ajunge vreodată acolo, în primul 
rând va trebui să mute ultimul cont la o altă bancă. Tot pe 
parolă. În orice caz, înainte de căderea iernii va trebui să plece 
de pe şantier. Să se angajeze în altă parte cu un nume nou. 
Se deschise uşa camerei şi intră Pălămidă cătrânit. 
— Ce-ai făcut? îl întrebă C aram an. 


— Încă nimic. Probabil iar va trebui să fac o cerere să mi se 
dea banii. 

— Fă. 

— Bineînţeles că fac. Am muncit pentru ei. 


LUCICA, deşi îşi făcuse cafea şi pentru ea, nu-şi permise să 
bea faţă de spilcuitul care se instalase în baracă, de parcă ar fi 
fost acasă la el. Era obraznic, vorbea cu Cristea de parcă s-ar fi 
cunoscut de când lumea, trăgea cu ochiul spre casieriţa care-şi 
lăsase stânjenită privirile în podea. 

— Ar fi trebuit să-i faceţi şi ei o cafea, spuse Lucicăi, dar 
casieriţa refuză: 

— Eu nu beau cafea, că nu pot să dorm noaptea. 

— Da noaptea nu-i făcută pentru somn, tise Suciu zgomotos 
şi-i dădu un ghiont lui Cristea. 

Cristea îşi dădu seama că agentul trecu măsura, îşi bău 
cafeaua şi părăsi baraca. Avea treabă suficientă: trebuia să afle 
când şi cui i-a cărat Ifrim mobile cu camionul şi cu motorina 
şantierului să afle de la comandamentul militar din 
Kogălniceanu de ce nu i s-au trimis cei douăzeci de soldaţi 
pentru descărcarea vagoanelor. În drum spre garaj se întâlni cu 
Vărzaru şi-l trimise în birou. 

Ca de obicei, Vărzaru era prost dispus. 

— Şi ce vrea miliţianul ăla de la mine? 

— Nişte informaţii despre unul care lucrează în echipa ta. 

— Mai bine s-ar interesa de cei care au furat cele două sute de 
metri de cablu de cupru. 

— Du-te şi vorbeşte cu el. 

Vărzaru se duse în baracă şi Suciu îl luă imediat în primire: 

— Duma lucrează în echipa dumitale? 

— Da. 

— Şi ce fel de om e? 

Aşteptând răspunsul, mai sorpoti din cafea. 

— Aşa şi aşa. 

Ca anchetator, Suciu se simţi în elementul lui: 

— Şi pentru dumneata ce înseamnă, aşa şi aşa? 

— Adică e la fel ca toţi oamenii. 

— E pe şantier? 


— Nu. Lucrează în tura de noapte. 

Răspunsul îl derută pe Suciu: 

— S-ar putea să nu vină? 

— Până acum n-a lipsit niciodată. 

— Ştiţi cumva unde locuieşte? 

— Da, se grăbi să-i răspundă Lucica, şi începu să răsfoiască o 
condică slinoasă: la blocul nefamiliştilor de pe Aleea Şaguna. 

Suciu se repezi la telefon şi formă numărul miliției din 
Constanţa. 


CARAMAN SE trezi după ce se întunecă şi, grăbit, începu să se 
echipeze pentru schimbul de noapte. Tiganul plecase cu mult 
înaintea lui, spusese că trece pe la bufet să ia ceva combustibil, 
să nu-i fie frig. Lui Caraman îi plăcea să lucreze în schimbul trei: 
n-avea timp să se gândească la problemele lui, luminiţele de pe 
macara proiectate pe cer păreau stele mişcătoare, oamenii erau 
mai puţin agitaţi şi uita complet că era urmărit. Schimbul întâi 
era un calvar pentru el: soseau fel de fel de maşini, uneori chiar 
şi de la miliţie, să ancheteze câte un furt; timpul trecea încet ca 
şi cum acele ceasornicelor ar fi încremenit pe cadran. Era 
bucuros când auzea sirena care anunţa sfârşitul schimbului; se 
grăbea să ajungă la cantină, mânca încet, să mai treacă timpul, 
mai schimba o vorbă, două cu cei din jur. În ultimul timp, însă, 
avea senzaţia că e privit, că oamenii se uită la el chiorâş. Şi asta 
se întâmplă tot mai des. Uneori i se părea că până şi femeile 
care îl serveau aveau căutături ciudate. „Încep să mă lase 
nervii”, constată cu amărăciune, şi hotărî să se controleze. ÎI 
deranjau şi insistenţele cu care colocatarii se interesau de 
trecutul lui, deşi ştia că, pe nimeni din cameră nu-l interesa 
viaţa altora, că îi puneau întrebările din plictiseală. Colegii de 
cameră nu prea îl iubeau şi Caraman ştia de ce: pentru că nu 
juca table cu ei, pentru că nu participa la completarea taloanelor 
de pronosport. „Eu dacă aş câştiga cinci mii de lei, spusese într- 
o seară ţiganul, mi-aş cumpăra un cal. lar dacă aş câştiga un 
milion, tot un cal mi-aş cumpăra. Eu n-am nevoie de doi cai. 
Pentru cărăuşia mea din Ovidiu îmi ajunge unul singur”. „Şi ce-ai 
face cu restul banilor?” Îl întrebă cineva, şi ţiganul îi răspunse cu 
amărăciune în glas: „Ce rest? Eu în viaţa mea n-am câştigat 


bani decât prin muncă.” Şi pentru că şantierul nu avea 
bibliotecă, Caraman se mulțumea să buchisească ziarele, chiar 
şi pe cele vechi. Citea până şi anunţurile de la mica publicitate. 

Tocmai vru să plece când se auziră sirenele stridente ale unor 
echipaje ale miliției. Şi Caraman şi Pălămidă se repeziră la 
fereastră să vadă ce se întâmplă. O maşină a miliției opri chiar 
în faţa clădirii. 

— Să ştii că ăştia te caută pe tine, spuse Pălămidă. 

— De ce să mă caute pe mine? întrebă intrigat Caraman. 

— Când am fost azi la casierie venise unul cu pălărie la 
Personal şi s-a interesat de tine. 

— Şi de ce nu mi-ai spus până acum? 

Fără să aştepte răspuns, se repezi la uşă. Pălămidă se luă 
după el şi, văzându-l alergând spre celălalt capăt al coridorului, 
strigă după el: 

— In partea aceea poarta e încuiată! 

Caraman ori nu-l auzi, ori nu mai avu altă alegere: coti spre 
stângă şi cobori scările sărind câte două, trei trepte. Ajuns la 
etajul întâi, văzu la celălalt capăt al coridorului urcând câţiva 
milițieni urmaţi de doi indivizi îmbrăcaţi în civil. Unul dintre ei 
purta pălărie, exact aşa cum îi spusese Pălămidă. Din camere, 
de pe ambele părţi ale coridorului, apărură locatarii, unii în 
pijamale, alţii pe jumătate dezbrăcaţi şi se repeziră curioşi spre 
scările unde urcau milițienii. Caraman se strecură în prima 
cameră cu uşa lăsată deschisă şi, spre norocul lui, încăperea era 
goală. Pe un reşou sfârâia o cratiţă răspândind miros de ceapă 
prăjită. Fereastra deschisă dădea spre spatele blocului. O 
săritură de la etajul întâi nu-i punea nicio problemă: la Şcoala 
Specială de la Băneasa se arunca în gol de la diferite înălţimi şi 
ateriza totdeauna perfect prin rostogolire. Îşi luă avânt şi sări 
peste o stivă cu saci de ciment, apoi, ghemuit, traversă aleea cu 
pietriş şi se ascunse printre maşinile orânduite în parcaj. Erau 
maşinile inginerilor şi ale maiştrilor care lucrau în schimbul trei. 
Se pitise la timp: un echipaj al miliției tocmai apăru în spatele 
blocului. 


DOI MILIŢIENI şi un civil, cel cu pălărie, cu un pistol în mână, 
năvăliră în camera lui Caraman. În încăpere nu era decât 
Pălămidă. 

— Mâinile sus! ţipa. Suciu şi împinse arma spre cămaşa 
peticită a lui Pălămidă. 

Acesta, speriat, ridică amândouă mâinile spre tavan. 

Cei doi milițieni verificară dulapurile şi se uitară sub paturi. 

— Tu eşti Duma? întrebă Suciu ţinând degetul pe trăgaci. 

— Nu, domnule. Eu sunt Vasile Pălămidă şi lucrez de patru ani 
aici. 

— Şi Duma unde e? 

— A plecat pe şantier. Lucrează în tura de noapte. 

Suciu avu o presimţire că pierduse prada. Ar fi fost o 
nenorocire pentru el. Deveni palid şi pierdu mult din 
agresivitate: 

— Când a plecat? 

— Nu de mult. 

— La ce oră? 

— Nu m-am uitat la ceas. Îmi daţi voie să las mâinile jos? Mă 
dor braţele. Eu sufăr de reumatism. 

Suciu nu obiectă, şi Pălămidă îşi cobori mâinile. 

— Şi unde îl găsim acum? 

— La macaraua numărul 4. 

— Plecaţi la macara! ordonă Suciu milițienilor şi aceştia se 
grăbiră să iasă din încăpere. Suciu căută privirile lui Pălămidă 
să-l intimideze: îl cunoşti bine pe Duma? 

— Aşa cum poţi cunoaşte un om pe un şantier. 

— E însurat şi are un copil de zece ani. 

— E însurat, dar n-are niciun copil. Ne-ar fi povestit despre el. 

— E bucureştean? 

— Nu, domnule. A venit din Focşani. Acolo a lucrat pe o 
basculantă, dar a avut un accident şi i-au luat carnetul de 
conducere. Nevastă-sa lucrează la fabrica de filatură şi-i 
ofticoasă din cauza scamelor. 

— Nu ţi-a vorbit niciodată că a fost în străinătate? 

— Ba da. Cu doi ani în urmă a fost în U.R.S.S., la Chişinău. Are 
părinţii acolo. 

în uşă apăru sudorul. Duhnea a rachiu. 

— Dumneata cine eşti? îl întrebă agresiv Suciu. 


Sudorul nu se sperie şi întrebă şi el cu ton ridicat: 

— Dar dumneata cine eşti, de umbli cu pistolul în mină? 
— Sunt de la Miliție. 

— Şi ai fost repartizat în camera noastră? 

Văzându-l beat, Suciu îl îmbrânci şi ieşi pe coridor. 


CEI DIN ECHIPAJUL miliției care au tras în spatele blocului, 
cobori seră din maşină, se rezemaseră de ea şi priviră ferestrele 
blocului. Aproape toate erau luminate. 

— Pe aici nu este nicio ieşire, spuse cel care coborâse de la 
volan după ce-şi aprinsese o ţigară. 

— Numai ferestrele, îi răspunse celălalt, un sublocotenent, 
slab cu voce subţire de castrat. 

— Da, dar după câte am înţeles eu, omul nostru locuieşte la 
etajul patru. 

Sublocotenentul nu păru mulţumit de răspuns: 

— Poate să coboare. 

— Cum să coboare? 

— Există frânghii, cearşafuri. Am mai auzit eu chestii din 
astea. 

— Poate aţi citit, tovarăşe sublocotenent De aici nu poate să 
coboare decât ca meşterul Manole sau cu paraşuta. Dar mă 
îndoiesc că lichelele noastre care şterpelesc cabluri de aramă sa 
fie dotate cu paraşute. 

— Asia, dacă au trimis patru echipaje după el, nu e urmărit 
pentru furt. 

— Eu cred, tovarăşe sublocotenent că ăsta ori a înjurat 
regimul, ori n-a fost de acord ca şeful să fie reales la congres. 
De obicei ăştia sunt urmăriţi până în pânzele albe. 

— Bine, Prodane. Noi n-am fost trimişi aici să comentăm 
faptele, ci să-l arestăm pe cel care trebuie arestat. Îți spun, 
totuşi ca să ştii: ăsta trebuie să fie un personaj foarte important. 

— Un personaj important nu lucrează pe un şantier. 

— Şi dacă se ascunde să i se piardă urma? Au fost alertaţi şi 
cei de la aeroportul Kogălniceanu şi cei de la vama din 
Constanţa. Hai să mergem în faţa blocului. 


Şoferul aruncă mucul ţigării, se aşeză la volan şi aşteptă să se 
instaleze şi sublocotenentul. Motorul începu să toarcă silențios, 
apoi maşina coti după bloc. 

Caraman înţepenise ascultându-i pe cei doi milițieni: încercă 
portiera unei maşini, dar portiera era închisă. Nu mai avea ce să 
aştepte: izbi fereastra portierei cu cotul şi geamul se sparse 
zgomotos, iar cioburile clincăniră pe ciment. Caraman deschise 
portiera, se aşeză la volan, smulse firele de contact şi cu mişcări 
febrile le legă între ele. Motorul pomi ca la prima cheie. 

Şoferul din maşina miliției puse frână: 

— Parcă s-a spart un geam. 

— Şi mie mi s-a părut la fel, spuse sublocotenentul. Dă înapoi! 

în clipa când maşina miliției apăru în spatele blocului, 
Caraman ieşi în viteză din parcare. Cunoştea bine şantierul, nu-i 
fii greu să găsească drumul spre şosea. Cu un viraj spectaculos, 
maşina miliției pomi în urmărirea Daciei albe furată de 
Caraman. Pe şantier pierdură câteva minute ocolind nişte 
obstacole neprevăzute, stive de scânduri, de cărămizi, de ţevi. 
Ajunşi la şoseaua principală, trecură încă câteva minute până 
descoperită Dacia albă luminată de farurile unui camion. Măriră 
viteza, şi în ultima clipă reuşiră să ocolească un Trabant care 
circula pe mijlocul carosabilului. 

— Numai să nu-l scăpăm din ochi, spuse îngrijorat 
sublocotenentul. 

— Nu ne mai scapă, îl asigură şoferul. 

Caraman descoperi şi el că e urmărit: îşi aprinse farurile să 
aibă vizibilitate mai mare şi apăsă pe accelerator; fără să se 
asigure, depăşi un TIR, apoi stinse din nou faza mare. 

— Nu-l mai văd, se sperie sublocotenentul. 

— E obturat de TIR. 

Depăşiră şi ei TIR-ul, dar Dacia albă nu se vedea. 

— Probabil a stins farurile, încercă să-l liniştească şoferul. 

îl zăriră puţin mai târziu, când Caraman aprinse din nou faza 
mare. 

— Ăsta-i şofer de raliu, mormăi şoferul din maşina miliției. A 
luat cotitura cu peste 80 de kilometri la oră. 

Brusc, fură obligaţi să frâneze: o căruţă ţărănească, încărcată 
cu cocenaşi, fără semnalizare, le tăie calea. Trebuiră să aştepte 
un timp, să înainteze căruţa, s-o poată ocoli. Il înjurară amândoi 


pe căruţaş, apoi zăriră în faţa lor Dacia albă cu farurile aprinse: 
tocmai derapase de pe partea carosabilă a şoselei şi se izbi de 
un copac, apoi, se răsturnă în şanţ unde îi explodă rezervorul de 
benzină. 

— Ne-a scăpat, mormăi sublocotenentul. 

— Cum ne-a scăpat? întrebă şoferul şi puse frână. 

Opriră chiar în apropierea accidentului. 

— După o întâlnire din asta bruscă cu un copac, nu-l mai 
găsim în viaţă. 

Coborâră repede din maşină şi priviră Dacia albă cuprinsă de 
flăcări. Cu precauţie se apropiară de bolul maşinii şi descoperiră 
miraţi că nu era nimeni la volan. 

— Asta a sărit din maşină! strigă uimit şoferul. 

— Când să îi sărit? 

— Când a fost obturat de căruţa aceea cu cocenaşi. Mi s-a 
părut mie ciudat că prea ne-am apropiat de maşina lui. Imbecilul 
a calculat totul! Şi acum unde să-l prinzi pe câmpul ăsta 
întunecat? 

Sublocotenentul trase o înjurătură cu vocea lui subţire. În clipa 
aceea îi ajunse din urmă căruţa şi-i depăşi. 

La vreo douăzeci de metri de accident, în căruţa încărcată se 
ridică un snop şi Caraman privi spre cei doi milițieni care se 
agitau în jurul maşinii cuprinsă de flăcări. 


CÂND PRIMISE primul telefon de la Constanţa, că pe un şantier 
din apropiere a fost depistat un lon Duma, zilier angajat cu 
puţină vreme în urmă, Ghiaţă nu mai încăpu în piele de bucurie. 
Mai târziu, îi păru rău că întrerupse atât de repede legătura 
telefonică cu cei de la Constanţa. Il rugă pe şeful de cabinet să 
restabilească legătura. Comandantul miliției din Constanţa îi 
fumiză date suplimentare că lon Duma era tuns scurt că a fost 
angajat numai pe bază de buletin şi nu posedă carte de muncă. 
Ghiaţă îl întrebă dacă nu era cazul să vină personal la Constanţa 
cu un elicopter, dar comandantul îl asigură că acţiunea 
demarase, că erau angajate patru echipaje de miliţie. Ghiaţă îl 
sfătui să fie foarte prudent pentru că individul e periculos şi 
probabil e înarmat După ce puse receptorul în furcă îi veni să 
chiuie, dar avu suficientă putere să se abţină: îşi strânse doar 


pumnii cu atâta putere încât unghiile îi pătrunseră în palmă. De 
mâine, sau poate chiar de astăzi, va vorbi altfel cu „stimata 
tovarăşă”! Nici n-o să-i mai spună stimată, să vadă cum o să 
reacționeze. Supărat, că a uitat să spună celor de la Constanţa 
să-l sune din sfert în sfert de oră ca să-l informeze de 
desfăşurarea acţiunii îl rugă pe şeful de cabinet să ia legătura cu 
ei din partea lui şi să le transmită această rugăminte. După un 
sfert de oră primi primul telefon: echipajele au pornit spre 
şantier. După încă un sfert de oră comandantul miliției din 
Constanţa îl informă că blocul unde locuia cel urmărit, a fost 
încercuit. Fericit, Ghiaţă nu mai putu răbda să nu sune Cabinetul 
2. Îi transmise tovarăşei că l-a depistat pe Caraman şi ea, în loc 
să-l felicite, îl rugă să revină peste două ore pentru că e foarte 
ocupată. Ghiaţă ridică din umeri. 

Următorul telefon de la Constanţa îl anunţă că lon Duma a 
reuşit să străpungă încercuirea şi cu o maşină furată de pe 
şantier a pornit spre Bucureşti. Ghiaţă încremeni, începu să 
bâlbâie, dar comandantul miliției din Constanţa îi spuse să fie 
liniştit pentru că cel mai bun echipaj e pe urmele lui. „Da, 
tovarăşe colonel, ţin legătura cu echipajul prin radio şi chiar 
acum m-au anunţat că au reperat maşina furată”. 

Ghiaţă nu se linişti, dimpotrivă: ce o să raporteze tovarăşei 
peste două ore? Telefonul scurt de pe birou, cenuşiu i se păru 
un şobolan. 

Şeful de cabinet intră peste el în birou şi-l întrebă dacă mai 
are nevoie de el. Ghiaţă îl lăsă să plece. Il invidie că se duce 
acasă, că o să bea un şpriţ sau o să joace remi cu nişte 
cunoscuţi, fără să aibă probleme. Îşi privi cu ciudă palmele 
însângerate şi-l obsedă şobolanul de pe birou. Ultimul telefon 
primit de la Constanţa îl anunţă că maşina lui Duma a derapat, a 
intrat într-un pom, i-a explodat rezervorul de benzină şi a ars. O 
veste oarecum bună. După zece minute sună el la Constanţa şi 
află cu stupoare, că în maşina arsă nu fusese nimeni la volan! 
„Cum asta?” „Probabil a sărit din maşină înainte de coliziune”. 
Dădu ordin să fie pieptănată toată regiunea. La ora fixată, 
raportă Cabinetului 2 că urmăritul va fi arestat peste câteva ore. 
Spre mirarea lui, tovarăşa n-a ţipat la el, a spus doar un „bine” 
şi a întrerupt convorbirea. 


Dezumflat, Ghiaţă se duse acasă, dar nu-şi găsi locul nicăieri. 
Neputând să adoarmă bău un pahar de coniac. Ameţit, uită de 
Caraman, de stimata tovarăşă şi mai bău încă un pahar. 
Dimineaţa se trezi mahmur cu o îngrozitoare durere de cap şi 
pentru prima oară în viaţa lui nu se duse la serviciu. Il anunţă 
totuşi pe şeful de cabinet unde se află şi-l rugă să nu-l sune 
decât în probleme foarte grave, sau dacă e căutat de la 
Constanţa. Ziua trecu cu greu. Era convins că Caraman nu se 
mai folosea de numele Duma şi, dacă a reuşit să scape de 
urmăritori, se va statornici în Deltă, îşi va lua un nume rusesc şi 
peste jumătate de an, cu mustăţi şi cu barbă putea să vină 
liniştit în Bucureşti, n-o să-l mai recunoască nimeni. 


TOVARĂŞA intră val-vârtej în cabinet, scoase din poşeta ei 
imensă un pacheţel învelit în hârtie de ziar şi se repezi să 
deschidă fereastra din faţa biroului. Risipi firimiturile de pâine 
pe pervazul de tinichea a ferestrei şi chemă porumbeii: 

— Piu, piu, piu... 

Supărată că porumbeii nu se înghesuiră pe pervaz, plecă de la 
fereastră şi se trânti în fotoliul din spatele biroului. 

Se deschise uşa capitonată şi-şi făcu apariţia şeful de cabinet. 
O descoperi pe tovarăşa şi încremeni: 

— Nici nu v-am văzut când aţi venit, stimată tovarăşă. 

— Pentru că nu eşti la post! 

— Încă nu e opt, stimată tovarăşă. 

— La Partid nu avem ore fixe de lucru ca la Administraţia 
Financiară! Cheamă-l pe Postelnicul. 

— Nu cred să fi venit la ora asta. 

— Caută-l acasă! Dacă e beat, spune-i să facă un duş şi să 
vină imediat aici! Se ridică, se duse din nou la fereastră şi 
începu să strige după porumbei: Piu, piu, piu... 

Din fericire pentru el, ministrul de interne era în sediu, era 
treaz, ras proaspăt, nu băuse decât o singură sticlă de bere 
Radeberger la bufet şi o ceaşcă mare de cafea fără zahăr. Purta 
uniformă de general, şi când intră în Cabinetul 2, simţi nevoia 
să-şi bată călcâiele. 

— Ordonaţi, stimată tovarăşă. 

— Chiar am să-ţi ordon! îl cunoşti pe Ghiaţă? 


— Pe colonelul ăla mic? şi vru să spună „urât”, dar se reţinu la 
timp. Îl cunosc. 

— Ce părere ai despre el? 

— E în subordinea lui lulian Vlad. 

— Ce importanţă are în subordinea cui e?! Ai spus că-l cunoşti. 
Ce părere ai despre el? 

— Pot să-i cercetez dosarul. 

— Tu ce părere ai despre el, nu ce scrie în dosar! 

— Păi, cum să vă spun, stimată tovarăşă. Dacă tovarăşul l-a 
pus în postul lui Pacepa, trebuie să fie un om excepţional. 

— Eu cred că-i o lichea. 

Postelnicu se sperie: asta suna ca o condamnare. 

— Dacă doriţi, îl putem destitui. 

— Măi, Postelnicu, nu te-am întrebat ce să facem cu el, ci 
voiam să aflu părerea ta despre acest colonel! 

— Eu mi-am format părerea de mult despre el, stimată 
tovarăşă. Dacă ar fi depins de mine l-aş fi trimis la Huşi la un 
C.A.P. Sau responsabil de răsaduri la serele de la Codlea. E o 
ciosvârtă de om, nu are nici cel mai mic respect faţă de 
superiorii lui direcţi şi când stai de vorbă cu el, nu te priveşte în 
ochi. Nu l-am găsit niciodată cu vreo hârtie în neregulă, ceea ce 
înseamnă că e foarte precaut. Din păcate datorită sarcinilor pe 
care le avea, nu ţinea legătura nici cu Vlad şi nici cu mine, ci cu 
dumneavoastră. 

— Numai în unele probleme, se scuză ea. Trebuia să prindă un 
om. l-au trebuit două luni să-l depisteze undeva în Dobrogea şi 
ieri am aflat că l-a scăpat din nou. Nu ştiu dacă nu intenţionat. 
Poate a luat legătura cu el şi mă tem că a aflat parola. 

— Ce parolă? 

— Asta nu te interesează! 

— Desigur, parola nu mă interesează. Şi ce doriţi să fac? 

— Să cauţi împreună cu lulian un om deştept în Departament 
şi să-i întindeţi o capcană. Una inteligentă, să cada în ea. Că are 
minte mai multa decât voi toţi de la etajul întâi. 


A DOUA NOAPTE Ghiaţă se întrebă ce o să-i spună tovarăşei. 
Nu-şi găsea locul nicăieri: în pat, cu plapumă, îi era cald, fără 
plapumă îi era rece. Zvârcolindu-se în aşternuturi, pe la miezul 


nopţii sună telefonul. Se temu că e din partea Cabinetului 2. Se 
linişti când auzi o voce străină. 

— Domnul Ghiaţă? 

Foarte puţini oameni i se adresau aşa. Era o voce necunoscută 
cu un uşor accent german. 

— La telefon. Cu cine vorbesc? 

— Nu mă cunoaşteţi, domnule Ghiaţă, numele meu nu vă 
spune nimic. Mă numesc Schvartzman. Sunt din Zurich şi am 
venit special să stau de vorbă cu dumneavoastră. Vă rog să nu 
închideţi receptorul, o să vă intereseze conversaţia. L-am 
urmărit pe domnul Caraman de patru ori... 

— Nu mă interesează! 

— Vă interesează. Reprezint comunitatea evreiască din 
Elveţia. Vă ofer un târg. 

— Eu nu fac târguri! ţipă Ghiaţă în microfon, dar curiozitatea îl 
opri să întrerupă convorbirea. 

— Mă interesează parola cu care au fost depuşi banii la 
Zuriche Zentral Bank. Nu trebuie să-mi răspundeţi acum. Am să 
vă sun şi mâine seară. Noapte bună. 

„Ce noapte bună!? Se perpeli în aşternut, transpiră de parcă 
ar îi avut febră şi se întrebă ce ar trebui să facă. S-o anunţe pe 
tovarăşa? Ea ar crede că e în posesia parolei, şi atunci zilele îi 
erau numărate. Dar cine-i acest Schvartzman? De unde ştia de 
Caraman? Unde să se fi răsuflat acţiunea? Ambasada din Berna? 
Hotări ca a doua zi să-l recheme pe ataşatului militar pentru 
raport Poate, imbecilul de Fântânaru ar fi putut să-i dea răspuns 
la toate întrebările. Dar de unde îi ştia acest Schvartzman 
numărul lui de telefon de acasă? Avea număr secret şi dacă e un 
agent trimis de Pacepa? Dar de unde să fi ştiut el de aceste 
depuneri? Depunerile în contul secret au început la trei ani după 
plecarea lui. E drept, a mânuit şi el sume astronomice, dar acele 
fonduri erau prevăzute pentru alte scopuri, pentru 
eventualitatea întreţinerii unui guvern în exil, dacă ţările din 
Pactul de la Varşovia ar fi atacat şi Romania după '68. Dar 
întrebarea, de unde putea afla Pacepa de aceste depuneri, era 
stupidă: Pacepa avea la îndemână toţi agenţii C.l.A.-ei din 
Europa. 


Neliniştit, se duse în bucătărie şi-şi prepară un ness fără 
cofeină, să nu aibă palpitaţii. Era hotărât ca a doua zi să dea 
dispoziţie să i se schimbe numărul de telefon de la domiciliu. 


SOSI LA BIROU înaintea şefului de cabinet şi-şi dădu seama că 
nu avea ce face. Ideea să-l sune pe comandantul miliției din 
Constanţa i se păru inutilă: ce ar fi putut să afle în plus de la el? 
Ordinul de a pieptănă toate câmpurile şi pădurile din regiune pe 
unde ar fi putut să fugă Caraman îl dăduse încă de ieri. Tot 
atunci a dispus să fie verificate toate trenurile care veneau spre 
Bucureşti sau se îndreptau spre Tulcea sau Brăila. La fel şi 
autobuzele, maşinile mici şi TIR-urile nesigilate. Pe la ora opt şi 
jumătate, şeful de cabinet îl anunţă că e căutat de tovarăşul 
Căpuşe, care avea sarcina s-o urmărească pe nevasta lui 
Caraman. 

Probabil Caraman a luat legătura cu nevastă-sa, îşi spuse 
Ghiaţă. 

— Să intre. 

Se lega de orice fleac care ar fi putut să-l ducă pe urmele lui 
Caraman. 

Căpuşe intră radiind, însoţit de doi subofiţeri. Uită să-şi scoată 
basca decolorată de soare. Ghiaţă hotărî să-l umilească: se uită 
la pantofii agentului dacă erau curăţaţi sau nu şi spre bucuria lui 
nu erau. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, ţi-am spus acum câteva zile să 
nu intri în acest birou, dacă n-ai pantofii lustruiţi. Afară! 

Căpuşe îşi duse degetul arătător la buze: 

— Sssst, urâtule!... O să mi-i cureţi tu, dacă te pricepi şi dacă 
voi fi darnic, să-ţi permit. 

Ghiaţă încremeni în fotoliu. Obraznic, Căpuşe îi zâmbi şi-şi 
aprinse o ţigară. 

— Am un mandat de arestare pe numele tău iscălit de 
tovarăşul ministru Postelnicu. 

Scoase o hârtie din buzunar şi o puse în faţa lui Ghiaţă pe 
birou. Acesta nu îndrăzni să se uite la ea. Abia acum înţelese de 
ce era Căpuşe însoţit de doi subofiteri. Se uită cu coada ochiului 
spre ei: erau înarmaţi. O teamă ciudată puse stăpânire pe el şi 
un nod, apărut în gâtlej, îi îngreuna respiraţia. 


Căpuşe scutură scrumul ţigării pe mochetă, apoi se aplecă 
spre el, rezemându-se de birou: 

— Inainte de a te aresta vreau să-ţi pun câteva întrebări. De 
unde cunoşti parola? 

— Ce parolă? păli şi mai mult Ghiaţă. 

Era pentru prima oară că i se vorbea atât de impertinent şi 
cine? Un animal pe care ar fi trebuit să-l strivească ca pe un 
gândac să nu facă securitatea de ruşine. Dar dacă e doar o 
gluma pusă la cale de Postelnicu pentru că i-a întors spatele 
după ce a aflat părerea tovarăşei despre el? 

— Nu fă pe prostul! îi spuse agentul după ce mai trase câteva 
fumuri din ţigară. Să ştii, urâtule, că cu mine nu-ţi merge! Ti-a 
cerut parola azi noapte şi unul din Elveţia, unul Schvartzman. De 
ce n-ai raportat această convorbire şefului Departamentului? 

„Deci şi telefonul meu e ascultat, constată Ghiaţă.” Răspunse 
cu întârziere: 

— Eu ţin legătura cu Cabinetul 2. Urma să raportez tovarăşei. 

— Când? De ce n-ai raportat până acum? lţi spun eu de ce. 
Aşteptai să afli ce propuneri ţi-ar fi făcut în noaptea asta, 
domnul Schvartzman. Ascultă Ghiaţă, eu cunosc jocul tău 
demult. M-ai pus s-o urmăresc pe nevasta lui Caraman şi tu ştiai 
unde se află el. Probabil te-ai târguit şi cu el pentru parolă. Se 
întoarse spre cei doi în uniformă: luaţi-l şi duceţi-l la subsol, în 
celula 11. Mai e acolo unul cu palma tăiată. Căută privirile 
speriate ale colonelului: dacă ai şti de când aştept eu acest 
moment! li faci pantofii ciungului! Peste o oră vin să văd dacă 
sunt suficient de curaţi. 


ÎNTR-O BARACĂ de lemn, modestă, Caraman se propti de 
biroul unui funcţionar însărcinat cu angajările. Prin fereastră se 
vedea barajul hidrocentralei numărul 4 de pe Râul Mare. Norii 
cenuşii, pântecoşi erau sfâşiaţi de coniferi înalţi, plini de conuri. 

— Da, tovarăşe dispecer, continuă Caraman o discuţie 
începută mai de mult. Eram în personalul de Timişoara- 
Caransebeş. Eram frânt de oboseală. Stăteam lângă fereastră şi 
priveam unduirea lentă a firelor de telegraf şi am adormit Mai 
erau doi călători în compartiment: un ţăran cu o desagă şi unul 
ca mine, fără bagaje. Când m-am trezit eram singur în 


compartiment îmi dispăruse geamantanul cu rufăria şi banii şi 
actele din buzunar. Mi-a rămas unul singur: certificatul de 
naştere. 

întinse actul funcţionarului din spatele biroului şi acesta 
începu să citească cu voce tare: 

— „Vasile Pălămidă, născut la 9 aprilie 1948 în comuna Gruiu 
sectorul agricol Ilfov”. Funcţionarul ridică privirile spre Caraman. 
Pe baza acestui certificat ţi se eliberează un buletin. 

— Ştiu, îi răspunse Caraman. Am fost la miliţie, dar pentru 
asta am nevoie de o dovadă că sunt angajat. 

— Dar asta nu e nicio problemă. Păcat că hoţii nu ţi-au lăsat şi 
cazierul. 

— Cazier n-am avut niciodată. 


ÎN DORMITOR, Caraman se nimeri lângă un bărbat slab, osos, 
din Sibiu. Era şantierist de profesie. Işi începuse activitatea la 
Bicaz, pe urmă cu betoniştii a trecut pe Someş, a lucrat câţiva 
ani la hidrocentrala de pe Argeş şi de acolo a fost ademenit la 
Canal. 

— La Canal n-a fost rău. Numai iernile au fost insuportabile. 
Vântul subţire venit dinspre mare trecea prin pereţii barăcilor, 
stingeau luminările de pe noptiere şi ţi se vira în oase ca o 
boală. Am avut în baraca mea un om cât un munte, prin 
ianuarie a început să scuipe sânge şi l-a înmormântat la sfârşitul 
lui februarie. Şi n-a fost singurul. Noi, ăştia, slăbănogii, rezistăm 
mai mult. 

— Eşti însurat? îl întrebă Caraman, să pară că participă la 
discuţie. 

Sibianul îl privi mirat: 

— Un şantierist adevărat n-are timp să se însoare. Ce să facă 
cu nevasta ca s-o distreze? S-o duc la cinema? Eu de 
şaptesprezece ani n-am mai fost la cinema. Aici la 4, sunt de doi 
ani. La chenzină, la salariu mă îmbăt şi cred că sunt fericit. Ce 
aş fi făcut cu o femeie? Nomazii n-au nevoie de femei. Mă 
îngrijorează un singur lucru: azi, mâine, ăştia o să mă scoată la 
pensie. Ce fac eu la pensie? Unde mă duc? Casă n-am, familie n- 
am. Familia mea sunteţi voi, cei de pe şantier. Tu de unde eşti? 

— Din regat. 


— Adevărul e că şi regăţenii sunt oameni. Familist? 

Neatent, Caraman îi răspunse cu întârziere: 

— Familist. 

— De cât să scot răspunsurile cu cleştele, mai bine nu-i mai 
pun întrebări. Când omul are ceva pe suflet, vorbeşte fără să-l 
întrebi. Tu ştii cum e la o casă de bătrâni? 

— Cum adică? 

— Am auzit că ăia care n-au familie dau pensia statului, şi 
statul îi întreţine. Vreau să ştiu cum e legea: ăia care dau mai 
mult mănâncă mai mult sau toţi sunt dea valma. Şi mai eo 
problemă importantă: dacă statul îţi dă şi de băut? 

Caraman nu ştiu ce să-i răspundă şi sibianul îi întoarse 
spatele. 


DE CÂND ÎNCEPUSE Congresul partidului, Uleşan primise ordin 
să organizeze împreună cu militarii patrule mixte care să 
cutreiere străzile şi să nu părăsească biroul. Dormea pe 
apucate, în două fotolii, cu braţele pe birou şi, uneori, chiar în 
picioare, rezemat de vitrina cu trofeele dinamoviştilor. Primele 
zile vru s-o roage pe nevastă-sa să-i trimeată sculele de 
bărbierit, dar socoti că, neras dacă îl vor vedea cei de la partid, 
o să-l aprecieze mai mult. Erau zile plicticoase, lară evenimente: 
radioul şi televiziunea nu transmiteau decât aspecte din sala 
congresului, discursuri şi omagiau raportul magistral al 
preşedintelui. 

Intră în birou, fără să bată la uşă, şeful de cabinet. Şi el era 
neras, cu cearcăne la ochi. Lui Uleşan i se păru agitat. Agitaţia 
subalternilor i se transmitea şi lui. 

— Ce s-a întâmplat, Deleanule? 

— N-aţi aflat? 

„Ce-ar fi trebuit să afle şi n-a aflat?” Pe stradă n-au fost 
împuşcături, megafoanele transmiteau reportaje din Sala 
Plaiului. 

— Ce să aflu? 

— A murit tovarăşul locotenent Neagu. 

— Cum a murit? 

— Cei de la Departament spun că a avut o depresiune psihică 
şi s-a aruncat de la etajul şase. 


UN VÂNT RECE, venit din Retezat, învineţi faţa lui Caraman, 
încât cei din preajma lui îl credeau neras: degetele aproape 
degerate i se lipiseră de ţeava de metal a unei autobetoniere. 
Schimbul ar fi trebuit să vină de vreo jumătate de oră şi poteca 
bătătorită de paşi care urca de la barăci la cota de turnare, era 
pustie. Viscolul, pornit cu două zile în urmă, schimbă întregul 
peisaj: pinii căţăraţi pe deal au rămas golaşi, vântul spulberase 
zăpada de pe ace şi gonea fulgii orizontal, paralel cu barajul. 
Bucşan întârzia totdeauna invocând motive copilăreşti: a uitat 
ceva în baracă şi a trebuit să se întoarcă, a uitat să se uite la 
ceas, că cel pe care l-a rugat să-l trezească a aţipit şi el. 
Caraman hotărî de mai multe ori să-l ia la palme, să-l reclame 
şefului de echipă, pe urmă, când îl vedea cât era de neajutorat 
şi prost, îl lăsa în plata Domnului. La început fusese convins că 
Bucşan, dacă nu era informator, provocator era sigur: înjura 
regimul, comenta articolele din ziare prea pe faţă şi era pornit 
împotriva „familiei imperiale”, cum o botezase el: „De ce nu 
vine Majestatea Sa Nicolae | să construiască socialismul aici la 
Râul Mare? Aici ar avea ocazia să-şi etaleze talentele 
multilateral dezvoltate. Să curețe zăpada din faţa barăcii 
direcţiei, să conducă o betonieră pe serpentinele acoperite cu 
gheaţă, să toarne beton cu mânuţele lui fine, catifelate, cu care 
n-a atins în viaţa lui coada unei lopeţi. Ştiţi de ce a fost dat afară 
de la cizmărie? 

Era atât de ascuţit la minte incit bătea pingelele direct pe 
calapod”. 

Când nu era beat era om de treabă: aducea apă de izvor 
pentru ceai, dar îi umbla gura de dimineaţa până seara: „Ceaiul, 
fraţilor, în toată lumea se vinde ambalat în staniol, în hârtie 
pergamentată şi pe deasupra i se mai pune şi un cojoc de ţipla. 
Ştiţi de ce? Să nu-şi piardă aroma. Numai la noi se aduce cu 
sacul şi se pun în pachetele de o suta de grame după ce a fost 
vânturat şi trecui prin zeci de mâini. Ceaiul ăsta pe care îl 
cumpărăm de la alimentara, miroase a iarbă şi a transpiraţie. 
Ştiţi, fraţilor, ce se face din soia? Ulei. Şi ce rămâne după stors 
se transformă în furaje pentru animale. Numai noi îl băgăm în 
salam. Şi noi, animalele, care îl consumăm de parcă ar fi şuncă 


de Praga, tăcem din gură în loc să ne cumpărăm unul întreg şi 
să mergem la partid şi să le dăm peste gură la toţi activiştii”. 
Ştia de ce puii tăiaţi erau vineţi, de ce era vinul prost şi acru şi 
multe altele. 

în cele din urmă, apăru şi Bucşan încotoşmănat într-o pufoaică 
cenuşie, şi pe cap cu o căciulă rusească, îmblănită. Preluă ţeava 
betonierei şi spuse cu voce tare: 

— Ai auzit? 

— Sirena care a anunţat schimbul acum jumătate de oră? îl 
întrebă Caraman ironic. 

— Lasă tu sirena. N-ai ascultat Europa Liberă? 

— Unde să fi ascultat? 

— În cabina autobetonierei. 

— Şi cine ar fi dirijat scurgerea betonului? 

— Dumnezeu. Nu ştii că betonul curge şi fără să-ţi îngheţe 
degetele pe ţeava asta blestemată? 

Caraman suflă în palme să-şi dezmorţească degetele. 

— Şi ce spune Europa Liberă? 

— Că ceva nu e în regulă la Timişoara. Se trage în 
demonstranți. După câte am înţeles eu, graniţele cu lugoslavia 
şi Ungaria sunt deschise şi oamenii circulă încoace şi încolo ca 
noi între barăci şi baraj. 

— Şi pentru ce demonstrează ăia de la Timişoara? 

— Cum pentru ce demonstrează? împotriva regimului. Sunt 
curios să văd ce o să facă Majestatea-Sa Nicolae, când s-o 
întoarce mâine din Iran. 


ÎN PICHETUL DE GRĂNICERI de la borna 137 de pe frontiera 
lugoslavă, pereţii fuseseră văruiţi proaspăt, geamurile spălate 
cu spirt şi podeaua dată cu păcură în vederea unei inspecții, 
anunţată de la Comandamentul de la Timişoara. Urma să vină 
maiorul Cruceanu, un tipicar, care se uita până şi sub paturi, 
verifica barajul de sumă ghimpată dacă este paralel cu sumele 
sârbilor. Inspecţia însă fusese animată de mai multe ori. 

— Probabil din cauza evenimentelor de la Timişoara, spuse 
comandantul pichetului ostaşilor. Dar noi, oricum, suntem pe 
fază. 


Comandantul pichetului, plutonier major Ulfăleanu, era şi el 
tipicar, îi plăcea ordinea şi disciplina, deşi învățase, în timp, că 
la pichet trebuie trăit ca în familie. Îşi ţinea hârţoagele la zi şi nu 
de puţine ori participa şi el la patrulare. De când începuse 
agitația de la Timişoara rămânea la pichet în faţa unui televizor 
portativ pe care îi adusese de acasă ca sâmbăta şi duminica să 
se distreze şi ostaşii. 

Toate emisiunile din ziua aceea fuseseră foarte interesante şi 
acum aştepta desfăşurarea mitingului din Piaţa Palatului, 
anunţat încă cu o zi în urmă. 

în spatele plutonierului major erau instalaţi şi doi grăniceri în, 
imaţi cu automate şi ascultau cu respiraţia reţinută discursul 
Comandantului Suprem, care tocmai demasca pe huliganii veniţi 
din străinătate care voiau să destabilizeze ordinea de stat. 
Anunţă de asemenea instaurarea Stării de Necesitate. 

Cei doi ostaşi începură să şuşotească şi comandantul se 
întoarse spre ei: 

— Voi ce căscaţi gura aici? De zece minute trebuia să fiţi pe 
traseu! Ştiţi ce aveţi de făcut? Nu trece frontiera o musca! 
Trageţi fără somaţie! 


CÂTEVA ZECI DE TINERI, unii cu banderole tricolore la braţ, 
alţii fără, încercară să forţeze poarta de stejar a clădirii 
securităţii. Ostaşii înarmaţi din spatele porţii priviră întrebător 
spre ofiţerul de serviciu. Acesta îşi aruncă pistolul în spatele 
scărilor care duceau spre etaj şi ordonă să se deschidă poarta: 

— Nu opuneţi nicio rezistentă! 

Civilii năvăliră în clădire, unii, cunoscători, urcară spre etajele 
superioare, unde erau arhivele, iar ceilalţi rătăciră pe coridoare, 
prin birouri, scotocind prin sertare, până când unul propuse să 
fie eliberaţi deţinuţii politici. 

Propunerea li stimula pe curioşi, se interesară unde erau 
închişi deţinuţii, pe urmă coborâră la subsol. 

Un paznic mustăcios, cu o mulţime de chei înşirate pe un inel 
de sârmă, deschise celulele pe rând. 

în celula cu numărul 11 câţiva civili zeloşi găsiră doi deţinuţi: 
un tânăr voinic cu palma dreaptă amputată şi un bătrânel cu 
ochelarii sparţi, chel, cu câteva fire de păr năclăite de sânge. 


— Sunteţi liberi! anunţă generos un civil. 

— El de ce? întrebă ciungul. 

Nu reuşi să afle răspunsul, pentru că oamenii îi scoaseră pe 
amândoi din celulă şi-i târâră spre stradă. 


GRĂNICERII din pichetul de la borna 137 se înghesuiră în jurul 
televizorului şi  priviră  încordaţi imaginile transmise din 
Bucureşti, parcă fără legătură între ele: pt o betonieră, o 
mulţime de tineri cu steaguri tricolore cu găuri cântau din toate 
puterile „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e”. O altă imagine 
arăta Piaţa Palatului cu zeci de maşini mici care circulau 
claxonând tot timpul, salutându-se între ei. Necunoscuţi, 
bătrâni, tineri, se îmbrăţişau, plângeau şi râdeau ca proştii. 

Tulburat, unul dintre grăniceri luă poziţie de drepţi şi se 
adresă comandantului pichetului: 

— Şi acum noi ce facem, tovarăşe plutonier major, dacă a 
fugit comandantul suprem? 

— Până se lămuresc lucrurile, noi ne facem datoria. Apărăm 
graniţele ţării. 


TOATĂ NOAPTEA ninsese mărunt, încât „ţara nimănui” fâşia 
de pământ arată dintre cele două baraje de sârmă ghimpată, 
era acoperită cu un strat alb de zăpadă. 

Fulgii mari, pufoşi, se topeau pe feţele celor doi grăniceri 
înarmaţi cu automate, însoţiţi de un câine lup ţinut în lesă, care 
patrulau între bornele 137, 138. Amândoi erau în termen şi 
discutau despre ce se va întâmpla de-acum încolo. Cel înalt, 
care ţinea câinele, spunea că se va întoarce regele, că se vor 
desfiinţa „ceapeurile”, că până va fi lăsat la vatră, ţăranii îşi vor 
primi pământurile. Celălalt era mai pesimist, se temea să nu 
izbucnească războiul. 

— Şi crezi că Ceauşescu va fi de acord ca tot ceea ce a făcut 
sa se destrame atât de uşor? 

— De acolo din China sau Coreea unde s-a dus, nu mai poate 
face nimic. Dacă a reuşit să se ducă. Dacă nu, va fi prins şi 
spânzurat fără judecată. Nu l-a iubit nimeni. 

— Şi-atunci de ce l-au aplaudat? 


— De frică. 

Câinele începu să se agite în lesă şi-i târî pe cei doi grăniceri 
după el. Ajuns la un muşuroi începu sa mârâie. Privind cu 
atenţie muşuroiul, zăriră un bocanc neacoperit în întregime de 
zăpadă. Măturară cu palmele zăpada de pe trupul întins pe jos şi 
descoperiră că avea pieptul ciuruit de gloanţe. 

— Dar pe ăsta cine l-a împuşcat? Sau am trecut de borna 
noastră? 

— Nu. Cred că l-au împuşcat sârbii. Vezi dacă n-are ceva acte 
asupra lui. 

Cel scund scoase din buzunarul mortului un buletin aproape 
nou. Îl răsfoi; 

— Uite ce nume caraghios a avut nenorocitul: Pălămidă. 

ION, fiul lui Caraman, ocoli bradul împodobit, luă o carte din 
bibliotecă şi se aşeză la pupitrul unde îşi făcea lecţiile. Răsfoi 
câteva pagini şi dădu peste un semn de carte. ÎI privi un timp, 
apoi dădu fuga la bucătărie la maică-sa, care pregătea cina. 

— Uite, mamă, ce am găsit. 

— E semnul de carte al lui tata. 

— Ştii ce scrie pe el? 

— Nu. 

lon începu să citească cu voce tare cele scrise pe el: 

— Dacia 1, Dacia 2, Dacia 3, Dacia 4... Ce o fi însemnând? 

— O să ne spună tata când s-o întoarce. 


EPILOG 

Cu câteva zile în urmă m-a sunat un prieten din provincie şi 
m-a rugat să mă duc la PEPRAF S.R.L. De pe Calea Victoriei şi să 
mă interesez dacă poate procura 40 de tone de praf de peşte 
pentru crescătoria lui de găini M-am dus. M-a primit o secretară 
tânără, prezentabilă căreia i-am şi reținut numele, ca prietenul 
meu să aibă cui să se adreseze. Se numea Paula Diaconescu şi 
avea pâr şi ochi negri ca tăciunele. l-am spus ce vreau şi ea mi- 
a zâmbit. Avea dinți nepermişi de albi: 

— Asemenea probleme trebuie să discutati cu domnul 
director. 

— Dacă se poate, aş discuta chiar acum cu dumnealui. 

— Din păcate, domnul director Ghiaţță a plecat la Hamburg 
pentru tratative. Vă rog să reveniti peste două săptămâni.