Piero Colaprico — Sotia campionului

< 
E 


SO] 
CAMPIONULUI 


n9:palod-jonţutA 


PIERO COLAPRICO 


SOTIA CAMPIONULUI 


Original: La donna del campione (2007) 


Traducere din limba italiană de: 
CERASELA BARBONE 


a 


e 

© 
e o r 
e Ă 


virtual-project.eu 


VP - 


Profesiile din orașul M. 


Consultantul 
Polițistul 
Killerul 


1. 


Corrado Genito oprise casetofonul în momentul în care corul 
de tenori se tânguia, cu o determinare feroce, spre cine știe 
care Dumnezeu. Mai mult decât un recviem, părea un protest 
public. Muzica contemporană poate că devenise puţin prea 
contemporană chiar și pentru unul ca el, „îmbibat de 
modernitate”, așa cum se lăuda că este. Se duse să deschidă 
ușa blindată a agenţiei lui de consultanţă de securitate. Nu avea 
nici cea mai mică dorinţă să o accepte pe Maretta Zara drept 
clientă. Dar nu putuse refuza să o primească. 

Soțul ei, Elvio Bomber Wolfson, fusese răpit. Interesul pentru 
caz se înălţase până la stele când, pentru a-l face să revină 
acasă și în Formula 1, familia primise o cerere de răscumpărare 
demnă de bugetul unui stat din Lumea a Treia. 

Genito frunzărise articolele ce tratau despre eveniment, până 
când înțelesese că, în ciuda titlurilor de-o șchioapă, știri 
adevărate nu mai apăreau. Precauţia îl sfătuia să se ţină 
departe de interesele Procuraturii. Și apoi, ca să o spunem pe 
șleau, cu toată curiozitatea, dacă ar fi depins de el, nici măcar n- 
ar fi primit-o pe doamna în taior roșu. Ar fi lăsat-o dincolo de ușa 
blindată și ar fi urmărit-o cu camerele de supraveghere. Cu cât 
se ținea mai departe de reflectoare, cu atât era mai bine. În 
ultimii ani - prudenți pentru el și agitaţi pentru ceilalţi -, acesta 
devenise mottoul lui Genito. 

În schimb, iat-o aici. 


VP-3 


Maretta îl privise pătrunzător pe proprietarul agenţiei. De 
parcă i-ar fi putut citi gândurile. Dificil. CV-ul detectivului atesta 
două decenii de simulări foarte reușite, iar el, la rândul său, 
studia trăsăturile feței și hainele doamnei Zara. „Are niște ochi 
înșelători, asta e o vrăjitoare”, își spuse Genito. 

Apăruse dezbrăcată de sărbătoare, într-un taior scurt și 
indecent. La încheietură, purta cu ostentaţie un ceas cu brățara 
bătută cu rubine și cadranul, tot roșu, cu intarsii de coral. La 
gât, un fel de zgardă de doberman, cu câteva sute de grame de 
pietre lucioase. Părul, blond și ciufulit, era tuns scurt. La 
cincisprezece ani, spuneau biografiile, câștigase titlul de Miss 
Sorriso!. Acum, chiar dacă își mușca ușor buzele în forma de 
inimă cu dinţii puţin disproporționați, se înţelegea că timpul 
zâmbetelor se terminase. Dar femei ca ea, obișnuite să fie 
foarte frumoase încă din adolescenţă, au încredere în 
eternitatea emoţiilor pe care le stârnesc. 

Minunatul ei însoțitor, o ființă subumană, bronzată, de formă 
pătrată, rotindu-se ca să-i ofere brațul pentru sprijin, lăsase 
vederii o coadă împletită, de un blond pai. Și masa de păr se 
gudurase la autoritarul: „Manu, așteaptă-mă jos”, abia șoptit de 
stăpâna care, întinzând mâna către detectiv și strângându-i-o 
atât de viguros că părea drogată, se așezase pe scaunul 
rezervat unui singur musafir. Pentru că foarte rar în interiorul 
CIA, sau agenţia Cotonifici Italiani Associati?, nume de acoperire 
al agenţiei fostului căpitan de carabinieri, Corrado Genito, 
stăteau mai mult de două persoane. Nu trebuia să existe 
martori la anumite discuţii. 

După ce-l examină, Maretta nu făcu nicio introducere: 

— Pot să întreb ce știți în legătură cu răpirea soțului meu? 
spuse. 

Detectivul particular știa, mai mult sau mai puţin: 

— Ceea ce știu toţi, răspunse. 

Până la răpire, cariera lui Elvio și cea a Marettei fuseseră o 
lectură foarte urmărită de presa de scandal. Primul nu era doar 
unul dintre sportivii internaţionali cei mai faimoși, dar și unicul 
fiu al unui magnat din construcţii și președinte al SuperM., a 
treia mare echipă de fotbal a orașului, Fulvio Helmut Wolfson, 
antreprenor cu multe interese - și susținător financiar ai Dreptei. 


1 Miss Zâmbet. 
2 Asociaţia ţesătoriilor de bumbac italiene. 


VP -4 


Dacă Elvio nu ar fi avut un accident de motocicletă la douăzeci 
și unu de ani, când juca în Serie A și i se spunea noul Platini, ar 
fi devenit un mare fotbalist. Însă, cu femururile zdrobite în 
câteva bucăţi, își luase adio de la stadioane și, fără văicăreli, se 
dusese în Statele Unite unde, pentru o vreme, negociase cu 
marile societăți de fotbal american. Apoi își inventase meseria 
de organizator pugilistic și, în fine, își găsise calea, adică 
circuitul: viteza mare, monopostul, carcasele sau fabricarea 
cauciucurilor nu aveau secrete pentru el. Devenise „genialul 
director tehnic”, schimbase trei echipe în trei ani, triplându-și de 
fiecare dată câștigurile. 

Se distra printre concursuri și fete de pe copertele revistelor, 
până când înflorise povestea modernă, cu bani și sex în loc de 
broscoi și scufițe roșii, putere și glamour în loc de mere otrăvite 
și pantofiori de cristal, când el și Maretta, o fată splendidă cu 
obiceiuri nu prea clare și dintr-o familie dubioasă, hotărâseră să 
se căsătorească. 

Desigur, culmea popularității Marettei fusese atinsă graţie 
unui filmuleţ porno făcut de un fost iubit, nicidecum resemnat 
din cauza abandonului, și postat pe internet în ajunul nuntii 
secolului. Și Genito îl văzuse, de mai multe ori. Era ea, sărăcuța, 
care pentru a-l satisface pe individul ăla, proprietar de discoteci 
și de restaurante, improviza un striptease și apoi se așeza în 
patru labe în fața camerei, mergând de-a bușilea pentru a se 
aranja mai bine, iar el, cu o cămașă albastră și pulpe costelive, 
chelălăia în urma ei și se înţelegea foarte bine că nu era și n-ar 
fi fost niciodată un campion în așternuturi. Maretta și efortul pe 
care-l făcea ca să-i aprindă simţurile acelui maniac meritau însă 
cele douăsprezece minute ale filmuleţului. 

Cu sau fără film, căsătoria se celebrase, oricum, într-o 
biserică din Brianza. Urmată de o trataţie pentru opt sute de 
invitaţi, cu campioni, staruri rock, prinți cu sânge regal, modele 
și industriași. După acea binecuvântare globală, orice zvon 
despre trecutul ei se stinsese, ea fiind, cel mult, o prezență 
implicită în talk-show-urile în care era adesea invitată. Era o fată 
care ar fi putut s-o sfârșească prost dacă n-ar fi redresat 
direcţia, dar reușise, transformându-și bărcuța vieții într-un iaht. 

O demonstrau coperte, programe, petreceri, jet-set-uri 
internaţionale, o pecete „made in Italy” citată de mai multe ori 


VP-5 


în discursurile politicienilor și ale Confindustriei?. Până când Elvio 
Wolfson, „numărul unu al Formulei 1”, fusese răpit. Dispărut. 
Luminile roz ale presei de scandal se stinseseră brusc, lăsând 
locul girofarurilor albastre ale poliţiei. 

Fuseseră scrise pagini întregi despre posibilul amestec al 
boșilor pariurilor clandestine. Apoi fusese lansată ipoteza unei 
fugi din dragoste, în străinătate, cu un model venezuelean, 
devenită un star datorită unui calendar - și recomandărilor 
amantului ei, un bos din Alcamo cu interese în satele turistice. 
Se compilau intrigi despre neînțelegerile din interiorul puternicei 
și dubioasei familii. Unul dintre aștrii jurnaliști, care se nasc o 
dată la doi ani, se lansase în mai multe articole de anchetă 
asupra  posibilei pierderi a memoriei provocate de un 
medicament interzis, dar folosit de piloţii echipei. Și câteva 
săptămânale legaseră dispariţia lui Elvio de iniţiativele edilitare 
ale tatălui Fulvio, un om care semănase ranchiună pretutindeni. 
Protejat de anonimat, un nobil lombard povestise jurnaliștilor 
despre ciudata moarte a doi bogătași, după refuzul lor de a-și 
vinde terenurile familiei Wolfson. Unul fusese omorât în timpul 
unui jaf într-un bar, altul fusese accidentat de o mașină pirat și 
al treilea ar fi putut fi el, „cel păcălit”, cum se autodefinea. 

Ziare, telejurnale, ediţii speciale televizate, dimineața, după- 
amiaza, seara, noaptea sufocaseră cu informaţii Italia, 
inundaseră jumătate din Europa bunăstării și a vitezei, 
presărând news până și în depărtatul Irak. Toate rubricile 
europene de Dispăruţi îi dedicaseră articole întregi lui Elvio 
Wolfson. Ba chiar fusese realizată o emisiune cotidiană intitulată 
Wolf Wanted Elvio. Când, după ce câștigase ultimul Campionat 
Mondial al Constructorilor“, acel bărbat tânăr, bogat, frumos și 
foarte faimos dispăruse, durerea familiei, teama, frenezia 
derutată a investigatorilor, fără piste reale la îndemână, 
deveniseră un infinit spectacol tragic. 

Articolele insistau fără încetare. Nu renunţaseră nicio clipă la 
caz. Reparcurgeau, pas cu pas, ancheta. Se știa doar că în ceea 
ce toți denumeau deja Ziua X, considerată ca fiind ziua răpirii, 
Elvio Wolfson parcă se dizolvase în eter. Într-un răstimp cuprins 
între ora 11.00, când plecase din librăria Feltrinelli în Piaţa 


3 Confederazione Generale dell'Industria Italiana - Confederaţia Generală a Industriei 
Italiene. 
+ Formula One World Constructors’ Championship 


VP-6 


Piemonte împânzită de mii de fani care voiau să obţină un 
autograf pe primul său roman, intitulat Sotia campionului, și ora 
19.00, ora întâlnirii prevăzute cu primarul împreună cu echipa 
de mecanici. Tocmai fuseseră sponsorizaţi de o marcă de haute 
couture din orașul M., ai cărei stiliști se inspiraseră din povestea 
filmului Războiul Stelelor. Dar ceva - o misterioasă necunoscută 
- oprise parcursul. A identifica acest „ceva” era o altă discuţie: o 
discuţie imposibilă. 

Nimeni nu-l văzuse, sau cel puţin aceasta era versiunea 
oficială a Procuraturii. Și totuși era vorba de una dintre cele mai 
fotografiate feţe din lume. Părul lung, purtat adesea cu bentiţă, 
în loc să-i dea un aer feminin, îi întărea trăsăturile feței, fruntea 
înaltă și plată. Ochii puţin cam mici, dar dispuși ironic, în 
contrast cu expresia concentrată și destul de amară a gurii. Faţa 
aceasta trăia în filme video, în fotografii, în telejurnale, pe 
internet, și totuși fusese ștearsă din realitate. 

Zero absolut până când sosise, pe neașteptate, cererea de 
răscumpărare. O scrisoare scrisă cu șablonul de litere. Fără nicio 
amprentă, niciun fir de păr, niciun pic de salivă. Impreună cu 
scrisoarea, trimisă medicului de familie, era o fotografie 
înspăimântătoare ţinută, evident, secretă. 

În părul lung, lipit de gât din cauza jegului și a transpiraţiei, se 
distingea o parte mai închisă la culoare, ca și cum Bomber 
făcuse insolație. Unul din ochii lui ageri era închis de o vânătaie, 
și buza de jos era însemnată cu o linie albastră. Probabil erau 
semnele de când, pe neașteptate, fusese răpit și, cum era 
obișnuit, se luptase. Și, pentru prima oară în viața lui de aur, 
pierduse. 

Pentru câteva zile, interdicţia de a vorbi despre scrisoarea 
răpitorilor fusese respectată și, între reuniuni, analize, agenţi, 
infiltraţi, colaboratori, spioni, timpul fugise fără nici cel mai mic 
progres. Viceprocurorul Velia Longino din magistratura orașului 
M., cea mai dedicată carierei, freneticul dottor Arrigo Palma și 
procurorul adjunct Armando Plebei, cel mai mare expert în lupta 
cu crima organizată, primiseră niște ziariști judiciari, care știau 
ceva despre scrisoare și despre răscumpărare, dar care, cu 
acordul directorilor, promiseseră să nu publice un rând, din simţ 
de răspundere și de teamă să nu i se întâmple ceva rău 
campionului. Știrea era una dintre cele care fierb mereu și nu 
sunt niciodată gata să fie servite. Până când, într-un telejurnal, 


VP -7 


nu le păsase de forme și se interesaseră de substanţă. ÎI 
conducea un tip care, de-a lungul vieţii, fusese mereu un expert 
în jocul anticipării, abil să înțeleagă când era momentul să se 
lege de un politician și când de un antreprenor, un geniu al 
salturilor și astfel, concomitent cu primul mare exod al turiștilor, 
lansase ditamai titlul: 


370 de milioane pentru eliberarea lui Elvio, 


aceasta este cererea din partea organizaţiei Anonima’. 


Magistraţii nu reacţionaseră în mod oficial la știre doar pentru 
a evita să se repete, ca să folosim cuvintele viceprocurorului 
Arrigo Palma, fenomenul „ecuaţiei porcului”, adică: „Într-o 
singură chestie jurnaliștii și magistraţii seamănă cu porcii. 
Atunci când îl tragi de coadă pe unul și ţipă toţi”. Însă 
viceprocurorii erau atât de furioși, că ordonaseră Gărzii 
Financiare să controleze, în mod sistematic, declaraţiile de 
venituri a zece redactori de la acel telejurnal. Unica reacţie 
publică fusese o conferinţă de presă a avocatului familiei, un 
sard bărbos și zbârcit, cu un mare smoc de păr umflat în mod 
misterios și roșiatic, care ceruse să nu mai fie publicat nimic în 
legătură cu cazul. Nimeni nu-i respectase cererea. 

Și acesta era un semn ulterior că sistemul puterii se 
destrămase. Familia Wolfson, după ce fusese atât de influentă, 
acum plătea ani de invidie, dacă nu chiar de ură: alţi importanți 
președinți de cluburi de fotbal de Serie A și proprietari de 
companii auto, înșelați de lipsa de scrupule în contracte din 
partea lui Elvio, fiul demn al tatălui său, puteau, în sfârșit, să se 
răzbune. Erau industriași, la rândul lor legaţi de proprietăţile din 
mass-media, și le sugeraseră directorilor să uite de milă. 

Cifra exactă cerută de răpitori era, oricum, șaptezeci de 
milioane, cum răsuflase în zilele următoare, și nu trei sute 
șaptezeci. „O mică eroare în marea noastră știre bombă”, 
repeta, cu fiecare ocazie, directorul. 

— Bine, dottor Genito, dacă știți numai cât au publicat ziarele, 
restul vi-l povestesc eu, spuse Maretta. Și pentru că - vă rog, 
acesta este un secret absolut - în aceste zile există posibilitatea 
unui contact cu răpitorii. Am venit să vă întreb dacă vă puteţi 
ocupa dumneavoastră de el. Preîntâmpină orice bombănit de 


5 Totalitatea organizaţiilor criminale specializate în răpiri de persoane (n.tr.). 
VP-8 


împotrivire grăbindu-se să adauge: Dar vorbim despre asta cu 
calm, vă rog, cu calm. Știţi că biroul acesta seamănă cu un pied- 
a-terre*. Aveţi cumva din cel alb? 

— Poftim? 

— Vin alb. Dacă înțelegeţi mereu așa, din zbor, o să fie bine. 


2. 


Era prima clientă care îi cerea un pahar de vin. Genito se 
ridică, deschise larg ușa micului și scumpului frigider din 
aluminiu, citi cele trei etichete din compartimentul winery. Se 
gândi că, având în vedere cât timp îi luase să-și facă acel birou, 
să fie definit pied-à-terre nu fusese prea politicos. Putu să 
arunce o altă privire de ansamblu asupra musafirei destupând, 
lângă ea, o sticlă de vin din Trentino. 

Machiaj ușor, studiat pentru a însoţi, cu precizie, privirea 
celuilalt spre gura excitantă și pentru a face un tur începând de 
la nas, cărnos și pronunţat. Din taiorul roșu Valentino, decoltat și 
scurt, se ivea un sutien lucios și închis la culoare, stilul „uite ce 
ţâțe tari am”. În alte circumstanţe, detectivul ar fi privit. Ei da, 
își confirma lui însuși, sigur ar fi încercat. 

Dar nu era cazul: nu voia ca acea vizită să aibă vreo 
continuare. Chiar nu. Să pună în mișcare operaţiunile necesare 
pentru a rezolva răpirea unei persoane nu mai era o muncă 
demnă de un consultant de rangul lui. Il solicitau guverne și 
servicii secrete occidentale: datorită acelor dobitoci amăgiţi de 
teroriștii al-Qaeda, era foarte ocupat cu o muncă plătită bine. 

Turnând vinul, descoperi cu plăcere că și Maretta avea un 
parfum bun, de citrice și de... Franţa. In plus, degusta vinul alb 
cu competenţă. 

Maretta lăsă paharul și reluă: 

— Prietenul lui, Malesci, ne-a spus - „ne” vine de la mine și de 
la Socru, sper că aţi auzit majuscula S - să nu vă ascundem 
nimic. 

La televizor, vorbea ca o ignorantă simpatică și părea adesea 
pe dinafară. În schimb, în faţa lui, se exprima cu aplombul celui 
care a făcut, dacă nu școli bune, cel puţin lecturi bune. 


ê Reședința temporara sau secundară (n.tr.). 
VP-9 


— Întâi de toate, trebuie să știți că la Procuratură, și datorită 
unei agilități personale pe care am să v-o explic apoi... sunt 
constrânsă să o fac, date fiind circumstanțele... în fine, 
magistraţii sunt convinși că știu cine sunt cei doi care l-au răpit 
pe soţul meu. Și, de când știu asta, sunt terorizaţi, pentru că le e 
teamă... Se blocă privindu-l pe Genito care încercă să fie 
expresiv ca un grec. Este vorba de doi calabrezi puși sub 
urmărire. Personaje din planul doi, așa îi considerau. Și îi căutau 
de ceva timp. Bineînţeles că nu i-au găsit, dar ei, între timp, l-au 
găsit pe soţul meu. 

— Nu-mi vine să cred, și am să vă explic, obiectă Genito. 
Luând un aer profesionist, adăugă: unul pus sub urmărire, dacă 
știe să se miște, merge peste tot, dar în cadrul propriului 
teritoriu. Și, dacă și orașul M. ar fi teritoriul lui, unul căutat ce 
poate face? Să presupunem că l-au urmărit după prezentarea 
cărţii. Dar ce urmărit ar alege o ocazie publică pentru a agăța o 
persoană ca să o răpească? Prea multe riscuri. Camere de 
televiziune, fotografi, pisălogi, curioși. Dădu din cap. Trebuie, 
măcar, să aibă niște complici mai mult decât de încredere. 
Altfel, scuze, dar urmăresc și eu puțin sport... Cine i-a scris 
cartea soțului dumneavoastră? 

— Și dumneavoastră, cine v-a citit-o? 

— Imaginaţi-vă cum ar fi ca, având atât de puţin timp la 
dispoziţie, să citesc cartea unui scriitor de weekend. 

— Soţul meu a scris o carte foarte bună, care, așa cum știți, e 
în topul clasamentelor din jumătate de Europa. Și, oricum, l-am 
ajutat eu. În ce privește obiecţia dumneavoastră profesională, 
au făcut-o deja cei de la Procuratură. Și au răspuns spunând că 
ăștia doi or fi chiar niște răufăcători liberi, cu câţiva prieteni sau 
boși în spate, dar fără organizare în teritoriu. Însă l-au prins ei, 
poate datorită unui noroc chior, și îl ţin cine știe unde și cine știe 
cum. Și, când se vor simţi pierduţi, primul lucru pe care-l vor 
face va fi să-l omoare. Soţul meu ar putea fi deja mort, așa spun 
magistraţii în întâlnirile discrete. Eu, în schimb, sunt convinsă că 
trăiește, adică știu că trăiește. Știu sigur. Și mă adresez 
dumneavoastră. 

— Eu însă... 

— Lăsaţi-mă să termin, vă rog. Nimeni nu știe cum l-au prins, 
dar, după spusele unui poliţist cam scund, al cărui nume îmi 
scapă acum, unul cu față de jolly joker din cărți... 


VP - 10 


„Rosario Cedro” îl identifică Genito. De pe vremea 
organizaţiei Anonima se ocupa de principalele răpiri în 
Lombardia. Ceilalţi făceau o figură frumoasă, se duceau la 
conferințe de presă, dar el era, pe ascuns, cel care își asuma 
responsabilitatea de a-i ajuta pe magistrați făcând, din când în 
când, fie pe diplomatul în căutarea unei negocieri, fie pe călăul 
și pe apostolul fermității. 

— ... „Ar fi capabili să-i rupă toate oasele pe care le are, unul 
câte unul, până când obţin banii de pe răscumpărare”, mi-a 
spus acel poliţist. Un mare tact, nu-i așa? 

— Câţi bani au fost promiși pe ascuns informatorilor? 

— Zvonul unei recompense considerabile a fost pus în 
circulaţie în anturajul rău famat, dar nimeni, până acum, nu ni i- 
a vândut. Se știe că l-au răpit și că, după patru zile de la ziua X, 
carabinierii au găsit mașina lui, un Audi R8 nou-nouţ. 

— Amănuntul acesta nu era în presă. 

— Exact, se pare că nu au lucrat rău magistraţii, chiar dacă 
până acum rezultatele sunt cele care sunt, adică foarte proaste. 
Mașina era parcată în curtea interioară a unui condominiu, cu 
alarma pusă, în aceeași zonă unde celularul fusese închis și 
orice urmă electronică a lui Bomber dispăruse pentru totdeauna. 
Nicio amprentă digitală, în afara amprentelor lui și ale 
persoanelor pe care le cunoaștem, nu a fost găsită pe mașină. 

— De genul acelor povești cu farfurii zburătoare care iau cu 
ele un automobilist? 

— De ce această expresie sceptică? Nu, nu sceptică, ci 
distrată. 

— Nu sunt distrat. 

— Îmi închipui că nu vreţi să vă ocupați de noi, dar mai 
așteptați până vă hotărâți. 

Genito dădu din cap simulând o amabilitate pe care o 
pierduse de mult. Tipa aia, fără niciun dubiu, putea și, probabil, 
voia să-l facă să comită vreo greșeală. Genito intuia asta, 
greșeala pândită, și, din cauza asta, își obliga pupilele să 
efectueze traiectorii prudente. Departe de gură, de sâni, de 
picioare. Mai mult sau mai puţin, îi rămâneau ochii și golul, pe 
lângă cotoarele volumelor din bibliotecă, diversele uși blindate 
care împărțeau diversele camere, colecţia lui de orologii 
franceze din secolul al XVII-lea, unele cu superbe smălţuiri pe 
aur. 


VP -11 


Însă, în timp ce privea acele obiecte scumpe, simbolul 
bunăstării la care ajunsese, îi veneau în minte imaginile 
descărcate de pe internet. În alte condiţii, cu una ca Maretta ar 
fi încercat foarte, dar foarte bucuros. 

— Cealaltă știre? 

— Da, tocmai, e lucrul despre care trebuie să vă vorbesc, 
greșeala mea. O poveste care poate vă va face să râdeți sau 
poate vă va ajuta să înțelegeţi cine sunt, pentru că, îmi dau 
seama, dumneavoastră mă studiaţi. Ridică o mână ca să 
împiedice reacţia lui Genito. Din nou ticul, mușcatul ușor al 
buzelor înainte să adauge: în fond, eu pentru dumneavoastră, ca 
pentru oricine nu mă cunoaște, sunt prostituata din film care a 
dat lovitura vieţii căsătorindu-se cu un milionar, pe deasupra și 
tânăr, și frumos. 

— Sigur trebuie să vă fi simţit judecată toată viaţa dacă 
folosiți această argumentaţie pedantă cu unul al cărui interes 
este, până la urmă, să vă ia banii, o întrerupse Genito. 

Ea dădu din cap și, în sfârșit, zâmbi. 

Era un zâmbet încântător, nu putu să nu se gândească 
Genito. Zâmbea cu gura și cu ochii, fusese sfântă câștigarea de 
odinioară a titlului de Miss Sorriso, când râdea, până și pielea i 
se lumina, iar ochii deveneau profunzi și sinceri. Işi aminti de 
alte priviri asemănătoare, directe și puţin ironice. De fiecare 
dată când vreuna îl privise așa, mai devreme sau mai târziu, 
dacă merita și se ivea ocazia, se culcase cu ea. Cu Clara chiar se 
logodise și suporta convieţuirea, în ciuda vieţii dificile din ultimii 
zece ani. Dar cu ea nu, cu Maretta Zara „băiașa îmbietoare”, 
după titlul unuia dintre filmele ei, nu voia niciun contact mai 
strâns. Chiar dacă din taior deborda un centimetru de 
abundență foarte bronzat pe care numai o invidioasă l-ar fi 
definit inutil. 

Soţia lui Bomber își reluase expunerea: 

— Eu credeam că am organizat, pe ascuns, o cale discretă de 
negociere. Nu sunt o proastă, nu mă judecați greșit, lăsaţi-mă să 
vă explic. Telefonul de acasă suna de multe ori, aproape 
întotdeauna pisălogeli. Dar și alţi foști sechestraţi care își 
exprimau solidaritatea sau rudele lor. M-am informat datorită 
experienţelor lor, am citit o duzină de cărți scrise de convertiți și 
de așa-ziși superdetectivi și am înțeles că fiecare sechestrator, 
când are ostaticul în mâini, are un singur scop. Să înceapă 


VP - 12 


negocierile fără ca poliţia să știe. Așa că n-am fost surprinsă 
când, într-o zi, un șef al fanilor a încercat să obţină o întâlnire. 
Cu mine. Voia să vorbească numai cu mine. 

— Și cine e acesta? 

— Un ţopârlan. Nimeni nu știa că este un prieten al lui Elvio, 
dar așa e soțul meu, o persoană care face confidențe unor 
indivizi dubioși. Cum este acest Marcone. Imi spune că tocmai a 
primit un telefon de la Elvio. Și, după spusele lui, soțul meu era 
furios pe toţi, inclusiv pe mine. Se temea că va fi omorât, 
trebuia să-mi vorbească neapărat. 

— Și dumneavoastră aţi reușit să?... 

— l-am auzit vocea. 

— Cum era? 

— Înfuriată. Un semn bun, nu? Elvio e raţional, așa cum e un 
creier pe circuitele auto, așa e și în viață. 

Maretta mai bău puţin vin. 

— Elvio îi spusese ţopârlanului cum să-și procure, printr-un 
prieten comerciant, un celular elveţian, imposibil de interceptat 
aici, în Italia. Apoi să vină fuga la mine, dar să nu vorbească în 
casă de teamă să nu fie microfoane și controale. Trebuia să 
reușească să mă ducă la el acasă. Tipul ăsta, Marcone, de vreo 
sută douăzeci de kile de grăsime și duhoare, a început să-mi 
povestească isprava pe palier, mi-a scris trei sau patru pizzin/”, 
și nu era un mafiot. Mi se părea o nebunie. În cele din urmă l-am 
chemat pe Manu și ne-am dus... dacă se poate numi casă... ȘI 
celularul a sunat. 

— Aţi răspuns dumneavoastră? 

— Marcone. A lăsat să se înțeleagă că eram acolo și a dictat 
numărul telefonului elveţian. După zece minute, celălalt celular 
a sunat. Și am răspuns eu. 

Maretta strânse pleoapele. Lăsă să treacă câteva clipe. 

— Am auzit vocea, furibundă, a soțului meu. Și apoi, spuse, 
clicul unui aparat de înregistrat care e oprit. Am auzit respiraţia 
și vocea unui bărbat. Nu mai era Elvio. 

Femeia îl fixă pe Genito drept în ochi, aproape la fel cum sunt 
obișnuiți să facă militarii de carieră. De câteva minute ţinea 


7 Pizzino este un cuvânt care derivă din termenul sicilian pizzinu, care indică o bucată 
de hârtie sau un bilet și face parte deja din lexicul italian regional din Sicilia, 
păstrându-și semnificaţia originară, și din limba italiană curentă cu semnificaţia de 
foaie de hârtie cu care boșii mafioți le aduc la cunoștință celor afiliaţi ordine sau 
comunicate (n.tr.). 


VP - 13 


aproape continuu spatele drept, chiar și fără obiceiul de a-și da 
la o parte vreun smoc de păr rebel de pe frunte. Era perfectă și 
precisă. Și cu cât ea lua acea atitudine imobilă, cu atât Genito 
se temea să se oprească cu privirea pe acea gură chinuită de 
dinţi, pe acei sâni rotunzi care se umpleau de speranţe și se 
goleau de suferinţe. Voia să evite complicațiile, dar gândurile 
contradictorii nu-i dădeau pace. Ideea lui de a o goni după 
primele cuvinte despre poveste începea, treptat, să dispară. Era 
chemarea anchetei, o forță obscură pe care unii o au, alţii nu. El 
o avea. Instinctul de urmărire. Vânătoarea de oameni. 

— Îmi mai puneţi puţin vin? 

„Instinctul de urmărire îl are și ea”, se gândi Genito, 
observând-o pe Maretta zâmbinau-i. 

— Am început negocierea. Ar fi fost de ajuns certitudinea 
dovezii că e în viaţă și am fi plătit imediat o parte din 
răscumpărare. Știu, nu mă priviţi așa, îmi dau seama că a fost o 
greșeală. Dar o știu acum. 

Bău din nou și-și drese glasul: 

— Dovada că e viu am primit-o. O fotografie cu Elvio legat la 
ochi și imobilizat, cu Gazzetta dello Sport deschisă la pagina cu 
un interviu luat unui fotbalist. Și, alături, un cuvânt scris de el. 
Știți, despre acest fotbalist, Galatina, Elvio mi-a spus un lucru 
care nu e neapărat de domeniu public, pe care-l știam doar eu. 

Genito își etală vastele cunoștințe în dificila artă a bârfei de 
report, adică acele informaţii private care pot servi la șantajarea 
cuiva. 

— Știu toți aceia care știu cum stau multe lucruri în Italia. Este 
homosexual, chiar dacă s-a căsătorit cu o soubrette. A avut o 
legătură mai întâi cu bătrânul lui președinte și fostul fundaș 
central, acum este cu un alt homosexual sub acoperire, actorul 
Pio Lorusso, la rândul lui căsătorit cu fiica lui... 

— Cuvântul pe care soțul meu l-a scris lângă fotografia lui 
Galatina este numele unui oraș unde a fost vândută o partidă. 
Galatina a greșit o lovitură de pedeapsă împotriva acelei echipe, 
pentru a se supune cui pariase bani frumușei pe câștigătoarea 
campionatului. Încântat de noua bârfă? 

— În interviuri face mereu pe curățelul și, în schimb, ia te 
uită! De îndată ce voi putea, îl voi cotonogi pe Galatina pentru 
totdeauna, spuse Genito, puţin glumind, puţin vorbind serios. Și 


VP - 14 


eu, se plânsese, pariasem, dar un trio, și singurul rezultat care 
mi-a lipsit a fost acela. Încă un strop de vin? 

— Cu plăcere. Eu și omul de la telefon ne-am pus de acord și 
am vorbit de mai multe ori pe celulare pe care le considerăm 
sigure. O sumă de cinci milioane de euro eram în stare să o 
strâng în câteva zile, fără să răsufle nimic, și datorită unui alt 
președinte de Serie A care ne e un foarte bun prieten, Pietrino 
Cucchi. 

— Cucchi din Genova? 

— Câţi cunoașteți? 

— Nu fiți așa de nervoasă. Precizarea îmi folosește la 
memorarea pasajelor. E cel care și-a pierdut de curând fiica, nu? 

— Cucchi ar face totul pentru noi și noi pentru el, suntem ca 
fraţii de ani de zile. E un gentleman. Gentleman e cuvântul 
potrivit. Delia... 

— Cum? 

— Fiica se numea Delia, o fată foarte frumoasă. O sinucidere 
care i-a doborât pe toți. 

— Îmi pare rău. 

— Nu reușesc încă să mă gândesc la asta. Și, oricum, aveam 
cele cinci milioane, iar pe celelalte, la revenirea acasă a lui 
Elvio, le-ar fi plătit el, fără șmecherii. Familia Wolfson are o 
mulţime de fonduri negre în paradisurile fiscale. Păreau toţi 
convinși de asta. Așadar, ţopârlanul de Marcone s-a oferit să mă 
ajute să duc ditamai genţile grele cu cinci milioane avans și eu l- 
am trimis și pe Manu al meu. E din Bolivia, a fost mulți ani omul 
de încredere al unor prieteni foarte înstăriți din Cuernavaca, și 
concluzia a fost... 

— Că i-au răpit, o întrerupse Genito. 

— Nu, mai rău. 

— l-au batut măr și... 

— Nu, îl întrerupse, sechestratorii n-au nicio legătură. 

— A, atunci e într-adevăr mai rău din punctul vostru de 
vedere. V-au surprins cei de la Procuratură? Aceasta e greșeala 
de care îmi vorbeaţi mai devreme? 

— Da, am urmat indicaţiile, ne-am dus în parcul Ticino, am 
găsit un mesaj într-o sticlă pe jumătate îngropată sub un copac, 
și înaintam, puţin descurajaţi, când, dintr-un tufiș, a ţâșnit acel 
poliţist care știa tot, Cedro, așa îl cheamă. 


VP -15 


— Cedro? Nu mi se pare să-i fi auzit vreodată numele. Era 
singur? 

— Singur? Erau vreo zece oameni în costume de camuflaj, 
păreau că sunt la război. Ne urmăreau și astfel au confiscat toţi 
banii. L-au speriat de moarte pe socrul meu și nu e ușor să faci 
asta. Magistraţii ne-au acuzat de lucruri care sper că sunt 
menite să fie spulberate. Inspectorul Cedro a ameninţat să ne 
terfelească personal numele pe la toate televiziunile. Nu era 
urmă de răpitori și, din acel moment, eu sunt spionată și 
supravegheată. 

— Bravo, îmi face plăcere că aţi venit imediat la mine. 

— Nu mă consideraţi mai puţin vicleană decât sunt. Ca să vin 
aici, am folosit mii de precauții și, fiţi liniștit, sunt sigură că nu 
m-a urmărit nimeni. Dumneavoastră sunteţi ultima noastră 
șansă. 

— Așa îmi place, să mă diferenţiez de restul lumii. 

— Unicul fir pentru a ajunge la soțul meu, dacă veţi accepta, 
desigur. 

— Dar dacă legătura cu răpitorii s-a întrerupt... 

— Nu, nu s-a întrerupt. Peste exact patru zile vor suna. 

Scotoci în geantă și scoase un celular. 

— Vor suna pe telefonul acesta. Nimeni nu știe nimic în afară 
de mine, nici măcar socrul meu. lar acum știm numai noi doi. 

— Sună pe acest telefon? 

— Exact așa. E al unui asociat luxemburghez de-al lui Elvio. 

Chestiunea se complica. 

— Noi toți, continuă femeia, vrem să plătim și să-l aducem 
acasă pe Elvio. Mă puteţi ajuta? 

— Trebuie să vă adresaţi unei societăţi de gărzi de corp 
private. 

— Nu acceptați. Dar de ce? Credeţi-mă, sunt dispusă să fac 
orice pentru a-mi ajuta soțul. 

— Nu fac pe transportatorul de valori. Chiar dacă judecata 
mea e diferită de cea a Procuraturii, concluziile mele sunt 
aceleași. Cât timp se poate, nu trebuie să se plătească. 
Niciodată, niciodată, niciodată. 

Genito își turnă vin, fusese ani în șir la divizia Antirăpiri, în 
Serviciul pentru combaterea terorismului, trăsese în Orientul 
Mijlociu, când trecuse la serviciul secret militar și civil. Acum 
lucra, în salturi, cu americanii și israelienii, uneori cu saudiţii și 


VP - 16 


sirienii, nu fusese niciodată un sfânt sau un cavaler fără pată, 
însă i se declanșa imediat repulsia când trebuia să încline capul 
în faţa criminalilor și a teroriștilor. 

Repetă, teatral, „niciodată, niciodată, niciodată”, simțindu-se 
puţin tâmpit, dar ea lucrase multă vreme în televiziune ca să nu- 
i ierte prostia aceea, se gândi. Cu o voce mai puţin răsunătoare, 
adăugă: 

— Niciodată să nu dai banii imediat, oricum. E nevoie să 
analizezi, să te gândești. Dacă ne gândim bine, există diferite 
moduri de a-l face să revină acasă pe soţul dumneavoastră. Din 
păcate, în această perioadă, sunt foarte ocupat în altă direcție. 

— Poate nu aţi înţeles până la capăt. Nu sunt numai eu cea 
care vă vrea pe dumneavoastră, dar și Socrul meu, amintiţi-vă 
S-ul mare, plus câţiva președinți ai echipelor de Serie A. Tot 
ceea ce e într-adevăr important e legat de fotbal, și 
dumneavoastră știți asta. În America este Hollywood, noi, 
europenii, pentru mase - inclusiv eu, să fie clar, nu există o 
plebee mai plebee decât mine - avem campionatul, cupele și 
Formula 1. Nu vă cer să îmbrăţișaţi cauza, însă trebuie să ne 
dedicați partea cea mai importantă din timpul dumneavoastră. E 
o rugaminte, dar v-o fac zeii acestei ţări. Vreţi să spuneți nu 
celor care deţin cheile paradisului? 

În realitate, nu se gândise la situaţie din acea perspectivă. 
Dușmani avusese deja prea mulţi, și unii dintre ei nu așteptau 
altceva decât un pas greșit, ca să contribuie la ciomăgirea lui. 
Nu era momentul să-și facă alţi dușmani, cu inima ușoară. 

— Scuzaţi-mă, dar cred că dumneavoastră continuaţi, poate 
involuntar, să omiteţi un detaliu important. 

— Vreţi să știți cum au aflat judecătorii că eram pe punctul de 
a plăti o parte din răscumpărare? 

— Da, nu v-aţi dat seama că sunteţi supravegheați? Fie a 
vorbit cineva de la o bancă, fie aveți o cârtiţă în casă. Care din 
cele două? 

Se înţelegea tot mai bine de ce Maretta Zara câștigase titlul 
de Miss Sorriso. Se opri să se gândească, și o scânteiere 
răutăcioasă îi traversă chipul. 

— Nu, din păcate nu sunt cârtițe, ba am fost foarte prudenți. 
Datorită secretarului meu, Manu, care m-a însoţit mereu, am 
identificat microfoanele, telefoanele controlate și chiar și 
apartamentul din clădirea din față care funcţionează ca un fel de 


VP - 17 


turn de supraveghere al agenţilor. Nu am greșit cu nimic, în 
afară de faptul că eu am comis o greșeală personală despre 
care e mai bine să nu vorbesc. Ca să fiu sigură că Marcone nu 
face prostii, am întrecut limitele. 

— Aţi întrecut limitele cu ţopârlanul? În ce fel? întrebă 
detectivul. 

— V-am spus că eram și sunt dispusă să fac orice. 

Își trecu o mână prin păr, își puse, în sfârșit, picioarele 
bronzate unul peste altul și, acoperind cu un râs contagios o 
roșeaţă ușoară și neașteptată, povesti: 

— Într-o seară l-am luat pe Marcone de urechi și m-am băgat 
în patul lui. Se aprobă singură. Se înţelegea că se gândea numai 
la asta. 

— Ce ciudat, nu? 

— Știu că am acest efect, nu-i așa? întrebă fixându-l pe 
Genito. 

Detectivul își obligă ochii să fixeze stiloul de lângă computer. 

— Tipul ăla se simţea prea inferior ca să mi-o ceară, și totuși 
nu putea să nu o facă. 

Stiloul se făcea ţăndări, privirea lui Genito era concentrată ca 
o rază laser. 

— Și începea să se enerveze. 

— Văd că aţi învăţat să vorbiţi precum fanii. 

— Îi vorbeam de soțul meu și el căpăta culoarea celofanului. 

— Pariez că avea mâinile moi și transpirate ca o moluscă. 

— De unde știți? Și astfel, la un moment dat... 

Genito își simţea buzele uscate, în mod cert nu din cauza 
aerului condiţionat. Nu o încurajă să continue, dar ea o făcu 
oricum: 

— Am procedat ca de obicei când era nevoie. l-am desfăcut 
primul nasture de la pantaloni. 

Genito își închipui o lumină difuză, o saltea și pe ea. Ea, Miss 
Sorriso. l-ar fi tras-o cu bucurie enormă chiar în acel moment, 
dar era mai bine să continue să nu se gândească, să lase în 
afara ușii neuronice a creierului său imaginile din filmulețul ei. 

— Deci, dacă am înţeles bine, l-aţi făcut foarte fericit. 

— O greșeală, din multe puncte de vedere, adăugă Maretta. 
Suporterul a făcut confidenţe unui alt idiot, un șef din fotbal, 
unul Ossi. A povestit detaliile unei nopţi sălbatice, care, de 
altfel, n-a fost așa. Dimpotrivă, ăla e bun numai să strige „Jos 


VP-18 


Inter!”, și nu ca să facă o tipă să urle în pat. Celălalt însă, acest 
Ossi, sau poate Otti, Ozzy, ceva de genul ăsta, ca să se laude, la 
rândul lui, și ca să mă facă să trec drept o mare curvă, de parcă 
pe mine m-ar putea interesa reputaţia de fată bună, l-a căutat 
pe prietenul lui poliţist, unul care se dă actor, un anume Bagni. 

— A, pe ăsta îl știu și e un individ foarte rău, spuse Genito, în 
realitate foarte mulțumit de acea veste. 

Îi făcea plăcere, și nu puţină, să știe că prietenul lui de 
încredere, Francesco Bagni, este chiar în mijlocul problemei. Cu 
Bagni se ajuta de douăzeci de ani pe străzile din orașul M. Și el 
fusese cel care i-o prezentase pe fata cu care trăia, Uma. Nu 
avea nevoie de marfă de schimb, dar se simțea ceva mai sigur. 

— N-am avut niciodată încredere în el. E dintre cei periculoși. 

— Desigur, se pare că, odată, Bagni ăsta nu l-a arestat pe 
șeful suporterilor, deși îl prinsese că punea ilegal în circulaţie 
droguri, chiar în spatele lozincilor Legionarilor echipei SuperM., 
și, de atunci, îl obligă să toarne orice află. Ne-au tras-o într-un 
chip măreț, lăsă capul în jos Maretta Zara. Când Bagni află 
povestea contactului dintre mine și răpitori, i-o pasează 
poliţistului cu faţă de jolly joker, și viceprocurorului Velia 
Longino. Și, astfel, aia, bună, dar o adevărată nemernică, 
plasează un microfon nu în casa mea, unde aveam situaţia sub 
control, ci în cea a lui Marcone. O nenorocire. Am reușit să 
salvez numai acest faimos celular prin care ţin legătura cu 
răpitorii, încheie doamna. 

Genito fixă cu privirea micul aparat: îl salvase Maretta 
datorită abilității ei sau o lăsaseră să-l salveze intenționat? Nu îi 
spuse nimic. Nu erau chestiuni pe care să le poată lămuri Miss 
Sorriso, erau exclusiv la îndemâna unui călător în abisuri ca el. 
Admițând că ar fi acceptat. 

— Dumneavoastră ce vreţi mai exact, doamnă Wolfson? 
întrebă. 

— Să-l aduceţi acasă înainte de 18 septembrie. 

— Înainte de 18?... 

— Da, peste două săptămâni, când se organizează Marele 
Premiu de la Monza. Dacă aș avea bagheta fermecată, aș vrea 
ca dumneavoastră să plătiți răscumpărarea în locul nostru, dacă 
e de plătit. Sau să-i plătiţi pe informatorii dumneavoastră și să-i 
eliminaţi pe cei doi nenorociți, eliberându-l însă pe Elvio. 

— Dar drept cine mă luaţi? Nu sunt un asasin. 


VP -19 


O spuse fără prea multă convingere. Și, pe de altă parte, 
mințea. Omorâse. O făcuse când era în serviciu, în timpul unui 
conflict cu un grup de răpitori. O făcuse după ce intrase în 
serviciile secrete, lucrând în străinătate, iar în Liban fusese 
nevoit să împuște un informator pe care nu se putea baza și îi 
era teamă că avea să-l păgubească pe șeful mai mic, dar foarte 
violent al unei facțiuni. Omorâse în calitate de consultant pentru 
securitate și reușise să menţină secretul absolut în legătură cu 
operaţiunile lui. Era un om care se pătase cu sânge de mai 
multe ori. Un „agent botezat”, cum își spun spionii și foștii spioni 
între ei. 

— Ascultaţi-mă, Genito, nu mă interesează dacă sunteţi sau 
nu sunteţi un asasin. Trebuie să încheiem contractul cu 
televiziunile și cu sponsorii, așteptăm să știm cât urcă în cazul 
revenirii directorului. Este adevărul. Știţi ce spune socrul meu? 
„E în joc mai mult de o viaţă, sunt în joc companii 
multinaționale”. Zece milioane de euro sunt deja pregătite, ni le 
împrumută tot prietenul nostru Cucchi, e cel mai generos. Alte 
zece le-a ascuns bine familia noastră, din fonduri personale, și 
mă ocup eu de ele, sunt la dispoziţia mea totală. Trei milioane 
sunt banii mei și în total sunt douăzeci și trei. Nu sunt puţini. 

— Nu sunt puţini deloc. 

— Și am ajuns la dumneavoastră. Marino Malesci, prieten de- 
al socrului meu, i-a explicat că puteți mult. Și socrul meu, ca să 
vă convingă să acceptaţi, m-a trimis pe mine. Sunt autorizată să 
vorbesc și de retribuţia dumneavoastră. Două milioane și 
jumătate net, în orice țară doriţi, și alte două milioane și 
jumătate pentru cheltuieli, fără să fie nevoie de documente și 
rapoarte scrise. Desigur, câștigați mult mai puţin decât un pilot 
din echipa lui Elvio, glumi ea, dar dumneavoastră participaţi la o 
cursă diferită și nu trebuie să faceţi să viseze mulțimile de 
oameni de la sfârșit de săptămână, dumneavoastră trebuie să 
recuperaţi un om. Și dacă nu vreţi să faceți pe transportatorul 
de valori, adoptați orice alt mijloc posibil și, în caz de probleme 
serioase, vă va ajuta cineva și din punct de vedere legal sau 
politic. Dumneavoastră sunteţi îngerul zeilor. 

— Îngerul răzbunător. 

— Dacă aș putea, i-aș omori cu mâinile mele pe delincvenţii 
care-l fac să sufere pe Elvio. Sau aș plăti un ucigaș. Și jur că n-aș 
avea remușcări. Credeţi-mă, așa e. Îmi mai turnaţi niște vin? 


VP - 20 


3, 


Prima sticlă se terminase, iar Genito băuse un pahar și 
jumătate. Se duse să ia alta din frigider. Era o sticlă specială, de 
la un mic producător din Friuli, o păstra pentru ocazii 
importante. La cât alcool rezista femeia aia? Și de ce bea atât 
de mult? 

— Doamnă Maretta. 

— E un da? 

— E începutul unei întrebări esenţiale, pentru că e ceva ce nu 
se potrivește. Am relatarea dumneavoastră și ceea ce am citit în 
ziare, dar povestea asta cu răpirea... Unul ca el... o faţă care se 
recunoaște între alte miliarde, un bărbat atât de bogat și de 
faimos nu poate dispărea dacă nu se bagă singur în necazuri. Nu 
are un șofer, o escortă, prieteni, acele ajutoare care îl însoțesc 
mereu? Sau? 

— E vorba de sex. 

Afirmația fusese trântită fără reţineri. 

— Soţul meu e înnebunit după orice variaţiune pe această 
temă. 

— Faceţi-mă să înţeleg puţin mai bine, spuse Genito, tulburat 
de întorsătura pe care o lua discuţia. 

— Fete de la recepţia hotelurilor, cameriste, poștăriţe, o 
plasatoare de la Scala, ziariste, o doamnă expertă de bonton pe 
care o striga noaptea, urlând de iubire. Și chiar și prostituate 
internaţionale de înaltă clasă. Același lucru s-a întâmplat și cu 
mine, la început. 

Genito nu putu să-și împiedice o privire care smulse un râset 
tinerei soții a celui răpit. 

— Nu, nu eram o curvă, dar aţi înțeles ce vreau să spun. A 
suferit o atracţie fatală, a fost dragoste la prima vedere pentru 
amândoi și ne-am simţit atât de bine, încât s-a căsătorit cu 
mine. Credeam că mă iubește, poate nu cum îl iubesc eu... Dar 
acum, după doi ani de viață împreună, nu știu dacă soțul meu 
știe ce este dragostea. Se pierde în spatele altor mecanisme. Și 
pune multe lucruri în practică de unul singur. Dispare, se 
organizează, e foarte inteligent și în această privinţă, nu numai 
în alegerea celor mai bune cauciucuri pentru Marele Premiu. 


VP -21 


Evident, n-am spus asta niciodată nimănui, cu atât mai puţin 
celor de la Procuratură. 

— Credeţi că nu o știu deja? 

— N-o știu. Nu e prost, v-am spus. Din studierea sms-urilor 
primite pe celular și a e-mail-urilor lui știu că nu-și refuză câte o 
aventură, nu știu până la ce punct. 

— Și nu s-a făcut referire la aceste activităţi ale lui nici măcar 
în timpul apelurilor date de răpitori? 

O umbră îi acoperi privirea, dar vocea rămase hotărâtă: 

— Despre aceste activități nu s-a vorbit. Nu știu ce s-a 
întâmplat. Nu am indicii să presupun o întâlnire galantă, dar nu 
o pot exclude. O capcană? Se poate. Știu doar că noi vrem să-l 
aducem acasă, poveștile lui nu mă preocupă. Nici măcar eu nu 
practic castitatea și fidelitatea. 

— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră și pentru prietenii 
dumneavoastră norocoși, îi scăpă lui Genito. 

— Am adus fotocopiile tuturor anchetelor desfășurate de 
Procuratură. Le am în mașină. Dacă acceptaţi, vi le aduce sus 
Manu. V-am spus, socrul meu este influent, are prieteni oriunde, 
și în tribunal. Într-o noapte, cineva a avut acces la camera 
viceprocurorului Longino, spuse Maretta Zara. 

— Familiei Wolfson i se răspunde adesea cu da. 

— Spuneți-mi și dumneavoastră da. Spuneţi-i da, îl incită, 
strângându-i mâinile, unei femei dispuse să facă orice. 

Cineva poate fi profesionist o viaţă întreagă, poate crede că 
știe mereu ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Poate fi sigur că a 
învăţat să-și domine impulsurile și chiar și zvâcnirile, că a înțeles 
valoarea unor anumite renunţări. Poate fugi sau poate rămâne. 
Dar gândul la șeful suporterilor care se culcase cu ea nu-i dădea 
pace lui Genito. În plus, o avea în față, starul porno din 
întâmplare, în toată splendoarea abilă și, mai ales, în ceea ce se 
numește stare de necesitate. Și-ar fi reproșat toată viaţa că a 
fost idiot dacă i-ar fi permis să plece așa, fără să lase deschisă 
măcar o portiță. Ar fi trebuit să fie mai amabil. Mai primitor. Mai 
puţin rece. Trebuia să-și schimbe atitudinea. Trebuia să urmeze 
ce îl îndemnau pantalonii. Se gândi la toate motivele pro și 
contra în câteva secunde și se dezlipi de ea. Doar nu era prost. 
Se duse la minibar să ia niște apă. 


VP - 22 


Apoi, cu un pahar în mână, se întoarse să se așeze la birou. 
Ea nu ar fi trebuit să se ridice, dar o făcea. Işi lăsase micul 
fotoliu și îl urmase, ducându-se aproape de el. 

— Ce trebuie să fac să vă conving și pe dumneavoastră să 
spuneţi da? Trebuie să mă așez pe genunchii dumneavoastră ca 
o secretară dispusă să satisfacă orice, și subliniez, orice dorință 
a șefului ei? luă Maretta iniţiativa, cu aerul competent al cuiva 
care știe bine cum să grăbească lucrurile. 

Rămânând în picioare, își ridică fusta, dezvăluind ciorapii cu 
jartieră adezivă, cu zece centimetri de elastic și dantele, și niște 
chiloți de câţiva centimetri care lăsau fesele, tari și rotunde, 
libere la vedere. Se lăsă în jos ca să se așeze călare pe 
genunchii lui. Și zâmbi, îi adresă acel zâmbet de miss, care o 
întinerea, o înflăcăra. 

Genito rămase nemișcat până când simţi greutatea și căldura 
femeii, apoi se apropie de ea cu buzele, pentru un mic sărut. 

„Dobitocule”, își spuse. Dar continuă cu un alt sărut. Și un 
altul mai apăsat. 

Se sărutară într-o poziție incomodă, ca și cum ar fi avut capul 
înțepenit, până când abandonară scaunul ca să îngenuncheze 
pe parchet. 

— Seara se îmbunătățește. 

— Nu poţi spune asta încă. 

— Sigur că pot, aș avea o senzaţie foarte precisă. 

Genito se ridică. Și, strângându-i coatele, cu delicateţe, o 
ridică și pe ea. Fără să vorbească. Apoi o privi. 

Maretta părea departe, foarte departe. Când Genito o sărută 
ușor pe obraz, ea se retrase foarte încet. 

— Te gândești că am făcut bine? o întrebă. 

— Da, răspunse, după câteva secunde, cu un râset ciudat, 
aproape scuzându-se. 

Dar odată ce ai văzut ochii trişti ai unei femei, nu poţi spera 
să fie sincer zâmbetul care urmează. 

— Hai să facem așa. Spune-i lui Manu să aducă dosarul și 
apoi, odată ce ajungeţi acasă și el s-a convins că nu are coadă... 

— Coadă? 

— Scuze, când e sigur că nu aţi fost urmăriţi, mă suni de la un 
telefon public. 

— Ca să-mi dai ordine, ar trebui să fim ceva mai intimi. 

— Adică? 


VP - 23 


— Să faci ce ai fi vrut să faci, spuse uitându-se la ceasul roșu. 

Poate avea altă întâlnire. Sau nu putea să mai stea acolo. 

— Ce ai decis să faci? Accepţi, deci? Ni-l eliberezi pentru 18 
septembrie? Pot să-i spun socrului meu? întrebă. 

— Lasă-mă să mă uit rapid pe agendă. Nu, pe 18 am treaba, 
dacă vrei, ţi-l eliberez pe 17. 

— E bine și pe 17. 

— Îmi închipuiam. Și 19? 

— Pe 19 e bine pentru mine, dar nu pentru atâta lume care 
urmărește cazul din orice colț al lumii. 

— Lasă-mi telefonul de contact. 

Maretta exultă: 

— Mulţumesc, îți mulțumesc mult. NIi-l eliberezi? 

— Citesc ce au descoperit, spuse deschizând ușa blindată, și 
decid. Trebuie să știu un lucru și trebuie să îl știu acum. Până 
unde pot risca să încalc regulile? 

— Fă cum ai făcut deja când a fost vorba să-l aduci acasă pe 
fiul lui Marino Malesci. 

Genito ar fi preferat să nu mai audă pronunțându-se acel 
nume. Atunci omorâse două persoane într-o poveste botezată 
de ziare „sechestru în stil milanez” și, din fericire, nu îl 
descoperiseră niciodată. Nu, nu voia să repete experienţa. Nu - 
cel puţin dacă nu era absolut necesar. 


4. 


Genito era blocat într-o zi nesfârșită. Ceasul arăta numai ora 
20.00, așa că în birou petrecuse puţine ceasuri. Dar destul de 
intense, își spuse. 

Controlă telefoanele. Logodnica lui sunase pe două dintre 
numere. Nu lăsase mesaje. „Semn că s-a enervat”, se gândi. 

Era mai bine să o sune imediat. Se înțelegeau bine în acea 
perioadă, posibilitatea unei crize de cuplu fusese înlăturată cu 
câţiva ani în urmă. Se ajutau să meargă înainte într-o viață 
dificilă pentru oricine. Abia se întorseseră după trei zile 
petrecute într-un faimos grand hotel pe riviera din Romagna. 
Salate pe plajă, cu câteva vizite în restaurantele cu vedere spre 
munții Apenini. Câteva muzee. O noapte pe un vas de pescuit, 


VP - 24 


cu cizmele și hainele de vânt. Șampanie în fiecare seară, chiar și 
pe fileurile de angus. 

O frumoasă, relaxantă și liniștită vacanţă, până când l-a sunat 
un vechi prieten și informator din cercul politicienilor, fostul 
consilier pe probleme de urbanism, Marino Malesci. 

— Consideră că e vorba de o favoare personală, din cele care 
se cer o dată în viață, îi spusese. 

„Ar fi a treia sau a patra”, ar fi vrut să-i răspundă Genito, dar 
îl ascultase. Cazul era incitant, fără îndoială. Și, neștiind să 
reziste la tentaţii și la presiuni importante, îi spusese logodnicei 
că vor trebui să se întoarcă mai devreme decât plănuiseră. 

Clara rostise un rece: 

— A, da? De ce? 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Maretta Zara, în legătură cu 
răpirea. Nu puteam să spun nu, cred că mă înţelegi. 

Clara dăduse din cap, vorbise despre problemele pe care le 
înfrunta la facultate cu noii studenţi, golise sticla de șampanie, 
comandase un imens merenghi cu ciocolată și, puţin înainte de 
23.00, acuzând dureri de stomac, se dusese la culcare, lăsându-l 
cu ţigara lui parfumată în plinele rafale de iod înțepător ale 
vântului nisipos. Nicio stea pe cer, stoluri de țânțari, prea mult 
usturoi în spaghetele cu fructe de mare -, și o știa bine, acolo nu 
sunt stânci, numai o platformă de nisip populată de peregrini ai 
soarelui, ai discotecilor, ai meselor copioase și ai partidelor de 
sex. 

Clara - tăcută când se trezește și apoi și la micul dejun, 
valizele - făcute cu ceva exces de izbitură la închidere. Genito 
evitase să-i vorbească - o știa bine pe profesoară și nu 
intervenea. Îi deschisese chiar și portiera mașinii roșii Porsche, 
model 1967, și se răzbunase pe tăcerea și gelozia neexprimată 
numai după ce își pusese centura, parcurgând drumul dintre 
autostrada Rimini și orașul M. în două ore și șapte minute, în 
timp ce ea îl întrebă: 

— Te grăbești să o vezi pe aia? 

Da, e mai bine să o sune pe Clara, doar ca să-i sondeze starea 
analizând tonul vocii: 

— Lucrez, da, a plecat deja. Dacă vrei, vino să controlezi. 
Trebuie să închid, din păcate, Clara. Ajung târziu. Te sărut, pa. 
Dar gândește-te că e o clientă și, în plus, una care apoi s-ar 
duce să vorbească despre asta la Maurizio Costanzo Show, râse. 


VP -25 


Nu, nu știu dacă accept, sigur că propunerea e foarte, dar foarte 
rentabilă, am putea să mergem în vacanţă ani întregi. Îţi 
povestesc pe urmă. Mă găsești la birou, pe fix, acum închid 
celularele, nu vreau să fiu deranjat de prieteni, noapte bună, te 
iubesc, spuse. 

— Bine, mă prefac că te iert, și eu te iubesc. 

Genito, liniștit, se afundă în citirea dosarelor. Era un efort care 
putea să dureze ore în șir și să nu folosească la nimic, dar era 
inevitabil. Fie se pornește de la scrieri, fie nu se pornește: 
trebuie să știi, pentru că a ști înseamnă a putea. 

Porni casetofonul. Ca fundal, nu îi displăcea confuzia 
melodioasă din War Requiem op. 66 de Benjamin Britten. Erau 
ani de când asculta mai ales recviemul, începuse mult înainte de 
11 septembrie și, când se întâmplase atacul terorist, i se 
confirmase teoria urechii lipite de pământ, în prerie, adică: 
„Sunt oameni care puneau urechea la pământ și ascultau venind 
bizonii, ca indienii din America. Noi, în schimb, punem urechea 
pe asfalt și-i ascultăm venind pe nenorociţii ăștia”. Se simţea 
cufundat în spiritul vremii. Cumpărase duzine de recviemuri și 
pe altele le descărcase de pe internet. Alame, tobe, coruri care 
evocau mirosul de tămâie și flăcăruile lumânărilor, retorica celui 
care se duce și a celui care rămâne să-l plângă - dar, în fond, 
cine rămâne se gândește numai la el însuși. 


Intonarea fragmentului Dies Irae era în toi, când primi 
telefonul de la Manu, ciudata garda de corp a Marettei care, fără 
să precizeze cine era, îi garanta că nimeni nu-i urmărise. 

— Să sperăm, îi răspunse. 

Nu avusese niciodată încredere în oamenii care purtau părul 
strâns în coadă, pentru că, statistic, până la urmă, se dovedeau 
puțin prea vanitoși ca să fie de încredere. Era mult mai bine ca 
el, cu părul scurt, se gândea. 

Cu cât citea și studia mai mult, cu atât era mai puţin pătruns 
de muzică. Ancheta era realizată foarte atent și precis. Meritul 
lui Cedro și al unei Procuraturi de specialiști. „Longino asta 
promite multe, ar putea să devină o dură”. 

Cunoscuse mulți magistrați buni, dar cei excepţionali, de 
genul lui Armando Plebei, se numărau pe degetele de la o mână. 
Ca și polițiștii buni. Dar el abandonase serviciul, după scandalul 
creat cu artă pentru a-l elimina, iar alţii erau încă în funcţie. În 


VP - 26 


mod sigur împreună cu Longino lucra cel care pusese pe fugă 
bandele din anii '70. 

— Aștia sunt niște mizerabili care cunosc metodele și 
trucurile, spuse cu voce tare. 

Se gândi la Cedro. Știa că fusese unicul polițist cu care un 
condamnat pe viață, un șef al organizaţiei 'ndranghetă, 
acceptase un dialog în închisoare și, pe scurt, un ostatic dus în 
Aspromonte? se întorsese în orașul M. Era clar că oamenii 
importanţi din poliţie făceau reuniuni periodice, dar, practic, 
numai Cedro, împreună cu cineva din vechea gardă ca să-și 
împartă telefoane, urmăriri și denunţări, rămăsese. 

Citirea dosarelor îi întări convingerea. Detectivii de la 
Procuratură analizaseră mii de telefoane date și primite pe 
diferite telefoane fixe și mobile care sunau de îndată ce Elvio se 
mișca prin oraș. Analizaseră creșterea consumului de energie 
electrică și gaz în sute de apartamente. Aproape șase sute de 
percheziţii fuseseră deja efectuate. 

Mai interesante erau profilurile celor doi presupuși răpitori. Un 
celular interceptat în Calabria și câteva urmăriri restrânseseră 
câmpul anchetei în jurul clanurilor celor din 'ndrangheta, cărora 
îi aparţineau Mario Panarello, de patruzeci și patru de ani, zis 
Nino, și Teodoro Siddi, de patruzeci și unu, zis 'u Verru, care 
fuseseră identificați datorită unei pete de transpiraţie lăsate pe 
mesajul descoperit de anchetatori în parcul văii Ticino. Când 
încercaseră să extorcheze, greșiseră. Așa se întâmplă aproape 
mereu. 

Doi tipi puși sub urmărire, nici măcar figuri de prim-plan, în 
aparenţă, și fără prea multe legături. 

Genito începu să-și ia notițe, în timp ce parcurgea rapid lista 
cu greșelile lor, și erau multe. Pe neașteptate, izbucni în râs. Un 
hohot sănătos. Se întrebă dacă nu se tâmpise având acea idee. 
Nu, nu era posibil. 

„Nu, serios”, își spuse Genito. 

Dar cu cât reflecta mai mult, cu atât i se părea unica soluție, 
cel puțin cea mai bună, ţinând cont de raportul costuri-beneficii 
și de problema timp - bani. Cine știe, se putea gândi mai bine, 
dar e adevărat și că ideile bune se recunosc imediat. Sunt 
simple și eficiente. „A mea e o revoluţie în abordarea 


8 Cea mai importantă reprezentantă a crimei organizate din Calabria (n.tr.). 
Masiv muntos din provincia Reggio Calabria, în sudul Italiei (n.tr.). 


VP - 27 


problemei”, își spuse. Cu condiţia, bineînțeles, ca Procuratura, 
foștii colegi carabinieri și Cedro să se ţină departe. Altfel trebuia 
să emigreze. 

Da. 

Trebuia să analizeze bine cum să reducă la zero riscurile, 
„asta e prioritar”. Dar, altfel, ideea lui era una simplă și 
inovativă. 

— Aproape genială, se complimentă cu voce tare. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât râdea mai cu nesaț. Din 
păcate, ideea avea un defect: ca să o ducă la bun sfârșit, Genito 
ar fi avut nevoie de ajutor, și n-ar fi putut-o realiza decât cu o 
echipă armonizată. 

Îi veniră în minte câteva nume potrivite. 

Sună pe mobilul lui William Chiodi, un prieten de-al lui 
scafandru, recunoscut pentru eficienţă, discreţie și capacitatea 
de a lua iniţiativele cele mai pertinente. 

— Dar cine e? Cât e ceasul? 

— Este 23.22, sunt prietenul tău Corrado și văd că nu mi-ai 


spus nimic. 
— Despre ce. 
— Că ai ieșit la pensie, din moment ce dormi la ora asta. 
— Ce pensie, Corrado, nu vorbi prostii... În perioada asta am 


un mic necaz cu o societate financiară austriacă. l-am făcut 
șmecheria cu polițele. Am șterpelit niște bani frumușei unui 
administrator delegat prea prost, dar nu îmi imaginam că ăla 
era un tip de două parale care împrumută numele altuia. Un 
reciclator. În spatele lui sunt traficanţii albanezi de heroină. Mi- 
au spus că vor să mă omoare începând cu picioarele. Însă, până 
acum, n-au pus mâna pe mine, și gândește-te că la filiala 
italiana a societăţii a apărut și Garda Financiară. 

— Da, le-a căzut din cer. Sigur le-ai trimis-o tu, mizerabilule, 
parcă nu te-aș cunoaște. Zi, o faci ca să-ți dai aere de 
independent? 

— Cine, eu? 

— Bine... ţinând cont că te-am trezit... 

— Nu dormeam, dar e adevărat că eram în pat. O chinezoaică 
care la sfârșit mă și spală. Acum s-a dus să vadă ceva la 
televizor, e o maniacă a serialului Dr. House. 

— Ferice de tine, sunt luni de când nu am timp de partide 
neregulamentare. 


VP - 28 


— Da, săracul de tine. 

— Îţi spun de ce am nevoie. Va trebui să înţelegi din zbor însă, 
pentru că e o chestie serioasă. Îmi trebuie pentru mâine, deja 
operativă, o echipă de patru sau cinci persoane, poate aceeași 
pe care am folosit-o în operaţiunea Profetul. 

— Ne-am putea vedea la același bar. La prânz se închide, 
situație optimă, așa că mă fac intrat și, când suntem toți 
adunaţi, trag oblonul. Îţi convine? 

— Da. 

— E o treabă importantă pentru tine, dar pentru noi? Ce pot 
să promit? 

— Spune că plătesc dincolo de imaginaţia unui gangster. 

— Așa cum știi, eu sunt un gangsteroi și am o imaginație 
foarte fecundă. 

— Să spunem că pot să ajung, în caz de succes, și la cincizeci 
de mii de căciulă, cum ţi se pare? 

Auzi un fluierat și încheie discuţia. 

Apoi controla în agendă un alt nume. Preferă să nu-l sune, ci 
să-i trimită un mesaj. Scrise: „Am un pui de câine de rasă de 
vânzare. Același loc? Îţi convine ora 16.00?” 

Imediat după aceea primi și răspunsul: „OK, amice. Dacă rasa 
e bună, cumpăr întotdeauna”. 

Putea să se întoarcă acasă, la Clara. Deschise un seif și 
extrase trei celulare înfășurate în cauciuc. Își gestiona cu 
maximă discreţie convorbirile și de aceea cumpărase ultima 
generaţie de „aparate ascunse”, cele din dotarea serviciilor 
secrete din jumătate de lume, plătind trei mii de dolari pe unul. 

— A venit momentul să le punem la muncă. 

Decise să verifice strada folosind „ieșirea de siguranţă”. Ideea 
îi venise cu cincisprezece ani în urmă, citind un roman polițist de 
Eric Ambler, și o adoptase și o dezvoltase imediat ce-i fusese 
posibil. Cumpărase, prin firme diverse, două apartamente 
alăturate, în două clădiri alăturate. Comandase lucrările speciale 
de zidărie unei firme de muncitori de încredere din Bergamo. 
Mobilele pe comandă, cu unele sisteme de închidere secrete, 
fuseseră proiectate de un domn pe care-l salvase, cu ani în 
urmă, din confruntarea cu niște delincvenţi periculoși. Trei 
nenorociţi ameninţaseră să-i ardă magazinul de mobilă, 
Gigamobilio, și Genito îi ajutase să se răzgândească, băgânau-i 
pe câţiva în spital. Recunoștința produsese o bibliotecă-dulap 


VP - 29 


demnă de un prestidigitator. Consultantul pe probleme de 
securitate obținuse astfel două apartamente care comunicau 
între ele și, adevăratul scop al marii cheltuieli - două ieșiri 
distincte, din două clădiri diverse. De când se organizase astfel, 
folosise pasajul apartamentului dublu numai în caz de extremă 
necesitate. În ultimii zece ani, de patru ori. 

Se găsea într-o astfel de situaţie? Poate nu, Manu părea să 
știe ce are de făcut și, dacă spunea că nu fuseseră urmăriți, 
putea să aibă încredere. Nu era însă cazul să riște inutil: „Dacă 
joc și pierd, de data asta merg la închisoare”. 

Răsuci cheia până la capăt în ușa blindată a biroului, apoi o 
încuie pe cea interioară, care dădea spre salonul mare. Se 
apropie de biblioteca din perete, trecu repede cu mâna peste 
câteva rafturi care se rotiră de jur-împrejur și intrară într-o nișă 
întunecoasă. Căută un buton și-l apăsă: rafturile se traseră 
înapoi în spatele lui, el avansă și ajunse în partea superioară a 
unui dulap încastrat în perete. Dădu la o parte haine și cămăși și 
se ivi, cu un salt, în dormitorul din apartamentul cu două 
camere de la etajul patru din clădirea alăturată. De fiecare dată 
când sărea, se gândea că acolo înăuntru se simţea mai liniștit 
decât în orice alt loc din lume. 

Se dezbrăcă și făcu un duș lung și foarte cald. Adulmecă 
parfumul de fructe folosit de Maretta, frecă și iar frecă pentru a-l 
face să dispară. „Cum am făcut de nu i-am tras-o pe podea?” 

Nu fusese rea seara aia. Miss Sorriso la cincisprezece ani, 
acum, la treizeci, era Miss No Problem. Înainte de sfârșitul 
anchetei ar încerca. „Cum să nu”. Continuă să se adulmece, 
uscându-și părul, gândindu-se la săruturile cu clienta. Clara avea 
al șaselea simţ pentru anumite lucruri. 

„Cum de am ajuns așa? Ne iubeam, dacă mi-aș fi închipuit un 
alt bărbat atingând-o m-aș fi simţit rău, mi-aș fi pierdut capul, 
dar acum... cât de departe e gelozia, pasiunea a devenit atât de 
rară, dar nu obișnuinţa e cea care ne ţine împreună. Ce e? 
Dorinţa ei de a fi protejată, a mea de a avea pe cineva care să 
mă aștepte, sau care să simuleze că o face?” 

Gândurile triste fură alungate. De o viaţă se antrena să le 
alunge. Era campion mondial la dificilul joc „mă gândesc mâine 
la asta”. Trebuia să fie operativ și să facă asta imediat. Imediat, 
pentru că orașul M. e o cursă perpetuă. 


VP - 30 


Își aplică deasupra buzelor niște mustăţi albe, își puse pe nas 
niște ochelari groși și îmbrăcă un impermeabil vechi, subțire, și 
un fular albastru. Semăna foarte tare cu omul din fotografiile 
înrămate din salon: un domn frumos la braț cu o doamnă de 
aceeași vârstă - o întâlnise în piaţa din Via Osoppo și îi dăduse 
câteva bancnote pentru a se poza cu el. 

Chemă un taxi și, stăpânindu-și pasul vioi pentru a semăna și 
la mers cât mai mult cu un bătrân, ieși pe poarta aflată la o 
distanță de treizeci de metri de cea a agenţiei Cotonifici Italiani 
Associati. Nu stătea la periferie întâmplător, cele două clădiri 
erau anonime și liniștite. La numărul 27, era detectivul Corrado 
Genito, un fost carabinier arogant care nu avea încredere în 
nimeni. La numărul 29, un bătrân pensionar, văduv, educat, 
generos cu portarul, adesea plecat în vacanţă, în Liguria, la o 
soră. 


Controlă piaţa, îi ceru taximetristului să facă un tur al clădirii, 
spunând că voia să verifice dacă ușa garajului era închisă și 
atunci îi văzu. 

— Fir-ar al dracului! 

— Scuze? întrebă taximetristul. 

— Nimic, mă gândeam. 

II duse la gara centrală. De acolo, cu un alt taxi, se întoarse 
înapoi. Verifică din nou. Erau tot acolo. Manu nu fusese eficient: 
fusese urmărit. 

„Dobitocul”. 

— Pot să renunţ la angajament, își spuse cu jumătate de voce. 

Hotări să se relaxeze. Să se gândească. Din liceu citea cărți 
de strategie militară. Prima fusese un volum intitulat Storia delle 
guerre, apoi faimoasa Vom Kriege de Carl von Clausewitz, apoi 
Sun Tzu și adăugase teoriilor mulţi, poate prea mulți, ani de 
experiență pe teren. Se gândea rapid cum să exploateze și 
această situaţie în avantajul lui. Se întoarse prin dulap în 
agenţie. Se preschimbă în detectivul influent și ieși liniștit pe 
ușa de la intrare, prefăcându-se că nu i-a observat pe polițiștii 
ascunși. 

Se urcă în mașina lui Porsche și făcu să urle în noapte ţevile 
de eșapament. Observă că mașina „controlorilor” lui făcea 
eforturi să-l urmeze, mai ales când trecu de câteva ori pe roșu. 


VP - 31 


Se duse să bea într-un bar la modă, parcând la vedere pe 
trotuar. li revăzu după opt minute. „Ca dulăi, sunt slabi”, se 
gândi. 

Intră în casă în vârful picioarelor. Clara, din fericire, dormea 
adânc. Adormi și el. Ca un bolovan. Și îl trezi lumina filtrată prin 
storuri. Se ridică, prepară ceva și îi servi Clarei, cum făcea 
adesea, micul dejun la pat. li repetă mantra banilor, poate - o 
asigură - va câștiga atât cât să nu mai muncească niciodată și, 
glumind și râzând, făcură dragoste privindu-se în ochi. Chiar 
dacă el, se gândea ea, în timp ce-i simţea limba pe sfârcuri, 
probabil că o înșelase, cu o seară înainte, „cu nemernica aia 
siliconată”. Chiar dacă ea, se gândea el, probabil că se întâlnise 
cu Sebastiano, asistentul ei preferat, „nimicul ăla” cu care 
mersese la conferințele din Pistoia și Ferrara, dormind - 
descoperise asta în douăzeci de minute - în aceeași cameră 
matrimonială. 

Rămâneau împreună pentru că era prea dificil să o iei de la 
capăt din orice altă parte. Pentru că, oricum, până la urmă, 
relaţiile sunt mereu la fel. Pentru că „atunci când nu ai vrut 
copii, ca mine, iar ea își dorea, nu poți să spui pa, a fost frumos, 
când ea a trecut de vârsta când poţi deveni mamă fără riscuri”. 
Și uite în ce punct te trezești, când timpul trece, trece, și - ești 
tot mai conștient de asta - viața ta se va sfârși în timp ce tu te 
vei întreba: „Ce s-a ales de mine?” 


5. 


Genito verifică strada din blocul lui elegant de la începutul 
secolului XX. Clara ieșise deja, iar el se uitase la un jurnal de 
știri matinal mai ales pentru că îi plăcea atitudinea 
prezentatoarei, o siciliană brunetă, exact pe gustul lui. Paty și 
Rosy, perechea de menajeri filipinezi, trebăluiau deja cu cămăși 
de călcat și legume de gătit. Clara programase o cină liniștită cu 
colegele de la facultate. 

Genito simulă că udă florile de pe balcon și îi văzu: doi 
îngerași noi fuseseră puși pe urmele lui. Nu era nicio problemă. 
Se gândise bine la mișcările lui ulterioare. 


VP - 32 


De obicei conducea prudent, dar în dimineaţa aceea se 
dezlănțui într-o serie lungă de zigzaguri în trafic, până să ajungă 
la strada cea mai dreaptă și lungă din orașul M. Parcă mașina 
Porsche în spaţiul rezervat oamenilor cu handicap și intră în 
Switati, un bar cu firma albastră și măsuțele pe trotuar. Dacă ar 
fi trebuit să aleagă el, s-ar fi dus la Bube, în diagonală, un 
restaurant deţinut de clanurile din Puglia, unde se puteau 
vedea, la orice oră, cele mai frumoase curve din tot estul 
Lombardiei. Dar la Switati trebuia să lucreze. Comandă 
cappuccino, suc natural, cafea, lăsă servieta enormă cu 
documente, un fel de paralelipiped din piele roșie, pe o măsuţă 
din colţul marii săli, iar acolo începu să dea niște telefoane și să 
frunzărească ziarele. 

Apoi, lăsând pe masă servieta și ziarele, o șterse pe a doua 
intrare a localului. Dădea spre o galerie comercială: era ușor să 
dispari trecând pe acolo. Dar nu voia să dispară. Nu în acea 
dimineaţă. Voia doar să vadă cât de aproape era supravegheat. 
Îi plăcu să-i observe pe îngerași care, la rândul lor, ţineau sub 
observaţie ceea ce credeau că era ușa de la bar, pierzând 
vremea, senini, în mașina lor Renault roșie, lovită. 

„Nu mi-au trimis două genii”, se convinse. Și astfel, trecând 
tot prin ușa din spate, se întoarse la micul lui dejun și extrase 
dintr-un buzunar interior al genţii câteva documente pe care le 
selectase. Răsfoi numeroase tăieturi din ziare care-l priveau pe 
Elvio Wolfson, viaţa lui de burlac imortalizată la ieșirea din 
discotecile la modă, pe puntea unor bărci aflate pe mare, pe 
pistele de schi unde sosea cu elicopterul, îmbrăţișând fragile și 
nobile doamne cu nasul în sus sau fete pline de sănătate, 
ambiţie și silicon, pozând la inaugurările de șantiere și la 
prezentările de automobile, și motociclete, și echipe de fotbal, și 
avioane cu două locuri: ca el, erau vreo patruzeci în lume și 
niciunul dintre toţi aceștia nu-i era simpatic lui Genito. Aruncă 
vreo câteva articole pentru detectivii trimiși pe urmele lui, care 
poate aveau să le recupereze din coș. Alese câteva imagini. 
Adăugă fotografii cu chipul unei bătrâne și cel al unui băiat 
tânăr. Pregăti două dosare și puse din nou în servietă ce îi 
trebuia. 


La ora 13.00, cu certitudinea că tot îi mai are în coaste pe 
urmăritori, intră într-o mică, dar aprovizionată vinotecă, a cărei 


VP - 33 


intrare dădea spre o stradă cu sens unic. Se numea Meglio Rossi 
și era administrată de două glorii bătrâne ale extremei stângi. 
Un băieţoi cu doi favoriţi ca de vârcolac, spate lat de luptător și 
un abdomen zdravăn de ridicător de greutăţi. Și un tip înalt, 
slab, cu părul rărit la tâmple, palid, care încerca să-și dea aere 
de ospătar perfect, dar se vedea că în loc să stea acolo să 
muncească, ar fi fost mai bucuros cu o undiță în mână și o 
țigară de hașiș în gură. Prietenia lor cu William, absolut apolitic 
în ciuda faptului că era fiul unui partizan, îl mira întotdeauna pe 
Genito. 

Băieţoiul de la bar, care avea pantaloni roșii și tricou negru, 
culorile anarhiei, îi dedică lui Genito o plecăciune ironică. Ceilalţi 
din bandă băuseră deja două sticle de spumant din provincia 
Veneţiei, preferatul lui William, și așezaseră mese și măsuţe de 
parcă erau niște școlari puși pe treabă. Erau acolo salamuri, 
farfurii de slănină, pâine din Puglia. Genito dădu o tură, 
salutându-i pe cei prezenţi unul câte unul. Observă că lipsea 
Ercolino, un boxer faimos în anii '60, care umbla, vară, iarnă, cu 
haine la două rânduri. Intrebă cum de nu e și obţinu un amestec 
de răspunsuri și glume. 

— Nu se simte bine. 

— Ce i s-a întâmplat, are SIDA și el? 

— Nu, pneumonie. Işi dădea prea multe aere, unul i-a mers 
de-a-ndoaselea. 

— E la pat citind cartea lui Wolfson, pentru că vorbește 
despre un boxer fustangiu. Peste câteva zile, când se va trece la 
încasări, ai să vezi că ni se va alătura. 

Ceilalţi patru, Coltrane, Orio, Pasquale și Mia, se cunoșteau de 
mult. Numele real al lui Coltrane, mare pasionat de America și 
de jazz, era scris pe o lespede partizană. La sfârșitul războiului 
avea numai 17 ani și în legătură cu el circulau zvonuri 
contradictorii. Unii ziceau că fusese un fassulett, un fascist al 
Republicii lui Salo, iar partizanii voiau să-l omoare. Alţii ziceau că 
fusese într-o brigadă comunistă în Ossola și omorâse cu mâinile 
lui câţiva fasciști și pe amantele lor. Un judecător din Novara 
voia să-l condamne la moarte, un grup de troţchiști voiau să-l 
omoare fără să deschidă procesul, în fine, Coltrane dăduse curs 
sugestiei unui unchi înţelept, vânător de munte refugiat în 
Elveţia, și hotărâse cel mai bun lucru, iar rudele se prefăcuseră 
că l-au găsit mort. A fost recuperat, comemorat și îngropat 


VP - 34 


trupul unui neamţ omorât la Rogoredo. După puţin timp, 
Coltrane s-a întors în orașul M. cu un nume fals, pe care puţini 
și-l aminteau. Pentru toţi era Coltrane. Nu muncise niciodată. 
Chiar după război, fusese un expert al răpirilor, cu o abilitate 
specială legată de buncărele băncilor. 

Orio, în schimb, fusese polițist până în 1982, când Italia 
câștigase Cupa Mondială și în chestura din Via Fatebenefratelli 
sosiseră primele femei comisar, dar nu din acest motiv plecase. 
Se zvonea că un informator inserase numele lui într-o listă de 
polițiști, nume importante și respectate, care „profitau”. Erau 
numai exagerări, dar preferase să iasă la pensie. Rămânând 
însă pe piaţă - și într-un stil mare. 

Muncise ca barman în cluburile de noapte cele mai 
frecventate. Mai mult sau mai puţin la vedere, colaborase cu 
Direcţia Antidrog americană, agenţia DEA', care avea câteva 
birouri în Consulat. Strânsese ceva bani verificând sistemele de 
securitate ale unor industriași. Strada și noaptea îi plăcuseră 
mereu, chiar nu reușea să stea în casă, și îl stimulau să vâneze 
știri sau emoții prin orașul M. 

Pasquale era cel mai tânăr din grup și vorbea cel mai puţin. 
Slab, scund, cu un cioc discret, antipatic, ochi deschiși pe care-i 
ascundea în spatele lentilelor de miop, uneori trântea un 
proverb sau o frază cultă. A-l defini un geniu ar fi fost mult, dar 
era un stahanovist, capabil să muncească fără să se odihnească. 
Dimineaţa se supunea legii, pentru că locul lui de muncă oficial 
era de arhivist la Prefectură, dar după-amiaza urmărea cuplurile 
clandestine în moteluri, vlăstarele familiilor bune, având de-a 
face cu traficanţi, pe angajaţii din firme care negociau materiale 
mai mult sau mai puţin secrete, în barurile de pe Corso 
Sempione, unde se întâlneau cu spionii. Reușea să-și tripleze 
salariul de slujbaș la stat datorită aspectului său banal și atenţiei 
sale ieșite din comun. 

Mia avea puţin și nimic dintr-o bună gospodină. Părul ei era 
lung și vopsit blond platinat, avea gene false, machiaj puternic, 
fuma, înjura, privea drept în faţă pe oricine și îi era ușor să-și 
folosească mâinile. Schimbase câteva vieţi. Prima parte ar fi 
putut să inspire o poveste de Giovanni Testori. Apoi se 
căsătorise cu un bărbat de treabă și Virginia Woolf ar fi găsit 
interesante unele mecanisme ale acelei căsnicii. După moartea 


19 Drug Enforcement Administration. 
VP - 35 


lui, fusese arestată pentru trafic internaţional de droguri: nu 
putuse să spună că valiza de cocaină găsită în mașina ei 
aparţinea prietenului fiicei celei mici. Numai datorită prieteniei, 
nu dezinteresate, cu Coltrane intrase în acel circuit de 
„colaboratori” ai lui Genito, un tip care o ajuta să câștige mereu 
ceva. 

— Probabil aţi auzit vorbindu-se de răpirea lui Wolfson. 
Auditoriul deveni atent și tăcut. N-am dat încă un răspuns 
afirmativ definitiv, dar trebuie să știți că e mai mult da decât nu, 
dat fiind că ieri a venit să mă viziteze soţia lui. 

— Maresca... Zi, i-ai tras-o? 

— Maretta se numește. Nimfeta Maresca era o altă poveste, 
era aceea care și-a răzbunat soțul mafiot, Pascalone 'e Nola. 
Hai, te rog, suntem aici să muncim. Chestia e ca dacă îl aducem 
acasă până la Marele Premiu de la Monza... 

— Mai e puţin până pe 18 septembrie. 

— ... pentru fiecare dintre voi vor fi cincizeci de mii de euro. 
Dar, atenţie, aș putea să ajung și la o sută. 


Genito obținuse efectul dorit. Niciunul dintre ei nu mai văzuse 
vreodată atâţia bani fără să trebuiască să facă ceva foarte 
neplăcut. Pentru o asemenea sumă, Coltrane și-ar fi istorisit o 
dată pentru totdeauna poveștile de război, Mia - poveștile ei de 
dragoste, Pasquale poate ar fi găsit puterea să-și dea demisia 
din postul de slujbaș și să-și deschidă o agenţie de investigații 
conjugale, și Orio, fostul poliţist, ar fi luat, în sfârșit, împrumutul 
pentru a cumpăra casa pentru Chiquita Ricciolita, o cubaneză pe 
care o cunoscuse la Varadero și care se mutase în orașul M., 
„unde mi-e atât de frig, dar am parte și de atâta dragoste”. 

Îi lasă să reflecteze la consistenţa ofertei și se amuza să se 
gândească la cât era de plăcut să fie groaznic de generos cu 
banii altuia. Se gândi la Maretta: i-o va trage mai târziu, nu avea 
niciun dubiu în legătură cu asta. Era o clauză tacită a 
contractului lor tacit. Îl încercă o ușoară euforie și îi veni în 
minte ideea lui pentru a rezolva răpirea. Riscantă, dar eficientă. 
Și excitantă, de ce să nege? 

— Totul are un preţ, zise cu voce tare. Și, fără ca nici măcar 
William să îndrăznească să-l întrerupă, adăugă: Nu glumesc. 
Decizia mea de a accepta sau nu depinde și de voi. Pentru că tot 
ce vă voi cere e la îndemâna voastră, e posibil de făcut, vreau 


VP - 36 


să spun. Dar am nevoie de un efort enorm fizic și psihic din 
partea voastră. Ce spuneți? 

— La naiba, Genito, da. Facem tot ce vrei, spuse Orio. 

— Dar dacă nu-mi aduceţi informaţiile corecte despre 
Wolfson, dacă nu-l găsim, atunci nici eu nu sunt plătit și deci - 
voi mă înțelegeți - aș putea să vă dau doar un ramburs. Și un 
ramburs, pentru, să spunem, maximum cincisprezece zile de 
muncă, nu poate să fie mai mare de trei sau patru mii de euro. 
Desigur, în plus va fi recunoștinţa mea și posibilitatea de a vă 
solicita din nou. 

Dezamăgirea cobori până și pe chipul barmanului cu perciunii 
neîngrijiți, care se prefăcea că șterge paharele, dar asculta 
pasionat. 

— Nu există comparaţie, spuse Coltrane, între șase milioane 
și trei sute, scuzați-mă dacă vorbesc încă în vechea monedă. 

— Scuze, Corrado, ai putea să ridici suma din ramburs în caz 
că ar ieși rău? întrebă William în numele tuturor. 

— Nu. Nu există comparaţie între a-l găsi și a nu-l găsi, 
corect? De aceea, dacă o facem, pretind o muncă totală. Dacă 
cineva e implicat în altă chestie și nu se bagă, să spună imediat, 
ca să-l înlocuim. 

Tăcere. 

— Dar cum facem să reuşim noi acolo unde au eșuat oamenii 
și mijloacele statului? întrebă fostul poliţist. 

— Pentru că veţi avea o pistă și, apoi, orașul acesta nu e atât 
de mare. 

— Aveţi dumneavoastră o pistă și nu o au carabinierii? se 
miră funcţionarul de la Prefectură. 

— O au și ei, însă nu știu bine ce să caute. Eu, în schimb, cred 
că știu. E nevoie să cercetăm un teren puţin mai special. Și să 
încercăm fără să ridicăm praful, pentru că nimeni, nici 
judecătorii, nici criminalii, nu trebuie să știe că e o altă anchetă 
în curs, a noastră. Și trebuie să porniţi din Via Mac Mahon. 

— Lângă casa ta, spuse William Chiodi arătând spre Mia, 
rămasă nepăsătoare: nu voia să-i primească la prânz și la cină. 

— Campionul a parcat mașina pe o proprietate în 
reconstrucție. Știm că nu era prima oară când o făcea. Și că se 
dusese în acel loc misterios de unul singur. 

— S-a dus la întâlnirea cu cine l-a răpit? 

— Nu, probabil că s-a dus la curve, spuse Genito. 


VP - 37 


— Fii serios, cu toate femeile pe care unul ca el le poate avea 
la dispoziţie?! 

— Ideea e că trebuie să găsiţi persoana, lucrul, animalul, 
transsexualul, o prostituată, o iubire platonică, un preot, oricine 
l-a dus până acolo mai mult de o dată. Oricine ar fi, voi trebuie 
să aflaţi cine e și să-mi spuneţi sau, la limită, să-l blocaţi până 
vin eu dacă vă temeți că ne va scăpa. 

— Dacă pui problema așa, vrei să spui că Bomber avea vreun 
viciu special? 

— Sau poate că acolo, în zona aia, s-a întâmplat ceva straniu 
care poate are legătură cu o femeie. E posibil ca poliţia să fi fost 
deja pe acolo, răspunse Genito, și nu s-a prins. Se întâmplă. 

— Alora li se întâmplă mereu, zise în bătaie de joc Coltrane. 

— Depinde, preciza Orio, care ţinea să-și apere fosta tagmă. 

— In fine, voi adulmecați orice lucru care ne poate conduce la 
răpitori, la cine a aruncat informaţia că în acea zi Elvio Wolfson 
era acolo și putea fi prins. Ca să scoată bani buni. Fiţi atenţi la 
ce ascultați și vedeţi, iar apoi vorbiţi numai și numai cu William. 
Numai el poate să mă sune. Trebuie să fim prudenţi, e clar? 

— E o răpire foarte, dar foarte anormală. 

— Ei drăcie, vorbești ca la TG5, ce înseamnă anormală? De ce 
a răpi pe cineva e normal? Lăsaţi-mă să termin povestea asta, 
uitasem cât sunteţi de enervanțţi. Cei doi care-l ţin... 

— Ştii cine sunt? 

— Da, se numesc Panarello și Siddi, doi urmăriţi de poliţie. Au 
încercat să dea marea lovitură, dar din punctul meu de vedere 
nu e ideea lor. Dacă-l găsim pe șef și locul unde l-au prins, poate 
ajungem la locul unde l-au dus și trimitem poliţia. Și poate, zic 
poate, încasăm banii iliciţi. 

— Dar eu nu pot să mă pun rău cu colegii, se îngrijoră 
Coltrane. 

— Eu da, chiar dacă aș avea probleme. 

— Aveţi dreptate, îi opri Genito, și dacă se va întâmpla, o voi 
face eu. 

— E adevărat, așa se schimbă totul, fu ironic Pasquale. 

— Exact. Voi trebuie doar să descoperiţi cine, unde, cum etc., 
etc., să nu facem pe moraliștii. Și apoi, ce e un coleg în 
comparaţie cu o viață mai puţin amară? 

— E un lucru posibil, dar spune-ne măcar ceva. l-ai tras-o deja 
doamnei lui Bomber? 


VP - 38 


— Eu te întreb dacă ţi se mai scoală sau trebuie să iei 
pastiluţe? Sunteţi aici să munciţi, nu ca să pierdeţi vremea, 
inclusiv tu, William, ai înţeles? 

— Te cunoaștem, ce vrei? Hai, mai bem un pahar de vin ca să 
sărbătorim învoiala? propuse Mia, ca să mai elimine din 
tensiune. 

— Mai sunteți încă aici? 


Cei patru „secunzi ai lui Genito”!!, după cum se ridiculizau la 
ieșirea din vinotecă, își începură cursa cu obstacole de-a lungul 
străzii Mac Mahon, ignorând faptul că trebuiau să-și 
construiască în primul rând un alibi. Dacă ceva mergea rău, 
Genito i-ar fi tras pe toţi după el, inclusiv pe William Chiodi, 
prietenul de o viaţă. În fond, era numai o anchetă făcută în 
paralel cu cea a poliţiei. O chestie curată. 

Ideea care-l făcuse să râdă cu putere și, în același timp, îl 
agitase peste măsură era însă alta. Mult mai periculoasă. De 
aceea, în noaptea dinainte trimisese sms-ul despre căţei de rasă 
pentru a obţine o întâlnire foarte, foarte rezervată, cu alte două 
persoane pe care le cunoștea de mult. In loc să iasă cu ceilalți 
clienţi de la Meglio Rossi, o șterse ascunzându-se în portbagajul 
mașinii Panda a barmanului mai voluminos, parcată în curtea 
interioară a clădirii. 

Poate că polițiștii mai erau încă acolo, în faţa vinotecii, 
așteptându-l, în timp ce la ora 16.00, sosind fiecare pe cont 
propriu, Genito și invitaţii lui s-au întâlnit în curtea de la Castello 
Sforzesco, în mijlocul familiilor de chinezi care se fotografiau 
după o căsătorie cu multe limuzine negre. De acolo au mers de- 
a lungul curților: trei persoane pierdute printre alte grupuri. 

Cel mai înalt își spunea Guglielmo, dar avea un alt nume. Era 
un rus de aproape șaizeci de ani și arăta, mai mult sau mai 
puţin, de patruzeci și cinci. Făcea, ca și Genito, pe 
„consultantul”, dar la un nivel, categoric, mai scăzut. Nu-i 
mersese rău având în vedere că fusese în serviciile secrete 
sovietice și supravieţuise căderii Zidului Berlinului. Odată, 
Genito fusese în biroul lui de acoperire din Monza, unde tot 
mobilierul însemna un pupitru gol, un rastel pentru puști și niște 
fișete care reprezentau tot avutul lui. Cei doi se înțelegeau 


11 În original, expresia secondo-Genito, un joc de cuvinte, pentru că secondogenito 
înseamnă „al doilea născut” (dintre copii) (n.tr.). 


VP - 39 


foarte bine de când se cunoscuseră într-o agenţie din Atena, 
condusă de un general ucrainean. Oamenii cred că există numai 
CIA, ca agenţie, dar lumea e plină de agenţii diferite, adesea 
aflate în legătură între ele. Genito și Guglielmo lucraseră 
împreună în '93 și, alături de câţiva băieţi îndemânatici, răpiseră 
un traficant de heroină turc și îl încredințaseră celor care 
comandaseră sechestrul, americanii de la DEA. Guglielmo, cu 
italiana lui cu accent german, îi povestise, într-o zi, colegului 
italian că a cheltuit, pe lângă whisky, vacanțe, femei, cocaină, 
mașini și mese de cazino, o sumă cuprinsă între douăzeci și 
două și douăzeci și șapte de milioane de dolari. 

Drama lui - spunea - e că nu crezuse niciodată că va 
îmbătrâni, altfel ar fi economisit. Acum îl surprindeau ochii lui în 
oglindă, iriși de culoarea gheții, gene scurte, înconjurate de 
riduri, două faruri sub smocul de păr alb și rar. Rămăseseră 
ingenui ca atunci când, adolescent fiind, începuse să citească 
înăuntrul său și să înțeleagă faptul că, de la viaţă, voia numai o 
serie de zile, una după alta, și de nopţi, una după alta. Se 
mulțumea să vadă stelele dispărând în zori. Apoi o lua de la 
capăt. Consumase mult, cheltuise tot, spionase, șantajase, 
muncise, se supusese, ucisese, și din viaţa aceea trăită pe 
nerăsuflate îi rămăsese o agendă cu femei care ţinuseră și încă 
țineau la el și cu prieteni, unii foarte „grei”, care nu puteau să-i 
refuze aproape nimic. În plus, cum spunea, era miliardar în 
amintiri. 

Cea care era alături de el putea fi enumerată atât printre 
fostele amante, cât și printre criminali. Se numea lole Pacifico, 
zisă Santa!?. Văzând-o, cu valijoara în mâna dreaptă și un taior 
albastru impecabil, ochelarii rotunzi și albăstrui acoperind o 
privire aproape deloc liniștitoare, nimeni n-ar fi zis vreodată că 
era singura care ieșise din Cosa Nostra. La început, foarte 
tânără, participase la câteva răpiri de persoană, apoi se mutase 
în nord devenind spărgătoare de bănci și traficantă de droguri. 
Fusese capturată într-o razie care urmărea să-i distrugă pe 
susținătorii unui naș. După câteva săptămâni de pușcărie, se 
convertise. Ispășise o condamnare de trei ani nu în închisoare, ci 
într-un apartament al poliţiei, și își schimbase identitatea. Işi 
făcuse operație estetică la nas, reducându-l din lăţime, și i se 
făcuseră niște transplanturi de păr, mai ales pe frunte, unde 


12 Sfânta. 
VP - 40 


acum se încreţeau niște bucle câlțoase. Încercase să elimine, 
fără prea mare noroc, pungile de sub ochi. Era puţin schimbată, 
dar rămăsese aceeași corectă și de încredere delincventă de 
odinioară. 

Nu știa ce înseamnă ezitarea în fața morţii celorlalţi. Simţise 
de multe ori gustul pe care-l lasă uciderea. 

Ea a fost cea care a vorbit prima: 

— Ascultă, Genito, eu te respect, dar nu ne povesti nimic. 
După cum știți, proștii ăia de prieteni ai mei palermitani mi-au 
jurat-o. Nu vreau să risc să câștig atâţia bani dacă pe urmă nu 
voi putea să-i cheltuiesc. Cu Guglielmo am fost clară, dar el nu 
știe să-ţi spună nu. 

O străfulgerare de viclenie îi străbătu ochii frumoși, născocise 
probabil unul dintre trucurile ei diabolice. In anturaj se știa că 
fusese ea - sau unul de-ai ei - cea care păcălise prima 
detectoarele de metal ale băncilor, intrând în întreprinderile 
financiare într-un scaun cu rotile sau în cârje și scoțând armele 
când era prea târziu pentru angajaţi. 

— Dacă mă fac din nou văzută, până la urmă cineva mă 
recunoaște și mă omoară. 

— Cum vreţi, însă mărturisesc că eu n-aș ști să spun nu în 
faţa unei sume de cinci sute de mii de euro pentru trei zile de 
muncă. Nu vă convine? Voi găsi pe altcineva. Prieteni ca înainte, 
da? se prefăcu că-și ia rămas-bun Genito. 

— Hei, așteaptă puţin, amice. Măcar să vorbim despre asta, îl 
blocă rusul, căruia nu-i displăcea perspectiva unui asemenea 
câștig. 

— Nu se vorbește despre aceste subiecte dacă apoi nu se 
realizează. Și eu sunt superocupat. Asta e orașul M., băieţi, și 
cine nu are două locuri de muncă e un dobitoc, spun bine? 

Santa râse. 

Și Genito spuse: 

— Eu vă cer o colaborare scurtă, foarte scurtă. Destul de 
flexibilă, dar de mare profesionalism. 

— Cât de scurtă? 

— Cel mult, dar cel mult o săptămână, începând de astăzi, să 
spunem că nu sâmbăta asta, dar următoarea totul e terminat. 

— Cu timpul nostru am reuși. La limită, dar am reuși, spuse 
Guglielmo și o fixă pe Santa. Femeia îi întoarse, plictisită, 
privirea. 


VP - 41 


— De ce artrebui să ne ocupăm? 

— Răpirea Wolfson. 

— O nimica toată. 

— ÎI deţin doi criminali pe care poate îi cunoașteţi, spuse 
imediat ca să o facă pe Santa curioasă, iar aceasta spuse: 

— Cine sunt? 

— Doi calabrezi, Panarello și Siddi. 

— Glumești? Nu e posibil, ăia doi nu pot să gestioneze o 
răpire ca asta. Am avut de-a face cu ei. 

— Las-o baltă, ce ne pasă dacă sunt paznicii sau boșii? Acum 
îl au ei. Soţia lui Elvio mă plătește pe mine și eu vă plătesc pe 
voi pentru această operaţiune simplă, ale cărei detalii le-am 
studiat deja. Eu sunt mandatarul și voi executanțţii aceluiași 
proiect criminal. 

Santa și Guglielmo erau mai mult decât interesaţi, dar ultimul 
cuvânt trebuia să fie al Santei. Ea era cea care decidea. De 
aceea, Genito îi spuse: 

— Ai fost mereu mai bună decât un bărbat, de ce nu mă ajuţi? 
Când o să ni se mai întâmple să lucrăm împreună? 

Chiar dacă fusese un căpitan carabinier, Genito îi era 
simpatic. Ce îi propunea? 

— Bine, dar depinde și de ce beculeţ ţi s-a aprins, începe să 
ne explici, fă pe viteazul. 

— Am studiat dosarele care-l privesc și am hotărât că putem 
încerca o cale. 

— Care? 

— O cale pavată cu obstacole și bancnote de cinci sute de 
euro. 

— Ai adresa vizuinii și vrei să încerci o acţiune de comando, e 
evident. 

— Greșit. Crezi sau nu, dacă aș ști, aș trimite poliţia. 

— Nu te cred, dar spune-mi atunci, ce vrei să faci? 

— Vom comite o infracțiune. 

— Altfel nu ne-ai fi chemat pe noi, deșteptule. 

— E un lucru foarte simplu. Problema mea e că nu pot acţiona 
de unul singur, cum prefer să fac de obicei. Dar eu voi sta cu 
voi. Aceeași parte. Aceleași riscuri. Vă băgaţi sau nu? 

— În acest moment aș spune că da. 

Și Guglielmo dădu din cap în semn că da, trăgând tare din 
trabucul gros ca un cârnat. 


VP - 42 


— OK, atunci, ei îl au pe Wolfson, corect? Noi o răpim pe 
mama unuia și pe fiul celuilalt. 

Rusul și siciliana se priviră. 

— Dar ești nebun? 

Era o întrebare retorică. Genito nu era nebun deloc. Mai mult 
decât nedumeriţi, erau încordaţi. Guglielmo stinse trabucul după 
ce scosese câteva cerculeţe de fum, ca un virtuoz, sub 
porticurile castelului. 

— Îi prindeţi, îi ţineţi pentru foarte puţin timp într-un loc pe 
care-l găsesc eu și apoi dispăreţi. Îi eliberez eu însumi. 

— Când spui tu, pare ușor. 

— E ușor, de aceea va reuși. Pune-te în locul lor, ești dat în 
urmărire și îţi este răpit copilul. 

Santa își cobori privirea. Nu spuse că ei, când se convertise, îi 
omorâseră tatăl simulând că suferise un accident pe tractor, la 
Corleone. 

Intrară în librăria castelului: era compusă dintr-o sală mare, 
dreptunghiulară, plină, în afară de cărţi, cu hărţi, documente, 
jocuri și gadgeturi. Un tânăr slab și blond mânca o prăjitură cu 
ciocolată împreună cu vânzătoarea și le oferi și lor. 

— Noi ne tratăm bine clienții. 

— Poate mai târziu, răspunse Genito. Și coborând vocea, 
continuă: Colegi, să ne gândim o clipă. N-am spus că trebuie să 
facem rău unuia sau altuia, asta e clar. N-am spus că trebuie să- 
i facem, nici pe departe, să sufere mai mult decât o fac deja, 
pentru că ce hal de viaţă au? Voi, mai ales tu, lole, care ești 
siciliana din Palermo, știi. Percheziţii zi și noapte, interogatorii, 
alibiuri și avocaţi, responsabilitatea de a păzi banii celor din 
grup, întrevederile în pușcărie. O viaţă care e deja o închisoare. 
Ce credeți că se întâmplă dacă își pierd libertatea pentru câteva 
zile? 

— Ca avocat ai fi mare, glumi Guglielmo. 

— Ideea mea e că noi îi luăm pe cei dragi lor pentru puțin, 
foarte puţin timp, minimum necesar, cât să ajungă la urechile 
celor doi daţi în urmărire. Ca să organizăm un schimb egal. Ei nu 
știu cine suntem. Dacă îi facem să creadă că le omorâm mama 
sau fiul, cad în plasă, ni-l dau înapoi pe Bomber și voi vă băgaţi 
în buzunar două sute cincizeci de mii de euro fiecare. Nu sunt 
puţini. 

— Plata e disproporţionată în comparaţie cu riscul. 


VP - 43 


— Știu că plătesc prea mult. 

— Dimpotrivă. Dacă ne prind, ne dau douăzeci de ani. De data 
asta vor fi bani munciţi din greu, îl întrerupse femeia. 

— Și dacă ea se pocăiește din nou? întrebă Guglielmo 
continuând să glumească. Nu intră la închisoare și cei douăzeci 
de ani ai ei îi muncim eu și cu tine. 

— Dacă îl aducem pe Bomber acasă, ea nu va mai avea pe 
nimeni care să o bată la cap, credeţi-mă. Nu va mai avea nevoie 
să facă favoruri nimănui. Voi da niște bani și mamei, și fiului, ca 
ramburs. Și la sfârșit toți au trăit fericiţi și bucuroși, ce poate să 
meargă rău? Spuneţi-mi. Dacă lucrăm ca niște profesioniști, așa 
cum și suntem, cine să ne bage în încurcătură? 

— Recunosc că ideea e bună și inovativă, așa se spune? 
continuă rusul. 

— Mi-ai luat vorbele din gură. Și, în fond, ne cunoaștem de ani 
de zile, nu? Dacă rezolvăm afacerea asta noi trei, cine poate să 
ne trădeze? Locul unde-i voi ţine pe prizonieri e sigur. Hai, 
ultima ofertă. Trei sute de căciulă și nu mai discutăm. Șase sute 
de mii de dolari sunt un noroc. 

— Ei, spusese-și euro! 

— De ce, ce-am spus? i 

— Merge pentru șase sute de mii de euro, ștrengarule. Insă 
am o întrebare. Una singură, spuse Santa. 

— Te rog. 

— Doamna e cuprinsă în factură? întrebă. 

Poate că era adevărat ce se spunea despre ea, că îi plăceau 
mai mult femeile decât bărbaţii. Subiectul Maretta era tare, se 
gândi Genito, care nu răspundea nimic nici unuia. 

— Deci, unde mergem să studiem documente, hărţi și situaţii? 

— Nicăieri. În mașină am două genţi, dacă veniţi după mine... 
A, așteptați să-mi cumpăr cartea prostului ăluia. 

Era un teanc cu Soția campionului, luase una. 

— Cum e? îl întrebă Genito pe librar. 

— Se vinde. După cum veţi afla, dă foarte multe detalii intime 
din viața unui boxer bătrân, unul care, la sfârșit de carieră, a 
luptat în toată lumea și a întâlnit o fetiță cu câteva săptămâni 
înaintea ultimului lui meci. Se iubesc și, în timp ce el face 
antrenamentele, află de la televizor că ea tocmai s-a sinucis, 
aruncându-se sub metrou. Puțin după aceea, îi aduc în sala de 
antrenament jurnalul ei, cu zece cântece. El, atunci, oh. 


VP - 44 


— L-aţi citit? 

— Vreţi un răspuns sincer? L-am terminat cu greu. E plin de 
semne de exclamare, de adverbe, de descrieri ale cerului și ale 
vremii. Dacă vreţi un roman poliţist bun, de ce nu cumpăraţi 
unul de Colaprico? 

— Nu se va întâmpla niciodată. 

— Scuzaţi-mă, cum așa? 

— Lasă, ăluia trebuia să-i smulg urechile cu ani în urmă. Cât 
vă datorez? 


Plecară din librărie; o altă pereche de chinezi se fotografia în 
fața fântânii, iar doi polițiști pe cai urmăreau traficul. 

— Astăzi e atâta smog că nu se poate respira, n-aș vrea să 
mă îmbolnăvesc... imediat ce vin banii de la tine, plec în Cuba și 
rămân acolo până la sfârșitul anului, spuse Guglielmo. 

— Altul care vorbește de rău orașul care-i dă să mănânce, 
unul care spune că aici nu se simte mirosul anotimpurilor ca „la 
noi în Crimeea”. Dar de ce nu rămâi în Crimeea?! Ești un amator 
în orașul M., nu ca mine și Corrado, noi aici suntem ca peștii în 
apă, spuse Santa. 

— Ceva dreptate are, orașul M. devine, pe an ce trece, mai 
rău. Din fericire, nu am copii. 

Santa dădu din cap. 

— In afară de faptul că, în martie, când a fost valul acela de 
căldură plăcută, se învârteau prin oraș ditamai hormonii ca 
veverițele și era de-ajuns să pui urechea pe zidurile caselor 
dincolo de care era numai o gâfâială, o respiraţie sacadată, un 
„te iubesc”, „mă iubești”, „vino aici să te operez”. Orașul 
acesta, în comparaţie cu restul Italiei, a ales anotimpurile cele 
mai bune. 

— Vrei să spui diferite, spuse Genito. 

— Cele mai bune, Corrado, cele mai bune, pentru că sunt doar 
două, și nu patru ca în toate celelalte locuri. E anotimpul închis 
și cel luminos, și se aseamănă între ele, se modifică doar felul în 
care te îmbraci. Oi fi trăit într-un sat cocoțat pe un deal, dar îmi 
place grozav să mă plimb prin orașul M., pe aceste străzi drepte, 
unde nu obosești prea mult, mergi și te gândești, analizezi ce 
vei putea face, cum vei rezolva o problemă. 

— Unde vei face un mic jaf, adăuga Genito. 

— Unde vei comite o crimă mică, râse Guglielmo. 


VP - 45 


— Da, și astea, pentru că aici e mereu cineva de la care să 
ceri informaţia corectă. După voi, de ce se întâmplă asta, 
pungașilor? Numai aici există și rezistă persoanele care știu tot. 
Poate că fiecare știe tot despre un mic sector, unul de buloane, 
altul de vitrinele magazinelor, altul despre statuile Domului. Dar 
dacă-l știi pe cel care știe tot, poţi afla ce te interesează în 
câteva ore. Și asta e frumuseţea orașului M., cunoașterea. Să 
știi cum se învârte lumea. Pentru că dacă știi asta, eviți curbele 
strânse, aţi înțeles, voi doi, mereu cu comploturile voastre 
ascunse de polițiști internaţionali, unde vă aflaţi? Și de ce îmi 
place atât de mult să stau aici? Imi place atât de mult să stau 
aici, că aș putea să angajez o armată și să omor pe cine mă 
împiedică să fiu fericită în orașul meu, spuse, iar Guglielmo o 
fixă, cu ochii măriţi din cauza neliniștii. 

— Ce spui? 

— Nimic, nimic, gândeam pentru mine. 

Ajunseseră la mașina lui Genito, care extrase din portbagaj 
două genţi și le puse pe trotuar. Le indică. 

— Asta e pentru tine, lole. Este și o hartă a zonei unde vei 
acţiona. E lângă La Spezia. Și asta e pentru tine, Guglielmo. Mai 
simplă. Sper ca totul să se termine repede și bine. 

— Putem să folosim colaboratori? 

— Pe mine mă interesează rezultatul, mă bazez pe judecata 
voastră. Luaţi genţile după ce voi trece de semafor, vă rog. 


6. 


Marţi, la 9.00, o femeie cu o uniformă închisă la culoare cobori 
dintr-o mașină cu un portbagaj foarte încăpător și sună la casa 
Brigidei Panarello. Era la ţară, la capătul satului, două etaje 
înguste și întunecate, cu acoperișul prost aranjat. Bătrână era 
foarte neîncrezătoare. 

— Doamnă, v-am spus că sunt de la agenţia de mesagerie 
rapidă. Înţelegeţi acest cuvânt? La fel ca telegramele. Am un 
mesaj pentru Brigida și Nino. Dumneavoastră nu sunteţi Nino. 
Sunteţi cumva Brigida? 

Bătrâna lăsă să se deschidă ușa pe care o ţinu însă închisă cu 
lanţul. Exact cum prevăzuse Genito. 


VP - 46 


— Doamnă, m-aţi văzut? Ce, vă e așa de teamă de mine? 

— La vârsta mea nu mi-e frică de nimic. Plicul. 

— E un pachet cadou și nu încape, uite! spuse lole, împingând 
obiectul spre ușă și izbindu-l de uscior: Uite! 

Brigida zâmbi. 

— Înţelesesem o telegramă. Aşteptaţi, așteptați, că deschid. 

Femeia deschise larg ușa și ochii i se închiseră după ce primi, 
fix în centrul feței, un pumn. lole Pacifico știa cum să procedeze, 
legase casieri și directori de bancă. Cu panglica de împachetat îi 
puse călușul, legându-i apoi mâinile la spate. In câteva minute 
făcu inspecţie în casă, inclusiv în poduri și în pivnițe. Putea s-o ia 
de acolo. „Pentru a face să reușească bine farsele, e nevoie de 
Sfânta Răbdare”, își spuse. Fluiera. Doi bărbaţi în salopetă 
coborâră din mașină și se duseră să o ajute. 

Întâlnirea cu Guglielmo era după-amiază, într-o colibă la 
Cusano Milanino, una dintre zonele părăsite, achiziţionate de 
dottor Fulvio Wolfson și aflate de câteva ore la totala dispoziție 
a lui Genito. O vastă pardoseală plină de praf și o mică ușă pe 
stânga. Acolo, în capătul coridorului, se deschideau trei uși, iar 
bătrâna mamă a urmăritului fusese așezată, legată, cu o cagulă 
pe cap, în biroul mai mic. Pe scaunul de alături, și el legat, cu 
ochii acoperiţi și cu căluș în gură, era un tânăr de aproape 
douăzeci de ani, băiatul pe care Siddi nu-l recunoscuse 
niciodată, făcut cu o funcţionară de la primărie. Se numea 
Edmondo, și rusul Guglielmo îl capturase fără dificultate. 

— Mergea pe stradă să ia autobuzul, de acasă la facultate, 
pentru că e băiat bun, când a văzut un biet bătrânel 
extracomunitar care nu reușea să pună în mașină pungile cu 
cumpărături. „Pot să vă ajut?” a întrebat bietul șoricel. lar acum 
e aici și să vedem dacă vom reuși să facem o negociere așa cum 
trebuie, îi povestea lui lole Pacifico, ţinând în gură o minge de 
ping-pong pentru a-și modifica timbrul vocal. 


Bătrâna doamnă Latella in Panarello vorbi după nicio jumătate 
de oră. Guglielmo luase două cărți de telefon și, ţinându-le 
împreună, o lovise peste coapse și peste spate. În mai puţin de 
trei minute fusese convinsă să înregistreze pe o casetă un mesaj 
pe care Genito îl scrisese și îl băgase în dosar: „Fiul meu, acum 
știu pe pielea mea ce simţi când ești răpit. Ascultă-mă bine: fără 
să-i faci nici cel mai mic rău domnului de la Formula 1, 


VP - 47 


înapoiază-l imediat, acolo unde se află. Lasă-l să plece, trimite-l 
spre o patrulă, fă așa, altfel nu mă vei putea revedea teafără. 
Nu greși. Împreună cu tine e o persoană pe care n-o cunosc, 
însă cei care sunt cu mine acum mi-au spus că aici, aproape - 
eu nu-l pot vedea -, e un tânăr care se cheamă Edmondo”. Pe 
fundal, plânsul băiatului și o melodie arăbească. 

Muzica fusese amprenta de clasă dorită de lole Pacifico, care 
oprise înregistrarea. 

— Noi trebuie să ne purtăm ca niște răpitori adevăraţi. Și, dat 
fiind că nimeni nu trebuie să reușească să ajungă la noi, suntem 
prudenţi, nu-i așa, prietene? Eu stau aici liniștită să fac pe 
paznicul. 

Cei doi răpiți se plânseseră, dar nu mai mult de atât. Bătrâna 
mamă rămăsese nemișcată, ca o stâncă, ore întregi, studentul, 
în schimb, își agita piciorul drept și încercase numărul clasic al 
tinerilor. 

— Dar ce legătură am eu? 

— Suntem adepţi ai pedepselor biblice, i se răspunsese. 

— Greșelile taţilor cad asupra fiilor? 

— Se vede că mergi la școală, bravo. 

— Nu am tată. 

— Nici eu. 

Și asta a fost tot. 

Rusul ieși cu caseta și cu micul aparat de înregistrare. Trebuia 
să dea foc mașinii furate la Santa Margherita Ligure de lole și 
să-i încredinţeze caseta lui Genito. 

Nu avură probleme cu mașina, lăsată la Parco delle Groane, 
nici cu apelul către detectiv, dat de la o cabină din gara Bollate 
Nord. Guglielmo extrase din portofel un bilețel compus de 
Genito și sună pe un număr de mobil. 

— Putem să vindem doi căţei. 

— Bine, ai și pedigree-ul? 

— Da. 

— La ce oră? 

— Peste o oră. 

— OK. 

Acum zarul era aruncat, n-aveau cum să mai dea înapoi, își 
spuse Genito. 

Guglielmo se duse să bea un ceai într-o cofetărie lângă Piaţa 
Cavour. Trecu pe la baie înainte să iasă și lăsă caseta 


VP - 48 


înregistrată în coșul cu prosoape murdare. Câteva minute mai 
târziu, Genito comandă un „americano” și întrebă unde era 
toaleta. Recuperă caseta, bău cocteilul și se duse să piardă 
vremea la librăria internaţională din apropiere. Peste puţin timp 
trebuia să primească telefonul. Făcu o plimbare prin grădini, pe 
sub statuia lui Indro Montanelli: era un loc bun pentru a sta 
liniștit. 

Celularul pe care Maretta Zara i-l lăsase sună. 

— Suntem noi. 

— Da, știu, dumneavoastră, cum spunem noi cei din orașul 
M., aveţi chiar o voce de băutură gazoasă, spuse Genito. 

De cealaltă parte fură câteva secunde de tăcere, înainte de 
un ezitant: 

— Și dumneavoastră cine sunteți? 

— Un prieten de familie. 

— Cum fac să știu că nu ești poliţist? Știi ce fac, acum trec la 
consecinţe extreme, oricum am înțeles că povestea asta nu 
merge cum ar trebui. 

— Pot să vă demonstrez că nu sunt poliţist. 

— A, da? Cum? 

— Vă pun să auziți o poveste interesantă, aveţi puţină 
răbdare. Cunoașteţi Biblia? 

— Vrei să mă faci să pierd timpul ca să localizezi apelul, 
idiotule. 

— Hei, hei! 

Genito pornise aparatul de înregistrat și îl lipi de microfon. 
Lăsă să curgă plânsul femeii, sughiţurile speriate ale băiatului. 
Și întrerupse brusc sunetul. 

— Ochi pentru ochi, dragul meu, cum vrea Domnul nostru. 

— Dar cine sunt ăia doi? 

— Ştii foarte bine. 

Comunicarea se întrerupse. Genito căscă. Când era căpitan 
de carabinieri, intrase neînarmat într-o bancă unde se 
baricadaseră trei jefuitori și îi convinsese să abandoneze armele 
și ostaticii. Negocierile erau punctul lui forte. 

Verifică să nu fie urmărit și se prezentă la casa Marettei Zara. 
Escortat de Manu, urcă la etajul al treilea al unui minunat 
apartament la Brera, unde fusese primit într-un salon cu bolte 
înalte care avea, în colțuri, patru coloane, iar pe pereţi tablouri 
antice. Era posibil să fie casa unuia dintre strămoșii Wolfson, 


VP - 49 


care, din nenorocit în nenorocit, fusese lăsată moștenire 
ultimului ticălos al stirpei. 

Maretta apăru cu un halat pe sub care arăta, fără cea mai 
mică pudoare, un compleu de lenjerie compus dintr-un sutien 
fără bretele, foarte colorat, în nuanţe de verde și maro, care 
stătea pe ea numai pentru că avea sânii tari, și o pereche de 
chiloţi roșii, minusculi, cu o sforicică atârnând pe șolduri. 

— Pot să-mi scot haina măcar? 

— Nu am mult timp, trebuie să merg la o petrecere, doi 
prieteni își inaugurează noua casă. De fapt, ai putea veni cu 
mine. 

— N-am chef să fiu văzut. Am trecut pe aici ca să-ţi spun că 
accept și că... 

Nu îl lăsă să termine. ÎI cuprinse cu braţele după gât. Și 
Genito o sărută. Se opriră, se priviră și ea se duse să închidă 
ușile camerei. Se întoarse, se așezară faţă în faţă și se ajutară 
să se dezbrace. Pentru ea nu fu nevoie de mult timp. li opri 
mâna. 

— Așteaptă o clipă. 

Ca și cum ar mai fi uitat să închidă vreo fereastră sau 
telefonul, se duse să-și ia geanta, lăsată pe canapea, căută și, în 
fine, îi arătă nu un prezervativ, cum credea Genito, ci o cutie cu 
cremă. 

— Ajută-mă să mă dau cu ea, îi ordonă, întinzându-se pe 
covorul albastru. 

Bărbatul citi eticheta, era un gel stimulator. 

— Nu am nevoie. 

— E pentru mine, nu pentru tine. Și nu face pe nebunul, 
ascultă și gata, spuse desfăcându-și picioarele. 

Genito o sărută. 

— Unde trebuie să te dau cu ea? Pe spate? 

— Ar trebui să știi unde încep fetele să fie fierbinţi. 

Insistă cu degetele unde știa, Maretta închise ochii și dădu 
capul pe spate. Nările se deschideau și se închideau, mușchii 
abdominali se întindeau ca și cum stăteau să se rupă, era așa 
de frumoasă în timp ce vorbea și se mișca, era pătimașă. 

— Acum acționează mai mult, spuse, ducându-se să se 
sprijine de canapea, cu o mână întinsă în față, printre perne, și 
cealaltă pe pubis, ca să continue singură să-și întindă crema 
excitantă. 


VP - 50 


— Vreau să te simt în mine. 

— Nu pe canapea, vino aici, spuse Genito. O împinse spre o 
masă de joc, plină de sertare și, întinsă cu abdomenul pe acel 
lemn neted, cu fundul în aer și mâna în zona inghinală, blonda 
Miss Sorriso se întoarse să-l privească: nu se prefăcea, nu era 
una care se prefăcea în pat. Cu siguranţă în viaţă era capabilă 
să înșele, dar nu pe masa aceea de joc. 

Genito făcu totul ca să interpreteze dorinţele unei femei care 
nu mai vorbea și respira tot mai gâfâit. O făcea obligându-se să 
nu dea greutate faptului că i-o trăgea „știrii anului” - adică, așa 
cum se corecta în minte -, „soţiei știrii anului”, chiar dacă 
vremurile pe care le trăim sunt pline de tragedii, de neînţelegeri 
și de cele mai rele știri care privesc continente întregi și nu doar 
fiinţe umane solitare, fragile și nenorocite. 

Auzise spunându-se, poate chiar de la prietenul său poliţist, 
Bagni, că persanii, făcând dragoste, se concentrau asupra unei 
cutii închise, și în interiorul acestei cutii închise era o altă cutie 
închisă, și așa mai departe, ca să reziste cât mai mult posibil în 
așternuturile dragostei, dar era un lucru legat de persani care 
nu aveau la ce altceva să se gândească. Insă da, era dificil să nu 
te abandonezi, și apoi ea, acum, era foarte aproape de orgasm. 

Privi părul scurt și ciufulit care lăsa descoperită ceafa arcuită, 
îl dădu la o parte de pe gât, tăcând în timp ce ea repeta „da” și 
se abandona, ca și cum i s-ar fi îndoit picioarele. Atunci el a 
făcut-o să alunece pe paviment și i-a spus simplu: 

— Desfă picioarele. 

Și reîncepu să facă dragoste ca și cum ar fi cântat o muzică 
din puţine note, dar care trebuiau să fie chiar cele potrivite ca 
să nu iasă falsă. Cântă până când simţi un șoc în centrul șirei 
spinării și atunci se pierdu definitiv și se abandonă, continuând 
să împingă până la final. 

Nu era ușor să te înţelegi prima oară, cu certitudinea că ai 
luat și ai dat tot ceea ce era de luat și de dat. Maretta rămase 
goală să privească frescele din tavan ca și cum nu le-ar fi văzut 
niciodată până atunci. 

— Nu e deloc rău, îi spuse. 

— Am început să fac lucrurile astea cu cinci ani înainte ca tu 
să te naști. 

— Nu ţine de experiență. 


VP -51 


— Păi, experienţa ajută, și pentru că n-am mai făcut-o 
niciodată cu o femeie atât de urâtă. 

Sunetul celularului îl salvă de Maretta. Era aceeași voce de 
sifon. 

— Cine ești? 

Genito îi făcu semn femeii să nu răsufle. Își dori ca Manu să fi 
fost mai eficient faţă de seara precedentă, în care i-o adusese 
pe Maretta la birou, și casa să fie într-adevăr lipsită de 
microfoane. Nu avea nici măcar un mic scanner pentru a 
verifica. Hotări să încerce, oricum, un dialog abia inteligibil. 

— E ultima ta problemă să știi cine sunt. Ai una mai urgentă, 
prostule. Depinde de tine și de prietenașul tău să stabiliţi cât să 
faceţi oamenii să sufere. Să știi că o persoană dragă e în mâinile 
unui dușman e emoționant, nu? 

— Eşti un nenorocit, prietenul tău e un om mort. 

O spusese. Și acum era rândul lui să reacționeze, folosind 
cuvintele și tonul potrivite. 

— Nu e prietenul meu. Nu mă interesează deloc dacă e viu 
sau mort. Dacă vrei, ucide-l. 

Maretta părea în pragul unei crize de nervi, se apropiase de 
telefon. 

— Omoară-l, trimite-mi-l înapoi cu picioarele rupte, cu fundul 
făcut praf, fără să mai poată scoate un sunet. Pentru mine e 
același lucru. Ai înțeles? lar acum, dacă-mi dai voie, du-te 
dracului. Am treabă. Dacă mai vrei o șansă, ultima șansă, sună 
peste două ore, spuse și închise telefonul. 

Femeia rămăsese fără cuvinte. 

— Ti-am spus că am acceptat cazul. Lasă-mă să-mi urmez 
metoda. 

— Dar tu ești nebun, criminal sau ce naiba? 

— Lasă. 

— Lasă? 

Scena isterică fu oprită de Genito. 

— Nu-ţi face griji, Maretta. Ai încredere în mine și uită ce ai 
auzit. E ca în bătăile dintre cei beţi, cel mult zboară câţiva 
pumni, dar trebuie să demonstrezi că nu ţi-e frică. Acum tu du- 
te la petrecerea ta, eu am un telefon de primit. 

— De ce nu vii și tu pe urmă? 

— Vin să te văd mâine dacă vrei. Aduc eu crema. 


VP - 52 


M. părea un oraș marin. Localurile erau pline de tineri care 
beau cocteil cu lămâie verde. Genito luă metroul pe linia verde 
și cobori la Gara de Nord. Voia să se ducă să verifice personal 
ostaticii: ai lui. Dar înainte voia să primească telefonul de la 
răpitor: al celuilalt. 

„Da, e puţin riscantă, și totuși ideea începe să dea roade”, se 
elogie. 

Tocmai bea o cafea când suna celularul; ieși din barul gării, 
urcă o scară ca să se ducă lângă capela religioasă, care era 
mereu goală. 

— Au trecut exact două ore. 

— Eşti un calabrez ignorant, dar ești punctual. 

— Te-am sunat ca să-ţi spun că prietenul tău e mort. 

— Imi pare rău pentru a-i tăi, atunci nu mai avem nimic de... 

— Așteaptă. 

— Aștept. 

— De ce nu te interesează dacă e viu sau mort? 

— Aş putea să-ţi răspund că e secret profesional. Dar 
adevărul e că eu iau banii ca să închei nenorocita asta de 
poveste și, dacă trebuie să se termine în sânge, să se termine în 
sânge. Sângele se uită. Mai ales al celorlalţi. Și eu nu am 
probleme, nerodule. Eu nu sunt ruda nimănui. Tu, în schimb, ești 
tatăl băiatului sau fiul bătrânei? 

— Du-te dracului. 

— Hai, ești cel care începe cu litera P sau cu litera S? 

— Sunt fiul. 

— Bine, draga domnule P. 

— P? Mă și cunoști? Bravo, nenorocit împuţit ce ești! 

— Ai vrut să joci la o masă greșită, iar acum poți doar să 
limitezi pagubele. Dacă ești de acord să faci schimbul, pentru 
tine și celălalt sunt oricum două milioane. Ți le dau, chiar dacă 
ești idiot. Multinaţionalele sunt generoase. Spune-mi unde 
sunteți și vă aduc eu banii. 

— Nu sunt nici idiot, nici prost. Când vei afla unde suntem, ne 
trimiţi poliţia și economisești și banii. 

— Da, așa mă duc și eu la închisoare. 

— Tu ești protejat de cei bogaţi. 

— Oricât de bogaţi sunt, nu-i pot cumpăra pe toţi polițiștii și 
pe toţi judecătorii. 

— Ajung un procuror-șef și un judecător de tribunal. 


VP - 53 


— Crede-mă, eu nu vreau să fiu prins, exact ca și tine, și nu 
vreau să afle cine sunt. Dacă n-ar fi la mijloc munca noastră, nu 
m-aș fi ocupat niciodată de tine și de asociatul tău, nu-i vânez 
pe cei daţi în urmărire. Eu îi protejez pe cei care mă pot plăti. 

— Și banii unde sunt? 

— În orice parte din lume îi vrei. Sunt deja peste graniţă, e de 
ajuns un telefon și se transferă. Spune-mi tu pe numele cui. 

— Nu, așa nu merge. Mi-i aduci tu, singur, la adresa pe care 
ţi-o voi da. Dar eliberează-i pe ai noștri imediat. 

— Nu poate funcţiona așa. 

— Trebuie să funcţioneze așa. Ei nu vor face niciun denunţ, 
dar eu voi suna. Dacă sunt liberi, ești un om de cuvânt și, în 
acest moment, două milioane sunt mai mult decât am putea 
obține. Crede-mă. 

— L-aţi omorât? 

— Deci te interesează. 

— E viu? 

— E viu. 

— Dă-mi-l viu și cresc la două milioane și două sute de mii. 

— Zece la sută? Facem douăzeci și în seara asta îi dau să 
mănânce şuncă. 

— Bine, două milioane patru sute. A, evident, nu glumesc. Nu 
am glumit niciodată. Dacă mă trageţi pe sfoară, pe ăia doi pe 
care-i eliberez îi prind din nou și îi omor. 

— Am înţeles. De aceea eu am încredere în tine și tu în noi. 

— Spune-mi adresa. 

— Nu acum. Te sun mâine, tu eliberează-i imediat. Și fă rost 
de bani. 

— Bine. 

— Bine? 

— Bine. Acum să vedem cum ne punem de acord în legătura 
cu unde și cum să vorbim din nou. Eu am încredere în tine și la 
fel și mama ta trebuie să aibă încredere în tine, pentru că o 
greșeală din partea voastră costă mult pentru mulţi dintre cei 
care poartă numele tău... 

— Mâine la 16.00, la telefonul ăsta. 

— La 16.00, confirmă Genito și închise. 

Trebuia să o anunţe pe Maretta și să recupereze... 

Se gândi câteva secunde. 


VP - 54 


„Da, cer zece milioane. Mi-am tras pe merit un mic câștig, ăia 
nu vor vorbi niciodată și, dacă vorbesc, cât poate să valoreze 
cuvântul unui infractor dat în urmărire?” 


Îi trimise un mesaj lui Guglielmo. ÎI luă din staţia de tren și, 
împreună, se întoarseră la fabrica părăsită. Le administrară 
niște narcotice tânărului student și bătrânei doamne, îi închiseră 
în portbagajul unei mașini break tocmai furate și îi lăsară pe un 
câmp, la mică distanţă de aeroport, cu câţiva bani în buzunar. 

— Așteaptă sms-ul de la mine cu parola „pește roșu”, în ziua 
următoare, la 11.00, trimite-o pe Santa în galeria care e în 
spatele barului Switati ca să vă plătesc. 

— Scuze, am terminat deja? 

— Voi da, eu mai am încă de transpirat. 

— Ești mare. Șase sute de mii pentru două zile de muncă. 

— Mama îmi spunea mereu: „Corrado, ești prea bun”. 


Trebuia să mai facă încă un lucru. Adică, gândindu-se mai 
bine, două. Primul era absolut necesar, al doilea era o lovitură 
de clasă. 

Avea pe statul de salarii un fost subofițer care, de când ieșise 
la pensie, lucra drept colaborator extern într-o agenţie foarte 
bine cotată. Și această agenţie avea dintotdeauna cele mai 
bune intrări la centrala de interceptări care colabora cu 
Ministerul de Justiţie. Se întâlni cu fostul subofițer în dimineaţa 
următoare, după un alt sistem de mesaje omologat. Și, în curs 
de câteva ore, avu o serie de răspunsuri liniștitoare. Telefoanele 
lui, inclusiv cel cu care ţinea legătura cu răpitorii, erau curate. 
Putea să stea liniștit. 

— Știi, magistraţii lucrează acum pe două fronturi. Răpirea lui 
Wolfson, și tu n-ai probleme. Apoi este povestea unui killer care 
trebuie să sosească în orașul M. E un denunţ al americanilor, așa 
că toţi se întreabă cine vine. Tu ai legături cu americanii, nu? 

— Sigur, ca noi toţi. Urmăresc cazul Wolfson, vreau să știi 
asta. Deci sunt liniștit liniștit liniștit? 

— În ce privește telefoanele, da. Dacă te urmăresc însă, asta 
nu pot s-o știu. Și nu cred că e cazul să pun întrebări, nu? 

Plecă din biroul prietenului său și se duse pe jos în Piaţa 
Domului. Era o zi care îndemna la mers, poate avea dreptate 
Santa când vorbea frumos despre străzile orașului M. Decise să 


VP-55 


continue până la Palatul de Justiţie. Stătu la rând pentru control, 
urcă la etajul al patrulea, cel al viceprocurorilor și, destul de 
greu, găsi biroul lui Armando Plebei. 

O secretară blondă, cu ochi negri, și o secretară bruneta, cu 
ochi albaștri, îi spuseră să aștepte afară și, puţin după aceea, 
apăru în ușă însuși Plebei. 

— Corrado, de cât timp... 

Il îmbrăţișa și-l invită să intre într-un birou mult mai spaţios 
decât celelalte. Înainte să-i indice un scaun, îl duse spre un 
perete acoperit cu fotografii și îi arătă una. 

— Eram tineri... 

Genito se revăzu mai slab, cu barba, în uniformă, împreună cu 
oficialii de la Direcţia de Combatere a Crimei Organizate. Lângă 
el, era un Plebei fără riduri și chică. Își amintea bine acea 
fotografie: o făcuseră după ce descoperiseră o ascunzătoare a 
Brigăzilor Roșii și el, prefăcându-se că este fratele unui alt 
carabinier ucis, se năpustise asupra celui mai fragil dintre 
brigadieri și prostul ăla de muncitor textilist, fără niciun 
Dumnezeu, un neisprăvit cu un pistol semiautomat în mână, 
începuse să mărturisească. 

— Ce vremuri, știi că mă gândesc din când în când? Idioţii ăia 
luptau împotriva multinaţionalelor imperialiste, S.I.M.-urile!5, și 
uite cum am ajuns astăzi, Armando. Cu companiile private care 
contează mai mult decât guvernele și tratează statele și 
politicienii ca și cum ar fi niște angajaţi temporari, de concediat 
de pe o zi pe alta, spuse Genito. 

— Preferai să fii condus de brigadieri? 

— Te rog, spun doar că răspunsul lor era greșit, dar unele 
dintre analizele lor erau corecte. Și, de fapt, vei vedea dacă mă 
înșel, peste vreo zece ani se va trage din nou în Europa și, în 
opinia mea, și în America. Și nu vor mai fi islamiști sau ceceni. 

— Chiar nu cred. Oricum, știu ce ai venit să-mi spui. 

— Dragul meu, am venit să-ţi spun doar că voi încerca să mă 
mișc după reguli și că, dacă ai dubii despre familia Wolfson, sau 
despre ce se întâmplă în ce privește miezul răpirii, tu mă suni și 
eu, dacă pot, va ajut. Asta-i tot. E deschiderea unui canal de 
comunicare. Nu e nevoie, sigur aveți metodele voastre, însă 
acesta e numărul meu de celular, spuse Genito, întinzându-i o 


13 Stato Imperialista delle Multinazionali - Statul Imperialist al Multinaţionalelor. 
VP - 56 


carte de vizită cu numărul de telefon pe care-l folosea pentru 
convorbirile mai inofensive. 

Viceprocurorul Armando Plebei se uită la cartea de vizită și 
apoi la vizitator. Privi fotografia de pe perete. Zâmbi. 

— Apreciez. 

Era evident că nu-l credea, dar fu foarte politicos și vorbi un 
sfert de ora despre sport, politică, film, fără să mai facă nicio 
referire la anchetele despre Wolfson. Numai înainte să-l salute, îl 
întreba: 

— Corrado, scuză-mă dacă îndrăznesc, dar americanii ne-au 
semnalat sosirea unui killer. Știi ceva despre asta? 

— Ceva. 

— Adică? 

— Știu că semnalarea vine din fosta lugoslavie, dar are 
legătură cu unul care a operat deja în Italia, și la fel în orașul M. 
E un ucigaș plătit, cu legături cu mafia, cu ancore din Palermo 
până la New York. 

— Deci e adevărat? 

— Adevărat e un cuvânt mare. Mai știm ce e adevărat sau 
fals, Armando? lţi mărturisesc ceva. Uneori, un prieten, care e 
agent CIA la pensie și e titularul câtorva agenţii de informaţii, 
mă sună și îmi dă să controlez unele persoane sau unele 
societăți. Ascultându-l pe el, unul e terorist, altul un spălător de 
bani, dar pentru mine, care controlez, pe bani, nume și sigle, 
sunt toate niște prostii. Și îl suspectez că inventează el 
tâmpeniile, ca să păcălească vreun industriaș speriat și 
preocupat de afacerile lui. Și de data asta m-a sunat el, 
americanul, ca să-mi aducă la cunoștință. Se teme de-a dreptul 
că acest ucigaș plătit poate să fi fost trimis în orașul M. ca să mă 
omoare pe mine. Mă vezi? Îţi par nervos? Numai prostii, ascultă- 
mă. Și pentru că, într-adevăr, nu cred că am lăsat vreodată 
atâtea urme ca să mă las prins de un killer. 

— În ce cercuri te învârţi, Corrado? 

— Cercuri grele, prietene. Rentează. Muncesc mult în 
străinătate, așa că fii liniștit, voi de la Procuratura orașului M. nu 
veţi avea niciodată necazuri cu mine. 

Etală cel mai prietenos zâmbet și plecă din birou, ca să 
studieze evoluţia afacerii Wolfson. 


VP - 57 


7. 


Buzele frumoase ale poliţistului motociclist, strânse în jurul 
țigării la fel de albe ca suprafața maxilarului pătrat, aveau 
nevoie de puţină apă proaspătă, dar sticluţele de apă minerală, 
aduse de un suflet pios de la secţia Omucideri, fuseseră golite 
de ceva vreme. Pe acolo nu erau baruri. Numai asfalt. Crânguri 
de muri. Un nor subţire, sulfuros, creat de ţevile de eșapament 
de la miile de mașini în coloană, bloca vederea și mirosul. 
Polițistul avea o mină preocupată și își mirosea degetele. 

— Scuze, pot să-ţi pun o întrebare? îl întrebă pe un coleg în 
haine civile, mult mai în vârstă și mai cizelat. 

Celălalt îi luă mâna, i-o strânse și aprinse cu ţigara lui o alta 
făcută de el însuși. 

— i s-a uscat limba? 

— Mi-e sete, da. Tu care te-ai ocupat de atâţia morți... în fine, 
focul, întrebă tânărul agent, micșorează cadavrele? 

— Tu l-ai găsit? 

— O tipă cu câinele. O interoghează în baraca aceea, dar eu 
am coborât primul. Am coborât ca să verific. Deh... întrerupse 
motociclistul fraza, curăţându-și cu două degete cizmele și 
mirosindu-le din nou. Era fără chipiu, cu uniforma descheiată și 
se mișca precum un măcelar în camera frigorifică: avea aceeași 
lentoare anchilozată. 

Un pescăruș îi fixa pe cei doi polițiști de pe parapetul șoselei 
de centură. Avea o aripă ruptă. Un ochi era orb și în celălalt 
strălucea lumina asasină a prădătorilor istoviţi. Pescărușul urlă, 
deschise aripile și nu-și luă zborul, dar tânărul în uniforma 
albastra, blond și musculos, făcu un salt înapoi. Ironia dispăru 
din privirea polițistului mai în vârstă. 

— Oricum stăm aici și așteptăm, de ce nu vorbești? 

— Băieţelul acela de jos. Nu a avut parte de o moarte 
frumoasă. Admiţând că exista un mod frumos de a muri. 
Polițistul motociclist tuși scoțând fumul, aruncă ţigara spre 
strada și ridica puţin mai mult vocea: Corpul e îndoit ca și cum 
flăcările l-ar fi ajuns în timp ce fugea, parca fiind pe punctul de a 
fugi. Și e complet carbonizat. Imi pare micșorat. 

Cel mai în vârstă înjura printre dinţi. Imberbul avea nevoie să 
se descarce. Dar nu în faţa lui: el, inspectorul Lopiccolo, expert 


VP - 58 


în dactiloscopie și fotografie, dăduse deja. Tot dădea de o viaţă 
întreagă și nu venise niciodată momentul să ia. Pescărușul 
desfăcu din nou aripile și urlă și spre acel poliţist care, la 
trecerea mașinilor cu farurile aprinse pe lângă el, sclipea din cap 
până în picioare: de la strălucitorul cercel înfipt în urechea 
dreaptă - la o cascadă de brățări la mâna stângă, la griul 
argintiu al pantofilor sport. 

Lopiccolo extrase aparatul de fotografiat din valiza de la 
Criminalistica. Deși văzuse primii pescăruși în oraș în deja 
îndepărtatul 1981, căutând într-un loc de depozitare a 
gunoaielor resturile unei fetițe de școala primară, nu reușea să 
considere normala prezența păsărilor marine printre racorduri 
de autostradă și margini de șanț, magazine universale și 
superstrăzi. Îi păreau locurile morţii. Un fel de sinteză a unei 
îndelungi și grele judecăţi a planetei Terra: „Uitaţi-vă ce proști 
sunteţi voi, oamenii, să ne distrugețţi existența și ritmul, și 
vieţile, doar ca să vă iasă vouă bine afacerile”. 

Faptul că un pescăruș era acolo, lângă el, la câţiva zeci de 
metri de cadavrul pe care urma să-l fotografieze, făcea să-i 
crească proasta dispoziţie. 

— Nu mi se întâmplă des să fotografiez oameni vii, spuse și 
continuă să fotografieze. Să-și desfacă șiretul la pantofii Nike și 
să-l tragă ar fi fost mai obositor decât să apese pe un buton. 
Obositor. Adjectivul îl fulgeră. „Din cauza asta, se gândi, lumea 
contemporană e împinsă spre războiul inteligent, pentru că e un 
război pentru cei obosiţi, un război de butoane, radare și 
câmpuri magnetice. Dacă oamenii ar fi trebuit să se ia la bătaie 
cu buzduganele și să se urmărească pe jos în teritorii 
nemărginite și inaccesibile, le-ar fi trebuit mult mai puţin să 
încheie pacea”, își termină raţionamentul, frecându-și cusătura 
blugilor strâmţi și băgându-și mâna sub cămașa în stil cubanez. 
Ar fi putut fi confundat cu garda de corp a unui bar de gay dacă 
nu ar fi avut în mâna dreaptă aparatul de fotografiat și în cea 
stângă valijoara închisă. 

Schimbă subiectul: 

— Tinere, cine a spus că nu pot cobori nici măcar eu? întrebă. 

— Inspectorul Bagni. Nu vrea pe nimeni în jurul cadavrului 
copilului în timp ce verifică perimetrul. 

Lopiccolo simţi că i se strânge stomacul. Bagni îi dădea un 
sentiment ambivalent - și foarte puţin profesional. Fusese 


VP -59 


prietenul lui. Sau, mai bine zis, nu doar un coleg de serviciu, ci 
unul cu care se putea glumi și vorbi și despre altceva decât 
strictul necesar ca să nu se calce pe coadă la birou și să rămână 
civilizați când se întâlneau pe coridoarele întortocheate din 
sediul poliției de pe Via Fatebenefratelli. O dată chiar îl invitase 
să vadă colecţia lui de fotografii de nuduri masculine, dar ăla 
nimic, heterosexual convins și practicant. O bere și „pa-pa, mai 
vorbim”. De când fusese „împușcat”, după ce un glonţ îi 
ștersese fruntea, devenise și mai inaccesibil: de parcă faptul că 
fusese la un pas de moarte îl obliga să raţionalizeze timpul, să 
nu-l mai împartă cu colegii. 


Inspectorul Francesco Bagni era pierdut în gânduri în mijlocul 
ierbii înalte și câlțoase: un colț de junglă, nu de oraș. Un cuib 
împletit din muri pentru a lăsa să crape o fiinţă umană torturată. 
Nu era un băieţel, așa cum anunţase postul de radio 113: „Tu 
ești o femeie”. 

O femeie tânără. 

Bagni era convins de asta. Cu cât privea mai mult, cu atât îi 
rămâneau mai puţine dubii. 

— Nu ai treizeci de ani, ești o fată. Fie datorită spatelui îngust. 
Fie datorită smocului de păr transformat în catran. Fie datorită 
puținului care rămânea dintr-o fâșie de piele de la mâini. Mâini 
pure, delicate, dacă luai în consideraţie bucata de falangă. 
„Femeie tânără, albă. Această mică porțiune a mâinilor a fost 
ocolită de foc. Mâini fără semne. Degete lungi. Unde sunt 
hainele? Unde îţi este geanta? Cum te voi recunoaște fără 
acte?” 

„Da, ai dreptate”, își răspunse Bagni, ascultându-și vocea 
șoptind în aerul umed și sufocant: părea că puteai să-l atingi. O 
seară blândă și coaptă, zaharisită și roșiatică. Apusul: o 
smochină care se despică. 

Nu-l stânjenea deloc să pună întrebări și să dea răspunsuri cui 
nu mai avea nici măcar gura și avea un tăciune în locul 
urechilor. „Trebuie să găsesc locul unde te-au omorât, pentru că 
nu te-au omorât aici, nu. Nu. Aici, se gândea, observând urmele 
de pe terenul în pantă, te-au adus și te-au desfigurat. De ce 
vorbesc la plural? Până una alta, pentru că am văzut urmele a 
doi pantofi diferiţi, pe care le-am notat deja, nu te teme. 
Lopiccolo e bun, interpretează rolul celui deprimat ca să se dea 


VP - 60 


interesant, dar e cel mai bun. Ne va ajuta el, cu fotografiile 
tridimensionale. Ne vor ajuta multe persoane. E prea târziu ca 
să te salvez, dar ce s-a întâmplat nu e vina noastră. Ajunge să 
fie vina noastră, vina mea, dacă găsim vreun indiciu bun și nu 
profitam de el. Noi suntem de partea ta. Și nenorocirea asta n-a 
fost pusă la cale de o singură persoană”. 

Laboratorul criminalistic ar fi dat răspunsurile științifice, însă 
privirea lui Bagni se plimba de sus în jos de-a lungul corpului 
torturat, cum fac cititorii de cărți printre rafturi: căutând un titlu, 
o coperta, un nume de autor iubit sau temut în acel moment. 

Inspectorul își scosese mocasinii scumpi bordo pe care îi 
primise de la logodnica lui, imediat după ce se mutaseră 
împreună. Desculţ, ca ultimul mohican, ca să nu amestece 
urmele lui cu alte urme posibile, ţinea în mână lanterna, un mic 
aparat de fotografiat, o pensetă, un stilou, un caiet de notițe și, 
ca un scamator, folosea când un obiect, când altul. Când se 
îndoia peste povârniș, nefiind nici înalt, nici slab, părea o 
paranteză rotunda. Bătu la pas toată zona puţin câte puţin. 
Observă o altă amprentă de talpă în terenul proaspăt arat. O 
semnaliză cu cubul numărul patru. Se opri să privească scena 
crimei, poate pentru a douăzecea oară, când un pescăruș cu o 
aripă ruptă se îndreptă spre un altul care scurma la vreo zece 
metri de corp. Bagni ura păsările acelea. Erau niște „paraziți 
înăuntru”. Fuseseră creaţi pentru a se scufunda și a prinde 
pești, în schimb aleseseră să se bucure de viaţă împreună cu 
oamenii și mizeria lor. Îi goni din nou, voia ca nu cumva să-l facă 
să-și piardă concentrarea. 

Era la a doua intervenţie pe teren în timpul turei sale la 
Omucideri. La începutul după-amiezii găsiseră un bărbat 
spânzurat de scara unei primării. O sinucidere, stabiliseră. R 

Un toxicoman așteptase momentul când nu trecea nimeni. Işi 
scosese cureaua de la pantalonii bine călcaţi și se agățase de 
balustrada scărilor. Poate sperase să fie salvat la timp - sau 
poate chiar nu mai reușea să suporte loviturile vieții. Se 
omorâse cu un ultim salt. 

Apoi Bagni trimisese o patrulă ca să le spună rudelor. Era 
numai bătrâna mamă - muțenia împietrită. Trei dintre cei de la 
Omucideri tocmai se întorceau la poliţie când, la radio, se 
dăduse noua alarmă. Inspectorul Cinerino, care mâncase mult 
usturoi la micul dejun și se plângea continuu din cauza gastritei, 


VP-61 


se antrenase într-un șir lung de înjurături cu rimă, în timp ce 
agentul principal, Nando Cane, un tip la vreo cincizeci de ani, 
slab și rezistent ca un cui, unul din vechea școală, care nu 
protesta niciodată când era inutil, se așezase la radio. Urmărind 
indicaţiile de la centrală și pe ale lui Cane, Bagni se orientase 
ușor, ajungând pe șoseaua de centură. 

De data asta era un caz de omucidere. Fără îndoială. 

Bagni confirmase, își delegase colegul mai inteligent pentru 
interogatoriul martorului și-l lăsase pe mormăitorul Cinerino 
lângă mașină. El se dusese să studieze corpul ars și-și începuse 
scrupulos treaba. 

Treaba lui: o fată, o fosilă, un cărbune umanizat. 

Munca lui: polițistul, meserie veche, cel puţin tot atât cât a 
prostituatelor, aceeași inimă care știe să suporte aproape tot și 
picioare cărora nu le e frică de noapte. 

Bagni se apropie iar de corpul închis la culoare și lemnos. 

— Ce mă impresionează la tine? 


În jurul agentului motociclist se adunau alţi câţiva oameni 
leneși. Colegi pe care nu-i cunoștea. Un fotograf. Doi pensionari 
sosiți acolo cine știe cum. Mortul era undeva jos în raport cu 
strada. 

— Bagni! strigă de lângă parapet Lopiccolo. Niciun răspuns. 
Bagni, adăugă cu voce scăzută, e cel mai mare enervant din 
secțiile Omucideri mondiale. Bine, zi-mi ceva despre băieţelul 
ars. 

Tânărul agent se întoarse. Petrecuse câţiva ani pe terenurile 
de atletism, dar în acea seară fără sticle de apă și fără 
sandviciuri avea spatele curbat, ca un bătrânel. Tunsoarea de 
nazist îi scotea în evidența doi ochi albaștri, limpezi: „Bestia 
asta nenorocită, se gândi, pare ieșită din epoca beat într-o 
întârziere colosală. Toţi sunt profesori aici, toţi ţin lecţii. Duceţi- 
vă dracului, duceţi-vă dracului și duceţi-vă dracului”, îi înjură. 

Respiră profund înainte să răspundă. 

— Ti-am spus înainte, nu? Eu și celălalt coleg, făcu eforturi să 
vorbească calm, dar vocea îi tremura, cum i se întâmpla la 
școală în timp ce-l asculta, chiar și când învățase ore întregi, ne 
duceam să controlăm un nebun care mânca pe banii altuia într- 
un autogrill lângă Cantalupa și făcea pe micul mafiot, zicea că 
ţinea o mitralieră în portbagajul mașinii lui Panda. În schimb, ne- 


VP - 62 


au direcționat aici. Am coborât primul, terenul e abrupt, trebuia 
să verific dacă... 

Era expresiv ca un actor, se gândea Lopiccolo, fascinat de 
gestica elegantă a motociclistului și forma sculptată a buzelor 
lui. Îi explicase că se dusese să verifice și cadavrul era: 

— Aproape m-am împiedicat și... tuși și scoase un alt norișor 
de fum, își mirosi degetele... nu a avut parte de o moarte 
frumoasă, repetă. Dar focul, întrebă agentul punându-și din nou 
chipiul, face oasele să se micșoreze? 

— Ce tot spui? 

Lopiccolo avea un dinte împotriva celor care-i aruncau pe 
începători în prima linie, să scotocească prin viscerele morților. 
Dar nu mai era scăpare - nu mai era, meseria lor era terminată. 
Toată această lume cândva de treabă se dizolva. In câţiva ani, 
fiecare dintre ei, inspectori, gardieni, adjuncţi de șefi de poliţie, 
comisari, fuseseră transformați toți în soldăţei de plumb. Ca la 
Londra, la Washington, la Moscova, era în acțiune un evident 
complot mondial al șefilor de polițiști și de spioni. O schiţă foarte 
clară. Concentrau toate informaţiile în câteva mâini, dădeau 
uitării faptele urâte și umflau știrile și erau ei, nenorociţii de la 
conducerea CIA și a fostului KGB și a poliţiilor din jumătate de 
lume, care, în lipsa unor dușmani vizibili, contribuiau la crearea 
megahaosului. Șefii - aceasta era concepţia lui Lopiccolo - 
stăteau în același grup ca să ţină în frâu furia popoarelor cinstite 
și, ca să provoace mai bine frica, nu puteau să se înconjoare de 
persoane curajoase și experte. De aceea deciseseră - într-un 
ONU de nenorociţi - că dacă noii polițiști pot învăţa meseria de 
la alţi colegi, să o învețe, așa reușesc să se descurce, și dacă se 
pierd, dacă înnebunesc, dacă mor, nu-i nimic, ba e chiar mai 
bine: un erou în plus, o medalie în plus, un altar al patriei în plus 
ridicat cu complicitatea mass-media de acum supusă. Oricum, 
pe la ușile sediilor de poliţie sunt înșiraţi cei cu diplomă și 
absolvenții gata să intre, nu mai e ca în anii '70 când meseria de 
poliţist era de lepros, aceasta era foarte simpla teorie a 
conspirației. Și era adevărat. Chiar dacă psihologul lui nu părea 
convins, când îi vorbise despre asta în trei ședințe, era așa cum 
spunea el. „Ehe, copii, vă veţi da seama peste câţiva ani, când 
veţi fi deja sclavi”. 


VP - 63 


Lopiccolo era unul din vechea gardă. El nu s-ar fi lăsat păcălit. 
Vru să-i ofere o demonstraţie de abilitate investigativă agentului 
motociclist. 

— Focul, îi explică, face corpul să se răsucească în ceea ce 
specialiștii spun „poziţia luptătorului”. Survine după moarte, nu- 
ți face griji. L-ai văzut probabil contorsionat tot, adică, tu cum ai 
zis? Că părea pe punctul de a sări? Sunt temperaturile înalte 
care provoacă acea contractare a fibrelor musculare. Ai văzut 
cumva urme de sfori? 

Motociclistul își trecu mâinile pe sub ochi și crezu că simte 
mirosul corpului ars. II simţea peste tot. 

— Nu știu. 

— Ba știi, dacă înveţi să întrebi ochii, pentru că ochii tăi o știu. 

— Dar... 

— Spui prea mulţi „dar”, colega, și în felul ăsta nu vei ajunge 
nicăieri. Ascultă-mă. Ochii sunt organe automate, încearcă să 
spui unui ochi să nu privească la dreapta. Încearcă! Dar dacă la 
dreapta se aude un zgomot, ochiul va privi imediat în direcţia 
aceea. Acum închide ochii. Gândește-te la mâini, la picioare... 

Il văzu închizând pe jumătate pleoapele cu gene lungi și 
concentrându-se, cu mușchii feței relaxaţi și buzele 
întredeschise, atât de sexy. 

— Le-ai văzut, nu? Tu mi-ai spus-o. Aproape te-ai împiedicat, 
nu? 

Agentul se gândi că poate „semipederastul” ăla nu era atât 
de idiot cum părea. Redeschise ochii, îi fixă pe pescărușul cu 
aripa ruptă, trecu cu privirea de el. 

— Niciun laţ, spuse. 

— Îmi închipuiam. 

— Ei, da, acum. 

— Niciun asasin nu dă foc unui om viu decât dacă e legat ca 
un caltaboș. Dacă s-ar ridica și te-ar îmbrăţișa pe neașteptate, 
îți dai seama? încercă să-l facă să zâmbească, și întrecu măsura 
povestindu-i scena apocaliptică a unei vechi crime în Sicilia, în 
care un mafiot, deși acoperit de benzină, se băgase în mașina 
asasinilor lui. Flăcăi flambé, râse, ca să încheie. Flăcările te fac 
să slăbești mai mult decât orice dietă și schilodesc mai mult 
decât artroza deformantă. Bine, de cât timp s-a apucat de asta 
Bagni? 


VP - 64 


— Trei sferturi de oră. Nu trebuie să las să treacă decât o 
femeie, un medic legist. 

— Prietena lui, Mazzini. În cazul ăsta, nu mai terminăm, 
replică Lopiccolo. Mai mult decât cercetări, Bagni face ședințe 
de spiritism. Il cunosc suficient. Să zicem că un mort se ridică și 
îi sufla un nume și o cauză, ăla ar fi în stare să-l trântească din 
nou la pământ și să-i spună: „Ce dracu' vrei? Nu vezi că 
muncesc pentru tine? P/ease, întoarce-te la locul tău din Lumea 
de Dincolo”. 

Agentul zâmbi și Lopiccolo îl făcu să râdă, imitând pașii lenți 
ai inspectorului, aflat jos, în șanțul de sub șoseaua de centură. 

— Uită-te la el, e clasicul om al tenebrelor. Hei, dă-mi o ţigară, 
ce fumezi, Marlboro? 

— Am MS, știi ce înseamnă? Marlboro siciliene, spuse celălalt. 

Lopiccolo, care auzea gluma aia de cel puţin douăzeci de ani, 
râse oricum. Trase de trei ori zdravăn și scurt din ţigară și, vrând 
în adâncul sufletului său să fie cât mai seducător posibil, dădu 
din cap cum fac modelele în reclamele la șampoane și strigă 
spre penumbra serii: 

— Hai, Bagni, n-am avut de-a face doar cu mortu’ ăsta azi. 

Era un specialist, nu un detectiv, așa că nu știa să blufeze. 

— Acum îl fac să se enerveze, îi spuse motociclistului. Ridica 
vocea: Bagni, termină, odată, ne grăbim, tândălești ca de obicei, 
cauţi, cauţi și degeaba, nu înţelegi niciodată nimic. 


— Nu vreau să te am în preajma când mă aplec, îi strigă 
Bagni, regretând imediat ce spusese. 

Dar nu avea timp pentru probleme de etichetă. Uneori îi 
venea să-i ia pe unii colegi la șuturi. Mereu glumeau în legătură 
cu orice și în orice moment. Și Lopiccolo, în fond, în felul lui, era 
o persoană de treabă, dar atât de enervant. 

— Ce mă impresionează la tine, fetiță? se întrebă Bagni. 

— Mâinile. 

— Ca și cum le-ai fi ținut în seif. 

— Să stau aici cu tine, într-o seară ca asta, când ar trebui să 
stau cu viitoarea mea soție și să încercăm să facem un copil, mă 
tulbură până în adâncurile încă nesondate de mine, care se află 
undeva între stomac și inimă. Uneori, când văd pe una ca tine, 
mă gândesc de fiecare dată că aș fi putut să te cunosc și că am 
ajuns târziu, mă gândesc că aveai dreptul la o lume mai bună. 


VP - 65 


Se gândi la femeia lui, la Uma, cum își spunea când era model 
de lenjerie, și un zâmbet nesigur îi deformă gura. Avusese relaţii 
fără noimă, dar, de când erau împreună, devenise femeie 
serioasă. Cine ar fi spus, el și Uma? 

— Nici măcar o veste bună nu pot să-ţi dau pentru moment, 
fată necunoscută. Dar trebuie să sosească întăriri, vor relua 
căutările mai bine decât o pot face eu. Vor fi buni, nu-ţi face 
probleme. Suntem furioși când cineva e omorât. Și, chiar dacă e 
o perioadă foarte proastă, chiar dacă avem mult de muncă, 
chiar dacă toţi colegii de treabă se ocupă de răpirea acelui 
nenorocit de milionar caraghios, vom face tot posibilul, da, știu 
că știi. Dar, între timp, spune-mi, când ţi-au scos hainele, erai 
moartă sau vie? Violată? Ei, ăsta e un subiect despre care vei 
vorbi cu medicul legist, prietena mea Mazzini, dar, din câte 
înțeleg, tu ai fost omorâtă dintr-un alt motiv. Nu a fost un 
maniac, un sclav al tulburărilor nervoase. Te-au omorât prea 
bine. Nicio risipă. 

Cei doi pescăruși se ridicară în zbor și începură să-i controleze 
mișcările din înaltul unui delușor. Dacă n-ar fi fost el, ar fi 
început să savureze corpul. Bombănind, Bagni își puse mănușile 
din latex. 

— Poate un glonţ în cap. Poate. Lasă-mă să te ating. Mi se 
pare că nu. O lovitură cu adâncitură în craniu, mai mult de una, 
aș zice. Dar nu aici, aici te-au lăsat și ţi-au masacrat trăsăturile 
feței. Cu un ciocan, o piatră, o bâtă. Ceva ce au luat cu ei. Nu e 
prea mult sânge. Deci erai deja rece, rigidă. Puţină mizerie în 
jurul tău. Și focul care acoperă tot. De când cu ADN-ul, fantezia 
bolnavă a criminalilor a devenit paranoia, le e frică să lase urme 
oriunde. Pe cât pot fi ei de paranoici, eu voi deveni mai paranoic 
decât un întreg spital de nebuni. Ca să le-o trag însă, trebuie să 
știu, înainte de toate, cum te cheamă. Fără numele tău nu-l voi 
ști niciodată pe al lor. Pare imposibil, dar așa e. Amprentele 
pantofilor lor nu-mi ajung. Și locul ales, această margine de șanț 
de sub șoseaua de centură, e prea generic, suntem în zona 
Baggio, un cartier unde găsești de toate. E ora apetitivului și, 
imediat ce termin cu tine, mă duc să-l caut pe unul dintre 
prietenii mei neghiobi. 

Extrase pistolul din tocul pe care-l purta la centura 
pantalonilor, la spate. Lăsă ţeava în jos și introduse, încet, 
încărcătura pe ea. Rămase nemișcat. li plăcuse mereu tragerea 


VP - 66 


instinctivă, când se antrena la poligonul poliţiei, termina regulat 
printre primii cinci dintre o mie două sute de trăgători. Urmări 
cu coada ochiului evoluțiile perechii de pescăruși flămânzi și 
așteptă să se așeze unul în spatele celuilalt. Când o făcură, 
trase fără să ţintească. Detonarea răsună în apus și întrecu 
vuietul motoarelor de mașini din coloane. Nu se miră că-i 
nimerise pe amândoi, nenorociţii aceia de vânători de mizerie. 
Cu o singură lovitură. Dezastru aerian. Fly cancelled. 

— Hei, strigară de sus. 

— Nimic, nimic, nicio problemă, răspunse. Unul dintre 
pescăruși se zbătea, cu privirea alarmată și ciocul plin de sânge. 
Bagni își puse mocasinii, se apropie și le zdrobi ţestele în terenul 
fărâmicios: Pa, le spuse. 

— Ciao, France, cum e? Era dottoressa Mazzini, încălecase 
parapetul și cobora în salturi, fiind atentă la muri. 

— Ciao, dottoressa, eu cred că a fost omorâtă cine știe unde 
și adusă aici, desfigurată aici. Astăzi. După prânz. 

— Omorâtă? Nu e un băiat? 

— Vezi și tu. 

Dottoressa Mazzini își acoperi urechile cu mâinile, un camion 
cu un claxon bitonal cerea să i se facă loc. Birourile se goleau și 
șoselele de centură se înfundau ca arterele unui bolnav de 
arterioscleroză. Era dificil să se concentreze cu acel zgomot pe 
fundal. 

— Mi se pare că ai dreptate. De ce dracu' ai omorât 
pescărușii? se hotărî să întrebe. 

Inspectorul își drese glasul: 

— Ştii, munca mea e una murdară. Dar văzând că dottoressa, 
cunoscută vegetariana și protectoare a câinilor abandonaţi, îl 
scruta interzisă, nu mai glumi: Nu încetau să se apropie, ca ulii. 
Aici trebuie să muncim liniștiți, scena crimei trebuie conservată, 
bla-bla-bla. 

— Tu mă vei face să-mi pierd cumpătul. Acum coboară ai mei, 
au întârziat din cauza traficului. Hai să facem ca data trecută 
dacă ești de acord. 

Se referea la cazul unei fete care avusese același sfârșit, o 
prostituată albaneză găsită sub o altă porţiune de autostradă, 
spre Varese. 

— Cu gura aceea poţi spune ce vrei. 


VP - 67 


— Dacă avem noroc, îţi spun primele lucruri până la sfârșitul 
săptămânii viitoare. 

— Nicio autopsie mâine? 

— Suntem deja plini. 

— Și poimâine? 

— Avem atâtea greutăţi în această perioadă. 

— Cine nu are? Te rog, ajută-ne. Documentarea fotografică o 
va face Lopiccolo. 

— E foarte nervos, și el e supărat pe tine. Zi, concurezi pentru 
titlul de Mister Simpatie? 

— Avem o veche ranchiuna... spuse Bagni, mergând spre 
parapet. 

— Nu, e din cauza pescărușului. 

— Cum de se preocupa pentru un pescăruș? 

— Fiindcă spune că are parte de o condamnare divina, tocmai 
îl fotografiase și tu l-ai omorât în fața ochilor lui, zice că e sătul 
să fotografieze numai morți. 


8. 


Semnalele luminoase galbene și albastre recomandau 
prudenţă maximă și șoferilor mai nervoși, constrânși să mai 
ridice piciorul de pe acceleraţie. Pe banda de urgenţă a șoselei 
de centură, în așteptarea sfârșitului verificării, se aflau trei 
mașini de carabinieri și de poliţie, motocicletele primilor 
jurnaliști din presa despre delicte veniţi să vadă „cadavrul ars”, 
scuterul lovit al unui fotograf care-și netezea barba în formă de 
piramidă, bicicletele a doi pensionari care veneau de la pescuit, 
abandonaseră străduța nivelată și trecuseră, cu o expresie 
congestionată pe chip, două împrejmuiri, ca să fotografieze cu 
celularele scena crimei. 

— Te miroși pentru ca simţi putoarea cadavrului ars? îl întrebă 
Lopiccolo. 

— Da, răspunse agentul motociclist. 

— E numai o senzaţie. Când termini tura, vrei să faci un duș la 
mine? Locuiesc la doi pași de poliţie. 

Agentul motociclist aruncă mucul de ţigară. Acel mic cadavru 
ars îi amintise brusc de un măslin de la ţară, la bunicul lui. Il 


VP - 68 


înspăimântase mereu când era copil, pentru că avea trunchiul 
noduros, răsucit și solzos, iar într-o scorbură adăpostea chiar și 
un cuib zumzăitor de albine roșii. Ridica vocea: 

— Dar, dacă mă gândesc bine, faţa nu mai este. Poate că a 
fost zdrobită cu o piatră, conchise el și tuși din nou. 

Înainte să se întunece, Bagni urcă panta și se duse să-i 
strângă mâna fotografului de la Laboratorul criminalistic. Se 
scuză și pentru tot timpul de care avusese nevoie să inspecteze 
locul și cadavrul ars. 

— E o fată, Lopiccolo, fă ce poţi tu mai bine. 

Ca și cum ar fi fost în transa, dar fără să fie, îi arată urmele de 
fotografiat, printre ferigi și trifoi. De pe faţa trasă a lui Lopiccolo 
dispăru orice urma de plictiseala și rea-voinţă. Cu părul în vânt, 
sări peste parapet: va lucra bine, așa cum numai el știa. 

Bagni se opri să-i mulțumească și agentului motociclist pentru 
ca nu lăsase pe nimeni să se apropie. 

— Nu e ușor să respecţi ordinele, ţine-o tot așa. 

Dădu scurte indicaţii celorlalţi colegi din Echipa mobilă și de la 
Circulaţie, care îl ajungeau din urmă pe Lopiccolo, la scena 
crimei. Era unul din secția lui, Andy, numit așa pentru foarte 
vaga lui asemănare cu actorul Andy Garcia. Îl luă de braţ și se 
așeză în fața celorlalţi. 

— Nu căutăm pistoale și cuțite sau cine știe ce, dar, explică 
el, trebuie să fiţi atenţi la orice obiect care miroase a nou, a 
ceva tocmai aruncat sau pierdut. Și mucuri de ţigară, batiste de 
hârtie. În afară de asta, i-au zdrobit faţa. Nici n-are rost să vă 
spun că, dacă vedeţi ceva însângerat, să nu puneţi mâna și să îi 
chemaţi pe cei de la Laboratorul criminalistic. Il avem cu noi pe 
Lopiccolo, deci suntem în regulă, e un tip ager și nu se plânge 
dacă întârziem. Spor la treabă. 

Lui Andy îi mai spuse: 

— Fă-mi o favoare, ţine mișcarea sub control și, la cel mai mic 
indiciu serios, cheamă-l direct pe Cane. 

— Așa am să fac. 

Bagni îi văzu pe polițiști așezându-se unul lângă altul. Era o 
scenă care nu-i displăcea. Din punct de vedere militar, era 
perfectă. O căutare metodică pe care rar avea timp s-o observe. 
Treaba lui era să-și folosească creierul și nasul, nu picioarele și 
mâinile. Agentul desemnat, Nando Cane, terminase de recitit 
declaraţiile martorului, în caz că uitase vreun detaliu, și îl avea 


VP - 69 


lângă el pe Cinerino, cu râgâielile lui cu miros de usturoi și 
mania de a inventa replici vulgare. 

— Ai tras în pescăruși? Eşti complet nebun, France. Și glonțul 
lipsă cum dracu' îl justifici? 

— Cine a zis că lipsește vreunul. Știţi cine e judecătorul de 
serviciu? întrebă, sperând să nu audă un nume, acel nume. 

— Velia Longino, o informezi tu? răspunse Cane, privindu-l fix. 

Bagni înclină capul. Erau câteva săptămâni de când n-o mai 
suna. Știa că în poliţie se răspândise zvonul că se culca cu 
Dottoressa Sexy, cum îi spuneau colegii, și chiar fuseseră 
surprinși de logodnica lui. Era totul adevărat, fusese totul 
adevărat. Nu mai știa cum să se comporte. Se gândea la ea, dar 
nu o suna. Mai mult decât cu oricare altă femeie, cu Velia fusese 
vulnerabil și infantil. Se îndrăgostise atât de mult, încât suferea 
și se gândea că, evitând-o, s-ar fi simţit bine - era căsătorită, 
avea un fiu, iar el, el era construit în felul lui. Simţind asupra lui 
privirea celor doi, Bagni nu putea să se trădeze. 


Dacă sunându-te 


ţi-aș putea spune adio 
ţi-aș da un telefon... 


— O sun eu, eo prietenă. 

Se îndepărtă și formă numărul. 

— Salut, Velia! 

— Oh, nu pot să cred. 

Vocea părea să vină din profunzimile cerului, dulce ca 
trandafiriul care colora încă orizontul. Dumnezeule, ce prostii îi 
veneau în minte. 

— Ei, va trebui să crezi. 

— Cum merge, Francesco? 

— Mă descurc. Și tu? Vad numele tău în toate ziarele. 

Se auzi plânsul unui copil - și cum ţipa. 

— Aș mai renunţa, răpirea asta din Formula 1 ne omoară. 
Astăzi însă am fugit, copilul are o durere de stomac. Ştii, sunt 
femei care au instinctul matern, eu nu cred că-l am. Când fiul 
meu stă lipit de mine, devine o ființa diabolică, i-aș face un 
exorcism. Și soțul meu e iar în misiune. 

Lui Bagni nu-i plăcea deloc soțul Veliei, era un reprezentant al 
Gărzii Financiare, un tip cu sarcini misterioase. 


VP - 70 


— Mă bucur să te aud, spuse femeia, cum numai ea știa să o 
spună. 

— Și eu. 

— De când nu ne-am văzut? 


Dacă pierzându-mă în ochii tăi 


aș găsi puterea să-ţi spun gata 
te-aș privi... 


— De ceva vreme, răspunse. 

Nu, nu fusese ușor să decidă să nu se mai vadă cu ea, marea 
iubire de care îi era dor. De ce să schimbe cuvinte dacă sunt 
cuvinte fără viitor? De ce să se culce cu ea dacă nu era posibil 
să petreacă o noapte împreună și apoi încă una și încă una? 

— Ultima oară când ne-am văzut, am fost să mâncăm de 
prânz, apoi m-ai condus la birou și ai dispărut, France, îl dojeni. 

— Ei! 

— Vrei să ne vedem? 

— Ca să fiu sincer... 

— Dar... Dar tu mă suni pentru o problemă de serviciu, pentru 
că sunt judecătorul de serviciu? râse. 

Părea că râde ca și cum se apăra. 

— Ei, da, și de asta. 

— Ce se întâmplă, Francesco? 

— Ti-am spus mereu, Velia, că eu voiam... că tu pentru 
mine... 

— Nu, vreau să spun ce s-a întâmplat? O crimă, bănuiesc. 
Unde? 

— Da, o crimă. _ 

„Ce cretin, ce idiot!” se gândi. li venea să se ia la palme, dar 
începu discuţia de serviciu cu profesionalism: 

— La început am crezut că era un băiat, dar cred că e o fată. 
Cadavrul a fost ars. Au omorât-o cine știe unde și au venit să o 
mistuiască lângă șoseaua de centură, aia care trece prin Baggio. 
După mine, poţi să te lipsești de scenă. Nu e plăcută deloc. 
Acum se ocupă Mazzini, știi că devine din ce în ce mai bună, 
mâine îţi trimit... 

ÎI întrerupse: 

— Dacă ar fi o altă prostituată albaneză, s-ar aduna șase de la 
începutul anului. 


VP -71 


— Nu prea ai cum să-ţi dai seama? 

— Nu, sigur. 

Amuţi pentru câteva secunde, apoi dădu dispoziţiile: 

— Fă ce trebuie să faci, France. Din păcate, dacă e o 
prostituată, în acest moment, îmi pare rău să o spun, dar nu știu 
cine se va ocupa. De curve nu-i pasă nimănui, sunt folosite doar 
pentru plăcerea celorlalţi. 

Se auzi în telefon respiraţia ei, iar Bagni trebui să închidă ochii 
în faţa soarelui care se îndrepta spre asfinţit. 

— Toată lumea e înnebunită cu răpirea lui Elvio Wolfson. E o 
poveste foarte urâtă, Francesco, nici nu-ţi închipui ce telefoane 
ascultăm. Sunt persoane care rumegă venin în jurul cazului, 
presiuni oribile. Soţia, apoi, Maretta Zara asta, habar n-ai ce 
greu e să aperi așa ceva! Ştii în câte seri iese, pe la petreceri și 
cocteiluri? Ne păcălesc, în mod sigur, în legătură cu răpirea. 
Până și tatăl celui răpit e ambiguu. S-a internat în spital, s-a dus 
cu gărzile de corp, cineva l-a auzit spunând că l-au răpit pe Elvio 
ca să-i transmită un mesaj lui, pentru unele conturi vechi, 
neplătite, dar nici la Garda Financiară, nici la Direcţia Anti-Mafia 
nu s-a găsit nimic. Și există atâta falsitate în unele cercuri, 
Francesco, că, uite, sunt gata să reevaluez până și oameni cum 
e Tris al tău. 

— Să nu exagerăm, răspunse Bagni. 

Din cauza lui Augusto Aldrovandi, zis și Tris, un gangster care 
fusese regele cartierului Ticinese, întors în orașul M. după 
douăzeci de ani de pușcărie în Statele Unite, încasase tangenţial 
un glonţ în frunte. Își atinse în treacăt cicatricea acum invizibilă: 
avusese noroc. „Fir-ar al naibii, putea să se termine mai rău”, se 
gândi. 

— Ei, oricum, lui Tris îi mulțumesc uneori în rugăciune, 
datorită lui am venit să te văd la spital și apoi... Hai, Francesco, 
atunci treci tu pe-aici cu documentele crimei? i-o reteză 
judecătoarea. 


— Bine, mâine vei avea hârţoagele. 

Ascultă cum se închide telefonul de cealaltă parte. Mâine. 
Mâine o va vedea și nu era entuziasmat de asta. Îi trecuse? Nu 
știa să-și răspundă. Nu voia să-și răspundă. 

— Ce conversaţie lungă. Probleme cu dottoressa, șefu'? 


VP- 72 


— Du-ne la Baggio-city, nătărăule, îi ordona lui Cinerino, fără 
să-i dea nici cea mai mică satisfacţie. 


Dar nu pot să te lămuresc 


că iubirea noastră abia urzită 
s-a sfârșit deja... 


Cântecul acela vechi al Minei!* nu-i dispărea din cap, îl cânta 
mereu o colegă, o bună mamă și soţie care cine știe cum reușea 
să reziste la secția Omucideri de peste douăzeci de ani. 


9. 


Cei trei polițiști se urcară în volkswagenul Passat albastru, 
echipat full option, de la secţia Omucideri. Pentru Bagni era o 
plăcere specială să se acomodeze pe scaunele de piele neagră, 
moale. Mașina fusese în proprietatea unui traficant Columbian 
cu faţă de maimuţă, dar era de fapt trecută pe numele foarte 
frumoasei lui soţii din Brescia, o femeie robustă și provocatoare, 
cu părul roșu și cu un fund de Marele Premiu, născută pe 
țărmurile triste ale lacului Idro. Datorită unui denunţț, Bagni îl 
arestase pe tip cu o încărcătură de 112 kilograme de cocaină, 
petrecuse câteva nopţi desfrânate cu avocata soţiei acestuia și 
obținuse sechestrul pe toate bunurile mobile și imobile, inclusiv 
pe Passat, comod și fără un aer „poliţienesc”, foarte adaptat 
pentru curse. 

— Ai stat ceva la telefon, insistă Cinerino, masându-și burta. 

— E o tipă riguroasă. Și mâine vrea raportul, adăugă. 

Cei doi rânjiră. 

— Păi, dacă vrea să aibă un raport, poate mă duc eu, glumi 
Cinerino. 

Nu-i smulseră niciun cuvânt. Velia Longino, procuroarea cea 
sexy: și-o amintea goală, în patul lui, și-o amintea că vorbea și 
cum dădea din cap. La trequartista, îi pusese ştampila 
logodnica lui după ce i-a surprins ieșind din casă. Una care îi 


14 Mina Mazzini, cântăreaţa italiană de muzica pop, figură dominantă în lumea 
muzicală și de televiziune în anii '60 și '70. Titlul cântecului la care se face referire 
este. Se telefonando, din 1966 (nitr.). 

15 Treguarti (în italiană) - trei sferturi (n.tr.). 


VP-73 


privește pe bărbaţi dintr-o parte, cu capul înclinat, adesea în 
dreapta. Cu farmecul lui „pis-pis”: „Pisoiaș, îmi iei valiza, pisoiaș, 
mă duci la cumpărături, pisoiaș, dacă ai ști cât sunt de obosită”. 

Nu, nu era numai asta. Era culoarea ochilor ei ţinuţi deschiși 
în timp ce făceau dragoste. Era tremurul picioarelor ei când se 
abandona. Ce cretin devenea în preajma ei. Un adevărat cretin. 
Nu era o chestiune clasica de „îndrăgostire și iubire”. Ce se 
întâmpla înăuntrul tău când știi că nu ești iubit, știi că nu sunt 
speranţe și te lași amăgit de îmbrăţișările și de senzualitatea 
unei alte persoane? Cine știe și vrea să analizeze aceste iubiri 
obscure care nu trăiesc la lumina soarelui? 

— Deci, cum e cu crima? Ai înțeles deja tot? continua 
vorbărețul Cinerino care, făcând să unduiască mașina cu viraje 
și contraviraje, se băgase în traficul șoselei de centură. Il peria 
tot timpul pe Bagni - știa că era în grațiile foarte cunoscutului 
șef de poliţie De Pedis și poate era persoana potrivită pentru a-l 
ajuta să obţină transferul la Oristano, așa cum insista soţia lui 
de doisprezece ani, făcându-și aliaţi, în fiecare vacanţă de vară, 
un număr din ce în ce mai mare de copilași, rude și nepoți. 

— Mi se pare o execuţie. Insă o execuţie, răspunse Bagni, 
răbdător și gânditor, se naște mereu din motive precise, grave. 
Ce poate să fi făcut atât de grav o fată? 

— Îţi amintești de fotomodelul eston? Nimeni nu știa că era 
amanta unui mafiot, până când nu a fost strangulată pentru că-l 
înșelase. Ceva de felul ăsta? întrebă Cane. 

Luară în discuţie diverse ipoteze, știind că niciuna nu s-ar 
revela drept cea corectă, dar își antrenau creierul în timp ce se 
îndreptau spre cartierul Baggio. Se duceau în zona cea mai 
apropiată de locul unde găsiseră cadavrul, ca să bată la ușile 
unui maniac sexual și a doi criminali obișnuiți, care fuseseră 
implicați în povești urâte cu femeile. Locuiau toţi trei acolo și îi 
mai deranjaseră și în alte dăţi. De fiecare dată când fusese 
nevoie. 

Bagni și Cane nu aveau nevoie de agende ca să-și 
amintească, erau dotați cu memoria geopolitică a polițiștilor: 
recunoșteau case și persoane de doi bani doar trecând pe lângă 
ele. Ajunseră, și pe unul îl găsiră mâncând mere în pat, cu cojile 
adunate în forma Turnului din Pisa pe o farfurie de plastic. 
Ceilalţi doi stăteau cu ochii-n televizor. Seri normale pentru 
oameni anormali. 


VP - 74 


Cei trei polițiști știau că nu era inutilă, reprezenta o precauţie: 
trebuia să le scoată din cap gândurile greșite. De aceea trebuia 
să parcurgă atâta drum, în fiecare zi, și să se obișnuiască cu 
timpul care se scurge fără să dea roade vizibile. A fi poliţist e 
același lucru cu a fi ţăran, adică a fi răbdător, expert în a înșela 
timpul așteptărilor, înțelept în a înţelege semnele schimbării 
vremii dintr-un nor de pe cer sau dintr-un cuvânt în plus sau în 
minus din partea unui suspect. 

— Să ne oprim la barul celor Șapte Pitici, Cinerino. M-ai auzit? 
Unde te duci? Trebuie să te oprești acolo, ordonă Bagni, ca și 
cum ideea i-ar fi venit atunci, pe moment. 

Passatul se lipi de asfaltul plin de gropi din faţa unui bar 
administrat, de treizeci de ani, de aceeași familie de calabrezi 
cu legături în 'narangheta. Când Champion You Are fusese 
cumpărat de bunic, condamnat la închisoare pe viaţă pentru 
răpiri de persoane și crime, se numea Circolo della Frutta. Apoi 
i-a rămas fiului, condamnat la douăzeci și cinci de ani pentru 
trafic internaţional de droguri, care îl rebotezase Locri & Sila, 
produse tipice. In sfârșit fusese lăsat pe mâna nepotului, un bun 
englez fără cazier, cu câţiva ani la facultate, haine cu o croială 
impecabilă, însă cu o faţă pe care n-ai ezita s-o definești 
„incredibilă”. Ochi închiși la culoare, înfundaţi, sub o frunte 
înaltă de cel mult trei centimetri, păr și sprâncene care formau 
un singur ciuf, în mijlocul feței late și pătrate un năsuc ascuțit 
care, din cauza mustăţii dese și cu vârfurile ușor ascuţite în sus, 
părea că crește la fiecare jumătate de propoziţie, de parcă ar fi 
fost nasul lui Pinocchio. Și totuși, nu era, în felul lui, un băiat rău. 
Se numea Beniamino Panebianco, iar prietenii îi spuneau Big 
Ben. Bunic, tată și fraţi erau toţi înalți de un metru șaizeci cel 
mult, erau mereu mulți, se mișcau în grup și, de aceea, Rosario 
Cedro, unul dintre cei mai inteligenţi de la Direcţia de 
Combatere a Criminalităţii, îi poreclise Sette Nani'$. 

Big Ben se afla la casă și, în timp ce vreo zece clienţi se 
îndopau cu tartine și pahare cu conţinuturi de diverse culori, 
urla la doi tineri chinezi care, ușor înclinați în faţă, nu mișcau un 
mușchi. Unul avea părul într-o curioasa culoare trandafirie, iar 
celălalt îl avea ras, dar, în schimb, purta o cămașă neagră cu 
cravată albă pe care nici măcar Al Pacino n-ar fi îndrăznit să le 
poarte. 


16 Cei Șapte Pitici. 
VP -75 


— Voi sunteți responsabili, să nu uitaţi. Și acum, spuse, 
dându-și seama în ultima clipă de sosirea poliţistului, întoarceţi- 
vă acasă și staţi acolo. 

Chinezii rămăseseră interziși, apoi înţeleseră că Big Ben 
întrerupsese, forţat de împrejurări, discursul și se dădură înapoi 
până la ieșire. Șeful nu le mai adresa nicio privire, se îndreptase 
cu mâna întinsă spre inspector. 

— Ce am citit în ziare după ce te-au împușcat? Maigret!” din 
Via Fatebenefratelli, mi se pare. 

— Bine, mă prefac că te cred, oricum nu sunt aici pentru 
afacerile tale, răspunse Bagni, strângându-i mâna. 

Big Ben nu avea probleme să schimbe câteva cuvinte cu acel 
inspector, dat fiind că se cunoșteau de aproape o viaţă. „Tot 
poliţist era”, dar, când polițistul arestase vreun membru al 
familiei, evitase scene, așteptase calm ca diverșii șefi să-și 
pregătească valiza pentru închisoare și să-și ia la revedere de la 
soţie și copii, chiar și în spatele unei uși închise. Regulamentul 
prevedea că agenţii de poliţie judiciară n-ar trebui să piardă 
niciodată din vedere un arestat, dar regulamentul nu ţine cont 
de faptul că și criminalii suferă. Și nu sunt cele cinci minute 
petrecute singuri cu familia, o agendă sechestrată în plus sau în 
minus sau un ultim ordin cele care le pot schimba soarta: să fie 
profesioniști înseamnă un singur lucru, să știe cum să se 
comporte în lume. 

— Vrei o bere? 

— Nu, ţi-am zis că n-am venit pentru tine și e adevărat, dar 
muncesc. Un caz urât de crimă, aici aproape. 

Beniamino Panebianco se uită la poliţist, îi făcu un semn și îl 
duse în a doua cameră a barului. Erau numai ei acolo. Stinse 
televizorul, deschis pe un program muzical, și îi oferi un scaun. 

— Pot să vorbesc? întrebă Big Ben după ce-l ascultase cu 
atenție. 

Declară că e sincer uimit de prezenţa unui cadavru acolo 
unde, teoretic, era zona lui. Unde cunoștea hoţi, asasini, 
traficanţi. Nu spuse că își trăgea cincisprezece la sută din 
traficul cu hașiș al albanezilor și douăzeci la sută din câștigurile 
curvelor din mâna clanurilor de români și cine mai știe din ce 
altceva. Promise că va verifica. 


17 Jules Maigret, personaj în rol de detectiv creat de Georges Simenon (n.tr.). 
VP - 76 


— Mi-ai face o favoare. Mai ales dacă pe urmă nu tragi singur 
concluziile. 

— La ce te gândești? 

— Nu mă gândesc la nimic. Doar că e mai bine să previi decât 
să reprimi, ai auzit și tu spunându-se asta, pun pariu. 

— Dacă vreo canalie a făcut toate astea numai ca să mă 
enerveze, voi reuși cu greu să mă abţin. Dar mă voi abţine, 
inspectore, dacă mi-o ceri tu. 

— Of, și tu te-ai înțeles cu chinezii? 

— Cum să-i eviţi? Sunt peste tot. Știi că eu negociez și stofe, 
râse descendentul celei mai influente familii de interlopi din 
zonă. 

Părea într-o zi bună și atunci, deși bănuia că nu avea să nu 
obţină niciun rezultat, Bagni încercă: 

— Big Ben, fiindcă suntem aici, pot să-ţi pun o întrebare? 

— Spune. 

— Despre răpirea Wolfson ce se aude? 

Nepotul celui care deschisese Circolo della Frutta cu banii de 
pe răpirile de persoane, fiul recunoscutului șef al „aripii locale”, 
cum numeau diferitele filiale ale organizaţiei lor, se ridică de pe 
scaun și făcu un pas înapoi, devenind palid ca și cum în locul 
inspectorului ar fi apărut un șarpe. 

— Nu poţi să mă întrebi de lucrurile astea! 

— Hai, nu face faţa aia întunecată. 

— Ştii câţi colegi de-ai tăi ne sâcâie în fiecare zi? 

— Eu sunt eu și nu voiam să te supăr. 

— Crede-mă, Bagni, jur pe copiii mei. Niciunul dintre noi nu 
știe nimic. Niciunul. După mine, și-a aranjat singur răpirea 
Wolfson ăla, ascultă-mă pe mine, e un nenorocit, are asta scris 
pe frunte. 

Există un mod de a porni cu mașina care e tipic pentru 
echipele mobile ale poliţiei și unul tipic celor de la secţiile de 
investigaţii. Şoferul echipelor mobile pornește ca și cum ar fi 
stăpânul străzii, un viraj brusc, o accelerare și pleacă, făcându-și 
loc, cu frânări și depășiri într-a doua, cu motorul huruind. Şoferul 
de la secţiile de investigaţii încearcă să pornească liniștit, să 
rămână pe partea dreaptă, pentru ca apoi, brusc, să se bage în 
coloană și de acolo în trafic, să câștige teren pe tăcute, cu 
motorul care toarce, arătând doar când e nevoie indicatorul 
Ministerului de Interne. 


VP - 77 


Ugo Cinerino anunţa cu un puternic scârțâit de roţi sosirea la 
secția Omucideri, Bagni și Cane se priviră, gândindu-se la 
același lucru: „... Dobitocu' ăsta”. 


Era inutil să accelerezi în traficul paralizat. Un interminabil șir 
de mașini înainta cu chiu cu vai. 

— Parcă mergem după un cortegiu funerar, de ce s-ar mișca 
așa de încet? 

Fu nevoie de zece minute extenuante pentru a descoperi 
originea acelei încetineli. Era un post de control al carabinierilor. 
Bagni ridică paleta albă și roșie și, alături de fețele lor, fu 
suficient pentru a fi lăsaţi să treacă imediat. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Cinerino frânând lângă un 
carabinier. 

— Un anonim a semnalat că Elvio Wolfson e luat pe sus cu 
forța și băgat într-o mașină închisa la culoare, răspunse 
carabinierul, făcându-și aer cu chipiul. Nu ascunse că era foarte 
sceptic în legătură cu sesizarea: Numai prostii, ca să pierdem 
timpul. Eu cred că e un puștan care vrea să vadă tărăboiul pe 
care-l facem. Wolfson o fi în Calabria Saudită, legat de un lanţ 
„foarte gros” la douăzeci de metri sub pământ. 

— Și dacă e o prostie, de ce ţineţi blocată atâta lume care 
trebuie să muncească? îl provoca Cinerino care-i detesta pe 
carabinieri. 

Mai lipsea răpirea lui Elvio Wolfson pentru ca orașul M. să 
semene cu o redută asediată. 

— Mie mi-e milă de Wolfson, spuse Cane. 

— Mie nu, dimpotrivă, i-aș consola foarte bucuros soţia, 
răspunse Cinerino, care, de asemenea, crescuse cu pâine și 
gazete sportive. 

Se îndârjiră într-o discuţie neconcludentă despre câștigurile 
fotbaliștilor și ale piloților, despre lipsurile din bilanţurile 
societăților de fotbal, despre femeile care umblau cu 
homosexualii vedete și despre motivul pentru care o făceau. 


Imediat ce reuși să se așeze, Bagni nu mai pierdu nicio 
secundă cu gândurile lui și se concentra asupra „priorităţilor”, 
cum le spunea. Câteva telefoane și un computer: în scurt timp, 
obținu anunţurile cu persoane dispărute. 


VP - 78 


Erau o sută opt. „Este înspăimântător numărul evadărilor din 
Alcatrazul cotidian”. 

Selecționă dosarele. Câte erau fetele, între douăzeci și treizeci 
de ani, care „dispăruseră” în ultima perioadă? 

Le numără, erau treizeci și patru. Se plânse încă o dată că nu 
crease nimeni niciodată o bază de date despre dispariţii. Pentru 
a recupera diferitele piramide de dosare judiciare din arhivă și 
pentru a le distribui pe diversele mese din birou, fu nevoie de o 
oră și ajutorul a trei colegi. 

Fiecare dosar conţinea anunţurile de dispariţie, „rezultatul 
anchetelor”, interogatoriile cu rude și necunoscuți. Fotografii 
inutile date de familii: se vedeau fiice năsoase în salopetă de 
schi, fraţi plini de coșuri care ridicau paharele de Revelion, 
perechi îngrășate și flasce îmbrățișate pe malul marii, imagini 
care demonstrau cum fusese odată cel care nu mai era de găsit. 
Mai erau foi bătute la mașină de cine știe cine: „Se transmite 
anexat scrisoarea anonimă primită la acest birou în ce privește 
dispariţia lui Tizio”. Și faxuri, hârtii scoase la imprimantă, 
fotocopii. Chiar dacă erau într-o birocratică ordine alfabetică, din 
dosare șiroiau lacrimi, speranţă și pesimism - și în câteva cazuri 
apăreau și schiţe cu emisiunile diverselor programe TV 
interesate de cazuri judiciare, unele cu scopuri bune, altele 
asemenea pescărușului de oraș când dă peste un cadavru. 

Bagni parcurse fotografiile, atent, una după alta, studiindu-le 
ca un copil care se joacă. 

— De ce în anunţuri pun feţele, și nu mâinile? întrebă, așa, ca 
să spună ceva, dat fiind că toţi ceilalţi erau acolo privindu-l și 
tăcând. 

Nu interveneau. La început, îl lăsau să facă ce voia, îi dădeau 
spaţiu și timp în tăcere absolută. 

— Mai devreme sau mai târziu va deveni obligatoriu să ţi se 
arhiveze ADN-ul și amprentele digitale când împlinești 
optsprezece ani, spuse Cinerino. 

— Da, nu vor să ne-o spună, dar o vor face. Construiesc o 
lume de polițiști și nici măcar nouă, care suntem polițiști, n-ar 
trebui să ne facă plăcere, răspunse Cane, ducându-se să ia trei 
păhărele de cafea de la automatul din faţa biroului șefului 
adjunct de la secția echipelor mobile. 

Lui Cane cadavrele îi dădeau senzaţia de rău, dar tot rămânea 
în echipa de la Omucideri și, dacă reușea, colabora cu Bagni, 


VP - 79 


Creierul, cum îi spuneau toţi. Îl văzuse rezolvând cazul cu fata 
ucisă cu un dinte de narval înfipt în beregată sau reușind să 
pună cap la cap, într-o singură noapte, cauzele unui șir de crime 
din lumea interlopă. Îl vizitase la spital când Bagni avea capul 
bandajat și fusese la ananghie și, împreună cu șeful, interogase 
boși albanezi, curve și antreprenori bogaţi. Pentru el era un mit. 
Asta și datorită unei fraze pe care o auzise de la el: „Crima, 
predica inspectorul Bagni, e singura infracțiune care nu se 
sfârșește niciodată”. Și i-o explicase: „Pare că această 
infracţiune se termină atunci când apare cadavrul, în schimb, 
produce efecte asupra criminalului. Unii spun că ajung să 
mărturisească după treizeci de ani, pentru că timp de treizeci de 
ani ceva a săpat înăuntrul lor. O persoană care ucide o altă 
persoană poate deveni foarte periculoasă dacă nu o oprești, 
pentru că se simte invincibilă. Noi, dimpotrivă, devenim 
invincibili dacă punem mâna pe ei, pe criminali”. 

Chiar așa mergeau lucrurile. De aceea Cane asculta de Bagni 
ca de tatăl lui, chiar dacă, cel mult, ar fi putut fi fraţi - iar 
ștrengarul de Bagni era mai tânăr decât el cu vreo zece ani. 

Băură împreună cafeaua și aranjară documentele legate de 
caz. Cinerino pregăti o mapă și trasă deasupra crucea neagră, 
simbolul dosarelor care conţineau numele persoanelor ucise. 

— Nando, cum îi spun acestei moarte necunoscute? întrebă 
Bagni. 

— Având în vedere ora la care vom termina de scris, i-aș 
spune Alba?! propuse Cane, aruncând o privire distrată la ceas. 

— Nu-mi dădusem seama, fir-ar să fie, se face târziu! 

— Dacă nu e încă miezul nopţii. 

— Nando, facem o înţelegere? 

— Zi. 

— Eu mă duc, tu aștepți rezultatul verificărilor de la șoseaua 
de centură. Înainte să pleci din birou, sună-l pe amicul acela pe 
care-l avem la serviciul de salubritate, roagă-l să-i alerteze pe 
măturătorii care își încep tura. Probabil îţi amintești de cazul 
profesorului, având în vedere că l-ai descoperit tu. 

Cane dădu din cap: nu putea să-l uite pe cercetătorul 
universitar de filologie clasică, cel care le siluia pe prostituate, 
purtând un impermeabil de plastic transparent, pe care apoi îl 
arunca în tomberoanele din jurul casei lui. Încet-încet, la 


18 Zori. 
VP - 80 


sugestia lui Bagni, Cane îl prinsese ţinând sub observaţie chiar 
unul dintre coșurile de gunoi pe care maniacul îl folosise mai 
des. Văzuse un tip elegant, un domn, cu o frumoasă cămașă 
albastră și pantaloni deschişi la culoare, unul care putea să pară 
orice, mai puţin ceea ce era. Avusese nevoie de câteva secunde 
ca să mărturisească. „Mulțumesc”, încheiase. 

— Ai înţeles, Nando? Dacă găsesc haine de calitate bună, 
trebuie să ne spună imediat. Nu se știe niciodată. Și dacă le 
găsesc, să nu le atingă. Las celularul deschis. Mulţumesc, ești 
un prieten bun, conchise Bagni, ieșind. 

— Așteaptă, așteaptă, prietene. Dar ce fel de înţelegere e 
asta? Ce-mi dai în schimb? 

Bagni îl lăsă să înţeleagă că trebuie să aibă răbdare, că sigur 
avea să primească recompensa. In timp ce-și îmbrăca geaca de 
blugi, sosi Scorpacciati, inspectorul în vârstă. Îl seconda un nou- 
venit în secție, Enrico Landolfi, zis Lando, un dandy melancolic 
despre care nu se știa cum de se înrolase în poliţie, și chiar 
obținuse să intre la Omucideri. Se întorceau la birou după o 
serie de verificări printre recidiviști. 

— Cum merge? întrebă Bagni. 

— Ca dracu’! se grăbi să răspundă Landolfi. 

Dezolat, Scorpacciati aprobă din cap. 

— V-aţi dus la fraţii din Via Padova? 

— Alaltăieri. Azi am verificat doi care se ocupă cu reutilizarea 
pieselor auto și cinci agenţii imobiliare marionetă, dar vechea 
gardă a crimei organizate spune că nu știe nimic de Wolfson. Și 
știi ceva? Eu îi cred. Orbește. Sau în spatele afacerii e vreun nou 
grup criminal, vreun pact între nemernici, sau asta e răpirea 
unui idiot făcută de alți idioţi ca el. li spunem asta de câteva 
zile, dar prietena ta de la Procuratură insistă, ne pun să batem 
toate canaliile sosite în orașul M. în anii '60. Din fericire, mâine 
mă duc la spital ca să-mi pun la loc un rinichi, nu mai pot așa. 

— Noutăţi? 

— Nimic-nimic, să nu-ţi vină să crezi, răspunse Scorpacciati. 
Erau într-o dispoziţie foarte proastă, ca toţi detectivii însărcinaţi 
cu anchetele despre răpire. Prea multe presiuni, prea multe 
influenţe politice. A, Bagni, înainte să ies, am răspuns la 
telefonul tău, suna încontinuu. E unul care vrea să vorbească 
neapărat cu tine, însă n-a vrut să-mi spună nici cine era, nici de 


VP - 81 


ce te caută. Are vocea unuia care te cunoaște și-ți dă niște 
informații. 

— Adică, ce voce avea? 

— De pierde-vară. In fine, părea un prieten de-al tău. 

— Mi l-o fi prezentat sora ta. 

— l-am sugerat să sune mâine, că ești de serviciu după- 
amiaza, corect? 

Bagni aprobă din cap, dar era absorbit și uită imediat ce-i 
spusese colegul său. Parcurse lungul coridor al primei secţii, 
implicată în ancheta despre răpirea Wolfson. Apăru în ușa unui 
birou foarte mic, unde un coleg pusese un bust al lui Mussolini, 
și un altul, în ciudă, expusese steagul roșu cu faţa lui Che. Nu 
era cel pe care-l căuta și salută câţiva polițiști implicaţi în 
descifrarea înregistrărilor telefoanelor interceptate. 

Cobori în grabă scările, dar se opri curios la ușa Serviciului de 
Evidență. Acolo se aflau doi africani foarte eleganţi, înalţi și 
atletici. Stăteau unul lângă altul fiindcă fuseseră arestaţi 
împreună. Un mic grup format din polițiști de la echipele mobile 
a două comisariate de periferie, conduși de un superior burtos 
cu părul lucios de grăsime și unghiile negre, îi chinuia cu 
întrebări și poante. 

Bagni nu avu nevoie să întrebe nimic, agenţii erau mândri de 
arestare. 

— Pe proștii ăștia i-am prins într-un Maserati cu un kilogram 
din asta, explică superiorul cu uniforma pătată, arătând frunzele 
de khat, iarbă africană care cunoștea a doua tinerețe. Poate 
pentru că - spun dependenţii - „e ecologică”. La patruzeci și opt 
de ore după smulgere își pierde principiile active și, din motive 
de timp, se vinde în cantităţi uriașe pe lângă aeroporturile 
internaţionale și piețele de legume. Acela trebuia să fie un 
eșantion. 

— A cui e marfa? Ata sau a ta? 

— Dacă e a amândurora, sunteți fraieri, vă convine să spuneţi 
că e numai a unuia, nu? 

— Mașina cine a închiriat-o? Păi, cred că cine a semnat 
contractul va avea un sfârșit urât. 

Cei doi negri în costume cu dungi ţineau gura închisă, însă 
aveau ochii zgâiţi. Peste puţin timp aveau să fie supuși 
interogatoriilor de către experţii de la Narcotice, ca să încerce să 
recupereze grosul mărfii. Binele și răul poliţiei însemna că 


VP - 82 


fiecare avea problema lui de rezolvat și trebuia să lupte cu 
timpul: aproape toţi se ocupau de răpirea din Formula 1, Bagni 
era unul dintre foarte puţinii care se ocupau de uciderea fetei, 
iar cei de la Narcotice trebuiau să scoată apa din mare cu 
linguriţa, fără să ia mită. 

— Noapte fericită, le ură Bagni celor doi traficanţi. 

Și el? La câtă fericire se aștepta în acea noapte? Se gândea la 
două femei. La femeia cu care-și impusese să stea, Uma, cu 
visul ei de a avea o viaţă simpla, „o viaţă obișnuită de mic- 
burghez”, dar oricum o viaţă, și la Velia, magistrat de carieră și 
femeie ciudată: viața nu reușea să o ruineze estetic, dar o 
consuma interior, sau asta era convingerea lui de fost. Fost ce? 
Fost amant? Fost îndrăgostit? 


Uma, în cămașă de noapte, îl aștepta în picioarele goale 
printre cutiile cu lucruri de aranjat. Desfăcuse deja multe, cu 
haine și farfurii, cu televizorul ei și combina lui muzicala, în timp 
ce cutiile cu cărți rămăseseră într-un colţ: când le va deschide? 
O rugase să nu se atingă de ele, că avea o ordine a lui - „fir-ar 
să fie de ordine a cărţilor”. 

— lubitule, ai mâncat? 

Devenise mai afectuoasa de când renunţțaseră la cele două 
case mici, de oameni singuri, pentru un apartament cu trei 
camere de optzeci de metri pătraţi, cu chirie, la cinci minute de 
Porta Vittoria. Fiecare femeie, la începutul unei conviețuiri, se 
simte ca și cum ar fi câștigat un premiu. Uma și mai mult. 

Închiriaseră casa dintr-o asigurare la preţ favorabil graţie unui 
prieten, Corrado Genito. „Dacă nu fac o favoare prietenilor, 
atunci cui?” Ținea la Bagni și Bagni la el. Mai mult, în timpul unei 
petreceri, organizată în discoteca unui onorevole, membru în 
Parlament, Genito fusese cel care i-o prezentase pe fata care 
era model poliţistului. Și poate că nu s-ar fi gândit niciodată că 
între cei doi s-ar fi putut naște o iubire care să-i împingă la 
procrearea unui mic Bagni sau a unei mici Uma. 


Bagni o sărută pe Uma și o privi: de când slăbise, nasul îi 
ieșea mai mult în evidenţă, între pometții înalţi, și chiar și ochii 
violeţi păreau mai mari și mai rotunzi. Gura, perfectă și 
senzuală, mirosea a bomboane. 

— Ei, dacă nu ţi-e o foame de lup... 


VP - 83 


Ea îl luase de mână, îl împinsese în cameră și îl dezbrăcase 
fără să vorbească. Voiau un copil, erau trei luni de când 
încercau, dar nu se întâmpla, și fiecare ciclu părea o înfrângere. 
Se părea că acelea erau „zilele fecunde”: după ea, care se 
sfătuise cu alte prietene de-ale ei rămase însărcinate, nu trebuia 
să sară nici măcar peste una, trebuia să facă dragoste o dată la 
douăzeci și patru de ore, era ca un ordin de serviciu. 

începea să fie frumos să facă dragoste cu ea. „Dar vezi, 
dragă, ar fi vrut să-i spună, când ai în ochi faţa unui toxicoman 
sinucigaș și corpul carbonizat al unei fete, și te întorci acasă, ai 
nevoie de puțină liniște, ai vrea să încerci să regăsești partea 
cea mai bună din tine, care s-a dus să se pitească cine știe 
unde, ai vrea să bei ceva ușor, poate spumantul acela pe care l- 
am cumpărat împreună din Franciacorta!*, dar în schimb tu ești 
aici, fără chiloţi, și visezi la o altă femeie pe care să o iubești, ai 
vrea să vezi din nou cât e de frumoasa Velia”. 

Cu gândul amăgitor la Velia, Bagni încercă să-și golească 
mintea de orice fantezie, se obligă să facă dragoste cu mai 
multă vigoare, dar, brusc, îi veniră în minte pescărușii omorâți 
cu o singură lovitură de pistol, păsări care renunțaseră să 
zboare și supravieţuiau în mijlocul lucrurilor murdare, până când 
își murdăreau și ei ciocul și picioarele. Era departe de acel pat, 
chiar dacă era acolo, în ea. Erau corpul lui, tandreţea lui. Dar 
mintea și inima lui unde erau? Unde erau acele dureri de burtă 
care te fac să spui că ești îndrăgostit nebunește? Sau poate că 
la vârsta lui nu mai era posibilă iubirea pe care o căutase mereu 
fără succes? 

— Te iubesc, te iubesc, te iubesc, îi șoptea Uma, readucându-l 
la realitatea transpirată a corpurilor lor înlănțuite. Ar fi vrut mai 
degrabă să-i spună bărbatului ei ce simțea: „Acceptă-mă așa 
cum sunt, du-mă unde vrei, înţelege-mă și când nu reușesc să 
mă fac înțeleasă, chiar dacă nu știu să vorbesc la fel de bine ca 
tine”. Ar fi vrut ca Francesco, măcar o dată, să-i spună niște 
cuvinte care să o înalțe la cer: „Sunt al tău pentru totdeauna și 
nu voi mai cunoaște nicio altă femeie, nopţile noastre vor fi fără 
sfârșit”. Dar el, el tăcea. Se străduia, părea bucuros, zâmbea, 
dar era mut. În pat, era unul dintre cei mai tăcuţi bărbaţi pe 
care-i cunoscuse vreodată. 


19 Zonă colinară situată între Brescia și sudul lacului Iseo, cunoscută pentru producţia 
de vinuri, mai ales spumante (n.tr.). 


VP - 84 


Bagni o observa pe femeia lui, care părea tristă, dar 
contribuia cu mici oscilaţii ale șoldurilor la mișcarea armonioasă. 
„Femeile sunt cu adevărat ciudate”, se gândea. 


Era cufundat într-un vis în alb și negru, cu zboruri de 
pescăruși cu bot și dinţi de șoarece, când sună celularul, 
trezindu-l. Era agentul principal Cane. 

— France, trezește-te. „Factorul n”. e de partea noastră. 

— Nando, nu te agita prea mult. Ce ai găsit? reuși să întrebe. 
Se uită la ceas, dormea doar de două ore și jumătate. 

— Lovitură dublă, șefule. Pe șoseaua de centură și într-un coș 
de gunoi. 

— Era cazul. Spune-mi tot. 

— La douăzeci de metri de cadavru, doi agenţi de la Circulaţie 
au adunat de pe jos o bucată de hârtie de culoare albă, prea 
curată ca să fie acolo de multă vreme. S-au apropiat și știi ce 
era? 

— Cartea de vizită a ucigașilor. 

— Ţi-a revenit cheful de glumă, bine. Păi, aproape. A fost găsit 
un bon fiscal, cu data de azi. Adică, de ieri. Factor noroc în mare 
stil, aș spune. 

— Asta e! strigă, în timp ce Uma se întorcea pe partea 
cealaltă, vârându-și capul sub pernă, bombănind împotriva 
„poliţailor de rahat”. 

— E bonul de la un bar. Un coniac și un suc proaspăt de 
portocale, băute la 11.00 dimineața. 

— Trimite-o pe Tiffany, ordonă Bagni, ducându-se în 
bucătărie. Avea încredere în tipa aceea de treizeci de ani care 
dimineaţa era capabilă să mănânce și cinci brioșe cu un 
cappuccino. 

— Și cealaltă chestie? 

— Trebuie să fii vrăjitor. 

— Hainele. 

— Haine, chiloţi și alte chestii. Nişte CD-uri. Dacă avem noroc, 
găsim pe ele amprentele digitale ale victimei și poate și pe cele 
ale criminalului. 

— Vin și eu imediat, unde sunteţi? 


Era de înţeles de ce Uma fusese ani buni un model de lenjerie 
intimă bine plătit: frumoasă și fără un minimum de machiaj, 


VP - 85 


pielea de catifea și, în ciuda bosumflării pricinuite de trezirea 
bruscă, gura foarte senzuală. Chiar îţi venea cheful să o săruți. 
Ceea ce și făcu polițistul. Dragostea fizică lasă loc gingășiei. 

— Deja trebuie să pleci la muncă, tati? Nu stai niciodată 
acasă, protestă slab femeia, sprijinită de ușa bucătăriei. 

— Ce meserie are tati? întrebă Bagni, dezlipindu-se de ea. 

Părea un déjà vu, scena aceea, cu ea care îi spunea „tati” și 
cu el care-și punea mocasinii, o trăise deja sau așa i se părea. 

— Vânătorul de oameni răi, suspină Urna. 

Așa îi spunea el în glumă. 

— Și deci? 

— Of, știu, știu, France. Dar trebuie să ne gândim și la noi. 

— Asta spun și eu. 

— Dacă tu ieși mereu în inima nopţii, cum să reușim? 

— Asta spun și eu mereu, dar nu mai e noapte, mai e puțin și 
se face dimineaţă. Dimineaţa lui Alba. 


10. 


Banda adezivă albă-roșie fusese întinsă în jurul unui coș de 
gunoi verde, de plastic. Un capăt al bandei era legat de 
balustrada de la scara unei școli, celălalt de un platan. 

Măturătorul era un om slab, cu părul rărit și doi canini lipsă. 
Colegii îl lăsaseră cu polițiștii spunându-i: „Salut, Biafra”. Stătea 
băţos la trei metri de coșul de gunoi ca și cum aștepta primirea 
unei medalii de aur. Ascultă raţionamentele polițiștilor și rămase 
descumpănit când Bagni îi ordonă: „Dă-ne doi saci curaţi și nu 
pleca, pentru că trebuie să vii pentru procesul-verbal”. Nu era 
nepoliticos, dar nu reușea să comunice bine când era absorbit. 

__ Sosiră doi băieți, noile achiziţii de la Laboratorul criminalistic. 
Işi puseră mănuși și măști și separară conţinutul pungii în diverși 
saci de celofan. 

— Scuzaţi-ne dacă fugim, dar trebuie să luăm amprente într-o 
farmacie deschisă non-stop care a fost prădată, e al treilea jaf 
de când suntem de serviciu. 

Rochia găsită în ladă era măsura 42, neagră și elegantă. 
Pantofi joși, numărul 36, cu șireturi împletite, chiloţi din atlaz. 
Sutien brodat. Și Uma, se gândi Bagni, avea unul la fel, i-l 


VP - 86 


dăruise un angrosist pentru care prezentase pe podium câteva 
modele. li spusese că avea un preţ exorbitant. Un halat albastru. 
Păr pe guler. La naiba cu specialiștii grăbiţi de la Laboratorul 
criminalistic, daţi peste cap de turele de lucru! ÎI prelevă cu 
calm Nando Cane, ca să-l bage într-un pliculeţ de plastic. 

— Cine erai? Cum de foloseai lenjerie intimă care costă mult 
mai mult decât ce ai pe deasupra? Nu e normal, Alba. Eu, spuse 
Bagni, am văzut mulţi morți și știu că lumea cheltuie mai mult 
pentru ce se vede decât pentru ce nu se vede. Am găsit 
criminali cu haine de mătase și șosete găurite. Nobili uciși în 
halate cusute de mână și chiloţi uzaţi de prea mult spălat. Erai o 
maniacă fetișistă? Erai alergică la materiale ieftine? Îmi vei 
mărturisi, Alba. Acum să vedem CD-urile. Cred că sunt toate. 
Folosite, dar perfecte. Piratate. Trebuie să le ascult, după ce 
Laboratorul criminalistic va lua amprentele. Băieți, trimiteți-mi-le 
imediat ce va fi posibil. 

Cane și Cinerino, în timp ce șeful vorbea singur, încercau să-l 
facă pe Biafra să le explice, din nou, ce atinsese, dacă mai 
fuseseră hârtii sau altceva peste haine, însă măturătorul se 
enervă: 

— Ar trebui să-mi mulțumiți și, în schimb, mai e puţin și mă 
faceţi să mă simt vinovat, protestă. 

— Oricine are o uniformă trebuie să ne ajute, îi explică Bagni, 
dar e adevărat și că ai fost tare. Pot să fac ceva pentru tine? 

— Chiar acum? 

— Zi. 

— Pot să fac o tură cu o mașină de-a voastră? Cu sirena 
pornită? 


Bagni reuși să se întoarcă acasă la ora la care lumea intră în 
baruri pentru prima pauză de cafea. Cumpărase două ziare, 
unde se relata despre moartea fetei necunoscute, dar pe scurt. 
Se întinse pe canapea, cumpărată la o lichidare de stoc, și aţipi. 
Puțin după aceea, descoperi că era învelit cu un cearșaf. Îl trezi 
definitiv, după câteva ore, mirosul de cafea și o muzică 
sentimentală pe care n-o mai auzise înainte. 

— Dar, spuse fata, oferindu-i un sărut și o ceașcă. 

— Dar ce? 

— Muzica asta... A sosit o mașină a echipei mobile, ţi-au lăsat 
niște CD-uri piratate, din partea celor de la birou. 


VP - 87 


— Și nu m-ai trezit? se miră. 

— Au zis că trebuia doar să-ţi predea pachetul, din partea lui 
Nando Cane. Mi-au spus că au luat amprentele și că, deci, poţi 
să le asculţi. Așa că am profitat. 

Uma începu să danseze, doi pași în spate și doi în faţă, cu 
braţele întinse și ochii zâmbitori. Încet, încet, dansând, începu 
să se dezbrace. 

— Da, acum. 

— Poţi să te plângi. Ştii că îmi place muzica, am ales un CD la 
întâmplare și... frumoasă nu? E ciudat că pe fiecare CD sunt cel 
mult trei, patru melodii. De unde sunt? Nu-mi spune că e vorba 
de o muzică folosită pentru o crimă. 

Nu-i spuse. 

— Da, nu e rea, comentă, ascultând ritmul. Dar și excitantă. 

Rămăsese în slip și sutien, pentru un spectacol casnic și 
improvizat, îi ieșea foarte bine, dar Bagni nu voia să cedeze 
imediat. 

— Excitante o baterie și o chitară? Ești bolnavă. 

— lar tu ești surd. Nu auzi că muzica urmează ritmul unora 
care se implică? spuse cu ochii ei luminoși, atât de asemănători 
cu jarul unei ţigări care se stinge. 

— Nu inventa scuze absurde ca să ai copilu' ăsta. 

— Ce scuze absurde? protestă Uma, mângâindu-i pieptul și 
ducându-se să ia, tot pe ritmul muzicii, un alt CD cu Because 
you loved me a lui Celine Dion; Total eclipse of the heart a lui 
Bonnie Tyler; Do it to mea lui Lionel Richie și Gabriel a celor de 
la Lamb. Îl vâri în aparat și își aţinti privirea asupra lui. 

— Am senzaţia că m-am întors la vârsta de douăzeci de ani, 
sex rapid și muzică foarte proastă, o luă peste picior polițistul. 
Trec zile când nici măcar nu te uiţi la mine, pe urmă, cum e 
temperatura bazală la nivelul adecvat, sari pe mine, se lamentă 
prefăcut. 

Rânji și ea, sărutându-l pe gură și scoțându-și sutienul. 

— Mai era ceva împreună cu CD-urile? 

— Nimic, ce-ţi mai trebuie pe lângă ce ai? A, apoi mi-au spus 
că e unul care tot sună la birou pentru că vrea să vorbească 
doar cu tine. Nu-i așa că numai eu știu cum să te găsesc, 
iubitule? 

Îl ajută să se dezbrace șoptind: 


VP - 88 


— Nu e doar că mă simt fecundă, ci de-a dreptul plină de 
energie. Vino încoace, ce faci? 

Uma își scoase slipul și, cu autoritatea și rapiditatea pe care le 
au numai viitoarele soţii, i se așeză, cu picioarele, desfăcute 
peste burtă, scoțându-i tricoul și lăsându-i în jos pantalonii. 

— E muzică din aia care excită. Hai, încearcă să urmărești 
ritmul. 

— Începe tu că vin și eu, o invită. 

— Leneșule, vino aici imediat. 


Pe la ora 18.00, pe holul Procuraturii se învârteau numai 
ziariști, șoferi, detectivi și, după părerea cuiva, umbrele 
condamnaților, fantomele sinucigașilor din pușcărie, 
ectoplasmele martirilor statului, care își pierduseră viaţa ca să 
nu vadă schimbându-se niciodată nimic și erau foarte nervoși. 

Niciun avocat, niciun consultant, nicio secretară seducătoare 
cu studii profesionale care trăiau din consultanţe supraplătite 
mulțumită încetinelii din tribunale. Puţine lumini aprinse în 
birourile procurorilor. In faţa ușii viceprocurorului Velia Longino 
erau un carabinier care răsfoia un ziar lingându-și arătătorul ca 
să întoarcă paginile și un tip la vreo cincizeci de ani care părea 
tocmai scăpat dintr-un accident stradal, atât era de tulburat, 
murdar și ciufulit. 

— Vreau să-l reclam pe procurorul general care mi-ai luat fiii, 
repeta în gol. 

Bagni bătu și intră fără să aștepte semnalul de cale liberă. 
Secretara magistratului avea la urechi două căști stereo și bătea 
la computer rezumatul unui interogatoriu. Îi trebui ceva timp să 
ridice capul. 

— Dottoressa e sus, la etajul șapte, spuse. 

La etajul șapte, etajul judecătorilor de anchete preliminare. 
Probabil pentru vreo cerere de interceptare telefonică. 

— La cine s-a dus? 

— La dottor Di Matteo. Dumneavoastră sunteți cumva 
inspectorul Bagni? 

— Eu sunt. 


— Bine, dottoressa mi-a spus să fiţi atent. Dumneavoastră 
trebuie să confirmaţi ce va spune dânsa, anunţă înainte să-și 
plece din nou privirea spre ecranul computerului. 


VP - 89 


„Ce înseamnă asta?” se întrebă pe hol. Se orientă ca să 
ajungă la biroul lui Di Matteo, GIP”, un bărbat robust și bronzat, 
renumit crai (enervant) cu colegele și tinerele avocate. Bagni 
simţi un mic junghi în zona duodenului și o luă pe scări. Treaptă 
după treaptă, se gândea că nu era firesc și nici justificat să 
simtă gelozie în ceea ce-o privea pe Velia, închisă singură în 
biroul acelui viclean. Se gândea că încerca foarte serios să aibă 
un copil cu altă femeie, una care îl iubea. Că viaţa lui era într-o 
altă direcţie, și el o făcuse să o ia într-acolo. Acea indispoziţie 
era nesocotită: „Complet nesocotită, sunt un imbecil”. 


Bătu, iar Velia Longino îl întâmpină cu un zâmbet splendid. Di 
Matteo, proaspăt frezat, lustruit de parcă un machior l-ar fi dat 
cu ceară, elegant ca și cum Armani ar fi petrecut un sfert de oră 
cu el în fața oglinzii, era așezat, într-o postură de general, în faţa 
unui munte de hârtii. Arcui o sprânceană depilată când își văzu 
colega că îl pupă pe obraz pe poliţist și făcu un gest papal cu 
mâna dreaptă către nou-sosit, ca și cum îl invita la Ultima Cină, 
și reluă imediat consultarea unui cod, mormăind ceva. 

— Mulţumesc că ai încercat să tatonezi terenul cu Big Ben, din 
păcate, așa cum ne imaginăm toţi aici, e un om foarte prudent, 
dar oricum trebuia să încercăm și având în vedere că te aflai în 
zonă pentru crima aceea... îi spuse Velia. 

— Dar, interveni Di Matteo, e mai bine dacă nu mai luaţi 
aceste inițiative când e în desfășurare o interceptare. Oricum, 
sunteţi telegenic, știați? 

Îl invită pe poliţist să se apropie și tastă la computer câteva 
comenzi necesare ca să deschidă un fișier. Ascultarea propriei 
voci avu un efect ciudat asupra lui Bagni. Apoi se văzu, de sus, 
discutând cu șeful calabrezilor. Încercă să-și ascundă uimirea. 

— Ei, începe să mi se rărească părul, spuse. 

— Camera video pe care i-am pus-o în televizor, la două zile 
după răpirea lui Wolfson, e perfectă. Ei se uită la meciuri și noi 
la ei. Nu suntem siguri sută la sută, dar par să știe ceva despre 
răpire. Fac trafic la greu și vorbesc despre un pachet de aranjat. 
E amuzant, se înveseli GIP Di Matteo, când se uită la meciurile 
cu Milan și se enervează. Dumneavoastră îl cunoaşteţi bine pe 
acest Panebianco Beniamino, zis Big Ben? 

— Sunt de-al casei, i-am arestat pe unchiul și pe fratele lui. 


20 Giudice per le Indagini Preliminări - judecător pentru cercetări preliminare. 
VP - 90 


— Scuze, Francesco, interveni Velia, mi-ai adus raportul 
despre prostituată? E mai bine să mă uit peste el imediat. 

— Aici, răspunse Bagni, dându-i un dosar, ai totul, plus 
referatul făcut de dottoressa Mazzini. Azi-dimineaţă am găsit 
într-o ladă ceea ce ar putea fi hainele și CD-urile ei. leri, lângă 
cadavru, era bonul fiscal de la un bar. 

— Dar aţi fost extraordinari. Deci, ce facem? întrebă. 

— Deci, mărim pasul după standardele noastre cele mai bune, 
glumi. Primul lucru care trebuie făcut este identificarea ei, și ne 
gândim să nu spunem nimic presei până la sfârșitul verificărilor. 

— Crezi că-i interesează? izbucni judecătorul. 

— Mă scuzaţi, dottore! 

— Gazetarii vânduți nu fac decât să scurme în legătură cu 
Wolfson, nu-i interesează nimic altceva. Înainte să fiu judecător 
am fost procuror, în anchetele despre răpiri noi am avut mereu 
doi dușmani mortali. Răpitorii și jurnaliștii, spuse, aruncând 
priviri ucigătoare din ochii închiși la culoare de sub sprâncenele 
îngrijite. 

Velia îl însoţi pe Bagni pe holul gol, lung, plin de uși închise, 
asemănător cu vagonul gigantic al unui tren nemișcat și 
adormit. 

— France, n-ai idee cât a fost de preocupat când te-a văzut 
vorbind cu Big Ben. În acest Palat al Justiţiei au o teamă teribilă 
de spioni, informatori și trădători. 

— Au ceva dreptate, sunt ani de când vă spionează. Dar eu nu 
am nimic de ascuns, meseria mea e să-i cunosc pe proști și să 
aflu ce fac, important e să nu le iei banii. _ 

— Da, dar nu voiam nici cea mai mică umbră asupra ta. In 
ceea ce privește ancheta despre fata aceea, faci ce vrei, nu-mi 
permit să-i spun geniului de la Omucideri cum s-o conducă... 

— Hai, nu începe și tu să mă iei peste picior. 

— E de ajuns să mă informezi despre lucrurile importante în 
caz că șeful ar vrea să știe unde a ajuns ancheta. Pot să te 
întreb cum îţi merge în rest? 

ÎI întrebă mișcând capul în felul acela al ei atât de particular, 
care într-o vreme îl fascinase. Poate ar fi trebuit să o invite să 
bea un apetitiv. Dar nu o făcu. 

— Ca de obicei, o cursă infernală, și ţie cum îţi e în grupul 
antirăpire? schimbă discuţia polițistul. 


VP - 91 


— Suntem trei, număr perfect. Și cu Armando Plebei e foarte 
bine. 

— E un tip tare. 

— Face puțin cam mult pe tatăl cu noi, dar e unul adevărat și-l 
supraveghează pe Palma, un zăpăcit. Atunci, când ne auzim? 

— Sper că mâine. M-a sunat Mazzini, zice că aranjează și cu 
autopsia pentru noi chiar dacă sunt ocupați până în gât. 

— France. 

— Vrei să-mi spui ceva, Velia? „lubire, iubire care ai fost, atât 
de mare, ce mai vrei de la mine, să-mi smulgi inima din piept?” 

— Scuză-mă dacă îţi spun, nu pari fericit. Și nu cred că e din 
cauză că nu ești implicat în ancheta despre răpire. 

— Glumești? Ne-au dat posibilitatea să alegem, eu am 
preferat să continuăm în secţie, nu pot să mă pliez orarelor unei 
răpiri în această perioadă. Hai, Velia, ne vedem curând, 
răspunse și îi întoarse spatele, simțindu-se mai bătrân și mai 
matur, și închipuindu-și că ea e acolo, în hol, privindu-l cum se 
îndepărtează. 

Se opri și se întoarse, ea era tot acolo, făcându-i semn cu 
mâna. Se întoarse și o privi, așteptând. 

— Mi-e greu să-ţi spun lucrurile astea, dar, îl întrebă Velia, 
ochi în ochi, dacă două persoane se înțeleg bine, de ce trebuie 
să se piardă? 

O oază pentru însetaţi, asta își dorea Velia? 


La 7.30, Bagni, Nando Cane, inspectorul Lopiccolo și agentul 
motociclist se întâlniseră în barul de lângă morgă. Câteva 
discuţii, micul dejun cu brioșe și sucuri naturale, apoi agentul se 
dusese să se plimbe, iar Lopiccolo luase din geanta aparatului 
de fotografiat un borcănel și îl oferise celor doi colegi de la 
Omucideri. Amândoi își băgaseră degetele în cutiuţa și apoi își 
unseseră nările, simțind un miros pătrunzător de pădure, mosc 
și afine. Era un amestec pe care Lopiccolo îl studiase și pe care 
i-l făcea un tip care se ocupa cu plantele medicinale, pentru a 
evita ca, în timpul autopsiilor, unele emanaţii prea tulburătoare 
să-l oblige să facă o figura proastă. 

— Nu te gândi la prostii, Bagni, polițistul acela tânăr e doar un 
prieten. 

— Și de ce-mi spui tocmai mie? 


VP - 92 


— Pentru că ești homofob, apoi te încăpățânezi și îi interzici 
să intre la Omucideri, și ăsta e visul lui. 

— Ce prostii spui? Ala în mijlocul cadavrelor? Acolo, lângă 
șoseaua de centură, mai era puţin și-ți leșina în braţe. 

— Nu e vina mea dacă am acest efect. Și pe urma, nici Cane 
nu suportă cadavrele, numai tu te pupi în bot cu ele. 

— Pe măsură ce îmbătrânești, devii insuportabil. Oricum, 
spune-i prietenului tău să treacă pe la mine peste câteva 
săptămâni, ne poate fi de folos un infiltrat în lumea voastră de 
homosexuali isterici. 

— O spun tuturor: „Fetelor, dacă există unul care are clasă de 
vândut, acela e amicul nostru Bagni”. 


La 8 fix se prezentaseră la Institut, își puseseră halatele de 
hârtie și galoșii și se așezaseră în rând cu studenţii și medicii. 
Erau în sala mare când ușile glisante se deschiseră și, pe post 
de coloană sonoră, se auzi ritmul electronic al transportatorului 
electric Indumat. Cadavre ca niște trenuri. Sosite la timp sau cu 
întârziere. Pline de indicii sau goale: „Bip-bip, bip-bip, sosește 
cadavrul”. 

— Bagni, întrebă Lopiccolo, nu ţi se par cinematografice 
autopsiile? Toţi interpretează un rol, mai ales mortul. Dacă n-ar 
fi el, n-ar fi nici filmul. 

— Și mai spui că eu sunt cel care, cum ai spus tu cu fineţea ta 
caracteristică, se pupă în bot cu cadavrele. 

— De ce, n-am dreptate? Filmele americane ne-au influențat 
imaginaţia. 

În realitate, inspectorul Bagni știa bine că era folositor să-ţi 
imaginezi o secvenţă de film în acel loc. 

— La morgă, în casele și pe străzile unde mergem pentru a ne 
face meseria, sensul unei vieţi luate se atinge, se vede și se 
respiră și prin intermediul mirosurilor descompunerii și ale 
corpurilor care putrezesc. Altfel, nu ţi-ai face pomezile la câte un 
amic de-al tău care se ocupă cu plantele. Țărână din ţărână, 
înţelegi, Lopiccolo? 

— Uf, ce rău îmi pare că nu am un aparat de înregistrat când 
faci pe cultul. 

— Mă iei peste picior, dar încearcă să înţelegi că au dreptate 
toate religiile în încercarea de a face să devină puţin mai sacră 
moartea și, în consecință și viața, punând-o în legătură cu un 


VP - 93 


ceva Măreţ. Altfel, ce rămâne? Numai burţi deschise, organe de 
examinat, cântărit, analizat, eprubete, larve de insecte, 
unguente de dat pe la nas ca să nu simţi de aproape cum vom 
mirosi când vom merge într-un loc unde nu se vând deodorante. 

— Ești fascinant când te prefaci că nu ești un nihilist, dar pe 
urmă strici totul demonstrând că ai studiat. 

Agentul Cane îl atinse pe Bagni. Pe targa portocalie nu era 
sacul mare, albastru, cu toartele roșii, ci se ridicau, cu o ciudată 
forma de vulcan în erupție, marginile unui cearșaf de sală de 
operaţii, strâns în jurul a ceva minuscul. 

— Îţi spusesem că era de așteptat..., îi aminti cu voce scăzută 
dottoressa Mazzini. Bagni le făcu semn lui Cane și lui Lopiccolo 
care se lungea cu vorba, dar pe care Cane nu-l asculta. Era 
nemișcat și privea fix sacul. Toţi cei din sala de autopsii 
rămăseseră încremeniţi. În jurul celor trei mese nu se simţea 
nicio respiraţie. Medicii legiști, de serviciu în acea săptămână, și 
consilierii partinici înclinară capul, un expert balistic ridică ochii 
spre tavan și, dintre numeroșii studenţi, numai unul nu-și feri 
privirea și îndrăzni să se uite cu atenţie la mișcările precise ale 
specialistului care apucă nodul legăturii, ridică pachetul fără nici 
cel mai mic efort și, cu o încetineala sacerdotală, îl puse pe 
masă. Apoi desfăcu nodul. Și, în faţa ochilor tuturor, apăru un 
nou-născut cu picioarele îndoite. Burta începea să capete 
culoarea verde, semnul putrefacţiei. Bagni privi mânutțele, 
piciorușele, părul fin și cordonul ombilical tăiat. Micul penis ca 
de hârtie velină. Capul rotund și neted. Cu o oribila vânătaie 
albăstruie care se întindea între ureche și bărbie. 

„Bip-bip”, Indumat anunţa sosirea unui nou sac. Erau trei 
mese de lucru simultan. Nu se putea pierde timp. Intr-un oraș 
mare moare multă lume. 

Dar ochii tuturor rămâneau aţintiţi asupra acelui copil și 
nimeni nu făcea nicio mișcare. Numai Nando Cane se agita, 
trecându-și greutatea corpului când pe piciorul drept, când pe 
cel stâng. 

Trebuia întreruptă tăcerea și făcu asta dottoressa Mazzini: 

— Cine îl cântărește și cine îi face radiografiile? întrebă și, 
pentru a scurta momentul, se duse ea însăși să ridice micul corp 
și îl așeză pe cântar. 

— Două kile șapte sute, spuse. Și rupse vraja. 


VP - 94 


— Trebuie să aflăm, anunţă un medic chel și mustăcios, 
probabil un profesor, pentru că în fața lui erau cinci sau șase 
tineri foarte atenţi, dacă s-a născut la termen sau nu... în mod 
clar e cam mititel, dar nu se știe niciodată și fiecare dintre noi 
trebuie să-și facă o idee exactă. De exemplu, nu putem încă să 
excludem că acest copil are vreo malformaţie. Ar fi putut chiar 
să se fi născut mort. _ 

Nu credea nici el, marele mincinos. li făcu pe studenţi să 
repete unele dimensiuni anatomice, se auzeau cuvinte precum 
biacromial și glabelă, se consultau cărți de pediatrie, în puţine 
minute aveau concordia științei și se revenea, ca de obicei, la 
analize: copilul se născuse la șapte luni, dar fără probleme 
deosebite. 

— Facem câteva radiografii? 

Razele X revelară că erau fracturi la mâini, acele oase mici se 
întrerupeau în mai multe puncte. 

— Ar trebui să stabilim dacă e vorba de fracturi înainte sau 
după moarte. Cum putem afla? întrebă profesorul. 

— Deschidem, răspunseră câțiva studenți. 

Dottoressa Mazzini apucă bisturiul. 

Bagni se simţea fermecat de acea oroare, Lopiccolo câștigase 
câţiva centimetri ca să vadă mai bine și Cane mai adăugase 
puţin unguent pe la nări. 

— Unul care face meseria noastră, îi spuse lui Bagni, trebuie 
să privească realitatea în faţă, dar - și tu știi bine asta - uneori 
nu e mai bine să-ţi fie indiferentă nenorocita asta de realitate? 

Însă Bagni se pierduse în gândurile lui, ca și cum acel mic 
mort ducea un mesaj pentru el: „Sunt asemenea celui care se 
va naște din Uma, uită-te bine la mine și încearcă să-l protejezi 
pe el”. Uneori, inspectorul se gândea la specia umană ca la 
celulele unui corp, ca și cum toţi ar fi legaţi, unii cu ceilalți. 
Alteori știa că nu era așa, că o sută de oameni înseamnă o sută 
de capete diferite. 

Observă lama tăind acel corpușor de la gât la zona inghinală, 
medicii dădură la o parte ceva cu mâinile, poate stomacul, 
poate cine știe ce organ. Profesorul îl invită pe unul dintre 
studenţi să taie o bucăţică de plămân, în timp ce o altă fată, o 
blondă cu nasul delicat ca sticla, umpluse cu apă un lighenaș. 

— Cum se cheamă această tehnică? îl întrebă profesorul pe 
unul dintre studenţi care îl fixa năucit, ca un portar de fotbal 


VP - 95 


care vede ajungând în fața propriului careu trei atacanți 
adversari. Putea să facă o impresie proastă. 

— Docimazie  galenică, răspunse dottoressa Mazzini, 
salvându-l. 

Se dusese lângă Bagni, care îi spuse: 

— Vedeţi dacă era aer în plămâni... Dacă bucăţica plutește, 
aveți certitudinea că a respirat după naștere. Că era viu. 

— Acum ești practic. 

— Din păcate, da. Cum a ajuns aici? 

— Era într-o ladă cu fructe, l-au găsit în piaţa de legume azi- 
dimineaţă. Doi polițiști la vânătoare de imigranţi clandestini. 
Altceva nu se știe. Poate să fi ajuns acolo din orice parte a lumii. 
Peste puțin timp trecem la prietena voastră, trebuie să aveţi 
răbdare. 

Bucățica plutea. Copilul se născuse viu, plânsese, urlase, își 
căutase mama. Dar mamele nu sunt întotdeauna niște fiinţe 
protectoare, imense figuri calde, zgomotoase și pline de un 
lichid bun de înghiţit, care potolește foamea și setea, nu sunt 
acea continuă mângâiere, atingere, curățare, plimbare, 
aranjare... 

— Acum să continuăm să vedem dacă sunt infiltraţii 
hemoragice. 

Fiecare polițist de la Omucideri știe că aceea e o temă fixă a 
autopsiilor. „Sângele curge spre rană”, era ceva ce auzise de 
mic, când căzuse cu bicicleta, și îi rămăsese întipărit în 
memorie. Dar acum știa că leziunile au într-adevăr o voce și un 
itinerariu logic: când e un strat subțire de sânge în jurul 
tăieturilor, sfâșierilor sau fracturilor, înseamnă că leziunea a fost 
făcută când fiinţa umană era în viaţă. Inima pompează, 
pompează, pompează, împinge și împinge cu forţă sângele în 
zona fracturii, de acolo iese și se revarsă. Dacă inima n-ar bate, 
sângele s-ar scurge obosit, fără să meargă să se ascundă în 
orice gaură. Verificară fracturile scoase în evidenţă de 
radiografii. 

Medicii dădură din cap. Erau infiltraţii. Poate căzuse pe jos în 
timpul nașterii sau imediat după. Sau cineva îl lovise peste 
mâini? Cine? 

— Să vedem câte ore a fost în viaţă, o vom face luând o 
secțiune din germenii dentari, care sunt gata să se dezvolte, și 


VP - 96 


examinând niște țesuturi la microscop. Care dintre voi vrea să 
facă asta? îi întrebă profesorul pe studenți. 


Nando Cane se dusese cât mai departe posibil de masa de 
autopsie cu copilul. Sosise corpul fetei căreia îi spuseseră Alba. 
Preferă să se așeze lângă acel tăciune, ca o gardă de onoare. 

Cei doi polițiști se regăsiră scrutând acel chip călcat și 
înnegrit, acel corp cu mușchii umflaţi: „Arșii par niște bunici care 
încearcă să se ridice de pe scaun”. 

Erau toate semnele unei puternice călduri care, pentru scurt 
timp, arsese corpul. 

— Poate nu a ajuns o canistră de benzină. 

Cutia craniană, o parte neagră și o parte albă, fusese găurită 
de diverse lovituri cu un obiect greu, probabil o piatră, care 
distrusese trăsăturile. Pe partea stângă se observa o gaură din 
care ieșea în afară creier copt. Semăna cu un cârnat absurd, de 
culoare portocalie. 

Cu un burete ud, un student începu să curețe partea capului 
mai bine conservata. Se desprindeau funingine și fragmente 
închise la culoare pe care un coleg cu ochelari, cu o pensetă, le 
făcea să cadă în diverse recipiente, pentru analize. 

Odată terminat de curățat capul, dottoressa Mazzini atinse 
pumnii strânși ai cadavrului și îi studie îndelung. Poate rămăsese 
vreo urmă de amprentă digitală. Căuta printre instrumentele 
chirurgicale o mașină de tranșat și, în opt minute, tăie mâinile 
de la încheieturi. 

— Duceţi-le imediat tehnicianului meu, a pregătit o metodă 
eficienta. Intinde un strat de latex și încearcă să recupereze 
niște amprente. 

— L-am văzut deja făcând asta. Dacă reușește, chiar astăzi, 
anunţă inspectorul Lopiccolo, consult sistemul AFIS. 

— Ce face? întrebă unul dintre studenți. 

— AFIS, Automated Fingerprint Identification System, sunt 
arhivate acolo milioane de amprente digitale. 

Când patologa începu să folosească foarfecă cu vârful bont, 
utilă ca să nu perforezi organele care se taie, agentul Cane 
încercă să se strecoare pe ușa glisantă, care însă nu glisa, și 
încercă să o forțeze. Bagni se duse după el. 

In curtea interioară a Facultăţii de Medicină Veterinară 
așteptară să vină dottoressa Mazzini. Cu ajutorul radiografiilor 


VP - 97 


descoperiseră și apoi prelevaseră un fragment de lemn cu urme 
de metal, probabil așchia dintr-un baston folosit în artele 
marţiale. O armă adesea folosită de recuperatorul ilegal de 
credite. Oare cel care o omorâse pe Alba era un gangster? 

Fața dottoressei Mazzini nu avea un aspect prea plăcut. 

— Cum te simţi, Francesco? 

— Ar trebui să te întreb același lucru. 

— Îmi pari foarte obosit, dacă pot să-ţi spun asta. 

— Nu mai mult ca de obicei. Dacă vezi cearcănele, e din 
cauza logodnicei mele, vrea un copil... 

— A, ai decis să faci pasul cel mare? 

— Da, sunt „zilele fecunde”, așa zice ea. 

— Noi, femeile, suntem ciudate, nu-i așa? 

— La naiba, cu cât îmbătrânesc, cu atât vă înțeleg mai puţin. 

Medicul deschise larg ochii cu gene lungi și păru nesigură în 
legătură cu ce urma să spună: 

— Am terminat primele examinării, trebuie să așteptăm 
câteva rezultate, dar ceea ce vă interesează mai mult acum e să 
vedeţi dacă se poate să i se dea un prenume și un nume, nu? 

— Da. Dar de ce, mai e și altceva? 

— E nevoie de alte examinări mai specifice. Lopiccolo e cu 
tehnicianul meu, sunt destul de optimistă în legătură cu 
amprentele. În ce privește restul, ne auzim într-o săptămână, 
cel mult zece zile. 

Se salutară și Cane, așezat pe marginea unei fântâni, încetă 
să asculte sunetul vântului printre frunzele plopilor. 

— O, sigur că dottoressa Mazzini e tare. 

— De ce? 

— Se enervează de fiecare dată când deschide un cadavru, 
doar nu se așteaptă să le resusciteze. 

— Să o lăsăm să cerceteze, cu mintea ei sclipitoare, nu se știe 
niciodată. 


11. 


Latexul nu se rupsese și permisese recuperarea unor 
amprente digitale. Foarte netede. Inspectorul Lopiccolo le 


VP - 98 


văzuse și apoi apelase la AFIS, iar creierul electronic dăduse 
rezultatul. 

— Bagni, fară Laboratorul criminalistic acum sunteţi terminați. 
Ter-mi-nați. 

Pe biroul lui Bagni era așezat un singur dosar. Mediu, nici prea 
umflat, nici prea subțire. Conţinea toate datele despre dispariţia 
acestei fete care se evaporase în nemărginitele împrejurimi ale 
orașului M. Ancheta luase sfârșit. Rapoartele despre găsirea 
cadavrului ars și primul rezultat al autopsiei zăceau pe fundul 
dosarului. Alba se numea Valentina Castiglioni și avea douazeci 
și trei de ani. 

— Avusese douăzeci și trei de ani, se corectă Bagni. 

— Să mergem, spuse. 

— Gata, mergem, răspunse Cane. 

Devreme, inspectorul-șef Francesco Bagni și agentul principal 
Nando Cane înfruntaseră traficul narcotizam al drumului 
naţional care unește Milano și Cremona și ajunseseră în piaţa 
satului unde se născuse Valentina și unde își dăduseră întâlnire 
cu mama ei. 


O luaseră în mașină pe acea femeie fără zâmbet, care îi 
servise cu una dintre cele mai rele cafele băute vreodată în 
cariera lor. li invitase să intre în căsuţă în grup, băgându-i, fără 
prea multe ceremonii, în bucătărie. Un sac de plastic cu gunoaie 
era pe chiuvetă - umflat, pe jumătate la vedere, din care 
curgeau zoaie. Se vedeau cutiile transparente pentru mâncare 
gata făcută de la supermarket și cojile de la fructe: poate că 
mama Valentinei nu gătea niciodată. 

In schimb, unghiile îi erau date cu un surprinzător lac alb. 
Ciorapii cu firul tras acopereau o pulpă de mijlocaș atacant. 
Decolteul în V al puloverului roz ar fi venit mai bine pe pieptul 
uneia mai tinere. Cei doi polițiști începuseră să întrebe ce-și 
amintea în legătură cu dispariţia Valentinei, dar se feriră să-i 
spună ca singura ei fiică fusese găsită, însă, ucisă și arsă. Îi 
explicaseră că lucrau pe două piste opuse. Una, din păcate, 
ducea la ipoteza cea mai rea, adică la moarte. Cealaltă 
deschidea niște posibilităţi, și ei erau acolo „pentru a alunga 
dubiile”, spusese Bagni, în timp ce Cane își ascundea privirea, 
prea puţin pricepută la minciuni, sub viziera șepcii de baseball. 
Să faci pe polițistul era un mod murdar de a-ţi câștiga existența, 


VP - 99 


asta o știau bine amândoi, în timp ce înșelau, astfel, încrederea 
și speranţa unei mame. Dar și șeful poliţiei ar fi fost de acord. 
Trebuiau să încerce să muncească în liniște, fără lacrimi și scene 
de disperare, ca să pună mâna pe cel care o omorâse pe 
Valentina. Timpul consolării avea să vină după capturare. 

Doamna Castiglioni repeta întruna o frază: 

— Fiica mea m-a făcut mereu să sufăr. Dezaproba 
comportamentul Valentinei „din școala elementară”, preciza. 
Apoi, crescând și având prieteni bărbaţi... 

După puţină vreme, reușiră să pătrundă în camera dispărutei 
și să o închidă pe mamă afară. 

— Oricum, nu furăm nimic. 

Bagni privise îndelung unele fotografii ale Valentinei, aranjate 
sub geam: îl tulburau ochii ei. Foarte expresivi, două faruri pe un 
chip mai mult decât plăcut, deși puţin cam uscat. „Probleme de 
anorexie”, intui. Mama nu-i spusese asta, dar putea să fie așa. 
Va verifica. 

Câteva ore, în mod meticulos, așa cum nu mai făcuse nimeni 
înainte, polițiștii scotociseră peste tot. Era meseria lor sau poate 
că știau să facă mai mult decât colegii distraţi de la comisariat, 
primii care înregistraseră anunţul dispariţiei. Cert era că, vârât 
în tuburile goale ale patului, găsiseră un teanc de foi făcute sul: 
era ceea ce mai rămăsese dintr-un fel de jurnal plin de poezii, 
unele deloc rele, și de multe desene, aproape toate colorate în 
verde fluorescent. 

Unele scrisori sentimentale erau semnate „Căteluș”, care 
trebuia să fi fost un logodnic al Valentinei, iar ultima, cu banale 
și jalnice fraze de adio, era datată 19 decembrie, anul anterior. 
Cățeluș o părăsise înainte de Anul Nou, clasic. Era o scrisoare pe 
care trebuiau să o facă dispărută, fără să-i spună nimic mamei, 
și sa o analizeze apoi cu calm. Răsfoiseră și unele romane și 
câteva reviste. Un săptămânal TV, lăsat într-un sertar, avea un 
colț de pagină îndoit și o pagină smulsă. Ce știri erau tipărite pe 
pagina aceea lipsă? 

Nu era ușor să ieși din casa Castiglioni. Suspinând, mama 
Valentinei îi constrânsese să se întoarcă în bucătărie și luase o 
tavă cu biscuiţi și prăjituri, începând să ronţăie de parcă ar fi 
fost singură. Cei doi polițiști își împărțiră treburile. 

Nando Cane, care nu se simțea bine în spaţii închise, mai ales 
dacă erau morgi sau case ale victimelor, luă mașina și se duse 


VP - 100 


să discute cu preotul, cu taximetriștii, cu agenţii de circulaţie. La 
ora micului dejun, din vorbă în vorbă, dădu și de Căţeluș. Avea 
treizeci și patru de ani, era înalt de 1,80 m și avea 90 de 
kilograme. Mai mult decât un cățeluș, era un adevărat buldog: 
aceeași mandibula căzută. Era portarul hotelului Moderno unde, 
pentru câteva luni, Valentina făcuse curăţenie. Relaţia lor, după 
spusele lui Căţeluș, consta mai ales în a se încuia în camerele pe 
care ea trebuia să le aranjeze. Atâta tot. 

— Deși se terminase, ea continua să mă caute, am fost 
împreună ultima oară acum vreo cinci sau șase luni. Era ciudată, 
dar a fost mereu puţin confuză. 

— De ce ciudată? 

— M-a întrebat dacă era o tipă cu care un bărbat se poate 
căsători. 

— Și dumneavoastră ce aţi răspuns? 

— „Dacă viitorului tău soţ îi plac slăbănoagele nebune, da”. 
Mi-a dat o palmă și a plecat, și n-am mai văzut-o de-atunci. 

Inspectorul Bagni reușise să se mute în salon, dar stătea pe 
canapea ca pe patul dintr-o celulă. Asculta impasibil lamentările 
mamei. 

— A trebuit să învăţ să supraviețuiesc, povesti femeia. Mă 
scol dimineaţa și, înainte să mă dezmeticesc, mă simt deja rău. 
Apoi mă învârt prin casă și o simt goală, în fiecare zi tot mai 
goală. Pentru că durerea și singurătatea se aseamănă, cresc 
una în cealaltă, îmi taie respiraţia. Cred că Valentinei i s-a 
întâmplat ceva grav, o simt în suflet. Nu m-ar fi lăsat așa, fără 
vești, atâta timp. 

Bagni nu o întrerupsese. Din când în când, se ivea câte un mic 
detaliu, util să înţeleagă mai bine cine fusese Valentina, cum și 
de ce plecase. Creierul „de poliţist” ștergea descărcarea 
sufletească a mamei și memora informaţiile utile. Un detaliu 
trezi nota emoţională din amintirea unui episod îndepărtat. Pe 
când era un băiețel emigrat de puţin timp la Geneva, Francesco 
Bagni se împrietenise cu copilul cel mai bogat și mai simplu, și 
mai amabil din școală. Într-o zi fusese invitat la o gustare acasă 
la el. Se numea Patrick. „Pe urmă mă ajuţi să scot fotografiile”, îi 
spusese. 

Chiar dacă trecuseră mai mult de douăzeci și cinci de ani, 
Bagni își amintea gardul viu înalt, o poartă cu vârfuri aurite, 
drumul de intrare nesfârșit, mașinile negre și un Maserati roșu în 


VP - 101 


curtea cu pietriș, un majordom frumos ca un actor și, mai ales, 
camera cu jocuri a prietenului. Era mare cât apartamentul 
închiriat al familiei Bagni, imigranţi italieni: tatăl, ospătar-șef, 
chiar dacă în cel mai bun restaurant din oraș, și mama care 
scurta mâneci și lungea pantaloni. După-amiaza și seara stătea 
aplecată peste mașina de cusut, fără să respire ore întregi. 

Intre cei doi băieţi, născuţi în familii cu totul diferite, prietenia 
începuse când developaseră împreună o rolă în camera obscură. 
Bagni putea să reconstruiască fiecare detaliu al lighenașelor, al 
apei, al acizilor și al figurilor care, încet, încet, sub luminiţa roșie 
a developării, apăreau pe foaia care fusese albă. Primul negativ 
reproducea un bătrân care împingea un cărucior pe zăpadă. 
Bătrânul era solid ca un trunchi de copac. Întunecat în viscol, 
asemenea unui personaj din desene animate, Tânărul Bagni 
văzuse, cu mare uimire, foaia albă și cum apăreau, pe acea 
foaie, mai întâi urechile și punctișoarele zăpezii, apoi figura, 
apoi căruţul cu buștenii de lemn: „S-o scoatem din lichid, altfel 
capătă un contrast prea intens”, spusese Patrick. 

Bagni se convinsese că și anchetele, când erau „pure și 
simple”, funcționau ca developarea fotografică. Mai întâi era 
nimicul din jurul cadavrului unei persoane și apoi, încet, încet, 
datorită unui telefon, unei mărturisiri, unei informaţii, unei 
intuiţii, rezultatelor autopsiei, apărea clar fiecare detaliu. Și 
atunci trebuia să lovești fără să te pierzi în pălăvrăgeli. Altfel 
asasinul va fugi sau judecătorul nu va înţelege, sau colegii se 
vor plictisi să facă ore suplimentare fără să fie plătiţi. 

Se întâmpla la fel și cu „fotografia” Valentinei. Mai întâi - 
identificarea datorită amprentelor digitale. Apoi casa Valentinei, 
descoperirea detaliilor fugii Valentinei, mama Valentinei. Încet, 
încet, și Valentina. Durerea mamei nu-l implica pe poliţist, era 
ca lichidul care developează, ca apa care spală și curăţă. 

Prima fotografie imaginara din albumul morţii data din ziua 
dispariţiei unei fete care - da - „nu” fusese anorexică, dar 
„aproape”. Mama vorbea și Bagni vedea biserica parohială: aici 
începea romanul poliţist. Cu Valentina care stătea lângă femeia 
îngenuncheată, în timp ce credincioșii se așezau în rând pentru 
comuniune. Așezată nu departe de altar, Valentina găsea în 
capetele cu părul rar și încurcat, în nuanțele urâte obţinute de 
frizerii de doi bani, în gulerele taioarelor moi și strânse, în 
pantofii cu vârful demodat confirmarea că e înconjurată de vieți 


VP - 102 


fără sens: ca a ei. Cineva o saluta, ea răspundea, cu o bătaie 
rapidă din pleoapele ochilor albaștri, puţin  fandosit. 
Colecţionase bărbaţi ca să se convingă că e frumoasă. În sat, 
zvonul de împrăștiase. 

In momentul comuniunii, strânse genunchiul mamei, făcând-o 
atentă. 

— Mă lași să mă rog? 

Ultimul reproș. 

— Mamă, eu plec. 

Se ridică. Castiglioni Valentina, în vârstă de douăzeci și trei de 
ani, născută și locuind la periferia periferiei, plecase spunând 
doar: „Plec pentru două sau trei luni”. Salutase, mergând fără 
grabă de-a lungul navei centrale a bisericii. Nu se va mai 
întoarce niciodată să calce pe acele marmuri albe și roșii, în 
acea biserică se va celebra înmormântarea ei, cu jumătate de 
sat adunată ca să se roage, și jumătate ca să critice, să 
vorbească de rău, să bârfească. „Pietatea este, ca și dragostea, 
un sentiment foarte selectiv”, se gândi Bagni întrebându-se 
dacă fata aceea plecase de-acasă sau dacă eșuase, din lipsă de 
altceva, din absenţa voinţei, pentru că nu știa să se apere. 

Pe fondul primei fotografii imaginare, Bagni îl introdusese pe 
preot, concentrat asupra ostiilor de vârât în gurile larg deschise 
ale credincioșilor, și pe mamă care, făcând eforturi să închidă 
ochii, rămăsese pe scaun să se roage. 

Mama vorbea cu polițistul, în felul ei era sinceră, furniza o 
groază de detalii și Bagni își imagina șirul de scene care o 
legaseră pe fată de sfârșitul ei. Începuseră să se certe după ce 
soțul, tatăl Valentinei, un reprezentant de vinuri, murise într-un 
accident de mașină. Cu noua ani în urmă. Gândul că mama ei 
„plângea dând din șolduri”, cum o auzise spunând unui unchi, n- 
o mai părăsise pe Valentina, o tulburase atât de mult, încât 
dedicase tocurilor înalte ale mamei nu mai puţin de trei pagini 
pline de jurnal. 

După ce se ocupase de tocuri, mama ei trecuse la păr, 
schimbându-și coafura și nuanţa, alegând, după diferite 
încercări, o calotă blondă-cenușie. Odată aranjate extremităţile, 
se dedicase restructurării imaginii, cu bluze decoltate, pulovere 
mulate, sutiene la vedere. „Valentina, nu mă judeca dacă nu știi 
cum stau lucrurile. Nu ai dreptul să ai un tată?” fusese 
explicația. 


VP - 103 


Problema nu era aceea. Nu era vorba de siguranţa economică 
și de figura masculină, și de alte scorneli: Valentina știa că 
mamei îi era greu, ca să nu spună imposibil, să stea singură într- 
o casă-închisoare. Și poate că nu o interesa să aibă un bărbat în 
pat, ci mai degrabă unul care să meargă la cumpărături. Voia să 
aibă lângă ea un bărbat ca să se simtă femeie, cuplul însemna 
normalitate, asta gândea. Reușea însă să aibă parte numai de 
povești cu persoane care rar erau amabile și o părăseau la 
puţină vreme după ce se vârâseră în patul ei. Valentina 
cunoscuse trei sau patru dintre ei, dintre viitorii taţi - nu voia 
nici măcar să se gândească la asta. 

In ultima ei zi de fiică, Valentina nu se obosise să-și 
pregătească singura valiză. Scosese din burta unei marionete cu 
ochi de cristal un mic sul de bancnote și rupsese, dintr-o revistă 
pe care o ţinea în sertar, o pagină. În valiză puse deasupra, ca 
să nu se mototolească, o rochie neagră, scurtă și decoltată. 
Aceea găsită în gunoi. 

Probabil că, înainte să iasă, se privise cu atenţie în oglindă. Se 
privise îndelung în ochi, ca și cum nu-și amintea ce o împingea 
să iasă pe ușă. Apoi văzuse, într-o cutie, toate micile eșantioane 
de parfum, de șampon, rujurile, toate acele mici lucruri utile 
seducţiei la reducere pe care mama le înghesuia fără criterii. Îi 
scrisese un bileţel cu creionul de ochi: „Mă întorc peste două, 
maximum trei luni”, aceleași cuvinte pe care i le spusese în 
biserică. Dar adăugase un îndemn: „Stai liniștită”. Știind bine că 
mama ei, cu o viață care semăna cu o pelerină udă de ploaie, n- 
ar fi fost niciodată liniștită. 


Valentina avusese o relaţie și o speranţă - și întâlnise 
moartea când se aștepta cel mai puţin. Se auzi claxonul, Cane 
se întorsese să-l ia. „Ce bine”, se gândi inspectorul Bagni. 

— Lăsaţi-ne să facem verificările necesare și, bine sau rău, voi 
veni să vă spun adevărul, își luă rămas-bun, simțind un 
ghemotoc de noroi în locul inimii. 


Din mașina care se întorcea în orașul M. sună la biblioteca 
comunală și ceru să vorbească cu bătrâna doamnă Elide, 
bibliotecara. O cunoștea de la alte anchete și o rugă să caute în 
biblioteca de periodice revista cu pagina ruptă. Discuţia era cam 
așa: 


VP - 104 


— Tinem toate colecţiile pe ani. 

— Ai tot din ultimul an? 

— Plec la 16.00. 

— Ajungem. 

Pagina ruptă conţinea trei coloane cu anunţuri cu plată: 
schimburi de parteneri, agenţii de modele, oferte de muncă într- 
un limbaj ambiguu, de la cine căuta „atlete fierbinţi”, până la 
cine propunea „o clientelă optimă pentru zeițele iubirii”. 

— S-o fi dus să facă pe prostituata? întrebă Cane. 

— Trebuie să înțelegem la ce nivel, răspunse Bagni. 

Ar fi fost o muncă plicticoasă să verifice adrese și telefoane. 
Și, mai ales, să o facă fără să fie „prinși” de cel care, dacă nu 
era asasinul, era poate unul dintre ultimii care o văzuseră pe 
fată în viaţă. 

Dar, în concluzie, ancheta nu mergea rău. 

— Dacă Bagni nimerește de la început, nu greșește nicio 
lovitură, le repetă Cane colegilor, întorcându-se împreună cu 
inspectorul la secția Omucideri. Îi aștepta Rosario Cedro. Poliţist 
care, aflându-se printre cei mai buni din orașul M., fusese 
însărcinat să urmărească într-o acţiune principală foarte 
complicata răpire Wolfson. 

— Băieți, ce faceți? întrebă. 

— În ce sens? întrebă Bagni. 

— În unicul sens posibil. 

— Rău. Ce se mai întâmplă? 

— Se pare că vine în oraș un killer, e o informaţie de la 
americani, ne întrebam dacă... 

— Nu, Rosario, imposibil. 

— Lasă-mă să vorbesc măcar. 

— Noi nu putem să facem nimic, serios. Suntem deja în număr 
restrâns. De ce nu vorbești cu cei de la Antidrog? i 

— Am făcut-o deja. La cei de la DIGOS?! nici nu mă duc. In 
regulă, Bagni, încearcă să te gândești dacă poţi să te desprinzi 
măcar tu. Îi coordonezi pe colegi pentru cazurile de crime și te 
implici personal în porcăria asta cu killerul din SUA. 

— Nu-ţi promit nimic, ne mai auzim. 

— Eşti un prieten bun. 


21 Divisione Investigazioni Generali e Operazioni Speciali - Divizia de Cercetări 
Generale și Operaţiuni Speciale. 


VP - 105 


Tocmai decidea cui ce să încredințeze când telefonul de pe 
biroul lui sună. 

— Bagni? 

— Da. 

— In sfârșit te găsesc. 

— Mă bucur pentru tine. 

— Dar ai înţeles cine sunt? 

— Nu, cine ești? 

— Prietenul tău microbist. 

II recunoscu din zbor: „Ozzy, traficantul ăla dobitoc din San 
Siro”. Voia să-i spună că nu avea timp pentru prostiile lui. Nu era 
numai un microbist, era un microbist-traficant: unul dintre șefii 
suporterilor echipei SuperM., un burtos care făcuse trei ani de 
arte marţiale și inspira teamă băieţeilor, dar în viaţa lui mai mult 
încasase decât dăduse. Un prostănac palavragiu. 

— Nu am prieteni microbiști. 

— Sunt Ozzy. 

— Ozzy? Ozzy, un nume de metalist. Ne cunoaștem? 

— Bagni, ascultă-mă, am o informaţie-bombă, nu ţi-au spus că 
te caut? 

— Știu că mă căuta cineva, dar ai lăsat un număr sau vreo 
altă indicație, cumva? Nu fac pe ghicitorul. 

— A, de ce, ai alţi informatori? 

— Ozzy, tu nu ești unul dintre ei, ești pur și simplu un dobitoc 
pe care l-am scăpat de un necaz. Tu, cel mult, ești un confident. 
Așa că zi ce ai de zis, dacă nu, du-te dracului. 

— Nu la telefon. 

— Pe mine nu mă ascultă nimeni, sunt poliţia. 

Celălalt invocă diverse motive și îl imploră: 

— Te rog, hai să ne vedem la barul din Piazzale dello Sport, 
am o informaţie-bombă, era o frază pe care o auzise în vreun 
film cu gangsteri la televizor și o repeta. 

— Anchetez o crimă, sunt prins până peste poate. Spune-mi 
despre ce e vorba și nu mișc de-aici. 

— Îţi spun. Dar stai jos? 

— Ozzy, nu mă enerva. 

— Wolfson. Răpirea. 

Bagni se uită la receptor. 

— Nu te mișca, sosesc. 


VP - 106 


Când Bagni se întoarse la sediul poliţiei era foarte incitat. 
Contrar a ceea ce se aștepta, Ozzy îi „vânduse pontul” și părea 
mai mult decât informat în legătură cu familia Wolfson și cu 
tentativa rudelor de a plăti răscumpărarea fără știrea 
magistraţilor. 

— Băieți, scuzaţi-mă, dar trebuie să fug, vă explic mai târziu 
și ne împărțim mai bine treburile. Am primit o informaţie, sunati- 
| pe Cedro și convingeţi-l să vină aici cât mai repede. Se duse 
glonţ în biroul șefului echipei mobile, lăsându-i interziși pe Cane 
și pe Cinerino. 

— France, nu ne dai nici măcar un indiciu? 


12. 


Bagni își număra grăunțele de praf lipite pe spatele gol și 
transpirat. Degetele îi erau strânse în jurul degetelor subțiri ale 
Veliei, care era întoarsă pe partea stângă, îi respira în ureche. 
Se întâmplase. 

Se întâmplase și nu pronunţaseră încă nici măcar un cuvânt. 
Urcaseră în casa inspectorului, acum fără mobilă, se aruncaseră 
unul asupra celuilalt, dezbrăcându-se în grabă și unindu-se 
acolo, cum și unde se nimerea. 

Acum că se întâmplase, Bagni, întins pe parchet, privea 
tavanul și simțea frig la picioare. Nu putea să se îmbolnăvească, 
trebuia să se îmbrace. Se întoarse, și ea deschise ochii. 
Rămaseră să se privească câteva minute, pentru că se 
întâmplase, și cuvinte nu fuseseră înainte, nu fuseseră după și 
poate că nu aveau să mai fie. Știau ceea ce făcuseră. Știau cine 
erau, și cum stăteau lucrurile, și cât erau de contradictorii 
emoţiile lor. Chiar foarte bine. Nu era acela momentul să fie 
altfel decât două persoane care-și spun: „S-a întâmplat și a fost 
foarte frumos”, fără să-și spună asta. 

Amândoi, când ieșiseră din Palatul de Justiţie, se gândiseră la 
îndepărtata posibilitate de a termina seara în acel mod. După 
oboseala și eforturile acelor zile agitate, se duseseră cu vreo 
cincisprezece colegi să încheie, în fața unei pizze și a unei beri, 
lunga și eficienta reuniune operativă dintre grupul restrâns de 


VP - 107 


magistrați, polițiști, carabinieri și cei de la Garda Financiară 
implicaţi în cazul lui Elvio Wolfson. 

Grupul „restrâns” era necesar pentru că familia Wolfson avea 
prea multe cunoștințe în palatele puterii și, de câteva ori, familia 
primise, în mod evident, informaţii despre anchetă. Mai mult, o 
verificare întâmplătoare a unei imprimante care funcţiona prost 
dăduse la iveală că cineva, în timpul nopţii, copiase unele 
dosare păstrate la Procuratură. De aceea detectivii „de 
încredere” ai grupului restrâns vorbiseră între ei și, ducându-se 
la întâlnire fiecare pe cont propriu, se instalaseră în sala 
rezervată a unui faimos pizzar care, salvat de extorsiune, 
stabilise regula de aur de a aplica „forțelor legii” reduceri mai 
mult decât prietenești. Convocată în fața câtorva pizze 
hipercalorice care câștigaseră campionate suprarealiste de 
pizzari europeni, reuniunea servise mai ales ca să capete puţină 
încredere - și să se sărbătorească între ei. Să-și spună că nu mai 
mergea „foarte rău”. Era adevărat: nici urmă de ostatic. Elvio 
Wolfson rămânea tot prizonier cine știe pe unde. Dar, datorită 
informaţiei primite de Bagni, dottoressa Longino, pentru prima 
oară, „stabilise un contact cu răpitorii” și blocase încercarea de 
a plăti o parte a răscumpărării. Succesul operaţiunii, ţinut, foarte 
riguros, secret faţă de presă, obținuse numeroase efecte 
colaterale, pusese „într-o situaţie complicată” familia Wolfson și 
permisese obţinerea celor mai bune informații care, pentru 
moment, rămâneau greu de descifrat. 

Una, nu cea mai importantă, dar cea care stimula cea mai 
mare parte a discuţiilor, îl privea pe acel „crotal” de Genito, cum 
îl denumise șeful echipei mobile. Fostul carabinier tocmai 
devenise consultantul familiei Wolfson și nimeni nu știa exact ce 
făcea, nici ce ar fi putut face. Poate, continuând să-l 
urmărească, s-ar fi înţeles mai bine în ce direcţie ar fi ales 
familia celui răpit să se miște: în interiorul sau în afara legii? 

Erau cei care-și aminteau de Genito ca de unul dintre oamenii 
de vârf de la Criminalistică: „Unul care era chemat când statul 
avea nevoie să stingă lumina”. Se acţiona în regatul umbrelor și 
al încălcării procedurilor, pentru ca la sfârșit, atunci când se 
aprindea lumina, minune!, telespectatorii să asiste liniștiți la 
rezolvarea cazului. Genito reușea, plătind pe ascuns pe cineva 
dintr-o bandă sau trimițând departe de ltalia vreun terorist 
transformat, după o noapte cu echipa lui, într-un destăinuitor 


VP - 108 


plângăreț. „Eu, povestea unul care fusese în echipa și nu nega 
acest lucru, dacă pot vorbi ca și cum am fi între prieteni, am 
văzut oameni atârnaţi de picioare în casa scării și cred că sunt 
lucruri pe care n-aș mai vrea să le revăd”. Apoi - îi povestiseră 
lui Longino care părea destul de preocupată - acest carabinier, 
care „nu-și termina niciodată programul”, fusese doborât de un 
scandal legat de tripouri și de jocul de noroc. Nu se înţelesese 
niciodată dacă, jucând câteva partide de chemin-de-fer, își 
descărca tensiunile acumulate în timpul zilelor aglomerate sau 
dacă acel scandal fusese construit cu artă de cineva din sectorul 
imobiliar, proprietar al unui cotidian de seară. Insă Corrado 
Genito fusese nevoit să predea arma și uniforma. Abandonase 
urmăririle. Şi chiar dacă mulţi care îl cunoșteau susțineau că 
toată viaţa lui fusese consacrată securităţii statului, de când 
lucra pe cont propriu, depășise „limita” - umblau zvonurile - de 
mai multe ori. 

Printre cei prezenți la reuniunea-cu-pizza, erau unii care 
povesteau că, la începutul anilor '90, probabil se aflase în 
spatele unui alt răsunător caz de răpire, cel al fiului consilierului 
socialist Marino Malesci, un universitar „care a fost răpit tocmai 
pentru a distruge cariera politică a tatălui”. Atunci fuseseră 
victime și împușcături din care se înţelesese puţin și de aceea 
mai mulți se temeau de ce era mai rău: „Când muncește, Genito 
e ca un tanc, doboară orice obstacol”. 

Bagni ascultase o vreme, fără să vorbească, apoi, în faţa 
magistraţilor și a colegilor din diferitele secții de poliţie, îl 
apărase pe „prietenul meu Corrado. Din punctul meu de vedere, 
spusese, e un profesionist excelent”. Recunoscuse că ţinea 
puţin la el, cum poţi ţine la cineva în orașul M., cu care te 
întâlnești puţin și deloc, pentru că toţi au mii de lucruri diferite 
de făcut. 

| se sugerase să-l ţină la distanţa și să nu discute cu el în acea 
perioadă pentru nimic în lume. Ceea ce Bagni acceptase de 
bunăvoie: ultimul lucru de care avea nevoie era să-și caute 
probleme în plus și să inventeze noi justificări. Zilele acelea îi 
erau de ajuns lamentările Umei legate de colegii lui de serviciu: 
mai ales de o colegă, „dottoressa ta”. 

A doua problemă, discutată la masă la al doilea rând de bere, 
se referea la informaţia sosită la DIGOS de la șeful centrului CIA 
din Belgrad. O treabă foarte delicată. „Prietenii americani”, tot 


VP - 109 


mai plini de informatori, aflaseră că un killer, folosit atât de 
politicienii sud-americani, cât și de mafioţi, trebuia să ajungă în 
orașul M. Nu știau nici ce ar fi trebuit să facă, nici cine l-a trimis, 
nici de unde venea, dar știau că ar fi trebuit să lovească până pe 
18 septembrie. Avea un obiectiv precis și - după fonograma 
celor de la CIA - o carabină cu lunetă cu infraroșu fusese deja 
trimisă pentru el, călătorind într-un tir cu alune caju plecat din 
Istanbul spre near M. City, un loc lângă orașul M. 

Atâta tot. Ca sutele de alarme din anii de după 11 
septembrie, era vorba de informații  neverificate și 
incontrolabile, dar pornite - asta era expresia - „din sursă 
confidențială de încredere, confirmată”. Așa că trebuiau să se 
ocupe de asta și, deși adjuncţii nu ţineau să lase fără oameni 
echipa cea mai activă implicată în cazul Wolfson, procurorul-șef, 
Tito Tonale, desemnase să se ocupe de cazul straniu al killerului 
care urma să sosească doi dintre cei mai buni agenţi din poliţie, 
Carmelo Cedro și bătrânul Tim Cortobardo, unul care strânsese 
mărturiile a zeci de gangsteri pentru ca apoi să se ducă să 
lucreze, cine știe de ce, la poliţia comunicațiilor. 

— Dar aţi fi putut încredința povestea asta altcuiva, 
protestase inutil Cedro, care se distrase suficient organizând 
urmăririle care le creaseră probleme emisarilor familiei și, 
poate, îi apropiaseră de bandiți. 

Răpirea Wolfson - stabiliseră în timpul desertului - nu mai era 
un mister total. Operaţiunea fulger nu dusese la prinderea 
vreunui bandit, ba dimpotrivă, fusese ridicolă urmărirea unuia 
care o luase la fugă și care se dovedise a fi un imigrant chinez 
clandestin, fără acte. Pentru a compensa eșecul, fusese reţinut 
un bilet adresat familiei Wolfson. Și, în acel bilet, fără o 
amprentă, fără o urma de cerneală, fără un fir de păr, fusese 
găsită o mică pată. O picătură de sudoare. Din acea picătură de 
sudoare, Laboratorul criminalistic extrăsese ADN-ul. Și acel ADN 
- cercetat cu prioritate absolută - corespundea unui delincvent 
dat în urmărire: Panarello Mario, zis Nino - mafia calabrează din 
Aspromonte. Fișele personale ale celor de la Divizia de luptă 
împotriva crimei organizate făcuseră legătura între Panarello și 
familia Siddi, din banda Siddi-Crovace, titulari ai așa-zisului 
„racket de la câmpie”. 

Velia nu ascundea că, brusc, cota ei crescuse. Până și 
taciturnul Tito Tonale ieșise din marea lui cameră transformată 


VP - 110 


într-o peșteră de coduri și dosare și se dusese să o felicite, 
dăruindu-i unul dintre cele două zâmbete lunare. 

— Dumneavoastră, dottoressa Longino, deși atât de tânără, 
deveniți, declarase dottor Tonale, unul dintre stâlpii de 
rezistență ai acestui sărman birou, atât pentru felul în care știți 
să gestionaţi anchetele și forțele poliţiei, cât și pentru profilul de 
înaltă eficiență pe care îl demonstraţi în redactarea cererilor 
dumneavoastră către GIP. 

Nu era rău deloc. 

— Un toast pentru dottoressa, spuseră cei de la Garda 
Financiară, ridicând paharele de /imoncello și de bitter. 

Însă anchetele nu se termină niciodată. Pentru a doua zi, 
magistraţii hotărâseră să-l aducă la Procuratură pe Pietrino 
Cucchi, președintele societăţii genoveze, marele sponsor al 
familiei Wolfson: reușise să trimită banii către Maretta Zara în 
ciuda înghețării conturilor. Cum? De ce? Interogatoriul se anunţa 
foarte delicat, fie din pricina avocaţilor de calibru, fie pentru că 
Cucchi era bolnav. Avea faima unui om cinstit și cumsecade, 
viaţa lui fusese mereu de luat ca exemplu, fără ostentaţii și fără 
ambiguităţi, senină și norocoasă. Apoi, pe neașteptate, 
sinuciderea fiicei foarte tinere, petrecută de curând, la 
terminarea școlii, schimbase perspectivele. Delia își luase viața, 
la șaisprezece ani, cu gazul de la ţeava de eșapament a mașinii, 
în garajul vilei de pe dealurile din Portofino. După cincisprezece 
zile, Cucchi suferise un infarct. 


Velia îl sărută pe Francesco Bagni pe lobul urechii și își eliberă 
mâna din strânsoarea lui. 

— La ce te gândești? 

„Primele ei cuvinte sunt o întrebare”, se gândi Bagni și 
răspunse: 

— La cât zgomot ai putut să faci într-o casă goală. 

Velia râse. Oricare ar fi fost cauza râsului ei, pentru Bagni 
reprezentase mereu o poartă a minunăţiilor. Fu și în acel 
moment. Femeia se ridică în fund pe podeaua de lemn și își 
aranjă părul. Chipul ei. Mâinile ei. Nasul ei. Gura ei. Extaziat, 
chiar dacă îndurerat, Bagni se întrebă de ce să-și unească 
răsuflările, dacă acestea, după ieșirea din această oază, erau 
destinate să se despartă. Răspunsul era simplu: când respirau 
împreună, se regăseau departe de tot și de toţi. Era ca și cum s- 


VP - 111 


ar fi îmbrățișat pe o insulă pustie chiar dacă se aflau într-un 
apartament plin de lume, era ca și cum ar fi zburat chiar dacă se 
țintuiau la pământ, făcând sex, împărțind sânge, umori, 
mirosuri; era răsuflarea lui Adam și a Evei, era răsuflarea celui 
care, în peșteri, înţelesese că așa trecea noaptea, era răsuflarea 
tuturor bărbaţilor și a femeilor care s-au adulmecat, a acelora 
cărora le-a ajuns o privire ca să spună „da, îl vreau”, „o vreau”, 
era răsuflarea atât de rară în viaţă, atât de frumoasă, atât de 
mistuitoare, că probabil ar fi putut să devină insuportabilă într-o 
căsnicie, într-o logodnă, într-o convieţuire, dar putea să 
supravieţuiască așa, suspendată și misterioasă. 

Murea noaptea și, în același timp, murea ceva din el, în timp 
ce Velia rupea tăcerea să vorbească mereu și numai despre 
muncă: 

— Francesco, dat fiind că Cedro nu mă poate ajuta zilele 
astea, pentru că se duce pe urmele fantasmelor celor de la CIA, 
aș vrea să te rog ceva. Începi tu să pui întrebările mâine? 
Trebuie să-l pun într-o situaţie dificilă pe acel Cucchi. E nevoie 
de prudenţța, pentru că e bolnav, dar nu putem să-i facem prea 
mult rabat și cred că tu ești persoana cea mai potrivită pentru... 

— Mâine mă voi ocupa în continuare de crima Castiglioni. 

— Și cine e? Nu-mi amintesc. 

— Fata ucisă și arsă la Baggio: Castiglioni Valentina. 

— Nu se poate, Francesco, chiar nu se poate. 

Bagni nu putea să-i spună cât fusese de obositor să o facă pe 
Uma să înţeleagă aceasta nouă colaborare cu ea, cea care 
privește dintr-o parte. Dacă Uma ar fi intuit ceea ce tocmai se 
întâmplase, pentru că se întâmplase, toată existenţa lui ar fi 
trebuit să o ia într-o direcţie diferită. Putea, la patruzeci de ani, 
să schimbe direcția? Se întreba, și era o întrebare de o mie de 
puncte. 

Înconjură cu un braţ spatele gol al Veliei și spuse: 

— Ştii ce i s-a întâmplat logodnicei mele când ne-a descoperit 
împreună. l-am explicat că lucrăm la aceeași anchetă, dar 
pentru strictul necesar, jurând că între noi s-a terminat. 

— Atunci nu te mai uita la ţăâţele mele. 

— În fond, știm amândoi că ar fi mai bine să ne luăm la 
revedere. 

— Ești tragic, Francesco. Ba nu, ești același semitragic, 
răspunse. Îi ieși din gât râsul sincer al celei care nu așteptase 


VP - 112 


niciodată nimic altceva de la el în afară de sex, afecțiune și 
înţelegere. 

— Într-o zi, carapacea ta se va distruge, Velia, și cioburile te 
vor răni, spuse Bagni. 

— Mi se pare că mai devreme ţi-a convenit mult să mă aduci 
în casa asta goală și să-mi faci ce ai vrut. Ce e, suferi de 
schimbări bruște de temperament? 

Velia se duse să-și caute hainele, răspândite pe podeaua din 
lemn și mototolite pe canapea. 

— De câte ori în viaţa ta, frumosule, ţi-ai pierdut capul ca în 
noaptea asta? întrebă. 

— Dar tu? 

— Mereu să puneţi întrebări, voi, polițiștii. 

— Da, la fel ca nemernicii ăia de magistrați. 

— Noi doi ne cunoaștem, iubitule. Și chiar bine. 

— Știu, răspunse Bagni, punându-și ceasul. Își dădu seama că 
era târziu. Se gândi la Uma. In seara aceea, îi spusese, avea de 
lucru până târziu. Trebuia să se îmbrace nu știu ce și să 
participe la o petrecere organizată de Maretta Zara. Până la 
urma acceptase, chiar dacă el nu-și ascunsese perplexitatea, 
însă îi dădeau trei mii de euro pentru o seară. „Mult mai mult 
decât câștig într-o lună”, se gândi Bagni, bucuros că nu era 
acasă să-l aștepte. N-ar fi avut curajul să o privească în ochi. 
Nici vorba de făcut dragoste ca să conceapă un copil. 

— Și dacă știi asta, continuă Velia, fă-mi favoarea de a 
continua să mă ajuţi în ancheta Wolfson și nu mai face pe 
nebunul. Tu îţi controlezi foarte bine emoţiile, și eu la fel. Și în 
viață am învățat că problemele adevărate sunt altele. 
Sentimentul, sexul, căsniciile, fetele care rămân însărcinate sunt 
chestiuni peste care poţi trece. Nu e așa, Francesco? 

— Mâine vin pentru interogatoriu, pentru că e corect să te 
ajut într-o problemă pe care am început-o împreună. Dar apoi 
mă întorc la ce făceam înainte să primesc informaţia de la 
microbist. Eu și Uma vrem să avem un copil, răspunse 
inspectorul. 

Velia îl împinse spre zid și-l îmbrăţișa. Era superbă, era în 
stare să-i frângă inima, atât îl atrăgea. li atingea vreun 
mecanism sexual necunoscut. Era din nou excitat și Velia își 
dădu seama. Nu-i spuse nimic, nu făcu nimic, nu-l sărută. 
Rămase să-l privească, lipită de corpul lui. Și el o privea, în 


VP-113 


tăcerea casei întrerupte numai de sunetul unei picături. Se 
întâmplase. Totul se învârtea în jurul faptului că se întâmplase. 
Și că se putea întâmpla din nou. Chiar acolo. Exact în acel 
moment. 

— Te sfătuiesc să te duci imediat acasă. De cum o să te vadă 
Uma a ta, ești fript. 

— Nici tu nu stai mai bine. Ca întotdeauna, ai buzele mai 
mari. 

— Soţul meu nu are nici cea mai vagă idee cu cine s-a 
căsătorit, răspunse ea, cu un zâmbet vag. Dar nu mai era 
zâmbetul amuzat al Veliei, ci o imitație nereușită. 


13. 


Palatul de Justiţie nu fusese încă deschis pentru public. 
Ascensoarele stăteau pe loc, scările albe erau pustii, sălile încă 
închise. Nu zumzăia minusculul covoraș, de aeroport african, pe 
unde erau trecute gențile pentru controalele antitero. Erau 
stinse luminile cabinelor gri. Numai marile lumini, care 
rămâneau aprinse zi și noapte, aminteau faptul că acela nu era 
un muzeu în stil asiro-babilonian, ci un loc unde se veghea zi și 
noapte - sau cel mult se moţăia în timpul audienţelor. Și totuși, 
o  tânguire alerga de-a lungul zidurilor. Un lung 
vuuuuuuuummmm. 

— Îl auzi? spuse unul dintre carabinierii care transporta 
grilajele de pus în Procuratură. 

— Ce? răspunse brigadierul. 

— Nu e vântul. 

— Termina, mitomanule, aici nu sunt fantome. 

Grilajele, la ordinul unui ofițer înalt și rubicond, îmbrăcat cu 
un costum de gangster, fuseseră aranjate de-a lungul 
coridorului pentru a-i împiedica pe jurnaliști să se apropie de 
ușile dottoressei Longino. O circulară interzisese de câţiva ani 
intrarea cameramanilor și a fotografilor în interiorul Palatului de 
Justiţie, dar deja erau acolo vreo optzeci de jurnaliști în 
așteptarea evoluţiei cazului Wolfson: aflaseră de interogatoriul 
lui Pietrino Cucchi, un nume de prima pagină, și deja la ora 9.00 


VP - 114 


începuseră să se așeze pe băncile din lemn gălbui-închis și să 
fumeze deschizând ferestrele ascunse de perdelele albe. 

— Acum că e lume nu se mai aude, spuse carabinierul. 

— Da, Câmpiile morții/?. Faci pe nebunul ca să fii transferat? 

Președintele Cucchi sosi la ora 11.00. Era însoţit de doi 
reprezentanţi ai tribunalului, fu înconjurat și copleșit cu 
întrebări. Nu răspunse, se enervă pentru că unul dintre ziariști, 
foarte înalt și cu picioare de cowboy, reușise să se apropie de 
urechea lui ca să-l întrebe dacă într-adevăr fusese o încercare 
de a plăti răscumpărarea. Bombăni împotriva celor care 
permiteau „circul mediatic” și se duse să se așeze, respirând 
greu, în fața dottoressei Velia Longino. Puţină curtoazie formală, 
câteva consideraţii generale, apoi Velia se ridică și, fără să 
spună un cuvânt, se apropie de fereastră ca să privească 
acoperișurile roșii din orașul M. 

— Dottor Cucchi, dumneavoastră aveţi o relaţie de natură 
sentimentala cu doamna Maretta Zara? 

Vocea lui Bagni căzu ca un trăsnet asupra președintelui 
clubului de fotbal. 

— Este un interogatoriu? 

— Este prima întrebare a  procesului-verbal, confirmă 
inspectorul. 

Avocaţii, care păreau tată și fiu, dar care erau colegi de 
facultate și amanți de peste un deceniu, încercară să ridice 
unele obiecţii, însă Bagni fu de neclintit: 

— Puteţi să răspundeţi da sau nu, ori să vă prevalaţi de 
dreptul de a nu răspunde. Ori, dacă sunteţi de acord și dacă e și 
dottoressa, aceasta este o parte a conversaţiei pe care n-o vom 
trece în procesul-verbal, având în vedere că sunteţi un bărbat 
însurat. Dar e nevoie să ne dăm o mână de ajutor. Vrem doar să 
știm cum stau lucrurile, ca să reușim să-l eliberam pe Wolfson. 

— N-am nicio relaţie cu doamna Wolfson, asta puteţi să 
treceţi negru pe alb. Dar e adevărat că am avut-o cu ceva 
vreme în urmă, când nu era căsătorită. A durat puţin și aș vrea 
să nu se afle în afara acestui birou. 

— Dacă nu o povestesc avocaţii dumneavoastră, puteţi să 
staţi liniștit, în mod sigur noi nu vom sufla o vorbă, spuse Bagni. 


2 Titlul unui film englezesc (în original The Killing Fields) din 1984, în regia lui Roland 
Joffe (n.tr.). 


VP - 115 


— Dar, reluă cuvântul Cucchi, nu din acest motiv am 
împrumutat banii familiei Wolfson. Eu și Wolfson tatăl suntem 
asociaţi în unele șantiere foarte importante și ajutorul meu e 
doar un avans al banilor pe care îi manevrăm amândoi când 
câștigăm contractele. Este prietenie și sunt afaceri, inima și 
doamna Maretta nu au nicio legătură. 

— Deci cu Wolfson senior aveți legături? 

— Vă confirm. 

— Confirmaţi. Bine. lau act. Domnule Cucchi, dumneavoastră 
ne confirmaţi și că vreţi să vă bateţi joc de noi? 

— Inspectore! se întoarse Velia Longino, fixându-l cu ochii 
mari. 

Și avocaţii se agitară pe scaune, cel mai bătrân se lansă într- 
un discurs acuzator, cel tânăr îl susţinu viguros, bombănind 
fraze despre demnitatea călcată în picioare, dar Bagni îi făcu pe 
toți să tacă ridicând niște foi capsate: 

— Procesul-verbal al interogatoriului anchetatei Maretta Zara. 
A fost luat de mine personal în seara plaţii neizbutite. Citesc, 
domnilor, fiţi atenţi: „Am hotărât din proprie voință spontană să 
încerc eliberarea lui Elvio fără să-l informez pe socrul meu, dar 
cerând ajutorul prietenului nostru Cucchi Pietrino”. Din punctul 
meu de vedere, prietena dumneavoastră, ingegner Cucchi, nu 
minţea. 

Lăsă ca tăcerea să se lase din nou în birou, înainte să ridice 
vocea: A 

— Acesta e adevărul gol-goluţ. În timp ce dumneavoastră, în 
acord cu avocaţii dumneavoastră, veniţi aici cu intenţia de a ne 
fraieri. 

— Dumneavoastră... 

— Și nu sunteţi în măsură să o faceţi, e limpede? 

Apucă procesul-verbal și-l lăsă să pice pe birou. 

— Pentru că există o infracțiune care se numește favorizarea 
infractorului. Doamna Maretta voia să evite acuzaţia și de aceea 
a explicat bine cum au decurs lucrurile. la legătura cu răpitorii 
prin intermediul microbistului, încasează datorită 
dumneavoastră, ingegnere, banii necesari să plătească măcar o 
tranșă din răscumpărare, încearcă să-i ducă unde i s-a spus să-i 
ducă, dar există un „dar”. Prinderea nu are loc. Poate am fost 
neîndemânatici noi și răpitorii ne-au văzut. Sau poate ei, 
prudenţi, știind că dacă-i prindem nu mai ies din închisoare. 


VP - 116 


Vreți puţină apă, domnule președinte? Beţi, beţi. Oricum, 
datorită operaţiunii-fulger, îi oprim pe toţi cei prezenţi și ceea ce 
am în faţă - vă repet - este versiunea luată în aceeași noapte, 
cu ditamai avocatul. Și am și alte declaraţii testimoniale pe care 
la momentul potrivit vi le voi face cunoscute. Așa că, dragă 
domnule Cucchi, dumneavoastră nu ajutaţi pe altcineva decât 
pe doamna Maretta. Din motive pe care vă rog să ni le spuneţi 
acum. 

Cucchi era un bărbat de aproape șaptezeci de ani și, până la 
moartea fiicei sale, nu arăta nici măcar de cincizeci. Fusese 
celebră o fotografie de-a lui apărută pe coperta revistei 
Espresso, cu titlul Tinerețe eternă. Apoi a îmbătrânit brusc. 
Pielea din jurul ochilor lui era crestată de riduri care aminteau 
de hărţile nautice. 

— Dar eu, răspunse, credeam că ajut familia. Cum puteam să 
fac supoziţia că decizia de a plăti fusese iniţiativa exclusivă a 
Marettei? Dumneavoastră o vedeţi făcând pe agentul secret? Eu 
nu. 

— Și nu l-aţi sunat pentru o confirmare pe socru, dragul 
prieten și asociat Wolfson? 

— Nu. 

— Dumneavoastră transportaţi milioane de euro din averea 
personală, îi daţi fostei prietene și nu-i spuneţi nimic prietenului 
dumneavoastră parvenit din contracte publice? Dar nu luaţi 
masa împreună? 

Avocaţii protestară împotriva acelei „atmosfere intolerabile”, 
ameninţară că pleacă imediat, cel mai tânăr dădu cu pumnul în 
masă, dar și Bagni ridică vocea: 

— Dottoressa, vedeţi că nu sunt făcut pentru munca aceasta? 
La poliție am un alt sistem cu cei reticenti, dar aici trebuie să fiu 
atent și nu le pot folosi decât pe acestea, ridică tonul, fluturând 
un vraf de foi. Știţi ce sunt, nu? Liste de convorbiri telefonice. 

Împinse teancul spre avocatul cel mai apropiat, ca să poată 
verifica. 

— Și aceste liste indică un frumos trafic cu apeluri primite și 
date la doamna Zara din diferite rețele telefonice ale doamnei 
Zara. Demonstrează că dumneavoastră și a dumneavoastră „nu 
știu cum să-i spun” aţi vorbit, după răpirea Wolfson, de optzeci 
și patru... nu, de optzeci și șapte de ori, scuzaţi-mă, domnilor, 
dacă am numărat greșit, pentru că nu erau și cele trei telefoane 


VP - 117 


de ieri. Multe, nu? Cum ni le explicaţi? Ca fiind în legătură cu 
socrul? N-aș zice. 

Cei doi avocaţi își concentrară privirea pe golul din faţa lor. 
Orice detectiv cunoaște că atunci când avocatul nu vorbește, 
știe că a fost păcălit, fie pentru că clientul l-a minţit, fie pentru 
că acuzaţia păstra deoparte câteva bombe capabile să le facă 
terci zidul de apărare. 

— Nu povestiserăţi tot nici măcar prietenilor dumneavoastră 
avocați, nu? se răsti Bagni. De aceea aveţi două posibilităţi, fie 
ne ajutați cu adevărat, fie din acest moment veţi căpăta o 
umbră dispusă să verifice fiecare bon, fiecare infracţiune a 
dumneavoastră, și acea umbră voi fi eu. 

Velia se amestecă, îl dojeni în mod surprinzător pe Bagni 
pentru metodele folosite, dar spuse: 

— Nu pot să nu fiu de acord cu el, domnilor. 

Işi ascunse satisfacția în spatele unei expresii de sfinx: treaba 
mergea mai bine decât fusese prevăzut. Dottoressa și polițistul 
se priviră pentru o secundă și Bagni își imagină că amândoi 
gândiseră: „Ce tandem facem!” 


Cucchi trăise o viaţă întreagă ca un foarte bun întreprinzător. 
Și știa când era momentul să schimbe tactica. Se uită fix la 
mâinile lui, poate vedea chibritul consumându-se între degetele 
sale. Nu voia să se ardă. 

— AŞ vrea să spun un lucru care are legătură cu fiica mea. 
Pot? 

— Vă rog. Noi suntem aici ca să ascultam orice aveți de spus. 
Suntem de partea dumneavoastră, chiar dacă vi se pare greu de 
crezut, spuse Velia Longino. 

— Nu, vă cred. Scuzaţi-mă. Vă cer din inimă scuze. Aveţi 
dreptate să vă enervaţi pe mine. Nu vreau să invoc justificări, 
însă moartea fiicei mele... 

Cucchi bău puţina apă dintr-un păhărel de plastic. 

— Ingegnere, vorbiţi și nu vă faceţi griji, spuse dottoressa. 

— Eu și soţia mea nu avuseserăm copii și ne resemnaserăm. 
Dar, după ce am împlinit cincizeci de ani și soția mea avea 
patruzeci și patru, s-a întâmplat. Era o sarcină riscantă, Corinne, 
soția mea, era să moară la naștere. Am fost luni de zile în 
Statele Unite, în Cleveland, și vă puteți imagina cât de fericiţi 
am fost. Din ce în ce mai mult. 


VP - 118 


Bărbatul își trecu mâinile peste frunte, înclină capul, apoi îi 
privi în ochi pe avocaţi, pe poliţist, pe dottoressa. 

— Delia noastră era foarte cuminte. Maximul pentru noi, 
părinţii. Un cal de rasă. Bună la școală, la sporturi, afectuoasa, 
senina. Până când, în februarie, anul trecut, a început să se 
schimbe. Ne-am dat seama, am dus-o și la un medic, dar e 
limpede că nu am înţeles-o sau poate că nu era nimic de înțeles. 
Cine îi cunoaște pe adolescenţi? 

Nu găsi alte cuvinte decât acelea pe care le-ar fi folosit orice 
ziarist, chiar dacă era tatăl și chiar dacă ridurile din jurul ochilor 
se adânciseră și mai mult: 

— Și și-a pus capăt zilelor la terminarea școlii. S-a dus în 
garaj, a pornit una dintre mașinile mele Ferrari, a legat la ţeava 
de eșapament un dispozitiv din hârtie și celofan, o porcărie pe 
care și-o făcuse în camera ei, pe ascuns, și s-a terminat așa. Am 
găsit-o eu când era prea târziu. l-am curățat doar voma de pe 
tricou. Delia mea. Promovase cu note excelente. Dar ea a fost 
cea care s-a respins și nu vom ști niciodată din ce motiv. 

Ridurile din jurul ochilor se neteziră, bărbatul începu să 
tușească: era un subterfugiu pentru a-și acoperi ochii cu batista. 

— Așadar ce mai contează banii mei, partidele mele, 
succesele mele de întreprinzător dacă am avut parte de o 
asemenea nenorocire?! Soţia mea nu mai vorbește, petrece cât 
mai mult timp posibil departe de mine, ca și cum ar fi vina mea. 
Eu am doar munca și responsabilităţile, ca să-mi interzic să o 
urmez pe fiica mea înainte ca natura să-și urmeze cursul firesc. 
Și o am pe Maretta, da. Știu că o să vă pară o prostie, dar 
pentru mine e ca și cum ar fi fata mea. Da, în ciuda faptului că 
s-a culcat cu mine, în ciuda celor care se spun despre ea, mi-e 
dragă. Și, dacă îmi cere ajutorul, o ajut ca și cum aș fi tatăl ei. 

— Dumneavoastră o ajutaţi. 

— Da. 

— Și de unde aţi scos banii aceia ca să o ajutaţi? 

— Poftim? 

— Aţi înţeles foarte bine. Banii de unde vin? Din ce cont? 

Opoziția avocaţilor fu inutila. 

— Am un cont la UBS din Lugano, se numește Nemesi unu. 

— Ciudat nume. 


VP - 119 


— În realitate, e un joc de cuvinte. Nemesi unu e ianuarie, 
Nemesi doi e februarie și așa mai departe. Erau deja conturi 
date cu numele lunilor... 

— Bine, și ne puteți spune cum i-aţi dat banii doamnei Zara? 

— L-am sunat pe directorul din Lugano și, după aprobarea lui, 
o agenţie de transport de valori din Chiasso. Știţi, probabil, că 
plătind 0,2 la sută, banii sunt transportaţi aproape oriunde în 
lume. Și e aproape legal. Am livrat banii la casa Marettei, i-a luat 
majordomul ei, cel străin. 

— Aveţi numele și telefoanele celor care s-au ocupat de 
transferul banilor? 

— Da. 

— Bine, asta coincide cu ce a spus doamna. Aţi adus alţi bani 
în Italia sau în străinătate ca să plătiţi răscumpărarea pe 
ascuns? 

— Nu, numai pe cei pe care mi i-aţi sechestrat. 

— În legătură cu asta vom face cerere de scoatere de sub 
sechestru, propuse avocatul. 

— La sfârșitul interogatoriului voi lua în consideraţie cererile 
dumneavoastră. Dar acum, dacă îmi permiteți... interveni 
viceprocurorul Longino. Acum că am clarificat liniile generale, 
trebuie să facem niște precizări, pentru că dumneavoastră 
puteţi ieși din acest birou așa cum aţi intrat, adică un simplu 
martor, dar și ca anchetat pentru protejare. Și eu aș vrea să nu 
complicăm și mai mult o chestiune deja atât de dureroasă. Când 
și unde ați aflat că era nevoie de bani pentru a-i plăti pe ascuns 
pe răpitori? Știaţi, nu, că e o infracţiune? 

Și dottoressa Longino îl chinui pe Cucchi cu întrebări despre 
cum, unde și când ajunseseră banii în mâinile Marettei Zara, 
apoi schimbă subiectul: 

— În opinia dumneavoastră, Elvio e o persoană bună? 

— Nu e genul de întrebare la care să pot răspunde și nu vreau 
nici să las ceva scris. 

— Atunci, dacă închid computerul și vorbim ca între prieteni... 

— Prieteni, eu și dumneavoastră? 

— Acceptaţi să vorbiți cu mine, fără avocaţii dumneavoastră 
și fără inspector, pentru câteva minute doar? 

Deși avocaţii îl sfătuiră să nu facă asta, Pietrino Cucchi 
rămase singur în birou, așezat cu brațele încrucișate în fața 
femeii tinere și frumoase care ar fi putut să-i facă viaţa dificila. 


VP - 120 


— Problema, spuse viceprocurorul, e că, în baza diferitelor 
mărturii, Elvio mi se pare unul, nimeni și vreo sută de mii de 
oameni, în timp ce dumneavoastră sunteți unul din puţinii cu 
capul pe umeri din acel anturaj. 

— Anturaj? 

— Automobilism, fotbal, televiziune. 

— Nu vă place? 

— Mergeam cu tatăl meu pe stadion să-l văd pe Pescara. Nu 
prea discuta cu mine în general, dar acolo, uneori, începea să 
vorbească şi-mi povestea și de mama mea care plecase de 
acasă când aveam doar câţiva ani. Am fost un copil dificil. 

__ Dar ce-i venise să-i spună lui toate astea? Și totuși continuă. 
Işi aminti câteva episoade dureroase și bătrânul președinte 
părea emoţionat. 

— Mă scuzaţi, vorbind despre copilăria dumneavoastră, mi-aţi 
amintit de fiica mea. După aceste tragedii, nu te vindeci 
niciodată. Un copil care-și pierde unul dintre părinţi e orfan, un 
bărbat care-și pierde soţia e văduv, dar nu s-a găsit un cuvânt 
care să rezume starea unui tată sau a unei mame cărora le mor 
copiii. Fiica mea s-a dus de bunăvoie și asta nu o voi înţelege 
niciodată, adăugă, cu o strălucire de cruzime în ochi. 

— Nimeni nu poate prevedea. 

— Nu, nimeni. Știţi, dottoressa, că eu, cu zece ani în urmă, am 
arătat cu degetul bilanţurile falsificate, doppingul, blaturile, că 
anchetele din ultimii ani s-au născut și datorită declarațiilor 
mele? 

— Știu. 

— Ştiţi? 

— Știu și aș vrea să aveți față de mine aceeași transparență 
pe care ați avut-o public în legătură cu acele fapte. Eu vreau să 
știu mai ales ceva. Cum să-i găsesc pe amicii neghiobi ai lui 
Elvio Wolfson, dacă există. Am nevoie de ceva în plus despre el. 

— V-aţi îndepărtat. Familia Wolfson nu are nimic de împărțit 
cu criminalii. 

— Și de ce răpitorii l-au ales pe el? Ce știau despre Elvio, cine 
a dat informaţiile corecte, unde l-au prins? Sunt întrebări, simple 
întrebări, și dumneavoastră mă puteţi ajuta să înţeleg. 

— Nu știu să vă răspund. 

— Faima lui Elvio e diferită de a dumneavoastră. Mulţi îl cred 
o persoană de proastă factură. Suntem sub presiune, domnule 


VP - 121 


președinte. Suntem ocupați cu sosirea unui killer din Statele 
Unite, cu un crah financiar, cu un clan de traficanţi albanezi... 
Știți ceva despre Elvio, spuneţi-ne, ajutaţi-ne. 

— Dacă aţi putea să-i chemaţi pe avocaţii mei, v-aș fi 
recunoscător. 

Puțin după aceea intrară în birou și colegii Palma și Plebei. 
Bagni rămase într-un colț să asculte cum cei trei magistrați îl 
chinuiau pe Cucchi. L-ar fi pus sub anchetă pentru tăinuire. Pe 
Bagni nu-l mai interesa. 

„Velia, mă întorc în birou, dacă nu te văd mă simt mai bine. 
Sau cel puţin așa sper”, îi spuse cu gândul. 


14. 


Mistralul are calitatea de a curăța marea - la fel cum și de-ai 
goni pe turiști de pe țărm. Când nu trage după sine pâlcuri de 
nori, conferă un lucru aparte cerului și mătură paiele și iarba 
uscată de pe străzi, îi ţine pe bătrâni și pe copii în casă și le 
înfășoară fetelor fustele în jurul coapselor. Golește plajele și îi 
umilește pe cei temerari care lasă capul în jos și își mijesc ochii. 

„Mistralul exaltă două lucruri, mirosurile și tristețea”, se 
gândea Cosmo în timp ce lua o gustare de arici-de-mare cruzi, 
cu coatele sprijinite de baraca din tablă și plastic, apărută 
abuziv printre stâncile de la Capitol. lodul din sudul Mării 
Adriatice îi inunda papilele gustative - aricii proaspeţi și plini pot 
da mai multe satisfacţii decât stridiile. 

Avea o întâlnire și niciun chef să se ducă. Devenea taciturn la 
gândul întâlnirii cu Andrea. Există unele prietenii terminate care 
se mai continuă totuși în timp dintr-o serie de obligaţii. Există 
persoane pe care nu le mai stimezi și totuși e nevoie să le vezi și 
să vorbești cu ele. Cosmo nu s-ar fi smuls dintre stâncile 
vântoase pentru nimic în lume, dar știa bine că putea deveni 
neplăcut să-i dea peste nas unuia ca Andrea cu al său „nu, nu 
vreau”. Cu o coajă de pâine crocantă termină cam douăzeci de 
alți arici umflaţi și portocalii, aceștia chiar reprezintă un fruct de 
mare, în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Gustul bun nu-i 
ameliora starea: „Chiar sunt un imbecil, și nu un liber 
profesionist”, se compătimi. Dar o altă mică voce îi sugeră: „Nu 


VP - 122 


mai face pe răsfățatul, de câte ori crezi că poţi să scuipi în față 
moartea și să stai în acest loc să mănânci arici?” 

Era 18.00 fix. Se prezentă „unde știa”, adică într-o măcelărie 
din Torrecanne, câteva ghemotoace de case pe care marea 
părea că le aruncase pe mal frământând niște epave. Era una 
dintre cele mai vechi construcţii ale satului, cu zidurile din pietre 
mari și aspre, și ferestre mici: de aici se apăraseră strămoșii lor 
împotriva maurilor. Descendenții, în schimb, se uitau după barca 
de patrulare de la Garda Financiară. 

Cosmo înotase mult de dimineaţă. Se aruncase în marea cu 
valuri mari, „oricum marea asta nu-și mai revine”, nu mai era 
marea aceea plată și strălucitoare din copilăria lui. „Sunt 
perioade dificile. Parcă sunt în comă cu toții, toți bolnavi, 
oamenii, clima, mâncarea și marea, care e oglinda pământului. 
Dacă vezi că marea n-arată bine, înseamnă că pământul e mai 
mult rahat decât noroi”, se gândise, și voia să scrie acel gând în 
carnețelul pe care Cinzia, logodnica lui, i-l dăruise când erau în 
etapa „lubitule, eliberează-te de tăcerile tale”. Scrisese trei 
pagini, îi rămâneau 169. Nu avea încredere în cuvinte, cu atât 
mai puţin în cele scrise. Credea mult mai mult în tăceri. 

Ocoli cortul de plastic albastru pe a cărui firmă scria cu 
majuscule „Carne”, într-o culoare roșie atât de evidentă, că îl 
enervase și în copilărie, când tatăl lui, Dumnezeu să-l 
odihnească, îl trimitea la unchiul Aindre, să cumpere frigărui 
mixte și măruntaie de vițel. În penumbră se reliefau muchiile 
tejghelei pe jumătate goale, câțiva ficăţei adormiţi într-un vas și 
cârnaţii uscați de cal încolăciţi într-o farfurie ovală. Din anii '70, 
nici măcar farfuria nu fusese schimbată: acolo erau atenți să nu 
spargă nimic. O etajeră era ocupată de capul unui porc mistreț: 
puţini știau că în craniul animalului, cu o altoire realizată de 
mână de același Aindre, era bucata unui craniu de om pe care 
unchiul îl măcelărise cu mâinile lui. Cine trebuia să știe știa că 
Aindre îl prinsese, îl legase de un calorifer într-o casă la ţară și îl 
privise sfârșindu-se după două zile în care îi făcuse de toate. 
Apoi îi fărâmiţase corpul cu un fierăstrău electric și aruncase 
tocana în cocina porcilor, mai puţin o bucată din ceea ce fusese 
„capul tău de imbecil colosal, așa o să te înveţi minte, Savino!”. 
Și, ca să nu uite nimeni lecţia, acel fragment de cutie craniană 
umană, din epoca saviniană, avea să stea acolo, în măcelărie, 
introdus în interiorul capului descărnat al unui porc mistreţ. „Un 


VP - 123 


metamesaj”, se gândi Cosmo, care, de când era cu Cinzia, 
învățase o groază de cuvinte noi, folositoare ca să-și clătească 
gura cu ele. 

În spatele tejghelei fâlfâiau întunecate, ca aripile unui cocoș 
căruia i se frânge gâtul, două perdele maro. Una care ducea la 
magazie, și cealaltă într-o încăpere cu câteva măsuţe pătrate 
din plastic galben. Patronul organiza mese cu carne la grătar, 
marțea și joia seara, pentru consătenii lui și pentru oaspeți aleși, 
„inconștient elenistici”, așa spusese Cinzia, dăruindu-i unul 
dintre zâmbetele ei indescifrabile. In acea după-amiază de joi nu 
erau pregătiri de sărbătoare, ci umbre. Două umbre. 

Era figura zveltă, comună și insignifiantă a unchiului Aindre, 
Andrea Cimarrusti, care nu era numai un măcelar și un prieten 
de familie, ci și șeful mafiei din Fasano della Sacra Corona Unita 
și, deci, unul dintre cei mai puternici șefi din sudul Marii 
Adriatice, membrul unei organizaţii ramificate și temute de 
gangsteri. Alături de el stătea, ghemuita, silueta masivă și 
bombată a lui Riccardo Fanigliuolo. Era finul: un ambițios, 
scandalagiu, odios, fost muncitor specialist în întreţinerea și 
repararea navelor la Savellatri care, în teorie, i-ar fi luat locul lui 
Andrea. Chiar dacă era mai bine să nu faci prea multe 
previziuni, pentru că unchiul Aindre eliminase deja din peisaj doi 
inimoși, buni la toate, cu aspirații de șef. 

Pe unul, 'u Pulp, Polipul, Andrea îl omorâse cu mâinile goale. 
Se spunea că îndrăznise să iasă cu fiica cea mare fără să-i ceara 
permisiunea, dar erau minciuni, adevărul e că fugise cu cele 
cincisprezece milioane de euro din vânzarea unei mari cantităţi 
de ţigări, dar nu ajunsese prea departe. Celălalt, unul simpatic, 
'u Vttun, Nasturele, era un fel de rudă care, în timpul unei 
negocieri cu albanezii, mediase puţin prea mult în favoarea unui 
clan din Valona. În public, nu fusese contrazis, în particular, 
fusese „accidentat”: îl găsiseră la volanul unei mașini arse, cu 
centura de siguranţă încolăcită în jurul gâtului ca un boa 
constrictor. 


— Cici, nu îmbătrânești niciodată, îl salută Andrea, cu ochii 
frumoși, albaștri, fără profunzime, fără lumină - un scut de 
gheață impenetrabil. 

Nu se știa niciodată la ce se gândea Andrea, dacă era vesel, 
dacă era arțăgos, dacă urma să sărute sau să ucidă. 


VP - 124 


— Viaţă sănătoasă, răspunse Cosmo, ţinându-i mâna osoasă 
cu o strângere viguroasă. 

— Eşti un adevărat sportiv, bravo. Îţi amintești - nu-i plăceau 
introducerile lungi - că îţi vorbisem de o favoare pentru don 
Tonino? 

— Da. Da, sigur că-și amintea, era vorba de un ditamai 
profesorul care-și câștiga pâinea cea de toate zilele și toată 
mâncarea „privind în gaura curului oamenilor” și trebuie că 
„Dăgase degetul unde don Tonino, șeful din Bari Vecchia, nu 
voia”. 

Care era natura erorii, dacă fusese nenorocit sau prost, nici 
măcar nu voia să știe. Gura închisă, mintea liberă și nervii tari. 
Ecologia minţii și a braţului. Îl chemaseră pentru că se hotărâse 
ceva definitiv. Și urgent de rezolvat. 

— Eşti liber în seara asta? 

„AŞ putea să fac pe vrăjitorul”, se gândi. Era ziua Cinziei, „în 
seara asta”, și îi cumpărase discografia completă a lui Vasco 
Rossi. Pusese la frigider o sticlă de Cristal și o cutie cu 250 de 
grame de caviar: „In seara asta...” 

Făcuse rost de un film porno nou, ca să se uite împreună, 
pentru că și ei îi plăcea. Era un bărbat destul de bogat, încă 
tânăr, trăia pe cont propriu, nu avea nevoie de Andrea, nici de 
nimeni altcineva. Creierul îi trimise, pe neașteptate, imaginea 
sutienului galben pe care Cinzia îl lăsase pe stâncă pentru a se 
bronza mai bine: „In seara asta”. 

— Chiar în seara asta? întrebă. 

— Da. Tipul ne va aștepta acasă la el. M-am gândit că eu și 
Riccardo suntem de ajuns, dar cu tine mergem cu pași iuți și 
silenţioși. Vii, Cici? 

Cosmo aprecie calităţile diplomatice ale șefului: cu câtă 
politeţe îi ceruse să se supună unui ordin. 

— Când e plecarea? 

— Acum. 

— Cine stă în spate? Eu n-am nici măcar pistolul. 

Riccardo, finul, își împinse în faţă burta amplă și își duse 
mâinile la spatele transpirat, pe sub tricoul roșu de firmă. Arătă 
un pistol mic, calibrul 22, semiautomat, cu amortizor artizanal 
deja pus, și i-l întinse. 

— Dacă vrei să stai în spate, din partea mea nu e nicio 
problemă. 


VP-125 


Cosmo privi în gol ca să nu se uite la acea arogantă 
promisiune a lumii interlope meridionale și, fără să mai adauge 
vreun cuvânt, acceptă arma. O ridică, controla proiectilele și 
siguranţa. Satisfăcut, o vâri într-o șosetă. 

— A, acolo o ţii? Și pe urmă nu miroase? glumi Riccardo, 
spunând că poliţia i-ar fi prins din cauza gloanțelor cu parfum de 
brânză picantă. 

Îl bătu de două ori prietenește pe spate. Spunea tâmpenii 
peste tâmpenii. 


Casa medicului era pe Via Putignani, o stradă transversală din 
Via Sparâno, strada cea mai elegantă din Bari, înghițită cu 
lăcomie de traficul celor care ieșeau să se plimbe și să se 
bucure de răcoarea serilor. Profesorul Guidalberto Raffaelli, 
proctolog, după cum dovedea plăcuţa de alamă și sticlă verde, 
nu era întocmai un portret al fericirii. Avea chipul dezgustat și 
preocupat, de parcă descoperise brusc că a făcut diaree și nu 
are nici măcar un șervețţel de hârtie în buzunar. 

— Proctoce? întrebă Riccardo, prins cu trecerea Lanciei de 
culoare albastru-închis printre un furgon plin cu stofe și mașinile 
parcate până în stradă. 

— Riccardo, nu știu exact ce naiba face. Vocea măcelarului 
era un murmur. Dar, continuă, dacă aveai orice fel de boală a 
curului, puteai să mergi la el, ai înţeles? Din păcate, cred că 
pentru a-ţi coase bucile va trebui să-ţi cauţi un alt medic. Și fii 
atent, că îmi zgării mașina! 

Andrea purta o haină închisă la culoare și semăna cu un om 
de treabă, în timp ce deschidea portiera și-și verifica dunga de 
la pantaloni. Riccardo rămăsese la volan și făcuse bot pentru că 
numai el avea voie să glumească. Cosmo mergea cu un pas 
elastic și simțea pe mușchii abdominali mângâierea senzuală a 
cămășii din mătase neagră care îi plăcea mult Cinziei, dar Cinzia 
rămăsese acasă, puţin nervoasă. Spunea că se va uita la două 
DVD-uri. Spunea că, atunci când i se schimba programul de 
seară, singura consolare era televizorul. Lui nu-i plăcea să se 
uite la televizor, dacă ar fi putut, i-ar fi omorât pe toţi 
prezentatorii care îi luau de tâmpiţi pe săracii și tonţii care se 
lăsau filmaţi deoarece credeau că e un lucru frumos și, în 
schimb, se făceau de râs. Discutase de multe ori în 
contradictoriu cu Cinzia pe tema asta: din punctul lui de vedere 


VP - 126 


era numai o mafie care nu mai știe cum să le-o tragă celor care 
nu au altceva de făcut. 

Și acum ea se imbeciliza în faţa televizorului, iar el era la Bari, 
cu un pistol încărcat care îi zgâria glezna. 

— Dar cum, domnule profesor? Vocea lui Andrea, care își 
accentuase tonul de șef, îl readuse pe Cosmo la realitate. Nu aţi 
adus materialul cu dumneavoastră? 

Profesorul era un om bătrân, aproape chel, cu câteva urme 
blonde în părul care supravieţuise, cu un cap în formă de pară, 
din acelea care arată bine cu chipiuri militare, și cu mușchii 
dezumflaţi sub o cămașă elegantă. Strângea în mână o batistă 
și nu se dezlipea de poarta patriciană. 

— Nu mi s-a spus nimic. Și bună seara! răspunse, subliniind 
că nu apreciază deloc tonul confidenţial. 

— Păi, prietenul pe care îl știți ne-a spus că trebuia să 
discutaţi și să aduceţi și materialul. Deci... 

— Dacă mă duc să-l iau acum, e mai bine, spuse medicul 
dând din cap. 

Acea mișcare de sus în jos a capului produse asupra 
trăsăturilor sale un efect optic: bărbia se lungi, nasul se întoarse 
spre dreapta, ochii se închiseră, buza superioară se lipi de dinţi, 
gura se deschise în formă de O. Aprobă încontinuu din cap și se 
afurisi. La naiba cu el și cu toţi, la naiba cu Puglia, la naiba cu 
Sudul, la naiba cu legăturile care nu se pot refuza, la naiba cu 
toate cunoștințele atât de utile în unele momente și atât de 
enervante în altele, la naiba cu lemnul strâmb al umanității”, la 
naiba cu don Tonino și la naiba cu fiul ăla al lui care, în loc să 
facă și el ca toți oamenii, era tot timpul în căutare de senzaţii 
tari, ba mai și vorbea despre asta. 

Un zâmbet rece și politicos, de om de lume, pecetlui reacţia. 
Redevenise profesorul Raffaelli Guidalberto, medic important în 
Bari, oraș important. Incuviinţă asemenea unuia care acceptă 
cocteilul de la un ospătar. Nu e nicio problemă, păru să spună. 
Imediat ce scoase cheile, ca să intre din nou în casă, și cei doi 
necunoscuţi îl urmară, îi pieri zâmbetul: ar fi vrut să se 
oprească, să încetinească și, poate, Andrea nu intenţiona să-l 
împingă. Dar îi puse două degete pe stern. Două degete cu 
unghii tari, lipite de o mână nervoasă și masivă, obișnuită să 
măcelărească animale, să taie oase, să toace carne de vițel: 


23 Aluzie la cartea The Crooked Timber of Humanity a filosofului Isaiah Berlin (n.tr.). 
VP - 127 


degete fără reţineri. Și fu ca și cum pe Via Putignani coborâse 
crivățul. Medicul avu o tresărire, începu să tremure, devenise o 
frunză în vântul obscur al lumii interlope. 

— Scuze, profu', ne-au spus să nu vă pierdem din ochi, 
încercă să-l liniștească Andrea, cu calmul rechinilor. 

— De ce? întrebă Raffaelli, cu o voce aproape smiorcăită. 

— Dom’ profesor, credeţi că putem să acţionăm de capul 
nostru? Într-o seară atât de frumoasă eu aș fi stat la mare, am 
cinci sute de arici care mă așteaptă. 

— Dacă am putea să ne grăbim, fură primele cuvinte ale lui 
Cosmo. Andrea și profesorul se întoarseră să-l privească: era un 
bărbat zvelt, cu păr puţin la tâmple, șaten-deschis, atât de 
bronzat că părea lucios, cu un nas acvilin, ochi de culoare verde 
marin, aerul constant de a lua peste picior pe cel de lângă el 
desenat pe buzele cărnoase. Și Cosmo îi observa, nemișcat - și 
atunci coborâră în pivniţă. 

Profesorul se bloca înaintea unei uși blindate. Ezită: nu era 
cazul ca doi străini să umble prin regatul lui secret. Dar vâri 
cheile, deconectă sistemul de alarmă ascuns sub ceva 
proeminent și aprinse lumina neonului. 

În fața lui Cosmo apăru un lung șir de vase transparente: la 
început nu înțelese. Pluteau chestii. Nu păreau fetuși. Nici pești. 
„Ce dracu' e aici înăuntru?” se gândi, cu privirea care fixa zeci 
de obiecte așezate în lichid, formol sau alcool. 

Mânere de uși. 

Morcovi. 

Țeline. 

Câteva falusuri de cauciuc. 

Markere și banane, și ceva ce chiar nu înțelegea. 

— Și chestiile astea? nu putu să nu întrebe. 

— Se întâmplă... răspunse profesorul. 

— Ce se întâmpla? insistă Cosmo. 

—..„. ca oamenilor să le placă extravaganţele, o scurtă 


medicul. 
Se căţărase pe o scăriță și, cu ambele mâini, apuca unul 
dintre vasele lui sigilate. Ca să coboare fără riscuri, i-l dădu. 


Cosmo văzu plutind o jucărie: era micul robot din Războiul 
Stelelor, ce nume avea? C.T? 

— Dar de ce sunt conservate? Nu înţeleg, continua, în timp ce 
Andrea pufni și în coridorul boxelor se auzi limpede glasul său: 


VP - 128 


— Ce dracu’ te interesează? Lasă-l în pace pe dom’ profesor. 

— Dar nu, nu, nu vă faceţi griji. Aici, povesti Guidalberto 
Raffaelli cu o vagă mândrie rămasă pentru propria muncă, sunt 
ţinuţi mulţi ani de profesie onorată. Sunteţi printre puţinii invitați 
și nu trebuie să credeți că aceste fapte sunt atât de răspândite, 
mai ales în Puglia. Dar, în fine, totul a devenit global, și modul în 
care... aţi înțeles, nu? 

— Nu, domnule profesor, ce legătură are globalizarea? 

Raffaelli luă din nouă vasul, cu mâini mai ferme decât vocea 
lui. Ca să spună ceea ce spunea, rechemase din viscere o 
fărâmă din puţinul lui curaj. 

— Printre îndatoririle mele se află aceea de a-i ajuta pe unii 
pacienţi care, la sfârșitul unor seri agitate, s-au găsit în 
dificultate. S-au jucat cu lucruri pe care apoi n-au mai reușit să 
le scoată de unde intraseră. Dar întotdeauna, sublinie, i-am 
ajutat fără să pun întrebări și urmărind evoluţia cu mare, foarte 
mare discreţie. Avea o urmă de accent septentrional, ca al cuiva 
care mersese la școală în nordul Italiei, dar era un accent 
studiat. Cu siguranță nu sunt eu cel care să povestească peste 
tot ce face lumea și cui aparţin șezuturile unde găsesc aceste 
obiecte. _ 

Cosmo tresări. Inţelesese eroarea. Sărmanul acela probabil că 
era un medic bun, un bun creștin, unul de încredere: doar că 
anumite lucruri, mai ales cele care au legătură cu fundul fiului 
unui șef de clan, puteau să aducă ghinion. Mare, mare ghinion. 
Foarte mare. Andrea îl măsură din ochi, puţin dintr-o parte: 
numele lui don Tonino, la Bari, te făcea să te gândești la 
împușcături, recuperatori, contrabandă, dar și la multele lovituri 
cu mâinile goale pe care șeful, care nu împlinise încă cincizeci 
de ani, le distribuia fără prejudecăţi automobiliștilor în trecere, 
ca și judecătorilor însărcinaţi să-i intenteze proces, hoţilor de 
apartamente și de aparate radio de mașină, ca și membrilor 
Gărzii Financiare care îi interceptau transporturile de ţigări. Fiul 
lui don Tonino 'u Bieend era un „invertit”? Era clar că tatăl 
trebuia să pună amortizorul, se gândea Cosmo. Dacă i s-ar fi 
întâmplat fiului lui 'u Giappon n-ar fi fost probleme: din acel clan 
făcuseră parte socialiști, foarte flexibili în materie de morală. 
Dar în casa lui 'u Bieend, criminali catolici, toţi nu știau decât 
droguri și familie, nu exista „nici măcar un divorțat, cu atât mai 
puţin unul care-și bagă mici marțieni în fund”. 


VP - 129 


— Unde mergem acum? se bâlbâi profesorul. 

Ce să-i răspunzi? Poate - se gândi Cosmo - ar fi trebuit să-i 
arate o coroana de garoafe roșii sau să-și pună toţi trei acele 
pălărioare albastre, de gropar de lux, sau poate să pună la 
aparatul din mașină un CD cu un frumos recviem. Amărâtul 
acela nu înţelesese nimic: nimic. Era posibil? 

Se urcară în mașină, elegantă și discretă, și ea potrivită 
pentru funeralii, și profesorul fu rugat să se așeze în faţă, lângă 
șofer. 

— Locul mortului, spuse. 

Andrea, Cosmo și Riccardo se priviră unul pe celălalt, pregătiţi 
pentru ce-i mai rău, chiar dacă o execuţie în mijlocul străzii nu 
era niciodată un lucru oportun și plăcut pentru cei care 
comandă crimele. Privirile lor fură interpretate de profesor într- 
un mod curios. 

— In accidentele rutiere, locul cel mai periculos e cel de lângă 
șofer, de aceea se numește locul mortului. Dar ce, nu știaţi 
asta? 

— A, sigur, domnule profesor, sigur. Locul mortului, în acel 
sens. Știţi, noi suntem superstiţioși. Persoana aceea ne-a spus 
să fim la dispoziţia dumneavoastră, cum ar fi să vi se întâmple 
ceva? Ce spuneţi, vreți să staţi în spate? propuse Riccardo. 

— Ba nu, în faţă stă mai comod, se relaxă Cosmo, ducându-se 
să se așeze în spatele oaspetelui. Andrea fusese ultimul care 
urcase: verificase strada. Liniștită. 

Riccardo 'u Luupchen își arătă dinţii într-un zâmbet care ar fi 
vrut să fie amabil, dar ieși ambiguu. Îl întrebă pe profesor la ce 
temperatură voia aerul condiționat, dacă îi plăcea muzica și 
dacă voia cumva să se oprească să bea ceva. 

Dat fiind că răspunsul era tăcerea însoţită de câteva suspine, 
îi reveni lui Andrea sarcina să înceapă conversaţia: 

— Domnule profesor, scuzați-mă, dar finului meu i-aţi trezit 
curiozitatea cu această specialitate a dumneavoastră, procto, 
procto... 

— Proctologul, spuse profesorul, se ocupă de patologiile 
anusului, ale rectului și ale întregului colon, este specialistul în 
hemoroizi, crăpături superficiale, fistule, polipi, inflamații și 
infecţii. E o ramură a gastroenterologiei. La Bari e o celebră 


VP - 130 


școală de interniști, și eu, după ce am făcut parte din ea, o 
modernizez. 

— Dar dumneavoastră, domnule profesor, munciţi și la 
clinică? întrebă atunci priceputul Andrea, fără măcar să simtă 
vreo groaznică și imediată usturime la buci. 

— Mai ales în cabinet privat. Multe consultări se fac 
ambulatoriu, în câteva minute, fără pregătire specială. Adesea 
se folosesc, și pentru adulţi, anuscoape pediatrice, pentru care 
nu există, în mod normal, durerea consultului. 

— Ei, după preferinţe, spuse Riccardo, în falset, bătând din 
pleoape în fața profesorului. 

— Nu face pe deșteptul, îl dojeni Andrea, în timp ce profesorul 
explica și explica, se căţăra tot mai sus la catedra imaginară. 

Mașina trecu de drumul de-a lungul falezei, intră pe șoseaua 
de centură și ajunse la drumul naţional. Era o petrecere de 
grilaje, cu gropi și căruțe, restricții pe carosabil și schimbări de 
bandă, era așa de zeci de ani, dintotdeauna, de când un scoţian 
inventase asfaltul, și asfaltul ajunsese în Puglia. 

— Oricum, domnule profesor, doar nu sunt operaţii 
nedureroase, nu? 

Profesorul își trăsese răsuflarea ca să răspundă, se lansa într- 
un discurs despre abilitatea lui manuală, când Cosmo scoase de 
la șosetă micul pistol de calibru 22. Îl cântări în mână de două 
ori. Îl apropie de ceafa profesorului, acţionă mecanismul de 
tragere, încărcătura intră pe ţeavă cu un zgomot inconfundabil. 
Dar numai Cosmo păru să-și fi dat seama, ceilalţi continuau să 
facă tot ce făceau, timp suspendat, medicul vorbea de 
anuscoape, iar Cosmo apăsă pe trăgaci. De două ori. 

— Au, cretinule, exclamă Riccardo, derapând. 

Chiar dacă se aștepta să audă împușcătura, nu era pregătit să 
o audă în acel moment, și nici să audă două. 

— Au? Ține volanul, prostule, îl mustră șeful. 

Asasinul își murdărise de sânge cămașa neagră. Curgea mult 
din capul în formă de pară al profesorului. Dar, din fericire, nu 
prea se vedea: negru pe negru. Robotelul - „CI, iată cum se 
numea, animalu' ăsta stelar” - se izbi de o parte și de alta în 
recipientul de sticlă. Părea viu, ca și cum se hotărâse să 
țâșnească afară. Corpul fără viață al profesorului era aplecat în 
față, peste vasul plin cu formol, însă Cosmo îl îmbrăţișa din 
spate și îl menţinu în poziție dreaptă. 


VP - 131 


Mașina înainta, Riccardo parcurgea drumul fixat și Andrea 
vorbea aproape la nimereală, ca să scadă tensiunea, în timp ce 
Cosmo continua să ţină mortul de umeri, de parcă ar fi fost un 
pasager bătrân și trist care se ducea la o înmormântare: nu 
înţelesese că se ducea la propriile funeralii. 

— Chiar se așezase pe locul mortului, spuse Andrea, și Cosmo 
începu să zâmbească și apoi să râdă. Să râdă tot mai tare. 

— Ţi-a plăcut gluma, nu? 

— Mă gândeam la altceva. 

— La ce? 

— Las-o baltă. 

— Nu, Cosmo, hai. 

— Păi, da, vorbește, ce rahat de aere îţi dai, interveni 'u 
Luupchen, viitorul boss din regiune. Poate îi scăpase derapajul 
de mai înainte, tulburându-se din cauza împușcăturii. Sau poate 
era obosit și natura lui arogantă nu avea limite și se revărsa ca 
o cascada. Condusese pe drumul naţional până la ieșirea din 
satele Rosa Marina și Monticelli. După curba desenată de un 
inginer beat și serpentinele demne de un circuit de Formula 1, o 
apucă pe drumul spre al doilea sat, mai puţin monden, mai 
liniștit, și ţinti spre o străduţă neasfaltată care se întindea de-a 
lungul vilelor albe, terminându-se într-un golf izolat, care era 
folosit de contrabandiști, ca să i-o tragă statului, și de perechi, 
ca să și-o tragă și atât. 

— Cici, hai, vorbește. 

— Bine, mi-a venit să râd pentru că mă gândeam la ce se 
spune când moare cineva. 

— Ce? 

— Că în ultimele clipe își vede toată viaţa trecând prin fața 
ochilor. 

— Și? 

— Proful o fi făcut o căruţă de bani, dar nu era un vânzător de 
înghețată sau un chirurg cardiolog. În clipa fatală, îţi închipui 
câte buci și cururi o fi văzut trecându-i prin faţa ochilor, bietu' 
profesor? 


VP - 132 


15. 


Cadavrul era ușor, ca și cum profesorul Guidalberto Raffaelli 
nu era făcut din oase și carne, ci din lemn și hârtie. Fu nevoie de 
un „amin” pentru a-l da jos din mașină, operaţiune însoţită de 
rânjetele lui Riccardo. 

— Atunci, era mai bine dacă ar fi fost ginecolog... 

Râdeau toți trei, ridicând scândurile găurii adânci pe care 
Andrea o pregătise din vreme, acolo unde stâncile se confundau 
cu terenul unei culturi de roșii. 

În ochii semideschiși ai profesorului rămăsese o expresie de 
durere și de oboseală ucigătoare. Din buzunar îi atârna un 
money clip în formă de cap de leu, cu un teanc serios de 
bancnote. Riccardo îl culese din miriște. Numără șase sute de 
euro și îi băgă rapid în buzunar. 

— Nu, Riccardo. 

— Ce e, șefule? 

— Lucrurile astea nu le facem. Niciodată. 

— În ce sens? întrebă cu o privire crudă care făcu cinste 
poreclei lui, 'u Luupchen. Era ca un câine care nu găsește bățul 
pe care trebuie să-l ia de pe jos și se uită, nerăbdător și mirat, la 
stăpân. 

— Cici, explică-i. Ţie nu ţi se spunea 'u Scienziat? Poate pe 
tine te înțelege, pentru că eu, în această perioadă, obosesc. 

Cosmo lăsă să cadă o scândură murdară de pământ și se uită 
fix în ochii subșefului. 

— Nu trebuie să furi de la morți. 

— Nu sunt superstiţios. 

— Nu e o problemă de... 

— Dar ce dracu’? Profesorului, replică Riccardo, i-am luat 
viața, nu? Nu l-ai împușcat tu, puţin mai devreme, în timp ce 
stătea lângă mine? Nu ai făcut-o din ordinul lui? L-am omorât 
noi, ce-o să fie dacă acum îi iau banii? E mai importantă viața 
sau șase sute de euro? Pentru că nu mai înțeleg deloc, ridică 
vocea, arătând în noapte bancnotele. 

— Profesorul era sarcina noastră, nu? Ca să-l lichidam, îl 
educa Andrea, care în ultima vreme își impusese să-și păstreze 
calmul cu noul fin, am fost plătiţi de don Tonino care nu vrea să 
afle tot vechiul oraș Bari că are un fiu pe jumătate poponar, nu? 


VP - 133 


De aceea, ne ajunge ce ne-a fost dat, nu e nevoie de niciun 
surplus, iată de ce trebuie să-l îngropi cu banii. 

— Noi, adăugă Cosmo, nu facem lucrurile astea. Le fac 
transportatorii de  tărgi ai spitalelor, groparii. Chiar și 
călugărițele fură. Dar noi nu, suntem profesioniști. 

Chiar dacă erau doi împotriva unuia, „logica e logică”, se 
gândi Riccardo. Și spuse: 

— Hei, coborâţi din elicopter! Judecătorii cui dau pedeapsa 
mai mare, hotilor sau asasinilor? Ce naibii de problemă e dacă îi 
iau paralele? Oricum money clip-ul ăsta e de rahat și i-l las, 
încheie Riccardo, aruncând capul de leu în groapă și punându-și 
bancnotele în buzunar. 

„Chiar e un imens, colosal, extraordinar cretin”, se gândi 
Cosmo și se întoarse spre vuietul mării. Spre stâncile despicate 
cu lovituri de ciocan de vânătorii de moluște. Mai bine să întorci 
spatele farurilor coastei Ostuni. Era sătul: sătul. Când auzi 
lovitura, nici nu tresari. Andrea îl lovise pe băieţelul ăla tâmpit 
cu sapa, chiar în ceafă, și 'u Luupchen horcăia, chelălăia și 
primea alte lovituri care-l nimiceau. 

— Ai făcut impresia ta, spuse Andrea, în timp ce-l snopea în 
bătaie. 

Distrugea faţa șefului aspirant care se umflase ca o barcă, 
până când Andrea nu mai putu să gâfâie și să lovească și se 
duse să ia bidonul cu var. 

— Derbedeu nenorocit, voiai să ţii cele șase sute de euro? 

Tocmai se pregătea să-l arunce viu în fosă și să toarne peste 
el mâlul alb când Cosmo scoase iar pistolul de calibru 22, îl 
cântări în mână, o dată, și îl puse între ochii lui 'u Luupchen. 
Băiatul își adună ultimele puteri și deschise pleoapele, pupila se 
dilată, iar ultimul lucru pe care-l văzu fu mâna osoasă a lui 
Cosmo apăsând trăgaciul. „Cel puţin nefericitul ăsta nu mai 
suferă”. 

Cosmo, văzându-l ghemuit ca o insectă, își aminti de un lucru 
absurd: începutul Metamorfozei lui Kafka. Cinzia voia să-și facă 
lucrarea de diplomă despre acea carte și îl obligase să o 
citească. La început nu fusese rea ca lectură. li plăcuse ideea 
nouă a unui om care se trezește gândac. Dar apoi, în carte nu se 
întâmpla nimic. Așa că, până la urmă, era o tâmpenie imensă, 
după umila lui părere. În opinia Cinziei, în schimb, cartea aceea 
a lui Kafka era „una dintre cele mai importante zece cărți din 


VP - 134 


lume”. Știa pagini întregi pe de rost. Și îi explicase că 
transformarea într-un gândac, într-o dimineaţă oarecare, 
simboliza trecerea crucială de la tinereţe, care te face să vezi 
lumea prin „lentile roz”, la bătrâneţe, care era o condiţie 
dezgustătoare pentru autor. „Fiecărei persoane, într-o bună zi, i 
se întâmplă sau i se va întâmpla în viaţă să se ridice din pat și 
să se descopere schimbată din pricina vârstei: nu mai e nimic, e 
doar un bătrân. Niciun critic nu și-a dat seama niciodată de 
aceasta cheie de citire, îţi jur, Cosmo, îţi jur, am verificat pe 
internet, aproape că mi-e teamă că-mi fură ideea, că unul dintre 
profesori mă trage pe sfoara, eu sunt prima din lume care a pus 
insecta în legătură cu bătrâneţea” îi explicase, într-o noapte, 
extrem de mândră. 

Cosmo nu reușea să o creadă. Cinzia nu era o acvilă în viața 
cotidiană. Era o porumbiţă frumoasă, așa că era fundamental 
să-i dai mereu dreptate și să îi menţii buna dispoziţie, pentru că 
atunci când devenea tristă, răspundea monosilabic. Și adesea 
monosilaba preferată era „nu”. „Din toată lumea, singura care a 
înțeles în acest fel povestea asta cu gândacul lui Kafka e ea. E 
posibil? Eu nu cred, o fi ceva la mijloc”. 

Mirosul acid al varului îl trezi la realitate. 

— Scuze pentru devierea de la program. Nu trebuia să te 
implic, dar și-a căutat-o prostu', spuse Andrea. 

— Nicio problemă, răspunse Cosmo, în timp ce simțea venind 
dinspre mare o rafală rece ca gheata a mistralului, o cutie 
ruginită se învârtea dusă de vânt, iar el cădea din nou în 
tristețea care-l încercase după-amiază. Simțea și mirosul 
aricilor. Cât i-ar fi plăcut să plece și să stea în tăcere, însă 
Andrea măcelarul turna varul și vorbea, vorbea și, după ce 
termină munca, discutând până și despre amărăciunile și 
eforturile groparilor, îl duse să înlocuiască mașina și, la bordul 
unui Mercedes lucios, îl însoţi la terasa din Porto Giardino. 

Constructorii despicaseră golful și, peste frumuseţile naturale, 
necontaminate de milenii, se iviseră împrejmuirile unei 
discoteci. Cei doi asasini stăteau de partea cealaltă, la bar, cu 
două beri cu felia de lămâie vârâtă pe gâtul sticlei. 

— În seara asta am vrut să te duc, explică Andrea, fixându-l 
cu înțelepciune pe Cosmo, să verific dacă mai ai încă boașe de 
oțel. Și am făcut bine, le ai, le ai... Nu sunt norocos cu finii mei. 
Știu ei tot și nu știu nici pe dracu', ai văzut și tu, nu? 


VP-135 


— 'U Luupchen și profesorul îngropaţi împreună, Andrea, nu 
știu. Dacă îi găsesc, prima persoană pe care vin să o caute ești 
tu. 

— Dar în seara asta știi unde sunt eu? 

— Unde ești? râse Cosmo. 

— La o moșioară din Putignano, să joc poker. Cu un bogătaș și 
un avocat, doi martori serioși, lume bună. 

— Pariez că știu cine e al patrulea la masă. 

— Exact, tu ești. Astea sunt mâinile jucate, spuse, 
strecurându-i în buzunarul cămășii însângerate o foaie, și tu ai 
pierdut, prostule, iar eu am câștigat. Memorează câteva cifre, 
nu se știe niciodată. Și nu uita să arunci foaia, altfel, în loc de 
alibi, o sfârșim în închisoare. Nu ne fac nimic nouă, Cosmo. Cât îi 
privește pe cei doi îngropaţi, peste doi ani în acel golfuleț va 
apărea un alt sat turistic și contractul îl va câștiga vărul meu, 
Enzo „la Busta”. 

Puţină liniște n-ar fi stricat, dar Andrea voia să-și deșerte tot 
sacul: 

— Cici, mai e ceva. Important. Foarte important. Stă să-ţi pice 
un noroc imens. 

— Andrea. 

— Da? 

— Ți-am spus de mii de ori, nu vreau. 

— Ce nu vrei? 

— Să fac pe adjunctul tău, la naiba, nu. 

Andrea zâmbi și goli berea. 

— Nu, nu e asta. Ai fi fost perfect, îţi cunosc familia, ţi-aș fi 
lăsat totul, dar m-am resemnat deja. E o altă afacere. lmensă, 
crede-l pe unchiul Aindre. Peste câteva zile, maximum o 
săptămână, o să te sun. Oriunde ești, orice faci, trebuie să vii 
imediat. Dar imediat. Nu închide niciodată, dar niciodată 
celularul. De acord? 

Cosmo ar fi vrut să-și prefacă în scrum celularul, să devină un 
gândac bătrân, zbârcit și să dispară între nisip și grote. Și, în 
schimb, stătea acolo, să bea bere cu lămăie. 

— Care e treaba? 

— Cineva vrea să-ţi ofere de lucru. Mai vrei o bere? 

— Ce? 

— Și n-aş refuza, în locul tău. 

— Cine? Ce? 


VP - 136 


— Lasă. 

Nici măcar o întrebare nu-i era permisă. Nici măcar o 
posibilitate pentru cel independent. „Nu, așa nu merge”, se 
gândea Cosmo. Își luase la revedere de la orașul M. după ce-l 
jefuise bine, bine. Se întorsese în Puglia ca să stea liniștit. Nu 
era corect să fie făcut părtaş la ceva și apoi să fie lăsat în ceață. 

— Nu poţi să-mi spui nimic? 

Andrea îl studie. Avea un ochi mai mare decât celălalt, de un 
albastru mai închis, neutru, părea un ochi de sticlă, dar vedea 
foarte bine. 

— Îţi spun un singur cuvânt. Sicilieni. 

— La dracu', nu, se plânse Cosmo. 

— La dracu’, da, încheie Andrea, și nici el nu părea prea 
încântat. Dar ce putea să facă? 

Puterea e un lanț care, brusc, poate deveni foarte scurt. 
Înainte să se salute și să se îmbrăţișeze, Andrea făcu socotelile. 
Pentru că a împușcat și a îngropat „proctoceva-ul”, Cosmo 
încasa douăsprezece mii cinci sute de euro. Zece mii era suma 
înţelegerii, și era bine. În plus primi două mii cinci sute din cei 
cinci mii care ar fi ajuns la fin. 

— Am împărţit la doi banii pe care-i promisesem lui 'u 
Luupchen. Îţi amintești? Era cretinul acela care s-a transformat 
într-un mort pentru ca furase banii altui mort. Vezi cum e viaţa, 
azi ai totul și seara nu mai ești niciun rahat, fusese expunerea 
funebră a lui Andrea. 

— Ești un gândac nenorocit. 

— Foarte bine, Cici, ești de-a dreptul un savant. 


16. 


Cosmo aștepta zorii zilei, singur, pe malul mării care căpăta 
culoarea vinului alb. Fumase niște iarbă, două ţigări, se pierduse 
cu privirea în valuri. Țigările - marfă bună, pakistaneză, pe care 
o aduceau albanezii - îi făcuseră o foame ucigătoare. Se dusese 
la Panificio dello Studente, mâncase jumătate de focaccia, 
foarte caldă. Comandase altă jumătate, cu măsline negre. Apoi 
băuse câteva cafele jos, în port, cu niște vechi prieteni pescari. 
Acolo, îi plăcea mirosul de petrol și sare, măcinarea metalică a 


VP - 137 


motoarelor vaselor de pescuit, strigătele și, de asemenea, să se 
gândească că în jurul lui erau oameni care câștigau o mie, o mie 
două sute de euro pe lună, iar el, într-o noapte, cu Andrea, 
câștigase cât acei taţi de familie într-un an: „Și pe acestea 
numește-le, dacă vrei, emoţii”, fredona. 

Așteptase să se deschidă buticul surorii sexy a unui tip de doi 
bani și cumpărase o cămașă neagră, la fel cu cea pătată de 
sângele profesorului Raffaelli. Trimise un sms Cinziei și dormi 
toată ziua, ascultă muzică, intră pe internet, se duse la sală, 
făcu o baie turcească și seara sărbători, deși cu o ușoară 
întârziere, ziua de naștere a logodnicei lui, dând tot ce era mai 
bun din el. În fundul creierului, și când făcea dragoste, îi pulsa 
un mic semnal: „Sicilieni”. Nu putea să uite de asta, dar nu 
trebuia să facă o dramă. 

Trecuseră câteva zile, temperatura și viteza vântului nu 
scăzuseră, un incendiu care mistuia dealul din Fasano tocmai 
fusese stins. Sub soare, marea întinsă, strălucitoare și furioasă îl 
aștepta. Și Cosmo nu putea să-i reziste. Susţinea că între jafurile 
perfecte și înotul plăcut există o connection. li spunea 
connection pentru că nu pierduse viciul de a se da intelectual. 

Fusese așa: într-o dimineață, cu mulţi ani în urmă, în timp ce 
nu se auzea zburând nicio muscă în banca din orașul M., unde 
intrase cu un P38 în mână și funcţionarii se supuneau în liniște, 
iar clienţii erau întinși pe jos cu burta în sus și ţineau ochii 
închiși, supunându-se și ei, și totul era atât de calm, precis, 
perfect, Cosmo fusese străfulgerat de o idee: „Când înot sau 
când jefuiesc bănci, nu-mi irosesc energia”. Va îmbunătăţi apoi 
expresia: „Nu mă irosesc în gesturi inutile”. 

Ca să-și analizeze mintea de criminal expert, domnul Cosmo 
Sconosciuto?* - ca în registru, și nu Cici, cum îi spuneau vechii 
prieteni - stabilise că locul cel mai bun pentru „a se cunoaște pe 
sine însuși” era în mijlocul mării, unde faţa lui avea expresia 
puţin dezgustătoare a tuturor celor care, în viață, nu au făcut 
niciodată eforturi să plutească. O fi fost meritul oaselor ușoare 
sau or fi fost plămânii care se umflau ca salteluțele, cine știe. 
Fapt e că domnul Sconosciuto era un înotător maiestuos și rapid 
ca un pește cernia, cu care semăna puţin, la ochii verzui, umezi 
și proeminenţi. Din vremea pantalonilor scurți, când vedea mulţi 
prieteni chinuindu-se inutil ca să-și ţină capul mai sus de 


24 Necunoscut. 
VP - 138 


suprafața apei, el ţâșnea, se scufunda, schimba stilul ca și cum 
ar fi angrenat funcţionarea unui motor. li era suficient să impună 
un ritm în respiraţie ca să pornească turbina brațelor și a 
picioarelor. Stătea în apă ca un copil în lichidul amniotic. 

Exact cum se întâmpla tuturor jefuitorilor „de o anume 
greutate” pe care îi cunoscuse, inima lui Cosmo nu atingea cele 
șaizeci de pulsaţii pe minut. Era o inimă solidă, fără irosiri, fără 
accelerări. Mai în glumă, mai în serios, ani și ani de zile, de 
tânăr, auscultase inima camarazilor de atacuri asupra băncilor - 
se credea un tip pragmatic. Pentru o anumită vreme, în orașul 
M., îl porecliseră Savantul. O dată, când din greșeală ajunsese în 
închisoarea din Voghera, numărase și bătăile unuia dintre cei 
mai prost văzuți exponenţi ai categoriei, ocnașul Robertino 
Pigliantasca. Cincizeci și șapte de bătăi. Se convinsese ca a 
demonstrat științific că numai persoanele calme reușesc să 
rezolve atacurile asupra băncilor. 


Despre sine spunea că era hotărât ca bandit, curajos, raţional 
și antrenat. Și nu erau acestea calități necesare pentru a susţine 
înotul pe distanţe lungi? În acea miercuri de la jumătatea lunii 
septembrie, de exemplu, era foarte bine dispus: nu-i păsa de 
nicio adversitate și de niciun șef, aproape că uitase de sicilieni - 
„Sicilieni de rahat” - pentru că era a șasea zi a furiosului mistral 
care „albea marea”. Cine nu cunoaște mistralul nu știe să 
asculte, susținea el, vocea autentică a naturii. Lui Cosmo îi 
plăcea să înfrunte briza care îndoia măslinii de argint, care ţinea 
velele albe strânse în porturi și scuipa apa spumoasa peste 
asfaltul alunecos ca un săpun. 

lama, când ar fi stupid să înoţi pe timpul mistralului, Cosmo 
stătea într-un golfuleţ izolat și ardea în vânt puţina marijuana, 
privind orizontul agitat. Vara intra în apă - atlet oricând și 
oricum. Și atunci când, așa cum se întâmpla în acea zi, valurile 
erau atât de înalte încât acopereau și înmuiau stâncile ca pe 
niște zdrenţe umede, abandona orice activitate ca să 
beneficieze de comuniunea cu apa foarte sărată și spumoasă. 

Exact la miezul zilei închisese ziarul, pe care-l citea în fiecare 
zi începând cu celebra zi X, când fusese răpit Wolfson, marea 
vedetă a Formulei 1. Un fapt straniu, foarte straniu. Cât timp 
trăise în orașul M., știa că între mafie, politică, sport și lumea 
showbizului era un fel de acord la nivel mondial, să nu se 


VP - 139 


deranjeze pe panem et circences de dat mulţimii. Ştia că în 
Italia nu se întâmpla ca oricine să poată sechestra pe oricine, ci 
e nevoie să ceri acorduri, să verifici dacă nu au fost deja 
înţelegeri între posibila victimă și vreun șef care-l stoarce și-l 
folosește drept paravan. Era, în fine, un caz straniu, nu era altă 
definiţie. Dedică un gând afectuos sânilor imperiali ai dezolatei 
doamne Wolfson, fotografiată la ieșirea din Palatul de Justiţie, 
apoi se apucă să citească, fără chef, faptul că familia 
profesorului Raffaelli se adresase rubricii Dispăruţi și că un 
număr restrâns de persoane observaseră un bărbat care 
semăna cu profesorul umblând prin zona Foggia. „Mincinoși”. 

Își aminti că familia lui 'u Luupchen nu denunţase dispariţia, 
dar se îmbrăcase în doliu. Și atunci se aruncă în valurile umflate 
și zgomotoase ale mării lui. 

Ritualul era precis - îl desfășurase ca întotdeauna. 

Nimic nu-l emoţiona ca săritura. Acea lansare în faţă, trecând 
de la cald la rece. Braţe și picioare, întinse. Un proiectil uman 
care străpunge creasta valului care se apropie. O împingere 
înapoi ca să sară jos, în liniștea lichidă. Dădu sănătos de două 
ori din braţe, înainte să împingă cu picioarele și să iasă din nou 
la suprafaţă. O respiraţie zdravănă ca să se oprească în centrul 
golfului. Acel moment era metafora Vieţii: Ce e viaţa dacă nu să 
fii singur, în mijlocul agitaţiei undelor, și să reziști, să reziști - să 
te menţii la suprafaţa? Ce e dacă nu să te bucuri pentru că nu te 
scufunzi și ajungi unde alţii nu îndrăznesc? 

Cosmo se învărti în jurul lui la 360 de grade, scufundându-și 
faţa, ceafa și iar faţa în spumă. Îi erau indispensabile acele 
câteva secunde, îi plăcea să observe broderia desenată de apă 
pe roci, culori și transparente de alge smulse și de prafuri care 
se ridică și se depun pe fund. Orizontul de lapte. Stâncile 
plângătoare. Valurile milenare care pierd din putere numai spre 
mal, care se sparg unde golful se termină, netezite de vântul 
care înclină tufișurile. 

După ce privi violenţa mistralului și pământul obosit, Cosmo 
sări. Se băgă cu capul în furia marină. Nu se oprise timp de 
jumătate de oră din dat din braţe cu putere. Cu coatele 
dezechilibrate sub greutatea volumului de apă în mișcare și 
gâtul ars de sare. 

Se gândea la el însuși. De multe ori era mistralul care îi indica 
soluţia: fă așa. Și el executa ordinele dacă i le dădea vocea 


VP - 140 


mării. „Pentru sicilieni e nevoie de un Dumnezeu-killer, care să-i 
trăsnească pe toți” - înotase, trezindu-se mai departe decât își 
imaginase. Nu se neliniști. Briza era intensă, furnica, îl făcu să 
se cutremure, iar stânca de unde pornise îi părea foarte 
departe. Valurile se rotunjeau sub corpul lui și îl ridicau ca pe un 
copil. Avea mereu o emoție patriotică atunci când recunoștea 
turnul maur despicat, clopotnițele din Monopoli - aici și plajele 
de la Capitol - dincolo. Socoti că ultima bucată de stâncă de pe 
coastă era la stânga lui. 

Avea suficient combustibil în corp pentru a se înhăma la 
întoarcere? Trebui să dea de două ori din braţe ca să se caţere 
pe creasta valului înalt care sosea. intoarse spatele forței 
marine, alungi gâtul și atunci reuși să o vadă: în depărtare, era 
logodnica lui - sigur era ea - și își agita braţele. Il chema înapoi. 

Nu trebuia să fie o iniţiativă a Cinziei: ea știa bine că trebuie 
să-l lase în pace când înota, altfel putea să stea și acasă. 
Oricum, nu era niciun pericol. Sau dacă era vreunul, era mai mic 
în marea agitată, decât într-o viaţă ca a lui - dar logodnica 
studentă nu avusese încă posibilitatea să afle asta. 

Dând, succesiv, lung și lent din brațe, înotătorul se întoarse 
înapoi. Sau mai bine zis, încerca să o facă, dar își dădea seama 
că, deși făcând eforturi și respirând greu, nu înainta cum ar fi 
vrut. „Pare că aș sta pe loc”. Resacul era puternic, valurile erau 
mici dealuri, marea avea forța 5. Cosmo scuipă aerul din 
plămâni de parcă ar fi fost meduza nenorocită pe care o 
înghiţise odată. Ascultă vocea naturii. Calculă vântul și direcţia 
valurilor. Respiră bine, calmă diafragma, rechemă forțele, le 
concentră în stomac și porni din nou. Taie crestele valurilor. O 
făcu ducându-se tot mai spre dreapta, fără să se oprească 
vreodată. Când suferea, suferea de-adevăratelea, pentru că o 
nicovală apăsa greu pe braţe și picioare. Atunci se opri. Și 
scoase afara capul ca să-și dea seama, cu ușurare și satisfacţie, 
că aproape ajunsese la destinaţie: încă vreo douăzeci de braţe și 
ar fi ajuns la o treaptă naturală, sub nivelul apei. Acolo trebuia 
să se sprijine, fiind atent la reflux. Câteva braţe încă, încet, cu 
capul afară, să-și tragă răsuflarea care-i lipsea, să se simtă ca 
un zeu al mării. Invinsese. 

Işi dădu seama că mai era doar un alt înotător în apa umflată, 
acolo unde nu se aventura nimeni. Il recunoscuse: era bătrân, 
cu doi ochi atât de deschiși că păreau transparenti și o frumoasă 


VP - 141 


burtă, dar cu umerii pătrați și laţi. Apărea de câteva zile într-un 
model vechi de BMW, cu două uși. Cu un pachet de șase cutii de 
bere în mână și două fete în urma lui: două prostituate ieftine, 
cel puţin aparent. Cine știe cine era. 

Dacă Cinzia știa să stea la locul ei, amicele acelui tip, două 
străine, poate rusoaice, atât de albe și de blonde și de 
neîngrijite, nu. Le observă punându-și pantofii cu strasuri și toc 
de șapte centimetri și mergând, dând din șolduri, pe stâncile 
ascuţite, fixând locul unde ieșea la suprafaţă craniul pătrat al 
bărbatului. Nu era un înotător grozav: înainta cu putere, nu cu 
stil. 

Cosmo aşteptă valul care l-ar fi ajutat să se cațere pe treapta 
naturală, se ridică, se agăţă și iată-l scăpat de mistral. Îi plăcea 
vântul rece pe pielea bronzată, fără păr, fără grăsime. Refuză 
prosopul. 

— Deci? o întrebă pe Cinzia. 

Cinzia purta costumul care îi venea cel mai bine, din două 
bucăţi, galben, pe care bronzul și părul negru le făceau să 
strălucească sub soarele strălucitor. Era mereu amabilă și puţin 
agitată, un nas puternic îi scotea în evidenţă ochii mai negri 
decât părul și buzele subţiri, aproape triste, pe care ar fi vrut să 
le remodeleze - îi ceruse, ca dar de absolvire, refacerea buzelor, 
ar fi fost mulţumită. 

— A sunat Andrea, zice că după prânz, spre ora 15.00, să te 
duci la el. Zice că e foarte important și mi-a spus că-ţi comunic 
imediat, chiar dacă erai în apă, de aceea te-am chemat. Am 
făcut bine, iubitule? întrebă. 

Sicilienii sosiseră, cinci zile după noaptea „proctoceva-ului”. 
Cosmo se uită la femeia lui. Era mereu atât de neîncrezătoare. 
Se simțea nesigură și nu știa niciodată dacă se comportase cum 
trebuie. Șovăielnică. Era una care se simțea bine numai cu 
cărţile. Se ascundea în spatele paginilor tipărite, ca un copil în 
spatele mamei, așa credea Cosmo, dar îi zâmbi. 

— Ai făcut bine, iubito. 

Punct și gata. 

Nu îi explicase niciodată nimic despre cine era, despre cum își 
câștigase și își câștiga „pâinea și chiar salamul”. Adesea, ca să 
scurteze discuţia, făcea cum făcea și acum, adică o săruta. Îi 
oferi un sărut ușor, îi supse limba aspră și, brusc, se aruncă din 
nou în apă, făcând o săritură cu spatele. Ştia că îi era teamă să-l 


VP - 142 


vadă dispărând în apă, dar știa stâncile și adâncimile întregii 
coaste. In timp ce valurile resacului îl distrau, împingându-l 
înainte și înapoi, ca și cum ar fi fost într-un leagăn acvatic, se 
uită la ceas și spuse: 

— In seara asta fie ne vedem târziu, fie nu ne vedem deloc. 
Te superi, iubito? 

— Și în seara asta? 

— Sunt ocupat. 

Ea dădu din umerii moi, apoi se întoarse, își accentuă modul 
simplu de a merge și se întinse pe cearșaf, pe spate, arcuindu- 
și-l ușor și - Cosmo știa că se pregătea să o facă - își scoase 
sutienul. Cu prefăcută seninătate, reluă cartea pe care o citea și 
se așeză pe burtă. Era o mișcare - ea știa bine, și de asemenea 
și el știa că ea știa - care îl constrânse pe Cosmo să nu se ducă 
departe. Era gelos și nu voia să o recunoască. 

Cinzia, în schimb, își scotea sutienul acela tot mai des și părea 
mândră de sfârcurile care priveau spre cer. 


17. 


Văzut din exterior, locul unde Cosmo mâncase pe săturate 
părea un salon pentru căsătorii între oameni cu datorii. O viloaie 
cu un etaj pe partea dreaptă a străzii și un grup de blocuri, fără 
finisaje și fără tencuieli, pe partea stângă. In jur, copaci și 
pământ roșu, măslini și buruieni, migdali și țârâit de greieri. Un 
deșert. In schimb, La Stella nel Secchio era un templu 
gastronomic al apetitivelor. 

Cosmo comandase de două ori o farfurie imensă de raci-de- 
mare cu gheață. Raci abia pescuiţi, aruncați vii în apa clocotită 
pentru un timp X, unicul secret al bucătarului, și apoi băgaţi în 
gheață mărunţită, ca să nu se despice în fâșii carnea albă. 

— Prea buni, Peppi’, ești un mare bucătar, îl felicită. 

Se îndreptă cu Mazda lui roșie spre măcelăria lui Andrea. 
Conducea și se gândea la motivul pentru care era obligat să se 
ducă. Unde fusese greșeala? Pentru că fusese o greșeală dacă 
unul ca el era constrâns să-și scoată la vânzare pistolul. Dar nu 
știa unde greșise. Credea că a știut să-și clădească o viaţă cu 


VP - 143 


cărămizi de inteligenţă și de prudenţă, și totuși trebuia să se 
supună. 

Nu s-ar fi definit unul fără inimă. Omorâse de mai multe ori, e 
adevărat, și putea să-și vadă, ca într-o galerie de tablouri, 
crimele: fețele, scenele, culorile. Nu sunete, nu mirosuri, numai 
chipuri - cine știe de ce? Tabloul care îl scârbea cel mai tare și 
care, sporadic, reușea să-l trezească noaptea, era execuţia a doi 
fraţi, doi camorristi, două maimuțe criminale. Și totuși fiecare 
voia să se sacrifice pentru celălalt: a trebuit să-i mulțumească 
pe amândoi, fără voia lui. 

Nu ucisese niciodată din răutate, nu. Sau, cel puţin, nu 
exagerase cu toţi înainte să le ștampileze ultima și definitiva 
foaie de drum cu glonțul. Să ucidă era o muncă, era ceva 
automat pentru el, în fine. Nu era niciunul dintre cei scrupuloși 
care inspira teamă numai dacă îl privești, acei tipi care au fost 
pervertiţi încă din copilărie și, dacă pot, se bucură să 
murdărească orice victimă. Și nu era nici asemenea celor care, 
printr-un miracol diavolesc, au scăpat dintr-o mare încăierare, și 
de atunci - vindecați de răni, dar nu de teroare - își închipuie 
umbre de trădători și rețele de comploturi peste tot și, pentru o 
întârziere de zece minute, omoară pe unul pe care-l cunoșteau 
de mic: lume nervoasă ca unchiul Aindre, asta ca să nu dea 
nume. 

Lui Cosmo Sconosciuto nu-i plăcea să vorbească. Nu se lăuda: 
eu încoace și-ncolo. Era mai ușor să-l descrii prin negaţii, prin 
ceea ce nu era. Nu era prost. Nu era respingător. Nu era spion. 
Nu era dobitoc. Chestii din astea. Își lăsa povestea să vorbească 
pentru el, credea cu convingere că e dotat cu intuiţie. Și că 
prenumele și numele lui îi veneau mănușă. Cosmo Sconosciuto. 

Cosmo își dorise să-i spună tatăl lui, un simplu muncitor care 
știa să citească și să scrie bine, și seara nu se ducea la culcare 
devreme și cu un ochean scruta stelele, știind mii după nume. 
„Cosmo, pentru că e o lume în mine”, îi spusese Cinziei, ca să 
facă impresie, când nu-i văzuse încă biblioteca plină. „Cerul 
înstelat deasupra ta, legea morală în tine”, îi răspunsese ea, 
lăsându-l puţin așa, dar, ca să nu rămână complet mut 
replicase: „Cosmo e și numele unuia dintre sfinţii protectori, 
medici din Alberobello”. 

Numele, în schimb, venea din registrele stării civile: pe 
vremuri, se numeau Sconosciuto copiii cu mamă necunoscută, 


VP - 144 


ca și Esposito, Sperandeo sau, mai răutăcios, și Ficarotta. 
Sconosciuto rămăsese însă mai degrabă necunoscut în afara 
ambientului său. Sau și mai bine, polițiștii știau că era un 
neisprăvit periculos și solicitat, dar nu-l strânseseră cu ușa în 
mod serios nici în orașul M., nici în Puglia. 

Se încadra perfect în timp: soarele la asfinţit topea asfaltul, în 
jur nu era suflet de om și măcelăria era deschisă. In casa din 
faţă, unii dintre acoliţii lui Andrea, cu ochelari negri și haine 
largi, stăteau pe un balcon la fumat. Îl salutară. Răspunse cu un 
semn din cap făcut cu efort, ca și cum ar fi avut un coif de fontă. 
Numărul Jaguarului mare, alb, plin de praf și punctat de 
musculițe, parcat cu două roţi pe trotuarul strâmt, purta numele 
unui concesionar palermitan. 

De cum intră, înţelese. Cum spusese Andrea? „O chestie 
importantă”, ceva de genul ăsta. 

Trebuia să fie într-adevăr așa. Cum îţi dai seama că are 
cineva un aer important? Cei doi care îl așteptau deja și din 
poziție șezândă păreau înalţi, șmecheri, gata de orice: dacă ar fi 
intrat un tigru înfometat, ar fi stat așezați ca să-l lase să le lingă 
mâinile. Erau doi barosani. Cel mai în vârstă avea spre patruzeci 
de ani, celălalt avea mai puţin de douăzeci și cinci. Îi strânseră 
mâna și, fără să fie nevoie să spună nume și să se lungească în 
prezentări, îl invitară să ia loc, de parcă ar fi fost cineva de care 
erau apropiați. 

Andrea era destul de nervos și-și măsură cuvintele: 

— Acești prieteni, care ne onorează cu bunăvoința lor, m-au 
întrebat în mod expres de tine. 

În mod expres. Și locuţiunea adverbială trebuia să comunice 
îndatorată importanţă. Cosmo se prefăcu că-i mergea foarte 
bine, dar nu-i plăcuse niciodată să colaboreze cu sicilienii: în 
cele din urmă au o trăsătură comună, caută supremaţia. „Și cât 
le mai place să adauge cuvinţelul greșit la momentul nepotrivit”. 

Cel mai tânăr era foarte atrăgător, ochi și păr negre, 
pieptănat la modă, o gură fermă, o mică cicatrice sub ochiul 
stâng. Concentra spre sine întreaga atenţie de la masa mică 
arătând o mapă verde, din acelea folosite de secretarele 
economiştilor. 

Cosmo își închipui că mapa conținea vreun mare secret și 
observă, cu agitație crescândă, foaia albă care îi era arătată. Nu 


VP - 145 


era complet albă. Tăiat și lipit, exact în centru, era un anunţ 
economic: 


ATENȚIE Am zărit-o pe Lupa din Monreale. Se cere bacșiș gras 
pentru a furniza indicaţii ulterioare. Oprit poșta Linate, 
autorizaţie numărul... 


Fu de ajuns acel anunţ și Cosmo, alarmat, înţelese de ce-l 
chemaseră. Era „imensă” pentru ei, iar pentru el era o poveste 
dezgustătoare. Îl băgau în rahat. Nu, trebuia să se sustragă, dar 
cum să facă? Cum să fugă? lole era ţinta. lole la Santa. Prietena 
lui, convertita, vechea lui iubire milaneză, femeia viciului, 
femeia pistoalelor. Ea era noua lui sarcină. Ea. lole Pacifico. 

„Cum dracului au îndrăznit să vină să-mi ceară asta? Asta eo 
adunătură”, se gândi. 

Din fericire, stătea jos ţinând mâna dreaptă pe glezna 
piciorului stâng ridicat pe genunchiul drept și nimeni nu-și dădu 
seama că palmele îi transpirau. Ar fi vrut să fie sub apă, în 
marea adâncă. În liniștea mării. În schimb, era obligat să asculte 
cuvintele vizitatorilor. 

— Tu ai auzit, fără îndoială, vorbindu-se de vaca aceea de lole 
Pacifico, spuse cel mai tânăr din cei doi sicilieni și îi zâmbi 
prietenos. 

Cosmo avu chef să-i tragă una peste dinţi. Preferă să numere 
până la cincizeci înainte să răspundă: 

— E un nume care a fost pe buzele tuturor. Dar dacă aţi venit 
până aici, este pentru că știți că n-am auzit vorbindu-se despre 
asta și atât, nu? 

— Zi așa, că zici bine, comentă tânărul, invitându-l să spună 
ce știa el. 

Sicilienii sunt așa: dacă pot să-i facă pe ceilalţi să vorbească, 
și ei să tacă, se bucură. 

— Am lucrat împreună, eu și lole, sau Santa, așa cum îi 
spunea cineva sus, în orașul M. Cu ceva timp în urmă. Aveam în 
comun meseria, erau niște ani excelenți. Conducea foarte bine, 
împușca puţin cam mult pentru gustul meu. Trage și conduce 
mai bine decât mulţi bărbaţi. Mai bună decât un bărbat sub 
diferite aspecte, fu răspunsul lui Cosmo, sincopat - nu îi ieșise 
mai bine. Ar fi vrut să fie mai neutru. 

— Dar tu, când au început anii grei, nu ai trecut de cealaltă 
parte a baricadei ca să te pupi în bot cu procurorii statului, își 

VP - 146 


dădu interlocutorul cu părerea, lovind nervos cu nodurile 
degetelor peste mapă. 

Și tipul mai în vârstă îl privi fix pe Cosmo, cu o curiozitate 
evidentă. Avea ochii verzi-albaștri, de normand, barba îngrijită, 
un costum gri care-i venea perfect, cămașă de in de o culoare 
deschisă pe care el n-o mai văzuse până atunci, pantofi în care 
te puteai oglindi. Părea capabil să-i citească gândurile, atât de 
profund îl scruta. 

Pentru Cosmo nu era o problemă să spună ce credea, Andrea, 
în schimb, ţinea privirea în jos. Ca și cum ar sublinia că era, și 
nu prea. Era dacă trebuia. În fine, el servea. Era un servitor. Se 
făcu subţire, transparent și rezistent ca firul de nailon al 
pescarilor, acela de care e prins cârligul cu momeala. 

— Munca mea, continuă Cosmo, era să sar pe ghișeele de la 
bănci. O parte din bani i-am jucat, pe alţii i-am economisit. N-am 
intrat în cercuri mai mari decât mine și voi știți asta. Eu am 
regulile mele și vreau să fiu mulţumit. Imi pare rău, dar despre 
Santa nu mai am nicio veste de când ea nu mai știa cum să fie 
mulţumită. Pot să spun doar că, dacă n-ar fi avut sufletul 
terminat și dacă, apoi, nu s-ar fi simţit abandonată de prieteni, 
n-ar fi vorbit niciodată. Eu așa cred, sublinie. 

— Crezi ce vrei, dar cert e că a vorbit. A fost prima convertită 
din familia noastră, nu ne-a scutit de suferință, a discreditat o 
sută cincizeci de persoane, și procesul nostru se judecă în 
februarie, peste șase luni. lar acum, atenţie, cineva a venit să 
ne ofere capul ăla al ei stricat pe o tavă de aur. 

„Cineva? Știu cine e acest cineva?” se întrebă Cosmo. Anunţul 
era acolo, în faţa lui. Se distingea pe foaia albă ca o muscă în 
supă. 

— Cineva care a publicat acest anunţ trei zile la rând și care 
știe cum se trimit mesajele către prieteni prin intermediul 
ziarelor, repetă. Îi spunem Lupo persoanei pe care oricine poate 
să o omoare, iar ea e singura convertită născută la Monreale. 
Am răspuns la anunţ cu o scrisoare, pusă la poșta din Palermo, 
ca să se înțeleagă că din partea noastră era vorba de 
seriozitate, spuse tânărul mafiot și, în timp ce cicatricea de sub 
ochiul stâng devenea de o palidă culoare roșie, îi dădu lui 
Cosmo o altă tăietură de ziar, și aceasta lipită exact în centrul 
unei foi albe. 


VP - 147 


CUMPĂRĂRI-VÂNZĂRI Firma noastră e interesată de 
achiziționarea întregului pachet social al femei Lupa din 
Monreale cu scopul de a retrage marfa distrusă de pe piaţă. Se 
iau în consideraţie oferte prin intermediul ziarelor. 


În timp ce Cosmo citea, tânărul continuă să vorbească. Era un 
fel de prefaţă, o introducere la cum și de ce au vrut să-i dea 
sarcina de a o omori pe fosta lui prietenă. li expunea toate 
detaliile și, la momentul potrivit, ar fi întrebat: „Da sau nu”. Dar 
puteai spune nu? 

Cosmo începu să transpire. Era ca și cum marea pe care o 
simţea înăuntru împingea, val după val, ca să iasă prin porii de 
pe frunte, de la subsuori, de pe spate, era o inundație, o furtună, 
un mistral. În schimb, vocea tânărului palermitan era o predică: 
o intonaţie monotonă, fraze ca de biserică, silabe care se urmau 
una pe alta ca niște valuri, o maree de tonuri liniștite, sobre, și 
totuși evocatoare, o mantră care îl ameţea, îl inhiba, îl înlănţuia 
transpirat de scaunul incomod, îl constrângea să-și ţină în mână 
glezna, în timp ce mâna îi tremura. 

— După cincisprezece zile am primit răspunsul la anunţ, 
explică sicilianul și scoase din mapa verde a treia foaie. 


DE VÂNZARE la cinci sute de mii nenegociabil vilă la 
Monreale, în vecinătatea drumului naţional, cartier Lupa. 125 la 
înţelegere. Pentru contact adresaţi-vă firmei Bonnet-Lagarin din 
Lugano calificată drept cumpărător prestigios. Telefon... 


— Când am sunat, continuă, ne-a fost dat un număr de cont 
curent, în Elveţia, pentru un virament dintr-o ţară în alta. Acum, 
cine are încredere în ziua de azi fără să cunoască detaliile? 
Astfel, am trimis câteva mii de euro în acel cont și nu au fost 
respinși. Am trimis, deci, în Elveţia pe un prieten de-al nostru 
care locuiește în orașul M. Am cerut garanţii și am comunicat o 
adresă din Palermo. Corespunde unei case părăsite. Se găsește 
într-un cartier unde poștașul ne e prieten, când sosesc scrisori 
destinate acelei adrese, știe unde să le predea. După zece zile, 
îndoielile au dispărut. 

Din mapa verde apărură un plic și o primă fotografie, cam 
neclară. Pe o bancă, un bărbat cu o eșarfă peste bărbie ţinea 
strâns mâna Santei: era ea, fără niciun dubiu. 


VP - 148 


Mapa nu-și epuizase încă surprizele. Palermitanul lăsă în jos, 
ca pe o carte de joc, o a doua fotografie: convertita, luată din 
profil, împreună cu o femeie blondă, căreia i se tăiase imaginea 
feței. 

O a treia fotografie le încadra pe cele două femei, mână în 
mână, imortalizate din spate. 

Cosmo se uită la cele trei imagini. Fuseseră făcute în perioade 
diverse ale anului de cineva care nu se apropiase niciodată prea 
mult de Lupa, poate temându-se pentru dinţii lui. Poate vreunul 
sau vreuna pe care ea îi cunoștea bine și care o trădau. Sau era 
vorba de un poliţist care ar fi trebuit să o protejeze și o vindea. 
„Așa e mereu, un lanţ de falsităţi ne prinde de gât și ne sufocă”, 
se gândi Cosmo. 

— În acest punct, explică tânărul palermitan, am făcut alte 
verificări. De exemplu, putea să fie și o capcană a serviciilor 
secrete sau a vreunui ticălos de magistrat din orașul M. Cu 
nenorociţii ăia, poo/” sau nu, nu se știe niciodată. 

Palermitanul ceru de băut, Andrea se grăbi să ia ceva din 
frigider. 

— Ne-au spus, reluă tânărul, după ce înghiţise un pahar de 
apă minerală rece ca gheața, că la Roma e totul în regulă, și în 
orașul M. sunt înnebuniţi cu răpirea lui Wolfson și câţiva spioni, 
nu au timp pentru jocuri împotriva noastră. Așa că iată-ne aici, 
cerându-ţi audienţă. 

Audienţă. Ei lui. Ceea ce cred ei că e subtila ironie a 
sicilienilor, râse în silă Cosmo, lăsând să treacă puţină aroganță 
prin inexpresiva lui atenţie. 

— Puteam să ne gândim la altcineva decât la tine? întrebă 
tânărul. Merse imediat la chestiuni concrete: în opinia noastră, 
operaţiunea finală îţi este la îndemână. Noi vom plăti. Îi vom da 
informatorului cât ne cere, adică 125 plus 375, și vom obține 
adresa. lar tu, pentru un milion de euro, deloc mărunţiș, ne-o 
mături de pe stradă, adică de pe faţa pământului. 

— Veniţi să mi-o cereți la sigur. 

Andrea se agită pe scaun, el n-ar fi adresat niciodată o dojană 
sicilienilor, doar ar fi înclinat capul, în semn de dăruire oarbă. 

— Și de ce ne-ai servi afrontul unui nu? Tu ai omorât deja, 
chiar recent, știm asta, insistă tânărul. 


25 Asociaţie (în Ib. engleză, în original). 
VP - 149 


„Andrea”, se gândi Cosmo. Andrea povestise cum îi 
omorâseră pe „proctoceva” și pe fostul lui fin. Mereu aceeași 
poveste: un lucru care atrage după sine altul, acest lanţ de 
obligaţii reciproce de respectat și de trădat era latura cea mai 
teribilă a mafiei organizate. 

— Nu e un afront, hai. Să n-o luăm așa, vă rog, ridică braţele. 

— Este, este, e un mare afront, interveni cel mai în vârstă. Nu 
acceptase nimic de băut, nu deschisese gura, nu atinsese nimic. 
Avea părul pieptănat pe spate, fruntea înaltă și dreaptă, și 
sprâncene rectilinii. Pleoapele umflate sufocau ochii vii, atât de 
vii, că făceau plăcute nasul lung și puţin atârnând în partea 
dreaptă, și bărbia ascuţită și ieșită în relief. Vocea era caldă ca a 
unui actor. Pentru că noi știm multe lucruri. De exemplu, că în 
afara Pugliei ai lucrat deja pentru calabrezi. Știm că acei boși, 
lasă-mă să termin, te rog, uneori își fac mici glume între ei, un 
lucru care, în schimb, pentru noi, sicilienii, e incompatibil. Noi 
decidem, ne gândim, ne răzgândim, propunem, apoi le dăm 
startul oamenilor noștri. Cine trebuie să moară o știe mereu 
înainte, aproape că aude rulând tamburii ghilotinei, și ne-o 
permitem pentru că suntem criminalii cei mai de încredere de 
pe pământ. Chiar și astăzi, noi suntem crema. Albanezii sunt 
barbari, sunt acei Attila care vor face să reacționeze 
polițienimea, chinezii sunt prea atașați de bani și rămân niște 
vagabonzi, rușii provoacă mai multe neplăceri decât napoletanii, 
curve, cocaină și șampanie, și calabrezii ar putea să devină 
importanți, dar îi termină faptul că nu au încredere nici în umbra 
lor. Și când un bos trebuie să-l omoare pe altul, uneori cheamă 
pe cineva din afară. Unul care se pricepe. Apropo, complimente 
pentru Balbi. L-ai nimerit de la treizeci de metri, în timp ce se 
râdea în casa blindată și în dimineața în care a vrut să vadă 
soarele, erai tu. Bravo, Savantul nostru în trasul la ţintă. 

Era etalarea clasică a puterii siciliene: etala câte informații 
avea Cosa Nostra despre afacerile lui. 

Fostul jefuitor de bănci nu fu impresionat: 

— Erau două sute cincizeci de metri. 

Tânărul sicilian râse în bătaie de joc. 

— Oricum, nu poţi spune nu unuia ca el, trase concluzia 
arătând spre tipul de vreo patruzeci de ani. Am văzut că nu știi 
cine e. 


VP - 150 


Numai un persistent miros de mentă amestecată cu 
transpiraţie demonstra că bărbatul nu se transformase din nou 
într-o statuie. 

— N-ai înţeles? Îţi spune ceva don Franco Lasperanza? 

Deși Cosmo știa să se comporte bine în public, chiar dacă 
avea nervii tari, nu îi avea suficient de tari ca să nu rămână cu 
gura căscată în faţa unuia dintre șefii mafiei, dat în urmărire de 
cincisprezece ani. 

În ziare era mereu publicată o singură fotografie în alb și 
negru. Dar între acel tânăr neșlefuit, cu ochelari de miop, și acel 
bărbat înalt și drept ca un munte elvețian, elegant ca un nobil și 
cu ochi arzători, nu era nici cea mai mică asemănare. Nu știa 
dacă să-i sărute mâna sau nu. li ieși ceva de genul: 

— Sunt onorat, această zi mi-o voi aminti cât voi trăi, ceea ce 
îi făcu pe ceilalți să devină mai veseli, până și pe unchiul Aindre. 

— Pentru tine, încheie cel mai tânăr dintre sicilieni, sunt banii 
despre care am vorbit, în Elveţia sau unde preferi. Adaugi alte 
cincizeci de mii de euro pentru micile cheltuieli pe care le-ai 
putea avea în orașul M. Trebuie să te duci în Piazza De Angeli. 
Puțin mai departe este un bar, roșu tot și plin de oglinzi: e al 
nostru. Întrebi de unul pe care-l cheamă 'u Nasuni. Te așteaptă. 
Îți va da mașina, armele și câţiva băieţi buni de paravan la 
dispoziția ta absolută. Citi pe faţa lui Cosmo enervarea, așa că 
preciză: Să fie clar, poţi să o faci singur, știm asta. Dar, se grăbi 
să adauge, aceasta e o afacere care nu se ivește de două ori. 
Dacă tu greșești, noi trebuie să garantăm rezultatul cu ajutorul 
rezervelor și nu putem să le băgăm în joc la sfârșitul celei de-a 
doua reprize. 

Cosmo dădu din cap. 

— E drept. Am câteva cereri. Numele meu trebuie să-l știți 
numai voi. Pentru 'u Nasuni și ceilalţi voi fi domnul Giglio. Un 
studiu despre numele de flori spune că sunt cele pe care 
martorii și le amintesc cel mai puţin. 

— Nu vor fi martori. 

— Pot exista întotdeauna martori. 

Nu era deloc încântat să o omoare pe Santa. Nu știa dacă ar fi 
făcut-o. Dar nu era cazul să se arate șovăitor. Dacă se deranjase 
Franco Lasperanza, zis zu’ Ciccio, dacă lăsaseră fortăreața din 
Palermo și erau acolo, în mai puţin controlata Puglie, dacă 
Torrecanne nu era încă încercuit de forţe speciale, cum putea să 


VP - 151 


se opună el? Nu mai transpira, era din nou liniștit ca înaintea 
unei sărituri în apă. 

— Îmi convine și plata în Elveţia, am deja un cont. Însă e un 
dar. Dacă informatorul nu se mai arată, ce se întâmplă? Cunosc 
orașul M., dar unde o găsesc pe una care știe să se ascundă 
bine? Mai ales pe una ca lole, care o fi o convertită, dar n-a fost 
niciodată o proastă. Nu își imaginează că este condamnată la 
moarte. Dacă sunt dispus să fac un lucru care nu se întâmpla, 
pierd prea mult. 

Sicilianul zâmbi și Cosmo înțelese că avusese același sfârșit 
ca peștele: mușcase momeala. Andrea, prietenul de încredere, 
ruda pe jumătate, boșul așa-zisei Sacra Corona Unita fusese 
firul, cârligul și chiar viermele. Din mapa verde se ivi o altă 
foaie, două rânduri cu tăieturi din ziare. 


Orașul M., Via Osculati, etajul trei, fără cameră de portar. 


Duminică, 18 septembrie. 
Intre 10 - 12. 


— Acolo stă? întrebă Cosmo. 

— Da, duminica viitoare va fi acolo numai pentru acele două 
ore. Știi unde e? 

— Nu, sper să nu fie la Monza, e ziua Marelui Premiu. 

— Ştii un cartier care se numește Affori? 

— ÎI știu puţin. 

ÎI știa pentru că se ducea la Settebello, un club de noapte 
unde, în unele seri, își dădeau întâlnire numai „șmecherii”. 

— Voiam să fim siguri de învoiala ta înainte să-ți spunem. 
Trebuie să iei avionul mâine-dimineaţă, ai două zile să te 
orientezi și să te pregătești și o dimineaţă ca să o elimini. 

— Puțin. 

— Foarte puţin, dar adresa am primit-o ieri. Am călătorit toată 
noaptea, și cu el nu e așa de ușor. 

— Și aţi venit la mine. 

— Te rezervasem. Știi cum merge, știi cât e de înaltă. Chiar 
dacă va fi travestită, și-a tăiat părul sau și-a făcut operaţie la 
nas sau la țâțe, vei putea să o identifici. Dacă ai probleme cu 
zborul, sună la acest număr din Roma, încheie tânărul, dându-i o 
carte de vizită. Luni, cu treaba făcută, vei avea banii în Elveţia. 

— Da, totul hotărât, deci. 


VP - 152 


— Da. 

— În stil sicilian. 

— Nu ai rezerve mentale, nu? 

— Ce fel de rezerve? 

— Când s-a convertit, Santa n-a spus numele tău, fu 
observaţia tânărului. 

Sigur era foarte atent. Era unul pe care ar fi trebuit să-l 
găsească Andrea ca adjunct și mâna dreaptă, nu unul dintre 
acei nenorociţi care ajungea să omoare, se gândi Cosmo. Ştia că 
Sacra Corona Unita și Cosa Nostra se aliaseră, sarcina pe care o 
primea confirma asta, dar nu reuși să-și reţină un zâmbet larg 
amintindu-și ce făcuseră împreună, și în pat, el și Santa. 

— Sunt niște mici dedesubturi. Cred că am fost uitat, pentru 
că ne-am înţeles foarte bine amândoi și ne despărțiserăm deja, 
de comun acord. Se schimbase de-a lungul timpului. Cunoscuse 
pe unul din Medellin, unul care se preface că se învârte în lumea 
modei, dar transportă în Europa tone de cocaina pe lună. 

— ÎI știm. 

— Mai bine. Știind ce avea în cap, m-am retras. La un moment 
dat, mi-a făcut impresia că s-a îmbolnăvit de violenţă și m-am 
gândit că va muri cu pușca în mână. 

— Ai dreptate, comentă don Lasperanza. Îl observase, foarte 
încântat, pe acel tip de aceeași vârstă, musculos și transparent 
ca marea unde îi plăcea să înoate. Fusese o foarte bună 
indicație: angajau în sfârșit un asasin liniștit, nu unul dintre acei 
dezechilibraţi care contaminaseră mafia în anii sângeroși al 
șefului șefilor, Toto Riina. 

Işi îngădui, așadar, câteva cuvinte în plus: 

— Fata poate să fi avut motivele ei, o știu. Însă nu sunt 

motive bune pentru o trădare. Ea, chiar vreau să-ţi spun asta, 
era una care putea să intre la mine în casă și să mă omoare. 
Ușa mea era mereu deschisă pentru ea și familia ei, a crescut-o 
biata mea mamă. Dar acum e târziu pentru orice analiză, 
singurul lucru care domină peste toate e moartea. 
_ — Dacă ordonaţi, eu nu pot decât să accept, răspunse Cosmo. 
Insă, adăugă, aș vrea o mică schimbare în program. Nu ridic 
preţul, dar banii trebuie să intre mâine, până la ora 13.00, în 
contul meu curent elveţian. Urgenţă pentru urgenţă. Dacă nu 
reușesc operaţiunea, biștarii se întorc la voi, nu e nicio 
problemă. Dar îi vreau acolo înainte să-mi fac treaba. 


VP - 153 


— Bine, spuse tânărul sicilian. Scoase din mapă un teanc, 
făcu să foșnească bancnotele și puse avansul de douăzeci și 
cinci de mii de euro pe tavă, cu gestul unui crupier care dă 
jetoanele câștigătorului: Bine, Cosmo Sconosciuto, vei avea 
milionul mâine, vineri, 16 septembrie. Celelalte douăzeci și cinci 
de mii de euro ţi le dă 'u Nasuni când te vei întâlni cu el în 
orașul M. Succes, încheie. 

Toţi își strânseră mâinile, și palermitanii plecară. Haina lui don 
Lasperanza nu avea nicio cută. 

Andrea se duse să ia două beri din gheaţa în care ţinea 
carnea. Desfăcu sticlele și se apropie cu faţa de sărbătoare. 

— Spune-mi mulţumesc, drăguțu' lu’ tata. 

Cosmo bău jumătate de înghiţitură. 

— Mulţumesc pe dracu’. 

— Ei, hai. 

— Las-o baltă, Aindre. 

Nu-l ascultă și ieși, ca și cum ar fi avut un ghimpe în inimă. 
Vântul se oprise. Soarele cădea fierbinte pe faţa lui. Dinspre 
mare, devenită pe neașteptate calmă, netedă ca uleiul, se 
răspândea o reflexie gălbui-închis: „O baie fac”, se gândi făcând 
câteva gesturi ca să alunge ghinionul. Îi venise în minte „o 
ultimă baie”, dar el se va duce și se va întoarce, se încurajă. 

O sună pe Cinzia și îi spuse să se pregătească. O anunţă căi 
se dăduse o treabă neprevăzută și rentabilă și că o va duce 
pentru un sfârșit de săptămână lung în orașul M. dacă părinţii îi 
dădeau voie. O rugă să rezerve bilete la zborul din Bari a doua zi 
dimineaţă, dacă putea să-l sune pe Rolando, consultantul 
financiar elveţian, să-i spună că în curând se vor vedea, îi 
sugeră să pună în valiza strictul necesar, oricum aveau să 
cumpere ceva în centru. Și ea era atât de bucuroasă, atât de 
veselă, atât de plină de viaţă și de așteptări, că și el, în acel 
moment, se simţi din nou bărbatul care fusese, înotătorul, 
jefuitorul, Savantul. 

Işi parcă mașina decapotabilă și roșie aproape de digul din 
Savelletri, se dezbrăcă, își puse unul dintre costumele de baie 
pe care le ţinea în ușă, ascunse cheile sub o piatră și se aruncă 
de pe una dintre platformele de ciment. 

Inota, înota, rugă marea să-și spună părerea, dar își aminti că 
pe 7 august, cu nouă ani în urmă - nu putea să uite data -, 
avusese un necaz în apă. Singurul. Cel cu meduza nenorocită. 


VP - 154 


Se aruncase în apa gri ca ţeava unui pistol și animăluţul, în timp 
ce își trăgea răsuflarea, îi intrase în gură și dăduse drumul 
lichidului usturător. Durerea fusese insuportabilă: mult mai rea 
decât atunci când fusese împușcat în piept, din fericire în vesta 
antiglont, când leșinase pe trotuar și îl trăsese de acolo vechea 
lui complice, acel drac de Santa, fosta lui femeie. 

Scuipase meduza imediat, dar limba i se umflase și i se 
înnegrise ca o bucată de ficat de vițel. „Ai fost norocos”, 
spuseseră la urgenţa spitalului din Polignano, după spălaturile 
gastrice. Dar Cosmo nu credea în noroc. El știa să înoate, să 
respire și - da, clar - să scuipe. Nu-și pierdea ușor calmul. 

Nici acum. |Inota și se gândea. Se gândea că e abil. Atât de 
puternic și de abil, că și sicilienii îl stimau. Și Cosa Nostra. 
Pentru că era același om dintotdeauna, omul căruia în timpul 
jafurilor îi revenea partea cea mai dificilă, aceea de a se năpusti 
asupra casierului. Nicio alarmă nu sunase vreodată când 
spunea, tare și clar: „Dacă sunteți cuminţi, plecăm repede și nu 
vi se întâmplă nimic. Altfel, ajungeţi în groapă”. 

Fusese incredibil Cosmo. În gesturi, în cuvinte, în reacţii - nu 
alunecase niciodată. Acum îi revenea să o omoare pe fosta lui 
prietenă și nu putea să greșească. Dar voia să o omoare? Va 
reuși să apese pe trăgaci? 

Marea îl înfășură, îl răcori, îl obosi, fără să-i dea niciun 
răspuns. 

Cu cât înota mai departe, cu atât își amintea mai mult de 
brațele subţiri și puternice ale Santei, capabile să-i taie 
respiraţia când făceau dragoste, și de parfumul ei. Cine știe de 
ce se gândi iar și la ceea ce spunea acel Rolando din Mendrisio 
plângându-se de toate orele de muncă pe care le petrecea la 
birou ca să aibă grijă de banii altora: „Dragul meu, cine nu poate 
să comande, trebuie să se supună. Tu ești un norocos”. 

„Da, ce norocos sunt!” se gândi Cosmo în timp ce vântul îl 
usca pe dig și turiștii se duceau să cumpere pește de la 
cooperativa locală, convinși că fac o afacere bună. 


VP - 155 


Când se strânge latul 


1. 


— Trebuie să-mi spui ceva? întrebă Maretta, cu celularul lipit 
de ureche, stând cu burta în jos pe patul matrimonial și răsfoind 
ziarele. 

— Da, am senzația că sunt urmărit, spuse Genito. 

— Şi cum s-a putut întâmpla? 

— Concediază-l pe Manu. 

— Și cine mă duce unde am nevoie? 

— Oricum e un incapabil. Te-am sunat pentru că, într-un fel, 
trebuie să deschid firma. Mi-ar trebui imediat zece din cele 
douăzeci și trei de angajate pe care mi le promiseseși pentru 
anchetă, în plus ar fi și banii mei de plătit... 

— Angajate? 

Maretta Zara avu nevoie de ceva timp să înţeleagă că Genito 
vorbea de milioane de euro. 

— A, angajate. Acum am înțeles. Zece din douăzeci și trei. 
Facem economie de forţe. E bine sau rău? 

— Neutru. Nu-l lăsa însă pe Manu să mi-i aducă. Poate e bine 
într-un loc public. 

— Atunci, dacă îţi convine vineri, la restaurantul lui Eupilio și 
Fanny, l-aș aduce și pe Cucchi. El are toate CV-urile. 

— Perfect. 

— Și eu trebuie să te întreb când ne vedem, pentru că... 

— Pentru că? 

— Ştii unde sunt? 

— Maretta, nu te înțeleg. 

— Sunt în pat, Corrado. Sunt foarte tristă, văd toate ziarele 
astea cu fotografia lui Elvio și ieri am suferit o căzătură foarte 
rea. Am auzit că masajele tale sunt excepţionale. 

— Partea care te doare emană multă căldură? 

— Mai ales pentru tine. 


VP - 156 


Râseră amândoi. 

— Nu fac pe medicul osteopat, dar am să văd când te pot 
ajuta, spuse Genito. 

— Sunt încântată. Și socrul meu ar vrea să te vadă, e internat 
în spital. 

— Niciun masaj pentru el, sper. 

— Nu, face niște analize pentru inimă, poate ca să fie sigur că 
o are. Dacă te duci la el, aș trece să te iau, să mergem lao 
petrecere de unde nu pot lipsi. 

— Alta? Dar câte petreceri organizaţi pe săptămână? Lasă-l pe 
Manu acasă. 

— Bine. Dacă vrei, îl concediez. 


Vizita la patriarhul Wolfson se dovedi absolut inutilă. 
Descendentul unei familii de partizani ai Austriei, venită în 
orașul M. împreună cu Habsburgii, stătea în ultima cameră a 
secţiei private, de pacienţi speciali, a unui celebru spital, cu 
mulţi supraveghetori la intrare care îi conduceau pe vizitatori în 
camera VIP-ului și a celor trei gărzi de corp. 

— Salut, comandante. 

Genito îl recunoscu pe un fost plutonier de-al său. 

— Salut, Ombra, ce faci aici? 

— Ce faceți dumneavoastră, dar, din păcate pentru mine, cu 
câteva trepte mai jos. Vă însoțesc la numărul unu. 

— E rău? 

— Da' de unde! Stă în spital ca să evite să fie deranjat, ca să-i 
fie ușor să spună că nu poate vorbi cu nimeni. Nu pentru că îi e 
frică, însă e prudent. Succes, comandante. 

Capul familiei Wolfson avea o pătură din cașmir, în aceeași 
nuanţă de verde cu așternuturile spitalului. O infirmieră blondă 
tocmai îi adusese un suc de roșii, cu un peduncul de ţelină. 

— Când îl eliberaţi pe Elvio, pentru că eu sunt foarte optimist 
în legătură cu munca dumneavoastră, trebuie să-i spuneţi să nu 
scoată un cuvânt. Cu cât va spune mai puţin, cu atât va fi mai 
bine. 

— Ştie și el asta. 

— Fiul meu e unul care nu cântărește consecințele acțiunilor 
și ale cuvintelor. Nu reușește. Doar ca să fie protagonistul, poate 
să povestească orice. 


VP - 157 


— Îi voi spune, nu vă faceţi griji. Dacă nu mai e altceva, eu aș 
pleca. 

— Elvio e singurul meu fiu și nu ne-a dat încă un moștenitor. 
Și unui fiu nu trebuie niciodată să-i fie rușine cu tatăl lui. Dar 
dacă tatăl a fost umilit de răpitori, pentru că oamenii ăia fac 
lucruri absurde, și fiul va fi umilit. Descendentul. Numele. Nu 
știu dacă înțelegeți. 

Genito nu răspunse. Era un fel de a raţiona absurd, dar 
întâlnise adesea persoane foarte bogate, care căzuseră pradă 
unor  fixaţii pe care niciun medic nu îndrăznea să le 
diagnosticheze. 

Ascultă, făcând eforturi să nu caște, recomandările vechiului 
căpitan industriaș, aflând că membrii familiei Wolfson fuseseră 
servitori ai Maiestăţii Sale Maria Teresa de Austria, apoi 
întreprinzători apropiați de Crispi, fasciști cu Mussolini, 
democrat-creștini după război, socialiști cu Craxi și, nu putea să 
fie altfel, berlusconieni de fier cu Berlusconi. 

— Mereu cu învingătorii, spuse Genito. 

— Mereu de partea cui e încarnarea statului suveran. 

— Vă temeţi că l-au răpit pe Elvio ca să vă facă să plătiţi vreo 
veche afacere? 

— M-am întrebat asta. 

— Raspunsuri v-aţi dat? 

— Nu. În acest sens. Socoteli neîncheiate nu am. Dare 
adevărat și că nu se știe niciodată dacă ai supărat pe cineva, 
dacă un sfat pe care nu l-ai înţeles era de fapt un avertisment 
sau dacă un concurent pe care l-ai îngenunchiat, nu era 
reprezentantul vreunui interes ilegal... Dacă l-au luat pe Elvio în 
locul meu însă, aș ști. Sau poate voi ști când povestea asta va 
lua sfârșit. Vreţi și dumneavoastră un suc de roșii condimentat? 


Maretta îl aștepta în curtea interioară a spitalului. Avea un 
tricou decoltat, scurt și fără mâneci, cu o cravată de aceeași 
culoare și o curea pe talie care lăsa ce se zărească cât era de 
joasă talia pantalonilor negri de dantelă prea strâmți. 

— Corrado, acum că te-am angajat și vrei zece milioane... 

— Plus compensaţia mea. 

— Plus compensaţia ta, desigur. Nu vrei să-mi explici ce faci? 

— Cu cât știi mai puţin, cu atât mai bine, ascultă-mă. 

— Faci o anchetă singur? 


VP - 158 


— O anchetă, o căutare de contacte, puţină presiune unde 
știu că poate face rău. De fapt, lasă-mă să dau un telefon. ÎI 
sună, și ca să fie auzit de Maretta, pe William Chiodi. Se informă 
scurt în legătură cu investigaţiile din Via Mac Mahon: E posibil să 
nu găsiţi nimic, fir-ar al naibii... 

— Nu e ușor, Corrado. Nu au reușit polițiștii, cum crezi că e 
posibil să afli ceva din zbor? răspunse Chiodi. 

— Cred doar că trebuie să vă străduiţi mai mult. 

— Avem o pistă. 

— Nu vreau să știu nimic, mai ales la telefon. 

— Tocmai, dacă vrei, vino după mine. E cineva cu tine? 

— Nimeni. 

— Te cunosc, Corrado. Și pariez și că știu cu cine ești. 

— Pa. 

— Pa, fustangiule, de ce nu vii cu ea, mi-o și prezinţi cu ocazia 
asta. Cum e îmbrăcată? 

Poate nu era o idee rea: să stabilești o întâlnire între 
comanditar și executor, ar fi fost greșit într-o anchetă 
adevărată, dar putea fi o mișcare perfectă într-una falsă ca 
aceea. 

— Bine, m-ai convins, unde ești? Venim după tine, spuse și, 
închizând telefonul, îi explică Marettei: Este cineva care lucrează 
pentru mine, deci pentru tine. Ține să te vadă, știi cum sunt 
făcuţi unii bărbaţi. Ti-l prezint, dar pe urmă, când va trebui să 
vorbim, te întorci în mașină. 

— Cât îmi place să vorbesc cu un bărbat necioplit. Vezi că 
apoi trebuie să vii la petrecere, ai uitat? 

— Nu, spuse plecând. 

— Aș fi jurat că da, după cum te-ai îmbrăcat. E o seară 
importantă. Prezentăm noile salopete ale echipei lui Elvio, vor fi 
o mulţime de oameni. Și acum dă-mi un sărut, oricum nu ne 
vede nimeni. 


William Chiodi fu foarte bucuros să o cunoască pe Miss 
Sorriso, admiră ce lăsau la vedere pantalonii impudici și privi cu 
atenție marginile tricoului, debită complimente la nimereală și 
se întristă când Genito o făcu să se așeze pe musafira lui în 
Porsche și, mergând pe trotuar, rămaseră numai ei doi să 
vorbească despre investigaţii. Care, în ciuda criticilor, nu 
mergeau rău. 


VP - 159 


— Suntem isteți, Corrado, și ar trebui să știi asta. 

Cu gangsterul la pensie Coltrane și fostul poliţist Orio pe 
partea dreaptă, Mia și arhivistul Pasquale pe partea stângă, 
lunga, dreapta și dezordonata Via Mac Mahon începea să nu mai 
aibă secrete. Cei patru o desfundau, dar folosind cuvinte și nu 
sapa, și duceau pe umeri povara bacșișurilor oferite generos 
fără să se uite la cheltuieli și la seducerea persoanelor care știau 
ceva. 

După o singură după-amiază de drumuri lungi, identificaseră 
un club de noapte, Quarto di Luna. Funcţționa ca adăpătoare de 
șampanie și gin pentru clientela normală, dar unii aveau permis 
de intrare la un privé pentru schimb de parteneri, chiar dacă 
acolo se duceau puține cupluri consolidate: femeile erau 
aproape toate fete din Est, subţirele, cu fundul greu, trăite în 
foame, războaie, lângă părinţi violenţi și gata să-și dea jos 
pantalonii. Văzându-le pe toate laolaltă, îţi provocau tristeţe, ca 
o turmă de oi menite să fie omorâte. Luate una câte una, 
machiate și dezbrăcate, făceau ceva impresie în acele localuri 
subterane, dintotdeauna în proprietatea unui fost poliţist, unul 
ajuns în necazuri mari pentru că, pe vremea lui, fabuloșii ani 
'80, fusese prins că ducea cocaină boșilor abia arestați și 
aruncaţi în celule. 

Pe stradă era un alt bar „interesant”: era administrat de o 
familie și acolo luau micul dejun transsexualii din Via General 
Govone. Unii și unele dintre ei pierdeau zile întregi în discuţii și 
bârfe. Una roșcată, cu nasul refăcut și sânii naturali într-un 
sutien fără bretele, te făcea să plesnești de râs povestind de 
când, la Roma, frecventa un local de noapte, cu separeuri, și și-o 
trăgea cu vreun politician, atunci tânăr și fără experienţă, acum 
tată, soț matur și de carieră: „Dacă povestesc ce știu”, era 
refrenul ei. Vorbea și de Wolfson, dar nu reușeai să înţelegi dacă 
tot ce povestea era demn de crezut. 

Apoi erau o banister house” cu portăreasa cu părul vaporos, 
care se prostitua în orele în care ar fi trebuit să spele scările, și 
un condominiu de cărămizi roșii, cu șase intrări, la care băteau 
zeci de femei care publicau anunţurile economice în Corriere, 
Giorno și Secondamano. Agăţaseră și un maniac la vreo 
cincizeci de ani, care se lăuda cu cuceririle lui, dând detalii 


26 Imobile cu locuinţe sociale prevăzute cu balcon comun (n. red.). 
VP - 160 


potrivite care să-l trimită la închisoare. Și fusese el cel care 
sugerase să arunce o privire în sala de sport, la Dalia White. 

— Este un cerc de VIP-uri și diverși porci. 

Orio - povesti William - urma să se dea drept client și a doua 
zi va da o fugă. 

— Ești mulţumit? 

— Foarte, răspunse Genito, în timp ce se auzea zăngănitul 
unui tramvai care, plin cu indieni hinduși, se ducea spre 
periferie. 

Petrecerea se ţinea într-un palat din secolul al XIX-lea, pe o 
stradă elegantă, între Corso Venezia și Prefectură. Poliţiştii 
deviau traficul și, recunoscând-o pe Maretta Zara, lăsară să 
treacă Porsche-ul lui Genito. Când opri și deschise portiera 
femeii, fu ţinta blițurilor și fu orbit de luminile camerelor de luat 
vederi. 

— Scuze, nu-ţi spusesem? Prezentăm „cauciucurile-modele”, 
a fost ideea lui Elvio ca să împrospăteze ambientul. Zâmbește, 
Corrado, și, te rog, scapă de mutra aia. O ai din Via 
Montenapoleone. 

De când Maretta îl obligase să intre într-un magazin de pe 
strada modei ca să iasă cu o rochie închisă la culoare și lucioasă 
și o cămașă din șantung de mătase maro, după părerea lui 
nedemnă pentru un bărbat, dar foarte apreciată de vânzătoare 
și de Maretta, Genito se întrebă dacă nu era o prostie să se 
expună atât de mult. Hotărâse să fie cu un pas înainte, să se 
facă văzut și nu să se ascundă: dar poate exagera. In ciuda 
mutrei bosumflate, Maretta îl luase de mână și îl târâse prin 
saloane. Genito își încrucișa privirea cu cele ale modelelor și 
actriţelor care apăreau la televizor. Îl întâmpinară șapte fete cu 
un corsaj compus dintr-o bucăţica de stofă albă și o bucăţică și 
mai mică de stofă roșie, încrucișat în faţă, care se încheia după 
gât, pantaloni albi, cizme roșii. 

— Culorile echipei lui Elvio, îi explică Maretta, de parcă ar fi 
fost oaspetele de onoare. Dar nu-mi plac prea mult, uită-te, în 
schimb, la acestea, sunt preferatele mele. 

Alte șapte fete ieșiră în fugă de după o draperie de catifea, în 
timp ce se înălța o coloană sonoră compusă din vuiet de 
motoare și chitările celor de la Doors. Aveau un minuscul sutien 
albastru crom fără bretele, cu cele două cupe prinse în față cu 


VP - 161 


două mici bucăţi de oţel, sub care o centură gri fier strângea 
talia joasă a pantalonilor scurți de un albastru electric, orbitor. 

— Ce ar reprezenta? o întrebă Genito, profitând de o pauză 
datorată unui grup de băieți care voiau autograf. 

— Când se schimbă cauciucurile - știi? - nu le mai aduc 
mecanicii, care au deja salopete noi, ci fetele acestea. E un fel 
de spectacol, nu crezi? 

— Un fel de ceva, fără îndoială. 

Dansând pe ritmul unei muzici afro-caraibiene mixată cu 
scârțâit de cauciucuri și accelerări vuitoare de doi ireproșabili 
DJ, sosiră alte șapte fete. Maretta fu prinsă de un grup de 
prietene cu paharul în mână. 

— Salut, Elettra, salut, Giuni, salut, Carlotta. 

Genito încetini pasul și rămase în centrul încăperii, treceau pe 
lângă el nouă fete îmbrăcate cu un corsaj mulat din imitație de 
oțel care pornea de la buric și ajungea până la gât, lăsând 
braţele descoperite. Din blugi, cu inserții din oțel, se iveau slipii, 
și aceștia dintr-o imitație de aluminiu. O pereche de cizme albe, 
fără toc, dar cu pinteni, completa imaginea. 

— Salut, Corrado, spuse poate cea mai drăguță dintre cele 
nouă sosite. Genito făcu eforturi să și-o amintească: Hei, 
trezește-te, sunt Uma. 

Uma, logodnica lui Bagni. 

— Ei, scuze, nu te mai văzusem așa niciodată. Mă bucur 
pentru prietenul meu, glumi. 

— Ar fi trebuit să mă vezi când defilam pentru lenjeria intimă. 
Apropo, ai dispărut. Și Clara ce face? 

— Bine. Sunt aici cu treabă, mă ocup de securitate pentru 
familia Wolfson. 

— Știu, mi-a zis Francesco. Mi-a explicat că i-au ordonat să te 
țină la distanţă și chestia asta l-a enervat. Dar dacă îl vezi, să 
nu-i spui. 

— De ce, el e cel care se ocupă de cazul Wolfson? 

— Ceva știe. Mie îmi e simpatică familia Wolfson, ea este 
foarte frumoasă, și e și foarte, foarte generoasă. Pentru 
bufoneria asta iau o groază de bani. Bem ceva împreună după? 

— Acum unde te duci? 

— Trebuie să defilăm și să mergem la vot. 

— Văd că îţi faci prieteni, îl ajunse Maretta din urmă. 


VP - 162 


— O prietenă veche, dar prietenă în sensul adevărat al 
termenului. Ce e povestea asta cu votul? 

— Nimic special. Oricum, concursul e trucat și am început 
deja producţia corsajelor albe și roșii, cele mai groaznice, dar 
care satisfac gustul popular. Ţâţe la vedere, acoperite minimal 
cu steagul galeriei. Ne prefacem că va fi votată îmbrăcămintea 
cea mai potrivită unui „cauciuc-model”, un nume care nu-mi 
place. 

— Bulon-model ar merge mai bine. 

— Hai, vino, prostule. Să mâncăm niște tarte și să socializăm. 

— Te aştept departe de tămbălău. 

— Cum vrei, spuse Maretta și, pe neașteptate, îi fură un sărut 
lângă gură, tocmai când un paparazzo fotografia. 

— Scuzaţi-mă, unde vă duceți? 

Dar se pierduse deja în mulţime. O fată mulatră, cu părul 
blond, ochii de culoarea mierii, înăltuţă, probabil o cântăreaţă 
americană, cânta singură într-un colț al încăperii. 


Genito se trezise cu durere de cap. Clara nu dormise acasă, 
nu-i lăsase niciun bilet, nici nu sunase. Probabil că era furioasă 
pentru câteva răspunsuri pe care i le dăduse despre cum 
petrecuse serile cu Miss Sorriso. Işi făcu un duș fierbinte, se 
îmbrăcă și-l găsi în bucătărie pe domnul Paty. 

— Ai venit mai devreme. 

— Nu, domnule. 

— Atunci m-am trezit eu foarte târziu, nu? Îmi faci o cafea 
tare? 

— Da, domnule. 

— L-ai întrebat pe prietenul tău peruan dacă în noaptea de 
sâmbătă pot să stau la el? 

— Da, domnule. E gata să satisfacă orice solicitare de-a 
dumneavoastră. 

— Perfect, Paty, amintește-mi că trebuie să-ţi dau un bonus 
special fără să-l pun în plicul de salariu. Avem timp, în noiembrie 
te întorci în Filipine, nu? 

— Da, domnule. Copiii cresc. Scuzaţi-mă, domnule, pot să vă 
pun o întrebare personală? 

— Spune. 

— Pot, domnule? 

— Ți-am spus că da. 


VP - 163 


— Dacă dumneavoastră și doamna vă despărțiți, eu și Rosa 
cu cine rămânem? 

— Soţia mea nu s-a întors acasă să doarmă, dar ai să vezi că Îi 
trece. 


2. 


Rogoredo. Șoseaua de centură. Stradă închisă. 

Putea la fel de bine să fie o capcană plănuită de răpitorii lui 
Wolfson, de Mario Panarello, cel dat în urmărire, care la telefon 
nu ascunsese cât îl enervaseră mișcările și tonul lui Genito. Însă 
consultantul pentru securitate nu putea să creadă. Și nici nu 
voia să creadă. Mai avusese întâlniri dificile și în acea dimineaţă 
se simţea în largul lui. Liniștit. Închisese toate telefoanele de 
ceva vreme, ca să evite să lase urme ale deplasărilor lui. 

Intră, așa cum se puseseră de acord după ultimul telefon, în 
Fivecents Market, pentru o întâlnire preliminară. Lumina 
neonului făcea verzui brânzeturile și palizi biscuiții. Numai cele 
două casiere erau italience. Două rânduri de imigranţi, mai ales 
nord-africani, așteptau să plătească. În coșuri, carne de pui, felii 
de pește congelat, mărci de bere necunoscute. 

— Urmează-mă. Invitaţia veni de la un tânăr marocan sau 
tunisian, cu o superbă cicatrice întinzându-se de la nas la 
bărbie. 

Genito îl urmă fără să clipească. Tânărul ieși din magazinul cu 
preţuri reduse și îl invită să urce într-o mașina care avea nevoie 
de o deparazitare: geamurile erau atât de murdare, ca păreau 
mate. 

— Ai un ziar? 

— Ce? 

— Așteaptă aici. 

Genito se întoarse, găsi câteva exemplare dintr-un ziar gratuit 
într-un tomberon distrus, le luă, le aranja pe scaun și se așeză 
acolo. Marocanul îl privea uluit. 

— Nu te așezi unde se așază negrii? 

— Nu mă așez unde se așază jegoșii. Că tu ești negru, alb sau 
galben, nu mă interesează deloc, nu trebuie să te pup. Ce e de 
făcut? 


VP - 164 


— Nimic. Tu aștepți aici și eu plec. 

— Un moment. 

— Te-ai ţinut de cuvânt. 

Vocea venise din spate. O recunoscuse fără să aibă nevoie să 
se întoarcă. Era Panarello. 

— Mereu mă ţin. 

— Nu, nu te întoarce. Îmi face plăcere. Duminică vino la locul 
din Via Nicolini, spuse, lăsându-i un plic cu o fotografie. 

— În cartierul chinezesc. 

— Exact. 

Când Genito se întoarse, văzu din spate un bărbat care se 
ducea unde strada era închisă pentru mașini, dar era un simplu 
pasaj pietonal acoperit de inscripţiile celor de la Latin King, o 
bandă compusă din tineri din Ecuador care făceau pe stăpânii în 
cartier. 


3, 


În secţia Omucideri întoarcerea lui Bagni îi surprinse pe toti. 

— Dădeai o mână bună de ajutor în ancheta Wolfson, de ce 
te-ai întors? spuse Cane. 

— Dacă nu erai tu, și acum căutau în întuneric, adăugă 
Cinerino. 

— Se spune „bâjbâiau în întuneric”, î 

— Dar îţi plăcea sau nu, șefule? 

— Eu cred că a făcut un sacrificiu în numele păcii în familie, 
zic bine? întrebă Cinerino și, înainte să primească răspunsuri 
mojice, se grăbi să adauge: Francesco, vezi că eu știu foarte 
bine cât e de importantă pacea în familie. Dacă ai ales așa, ai 
toată stima mea. 

Bagni ajunse în cele din urmă la biroul său. Alesese? Sau 
fugise? Întrebări inutile. Se așezase și se prefăcuse că dă un 
telefon discret, în așa fel încât cei doi colegi să nu stea lipiţi de 
el. Sosise și agenta Tiffany, cu aerul ei matern, și îi convinsese 
să o ajute să verifice posibile antecedente penale ale asociaţilor 
unui bar. Și, astfel, Bagni se cufundă în citirea dosarului despre 
asasinarea Valentinei Castiglioni. Răsfoi paginile și fișele cu 


| corectă Bagni. 


VP - 165 


minunata satisfacţie că a contribuit la crearea unei echipe 
armonioase. 

După ce se întâlnise cu microbistul și pusese ancheta 
antirăpire pe făgașul cel bun, Bagni nu mai putuse să 
urmărească, zi după zi, evoluția investigaţiilor în legătură cu 
Valentina. Însă colegii de la Omucideri nu stătuseră degeaba. 
Cane și Cinerino, la indicaţiile lui, continuaseră verificările 
pentru a reconstitui cum, unde și de ce o fată fusese stropită cu 
benzina și arsă. Îl identificaseră - așa citea Bagni în primul 
dintre procesele-verbale ale interogatoriilor - pe taximetristul 
care o dusese pe fată în oraș. 


Da, îmi amintesc bine de ea. Mă sunase să mă întrebe 
anticipat cât costă o cursă până în orașul M. li promisesem o 
reducere. Am dus-o într-un hotel. Acum aflu că numele ei era 
Castiglioni Valentina. 


Versiunea reticentă a taximetristului, un tip la vreo treizeci de 
ani care era fan al SuperM. și fusese somat, după o încăierare, 
să nu mai frecventeze stadionul, fusese modificată după o oră. 


Păi, da, am încercat, dar a fost inutil. La un moment dat, i-am 
spus: „Te enervez dacă vorbesc?” Și ea a răspuns că nu, practic 
singurul cuvânt pe care am auzit-o rostindu-l. 


Își aminti și strada, și numele hotelului. 


Da, treceam din când în când, sperând să o văd. Am făcut-o 
de câteva ori, pentru că în sat se spunea că era una ușoară. Nu, 
după ce am însoţit-o, nu am mai văzut-o. 


— Fata aceea, spuse Cane care îl urmărise pe Bagni în timp 
ce citea, era gata să se ruineze dând primii bani pe taxi pentru 
că știa că se ducea să se ruineze ea însăși, ce zici, șefule? Nu 
sunt puţini cei care au obiceiul să se ducă în iad cu trăsura, nu? 

— Perfect, dar lasă-mă să termin de citit tot. Aţi muncit pe 
brânci, nu? răspunse inspectorul, atacând cu energie celelalte 
două procese-verbale întocmite. 

Unul aparținea uscăţivului portar al pensiunii de o stea, unde 
Valentina ceruse să fie dusă: 


VP - 166 


Luă cheile de la cameră și, cât am fost eu acolo, nu ieși în 
acea zi. Îmi cereţi documentul cu care se înregistrase. Citesc: 
Viola Valentino. La fel ca pe cântăreaţă. Ce prost sunt, nu 
remarcasem. 


Cane și Cinerino se prefăcuseră că-l cred și se duseseră să 
verifice camera unde stătea o familie numeroasă din Sri Lanka. 
Camera era mică, avea o mochetă plină de pete și o ferestruică. 
În aerul putred, mirosind a murdărie și benzen, privind acea 
perspectivă minimă asupra orașului de la o fereastră minusculă 
în formă de stup, cine știe dacă Valentina se întrebase cine era 
și ce făcea. 

Al treilea proces-verbal fusese semnat după ce un bătrân 
reparator de biciclete, care avea magazinul chiar la parterul 
hotelului, se hotărâse să-i ajute. Și el o văzuse ieșind și intrând 
pe Valentina de mai multe ori. Bagni și-l închipui pe bătrânul 
reparator care vorbea curăţându-se cu o cârpă unsuroasă pe 
mâinile murdare de grăsime. 


Nu puteam să n-o observ, era foarte frumoasă și delicată. O 
ochiseră și alţii, și nu toţi de încredere, îi făceau curte și un 
albanez cu piciorul amputat, și fratele lui. Cred că sunt doi pești, 
pentru că nu făceau altceva decât să se ducă să facă mușchi 
într-o sală de sport... Cred că i-au făcut sau i-au spus ceva grav, 
pentru că, într-o dimineaţă devreme, a sosit o mașină cu trei 
italieni. Unul scund, lat în umeri și gras, îmbrăcat în negru și 
violet. M-a impresionat combinaţia. Impreună cu el erau doi 
bărbați mai înalţi, tineri și slabi, care-și ţineau mâinile în 
buzunare. Au intrat în hotel și, după o oră, albanezii s-au mutat 
în alt hotel. După aceea, a plecat și ea, spunându-mi că găsise 
unde să stea, aproape de locul de muncă. Avea, după spusele ei, 
o muncă foarte solicitantă. 


Dat fiind că viaţa știe să rezerve surprize, reparatorul de 
biciclete luase numărul mașinii, un vechi model de BMW. 
Datorită acelui număr, în secția Omucideri nu mai stăteau să 
verifice lista cu inventarul de cluburi, saune și „anunţuri cu 
servicii de escortă” și să le elimine pe cele care nu aveau nicio 
legătură, ajungând direct în infernul Valentinei. Un infern cu 
luminile multicolore ale firmei de la Dalia White. „Celebra sală 
de sport” care oferea ocazii speciale cu „atlete fierbinţi”. Un 
bordel camuflat. Chiar cu câţiva ani în urmă, inspectorul Bagni îl 


VP - 167 


luase la pumni pe administratorul acelui loc, unul poreclit 
Papero”. 

— Attilio Rallo, caltaboș nenorocit. 

— Scuze, șefule? 

— Nimic, răspunse Bagni. 

Trebuia să citească în continuare. Noile rapoarte erau 
semnate de Enrico Landolfi. Fusese obligatoriu să trimită pe 
teren „o faţă nouă”. Putea să fie și Tiffany, dar riscul era prea 
mare. Și, astfel, se oferise ultimul sosit în secție. 

„Mișcare corectă, de mare ticălos”, se gândi Bagni citind foile 
care începeau cu expresia: „Sursă confidențială”. 

„Sursa confidențială face cunoscut că, scria Landolfi, 
Castiglioni Valentina, cunoscută de colege cu numele de Viola, 
exercita prostituţia cinci zile pe săptămână”. 

Traducere: Landolfi și-o trăgea cu una dintre prostituatele de 
la sală, iată cum avea toate acele informaţii care ajungeau pe 
foi fără antet, destinate să dispară din dosar. 

Erau informaţii incredibil de precise - și foarte intime. Landolfi 
scrisese că „victima, Castiglioni Valentina, în prima zi de lucru 
se sculase la 7.30”. Și începuse prima dimineaţă din noua și 
mizerabila ei viaţă certându-se cu dușul rece din camera de 
hotel. Apoi își pusese rochia neagră pe sub haina de bumbac gri 
ca să se ducă, așa cum spunea anunţul pe care-l avea în 
geantă, la sala de sport „atlete fierbinţi”. 

Erau două care așteptau selecţia, ea și Serena. Bagni văzu 
fotografia lui Spada Serena, făcută de tenacele Landolfi cu 
celularul: „sursa confidențială” era deci o fată măruntă, o 
păpușă îmbrăcată în păpușă. Cu năsucul în sus, mâinile foarte 
mici, guriţa în formă de inimă, ochii larg deschişi și ficși, specifici 
cuiva care a abandonat în fața efortului de a trăi. 

Landolfi devenise prietenul lui Spada Serena fără să-i 
dezvăluie ce meserie avea. Și, datorită poveștilor fragilei colege 
a Valentinei, pentru polițiști devenise mai puţin dificil să 
înțeleagă cum decurseseră lucrurile. Cu cât își închipuia mai 
mult acea lume, Bagni simţea că-i crește în piept o bestie 
flămândă. Sunt unii care, atunci când se enervează, se fac palizi 
și holbează ochii. La el, mușchii abdominali deveneau o placă de 
otel, iar chipul nu-i trăda nicio emoție. 


27 Răţoi. 
VP - 168 


— Dumnezeule, sunt prea bun. Trebuia să te las șchiop, Rallo, 
ameninţă de la birou. 

— Ai zis ceva, șefule? întrebă Tiffany. 

— Am zis doar că îi voi tăia acestui pește pofta să mai facă 
rău. Lăsaţi-mă să citesc, băieţi, aţi fost extraordinari, spuse 
Bagni. Și aduceţi-mi o cafea. 


Cele două fete, Serena și Valentina, se înţeleseseră imediat 
bine. Reconstituirea era detaliată. Era ca și cum puteai să le 
vezi, de la prima lor întâlnire în sala de așteptare a sălii de 
sport. 

Valentina vorbea puţin, în timp ce păpușica Serena nu tăcea 
niciun pic. 

— Dacă ai mei află unde sunt și ce fac, mă omoară. 

Și tatăl Valentinei ar fi omorât-o: dar, ca să o poată face, n-ar 
fi trebuit să sufere accidentul care deplasase axa de rotaţie a 
vieţii ei și a mamei ei. 

— Nu crezi? Mă omoară, îţi spun eu. Tata e ginecolog, a ajutat 
tot satul să nască, lângă Salerno. Mama pictează ceramică toată 
ziua și apoi o vinde turiștilor vara. Astfel, de când eram mică, m- 
au stresat cu școli, săli de sport, limbi străine, m-au enervat atât 
de rău, că la șaisprezece ani eram încă în clasa a șaptea. Dar 
acolo nu mă întorc, am greșit și plătesc. Eu însămi. Am mai 
făcut deja munca asta la Roma și la Paris. Și m-am convins că ţi 
se poate întâmpla mereu ceva bun. Așa că sunt aici pentru asta, 
ca să câștig niște bani și să-mi fac și eu datoria pe lumea asta. 
Ca să devin mai bună. 

Discutau în mijlocul unui du-te-vino de fete și fetițe în halate 
albe și, din când în când, câte un bărbat le fixa: vreun client 
timid cu aerul puţin agitat al cuiva care a greșit strada, unul 
care vrea să ia cu el ce poate cumpăra. Erau diferite uși, una 
ducea la garajul subteran - cel mai înalt grad de privacy. 

Valentina fu chemată prima. O tipă de vreo patruzeci de ani, 
planturoasă și castanie, cu un halat de bumbac albastru 
descheiat peste sânii grei, un lanţ de aur la gleznă de care 
atârna un delfin de briliante, o conduse dincolo de o ușă închisă 
la culoare pe care era plăcuţa de alamă „Direcţia - privat”. Fata 
se trezi singură într-o cameră pătrată, cu un mic birou, două 
canapele fără braţe aranjate în L, un tablou care reprezenta o 
variantă pornografică a picturii Primăvara de Botticelli. 


VP - 169 


Pe o canapea stătea directorul. Probabil fusese foarte gras, 
însă dieta avusese succes. Burta rotundă era ascunsă sub o 
haină închisă la culoare, cămașă era și mai închisă și cravata 
avea o inefabilă culoare acidă, asemănătoare cu coaja unui măr 
stricat.  Grăsanul deschise brațele  durdulii într-un gest 
prietenesc ca să spună aceleași tâmpenii pe care prefera să le 
repete personal fetelor noi, acele „new entry”, cum le spunea. 

— În sfârșit o puicuţă așa cum trebuie. Mi-au spus că azi 
sunteți numai două new entry. Cu toate cererile de prospături 
pe care le am în această perioadă. Ce ai înţeles din anunţ? 

— Ceea ce e de înțeles. 

— Spune-mi și mie. 

— Aici, de bunăvoie se fac numai masaje, dar mai ales masaje 
erotice, clienţilor care plătesc pentru compania noastră. 

— Unde ai lucrat? 

— Vezi... 

— Nu, „să vedeţi”. Sunt directorul și ţin la respect. Cum te 
cheamă? 

— Aș vrea să mi se spună Viola aici. Și n-am mai fost în niciun 
loc de genul acesta înainte. Am niște probleme în această 
perioadă. Mă adaptez. Și nu e nevoie de multă imaginaţie să 
înţelegi ce e în spatele acelei „abandonează-te plăcerii”, cu 
„atlete fierbinţi și senzuale” experte în „orice tip de masaj și 
mângâiere”. Și pe dumneavoastră cum vă cheamă? 

— Attilio Rallo. Îţi spune ceva? Rallo. Anul trecut... sau sunt 
doi ani? Mă rog, am ajuns în ziare pentru o afacere gravă a 
crimei organizate. 

Fata îl privi. E posibil ca acea faţă stupidă, cu gușă, și acel 
mod de a sta jos, cu picioarele crăcănate, să ascundă o minte 
criminală? Avea să caute pe internet. 

— Nu face nimic, vei învăța să mă cunoști în persoană, e mai 
bine. Acum dezbracă-te așa cum știi tu să o faci, fredona Rallo. 

Era un ordin și fata îl execută. 

— Dacă ai fost în alte locuri, Viola, nu-mi pasă. Acum să 
facem o probă și, după probă, dacă meriţi, te angajez. Știi ce e 
SIDA? 

— Da. 

— În aceste vremuri cu SIDA, nimeni nu mai vrea să aibă 
parte de o partidă grozavă de sex, nu? 

— Dacă spuneți dumneavoastră. 


VP - 170 


— Da, o spun eu. De aceea am inventat masajele cu tarife. 

— inventat, pe bune! 

— Scoate și sutienul, și slipul, te rog. Nu face pe proasta, pe 
mine nu mă convingi. Și vezi că, pe piaţa din orașul M., masajele 
le-am inventat noi, sau mai bine zis sufletistul de Ferdinando, un 
prieten de-al meu, un mare bos, ucis de nu se știe cine. Era un 
geniu. Intuise că între a visa și a face era la mijloc teama, în sex 
ca și în multe alte lucruri din viaţă. „Teama este o mamă mereu 
însărcinată”, așa zicea. Ținea la calitate. „Clientul, explica, vine 
și vede, se face comod, curvuliţa îl relaxează cum vrea și, astfel, 
vine și pleacă. Dar mai ales vine și de aceea revine. Trebuie să 
devenim o bandă rulantă a fanteziilor”, așa zicea Ferdinando. 

Goală. Expusă. Așa se simţea. Așa era. „Dar numai acum”, își 
spuse Valentina care alesese să-și spună Viola. Nu era mereu 
așa: goală înaintea unui străin, nu, nici vorbă! Ea era ea, 
Valentina. O persoană care gândește, nu Viola curvulița. 
Ajunsese acolo pentru că avea o problemă gravă. Deoarece 
căutase un loc de muncă obișnuit fără să găsească. Intr-un luxos 
magazin de pantofi, patronul mustăcios, când se urcase pe 
scară, îi băgase mâna sub fustă. Intr-un call-center se încurcase 
și se certase. Intr-un local de /ap dance îi spuseseră că nu știa 
să danseze și, oricum, ar fi trebuit să fie disponibilă cu clienții. 
Cel puţin, la Dalia White, totul era explicit, însă ea nu era o 
proastă, îl va face să priceapă pe Attilio Rallo ăsta. 

Prinse curaj. 

— Bine, prietenul dumneavoastră era un poet, Ferdinando 
acesta înțelegea sufletul bărbaţilor și al femeilor. Dar, pe lângă 
masaje, cu clienţii ce aș fi obligată să fac? Și altceva? 

— Aici nu sunt obligaţii. Altfel spus, trebuie să semnezi un 
contract prin care devii asociată a sălii de sport și a centrului de 
frumuseţe. 

— Asociată a sălii de sport? 

— Asta e o sală de sport. Suntem destul de bine camuflatți, 
dacă ai înţeles ce vreau să spun. Avem prieteni. Dar, în caz de 
controale ale polițiștilor sau ale carabinierilor aflaţi în trecere, 
trebuie să spui că ai venit aici să-ţi faci noi cunoștințe. Ai 
înțeles? „Cunoștinţă” e cuvântul cheie. Apropo, nu ţi-am spus să 
te îmbraci, micuţo. 


VP - 171 


Auzindu-se chemată „micuţo”, fata avu o senzație de greață 
sau poate că era viaţa pe care o alegea care-i întorcea stomacul 
pe dos. Lăsă să-i cadă slipul. 

— Lasă-mă să-ţi văd mâinile, ordonă Rallo. 

— E deja proba? 

— Într-un fel. Ai mâini foarte frumoase. Aș zice că putem să te 
luăm, dar mai întâi trebuie să-mi dai trei sute de euro necesare 
pentru cheltuielile lunare de curățenie. 

— Nu-i am acum. 

— Și pe urma douăzeci și cinci de euro pe zi, în fiecare zi în 
care lucrezi aici, și douăzeci și cinci de client, fiecare client. 
Recapitulez sumele care ne revin nouă, că nu se știe niciodată 
cu voi. Trei sute pe lună pentru curățenie, douăzeci și cinci pe zi 
pentru închirierea locului-pat și douăzeci și cinci de client. Restul 
e al tău. 

— Ce rest? 

— Exact, continua Attilio Rallo cu o expresie de contabil pe 
chip, să ajungem la partea ta. Fiecare client plătește, numai 
pentru un masaj căruia noi îi spunem „tehnic”, cincizeci de euro. 
Acest masaj nu prevede nicio practică sexuală și clientul poate 
să aleagă fata, întotdeauna. Tu nu vei avea probleme, cel puţin 
nu cu clienţii vechi. În locul lor, dintre toate aceste vaci 
cunoscute, și eu te-aș vrea pe tine, o fătucă nouă cu acele 
sfârcuri ca niște boboci. Și, astfel, începi să câștigi. Din aceștia, 
douăzeci și cinci se duc la sală și douăzeci și cinci sunt ai tăi. 
Dar îţi ajung douăzeci și cinci de euro? Sunt puţini pentru un 
deranj, nu? Pentru că trebuie să ţii cont de cei trei sute pe lună 
pentru cheltuielile de curăţenie. 

Fata încercă să evite scena patetică a unei amețeli. Trebui să 
se sprijine de birou. Dădu vina pe puţinul pe care-l mâncase și 
rezistă imensei dureri pe care o simţea în timp ce cuvintele îi 
intrau în piele ca acele și stătea acolo, să asculte - neputând să 
plece. 

— Clientul, explica Rallo, odată ce e cu tine în cabina de 
masaj, dacă plătește alţi cincizeci de euro, și fac o sută în total, 
are dreptul la un masaj cu mâna până la orgasm. Un masaj 
erotic, o sută de euro. Ai înţeles? Măcar aprobă din cap. Cu o 
sută douăzeci și cinci de euro obţine un masaj cu sânul și 
orgasmul cu mâna. Cu o sută cincizeci de euro masajul se 
întâmplă cu corpul fetei și orgasmul tot cu mâna. Să înţelegi 


VP - 172 


bine, că n-am chef de povești pe urmă. Dacă la mine ajung 
douăzeci și cinci, în acest caz ţie îţi rămân? 

Fata răspunse într-o doară; fără să se concentreze: 

— O sută douăzeci și cinci? 

— Bravo, vezi că ești și inteligenta, și bine făcută. Și nu eo 
sumă frumușică? Până aici am fost clar, Viola? Erai bună la 
școală cu socotelile? 

— Da. 


— Ce glăscior. Și ce crezi? 

— Nimic. 

— Eşti proastă sau te prefaci? 

Pielea netedă de pe chipul Valentinei păru că devine gri, în 
ochii ei se revărsă expresia sleită care se acumulează odată cu 
umilințele. Buzele moi și cărnoase se strânseră într-o linie 
dreaptă care acoperi dinţii albi. Se văzu pe sine și pe director 
acoperiţi de un strat de cenușă. Incercă să ascundă cât de frică 
îi era de acel bărbat corpolent. 

— Acesta e un loc pentru bogaţi, vei vedea, se exalta Rallo, 
vei vedea câţi bani vei face și ce oameni respectabili. Însă 
trebuie să fii ceva mai puţin frigidă, încearcă să vorbești mai 
mult, să fii afectuoasă și te vei convinge. SIDA ne-a ajutat mult 
în sectorul nostru profesional. 

— In locul acesta chiar e cazul să o spuneţi. 

— Eşti plină de viaţă, ei. Eşti una care a fost la școli, eu 
înţeleg imediat asta. Vom fi prieteni, drăguţo. Unde ajunsesem? 

— La o sută cincizeci de euro, din care douăzeci și cinci 
pentru voi. 

Directorul râse. 

— Da, și o sută douăzeci și cinci pentru tine, pentru „boay- 
massage îmbrăcată”, așa se cheamă. Alţi douăzeci și cinci de 
euro pentru un „masaj smack”, cu gura și limba. Și, dacă ești de 
acord și preţul îţi convine, se poate termina făcând sex. Dar nu 
e obligatoriu. Poţi să decizi tu și pentru lenjerie: unele o ţin, 
altele și-o scot pe gratis, altele cer zece euro pe piesă, însă e 
puţin necinstit. Evident, în afară de partea cu mâna, tot restul e 
cu prezervativ. Pre-zer-va-tiv. Niciodată fără. Și dacă insistă 
cineva, ce-i spui? 

— Ce-i spun? 

— SIDA. Dragule, nu se poate risca. 


VP - 173 


— A, da. 

— Da, e nevoie de mesaje precise. Dacă te pricepi, dacă 
clientul e multumit și revine, devii bogată, pricepi și singură. 
Programul este între 11-20, cel puţin patru zile pe săptămână. 
Ești de acord? 

— Da, dar nu am bani pentru cheltuielile anticipate. 

— Stai atât de rău? 

— Nu stau bine. Voi plăti la sfârșitul lunii. Puteţi avea 
încredere, domnule director. Aș începe mâine. La 11.00? 

— Stai liniştită, fetiţă. Dar, ai mai văzut vreo angajare fără 
proba? Rotește-te cum știi mai bine pe loc. Bine. Cu calm. A, ți- 
am zis că mă cheamă Attilio Rallo? 

Valentina era în mijlocul camerei pătrate, sub tabloul 
botticellian porno, în timp ce Rallo își desfăcuse nasturii de la 
pantaloni. 

— Cred că vei face furori, ești prea inteligentă, e ceea ce 
căutăm noi, aici. Acum vrei să mă faci să simt atingerea ta de 
catifea? Pune puţină energie. 

Îi ajunseră douăzeci de secunde ca să emită sentinţa: 

— Ești foarte bună, te iau. lar acum continuă să faci pe fata 
bună și întinde-te pe canapeaua aceea, că mă eliberez rapid. 

— Nu. 

— Nu mă enerva din prima zi, Violetta-Care-Gândește. 

— Nu, domnule director, eu vreau să respect regulile de la 
White Dalia. 

— Ce dracu' tot spui? 

— În baza regulilor, pot să spun nu dacă nu vreau. 

— Sunt cumva un client? Eu sunt șeful. Dar asta chiar e 
proastă! 

— Șeful. 

— Șeful absolut. 

Fata stătea în faţa bărbatului cu pantalonii în vine și braţele 
încrucișate. Burtosul nu-și ascundea cu totul erecţia, ea nu-și 
cobori privirea. 

— Îmi pare rău, nici nu se pune problema. Mai degrabă plec, 
spuse Valentina și începu să-și adune de pe jos lenjeria. 

— Bine, Viola sau cum dracu' te cheamă, pentru mine e 
același lucru, spuse bărbatul trăgându-și pantalonii. 

— Rămân sau plec? 


VP - 174 


— Rămâi. Însă ai pornit-o pe un drum greu și poţi să te 
trezești de la o zi la alta în rahat dacă nu mi te supui. 

— Ce cuvinte frumoase, de mamă. 

— Bine, drăguţo, cum crezi, dar înainte să pleci termină-ţi 
treaba, vino aici și trage-mi fermoarul. 

Cum se apropie Valentina, Rallo o apucă de încheieturile 
mâinilor, i le strânse și i le răsuci, aproape ridicând-o de jos și 
trăgând-o spre el. O împinse spre zid, scoase din buzunar un 
briceag și, apăsând pe un buton de sidef, scoase lama. 

— Mică și proastă, spuse. 

Îi puse lama, cu latul, pe obraz. l-o plimbă de-a lungul trupului 
gol, înțepând-o uneori, în timp ce cu mâna cealaltă o atingea, o 
incita, îi băga un deget printre dinţi, constrângând-o să deschidă 
gura. 

Valentina plângea, la pământ, gata să implore să nu-i facă rău 
- rezistența ei se făcuse cât un bob, pielea ei părea că 
explodează. Îi mai fusese teamă, însă atât de teamă niciodată, 
se simţea gata să facă orice ca să se salveze. 

Directorul o făcu să simtă, cu un calm indiferent, cât era de 
excitat și apoi o aruncă cât colo, ca pe o cârpă: 

— Vezi-ţi de treabă. N-am nevoie să violez pe nimeni. Voiam 
să-ţi demonstrez că poate nu ești inteligentă. Poate ești doar o 
proastă fugită de acasă. 

Băgă lama la loc și o fixă, observând câtă frică reușise să o 
facă să simtă. 

— În mâna altuia, mai puţin profesionist decât mine, ţi-ai 
coase deja bucile. 

O spuse ca și cum era o constatare, nu o ameninţare. 

— Scuzaţi-mă, plânse fata care voise să se numească Viola, 
luându-și hainele. Să se îmbrace în fața acelui bărbat gras și 
puternic, abject și înarmat, fusese și mai umilitor decât să se 
dezbrace. 

— Nu mă interesează deloc să mi-o trag pe gratis, auzi? 

În faţa privirii și respirației fetei, a mâinilor ei tremurânde, 
Attilio Rallo adăugă: 

— Dacă te omor sau îţi fac rău, am mai puţin lapte de supt. 
Atâta tot. Tu ești o vacă în grajd. Grajdul meu, ai înțeles? 

Fata continuă să dea din cap. Ar fi spus da oricărui lucru, 
numai ca să iasă cât mai repede posibil din acel birou sufocant. 


VP - 175 


— Eşti aici ca să fii mulsă și, în cazul tău, ca să mulgi clienții. 
Bagă-ţi bine asta în micul tău creier de friptură de vită înăbușită. 

Când o văzu îmbrăcată și mai puţin agitată, deschise gura din 
nou: 

— Bine, du-te. Ești angajată. 

— Aici se poate face duș? întrebă cu firul de voce care îi mai 
rămăsese. 

— Vreau să te anunţ, Rallo pufni, ești frumoasă chiar dacă ai 
mâinile puţin cam subțiri și curul puţin cam mare, însă nu crea 
probleme. Dacă nu ai bani acum, îmi vei plăti ce poţi la sfârșitul 
primei săptămâni, ne-am înţeles. Acum fă-mi papa cu mânutţa, 
bravo. Și spune-i celeilalte asociate să intre. Sunteţi toate 
asociate, aici suntem toţi în aceeași barcă... și să vedem dacă 
ziua mea e mai norocoasă decât a ta. 

Afară, cealaltă fată, Serena, părea și mai scunduţă și mai 
rotunjoară și încă și mai lipsită de apărare în ciuda părului tăiat 
scurt, băiețește și a ochilor machiaţi. Valentina tocmai ajungea 
la ea când femeia cu halatul albastru, care ducea în mână o 
cheie mică, le făcu semn amândurora să aștepte și să nu se 
miște. 

Conducea un triplet de agenţi de circulaţie în uniformă în 
vestiarul cu plăcuţa de alamă pe care scria „Guest”. Acolo își 
lăsau armele, insigna și o pereche de cătușe într-un mic seif, ca 
să-și pună și ei halate și să meargă cu două maseuze. Vorbeau 
de amenzi și telecamere, ducându-se să se acomodeze în 
separeuri. 

In timp ce Viola ieșea din sala de sport și credea că 
redevenise Valentina, doar o fată fugită de acasă, îl văzu pe 
director invitând-o pe Serena și privindu-i, cu obscenă 
insistenţă, fundul. Îl văzu alungindu-și mâinile masive și flasce. 
Acea privire o sperie: „Eu aici nu mă mai întorc”. 

Se hotări să se piardă printre chipuri, mirosuri și sunete atât 
de diferite de cele din satul ei. Işi cumpărase un bilet electronic 
de zece călătorii cu tramvaiul, autobuzul și metroul, mersese 
încolo și încoace, încercând să se orienteze. li era greu, ajunsese 
într-un oraș plin de curbe, de unghiuri asemănătoare unele 
altora, fără puncte de referinţă precise. Singurul mare omnipolis 
italian, unde se afla totul, se putea face tot și chiar pierde tot. 

Se pierduse și ea. Numai cu ajutorul metroului se regăsise în 
zona pensiunii și cumpărase o felie de pizza, luând-o în cameră 


VP - 176 


și mâncând singură. Apoi aranjase hainele pe pat, alesese 
pantaloni, tricou și lenjerie foarte sexy și pornise CD-player-ul, 
cu o muzică hipnotică pe care o descărcase de pe internet. Nu 
putea să mai dea înapoi. 

Castiglioni Valentina, de douăzeci și trei de ani, înaltă, slabă, 
frumoasă și, poate, puţin nebună sau doar foarte nefericită și 
solitară, a doua zi de dimineață ajunsese la timp la Dalia White. 


— Bagni, te deranjez? 

Inspectorul înălţă capul din dosar. Un tânăr îmbrăcat în negru, 
cu o cruce fină de metal alb la gât, își chinuia ceasul. 

— Cine ești? 

— Mi-a spus Cedro că aș putea să te deranjez. 

— Zi mai departe. 

— Lucrez la DIGOS, însă m-au detașat pentru răpirea Wolfson 
și, împreună cu un coleg, am sarcina să-l urmăresc pe Corrado 
Genito. 

— Nu e ușor, el îi urmărea pe teroriști. 

— Știu bine, ne-a păcălit de fiecare dată când s-a pus în 
mișcare. Reușim să-i fim pe urme numai dimineaţa. 

— Și de ce? Unde se duce? 

— Merge într-un bar care se numește Switati. Stă acolo în 
fiecare dimineaţă, câteva ore, să citească hârtii și să dea 
telefoane. 

— La Switati? 

— Da. 

— Știţi că era un bar frecventat de cercul catanezilor din 
Tebano, în anii '80? 

— In anii '80 eu mergeam la școala generală. 

— Eu nu sunt mult mai bătrân, dar e o diferenţă. La vârsta ta 
îmi plăcea să ascult povestea investigaţiilor de la vechii polițiști. 
Spune-mi, tinere, când Genito intră la Switati, voi unde staţi? 

— Stăm pe strada și așteptăm să iasă. Din când în când, 
privim înăuntru. 

— Deci sigur v-aţi dat seama că acel bar are o ieșire prin 
spate care dă într-o galerie comercială. 

Agentul de la DIGOS se albi. 

— Imi închipuiam asta. leșirea aceea era folosită de patronii 
de tripouri, cu decenii în urmă. Acum s-a terminat. Însă faceţi 
ceva, sunaţi-l pe Cedro și spuneţi-i să... Nu, nu, acum că mă 


VP - 177 


gândesc... E un agent motociclist care vrea să lucreze la secţia 
de investigaţii. Nu știu cum îl cheamă, dar îl știe Lopiccolo de la 
Laboratorul criminalistic. Are o față necunoscută în mediul 
nostru. Voi rămâneţi în față, și pe el plantaţi-l în galerie de 
mâine. Poate reușiți să aflaţi ceva. Dacă, în schimb, Genito e în 
mașină, fie îi puneţi un microfon sub mașină, fie un GPS, altfel 
nu veți reuși niciodată. 

— A fost o plăcere să te cunosc, inspectore, chiar dacă acum 
vei crede că sunt un dobitoc. 

— Nu cred asta, dar ţine minte că trebuie să-mi demonstrezi 
că nu ești. Mult noroc, e un tip dur. 


4. 


În vestiarul de femei, „vacile” erau vreo douăsprezece la 
număr. Și Serena, cum era evident, fusese angajată - o vacă de 
rezervă. O nouă asociată. Celelalte, italience și străine, erau vaci 
experte, care cunoscuseră alte grajduri și alţi păstori. Asociate 
bătrâne. Își puneau halatele albe și se machiau. Cea care anima 
discuţiile era Chicca, o sud-americancă: se dusese la stadion cu 
un grup de peruani și se trezise în mijlocul unei intervenţii a 
poliţiei. Avea o gleznă umflată, deoarece căzuse rău, și o arătă 
mândră, ca pe o rană de război. 

Una care se numea Gina era singura care nu vorbea, ocupată 
să-și deseneze cu creionul negru atracţia ei principală, buzele 
siliconate. Valentina, din nou Viola, își spălă brațele și apoi le 
frecţionă cu câteva picături de parfum aspru. Îi oferi puţin și 
Serenei. leşi de la vestiar purtând un mic sac. Și aşteptă, 
asemenea celorlalte, să înceapă să vină clienţii. O alese imediat 
un băiat înalt, cu niște ciudaţi ochelari pătraţi și un nas mare 
sub un smoc de păr lung și moale. 


— Eu știu ce-ţi trebuie. Pot să-ţi pun căștile? îi propuse Viola 
când intrară în separeu. 

Băiatul avu un surâs palid și nesigur. 

— Scuze, dar n-am venit aici numai pentru un masaj. 


VP - 178 


— Știu asta, de aceea, ca să te simţi mai bine cu tine însuţi și 
cu mine, în loc să vorbești, ascultă. Și ceea ce îţi dau să încerci 
acum, îţi va plăcea mult, mult, mult. 

Își puse și ea în ureche o cască și pomi micul aparat stereo. Îi 
inundă urechile cu Caravan, în interpretarea lui Duke Ellington, 
și alesese acea piesă veche, demodată, pentru că primul ei 
client semăna cu un băiat evreu care fusese prima ei iubire, un 
coleg de școală care citea cărţi bizare și îi spusese, punându-i să 
asculte aceeași muzică: 

— Cu ani în urmă, îmi era de ajuns să aud aceste ritmuri 
orientalizante și mă descopeream, cu plăcere, făcând ceva 
nepermis chiar și când stăteam ghemuit în așternuturile 
proaspăt spălate de mama. 

Era fraza altcuiva, dar era o frază frumoasă. 

Mâna Violei urma ritmul cu smuciri și sughițuri, și, imediat 
după, băiatul, deși era întins pe pat, se clătină, suspină, mieună, 
gâfâi, îl invocă pe Dumnezeu, arcui spatele și urlă atât de tare, 
încât auziră și celelalte fete și chiar un Attilio Rallo indispus: 

— Ce se întâmplă? întrebă, rămânând la ușa micului separeu. 

— Că e minunat, auzi răspunsul. Clientul nu-și dăduse seama 
că, având muzica în urechi, strigase foarte tare ca să reușească 
să audă ecoul satisfăcut al extazului său. 

Fu primul care râse și, întors la birou, cel care răspândi zvonul 
- din mărturisire în mărturisire - despre „masajul erotic 
muzical”. II numi așa. După trei ore, întrebă de Viola chiar șeful 
de birou, apoi sosi cumnatul șefului, un maniac al muzicii house 
care, la rândul lui, avea ca tovarăș de incursiuni în discoteci un 
afacerist care vindea aparate scumpe spitalelor, care frecventa 
mediul politic unde banul se învârtea cu ușurință. Datorită lui, în 
câteva zile, Viola deveni o mică glorie - și dintre toate 
maseuzele, numai Serena nu deveni geloasa pe succesul ei. 

Talentul Valentinei - cel puţin așa credeau Serena și celelalte, 
care vorbiseră în vestiar - consta în alegerea muzicii potrivite 
pentru fiecare persoană. Și ochii ei erau foarte intenși, mâinile 
cu degete lungi contribuiau la crearea unei situaţii foarte 
plăcute. Dar era mai mult de-atât. Poate chiar persoanele 
respective, determinate să fie satisfăcute cu mângâieri plătite, 
contribuiau la eliminarea frânelor fanteziei. Și, deci, să perceapă 
fiecare melodie aleasa de fată ca pe cea mai potrivită pentru 
momentul lor. O secvență de note care nu reprezenta un fond 


VP - 179 


sonor sau o inutilă coloană muzicală de atașat unei disperate 
nevoi de relaxare temporara și plătită, nu, era calea cea mai 
simplă ca să uiţi, măcar pentru câteva minute, de lumea reală. 

Ca să-i facă pe plac lui Attilio Rallo, care voise să se 
transforme o dată în client, Viola alesese Cavalcada Walkiriilor în 
versiunea din filmul Apocalypse Now, cu motorul elicopterelor. 
Porcul horcăia și debita că se simte „cum trebuia să se simtă 
răposatul Marlon Brando, unul ca mine”, așa se elogiase, acel 
mâncău care îi redusese o săptămână din taxe și uneori îi 
aducea să „mulgă” pe vreunul dintre prietenii lui neghiobi, 
persoane care nu plăteau niciodată în plus. Celor doi, slabi și 
nervoși, care se duseseră să limpezească situaţia cu albanezii 
care o molestaseră în hotel, le pusese Iron Maiden, piesele A 
real dead one sau The number of the best: un vacarm pe cinste 
și „dă-i bătaie”. 


Viola, cum îi spuneau toţi, era mândră de CD-urile ei și nicio 
fată nu-i știa compilațiile pentru sex, nici numele celor mai 
importanţi clienţi ai ei, cei care veneau special din toată 
Lombardia ca să-și pună căștile pe cap, să viseze, să se 
relaxeze, să se simtă bine. Câștiga bine. Vorbea puţin. Muncea 
mult. „Sunt o vacă perfectă”, zicea despre sine. 

Numai în compania Serenei se abandona unor bârfe, mai ales 
dacă ieșeau împreună și se duceau să cineze într-un restaurant 
toscan din apropiere, când simțeau nevoia de o friptură 
sănătoasă. De obicei, plătea Serena, petrecând cinci minute în 
bucătăria bătrânului bucătar napoletan. 

Acel surprinzător adevăr pe care inspectorul Bagni îl aflase și-l 
reconstituise datorită proceselor-verbale întocmite de colegi și 
prețioasei munci a lui Lando, rămăsese „înăuntrul” secţiei 
Omucideri. 

Nu în urma unor calcule sau pentru a păstra secretul, din 
păcate. Ci pentru că majoritatea polițiștilor echipei mobile - și el 
știa bine asta - se ocupau de marea urgenţă naţională, răpirea 
Wolfson. Și, de fiecare dată când cineva de la Omucideri spunea 
că vrea să vorbească de cazul „arsei din Baggio”, auzea: „Du-te 
liniștit, imediat ce avem un minut, vorbim”. 

Și nici măcar Bagni n-ar fi putut să insiste mai mult de atât: ce 
știa despre motivele care duseseră la omorârea fetei? Încă 


VP - 180 


nimic. Delimitase cu exactitate mediul, dar, cum spunea Velia, 
„de curve nu le pasă când nu le folosesc pentru nevoile lor”. 

Bagni se frecă la ochi și se ridică să privească pe fereastră. 
Dar nu vedea curtea, nu auzea picăturile care atingeau geamul. 
Vedea torturile suferite de fată și corpul ei masacrat, îi percepea 
neliniștea. Şi Valentina își dăduse seama, ca și el, că orașul M. 
nu era numai bogăţie, modă și apetitive. Ci un furnicar unde 
cine stă la etajele de sus, vede aproape mereu lumina 
răsăritului, dar cine stă la etajele de jos, poate trăi o eternă 
noapte de spectre și sânge. 


Hotări să se ducă în vizită la văduva Castiglioni ca să-i spună 
că singura ei fiică fusese omorâtă. Era datoria lui și nu mai 
putea amâna. Agentul Cane îl însoţise până în cartierul cu 
grupuri de vilișoare construite în anii '60: fiecare apartament era 
format din trei încăperi mici, plus bucătăria locuibilă și veranda 
unde patru scaune ar fi fost prea multe. Dar nu voise să intre în 
casă. 

— France, nu mai pot să aud de suferințe și ghinioane, și 
madone îndurerate, te superi dacă mă plimb puţin pe aici? 
întrebă. 

Bagni dădu din cap. Și el întâlnise alte mame. Ștersese 
lacrimile celor care alăptaseră copii care nu apucaseră să 
crească. Ar fi trebuit să fie obișnuit, în schimb, își simţea ochii 
umezi și făcea eforturi să nu se gândească. 

Mama, ștergându-se de rimelul scurs pe obraji, voia să-l 
constrângă să reflecteze asupra modului de acțiune. 

— Nu mă interesează justiţia, nu mă interesează judecătorii, 
nimic nu mă mai interesează pentru că asasinul nu doar mi-a 
omorât-o. Se poate muri, dar nu în acel mod. Cred și sper, cu 
toată puterea mea, în justiţia divină. 

— Munca mea e să obţin răspunsuri, doamnă, și sper să-i 
dezleg limba asasinului. 

— Credeţi că știți cine e? 

— E vorba de mediul unor recidiviști. 

— Dacă îl prindeţi, cât va lua? Va avea pedeapsa înjumătăţită, 
circumstanţe atenuante? 

„Nu, se gândi Bagni, Rallo nu va mai ieși din închisoare, va 
rumega până își va toci dinţii”. 


VP - 181 


Ceru să fie lăsat lângă Palatul de Justiţie. Trebuia să 
vorbească cu Velia. O găsi discutând cu colegul Arrigo Palma și 
cu inspectorul Cedro despre urmele posibile lăsate de killerul 
misterios. 

— Suntem într-un moment crucial, îi spuse, scuză-mă, dar nu 
pot să te ascult. 

Se duse acasă. li deschise ușa o fată foarte frumoasă pe care 
i se părea că o cunoscuse, dar era imposibil. Și totuși o mai 
văzuse. 

— Ești Francesco, nu-i așa? Mi te închipuiam mai înalt. Sunt 
Kristel. 

Încasă lovitura și își aminti. Era modelul dintr-o reclamă la o 
marcă de ceasuri, una care-și vărsa furia spre norii lui Magritte, 
însă cu sânii udaţi de marea Caraibilor. Ea și Uma vorbeau 
despre fotografi, despre show-room, despre copii. Avea și el 
nevoie să vorbească și să se descarce, dar stătea acolo să 
asculte: „In teorie, am două femei, dar, când mă simt singur, 
niciuna nu mă ascultă”. 

— France, ai mâncat? Nu-i așa că ne faci unul dintre felurile 
tale faimoase? Știi că, aseară, eu și Kristel l-am văzut pe Genito? 

— Unde? 

— La petrecere. 

— Trebuie să-mi fac griji? 

— Nu, stai liniștit, și i-am spus că nu vă mai puteţi vedea din 
cauza răpirii Wolfson. 

Bagni preferă să-și muște limba. 


5. 


Cinzia era pasagera cea mai frumoasă din zborul de la 10.35, 
Bari - Oraşul M. Până și stewardul, cu părul tăiat puţin prea 
lung, încercase să o agaseze. Pe Cosmo nu-l interesa. Femeia 
aceea era a lui și gata. 

— Ce bucuroasă sunt să fiu cu tine. De cât timp n-am fost 
singuri într-un loc îndepărtat? De când am fost la Hammamet. 
Auzi, dacă ai timp, mă duci la Angera? Acolo e muzeul de 
păpuși, aș vrea atât de mult să-l văd. 


VP - 182 


— Pot să refuz o păpușă care vrea să se întoarcă acasă? 
spuse, o sărută și se gândi că logodnica lui era confirmarea vie 
că nu-ţi folosește la nimic să studiezi. 

Chiar dacă Cinzia citea atât de multe cărţi, pe care și le lua 
peste tot; chiar dacă mergea la facultate și - așa aflase - fusese 
chiar logodnica unui profesor de latină în vârstă; chiar dacă 
avea carnetul plin cu cele mai mari note și laude; Cosmo, dacă 
trebuia să fie sincer cu el însuși, era perplex. De când o 
cunoscuse, nu spusese niciodată ceva inteligent, în afară de 
povestea cu Kafka, admițând că o nimerise. Nu-l surprinsese 
niciodată. Și, în mijlocul oamenilor, era un dezastru, mai ales 
dacă era vorba de oameni importanţi. Își aminti de impresia 
proasta pe care o făcuse când venise să-i viziteze, în Puglia, 
Rolando, consultantul lui bancar din Mendrisio. Profitase să 
rămână două, trei zile pe coastă, să cheltuiască peste măsură, 
mai ales ca să mănânce diverse feluri parfumate de sarea 
marină, fructe de mare pe care, în munţii elvețieni, le putea 
doar visa. 

Într-o seară în care Cosmo trebuise să se ocupe de o afacere 
neașteptată - o încărcătură de arme din Kosovo - îi ceruse 
Cinziei să iasă cu oaspetele și fusese nevoie să o oblige. Când 
ajunsese și el pe plajă, ea stătea într-o parte a unei bărci trasă 
la mal, și Rolando de cealaltă parte ca să fumeze. In fine, acela 
era un geniu al economiei internaţionale, ea o studentă care nu 
muncise niciodată și părea arogantă: singura mască pe care o 
folosea pentru a nu admite că e timidă. O obligase până și să ia 
numărul lui Rolando și, uneori, ca să o ajute să-și învingă 
timiditatea, o folosea ca să dea dispoziţii în legătură cu 
investiţiile lui. Apeluri pe care ea le făcea fără niciun fel de 
bunăvoie. E de spus, în schimb, că Rolando, înainte să plece, se 
întrecuse în elogii: 

— Ai o fată minunată, Cosmo. E frumoasă, sănătoasă, faci o 
groază de copii. Când vei fi bătrân, n-o să ai ce să faci cu banii, 
însă copiii pot fi o mângâiere. Ai și norocul să fii iubit de una ca 
ea... 

Într-adevăr, Cinzia îl iubea. 

— Mă iubește peste măsură și nu-mi vede defectele. 

Ar fi putut deveni o soţie excelentă, în sensul de soţie 
potrivită pentru unul ca el. Era răbdătoare, era mulţumită, îi 
plăcea să stea în pat și știa să ţină tacâmurile la masă. Nu era 


VP - 183 


curioasă - și asta e o mare calitate. Și nu era nici măcar prea 
bătătoare la ochi, în afară de acea mare coamă neagră și 
ondulată pe care o spăla zilnic, având nevoie de ore întregi: 
șampon de la farmacie, balsam, un pliculeţ de cine știe ce 
amestec, cât timp îl făcea să piardă înainte de a se hotărî să 
iasă din baie. 

— Nici nu reușești să-ți închipui cât de imensă e fericirea mea 
pentru această călătorie care ne duce departe de casă, ciripi 
logodnica. 

— Departe? Hai, să nu exagerăm, doar nu mergem peste 
ocean, răspunse distrat. 

— Și cine poate s-o spună? Azi mă simt ușoară ca un fulg, e 
ca și cum vântul vieții ar putea să mă îmbrăţișeze și să mă ducă 
foarte, foarte departe. 

— Sunt eu acel vânt? 

— Da, iubitule. 

Era foarte mulțumit că organizase rapid și eficient deplasarea. 
Chiar dacă detesta cocaina, trăsese de două ori. Un gram și 
jumătate. Se conectase la internet, căutase adrese și telefoane, 
imprimase mici hărți, ștersese - „nu se știe niciodată” - destule 
fișiere din memoria hard disk-ului. Nu putea să piardă timp în 
orașul M., nici să se simtă obosit: era înotătorul, știa să respire, 
știa să obosească și să se întoarcă la mal, chiar dacă marea era 
agitată. _ 

— Muzeul de păpuși... Incearcă să mă duci, serios, și să 
cumperi catalogul. 

— Vrei să faci comparații între tine și ele? Cosmo o strânse la 
piept, scoțându-și centura de siguranţă și adăugă: Insă, și să nu- 
mi spui că nu te-am prevenit, nu e doar o călătorie de plăcere. 
Trebuie să mă ocup de câteva afaceri, te voi lăsa o vreme în 
hotel sau să colinzi prin magazine. 

— Singură? 

— E vreo problemă? 

— Și dacă sunt jefuita? 

Cosmo râse atât de tare, că un pasager se întoarse să-l 
privească, cu guriţa strânsă ca a cuiva care a învăţat bunele 
maniere din cărţi. Dar killerului nu-i păsa absolut deloc. 

—În orașul M.? E imposibil să fii tâlhărit pe străzile din centru, 
nu te agita degeaba. 

— Nu sunt prădători ca la Bari? 


VP - 184 


— Hoţi sunt, dar unde fug? În alt butic? Orașul M. seamănă 
puţin cu o enorma Via Sparâno. Trebuie mai degrabă să fii 
atentă la hoţii de genţi, sunt foarte buni, mai ales clienţii, însă, 
dat fiind că știu cum porți geanta, ăia se vor ţine departe de 
tine. Te duci să vezi Via Montenapoleone, Via della Spiga, toate 
vitrinele pe care le vrei pe străzile modei. Dar seara o să fim 
mereu împreună. Sau, dacă uneori vrei să vii cu mine, vii, e de- 
ajuns să stai în mașină: sunt locuri și persoane atât de vulgare, 
că nici eu nu mă duc acolo cu plăcere. Trebuie, dar... 

— Eşti chiar bun, îmi rezervi o mulţime de atenţii, îi spuse 
încercând să-l sărute, dar centura de siguranţă o împiedică, nu 
și-o scosese. Se înroși, desfăcu centura și îl sărută, îl sărută 
lung, chiar dacă lângă ei era un tânăr care citea ziarul. Dacă 
hostesele o fixau cu severitate, răbufnea. li plăcea să fie privită, 
acela era primul dintr-o serie lungă de săruturi de mulțumire la 
cotă înaltă. 

Camera lor era la etajul al doilea în Grand Hotel din orașul M., 
pe Via Manzoni. Când Cinzia cobori din taxi, un băiat cu o manta 
lungă și largă, de culoare gri veni să-i deschidă portiera. 
Treptele de marmură, marele hall, clienţi care vorbeau engleză 
și erau îmbrăcaţi prea bine. N-ar fi vrut să se observe cum îi 
străluceau ochii. Văzuse de șapte ori Pretty Woman și acel film, 
ca să folosim cuvintele ei, „nu-i displăcea”. Se spunea chiar că 
semăna cu Julia Roberts. Fals: poate la mers și la păr, aici era de 
acord cu admiratorii. 

— Americanii visează un hotel ca asta, spuse Cosmo, intrând 
primul în cameră. Dărui un bacșiș exagerat hamalului și se 
aruncă cu spatele pe pat, accentuând săritura pe salteaua tare. 

Se uită la ceas. 

— AȘ avea vreo oră înainte să ies. 

Nu avu nevoie să spună altceva. Cinzia lăsă pe noptiera trei 
cărţi de Philip Roth, scriitorul ei preferat în viaţă, și Sotia 
campionului, romanul scris de Elvio Wolfson înainte de răpire. 
Alergă în baie, deschise robinetul și își umplu gura cu apă caldă. 
Se întoarse în cameră, desfăcu pantalonii lui Cosmo, îi dădu în 
jos slipul roșu și, foarte încet, făcu să picure apa caldă pe 
penisul care se trezi. Făcu ea totul, se dezbrăcă singură, în 
grabă, întorcându-i spatele, și sări pe el, unduindu-se. Făcură 
dragoste cu mare afecțiune, așa cum îi plăcea ei, îi plăcea să 
facă dragoste lent. 


VP - 185 


„Nu e vreo acvilă femeia asta, dar nu e rea”, se gândea 
Cosmo, și își aminti de Santa și cum se iubeau unde și cum se 
nimerea, în timp ce Cinzia îl privea, deschizând larg ochii. 

Cosmo o sărută pe gât și se îmbrăca. Se privi în oglindă și îi 
lăsă pe noptiera două mii de euro, după ce-i numărase. 

— E prea mult. 

li plăcea când îi spunea asta, chiar dacă încerca să facă pe 
domnul. 

— Cheltuie, cheltuie. 

— Mă faci să mă simt ca o întreţinută. 

— Te rog, tu ești femeia mea. 

— la-mă de soţie, iubitule, glumi. 

— Cumpără-ţi ce vrei și înțelege-te cu un taximetrist să nu 
plătești cât taxează. Spune-i că-i dai o sută cincizeci de euro 
pentru o tură de o oră prin oraș. Vei vedea că acceptă. A, cere-i 
să-ți dea chitanță. Banii aceștia, minţi, mi-i va deconta clientul. 
Apoi, în seara asta, în jur de 20.30, mergem în Elveţia să jucăm 
la cazino, ai chef? 

— În Elveţia? E departe. 

— Ba nu, aceeași distanţă ca de la Bari la Brindisi. Mergem la 
prietenul meu care a fost pe la noi. 

— Ronaldo. 

— Rolando, iubito, economistul din Mendrisio, tipul acela înalt, 
mare și blond, pe care îl suni uneori. Ronaldo e puţin mai închis 
la ten, chel și joacă la Milan. 

Nu erau speranţe. Cu lumea de rang înalt, Cinzia n-avea să se 
descurce niciodată. 


6. 


leșind din hotel, Cosmo preferă să se amestece printre ceilalți 
călători la metrou. Staţia era agreabilă și nouă, toată galbenă și 
modernă, și se intra chiar pe sub un gigantic jilt de marmură, pe 
lângă hotel: nu și-l amintea. Semăna cu o bucată de stadion 
prăvălit în centrul orașului. Schimbă linia la staţia următoare, la 
dom, unde fu aproape târât de lumea care umplea vagoanele și 
sufocat de valurile de căldură. 


VP - 186 


Cu zece ani în urmă, când lua metroul pe linia roșie, erau 
bărbaţi, femei și tineri studenţi, câțiva hoţi de buzunare, toți 
oameni care, într-un fel sau altul, munceau. Acum vagoanele 
păreau să transporte șomeri. Apatici. Plictisiţi. Cum se menținea 
orașul M.? 

Cobori la staţia din Via Mario Pagano, cu cămașa lipită de 
spate. Și sub pământ căldura era toridă, se copsese pe vechea 
linie roșie ca pișcoturile în cuptor. Se întoarse cu un tren care 
mergea în direcţia opusă, cobori din zbor la staţia Conciliazione. 
Acum era sigur: nimeni nu-l urmărea. 

„Bine” spuse, deoarece cu sicilienii și cu poliţia nu poţi să 
închizi ochii. Luă din nou trenul în direcţia bună, își puse un 
pardesiu roșu, își potrivi o șapcă cu cozoroc, tinu capul aplecat 
ca să evite filmarea cu telecamerele, și urcă în Piazza De Angeli. 
Dar, la dracu', la aer era mai rău: asfaltul fierbea, nici măcar o 
adiere de vânt, mersul te obosea. Și el, ca imigranții care ieșeau 
de la metrou, târa după el o geantă mică și albastră. 

Intră în barul cu oglinzi, catifele roșii și ventilatoare mari pe 
tavan care se roteau încet. | se păreau de-a dreptul senzuale, 
poate pentru că aveau același ritm pe care îl impusese puţin 
mai devreme Cinzia, frumoasa Cinzia întinsă peste el. 


— Tu trebuie să fii Giglio, prietenul pe care-l aștept, auzi în 
spatele lui, imediat ce intră în bar. 

Accentul sicilian și porecla 'u Nasuni erau perfecte pentru acel 
bărbat înalt și slab. 

— Văd că ai adus o geantă, pune-o înăuntru și pe-a mea. 

După greutate, Cosmo înţelese că înăuntru erau arme. 

— S-a făcut ora două, mergem să mâncăm? 

— Să vorbești în faţa unui fel de mâncare e un mod bun dea 
te împrieteni. 

— Apoi vin și băieții, ce zici? 

— Care băieţi? 

Pe trotuarul opus era un restaurant luxos și se duseră acolo. 
Patru pagini de meniu. Erau la jumătatea unui Rustin 'negaa, un 
fel mai potrivit iarna decât acelei clime, când ușa se deschise 
larg și intrară trei tineri. Unul, mare și lat în umeri, fără păr și 
sprâncene, îmbrăcat ca un rapper, îl cercetă pe Cosmo pieziș. 
Lângă chelios, care înainta dând tot timpul din mâini, era un tip 
scund, cu o mare coamă de păr creț, spre treizeci de ani, cu 


VP - 187 


capul puţin cam strâmb, musculos ca un taur, cu un tricou cu 
două mărimi mai mici care îi scotea în evidență abdominalii 
sculptați: lui Cosmo îi veni în minte un fel de versiune presată a 
lui David de Donatello. Al treilea, în Lacoste, blugi și pantofi de 
sport americani, era cel mai tânăr și avea degetele nervoase cu 
care își chinuia când pomeţii, când buzele delicate, când 
marginea tricoului. Nu spuse un cuvânt când îl prezentară, dar 
Cosmo își dădu seama că acel Eddi, sau cum îi spuneau, 
Eddibello?* era, în felul lui, un profesionist dur și temut. Avea 
aproximativ douăzeci de ani, însă cineva sigur îl omorâse deja. 

Prietenul lui fără păr se numea Miche il Feto” și părea atât de 
periculos pe cât era de urât, poate un fost toxicoman, oricum 
unul care nu avea nicio idee despre ce însemna respectul 
rolurilor. Pe al treilea, Motozappa“, cu faţa rotundă și plată ca 
hubloul mașinii de spălat, era de ajuns să-l privești: nu 
împușcase vreodată pe cineva, dar cu o armă în mână și un 
ordin greșit în urechi ar fi putut să comită un măcel fără să-i 
crească ritmul cardiac. Nu, cu ăștia, Cosmo nu s-ar fi dus 
nicăieri. Dar nu putea să i-o spună în față lui 'u Nasuni care îi 
privi pe acel bărbat cufundat în gândurile lui, îi privi pe ceilalţi 
comeseni și suspină, lăsându-l pe Cosmo să înțeleagă că îi va 
explica totul mai târziu. 

— Băieți, mâncaţi și voi ceva? 

Nu se lăsară rugați. 


Aspectul sănătos și faima de jefuitor devenit milionar îi 
crease, cel puţin printre băieţi, un respect imediat care-l lăsa pe 
Cosmo total indiferent. Poate chiar prea indiferent dat fiind că 
Miche, în timp ce ospătarul aducea cafeaua, izbucni: 

— Poţi avea încredere în noi, el a omorât doi tâmpiţi, spuse, 
arătându-l pe prietenul Eddi. 

— Mă bucur să aud asta. Acum e important răspunsul pe care 
mi-l veţi da. Cine comandă? 

— El, spuse Miche il Feto, arătându-l pe 'u Nasuni. 

— La dracu', trebuia să spui că el, îl repezi 'u Nasuni, arătând 
spre killerul din Puglia. 


28 Eddi cel Frumos. 
29 Miche Fetusul. 
30 Motocultor. 


VP - 188 


— Ce ar trebui să fac împreună cu ăștia? îl întrebă Cosmo pe 
'u Nasuni când tinerii o întinseră, împingându-se spre ușă, iar, în 
faţa lui, cu bonul în mână, la masa restaurantului curățată și 
fără nicio firimitură, rămânea numai omul sicilienilor, cu un 
pahar plin cu rachiu alb. 

— Stai liniștit, pentru puţinul la care sunt folosiţi sunt 
suficienți... 

— Optimist? 

— Să mergem pe canapea. Avem informaţiile exacte și te 
avem pe tine. De tinerei ne folosim numai ca acoperire. Să 
zicem că sosește o patrulă sau că Santa e cu niște prieteni. 

— Și ce facem, un frumos masacru? 

— Tu gândește-te numai la ea, iar la restul mă gândesc eu. 

— Tu sau ei? i 

— Eu, eu, stai liniștit. In geantă, îi spuse ca să schimbe 
subiectul, vei găsi un bileţel cu un numar de mobil și un celular 
nou cu bateria încărcată. Suni când vrei la acel număr și într-o 
clipă sosesc băieții noștri buni. 

— Băieți buni. 

— Aleși de mine ca să-ţi acopere spatele într-o secundă. 

— Și nu ca să mă împuște pe la spate într-o secundă? întrebă 
Cosmo serios. 

'U Nasuni se scandaliză: 

— Nu-ţi par un tip serios? 

— Nu tu ești problema. 

— Și ăştia nu sunt răi, așa cum pot părea la prima vedere, i- 
am folosit deja. Nu sunt afiliați, dar se supun, domnul Știu-eu- 
tot. 

— Măcar atât, domnule Nasmare. 

— Ala urât și chel lovește un deget mic de la zece metri. 
Poate și eu aș fi ales altă echipă, dar la Palermo au decis că asta 
nu e o poveste pentru profesioniști, în afară de tine. Eu trebuie 
să execut ordinele. M-am adresat unei bande din orașul M. de 
care poate ai auzit vorbindu-se, aceea care era a lui Ferdinando 
il Colombiano, și ne-au fost livraţi ăștia trei. Eddi, cel mai tânăr, 
e căutat pentru crimă și ai văzut ce liniștit se mișcă? În fine, de 
când profesioniștii din alte vremuri vorbesc și se convertesc, 
piața s-a redus la asta. 

— Înţeleg. 


VP - 189 


— Nu mă lua peste picior. Voi veni și eu când vei suna. Lăsăm 
drumul liber pentru tineri, dar până la un anumit punct. 

— Deci sunt la adăpost. 

'U Nasuni nu prinse ironia de data asta. 

— În geantă găsești un revolver, calibrul 38, și un pistol 
automat cu amortizor calibrul 9. În faţa barului este un Fiat 
Ideea albastru, ai deja tichetul pentru autostrada elveţiană. la-o, 
îmi închipui că va trebui să mergi acolo pentru bani. Apropo, 
restul avansului, când o să-i numeri, este de douăzeci și patru 
cinci sute de mii. Mai puţin cinci sute, pentru că oferi tu prânzul 
acesta, păi, ce dracu', nu, domnule Giglio? 


În mașină consultă hărţile descărcate de pe internet, studie 
parcursul pe Via Osculati. În timp ce soarele își trimitea razele 
spre șantierele din jurul zonei construite pentru Fiera*:, Cosmo 
ajunse în vechiul cartier unde ar fi trebuit să o omoare pe Santa. 
Foarte liniștit. Chiar prea mult. O vastă îngrăditură obliga 
puţinele mașini să o ia pe o porțiune îngustă, la zece metri de 
porți. Nu văzu cu ochi buni lemnul acela: ar fi putut să fie folosit 
ca adăpost de victimă dacă n-avea s-o nimerească din prima 
lovitură. 

„Dacă greșesc și e înarmată, m-am fript”. 

Se învârti vreo zece minute bune prin cartierul Affori, fără să 
găsească niciun loc de parcare, în cele din urmă lăsă mașina în 
fața unei vile vechi, transformată în post pentru carabinieri, 
„nenorociţii ăia stau mereu în locuri elegante”, și o luă de-a 
lungul bulevardului mărginit de copaci. Pavaje noi, brazde, 
fațada bisericii atât de curățată, că strălucea în soarele la 
asfinţit. Cât se schimbase acea zonă în comparaţie cu vremea în 
care o frecventa el. Cumpără două cartele de telefon și două 
pile electrice. 

Din cabina din faţa bisericii îl sună pe Rolando, comunicară în 
modul lor special și Cosmo obţinu confirmarea plăţii. Sicilienii se 
ținuseră de cuvânt. Voiau să strângă laţul în jurul gâtului Santei. 
„Și dacă greşesc, gâtul meu va fi cel cu cravată”, se gândi 
Cosmo. 

— Vii la mine în seara asta, ca să-mi semnezi hârtiile? întrebă 
elveţianul. 


31 Mare centru expozițional (n.tr.). 
VP - 190 


— Da, bine, bine, ne-am înţeles, răspunse Cosmo, gândindu- 
se că dacă banii erau în cont, nu avea nici cea mai mică 
alternativă: trebuia să apară și cadavrul. „Pace sufleţelului 
negru al lui lole Pacifico”. 

Trecu de clădirile moderne cu grădini abrupte și de banister 
houses, se întoarse înapoi, sprijinindu-se de o balustradă 
galbenă, ca să privească mai bine „obiectivul”. Privirea i se 
pierdu mai sus, în spatele balcoanelor, și apoi se pierdu și gata. 
Se gândi la vremea când, tânăr fiind, după câteva tentative de 
arest și o noapte în comisariatul din Brindisi, pentru că fusese 
prins încărcând un tir de ţigări de contrabandă pe plaja din 
Savelletri, se transferase în Nord. 

În orașul M. erau mai mulţi polițiști și mai multe necazuri, dar 
și mai multe bănci, mai multe magazine de bijuterii, mai mulţi 
oameni bogați: și profitase de asta. De vreo zece ori îl opriseră 
și îl duseseră pe Via Fatebenefratelli și pe Via Moscova. Fusese 
și interogat, dar „n-au avut niciodată suficiente probe ca să-mi 
intenteze proces”, râdea el. Erau povești și zvonuri, acoperirea 
lui oficială - o dugheană de flori, lăsată în administrarea unui fel 
de rudă - ţinuse mereu. 

— Se câștigă bine cu florile, își bătuse joc de el, într-o după- 
amiază la poliţie, un comisar ciufulit, cu ochelari de miop și dinţi 
îngălbeniţi de nicotină. 

— Mai ales cu crizantemele, răspunsese, și nu voia să fie o 
glumă, era adevărat. Poliţiștii râseseră mult, chiar se 
strâmbaseră de râs, înainte să-i trosnească una după urechi, 
ceea ce îl făcuse să dea cu dinţii de muchia mesei, își 
recuperase dintele rupt și își ștersese sângele. Fusese chinuit, 
jignit, dar nu-l puseseră la pământ. 

— Să nu o mai faceţi, spusese, jucându-se cu ciotul dintelui. 

— De ce? Altfel ce se întâmplă? întrebase comisarul, suflându- 
i în față fumul unei ţigări franțuzești. 

— Vreţi să știți? Vă spun. Dacă mă mai loviți, jur pe tatăl meu 
mort că îl prind pe unul dintre voi, cu prima ocazie, când se 
întoarce acasă, când se duce la școală să vadă carnetul de note, 
când se duce să i-o sugă gratis una dintre prietenele voastre 
prostituate și îl omor cu mâinile mele. Dacă nu vă prind pe voi, 
răpesc și omor un poliţist la întâmplare, sperând că este un 
prieten de-al vostru. Dacă nu o fac eu, îl pun pe un amic de-al 


VP-191 


meu să o facă. Dacă nu mă credeţi, încercaţi să mă mai atingeți 
cu un deget. 
Fusese convingător și furios: și-ar fi ţinut promisiunea. 


Dentistul îl costase câteva salarii ale acelei canalii de comisar. 
Uneori se intersecta cu unul dintre polițiști, care îl studiau din 
mașinile radar. Înainte ca aerul să devină prea îmbâcsit, 
înțelesese că viața lui s-ar fi îmbunătăţit ulterior, dacă abandona 
dura și avida metropolă pentru a se întoarce la blândeţea locului 
unde se născuse. 

Vesel și cu portofelul plin. 

— Știţi, cu florile se câștigă bine, ăia din Nord trăiesc în smog 
și nu fac decât să-și parfumeze casele cu trandafiri și gladiole, 
astfel explicase bunăstarea în care trăia. 

În fine, Cosmo nu avusese nevoie să riște prea mult, nici să 
dea din coate fără scrupule, nici să trădeze: dacă la puţin peste 
treizeci și cinci de ani hotărâse să facă un pas înapoi, să 
înceteze să se zbată ca jefuitor de bănci full-time, nu mai avea 
remușcări. Și, în acele zile, trăia cu convingerea că „alesese un 
viitor bun”. Poate, își spunea în zilele pesimiste, „având în 
vedere unde ajunsesem, nu petrec cum s-ar cuveni pentru unul 
cu abilităţile mele”. Comparaţiile erau cele care-l făceau să 
perceapă consolarea tristeţii. Îi cunoștea prea bine pe ceilalţi din 
vechia lui serie, oameni de încredere care călătoreau, cheltuiau 
nechibzuit, iahturi și schi, Caraibe și Costa del Sol - și mulți, mai 
puţin buni decât el, aveau probabil mai mulţi bani decât el. 

Despre vreo alți douăzeci de prieteni însă era mai bine să nu 
vorbească: erau la închisoare și făceau eforturi să reziste până 
la sfârșitul lunii. Diverse razii subţiaseră rândurile. Nici avocaţii 
nu mai erau asemenea celor de odinioară, cei care așteptau ca 
un client drag să iasă și să dea câteva lovituri ca să-l plătească. 
Acum, „ori plătești imediat, ori ești terminat”. 

Uneori, Cosmo, sătul de noul curs al unei lumi fără prieteni și 
fără respect, expedia un mandat poștal acolo unde își petreceau 
iarna complicii: acei două sute de euro pentru ţigări. Și, pe 
urmă, nu se știe niciodată: e mai bine să-ţi fie cineva dator când 
ajungi la închisoare „nevinovat”. 

În numărătoarea lui îi punea la socoteală și pe cei cinci vechi 
colegi uciși în diferite schimburi de focuri și pe un al șaselea 
care se dusese pe lumea cealaltă făcând infarct, care e boala 


VP - 192 


profesională a celui care își învinge emoţiile zbătându-se în 
spatele unei uși blindate și fugind în trafic cu sirenele pe urmele 
lui. 


Portarul de la hotelul unde stătea îl luase în vizor: nu părea un 
oaspete obișnuit. Îl controlă până când îl văzu sărutând obrazul 
fetei singure pe care jumătate dintre clienţi o observaseră. Era 
tânără, cu un zâmbet misterios și frunte inteligentă. O 
catalogase ca pe o actriţă aspirantă care-l aștepta pe 
producătorul experimentat sau pe coruptul ei agent, în schimb, 
era femeia acelui derbedeu. 

„Ce meserie o avea unul ca ăsta?” se întrebă custodele. Se 
duse să verifice pe fotocopia cărţii de identitate și descoperi că 
era scris „vânzător ambulant”: „Da, și eu sunt astronaut”. 

Cinzia purta o rochie cu flori, lungă până la glezne, flori 
albastre pe un fond alb, cu un decolteu pătrat unde era 
imposibil pentru un bărbat să nu-și lase să cadă privirea: una 
dintre achiziţiile din acea zi. Părul negru, desfăcut pe spate, era 
umflat ca pânza unei bărci cu vele. Sânul forma o provă moale, 
fundul rotund o simpatică pupă. Işi păstra zâmbetul sexy afișat 
încă de dimineaţă. Îl luă de mână. 

— Știi, Cosmo, sunt bucuroasă, orașul acesta mă face să mă 
simt în elementul meu... 

— Mă bucur, fie îl iubești, fie îl urăști, eu m-am simţit bine 
imediat aici. 

În sfârșit, se relaxă. Poate, își spuse, Cinzia învăţa să devină 
ceva mai puţin provincială. 

— Da, e un oraș frumos, bogat și curat. Câtă bogăţie și câtă 
lume cumsecade vezi, care vorbește încet... Pentru gustul meu 
sunt prea multe farmacii. Farmacii imense, Cosmo. Mă 
impresionează cu toate medicamentele, ochelarii, șampoanele 
și sunt mereu aglomerate, pline de oameni. Am luat taxiul, cum 
mi-ai zis tu, am văzut Scala, Castelul, cum se numește, 
Visconteo? 

— Mă rog, acela mare. 

— Acela... Sforzesco, așa se numește. Apoi taximetristul m-a 
dus să văd un turn, Fiera, stadionul, cât e de frumos, mi-a spus 
că sunt toţi în doliu pentru răpirea lui Walfsan. 

— Wolfson. 


VP - 193 


— Corect, am și frunzărit cartea lui, dat fiind că are atâta 
succes. Taximetristul zice să s-ar putea să nu se mai întoarcă 
niciodată. Are un văr plutonier la carabinieri și, după părerea 
acestui văr, mafia a decis să-l facă dispărut pentru datoriile 
tatălui care nu le-a înapoiat acoliţilor lui Corleone banii pe care îi 
împrumutaseră ca să construiască primele cartiere. Dar ce crezi, 
e posibil oare? 

— Să sperăm că nu. 

— Și, apoi, m-am dus la hipodrom. 

— Dar ce fel de taximetrist ai găsit? Dacă mă însoțești în 
cameră, îmi fac un duș. 

— Unul simpatic, spuse Cinzia, deschizând ușile de la lift 
bărbatului ei și lăsându-l să intre primul, un taximetrist care 
spunea că acestea sunt punctele principale din oraș, pentru că 
le vizitează atâta lume, celelalte sunt locuri pe jumătate moarte. 
M-am simţit bine, dar plimbându-mă în lung și-n lat nu puteam 
să nu observ toate aceste farmacii. l-am spus taximetristului: 
dar în orașul M. sunteți toți bolnavi? S-a gândit și el la asta și mi- 
a răspuns că aveam dreptate, că a văzut dispărând mezelăriile, 
măcelăriile și chioșcurile de ziare, în timp ce numai farmaciile se 
înmulțesc. Se fac tot mai multe, sunt tot mai mari. Sunt cruci 
peste tot, e un lucru alarmant, Cosmo, nu ai băgat de seamă? 

— Of, Cinzietta. Și ce dracu'?! protestă Cosmo. 

— Dar ce-am zis? Dacă ești nervos pentru că treaba ta merge 
rău, nu te supăra pe mine. 

— Treaba merge foarte bine. 

Ajunseseră în cameră, Cosmo se dezbrăcă în grabă și se băgă 
sub duș. Apa îi curse pe cap proaspătă și Cinzia, din prag, 
insista: 

— Scuze, Cosmo, nu-mi explici nimic niciodată, dar nu sunt o 
proastă. 


7. 


Bagni nu reușea să uite de modul în care Kristel sugea - nu, 
nu le mânca - spaghetele. Poate n-ar fi reușit să devină 
niciodată un soț bun și un tată bun, își spuse urcând scările de 
la poliţie. Fusese un prânz puţin relaxant. Uma îi povestise mai 


VP - 194 


multe despre Genito, spunând că părea „foarte, dar foarte 
prieten cu doamna Wolfson, care e o cunoscută aventurieră”. 

— Are grijă de interesele ei, încercase să-l apere. 

— Eu cred că își apăra fundul, spusese Uma, cu Kristel care îi 
dădea dreptate, dar, în timp ce o aproba din cap pe prietena ei, 
se uita la Bagni și-și trecea limba peste buze. 

Nu prea avea chef să muncească, băuse și trei pahare de vin 
alb și resimțea efectele, dar, imediat ce ajunse în hol, Andy 
aruncă o ţigară și-l anunţă: 

— Bagni, poţi veni la telefon? Te caută dottoressa Mazzini. 

— In sfârșit mă suni. Cum de în filme rezultatele autopsiilor 
sosesc după cinci minute și aici e nevoie de săptămâni? 

— Imi spunea o prietenă de-a mea americancă, și ea are 
aceeași problemă. 

— Ce ai? Îmi pari abătută. 

— Unii cred că le-au văzut pe toate. 

— Nutu. Și nici eu. 

— Fata arsă era însărcinată. Și copilul pe care, în acea zi, l-am 
secţionat pe masa alăturată era al ei. 

— Ce tot spui? 

— France, copilul era al ei. Și ea era însărcinată. 

— Vrei să ne vedem? 

— N-ai putea să te prefaci că ești un străin, France? Eu sunt 
un anatomopatolog expert în larve și tu ești un sticlete de la 
poliţie, iar eu îţi comunic că Valentina Castiglioni, de douăzeci și 
trei de ani, a murit din cauza loviturilor, mai ales că pe oasele 
craniene am descoperit o bucăţică de bachelită, un material 
folosit pentru fabricarea armelor de lupte marțiale. Și apoi a fost 
abandonată într-un loc, poate un garaj, pentru că pe tălpi și pe 
spate au rămas, în ciuda distrugerii provocate de foc, câteva 
urme de ulei lubrifiant, și acolo a născut. Cred că cine a bătut-o, 
a lăsat-o crezând-o vie și, la întoarcere, a găsit-o moartă. 
Trebuie să știi că splina... 

— Las-o baltă, Mazzini. A murit din cauza loviturilor. 

— Da, au agresat-o chiar dacă era însărcinată și au bătut-o ca 
și cum ar fi fost un măgar care nu se mișcă din loc, și apoi au 
plecat, poate să bea o cafea. 

— Nu, au luat un coniac, dimineața, în timp ce mama și 
copilul mureau și s-au regăsit pe masa de la autopsie. Poţi să-mi 
trimiți raportul, mulțumesc. 


VP-195 


— Mulţumesc și du-te dracului, Francesco. 

— Ce vrei de la mine? 

— Să mă încurajezi. Spune-mi că viaţa nu înseamnă lărvuțele 
și lărvișoarele pe care le văd eu. 

— Caută-ţi pe altul să te încurajeze, găsește-ți un iubit, un 
prieten, un preot, un imam, eu nu reușesc nici măcar să mă 
încurajez pe mine însumi. Și grăbește-te, că timpul trece, m-ai 
auzit? 

Închisese. O sună din nou și rămase o oră la telefon. 


Aerul din secţia Omucideri era incandescent. 

— Bagni, hai să mergem la Dalia White, îi luăm și îi facem să 
vorbească cum făceam pe vremuri, ce ne costă? 

— Băieți, am înțeles, idioții ăștia vor plânge, dar noi nu facem 
tâmpenii. Acum că ai venit și tu, Lando, începem să discutăm. 
Vreau să știți toţi că Tiffany, colega noastră, a fost grozavă, îi 
spusesem să verifice bonul de la barul găsit în zona șoselei de 
centură și a aflat o informaţie prețioasă. Spune-le-o, Tiffany. 

— Rallo Attilio e client al barului care a emis bonul. Foarte 
probabil era acolo, la 11.00, în ziua în care am găsit cadavrul. 
Orarul coincide. 

Vocile se transformară în declaraţii de război. 

— Mizerabilul ăla de Rallo, păi, atunci a fost chiar el. 

— Ar trebui să-l nenorocim, cum face el cu fetiţele, spuse sec 
Landolfi. 

Cu cât Bagni îl cunoștea mai bine pe colegul lui, cu atât își 
dădea mai mult seama că nu era deloc un om simplu. În spatele 
aerului său romantic, spectral, de „suferinţe de tânăr seducător” 
trebuia să ascundă destule calităţi. Și poate și vreo rană adâncă. 

— Valentina era o angajată de-a lui și a omorât-o, nu? Aflăm 
cauza crimei cu pumni în gură. Și primele lovituri, anunță Cane, 
vor fi ale mele. 

— Dar nu putem merge să-l luăm dacă nu avem ceva mai 
mult ca să-l înfundăm. Chiar dacă îl prindem la mijloc, ăla e un 
recidivist, știe că dacă rezistă, mai mult de atât nu putem face. 


— Tu îl cunoști personal, nu, Bagni? întrebă Cane. 

— De aceea v-am spus, e unul obișnuit cu interogatoriile. 

— Aici riscă treij' de ani, treij' de ani fac să se dezlege și limba 
unui mut, spuse Landolfi. 


VP - 196 


— Da, tocmai de asta trebuie să știm mai multe înainte să-l 
atacăm. Nu trebuie să aibă scăpare, preciză Bagni. 

— Dacă e el, replică, la rândul ei, Tiffany, care, de când fusese 
primită în grupul celor de la Omucideri, ţinea să-și interpreteze 
rolul de avocat al libertăţilor civile, chiar dacă era cea mai 
justițiară din secție. 

— Dacă e el, desigur, repetă Bagni. 

Cinerino se ridică în picioare. 

— Până acum, Landolfi a muncit foarte bine, dar, în opinia 
mea, suntem la o răscruce. Fie mergem să-l luăm pe Rallo, fie 
vedem ce se întâmplă. 

In timp ce o spunea, Tiffany scutura din capul cârlionţat. 

— Sau îi punem un microfon cât mai repede posibil. 

— Da, cred că e un pas obligatoriu, concluziona Bagni. 

— Atunci, ce așteptăm? 

— OK, Cinerino, scrie un „decont de investigaţii”, explică de 
ce și cum ne trebuie și mergem să-l cerem judecătorului... 

— E nevoie de o săptămână pentru autorizaţie, când merge 
bine. Dacă dăm publicităţii știrea că victima a fost identificată, 
atunci Rallo și ai lui vor reacționa. Vor spune câteva prostii, 
neștiind că sunt spionaţi, nu? întrebă Landolfi. 

— Băieți, să urmăm regulile, spuse Tiffany. 

— Da, dar acum noi trebuie să punem oricum un microfon 
acolo înăuntru cât mai repede, fără să pierdem timp preţios, 
spuse Cinerino. 

— Abuziv sau cerem autorizaţie? întrebă din nou Tiffany. 

Rezumase cu acea întrebare diferenţa dintre a face și a 
întreba. 

— OK, îl punem abuziv și apoi vedem. Ești de acord, Bagni, 
sau exagerăm cu încălcarea regulilor? 

Bagni ridică din umeri. Se gândea la Valentina și la copilul pe 
care-l purtase în pântece. O ţinuseră prizonieră cine știe unde, o 
loviseră și, în timp ce era acolo, copilul se născuse, dar era prea 
mic și nu supravieţuise. Apoi, cine știe, o gaură neagră îi 
înghiţise și apoi apăruseră: ea - lângă șoseaua de centură, iar el 
- lângă piaţă. 

— Bagni, ce ai? 

— Nimic, dacă suntem toţi de acord, nu mă opun, asta e 
democrația, încercă să glumească. De fapt, să îl punem în 


VP - 197 


noaptea asta. Lando, tu care frecventezi locul, știi cum e 
sistemul de alarmă? 

— Păi, cine l-a văzut? glumi, prefăcându-se că fusese foarte 
distrat. Apoi îl descrise: era un sistem simplu, legat la ușă și la o 
fereastră, fără senzori. 

— Sigur, comentă Cinerino, nenorociţii ăștia nu au nevoie de 
prea multă protecţie, Rallo delatorul doarme mai mult decât 
liniștit. 

— Cine vine? întrebă Bagni. 

— Dacă pot să sugerez, mergeţi tu și Cinerino. Eu, încheie 
Landolfi, poate o scot în oraș pe Serena. Dacă sunt bun, o fac să 
golească tot sacul. Și pe la 3.00, clasica oră a microfonului, sigur 
nu termin. 

— Da, noaptea fierbinte a inspectorului Lando. 

— Sunt sigur că ne va fi mult mai utilă prietena mea decât o 
sută de microfoane. Punem pariu? 

— Pe ce, Enrico? îl întrebă Bagni pe Landolfi. 

— Pe cincizeci de euro că și de data asta voi afla mai multe 
lucruri decât veți aduna voi cu microfoanele. 

— S-a făcut, spuse Cinerino. 

— Exagerat, ca toți învăţăceii, crezi că deţii adevărul, 
conchise Bagni. 

— Nu, France. Din păcate pentru ea, Serena e o fată fără 
bariere. Luată cu binișorul devine o sclavă, și, în timp ce o 
spunea, părea foarte trist. Nimeni nu știe că am dat un prenume 
și un nume fetei carbonizate, secretul a ţinut până acum. Dar 
am impresia că Serena s-a convins, sau chiar știe, că prietena ei 
a fost omorâtă. Știu că îmi ascunde încă o groază de lucruri, 
trebuie să mi le dezvăluie, sper la ce-i mai bun. 

Felul lui de a vorbi era plin de blocaje, de grimase, de 
sarcasm. Poate era clasicul indecis în faţa oricărui lucru, numai 
cu femeile avea un talent nerușinat. 

— Lăsați pe mine, oricum voi aveţi microfoanele, iar eu o am 
pe ea, spuse, ducându-se să ia din dosar câteva fotografii cu 
cadavrul desfigurat. 

— Ce vrei să faci cu astea? 

— Să inspir teamă, spuse frumosul Enrico. Serena aceasta, 
preciză, e o fată bună, în fond. Adică face pe prostituata, dar nu 
e rea. 

— Pe când nunta? îl luă peste picior Cinerino. 


VP - 198 


— Bine. Închideţi ușa. 

— Hai, suntem toți polițiști aici, Lando, nu face pe cretinul. 

— Om fi toți polițiști, dar nu-mi vine să fac toată poliţia să știe 
ce tip de muncă desfășor. Bagni, se zici? 

Bagni îi dădu dreptate lui Landolfi și închise ușa lăsându-l să 
explice ca trebuiau să fie toți recunoscători bietei prestatoare de 
sex plătite în acord. 

— Eu nu mă simt bine pentru că, dacă mă uit la mine prin 
ochii ei, trebuie să-i par primul bărbat care ţine puţin la ea, iar 
eu sunt un poliţist la lucru. 

— l-o vei spune cu calm, și ea va înţelege, îl încuraja Bagni. 

— Va fi o traumă dublă. Mi-a spus că Valentina era prietena ei 
și că a plecat într-o călătorie, dar în timp ce o spunea, îi venea 
să plângă. De ce? Știe ceva ce nu-mi spune, mi se pare limpede, 
și atunci trebuie să insist. Am consolat-o, am ţinut-o în brațe o 
noapte întreagă fără să facem nimic. Nici nu vreau să mă 
gândesc la momentul când va descoperi cine sunt. Voi puneţi-vă 
microfoanele, eu merg mai departe cu povestea mea, v-am 
spus, sunt pașii care trebuie făcuţi. Singurii care ne rămân, de 
altfel. 

— De acord, însă așteaptă puţin. Bagni se uită, pe rând, la 
colegi: Din întâmplare, Serena aceasta, întrebă, ţi-a spus 
vreodată că prietena ei era însărcinată? 

— De ce, era însărcinata? 

In cameră se făcu liniște. Bagni se rezemă de ușă. 

— Băieți, tocmai am aflat. Se pare că da. 

— Se pare sau așa e? 

— Să ne gândim ca și cum ar fi fost și nu ne înșelăm. Facem 
investigaţii pentru dublu asasinat. 

— Nu pot să cred, spuse Tiffany. 

— Erau persoane care se duceau la ea să se lase masate nu 
pentru că era bună și frumoasă, ci pentru că era bună, frumoasă 
și însărcinată. Că există astfel de oameni știm, și acum îi vom 
avea în față, și când va fi așa, vreau ca toţi - toţi, și tu, Cane - 
să va amintiţi un lucru. Că noi suntem polițiști. Oameni ai legii. 
Dacă ar fi după mine, pe delator l-aș împușca fix între picioare și 
nu cred că pentru asta m-aș duce în infern, dar noi nu facem 
astfel de lucruri. Nu în orașul M., nu lui Rallo. De aceea, Lando, 
tu acum afli adevărul de la botoasă, trebuie să afli dacă 
Valentina era sau nu însărcinată și dacă asta era atracţia locului. 


VP - 199 


De data asta trebuie să o faci să vorbească, fără niciun scrupul, 
ascultă-mă. 

— Scuze, Bagni, și fătul? întrebă Cane. 

— A ars înăuntru? întrebă Cinerino. 

Tiffany îl privi cum privești un porumbel strivit de o mașină. 

— Analizele trebuie să confirme, dar se pare că era cam în 
luna a șaptea. Copilul ar fi putut să-l piardă din cauza loviturilor, 
spuse Bagni. 

Un șoc nervos făcu să se îndoaie spatele lui Nando Cane, care 
se sprijini de birou. 

— France, nu-ți mai bate joc de noi... 

— Imi pare rău, Nando. 

— Acel nou-născut pe care l-am văzut la morgă... 

— Da. 

Agentul Cane lăsă capul în jos și izbucni în plâns asemenea 
unui copil, de parcă ar fi fost „acel” copil. Își făcu semnul crucii 
și deschise ușa biroului, fără să spună un cuvânt. 

Bagni închise ușa la loc. Se sprijini de zid. Și le explică 
colegilor lui cum aveau să procedeze. 


8. 


Economistul elvețian îi zâmbea lui Cosmo. Era amabil și puţin 
indiferent. 

— Te fac să economisești aproape șase mii de euro pe an cu 
cheltuielile bancare. 

— A, Rolando, dacă ar fi fost vorba numai de șase mii de euro, 
uite, evitam aceste două ore de semnături. Șase mii le câștig 
așa, spuse Cosmo, pocnind din degete. 

Ca și cum era deja prea obișnuit cu noua vulgaritate a 
clienţilor și nu se mai mira de nimic, cu aerul democratic și 
răbdător pe care se forțează să-l asume nobilii când vorbesc cu 
servitorii, expertul în probleme bancare replică: 

— Nu mă îndoiesc, Cosmo, dragul meu, dar privește aici. E 
mijlocul tău de a câștiga, net din procentajul meu. Numai 
datorită acţiunilor americane pe care le-am cumpărat anul 
trecut și le-am revândut ieri, vom fi gata, peste puţină vreme, 
pentru o asemenea investiție care să te ajute să nu mai 


VP - 200 


muncești niciodată. Banul care produce calitatea vieţii. Îţi dai 
seama? V-aţi putea duce unde vreţi, să trăiţi din rentă. 
Guatemala, Honduras, Caraibe, Miami. E visul tuturor, nu? 

Cifra câștigată într-un singur an era uluitoare și Cosmo i-o 
arătă Cinziei. Fata dădu din cap distrată în fața cifrei pe care 
tatăl ei, om de serviciu la o școală, nu o câștigase în douăzeci de 
ani de curățat scările, de sunat clopoțelul și de nopţi lungi 
solitare în care să fabuleze, așezat pe scaunele unde se așezau 
suplinitorii. 

Stăteau toţi trei într-un restaurant, ascunși într-un separeu, și 
mâncaseră o gustare cu somon și caviar și apoi o friptură 
excelentă, stropită cu un merlot local, cu garnitură de budincă 
de dovleac. 

Pe Cosmo îl durea încheietura din cauza semnării sutelor de 
hârţoage sub privirea vigilentă a elvețianului. 

— Vrei să-mi explici ce semnez? Un bilanț? 

— Iţi fac conturile imposibil de urmărit, dragă capitalistule, și 
schimbăm și instituţia bancară. 

— Dar pe urmă vii la cazino cu noi? întrebă Cinzia, rupând 
tăcerea ei. 

Cosmo se uită foarte urât la ea. Nu mai avea chef să iasă din 
camera de hotel, ideea de a o ucide pe Santa i se înfigea ca un 
cui încins chiar sub stern. Îi va trece acea neliniște, pentru că 
înotătorul știe să treacă de orice val, dar nu avea nici cel mai 
mic chef să meargă printre s/ot machines și mese de chemin de 
fier. 

— Cu mare plăcere, i-o luă înainte Rolando. 

— Atunci de ce nu vă duceţi voi doi? Sunt puţin obosit, spuse 
Cosmo. 

— Hai, vino și tu... Sigur, mi-ar plăcea să știu că parcurgi 
actele de la mine, dar cine îţi înregistrează mâine, în zori, aceste 
hârţoage dacă nu le pregătesc eu în noaptea asta? Mă plătești 
dacă produc, nu? 

— Da. 

— Atunci îmi iau o pauză și o duc pe Cinzia ta la cazino dacă 
ai încredere. Și mâine treci pe la birou să iei chitanțele... 

— Muncesc, câștig, plătesc, pretind, hai, atunci trimite-mi la 
hotel prin secretara ta, mâine, înainte de 10.00, documentele 
astea care vor face din mine un nabab, glumi Cosmo. Și 
distracţie plăcută, domnilor, voi care puteţi să vă distraţi. 


VP - 201 


În camera de hotel, Cosmo se uită la un film vechi franțuzesc 
la televizor. Il măcina o îndoială: Santa trebuia să moară și nu 
putea să procedeze altfel. Dar chiar trebuia să o ucidă personal? 
Nu putea să recruteze rapid pe unul din băieţii abili, pe Fasano 
sau Savelletri, ca să execute ordinul, să evite represalii din 
partea sicilienilor și să nu se păteze cu sângele fostei lui femei? 

Să aibă încredere în localnici, nu, nu era cazul. De acel grup 
trebuia să-ţi fie teamă nu pentru că erau răi, ci pentru că i se 
păreau nebuni. 

Un lucru trebuia să facă: să se organizeze. Și, deci, devenea 
necesar să lase mașina în zona crimei cu o noapte înainte. 
Mașina e și parte din arsenal. Trebuia să aibă totul pregătit, la 
îndemână, dacă voia să o închidă pe Santa într-un palton din 
lemn, duminică dimineaţa. Pentru că nu va fi ușor să o ucidă și 
să o șteargă, exact ca atunci când se aruncă în marea agitată. 

Și-o închipui pe Cinzia care pierdea la slot machines și la 
chemin de fier. Se gândi că Rolando, având lângă el o fată 
taciturnă și plictisită, care cerea, după obiceiul ei, pahare de 
Coca-Cola cu rom, era foarte amabil. 

„E un prieten, în fond. Mi-a spus dacă am încredere... De 
parcă nu i-aș cunoaște. Cinzia la masă părea jenată până și de 
faptul că dobitocul ăla de contabil răspunde la celular în 
germană, în franceză sau în engleză, în funcţie de interlocutor. 
Și el, în afară de conturi, ce dracu’ înțelege din viaţă? Nimic, 
sunt doi pești ieșiţi din apă, care acum sunt bucuroși să arunce 
puţin din banii mei la masa verde”. 


Când Cinzia se întoarse la hotel era ciudată. 

— Nu mă mai trata așa, mă lași singură cu un străin, îi spuse, 
sărutându-l. i 

Mirosea a alcool și nici măcar nu trecuse pe la baie. Işi 
scosese pantofii, bluza de mătase și adormise, brusc, pe pat, pe 
jumătate îmbrăcată, ca și cum, revăzându-și logodnicul în hotel, 
se liniștise. 

Cosmo o mângâie pe obraz. Poate se prefăcea că doarme. 

— Ești o fată bună, îi spuse, ești o păpușă frumoasă, ești 
jucăria mea preferată, jucăria mea cea mai preferată, îi repetă 
ridicându-i fusta. 


VP - 202 


Cinzia bombănea, dar Cosmo n-o mai băga în seamă, se 
abandonă, cu mâinile, cu limba. Era excitat, își puse un 
prezervativ și o pătrunse cu forța. Cu cât ea îi rezista mai mult, 
absentă și inerta, cu atât mai puţin respect avea el. 

li ridică picioarele. Pulpele Cinziei i se încolăciră după gât: în 
acea poziţie, de fiecare dată când împingea adânc, știa că-i 
provoacă durere, împingea și îi privea, pe furiș, chipul impasibil, 
în afara unui mic tremur al pleoapelor. O insultă, salivă peste ea 
și, când termină, ţipă. Imediat după, îi aruncă picioarele într-o 
parte și căzu cu spatele pe saltea. 

Işi scoase prezervativul, îl înnodă și îl aruncă pe marmura 
lucioasă a pavimentului. Apoi stinse veioza de pe noptieră. 
Uitase să închidă obloanele, lumina lămpilor de pe stradă făcea 
contururile din cameră albăstrii. 

| se păru atunci că Cinzia deschisese ochii. Și zâmbise în 
penumbră. 

Cosmo o îmbrăţișa, dar ea, cu un geamăt, se îndepărta de el, 
întorcându-i spatele. 


9. 


Ospătarii alunecau pe pavimentul de marmura de parca 
aveau patine, supravegheați de severul patron, domnul Eupilio, 
care purta vestimentația lui clasică: pantaloni închiși la culoare 
cu ghetre, pantofi englezești, o cămașă lunga, albă, imaculată, 
cu inserții piqué, și purtând pe cap un turban de bucătar. Era 
deja înalt și devenea gigantic, îmbrăcat așa, impunea respect 
printre angajaţi și oferea sugestii clienţilor. Dintre care nu puțini 
îi spuneau Maestro și i se adresau cu tu. 

Incepuse să laude, ca și cum erau cine știe ce daruri din cer, 
„apetitivele” pe care Maretta Zara, ingegner Cucchi și Corrado 
Genito așteptau să le primească la marea masa rotunda și 
izolată de restul încăperii. 

— Aţi făcut o alegere perfecta, domnilor! se lăuda, subliniind 
armonia care emana din contrastul felului ales de doamna, 
acest foarte fraged rât de porc cu raci-de-mare și tomate verzi. 
Măduva cu mazăre și ciocolată, dumneavoastră, dragă 
președinte, o cunoașteţi deja, dar mi-am permis să adaug o 


VP - 203 


ceapa mare, a venit azi-dimineaţa din aceeași grădina de 
legume bio a contesei Bra. Și pentru dumneavoastră, dragul 
meu, iată un excelent apetitiv, sparanghel ă la Cupidon. Dacă 
îmi permiteţi, vi-l descriu. Ca să-i fac așa gustoși, am fiert... 

— E în regulă așa. Mulţumesc, puteţi merge, îl pofti Genito să 
plece. 

Bucătarul reacţiona ca un boxer care încasează o directă în 
coșul pieptului. Se aplecă în față, fără suflare. 

— Cum? 

— Trebuie să vorbim și, dacă ne lăsaţi în pace, e mai bine, 
explică Genito. 

Domnul Eupilio, înalt, gras, chel, cu un mare neg în bărbie, 
era obișnuit, de cel puţin douăzeci de ani, cu plecăciunile 
oaspeților săi. Se întoarse mirat spre doamna Zara, ocupată să 
secționeze, cu calmul unui sfânt, racii-de-mare care garniseau 
râtul. /ngegner Cucchi, unul care cel puţin o dată pe lună cina la 
ei, să zicem că de fiecare dată când trecea prin orașul M., o 
persoană elegantă și amabilă, îi făcu un semn să nu intervină. 
Lui Eupilio nu-i venea să-și creadă ochilor. În restaurantul /ui 
foarte decorat, unde chiar și trei președinți ai Republicii se 
ridicaseră în picioare ca să-i strângă mâna și să-i facă 
complimente, era bărbatul acela cu o haină urâtă și galbenă, 
care îndrăznea să-i spună să se care. Lui? Tocmai voia să 
deschidă gura când întâlni din nou privirea consultantului de 
securitate. 

— Mă scuzaţi, cum doriţi. 

Se retrase până la bucătărie, deschise o ladă din secolul al 
XVIII-lea și își turnă o doză zdravănă de coniac vechi de o sută 
de ani. 

— Fanny, știi pe cine am revăzut dincolo? 

— O, nemernicule, ţi-am spus că nu mai trebuie să bei măcar 
până la plecarea clienţilor. 

— ÎI mai ştii pe Giorgio, clientul nostru care are Gigamobilio? 

— Ai deja halucinaţii, grasule? Nici măcar nu e printre cei cu 
rezervări. 

— Cretino, nu mă lași niciodată să vorbesc. Giorgio 
sărbătorise aici cu angajaţii lui sfârșitul unei perioade grele, îl 
storseseră de bani, îţi amintești? Și un tip făcuse în așa fel încât 
chestiunea să se rezolve. Unul care a folosit o bombă, îți 
amintești, da sau nu, tâmpito? 


VP - 204 


— Îmi amintesc bine. Un bărbat frumos, unul care se înţelege 
că știe să-și folosească bine cucul:?. De el vorbești? Și cu cine e 
la masă? 

— Cu târfa aia de Zara și cu Cucchi. M-a trimis, practic, la 
plimbare în fața tuturor, așa mi-a făcut. 

— Și de la celelalte mese și-au dat seama? 

— Cred că nu. 

— Măcar atât, pentru mine e o mare satisfacție să fiu printre 
puţinii care știu cât ești de antipatic. 

— Cred că ăia trei pun ceva la cale. 

— Să-l sunăm pe șeful poliţiei, e un prieten. Nu face, ca de 
obicei, pe tine. 

— Lasă-mă să mă gândesc, Fanny. Nu, nu, mai bine nu. ÎI sun 
eu mâine ca să-i spun că am primit doi porcușori sarzi crescuţi 
în aer liber și, ca și cum n-ar fi nimic, îi spun că târfa a venit la 
cină cu Cucchi și cu unul pe care nu-l cunoșteam. Ce zici? 

— Excelentă idee, dar încearcă să mergi drept. 

— La alcool rezist, pe tine nu te mai suport. Așadar, 
avvocato”, cum vi s-a părut găinușa? Nu-i așa că e foarte bună? 
Biftecul, nici măcar nu îndrăznesc să întreb, l-am gustat eu în 
seara asta. Fiecare cu „madlena” lui, nu? 

Rămăseseră puţini comeseni în elegantul și rafinatul 
restaurant al lui Eupilio și al lui Fanny. Patronul, aranjându-și 
turbanul, se duse să-i plictisească pe toți cu discuţii pe două 
teme, mâncarea și Islamul. 

— Dacă vin ăia aici, nici vorbă să mai mâncăm și să mai bem 
așa cum trebuie, nu va mai fi carnea noastră în sânge, va fi 
sfârșitul bucătăriei occidentale. 


— Deci, situaţia e aceasta, explică Genito cu voce joasă, 
băgând în gură un dumicat verde și roz. Acceptabilă chestia 
asta. Deci, am descoperit o treabă destul de gravă care trebuie 
să ne invite la o mai mare prudenţă. Așa cum știți, îmi schimb 
telefoanele și itinerariile, dar încă din prima seară în care aţi 
venit la mine, tu și idiotul ăla cu coadă de cal aţi fost surprinși și 
poliţia mă supraveghează, acum e lucru sigur. 

— Dumnezeule! 


32 Cu sensul de penis (nitr.). 
33 Doamnă avocat. 


VP - 205 


— În fiecare zi întocmesc un proces-verbal, cu cine mă văd și 
ce fac. 

— Și cu banii pe care-i avem în mașină ce facem? Trebuie să-i 
iau înapoi? întrebă Cucchi. 

— Nu, dimpotrivă, dottor Cucchi, sunteți aici cu șoferul, nu? 

— Sigur. 

— ÎI puteţi ruga să iasă și să facă doi pași dincolo de parcarea 
interioară? Oricum, aici suntem în casa hoţilor și nu fură nimeni 
nimic. Șoferul dumneavoastră trebuie să verifice dacă aproape 
de restaurant e o mașină... azi mi se pare că e un Megane, cu 
doi oameni înăuntru. 

Continuă să mănânce și gustă și o bucăţică de rât din farfuria 
femeii. 

— Da, doi oameni în Megane, confirma Cucchi, închizând 
celularul. Era impresionat. 

— Mi se face rău de la stomac, spuse Maretta. 

— Nu, mănâncă, îţi va face bine. Până la urmă, e mai bine 
așa. Să știi că ești urmărit poate fi un avantaj. Așa că nu vă 
faceţi prea multe griji din cauza lor. La sfârșitul cinei vom găsi o 
mașină unde să punem banii recompensei. Eu îi voi duce 
răpitorilor și îl veți avea pe Elvio al vostru liber poimâine, în ziua 
Marelui Premiu. 

— Dar cum vei face dacă te verifică? 

Râsul lui Genito îi încuraja. 

— Da, și după voi eu am venit aici la cină numai pentru 
plăcerea de a mânca niște colesterol în stare pură? Dacă 
suntem aici, e pentru că știu deja ce să fac, când și unde. 

— Ai noutăți? Telefoanele tale nebunești au decurs bine? Și ce 
așteptai ca să-mi spui? 

— Pentru că nu putem să mai folosim telefonul ca înainte. Și 
prefer să vă spun prin viu grai la ce-mi folosesc banii. După cum 
știți, am coborât puţin preţul. 

— Ai reușit să vorbești și cu Elvio? Îl eliberezi pe 18? 

— Ai o obsesie, Maretta. 


Un ospătar blond și subţire, ca un manechin, veni să strângă 
farfuriile goale de la apetitive. Un altul tropăia deja prin 
bucătărie ca să servească primul fel. Programul de general de 
corp de armată al domnului Eupilio suferea de o incertitudine. 
De obicei, în acel moment al cinei, întreba mereu cum fusese și 


VP - 206 


cum găsiseră comesenii delicatesele lui. Se apropie de masa 
rotundă cu șervetele brodate de mână și paharele de cristal. 

— Bunicel, anticipă Genito, ridicând paharul gol. Celebrul 
bucătar era indecis dacă să cheme ospătarul sau să fie el cel 
care să toarne de băut, cum făcea cu mulţi ani în urmă, însă 
îndoiala dură foarte puţin, deoarece clientul, oricine ar fi, are 
întotdeauna dreptate. Apucă sticla. 

— Acest vin, după cum știți, este îngropat într-o amforă și un 
asemenea procedeu, extras din antica înţelepciune... 

— Aţi vrea să ne serviţi și să ne lăsaţi în pace? Avem minutele 
numărate, dragule, îl întrerupse detectivul privat. 

— Bineînţeles, dacă aveţi nevoie, sunt aici, peste puţin timp 
sosesc porțiile de lasagna și năsturei cu frunze de cicoare calde 
și foie gras, pentru felul doi... 

— Vedem mai încolo. Liber, ordona Genito. 

— La dispoziţia dumneavoastră. 


Chiar dacă toți erau obișnuiți să vorbească cu voce scăzută, 
chiar dacă uneori o muzică sentimentală ţinea companie 
clienţilor, chiar dacă tablourile de pe pereţi valorau, fiecare, trei 
sau patru milioane de euro și adesea erau comentate între un 
fel și altul, scena cu Eupilio gonit în halul acela nu trecuse 
neobservată. Câţiva mari industriași îl invidiară pe Genito: erau 
ani de când și ei se duceau acolo să mănânce și nu să fie 
sufocaţi de anunţarea felurilor de mâncare tratate ca și cum ar fi 
fost cine știe ce capodopere. Insă continuau să dea din cap. Să 
suporte. Să-i zâmbească acelui bucătar băgăreţ, iertându-l doar 
pentru că mâncărurile lui erau unele pe care fiecare gurmand de 
pe pământ le-ar fi mâncat bucuros și era un mare noroc să fie 
acolo, în orașul M., și să poată să-și permită acele cine, acele 
seri, acele mărturisiri. 

— Zilele trecute a venit aici... aţi înţeles cine, nu? Și spune că 
trebuie să facem ca el, să investim în petrol și gaze. Acesta e 
viitorul și ni-l oferă pe o farfurie de argint foștii comuniști. 

Savurară acele formidabile /asagnette. Insă cei doi comeseni 
îl priveau fix pe Genito. 

— Pe unul din răpitori l-am și văzut. Și mi-a dat fotografia 
aceasta. Vreţi să o vedeţi? Nu e un spectacol potrivit pentru 
cină. 


VP - 207 


Obișnuita fotografie explicită ca să provoace plânsul familiei. 
Dar la masa aceea mâncau și nu plângea niciunul dintre cei trei 
privindu-l pe Elvio Wolfson cu un lanţ la gât și cu ziarul ţinut 
deschis. 

— Cum i-ai convins, Corrado? 

— Ceea ce contează e rezultatul, nu? Nu e așa, ingegner 
Cucchi? 

— Corrado, te rog, mă faci să mor de neliniște, continuă 
Maretta. 

— Să zicem că le-am propus un schimb și l-au acceptat. A fost 
o negociere complexă, articulată și fructuoasă. 

— Vorbiţi ca un prieten de-al meu sindicalist, spuse Cucchi. 

— Adică bani pentru ostatic, termenii discuţiei au rămas 
aceiași. Dar ăia voiau șaptezeci de milioane. Cum ai reușit să 
cobori preţul până la zece, făcându-ne să economisim atât de 
mult? întrebă Maretta. 

Genito nu răspunse. Se gândea că n-ar fi fost rău să-i 
dezvăluie neliniștitei și neîncrezătoarei Miss Sorriso adevărul, 
adică: „În realitate, am încheiat partida la două virgulă patru și, 
deci, șapte milioane și șase sute de mii le pun, curate, în 
buzunarul meu. Pe Santa am plătit-o ieri și, deci, trebuie să 
adaug șase sute de mii pe alte cheltuieli. In plus, pentru 
dobitocii conduși de William, incapabilii ăia care locuiau 
provizoriu în Via Mac Mahon, va fi de ajuns cam o mână de 
mărunţiș. La sfârșit, dacă adaug răsplata mea, câștig în jur de 
treisprezece milioane de euro, însemnând că îmi urmez visul. 
Îmi deschid un hotel la Veneţia, unde există unul dintre cele mai 
frumoase cazinouri din lume, și nu mai muncesc”. 

— Păi, spuse, am fost bun, dar e mai bine să nu știți ce 
aspecte au cântărit în negociere. Să spunem, dar nu-mi puneţi 
întrebări, că și ei au câteva puncte slabe și acolo am introdus un 
fier incandescent ca să-mi câștig onorariul, care vă va fi, ca 
întotdeauna, facturat. 

— Bani câștigați cu eleganţă, Corrado. Și, în plus, ești o 
persoană care sper să ne rămână aproape pentru totdeauna. O 
întâlnire rară. Dar de ce ai ochii umezi? Nu credeam că ești unul 
care se emoţionează ușor. Ai văzut, Pietrino, ce bărbat frumos? 
Se vede că a fost carabinier. 


VP - 208 


Celularul lui sună când era la jumătatea ultimei înghiţituri de 
lasagnetta. Era celularul pentru urgenţe, singurul deschis. Fie 
decenala lui logodnică, fie... 

Era chiar William Chiodi, prietenul lui pungaș. Nici nu reuși să 
spună „alo”, când celălalt, cam euforic, urlă: 

— Unii vor banii în numerar, alţii prin virament. 

— Ce spui? 

— Genito, sunt prietenul tău, îţi amintești? Ne-am văzut la 
cramă, ne-ai dat o sarcină, apoi ai adus-o chiar pe splendoarea 
cu țâţele imperiale și îți fac un raport în fiecare zi... 

— Tocmai, acum e puţin cam noapte. 

— Dar noaptea e scurtă pentru noi... un cântec de pe vremea 
noastră, îţi amintești? Vino pe la noi. Acasă la știi tu cine. Dar 
pregătește-te de chestii frumoase, pentru că avem... 

— Taci, îl întrerupse Genito, adăugând câteva înjurături. Sunt 
urmărit de poliţie și poate și interceptat. 

— Hristoase! întrerupse legătura William Chiodi. 

Genito îl sună din nou. 

— Ascultă. Dacă trebuie să vin, ar fi mai bine ca nimeni să nu 
mă vadă? Asta vrei să-mi spui? 

— Glumești? Nimeni nu trebuie să fie pe urmele tale, altfel 
intrăm cu toţii la mănăstire pentru mult, mult timp. Am făcut 
deja o „ridicare” specială, nu știu dacă mă înţelegi. 

Genito simţi că îi fuge pământul de sub picioare. Termină 
vinul alb, înghiţi ascultând de cealaltă parte respiraţia 
schimbată a entuziastului William. 

— Dar ce iniţiativă frumoasă aţi avut? N-aţi putut să mă 
anunţaţi înainte, nu? reuși să îngaime. 

— Ne-ai spus tu că aveam mână liberă și unele ocazii, când 
trec, înţelege-mă din zbor, merită oprite. Excepţional, vei vedea, 
nici nu-ţi imaginezi ce am descoperit. 

Cine știe ce ridicaseră. Poate exista într-adevăr o curvă care 
făcuse înțelegerea cu răpitorii ca să-l înșele pe Wolfson. Sau 
poate altcineva, cineva care știa. 

— Bine, staţi liniștiți, mai devreme sau mai târziu ne vedem. 

— Nu ne ducem la culcare devreme și apoi cinci la sută fac 
cinci sute. 

— Nu. 

— Da. 

Închise telefonul în timp ce farfuriile dispăreau. 


VP - 209 


— Ce se mai întâmpla? întrebă Cucchi. 

— Nu pot să răspund. Inţelegerea e că voi plătiți și eu 
muncesc. Dacă în continuare nu știți nimic, e mai bine pentru 
toți. Dacă într-o zi veți fi interogaţi, nu veţi minţi și veţi pune 
orice lucru în seama mea, e inclus în preț. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. E o emoție pe care am simţit-o 
deja. Bagni și Longino, când m-au audiat la Procuratură, m-au 
făcut bucăţi, spuse Cucchi. 

— Trebuie să-mi fac griji pentru soţul meu? întrebă Maretta. 

— Nu, eu trebuie să-mi fac griji pentru mine. Și cu asta basta. 

Rămăseseră ultimii în restaurant. Bucătarul Eupilio l-ar fi dat 
afară cu plăcere pe Genito, însă trei generaţii de înaltă și 
primitoare gastronomie îl obligau să fie amabil. 

— E de ajuns, domnilor, sau îmi permiteţi să vă sugerez 
pieptul de bibilică și ficatul ei preparat cu vin Ghemme și miez 
de nucă cu cepșoare glazurate cu miere? 

— Cum e făcut? întrebă Genito. 

— Vă rog? 

— Până acum am mâncat foarte bine, aţi fost într-adevăr la 
înălțimea faimei dumneavoastră mondiale. E a doua oară când 
mănânc aici și găsesc mâncărurile dumneavoastră excepționale. 
Eram indecis între escalop de lup-de-mare cu rădăcină de mărar 
și tocană de găinușă-de-mare cu năut și cu aromă de picioare 
de porc. Dar acest piept de bibilică mă face curios. Cum Îl 
preparaţi? 

— Trucul este să scoţi membrana și să pui miere când treci 
cepșoarele din tigaie în cuptor, pentru șase minute precise. 
Ficăţeii se prepară separat. 

— Evident. 

— Evident, desigur. La foc mare, două minute, adăugând 
nucile și mirodenii. La sfârșit e bine să puneti în farfurie, peste 
bibilică, sosul foarte cald. 

— Bine, am să aleg bibilica. Aș schimba și vinul, aș vrea un 
Amarone. Aveţi din vinăria Del Frate? 

— Vă felicit pentru alegere, domnule. Am o rezervă din '98. 

— Foarte bine. 

— In afară de asta, ca să nu pierdeţi prea mult timp, cât 
așteptăm bibilicile, ne puteţi descrie câteva deserturi potrivite 
ca să încheiem frumos această seară? De exemplu, prăjitura din 
făină de castane are un nume prea simplu ca să fie numai asta, 


VP - 210 


nu-i așa? A, dar înainte să avem plăcerea de a vă asculta, în 
bucătărie aveţi un ajutor? 

— Este Fanny, și fiica mea, Cristiana, care s-a întors de la un 
stagiu în Paris și un tânăr irlandez... 

— OK, OK, puteţi să-l întrebaţi pe ajutorul dumneavoastră 
irlandez dacă știe să conducă un Porsche fără să îl lovească? Îi 
spuneți să vină aici? Mulţumesc! 


Era aproape ora 1.00 când, din curtea restaurantului, porniră 
în mare viteză spre șoseaua de centură mașina lui Cucchi și 
rapidul Porsche al lui Genito. In mai puţin de două secunde, 
Genito și Maretta Zara, aflaţi în mașina fiicei domnului Eupilio, 
un Mercedes CLK Cabrio, de o culoare roșie minunată, văzură 
automobilul Renault Megane negru al agenţilor pornind pe o 
pistă care nu avea să-i ducă nicăieri. 

— Bine, te conduc până la un taxi și rămân eu cu mașina. l-o 
vom da înapoi mâine. 

— Dar unde te duci? 

— Investigații. Telefonul de mai devreme. Eu trebuie să 
muncesc, tu mă platești. 

— Telefonul de mai devreme? Are legătură cu Elvio, am simţit 
asta, iar acum vin și eu. 

— Nici vorbă, Maretta. 

— Cum vrei. Dar dacă mă iei cu tine, îmi pun iar sutienul 
acela nou, cu bretele încrucișate, care-ţi plăcea atât de mult la 
petrecere. 

— Bine, să trecem pe la biroul meu. 

— Atunci am dreptate, ești un maniac sexual. 

— Ca să lăsăm banii, nu ne putem învârti cu zece milioane de 
euro prin orașul M., am fi inconștienţi. Să ne grăbim, în scurtă 
vreme polițiștii nu se vor mai putea ţine după Porsche și vor 
încerca să mă găsească în locurile unde merg de obicei, și unul 
dintre acestea e biroul meu. 

— Acel pied-à-terre. Nu râde așa, știu că, până la urmă, te 
simţi bine cu mine. 


VP - 211 


10. 


Genito parcă Mercedesul la două clădiri de casa Miei și, 
auzind în noapte tropăitul tocurilor Marettei, se gândi că, în 
fond, era adevărat, se simţea bine cu femeia aceea. De fapt, îl 
surprinsese. Nu era prostituata snoabă care i se păruse și i-ar fi 
plăcut să o păstreze și după ce avea să-și ducă la bun sfârșit 
însărcinarea, dar nu era cazul nici măcar să se gândească la 
asta. Sună la interfon. 

Mia locuia într-un cartier de case construite pentru ceferiști 
după Primul Război Mondial. Ceferiștii își vânduseră, încet, încet, 
apartamentele și, astfel, pe scara A pătrunseseră niște 
angrosiști de droguri și hoţi din cartier, iar la scara B se 
aranjaseră cinci sau șase familii de  liber-profesioniști 
înspăimântați. Mia locuia la scara A, la etajul doi. 

Coltrane, Orio și Pasquale tocmai își încălziseră o ceașcă de 
lapte cu biscuiţi făcuți în casă de Mia. La sosirea Marettei, se 
înghesuiră să o salute, ignorându-l pe Genito. După ultimul 
telefon, rămăseseră supăraţi. 

— In loc să ne mulțumești, ne-ai tras o săpuneală, protestă 
Mia. 

— Suntem profesioniști, trebuie să ne tratezi mai bine, dacă 
nu eram noi, încă îl căutai pe Wolfson al tău, adăugă Pasquale, 
cu aerul satisfăcut al pisicii care a mâncat șoarecele. 

Intr-un colț al micii bucătării, era un bărbat legat de scaun. 
Acoperit la ochi și cu căluș în gură. Treaz. Atent. Desculţ. 

— Cine e grasul ăsta? 

— Se numește Attilio Rallo. 

— Nu știu cine e. 

— Și ca Papero îţi spune ceva? 

— Porecla asta îmi spune ceva, da. Nu e cumva un pește? 

— Ba da. Se ocupă de Dalia White, locul cu târfe de care îţi 
spuneam. Acolo l-au răpit pe amicul tău Bomber, spuse William 
Chiodi. Era proaspăt bărbierit, avea o cămașă albastră, o haină 
gri care îi venea turnată. 

„Se făcuse frumos pentru Maretta”, se gândi Genito. 

Maretta Zara era gata să reacționeze, dar consultantul de 
securitate îi puse un deget pe buze. Era mai bine, din mai multe 
motive, ca omul legat la ochi să nu știe cine era acolo. 


VP - 212 


Obţinu tăcerea și, astfel, își făcu din nou auziţi pașii. 

— Și ce facem cu porcul ăsta? întrebă Genito, apropiindu-se 
de scaun și zdrobind cu tocul degetele de la piciorul stâng al lui 
Rallo. 

Prizonierul se răsuci pe scaun și înghiţi aer prin căluș. 

— Pot să-l lovesc în testicule, să-l fac să simtă șocurile 
electrice, să-i dau medicamente care intensifică atât de tare 
durerea, încât îl vor face să creadă că e în infern. 

— Poţi să-i faci ce vrei, aici nu ne va auzi nimeni, minţi Chiodi. 

— Ai sculele? 

— Da, le aduc imediat. 

— De ce, aveai altă idee? 

— Eu, răspunse Chiodi, făcându-i cu ochiul lui Genito, sunt 
pentru vechea și obișnuita canistră de benzină. Cum a făcut el, 
cred, cu o biată fată care, apoi, când n-a mai fost utilă, a 
dispărut... A 

— Ce fată? Nu știu nimic despre povestea asta. Imi explici pe 
urmă mai bine. Eu însă ziceam altceva. Cu ce scop îl torturăm? 
Ce trebuie să aflăm de la idiotu' ăsta? Tu, îl întrebă pe Coltrane, 
făcându-i, la rândul lui, cu ochiul, ce ai vrea mai exact de la 
grasul ăsta? 

— Mă gândeam că ar putea să ne ducă la răpitori, pentru că 
am impresia că îi cunoaște. Tu îl faci să vorbească, apoi sufli 
vestea poliţiei și jocurile sunt făcute. Îl eliberează ei pe Wolfson 
și suntem toţi mai bucuroși. Dumneavoastră ce spuneti, 
doamnă? 

— Ar fi extraordinar, nu-i așa, Corrado? răspunse Maretta. 

Genito se arătă disperat. 

— Îţi spusesem să nu vorbeşti, doamnă. Aici n-ai fost 
niciodată și nimeni nu te-a văzut, așa că liniște. 

„Dar ce ideea naibii”, se gândi Genito. Reflectă ciocănind ușor 
cu degetul arătător în capul imobil al lui Rallo. Apoi hotărî. 

— Aţi fost buni. Spuneţi-i doamnei ce răsplată vă promisesem. 

— Și o sută de mii de fiecare. 

— Vezi cum cresc cheltuielile. Pot avea o cafea bună? ȘI, 
acum că suntem aici, să-mi explice cineva cum aţi fost atât de 
eficienți? 

— Avem un maestru bun. Nu, nu pe tine, ci pe el, spuse Orio, 
arătând spre William Chiodi. 


VP - 213 


Orio povesti că s-a relaxat foarte bine la Dalia White, lăsându- 
se servit de o tipa la vreo patruzeci de ani din Foggia. Una care 
se simțea mult mai în elementul ei cu sacoșele de cumpărături, 
dar era divorțată, avea doi copii de întreţinut, și așa, fără prea 
multe drame, decisese să refacă bugetul familial și să cumpere 
uneori roast beef, carne pe care o apreciase cu ani în urmă, 
când făcuse pe femeia de serviciu în casa unui consilier 
comunal. De la această biată fostă servitoare aflase Orio de 
existenţa unei curve foarte solicitate pentru masaje muzicale, 
una pe care și el, îi sugerase femeia, ar fi trebuit să o încerce 
imediat ce se va întoarce dintr-o călătorie. Pentru că avea o 
clientelă destul de sus-pusă. 

Orio, promițând că se va întoarce a doua zi, dar că n-o voia pe 
fata muzicofilă, ci pe ea, o făcuse și mai fericită pe sărmana 
femeie. Îi lăsase o sută cincizeci de euro bacșiș și o simpatică 
strângere de țâțe. 

Din confidenţă în confidenţă, cu alte bacșișuri și mâini pe țâte, 
înţelesese cum fusese și cine comanda acel loc. În timp ce 
împreună cu William și Pasquale decideau ce ar fi fost mai 
oportun să facă, îl văzuseră venind pe Rallo, singur singurel, și 
puseseră mâna pe el. 

— Corrado, scuză-mă puţin. 

— Zi, William. 

— Chiar ești interceptat? 

— Da, dar nu la telefonul pe care ţi l-am dat. Mă controlează, 
am lăsat câteva urme false intenţionat, știu cum judecă și le-o 
iau înainte cu câţiva pași. 

— Raspunsul tău nu mă liniștește, insista William Chiodi. 

— Ti-am promis o sută de mii de motive ca să fii puţintel mai 
relaxat, nu? 


11. 


Bărbatul se agită pe scaun. 

— Vrei să spui ceva? întrebă Genito. 

Rallo rămase nemișcat, ca și cum lua o decizie importantă, 
până la urmă, dădu din cap și consultantul de securitate se 
apropie de urechea lui. 


VP - 214 


— Acum plecăm. Crezi că poţi să mă urmezi cuminţel sau 
trebuie să te droghez? Dacă vrei să mergi, dă din cap în semn 
că da. 

Rallo înclina capul de două ori. Un vaiet terorizat îi ieși din 
gură, umerii i se relaxară: ceda, înțelegeau asta cu toții. 

— Băieți, mă duc să iau mașina și vin. Mă ajutaţi să-l pun în 
mașină? 

— Și dacă înțelege unde a fost? întrebă Mia. F 

— Nu se va gândi să vă facă necazuri, nu vă faceți griji. li 
ţineţi voi companie prietenei noastre? 

— Nici vorbă, eu vin cu tine, spuse Maretta. 

— Dar vrei să-l omori? întrebă Chiodi. 

— Dacă nu fuge, nu. Voi încerca să-l fac să vorbească, am 
metoda mea. 

— Trenul, știu. 

— Da, trenul nu dă greș. Îmi dai puţină sfoara? 

— E bun cablul de tractare al mașinii? 

* 

Genito o convinsese pe încăpăţânata de Maretta să-l aștepte 
în mașină și-l împinsese pe pietrișul căii ferate pe bărbatul legat 
la ochi și descult. 

— Mergi, imbecilule. 

— Unde mergem? Nu reușesc să urc acest... acest deal, legat 
la ochi și imobilizat, am și blugii strâmţi, sunt fără pantofi, se 
plânse Rallo. 

Lui Genito i se păru că mai trăise scena asta. 

— Mișcă-ţi fundul, Papero, nu sunt obstacole, ordonă. 

Și această frază i se păru că o mai spusese. Dar unde și când? 
„Cu siguranţă mintea joacă feste ciudate”. 

— Mi-e teamă că o să mă lovesc. 

Genito ochi și-l pocni pe peștele ăla cu o directă în mandibulă, 
punându-l la pământ. 

— Crezi că poţi să te lovești mai tare de atât? întrebă și, 
luându-și de pe umeri cablul de nailon, îl folosi ca să-l biciuiască 
zdravăn. 

Blugii lui Rallo se pătară, nu se ţinu și făcu pipi pe el. 

— Acum ești atât de scârbos, că dacă nu te mişti, în loc să te 
snopesc în bătaie, te împușc și gata. 

— Oricum vrei să mă omori. 


VP - 215 


— Cine a spus asta? Ai făcut ceva pentru care știi că ar trebui 
să te omor? 

— N-am făcut nimic rău, am bordelul, am fost prieten cu 
Narduzzu, fie-i ţărâna ușoară. 

— Taci și mergi. Pe Narduzzu îl cunoșteam și eu, și de un 
prost ca tine nu mi-a vorbit niciodată. Nu ești unul din vechea 
gardă. 

Își făcură drum printre murii din pietrișul căii ferate. 

— Tu te întrebi probabil cine sunt, spuse Genito. 

— Știu cine ești, noi ne-am mai întâlnit, răspunse Rallo. 

Genito încetini. Parcă își aducea vag aminte. Işi amintise că 
Rallo era un mâncău, și silueta masivă îi sugerase ceva, dar ce? 

— Eu și cu tine? N-am avut niciodată de-a face cu peștii, cel 
puţin nu în ultimii douăzeci de ani. 

— Gigamobilio, spuse bărbatul. 

Și atunci, auzind cuvântul acela, Genito își aminti. Se apropie 
să se uite mai bine la prizonier și îi cobori puţin legătura de la 
ochi. Mijindu-i, îl văzu și îl recunoscu, împreună cu doi sau trei 
tineri nebuni, cretinul acela încercase să-l șantajeze pe patronul 
unui imens magazin de mobilă și el, chemând în ajutor pe un 
fost interlop din zonă, rezolvase situaţia în felul lui. Îi veni chiar 
să râdă: Papero, într-un fel, îl salvase. 

— Tu ești cel cu grenada, spuse. Pentru că Papero recuperase 
o grenadă, pregătită de unul dintre prietenii lui deficienţi și o 
aruncase în acvariu, una dintre atracțiile de la Gigamobilio. 

— Da, eu sunt. Ne-ai făcut și poze, îți amintești? 

— Da, acum îmi amintesc tot. Din păcate, amândoi își 
aminteau tot. „Ce trebuie să fac?” se întrebă Genito, în timp ce 
deja celălalt îl implora: 

— Acum, ca și atunci, eu mă conformez și nu vreau să știu 
nimic. Vreau doar să fac ce vreți tu și doamna, lăsaţi-mă să mă 
întorc acasă. 

— Doamna nu e, nu puteam să o iau cu noi la plimbare. 
Suntem noi doi, o pereche frumoasă. Și am o întrebare. Dacă 
vrei să colaborezi, codoșule, de ce n-ai făcut-o mai devreme? 

— Bine, bine. Să ne oprim, ajunge, n-are sens să mint. Aveţi 
dreptate, am legătură cu răpirea lui Wolfson. 

— Nu-mi place suspansul, continuă. 

— N-am avut puterea să-i refuz pe unii pe care-i cunosc, doi 
bandiți calabrezi, care se numesc unul Panarelio și celălalt îmi 


VP - 216 


scapă, dar o să-mi amintesc... În fine, nu era prima oară când 
veneau gratis la sala mea, și când, în ciuda tuturor atenţiilor 
mele, au aflat că venea acolo Wolfson, s-au lăcomit. 

Cât timp trecuse de când îl torturase în Gigamobilio? Poate 
zece ani. lată-i acolo, unul în faţa celuilalt. Unul care vorbea și 
celălalt care asculta. 

— M-au strâns cu ușa, m-au convins să risc. Wolfson, continuă 
Rallo, era un porc și se atașase de o fată, Viola o cheamă, sau 
așa își spune, nu știu dacă e numele de botez. Astfel, când a 
revenit, calabrezii au pus mâna pe el fără măcar să-i lase timp 
să se urce pe patul de masaj. L-au luat de acolo, dar jur că nu 
știu unde e. 

— Povestea asta nu ţine, spuse Genito și-l lovi pe pește sub 
centură, făcându-l să se îndoaie din genunchi. 

Se apropie și îl lovi cu cotul în obrazul stâng. 

— Tu, un mizerabil codoș, și doi calabrezi. Ca și data trecută, 
tu și doi băiețași. Şi vrei să te cred? întrebă, luându-l la șuturi în 
coaste. Spune-mi imediat cine e șeful. 

Rallo plângea cu bărbia în piept, de parcă se aștepta să „fie 
împușcat” în ceafă. Se puse în genunchi, nu mai reușea să 
înţeleagă în ce direcție era omul acela care nu-i lăsa nicio cale 
de scăpare. Inţelese când se trezi rănit de o piatră. 

Genito trebuia să-l facă să cedeze și reușea. Dar, după cum 
știa din sutele de interogatorii ilegale făcute, nu ajungea 
durerea fizică. Era nevoie de teama durerii anticipate. Teama 
unei morţi fragmentate. Neliniștea trebuia să devină un uragan, 
bărbatului bătut trebuia să i se ridice părul pe ceafă de spaimă. 

— Cine e șeful? repetă. 

— Am un număr de telefon. Ti-l dau, dar nu-mi face rău, știi că 
respect înțelegerile. 

— Astea nu sunt înțelegeri. 

Genito măsură cu palma lungimea cablului de tractat și, 
destul de greu, îl legă pe Rallo de liniile de tren. 

— Nu mă omori. 

— Vreau să fiu sigur că nu m-ai mințit. Vezi, aici vine trenul și, 
dacă nu mă ajuţi să înțeleg cum a fost, eu te las să fii făcut terci 
sub roţi. Nu mă interesează deloc, Rallo. În acest moment eu 
spun mereu același lucru. Ta-tam, ta-tam, ta-tam, ta-ta-tum, ta- 
tam. 

Rallo nu mai reacţiona. 


VP - 217 


— Îmi place să imit zgomotele și să mă imit pe mine. Auzi 
liniștea. Odată, nopţile în Bovisa erau frumoase pentru că se 
lăsa liniștea, dar dacă ai auzul fin, încă o auzi. Ta-tim, ta-tam. 

— Nu vreau să mor, n-am făcut nimic. 

— În locul tău aș vorbi. 

— Dar ce trebuie să-ţi mai spun? 

În fond, întrebarea era logică. Dar și în povestea cu lupul și 
mielul, cel care are dreptate e mielul și totuși e mâncat de lup. 

— Începe prin a-mi da numărul de telefon. 

ÎI ascultă și notă. Apoi își aprinse o ţigară și trase de câteva 
ori. Nu-l emoţiona să domine prin teamă pe cineva, o făcuse de 
multe ori. Dar îi dădea satisfacţie să-l domine pe unul ca Rallo. 

— Și acum trebuie să-mi spui cine e în spate. 

— Cum? Nu e nimeni în spate. 

— Deci, ca să faceţi tot acest tămbălău sunteți tu, Panarello și 
Siddi, spuse Genito. 

— Siddi? Cum de vorbeşti de Siddi? 

— Bună întrebare. 

— Eu n-am vorbit de Siddi. 

— Tocmai, ești un idiot de codoș. Auzi trenulețul care te va 
mânca? 

— Ce pot să fac mai mult? Te rog, ce trebuie să fac? 

— Spune-mi cum stau în realitate lucrurile. Tu ai vreo 
legătură? Vreau adevărul. 

— Bine. 

— Bine ce? Da sau nu? 

— Da, am legătură. Wolfson avea o pasiune pentru Viola. 

— Nu-ţi bate joc de mine. 

— Îți jur, era nebun după ea, îi plăcea pentru că... 

— Nu mă interesează viciile lui Wolfson. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

— Fata, la ordinul meu, a stabilit întâlnirea cu el într-o zi în 
care știam că domnișorul avea minutele numărate. Când a sosit, 
nu era nimeni, sala rămăsese deschisă numai pentru el. l-am 
spus că era un serviciu special, era muzica, era totul, era și fata 
în bikini, și când s-a apropiat, l-am dat pe mâna răpitorilor. 

— L-ai dat pe mâna răpitorilor. 

— Da. 

— Tu te dai șef, însă boșul e altul, nu mă ajuţi deloc. 

— Eliberează-mă. 


VP - 218 


— Trenul trece pe altă linie, nu-ţi face griji. 

— La dracu’, o ia la dreapta, trece pe unde sunt eu, aud 
zgomotul, Hristoase Dumnezeule! 

— Spune-mi cine e șeful și te eliberez, altfel pa-pa, tâmpitule, 
îmi fumez liniștit ţigara în timp ce tu devii un hamburger, spuse 
Genito. Sosirea trenului făcea să vibreze traversele. 

Codoșul, cu pantalonii murdari de urină, fața mânjită de 
sânge, corpul plin de răni, sfoara în jurul încheieturilor, al 
gleznelor și al gâtului, încercă să se ridice înțelegând că ar fi fost 
inutil. Strânse din dinţi, se smuci încă de două ori, nu era nimic 
de făcut și atunci urlă: 

— Big Ben. Big Ben. Beniamino Panebianco. Șeful calabrezilor 
din Baggio. 

— 'Ndrangheta pură, spuse Genito. 

— Dă-mi drumul, te rog, dă-mi drumul. 

Un gând trecu prin mintea consultantului de securitate: „La 
naiba, am reușit. Prietenii mei au descoperit locul unde Wolfson 
a fost răpit, eu l-am făcut pe cintezoi să cânte și cazul e închis”. 

— Cazul e închis, spuse cu voce tare. 

— Da, cazul e închis. Dau totul în scris, nu voi spune nimic 
despre noaptea asta. Am înţeles cine ești. Ești unul din serviciile 
secrete. Bine, nu-ţi face griji, vorbesc la tribunal, vorbesc unde 
vrei, lasă-mă să trăiesc. 

— AȘ putea să-ţi dau drumul și să chem carabinierii. 

— Te rog, da. Cheamă carabinierii, dar lasă-mă să trăiesc. 
Lasă-mă să trăiesc. 

— Ai o viaţă de rahat, spuse, scuipă pe micul zid și se apropie 
de bărbatul care încerca să se elibereze de sfoară, dar pe urmă 
îi întoarse spatele. Rallo știa prea multe. lar el trebuia să-și 
apere identitatea, îi trebuiseră ani întregi să fie un om cu viaţă 
triplă: înăuntrul statului, în afara statului, în serviciul statelor, 
înăuntrul legii, în afara legii, în serviciul cui putea să plătească 
ca să-și pună competențele într-o direcţie foarte precisă, pe o 
cale ferată. Ca un tren de marfă. 

Ca acel tren de marfă care își continuă cursa și nu frână. 
Genito așteptă să vadă ultimul vagon dispărând în noapte, 
aruncă o privire spre balta de sânge care se formase și cobori 
de pe pietriș. 

— Din păcate, nu putea să meargă decât așa, spuse, 
aruncând ţigara. 


VP - 219 


Ştia că nu era adevărat în timp ce se uita la pantofii plini de 
noroi. Continuă să mintă, nu doar pe el însuși, dar și pe Maretta 
Zara. 

— Mi-a scăpat, idiotul ăla gras și scârbos s-a ascuns într-un 
tufiș și nu l-am mai găsit, era întuneric, îi spuse. 

— L-ai lăsat să scape pe omul care știe... 

— Nu știa nimic, taci din gură. 

— Dar... 

— Taci. Din gură. Clar, târfă? a 

Maretta nu încerca nici măcar să-l privească. li fusese de 
ajuns să audă tonul vocii ca să înţeleagă că trebuia să i se 
supună. Acelui necunoscut. Acelui bărbat care i-o trăsese și 
avea încheieturile degetelor roșii și doi ochi fără reflexe. Așteptă 
să se calmeze. Fără să deschidă gura. 

— Ascultă, Maretta, ăla, spuse Genito, știa doar că pe soțul 
tău l-au răpit Panarello și Siddi, ca să vezi ce noutate. Numele 
sunt în raportul pe care mi l-ai adus tu. Oricum, Rallo îmi 
plătește fuga asta cu dobândă, îl prind din nou când vreau, 
acum că știm cine e. 

— Bine. 

— Bine? 

— Da, te deranjează să mă duci acasă? 

— Să nu-ţi fie frică de mine. Vrei să mă întrebi ceva? 

— Și unde îl prinzi pe Rallo dacă ţi-a scăpat? 

— Nu e problema ta, Maretta. Poate a luat-o la fugă și poate a 
căzut sub vreun tren. Ce știm noi? Dar nu e important să-l găsim 
pe el, e important ca duminică soţul tău să fie liber. Și va fi. Ar 
putea chiar să dea semnalul de start pentru Marele Premiu. 

Maretta etală cea mai bună privire de Miss Sorriso. 

— Semnalul de start... 

— Da, gândește-te ce lovitură ar fi. Abia scăpat dintr-o răpire, 
iată-l pe Elvio Wolfson făcând și un tur de pistă pe autodromul 
din Monza. Ei? Legendar! 

Genito porni și Mercedesul alunecă de-a lungul unei străzi cu 
puţine lumini. Câteva minute fură de ajuns pentru ca Maretta să 
se liniștească. 

— Nu vrei să vii la mine în noaptea asta, Corrado? 

— Nu, trebuie să mă concentrez asupra a ce rămâne de pus la 
punct pentru plata răscumpărării. 

— Mulţumesc pentru tot ce faci. 


VP - 220 


— M-ai plătit bine, nu te teme, dar nu fi atât de politicoasă, nu 
e nevoie. 

— Mulţumesc oricum, ești o persoană care-și face serios 
meseria. 

— Meseria mea, dădu din cap Genito, conducând spre centrul 
orașului M. 

— Înainte să mă duci acasă, lasă-mă să văd locul unde se 
ducea Elvio la curve. Te rog. 

— Dacă ţii neapărat. Genito schimbă direcţia și se gândi la 
acel bărbat vicios, care cu o soţie ca aceea se ducea să caute 
iubire pe bani. 

— Dar soţul tău... 

— Spune-mi. 

— E sănătos, da? 

— Nu știu ce vrei să spui. 

— Îl iubești, Maretta? 

— Nu știu ce vrei să spui, repetă. 

Câţiva chinezi mâncau în stradă, toți din același recipient, o 
mâncare gălbuie. 


12. 


Bagni și Cinerino coborâseră din mașina condusă de Cane, 
care rămăsese la volan și ar fi intervenit numai în caz de nevoie. 

Fusese destul de ușor să intre pe fereastra băii de la Dalia 
White, dar un ciobănesc german alergase spre ei lătrând și 
arătându-și dinţii lungi de cinci centimetri. Se închiseră în baie 
auzind unghiile rapide zgâriind ușa. 

— Nenorocitul ăla de Lando, spuse Cinerino. 

— Poate nu știa. 

— Dobitocul, o fi făcut-o intenţionat. Și acum? Ce zici? les și-l 
împușc pe câine? 

— Da, așa suntem siguri că nimeni nu-și va da seama de 
vizita noastră. Ştii ce trebuie să facem, nu? 

Cinerino bombăni înjurături atroce, își dezlegă cravata și își 
descheie nasturii de la cămașă. În câteva minute, cei doi polițiști 
se dezbrăcară complet. 


VP - 221 


— Nu vorbi nici dacă te miroase. Oricum, îl ai așa de mic, că 
nu ţi-l va mânca. 

Era o veche șmecherie, învățată de la hoţii de case. Câinii, 
dacă nu sunt foarte dresați, rămân dezorientați în fața 
oamenilor goi. Trebuie doar să nu te agiţi când vin să adulmece, 
scrâșnind din dinţi, și printre picioare. Însă ei o mai făcuseră și 
în alte dăţi și nu le era frică de mușcături care n-ar fi avut loc. 

— Aproape sigur nu mușcă. 

— Aproape. 

Deschiseră foarte încet ușa băii și lătrăturile se diminuară. 

Mirosiţi și linși, cei doi polițiști încercară să se miște și câinele 
îi urmă dând din coadă. 

— Acum ne iubește, nenorocitu' ăsta. 

Încercară să pună un microfon sub masa din încăperea care 
trebuia să fie biroul lui Attilio Rallo. 

— Dar chiar e dobitoc, spuse Cinerino. 

— La naiba, l-a mâncat. 

— Nu mai auzisem de un câine care mănâncă microfoane. L- 
or fi dresat serviciile secrete. 

— Încetează cu prostiile, la cât costă microfoanele ăstea... 

— Cum o să ni-l deconteze dacă n-a fost aprobat? 

— Încearcă să pui altul că eu îl duc pe câine la plimbare. Vino 
aici, frumosule, hai, spuse Bagni, apucându-l de ceafă și 
ducându-l spre sala de sport. 

Cinerino plasă ștecărul fals în priza unei lămpi. Și, deși câinele 
adulmeca prin preajmă, munceau în liniște cât timp aveau 
nevoie. 

Se duseră să arunce o privire prin sala de sport. Paturi și 
paravane, paravane și paturi și, în fund, câteva spaliere suedeze 
și câteva greutăți. 

— Seamănă cu o cazarmă. 

— E o cazarmă, în loc de soldaţi sunt femei soldat și în loc să 
mărșăluiască, trândăvesc. Fă-mi o favoare, îmbracă-te, că mă 
tulbură să te văd gol lângă mine, aici, înăuntru, și ieși. Vin și eu 
în curând. 

Se opri să vadă acea dispunere de separeuri. Își închipui care 
era patul Valentinei, care își spunea Viola, și se duse să se 
întindă pe el. Se trezi gândindu-se la cât de ușor se poate 
degrada o ființă umană. Se gândea adesea că fericirea nu se 
naște din rațiune și din inteligenţă, ci din pasiuni: „Pasiunile sunt 


VP - 222 


cele care ne fac să ne simţim vii, dar când pasiunile ne orbesc și 
devin viciu, atunci orice fericire dispare. Să-ţi stăpânești 
pasiunea, asta trebuie să știi să faci”. 

Era un îndemn pentru el însuși. Se gândi și că Valentina 
fusese deșteaptă: „Cu cântecele ei voia să facă rost de ceva 
bani, dar s-a apropiat fără să știe de bestiile feroce care-l 
devorează pe Wolfson... Unul ca el, bogat și faimos, se 
împrietenește cu o prostituată, care seamănă cumva cu soția 
lui, Maretta, numai dacă are ceva de ascuns. Și printre lucrurile 
pe care le ascunde este această manie de a-și cumpăra femeile, 
chiar și fetele însărcinate. Bestiile feroce pe care le avea 
înăuntrul său l-au făcut să întâlnească bestiile feroce ale lui 
Rallo și ale prietenilor lui. De câte ori se întâmplă. Mâine, primul 
lucru, trebuie să întreb ce s-a ales de cererea de a primi toate 
desfășurătoarele cu telefoanele primite și date din acest loc 
mizerabil. Cea mai mare parte vor fi clienţi, dar poate găsim 
legătura cu vreun dobitoc care trebuie să-l fi ajutat pe pește să 
o omoare pe fată. Și de data asta vreau emoția unui arest cu 
pistolul în mână și muniţia pe ţeavă”. 

Se dădu jos de pe pat simțindu-se puţin mai bine. Să te 
gândești, în liniște, nu era niciodată un lucru rău. 


Via Mac Mahon era populată de chinezi care, ciugulind 
mâncare albă din cutii de carton, se duceau să muncească în 
fabrici ilegale. Cane și Cinerino fumau o ţigară. 

— Eu l-aș omori cu mâinile mele pe Rallo. 

— Nu mi-aş murdări mâinile cu unul ca ăsta. Dacă aș putea, l- 
aș omori cu picioarele. 

— În schimb, îl omorâm cu anchetele. Și să sperăm că Lando 
o face să vorbească pe prietenuţa lui, spuse Bagni, observând o 
umbră și o mașină scumpă. Era un Mercedes roșu, și la volan i 
se păru că-l recunoaște pe... 

— Corrado, urlă, în timp ce bărbatul, auzindu-se recunoscut, 
frână. Și coborî din mașină. 

— Hei, France, în ture de noapte ca pe vremuri, spuse 
Corrado Genito. 

Își strânseră mâinile și Bagni observă că prietenul său avea 
pantofii foarte plini de noroi, care nu se potriveau deloc cu 
îmbrăcămintea îngrijită. Și avea un semn pe încheieturile 


VP - 223 


degetelor. Poate dăduse câţiva pumni. Se prefăcu că nu observă 
nimic ciudat. 

— Nu e Clara, nu? 

— Nu, e soția lui Wolfson. 

— Poate e mai bine să întrerupem conversaţia aici, ce zici? 

— N-am nimic de ascuns. 

— Nu? Hai, Corrado, nu-ţi bate joc de mine. Ce faci aici? 

De câte ori îl privise pe Genito în ochi, bând o bere sau un 
pahar de vin bun? Işi aminti că, la puţin timp după ce ieșise din 
poliţie, Genito intrase într-o mare companie ca manager, să se 
ocupe de securitate. Dar după trei luni îl invitase la masă și se 
descârcase: 

— Intre noi, polițiștii, îi spusese, ești obișnuit ca, dacă deschizi 
ușa biroului de alături, să găsești un coleg, nu pe unul care vrea 
să-ți facă pantofii. Un simplu carabinier e mai liber decât un 
manager. Eu, când eram căpitan, am făcut raport împotriva unui 
colonel și nimeni nu mi-a făcut nimic, era un drept de-al meu și 
o datorie. Acolo e diferit. l-am explicat șefului de personal că 
unul de la Serviciul de achiziţii ia mită de la furnizori și mi s-a 
spus că eu trebuie să mă ocup de posibila infiltrare a teroriștilor 
în companie, nu de chestiuni de buget. Și că dacă insist prea 
mult, îmi pierd postul. Mă concediază. 

Cine știe de ce își amintea de acea seară terminată în fața 
prea multor pahare. Poate pentru că ochii lui Genito nu erau 
aceiași. Nu trăda nici cea mai mică emoție în timp ce îl întreba: 

— Aș putea să-ţi pun aceeași întrebare. Uma e bine? Acasă? 

— Mulţumesc, e totul bine. Eu sunt aici pentru o anchetă 
despre o fată moartă, acesta e locul unde făcea pe prostituata, 
știi ceva despre asta, Corrado? insistă Bagni. 

— Nu știu despre ce vorbești, fu răspunsul. 

— Mi-a făcut plăcere să te văd, spuse inspectorul. 

— Scuze, Francesco, tu tot poliţist ești. 

— Știu, ţine minte însă că tu pentru mine ești în continuare un 
prieten. 

Bagni îl privi îndepărtându-se. Ceilalţi doi colegi veniră lângă 
el. 

— Era Genito? 

— Da, era surprins să ne vadă aici. 

— Poate e o coincidenţă sau îl căuta și el pe Rallo sau pe 
vreuna dintre curvele lui? 


VP - 224 


— Nu știu. Teoretic n-ar trebui să știe nimic de locul acesta și 
despre pești. Bineînțeles că mi-a făcut o impresie ciudată să-l 
văd apărând aici. 

— Nu subevalua nasul creierului, spuse Cinerino, urcându-se 
în mașină. 


Maretta privea fix înainte. 

— Ala nu era Bagni? 

— Ba da. Te-a recunoscut, poţi să te relaxezi. 

— Și ce făcea acolo? 

— Nu știu, mi-ar plăcea să știu dacă a venit aici datorită 
investigaţiilor lui sau urmărindu-mă pe mine, spuse liniștit, însă 
gândul îi alerga cu viteză. 

Reparcursese în minte ce se întâmplase. Se auzise strigat, îl 
recunoscuse imediat, strângere de mâini și - alarmă roșie - 
polițistul observase pantofii murdari de noroi. Câteva fraze de 
convenienţă, dar Bagni nu credea că era acolo din întâmplare și, 
ca să-l contrazică, îi spusese: „Scuze, Francesco, tu tot poliţist 
ești”. „Știu, ţine minte însă că tu pentru mine ești în continuare 
un prieten”, fusese răspunsul și Genito știa că era adevărat. 
Bagni era o persoană foarte de treabă, în afară de câteva 
tâmpenii, „dar cine are o viaţă fără tâmpenii să ridice primul 
piatra”, se gândi Genito. 

„Trebuie să fiu foarte atent, își spuse. Din fericire, m-au ajutat 
persoane de nesuspectat. In noaptea asta scap de pantofii ăștia, 
îl anunţ pe William să cumpere un alt cablu de tractat și dispar 
din circulaţie. Poimâine e ziua cea mare”. 

— Hai să facem așa, Maretta. Urc, dar apoi îţi las mașina să i- 
o înapoiezi fiicei lui Eupilio. 


— Fă-mi ce vrei, spuse Maretta, întinzându-se pe patul 
matrimonial uriaș. 

— S-ar putea să regreţi, răspunse Genito. 

— Nu e nimic ce n-am făcut sau nu mi s-a făcut deja. Mai 
devreme m-ai făcut curvă. 

— Nu ești curva mea, ai fost curva soțului tău. 

— leși, te rog! 

— E târziu să spui asta. Vino aici. 

— leși! 

— Termină și dezbracă-te, ţi-o cer în genunchi, curvă dulce. 


VP - 225 


Când Maretta deschise celularul, descoperi că era plin de 
mesaje. Două prietene o înștiinţau că un site web publicase 
„lucruri halucinante”. 

Maretta se ridică din pat, în timp ce Genito se îmbrăca, și 
pornise computerul. Nu-i venea să-și creadă ochilor. 

— Corrado, tu ești foarte însurat, așa e? 

— Ce e, o propunere de logodnă? 

— Vino aici, privește. 

Genito văzu un ecran împărţit în șase secțiuni cu tot atâtea 
fotografii de la petrecerea cu „cauciucuri-model”. Recunoscu 
site-ul: era administrat de un fost prezentator cu legături pe 
lângă serviciile secrete. Pe acele pagini electronice apăreau 
adesea, printre un sân descoperit și o bârfă despre viața privată 
a vreunui cântăreţ, unele mesaje pentru oameni politici și 
industriași. De acolo aflai cine era la modă și cine nu. 

Prima imagine, imensă, în jurul căreia se conturau celelalte, 
era un prim-plan cu ea și Genito care se sărutau. Titlul, pe trei 
rânduri, nu lăsa urme de îndoială: 


În timp ce soţul suferă în închisoarea mafiei, frumoasa Maretta 
Wolftetten îi suflă petrecerea și câștigă o cursă cu un bărbat 
misterios. 


Dând clic pe titlu, se deschidea o lungă serie de fotografii. 
Ultima era în interiorul băii unde se duseseră împreună. Și 
paparazzo-ul îi păcălise datorită unei pelicule foarte sensibile 
care lăsa să se înţeleagă ce făcuseră. 

Era un site pe care Clara îl consulta adesea. 

Genito se uită la celularul lui. 

Niciun mesaj. 

încercă să o caute pe Clara. Avea cele două celulare închise. 
Nu era acasă, nici în birou. Știa. Văzuse. 

— Îmi pare rău, spuse Maretta. 

— Mie, în cele din urmă, nu, spuse Genito. Faţa mea nu se 
vede, au scris că sunt un „bărbat misterios”, voi găsi 
argumentele potrivite pentru responsabilii site-ului ca să rămân 
la fel. Stai liniștită. 

— Și soţia ta? 

— Acum, am alte urgenţe. 


VP - 226 


13. 


Când Bagni se întoarse acasă, cerul nopţii murea și se 
deschidea în niște zori lăptoși, neobișnuiţi chiar și pentru orașul 
M. Încercă să se strecoare sub așternuturi fără să facă zgomot: 
însă Uma veghea. 

— Ti-am spus că e o săptămână fecunda, chiar în zilele astea 
trebuie să faci investigaţiile? Lasă-i și pe ceilalţi să muncească 
puțin. Unde ai fost? 

— Dacă îţi spun, mă lovești. 

— Din păcate, m-ai obișnuit cu de toate. 

— Într-o casă de rendez-vous. 

Uma nu mai avea încredere deplină în fidelitatea logodnicului 
ei. 

— Satisfăcut? 

— Nu. Nu erau fetele, doar Cinerino care, după cum știi, nu e 
genul meu. 

Uma porni de la telecomandă, la volum minim, combina 
muzicală. Era una dintre compilațiile făcute de Valentina, o serie 
de piese descărcate, probabil, de pe internet, cu un mic cor de 
suspine sentimentale. 

„Cine știe cărui tip de client îi era dedicată muzica aceea. Și 
care erau animalele alea care se duceau să se lase atinse deo 
fată însărcinată?” se întrebă Bagni. 

Din aparat se prelungea în aer nota unei trompete sincopate, 
un ton jos pe care mama aspirantă îl aprecie. 

— Hai, Uma. 

— Nu face mutre, France. 

— Dar sunt chiar obosit. 

— În fiecare celulă? 

— Mai mult. Am sufletul obosit. 

Uma încetă să mai glumească. 

— În ce necaz ai intrat? E ceva ce-l privește pe Wolfson? Sau 
pe prietena ta? 

— Nu, nu mi-e bine din cauza unei fete. Omorâtă. Uneori, noi, 
polițiștii, băgăm mâinile în abisuri, munca n-o aduc cu mine 
acasă, acasă ești tu, suntem noi doi, și atât. _ 

— Corect, noi doi, și ceva ce se va naște din noi. Imi pare rău 
pentru fată. Îţi aduc ceva de băut, spuse Uma. 


VP - 227 


Se întoarse cu un mic pahar de Barolo Chinato, un vin aromat 
pe care-l băuseră în timpul unei excursii în Langhe. II lăsă să bea 
foarte încet lichidul închis la culoare, se apropie de el și începu 
să-l sărute cu pasiune. 

— O, Doamne, o, Doamne, ce avem noi aici? Un grup de 
celule care nu reușește să crească, râse, cu râsul ei răgușit, 
buzele atât de frumoase, buzele cele mai frumoase pe care 
Bagni le sărutase vreodată. 

— Hai, France, așa, stând întinși, vei vedea că nu e rău dacă 
urmezi ritmul muzicii. 

— Și tu cu chestia asta. 

Deveni rigidă. 

— Cum și tu? Pe cine cunoști care vrea muzică? 

— Ei, hai, apoi o sărută. 

„Ce știu femeile de noi, bărbaţii, reușim să uităm numai 
luându-le în braţe? Uite de ce rămân cu Uma, pentru că alături 
de ea uit de tot restul. Cu Velia tot restul mă apasă pe umeri”. 

— Hai, France, urmează ritmul, cum fac băieţii senegalezi. 
Aprind o lumânare, lângă saltea, și merg înainte, cu muzica, 
până când lumânarea se stinge. 

Nu vru să afle cum de Uma știa asta și de ce i-o spunea chiar 
atunci. Urmări ritmul trompetei. 

„Să urmezi ritmul. Cât drum ai parcurs în aceste luni, 
Castiglioni Valentina, în vârstă de douăzeci și trei de ani? Ai 
plecat cu copilul cine știe cui în pântece, da, o fi al acelui animal 
zis Căţeluș, te duseseși să-l întrebi ce credea despre tine, ţi-a 
spus că erai slabă și nebună, mititico. Mama ta a făcut denunţ 
după două zile în care nu te-ai întors să dormi acasă, mai 
fugiseși și în alte dați... 

Să urmezi ritmul. M-am întrebat de ce una ca tine ajunsese 
într-un necaz, de ce nu te duseseși să muncești într-o discotecă, 
într-un pub, într-un restaurant, într-un club de vacanţă. O fată 
putea să găsească de muncă înainte de începutul verii. Acum 
am răspunsul. Erai însărcinată, ce puteai să faci? Voiai să aperi 
„acel lucru”, într-un fel, îl protejai. Vedeai trecând clienţii ca 
niște câini flămânzi care parcă așteptau să le arunci un os. 
lubeai muzica și Uma are dreptate, acum știu și eu bine, asta e 
muzică pentru sex și fantezie. Și tu la ce visai? Care era visul 
tău? 


VP - 228 


Să urmezi ritmul. Mama Valentinei a fost înștiințată, 
microfonul e în funcțiune, acum putem să-ţi facem public chipul 
de fată frumoasă și moartă. Ca să vedem ce efect va avea 
înăuntru la Dalia White”. 

— Dacă urmezi muzica și nu stai să rumegi despre cine știe 
ce, devii un tăuraș, îi spuse Uma, ridicând capul transpirat de pe 
perna unde se trântise, desfăcând picioarele. 

Foarte teatrală, Uma. 

Voia să fie o soţie bună, el - un soţ bun, puteau să reușească. 
Puteau să reușească? 

Velia nu reușise, nu-și dorise altceva decât un soț și copii, dar 
căsnicia ei se ducea pe apa sâmbetei. 

După alte trei cântece, viitoarea soţie a lui Bagni adormise în 
patul nefăcut. Bee Gees, pe care nu-i mai asculta de ani de zile, 
avuseseră un efect de valium. 

Viitorul soț, în schimb, se ridică. Se duse la fereastră. Orașul 
M. se desfășura la vreo zece metri mai jos: era un oraș unde 
întâlneai cunoștințe, dar nu prieteni, unde exista mult sex ușor, 
dar era dificil să găsești iubirea, unde circulau mulţi bani, dar 
era imposibil să devii bogat fără să-ţi sacrifici propria existenţă 
sau să-i înșeli pe alţii. Poate toate orașele devin un rahat de 
ciment când treci de o anumită vârstă, când începi să-ți trădezi 
visele, să încetezi să ţii cont de ce vrei și cine ești. Când te 
adaptezi. 

Se duse să caute prin cutiile cu cărți și o găsi. Era fotografia, 
reapărută la recenta mutare, a bătrânului mergând prin zăpadă. 
O făcuseră la Geneva doi copii la ieșirea de la școală. Ce se 
alesese de acel băiat care visa să devină scriitor și devenise 
poliţist? 


Dezactivase soneria telefonului. Îl văzu iluminându-se. Era un 
mesaj de la Enrico Landolfi: „Răpirea Wolfson legată de ucidere 
fată. In birou la 8.00”. 

Bagni trebui să-l citească de două ori. Genito știa lucruri pe 
care ei nu le știau încă. Trecuse pe la Dalia White cu soţia celui 
răpit. 

Trebuia să o informeze pe Velia Longino. Trebuia să-l 
informeze pe șeful echipei mobile. Trebuia să facă atâtea lucruri 
necesare, dar se uită la ceas și era 6.30, sâmbăta, contururile 
caselor erau deja luminate, se auzea câte un claxon. 


VP - 229 


Lasă jos celularul și pregăti un mic dejun colosal, cu salam și 
brânză și, încet, încet, mâncă destul de multă pâine integrală 
feliată. 


14. 


Genito ieși din casa Marettei Zara ca și cum era bărbatul cel 
mai senin din univers. Se făcea ziuă și deja se simţea căldura. 

Așteptă taxiul pe trotuar. Controla că e urmărit de „coadă” și 
se duse la birou. Deschise două dintre cele patru seifuri. Dintr- 
unul luă câteva arme. Din celălalt banii pentru răscumpărare. 

Recapitulă. Îi plătise Santei cu o zi înainte în galerie, în spate, 
la Switati, șase sute de mii. Apoi cinci sute de mii pentru William 
și „secunzi”. Două milioane și patru sute de mii pentru 
nenorociţii de răpitori. Trei milioane și jumătate pentru 
cheltuieli. 

„lmi plac cifrele rotunde”, își spuse, gândindu-se cât 
rămâneau exact unsprezece milioane și jumătate de euro. 

O sună pe Clara și auzi un limpede: 

— Du-te dracului. 

„Du-te dracului tu și viaţa pe care ne-am ales-o”, se gândi, 
dar spuse: 

— Suntem milionari. 

Nu-i plăcu răspunsul, încercă să vorbească, însă Clara îi 
închise telefonul în nas. 

Se duse, fredonând Aida, în apartamentul alăturat. Se 
schimbă, se îmbătrâni, și, imediat ce fu gata, luă un taxi până la 
Gara Centrală, unde aruncă într-un coș de gunoi pantofii 
murdari de noroiul în care murise Rallo. 

„Unde l-am omorât”, se corectă. 

Și, mai întâi cu metroul până la dom, apoi cu un taxi și un 
autobuz, ajunse la casa lui Pedro, peruanul prieten cu omul lui 
de serviciu filipinez. 

Urmară saluturi, voci, copii, familie, culoare, miros de caca din 
scutecul ultimului născut. Era ceea ce voia. Puse sub pat armele 
și banii. Citi aproape o sută de pagini din Soția campionului. 

Nu erau deloc rele unele descrieri feminine, dar avusese 
dreptate librarul: prea multe puncte de exclamare, prea mult 


VP - 230 


făcut din ochi către cititor și, pe urmă, cum putea, în realitate, 
să se apropie o fetiţă de un campion mondial care se bătea 
pentru a-și apăra, pentru ultima dată, titlul? Poate pe Wolfson îl 
inspirase curva de la Dalia White. A 

Se duse la ușă și ceru de mâncare. In sfârșit, adormi ca un 
copil. 


15. 


Inspectorul Enrico Landolfi, în biroul plin de oameni, ca 
niciodată sâmbăta dimineaţa, încercă să glumească: 

— Nu m-am gândit niciodată la ce vom studia pentru a obţine 
decontul tuturor cheltuielilor întâmpinate. leri-seară ne-am dus 
la L.A. Confidenţial, numai o sticlă de șampanie costă trei sute 
de euro, le spuse celorlalţi. 

Le privi fețele și adăugă imediat: 

— OK, OK, nu vă pot păcăli. 

— Tocmai, nu face pe șmecherul, gărzile sunt colegi, deci n-ai 
plătit nimic, acolo plătesc numai străinii și fotbaliștii. 

— Cincizeci de euro pentru băuturi am cheltuit. Insă ce stres 
să văd printre canapeluţe aceleași fețe pe care le văd și la birou. 

— Scurteaz-o, Lando, ce ai descoperit mai important decât 
scula ta? Bagni nu vrea să ne spună, zise Cinerino. 

— Wolfson, răspunse Enrico Landolfi. 

Aşteptă ca tăcerea să se lase peste birou. 

— N-am închis un ochi. Au omorât-o pe Castiglioni Valentina 
pentru că știa de răpirea lui Elvio Wolfson. 

În bâzâitul unui ventilator portabil, deschis în biroul alăturat, 
polițiștii își ţineau respiraţia. Landolfi se ridică din nou, trecându- 
și mâna pe sub nas. 

— Cine plătește pariul? Am aflat eu mai mult decât 
microfoanele voastre, nu? Plătește tu, Cinerino, și-ţi spun restul. 

— Nu face pe tâmpitul, Lando, nu mai e momentul să 
glumești, spuse Bagni. 

— Am aflat când ţi-am trimis mesajul, după o noapte întreagă 
de plâns și balamuc. Serena era terorizată, acum știe că sunt 
poliţist... A trebuit să-i spun, dar staţi liniștiți, e închisă la mine 
acasă. Și nu intenţionează să plece. 


VP - 231 


— O curvă cu care ţi-o tragi și care e martorul unei crime e 
acum la tine acasă? Trebuie să fii nebun. Ce veți spune la 
proces, hm? 

— Du-te dracului, Cinerino, eu cel puţin nu sunt însurat. 

— Terminaţi, ordonă Bagni. 

— Eşti nervos, șefule? 

— Devin nervos pentru că încă e în libertate un pește asasin. 
Lando, dă-i bătaie, răspunse sec. 

— Bine. A fost și este un haos la Dalia White. Nu știu dacă 
interceptările vor spune ce s-a întâmplat, dar era teroare acolo. 

Povesti că în urmă cu câteva luni - așa spusese botoasa - 
sosise un super VIP. Misterios. Prieten favorizat, închiseseră 
clienţii și fetele în separeuri și în cabinele de masaj, și acest tip 
se dusese la Viola. Ținându-și ochelarii de soare la ochi. 

Viola îl recunoscuse imediat. li ceruse și autograf, era Bomber 
Wolfson. Da, acolo se duceau destui fotbaliști, actori, lume din 
televiziune care ajunge pe paginile ziarelor. Curvele nu mai 
făceau caz de asta. 

Valentina - cel puţin așa spusese Serena - alesese ca prim 
„masaj erotic muzical” pentru domnișorul Elvio nimic altceva 
decât o piesă de Samuel Barber, Adagio for strings, o muzică 
pusă adesea la televizor ca un comentariu la tragedii, morţi, 
catastrofe. 

— Pare imposibil să te gândești la anumite lucruri auzind o 
astfel de muzică, dar cine știe. Un alt CD pe care-l folosea era cu 
Goldberg variations de Bach. Și punctul maxim, Genesis, pe care 
îl adusese el. Plătea foarte bine, mi-a spus Serena, pretindea ca 
masajul să dureze mult, foarte mult. Poate, dat fiind că era unul 
care era mereu pe fugă, pe circuite și în viaţă, voia să scape de 
orice grabă pe acel pat, sub acele mângă.ieri, între acele degete, 
privind acei ochi. 

— Poţi să o scurtezi, Lando? 

Landolfi reluă povestea pe care i-o spusese Serena, și anume 
că Wolfson se întorsese și în alte dăţi și, când Valentina nu mai 
reușise să ascundă că era însărcinată, îi ceruse în mod expres 
să facă dragoste. 

— Dar Valentina, continuă Lando, nu voia. Dimpotrivă, după 
Serena, alesese salonul de masaje tocmai ca să facă bani fără 
să supună copilul vreunui risc. Se pare că își căutase deja de 
lucru, dar întâlnise un tip care pusese mâinile pe ea. Apoi 


VP - 232 


vrusese să lucreze în localurile de /ap dance, dar nici acolo n-ar 
fi trebuit doar să danseze. De aceea, până la urmă, ajunsese la 
Dalia White. Oricât de scârboasă era acea muncă, era vorba de 
masaje. Și cu nimeni nu avusese probleme, în afară de Wolfson. 
Vorbise despre asta și cu Rallo și o convinsese să se prefacă că 
spune da și să-i dea excitatului Wolfson o întâlnire, într-o zi 
anume. Toate fetele fuseseră trimise acasă. Și apoi, în acea zi, 
Wolfson a dispărut. 

— Serena a jurat că nu va vorbi, dar într-o dimineaţă 
Valentina a izbucnit într-o criză de nervi, a urlat să n-o mai 
întrebe niciodată nimic, să uite, să nu se mai intereseze. „N-o 
mai văzusem niciodată așa”, mi-a spus. 

— Și apoi? 

— Și apoi a continuat să primească clienţi, să facă ce făcea, 
până când, pe neașteptate, a dispărut și ea în neant și pe 
niciuna dintre fete nu a interesat-o soarta ei. 

— Și Rallo? 

— A spus că și-a dat demisia ca să se ducă să nască în 
Piemonte, la o mătușă. Dar Serena nu l-a crezut. 

— Când a dispărut? 

— Cu o zi înainte de găsirea corpului ei lângă șoseaua de 
centură, răspunse Landolfi. Am verificat. 

— Zi... Botoasa poate să pună într-un proces-verbal tot ce ţi-a 
spus? 

— Evident, am vorbit despre asta. Am și înregistrat-o pe furiș. 
N-a fost frumos. 

— Lando, ai fost extraordinar, îl lăudă Bagni. Unde o punem 
să-l scrie? O poți aduce aici? Cane, ocupă-te tu de asta, fă-o să- 
ți povestească, în ordine cronologică, totul, fără să sari la 
concluzii. Eu alerg la șeful poliţiei. 

De parcă fusese evocat de acel cuvânt, Puccio Elia, elegantul 
secretar al șefului poliţiei, deschise larg ușa de la secția 
Omucideri. 

— Nu vă mișcați de aici, sosește numărul unu. 

Șeful poliţiei, De Pedis, era cu locţiitorul, Mino Riamato, și 
șeful de cabinet, dottor Brindisi. Erau porecliţi, cu știința lor, 
Treimea, și nu ieșeau aproape niciodată din birourile lor de la 
primul etaj. Dacă se mișcaseră toţi trei și făcuseră șapte minute 
de mers pe coridoare ca să ajungă în camerele haotice ale 
echipei mobile, dădea de gândit. 


VP - 233 


— Bagni, ce culoare are părul meu? întrebă De Pedis. 

Agenţii amuţiseră. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

— Că de data asta cineva o să plătească, spuse De Pedis. 

— Landolfi, tu ești nou la secția Omucideri, nu-i așa? 

— Da, domnule chestor. 

— Ideea de a te duce la curve atât de des a fosta ta sau a 
tatălui tău medic primar? 

Landolfi, care în acel moment avea o paloare vlăguită, i se 
păru foarte frumos lui Tiffany. Era atât de fragil, încât l-ar fi luat 
în braţe. Era un gând stupid, dar îi venise spontan, făcând-o să 
roșească. 

— Și tu, agent Proserpio, zise Tiffany nu știu de ce... Erai de 
acord cu acest new deal? Nenorociţi ce sunteți, eu am început la 
echipele mobile când aici erau persoane ca Nardone. li cunosc 
pe toţi, am spioni în fiecare comisariat, în fiecare ungher al 
poliţiei, și astfel ajung să aflu de la alţii, de la străini, că aici se 
fac investigații ilegale. Aici? Turmă de animale, urlă. 

În acel moment sună celularul. Îl scoase, privi ecranul. 

— Acum avem necazuri serioase, spuse cu voce joasa. 

Se auziră câteva fraze, apoi De Pedis răspunse: 

— Nu, domnule procuror-șef, tocmai v-am spus. Nu, nu. Nu 
este cum pare, dottor Tonale. Uitaţi, nu pot să bag mâna în foc 
pentru nimeni, dar nu e așa, nu. 

Îi scruta pe detectivii de la secţia Omucideri. Ce se citea în 
ochii negri ai chestorului era ură. Era furie în stare pură. Dar, 
observa Bagni, nu era lucrul pe care chestorul se temea cel mai 
mult să-l simtă: dezamăgirea. 

— Acum mă informez, știu că secţia e toată plecata, la 
muncă, da, pentru un caz de crimă... Dar acum dau de urmele 
lor și îi pun la muncă, staţi liniștit. Dar sigur - drace! - n-aţi 
văzut ce buni am fost în legătură cu răpirea? Da, Bagni, el e cel 
care coordonează această anchetă, m-a anunţat prin telefon că 
trebuie să-mi spună ceva extraordinar de important, dar nu voia 
să-mi vorbească decât între patru ochi. Poate e același lucru. E 
un tip cam prea prudent, aproape un maniac, atunci i-am zis să 
se grăbească încoace și să nu folosească telefonul, deci... A, 
veniţi și dumneavoastră? Împreună cu viceprocurorii Longino și 
Plebei. Dar nu vă deranjaţi. Bine, bine, vă aştept în biroul meu, 
da. 


VP - 234 


Închise telefonul. 

— Bagni, tu vrei să atentezi la pensia mea sau la onoarea 
mea. 

— Domnule chestor, nu vreau să vă contrazic, dar pot să vă 
explic totul, pentru că investigam cazul fetei dispărute la Dalia 
White. 

— Și de ce aţi pus și un microfon ilegal în bordel? 

— Dacă e ilegal, cine zice că e al nostru? încercă Cinerino. 

— N-aţi înţeles încă, nu? Doi agenţi DIGOS erau pe urmele lui 
Genito, în numele Procuraturii, negrul ăla scăpase de ei 
trimițându-i după o altă mașină, dar aceștia, la un moment dat, 
au trimis un echipaj mobil cu sirenele pornite și au găsit la volan 
pe unul care n-avea nicio legătură, un bucătar, un ospătar... 
Atunci au reconstruit cum a decurs totul și, dat fiind că Genito 
era probabil la bordul unei mașini cu antifurt electronic, au 
reușit să detecteze mașina prin satelit și au găsit-o în Via Mac 
Mahon. Și cu cine îl văd vorbind? 

— Domnule chestor, nu ascund nimic. Dar, așa cum vă 
spuneam, noi investigam cazul fetei ucise și arse lângă șoseaua 
de centură. 

— Știu cazul. 

— Desigur, domnule chestor, și tocmai am descoperit că fata 
ucisă, Castiglioni Valentina, se întâlnea cu Wolfson. 

Locțiitorul și șeful de cabinet tușiră, la unison, nervos. De 
Pedis, în schimb, se apropie la câţiva centimetri de fața lui 
Bagni. 

— Vă jur, domnule chestor, că abia am aflat. Uitaţi, ne puteţi 
interoga separat și veţi vedea că... 

— Nu sunt magistrat, eu sunt poliţist ca voi, și încep să-mi fac 
o idee despre cum a decurs. Oricum, povestiţi-mi tot. De fapt, 
nu. Voi doi, le spuse locţiitorului și șefului de cabinet, mergeţi 
să-i întâmpinați pe magistrați. lar tu, îi ordonă lui Bagni, vino cu 
mine, mergem în biroul lui Cedro, că acolo stăm liniștiți, și îmi 
faci un rezumat. Și pe urmă, vă spun tuturor, e nevoie de 
seriozitate. Maximă seriozitate. Inventăm ceva clar pentru 
procurorul-șef, tu vorbești, și eu mă prefac că știu. Și voi, 
ceilalţi, nu vă mișcați. 

— Scuzaţi-mă, domnule chestor. 

— Landolfi. Ce mai vrei? 

— Fata e acasă la mine. 


VP - 235 


— Despre care fată vorbim acum, Bagni? 

— Un martor important în cazul crimei Castiglioni, cea care 
știe de Wolfson. 

— Curva mititică? întrebă chestorul. Atunci era adevărat că 
citise documentele. 

— Ea. 

— Din bine în mai bine. Ai lăsat-o singură? 

— Cu o vecină. 

— Nu ești complet idiot, bine. Tu, Cinerino, și du-te și tu că e 
mai bine, arătă spre Tiffany, vă duceţi și o luaţi, mi-o aduceți 
aici și așteptați. În liniște. E nevoie să așteptați. Quintus Fabius 
Maximus**, cel care amână, aţi auzit de el, ignoranţilor? Și cum 
facem cu documentele, Bagni? 

Răspunsul era unicul posibil. 

— Când scriem procesele-verbale, antedatăm câteva pagini, 
câteva informaţii le adăugăm mâine, lăsaţi pe mine. 

— Aici e un aer de elogiu solemn sau de solemnă înșelătorie. 

Un pescăruș, zburând peste Via Fatebenefratelli, lansase un 
țipăt. 


Biroul chestorului De Pedis nu fusese niciodată atât de plin de 
magistrați. Era procurorul-șef, Tito Tonale, cu o pereche de 
ochelari de soare de militar sud-american. Se spunea că îi purta 
pentru că așa își ascundea timiditatea, dar poate prefera să-și 
ascundă privirea. Era Armando Plebei, în versiune sportiva, cu 
părul în vânt, ce mai rămăsese din el. Și dottor Arrigo Palma 
care studia mobilierul și tablourile. Velia Longino nu se uita la 
nimeni, stătea pe canapea, cu picioarele lungi, unul peste altul. 

Poliţiștii se adunaseră de cealaltă parte a camerei, în afară de 
chestor, așezat la biroul lui. 

— Bagni, spune-ne în ce punct este ancheta. 

— După cum dottoressa Longino știe bine, pentru că ne-a dat 
ordin expres, secţia Omucideri a continuat, fără oprire, 
investigaţiile în cazul uciderii Valentinei Castiglioni. 

— Fata dispărută... spuse Velia. 


34 Quintus Fabius Maximus Verrucosus, om politic și militar roman, supranumit „cel 
care amână” (Cunctator) datorită tacticii prudente de amânare prin care a acordat 
timp Romei să-și refacă forțele și să atace armata lui Hannibal, în prima etapa a celui 
de-al doilea război punic (218 - 202 î.Hr.) (n.tr.). 


VP - 236 


— Și am descoperit că această fată, a cărei memorie - adaug 
imediat - ar trebui să încercăm să o apărăm, devenise atracţia 
unei case de rendez-vous. Fie pentru că știa sa aleagă muzica 
cea mai potrivită pentru masajele ei deosebite, fie pentru... 

— Deosebite în ce sens? întrebă Tonale. 

— Masaj erotic foarte bine plătit, răspunse Bagni. 

— Aha. 

— Dar, din păcate, cum spuneam, Valentina devenise găina 
cu ouăle de aur dintr-un alt motiv. Pe care l-am aflat recent. Și 
despre care i-am spus dottoressei. Care, în virtutea sensibilităţii 
sale, m-a rugat să nu vorbesc despre asta dincolo de biroul ei și 
să procedez cu tact și hotărâre. 

Plebei și Palma se priviră, apoi se uitară spre colega Longino. 
Era clar că Bagni minţea. Prea multe învârteli de cuvinte. 

— Valentina, spuse Bagni, era însărcinată în luna a șaptea 
când a fost omorâtă. 

Chestorul opri orice comentariu. 

— Spune mai departe, te rog. 

— Au măcelărit-o pentru că voia să denunțe răpirea lui 
Wolfson. Au lăsat-o singură într-un garaj și, în timp ce agoniza, 
s-a născut copilul. A trăit puţine ore, apoi a murit și el, din cauza 
privaţiunilor. Paznicii lor, când s-au întors, n-au făcut decât să 
scape de corpuri. 

— Cineva e bun să-mi explice ce legătură are asta cu 
Wolfson? întrebă procurorul-șef. 

— Era un client. Clientul. 

— Ce mizerie! 

— Obţinem în aceste clipe o mărturie care pune în legătură 
răpirea cu vizitele lui Wolfson la Valentina, spuse Bagni. 

— Atunci e evidentă conexiunea, adăugă dottor Tonale. 

— De aceea ne gândeam - dar aţi ajuns înaintea noastră la 
poliţie - să vă cerem imediat mandat de arestare pentru 
administratorul casei de rendez-vous, Rallo Attilio, cel care a 
autorizat sau a organizat răpirea. Este și principalul suspect în 
uciderea lui Castiglioni. Și acesta este motivul pentru care, ieri- 
noapte, am intrat pe furiș în sala de sport. După cum știți, noi, 
polițiștii, uneori nu putem să vă informăm despre orice pas, mai 
ales dacă ne gândim că putem să obţinem un rezultat imediat. 

— E clar, spuse Plebei, care dintotdeauna proteja metodele, 
chiar și cele mai rapide, ale detectivilor. 


VP - 237 


— În plus, trebuie să ajungem la trepădușii lui Rallo, care, din 
păcate, nu sunt încă în curs de identificare. Avem numai un 
număr de înmatriculare. În acest punct, aș propune descinderea 
imediată la Dalia White și în ambientul lui Rallo. 

— Eu aș zice și în cel al lui Genito, spuse Plebei. 

— Ce legătură are? 

— Dumneavoastră, Bagni, sunteți un excelent anchetator și 
vă felicităm pentru  strălucitele rezultate ale secției 
dumneavoastră. Dar cum se face că, ieri-seară, Genito era 
acolo, în Via Mac Mahon, în compania dumneavoastră? 

— N-am idee, în realitate e o îndoială care mă macină. 

— Indoiala că dumneavoastră și prietenul dumneavoastră 
aveţi o înţelegere ascunsă? spuse Palma. 

— Cum vă permiteţi, dottore?! 

— Am pus o întrebare, cer un răspuns. 

— Aşteptaţi să număr până la zece. Unu, doi, trei, patru... 

— Ce faceţi, inspectore? 

— Nu puteţi să spuneţi aceste lucruri. Nu mie, clar? De fapt, 
pentru că sunt prezenţi colegii mei, întrebaţi-i pe ei. Întrebaţi, 
interogaţi-ne separat. Noi ne duseserăm să facem o verificare la 
Dalia White când Genito a apărut cu soţia lui Wolfson, într-un 
Mercedes roșu. In mod clar știa ceva de sala de sport, dar mie 
nu mi-a spus nimic. 

— Aveţi martori ai discuţiei, aţi spus. 

— Agentul principal Cinerino și... 

— Inspectorul a acționat la indicaţiile mele, deci e inutil să-i 
cereţi socoteală despre ce a făcut sau n-a făcut. Aici trebuie să 
decidem când să acţionăm și cum, spuse Velia. 

Toate privirile se concentrară pe singura femeie din adunare. 

Chestorul se ridică în picioare. 

— Scuzaţi-mă, dar pe mine aceste formalități mă interesează 
prea puţin. IIl avem pe Wolfson de eliberat. Un asasin de prins. 
Și, așa cum știți, există și posibilitatea ca acest killer semnalat 
de americani să sosească în orașul meu să facă nu se știe bine 
ce. Așa că acum mergem mai departe, despicăm firul în patru la 
final. 

— Dar în cine avem încredere? întrebă Palma. 

Slăbiciunea, paloarea, chelia, mâinile mici, ochelarii de 
intelectual nu-l scutiră să-l vadă pe masivul chestor la câţiva 
centimetri de nas. De Pedis condusese ordinea publică în funcţie 


VP - 238 


de care funcţionaseră peste trei sute de partide, fusese prezent 
în confruntările din piață și, văzut de aproape, cu gura închisă și 
un tic în colţul ei drept, te înspăimânta. 

— Glumiţi, nu-i așa, Palma? Toată echipa de la poliţie e 
confirmată. Poate voi, cei din ministerul public, care sunteţi trei, 
vă împărțiți munca. Unul cu răpirea, altul cu Rallo și celălalt cu 
asasinul care trebuie să sosească. Ce spuneţi, dottor Tonale? 

Tito Tonale era un magistrat capabil să prindă din zbor 
sugestia și aprobă din cap. 

— Excelentă idee, dottor De Pedis, sunt întru totul de acord. 
Aș face așa. Palma se ocupă de asasinul așteptat, chestiune 
delicată. Plebei, tu te ocupi de Rallo și de Genito, pentru că 
măcar o percheziţie la investigatorul familiei Wolfson e de făcut, 
nu încape îndoială, și apoi, dacă e cazul, îl arestăm fără urmă de 
politeţe. Și dacă nu vorbește, îi fac scrum licenţa într-o clipă. Și 
dottoressa Velia Longino, care până acum a demonstrat calităţi 
indispensabile muncii noastre, ca tenacitate și intuiţie și în 
alegerea colaboratorilor calificaţi, cum e inspectorul Bagni, 
rămâne cu Wolfson. Clar? Consideraţi-o doar o subdivizare a 
îndatoririlor, funcţională și nu bazată pe merit, și-mi doresc ca 
nimeni să nu găsească ceva de spus împotrivă. 

Cei trei magistrați se priviră întrebându-se dacă să mai 
adauge ceva. Ultimul care îl contrazisese pe Tonale se trezise în 
misiune în România. 

— Să ne întoarcem la Genito. Așa cum știm toţi, s-a întâlnit cu 
lole Pacifico și i-a dat destui bani, luă cuvântul Plebei. 

— Eu nu știam, spuse Bagni. 

— Dar tu ai spus cum să facem să-l prindem pe Genito, 
adăugă Velia Longino. 

— O, jur că nu știam nimic de asta. Noi lucram la cazul fetei 
ucise și arse și atât, n-am mai urmărit restul. 

— Bine, în acest punct însă, spuse Velia Longino, aș vrea să 
mă ocup eu și de supravegherea Santei. Pentru că întâlnirea 
poate fi legată de răpirea Wolfson... 

— Bine, bine, se ridică de pe scaun procurorul-șef, eu mă 
prefac că nu văd, dar legea e lege mai ales pentru cine e în 
slujba ei. Când îmi veţi aduce documente, dosare și procese- 
verbale, vreau ca etapele, semnăturile și datele să fie în 
perfectă coordonare. Dacă însă Consiliul Superior al 
Magistraturii, Curtea de Casaţie sau și ultimul avocătel de 


VP - 239 


interlopi pun la îndoială corectitudinea biroului meu, cine a 
greșit, e terminat, spuse Tonale, punându-și pe nas ochelarii 
închiși la culoare. Strânse o singură mână, pe cea a chestorului, 
și plecă. 

Chestorul, care pusese câteva mici camere de luat vederi în 
mânerele de la ușă, îl privi îndepărtându-se. Il chemă pe 
secretarul Elia. 

— Asigură-te că a ieșit din poliţie. 

După confirmare, se așeză în faţa lui Plebei. 

— Fă în așa fel ca totul să funcționeze, Armando. De câţi ani 
ne cunoaștem? 

— Treizeci și cinci. Terorism, mafie și acum această lume 
nebună. 

— lată, ieşim la pensie fără să ne facem prea mult sânge rău. 
Oamenii mei au fost corecţi. 

— Foarte corecți. 

— Sunt încântat, n-am mai văzut niciodată magistrați atât de 
eficienţi, orașul M. e mereu un exemplu pentru toți, aici știm să 
lucrăm împreună și să interacţionăm. Și dottor Arrigo Palma își 
va da seama de asta. 

Cine trebuia să înțeleagă, înţelese, se salutara toți cordial, în 
afară de Palma, care ieși cu capul plecat. Plebei hotărî o 
descindere imediată la Dalia White, în căutarea lui Rallo, și 
percheziţia casei și a biroului lui Genito, duminica dimineaţă. 


16. 


Cinzia era în extaz în faţa unui film video despre mici roboți 
inventaţi în Renaștere, în timp ce Cosmo nu reușea să stea 
locului. Fierbea, voia să se întoarcă în orașul M., deși acel castel 
din Angera, lângă lacul Maggiore, era o poveste, ziua foarte 
frumoasă și, în faţa vitrinelor cu păpuși, logodnica lui era, cum 
spusese ea însăși, „portretul unei tinere fericite”. Nu-și dădea 
seama, sau se prefăcea că nu-și da seama, de cât devenea de 
nervos Cosmo. Tăcerea din muzeu îl ucidea pe killer: timpul îl 
presa, mai erau optsprezece ore până la trezire, până la 
începutul duminicii în care ar fi trebuit să omoare. 

— Hai, Cinzia! 


VP - 240 


— Du-te să-mi cumperi catalogul, te rog. 


Imediat ce se întoarseră în orașul M., se duseră în zona 
industriala din jurul vechiului aeroport. Străzile se desfășurau 
lungi, separate și pustii, printre vechile case și restaurante 
simple, mici, cu parcare pentru camioane și mari transportatori 
internaţionali, deschise non-stop. Cosmo cobori din mașină la 
câţiva metri de o bară alba cu roșu pe care paznicul, un tip la 
vreo cincizeci de ani, slab, cu lentile groase și un ochi pieziș, nu 
vru să i-o ridice. 

— Nu te cunosc, spuse cu accent napoletan. 

Cosmo i-ar fi tras un pumn în gură. Îi arătă contractul și 
chitantele din doisprezece ani de plăţi, îi explică și iar îi explică 
că închinase un mic container, lângă altele la fel, într-una dintre 
curți. 

— Dar asta e pe numele lui Franco G. Rossi. 

Nu era cazul să-i spună că folosise un nume fals. 

— A murit de tifos în Turcia, sunt cel mai bun prieten al lui. 

În sfârșit - dându-i un bacșiș de o sută de euro - trecu. 


Cinzia rămase în mașină, pe esplanada unde camioanele 
făceau manevre, să se uite peste catalogul despre păpuși, în 
timp ce Cosmo o luă la dreapta. Lacătul era puţin ruginit, dar se 
deschise fără dificultate. O mică lanternă trebuia să fie acolo, pe 
jos. Era. Îi puse baterii noi și o aprinse. Privi în jurul lui. În afară 
de praf, totul era ca atunci și Cosmo se trezi în mașina timpului. 

Tăieturile din ziare despre jafuri erau una peste alta. Uite 
măștile. Numerele false. 

Și haina antiglonţ: ceea ce căuta. 

Era murdară și acoperită de o patină gri. Încercă s-o scuture 
ca pe un covor, începu să tușească, dar nu încetă să fantazeze 
asupra vechilor încurcături. Pentru el și pentru Santa viața nu 
merita nici cât negru sub unghie: riscaseră de multe ori, mai 
ales când se înfruntaseră, urât, în 1996. Fusese un an de aur, 
poate prea favorabil. Jefuiseră împreună bijuteria Cartier: cinci 
milioane de euro în ceasuri, coliere și broșe, pe care le 
vânduseră complicelui pentru două milioane de dolari adevăraţi 
și un milion de dolari falși. Și, cum se întâmpla mereu când ai 
burta plină, începuseră să se certe pe probleme de principiu: 
„dăm lovitura asta, nu pe cealaltă. Atacăm așa, nu atacam 


VP - 241 


invers”. Și, până la urmă, organizaseră acea întrecere, de o 
lună, care trecuse, din gură în gură, în mediul lumii interlope. 

Pretextul venise după ce o încăierare în interiorul unei bănci 
fusese filmată de camerele de luat vederi și arătată până și la 
telejurnalele naţionale. Santa era o maniacă a armelor: pentru 
ea, un jaf frumos era jaful cu câteva gloanţe trase în geamuri, 
cu câteva pagube considerabile. Era un obicei de-al ei, de 
exemplu, să distrugă computerele cu mânerul metalic de la AK 
47. Cosmo, în schimb, prefera o altă tehnică. Adesea intra 
dezarmat, cu doi oameni de sprijin, și îl lua la bătaie pe primul 
funcţionar care stătea în fața lui. Lovituri zgomotoase, cu 
mâinile întinse și cu indiferenţă: „E un jaf, nu mă enervaţi”, urla, 
și îi deschideau seifurile. Sau, cel puţin, casierii colaborau fără 
nici cea mai mică ezitare. 

Era 12 decembrie 1996, o zi de joi cu trafic intens, când el, 
Santa și cei doi fraţi, Oronzo și Manule, apăruseră în foarte 
centrala bancă din Piazza Cavour, la doi pași de poliţie. Cosmo 
ocupase primul intrarea, învineţise fața unui funcţionar înalt, 
roșcat, care îi era și simpatic, pentru că spusese: „Dar nu sunt 
eu directorul, e cel de acolo...” 

Santa umpluse un sac cu bani. Puteau să plece, în schimb ea 
îndreptase mitraliera spre ferestrele de la etaj și deschise focul. 
Crease și-și dorise panica. Cosmo se dăduse la o parte în ultimul 
moment, un triunghi de cristal îi tăiase mâneca hainei antiglonţ. 

— Ești cretină, de ce e nevoie de asta? strigase. 

— Focuri pentru mâine, ca să sărbătorim Santa Lucia, 
răspunsese femeia, ajungând în toate ziarele și telejurnalele din 
Italia. 

Erau mascaţi, vorbeau ținând în gură o gumă 
dreptunghiulară, de creion, ca să modifice timbrul vocal, și nu 
fuseseră niciodată recunoscuți. Până în acel moment. Dar de 
atunci, Cosmo nu mai voise să lucreze Împreună cu „terorista”, 
cum o rebotezase. 

Tăietura din ziar era acolo: „Împuşcături în bancă, Bonnie și 
Clyde se ceartă. O femeie printre membrii comandoului care a 
atacat ieri banca din centrul oraşului. Asemenea celebrilor 
jefuitori din filmul Getaway”. 


Amintiri. Ceaţă vagă, imaginile se apropiau și se îndepărtau. 
Odată îngropată problema, în vacanța de Crăciun, Bonnie 


VP - 242 


rămăsese cu ideea ei. Vorbiseră într-o discotecă de pe lacul 
Garda și deciseseră să rezolve chestiunea cu o confruntare. 

— O lună, fiecare pentru sine. Să vedem cine face mai mult. 

— Dar nopţile, Cosmo? 

— Petrecem unele împreună, îi spusese, sărutând-o în timp ce 
dansau. Adesea, ea aducea pe vreuna dintre prietenele ei 
prostituate, adunată cine știe de pe unde, dar nu mai era spiritul 
de odinioară. 

În acea întrecere amuzantă și absurdă, uneori o făcuseră lată 
atât de rău, că ajunseseră din nou în ziare. Santa făcea mai mult 
zgomot, în toate sensurile. Se încercuise de oameni la fel de 
zgomotoși. 

Numai când unul de-ai săi, un jefuitor începător, deschizând 
ușa unei bănci din Tremosine, ţintise piciorul unui casier cuprins 
de un atac de panică și îi găurise capul, Santa regăsise simţul 
proporțiilor; de atunci, se limitase să spargă ferestrele, fără să 
tragă, și se specializase în autoatacuri, cum le spunea. Adoptase 
o tehnică simplă. De obicei se fura o mașină, se parchează cât 
mai aproape posibil de bancă, la jumătatea unei dimineţi un 
șofer o pornește, își pune centura de siguranţă, bagă în viteză 
și, cu ea turată, se lansează spre ferestrele băncii, făcându-le 
țăndări. Prin acea cavitate care se cască în geamurile blindate și 
în zidul care cade, banda intră cu armele, trăgând, urlând și 
luând banii. Acţiuni spectaculoase, mai ales dacă erau executate 
cu mici camioane și furgonete: erau rapidele și răsunătoarele 
acţiuni surprinzătoare ale Santei care ajungeau mai des în ziare, 
mai ales în cele din provincie. 

Cosmo, în schimb, era mândru de ideea cu cârjele, care 
făcuse școală și își meritase un articol pe prima pagină din 
Corriere. Filase o bancă bine protejată cu un detector de metale 
mereu în funcțiune, condusă de o femeie foarte rigidă. O 
urmărise până acasă, închipuind o răpire fulger, dar descoperise 
că avea o fiică în cărucior. Și acolo avusese revelația. Cu câteva 
bandaje, plasturi și un machiaj de film horror, intrase în bancă 
șchiopătând, arătându-se în dificultate, zâmbind mult și cerând 
ajutorul. Detectorul de metale sunase, dar îl lăsaseră să treacă 
oricum. „Nu e un miracol, e un jaf”, strigase aruncând cârjele și 
scoțând un revolver de la curea. 

Pe 20 februarie, ziua Carnavalului, întrecerea se termină. 
Învinsese Cosmo, Savantul, cu mult: echivalentul a două sute 


VP - 243 


patruzeci și șapte de mii de euro faţă de o sută patruzeci și 
cinci. O învinsese detașat. Nu numai asta: niciun rănit și nicio 
urmărire. Numai treburi curate în comparaţie cu o gardă de corp 
la reanimare, trei funcţionari răniţi și o urmărire cu Împuşcături. 

lole Santa pierduse, și învingătorul, așa ziceau pactele, putea 
să aleagă pedeapsa pentru învins. 

Cosmo nu stătuse prea mult pe gânduri. O trimisese pe 
femeie, cu un Kalașnikov, să jefuiască o biserică în forma de 
trapez, în mijlocul clădirilor din Quarto Oggiaro, la slujba de la 
6.00. Erau numai bătrânele, pe care le jefuise, într-o umilire 
dureroasă, de câteva bancnote. 

Erau băieţi rai, așa se jucau. Ca nebunii. Cine ar fi zis, atunci, 
ca un sicilian, de fapt un palermitan, îi va propune să o omoare 
pe Santa? Și că el, fals om de afaceri de pe coasta din Bari, 
ocupat din când în când să-și îndrepte banii spre bărcile cu 
motor ale contrabandiștilor aflaţi în dificultate temporară, cu 
taxă, evident cămătărească, de cincizeci la sută pe lună?... 

Și că el, cu rolul asumat de torturator de criminali, în foarte 
secrete misiuni de moarte hotărâte de tribunale mafiote... 

Dar cine ar fi zis că el ar fi luat un avion, împreună cu 
logodnica, și poate viitoarea soţie, și ar fi ajuns să studieze 
harta orașului M. ca să atace, să ucidă și să dispară? 

„Fiecare înotător știe cum să se menţină la suprafaţa”. 

li rămânea numai să lase mașina cu armele nu departe de Via 
Osculati și să se trezească a doua zi. Killerul seamănă puţin cu 
muncitorul: când e tura de dimineaţa, trebuie să pui ceasul 
deșteptător. 

Aflat la volanul Fiatului, trebuind să o însoţească pe Cinzia la 
hotel și apoi să ducă mașina în cartierul Affori, pe Via Osculanti, 
Cosmo își reținea înjurăturile în trafic. Fata, cu picioarele pe 
bord, nu tăcea deloc. 

— In orașul M., Cosmo, am mai observat ceva. 

— Zi, spuse el, gândindu-se că poate Cinzia voia să-l enerveze 
intenţionat. 

— Nu sunt numai prea multe farmacii. 

— Haide! 

— Ci și multe magazine de lenjerie sexy, sunt la fiecare colţ. 
Pentru mine e inexplicabil. Fie e un oraș unde se face mult sex, 
fie se face puţin, dar se visează mult. Tu ce zici? 


VP - 244 


17. 


Bagni se afla în birou cu Velia Longino. Se puseseră de acord 
să-i sune pe cei de la N.O.C.S.% Și să le ceară lui Cortobardo și 
lui Cedro să renunţe la căutarea inutila a killerului, ca să o 
urmărească pe lole Pacifico. 

— Sună-l pe Palma și spune-i. 

— Acum e un ratat. 

— Anunţă-l pe Plebei. 

— Mi-ar zice nu. 

— Să folosim atunci alţi colegi. 

— Știi că ar fi o eroare tactică. E nevoie de experți și ei nu dau 
greș. 

Din coridor se auzi vocea lui Cinerino: 

— Francesco, ești în birou? Uite ce surpriza frumoasă. 

În birou intră Uma. Zâmbetul i se stinse imediat ce o văzu pe 
dottoressa. Cea care privea dintr-o parte, așezată foarte 
aproape de logodnicul ei. 

Bagni sări în picioare. 

— Velia, îmi dai voie să ţi-o prezint pe logodnica mea, 
Giovanna? 

— Sigur, îmi face plăcere, și felicitări. Ştiam că era un model, 
dar atât de frumoasă... 

— Mulţumesc, aș vrea să devin fotograf acum. 

— Excelent. 

— Da, sper să reușesc. Apropo, prietenii îmi spun Uma, dar 
dumneavoastră spuneţi-mi Giovanna. Dacă ai terminat, France, 
te aștept afară. 

Cinerino izbucni în râs și fu privit foarte urât de viceprocuror 
și de Bagni. 

— Am terminat, spuse Velia. Plec. Pa, atunci ne vedem mâine- 
dimineaţă. Treci să mă iei tu? 

— Sigur, pa. 

Telefonul lui Bagni sună. El apuca receptorul. 

— Bagni, ascultă, avem un 113. Primim semnalarea unui 
cadavru făcut terci în zona Bovisasca. Unul care s-a sinucis 
aruncându-se sub tren. Sau poate a fost împins. 


35 Nucleo Operativo Centrale di Sicurezza - Nucleul Operativ Central de Securitate. 
VP - 245 


— Se vor ocupa de asta Cane și Cinerino, spune-le celor din 
echipa mobila că sosesc. Cine e acolo? întrebă Bagni. Așa că 
dădu unele dispoziţii și, etalând cel mai bun zâmbet al lui, o 
escortă pe Uma afară din poliţie. 

— De ce să nu stăm puţin doar noi? Mâine va fi o zi grea. 

— Dottoressa vrea să te facă să transpiri. 

— Ştii bine că și transpiraţia mea îţi aparţine. 

— Ești același tâmpit dintotdeauna. Bine, e ceva timp de când 
n-am mers să mâncăm pește pe Navigli. Ce zici? 

— OK, și când se termină nebunia, ne luăm trei zile de 
vacanţă, ce zici? 


VP - 246 


„Duminica morților”. 


1. 


„Tic-tac, tic-tac, tic-tac. Ah, dacă s-ar opri timpul”, se gândi 
Cosmo. Simţea un fior plăcut pe gât: „E sărutul destinului”. Ca și 
cum s-ar fi aruncat în energia vieții, ca și cum s-ar fi trezit în 
mijlocul mării și nu în camera de la hotel din M., care mirosea a 
lemn vechi. O privi pe Cinzia, corpul ei zvelt înfășurat în 
așternut, părul negru întins pe pernă, gura ce părea să râdă în 
timpul visului liniștit al unei fete care nu cunoscuse niciodată 
răul, suferința, moartea violentă. 

— Cred că, șopti el, la anul te iau de nevastă. 

Se spălă și se bărbieri cu reală bucurie. Cu o perie curăţă 
minuţios praful de pe haina antiglont. După ce termină, se clăti, 
își dădu cu deodorant, luă din dulap haina albastră și cămașa de 
culoarea cerului căreia îi desfăcu nasturii și și-o puse pe el. 

— Pune-ţi cămașa crem pe care ţi-am dăruit-o eu. Vocea 
Cinziei îl făcu să tresară în timp ce mergea în vârful picioarelor. 
Se trezise, se așezase în fund pe pat și îi zâmbea aranjându-și 
parul: Dar cât e ceasul? 

— Dormi, e foarte devreme. E 5.00. 

— 5.00? Duminică? Dar ce naiba faci în picioare? 

— Trebuie să muncesc. 

— Imi ascunzi o groază de lucruri. 

Cosmo nu-i răspunse, ce ar fi putut să-i spună? Fredonă în 
falset Bach în fața oglinzii. 

— Mmm, pleci deja? Mă simt dezorientată. Ce mi-ai făcut, 
Cosmo? Acum am chef să te îmbrățișez. 

Bărbatul continuă să se îmbrace. Alese un tricou alb, și-l puse 
și, pe deasupra, cu cea mai firească mișcare, îmbrăcă haina 
antiglonţ. Probă, cum îi sugerase Cinzia, cămașa crem. Ştia că 
ar fi fost prea strâmtă, așa că o puse tot pe cea albastră, pe 
care o cumpărase intenţionat cu două mărimi mai mari. 

VP - 247 


În tăcere absolută, fata îl privea pe Cosmo în timp ce-și 
înnoda cravata bordo, își punea haina și se privea din nou în 
oglinda opaca a dulapului, îndoindu-și de două ori picioarele și 
mișcând brațele și mâinile, ca un boxer care-și încălzește 
mușchii înainte să urce în ring. În fine, luă în mâna un pistol pe 
care-l ascunsese în fundul unei genţi. 

— Deci e adevărat? spuse Cinzia. 

— Ce spui, iubito? 

— Haina antiglonţ și... 

— Adică? 

— Faci parte din serviciile secrete. 

Din gura deschisă a lui Cosmo ieși un hohot de râs zgomotos. 
Însă killerul regretă imediat. Ca scuză, n-ar fi fost rea, de fapt. 
Deveni foarte serios. 

— Ştiam, știam. Miros lucrurile astea. 

— Dar cum ţi-ai dat seama? întrebă Cosmo. 

— Eşti mereu misterios, nu se știe niciodată ce învârți și 
prietenii tăi sunt la fel. Dar tu ești un băiat bun. 

Cosmo se duse să o sărute. Buzele moi. Gâtul flexibil. 

— Când mă întorc, îţi voi spune adevărul, răspunse. „Dacă mă 
întorc”. 

— Ai o faţă zilele astea care nu-mi place deloc. Ce ai, Cosmo? 
Mă îngrijorezi. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, mai ales că sunt pe punctul de a- 
mi schimba viața. Suntem pe punctul de a ne schimba viaţa. |ţi 
voi spune totul, iubito, pa. 

— Toţi visează să-și schimbe viaţa, doar câţiva norocoși 
reușesc însă, răspunse Cinzia. 


Velia urcă în mașina lui Bagni. 

— Crezi? 

— Nu știu. 

— Santa ne va duce drept la Wolfson ca să-l eliberăm, azi e 
ziua noastră, Francesco. 

— A noastră? 

— Tu stai lângă mine oricum, hai, să mergem, spuse și îl 
sărută pe obraz. 

„Tic-tac, tic-tac, ar fi minunat să oprești unele clipe”, se gândi 
Bagni. 


VP - 248 


În orașul M. începea o duminică pașnică și tropicală, cum 
demonstra sudoarea care deja îmbrobonea fruntea unui bărbat 
scund, îndesat, cu ochii deschiși la culoare, care cerșea la 
semafor, deși nu era nimeni prin preajmă. 

— Velia, de ce insiști? Nu sunt de acord cu felul în care 
gestionezi operaţiunea asta și o știi bine. 

— Același legalist, pentru chestiunile altcuiva. 

— Colegii tăi ţin la formă, și la fel și la substanţă. Pe Plebei nu- 
| păcălești. 

— Te-ai trezit prost dispus? 

— Plebei te va pune într-o lumină proastă în fața șefului, iar 
Palma, care te urăște, se va enerva și va deveni crud, pentru că 
i-ai luat și oamenii fără să-i spui, și, dacă Cedro și Cortobardo nu 
se mai ocupă de investigaţiile în legătură cu killerul care trebuie 
să vină... 

— Dar ce killer în sus și-n jos care trebuie să vină de cine știe 
unde ca să facă cine știe ce. Sunt pur și simplu fantezii de-ale 
americanilor, din cauza asta pierd toate războaiele. Lasă-mă să 
fac munca grea, dacă pe urmă pericolul se concretizează, îi 
chemăm. Oricum, Plebei se duce să-l percheziţioneze pe 
prietenul tău, Genito, iar Palma o fi cu noua lui logodnica, dat 
fiind că a pus mâna pe una printr-un miracol. Sunt din altă 
generaţie. 

— Cei de la N.O.C.S. au ajuns deja? 

— Ne așteaptă la palat. Știu că ne vom mișca în funcţie de ce 
i se întâmpla „momelii” noastre, această lole Pacifico, zise 
Santa. Eu n-am îndoieli. Dacă Genito i-a dat banii în galeria din 
spatele acelui bar de neghiobi, e pentru că ea se află în legătură 
cu banda. Ce mai convertită! 

— Cedro și Cortobardo sună pe celularul meu imediat ce se 
mișca Pacifico. De fapt, dacă se mișca. 

— Se va mișca Santa, asta e sigur. Imediat cum face asta, eu 
devin cea mai bună procuroare din orașul M., voi - echipa 
învingătoare și, mai ales, Wolfson se întoarce acasă. 

— După tot ce am aflat despre crima și viaţa Valentinei 
Castiglioni, omul acela îmi face greață. De fapt, îmi face atâta 
greaţa, că l-aș condamna să trăiască zece ani pe o insulă locuită 
de sodomiști nebuni. 

— Deci e adevărat că ești homofon. 


VP - 249 


— Vrei să spui homofob? Dacă o spui în acel sens, Lopiccolo e 
cel care pune în circulaţie zvonuri din astea. Insă te întreb, 
unuia care plătește favoruri sexuale unei fete însărcinate, tu ce 
i-ai face? 

— Să schimbăm subiectul, hai. Ce crezi despre povestea asta 
cu Genito? 

— Ce vrei să-ţi spun? Eu cred că-și face treaba, care e să-l 
aducă acasă pe porcu’ ăsta de Wolfson. 

— Dar putea măcar să vină să ne spună că a încercat și a 
reușit să ia legătura cu răpitorii. 

— Dacă încalcă legea, voi sunteţi acolo tocmai ca să-l 
prindeți, nu? 

— Vezi că-l aperi? Un ostatic trebuie să fie eliberat de stat, nu 
de un detectiv particular. 

— Când statul nu reușește, vrei să îngădui familiei să încerce? 

— Nu. 

— Noi doi chiar nu ne înțelegem. Familia Wolfson are tot 
dreptul să acţioneze. 

— Soţia cred că a acţionat puţin cam mult, în toate sensurile. 

— Ești feminofobă, Velia. E numai treaba ei dacă se culcă cu 
cine vrea. 

— Dar Genito, care plătește o mafiotă, redevenită delincventă 
după o convertire falsă. Nu e o acțiune de sancţionat? 

— Dar noi nu știm totul nici despre Santa, nici despre Genito. 

— Ce vrei mai limpede de atât! Altfel, de ce i-ar fi dat banii? 

— Vă va spune el, nu vă duceţi să-l percheziționaţi? 

— Tu nu vrei să știi? 

Bagni preferă să nu răspundă, pentru că nu mai avea niciun 
răspuns. 


— Genito, vrei să deschizi odată? Dacă nu deschizi în două 
minute, am aici o echipă de pompieri cu cleștii de tăiat. 
Dărâmăm ușa blindată și problemele devin serioase, începând 
cu licența ta. Nu glumesc, Corrado, te voi acuza de opoziția 
nejustificată în fața unui oficial. Tu ai spus-o, ne cunoaștem de 
pe vremea forţelor antitero, spuse Armando Plebei. 

Nimic. Și totuși, celularul era acolo. Și dacă era telefonul 
mobil folosit pentru a lua legătura cu soţia lui Wolfson, trebuia 
să fie și el. 


VP - 250 


— Genito, ai câteva minute să deschizi. Mă așteaptă soția 
pentru slujba de la 11.00, nu mă face să ajung târziu. 

Plebei vorbea de pe palier, stând lângă ușa cu plăcuţa 
Cotonifici Italiani Associati. 

— Aţi înțeles? CIA. C, |, A. Ce dobitoc! spuse unul dintre 
agenţi. 

— E orice, mai puţin un dobitoc. Bine. Cine e comandantul 
pompierilor? Dumneavoastră? excelent. Hai, ordona Plebei, 
spargeţi-mi ușa asta! 

În fix optsprezece secunde, un nou record de spargere a ușilor 
blindate al echipei „pompierului expert” Michele Acconciajoco, 
biroul lui Genito se deschise în faţa lui Armando Plebei. În timp 
ce pompierii dezactivau sistemul de alarmă cu triplă sirenă, 
magistratul contempla computerele de ultimă generație, 
colecția de ceasuri de aur, mobilierul de epocă, tablourile, 
canapeaua comodă. 

Nu era urmă de Genito. Exista însă o altă ușă blindată. 

— Genito, ești acolo? întrebă și clătină din cap. „O gaură în 
apă, se gândi. Descinderea de ieri de la Dalia White a fost 
inutila, de Attilio Rallo nu se știe nimic. Și, până în acest 
moment, nu știm bine ce pești să prindem”. 

— Acconciajoco, sparge-o și pe asta, ordonă Plebei. 

Deschiseră cu totul trei și, pentru ultima ușă blindată, care 
dădea într-un fumoar cu ditamai biblioteca magnifică, recordul 
cobori la aproape șaisprezece secunde. 

— Le numesc uși blindate, dar cu ce tupeu? întrebă 
pompierul. 

Apartamentul era gol. Un celular fusese lăsat pe un studiu 
care avea pe copertă fotografia anarhistului Pietro Valpreda, în 
mijlocul unor polițiști în uniformă, și era intitulat // pistaro/o*€. 

— Îi vreau aici pe cei doi oameni care l-au văzut intrând pe 
Genito și nu l-au mai observat ieșind, spuse Plebei. Liniștea din 
apartament era totală. Plebei ridica, delicat, unul dintre 
ceasurile de aur ale lui Genito și-l lașa să cadă pe paviment. 
Zgomotul sticlei fragile și vechi care se spărgea nu-l înveseli: Of, 
îmi pare rău, spuse. 


36 Apelativ cu care erau numiţi, în mod depreciativ, câţiva jurnaliști de investigaţii 
italieni în anii '70 (n.tr.). 


VP - 251 


— Deci, aș vrea să-i văd imediat pe cei doi cretini care s-au 
păcălit pentru a nu știu câta oară. Unde sunt? Și sub comanda 
cui sunt? 


Corrado Genito tocmai se trezise și băgase mâna sub pat. 
Cele două valize, cea cu banii și cea cu armele, erau acolo. Se 
gândi unde se afla: în casa lui Pedro, un peruan cu șapte copii și 
o soție tânără și pe atât de deprimată și supraponderală, pe cât 
era el de vesel și de sprinten. Capul familiei evacuase doi copii 
care dormeau, luându-i pe unul de cap, și pe celălalt de picioare, 
ca să-i ofere oaspetelui, recomandat de filipinezul Paty, o 
autoritate printre menajere și îngrijitori, acel spaţiu rezervat. 

Genito se sculă încercând să nu facă zgomot și, când deschise 
ușa de la baie, o găsi așezată pe closet pe soţia lui Pedro. Fata, 
blondă și cu niște straturi de grăsime în jurul taliei, sări în 
picioare și, când înțelese că în faţa ei nu era un maniac, ci 
chiriașul care dădea bani, își înghiţi ţipătul. Fără măcar să tragă 
apa, ieși din toaletă, spunând: 

— Señor, mi casa es su casa”. 

Probabil era furioasă pe soţul ei. 

Nu erau problemele lui Genito. 

„Tic-tac, în unele dimineţi n-ar fi rău să oprești ceasurile din 
întreaga lume, mai puţin pe unul, al meu”, se gândi. Nu era 
prima oară când mergea la o întâlnire cu niște răpitori. O făcuse 
în Italia, în Irak în 2003, în Niger în '96. Sau era în '93? Ei! În anii 
lui Tangentopoli? călătorise foarte mult: „Îmi luam cu mine 
haine subţiri și groase pentru că treceam de la minus douăzeci 
de grade la plus patruzeci, într-un interval de două zile”, 
povestea prietenilor când le explica, în linii mari, câte ceva 
despre așa-numitele sting operation, operaţiunile de atac, în 
care era cunoscut ca un maestru. Intâlnise boși și oameni 
obișnuiți, șefi ai războaielor de gherilă și teroriști, generali 
corupți și intermediari africani, buni să negocieze ca și cum erau 
niște avocaţi din New York. Cei doi imbecili pe care se ducea să-i 
întâlnească erau însă dintr-o specie ciudată. 

Erau niște rataţi, dar se comportau de parcă ar fi fost 
învingători. Obţinuseră eliberarea rudelor lor, dar îl ţineau încă 


37 Domnule, casa mea este casa dumneavoastră (în sp., în orig.). 
3 Termen folosit pentru a desemna corupția din sistemul politic italian denunţată 
între 1992-1996 în cadrul investigaţiei Mani Pulite (Mâinile curate) (n.tr.). 


VP - 252 


strâns pe nenorocitul de Wolfson. De la oameni cu coloana 
vertebrală complet dreaptă sau complet strâmbă, unul poate 
presupune la ce să se aștepte, în bine sau în rău. Dar de la doi 
nemernici cu coloana vertebrală cu o geometrie variabilă, cum 
erau cei doi răpitori, te puteai aștepta și la o hotărâre pripită. Și 
se știe că proștilor le plac loviturile de scenă mult mai mult 
decât oamenilor răi. Culmea ghinionului era să-i întâlnești pe 
proștii răi. „Panarello și Sidi, din ce specie sunteţi?” 


Cosmo apucase geanta albastră, o sărutase încă o dată pe 
Cinzia și pornise, tăcut, pe holul lung și întunecat al hotelului, 
slab luminat și acoperit de covoare verzi care absorbeau orice 
lumină. 

— Bună dimineața, dottore. Cafea? întrebă un ospătar 
durduliu și pistruiat. 

Deasupra orașului M. se întindea albul unei dimineţi care nu 
reușea să devină zi. Pietrele roșii de pe Via Manzoni erau un 
deșert de praf. Cosmo, îndreptându-se spre staţia de taxiuri din 
Piazza della Scala, descoperi că își murdărea pantofii. Nu putea 
să zăbovească. Nu trebuia să zăbovească. Avea un singur lucru 
în minte, unul singur: să meargă la întâlnirea cu Santa și să o 
omoare. Să o omoare, ca ultimul act dintr-o stagiune care se 
termina și ca botezul unui nou Cosmo care renăștea într-o nouă 
viaţă. 

„New generation... Mă voi pregăti cu calm, fără să las loc 
întâmplării, fără să improvizez. Într-o bună zi, rude și prieteni 
vor întreba: «Dar l-ai văzut pe Cosmo?» Va fi prea târziu. Eu voi 
fi plecat cu Cinzia mea. Cu un alt nume, într-un alt loc. Voi 
dispărea datorită banilor pe care acel geniu de Rolando i-a făcut 
să rodească”, își spuse, imaginându-și palmieri, tropice, relaxare 
și sutiene galbene și... 

Ar fi fost ușor? Dificil? Se va gândi mai bine după ce o va face. 
Nu putea să n-o facă. „Simţul măsurii e un optim sfătuitor și 
capacitatea mea de a absorbi a ajuns la limită. O voi omori pe 
Santa și voi pleca în stil mare”. Nici măcar cerul acela, care 
semăna adesea cu un covor de lână murdar, nu reușea să-i 
strice buna dispoziţie: nu se ducea să facă nimic în plus față de 
munca sa, trebuia doar să urmeze valul. 


— Aici e un picior. 


VP - 253 


— Mâini încă nu? 

— Nu, Lopiccolo, termină, ţi-aș fi spus dacă se întâmpla, ridică 
Andy vocea. 

Pe pietrișul căii ferate se lungea o dimineaţa în care era greu 
de respirat, umedă și vâscoasă, impregnată de mirosul de canal 
care se ridica dintr-o groapă de gunoi ilegală. 

Lopiccolo se așeză pe șina de tren, își făcu o ţigară și o 
aprinse. Traficul feroviar fusese deviat cu enorme întârzieri și 
acea porţiune de pietriș era plină de polițiști obosiţi și deprimați. 
Identificase punctul de impact între om-tren după cantitatea 
exagerată de sânge stropit. Recuperase o bucată din craniu, 
trunchiul, câteva haine, o șosetă, însă restul corpului părea 
fărâmiţat. Sau poate fusese dus în vizuinile șoarecilor negri și 
violeți care se roteau printre pietrele ascuţite, strânși unul în 
altul. 

Pe celular găsise un sms de la agentul motociclist: 


Muncesc! ca urmăritor! Cedro & Cortobardo. 


Sunt la 200 m în spate și îi înlocuiesc pe ei dacă sunt descoperiți. 
Foarte frumos! ție Cum îţi merge? Mâncăm împreună? 


„Mie îmi merge ca dracu' și, dacă tu ai fi aici să cauţi bucăţile 
dintr-un mort călcat de tren, probabil ţi-ai vomita sufletul”, se 
gândi Lopiccolo. Işi lungi picioarele, trase un fum observând 
echipa de la Omucideri și pe tehnicienii de la Laboratorul 
criminalistic ocupați să recupereze „rămășiţele” cadavrului. 
Munciseră toată noaptea și așteptaseră să se facă dimineaţă ca 
să caute mai bine. 

Se gândi că „după ce am fotografiat de la o distanţă mică 
aproximativ șase sute șaptezeci de cadavre - socotind victimele 
unor accidente aeriene și de pe autostradă -, nu se mai poate 
spune că toți morţii sunt la fel. Nici că toţi anchetatorii reușesc 
să îi privească - să-i privească profesionist. Vezi unele cadavre 
și te fac să te gândești la sfinţenie: sunt spălăciți și mulțumiți, 
cum se întâmplă cu statuile din biserici. Ca și cum nu s-ar fi dus 
pentru totdeauna, ci numai pentru puţin timp. Ca și cum, ar fi 
avut, pe neașteptate, ocazia să se abandoneze în braţele 
primitoare ale unui înger. Ca altă dată, poate, când leneviseră, 
râgâiseră și făcuseră caca în braţe la tata - aproape că erau, din 
nou, copii senini, morţii ăștia. Fără alte capricii, fără temeri. 


VP - 254 


Somnul lor etern a fost acceptat: poţi să stai să-i privești și te 
simţi liniștit. Ca și cum, într-adevăr, viața și moartea, inclusiv 
moartea violentă, făceau parte din același ciclu natural”. 

Lopiccolo stinse ţigara: „In schimb, alte corpuri, alte chipuri 
pot să te marcheze - și să te întristeze. E ca și cum din gura de 
cristal ar ţâșni sunete ascuţite cu o putere devastatoare. Unii 
ochi larg deschişi, terorizați, pot să-ţi răpească curajul pentru 
ani de zile. Unele cadavre, se gândea inspectorul de la 
Laboratorul criminalistic, sunt atât de bogate în sugestii, încât te 
împing și pe tine pe marginea gropii, să vorbești de tâmpenii ca 
dreptatea. Și atunci viaţa și moartea nu mai fac parte din același 
ciclu, ci devin un joc de oglinzi, reflexii de frici atavice, amintiri 
legate de cromozomi, de când trebuia să fugi în faţa gurilor 
carnivorilor, de când exterminarea din cauza foametei și a 
războiului era ciclică, împărtășită și acceptabilă ca anotimpurile 
bune și rele. Când tribul tău de rahat, ca să supravieţuiască 
lipsurilor, se încredința asasinilor respectaţi. Și asasinii, secol 
după secol, fie că au devenit regi, fie că au rămas anonimi, știu 
să găsească venele hrănite de antica cruzime și, dacă trebuie 
să-l omoare pe unul pe care-l cred dușman, o fac pentru că știu 
cum se face, pentru că omul cu servieta nu a făcut foarte multă 
cale de la cel care strângea în pumn silexul ascuţit ca să fure 
proviziile sau pe soţia prietenului său”. 

— Băieți, scuzaţi-mă, dar dacă vedeți vreun șoarece cu ceva 
în gură, împușcaţi-l, spuse Lopiccolo ridicându-se de pe șină. 


— Adelante”, repetase Genito, ghidându-l pe Pedro până în 
cartierul chinezesc. 

Il puse să parcheze între liniile albastre și verifică strada. Nu 
erau poliţişti. Prea ușor. Dar putea să fie totul atât de liniștit? Își 
punea în joc reputația și risca închisoarea. Pentru ce? Pentru 
bani? Nu. Pentru Maretta? Nu. 

Nu avea familie sau, mai bine zis, o avea pe Clara. Și cu ea 
mergea cum mergea. Dacă ar fi murit, Clara și-ar fi refăcut 
imediat viaţa cu unul dintre studenții ei. Nu suferea pentru 
dorinţe importante pe care nu le realizase. Nu avea alte cărți de 
citit, nu avea îndatoriri speciale. Era ciudat, dar uneori se 
gândea că atunci când lucra la stat, când servise statul, era mai 
sărac - fără îndoiala mai sărac -, dar, în fond, mai mulţumit să 


39 înainte (în sp., în orig.). 
VP - 255 


se trezească dimineaţa. Pentru că făcea parte dintr-un trib 
armat care lupta împotriva altui trib armat, și al lui era cel care 
avea dreptate. Acum, pentru ce, pentru cine și de ce lupta de 
unul singur? 

— Trebuie să ne simţim vii, nu-i așa, Pedro? 

— Señor? No hablo muy bien l'italiano, sono aqui da poche 
semanas.% 

— Deschide-mi ușa. 

Genito își pusese pe el haina antiglont, două grenade îi 
atârnau de curea, un pistol era în teaca prinsă cu arici în jurul 
gleznei și altul era băgat la spate. Şoferul sud-american îl 
văzuse înarmându-se, îl dusese până acolo și, impasibil, 
deschise ușa, făcându-i loc să ia valiza cu bani. 

Pendula bisericii bătea ora 8.00. 

— Dă-mi cheile și du-te, vii să iei furgoneta fie diseară, fie 
mâine, îţi va spune Paty. 

— E il dinero?” 

— l-am dat lui Paty. 

— Yo non...%? 

— Bine, nu-i nicio problemă. 

Genito deschise valiza, luă câteva bancnote dintr-un 
mănunchi și i le băgă în buzunarul de la cămașă. Peruanul, 
văzând toţi acei bani, se făcu roșu, își duse mâinile la piept și 
începu să tușească. Trebui să se încovoaie, apoi se întinse pe 
asfalt. 

— Calmează-te și respira bine, nenorocitule. Ce faci, îmi mori 
aici, în mijlocul străzii? Nu e momentul. 


Via Osculati, protejată de palisadă, dormita, ca și restul 
orașului pe care Cosmo îl traversase cu taxiul și, ultima parte, 
pe jos. 

Se apropie de mașina albastră pe care i-o dăduse 'u Nasuni. 
Nu o parcase mai bine? Ciudat, i se părea strâmbă. Se apropie și 
mai mult: „Două cauciucuri tăiate”. 


4 Domnule? Nu vorbesc foarte bine italiana, sunt aici de câteva săptămâni. (în sp., în 
orig.). 
+1 Și banii? (în sp., în orig.). 
42 Eu nu... (în sp., în orig.). 
VP - 256 


Nu-i venea să creadă. Un vandal, un laș nenorocit se enervase 
pe mașina lui. Îi găurise cauciucurile, lui. Și altor mașini parcate 
acolo, în apropiere. „Idiotul!” 

În timp ce se apleca pentru a verifica tăieturile, doi tineri 
blonzi și atletici coborâseră dintr-o furgonetă murdară de noroi 
și acoperită cu abţibilduri. Doi hamali, se gândise Cosmo, până 
când cel mai spălăcit și pistruiat, trecând pe lângă el, îi dăduse 
o palmă îngrozitoare, de i-au clănțănit dinţii, și celălalt, cu o 
lovitură peste ceafă, îl împinsese tare către portieră. 

Cosmo expiră: „Cine sunt ăștia?” Rămânând în echilibru, pară 
o lovitură și, la rândul lui, îl șterse pe spălăcit cu o alonjă la gât, 
dar și ceilalți doi știau să se bată: încasă alte palme, sonore ca 
bătăile în tobe, ca și cum agresorii lui ţineau să-l asurzească cu 
forța loviturilor. Dar nu foloseau numai mâinile. li arseră un 
picior dureros sub genunchi și un cot în coaste și, când 
redeschise ochii, după două secunde de beznă cauzate de o 
perfectă lovitură de pumn în centrul frunţii, se trezi cu țeava 
metalică a unui revolver care-i apăsa pe coșul pieptului. 

— Dă-ne armele, move. 

Fuseseră rapizi, preciși. Profesioniști. Cosmo ridicase mâinile 
și îi lăsase să-i ia pistolul. Ar fi fost nebun să reacționeze. „Cine 
sunt? Poliţiști nu, ar fi fost deja cu miile”. 

Îl percheziţionară rapid, vorbeau între ei într-o limbă est- 
europeană. 

— Urmează-ne, ordonaseră, împingându-l în faţă: erau ei cei 
care-l direcţionau, urmându-l. 

Îl puseseră să traverseze strada, ducându-l în interiorul unui 
mare bloc gri. Ajunseseră la etajul trei și bătuseră la o ușă. Două 
bătăi, pauză, două bătăi, pauză, o bătaie. 

Ușa se deschise puţin și apoi, în dreptul ei, apăruse un bărbat 
robust: „Pe ăsta l-am mai văzut”, se gândi Cosmo. Acei ochi atât 
de deschişi ca și cum ar fi transparenţi. Nu reușea să-și 
amintească, era năucit de lovituri, ficatul îi transmitea semnale 
inconfundabile, junghiuri atât de puternice, încât îl constrângeau 
să deschidă gura când respira. 

— Ai și alte arme? 

Clătina din cap. 

— Dă-le băieţilor cheile de la mașina ta. O parcaseși prea 
bine, ce noroc cu furgoneta albă care pleca ieri-seară, nu, 
dobitocule? 


VP - 257 


Străzile și trotuarele din cartierul chinezesc găzduiau, în afară 
de muște și o pisică neagră, numai două fiinţe vii: Genito și 
Pedro. Dar, din cei doi, singura fiinţă sănătoasă era primul. 
Peruanul se forța să dea un ritm respirației și o culoare mai 
puţin neliniștitoare palorii lui. 

— Te simţi mai bine? întrebă Genito. 

— Lasă-mă să respir. 

— Nu vreau să te grăbesc, dar acum te ridici și-ţi iei o cafea 
cu mult zahăr. Ai șapte copii, gândește-te la ei. 

Pedro clipi de câteva ori, poate nu fusese foarte înțelept să-l 
pună faţă-n faţă cu responsabilităţile excesive ale unui imigrant 
neputincios. 

Genito tocmai găsea alte fraze mai puţin problematice, când 
fu distras de soneria unuia din celularele lui „rezervate”. 

II suna Clara: „Ciudat”, se gândi. 

— Corrado? 

— Da. 

— Nu ești acasă. 

— Nu, aveam ceva de rezolvat rapid. Clara, știu că... 

_ — Dar trebușoarele nu ţi le rezolvă cretina aia de clientă? 
Incetează, Corrado, să mai fi patetic. 

— Dacă mă suni să discutăm despre asta, scuză-mă, nu e 
momentul. Înţeleg că să vezi pe internet... 

— Las-o baltă. Au venit să ne percheziţioneze casă, Corrado. 

— Ce spui? 

— Ai surzit? Percheziţionează casa și, dat fiind că nu cred că e 
din cauza mea... 

— Bine că nu eram acolo. 

— Nu eram nici eu. 

— Știu. 

— Era Paty, a trebuit să deschidă Gărzii Financiare și sunt 
oameni care scotocesc peste tot, și în sertarele mele cu lenjerie, 
în baia mea, vor să deschidă seifurile unde știi ce avem. Ai vreo 
idee de sila pe care o simt? 

— Foarte clară. Unde ești acum? 

— Unde este cineva care mă apreciază, pa. 

— Aşteaptă. Te-a sunat Paty? Ce ţi-a spus? 

— Corrado, ajunge, nu e momentul să discutăm, răspunse 
Clara întrerupând conversaţia. 


VP - 258 


Pedro înălţă capul. 

— Eşti un mafiot? Jur că nu voiam să-ți iau banii, nu-mi face 
rău. 

— Da ce-ţi trece prin minte? 

— În ţara mea eram poliţist, dar erau mulţi colegi corupți, m- 
au împușcat, mi-au jurat că se răzbună, de aceea am fugit în 
Italia. 


Cosmo putea doar să privească în jurul lui. Tinându-i un pistol 
la cap, străinul îl condusese în mijlocul unei mari sufragerii, cu 
mobilierul bucătăriei la vedere, covoare persane pe marmura 
roz a pavimentului și tablouri colorate pe pereţi. Într-un colţ, o 
statuie. Toată scorojită, reprezenta o femeie fără cap. Cosmo 
continua să tacă. Nu întrezărea nicio cale să scape, nici posibile 
arme de întrebuințat. 

Geanta lui albastră era atârnată de spătarul unui scaun și 
conţinutul era răsturnat pe masă. 

— Acest celular la ce servește, mai precis? La sunat prietenii, 
nu-i așa, dobitocule? 

— Ce prieteni? 

— Cei cu care te-ai întâlnit la restaurant. Nu ne învălui, cu cât 
faci mai mult pe prostul, cu atât e mai rău pentru tine. 

— Ascultă, amice, eu nu știu nici măcar de ce m-aţi prins. 

Străinul scoase din buzunar o foaie: „ATENȚIE. Am înștiințat-o 
pe lupoaica din Monreale...” 

— Sau poate nu știi că lupii mușcă? Sună-i pe prietenii tăi. 

Știa prea multe. Lui Cosmo nu-i venea să creadă ce auzea. 
„Poate de data asta nu mă mai întorc la mal”, se gândi. Întinse 
mâna și luă telefonul mobil: 

— Nu-mi pasă deloc de ei, ce trebuie să le spun? 

— Trebuie să le spui să vină imediat aici, că Santa e în 
apartament și tu ești deja ascuns în clădire și că, imediat ce 
iese, o omori, dar e mai bine să ţii strada sub control. Ei trebuie 
să se așeze la colţurile clădirii, nu ai timp să explici, dar 
liniștește-i, asigură-i că reușești singur s-o omori, dar acum vrei 
acoperire. Câţi sunt, apropo, patru sau cinci? 

— Cred că patru, cu totul. 

— Patru, deci. OK. Imi spuseseră că nu ești prost. 

Imediat ce Cosmo încheiase conversaţia, în care trebuise să 
repete de două ori pentru că 'u Nasuni dormea, bărbatul îi 


VP - 259 


smulse celularul și formă un număr. Vorbi într-o limbă străină, 
tot est-europeană, și, în timp ce dădea câteva ordine, îl obligase 
pe Cosmo să se așeze pe un fotoliu mare din lemn. După ce 
lăsase celularul, îi legă cu cătușe încheietura unei mâini de 
braţul fotoliului. Lanţul era foarte scurt. 

— Să nu-ţi vină idei sinucigașe. Nu sunt atât de prost să te leg 
de un fotoliu, ca să te ridici și să pleci. Vreau doar să fumez 
liniștit o ţigară. Nu e nici măcar 8.00, avem mult de așteptat. 
Peste puţin timp vine prietena noastră. 

— Ce prietenă? 

— Nu sunt poliţist, adică nu mai sunt. 

Cosmo nu se resemna ușor, dar înțelese că nu era loc să facă 
pe șmecherul. 

— Santa vine aici? 

— Păi, ce dracu’, pierde focurile de artificii după ce le-a 
organizat? Doar nu vrei să te împușc în cur, fără ca ea să te 
vadă horcăind. 


Inspectorii Cedro și Cortobardo stăteau în mașină și nu 
vorbeau. Lucraseră deja împreună la sfârșitul anilor '60. 
Făcuseră un tandem bun, apoi simţul umorului și caracterul 
frumos îl ajutaseră în carieră pe Cedro, în timp ce bombănelile și 
excesiva subliniere a sarcinilor și a responsabilităţilor îl ţinuseră 
pe Cortobardo la marginea marilor anchete. Între ei doi însă nu 
existau îndoieli și știau că fiecare valorează cât zece colegi: erau 
abili, preciși, intuitivi și experţi. Trăiseră destul și rezolvaseră 
prea multe răpiri ca să se agite. Și totuși, când o văzură pe 
Santa în blugi, cu fular și ochelari mari, negri, ieșind dintr-o 
banister house, adresa ei secretă, își trăseseră câte o palmă. 
Dottoressa Longino nimerise punctul de pornire. Operaţiunea 
începea. Trebuia să-i pună pe toți în gardă. Cei doi inspectori 
acționaseră comanda difuzorului. 

— Călăuza Unu se mișcă acum, noi procedăm conform 
schemei. 

— Chiar dacă nu știm în ce rahat de direcţie. 

— Incercăm să localizăm celularul din centrală. 

— Dar nu e simplu azi, nu știu de ce... oricum n-o pierdem din 
vedere. Cei de la N.O.C.S. sunt pregătiţi, nu-i așa? 

Frazele celor doi ajungeau pe celularul lui Bagni distorsionate 
și metalice, viceprocurorul Velia Longino intervenise: 


VP - 260 


— Băieți, nu se înțelege nimic. Puteţi să repetaţi, vă rog? 

— Călăuza Unu s-a mișcat și noi suntem în spatele ei. Cei de 
la N.O.C.S. unde sunt? 

— Suntem cu comandantul Groppello în curtea Palatului de 
Justiţie. Echipa operativă e împărţită în trei furgonete. Călăuza 
Unu e singură? 

— Afirmativ. 

— De ce vorbești ca și cum am folosi un walkie-talkie? 
interveni Bagni. 

— Tu azi gândește-te să conduci ca și cum ai fi Alonso, replică 
Cortobardo. 

— A, da, azi e și Marele Premiu, își aduse aminte Bagni. 

Velia Longino înţelese numai în acea clipă, auzind cuvintele 
Mare Premiu, că este la conducerea unei operațiuni gigantice 
abia începute. Putea să câștige premiul sau să iasă în decor. 
Ritmul inimii crescu și ea se apropie de singura persoană care ar 
fi înţeles-o. 

— Francesco, ce zici, îi anunţăm pe Plebei și pe Palma? 

— Sunt colegii tăi, Velia, nu ai mei. Eu i-aș fi sunat de ieri. 

Răspunsul nu-i plăcu și nu aprecie tonul. 

— Mulţumesc! 

— lartă-mă dacă îţi spun mereu ce gândesc, și nu numai legat 
de muncă. 

— Vorbește mai încet. 

Celularul lui Bagni sună în acel moment, întrerupând cearta. 

— Călăuza Unu, spuse Cedro, este pe podul Monte Ceneri, 
merge în direcţia Bovisa. Ca să nu trezim suspiciuni, ne lăsăm 
depășiți de alţi colegi, și apoi reluăm noi urmărirea. 

— Recepţionat, noi venim spre zona Nord, spuse Bagni. 

— Spune-i să nu închidă, să ne indice strada în direct. Cu cât 
ajungem mai repede, cu atât atacăm mai repede, spuse șeful 
celor de la N.O.C.S., care urcase în mașina lui Bagni. Ordinul 
fusese auzit. 

— Afirmativ. Salut, John, ce plăcere să te aud, spuse Cedro. 

— Cine ești? întrebă șeful celor de la N.O.C.S. 

— Cedro. 

— la te uită, nu știam, dar la vârsta ta ar trebui să fii la 
pensie, ce faci pe teren? mai întrebă John Groppello. 

— Și știi cine e cu mine? Cortobardo. 


VP - 261 


— Salut, John, îl salută Cortobardo, dar după atâţia ani la 
Roma, mai ești în stare să muncești în ritmul orașului M? 

— Băieți, e o viaţă... Îmi amintesc mereu de voi și de 
răposatul judecător Di Maggio, ăla da... 

Dottor Groppello se blocă. „Ala da magistrat”, voia să spună, 
dar, cu dottoressa sexy în mașină și cu acel Bagni care se culca 
cu ea, era mai bine să nu exagereze cu comparaţiile. 

Ascultară câteva minute de parcurs al străzilor, până când 
sosi semnalarea unei străzi. 

— Via Camerino. Zona Affori, spuse Cortobardo. 

— Călăuza Unu a parcat și intră pe o poartă din Via Osculati, 
conchise colegul. 

— Apropo de Călăuză, știu că e o biserică, acolo în faţă, și l- 
am cunoscut pe paroh. Am numărul lui. Ce spuneţi? || conving 
să deschidă terasa și ne poziţionam acolo sus? îi spuse Bagni 
șefului de la N.O.C.S. 

Dottor Groppello dădu din cap și vorbi cu voce tare: 

— Băieți. Obiectiv biserica. 

— Scuze, cu cine vorbiti? întrebă magistratul. 

— De acolo, continua Groppello fără să o bage în seamă, ne 
împărţim în trei echipe. Echipa Albă, pentru eliberare. Echipa 
Roșie, pentru a ataca și a aresta. Echipa Albastra, pentru 
recunoaștere. G0-go-go. 

Se auzi urletul de răspuns „9go-go-go”. Velia se întoarse brusc. 
Furgoneta cu una dintre echipe era chiar în spatele mașinii lor. 
Cu cei care participa la incursiune, în contact radio permanent 
cu șeful lor. 


— Mâini sunt sau nu? întrebă Lopiccolo, aruncând un chiștoc 
pe pietrișul căii ferate. 

— Nicio mână, la naiba, nicio mână, mă enervezi, răspunse 
Andy. Se ridică, se scărpină în zona inghinală și se apropie de 
inspectorul de la Laboratorul criminalistic. 

— Lopiccolo, se poate ști ce te macină în dimineaţa asta? 

— Nu e nici măcar Bagni, suntem aici și nu ajungem la nicio 
concluzie bună, asta mă macină. 

— Lucrează la răpirea Wolfson. 

— Din nou? 

— Îţi amintești de târfa omorâtă? întrebă Andy. 

— Arsa din Baggio? întrebă la rândul lui Lopiccolo. 


VP - 262 


— Exact. Ei, se pare că Wolfson se ducea să i-o tragă când |- 
au răpit și deci... g 

— Lopiccolo, Andy, veniți puțin să vedeți. li strigase Amanda, 
o fată slabă și blondă, venită la secția Omucideri de câteva luni. 

— Ce ai găsit? 

— O bucată de pantaloni și mi se pare că sunt murdari de 
urină. Ăsta n-a murit imediat, l-au speriat zdravăn. Poate l-au 
torturat. 

Lopiccolo privi și mirosi. Și confirmă înainte să ia aparatul de 
fotografiat și să facă niște poze. 

— Sunt unii care nu se mulțumesc doar să omoare, ci 
exagerează, spuse. 

Se gândea că, în faţa spectacolelor produse de minţile 
criminale, dacă nu există ajutorul unei minime culturi, dacă nu 
s-a învăţat pe teren meseria, e jale. O și scrisese. Cum era ce 
scrisese? 

„Sunt unii care se laudă: inima mea e dură ca piatra. Dar e și 
grea, și inertă ca o piatră. De înlocuit, pentru că o piatră 
valorează la fel ca alta. Omul care nu știe să gestioneze 
moartea, când o întâlnește, poate să piardă lucrul cel mai 
important al unei fiinţe umane, pacea interioară”, așa scrisese 
Lopiccolo în jurnalul lui pentru psiholog. Fraze pe care le 
învățase pe dinafară. Creierul îi servi imaginile atroce ale unor 
fete: uneia îi fusese scos ficatul și asasinul îl tăiase în câteva 
părţi, cealaltă avea un dinte de narval înfipt în fundul gâtului. Se 
chinui să le șteargă, să le așeze într-un sertar depărtat, într-un 
colț al minţii frecventat rar și reuși. 

După atâţia ani de experienţe macabre, stabilise că prefera să 
fotografieze cadavrele iarna, poate pentru că atunci când se 
ducea la locul cu pricina era mai îmbrăcat - mai blindat. Și că 
cele mai tulburătoare cadavre erau cele de recompus, cele 
făcute bucățele. Și iată-l aici, exact unde ar fi plătit ca să nu fie, 
și nici măcar nu găseau mâinile ca să ia amprentele digitale, ca 
să dea o identitate posibilă mortului - un bărbat, alb, corpolent, 
între patruzeci și cincizeci de ani - și să poată pleca de acolo. 
Geanta neagră, cu inscripţia „Laborator criminalistic” și un 
abțibild cu Mafalda, căzu pe o parte, o izbise un șoarece. 

— Hei, Amanda, vezi unde se duce șoarecele ăla. 

— Dumnezeule, doar nu crezi că? 

— Exact, Andy, împușcă-l, Andy... 


VP - 263 


Eficienţa manuală a lui John Groppello era o legendă printre 
oamenii lui. În mai puţin de zece minute realizase pe biserica 
Santa Giustina o aparatură strategică asemănătoare cu cea a 
unui DJ. Numai că în faţa lui nu erau plăci și CD-uri, ci lumini și 
luminiţe. 

— Echipa Albă, spuse. 

— Spre post. 

— Echipa Roșie, spuse. 

— Spre post. 

— Echipa Albastră. 

— Fumăm o ţigară, John. 

— Nu mai faceţi pe șmecherii, Echipa Albastră. Schema e 
aceeași. Cine are bombele? 

— Vichingo. 

— Și încărcătura pentru ușile blindate? 

— Aquila. 

Celularul lui Bagni sună. 

— Francesco. Era vocea lui Cinerino. 

— Spune. 

— Rallo e mort. Mai știi cadavrul acela de pe calea ferată? El 
era. 

— Nu-i voi plânge moartea. Ştii ceva despre cum s-a 
întâmplat? 

— L-au aruncat sub tren. O tocană mizerabilă. Lopiccolo a 
găsit niște degete și astfel a luat amprentele digitale și a 
consultat computerul. Trebuie să-i spui că a fost extraordinar. 

— Cane e cu tine? 

— Nu e, sunt Andy și Amanda însă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Velia, care ascultase conversaţia 
lui Bagni. 

— Pregătim descinderea, răspunse comandantul N.O.C.S. 

Bagni privi spre clădirea din faţa lor. 


Cosmo fu ridicat ca un copil în scaunul uriaș și plasat în fața 
bibliotecii. În apartament cineva pornise combina muzicală. Era 
Beyonce, o cântăreaţă care îl înnebunea, sigur nu pentru 
calităţile muzicale sau pentru texte. Observa titlurile cărţilor din 
bibliotecă. Radio Patrol, Dick Tracy, Secret Agent X-9, Inspector 
Wade, Dick Fulmine, Alack Sinner. 


VP - 264 


— Vrei să citești? îl întrebă paznicul lui. 

— Nu. 

— Mai bine, pentru că acum trebuie să-ți pun o cagulă. 

Când îl văzu râzând, Cosmo își aminti. lată cine era. Era cel 
care înota, mai mult sau mai puţin, la aceleași ore ca și el, cel 
care venea la mare însoţit de două femei. 

— Acum zece zile, tu erai pe o stâncă, îi spuse în timp ce 
lumina dispărea sub cagulă. 

— Am încercat să mă ţin după tine în apă, era imposibil. Eşti 
un campion. Pe pământ, însă, cum spuneți voi? Nu faci nici cât 
negru sub unghie. 

În întunericul mirosind a naftalină, Cosmo se gândi la cerul 
estival, când tatăl lui se așeza afară, lângă mica lor casă în 
mijlocul măslinilor, și știa să-i spună numele și povestea tuturor 
stelelor. Sunt ţărani care știu pe dinafară Divina Comedie și alţii 
geografia lumii. Tatăl lui reușea să dea vești despre cer ca și 
cum nu s-ar fi aflat acolo sus, ci lângă el: ca migdalii, cireșii și 
măslinii lui, ca viile joase și grădina de zarzavat. Își botezase fiul 
Cosmo în onoarea imensităţii Universului și îi repetase ani de 
zile un sfat: „Cocoșează-te deasupra cărților și nu ca mine, 
deasupra câmpului”. 

Cosmo își dorise o altă viaţă, mai comodă, și o obținuse: acum 
era acolo, într-un apartament la mii de kilometri de casă, 
încătușat de un scaun, în beznă și cu un bărbat înarmat la 
spate. 


Șeful N.O.C.S. se forţa să judece. 

— Omul legat este. Dar de ce vorbesc de atât de mult timp? 
Microfoanele. Echipa Albă, ce spun microfoanele direcționate? 

— Nu înţelegem, John, vorbesc încet și e muzică pe fundal. 

— Or fi instrucţiunile pentru eliberare, spuse Velia Longino. 

— Da, cu acele instrucţiuni, Wolfson ajunge până la Palermo. 
Nu, e ceva la mijloc, spuse dottor Groppello. 

— Noi, oricum, trebuie să-l eliberăm pe ostatic, replică Velia 
Longino. E Wolfson, nu? 

— Cu cagula pe cap e dificil de recunoscut, statura pare 
similară. 


Cu valiza într-o mână și cu cealaltă gata să se apere, Genito 
împinse cu piciorul drept ușa de la banister house din cartierul 


VP - 265 


chinezesc. Auzea ţăcănitul mașinilor de cusut piele, un copil 
deschise și închise ușa exact când celularul lui suna. Lăsă valiza 
pe podeaua murdară. 

— Nu e posibil, spuse, pentru că nu mai avea nimeni acel 
număr, în afară de Clara și de Maretta. Pe ecran nu era numărul 
Clarei, iar Maretta știa bine că nu trebuia să-l sune, că ar fi 
trebuit doar să răspundă unui sms de-al lui și apoi ar fi vorbit. 

Cine putea să fie? Hotări să răspundă. 

— Alo. 

— Sunt Plebei. 

— A, ce plăcere, Armando, ce pot face pentru tine? 

— Incepe prin a nu face pe tâmpitul prefăcut, știu că ţi-a spus 
Clara de percheziţie și astfel am dat de numărul tău. Eşti 
prudent, dar știi că nu poţi fi niciodată destul de prudent, așa că 
spune-ne unde ești și venim să te luăm. Trebuie să vorbim 
despre răpirea Wolfson. 

— Scuze, cum ai zis? Nu se aude bine. 

— Corrado, știi că obstrucţionarea investigaţiilor e... 

— Nu se aude nimic, spuse Genito și închise telefonul. Se 
gândi rapid, avea o singură soluţie. Reapăru la ușă și strigă: 

— Pedro. 

Peruanul, care stătea încă sprijinit de capota unei mașini, cu 
lacrimi în ochi, înălță capul. 

— Pedro, vino încoace. la celularul ăsta și du-l cât mai departe 
posibil. 

Pedro se duse la el și, cu cât se apropia mai mult, cu atât gura 
lui se lărgea mai tare într-un zâmbet complice. 

— Cine te caută, șefule? 

— Te plătesc bine, mai vrei bani? 

— Nu, nu mai deschide geanta aia, șefule. 

__— Nu sunt un bos, bagă-ţi asta în cap, sunt un fost carabinier. 
li știi pe carabinieri? Fac o anchetă secretă, ajută-mă, ia 
nenorocitu’ ăsta de telefon și du-l de aici. Abandonează-l într-un 
tramvai sau într-o mașină care se îndepărtează. Și dacă, din 
întâmplare, te opresc, nu vorbi, nu spune nimic. Du-te și... din 
partea mea e OK, nu-ți fac nimic și-ţi voi da o recompensă 
frumoasă. 

Fața lui Pedro vorbea pentru el, dar sud-americanul adăugă: 

— Eşti din poliţie. Acum înțeleg mai bine. Staţi liniștit, señor, 
nu mă vor opri, îmi cunosc meseria. 


VP - 266 


Genito îl văzu alergând spre strada pe unde treceau 
tramvaiele. Da, putea să fie de ajuns, dar trebuia să se 
grăbească. Se întoarse în clădire, luă valiza și căută un lift. Să 
fim serioși. Nu în acea casă. 


Cineva bătu la ușa apartamentului și Cosmo își forță pupilele 
inutil: stofa cagulei era deasă. Acest cineva care bătuse șoptise 
câteva cuvinte timp de câteva minute și străinul spusese numai 
un „mulţumesc”, un mulțumesc ciudat, cu o umbră de neliniște, 
dacă nu chiar de teamă. 

Puțin după aceea, se deschise o ușă și o voce spuse: 

— Da, scoate-i-o. 

Vocea aceea. 

Lumina zilei. 

Santa nu se schimbase prea mult: slabă, cu sânii voluptuoși, 
ochii mari și rotunzi, părul lung pe gât, pieptănat pe spate, 
cizmele de motociclist sub blugi, brăţările de aur la mâna 
dreaptă, una cu medalionul securii cu două tăișuri. Timpul doar 
îi înnegrise și îi adâncise cearcănele, în timp ce chirurgia 
plastică îi subţiase nasul. 

— Ar trebui să te împușc imediat. Când mi-au zis că tu erai 
killerul, nu voiam să cred. 

Îi privi mâna încătușată și își mută privirea. 

— Cum de te-au trimis pe tine? 

— Puteam să spun nu? 

Se priviră, nu aveau nevoie de minciuni. 

— Ce viață ai avut, Cosmo? 

— Nimic special, după povestea cu jafurile, am fost propriul 
meu șef. Nu mă mișc cine știe ce, fu răspunsul lui. 

Era foarte bronzat, ar fi putut să facă publicitate verii, în timp 
ce Santa era palidă, ca și cum nu mai stătuse la soare de ani de 
zile. De o grămadă de ani. 

— Ţi-a mers cum voiai, cel puţin până azi. Eu sunt exact 
invers. Știi că te-am invidiat mereu, știi să te mulțumești cu 
puţin, ești un tip simplu, îţi acorzi limite, în schimb, eu căutam 
mereu mai mult. 

— Te-ai convertit... 

— Unicul mod pentru a-mi reface viaţa. 

— Ambiţie legitimă. 


VP - 267 


— Dar nu pot trăi cu coșmarul foștilor mei nași și stăpâni care 
se străduiesc să mă omoare. Și am avut această idee. 

Santa râse, iar străinul râse atât de tare, încât Cosmo nu reuși 
să rămână serios. 

— Dacă te gândești, spuse Santa, a fost o idee genială. 
_ Cosmo nu mai știa ce să spună, ce să facă, ce să gândească. 
Ințelesese că fiecare piesă de pe tabla de șah se suprapunea 
perfect. Dar în ce mod? Soluţia nu putea fi decât una singură. 

— Te-ai folosit pe tine ca momeală. 

Santa îl privea, cu mândrie, în timp ce Cosmo făcea 
deductiile: 

— Ai organizat cursa făcându-i să creadă că puteau să te 
omoare. 

— Ei, da, nu se așteptau. 

— E nevoie de curaj. 

— Nici măcar prea mult, e nevoie de disperare. Este mereu 
subapreciată forța disperării. 

— Insă acum eu sunt în rahat. 

— Da, tu ești. Nu voiam să cred că te-au angajat tocmai pe 
tine. 


— Aici Albaștrii, mister. Atenţie, mister, nou-sosiţi. 

— Ce se întâmplă, Spartacus? întrebă John Groppello, 
acţionând prudent printre lumini și luminiţe. 

— Nou-sosiţi, confirm. 

— În ce direcţie, Echipa Albastră? 

— La 9.00. 

— E prea multă mișcare ca să fie o răpire, ceva nu se 
potrivește. Albaștri, Roșii, Albi, alertă maximă, urlă Groppello din 
locul lui de pe acoperișul bisericii. 

— Ceva nu se potrivește, mister. 

— Am spus asta deja. 

— Dar cine sunt ăștia care vin? îl întrebă Yelia pe Groppello. 

— Mister, au arme. Au arme, confirm. 


Corrado Genito își curăţă mătreaţa de pe haina neagră și se 
așeză cu picioarele crăcănate pe palier. 

— Am banii, ce facem? 

— Lasă-i acolo, spuse Panarello, arătându-se în deschizătura 
ușii. 


VP - 268 


Să-l știe pe Panarello de la telefon, din fotografii sau văzându- 
| din spate în timp ce pleca, era o chestie. Să-l vadă pe viu, în 
tricou, cu burta de serios mâncător de macaroane, cu fălcile 
căzute, cu brațele foarte păroase, era cu totul altceva. Genito 
era antrenat în confruntarea corp la corp, dar cu un tip ca ăsta 
ar fi evitat-o. 

— De ce nu vii să-i iei de aici, de unde sunt eu? Vrei să 
încerci? 

— Pentru nimic în lume, glumești? Vreau să fiu corect. 

— Perfect, răspunse Genito. 

— Atunci ţi-l trimit pe Wolfson. Ține minte că e în bătaia 
puștii. 

— Ține și tu minte o idee de bază. Nu mă mai interesează 
deloc dacă îl omori, pierzi numai banii. Și ar fi inutil. 

— Știu, știu, doar că, în acest moment, ne-a venit un gând. 
Am putea să te împușcăm pe tine, pe ostatic și să luăm banii. 
Frumos și curat. 


Santa privi de la fereastră, absorbită în gândurile ei. 

— Cunoscând mentalitatea prietenilor mei mafioţi, n-a fost 
dificil. M-am gândit: dacă le furnizez indicaţiile corecte ca să mă 
omoare și ei mușcă, sunt în regulă. Vor să mă omoare deo mie 
de ori și, când mi-l vor trimite pe killer, li-l restitui în șase sau 
șapte cutii de pantofi. Și, în schimb, îmi vii tu. 

— Jur că dacă aș fi putut, aș fi refuzat. 

— Niciunul din noi nu poate refuza. Și treaba va fi la fel de în 
regulă. 

— Cum, Santa? 

— Cine mă atinge, moare. Acesta trebuie să fie mesajul de 
azi. Vezi, reluă Santa, neascunzând bucuria de a da o lecție 
fostului asociat de jafuri, eu sunt o convertită, una pe care orice 
fugit de acasă, cum spunea celălalt, Angelino il Tebano, 
strămoșul nostru, al tuturor infamilor, visează să o întâlnească, 
din întâmplare, într-un bar autogrill și să o omoare din zbor, ca 
să-și facă un nume. Se putea întâmpla, dar un proiect științific 
de eliminare nu, nu putea să vină decât de la foștii mei 
colaboratori. Ei fac o figură de rahat dacă nu-i pedepsesc pe 
trădători. Nu? Dar dacă eu îi fentez? Ai înţeles, Cosmo? Spune- 
mi că am fost bună, spune-mi asta, repetă Santa. Pe boși îi fac 
să treacă printr-o așa spaimă, că am să-i pun în genunchi pentru 


VP - 269 


un timp suficient ca să mă ajute să dispar definitiv din 
panorama europeană și, poate, cea mondială. Nouă faţă, nouă 
viaţă, noi experiențe. N-am dreptate? 

Cosmo rămăsese mut. 

— Ştii, trăiesc de ani de zile într-un alt oraș, fac semi 
preparate pentru înghețate, nu trebuie să văd pe nimeni, 
aprovizionez prăvăliile cu îngheţată, după gusturile mele, și 
încasez o groază de bani. Cel mai mult cu cornetele, crede-mă. 
Fără stresul de a-i omori pe drogaţi și de a-i cumpăra pe 
judecători. Nu pot să-mi permit o logodnică adevărată, una care 
pune întrebări și merită răspunsuri. Dar, până la urmă, am 
angajat o femeie de serviciu care nu doar că-mi matură casă, 
trece și în pat dacă i-o cer, de câteva ori pe săptămână. Și, 
astfel, n-am probleme. Și apoi îl am pe el, ne cunoaștem de mult 
timp, avem un o relaţie bună, seamănă puţin cu cea pe care o 
aveam cu tine. Sunt o femeie aproape fericită și, după ce m-am 
convertit, mi-a lipsit un singur lucru. Siguranţa zilei de mâine. 
Numai dacă... 

— Numai dacă, spuse străinul, întorcând gâtul masiv, nu sunt 
eliminaţi cei care deranjează. 

— Nu mai e nevoie de organizaţiile noastre, prea multe reguli, 
prea mulți tâmpiţi în circulaţie, în timp ce acești prieteni ai lui, 
toţi ruși, lucrează curat, iau o brumă de bani și apoi dispar. Sunt 
fantome, fără nume, făra amprente, fără trecut și, dat fiind că 
sunt toți „ex” ceva, știu cum se mișcă dobitocii noștri. Nu-i așa, 
Guglielmo, iubitule? 

— Așa e, iubito. 

— Astfel că, prin el, m-am încredinţat lor. Aceștia sunt foști 
participanţi la raiduri. 


Viceprocurorul Longino se apropie de Bagni. 

— Nu mai întoarce pe toate părțile moartea peștelui de Rallo 
și cazul arsei din Baggio. Ai vreo idee vagă despre ce se 
întâmplă în acest apartament? 

— Fie și-l vând între o bandă de delincvenţi și alta, fie nu 
înțeleg. 

— Este plauzibil, da. Îl trec de la o bandă la alta. Ce spuneţi, 
comandante Groppello, suspendăm intervenţia? 

— OK, băieţi, suspendați intervenţia. Albaștri, Roșii, Albi, 
așteptăm să vedem ce se întâmplă. 


VP - 270 


— Mister, am numărat optsprezece unităţi de luptă. Se 
localizează la fiecare intersecţie. S-au plasat rapid. 

— Militari, Echipa Albastră? 

— Afirmativ, mister, puteți verifica dacă sunt și alte operațiuni 
ale poliţiei în curs? 

— Negativ, Echipa Albastră. 

— Ar fi putut să-i trimită Genito, spuse Bagni. 

— În ce sens? 

— O operaţiune ca să-l elibereze pe ostatic, cu oamenii lui pe 
care i-a adunat cine știe de unde. 

Dottoressa Longino rămase cu gura căscată. 

— ÎI sun pe Plebei. 

— Au arme? întrebă Groppello. 

— Da, mister, niciunul nu le-a scos, dar sunt în poziţie de 
tragere. Dacă nu sunt înarmaţi, pe mine nu mă mai cheamă 
Spartacus. 

— Noi suntem douăzeci și doi. Și avem avantajul surprizei, tu 
și ceilalţi puteţi să apăreţi din furgonetă când se așteaptă mai 
puţin... 

— Mister, alarmă, aici tot Echipa Albastră. 

— lar? 

— Sosesc alți tipi înarmați. Coboară dintr-o mașină 
deteriorată. Sunt patru. Un bărbat de vârstă mijlocie, înalt și 
slab, apoi unul la vreo patruzeci de ani, un fel de culturist, și doi 
tineri, unul gras fără păr și unul uscat și nervos. Au arme și se 
mișcă repede spre obiectivul nostru principal. 

— Ce arme au, Echipa Albastră? 

— Pistoale, terminat. 

— Velia, la naiba, dar Plebei ce spune? întrebă Bagni, care nu 
ratase un cuvânt. 

— E tot ocupat. 

— Sună-l pe Palma. 

— Nu-mi răspunde. 

— Cred că se termina rău. Insistă. 


Genito rămase nemișcat pe palier, lângă valiza cu bani. Nu se 
atinse de nicio armă, nici de grenade, nici de pistoale. Rămase 
impasibil și concentrat. La cea mai mică mișcare greșită, ar fi 
trimis la moarte cât mai mulţi oameni posibil. Dar avea puţine 
îndoieli: Panarello blufa. Nu avea nicio intenţie să ucidă. Era însă 


VP - 271 


dificil să stabilești ce gânduri apar în capul unui soldat din 
'ndrangheta, care, la rândul lui, primește ordine de la un șef 
care, la rândul său, când se găsește la picioarele statuii 
Madonna dei Polsi, în Aspromonte, poate să stea cu capul sus în 
faţa celorlalţi șefi numai dacă s-a comportat ca un om de 
onoare. 

— Da, e adevărat, îi spuse. Respiră adânc. Tu și complicii tăi 
ați putea să ne împușcați, pe mine și pe ostatic. Teoretic. Dar 
practic poţi să o faci numai dacă nu te interesează deloc rudele 
tale. Numai în acel caz ar fi o judecată corectă. Din păcate, și eu 
sunt obișnuit să-mi risc pielea când merită. Așa că, dacă nu mă 
voi putea bucura de banii mei, am lăsat câteva memorii, ordine 
și dispoziții de plată prietenilor mei, foarte pricepuţi în ceea ce 
privește focul. Dacă nu mă întorc, cimitirele de prin părţile 
voastre vor trebui să se lărgească. 

Panarello își încrucișa braţele pe piept. Se întoarse spre 
interiorul casei. Obloanele erau închise și nu erau lumini aprinse. 

— Ti-am spus că e unul deștept... Oricum, nu e nicio 
problemă. Noi, se uită fix la Genito, suntem aici pentru că putem 
să avem încredere unul în altul, ca în alte vremuri. 

— Da. 

— Da, repetă Panarello. 

Elvio Wolfson, împins de o forţă nu prea misterioasă, probabil 
o lovitură în fund, apăru puţin debusolat în semiobscuritatea ușii 
de la intrare. Era legat cu o sfoară groasă la subsuori. 

— Chiar e necesar acel lat? 

— Nu i l-am pus pentru că n-am încredere în tine, ci pentru că 
e el prost. Îl cunoști? 

— Nu l-am mai văzut până acum. 

— N-ai pierdut nimic, crede-mă. Când ţii pe cineva legat, îl 
înţelegi puţin, iar ăsta, ascultă-mă, e numai unul supercomod 
care nu valorează doi bani. Și, dat fiind că se crede un șmecher, 
e capabil să facă o figură frumoasă și să fugă și, dacă o face, 
suntem nevoiţi să tragem. Apropo, tu te gândiseși să reacționezi 
și să tragi, aici, pe aceste scări? Fluieră. 

Se deschiseră câteva uși și apărură vreo doisprezece tineri 
chinezi. Unul de vreo douăzeci de ani, cu păr portocaliu, ţinea 
un cuţit. Un altul ţinea în mână, pe lângă el, un pistol cu patul 
de lemn, sau de os, aproape sigur un Norinco, bănui Genito. 


VP - 272 


— Nu vreau un joc greu. Îl vreau doar pe Wolfson și aici am 
valiza cu ceea ce știi. Preferi ca toţi acești chinezi morţi de 
foame să știe ce e înăuntru? 

— Poţi și să o golești pe scări, mi-ar aduce fiecare bancnotă. 
Cine te crezi? Sunt toţi angajaţii noștri. Familiile lor sunt pe 
undeva pe acolo, în marea, dar mica Chină, unde locuiesc 
prietenii noștri. Dacă unul face pe imbecilul aici, în orașul M., știi 
ce se întâmpla cu familia lui de-acolo? O înmuiem în Fluviul 
Galben. E un discurs care funcţionează mereu. 

— Lumea e mică. Poate ar trebui să știi că nu am copii și nu 
sunt însurat. 


Din boxele combinei muzicale din apartament se auzea 
mieunând Janet Jackson. 

— De ce n-ai vorbit niciodată despre mine cu polițiștii? întrebă 
Cosmo. 

— Nici de tine, nici de ceilalţi prieteni ai „rezistenței”. Am 
respect pentru noi, jefuitorii. Suntem o castă de curajoși, unicii 
supraviețuitori. Intram în bănci, luam ce era și ne riscam pielea 
cu armele în mână. Acum, printre telecamere, ADN, draci și laci, 
și noi am fost constrânși să devenim traficanţi, fiinţe oribile, și ți- 
o spune una care a vândut la greu. Traficanţii nu au niciun pic 
de curaj. N-am spus numele tău și pentru că ai fost un prieten, 
dar asta n-are nicio legătură. 

In acel moment se auziră împușcături și pe chipul lui lole 
Pacifico, zise Santa, înflori un lent și crud zâmbet. Era un zâmbet 
pe care Cosmo îl cunoștea. Încercă automat să se ridice și să se 
ducă la fereastră, simţi cătușele care îl ţineau pe loc și-l văzu pe 
rus care se întorcea rapid, cu un pistol în mână, gata să-l 
omoare. 

Putea numai să asculte. Se auzeau din strada împușcături 
rapide, seci, ca aplauzele epuizate ale bolnavilor dintr-un cămin 
de bătrâni. Un țipăt și alte împușcături, apoi o demarare în 
trombă cu scârţâit de roți. 

— Cred că e aranjată, îi spuse Santa rusului. 

— Avem niște antiviruși buni, nu? glumi Guglielmo. 


Velia Longino, uitându-se de pe acoperișul bisericii, strigase, 
dar nimeni n-o auzise. 
— l-au omorât. Pe băieţi, pe bătrân. 


VP - 273 


— Pe toţi. 

— Unul horcăie, doi sunt nemișcaţi, cel mai robust a fugit cu 
mașina. 

— Aici Echipa Albastră, îl urmăresc doi cu o motocicletă 
neagră, terminat. 

— Aici Echipa Roșie, ce facem, mister? 

Șeful N.O.C.S. privi cerul și se prefăcu că e stăpân pe situaţie. 

— Noi trebuie să ne gândim la ostatic, ostaticul e încă în 
viaţă. 

— Corect, suntem aici pentru ostatic, spuse Velia Longino. 

— Să ne grăbim, atunci. Echipa Alba, Echipa Roșie, ordonă 
Groppello. 

— Gata, mister. 

— Echipa Albastră, vă împărțiți în Albaștri și Azurii. Echipa 
Albastră în recunoaștere în spatele celor care au tras, Echipa 
Azurie să prindeţi motocicleta. Ordin să trageţi la cel mai mic 
dubiu. 

— Sosesc cei din cartier, mister. Și ambulanţele. 

— Echipa Albastră, nu sunt orb și surd. Să nu ne pierdem 
cumpătul, executaţi rapid, puneţi la pământ pe oricine face pe 
deșteptul, Spartacus, ai mână liberă. Albii și Roșii pe locuri, 
obiectivul nostru rămâne Wolfson, e în acea cameră. 

— Gata de atac, terminat. 

— Așa cum am stabilit. 

— Gata. Go, go, go. 

— Go, go, go, strigară bărbații în microfoane. 


— Spune-mi ce vrei să fac, Panarello, spuse Genito. Am ajuns 
până în acest punct ca să găsim o soluție. 

— El e problema. Dacă Wolfson vorbeşte, ne ducem dracului. 
Ar înțelege asta și un copil. 

— Am nişte calități de convingere monstruoase pe care le voi 
exercita asupra acestui domn. El va spune că a văzut mereu 
oameni cu cagulă. Nu va recunoaște niciun sunet, niciun miros, 
nicio zonă a orașului, a fost drogat, a leșinat. Ba, voi purtați 
mereu ceva pe cap și printre voi, va spune, era o femeie care 
mirosea a gel de duș cu aromă de tamarin. Nu aveți prenume și 
nume, nici acum, nici altă dată, fără dacă-uri și fără dar-uri, așa 
va spune Wolfson. 

— Cere-i-o. 


VP - 274 


Genito se așeză în fața bărbatului cu cagulă pe cap. 

— Wolfson, aţi auzit ce am spus? 

— Am auzit. 

Cu cagula pe cap, Wolfson nu putea să-și imagineze că Genito 
și Panarello își făceau diverse semne care voiau să spună că 


dându-i câteva lovituri 


prostului 
s-ar fi rezolvat 
chestiunea 


— Îți spusesem. Problema e el. În acest punct, patru sute de 
mii de euro în plus sau în minus nu valorează prea multele 
trăncăneli ale acestui porc, ce zici? 

— Bine, atunci din partea mea poţi să-l împuști, oricum soţia 
m-a plătit, răspunse Genito. 

— Dar sunteţi nebuni, urlă Wolfson și încercă să-l împingă pe 
acel necunoscut, însă un pumn zdravăn primit în piept îl obligă 
să se oprească să-și reia răsuflarea. 

— Poate, îi spuse Genito, n-ai înțeles bine că ești viu printr-un 
miracol. Acum poți să alegi dacă să uiţi multe lucruri și să te 
întorci viu, sau viața ta s-a terminat când ai fost răpit. Asta a 
fost ca un sejur într-un cerc al Infernului. Acum eu sunt 
salvatorul, Domnul Dumnezeul tău. Sau plec, sau rămân, iar 
dacă plec, ei te împușcă. Liberul arbitru. 

— Fac tot ce vreţi. Voi face cum vreţi, rămâneți, vă rog. 

— Nu știu dacă ei au încredere. Tu ai încredere, Panarello? 


— Tito, salut, sunt Armando. lartă-mă că te sun, dar 
întâmpinăm niște dificultăți. Credeam că am pus mâna pe 
Genito, urmăream semnalul celularului său secret, dar se pare 
că fusese strecurat în ghiozdănașul unui maratonist. Voiam să-ţi 
spun că acum sunt percheziţionate niște blocuri locuite de 
chinezi. Nu, Genito nu e de găsit. 

Procurorul-adjunct, Armando Plebei, pufni și se uită la 
pompierul care-l urmase, împreună cu echipa de la intervenţii 
de urgență. Pompierul clătină din cap în semn de solidaritate. 

— Conform telefonului mobil, ar fi trebuit să fie de mult timp 
aici, dar problema e că... 


VP - 275 


Ridică ochii spre cer. Procurorul-șef, Tito Tonale, voia să fie 
informat în detaliu. 

— Da, da, am cerut și ajutorul carabinierilor și am dorit să fie 
trimisă o patrulă în fiecare zonă unde s-a oprit el. Un plutonier 
de la Radiomobile ar fi identificat un apartament unde Genito e 
posibil să fi dormit, dar trebuie să fie o greșeală, e un loc plin de 
extracomunitari, mai ales peruani. Și acum suntem în cartierul 
chinezesc. Ai noștri intră într-o clădire, parcă suntem la Beijing. 
Te ţin la curent, pa. 

Armando Plebei, din stradă, îi controla pe oameni intrând, doi 
câte doi, în vechile construcţii rezidențiale publice abandonate 
de italieni și locuite mai ales de orientali. 

— Ca să faci o percheziţie aici ar fi nevoie de o armată, spuse. 

— Cum credeţi că se va termina, dottor Plebei? Eu mă învârt 
prin case de aproape douăzeci de ani și nu mai pot, spuse 
pompierul. Mă duc să-i ajut și încearcă să-mi șterpelească 
portofelul sau să mi-o vândă pe fiica lor. Mai devreme sau mai 
târziu vom merge numai cu soldaţii înarmați. 

— Angajând polițiști chinezi și albanezi, veţi vedea că se vor 
diminua necazurile. Hai, că o sun pe Longino, care mă pisează 
de ceva vreme. 

— O avea necazuri. 7 

— O, stai, sună și chestorul. Il văzură schimbându-și expresia, 
de parcă devenise de ciment: gri și imobil. Un bătrân: statuia 
unui roman antic care a pierdut războiul. La dracu’, De Pedis, 
câţi morţi sunt? Unde? Venim imediat, nu, nu, serios, nu știam 
că era în curs o operaţiune pentru a-l elibera pe Wolfson. Ti-a 
spus Bagni care e cu ea... Sunt fără cuvinte, literalmente fără 
cuvinte. 


— Toţi înăuntru, mi/icia, strigase un chinez din fosta cameră 
de portar. 

— Sosesc sticleţii. 

Panarello se uită la Genito și la Wolfson. Și se uită la chinezii 
pregătiţi să tragă. 

— Lasă-ne să intrăm, spuse Genito. 

— Lăsaţi-mă în viață, vă rog, imploră Wolfson. 

Genito și Wolfson intrară în apartamentul răpitorilor. Pe hol, 
era un bărbat ascuns în spatele unei mobile. Complicele lui 
Panarello. 


VP - 276 


— Sst! spuse. 

Vocile de pe scări spuneau că percheziţia începuse la 
întâmplare și fără cea mai mică urmă de convingere. 

— Știu cum se mișcă, dacă tăcem, pleacă, spuse Genito. 

— Dar dacă e să se tragă, tu de ce parte ești? întrebă 
complicele lui Panarello, aprinzând o lampă. 

— Dar tu nu ești Siddi. 

Genito își dădu seama că nu era bărbatul din fotografia 
dosarului întocmit de Procuratura orașului M. 

— Nu, Siddi e mort și îngropat de trei ani. O chestiune de 
familie. 

— Tu semeni cu unul care avea un bar la Baggio. 

— Sunt Big Ben, fiul. 

— A, sigur. Nu-mi închipuiam că unul ca tine ar risca personal. 
Tu ești numărul unu acum sau greșesc? 

— N-ai răspuns la întrebare. Dacă se năpustesc, noi nu putem 
să ne lăsăm prinși, înţelegi. Dacă se trage, Genito, de partea cui 
ești? 


— Santa, fă-mi o favoare, din acest loc trebuie să plecăm fără 
să pierdem prea mult timp. E momentul ideal. Aţi terminat de 
vorbit? ÎI omor? întrebă Guglielmo. 

— Ești plătit să faci ce spun eu, așa că dă-mi cheile, ordonă 
Santa. 

Îi scoase cătușele lui Cosmo și încerca să-l îmbrăţișeze. 

— Cosmo, felicitări pentru viaţa ta, pentru tot. 

— Da, răspunse fostul ei camarad de jafuri - părea în stare de 
ŞOC. 

— Ascultă-mă bine, sicilienii vor veni să te interogheze. 
Trebuie să le spui că ai scăpat ca prin minune. Salvarea ta a fost 
că ai tras bine, cum știi să faci. Crezi și că ai nimerit două 
persoane. Când ai înțeles că era o cursă, tot ce ai putut să faci a 
fost să fugi. 

— Dar eu n-am tras. 

— Și cine a zis asta? Arma ta - aia pe care ţi-au luat-o 
prietenii lui - a tras, te asigur, așa că acum e pe jos pe undeva. 
Și pe asfalt am vărsat două pungi de sânge, cumpărate din 
spital, ca să demonstrezi că i-ai rânit pe doi dintre ai noștri. M- 
am gândit la tot. Dacă Laboratorul criminalistic va lucra așa cum 
trebuie, la proces va reieși că sunt aceste două grupe de sânge 


VP - 277 


diferite. Prietenii lor avocaţi o vor spune. Nimeni nu te va bănui, 
pentru că tu le vei spune că ai tras. Și pentru că e logic. In acea 
confuzie, nimeni nu a văzut. Câţi eram, aici, cu șoferi, killer și 
acoperiri? Spune-i prietenului meu, Guglielmo. 

— Douăzeci și cinci. 

— Ai înţeles, Cosmo? Nu aveaţi nicio șansă. Am vrut să-ți 
salvez viaţa. Am ţinut la tine. Ține minte asta. Și ţine minte că 
soldatul care fuge e bun pentru o altă bătălie, spune asta 
sicilienilor și păzește-ţi mereu spatele de ei. Eu sunt și voi fi o 
fantomă pentru toți și un coșmar pentru ei. E prima oară când o 
victimă desemnată le-o trage nașilor prinzându-i pe picior greșit, 
și scapă nevătămată. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? Cum de ai știut tot? întrebă 
Cosmo. 

— ÎI supravegheam pe omul sicilienilor în orașul M., 'u Nasuni. 
Și te-am depistat și pe tine, imediat ce ai sosit împreună cu acea 
bucăţică bună de fată, nu v-am pierdut niciodată din vedere. 
Nici în orașul M., nici în Elveţia, nici la Rocca di Angera. La 
restaurantul unde ați fost să vorbiţi aveam un sistem propriu de 
ascultat. l-am urmărit și pe ceilalți. Nu aveaţi nicio șansa... 
repetă. 

— Bine, îţi datorez viaţa și nu o voi uita niciodată. Am încheiat 
cu restul. 

— Unde te duci? 

— Mă întorc la logodnica mea. 

— Aia pe care ai adus-o de la Bari e logodnica ta? Jură. 

— Ce e așa de ciudat? 

— Cosmo, scuze, dar am urmărit-o o dată și trebuie să știi 
Că... 
Fu ultimul cuvânt pe care Cosmo îl auzi. Explozia orbitoare a 
bombei făcu să se zguduie zidurile casei. 

Cineva îl prinse și-l ţinu pe loc, apoi îl aruncă la podea, iar în 
jur șuierară câteva proiectile. 

— Ostatic liber. 

— Doi prizonieri, mister, și un rănit. Chemaţi ambulanta, 
ambulanta! 


„De ce parte stau dacă se trage? Asta e întrebarea”, își 
spunea Genito. 
— Stăm tăcuţi și vor pleca. Asta e procedura, spuse. 


VP - 278 


— Au venit aici pentru că te urmăreau pe tine. 

— Așa e, soţia mea a făcut-o de oaie cu celularele. 

— Femeile! 

— Au ajuns aproape, dar nu destul de aproape ca să se 
gândească că unul ca mine stă aici în mijlocul chinezilor. Trebuie 
să spun că aţi avut o fantezie frumoasă. 

— Păi, chinezii sunt viitorul, spuse Big Ben. Își umflă pieptul, 
mândru: În Asia am sosit mai întâi noi, calabrezii de la Banca 
Mondială. Încheiem o alianţă. Nu citești ziarele? Nu auzi câte 
răpiri fac între ei? Cine i-a învăţat? Noi. 

— Voi. 

— Când am aflat că putem să punem mâna pe prostu' ăsta, 
am făcut-o fără probleme, pentru că ne-am împărţit sarcinile. 
Chinezii se ocupau de locul răpirii și de recuperarea banilor, noi 
de negocieri. 

— Chinezul pe care l-au oprit în timpul răpirii era de-al vostru, 
deci? 

— Era unul dintre trei, ceilalţi doi au fugit. Și chiar dacă acum 
ne plătești mai puţin, important e să plătești. Trebuie să le 
demonstrăm asociaţților chinezi că sistemul funcţionează și, 
astfel, va începe o nouă eră. 

Un chinez se dusese să bată la ușă, trei lovituri seci, pauză, 
alte două puternice, pauză, o alta. Semnal că pericolul trecuse, 
calabrezii se relaxară și Beniamino Panebianco se duse să ia o 
bere din frigider. Într-un colţ al bucătăriei erau împăturite o 
perdea și două salteluţe. 

— Cu Wolfson ce facem? 

Ostaticul își ridică ușor cagula de pe gât. 

— Nu voi vorbi, lăsaţi-mă să plec. Numai un lucru aș vrea să 
vă rog și sunt dispus să plătesc în plus. 

— Vorbește, spuse Big Ben. 

— E un loc pe care Panarello îl cunoaște, se cheamă Dalia 
White, aș vrea ca administratorul, complicele lor, să nu 
vorbească niciodată despre mine. 

— Ştii, domnișorul se ducea la curve și avea gusturi speciale. 

— Rallo, numele lui era Rallo, spuse Genito. Am aflat că a 
avut un accident. 

— lreversibil? întrebă Big Ben. 

— Ar fi nevoie de un geniu al chirurgiei ca să pună laolaltă 
bucăţile, cred că a sfârșit sub un tren de marfă. 


VP - 279 


Wolfson nu reuși să ascundă o clipă de bucurie pură, în timp 
ce Big Ben își spuse supărat: 

— Era un trântor imbecil, dar asculta și se făcea ascultat de 
târfe. Intreabă-l pe frumosul ăsta de ce îi era frică de Rallo? 
spuse Big Ben. 

— lţi spun eu de ce. Plătise zece mii de euro ca să aibă la 
dispoziție o fătucă însărcinată. Dar, adăugă Panarello, arzându-i 
un picior răpitului, las-o însărcinată pe soţia ta dacă ești în stare. 
Eu cred că bogaţii sunt toţi puţin poponari. 

— Dacă pot să las valiza și să iau pachetul de aici, aș pleca. 

— Trebuie să-i numărăm. 

— Pe toţi? 

— Pe toţi. Hai, nu înţelegi glumele. Vrei un șofer? E chinez, 
dar se descurcă dacă nu depășește o sută la oră. 


Guglielmo horcăia, era rănit grav la piept și fusese bandajat 
de unul dintre cei de la N.O.C.S. 

— Cine e ăsta? Spuneţi-mi cine e? Nu ești Wolfson, atunci cine 
dracu' ești? Trezește-te. 

— Sconosciuto. , 

— Ce dracu’ spui? Asta s-a tâmpit din cauza bombei. 

— Mă numesc Sconosciuto Cosmo, strigă ostaticul. 

— E un killer, spuse rusul de pe podea. Strângea din dinți, dar 
voia să vorbească: Nu știm nimic despre ce s-a întâmplat în 
stradă, am auzit împușcături, dar îl capturaserăm pe el, a fost 
trimis în orașul M. ca să o ucidă pe Santa. 

— Tu ești un killer? urlă unul dintre cei de la N.O.C.S, lovindu-l 
pe Cosmo în coșul pieptului. 

— Păi, atunci americanii au avut informaţia corectă, spuse 
comandantul Groppello. 

— Velia, sună-i pe colegii tăi acum, ridică vocea Bagni. 

— Vin încoace, m-a sunat Plebei, ar fi trebuit să te ascult, 
Francesco. Acum o fac pe Santa să vorbească. E singura. 

— Crezi că una ca ea vorbește cu una ca tine? întrebă Bagni. 

In acel moment se gândi că Velia Longino era foarte 
ambițioasă și încăpăţțânată, dar nimic mai mult. 


Primii morţi rămași pe asfaltul din cartierul Affori fuseseră 
identificaţi datorită amprentelor digitale și faptului că aveau toți 
antecedente penale. 'U Nasuni și Miche il Feto fuseseră duși la 


VP - 280 


morgă pentru autopsii care vor dezvălui utilizarea de pistoale 
Makarov de către asasini. Eddi Bosnia, sau Eddibello, cum i se 
spunea, era la Reanimare: un glonț îi atinsese inima și două îl 
nimeriseră în picioare. La căpătâiul lui alergaseră două femei de 
aceeași vârstă, mama, care nu-l văzuse de trei ani, și o polițistă, 
care-l arestase când era încă minor. 

Rusul, care avea actele în regulă și se dovedea a fi patronul 
mai multor societăţi de investigaţii, era păzit la spitalul 
Niguarda. lar la sediul poliţiei din Via Fatebenefratelli fuseseră 
duși Santa și Cosmo pentru a fi aranjaţi în două camere diferite 
în așteptarea interogatoriului. 

Dottor Groppello era neliniștit pentru că îi asculta prin radio 
pe oamenii lui aflaţi în urmărirea câtorva killeri care, cu o 
motocicletă, îl urmăriseră pe bărbatul care reușise să fugă, în 
timp ce 'u Nasuni și complicii lor rămăseseră pe asfalt. 

— Se apropie, nu vom ajunge la timp să-l salvăm. 

— A frânat și a verificat dacă e urmărit. Suntem sub podul căii 
ferate. 

— Nu mă interesează deloc, Spartacus. Trebuie să trageţi! 
ordonă șeful N.O.C.S. 

— Mister, trimite întăriri, Via Bovisasca, Via Bovisasca, repet. 


Chinezul, aflat la volanul furgonetei care-i transporta pe 
Genito și pe Wolfson, asculta radioul și, în timp ce o lua spre 
Monza, programul despre trafic fusese întrerupt: „După doi 
morți și un rânit grav pe Via Osculati, alți trei oameni au fost 
uciși pe Via Bovisasca. Al doilea conflict armat într-o jumătate 
de oră în orașul M”. 

Știrile, „încă fragmentare”, vorbeau de un italian ucis într-o 
mașină veche ce se izbise într-un stâlp și de doi străini „uciși în 
conflictul armat cu poliţia. La locul faptei este dottor Groppello 
de la N.O.C.S”. 

Chinezul conducea prins de volanul furgonetei. Lângă el, 
Wolfson nu putea să respire. 

— Nu-ţi face griji, spuse Genito, când ai stat mult timp închis, 
se întâmplă. 

— De ce mă duci la Monza? 

— O surpriză în transmisie televizată internaţională pentru 
soţia ta, o asigurasem că pe 18 vei fi înapoi acasă. 

Un zâmbet amar apăru pe chipul lui Wolfson. 


VP - 281 


— Pot să-ţi pun o întrebare? Însă trebuie să-mi răspunzi 
sincer. 

— Da, m-am culcat cu ea. De mai multe ori. Nu mă mai 
simţisem bine cu o femeie de o groază de timp. Și dacă n-aș fi 
mai bătrân decât ea și atât de ocupat, aș fi încercat să ţi-o iau. 
Asta voiai să mă întrebi? 

— Mi-ar plăcea să-ţi spun că nu, spuse Wolfson. 

— Ti-aş fi spus-o oricum, poate. Desigur, nu azi. Apropo, cam 
puţi, dar fanii tăi nu vor băga de seamă, și nici piloţii, 
constructorii, tatăl tău... 

— The show must go on. 

Genito privea pe geam când Wolfson continuă: 

— Ai fost plătit bine de familia mea? 

— Atât cât trebuia, pentru că mi-am riscat viaţa ca să te 
salvez pe tine. 

— Vrei să-ţi spun mulțumesc? 

Genito se întoarse și, fără să-i dea timp lui Wolfson să 
reacționeze, îi arse un pumn în ficat și îl prinse de gât cu 
degetele și strânse. 

— Nu mă enerva, eu te duc unde trebuie să te duc, dar stai la 
locul tău. 

Chinezul zâmbi. Și spuse: 

— Tu gelos. 


Magistraţii își împărțiră sarcinile. Plebei și Palma îl chinuiau cu 
interogatoriul pe killerul venit din sud, bronzatul, taciturnul și 
liniștitul Cosmo Sconosciuto. O percheziţie în camera hotelului 
luxos unde se cazase nu avusese niciun rezultat. 

Velia Longino se închisese într-un birou cu lole Pacifico și, fără 
grabă, îi explicase în ce nenorocire se găseau amândouă: una 
pentru că încălcase toate regulile de comportament ale 
convertiţilor și cealaltă - numeroase reguli de deontologie ale 
unui magistrat: nu-l anunţase pe procurorul-șef, nu se 
coordonase cu colegii, fusese prea liberă în folosirea oamenilor 
și a mijloacelor poliţiei. 

Bagni nu mai suporta ziua aceea, voia să-l găsească pe 
agentul principal Cane și dorea să vadă cu ochii lui locul unde 
fusese ucis Rallo. Dar nu putea să plece din Via Osculati. Stătea 
într-un colț al bisericii Santa Giustina, împreună cu neconsolatul 


VP - 282 


Lopiccolo, abia sosit de la cabinetul Laboratorului criminalistic 
pentru a coordona observaţiile. 
— Fir-ar să fie, e „duminica morţilor”. 


jurnaliștii din jumătate din Italia își împărțiră orașul: grupul cel 
mai numeros încerca în zadar să ajungă la locul măcelului, în 
cartierul Affori, trecând prin grădinile unui parc. Alţii, în schimb, 
se făcuseră comozi în cele trei baruri din Via Fatebenefratelli, ca 
să supravegheze mișcările poliţiei, ca să încerce să schimbe 
două vorbe cu primul detectiv care ieșea chiar și numai pentru o 
cafea. Un al treilea grup era, în schimb, ţinut în faţa ușilor de la 
Urgenţe. Și un tânăr reporter, încă travestit ca infirmier, bea o 
bere lângă motocicleta sa, înconjurat de alţi colegi. Povestea ce 
păţise în postul de poliţie al spitalului: fusese recunoscut de 
Andy, agentul principal de la Omucideri, în timp ce încerca să 
intre la Chirurgie cu o mapă de plastic în mână. Unul râdea, altul 
se gândea cum să găsească o știre pentru a avea un titlu diferit 
de al celorlalți. 

— Hei, tinerilor, știți că povestea asta are legătură cu răpirea 
Wolfson? întrebă un tip la vreo cincizeci de ani, cu barba 
căruntă, coborând de pe o motocicletă neagră. 

— Nu e ziua glumelor nenorocite, Kola. 

— Cred că sunteți puţin în urmă cu știrile. Cum de au ajuns 
Palma și Plebei la spital, ca să încerce să vorbească cu un străin 
rănit, înainte să se ducă la poliţie? Cât fac doi plus doi? Imi 
sunteți datori o știre, ţineţi minte pentru când nu voi mai avea 
chef să trudesc. Pa, spuse, luându-și de pe suport, cu extremă 
prudenţă, motocicleta mare. 

— Unde te duci? 

— Bună întrebare, răspunse, accelerând în trafic. 

— Cum de știa idiotul ăla? întrebă un ziarist foarte înalt și 
elegant. 

— Kola e din Puglia, o fi pus în camera de spital un 
„gândac”... de sfecla. 

— Dar sunt Plebei și Palma? îl întrebară toţi pe ziaristul 
travestit în infirmier. 

— Nu i-am văzut, însă era acel carabinier grăsun, care face pe 
secretarul lui Plebei, cel care a ţinut regim. 

— Deci e adevărat, să încercăm să aflăm mai multe, spuse un 
jurnalist, lipindu-și celularul de ureche. 


VP - 283 


Trecuseră câteva ore fără nici cel mai mic progres. lole 
Pacifico declarase că ar fi vorbit, dar nu în absenţa avocatului ei 
de încredere, care se întorcea în goană din Camogli, împreună 
cu soţia și cei patru copii mici. 

Rusul Guglielmo îndura urmările anesteziei, dar operaţia 
decursese foarte bine: fusese nimerit de un glonţ, care ieșise 
prin spate, și nu vătămase organe vitale, nici nu compromisese 
prea mult osatura. Cosmo Sconosciuto continua să repete o 
versiune /ight a responsabilităţilor lui: 

— Voiam să o întâlnesc pe lole Pacifico, zise Santa, pentru că 
o cunoșteam de mult, un prieten, al cărui nume nu mi-l 
amintesc, îmi spusese că o voi găsi aici, dar cineva m-a prins și 
m-a dus în acel apartament. Eram dezarmat și altceva nu știu să 
spun, nu sunt un killer și dacă aș fi știut ceva, aș fi anunţat-o, 
dar nu știam nimic. 


O neașteptată ploaie torențială, puţin înainte de ora 14.00, 
transforma culorile cerului: din alb deveni negru, apoi maro, 
apoi norii dispărură. Cerul albastru se reflecta pe asfaltul ud în 
fața cofetăriei care-l găzduise pe inspector, în timpul cercetărilor 
la locul crimei. Bagni închise celularul și fu însoţit de una dintre 
echipele mobile la pietrișul căii ferate acolo unde fusese ucis 
Rallo, zis il Papero. În zona aceea nu plouase, căzuseră doar 
câteva picături. Se căţăra și privi dezolat panorama. 

— Francesco. 

Agentul principal Cane se ivi dintr-un tufiș și, înainte ca șeful 
să-i pună vreo întrebare, explică: _ 

— Am venit să văd unde a murit porcul ăla. Işi sublinie cu un 
scuipat vorbele. 

— Dispăruseși, am încercat să te căutam, aș fi avut nevoie de 
tine, la naiba, dar cum îţi trece prin minte să pleci așa? 

— Am fost acasă, cu familia. Știi, Francesco, nu mai sunt un 
poliţist bun, nu, nu, nu. Și știi de ce? Voiam să-l ucid, specia aia 
ordinară de animal feroce. Și nu cu imaginaţia. Am studiat un 
plan, fiind la Omucideri, aș fi reușit să o scot la capăt, era de 
ajuns să am datele lui - și noi le avem - ca să-l omor. Mă 
duceam la el acasă. Am fost, adică... 

— Nu ești din cei capabili să comită această crimă, Cane. 


VP - 284 


— La casa porcului am ajuns, numai acolo am înţeles că nu 
puteam... Și m-am întors acasă la fiica mea și, chiar dacă eo 
domnişoară, am ţinut-o în braţe două ore. Cu programul pe 
care-l avem, o neglijez pe ea, pe soţia mea, pe celălalt fiu, care 
e un pic cretin, dar ne iubim, suntem o familie, când mă 
gândesc că amărâta aceea de Valentina avea o mamă imbecilă, 
și apoi se întâmplă ce se întâmplă... 

— Dat fiind că ești aici, dă-mi o mână de ajutor, căci, uneori, 
patru ochi văd mai bine decât doi. Poate a scăpat vreun detaliu. 
Pentru că situaţia nu e clară. Dacă Rallo o ucide pe Valentina, 
cine îl ucide pe Rallo? Eu cred că au fost răpitorii lui Wolfson, ca 
să elimine un posibil martor. 

— E plauzibil. 

Bagni privi fix pata de sânge. Privi împrejur, perplex, 
înregistrase și un indiciu, pe care-l ţinea însă pentru el. Ce făcea 
Corrado Genito, în acea noapte, în față la Dalia White? 
Observase cât îi erau de plini de noroi pantofii. Se uită le ai lui. 
Culoarea noroiului era aceeași. Pietrișul. Teritoriu al șoarecilor, 
al noroiului și al murdăriei. 

Incepu să studieze amprentele rămase: trecuseră peste ele cu 
zecile. „Imbecili”, se gândi. 

Observă zidul. 

— Ce ai văzut, șefule? 

Lui Bagni i se păru că era o pată mai închisă la culoare. 

— Tu, mai devreme, ai scuipat. Unde? 

— Acolo, nu am scuipat aici. 

— Dacă nu te-aș fi văzut scuipând pe tine, n-aş fi observat. 
Uită-te aici, ce părere ai? 

— Salivă de fumător. 

— Și eu cred la fel. Sună la centrala celor de la intervenţii 
rapide: Trimite-mi pe cineva de la Laboratorul criminalistic, dacă 
e Lopiccolo, mai bine, dacă nu, pe oricine e în stare să facă o 
prelevare cum trebuie. 


Ca să treacă de blocajele înspre autodromul din Monza, 
Genito îi telefonase Marettei și, fără să spună un cuvânt despre 
soț și eliberarea lui, îi ceruse să trimită una dintre mașinile de 
serviciu în faţa la Villa Reale. Imediat ce-și puse fundul pe pielea 
scaunului din Mercedes, Wolfson se întinse. 


VP - 285 


— Mă simt ciudat. E ca și cum nu m-ar mai interesa absolut 
nimic. 

Genito se străduia să nu-i mai răspundă după ce-l 
ameninţase. Fostul ostatic privi, prin geamurile mate, mulțimea 
imensă care se îndrepta spre autodrom. 

— Pot să-ţi pun o întrebare, Wolfson? Dar tu, cu soţia ta, cu 
toate femeile cu care te puteai culca fiind în Formula 1, de ce să 
te duci să o plătești pe fetița aceea însărcinată? 

— Pentru că aveam chef. 

— Asta am înţeles... 

— Nu cred. 

— Sunt un tip isteţ, ajută-mă cu jumătăţi de cuvinte. 

— Noutatea. 

— Să te culci cu o tipă însărcinată e o noutate. 

— Da, mă gândeam și mă excitam. Are același efect al unui 
enorm, mare succes. Simţțeam adrenalina. Nu e cocaină, nu e 
hașiș, nu e heroină, adrenalina e drogul cel mai bun. Ai citit 
cartea mea? spuse. 

— Câteva pagini. 

— Și succesul dă adrenalină. Îmi explici de ce mă duci la 
Monza și nu acasă la mine? 

— Soţia ta. 

— Adică? 

— Maretta voia ca tu să fii eliberat pentru Marele Premiu. O 
fixaţie. Spune ca eliberarea ta va face să crească audiența la 
televizor, deci investiţiile, totul e o afacere. 

— Marettei nu i-a păsat niciodată, dimpotrivă, zice că suntem 
atât de bogaţi, că aproape stârnim mila. 

— Ea, tatăl tău, Cucchi... 

— Cucchi? 

Pronunţțase acel nume cu un ton atât de strident, că Genito se 
întoarse să-l privească. Wolfson avea pumnii strânși și începu să 
respire din nou greu. 

— Stai liniștit, că am ajuns, spuse Genito, în timp ce mașina 
se oprea în „parcarea VIP”. 


La poliţie, Plebei și Palma încetaseră să-l mai chinuie cu 
interogatoriul pe Cosmo Sconosciuto, iar Velia Longino, cu scuza 
falsă că trebuie să se întoarcă acasă la copil, o abandonase pe 
convertită, sau fosta convertită, lole Pacifico. 


VP - 286 


Cei doi suspecți fuseseră duși în aceeași încăpere. Era atât de 
plină de microfoane, încât și un suspin s-ar fi transformat într-un 
tsunami. Îi puseseră acolo, împreună, ca să vorbească, dar cei 
doi nu erau născuţi ieri. Abia se salutară, închipuindu-și că sunt 
supravegheați, și încercară, într-un fel, să se pună de acord 
asupra unei versiuni foarte inocente. 

— Dar tu ai înțeles cine a tras lângă casa ta? 

— Dacă aș ști, Cosmo, le-aș spune. Cine a vorbit o dată, 
vorbește mereu, și apoi, cu tine chiar n-ar trebui să deschid 
gura, la naiba. Voiai sau nu voiai să mă omori? 

— Eu? Glumești? Voiam să te anunţ că era ceva în aer, dar 
știam atât de puţine... 

Și așa mai departe. 

Cinerino, care sărise peste prânzul duminical în familie, cu 
soacra, ca să stea acolo să-i asculte pe cei doi suspecți, ar fi 
intrat în cameră și i-ar fi bătut până la sânge. Nu din cauza celor 
spuse, ci pentru că interpretau prost. 

— Măgarii ăștia, repetă. 


— Băieți, Marele Premiu. Cum îl vedem? 

— Eu am televizor în mașină, spuse ziaristul înalt, elegant, cu 
un breton lung pe frunte, faimă de Don Juan și o importantă 
avere moștenită pe care o risipea în călătorii și cu femei. 

— Dar nu încăpem toţi, spuse, deblocând ușile mașinii lui cu 
două locuri, albastru-închis. 

— Deschide televizorul, hai, oricum de la spital încă n-avem 
nicio veste. 

— Dar sonorul? 

— Nu pot să cred, strigă unul. 

— Dar ce se întâmplă? întrebă ziaristul care o curta pe colega 
de la un post de radio privat. 

— Dă drumul la sonor, la naiba, e Wolfson, la Marele Premiu. 


Șefului poliţiei De Pedis îi picase greu cafeaua pe care voise 
să o ofere magistraţilor în biroul lui. Toţi se ridicaseră în picioare 
și se apropiaseră de televizorul cu plasmă. Nu le venea să 
creadă ce vedeau și ce auzeau. Așteptau startul la Marele 
Premiu înainte să reia interogatoriile, dar rămăseseră buimăciţi 
în faţa imaginilor. 

— Tâmpitul ăla de Genito, spuse Plebei. 


VP - 287 


Îl recunoscuse, era fostul căpitan de carabinieri care - 
înconjurat de un grup de voluntari, cu șorțul verde, de la 
autodrom - îl conducea pe Elvio Wolfson spre tribuna de onoare. 
Comentatorul nu mai vorbea despre alegerea cauciucurilor, și 
cameramanii nu mai făceau zoom pe noile salopete ale 
„cauciucurilor-modele”. 

Un minunat prim-plan încadra lacrimile Marettei Zara, „mari 
cât perlele”, spusese un ziarist, care coborau spre buzele lui 
Miss Sorriso, în timp ce în jurul ei, în tribuna oficială, erau cei 
care săreau în sus de bucurie și aplaudau și, până și un preot, 
prezenţă permanentă în programele TV, ridica două degete ca 
să binecuvânteze scena. 


— Ce se întâmplă? 

Genito auzi întrebarea în spatele lui, apoi fu înghiţit de urletul 
multimii. Ştia ce se întâmplase și, chiar dacă i se părea absurd, 
era real. 

Wolfson se prăbușise, pe neașteptate. Genito îi mai luase și 
pe alţii în braţe, morţi sau răniţi. Cad fără să te aștepți, fără să 
rămână ceva solid, ca și cum s-ar topi. 

Cineva îl împușcase pe Wolfson. Un killer. Unul care știa ce 
are de făcut. O ziaristă de la o televiziune leșinase în faţa lor, 
după ce văzuse sângele directorului sportiv scurs pe maioul ei 
alb. 

Genito trase în aer, ca să-i îndepărteze pe ziariști și mulțimea 
de fani. Puse lângă ziaristă corpul lui Wolfson, îi atinse gâtul, nu 
avea puls. Pe piept îi înflorise o crizantemă roșie sângerie. Un 
glonț cu vârful moale, în centrul inimii. Poate două, dar trase de 
un zeu al ochitului. 


Mii de celulare sunară deodată. 

— Atunci, killerul nu e tâmpitul ăsta. Ziceam eu că n-avea 
cum să fie neisprăvitul ăsta, spuse Palma. 

— Ne-au păcălit pe toată linia, spuse dottoressa Longino, cu 
un firicel de voce. 

— Pentru că această anchetă n-a fost condusă cum trebuie, 
adăugă Plebei, uitându-se la șeful poliţiei care dădu din cap și 
văzu apărând pe ecranul celularului numele „porc șef”. 

— Ziua asta mi-o voi aminti ca pe una care a început de două 
ori, spuse De Pedis. 


VP - 288 


IV 


Ultima pradă 


1. 


Corrado Genito închise celularul. Era a zecea încercare în 
acea dimineață și Maretta Zara nu îi răspunsese. Concluzia era 
una singură: „Am fost păcălit de Miss Troiaggine & Sorrisi” ® 
Pentru că doi și cu doi fac mereu patru și acum îndoielile 
dispăruseră. i 

Nu voia să creadă. Il făceau praf. Știa că e căutat de poliție. 
Clara, ca o profesoară bună, deşteaptă și serioasă, și puțin 
idioată, îi explicase că „trebuie să luăm act de relația terminată, 
ai întins prea mult coarda, Corrado, și s-a rupt. Și când mă 
gândesc că nu trebuia decât un mic efort să te înţelegi cu 
mine”. Nu mergea totul rău. Salvase suficienţi bani în conturile 
lui protejate de societăți paravan, în paradisurile fiscale. 

Dacă însă punea la loc fiecare fragment de cunoaștere, pe 
lacul minţii lui antrenate să judece perfidiile umane, se crea o 
ondulaţie: asemănătoare cu cea pe care o piatră, aruncată de 
pe mal, o creează în lacurile adevărate. Picase în plasă: „Un 
tâmpit, Maretta m-a tratat ca pe un tâmpit”. 

Era evident că Maretta avea legătură cu nenorocirile lui. 
Reușise să întrevadă motivele proaspetei văduve Wolfson numai 
când, folosind o veche tehnică a serviciilor secrete, pusese 
negru pe alb, pe o foaie A3, numele protagoniștilor și ale 
figuranţilor. De la Elvio Wolfson la dottor Plebei, de la Attilio 
Rallo la tânăra prostituată care servise ca momeală. Aproape pe 
toți îi cunoștea personal și pe alţii învăţă să-i cunoască din 
minuţioasa lectură a ziarelor: ca și pe Cosmo Sconosciuto, un 
killer trimis să facă nu se știa bine ce. 

li legase pe unii de alţii cu săgeți. Fiecare săgeată reprezenta 
o relaţie, o informaţie, un fapt istoric, o impresie. Și, în multele 


+3 Curve & Zâmbete. 
VP - 289 


linii care o legau pe Maretta de ingegner Pietrino Cucchi, Genito 
găsise o pistă. 

„Cum dracului am făcut să nu înţeleg mai înainte?” îi trecuse 
cheful de mâncat amestecul de fructe de mare tocmai 
comandat. 

— Sunt un tâmpit, repetă cu voce tare, privindu-l pe Pedro în 
timp ce fostul polițist peruan îi dădea înapoi fotografiile cu 
câteva operaţiuni antiterorism și antidrog pe care Corrado 
Genito le condusese. 

— Ai făcut lucruri bune. 

— N-am fost niciodată un bos, Pedro, dar, exact ca tine, am 
luptat contra boșilor, spuse consultantul pentru securitate. In 
jurul lor, erau puţini turiști, o masă de romani și câteva cupluri. 
Cine altcineva se îndoapă la ora două într-o zi cu soare cald și 
mare liniștită și strălucitoare? 

— Dar, șefule, n-am înţeles de ce ai vrut să-mi plătești în 
avans un an de muncă? 

— Pentru că ai șapte copii. 

— Crezi că voi muri? 

— Ce naiba spui, Pedro? 

— Vei muri tu? 

— Lasă-mă să analizez, du-te... 

De când o ștersese de la autodrom, Genito rămăsese cu 
Pedro. Fusese primit în câteva apartamente liniștite: numeroasa 
comunitate de sud-americani deschisese larg ușile și ţinuse 
ferecate gurile. Mai mult decât unul bun la toate, Pedro 
devenise un fel de tovarăș de încredere la necaz. 

— Suntem de zile bune pe drum, eu n-am copii, dar aș vrea să 
fiu sigur că ai tăi vor avea ce să mănânce, în timp ce mă vei 
ajuta. Cu cât analizez mai mult povestea asta, cu atât îmi dau 
seama mai bine de ceva care a fost sub ochii mei încă de la 
început și n-am văzut. A venit momentul să acționez. 

Proprietarul restaurantului - câteva mese de lemn pe o 
străduță din Porto Venere - servise, direct de pe un platou 
vechi, două magnifice porţii de ravioli de pește cu sos de sepie, 
iar sud-americanul, cu buzele negre, zâmbise, în sfârșit, 
ascultând lamentările lui Genito despre ghinionul pe care și-l 
asmuţise împotrivă. 

— Sunt căutat pentru o crimă și n-am comis niciun delict, 
minti. 


VP - 290 


— Numele tău nu apare în ziare. 

— Nu din cauza presei îmi fac griji, ci a judecătorilor. 

Se hotărî să îi divulge lui Pedro câteva informații. 

— Am câţiva prieteni vechi la Palat. Tangentopoli, știi ce e? Ei, 
în realitate, nu se mai vorbește despre asta, dar era cea mai 
mare anchetă anticorupţie din Italia. În anii '90 au fost arestaţi 
sute de politicieni și industriași, chiar s-a întâmplat. Și ca să 
urmărească evoluţia situației în Italia, și să profite de ea, unele 
grupuri multinaționale ne-au cerut să-i spionăm pe magistrați. 
„Reţeaua” nu s-a închis niciodată. Acum sunt în interior avocaţi 
importanți, destui agenți ai forțelor de ordine, câţiva jurnaliști. 
Mi-au suflat că a fost semnat un ordin de arestare pentru mine. 
Dacă vreau să mă salvez, trebuie să dau în schimb ceva, și 
acest ceva e adevăratul responsabil de moartea lui Wolfson. 

— Nu vreau să trag, șefule, ţi-am spus deja. 

— Nici eu nu vreau să trag. 

— Și dacă trebuie să te aperi? 

— Ne urmăm conștiința, spuse Genito, dându-i într-un șervet 
de masă un ceas de aur și un mănunchi de bancnote de o sută 
de euro pe care le pregătise de câteva zile. Consideră-l un 
bonus, spuse. 

— Ştii cum se spune? Cu toți banii pe care mi dai, dacă vrei, 
scuipă-mă în față, că apoi oricum mă spăl. 

— Grăbește-te să termini, peste puţin timp intrăm într-un mic 
port privat și nu vreau să fiu filmat de camerele de 
supraveghere. 

— A început ancheta? 

— Dacă n-o s-o dăm în bară, da. 

— Va trebui să trag? 

— Ai fost poliţist, chiar dacă în America de Sud. 

— Ce faci, mă jignești? 


Titlurile ziarelor. Întâlnirile. Amprente digitale. Recomandare 
de la minister. Recomandare către minister. Fundul care 
transpiră și nu te poți ridica. Hârtiile. Rapoartele. Colegul care 
dă înapoi și când întrebi: „Ai făcut chestia aia?”, îţi spune da, 
dar nu e adevărat, și îţi face necazuri, cretinul. Interceptări. GIP. 
PM.  Interogatorii.  Senzaţii. Judecată. Supravegheri lungi. 
Incredibila oră care s-a făcut. ADN. Bariu. Izotopi. Verifica asta și 
aia. Cum de n-ai ajuns încă? Cine-l sună pe procurorul din 


VP - 291 


Palermo? Îmbrăcat în albastru. Întrebarea repetată de șase, 
șapte ori. Și apoi încă o dată. La volanul unei mașini model... 
Agenda de telefon. Carabinieri. A semna. Parafină. Zori. Dacă n- 
ar fi vorba de un birou public, unul care nu e de găsit ar fi 
concediat. Ora trei noaptea. Este el. „Mă doare capul”. A scrie. 

Cu acestea și cu alte cuvinte, zilele, și viața, și minutele, și 
oboseala se scurgeau în spatele marii vânători. De la așa-zisa 
„duminică a  dublului masacru” sau „duminica morților”, 
Francesco Bagni nu se oprise niciodată din muncă, dar, așa cum 
îi promisese Umei, odată terminată perioada de maximă 
urgență, cu procesele-verbale de semnat pentru a apăra fundul 
tuturor, pretinsese și obținuse trei zile de vacanţă. Voia să plece 
departe de orașul M. 

— Dacă sunt obosit, risc să-l împușc pe primul dintre voi care- 
mi răspunde urât, le explicase colegilor. 

Plecase spre munte, în Trentino, cu un singur gând: „La dracu' 
cu toții, vii și morți”. 

Prima oprire într-unul dintre restaurantele preferate ale 
viitoarei soţii, să mănânce melci, Orzotto alia Mildas, file la 
cuptor, îngheţată din ricotta cu miere de arbutus. O odihnitoare 
și reciprocă manipulare sexuală înainte să adoarmă într-o 
pensiune care nu avea perdele la ferestre, dar oricum în jur erau 
numai stelele - și lătrăturile, „la dracu’ și cu natura”. 

A doua zi, alegerea și cumpărarea de vinuri la Institutul Agrar 
din San Michele all'Adige și dolce far niente pe lacul Caldaro. 
Bagni era odihnit, Uma foarte liniștită, îi pusese o singură 
întrebare: 

— La începutul relaţiei noastre, cheltuiai mai mult. Cum de ai 
devenit atât de zgârcit? 

— Nu sunt zgârcit, știi ce salariu am, dar când te-am cunoscut 
avusesem un mic câștig care, din păcate, s-a terminat. Oricum, 
tu tot mă iubești chiar dacă sunt sărac. 

Nu putea să spună că atunci folosise, cu extremă moderație, 
banii furaţi unui beneficiar în timpul unei percheziţii. Un furt 
care-l pusese față în față cu el: de ce, într-o zi, mâna îi fusese 
mai rapidă decât mintea? Nu știuse să găsească un răspuns și, 
din cauza ironiei sorții, acei bani își luaseră zborul. Îi 
încredinţase tatălui său, acum la pensie în Sicilia, după o viaţă 
de ospătar-șef, și „nenorocitul acela”, în loc să-i îngroape, îi 
investise cumpărând un restaurant pe coastă. Și în fiecare 


VP - 292 


săptămână suna: „O nuntă, France, o sută cincizeci de tacâmuri 
la șaptezeci de euro fiecare”. Sau: „A venit primarul cu jumătate 
din consiliu, voiau reducere, dar sunt toți din UDC“*, au bani, și 
le-am scăzut numai cafelele și lichiorurile încornoraţilor ălora”. 
Cine știe, poate într-o zi va ieși la pensie și în loc să deschidă o 
agenţie de investigaţii, va deveni hotelier: „Chiar nu mă văd”. 

A treia zi, Uma și Francesco înfruntau, cu imensă lene, ultima 
excursie. Aveau ca ţintă sanctuarul San Romedio când sunase 
celularul lui Bagni. 

— Bagni, salut, sunt Plebei. 

— Domnule procuror... Era perplex - și puţin stânjenit. Nu mai 
vorbise la per tu cu omul acela care fusese protagonistul istoriei 
magistraturii în ultimii treizeci de ani. 

— Știu că sunteţi în vacanţa și așa mai departe, dar e absolut 
necesar să veniți în orașul M. Tocmai am primit rezultatele 
examenului salivei descoperite la calea ferată, la mica distanţa 
de locul unde a fost omorât Attilio Rallo. 

Bagni înţelesese din zbor. 

— ADN-ul. 

— Exact. 

— Și e compatibil cu cel al lui Corrado Genito, îmi închipui. 

— Vă închipuiţi bine. Credem că dumneavoastră puteţi avea 
mai multe posibilități decât alţii de a-l face să chibzuiască pe 
amicul nostru comun. 

— Nu-i nicio problemă, știți unde e? 

— Nu. 

„Aha, uite unde e păcăleala”, se gândi. Și rapid își formulase 
sentința: 

— Mai devreme de mâine dimineața nu pot. 

— E foarte bine, glumiţi? Graba nu e bună în aceste povești, 
dimpotrivă, e rea. 

Proaspătă ca un trandafir, cu fața odihnită, mâinile încrucișate 
pe burtă, Uma reflectă cu voce tare: 

— De fiecare dată când venim în Trentino, trebuie să ne 
întoarcem înapoi pe fugă. Ce se întâmpla de data asta? Ce 
legătură are Corrado? Nu-mi spune că au ceva cu el și te sună 
pe tine, care ești prietenul lui, ca să îl înfunzi. 


44 Unione dei Democratici Cristiani e Democratici di Centro - Uniunea Democraților 
Creștini și a Democraților de Centru. 


VP - 293 


— Nimic, iubito, plecăm în seara asta. Acum terminăm 
excursia și pe drumul de întoarcere, dacă vrei, vorbim. Am chef 
să stau liniștit, departe de nebunia orașului, și acest sanctuar, 
cu brazi în jur, e foarte liniștitor. Vrei să-ţi povestesc legenda lui 
San Romedio? 

— Da, da, să auzim ce inventezi de data asta. 

A doua zi, la ora 10.00, Bagni stătea pe banca din holul care 
ducea în biroul procurorului Plebei. Una dintre secretarele lui îi 
spusese să mai aștepte câteva minute. Inspectorul se opri din 
citit ziarul când auzi, pe podeaua unde nu alerga nimeni 
niciodată, o cadenţa de pași de maratonist. Văzu înaintând, cu 
capul plecat și lovindu-se cu marginea dosarului peste coapsă, 
un poliţist care fusese la echipa mobilă, la secția Omucideri, dar 
care, de cincisprezece ani, se transferase la Tribunal. Il salută pe 
Bagni cu amabilitate, deși în câteva secunde îi aruncă: 

— Scuză-mă, dar chiar trebuie să fug. 

Inspectorul nu reluă articolul. Fu distras de o intuiţie: „Omul 
ăla era un stresat de când lucra în poliţie, dar aici a devenit un 
obsedat, și nu putea decât s-o sfârșească așa”. 

Trecu în revistă persoanele pe care le cunoștea: „Palatul de 
Justiţie funcţionează ca un intensificator”. Cu cât se gândea mai 
mult, cu atât îi părea mai adevărat: „Aici, un tip minuţios, după 
câţiva ani, devine atât de chiţibușar, încât moare de plictiseala 
el însuși și îi omoară și pe colegi. Cine caută sex întâlnește atâta 
materie primă și, în loc să studieze practicile, studiază cum și pe 
unde să se culce cu avocate, magistrate și secretare. Cine e rău 
devine un nenorocit și cine e bun, devine un om cumsecade, 
gata să ierte mereu. Dacă e asigurator, se convinge că toţi sunt 
nevinovați, chiar și șefii mafioţi. Dacă e justiţiar, crede că 
singurele remedii sunt pedeapsa cu moartea și închisoarea pe 
viață. Cine are încredere în umanitate găsește mereu noi motive 
de speranţă și cine crede că există numai strâmbătate aici 
găsește numeroase motive de descurajare. Cine colaborează cu 
ceilalți devine un perfect om de echipă pe care oricine l-ar vrea 
alături, dar cine preferă să stea singur se izolează până la a 
ajunge un eremit. Cine e mincinos devine un actor profesionist. 
Cine caută mântuirea de trecut o va găsi. Și un infam devine un 
ditamai infamul și să dea naiba dacă nu am cunoscut ditamai 
infamii aici”. 


VP - 294 


Deschiderea ușii biroului lui Plebei îi întrerupse gândurile. Fu 
invitat să se așeze la marea masă de lemn negru, avându-i pe 
Palma și Longino în dreapta și pe Plebei la stânga, cu spatele la 
perete. Terminaseră de vorbit între ei. Deci aveau o idee clară 
să-i prezinte. 

— Stai în capul mesei, Francesco, sugeră Velia Longino. 

Nu se aștepta să o găsească la acea întâlnire. Era frumoasă, 
era amabilă, îl privea ca atunci când se întâlneau numai ei. Dar 
își dădu seama că nu mai are chef să fie cu ea: „In ciuda 
frumuseţii ei, nu-mi mai spune nimic și chiar că aș fi făcut orice 
lucru dacă mi-ar fi cerut-o, din fericire, n-a știut asta niciodată”. 
Nervii și ieșirile ei, după „duminica morţilor”, îi făcuseră rău. 

— Domnule inspector, trebuie să vă cer personal scuze, 
începu Arrigo Palma. 

Bagni ridică din umeri, ca și cum voia să spună că nu era 
nevoie. Celălalt insista, îl asigura că e sincer și că nu putea să 
nu se explice, iar Bagni se gândi: „Chiar am nimerit. In acest loc 
de rahat devin toţi exageraţi. Ăsta e ministru public și eu 
poliţist, dar cu mine frizează autoflagelarea”. 

Palma, cu aer mâhnit, într-adevăr, continuă: 

— Cum explica maestrul meu, Falcone, nu trebuie să fii atent 
la cuvinte, ci la fapte. Și în timp ce la cuvinte se pricep toţi, 
dumneavoastră, numai cu puterea faptelor, aţi demonstrat că 
sunteți un detectiv prețios și o persoană foarte eficace. Aţi făcut 
schimbarea de direcţie corectă în ancheta răpirii Wolfson și ne- 
ați permis să-l plasam pe Genito în locul unde Rallo a fost ucis. 
M-am îndoit de dumneavoastră din cauza prieteniei cu Genito și 
mă înșelam. Așadar, acceptaţi-mi scuzele și, cu extremă 
sinceritate, vă rog să uitaţi eșecul meu de evaluare. 

— Bine, dottore, incident încheiat. 

— Daţi-mi mâna. 

Bagni se gândi exact cât o clipire, îi prinse mâna delicată, de 
intelectual, și i-o strânse, bucurându-se să vadă fața 
magistratului devenind roșie din cauza durerii. 

— Prietenul meu Genito e deja căutat pentru crimă? 

Cei trei magistrați dădură din cap și Palma explică: 

— Da, dar nu știe și nu trebuie să o afle. Nici măcar nu am 
pus numele lui pe listele Interpol. Are prea mulţi prieteni, cineva 
ar putea să-l avertizeze. În acest moment folosește pentru a 
obține informaţii o serie de celulare pe numele unor cetățeni 


VP - 295 


sud-americani. Îl găsim peste vreo patru sau cinci zile. Se mișcă 
de nebun, dar fără să comită vreo imprudenţă. Și noi trebuie să-l 
găsim, deoarece cu cât înaintăm mai mult în măruntaiele 
acestei afaceri complexe, cu atât o scoatem mai greu la capăt. 

— Vreţi să spuneţi, încheie Velia, că răpirea Wolfson, 
omorârea Valentinei Castiglioni și a lui Attilio Rallo, sosirea 
killerului din Puglia și banii daţi de Genito lui lole Pacifico par să 
fie legate toate între ele, dar nu se știe prin ce fir. 

— Oameni care să vorbească nu avem, martori noi care să 
colaboreze, zero, să spunem mai repede ce nu știm din ce știm. 
Vrei, te rog, să rezumi tu, Velia? spuse Arrigo Palma, forțându-se 
să pară amabil. 

— Bine. Atunci, să începem cu avertizarea americanilor în 
legătură cu killerul care trebuia să sosească. Era adevărată. Dar 
posibilii killeri sunt doi. Unul e Vincent Calogero, sau mai bine 
zis Vincent Calogero e numele cu care a fost înregistrat în 
Statele Unite acest domn. 

Îi arătă lui Bagni, care nu știa nimic de această parte a 
anchetei, o fotografie făcută de camerele de luat vederi din 
aeroportul Malpensa. Un bărbat nici înalt, nici scund, fără 
mustăţi și barbă, nici elegant, dar nici șleampăt, o fiinţa 
anonimă: un asasin perfect. 

— Echipa lui Cedro și Cortobardo a analizat mii de date. Au 
folosit un nou soft, studiat de Pentagon, care identifică 
trăsăturile persoanelor și au ajuns la acest subiect. Debarcă 
vineri din Newark, petrece prima lui seară în oraș la William's și 
pleacă, spre miezul nopţii, împreună cu două rusoaice. A doua zi 
se duce să vadă probele de la Marele Premiu din Monza și 
duminică locul lui din tribuna centrală rămâne gol, spuse Velia, 
adăugând o altă fotografie. 

— Aici îl vedem trecând de controalele de acces în jurul orei 
12.30. Însă camerele de luat vederi nu l-au prins la ieșire. 
Evident, trebuie să se fi schimbat. 

— l-au pus arma undeva înăuntru, a tras și a plecat. Și cel 
care i-a dat arma a făcut-o apoi să dispară. Plauzibil, spuse 
Palma. 

— Apoi e a doua chestiune, care ne-a tulburat mult. Killerul 
venit din Sud. Cosmo Sconosciuto. Prea ambiguu 
comportamentul lui înainte și după arestare. A venit să o 
omoare pe Santa? Sau era el omul desemnat să-l omoare pe 


VP - 296 


Wolfson și a folosit vreun complice? Se comportă într-un mod 
inexplicabil. Dat fiind că nu-și schimba versiunea, ne-am gândit 
să-i dam drumul, bineînțeles în calitate de cercetat, ţinându-l 
sub o permanentă supraveghere telefonică și, când e posibil, 
vizibilă. 

Privind chipurile celor trei magistrați, Bagni înțelese că 
operaţiunea se dovedise inutilă, dar îl ascultă pe dottor Arrigo 
Palma care, dezolat, rezumă: 

— Sconosciuto al nostru s-a dus imediat la hotelul luxos, ca 
să-și ia bagajele și logodnica. Insă Intonti Cinzia nu era. 

Magistratul consultă o notă. 

— Sconosciuto a sunat în Puglia. N-a găsit-o nici acolo. Atunci 
a sunat în Elveţia, la biroul unui notar și licenţiat în științe 
economice. l-au spus că nu era nici el. Așa că a plecat cu taxiul 
spre Lugano. S-a plimbat pe la diverse birouri și diverse bănci. A 
vorbit cu directorul unei bănci, suspectată de mai multe ori de 
spălare de bani pentru clanurile din Puglia. La scurt timp după, l- 
au văzut plângând lângă un lac, de parcă s-ar fi gândit la 
sinucidere. Un agent secret elveţian, colaborator asiduu alor 
noștri, a făcut câteva verificări. Contabilul lui, se pare, unul din 
Mendrisio, i-a suflat logodnica și celor doi porumbei li s-au 
pierdut urmele în Guatemala. Eu credeam că un killer e un tip 
dur, în schimb acela plângea de parcă pierduse tot, dar chiar 
tot. 

— Deci killerii sentimentali nu există numai în cărţi, conchise 
Bagni. 

— Oricum, continuăm să-l urmărim, trebuie să aflăm ceva. 

— Imi imaginez că Santa și amicul ei rus nu vorbesc. 

— Deloc. Am descoperit că rusul și Genito au vorbit și s-au 
întâlnit de mai multe ori în timpul răpirii Wolfson. Și rămânem 
foarte nedumeriţi în legătura cu cele două masacre rămase fără 
vinovaţi. Le punem în legătură cu răpirea, dar numai prin 
excludere, ce altceva pot să însemne? Santa, care a pierdut 
protecţia din partea legii și s-a întors în închisoare, admite că a 
luat bani de la Genito, dar susţine că e vorba de vechi datorii la 
cărți. 

— E posibil să spună adevărul, pentru că Genito, cel puţin în 
trecut, era un jucător serios. Dacă a încasat vreo răsplată de la 
familia Wolfson, poate și-a rezolvat problema datoriilor, spuse 
Bagni. 


VP - 297 


— Și asta ne-o poate confirma doar el. 

— Atunci n-aş fi foarte încrezător. Scuzaţi-mă, dar am și eu o 
idee fixă. Știu că în legătură cu omorârea Valentinei Castiglioni 
au fost mici progrese. 

— Da, Bagni, da. Ipoteza că fata a fost folosită ca momeală 
pentru răpire a găsit noi confirmări. Au constrâns-o să fixeze o 
întâlnire cu Wolfson și apoi au eliminat-o. Următoarea mișcare 
pe care o vom face e să mergem să le ridicăm pe cele două 
animale care au violat-o și au ucis-o. Le-am înțesat casele și 
mașinile cu microfoane. Au fost identificați cu precizie de mai 
mulți martori. De la un reparator de biciclete care îi văzuse 
împreună cu Rallo, ocupați să amenințe niște albanezi, până la 
Spada Serena, prietena lui Landolfi, principalul nostru martor al 
acuzării. Îi așteptăm să se trădeze, nu-i așa, Armando? 

Plebei dădu din cap, dar continuă să tacă. 

— În plus, avem certitudinea că Panarello și un altul, pe care 
nu l-am identificat, l-au ţinut ostatic pe Wolfson într-un cort 
montat într-un apartament din Via Nicolini, chiar pe strada unde, 
în acea duminică dimineaţă, s-au pierdut urmele lui Genito. In 
apartament sunt probe clare ale captivităţii lui Wolfson, spuse 
Velia Longino. 

— Martori? 

— Nimeni, ba dimpotrivă, avem proba că am fost fraieriţi. 
Unul dintre chinezii clandestini, pe care-l înșfăcasem când 
Maretta Zara se dusese să plătească prima tranșă a 
răscumpărării, locuia cu două etaje mai jos și, probabil, făcea 
parte din bandă. L-am azvârlit în închisoare. Interpretul i-a 
explicat că riscă treizeci de ani de închisoare. Dar se prevalează 
de dreptul de a nu răspunde. Poate e vorba de o inedită alianţă 
între chinezi și 'ndrangheta. 

— Oricum, întregul tablou a devenit mai clar în raport cu 
nimicul pe care-l știam până acum două săptămâni. Dar, în 
opinia voastră, eu ce trebuie să fac? întrebă Bagni. 

— Să te gândești împreună cu noi și să încerci să-l prinzi pe 
Genito, spuse Velia. 

— Într-adevăr, am vrea mult să-l interogăm, reprezintă piesa 
de legătură între răpirea Wolfson și uciderea lui Rallo. Ce credeți 
că s-a întâmplat? Scuzaţi ipoteza nebunească, dar ne bazăm pe 
date concrete. În fine, îmi dau seama că e greu de crezut, dar ar 


VP - 298 


putea să fi fost Genito cel care a organizat răpirea și a făcut să 
dispară câteva capete incomode? întrebă dottor Palma. 

Bagni se necăji. Mintea și inima îi spuneau că nu, dar, în 
teorie, acuzaţia ar fi putut să ţină. Era sigur că Genito n-ar fi 
putut niciodată să se comporte ca un gangster? Nu mai era. Și 
totuși îl apără oricum, adăugând în susţinerea pledoariei lui și o 
părere: 

— În acest tablou de indicii, nu găsesc nicio explicaţie 
plauzibilă. De ce l-a dus pe Wolfson din cartierul chinezesc din 
orașul M. până la Monza? 

— Dar crima ţi-o explici? întrebă Velia. 

— Să le luăm pe rând. Mi-am făcut impresia că Genito, 
angajat de familie să-l elibereze pe Elvio Wolfson, a reușit. Poate 
Rallo i-a fost de folos ca să obţină adresa vizuinii. S-a dus, l-a 
eliberat pe ostatic, și apoi, după părerea mea, a fost constrâns 
să-l ducă pe Wolfson la Monza. Probabil a fost Wolfson însuși cel 
care i-a cerut-o, ca să se facă din nou văzut în șa, în lumea 
televiziunii. 

— E posibil ca Genito să fi plătit răscumpărarea pe furiș? Sau 
poate a făcut ceva mai rău. Tu ce zici? îl întrebă Velia Longino. 

— Nu-i place să plătească, uneori îi place să împuște. Așa că e 
posibil să-i fi mitraliat pe răpitori sau să-l fi pus sub presiune pe 
vreunul foarte puternic din 'ndrangheta. Însă cu mult timp în 
urmă - eu nu eram și nu o știu cu certitudine, să fie clar - se 
pare că a reușit să-l facă să vorbească pe unul dintre boșii 
răpirilor în Lombardia și, datorită mărturisirilor lui, să distrugă o 
bandă întreagă. De câteva ori îl întrebasem cum a reușit și el 
mi-a zis că... 

Bagni se blocă. În acea vreme Genito făcuse un gest ciudat, 
pe care el îl interpretase ca pe o suită de pumni, în schimb - o 
înțelegea abia acum! - era imitarea montanţilor unui tren în 
mișcare. 

— Îmi spusese că trecuse peste limita legii, dar având un scop 
bun, le spuse magistraţilor. 

— Această depășire a limitei se întâmpla când încă îmbrăca 
uniforma? 

— Cred că da, dar v-a venit o idee, spuneţi-mi-o. 

— Maretta Zara. A anunţat că va pleca în Statele Unite după 
înmormântare, în schimb e în Italia și e disponibilă. 

— O supravegheați? 


VP - 299 


— Știm unde e și am răspândit zvonul că e inutil să o urmărim 
și să o supraveghem. Dacă Genito are vreun informator, poate îl 
prindem, și oricum, în realitate, niciunul dintre ai noștri nu-i e în 
preajmă. 

— Până acum, mi se pare ca înţeleg, spuse Bagni. 

— Trebuie acționat cu maxima discreţie. Mergeţi singur, vă 
rog. 

Plebei se trezi: 

— Da, și pentru că doamna se culca cu Genito. 

— Și cu atât mai mult ar putea să ne fie de ajutor dacă ne-ar 
face să înţelegem cum au decurs de fapt lucrurile, adăugă 
Palma. 

— Are cu peste douăzeci de ani mai puţin decât el, e foarte 
frumoasă, l-a împins la maximum ca să obțină eliberarea soțului 
și apoi n-a mai răspuns niciodată la vreun telefon de la el, spuse 
Plebei. 

— Speram ca ei doi să ia legătura, spuse, astfel încât să 
depistăm celularul folosit de Genito și să-l localizăm prin satelit, 
însă Maretta Zara și-a schimbat numerele. Am lăsat-o să facă 
asta, sperând că, simțindu-se mai sigură, va fi ea cea care îl va 
suna pe prietenul nostru consultant pentru securitate. Dar, 
nimic. E o dură. Și unei astfel de femei, sfătuiţi și de dottoressa 
Longino, trebuie să-i răspundem angajând pe unul ca 
dumneavoastră. 

„Trebuie să o urmăresc pe Maretta la sugestia Veliei”, se 
gândi Bagni, necrezându-și urechilor. 


Vechea, preţioasa, foarte închisa la culoare barcă cu vele a 
președintelui Pietrino Cucchi, o ambarcaţiune englezească cu 
două catarge, care fusese în proprietatea unui lord înrudit cu 
amiralul Nelson, era legată de digul micului port. Printre 
golfurile, insulele și coastele Liguriei și ale Toscanei, bătrânul 
lup de mare era de-ai casei. Era salutat din orice barcă și avea 
prieteni peste tot. Ca să stea liniștit, se aranjase pentru câteva 
zile în punctul cel mai îndepărtat al digului. Bea șampanie, 
așezat pe un șezlong, sub zborul rapid al pescărușilor, cu o carte 
în mână. 

O  legănare neașteptată îl trezi: un vânzător de flori 
extracomunitar urca la bord. 


VP - 300 


— Nu cumpăr nimic, coboară imediat, spuse ingegner Cucchi 
și voia să ridice vocea când văzu că, sub buchetul de flori, omul 
ținea în mână un pistol. Hainele erau de vânzător ambulant, dar 
în spatele armei, la încheietură, se observa un ceas scump. 

— Staţi jos, domnule. Lăsaţi telefonul. Un prieten trebuia să 
sosească. Zece minute. Ce barcă frumoasă, costă mult? 

Cucchi numărase optsprezece minute înaintea sosirii unui alt 
vizitator de vârsta lui: „Nu l-am mai văzut până acum”, se gândi 
bătrânul președinte. Chiar dacă i se părea că recunoaște ceva la 
acel bărbat de vreo șaptezeci de ani: poate în felul de a merge 
sau poate în lărgimea umerilor ușor căzuți. 

Musafirul neinvitat urcă la bord, cu agilitate, și se așeză în 
faţa lui. Zâmbi cu o dantură de rechin. Luă din frapieră 
șampania, citi eticheta și bău din sticlă de câteva ori. 

— Sunt cel care l-a eliberat pe Elvio Wolfson, spuse Genito, 
dându-și seama că travestirea funcţionase. 

— Vă felicit. 

Îl recunoscuse după voce. Nu era uimit. Prevăzuse o vizită de- 
a lui. 

— Știţi cum e, ingegnere. 

— Multă cunoaștere inutilă, asta e sigur. 

— Va fi bine și pentru dumneavoastră să mă ajutați. 

— Prietene, ajunge. Adică, știți ce vă spun? Și azi, chiar azi, 
mor satisfăcut datorită vieţii pe care am avut-o și pedeapsa pe 
care mi-a dat-o destinul prin suferinţa cauzată de moartea fiicei 
mele nu face decât să mă facă și mai - cum să spun? - volatil. 

— Să fiţi acuzat că aţi mandatat o crimă, vi se pare un lucru 
frumos pentru un volatil de vârsta dumneavoastră? 

Cucchi își făcea vânt cu o pălărie de paie. 

— Dacă sentinţa aţi emis-o dumneavoastră și vreţi să fiu 
împușcat de gâdele dumneavoastră sud-american, nu ezitaţi. 

— El e un fost poliţist, un om onest, n-ar încălca niciodată 
legea. Dar sunt sigur că nu ar e-zi-ta să vă împuște cu un glonţ 
calibrul 38 între picioare dacă doar încercaţi să faceți o mișcare 
hazardată. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, Genito? Spuneţi-mi. 

— Așa e mai bine. 

Consultantul pentru securitate se scotoci în buzunar, scoase 
un recipient steril gol și un recipient steril plin de o materie 
maronie. Bău încă o înghiţitură de șampanie, observă manevrele 


VP - 301 


de acostare ale unei foarte moderne bărci, toată numai oțel și 
alamă strălucitoare. 

— Vreau să mă scuz pentru cât am făcut, dar, dat fiind că e în 
joc viitorul meu, nu puteam să ezit. lată ce se întâmplă. În 
mașină, într-un frigider, am un eșantion de materie organică a 
Marettei, vă imaginați că nu mi-a fost dificil să fac rost de ea. 
Apoi, acesta, iată, mă  scuzaţi, dar aparținea fiicei 
dumneavoastră. 

Cucchi se agită pe șezlong, încercă să se ridice, dar Genito îi 
puse două degete pe frunte, așezându-l din nou pe scaun. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Cucchi. 

— Din păcate, fata aceea a avut o viață dificilă și nici măcar 
moartă nu o lasă în pace... răspunse Genito, arătând borcanul 
cu conținutul maroniu. 

Bronzul lui Cucchi deveni brusc bordo. 

— Ce aţi îndrăznit să faceţi? Cum ați... 

Genito se uită la Pedro, care ridică țeava pistolului spre 
Cucchi. 

— Vă sfătuiesc să nu vă pierdeţi calmul, oricum acum ce e 
făcut e bun făcut și sunt primul căruia îi pare rău. Am forțat 
mormântul Deliei și am prelevat un eșantion de materie 
organică. Acum suntem aici să luăm puţin din sângele 
dumneavoastră. Nu e greu de înţeles, nu-i așa, la ce mă refer? 

— Pentru ADN merge și puţină salivă. 

— Desigur, răspunse Genito. 

Președintele Cucchi scuipă pe scândurile băncii elegante. 

— Atunci ia de aici, mizerabilule. 

Râsul lui Genito îl contamină pe Pedro, imigrantul peruan 
care-i câștigase încrederea însoţindu-l la întâlnirea cu răpitorii 
lui Wolfson. 

— Ajunși aici, ingegnere, de ce nu mă scăpaţi de filiera 
laboratoarelor? Nu terminăm mai repede dacă îmi spuneţi care 
e povestea? Toată însă, sublinie Genito. 

Cucchi se ridică de pe șezlong, se duse la parapet și vomită în 
mare. li luă vreo zece minute să se liniștească și să decidă că nu 
mai avea sens să mintă. 

— Sunteţi bun. Vă aduc două scaune. 

— Se duce să le ia prietenul meu, dumneavoastră nu vă 
mișcați. Vreţi ceva dat fiind că aveţi stomacul deranjat? 


VP - 302 


Președintele ceru suc de fructe și îi oferi lui Genito un trabuc 
scump. 

— S-o scurtăm. Maretta a fost cea care l-a chemat pe killer 
sau ați fost dumneavoastră? fu prima întrebare a lui Genito, 
după ce își aprinse trabucul și trase în piept. 

— Am vorbit despre asta. 

— Hai, fiţi inteligent. 

— l-am dat banii ca să plătească nu știu pe cine și nu știu 
unde. Restul l-a făcut singură. Fata aceea are cunoștințe în 
multe medii, a fost mereu întreprinzătoare. 

— Până la punctul de a ucide. 

— Elvio era un nenorocit, zdrobirea lui a fost un lucru bun. 
Nici măcar nu ne-am mânjit pantofii. Vreţi să ni-i murdăriţi 
dumneavoastră acum? Vi se pare corect? 

— Vă rog, ingegnere, cu cât îmi spuneţi mai repede cum stau 
lucrurile, cu atât plec mai repede. Acum vă explic ce am înțeles. 
Am făcut legătura între vârsta dumneavoastră, a Marettei și a 
fiicei dumneavoastră, Delia. Am verificat perioada în care 
dumneavoastră și Maretta v-aţi cunoscut. Am căutat în biblioteci 
și am verificat toate ocaziile în care v-au fotografiat pe toţi trei. 
Am văzut cum, în toți acești ani, aţi protejat-o pe Maretta. Doi și 
cu doi fac patru. De aceea concluzia mea este că Wolfson știa că 
Delia era fiica dumneavoastră și a Marettei, Miss Sorriso, și v-a 
făcut vreo nenorocire. Un șantaj? O presiune asupra vreunei 
afaceri de familie? 

Cucchi lăsă ochii în jos. Nu mai putea să-i privească în faţă pe 
cei doi intruși. 

— Da, Maretta era foarte tânără și tocmai câștigase titlul, visa 
să devină actriţă. Eu eram proprietarul unei mici, dar foarte 
urmărite televiziuni în Liguria. Am invitat-o împreună cu părinţii, 
și apoi s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat. 

Bărcile se întorceau în port. Peste câteva ore soarele avea să 
apună și, pe chei, câţiva băieţi băteau mingea. Cucchi se 
încordase de parcă i se făcuse frig, deși erau 28 de grade. 

— Am fost împreună câteva luni, ne întâlneam într-unul dintre 
hotelurile mele pe coasta din Levante, o iubire nebună, un lux 
pe care mi l-am îngăduit fără nicio oroare de Lolita, pentru că 
Maretta avusese deja unele experienţe și nu toate cu bărbaţi de 
vârsta ei. Sentimentele mele de vinovăţie dispăruseră după 
prima oară când fuseserăm împreună, dar știam că era o 


VP - 303 


greșeală. Mai ales când a rămas însărcinată, am simţit că mor. 
Și apoi, pe neașteptate, că renasc. Pentru că puteam să dau un 
sens oricărui lucru. 

Cucchi mai bău suc de fructe, apoi vru ca Pedro să se ducă în 
cambuză să ia și să golească un lighean cu niște somon 
extraordinar. Încerca să-i facă pe cei doi să se simtă în largul lor, 
ca și cum s-ar fi putut relaxa, iar el puţin mai mult: o încercare 
disperată. 

— Așezasem, oricum, multe lucruri la locul lor. Delia, își aminti 
Cucchi, s-a născut în Statele Unite, am obţinut actele datorită 
mafiei locale, și a rezultat că soţia mea, Corinne, este mama 
naturală. Și am crescut noi fetița, da, eu și soţia mea, dar în 
deplin acord cu Maretta. Care a trecut peste dificultăți și a intrat 
pe făgaș. Pe de altă parte, i-am dat bani și i-am schimbat viaţa 
în bine. S-a dus la petrecerile potrivite, a obţinut ce voia, 
vizibilitate, și eu... - ei! - nu sunt un animal și de aceea Maretta 
era adesea la noi, în toate casele noastre, a văzut-o crescând pe 
Delia noastră și a luat-o adesea cu ea. Era ca o soră mai mare, 
ca o minunată babysitter care făcea parte din familie. 

Bătrânului președinte îi tremurară obrajii. 

— Delia și Maretta, nu le mai am nici pe una, nici pe cealaltă. 

Işi pierduse fiica și, așa crezu Genito, și pe femeia pe care o 
iubise. Un antreprenor de cincizeci de ani nu poate să-și 
abandoneze statu-quo-ul pentru o fată de șaisprezece ani 
săracă: dacă o iubea pe Maretta, și poate că o iubise, nu putuse 
să o păstreze. Dacă unul precum Cucchi se culcase cu o 
puștoaică, nu fusese doar pentru distracţie. Poate fusese victima 
acelor iubiri senile care-i constrâng pe unii să-și schimbe viața, 
pe alţii să se deprime. 

— Și Elvio, într-o zi, s-a culcat cu ea. 

Genito nu mai înțelegea despre cine vorbea. Urmărise firul 
discursului, dar era confuz. 

— Nenorocitul ăla, spuse Cucchi, aproape adunându-și 
puterile și continuând: Era așa, sexul ca o boală infecțioasă, 
ceva care te face să contaminezi tot ce există, fără cea mai 
mică opreliște. Marettei nu-i venea să creadă când a aflat. 
Avusese o suspiciune teribilă citind, înainte de publicare, Sotia 
campionului, pentru că vorbea despre relaţia dintre un boxer 
faimos și o fetiţă care se sinucide din cauza unei iubiri 
nesănătoase. Apoi a fost chiar Delia cea care i-a mărturisit. 


VP - 304 


Luă un trabuc. Îl mirosi și îl aprinse. 

— Delia i-a povestit Marettei că s-a îndrăgostit de un bărbat 
matur, dar nu putea să-i spună mai mult, nici să-i dezvăluie cine 
era acel bărbat. Până la urmă a cedat, spunându-i că ele erau 
prietene, că știa bine că Elvio era soțul ei, știa bine, da, dar se 
întâmplase și inimii nu-i comanzi... 

Genito se gândi la Wolfson în mașină spre Monza, în casa 
unde fusese ostatic, și-l închipui în sala de sport de la Dalia 
White și îl urî și mort. Regretă că nu-l făcuse bucățele. 

Cucchi, uitând deja de orice fel de complicitate, îmbogăţea 
povestea cu detalii, cu cuvinte pe care consultantul pentru 
securitate le asculta cu compasiune. 

— ... Și Maretta, atunci, apucată de nu știu ce, a reacţionat. 
Cred că pentru a o proteja. Și i-a spus adevărul. Că era mama ei 
și că Elvio știa asta. Și că încercau să aibă un copil. 7 

— Nu e vina Marettei pentru ce s-a întâmplat apoi cu fata. Imi 
pare rău, nici nu știu să vă spun cât de mult. 

— Nu reușesc să mă gândesc la asta. Elvio a avut tupeul să 
vină la înmormântare, ne-a prezentat condoleanţe. 

Privirea lui Cucchi exprima un sentiment nesfârșit și foarte 
trist. 

— M-am gândit și că o omorâse el, nenorocitul ăla. Am pus să 
fie făcută o anchetă specială, mulțumită unui prieten de-al meu 
general, dar nu, sinucidere fără cel mai mic dubiu. Delia s-a 
omorât. Poate pentru că își trădase mama, poate pentru că 
văzuse făcându-se bucățele imaginea unui tată pe care-l credea 
perfect, poate pentru că soția mea Corinne nu era mama ei 
adevărată. Ce știu eu, ce pot eu să știu... 

Mâinile lui Cucchi se mișcară pentru prima oară de când 
începuse să vorbească. Și acele mâini de bătrân, fragile, 
exprimau durerea celui care rămăsese dezarmat în faţa 
tragediei. 

— Aș fi vrut să existe un bilet, dar nu a lăsat nimic. 

Când rosti „nimic”, palma mâinii drepte semăna cu a unui 
cerșetor. 

— Poate s-a omorât din alte motive, dar nu există alte motive. 
În ce o privește pe Maretta, s-a gândit cum să se răzbune. Avea 
un plan pregătit de multă vreme, care a fost însă împiedicat de 
răpire. Nenorociţii ăia de calabrezi... Și atunci am apărut eu și 


VP - 305 


dumneavoastră. Ne-a cerut ajutor amândurora. Maretta ne-a 
târât în acest haos și iată-ne aici, unul în faţa celuilalt. 

— Eu nu pot să tăinuiesc acest aspect despre care am vorbit, 
știți asta, nu? Și nu o spun numai ca să scap de închisoare. 

— Cât timp îmi daţi ca să vorbesc cu soția mea? întrebă 
Cucchi. 

— Timpul care îmi va trebui mie să vorbesc cu Maretta. Cum 
pun mâna pe ea, fie o pun să scrie o declaraţie și îi dau drumul, 
fie o duc la dottor Palma și mă salvez. Imi pare rău, pe Elvio 
Bomber Wolfson l-aș fi împușcat cu mare plăcere eu însumi, 
după tot ce am aflat. Sunt de partea voastră, dar nu pot trăi 
fugind. A, ţineţi borcanul. N-am profanat niciun mormânt, astea 
sunt ciuperci. Prietenul meu rămâne să vă ţină companie, n-am 
vrea să faceți vreo nenorocire, cum ar fi să o anunţaţi pe fata cu 
zâmbet încântător, nu? 

— Dar dacă și eu, de exemplu, aș pleca imediat? 

— Pentru moment, nu plecați nicăieri. Mai întâi trebuie să mă 
întâlnesc cu Maretta. Imediat ce o găsesc, îl sun pe Pedro și 
plecaţi unde vreţi. Adică, ajutaţi-mă să termin repede. Spuneți- 
mi unde e fără să mă duceți la disperare. Nu vreau să-i fac rău. 
Dacă mă ajutaţi, vă las să plecaţi mai repede. 

— Nu e departe, am văzut-o ieri, mi-a spus că știe că o 
căutați. Rămâneţi să dormiţi aici, faceţi-mi o favoare, jucăm 
cărţi, mâncăm, și mâine vă voi spune tot. 


Se chema The Sahara's Beach locul unde Maretta Zara se 
ducea uneori să facă plajă. In ciuda indicaţiilor, pentru 
inspectorul Francesco Bagni nu fusese ușor să-l găsească, 
pentru că, după ce traversase Aurelia, nu mai exista niciun 
indicator. Urmări un Jaguar lovit, condus de o femeie cu părul 
lung, blond care flutura în bătaia vântului cald: „Dacă asta e 
bogată și merge la plajă, se va duce la plaja celor bogaţi”. Nu se 
înșela și ajunse într-o mare parcare, unde o mână de paznici pe 
scutere prăfuite fluidizau traficul. Ultima porţiune a străzii, în 
pantă abruptă, trebuia parcursă pe jos, iar nisipul era încins de 
soarele din Maremma, un soare nemilos. 

In sfârșit, la dreapta se întindea dezordonată plajă liberă, iar 
la stânga, anunţată de prezenţa unor elegante corturi albastre și 
distinsă prin coșulețe de răchită, era așa-numita Beach. Bagni își 
dădu seama că e unicul care poartă sandale cu barete printre 


VP - 306 


degete și un slip cu dungi albe și roșii în mijlocul unor oameni cu 
cămăși de in, bermude până sub genunchi și pantofi nemţești. 

Fu interpelat, cu grosolănie, de un robust și spilcuit domn cu 
ochelari închiși la culoare, care se dovedi a fi proprietarul plajei. 
li spuse că vine din orașul M. și că are o întâlnire cu doamna 
Zara. 

— A, Marettina, draga de ea, e la numărul 25, pe primul rând. 
Va sosi în curând, așteptaţi-o. Bună, scumpo, astăzi sunt raci- 
de-mare proaspeți, spune-i soțului tău, o salută pe o bătrână 
respectabilă, de culoarea cacauei, tocmai sosită, cu un inel 
minunat care-i strălucea pe deget. 

Plaja aceea i se păru lui Bagni un amestec între un exclusiv 
club de tenis, un sanatoriu pentru bătrâni și un loc de întâlnire 
rezervat clasei conducătoare a ţării. Se duse la bar, comandă o 
bere medie la draft și începu să se învârtă printre cabine și 
umbrele. 

Era o zonă rezervată jocurilor pentru copii. Îl înveselea să 
asculte discuţiile celor care nu erau nici măcar adolescenți. 
După zece minute, își dădu seama că niciunul nu se numea 
Mario: Galeazzo, Jacopo, Edoardo, Verde, Uberta și Isabeau se 
jucau leneși, mâncând înghețată, supravegheați de un stol de 
babysittere străine. Sud-americancele, copleșite de cereri 
impertinente, se uitau la păpușile lui señor cu priviri care 
vădeau dorințe de pruncucidere. Un băieţel blond, puţin mai 
departe, încerca să-i provoace un infarct bonei, o femeie 
corpolentă la vreo șaptezeci de ani, obligată să ţină în mână o 
rachetă gălbuie și să răspundă din zbor lansărilor lui. 
Binevoitoare, bătrâna se străduia, era clar că-l văzuse la naștere 
pe acel frumos tip și îl considera, un pic, fiul ei. Un fiu 
degenerat. 

— Dar, Annina, ești chiar varză. 

— Ce ai spus, Alessio? 

— Scuze, dar joacă mai bine, și zdrang! o minge pe care 
săraca femeie încerca în zadar să o urmărească, întinzându-se 
ca una din surorile Williams. Părinţi? Nu erau la acea oră. Sau 
erau toţi în orașe îndepărtate să muncească, sau dormeau până 
târziu: clasa conducătoare avea treburile ei și nu avea timp să-și 
educe nici măcar copiii. 

In sfârșit, sosi Maretta împreună cu două prietene. O brunetă 
cu niște ochii imenși de culoarea alunei, o rochie de culoare 


VP - 307 


ruginie cu decolteu adânc, ornată cu periuțe și cochilii, corali 
mici, negri și cristale. Și o blondină, destul de bronzată, 
acoperită de un deux-pieces de stofă, tot de culoarea ruginii, 
probabil culoarea la modă în acel an, pe acea plajă, dar cu mici 
inserții albe, un tricou alb în mână și doi cercei rotunzi, de cel 
puţin șapte centimetri în diametru. 

Etală un zâmbet prietenos, deși complet incapabil să producă 
efecte pozitive. Fu confundat cu un plicticos playboy de plajă și 
explică neînţelegerea scoțând din geantă ecusonul. 

— lar polițiști? Nu mai suport. 

— Imaginează-ţi cât suntem de fericiţi noi, polițiștii, să 
transpirăm pe căldura asta lângă oameni care ne tratează rău. 

— Sunt văduvă, probabil aţi auzit. Și am dreptul să fiu lăsată 
în pace. 

— Vă înţeleg mai bine decât credeți, pentru că și eu sunt 
văduv. Din păcate, da, de doi ani. 

Maretta Zara se opri. Bruneta elegantă din dreapta și blonda 
artificială din stânga aveau un aer monden, trist. Bagni profită 
imediat. 

— Câteva precizări, promit, cinci minute și plec. 

— Bine, veniţi sub umbrelă, spuse Maretta care mergea pe 
plajă fără să se preocupe de efectul produs de formele ei fine. 

Sub umbrela din spatele ei era toată familia lui Umberto Eco, 
alături - cântărețul Jovanotti cu câţiva copii, la ultima umbrelă 
un politician care servise sub toate drapelele, cu o soţie slabă și 
nervoasă care-l comanda cu multă autoritate, dezvăluind 
adevărata natura a acelui bărbat: se supunea prompt oricui 
ridica vocea. 

Se concentră. 

— Am fost prieten cu Genito și încă mai sunt, spuse Bagni. 

— V-am văzut pe Via Mac Mahon. Eram în Mercedes. 

— Îmi amintesc. Magistraţii îl vor pe consultantul 
dumneavoastră pentru securitate. 

— Trebuie să-l duceţi dumneavoastră? Succes! 

— Fie îl duc pe el, fie înmânez măcar o reconstituire precisă a 
evenimentelor. 

— Dar am făcut-o eu, pentru Longino. E totul atât de limpede, 
nu? 

Fața lui Bagni o convinse să continue: 


VP - 308 


— Genito organizase o anchetă proprie și, chiar dacă nu vă 
voi spune niciodată cine sunt ele, am cunoscut unele persoane 
care au muncit pentru el. În rest, nu v-ar fi greu să daţi de 
urmele lor, trebuie doar să vreţi. Datorită acestei anchete, 
prietenul nostru comun a ajuns la vizuină. A fost mai eficient el 
singur decât voi toţi polițiștii și carabinierii la un loc, nu credeți? 

— Ce s-a întâmplat când Genito a identificat vizuina? 

— Nu știu, am doar o senzaţie, cred că, dacă îmi îngăduiţi 
termenul, i-a șantajat pe șantajiști. „Fie mi-l daţi pe Wolfson, fie 
trimit poliţia”. Ceva de genul ăsta, așa cred, cel puţin. N-a trimis 
poliţia, dar l-a eliberat pe soțul meu, și îi voi fi mereu 
recunoscătoare, chiar dacă apoi s-a terminat cum s-a terminat. 

— Dar de ce l-a dus pe soţul dumneavoastră până la 
autodromul din Monza? 

— Cred că a fost o dorinţă de-a lui Elvio, mai exact, ultima 
dorinţa. Așa era el, pentru o fotografie potrivită la momentul 
potrivit, ar fi înfruntat orice pericol. 

— Deci pentru dumneavoastră a fost o surpriză să-i vedeți 
apărând, pe Genito și pe soțul dumneavoastră, pe pista? 

— Am avut un șoc. 

— Ciudat. 

— De ce? 

— Dacă Genito vă caută, mă sunaţi? 

— Sincer? Nu cred. Îi sunt recunoscătoare, e o persoană buna, 
dacă a greșit, a făcut-o ca să mă ajute. Dar în această perioadă 
nu reușesc să trăiesc cu durerea pe care o simt. Nu vreau 
persoane care să-mi amintească de suferința mea. Scuze, 
dumneavoastră n-aveţi nicio legătură, dimpotrivă, mi-ar face 
plăcere dacă aţi rămâne să mâncaţi cu noi. Pregătesc niște 
prânzuri delicioase și ni le servesc chiar aici dacă vrem. Vreți? 
Faceţi o baie. Ascultaţi, șopti, după cum vă privesc prietenele 
mele, aici sunteți ca acasă, râse ea. 

Merita să-i zâmbești și tu acelei Miss Sorriso, Bagni însă nu 
reușea să deschidă gura. Și nici nu avea chef să mănânce cu 
cele trei femei. 

Erau multe lucruri pe care nu le știa și nu le înțelegea. Darun 
lucru n-ar fi făcut: să o piardă din vedere pe Maretta. Apărea 
prea sinceră și echilibrată ca să fie, prin forța lucrurilor, o 
mincinoasă. 


VP - 309 


— De ce spuneţi că sunteţi curios de reacția mea? se auzi 
întrebând, în timp ce prietenele își scoteau sutienul și intrau în 
apă. 


2. 


Datorită indicaţiilor preţioase date de ingegner Cucchi, se 
dovedise ușor să o găsească pe Maretta. Văduva lui Wolfson 
închiriase, de la o prietenă din nobilimea romană, o casă 
frumoasă cu terasă într-un vechi sat în Maremma, la scurtă 
distanță de mare, și acolo se prezentase Corrado Genito, la ora 
patru după-amiaza. Ca să afle că Maretta luase bicicleta și se 
dusese, ca de obicei, să viziteze un fel de muzeu în aer liber, 
denumit Giardino dei Tarocchi. 

Acolo sosi și Genito: „Un loc pentru trăsniţi”, se gândi 
observând un alt zid de tuf, atât de înalt, că „pare o închisoare”, 
și câteva figuri care se iveau printre copaci. Traseul în jurul 
statuilor hipercolorate se întindea de-a lungul unui parc, lumea 
se așezase la rând ca să plătească biletul. Plăti și urcă scările 
care se cățărau pe deal, aruncând o privire spre statuile și 
sculpturile, înalte și de cincisprezece metri, decorate cu 
oglinjoare și bucățele de sticlă. 

Citi o etichetă: Magicianul. Apoi o alta: Marea Preoteasă. Văzu 
figura unei statui feminine care se plimba cu un dragon verde. 
Maretta unde era oare? O căută lângă Soare, Moartea călare și 
cu o coasă în mână, Dreptatea care conţine în ea Nedreptatea, 
cu un paviment de oase tocate, două zăbrele deschise pe 
mamelele enorme care permit să vezi schelete, lațuri, roţi 
ruginite și zdrobite. Era uimit că Marettei îi plăcea să se plimbe 
pe acolo. 

O găsi pe Maretta printre oglinjoarele apartamentului 
miniatural care fusese construit și aranjat în interiorul statuii 
celei mai mari și mai complexe. Erau o sală cu șemineu, 
bucătărie, baie, unde puteai să vezi, repetată la infinit în pereţii 
cu oglinzi, propria imagine și pe a celorlalți. 

Maretta tresări, zărind într-una dintre reflexii faţa dură și 
palidă a lui Genito, dar numai pentru o clipă. Zâmbi. II salută cu 


VP - 310 


mâna. Păru chiar bucuroasă că el o căutase. Și o găsise. ÎI 
întâmpină: 

— Știi că aceasta e sculptura Împărătesei, aici trăia artista 
care a creat totul. Nu e rău să ne reîntâlnim, știi? 

— Ar trebui să-ţi dau două palme. M-ai pus la colţ. 

— Nu reușesc să te cred, Corrado, răspunse în mijlocul unui 
grup de nemți care se uitau în jur perplecși: pentru ei acea 
fantezie era excesivă. 

— Dimpotrivă, știam că mai devreme sau mai târziu te-aș fi 
văzut pe aici, spuse Maretta. 

— Incetează. 

— De ce acest ton? Cred că am înţeles cum judeci, în locul 
meu ai fi făcut la fel pentru fiica ta. Văd și revăd la video 
imaginile de la Marele Premiu, prietenele mele îmi spun „Nu-ţi 
mai face rău”, ele nu știu câtă furie am în mine. Aș putea să-l 
revăd de mii de ori, dar n-ar ajunge ca să mă eliberez. 

Cuvintele lor răsunau în pântecele Împărătesei și turiștii nemți 
îi fixau cu privirea. Genito o conduse afară, să stea pe bancă, 
deasupra statuii fetei care ţine în lanţ un dragon, dar Maretta se 
ridică. 

— Să mergem, te rog. 

— „Să mergem, te rog”. Să mergem, dar nu se schimbă nimic. 
Nu mi-ai răspuns la telefoane. M-ai folosit. Am tonul celui care te 
duce la închisoare. 

— Nu cred că ești atât de prost... 

— Am vorbit cu Cucchi. 

— Îmi imaginam, dar de ce să mă duci la închisoare? 

— Pentru că în acel loc simpatic, care se numește Procuratura 
orașului M., lumea crede că eu ar trebui să ajung la închisoare. 
Crede că aș fi contribuit destul de mult la omorârea soțului tău. 

— Chestie de reputaţie... îi spuse și îi întoarse spatele, sărind 
peste poteca ce o ducea spre o sculptură cenușie, Turnul. 

— Nu-ţi folosește să mă enervezi, pentru că știu că tu ai găsit 
un killer, Cucchi l-a plătit și eu sunt sigur că nu am fost 
complicele vostru la omorârea soțului tău, spuse. 

Femeia se opri. Se întoarse. 

— M-am folosit de oricine, inclusiv de mine, ca să am iluzia că 
Delia se va odihni în pace. Ce vrei de la mine? Astăzi vreți toți 
ceva de la mine. Era pe-aici prietenul tău Bagni. 


VP - 311 


Genito privi în jur. Erau trei sau patru grupuleţe de turiști 
străini, vreo zece copii însoţiţi de o călugăriță, niciun chip 
nepotrivit cu atmosfera locului. Însă nu se putea ști: Bagni 
fusese un excelent urmăritor când lucra la secția Arestări. 

— E încă aici? 

— Cred că da, l-am lăsat pe plajă cu o prietenă de-a mea 
brunetă care colecţionează povești pe care le numește „Dă 
lovitura și pleacă”. Spune că-i menţin pielea fină. 

— Păi, nu mi-ar lua mult să o satisfac și să plec oricum. 

Sub sculptura Turnului răsunase vocea lui Bagni. Cu o 
pereche de ochelari la ochi, o haină de blugi deformată peste o 
pereche de bermude și ţinând mâinile la spate, polițistul se 
desprinsese de un grup de turiști elveţieni, cu care vorbise 
despre tinerețea lui la Geneva. 

— Ce vrei să faci, Francesco? întrebă Genito. 

— Nu e o problemă de a vrea sau a putea, dar eu trebuie, 
chiar dacă îmi pare rău, să te arestez. 

— Nu încerca. 

— Nici tu. 

Bagni, când se așezase la pândă în Grădina dedicată celor 
douăzeci și două de Arcane Majore ale Taratului, rămăsese 
entuziasmat de puţinul pe care apucase să-l vadă. Nu-i 
distraseseră atenţia miresmele plantelor, nici discuţiile la care 
trăgea cu urechea, nici continua declanșare a aparatelor de 
fotografiat printre acele milioane de fragmente de sticlă, 
pietricele, ceramici. Citise că „sculpturile emană un aer 
melancolic și un fel de frumuseţe tristă. Deși scopul meu era 
acela, scrisese creatoarea acelui parc, de a crea o grădină a 
bucuriei”. 

Bucurie. Un cuvânt care se auzea rar. Şi care era deplasat, în 
acea după-amiază, pentru că de-a lungul mozaicurilor, intrând în 
Arcanele care se transformau în balcoane, în colibe, în muzee, 
Bagni nu putea să-și permită altceva decât să rămână 
concentrat asupra misiunii lui. Și misiunea lui era să-l aresteze 
pe prietenul lui care, acum, stătea la câţiva pași de el. 

— Dacă mă împuști, spuse Genito, nu vei ști niciodată cum a 
decurs răpirea Wolfson. 

— Vei înţelege că puţin îmi pasă de Wolfson. 

Se deplasă câţiva pași ca să intre în umbra Turnului. 


VP - 312 


— Corrado, poate ești îmbătat de ea și te înţeleg, dar ai 
devenit orb. Și aici te înțeleg mai puţin. Nu m-au trimis după 
tine pentru ce i-ai făcut sau nu i-ai făcut lui Wolfson, ci pentru o 
problemă mai simplă. Ești arestat pentru uciderea lui Attilio 
Rallo și eu mă tem că știu cum s-a petrecut întâlnirea dintre 
pește și trenul de marfă. Exista o a treia persoană care 
incomoda. Tu. Trebuie să știi că ai lăsat unele urme, răspunse 
Bagni. 

Mâna dreaptă, la spate, mângâiase mânerul pistolului, Beretta 
cu încărcător bifilar, cu paisprezece gloanţe în butoiaș și unul pe 
țeavă. 

— Nu, Rallo a fugit, iar el l-a și urmărit, interveni Maretta. 

Genito ridică braţul ca să-i spună lui Bagni să nu mai 
avanseze și să rămână unde era. Inspectorul se supuse. 
Amândoi erau înarmaţi și știau asta. Erau prieteni: știau și asta. 

— Corrado, poate că e mai bine să ne resemnăm. Eu vin cu 
tine, voi vorbi în favoarea ta, propuse Maretta, foarte agitată din 
cauza situaţiei. 

— Stai și tu nemișcată. Toţi nemișcaţi o clipă, vă rog. Voi nu 
mă înțelegeți. M-am apărat douăzeci de ani și acum, din cauza 
telejurnalelor din toată lumea, sunt dobitocul ăla de Corrado 
Genito care l-a ţinut în braţe pe Wolfson în timp ce murea. De 
aceea Magistratura italiană e una dintre problemele mele, dar 
una. Deci soluția e simplă. Tu pleci, Maretta. Eu dispar și Bagni 
mă lasă să plec, nu m-a văzut. Ce zici, Francesco? Știu că mă 
înţelegi. 

— Nu mai ești în stare să observi ce se întâmplă în jurul tău. 

— Ce ar trebui să văd? 

Bagni fluieră. În spatele unui măslin era bătrânul inspector 
Scorpacciati, abia întors după convalescenţă: unicul palid printre 
grupurile de turiști. In sus, așezat pe o bancă, era agentul 
principal Nando Cane, Tiffany era lângă el și Landolfi lăsase un 
aparat de fotografiat și luase în mână o mitralieră. 

— Imi pare rău, Corrado, mi-au dat o treabă de terminat și 
treaba asta ești tu. 

Cei doi se priviră câteva clipe, Bagni se rugă - și nu se ruga 
prea des la Dumnezeu - ca prietenul lui să rămână nemișcat, să 
se lase prins, să nu apuce arma pe care sigur o ascundea la 
spate, băgată la centură. Işi luase în mână pistolul și întinsese 


VP - 313 


brațul în faţă, rigid. Știa că trăgea bine: n-ar fi avut nicio ezitare 
să-i găurească un umăr sau un genunchi. 

Cu coada ochiului observă că Tiffany se ridica în picioare și 
striga, dar nu auzi strigătul ei. 

Auzi, în schimb, ţipătul unui pescăruș, care zbura razant pe 
deasupra măslinilor și a statuilor simbolice, piramide înălțate cu 
cărămizi de teamă, care înveseleau după-amiaza, chiar dacă 
Tarotul, cititul în cărţi, viitorul, trecutul, prezentul, marea 
înșelătorie despre cine suntem, încotro mergem sunt numai 
fraze gata făcute și locuri comune, soțul e capul, soţia inima. 

Landolfi alerga ca să-l aresteze pe Genito, iar Cane unde era? 

Scorpacciati avea nasul strâmb și scrâșnea din dinţi. De ce? 

Aceea era grădina destinului, dar destinul nu există, e doar un 
joc de oglinzi, așa credea Bagni și își atinse în treacăt fruntea. 
Pentru că odată, în viaţa lui, într-o dimineaţă care acum i se 
părea îndepărtata, ca și copilăria, fusese un glonț care îi 
atinsese fruntea. 

„Sunt criminali printre noi, fir-ar să fie”. 

Credea că glonţul îi revenise ca într-unul dintre foarte 
îndrăgitele filme de Sam Peckinpah. In loc să moară, devenise 
faimos - „o, Doamne, faimos pentru cinci minute...” - și primise 
un elogiu. Autorităţile se duseseră să-l salute la spital, la fel și 
televiziunile, și, într-o dimineaţă, se dusese lângă patul lui și 
acea foarte frumoasa - gura, sânii, cum se mișca - Velia, da, 
Velia o chema, mâinile ei și părul. Să faci dragoste, până la 
urmă, înseamnă numai să visezi, dacă nu te gândești că trebuie 
să existe o porțiune de călătorie în același tren care se urnește 
din gară, lasă mulţimea, și sunteți doar tu și ea, și copiii, dacă 
vor veni. 

Și apoi s-a făcut bine, „la naiba, foarte bine”, și-și reluase 
viața normala de poliţist normal, care se ia la trântă cu un oraș 
M. anormal. 

Patul pistolului era atât de greu, încât 

de câte ori îl privise pe Genito în ochi, bând o bere 

sau un pahar de vin bun 

trebuie să vezi fără ochi, pentru că ochii pot să-l 

înșele pe cine îi spusese 

Scorpacciati trăgea și nu-l mai văzuse trăgând 

părea că un uragan de lacrimi 

Genito privindu-l 


VP - 314 


și el care avea soarele în ochi 

și să spună că se așezase la umbra Turnului intenţionat 

cerul păru că e străbătut de un fulger, verdele ierbii 

îi inunda pupilele 

văzu chipul Umei, dar Uma nu era 

catifea în care să te înfășori 

Genito îl privea cum îl privise într-o seară după ce băuseră, 

dar un fir verde îi obtura vederea 

iarba aceea în faţa ochilor 

chipul Umei palid și trist gura ei de cireașă 

mâna prelunga care încerca să prindă din zbor un pescăruș 
care 


— Nu și-a dat seama că moare. 

O spuneau de fiecare dată când vorbeau despre el, la poliţie, 
între colegi, între prieteni. Și autopsia stabilise că murise în 
câteva clipe, creierul mic fusese terciuit de plumbul moale al 
unui glonţ de calibru 7,65. 

Francesco Bagni avea patruzeci și unu de ani când fusese 
omorât din spate de un peruan, unul apărut din neant, la rândul 
lui ţintit de rafala de gloanțe explodate de colegul Scorpacciati: 
asasinul murise două ore mai târziu, în spital, din cauza unei 
hemoragii interne, suferise puţin „acel nenorocit, care făcuse și 
pe polițistul în rahatul lui de ţară”. 

În zilele următoare, datorită controalelor telefonice 
terorizante și a unor interogatorii în familiile de imigranţi străini, 
aflaseră că acest peruan - Alvaro Soria Molino pe numele său 
adevărat, cu porecla Pedro Coneco, - și Genito fuseseră mult 
timp împreună, în aceleași locuri, în aceleași case, implicaţi în 
aceeași anchetă. 

Dar Genito, vârât fără prea multe complimente în închisoarea 
de maximă siguranță din Voghera, nu recunoscuse nici măcar 
că-l cunoaște. Se prevalase constant de dreptul de a nu 
răspunde, ceruse un avocat din oficiu și un singur lucru îi 
explicase bine directorului închisorii: 

— Nu beau cafea. 

Era o referire la bancherul falit, Michele Sindona, care murise 
otrăvit în închisoarea din Voghera: o metodă foarte italienească 
și foarte veche de a elimina pe oricine putea să devină incomod. 
Era, prin director, un mesaj către cunoștințele sale directe și 


VP - 315 


indirecte: voia să se știe faptul că avea de gând să rămână de 
încredere. 

După câteva zile în care nu avusese voie să iasă, un agent de 
poliţie  penitenciară îi dăduse câteva CD-uri cu celebre 
recviemuri, autorizate regulamentar, și, în timp ce aranja 
ștecărul casetofonului, îi transmisese cele mai sincere salutari 
de la dottor Panebianco, adică de la Big Ben. Îi transmisese și el 
înapoi, cu admiraţie sinceră: putea încă să-și facă niște prieteni. 

Calculase că, dacă Panarello ar fi continuat să-și facă bine 
meseria de urmărit și nu ar fi fost prins niciodată, ar fi putut să 
se descurce cu câteva luni de arest preventiv. Și pentru că 
familiile serioase din 'ndrangheta au o caracteristică: se bucură 
de o etanșare perfectă. Și nici mama lui Panarello, nici celălalt 
amărât de fiu al unuia deja omorât n-ar fi povestit „unui poliţist” 
că au fost răpiți și apoi eliberaţi. Ar fi rămas un secret al clanului 
că au fost folosiţi pentru un schimb egal, plus un beneficiu 
adecvat, cu ostaticul celebru. 

Datorită unor astfel de elucubraţii, Genito, întins pe patul 
pliant din celulă, se simţea încrezător: în legătură cu sentința de 
achitare, cel puţin la apel, nu avea nici cel mai mic dubiu. 

Scrisese numai două scrisori: ambele pentru Uma. Dar le 
aruncase. Nu reușea să se gândească că moartea lui Bagni îi 
luase unicul prieten: din fericire, nu suferise, dar cine știe, cine 
poate s-o spună? 

Umei i-ar fi dat niște bani, ar fi urmărit-o de departe: chestii 
din astea, din umbră, întorcându-se cât mai repede și el în 
umbră, ștergându-și din minte amintirea unui prieten care 
murise, „la dracu' cu Maretta, m-am lăsat îmbătat de Miss 
Sorriso”. 

Maretta Zara, în schimb, colabora cu magistraţii, dezvăluind o 
entuziastă iubire pentru adevăr. Își schimbase atitudinea și 
numise un alt avocat în locul celui al familiei Wolfson. Fusese 
ales descendentul unei dinastii de avocaţi și profesori, un bărbat 
cu ochelari mari, demodaţi, haine foarte închise la culoare, un 
aer bonom aflat în contrast total cu metodele sale de om abil. 
Maretta umpluse procese-verbale peste procese-verbale, zi și 
noapte, într-o cazarmă a carabinierilor. Evitase să-l implice pe 
Cucchi și își asumase toate responsabilităţile posibile: fusese 
ideea ei să angajeze killerul, plata tot a ei, mulțumită prietenului 
care nu știa nimic. Explicase cum excepţionalul, onestul, omul 


VP - 316 


de încredere Genito organizase o anchetă proprie „mai bună 
decât cea a magistraţilor”. Și, datorită declaraţiilor ei, fusese 
adus în cazarmă și William Chiodi, care confirmase investigaţiile 
propriului grup în Via Mac Mahon și identificarea lui Attilio Rallo. 

— Dar ne-a urmărit spontan, chiar nu știu cum s-a putut 
spune că era ţinut și legat la ochi în casa unei prietene și 
colaboratoare de-a mea, exclud asta în modul cel mai categoric. 

Marettei, în virtutea colaborării ei, îi fusese îngăduit arestul la 
domiciliu și, conform cu dezvăluirea unui ziar, ai cărui ziariști 
erau - ce întâmplare! - apăraţi de avocatul ei abil, sosiseră unii 
producători de la Hollywood. Conform indiscreţiilor, văduva 
Wolfson, moștenitoarea unei averi în imobile și acţiuni, vânduse, 
încredințând câștigurile unor instituţii caritabile, drepturile unei 
viitoare cărți de memorii pentru a scoate un film. 

Uma plângea. La înmormântare se simţise rău. Plânsese și 
mai mult când descoperise că este însărcinată. Numele copilului 
avea să fie Francesco. Sau Francesca dacă era fată. 

Nu reușea să se gândească. Işi făcu un tatuaj pe umăr: o 
inimă străpunsă de o săgeată. Căută, printre cutiile de la 
mutarea niciodată încheiată, cărţile lui Bagni, pe acelea mai 
uzate, și le citi chiar dacă nu prea le înţelegea. Incepu să se 
simtă mai bine după vizita unei femei, o fostă deţinută al cărei 
nume nu și-l amintea, mama unei fete, una care poate se 
numea Micaela, și al cărei caz îl rezolvase Francesco: „Era o 
persoană bună”, spusese acea femeie și Uma îl pusese pe 
Scorpacciati să-i povestească unele anchete ale celui care ar fi 
devenit soțul ei dacă nu ar fi murit, ca să înțeleagă mai bine 
cum gândea, pentru că ar fi vrut, la rândul ei, să explice asta 
fiului sau fiicei ei. 

Când inaugurară o școală generală, într-un sătuc aflat la zece 
kilometri de orașul M., erau toţi, și ea cu burta mare, mama ei 
cu iconiţele cu San Pio și părinţii lui Francesco, îmbrăcaţi în 
negru, împreună cu câteva rude siciliene. Îi propuseseră: 
„Restaurantul pe care-l avem la mare e al tău, de ce nu te muţi 
în Sud?” 

Veni la ceremonie, cu șoferul și un atașat de presă cu 
servietă, un musculos ministru adjunct - ministrul era la Roma 
din cauza crizei guvernului. Nu rosti niciun discurs, vorbi puţin 
cu chestorul și plecă, uitând să prezinte sincere condoleanţe 
părinţilor. 


VP - 317 


Mulţi care-l cunoscuseră pe poliţist, chiar și numai din vedere, 
sau citiseră de moartea lui în ziare, erau emoţionaţi. Dottoressa 
Mazzini consumase un pachet întreg de batiste de hârtie. Și 
chestorul De Pedis fusese văzut cu lacrimi în ochi. Velia Longino 
nu plânsese: dottoressa, într-un elegant taior albastru-închis, 
sosise împreună cu inspectorul Enrico Landolfi. Cei doi nu 
ascultaseră niciun discurs oficial și plecaseră. Inspectorul 
Scorpacciati clătină din cap: „Lando vrea să-i ia locul lui Bagni, 
în toate sensurile”. Lopiccolo de la Laboratorul criminalistic 
rezistase la ceremonie îndopat cu calmante. Ar fi făcut, cât mai 
curând, o călătorie lungă în Australia, cu aparatul de fotografiat 
și câteva carneţele. 

Dintre cei mulţi care promiseseră că abandonează echipa 
mobilă, numai Cane o făcuse, ieșind la pensie. Ca să stea cu 
copiii. Pentru că știa că destinul persoanelor, și al polițiștilor, 
adesea e acesta: să nu reușească. Pentru că lumea știe mereu 
cum să fie de rahat. Lumea e, pentru unii, un funest Turn din 
Arcanele Majore. 

Unul ca Bagni, „un geniu în descoperirea mobilelor”, ar fi 
trebuit să trăiască și să muncească. Să-și tragă sufletul. Să se 
bucure de logodnica pe care alesese să o iubească, pe care 
poate nu o iubea cum credea că ar trebui iubită o femeie, dar o 
alesese ca tovarășă. Insă. 

In schimb se întâmplase lucrul de care era conștient fiecare 
poliţist, în orice parte a lumii: știe când pleacă, dar nu și dacă se 
întoarce. 

Așa cum se întâmpla în orice anotimp, și când florile de șofran 
înveselesc câmpiile, iar râurile devin gri și umflate, și apa curge 
ca să ajungă la mare, iar în marea agitată din cauza mistralului 
se vede un bărbat înotând. Se duce tot mai în larg. Se întreabă 
dacă va mai avea puterea să se întoarcă la mal, și are mereu 
această putere. O găsește de fiecare dată. 

Se numește Cosmo Sconosciuto și nu știe nici măcar el de ce 
lucrurile se pot termina cum te aștepți cel mai puţin și secretul e 
unul singur, pentru toți, iar el îl cunoaște bine: să te mențţii la 
suprafață atâta timp cât se poate. 

„Dar nu ca idioţii. Niciodată ca idioţii”, spune. 

La limită, ca plutele. Ca bucăţile de lemn aduse la mal. Poate 
ca peștișorii. Cel puţin până nu sosește aripa unui pescăruș 
flămând: și umbra lui te smulge din brațele vieţii. Ciocul lui va 


VP - 318 


cauza numai o durere rapidă, în faţa căreia suntem deja 
resemnați. 


VP - 319 


SOŢIA 


Th x 


CAMPIONULUI 


VP - 320