Marco Nese — Caracatita V3 & 4

Marco Nese 


Marco Nese 


Caracatiţa 
Vol. 3 & 4 


La Piovra. 

PARTEA A TREIA. 

PROCESUL. 

Doamne, poate oare omul găsi într-adevăr dreptatea în 
lumea asta? Sau justiţia este doar o iluzie, o monedă calpă, 
un miraj? 

Şi, dacă ne îndoim de această justiţie, de ce să nu ne 
facem dreptate cu propria noastră mână? Putem să-i lăsăm 
pe alţii să decidă cââ am suferit? "Totul se poate cântări, dar 
nu şi viaţa. Pot ei să spună că viaţa asta a valorat cinci ani, 
cealaltă zece? 

Brusc, în sala tribunalului se lăsă o linişte adâncă. Intra 
comisarul Cattani! Înainta cu capul ridicat, cu ochii aproape 
închişi, orbit de bliţurile fotoreporterilor. Toţi îşi ridicară 
privirile ca să-l vadă. Doi poliţişti cu o mină gravă şi 
respectuoasă se dădură la o parte ca să-l lase să treacă. 
Procesul era creaţia lui. Îl asamblase ca pe un puzzle uriaş, 
piesă cu piesă. O experienţă foarte interesantă, mai mult, 
pasionantă chiar. 

Privirilor lacome li se înfăţişa acelaşi Cattani, pe care-l 
ştiau de doi ani: masiv, cu ten măsliniu, cu părul grizonat şi 
expresia severă, impunător la cei 40 de ani ai săi. În aceşti 
doi ani de când fusese trimis la chestura din Trapani, spre a 
conduce Brigada mobilă, se aflase mereu în linia întâi. 
Fusese expus zilnic riscurilor pe care le implică atât 
acţiunile speciale cât şi cele de rutină. 

Fusese imediat remarcată atracţia lui spre genul acesta de 
muncă, dură şi riscantă. Risipise multă energie în cercetări 


şi se convinsese că este greu să treci de aparenţe. 
Descoperise că unele personalităţi locale cu o bună 
reputaţie publică erau, în realitate, de o calitate cel puţin 
îndoielnică. 

Un avocat, un bancher, câţiva antreprenori - fiare. Asta 
erau, fiare! Lacomi ca hienele. Dispuşi la orice pentru bani, 
pentru această energie uriaşă acumulată şi stocată în 
bucăţile de hârtie: Pentru forţa colosală pe care o 
reprezintă. Forţă care, şi aici stă monstruozitatea ei, de cele 
prea multe ori, este deţinută injust. 

Averile şi poziţiile lor erau rodul unor adevărate 
maşinaţiuni. Controlau piaţa clandestină a drogurilor, erau 
implicaţi în comerţul internaţional de arme, făceau 
speculaţii ilicite cu valută. Lucrul cel mai surprinzător îl 
constituia legăturile acestor persoane cu Roma, cu Puterea. 
Aveau complici în unele cercuri corupte şi chiar în cadrul 
serviciilor secrete. 

Cattani adunase probe zdrobitoare. Degeaba! Nu le 
putuse folosi. Îl blocaseră, îl făcuseră neputincios răpindu-i 
fetiţa, pe Paola. Un şantaj, o pedeapsă care avea să lase 
urme de neşters. Fetiţa acuzase şocul emoţiilor prin care 
trecuse chiar şi după ce o eliberaseră. Sufletul ei rămăsese 
atât de profund marcat, încât ea se sinucisese la câteva luni 
după aceasta. 

Unul câte unul îi fuseseră înlăturați atât prietenii cât şi 
colaboratorii cei mai apropiaţi. El însuşi fusese victima unui 
atentat din care scăpase cu viaţă doar datorită unei 
întâmplări. Însă soţia sa, Else, plătise cu viaţa. În ultima 
clipă se aruncase în faţa lui, încercând să-l apere. 

În ochii celor care-l cunoşteau, Cattani devenise un erou 
tragic, un martir. Rămăsese singur, cu inima ucisă, cu viaţa 
făcută ţândări. 

De aceea procesul acesta lua semnificaţia unei revanşe, a 
unei reglări definitive de conturi. Aţi pustiit totul în jurul 
meu, părea să spună Cattani, dar jur pe sfântul Dumnezeu, 


veţi plăti cu vârf şi îndesat asta: O să vă petreceţi restul 
vieţii putrezind în închisoare! 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, avocatul Terrasini îi adresă 
un rânjet dispreţuitor din boxa acuzaților. 

Profesorul Laudeo, în schimb, nici măcar nu-l băga în 
seamă. Fusese iniţiatorul unei asociaţii misterioase şi 
puternice, se lăuda cu prieteni importanţi în toată lumea. 
Nutrise speranţa de a-l atrage în grupul său pe Cattani, 
spre a-l face mai manevrabil şi a-l ţine sub control. 
Eforturile i-au fost zadarnice. Comisarul se dovedise 
incoruptibil. 

Cea mai neliniştită în spatele gratiilor era contesa Olga 
Camastra. Din când în când îi arunca priviri ucigaşe. Nu-i 
putea ierta că devenise amantul ei numai ca să descopere 
mai uşor tainele acestei reţele infernale, secretele acestei 
fabrici eficiente de produs RĂUL. 

Toate aceste informaţii, „noutăţi”, bârfe, supoziţii, răutăţi, 
toate aceste „ştii că...”, „ai auzit că...”, „eu zic că...”, „il vezi 
pe...?”, circulau în sala tribunalului, furnizate cu voluptate, 
primite cu nesaţ. 

Toate aceste şoapte excitate sau furioase, perverse sau 
perplexe aveau ca rezultat un zgomot asemănător cu 
sfârâitul unei bucăţi mari de carne roşie, aproape vie, 
aruncată într-o tigaie încinsă, foarte încinsă. Foarte vie. 

Cattani se aşezase retras în ultimele rânduri. Un zumzet 
se ridica acum în aulă şi se transforma în valuri ce izbeau 
mintea lui istovită. 

— De ce mă aflu aici? se întreba în şoaptă. 

Era acolo pentru că aceea era ziua pronunțării sentinţei. 

— Ultima mea ocazie! îşi spunea ca pentru sine. 

Un ziarist îi distrase pentru o clipă atenţia cu o întrebare 
idioată: 

— Ce simţiţi în acest moment? 

Lăsă ochii în jos încercând cu disperare să-şi ascundă 
iritarea. 


Un fâlfâit de togi anunţă intrarea Curţii. Unul în spatele 
altuia, cu chipuri întunecate, juraţii, cu eşarfa tricoloră pe 
piept, înaintau urmaţi de preşedinte. O figură impunătoare, 
cu un aer autoritar, care îl plăcea mult lui Cattani. 

Poate că totuşi un om ar trebui să aştepte dreptatea de la 
semenii săi! 

Preşedintele cuprinse cu privirea întreaga aulă. În 
picioare, vreo douăzeci de persoane aşteptau solemne 
verdictul. Preşedintele îşi puse ochelarii cu ramă de aur şi 
îşi drese glasul. 

— În numele poporului italian..., începu. 

Continuă citind hotărârile Curţii: Contesa Olga Camastra - 
achitată din lipsă de probe. Avocatul Terrasini - condamnat 
la doi ani de închisoare pentru o poveste cu capitaluri 
transferate în străinătate,... cu suspendare, deci... putea 
rămâne liniştit în libertate! 

Fuseseră ceva mai aspri cu Laudeo: Trebuia să rămână 
cinci ani în închisoare. Îl condamnaseră pentru unele 
operaţiuni financiare ilegale. 

Apărătorii, aflaţi în primul rând, schimbară zâmbete 
radioase. Din spatele gratiilor, devenite acum ridicole, ochii 
lui Terrasini aruncară un fulger de triumf şi sfidare. 
Acuzaţiile cele mai grave căzuseră. Mărturia lui Cattani, 
singulară, nu servise la nimic. 

Un sentiment dureros, de revoltă, se iscă în sufletul 
comisarului. Fu pe punctul de a scoate un urlet, de a se 
arunca asupra Curţii. Cu un efort imens reuşi să se 
stăpânească şi, reprimându-şi un acces de greață, se grăbi 
spre ieşire. 

Ziariştii îl ajunseră şi îndreptară spre el microfoanele ca 
pe nişte spade ascuţite. El îi fixă cu silă, fără să pronunţe 
vreun cuvânt. Se întrebă ce mai rămăsese în momentul 
acela din viaţa lui. Îi veni în minte fetiţa lui şi încercă să-şi 
amintească chipul ei în ziua în care răpitorii o eliberaseră. 
În acea grădină publică, micuța avea o expresie răvăşită şi 


faţa atât de albă... Când încercase s-o îmbrăţişeze, nici nu-l 
recunoscuse măcar. Începuse să urle, îngrozită. 

Îi mai trecu fulgerător prin minte o imagine sfâşietoare: 
aceea a fetei înnebunite care se aruncă în bazinul clinicii ca 
să se înece... Ca să scape... 

Flăcările urii şi ale neputinței îi ardeau stomacul. Revăzu 
trupul judecătorului Bordonaro ciuruit de gloanţe. Îi 
revăzu, a câta oară? pe adjunctul său, Altero, pe colonelul 
Feretti, fulgeraţi exact când erau pe punctul de a-i 
descoperi pe organizatorii maşinaţiunilor celor mai 
scandaloase. 

Mereu aceiaşi: Laudeo, lerrasini şi acoliţii lor. Le scrisese 
numele într-un raport, unde explica totul în amănunţime. 
Inutil! Judecătorilor nu le ajunsese şi totul eşuase penibil. 

Poate omul găsi, totuşi, dreptate în lumea aceasta?! 

Tot restul zilei, comisarul, bântuit de valuri de mânie, 
rătăci pe străzile încâlcite ale oraşului. Într-un târziu se 
aşeză extenuat, într-un loc care-i oferea perspectiva 
generoasă a fluviului... Tibrul se scurgea greoi, strivit de 
cupole şi despicând masa cenuşie a clădirilor de pe maluri. 
Apele tulburi străluceau întunecat sub lumina înserării. 

Cattani se scutură, trecându-şi o mână peste faţă, ca şi 
cum ar fi vrut să şteargă urmele frustrării copleşitoare. 
Urcă în maşină îndreptându-se spre casă. Magazinele, 
oraşul întreg se goliseră. Casă... 

Viră pe o străduţă periferică şi o imagine îi fură privirea 
făcându-l să frâneze brusc: în colţul străzii, un foc mic 
lumina o prostituată foarte tânără, aproape o fetiţă. Era 
obişnuitul foc, semn al prostituatelor de periferie. Şi 
mizeria are ierarhia ei, îşi zise Cattani. 

Se întoarse s-o privească mai bine prin fereastra rece a 
maşinii. Ea îi surâse, legănându-se pe picioarele slabe şi 
goale. 

Cattani se apropie. 

— Ciao, se pisici fetiţa, căutând să ia un ton voluptuos. 


De aproape părea şi mai mică. Avea faţa acoperită de 
pudră şi buzele îi erau date cu un strat excesiv de ruj. 

— Ei! şopti provocator. Ştii cum mi se spune? Prinţesa! 
Hai, vino să vezi cât de bună e Prinţesa! Ce ştie Prinţesa! O 
să te simţi ca un rege, pă bune! 

Dezinvoltura aceea suna fals de la o poştă. Ochii Prințesei 
exprimau o infinită tristeţe. 

— Câţi ani ai? întrebă Cattani. 

— Aproape şaisprezece! răspunse, ea lingându-şi buzele 
ca pentru a-i arăta că ştie multe chiar dacă e tânără. 

Comisarul era de-acum la câţiva centimetri de ea. O scrută 
cu o intensitate dureroasă. Buzele lui avură un tremur, ca şi 
cum cuvintele nu voiau să iasă din gură. 

— Fata mea ar fi avut cam vârsta ta... acum - şopti Cattani. 

Fata păru tulburată. Încruntă sprâncenele şi întrebă: 

— De ce „ar fi avut”? Unde s-a dus pe o vreme ca asta?! 
Te-a părăsit? 

Focul trosnea în spatele ei şi flăcările desenau umbre 
tremurătoare pe chipul obosit al lui Cattani. 

— S-a dus, micuța mea! murmură el. S-a dus într-o 
călătorie lungă. Şi mama ei la fel... Au plecat amândouă, 
pentru totdeauna... Nişte îngeri fragili... 

Îşi scoase haina şi făcu gestul de a i-o pune pe umerii 
„Prinţesei”: 

— E frig! Pune-ţi haina şi hai să mergem! Te duc până 
acasă. Nu poţi rămâne aici, în mijlocul drumului! Eşti atât 
de mică! 

Fata se scutură mâniată. 

— Ei, ăsta-i nebun! Ce vrei, dom'le, de la mine?! începu ea 
să ţipe. 

Corrado o luă de mână. Închise ochii şi, pentru o clipă, avu 
iluzia că strânge mâna delicată a fetei sale: 

— Hai, vino, trebuie să te iau de aici! 

Fata se opunea din răsputeri. 

— Lasă-mă! Trebuie să muncesc, nu pricepi?! Du-te la 
dracu'! ţipă iarăşi cu o voce stridentă. 


Doi tipi cu aspect ameninţător urmăreau scena dintr-o 
maşină care se afla puţin mai departe. Văzând insistența lui 
Cattani, ieşiră din maşină şi alergară, hotărâți să-l alunge 
cu orice preţ. 

— la ascultă, ţi s-a urât cu binele?! şuieră cel mai scund 
dintre cei doi. 

Avea părul cârlionţat şi era îmbrăcat cu o canadiană de 
scai: un puşti şi el. 

Corrado îi aruncă o privire piezişă, dar nu răspunse. 
Continua s-o ţină pe fată de mână. 

Interveni şi al doilea tânăr, blond, cu un cercel strălucitor 
în lobul urechii stângi: 

— Are treabă! Nu vezi?! Trebuie să aducă biştari acasă, 
vrei să pricepi odată?! Cară-te dracului de-aici că o faci 
doar să piardă vremea! îi suflă el în faţă lui Cattani. 

Cel cu cârlionţi pe frunte îl apucă de braţ pe Corrado, în 
culmea furiei. 

— Cară-te nenorocitule, du-te la nevastă-ta, că aia-i pă 
gratis! Du-te că altfel ţi-o regulează altul! Hai! 

Brusc, Corrado îşi recăpăta luciditatea. Se întoarse 
fulgerător şi-i dădu un şut în burtă cârlionţatului, care se 
ghemui la pământ, scuturat de spasme. Scoase pistolul din 
centură şi-l plezni cu latul armei în plină faţă pe blond. Totul 
se petrecuse în aceeaşi secundă, ca la antrenament. 

Fata plângea acum cu sughiţuri: 

— Ajutor! Nu-i omori, te rog, nu-i omori! 

Avea faţa brăzdată de lacrimi şi machiajul începuse să-i 
curgă, dându-i un aspect grotesc: o păpuşă stricată de o 
fetiţă rea. Îşi luă poşeta şi începu să-l lovească cu disperare 
în spate pe Corrado: 

— Pleacă, pleacă odată! Lasă-ne-n pace, nebunule! 

În sfârşit, plecă. 

În maşină se întoarse şi văzu la lumina focului cum fata se 
apleca peste cei doi şi îi ajuta să se ridice. 

Avea senzaţia că s-a comportat ridicol, ca un erou de 
roman ieftin, care vrea să salveze o fiinţă rătăcită şi s-o 


aducă pe drumul cel drept, un Sfântul Gheorghe de 
operetă... Cu atât mai ridicol cu cât tocmai venea din 
„templul Dreptăţii” unde ruga îi fusese ignorată, la fel cum i 
se întâmplase lui Cain. Ofranda, jertfa lui, fusese inutilă, 
fumul acestei jertfe nu se înălţase drept spre „cerul” 
Dreptăţii. Dumnezeul cu tricolorul italian pe piept rămăsese 
surd şi orb în faţa sângelui jertfelor sale. Şi el, el - 
salvatorul fetelor ce nu vor să fie salvate, el - acest Batman 
jalnic al Italiei, la fel ca Iov, nu putea să blesteme, nu putea 
să se lepede... 

În timp ce parca maşina, nu-şi dădu seama că cineva îl 
urmărea: Un tip elegant, cu aer viclean, tuns scurt, îi 
urmărea mişcările dintr-un Volkswagen. Avea în jur de 
patruzeci de ani, un fizic atletic şi un aspect arogant. 
Mesteca gumă şi, în ritmul regulat al unui tic nervos, 
arunca din când în când în sus o jumătate de dolar de 
argint. 

AMERICANUL. 

De trei nopţi se răsucea neliniştit în pat fără să închidă 
ochii! 

Se sculă, îşi văzu faţa descompusă de oboseală reflectată 
în oglinda de la baie şi constată că pielea avea o paloare 
urâtă, iar, în jurul ochilor înroşiţi, avea pungi închise la 
culoare. Părea îmbătrânit cu zece ani! 

Ce-i mai rămânea de făcut? Se bătuse cu ghearele şi cu 
dinţii, dar pierduse. Era un om terminat... Nici măcar nu 
mai era nevoie să-l elimine fizic, pentru că îl făcuseră total 
inofensiv. Un rebut uman! 

Îl durea îngrozitor capul. Când era mic, bunicul îi povestea 
cât de groaznice erau insomniile. Dar abia acum îşi dădea 
seama cu adevărat ce însemna să te trezeşti mai obosit 
decât te-ai culcat şi să nu poţi închide un ochi. 

Începuse să cam bea. Whisky. Dar alcoolul avea doar darul 
de a-l ameţi, de a-l extenua şi mai mult, ridicându-se în 
fiecare zi împotriva lui ca un adevărat duşman. 


Pe neaşteptate, îl fulgeră un gând. Îşi făcu valiza, urcă în 
maşină şi o luă pe autostradă în direcţia nord. 

Călătorea de peste trei ore, când intră pe un drumeag, 
numai curbe, care urca prin mijlocul pădurii. 

Se opri în faţa unei mănăstiri, cu aspect trainic, plăcut, cu 
o faţadă plină de arcade. 

În jur domnea o linişte aproape nefirească. Locul era atât 
de îndepărtat, încât, oricât privea în zare, nu reuşea să 
observe altceva decât coame muntoase, copleşite de 
verdeață. 

Îl întâmpină un călugăr rubicond şi jovial care-l conduse la 
abate. Acesta era un om cărunt, cu faţa slabă de ascet, 
luminată de strălucirea aceea ieşită din comun a celor ce-au 
renunţat la laturile formale ale vieţii, la nimicniciile ei. 

— Am venit aici, pentru că am nevoie de ajutor, spuse 
simplu Cattani. 

Avea aerul cuiva care aşteaptă un miracol, o minune care 
să-l mântuiască. 

— Ce pot face eu pentru tine, frate? întrebă abatele, 
invitându-l să ia loc. 

— Caut liniştea sufletească, părinte. Mă simt ca o barcă în 
voia valurilor, nu mai ştiu să deosebesc binele de rău. Nu 
mai ştiu dacă există acest bine. 

Un zâmbet indulgent însenină chipul sever al abatelui: 

— Crezi în Dumnezeu, omule? 

Cattani ridică din umeri şi clătină capul a negaţie. 

— Nu sau poate nu m-am gândit niciodată la asta. M-am 
ocupat mai mult de diavol, cred. 

— Şi totuşi vii să ceri ajutorul celor cu frica lui Dumnezeu! 

Comisarul cobori privirea, aproape închizând ochii: 

— Vedeţi, trăiesc zile foarte grele. Am nevoie de cuvântul 
oamenilor bisericii, ca să-mi regăsesc echilibrul. Am nevoie 
de oameni care cred în ceva, de oameni care au suferit... 
mult. 

Abatele îşi dădu seama că mâinile bărbatului tremurau 
uşor, iar fruntea i se brobonise de sudoare: 


— Ai febră, văd! Vino! Vino... frate! 

Îl însoţi într-o chilie, luminată printr-o ferestruică rotundă 
şi, lăsându-l acolo, spuse: 

— Aceasta va fi casa ta cât vei dori să stai aici... Chiar 
pentru totdeauna... 

În noaptea aceea dormi puţin şi reuşi să se refacă 
întrucâtva. Avu un somn agitat, tulburat de viziuni 
chinuitoare. De câte ori închidea ochii, îşi revedea fetiţa în 
mâinile răpitorilor care o violau... Iar ea striga după ajutor. 

— Paola, Paola! o chema el în vis, sculându-se brusc, 
răvăşit, tremurând, cu buzele uscate... 

Îşi revăzu soţia lovită de gloanţe, prăbuşindu-se în braţele 
lui, în timp ce elo striga ca şi cum ar fi vrut să împiedice 
viaţa s-o părăsească. 

— Else! Else, nu mă părăsi şi tu! 

leşi din coşmarurile astea secătuit, cu sângele pulsându-i 
dureros în tâmple. Se trezi înconjurat de o linişte absolută. 
Nu reuşea să perceapă nimic, i se. Părea că s-a trezit într-o 
lume artificială. Nu şi-ar fi imaginat vreodată că liniştea 
putea fi mai chinuitoare decât vacarmul oraşelor. 

În zori, în timp ce o rază timidă începea să lumineze chilia, 
i se păru că aude un sunet melodios şi plăcut. 

Se ridică şi, urmând muzica, ajunse în preajma altarului. 
Însoţit de sunetele solemne ale orgii, se înălța cântecul 
călugărilor. Îi merse drept la inimă, ca un adevărat balsam. 
De când nu mai intrase într-o biserică! 

Încet, încet, Cattani se acomoda cu viaţa la mănăstire. 
Într-o zi intră într-un mic atelier, unde un călugăr gârbovit 
şi meticulos picta statuete de argilă pentru procesiunea 
închinată naşterii lui Cristos. Aliniase câteva zeci de 
statuete pe o masă, iar altele îşi aşteptau rândul la colorat. 

Călugărul se numea Bernardo. Rămăsese cu mâna în aer, 
ezitând, căci nu se hotăra ce culoare să aleagă. În sfârşit, se 
decise pentru roşu: 

— Îmi plac culorile vii, îi explică lui Corrado şi râse vesel. 


Fără să-şi abată atenţia de la lucrul său, îl invită să-i dea o 
mână de ajutor... 

— Soţia mea se pricepea mai bine să umble cu soiul ăsta 
de unelte. Eu n-am ţinut niciodată o pensulă în mână, îl 
avertiză comisarul. 

— Dar n-ai nevoie de cine ştie ce: răbdare şi mână sigură! 

— Tocmai asta e: Mâinile mele cam tremură! Uită-te, nu 
reuşesc deloc! 

— Alcoolul, nu-i aşa, frate? 

— Mărturisesc că am cam exagerat în ultima perioadă. Nu 
pentru că mi-ar place, ci doar pentru că nu mă puteam lipsi 
de el. 

— Voiai să te distrugi, nu-i aşa? Dar viaţa e aşa de scurtă! 

Corrado îl privi cu atenţie pe călugăr, simțindu-se 
contrariat şi jignit. 

Fără a-l lăsa să mai spună ceva, călugărul reluă de îndată: 

— Da, ştiu la ce te gândeşti. Te gândeşti că eu n-am 
dreptul să vorbesc astfel, pentru că m-am izolat aici şi 
habar n-am ce-i viaţa, nu-i aşa? 

— Da! recunoscu sec comisarul. 

— Îţi mărturisesc că, înainte de a îmbrăca haina aceasta, 
am aparţinut şi eu lumii din care vii tu. Apoi, într-o zi, am 
rupt-o pentru totdeauna, îmi ajunsese... Sau, poate, am 
priceput mai repede care-i adevărul... Sau, ca să nu 
folosesc cuvinte mari, care-i soluţia. 

Cattani studia trăsăturile călugărului, ca şi cum ar fi vrut 
să observe urmele trecutului. 

— De ce v-aţi refugiat aici? De frică sau din orgoliu? 

Călugărul ridică statueta unui păstor, o controlă la lumină 
să vadă culorile şi spuse: 

— Viaţa e o căutare permanentă. În fiecare zi căutăm 
calea cea dreaptă şi, uneori, ni se pare c-am găsit-o. 

— Calea cea dreaptă... Şi care ar fi pentru mine calea cea 
dreaptă? repetă maşinal Cattani. 

— Iertarea! Nu vreau să-ţi ţin o predică, dar numai 
iertarea îţi poate da pacea pe care o cauţi. Tu ai însă inima 


plină de ură. Crezi că singura armă ca s-o linişteşti e 
răzbunarea... Fals! 

Chiar după ce părăsise atelierul călugărului, Cattani 
continuă să rumege în minte cuvântul „iertare”. Uşor de 
spus: „lartă!” Dar cum poţi să-i ceri unui om lovit fără milă 
să poată uita aşa, dintr-o dată? Poţi să-i spui: „Să punem o 
piatră deasupra şi să uităm tot!”? Frumoase cuvinte, poate 
prea frumoase! 

Erau departe însă, foarte departe de mentalitatea unui om 
al legii, cum era el. O mentalitate conform căreia delictele 
trebuiau pedepsite şi violențele răzbunate... „lertare!”... 
Suna ca o glumă proastă. 

Aproape zilnic se ducea la atelierul lui Bernardo să facă 
conversaţie. Începuse chiar să picteze şi el puţin. Mâinile 
nu-i mai tremurau şi reuşea să doarmă mai liniştit, până 
când într-o dimineaţă, de la fereastra chiliei observă o 
maşină care urca drumul spre mănăstire. O vedea din când 
în când prin locurile unde copacii erau mai rari. Era un 
Volkswagen. La volan se afla bărbatul blond care îl spionase 
într-o seară, pe când se întorcea acasă. 

— Ei, amigo, gata cu claustrarea! Trebuie să te întorci pe 
baricade, să-ţi reiei viaţa de dinainte! trecu direct la subiect 
noul venit. Oameni ca tine sunt mai utili „dincolo”. Trebuie 
să reîncepi „cruciada”! A existat până şi o cruciadă a 
copiilor, parcă... 

Vorbea cu accent american şi afişa un aer dezinvolt, în 
timp ce arunca în sus jumătatea de dolar, pe care-o prindea 
apoi cu dexteritate. Scoase din haină un act şi i-l dădu lui 
Cattani. Era o legitimaţie eliberată de guvernul Statelor 
Unite. 

— Mă cheamă De Donato... Bert De Donato, se prezentă 
americanul. 

Era un agent DEA - serviciul antidrog. 

Blondul aruncă în aer jumătatea de dolar cu stânga şi o 
prinse cu dreapta. 


— Am nevoie de ajutorul tău, spuse. Urmăresc un individ, 
un turc, îl cheamă Kemal Yfter. Îţi spune ceva numele ăsta? 
După cum observi, un păgân! Nu-ţi spune chiar nimic?! 

Spunând aceste din urmă cuvinte, americanul le 
pronunţase cu voce coborâtă, devenind brusc circumspect. 

— N-am auzit niciodată de numele ăsta. 

— E o pradă grasă! Face trafic cu droguri în stil mare şi 
trafic de arme. A umplut întreaga Americă cu droguri şi 
acum guvernul îl vrea cu orice preţ. 

Comisarul îşi desfăcu braţele, părând a spune: Şi ce 
legătură am eu cu asta”! 

Mergeau printre două şiruri de chiparoşi şi Cattani lovea, 
din când în când, cu vârful piciorului trunchiul câte unui 
copac. Semn de nerăbdare, pe care nu putea s-o ascundă. 

Americanul strânse jumătatea de dolar în pumn şi luă un 
aer grav: 

— Te-am căutat pentru că ştiu că pot avea încredere în 
tine. 

Ridică ochii spre cer ca şi cum voia să-şi adune gândurile: 

— Stai aici şi-ţi lingi rănile! 'Te joci de-a înfrântul, de-a 
resemnatul-înţelept-din-munte, dar cei ca tine urmăresc, de 
fapt, un singur lucru: revanşa. Aştepţi ocazia ca să îţi revii, 
să te refaci. Ei bine, eu am venit să-ţi ofer această ocazie! 
Va fi o reintrare în forţă. 

— N-ai prea nimerit-o, amice! replică comisarul. Eu am 
cam terminat-o şi nu vreau să mă mai amestec în nimic. Ştii 
ce fac aici? Statuete pentru procesiune! Am ieşit din joc... 

— Emoţionant, fiule! zise pe ton ironic americanul, afişând 
un aer foarte sigur de el, ca unul ce are asul în mânecă. 
Acum două luni, turcul nostru şi-a transferat cartierul 
general în Europa. 

— Şi ce pot face eu?! spuse Cattani, pierzându-şi 
răbdarea. 

Americanul, încăpățânat, continuă imediat: 

— Ştii că asociatul lui e în Italia... La doi paşi de tine?! 

— Nu mă interesează! 


— Ba eu cred că te interesează, pentru că €... La-u-de-o! 

Bert însoţise aceste ultime cuvinte cu un zâmbet superior. 

Numele acela avu, într-adevăr, pentru Cattani efectul unei 
lovituri de cravaşa. Tresări. Rămase apoi pe gânduri câteva 
secunde, scoase o ţigară şi o puse între buze cu aer 
meditativ. 

— Laudeo..., şopti el îngândurat. 

— Da, Laudeo. Înainte de a intra la închisoare se întâlnise 
de mai multe ori cu Yfter. Au pus la punct împreună 
planurile de viitor. Ei, tocmai planurile astea trebuie să le 
aflăm noi! spuse Bert cu hotărâre. 

Cattani simţi că americanul câştigase... Ispita era prea 
mare. 

— Înţelegi acum?! Trebuie să-l speriem pe Laudeo, şi asta 
o poţi face numai tu! 

Cattani fuma concentrat. Americanul ăsta începea să-i fie 
simpatic. Îl simţea ca pe un... frate. 

Bert continuă, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul unui 
chiparos. Se amuza observând transformarea lui Cattani: 

— Am documente cu care pot să-l înfund definitiv pe 
Laudeo! E vorba de diferite acte şi filme făcute pe ascuns. 
Dar de vorbit, trebuie să-i vorbeşti tu. Să-l ameninţi că faci 
public tot materialul ăsta şi să-i explici că asta ar însemna 
pentru el alţi ani de închisoare în plus, agravarea 
condamnării etc. Doar dacă... 

— Dacă? 

— Doar dacă acceptă condiţiile tale. Îl asiguri că nu vei 
folosi niciodată acele documente dacă îţi dezvăluie 
proiectele lui Yfter. 

Cattani clătină din cap, neîncrezător: 

— Tu nu cunoşti personajul. N-o să-i smulgem nici un 
cuvânt. 

— M-am gândit bine şi sunt sigur că va vorbi. Nu se 
aştepta la o condamnare de cinci ani. Îi va fi teamă că, în 
faţa unor noi complicaţii judiciare, toţi prietenii îl vor 
abandona. Îţi spun eu! 


Cattani începea să se simtă ca un peşte prins în undiţă. 
Bert îl atinsese la punctul sensibil. Cattani aruncă mucul de 
ţigară şi îl strivi metodic, cu ciudă, vrând parcă să-l facă să 
dispară. 

Bert De Donato nu-l slăbea, nu voia să-i dea ocazia să se 
răzgândească. Aşa că îşi puse la bătaie toată puterea lui de 
convingere, spre a-l sensibiliza şi mai mult pe Cattani şi a-l 
convinge să colaboreze: 

— Nu-ţi dai seama?! Toţi sunt liberi, toţi duşmanii tăi! 
Peste puţin timp o să iasă şi Laudeo din închisoare. Precis îi 
vor da arest la domiciliu şi iar va începe traficul în stil mare. 

Exact când era pe punctul de a capitula, Cattani opuse din 
nou rezistenţă: 

— Nu vreau, nu mă mai interesează nimic! Nu mai pot 
repara nimic... 

Liniştea fu întreruptă de dangătul clopotului care anunţa 
prânzul. Un sunet plin, liniştitor. Americanul îl îndemnă: 

— Pleacă de aici! Nu vezi că te iroseşti? Ministerul de 
Interne ţi-a aprobat un concediu lung. Ai tot timpul să 
decizi dacă vrei să-ţi reiei locul în poliţie. Între timp, dă-mi o 
mână de ajutor, omule! 'Te aştept mâine seară la opt în Gara 
centrală, la Milano. 

— Inutil, nu vin! 

— Ba eu pariez c-ai să vii, făcu Bert şi aruncă în sus 
jumătatea de dolar. Pe jumătatea asta de dolar... 

De data aceasta, moneda îşi arătă faţa opusă celei pe care 
se putea citi IN GOD WE TRUSI. 

Deşi nu era superstiţios, nu se putu împiedica să 
zâmbească gândindu-se că acvila ce-i străluci o clipă în 
palmă era însoţită de textul E PLURIBUS UNUM... 

VIZITA. 

A doua zi era miercuri. La Milano plouase până după- 
amiaza târziu. La primele umbre ale înserării ploaia 
încetase lăsând loc unui văl de ceaţă. În ciuda vremii 
capricioase, Bert nu întârzie nici o clipă. Voia să-şi verifice 


intuiţia psihologică. Pusese, de altfel, un pariu pe jumătatea 
lui norocoasă de dolar. 

Intră cu pas grăbit pe uşa Gării Centrale, sigur pe el şi, 
mai ales, sigur căconvinsese pe comisar. Era îmbrăcat cu un 
impermeabil larg, avea gulerul ridicat şi mâinile în 
buzunare. Trecu pe lângă un şir de călători ce aşteptau un 
taxi. Auzi vocea unui poliţist care comanda autoritar 
taximetriştilor şi clienţilor să respecte ordinea sosirilor. 
Americanul zâmbi vesel. În sfârşit, un colţişor din Italia 
unde domneau ordinea şi eficienţa! Exceptând Scala, 
bineînţeles! 

În timp ce urca scara lungă care duce la peron, părea bine 
dispus. Da, da, asta-i forţa Americii! gândea el. Să te-arunci 
mereu într-o nouă afacere, sigur pe reuşită. Cu 
mentalitatea învingătorului. Positive thinking. 

Nu se înşelase! Pe sub bolțile metalice, întunecate, văzu 
ciorchini de pasageri coborând din tren, iar, în mijlocul lor, 
îl zări pe Cattani. Părea radical schimbat. Se răsese cu 
grijă, ochii îi străluceau din nou, întreaga sa atitudine era 
cea a unui om ce simte iar mirosul prafului de puşcă, 
apropierea luptei. 

Nici măcar nu se salutară. Seara era oricum bună! Bert 
veni lângă el şi amândoi ieşiră în aerul umed şi răcoros de 
afară. 

— Pe-aici! îl conduse americanul spre maşină. 

Îi luase o cameră Ia o pensiune. Era mai bine să stea acolo 
câtva timp. 

Vorbea în fraze scurte şi la obiect. Îi întinse lui Cattani un 
plic cu detaliile pe care trebuia să i le dea lui Laudeo. Mai 
scoase încă un plic. Erau bani. Mulţi. 

— Nu vreau bani! protestă Cattani. 

Fără comentarii, trecând peste incident, Bert puse plicul 
înapoi în buzunar. Scoase o gumă şi începu s-o mestece cu 
poftă. După o curbă scurtă la dreapta, trase lângă trotuar. 
Ajunseseră la pensiune. Deasupra lor, firma de neon clipea 
părând că pluteşte în vălul impalpabil de ceaţă. 


— Şi încă ceva, spuse Bert, ridicând mâna dreaptă. 

Între degetele ca de prestidigitator apăru o bucată de 
hârtie, cu un număr de telefon. 

— Dacă totul e în ordine, suni şi întrebi de domnul Torri. 
Dacă merge rău, spui că vrei să vorbeşti cu domnul Bruschi. 
Noroc, frate! încheie Bert şi-i dădu o palmă pe spate. 

Camera rezervată lui Cattani era una obişnuită de 
pensiune modestă: mochetă verzuie pătată, o măsuţă 
veche, o cuvertură uzată peste un pat şubred şi un 
lampadar cocârjat cu piciorul jupuit. Chilia era un lux! 
gândi Cattani. 

Dar comisarul nu se sinchisi. Deschise plicul americanului 
şi începu să citească cu febrilitate. 

Simţea cum o căldură binefăcătoare i se răspândeşte în tot 
corpul. La urmă, luă hârtiile şi se duse în baie. Aprinse un 
chibrit şi arse foaie cu foaie, aruncând cenuşa în closet. 
Memora numărul de telefon şi arse şi bucata de hârtie 
scrisă de Bert. 

A doua zi se afla în biroul avocatului Diletti, o namilă 
cheală, cu ochi bovini şi gesturi repezite. Era unul din 
apărătorii lui Laudeo. 

— Trebuie să vorbesc cu Laudeo! spuse Cattani. 

— Trebuie?! se auzi tonul caustic al avocatului. 

Burta lui enormă zvâcnise, iar nasturii cămăşii stăteau să 
plesnească. Continuă: 

— Am impresia c-ar trebui să întrebaţi dacă clientul meu 
binevoieşte să vă vorbească, după tot răul pe care i l-aţi 
făcut. 

— Ascultaţi-mă! spuse iritat Cattani. N-am venit aici ca să 
cer scuze nimănui. Am noi dovezi contra clientului 
dumneavoastră. Dacă nu vrea să-mi vorbească, voi fi silit să 
le înaintez magistraturii. Spuneţi-i un singur nume, va şti 
precis despre ce-i vorba. Spuneţi-i: Kemal Yfter. Atât! După 
asta, puteţi să-l întrebaţi dacă binevoieşte să mă primească. 

Faţa grasă a avocatului avu un tremur, în timp ce întindea 
mâna să ia un pix cu care să noteze numele dictat de 


Cattani. 

După cum prevăzuse, numele acela îl convinse imediat pe 
Laudeo să accepte convorbirea. După câteva zile, Corrado 
trecu pragul închisorii din Bergamo. Era o închisoare 
model, în interiorul căreia deţinuţii se bucurau de o 
libertate de mişcare de neimaginat. Trăiau în celule cu un 
pat, mai degrabă camere de hotel decât loc de ispăşire a 
unei pedepse. 

Laudeo nu-şi pierduse scorţoşenia. Îl întâmpină pe Cattani 
în halat, dând impresia că se mişcă în salonul casei sale. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? începu, punând 
ţigara într-un spiţ de aur şi rămânând în picioare, pentru a-i 
impune o vizită cât mai scurtă. 

Aruncându-i o privire piezişă, Cattani spuse ameninţător: 

— Înainte aş vrea să precizez ce vreau să aflu. Aşa, ca să 
ştiţi cum veţi proceda. Deci, dumneavoastră aţi pus la cale 
afaceri, de un milion de dolari, împreună cu Yfter. În lire, 
face aproape o mie cinci sute de miliarde. Nu-i rău deloc! 
Ce ziceţi? 

Laudeo trăgea cu sete din ţigară. Doar un uşor tremur al 
buzei îi trăda enervarea. 

— Vreţi să vă împrospătez memoria? reluă cu un ton 
provocator Cattani. Vă voi cita câteva din operaţiunile 
încheiate de dumneavoastră şi Yfter. De pildă, 
transporturile de cocaină făcute din Columbia în Statele 
Unite. Valoare totală: treizeci şi două de miliarde. Există 
dovezi, nu glumă! Şi ce-mi puteţi spune de cele şaizeci şi 
şase de elicoptere Cobra, de cele cincizeci de tancuri, de 
imensa cantitate de explozibil dusă în Iran? Cât aţi câştigat 
pentru deranj? Treizeci de miliarde, nu-i aşa? Să continui? 

Cattani făcea paşi mici, când la dreapta, când la stânga, ca 
O pisică ce se joacă cu şoarecele înainte de a-i da lovitura de 
graţie. 

— Vă declaraţi anticomunist, dar nu vă daţi în lături de la 
afaceri cu ţările din Est. Datorită medierii dumneavoastră, 
cinci mii de automate Kalaşnikov şi tone de explozibil au 


luat calea unei ţări africane. Era şi Yfter amestecat în 
afacerea asta. 

Pentru prima dată pe chipul lui Laudeo apăru un surâs 
viclean. Bătrânul vulpoi îşi dăduse seama că nu avea 
scăpare. lar firea lui îi sugera să adopte o atitudine 
maleabilă. Cât eşti pe poziţii de forţă, trebuie, să dictezi 
condiţiile, când eşti slab, caută să smulgi cât mai multe 
avantaje posibile! E o regulă de aur a unui bun mediator, 
artă în care el excela. 

— Cu ce vă pot fi de folos? începu să sondeze terenul 
Laudeo. 

— Vreau să ştiu care sunt proiectele lui Yfter. Ce afaceri 
încearcă să mai aranjeze? 

— Şi eu de unde să ştiu asta?! exclamă Laudeo arătându- 
se surprins. Sunt total rupt de lume, aici. 

— N-o faceţi pe şmecherul, nu-i nevoie! Vă las o 
săptămână de gândire. Dacă nu vorbiţi, voi preda 
magistratului documentele despre toate învârtelile murdare 
în care sunteţi amestecat. 

Îndreptându-se spre ieşire, Cattani se întoarse şi, arătând 
cu degetul în direcţia lui Laudeo, îl avertiză: 

— O săptămână, nu uitaţi! La revedere, domnule Laudeo! 

Nu departe de închisoare era un bar. Cattani avea o poftă 
aproape dureroasă de o cafea. Oricât îşi ţinuse în frâu 
emoţiile, întâlnirea cu Laudeo îi deschisese vechile răni şi-i 
dădu o senzaţie de leşin. De la fratele Bernardo, la 
Laudeo... decompresiunea era prea bruscă... 

Sorbi lacom cafeaua şi se pregătea să se îndrepte spre 
casă când, scoțând portofelul din haină, privirea îi căzu pe o 
foaie îngălbenită, împăturită în două, care se afla între 
bancnote. O scoase şi fu atât de şocat, încât trebui să se 
oprească câteva clipe. Era un desen de copil, cu o căsuţă, 
un bărbat, o femeie şi o fetiţă. Într-un colţ Cattani îşi 
recunoscu scrisul. Notase: „Primul desen al Paolei, clasa | 
B”. 


Împături foaia, strângând din dinţi, plăti cafeaua şi întrebă 
unde era telefonul. Formă numărul pe care i-l dăduse 
americanul. Când auzi că, de partea cealaltă, cineva 
ridicase receptorul, spuse că ar dori să vorbească cu 
domnul Iorri. 

În aparat se auzi clicul tipic de comunicare întreruptă 
brusc. Mesajul fusese recepționat, însemna: „Totul e în 
ordine!” 

Pentru Laudeo însă, situaţia nu era deloc roz. Avocatul său 
se precipită să-l consulte, ca să vadă dacă avea dispoziţii de 
dat după discuţia cu Cattani. Îl găsi îngrijorat şi agitat. 

— Cineva vrea să mă şantajeze, începu. Cattani nu ştie 
nimic. Adevărul e că cineva se foloseşte de el... Dar cine?! 
se întreba Laudeo şi vocea sa trăda un acut sentiment de 
frică. 

Mergea înainte şi înapoi, cu mâinile la spate, cu capul sus, 
ca şi cum ar fi vrut să adulmece din ce direcţie bătea vântul. 
Dintr-o dată păru convins că a găsit soluţia enigmei. Arătă 
cu degetul spre silueta mătăhăloasă a avocatului spunând: 

— Sigur că da! E clar! Carlo Antinari! E singurul care 
poate cunoaşte relaţiile mele cu Yfter. Eu lucrez numai prin 
banca sa. Şi acum încearcă să mă elimine. Vrea să încheie 
afacerile singur. 

Renunţând să se mai frământe, savura gustul răzbunării, 
şuierând: 

— Merită o lecţie zdravănă! 

O FETIŢĂ. 

Într-o vineri pe la unsprezece dimineaţa, în zona 
Universităţii din Milano, s-a întâmplat un lucru care avea să 
schimbe radical destinul mai multor persoane. O fetiţă cam 
de cinci ani, poate şase, ţopăia veselă, ţinându-se de mâna 
guvernantei blonde şi zvelte, care o scosese la plimbare. 

Niciuna din ele n-avu timp să înţeleagă ce se întâmplă. O 
maşină marca Alfetta trase fulgerător lângă trotuar. Se opri 
cu o frână bruscă. Din ea se năpustiră doi bărbaţi. Unul o 


lovi cu pumnul pe guvernantă, trântind-o, în timp ce celălalt 
bărbat luă fetiţa şi o împinse în maşină. 

Porniră în trombă spre periferie, în tentativa de a scăpa 
din labirintul străzilor din centru. Pe o străduţă laterală 
frânară brusc, cu un scrâşnet îngrozitor. Cei doi răpitori 
săriră, trăgând după ei fetiţa într-o altă maşină, o Lancia 
Delta, care demară cu roţile scrâşnind. 

În acel moment ieşea pe poartă o doamnă cu un căţeluş în 
lesă. Ea nu avu timp să vadă fetiţa, dar mişcările repezite şi 
zgomotul portierelor trântite îi treziră bănuiala că se 
întâmplase ceva grav. Avu prezenţa de spirit să memoreze 
numărul maşinii, pe care îl comunică imediat poliţiei. 

În câteva minute, cel puţin cinci maşini erau pe urmele 
infractorilor. Două maşini de poliţie îi interceptară aproape 
simultan. Una din ele îi talonă la câţiva centimetri, cam un 
kilometru, până când şoferul din Lancia încercă să se 
debaraseze cu o manevră spectaculoasă şi foarte riscantă. 
Vrând să profite de spaţiul de manevră oferit de o piaţă, 
reuşi vreo două depăşiri foarte riscante, dar, la a treia, se 
lovi de partea laterală a maşinii pe care se pregătea să o 
depăşească. 

Incidentul fu însă în avantajul răpitorilor, căci maşina lor 
făcu un salt teribil, se răsuci, evită în ultimul moment un 
stâlp şi fu din nou în stare să continue cursa, în sens invers. 
În acest timp, cele două maşini ale poliţiei rămăseseră 
blocate în trafic, pierzând timp preţios. 

Lancia parcurgea acum înapoi păienjenişul încurcat al 
străzilor din centru. Cei doi răpitori auzeau în depărtare 
şuieratul sirenelor de pe maşinile poliţiei. Erau extrem de 
crispaţi. Se gândeau dacă mai aveau vreo posibilitate să 
scape basma curată. Intraseră într-o capcană îngrozitoare! 
Dintr-o dată, constrânşi de spaima ce le pulsa sălbatic în 
inimi, luară o hotărâre nebunească. Abandonară maşina pe 
o străduţă din spatele gării centrale. Unul din ei, cel mai 
înalt, tuns punk, îndreptă spre ochii fetiţei un pistol. 
Sprijinind ţeava rece de faţa ei palidă, şuieră: 


— Vii cu noi fără să zici nici pâs! Ai înţeles?! Nu striga, nu 
cere ajutor, altfel te împuşc cu ăsta! Haidem! Ştii ce-i ăsta, 
nu? 

Mergeau repede. Duceau fetiţa între ei, ţinând-o de mâini, 
aproape târând-o. Intrară în holul gării, fără ca aparent să-i 
ia în seamă cineva. Lumea era ocupată cu propriile pachete, 
valize. La cabinele telefonice era coadă. Agitaţie. Nervi. 

Răpitorii împinseră fetiţa pe scări, până la peroane. 

Dintr-un tren abia sosit, coborau călători cu un aer 
preocupat în timp ce megafoanele anunțau sosirile şi 
plecările. În mijlocul vacarmului aceluia, spaima fetiţei 
deveni şi mai intensă. 

— Tată! începu ea să se vaiete. Tată, vino să mă iei! 

Era o fetiţă cu faţa rotundă, cu păr drept, moale. 

— Tată! 

Acum nu mai reuşea să se controleze, striga disperată. 

— Taci! o ameninţă tipul scund şi îndesat, strângând-o de 
mână. 

Dar ea nu reuşea să se stăpânească. Faţa îi era brăzdată 
de lacrimi. Începuse să atragă atenţia călătorilor. 

Doi poliţişti se apropiară bănuitori. Tânărul tuns punk îşi 
pierdu capul. Scoase pistolul şi îl îndreptă spre tâmpla 
fetiţei. 

— Nu vă apropiaţi! urlă. Nu vă apropiaţi, că o omor! 

— Tată! implora fetiţa, cu un fir de voce, tată! 

Celălalt răpitor părea mai lucid, mai stăpân pe el: 

— Dă-i drumul, las-o şi să fugim. Hai, fugi! 

Dar punkistul nici măcar nu-l auzea. O ţinea pe fetiţă ca pe 
un scut. Îi trecuse un braţ în jurul gâtului şi o strângea, în 
timp ce, în cealaltă mână, ţinea pistolul. Se retrăgea acum, 
aplecat, cu sudoarea curgându-i pe frunte. 

Complicele lui dispăruse. Rămăseseră numai el şi fetiţa. 

O mulţime de oameni îl observa, îl vâna. Era ca o fiară 
încolţită. Se refugie în interiorul unui bar din care clienţii şi 
chelnerii fugiră în grabă. 


Pe măsură ce timpul trecea, afară, mulţimea devenea tot 
mai numeroasă, iar poliţia fusese nevoită să facă un cordon 
spre a o stăvili. Un mormăit de fiară rănită se ridica din 
rândurile oamenilor scandalizaţi, furioşi. 

Într-un colţ, o femeie distinsă, îşi frământa mâinile. De 
câteva ori, păru gată-gata să ţipe de spaimă. Era mama 
fetiţei, doamna Anna, care venise acolo imediat ce aflase 
teribila veste. 

Sosi şi cealaltă fiică, Giulia. Drăguţă, cu un păr lung ce-i 
cădea ondulat pe umeri. Părea să aibă puţin peste douăzeci 
de ani. Observându-şi mama, se repezi şi o îmbrăţişă. 

— Doamne, Giulia, e groaznic! gemu femeia. Ce să fac? 

— Mamă, o să fie totul bine! Stai liniştită, n-o să i se 
întâmple nimic Gretei noastre, sunt convinsă! 

O mângâia cu blândeţe pe cap. Ochii i se umpluseră de 
lacrimi. 

Situaţia era stabilizată pentru moment. În interiorul 
barului, sechestratorul ţinea strâns fetiţa, tot mai nervos, 
tot mai disperat, iar afară poliţia aştepta să-l doboare 
oboseala. 

— Să aşteptăm! sugeră procurorul adjunct Venturi, care 
luase comanda operaţiunilor, va claca! 

Tatăl fetiţei, bancherul Carlo Antinari, nu suporta 
aşteptarea aceea sterilă. Ceru magistratului să-i permită să 
vorbească cu răpitorul la megafon. Voia să-i ofere bani, 
oricât ar fi cerut. 

— Îmi pare rău, replică Venturi, nu vă pot permite să daţi 
bani unui bandit! Ar însemna că încurajăm acest gen de 
infracţiuni! Îmi pare nespus de rău! 

— Dar e în joc viaţa fetiţei mele, protestă omul, 
dominându-şi cu greu spaima şi furia. Ce-mi pasă mie de ce 
puteţi voi să permiteţi şi ce nu?! 

— Vom face tot posibilul să o salvăm, dar lăsaţi-ne pe noi, 
vă rog! spuse magistratul. 

Luă un megafon şi se adresă răpitorului: 


— Fii calm, îţi vom da o maşină şi tot ceea ce ai cerut! Dar 
nu fă prostii, să nu te atingi cumva de fetiţă! Ai înţeles? Să 
nu îndrăzneşti să-i faci ceva fetiţei! 

Directorul general al băncii, Dino Alessi, îl luă pe Antinari 
de braţ şi îl împinse deoparte, sfătuindu-l să lase totul în 
seama poliţiei. Nu părea deloc emoţionat. Avea trăsături 
dure, sprâncene stufoase şi ochi reci, cu priviri de gheaţă. 

Bancherul nu voia să se resemneze. Era pământiu la faţă. 
Se întoarse spre bar, încercând să vadă prin vitrine ce se 
întâmpla înăuntru. 

— Ce crezi de toată murdăria asta? Crezi că au vrut să mă 
pedepsească pentru că nu am acceptat să dau semnătura 
aceea, nu-i aşa? îl întrebă cu voce stinsă pe Alessi, 
umezindu-şi buzele. 

— Bineînţeles, nu e nici o îndoială! exclamă Alessi fără 
ezitare. 

Exact în momentul acela, într-o altă parte a oraşului, 
răpirea fetiţei era percepută în mod cu totul diferit. Bert, 
americanul, se prezentă pe neaşteptate la pensiunea lui 
Cattani şi, cu acelaşi aer dezinvolt cu care ar fi putut 
anunţa rezultatul unei partide de baseball, spuse: 

— Laudeo a înţeles greşit, a făcut o mişcare total aiurea! 

Acele cuvinte îl alarmară imediat pe comisar, care ceru 
lămuriri: 

— Ce legătură are Laudeo cu toată povestea asta? 

— Banca Antinari acoperă multe din operaţiunile conduse 
de Laudeo. E clar, nu?! 

Americanul părea impermeabil la orice emoție. Avea un fel 
indiferent şi obiectiv de a comenta până şi cele mai mari 
nenorociri. Văzuse atâtea la viaţa lui! se justifica el pentru a 
se scuza. Cu toate acestea, detaşarea lui jignea 
sensibilitatea latină a lui Cattani. Ar fi putut fi de partea 
cealaltă, gândi iritat comisarul. Ceea cel interesează e doar 
o treabă bine făcută! 

— Ce e clar?! Poate vrei să spui că Laudeo a crezut că e 
şantajat de Antinari? S-a gândit că informaţiile mele 


proveneau de la bancher, aşa e? întrebă Cattani foarte 
contrariat. 

— Claro! spuse Bert, care uneori confunda italiana cu 
spaniola. 

Petrecuse cinci ani în Argentina. 

— Atunci e numai vina mea! E vina noastră! Laudeo a 
interpretat greşit. S-a gândit că pericolul venea de la 
Antinari şi a declanşat răzbunarea. 

Cattani sări în picioare, furibund, marcat de concluzia la 
care ajunsese 

— Claro, repetă americanul, netezindu-şi cravata moale, 
de mătase. 

— Clar? Clar pe dracu'! Fetiţa aceea riscă să moară, 
înţelegi?! Şi tu atâta ai de spus?! Poate muri din cauza ta, şi 
a mea. Am fost nebun că te-am urmat! 

Ochii lui Cattani aruncau flăcări de mânie. 

— Amice, nu întotdeauna ajungi Ia ţintă pe drumul cel mai 
scurt! Deseori apar devieri, accidente. Nu poţi să controlezi 
totul! 

Bert ridică degetul în faţa nasului comisarului şi-i spuse pe 
un ton jumate glumeţ, jumate didactic: 

— Nimic însă nu trebuie să te abată de la obiectivul final! 
Regula numărul unu! 

— Mă doare-n fund de fllosofia ta practică! Aici nu-i vorba 
de o aselenizare, e vorba de viaţa unei... unul om. 

Vocea începuse să-i tremure. 

Cattani strânse pumnii de i se albiră încheieturile. Căuta 
nebuneşte o soluţie. După câteva secunde isepărucă a 
găsit-o. Îşi puse pistolul la brâu şi, îndreptându-se hotărât 
spre uşă, spuse: 

— Haidem... cowboy! 

Americanul îl urmă bombănind. Ah, italienii ăştia, capete 
înfierbântate! Soarele! Prea mult soare! 

— Du-mă la gară! comandă sec comisarul, aşezându-se în 
maşina lui Bert. Avea muşchii încordaţi ca nişte fibre de 
oţel, iar faţa lui exprima o concentrare maximă. 


Peste câteva minute, îşi făcea loc prin mulţimea strânsă la 
gară. Părea un rechin ce despică apele. Nu-i fu greu să 
depăşească cordonul de poliţişti, arătând legitimaţia. 

Acum putea auzi vocea lui Venturi, răsunând metalic în 
megafon şi adresându-se banditului: 

— Maşina vine imediat. Fii calm, ai răbdare! Totul o să se 
aranjeze... 

Dar răspunsul banditului arăta că nervii lui erau pe 
punctul de a ceda. 

— Zece minute... vă mai dau doar zece minute! Dacă nu 
vine maşina, o omor! Voi veţi fi vinovaţi! Numai voi! 

Cattani îi flutură legitimaţia sub nas unui poliţist postat 
lângă scară şi, pe un ton ferm, îi spuse: 

— Du-mă la proprietarul barului! 

Acesta din urmă avea o mustață pe oală, care-i dădea un 
aer şi mai nenorocit, şi mai neconsolat. Era înfăşurat într-un 
şorţ şi îşi frângea încontinuu mâinile. 

— Vreau să intru în bar fără să fiu văzut! Pe unde se poate 
intra? îl întrebă Cattani. 

— Ar fi o cale..., dar e greu, făcu barmanul ridicând 
sprâncenele dese. 

— Arată-mi-o! 

Fu condus de-a lungul unui coridor strâmt până la un 
capac dreptunghiular cu zăbrele metalice, care trebuia dat 
la o parte. Era gura de evacuare a instalaţiei de aer 
condiţionat. 

Cattani fu nevoit să-şi procure o scară ca să ajungă la 
capac şi o bară de fier ca să-l mişte. Intrase deja în criză de 
timp. Trecerea era îngustă, dar reuşi să intre. Târându-se în 
patru labe, străbătu câţiva metri până când găsi un alt 
capac zăbrelit. Il scoase bătând cu grijă marginile cu 
lovituri repetate ale palmei, atent să nu facă prea mare 
zgomot. Reuşi cu greu să ţină capacul când acesta cedă. Îl 
puse în interior şi se lăsă în jos, agăţându-se cu mâinile de 
margine. Îşi dădu drumul, căzând fără zgomot, ca o pisică. 
Datorită unei raze de lumină ce intra pe o uşă 


întredeschisă, putea distinge în jur lăzi de bere, pachete de 
zahăr şi sticle de băuturi. Simţea un parfum acru de cafea 
prăjită. Se afla în spatele barului. 

Privi prin uşa întredeschisă şi, Ia vreo cinci metri de el, îl 
zări din spate, cu ceafa rasă aproape la zero şi partea de 
sus a capului acoperită cu un păr ceva mai lung, drept ca 
sârma, ca o brazdă cu smocuri de iarbă. Individul ţinea 
pistolul în mâna dreaptă şi stătea cu spatele sprijinit de 
tejghea. Cu mâna cealaltă strângea un braţ al fetiţei. Din 
micuța Greta, Cattani vedea doar o parte a capului, cu 
părul fluturând la fiecare smucitură a bărbatului. 

Acesta sufla din greu şi începuse să privească în jur 
întorcând brusc capul dintr-o parte în cealaltă. Apoi, ca şi 
cum găsise ceea ce căuta, se mişcă spre dreapta, târând 
fetiţa după el. Aceasta se agăţă cu mânuţele de braţul 
răpitorului, palidă şi înfricoşată. Banditul voia să ajungă la 
telefonul care se găsea pe măsuţa de la casă. 

Cattani deschise mai tare uşa ca să-i urmărească 
mişcările. Acum îl avea în faţă. Risca să fie descoperit. 

Fetiţa îl zări. Ochii plini de spaimă ai micuţei întâlniră 
privirea lui Cattani, care, punând un deget pe buze, îi făcu 
semn să tacă. 

Răpitorul formă un număr de telefon. Comisarul îi 
urmărea mişcările degetului care rotea discul transparent. 

Căută să-şi imprime bine în memorie o cifră după alta. 

În aşteptarea răspunsului, tânărul se mişcă puţin. Cattani 
se năpusti fulgerător şi i se aruncă în spate. Căzură 
amândoi la pământ. Banditul strângea încă pistolul şi căuta 
nebuneşte să-şi elibereze braţul ca să tragă în comisar. O 
împuşcătură sfărâmă o sticlă de votcă. Dar Cattani era deja 
în picioare şi îi trase răpitorului un picior peste încheietura 
mâinii făcând arma să zboare cât colo. Urmă o harababură 
infernală. Vitrinele fură spulberate şi o echipă de poliţişti 
înarmaţi până în dinţi se năpusti în bar. 

În haosul acela comisarul fu luat pe sus şi dus până într-un 
colţ. Din când în când reuşea s-o zărească pe deasupra 


mulţimii pe mica Greta, palidă, cu ochii întredeschişi, în 
braţele mamei. Sora ei, Giulia, îi mângâia părul cu duioşie şi 
încerca să o liniştească. 

Cattani înghiţi greu. O tristeţe imensă îi umbri figura. 

În bar era o agitaţie de nedescris. Lumea gesticula 
încercând să reconstituie cele întâmplate, să înţeleagă ce se 
petrecuse. În mijlocul mulţimii, privirile Giuliei şi ale lui 
Cattani se întâlniră pentru câteva clipe. Ea schiţă un surâs 
care exprima atât de multă recunoştinţă, încât parcă se 
jena de lucrul acesta. Fu înghițită de mulţimea gălăgioasă. 

Cattani strângea încă în mână patul dur alarmei. 

— Am salvat-o... totuşi, şopti el, cu privirea pierdută peste 
țesătura şinelor de tren. 

GIULIA. 

Trecuseră două zile. Bert îl mai vizitase de vreo două ori, 
dar Cattani îl trimisese la dracu fără prea multe 
menajamente. Era sătul de americanul ăsta şi de planurile 
lui care aveau rezultate dezastruoase. Încă o dată; însă, 
avea senzaţia că se află la o răscruce. Nu ştia ce să facă, ce 
turnură avea să ia viaţa lui. Ce mai rămăsese din viaţa lui... 

Spre seară, în timp ce se întorcea dintr-o plimbare 
solitară, observă că, pe sub uşa camerei sale, se strecoară 
un fir de lumină. Întreaga lui fiinţă intră în alertă. Aproape 
că-şi putea auzi muşchii cum vibrează sub piele. 

Cu pistolul în mână, lipit de perete, se strecură cu 
prudenţă până la uşă şi o întredeschise exact cât să poată 
privi înăuntru. Pe pat stătea Giulia, sora fetiţei răpite. Avea 
un ziar în mână. Citea liniştită. 

— Bună seara! o salută intrând. Sunteţi o cititoare 
înrăită... 

Fata avu o tresărire violentă şi-şi duse mâna la stomac: 

— M-aţi speriat grozav! Uf! 

Avea un chip încântător, luminat de doi ochi mari, 
zâmbitori: 

— Aşa îi întâmpinați întotdeauna pe cei care vin în vizită?! 


— Şi dumneavoastră obişnuiţi să intraţi aşa, clandestin, în 
casele altora? vru Cattani să pară sever. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar am văzut că uşa nu era 
închisă cu cheia şi m-am gândit că nu-i nimic rău dacă vă 
aştept înăuntru. 

Avea o voce caldă, plăcută. 

— Familia mea ar fi fericită dacă ne-aţi fi oaspete în seara 
asta, spuse Giulia. Am venit să vă invit. 

Cattani deschise frigiderul, luă o cutie de Coca Cola şi o 
deschise, uşor amuzat. 

— Vreţi un pic? o întrebă pe fată, întinzând spre ea cutia 
care se aburise deja. 

— Mulţumesc, făcu ea şi sorbi de câteva ori, după care îi 
dădu cutia înapoi privindu-l, amuzată, la rândul ei, de 
această pipă a păcii. 

— Aţi fost foarte amabilă să vă gândiţi la mine, dar cred că 
nu e cazul. Am făcut şi eu ce trebuia să fac. Sunt fericit că s- 
a terminat cu bine. Sunt fericit pentru fetiţă şi pentru voi. 
Într-adevăr fericit... 

O umbră de nelinişte trecu pe faţa Giuliei. 

— De fapt venisem şi în interes de serviciu, ca să zic aşa. 
Sunt reporteră la un post de televiziune particular. Ziarele 
scriu atâtea despre dumneavoastră zilele astea, despre 
războiul solitar pe care l-aţi dus contra mafiei! Voiam să vă 
întreb dacă sunteţi dispus să-mi acordaţi şi mie un interviu. 

— A, nu, fără interviuri, i-o reteză Cattani, aproape 
supărat. 

— Interviu nu, invitaţie acasă nu... 

Giulia se bosumflă. Ridică din umeri şi, cu insistenţă 
aproape copilărească, adăugă: 

— Dacă nu vreţi s-o faceţi pentru mine şi pentru părinţii 
mei, atunci măcar pentru Greta. E o fetiţă foarte singură. 
Întreabă mereu de dumneavoastră. N-o puteţi dezamăgi! 

Vorbele acelea îi atinseră punctul sensibil şi-l făcură pe 
Corrado să-şi schimbe imediat atitudinea. În concluzie, 
acceptă invitaţia. 


Giulia conducea maşina imprudent, aşa că, de mai multe 
ori, Cattani o rugă să nu meargă prea repede. 

— Cum aşa?! se miră ea. Unul pentru care riscul e pâinea 
cea de toate zilele, se teme? Nu-mi vine să cred! 

— Risc numai dacă e necesar, dar nu mi-ar plăcea să mor 
inutil. 

În timp ce privea pe fereastra maşinii, Corrado văzu ceva 
care-i trezi interesul. Făcu un gest agitat cu mâna şi o rugă 
să oprească. O tutuise pe Giulia, spontan, fără premeditare. 
lar ea se adapta imediat, cu plăcere: 

— Ce s-a întâmplat? Ţi s-a făcut chiar atât de frică?! 

Fără să dea explicaţii, Cattani cobori din maşină 
spunându-i să-l aştepte. 

Câteva minute mai târziu, ieşi dintr-un magazin ţinând în 
mână o păpuşă frumoasă cu părul blond ca spicele de grâu. 

— Vai, dar e o minunâţie! se bucură Giulia. Sunt sigură că 
Greta va fi încântată. Aproape că o invidiez! 

Într-adevăr, Gretei îi plăcu mult păpuşa, dar ochii ei se 
luminau mai ales când îl privea pe Cattani. Îi adresa din 
când în când câte un zâmbet timid. Apoi prinse curaj şi, 
venind cu paşi moi, se cuibări pe genunchii lui ca o pisică. 

Seara trecu în schimburi de amabilităţi. Părinţii Gretei i-au 
declarat în repetate rânduri lui Cattani recunoştinţa lor 
infinită pentru gestul lui curajos. 

Venise şi directorul general al băncii, Alessi, care îi oferi 
comisarului o sumă de bani drept recompensă pentru 
intervenţia sa providenţială. Gestul provocă un moment de 
mare jenă. Pe urmă toţi se grăbiră să schimbe vorba, 
prefăcându-se că trec indiferenți peste acel incident care îl 
jignise pe Corrado. El se simţea mai degrabă trist decât 
propriu-zis jignit. Din nou avea de-a face cu oameni care 
acționau la fel ca 'Terrasini, ca Laudeo, ca bătrânul Cannito. 

Toţi din acelaşi aluat! Toţi convinşi că pot rezolva orice cu 
bani. Cattani începea să-i considere nişte maşini de fabricat 
bani. 


Giulia şi Greta îl însoţiră până la poartă. Fetiţa nu voia să-l 
lase să plece. Ea, care de mică fusese singură şi 
bolnăvicioasă, îşi găsise în omul acela aspru eroul ei, 
îngerul ei păzitor... prietenul ei. Se jucaseră împreună de-a 
hoţii şi vardiştii şi câştigaseră. 

Se agăţă cu mânuţa de pantalonii lui şi întorcând spre el o 
privire imploratoare, spuse: 

— Ai să mai vii, nu-i aşa? 

— Ei, doar nu s-o fi îndrăgostit de tine! glumi Giulia luând 
fetiţa în braţe şi strângând-o la piept. 

— O să mai vin, fii liniştită, răspunse zâmbind Corrado. Ai 
grijă de păpuşă! Să-i spui poveşti seara. 

După câţiva paşi întoarse capul. Giulia îl privea, cu fetiţa în 
braţe. Sub felinar, faţa ei era de o gingăşie stranie. 

În noaptea aceea comisarul se trezi brusc. Avusese în 
somn un fel de revelaţie. I se păru că a făcut o descoperire 
importantă. Se concentrase asupra ei atât de intens încât se 
trezise agitat. Acum se învârtea nervos prin cameră, căci nu 
reuşea să reconstituie ce văzuse el în somn! Poate intuise 
un adevăr pe care acum nu putea să şi-l dezvăluie dintr-o 
dată! Începu să-şi amintească despre ce era vorba. 
Imaginile îi apăreau încă uşor confuze, dar subiectul era din 
ce în ce mai clar. Vedea un telefon. Creierul lui lucra cu 
febrilitate în căutarea semnificației acelei imagini. Pe discul 
telefonului o mână forma un număr. Acum îşi amintea 
perfect! Era telefonul din bar, aparatul pe care răpitorul 
Gretei forma un număr când el îi sărise în spate. Din uşă, 
văzuse clar mâna aceea care era pe disc. Era sigur că 
memorase numărul, îl văzuse clar, în somn. Şi acum încerca 
să şi-l amintească, cifră cu cifră. Îl notă pe o foaie de hârtie 
şi adormi imediat. 

— Alo, aici pensiunea „Cocoşul de aur”, răspunse o voce 
blândă, bărbătească. 

— Mă scuzaţi, spuse Cattani, aş dori să vin la 
dumneavoastră, îmi puteţi da adresa? 

— Da, suntem la Bellaggio, Lungolago 76. 


— Vă mulţumesc foarte mult. 

— Doriţi să faceţi o rezervare? 

Fără să răspundă Cattani închise, apoi formă imediat alt 
număr. Suna la Bert. Imediat ce auzi că a fost ridicat 
receptorul de cealaltă parte, spuse: 

— Domnul Bruschi este, vă rog? închise imediat. 

Era parola conform căreia transmitea că trebuie să se 
întâlnească urgent. 

Îl aşteptă pe american în stradă. 

— Du-mă la Bellaggio, pe malul lacului Como! 

Luase un ton atât de autoritar, încât celălalt nu se mai 
deranja să afle motivul acelei excursii în afara programului. 
Aruncă jumătatea de dolar, şi-o puse iar în buzunar, 
spunând în timp ce pornea maşina: 

— Okay, okay, amigo! La ordinele dumneavoastră! 

Proprietarul pensiunii „Cocoşul de aur” arăta exact cum şi- 
| imaginase Cattani, auzindu-i vocea la telefon: un grăsan 
blajin. 

Când înţelese motivul acelei vizite, luă o atitudine 
prudentă. 

— Da, lucra aici, era chelner. Un băiat bun, credeţi-mă! 
Bun ca pâinea caldă. Când l-am văzut la televizor cu pistolul 
la capul fetiţei, mi-am chemat soţia: „Vino, vino să-l vezi pe 
Pierro! Ferească Dumnezeu!” Şi ea a rămas cu gura 
căscată ca la dentist. 

Nevastă-sa venise şi ea, între timp. O femeie plinuţă, care 
îşi ţinea mâinile împreunate şi aproba tot ce spunea soţul ei. 

— Nici acum nu-mi vine să cred, scânci ea, adăugând că 
răpitorul i se păruse tot timpul un băiat tare bun. 

— Aş vrea să văd camera lui, ceru Cattani, începând să 
urce deja scările. 

Era o cămăruţă golaşă, cu o fereastră ce dădea spre lacul 
liniştit, pe care alunecau doar două bărci cu velă. Pe fundal, 
fortărețele munţilor erau învăluite într-o ceaţă uşoară. 

Cattani îşi dădu seama că de sub cuvertura de pe pat ieşea 
o valiză. 


O scoase şi examina conţinutul. Erau obişnuitele obiecte 
personale ale unui băiat singur: chiloţi, un pulover, două 
reviste porno, un termoplonjor, câteva prezervative. Dar 
atenţia comisarului fu atrasă de un carnet, un fel de 
agendă. 

— 'Ţinea socoteli aici, era obsedat de numere. Scria tot: 
fiecare mică cheltuială sau câştig. Avea diplomă de contabil, 
îl informă dintr-o suflare proprietarul pensiunii. 

— Ştiţi că în timp ce o ameninţa pe fetiţă cu pistolul, ela 
vrut să telefoneze aici? întrebă Cattani. 

Hotelierul se făcu stacojiu. 

— Doar nu credeţi că... Noi n-aveam nici un fel de legătură 
cu el în afara relaţiilor de serviciu... 

— Poate voia să vorbească cu Maria, sugeră soţia. 

— Cine e Maria? întrebă Cattani. 

— Prietena lui, lucra şi ea aici, făcea curat în camere; dar, 
de când el s-a băgat în încurcătura aceea, ea a dispărut. 

Cattani continua să răsfoiască agenda plină de cifre bine 
aliniate, împărţite pe luni, uneori notate în ritm săptămânal. 
Din carnet căzu o foaie. Cattani o ridică şi văzu un număr 
de telefon notat pe foaie, iar, alături, un alt număr: cinci 
milioane. 

— Ce zici de asta?! îl întrebă pe american. 

Bert aruncă o privire profesională pe foaie. 

— Poate fi foarte bine avansul pentru răpire. Lasă-mă să 
copiez numărul de telefon. Am eu grijă să descopăr al cui 
este. 

Mai târziu, în timpul după-amiezii, se întoarseră la Milano. 
În timp ce Corrado urca scările spre camera iui, auzi clar 
paşii cuiva care cobora. Ridică ochii şi o văzu. 

— Ah, făcu Giulia, care se destinse brusc, ce noroc că ai 
venit! Tocmai plecam. Văzusem uşa închisă şi mă gândeam 
că întârzii. 

— Am ieşit puţin. Ce s-a întâmplat? 

— Speram să te pot convinge să facem interviul acela. 


Cattani zâmbi. O privi cu atenţie şi citi pe faţa ei o 
hotărâre fermă. 

— Când îţi intră ceva aici, spuse el, în timp ce o ciocănea 
cu degetul pe frunte, greu să ţi-o mai scoată cineva, nu-i 
aşa? 

— E o moştenire de familie. Bunicul meu e aşa. Un 
încăpățânat foarte scump şi foarte încăpățânat. 

Era îmbrăcată cu o rochie de caşmir albastru şi-l privea 
calm, luminoasă, cu o seducătoare duioşie. Cum puteai s-o 
refuzi?! 

— Unde facem faimosul interviu? se dădu bătut Cattani. 

Fata sări în sus de bucurie. Îl luă de mână şi-l conduse 
afară, spre maşina ei. 

— Dacă ne grăbim, ajungem la timp ca să intrăm direct în 
telejurnalul de seară! 

În faţa camerei de luat vederi, Cattani adoptă un ton sigur 
şi ferm. Privirea îi devenise agresivă. Vorbea uitându-se 
drept în ochiul camerei, ca şi cum ar fi vrut să imprime bine 
în capul cui îl observa, ceea ce se grăbea să comunice: 

— Am acceptat să răspund la câteva întrebări, nu ca să-mi 
fac publicitate. Din păcate, nu mai am nevoie de aşa ceva... 

— Domnule comisar, îl întrerupse Giulia, nu este vorba de 
publicitate. Dumneavoastră luptaţi de mult împotriva 
clanurilor criminale, riscându-vă viaţa. Acum câteva zile n- 
aţi ezitat să vă expuneţi din nou, făcând să eşueze răpirea 
unei fetiţe. Cred că multă lume vrea să ştie cum trăieşte un 
om ca dumneavoastră. 

— N-aş putea să spun că tremur de frică. Asta vreau să fie 
clar: Nu fac pe mine de frică. Sigur, n-am o viaţă prea 
veselă. Stau mereu cu degetul pe trăgaci, deseori noaptea 
dorm cu pistolul sub pernă. Aş rectifica puţin: Tot timpul 
dorm cu pistolul sub pernă! Aviz amatorilor! Ca urmare, mă 
cam plictisesc la filmele polițiste, râse Cattani. Apropo de 
fetiţa răpită: E ruşinos, e monstruos să implici copiii în 
rezolvarea unor conturi... Ce să vă mai spun... îmi plac 


prăjiturile şi beau multă, prea multă cafea. Am început să 
fac confidenţe ca o vedetă americană... 

— Aveţi mulţi duşmani, nu-i aşa? 

Cattani se îndreptă în fotoliu. Îşi fixă cu mai mare 
intensitate privirea spre camera de televiziune. Părea că 
aşteptase întrebarea aceea. Îşi alese cu grijă cuvintele ca să 
răspundă: 

— Mi-am făcut mulţi duşmani: oameni care erau siguri că 
mă pot învinge şi n-au reuşit, care voiau să mă cumpere şi 
n-au reuşit, pentru că pe mine banii nu mă interesează. 
Tuturor acestor domni le spun acum, profitând că sunt aici, 
că îi aştept pe ucigaşii lor plătiţi, fără să tremur. Să-şi 
trimită asasinii: Locuiesc la Milano, la pensiunea 
„Quadrante”. Nu e nevoie să se anunţe telefonic. 

Printre cei ce urmăreau interviul era cineva foarte 
interesat de tot ce spunea Cattani: Laudeo. Întins pe patul 
celulei, aprinsese televizorul ca să urmărească ştirile. 
Niciodată nu şi-ar fi imaginat o asemenea surpriză. Îl 
asculta pe Cattani cu o nelinişte crescândă. Şi, la un 
moment dat, înţelese că, de fapt, comisarul i se adresa chiar 
lui. Ascultă încordat: 

— În legătură cu duşmanii mei, tună Corrado, să-mi 
permiteţi să le adresez un mesaj, mai ales unuia dintre ei. 
Aş vrea să-i amintesc că s-a scurs perioada ce i-a fost dată 
ca să-mi dea un răspuns. Un răspuns important. Aş vrea să-i 
comunic, de asemenea, un număr de telefon. Cu siguranţă, 
pornind de la acest număr va înţelege multe lucruri. 

Cattani luă din buzunar o bucăţică de hârtie. Era foaia 
găsită în pensiunea de lângă lac, în carnetul răpitorului. 

— Numărul este 6974357. Repet: 6974357. 

Dacă ar fi putut vedea reacţia lui Laudeo, Cattani ar fi 
înţeles că mesajul său îşi atinsese ţinta. Laudeo se înfurie 
groaznic, aruncând cu telecomanda în ecranul televizorului 
care se sparse, pârâi şi totul se termină într-o sfârâială şi o 
jerbă de scântei. 


Prizonierul era extrem de agitat. Numărul acela de telefon 
pronunţat de Cattani risca să-l implice în răpirea fetiţei. Era 
al unui prieten căruia îi dădea ordine prin avocatul Diletti. 

Nerăbdător, bătu în uşă chemând gardianul. 

— Vreau să-i trimiteţi imediat o telegramă avocatului meu! 
Îl vreau urgent aici! Şi scoateţi-mi din celulă televizorul ăsta 
nenorocit! Să nu-l mai văd! 

ŞANTAJUL. 

Interviul se terminase şi Giulia îl conducea pe Cattani spre 
ieşire. 

— Ai fost grozav, dar spuneai lucruri care te înfioară! îi 
şopti ea uşor intimidată. 

EI se prefăcu că nu aude remarca fetei. De fapt, profitase 
de ocazie ca să-şi transmită mesajele cui trebuia să le 
înţeleagă. Un mod eficace de a-şi atinge scopul. Giulia, ca 
ziaristă, era doar instrumentul. Se mai întâmplă, astea sunt 
regulile jocului! 

Promise să treacă pe la mica Greta, de îndată ce va putea. 

Gândul Ia fetiţă o înduioşa pe Giulia: 

— Ştii că doarme cu păpuşa ta în braţe? 

— Mă bucur mult! E o fetiţă minunată. Cred că a fost o 
lovitură grea pentru părinţii tăi s-o vadă crescând bolnavă 
mereu şi cu aerul acela detaşat, rupt de realitate. 

— Da, aşa este. A stricat practic relaţiile bune care existau 
între mama şi tata. Dar acum, gata, ajunge cu tristeţea! 
Aveam intenţia să te invit ia masă... 

Corrado încercă o ciudată senzaţie de surpriză. Se uită 
bine la Giulia şi, pentru prima dată, o privi aşa cum un 
bărbat priveşte o femeie. Bucuria de a trăi, nevoia de 
afecţiune se îmbinau în privirea ei, dându-i un aer rugător, 
irezistibil. 

Corrado ţinea mâinile în buzunare. O căldură plăcută 
începu să-i încălzească pieptul. Spuse: 

— Nu mai frecventez de o bună bucată de vreme femeile. 
Oricum invitaţiile sunt obişnuit să le fac eu. Un macho 
demodat! 


Ea îl fixă cu maliţiozitate: 

— Atunci invită-mă tu, s-ar putea să accept! 

Cattani se predă: 

— Hai să mergem unde voiai să mă duci tu! Dar... reţine, 
eu te-am invitat, domnişoară! 

Giulia îl duse la ea acasă. El rămase foarte impresionat de 
frumuseţea apartamentului. Covoare sofisticate, mobile de 
epocă, tavane şi decoraţiuni preţioase. Salonul dădea spre o 
terasă plină de mugşcate şi plante exotice. 

— Se vede treaba că ziariştii câştigă destul de bine, afirmă 
zâmbind Cattani. N-aveţi un post liber? 

— Vorbeşti de casă? E un cadou de la bunicul. A fost 
bancher, dar acum se bucură de bătrâneţe: Stă la soare, în 
Sicilia. 

Giulia avea la gât un lanţ masiv de aur. Cattani îl atinse cu 
mâna: 

— Dar ăsta l-ai luat din economiile tale? 

— Nu, mil-a dăruit mama mea! E bine, curiosule? Sunt 
sigură că-i dispreţuieşti pe cei cu bani..., comunistule! 

Mâna lui Cattani se juca încă cu preţioasele pandantive ale 
colierului. Giulia îi luă mâna într-ale ei. 

— Ai mâinile reci, şopti. 

Deşi se simţea atras de fata aceasta atât de tandră, lui 
Corrado parcă i-ar fi fost teamă de ceva. Zâmbi şi spuse: 

— O fi de foame! Bănuiesc că şi voi, bogătaşii, mai mâncaţi 
din când în când. 

— Vai, bietul de tine! Fii liniştit, pregătesc totul într-o 
clipă! Sunt foarte pricepută, ştii? Mai pricepută decât la 
jurnalistică. 

Fugise deja în bucătărie. O auzea cum scoate farfurii, cum 
manevrează tigăi, cum aprinde cuptorul. Între timp îi dădea 
lui indicaţii: 

— Tu aşază masa! Găseşti totul în bufet, acolo, jos. 

Cina era delicioasă. Iar Giulia, într-adevăr, o foarte bună 
bucătăreasă. Pregătise rapid un pui după o reţetă 


chinezească, cu migdale. Corrado o fixă în timp ce ea 
mânca lacom. 

— 'Ţie întotdeauna aşa de foame? 

— Mănânc mult, aşa e? Şi mama spune acelaşi lucru. 
Uneori se teme că sunt gravidă! 

— Există şi pericolul ăsta? zâmbi comisarul. 

— Ei, asta-i bună! Ştii că există o mulţime de trucuri ca să 
eviţi surprizele! Dar poate nu eşti la curent. Te văd cam 
dezorientat... 

Era o fată fără complexe, obişnuită să vorbească cu cea 
mai mare naturaleţe şi despre subiectele cele mai delicate. 
Cattani continua să o studieze, nehotărându-se dacă să se 
lase cucerit de îndrăzneala ei, sau să reziste. Eroic! 

Sunetul telefonului îi întrerupse firul gândurilor. În timp ce 
fata vorbea la telefon, el îi admira figura delicată. 

Lângă telefon era o măsuţă cu o tablă de şah. Privind cum 
sunt desfăşurate piesele, se gândi la o partidă întreruptă la 
jumătate. Giulia ridică nebunul şi-l mută într-o altă poziţie. 

— Mişcarea mea din această seară, spuse ea 
interlocutorului, este: Nebun de la C2, la AM. 

După ce termină convorbirea, fata spuse: 

— Era bunicul meu. Mă sună din Sicilia. Ca să-l fac să se 
simtă mai puţin singur, joc şah cu el, o partidă lungă. Mâine 
seară mă sună ca să-mi comunice ce mişcare face el. 

— Interesant! Eşti foarte legată de bunicul tău, nu-i aşa? 

— Da, e omul cu care simt că am cele mai mari afinități. 

— Vorbeşte-mi de familia ta! Încerc să-ţi iau şi eu un 
interviu! 

— Ce vrei să ştii? Bunicul meu e fondatorul băncii. Ilatăl 
lui, în schimb, avea o mică flotă care străbătea Mediterana, 
transportând mărfuri dintr-un port în altul. 

Cattani încerca să înţeleagă cum era fata aceea în vinele 
căreia curgea sânge de armatori şi de bancheri. O studia în 
timp ce ea turna şampania în pahare. 

Giulia surprinse privirea lui şi îi surâse seducător. Ridică 
paharul şi îi făcu semn să şi-lia pe allui. 


— Cin-cin! zise şi rămase cu paharul pe jumătate în aer, cu 
ochii la el, ca atrasă de un magnet. Vrei să rămâi aici în 
seara asta? 

Trăsăturile lui Cattani se înăspriră brusc: 

— Aş prefera să nu rămân... 

— 'Ţi-e frică să nu te compromiţi? 

El nu răspunse. Giulia păru alarmată: 

— Nu-ţi plac?! Sunt urâtă? 

— Eşti foarte frumoasă! Eşti foarte... foarte... specială! Nu 
despre asta e vorba! 

— Oh, ai atins punctul slab! Vanitatea! Mai spune-mi o 
dată! zise ea în extaz. 

— Da, Giulia, eşti foarte frumoasă şi periculos de 
atrăgătoare. 

— Mulţumesc! Găsesc că, nici tu nu eşti chiar de lepădat. 
Mai ales că ştii să mă flatezi aşa cum îmi place. S-ar putea 
ca în curând să încep să torc ca o pisică. Bine, în seara asta 
te las să pleci. Cu o condiţie: Trebuie să-mi promiţi că mâine 
seară vii să mă iei de la birou. lermin la şase. 

— Cred că mâine e cam greu. Am ceva, o treabă destul de 
importantă. 

— Nu poţi să mă tratezi aşa! se bosumflă Giulia. Cad la 
picioarele tale şi tu mă umileşti, mă respingi! Nu eşti deloc 
un gentleman! 

Întinse o mână şi o puse pe mâna lui: 

— Spune-mi da! Te rog nu mă necăji! N-am nici o vină că 
sunt prea bogată pentru gustul tău! O să-l rog pe tata să 
dea faliment! 

Faţa lui Corrado se destinse într-un zâmbet larg. Îi luă 
mâna şi o cuprinse cu blândeţe între ale sale. Îi aspiră 
parfumul şi-i sărută degetele ce tremurau uşor... 

La pensiune, portarul îi făcu semn arătându-i un tip cu 
părul ca peria, care stătea într-un fotoliu. Îl aştepta pe el. 

Instinctiv, Cattani băgă mâna sub haină şi apucă pistolul. 
Dar tipul n-avea aer agresiv. 


Îl aştepta de cel puţin două ore şi aproape adormise. Când 
se ridică, precipitat, Cattani avu în faţă un lungan blond cu 
picioare de cocostârc. 

Încă un american! presupuse Cattani. 

— Mă trimite Bert, zise. Accentul lui american era frapant. 

— Bert văzut tine... la televizor. El zise: Tu nebun! El frică 
pentru tine. Eu garda ta. 

— Cum te cheamă? Cum zice la tine? Vineri, presupun... 

— Bob! Dar toţi spune linx... linx. 

Puse arătătorul pe un obraz. 

— Eu ochi de linx, râdea el foarte satisfăcut. Niciodată 
greşit ţinta! Claro? 

Cattani trebuia să lase capul pe spate ca să-l privească. 

— Ascultă, Bob, mă descurc şi eu destul de bine. Spune-i 
lui Bert că n-am nevoie de o gorilă şi mai ales blondă... 

— O. K.! Dar tu trebuie ia cartea asta! 

Era un tom enorm. Cattani îl deschise. Înăuntru era o 
gaură şi ascundea un pistol 44 Magnum... 

Ca-n filmele proaste! îşi zise iritat comisarul. 

— Am deja tipul ăsta de carte! 

— Da, dar Bert zis asta ajută dormi bine. Uşor de citit! 

— De acord, Bob! 

Voi să-l salute cu o bătaie pe umăr. Dar cum să ajungă 
până acolo?! Nu-i de mirare că au ajuns primii pe Lună! 

A doua zi, se întâmplă ceva ciudat. După-amiază, la 
studioul unde lucra Giulia, o secretară i-a predat fetei un 
pachet. 

— L-a adus un poştaş. Este videocaseta pe care ai cerut-o. 
A zis că pe cealaltă să te duci să ţi-o iei singură. Se găseşte 
la hala de macerat deşeuri, la Quarto Oggiaro. 

— Cum?! zise Giulia care nu înţelegea nimic. 

Ea nu ceruse nimănui nici o casetă şi n-avea deloc intenţia 
să meargă să mai ia una de la Quarto Oggiaro, o periferie 
îndepărtată a oraşului. 

Secretara îşi deschise braţele a neputinţă şi dispăru, 
lăsând pe masă pachetul cu caseta video. 


Giulia o cântări în mână, contrariată. Era mai bine să vadă 
despre ce e vorba. Introduse caseta într-un aparat video şi 
văzu o scenă care o lăsă literalmente cu gura căscată. 

Era mama ei, Anna, care făcea streap-tease. Era o filmare 
făcută cu mult timp în urmă. Avea în jur de douăzeci şi cinci 
de ani. 

În timp ce ea îşi scotea hainele, o voce o dirija cu un ton 
aproape ironic: 

— Hai, domnişoară, dacă chiar vrei să faci cinema, atunci 
trebuie să fii mai îndrăzneață! Hai, un pic de sentiment în 
timp ce-ţi scoţi sutienul! 

În fundal se auzeau râsete batjocoritoare. Cineva făcea 
aprecieri asupra formelor anatomice ale femeii. Pe televizor 
Giulia o putea vedea acum pe mama ei complet goală. 
Urmând indicaţiile regizorului invizibil, dădea din şolduri, 
se arăta din profil, se maimuţărea. Grotesc! 

Fata nu reuşi să depăşească şocul pe care-l resimțea. Nu 
se simţise nicicând aşa de umilită! Dincolo de uşa de sticlă 
văzu profilul lui Corrado. Îşi reveni, stinse imediat 
televizorul, ascunse caseta în poşetă şi se forţă să se poarte 
natural. 

— După cum vezi, am venit chiar mai devreme. Nu e încă 
şase! îi spuse Cattani. 

În alte condiţii Giulia l-ar fi îmbrăţişat fericită. Dar acum 
îngăimă formal un salut. Prezenţa lui Cattani o încuraja 
totuşi, căci voia să clarifice afacerea aceea jalnică. Cine îi 
trimisese caseta?! Şi ce anume voiau să obţină de la ea? 

— Îmi faci o plăcere? Mă conduci la Quarto Oggiaro? 
Trebuie să văd pe cineva, îl rugă ea pe Corrado, care 
percepu o notă de îngrijorare în vocea ei. 

— Ce s-a întâmplat? E ceva în neregulă? 

— Nu, nişte disensiuni familiale. 

Deşi o ştia veselă şi vorbăreaţă, de data asta Giulia 
conducea concentrată, păstrând o tăcere ciudată. Cattani 
înţelese că era ceva mai grav decât voia ea să lase să se 
înţeleagă. 


Maşina străbătea de-acum periferia. Încetini ca să treacă 
de poarta unei clădiri ce părea pustie. Şi, în sfârşit, Giulia 
frână, oprindu-se în faţa unei hale cenuşii. 

— Aşteaptă-mă! mă întorc în două minute. 

Cattani intră în alertă. Locul acela nu-i plăcea deloc! Ar fi 
preferat să n-o lase singură, dar fata îi refuză ajutorul. 

Giulia intră în hală. În lumina slabă răspândită de un bec 
aprins departe, se observau suluri imense de peliculă, unul 
peste altul, formând coloane care proiectau umbre umflate, 
înspăimântătoare. Ciorchini de peliculă acopereau până la 
refuz nişte mese. Spirale de peliculă se întindeau şi pe jos, 
ca nişte şerpi. Era locul unde se macerau aceste deşeuri. 

— E cineva aici?! strigă Giulia, neliniştită, ca şi cum ar fi 
vrut să nu-i răspundă nimeni. 

Exact în clipa aceea, îi apăru în faţă un om care făcu să-i 
lucească sub nas lama unui cuţit. Giulia era gata să scoată 
un urlet. Dar un alt bărbat o apucă de umeri apăsându-i o 
mână pe gură. 

Cei doi o târâră în fundul halei, în zona luminată de bec. 
Domnea un miros acru, insuportabil. Venea de la o cisternă 
plină de acid, în care pelicula era trasă de nişte pale 
enorme, ca să fie tocată şi transformată, până la urmă, într- 
un fel de praf. 

Unul din agresorii Giuliei apăsă un buton şi palele 
începură să se învârtească. Acidul începu să fiarbă 
macerând pelicula. Giulia era la mai puţin de un metru de 
cisternă. Cei care pornise mecanismul palelor îi rupse 
bluza. Începu să-i pipăie cu aviditate sânul. Îi sufla în faţă 
un damf de bere. 

— Ascultă, păpuşo, dacă eşti bună cu mine, bine! Dacă nu, 
te arunc acolo, înăuntru, în acid! Ştii ce arde?! 

Îi ridică brutal fusta, în timp ce Giulia se sprijinea cu 
mâinile de pământ, în tentativa disperată de a se ridica. 

De cealaltă parte a halei, ajunse ecoul uşii care se 
deschisese. 


Cattani auzise zgomotul palelor puse în funcţiune. Se 
alarmase şi venea în grabă. 

— Giulia... Giulia! o strigă pe fată, dar maldărele de 
peliculă îl împiedicau să vadă ceva. 

Cei doi agresori slăbiră strânsoarea. Dar, înainte de a fugi, 
unul din ei o înşfacă pe Giulia de gât, se aplecă spre ea cu 
ochi holbaţi şi rânji: 

— Spune-i lui taică-tău că prietenii nu trebuie trataţi aşa! 
El trebuie să facă ceea ce ştie că are de făcut! Cât despre 
regulat, poate altă dată. Oricând la dispoziţia 
dumneavoastră! 

Era înspăimântată de moarte şi-l privea ca hipnotizată. El 
o apucă de păr şi o trase cu sălbăticie. Apoi o lovi cu pumnul 
în faţă, izbind-o cu capul de cisternă. 

Cattani observă două umbre care se strecurau spre o 
ieşire laterală în fugă. Trase două focuri care se pierdură 
însă în gol. Nu reuşea să înţeleagă de ce Giulia nu dăduse 
nici un semn de viaţă, deşi el continua să o strige. 

Ascultă zgomotele care veneau din spatele grămezilor de 
peliculă. Scoase un oftat de uşurare când auzi un geamăt. 

Când o găsi, Giulia era leşinată. O luă în braţe şi o scoase 
de acolo. 

Fata îşi reveni la spital. Avea o vânătaie pe obrazul stâng, o 
rană la buză şi zgârieturi adânci pe piept. 

Întinse o mână spre Corrado şi-l imploră: 

— Nu mă lăsa singură aici! le implor! 

— Fii liniştită, nu plec! 

O privea ca şi cum ar fi dorit s-o mângâie cu privirea. O 
privire tristă, tristeţe ce nu putea fi mascată de zâmbetul lui 
forţat. 

Dintr-o dată ea îşi schimbă expresia feţei, încruntând 
fruntea: 

— A fost îngrozitor! Aşa de îngrozitor! Mamă! 

După ce şocul trecu, începu să-şi amintească unele 
amănunte oribile. Revedea ochii monstruos de cruzi ai 


bărbatului care o înşfăcase de gât. Se gândi la cuvintele 
amenințătoare la adresa tatălui ei: 

— E un şantaj! Contra tatei... Nu ştiu ce vor de la el. Dar 
tu nu mă părăsi! Mi-e frică! 

Corrado făcu semn afirmativ cu capul. Se aplecă spre ea şi 
o sărută uşor pe buze. 

— Nu, fetiţo, n-am să te părăsesc! Cum aş putea să fac aşa 
ceva?! Fetiţo! 

ADUNAREA. 

De îndată ce ieşi din spital, Giulia se duse la mama ei şi îi 
dădu caseta video. 

Anna spuse imediat că nu era cazul să facă din asta o 
tragedie, fusese un capriciu de tinereţe. 

— Ce vrei, îmi băgasem în cap să devin actriţă, aşa că m- 
am lăsat convinsă să dau proba aceea. Cum m-ai găsit? N- 
arătam rău deloc, nu-i aşa? râse ea pe neaşteptate, dar nu 
era un râs prea vesel. 

Puţin surprinsă, Giulia îşi privi mama şi văzu că era o 
femeie încă foarte tânără, plină de viaţă. 

— Mamă, eşti foarte frumoasă şi acum! 

— Tatăl tău m-a despărţit de cinema. De dragul lui am 
renunţat. 

— Atunci îl iubeai! 

— Sigur că da! răspunse Anna şi o umbră melancolică îi 
trecu pe chip. Pot spune că am format ani de zile un cuplu 
fericit, eu şi tatăl tău. Până când s-a născut Greta. Fetiţa 
aceasta aşa de fragilă şi nefericită ar fi trebuit să ne 
unească şi mai mult. Până la urmă, ne-a îndepărtat total 
unul de celălalt. 

— Am impresia că tata a lăsat să se deterioreze relaţia 
voastră aproape cu resemnare, fără să facă nimic ca să 
îndrepte lucrurile. 

— Nu-i fă o vină din asta! Are atâtea probleme! Nu-i place 
munca la bancă, nu e în largul lui în mijlocul intrigilor pe 
care le provoacă banii. Doar ştii că e înclinat spre artă şi 
adevărata lui vocaţie era aceea de pianist. 


— Aşa e. E fericit doar când se poate aşeza liniştit la pian. 

— O, Giulia! 

Brusc, mama ei îşi schimbă dispoziţia. Îşi ascunse faţa în 
poala fetei şi izbucni în lacrimi: 

— Nu-i spune nimic tatălui tău de filmul acela, te rog. N-ar 
suporta umilinţa! 

Giulia îi mângâia părul, chiar dacă femeia aceea nu fusese 
niciodată foarte apropiată de ea. Când era mică, suferise 
mult văzând-o atât de preocupată de ea însăşi, de 
distracţiile ei, de bijuteriile ei. 

— Nu, promise, n-o să-i spun nimic tatei! 

Dar în sinea ei îşi zise că umilinţele tatălui ei erau altele. El 
ştia foarte bine că soţia lui avea o relaţie cu directorul 
general al băncii, Alessi. 

În momentul acela, bancherul era în biroul său. În faţa lui, 
de cealaltă parte a mesei se afla chiar Alessi, adevăratul 
creier al băncii. 

— Suntem obligaţi, Carlo, n-avem încotro, spuse brutal 
Alessi. Dacă renunţăm la afacere, sucursala noastră din 
Hong Kong dă faliment. Suntem fără lichidităţi, nu uita! 

Carlo Antinari scoase un oftat adânc. Se ridică şi făcu 
câţiva paşi prin cameră. 

Era neliniştit, căci în el se dădea eterna luptă între regulile 
dure ale afacerilor şi conştiinţa de om cumsecade, al cărei 
glas îl înăbuşise de atâtea ori. 

— De data asta nu mă simt liniştit! Am o bănuială ciudată, 
o presimţire că e mai bine ca, de data asta, să rămânem în 
afara acestei afaceri, crede-mă Dino! 

Alessi se ridică în picioare. Era un bărbat suplu, cu 
prestanţă, cu păr ondulat, strălucitor. 

— Ai avut întotdeauna încredere în mine, Carlo! Cred că 
trebuie să ai şi de data asta! 

— Da, dar în celelalte ocazii am dat asistenţă financiară 
comerţului obişnuit cu arme. Aici însă e vorba să acoperim 
o vânzare de material de război, total ilegală. O afacere de 
pirați, nu de bancheri! 


— N-ai de ales, Carlo! 'Ţi-au răpit fata ca să te facă să te 
supui, spuse Alessi şi-l privi în mod ambiguu. Cine ştie ce 
alte mijloace de şantaj ar mai putea folosi?! 

În seara aceea, întorcându-se acasă, bancherul o găsi doar 
pe Giulia. Greta adormise, iar soţia lui ieşise. Ca de obicei... 

— Ah, da, Anna trebuia să meargă la teatru cu Alessi... 

Încerca să pară liniştit şi să-şi ascundă amărăciunea. Apoi 
îşi dădu seama că Giulia avea vânătăi pe obraz. 

— Ce-ai făcut cu faţa ta?! Ce ţi s-a întâmplat? Spune! 

— Nimic tată! M-am lovit. Un accident neimportant. 

Giulia îşi observa tatăl, în timp ce pe el îl cuprindea 
mâhnirea. Îl considerase întotdeauna un om foarte singur, 
închis în sine. Îl iubea, dar nu se recunoştea în firea lui 
interiorizată. 

Ea semăna mai degrabă cu bunicul ei, veselă şi înclinată 
spre lucrurile practice. 

— Mi-e teamă să vă mai ţin aici! spuse întunecat 
bancherul. Poate ar fi mai bine dacă tu, Greta şi mama aţi 
merge câtva timp în Elveţia... 

— Ce se întâmplă, tată, mai sunt şi alte pericole? 

— Nu ştiu. Dar sunt foarte îngrijorat. 

— Tată! Nu te las singur. Şi cred că nici mama n-o să te 
lase, îl asigură Giulia. 

În realitate, nu era deloc aşa. Mama îl lăsa singur, şi încă 
cum! Cu fiecare zi se înstrăina tot mai mult de el. lar el 
devenise de-acum un străin pentru ea. Giulia o ştia foarte 
bine, iar tatăl ei era şi el conştient de asta. 

Dacă ar fi putut s-o vadă, ar fi constatat că, din păcate, are 
dreptate. Femeia se afla în altă casă. Lângă ea, în pat, era 
Dino Alessi. În timp ce ea ieşea din aşternut şi-şi punea un 
halat de mătase, el se întinse pe spate, aprinzându-şi o 
țigară. 

— Mâine nu ne putem vedea... mă duc la Roma, am o 
reuniune importantă, îi comunică el pe un ton sec. Ca un 
funcţionar conştiincios. 


La Roma, „reuniunea importantă” era stabilită în biroul 
profesorului Mattinera, un tip cu faţă de nevăstuică, cu 
ochii ca două crăpături, care sclipeau în spatele lentilelor. 

Se aşezară în jurul unei mese mari, rotunde. Alături de ei 
doi, stătea un al treilea personaj. Avea părul negru şi faţa 
măslinie. De îndată ce se aşeză, luă un trabuc imens şi, în 
timp ce îl aprinse, inelul masiv de pe degetul mic sclipi din 
zeci de fațete. Numele lui era Kemal Yfter, turc de origine. 

Înainte să înceapă discuţia, Alessi fu chemat de urgenţă la 
telefon. Îl căuta avocatul Diletti, de la Milano, care trebuia 
să-l informeze despre un fapt nou ce putea avea consecinţe 
catastrofale. Diletti se întorsese atunci de la închisoarea din 
Bergamo, unde îl văzuse pe Laudeo. 

— I-ai vorbit? întrebă Alessi. 

— Sigur că i-am vorbit! 

— L-ai povestit tot? 

— Sigur că da! 

El avusese misiunea de a-i relata lui Laudeo că „prietenii” 
erau foarte supăraţi pe el. Şantajul contra lui Antinari era 
considerat o nebunie. Comportarea sa provocase doar 
nemulţumire şi risca să creeze multe piedici în calea 
succesului afacerii, ceea ce nu le convenea deloc. 

— I-am explicat totul în amănunt, îl asigură la telefon 
Diletti. 

— Şi ce-a spus? 

— Voia să ştie de Ia cine veneau instrucţiunile. I-am spus 
că-sunt sfaturile tale şi ale celorlalţi prieteni. 

— Bine, bine! 

— Bine pe dracu'! Şi-a pierdut capul de tot. A spus că îşi 
dă seama foarte bine ce semnificaţie avea mesajul vostru. 
După părerea lui tu şi Yfter vreţi să-l eliminaţi. A spus că 
ştie el cum să se răzbune. Că nu se va lăsa atât de uşor 
îndepărtat. 

Alessi încruntă uşor fruntea umedă de sudoare. Avea un 
aer foarte alarmat. Yfter şi Mattinera schimbau priviri 
interogative. 


— Vrea să vorbească, spuse la telefon avocatul. Mâine se 
duce la el Cattani, care i-a dat o săptămână de gândire. lar 
el vrea să mărturisească tot. 

Punând telefonul în furcă, Alessi avu o grimasă de mânie 
feroce. 

— Fiu de căţea! ţâşni imprecaţia. 

Îi puse la curent şi pe cei doi şi apoi încheie grăbit: 

— În condiţiile astea, nu ne rămâne altceva de făcut decât 
să renunţăm la afacere. Prea riscant! 

Ochii lui Yfter deveniră ca doi tăciuni aprinşi. Turcul dădu 
un pumn în masă: 

— Nu, urlă, nu putem lăsa să se ducă totul de izbelişte, din 
cauza unui nebun! 

Profesorul Mattinera îşi ţuguie şi mai mult botul de 
nevăstuică. Era unul din oamenii aparent timizi, care în 
copilărie au fost nevoiţi să suporte teroarea unui tată 
excesiv de sever şi au crescut interiorizaţi, marcați chiar 
fizic: Stau mereu cu genunchii lipiţi, cu braţele adunate pe 
piept, într-un gest de autoprotecţie. Sunt oameni periculoşi, 
capabili de gânduri feroce. Ca cel ce i se contura acum în 
minte lui Mattinera. El sugeră: 

— Poate avem încă timp să ne punem la adăpost... 

Yfter o prinse din zbor: 

— Aşa e, e o idee bună! E o idee foarte bună! 

— Da, dar eu nu pot hotărî singur, avertiză Mattinera. Nu 
e vorba că mă dau înapoi. Dar nu acţionez personal. 
Reprezint interesele altora. Trebuie să mă consult cu ei. Vă 
rog să mă scuzaţi! 

Îl văzură dispărând, puţin încovoiat, în spatele unei uşi pe 
care avu grijă să o închidă după el. Dădu un telefon şi peste 
câteva minute veni înapoi. 

— Merge, şi ei sunt de acord! Spuse. 

În ziua următoare, Laudeo se trezi cu o durere cumplită 
de cap. În zadar îşi masă tâmplele. Renunţă la gimnastica 
de dimineaţă şi făcu un duş mai lung ca de obicei. Durerea 
continua să-i apese creierul. Auzi cheia răsucindu-se în 


broască şi în cadrul uşii îl observă pe Antonio, gardianul 
care îi servea în fiecare dimineaţă micul dejun. 

— V-am adus o cafea, domnule. 

— Mulţumesc, Antonio! Chiar simţeam nevoia să beau o 
cafea! 

— A venit persoana aceea pe care o aşteptaţi, domnul 
Cattani, anunţă gardianul. 

Laudeo dădu din cap, spuse că va fi gata în câteva minute. 
Gardianul salută politicos şi plecă. 

Parfumul cafelei îi dădea un sentiment de uşurare. Laudeo 
luă ceşcuţa şi bău aproape totul dintr-o sorbitură. După 
câteva secunde, o arsură sfâşietoare în stomac îl făcu să se 
chircească. Se contorsionă, stacojiu la faţă, simţea că-şi 
pierde respiraţia. 

— Ajutor! M-au otrăvit! fură ultimele lui cuvinte. 

Căzu întâi în genunchi, apoi se prăbuşi la pământ. 

Îl găsiră crispat, cu braţele strânse pe stomac; genunchii 
aduşi spre bărbie. Părea unul din corpurile acelea 
pietrificate de lavă la Pompei, în timp ce dormeau adânc, 
sau poate chirciţi şi ei datorită arsurii... 

Tot restul dimineţii fu o agitaţie nemaipomenită în 
închisoare. Consultaţii medicale, explicaţii la Minister, la 
Roma. Antonio, gardianul, dăduse o primă versiune asupra 
celor petrecute, apoi o pornise spre casă. Dar, în timp ce-şi 
conducea Fiatul său 127, tremura la ideea interogatoriului 
pe care trebuia să i-l ia judecătorul. Locuia în afara 
oraşului. Mergea acum de-a lungul unui drum în urcuş. 
Tocmai se pregătea să ia curba, când văzu în oglinda 
retrovizoare un camion care-l talona. Fu chestiune de o 
clipă: Camionul lovi violent maşina şi o aruncă în afara 
drumului, făcând-o să se rostogolească pe povârniş. 

Carcasa maşinii se opri cu roţile în aer, într-un copac. 
Puțin mai sus, pe povârniş, zăcea trupul gardianului, cu 
capul zdrobit, în timp ce şiroaie de sânge colorau în roşu 
iarba din jur. 

Nu fusese asasin decât câteva ore... 


ASIGURAREA. 

Satul se afla în apropiere de Bergamo şi putea fi foarte 
bine considerat un cartier periferic al oraşului. Acolo unde 
casele se învecinau cu câmpia, se afla o construcţie umilă, 
coşcovită, în mijlocul mărăcinilor şi aproape de malul unui 
râu. Acolo era locuinţa gardianului Antonio Viviani. 

Văduva îşi purta deja doliul când Cattani a ajuns la ea. Era 
o femeie plăpândă, fără o vârstă precisă, închisă în durerea 
ei copleşitoare. De îndată ce văzu legitimaţia comisarului, îl 
conduse pe Corrado în cămăruţa sărăcăcioasă care era şi 
salon şi sufragerie. 

— M-a lăsat cu doi copiii se jelea ea. N-am un ban! N-am 
nimic! 

— Dar cum se poate asta?! îl cunoşteam pe soţul 
dumneavoastră. Era un om înţelept, o fi avut el vreo 
economie pusă de-o parte! se prefăcu mirat Cattani. 

— Da de undei Leafa ajungea şi nu prea. Pe carnetul de 
economii cred că sunt cel mult trei sute de mii de lire. Sunt 
la pământ, ce mai! 

— Şi totuşi Antonio mi-a spus că, în ultimul timp, a lucrat 
în plus, în afară de serviciu, gândindu-se la nevoile familiei. 

Cattani căuta să smulgă de la văduvă vreun amănunt, 
vreun indiciu care să-l ajute în continuarea cercetărilor. 

Încercările lui părură încoronate de succes când femeia 
făcu aluzie la o poliţă de asigurare. 

— Ce fel de asigurare?! întrebă comisarul. 

— Nu prea ştiu despre ce-i vorba. Dar acum zece, 
cincisprezece zile a semnat o poliţă la Asigurările Mondiale. 
Cred că e pe-aici, pe undeva. 

Făcu un gest vag, spre camera în dezordine. 

— Trebuie s-o caut în linişte. Trebuie să fie pe aici pe 
undeva. 

Asta-i o treabă pentru Bert, se gândi Cattani şi, de îndată 
ce se întoarse la Milano, îl căută pe american. 

Bert sosi însoţit de cei doi îngeri păzitori: Bob, lunganul şi 
Charlie, tipul cu aer şi mai ciudat, cu nasul strâmb şi 


picioare crăcănate, genul de anti-erou din filmele 
americane. 

Cattani îi puse la curent cu evenimentele şi le ceru să afle 
cine sunt titularii Asigurărilor Mondiale. 

Bert îi pasă cererea lui Charlie. 

— Ele foarte bun în tipul ăsta de verificări. Eu şi Bob 
plecăm la Basel. Yfter e acolo. Are în program o întâlnire cu 
ştabi de prima mână. Încercăm să plasăm câteva 
microfoane ca să ascultăm ce planuri mai au. Trebuie să ne 
informăm permanent, nu? Să ţinem pasul cu ei. 

— Atunci, ne vedem când te întorci, spuse Cattani. 

— De acord! între timp tu distrează-te puţin! Ţine-i de urât 
domnişoarei Antinari! îi făcu Bert cu ochiul şi râse aluziv. 

Charlie reuşi să-i procure lui Cattani informaţiile de care 
avea nevoie. Îi dădu o foaie pe care, când o citi, acesta 
scoase un fluierat de surpriză, căci cincizeci şi unu la sută, 
adică majoritatea acţiunilor de la Asigurările Mondiale, 
aparţinea Băncii Antinari. 

Antinari! Începea să devină un nume cam prea des 
întâlnit. Toate indiciile conduceau la bancă. Totul părea să 
se învârtă în jurul ei. 

Cattani hotări că în stadiul acela trebuia neapărat s-o vadă 
pe Giulia. Fata însă nu-i rezervă o primire prea călduroasă. 
Era mai degrabă jignită căci el lipsise de la ultima lor 
întâlnire şi nu apăruse deloc trei zile. 

— S-au întâmplat o mulţime de lucruri, fu justificarea lui 
cam vagă. le rog să încerci să înţelegi! 

Îi sărută mâinile pe rând, concentrat de parcă ar fi căutat 
diferenţele dintre ele. 

Giulia continua să rămână bosumflată. 

— Puteai măcar să te prezinţi cu un buchet de flori, ca să 
te iert! Să încerc să te iert! 

— N-am urmat şcoala manierelor elegante, spuse el. Şi 
acum, dacă vrei să mă asculţi, ţi-aş cere o favoare! O mare 
favoare! 

— Aha, de asta ai venit! Vrea o favoare, dumnealui. 


Iritarea ei era acum evidentă şi netrucată, iar o expresie 
mai aspră, de resentiment întunecat, i se întipări pe faţă. 

Cattani făcu ceva eforturi până o îmbuna. În sfârşit se 
aşeză în faţa fetei şi, calm, grav, îi vorbi despre văduvă şi 
despre poliţa pe care soţul acesteia o semnase cu Grupul de 
asigurări al băncii tatălui ei. 

— De ce nu faci o faptă bună, Giulia? Telefonează ca să 
controlezi dacă e adevărat şi intervino să-i facă plata mai 
repede! Pentru biata femeie, e vital. Tu poţi s-o salvezi! 

Giulia acceptă, îl chemă la telefon pe directorul 
Asigurărilor Mondiale şi ceru amănunte despre dosarul 
care o interesa. 

Ciocănea cu un creion într-un bloc-notes aşteptând să i se 
dea amănuntele solicitate. Începu să scrie ceea ce îi relata 
directorul. La un moment dat, nu mailuă notițe şi-l privi pe 
Cattani cu o expresie stupefiată. 

— Sunteţi sigur, domnule director?! 

De cealaltă parte se auzea vocea cuiva care jura că e 
absolut sigur de informaţiile date. 

La terminarea convorbirii, Giulia îl privi cu ochi mari pe 
Cattani: 

— Ştii pentru ce cifră era asigurat prietenul tău, 
gardianul? Cinci sute de milioane! Aş zice că nu era deloc 
sărac! Pentru cifra asta trebuia să plătească o taxă anuală 
astronomică. 

— Sau, spuse Cattani, nu plătea el. După cum bănuiam, l- 
au cumpărat. Cineva i-a făcut cadou poliţa aceea şi, la 
prima ocazie, i-a cerut în schimb o favoare. Ela pus otrava 
în cafeaua lui Laudeo. Nu mai încape nici o îndoială! 

Giulia era tulburată de ceea ce aflase. Ca ziaristă ştia câte 
ceva despre intrigile şi poveştile astea sângeroase. Dar să le 
trăieşti pe viu, să fii în mijlocul lor... Era ceva groaznic! 

— Poate-mi dai o mână de ajutor să înţeleg mai bine 
povestea asta, spuse Cattani. 

— Habar n-am cum! De unde să încep? 


— Eu aş avea o idee. Ascultă-mă! Dacă cineva îşi face o 
asigurare pe viaţă, compania de asigurări pretinde un 
certificat medical. Vrea să ştie dacă sănătatea ta e bună sau 
riscă să plătească prea repede o sumă mare. 

Giulia urmărea cu atenţie spusele lui Cattani, dar nu intuia 
unde voia acesta să ajungă. 

EI o lămuri: 

— Vreau să ştiu ce medic consultă clienţii de la Asigurările 
Mondiale. Poate are şi o fişă a gardianului Viviani. E clar? 
Ar fi interesant să aruncăm o privire pe documentul acela. 

Pentru Giulia nu era o problemă să afle cine consulta 
clienţii de la Asigurările Mondiale: Era vorba de doctorul 
Morrone. 

Sâmbătă, când cabinetul doctorului era închis, Giulia se 
prezentă la portarul imobilului. Avea o fustă foarte scurtă 
şi-şi luase un aer provocator. De altfel, nu era atât de greu. 

— Trebuie să merg la doctorul Morrone! spuse făcând-o 
pe fandosita, ca şi cum ar fi căutat complicitatea portarului. 

— Dar cabinetul e închis azi! răspunse omul, holbându-se 
la fată. 

Ea se prefăcu că trebuie să-şi aranjeze un ciorap, 
distrăgându-i şi mai mult atenţia acestui umil admirator. 

De neatenţia portarului profită Cattani, ca să intre pe furiş 
în clădire. La primul etaj, găsi ceea ce căuta, uşa pe care 
era plăcuţa: „Cabinet medical, doctor Enrico Morrone.” 

În timpul ăsta, Giulia continua s-o facă pe zăpăcita. 

Sus, Cattani se lupta cu broasca uşii. Reuşi s-o deschidă şi 
începu să caute dulapul metalic în care erau fişele clinice. Îl 
observă într-un colţ şi începu să scotocească, controlând 
meticulos un compartiment după altul. Găsi fişa lui Viviani. 
Ceea ce văzu îi confirmă că, încă o dată, flerul nu-l înşelase. 
Din fişă rezulta că gardianul Viviani avusese o tumoare în 
stadiu avansat! 

Corrado se întoarse la văduvă împreună cu Giulia ca să-i 
povestească incredibila descoperire. Femeia izbucni într-un 
plâns dezlănţuit. 


— Da, recunoscu ea, era grav bolnav. Ştia că e condamnat 
şi făcuse asigurarea pentru noi, pentru familie. 

Mototolea cu mâinile ei umflate o batistă. Din când în când 
îşi ştergea ochii. 

Lui Cattani îi era tare milă, dar trebuia să afle adevărul. 

— Ştiţi ce a trebuit să facă soţul dumneavoastră în 
schimbul acelei asigurări? Să toarne otravă în cafeaua lui 
Laudeo! 

— Nu! protestă violent femeia. 

Avea faţa descompusă şi privea cu ochii mari când la 
Giulia, când la Corrado. Ce voiau intruşii aceia doi? Să 
murdărească memoria soţului ei? El era bun, n-ar fi fost în 
stare să facă aşa ceva. 

Dar încet, încet, îşi făcu loc în sufletul ei o altă bănuială. 
Nu se temea atât să nu compromită bunul nume al soţului 
ei, cât să nu piardă cumva banii aceia. 

— Sunteţi aici pentru că Asigurările Mondiale nu vor să 
plătească, nu-i aşa? Încercaţi să mă înşelaţi! 

— Nu vă fie teamă, o să tac, veţi avea banii. Dar trebuie să 
ştiu cum s-au desfăşurat lucrurile. Ştiţi că soţul 
dumneavoastră a fost ucis? încercă Cattani s-o lămurească. 

Încă o dată femeia rămase stupefiată. Corrado continuă: 

— N-a fost un accident... poate că el ştia prea bine ce-l 
aşteaptă. 

— Cine a fost?! scâncea femeia, strângând pumnii. Vreau 
să ştiu cine a fost! 

— Cei care l-au plătit. Cei care vă permit acum să luaţi 
cinci sute de milioane. Trebuie să ne ajutaţi să-i 
descoperim! 

— Eu?! Şi ce vă pot eu spune? 

— Încercaţi să vă amintiţi dacă în ultima vreme îl căutase 
cineva. 

Femeia se încruntă, chinuindu-se să-şi amintească. 

— Da... parcă a venit cineva... era un domn înalt, chel, 
gras. 


Lui Cattani îi fură de-ajuns amănuntele acelea. Era clar că 
Diletti, avocatul lui Laudeo, pusese să i se toarne otravă în 
cafeaua propriului său client. 

Făcură drumul spre Milano pe o ploaie deasă, care răpăia 
monoton pe capota maşinii. 

Giulia apăsă pedala frânei şi opri într-o piaţetă. Cattani nu 
înţelese de ce. 

Fata se întoarse spre el, zâmbind cu duioşie, dar şi cu o 
nuanţă de sfidare: 

— Nu aşa fac oare îndrăgostiţii?! Nu se opresc ei pe 
marginea drumului?! Nu este acesta un drum? Nu suntem 
noi doi...? 

— Şi noi ce legătură avem cu asta? întrebă uşor absent 
Cattani. 

— Aveam chef să te sărut... 

— Nu vezi că încep să încărunţesc? 

— Ai să fii şi mai fascinant cu părul alb! Vei fi irezistibil! Voi 
avea mult de luptat cu concurenţa... 

Cattani întinse mâna şi o strecură în părul lung al Giuliei. 
Era o umbră de melancolie în ochii lui în timp ce o 
contempla pe fată. De mult nu mai privise o femeie în felul 
acela. Îi cuprinse faţa în mâini. O îmbrăţişa în tăcere. Ea 
închise ochii şi i se abandonă tandru ca o pisică ce toarce. 

— Ce vrei tu de la mine? Eşti tânără, frumoasă, bogată. Ce 
pot fi eu pentru tine? O aventură palpitantă, un capriciu... 

Giulia nu mai zâmbea. Avea o expresie foarte serioasă 
când îi răspunse: 

— Şi dacă te-aş iubi? Nu mă crezi în stare de asta, aşa-i? 
Sunt prea necoaptă şi prea bogată, nu? Sunt o răsfăţată 
nesuferită a mediului din care fac parte... 

De câte ori auzise Cattani vorbele astea: „Ie iubesc!”? Şi 
de câte ori le spusese el însuşi? Crezuse că nu mai aveau 
cine ştie ce sens pentru el. Şi totuşi, auzindu-le acum din 
gura Giuliei, i se părea că sună încă proaspăt. Trezeau în el 
vechi duioşii. 


Ea îl cuprinse cu o mână pe după gât şi-şi sprijini fruntea 
de a lui. Avea un parfum minunat. Era ca o beţie luminoasă. 

El o ţinu strâns şi îi şopti tandru la ureche: 

— Eşti nebună, micuța mea, să te încurci cu un hoinar 
dezrădăcinat, ca mine. Eşti atât de nebună şi atât de 
frumoasă... 

Ea murmură închizând ochii: 

— Eşti minunat, eşti atât de minunat! N-am fost în stare 
nici măcar să visez un bărbat ca tine! Eşti frumos ca Adam! 

Corrado o trase spre el şi o sărută. La început abia simţit, 
apoi plin de pasiune. 

Îi apărură în minte femeile din viaţa lui, atât de frumoase 
şi atât de nefericite! 

Ca să scape de tristeţea care simţea că-ţ cuprinde, se 
afundă şi mai mult în sărutul acela fără sfârşit. 

BANCA. 

Doctorul Morrone era foarte neliniştit. Îşi dăduse seama 
că cineva îi umblase prin dosarele din dulapul metalic. După 
un control sumar, descoperi că lipsea fişa gardianului 
Viviani, al cărui caz îi dăduse deja multe bătăi de cap. Şi 
uite că acum îi complica şi mai mult viaţa. 

Luă telefonul şi formă precipitat un număr. 

— Vreau să vă avertizez, spuse pe un ton aspru 
interlocutorului său, că n-am deloc nevoie de necazuri. 
Cineva a sustras fişa lui Viviani! Nu ştiu în ce scop şi nici nu 
mă interesează. Dar să ştiţi un lucru: Dacă trebuie să 
plătesc eu oalele sparte în povestea asta, atunci spun tot. 
Pentru că m-aţi înşelat. Mi-aţi spus că facem o faptă bună, 
că facem o plăcere unui prieten, care ţinea la sărăntocul 
acela. Nu mi-aţi spus că era la mijloc o crimă. Vreau să ies 
din povestea asta. Dacă se întâmplă ceva, eu spun tot ce 
ştiu! Tot! 

Dar doctorul Morrone nu mai avu timp să spună nimic 
căci, spre miezul nopţii se petrecu ceva oribil în casa lui: 
Cineva intră pe ascuns. Medicul, alarmat de zgomote, s-a 


trezit şi a vrut să vadă ce se întâmplă. Pe neaşteptate, două 
mâini l-au înşfăcat de gât, sufocându-l. 

După puţin timp, corpul doctorului Morrone fu aruncat pe 
fereastra deschisă, de la etajul patru. 

Părea un adevărat blestem! Ca şi cum o mână nevăzută îşi 
luase sarcina de a elimina toţi martorii incomozi din 
povestea asta. În aceeaşi noapte, o scenă asemănătoare avu 
loc în casa văduvei Viviani. Dimineaţa femeia fu găsită 
trântită pe jos, moartă. 

Un fir invizibil lega toate aceste evenimente. Venturi era 
mai mult decât sigur de asta. Răpirea fetei bancherului, 
otrăvirea lui Laudeo, uciderea gardianului. Şi acum, aceste 
două noi victime... Magistratul încerca să înţeleagă care 
putea fi legătura între toate acele episoade. Cu siguranţă 
ele aveau un fapt ciudat în comun: De fiecare dată, era la 
mijloc comisarul Cattani. 

Curios personaj! gândi Venturi. Deşi era suspendat, 
Cattani umbla de colo colo făcând pe şeriful. Ce-avea de 
gând?! 

Magistratul îl convocă în biroul lui. ÎL întâmpină cu multă 
răceală, aproape nepoliticos. 

— Nu-mi place deloc, spuse, că dumneavoastră vă 
amestecați în lucruri pe care le anchetez eu. Aş putea să vă 
arestez! 

— Vă rog, replică Corrado ironic, dumneavoastră puteţi. 

— Credeţi că sunteţi primul din clasă, nu-i asa? 

Vocea magistratului luase deodată un ton diferit, străbătut 
de melancolie. 

— Am mare respect pentru dumneavoastră, dar câte ceva 
suntem în stare să facem şi noi. De pildă, am descoperit că 
aţi pătruns în cabinetul doctorului Morrone luând fişa 
acelui nefericit Viviani, gardianul. 

— Nu neg... 

— Bravada dumneavoastră a costat însă viaţa medicului. 
Eu ajungeam la aceleaşi rezultate cu metode diferite. Ştiam 
că Viviani avea o tumoare. Medicul legist scrisese lucrul 


ăsta în raportul său, imediat după ce autopsiase corpul 
gardianului ucis. Ştiţi ce-am găsit în haina lui? Chitanţa 
unei asigurări pentru cinci sute de milioane. 
Dumneavoastră ce-aţi făcut cu aceste două elemente în 
mână? Aţi bănuit o înşelătorie pusă la cale cu complicitatea 
doctorului Morrone. Numai dacă medicul ţinea ascunsă 
prezenţa tumorii societatea de asigurări putea accepta o 
poliţă aşa de mare. Şi ştiţi la ce m-am gândit eu? Am avut 
aceleaşi bănuieli ca şi dumneavoastră. Am pus telefonul lui 
Morrone sub urmărire. Dintr-o convorbire a lui, am aflat că 
medicul îşi pierduse capul în urma fur... să zicem a 
dispariţiei fişei lui Viviani. Era foarte agitat şi ameninţa că 
va destăinui totul. 

Cattani deveni foarte atent: 

— Şi cui a telefonat doctorul Morrone? 

— Avocatului Diletti. 

— Aş fi putut jura! 

Venturi dădu din cap, ciocăni cu degetele în masă şi spuse 
ca pentru sine: 

— Aţi fi jurat! 

Îşi scoase ochelarii şi apoi îşi sprijini capul de spătarul 
fotoliului. Era mai mult decât oboseală ceea ce simţea, era o 
adâncă mâhnire. 

— Plec, am fost transferat! îi mărturisi el lui Cattani. 

Comisarul avea impresia că asistă la o scenă pe care o ştia 
de-acum pe dinafară. Iarăşi un magistrat cinstit, blocat în 
cercetările sale, exact în momentul în care trebuia să 
culeagă roadele unei munci perseverente şi periculoase. O 
putere obscură acţiona iarăşi la momentul potrivit... 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Venturi zise: 

— Nu... Cerusem de mai mult timp să plec din Milano. 
Voiam să merg undeva, spre mare. Îmi place să pescuiesc... 

— Da, nu mă surprinde că vi s-a aprobat cererea, şi tocmai 
acum. Aş putea să jur că, în momentul acesta, cineva vă 
pregăteşte lansetele... 


Venturi strânse buzele, îşi puse din nou ochelarii şi se uita 
calm la comisar. 

Nu avuseseră timp să se cunoască bine, dar între ei doi se 
crease, ineluctabil, un fluid de simpatie. 

— Trebuie să vă spun adevărul! Am grăbit plecarea pentru 
că nu eram de acord asupra unei chestiuni, adăugă 
magistratul. 

Păru să ezite dacă e cuminte să spună despre ce era 
vorba. Dar un om are totuşi nevoie să creadă în cineva: 

— Imediat după răpirea fetiţei m-am convins că cheia 
întregii afaceri trebuie să fie Banca Antinari. Trebuia să 
cercetez acolo ca să înţeleg. De îndată ce am expus 
propunerea, şefii mei au hotărât să-mi dea ca ajutor un alt 
coleg, sub pretextul că ancheta era foarte complexă. 

Magistratul făcu o pauză. Avea pe buze un surâs amar: 

— Eu nu mă prea înţeleg cu colegul acela. Să spunem că 
folosim metode diferite. Aşa că... prefer să plec. 

Banca Antinari, instituţia asupra căreia Venturi avea multe 
bănuieli, îşi avea sediul într-un palat vechi şi impunător, din 
centrul oraşului Milano. Giulia evita să se ducă acolo. Ea era 
fiica preşedintelui, „moştenitoarea tronului” şi toţi se 
simțeau obligaţi să o primească cu deosebit respect. Ei nu-i 
plăcea, de aceea nu călca aproape niciodată pe acolo. 

În dimineaţa aceea însă era împinsă de o curiozitate mai 
puternică decât orice. Traversă cu paşi rapizi holul mare, 
pardosit cu marmură, urcă scările şi ajunse în faţa unui 
uşier cu aspect sever, care trona în faţa intrării de la biroul 
tatălui ei. 

Bancherul fu surprins şi totodată fericit de vizita aceea 
neaşteptată. Îşi sărută fata înveselit, o invită să se aşeze pe 
fotoliul lui, pe care spera să i-l cedeze în curând şi să iasă la 
pensie, după cum spunea el. 

— Nu mă simt în largul meu deloc! spuse Giulia, în timp ce 
bunicul o privea cu ochi severi dintr-un tablou în ulei, 
aşezat în spatele biroului. Părea că pregăteşte o mişcare 
devastatoare pentru o partidă infinită de şah. 


— Cărui fapt datorez această plăcută surpriză? întrebă 
tatăl ei, amuzându-se să pară preţios. 

Fata deveni gravă. 

— Mă frământă ceva şi te rog să mă ajuţi să înţeleg despre 
ce-i vorba. 

— Spune-mi, draga mea! 

— Aş vrea să ştiu cum de au acceptat poliţa acelui Viviani? 

— Viviani?! 

Numele acela nu-i spunea nimic bancherului. 

— Gardianul acela, de la închisoare, omorât... avea o 
asigurare la Mondiale. 

— Nu ştiu nimic de toate astea! 

Giulia se uită pătrunzător Ia tatăl ei, ca să înţeleagă dacă 
minţea sau spunea adevărul. Dar mirarea lui părea 
autentică. 

— Am descoperit că omul acela avea o tumoare şi totuşi îl 
asiguraseră pentru cinci sute de milioane. Cum s-a putut 
întâmpla aşa ceva?! 

El promise că va încerca să afle. 

După plecarea fetei, îl chemă pe Alessi: 

— Povestea asta nu-mi place deloc! Până şi fata mea şi-a 
dat seama de poliţa aceea absurdă, aşa că nu m-ar 
surprinde deloc dacă şi-ar vâri nasul şi magistratura. 

— Am fost siliţi s-o facem, aveam nevoie de cineva care să-i 
închidă gura lui Laudeo! Nebunul voia să vorbească! Ar 
trebui să-mi fii recunoscător pentru că ameninţa să 
dezvăluie şi numele tău! răspunse cu duritate Alessi. 

Bancherul sări în picioare. Vocea lui răsuna strident: 

— Numele meu? Eu n-am nici o legătură cu afacerea asta 
murdară. M-am opus din primul moment! 

— Dar „afacerea asta murdară” e singura în stare să te 
salveze pe tine şi banca ta. Pentru că, dacă banca se 
scufundă, te îneci şi tu, dragă Carlo. 

— Mai bine aşa! 

Alessi se forţă să rămână calm. Dădu vocii sale o intonaţie 
calmă şi făcu apel la toată forţa sa de convingere. 


— Încearcă să raţionezi! Banca garantează acoperirea 
financiară şi ţara care cumpără arme depune capitaluri 
enorme în banca noastră din Hong Kong. O operaţiune 
curată, liniştită. Noi salvăm în felul ăsta filiala din Hong 
Kong şi tot restul. 

— Nu e deloc o operaţiune curată! Noi permitem unei ţări 
agresive să cumpere arme pe piaţa clandestină. La ce vor 
servi acele arme?! La declanşarea unui război, la invadarea 
altei ţări! 

— Îţi poţi permite astfel de scrupule?! E un lux prea mare, 
dragul meu prieten! 

Alessi începu să se enerveze: 

— Dacă-mi dai voie, îţi atrag atenţia că nu eşti deloc în 
situaţia de a putea avea mustrări de conştiinţă. 

— Eu mai am totuşi conştiinţă, dragă Dino! 

Tensiunea nervoasă a lui Antinari era la apogeu. Mâinile îi 
erau crispate pe marginea biroului. 

— "Te sfătuiesc să nu insişti, pentru că ştii că şi eu am 
câteva argumente împotriva ta! îl ameninţă pe Alessi. 

Acesta avu o reacţie de viperă: 

— Eşti un lasă-mă să te las, un neisprăvit! Dacă nu eram 
eu, frumoasa ta bancă ar fi fost de mult la pământ. Iar acum 
îndrăzneşti să mă şi ameninţi! 

Sări în picioare, adună de pe birou un maldăr de foi şi le 
puse în ordine într-un dosar. Îndreptându-se spre ieşire, se 
întoarse şi îi aruncă lui Antinari o ameninţare teribilă: 

— Te sfătuiesc să semnezi hârtia aceea dacă nu vrei să 
sfârşeşti urât de tot! 

Cel ce înţelesese perfect situaţia dramatică a băncii era 
Bert. De îndată ce se întoarse de la Basel, îl convocă pe 
Cattani ca să-l informeze. 

S-au adunat în jurul unei mese. Cu ei erau şi Bob, 
lunganul, şi Charlie, cel cu nas turtit. Nişte personaje de-ale 
lui Disney, gândi amuzat Cattani. 

— Fii foarte atent! îi spuse Bert lui Cattani. 

Luă un măr şi continuă: 


— Să zicem că mărul ăsta valorează un miliard. Eu însă i-l 
vând lui Charlie pentru două miliarde. 

— Ei, nu, nu mă păcăleşti! glumi Charlie. 

— Într-adevăr, nu te păcălesc! 

Şi pentru a face mai clară explicaţia scoase câteva 
bancnote: 

— Tu plăteşti două miliarde, dar banii ţi-i dau eu. 

— Aşa îmi place! făcu Charlie. 

— Acum Charlie îi vinde lui Bob. Dar Bob va plăti trei 
miliarde. La rândul lui, Bob îi va vinde mărul lui Corrado, 
pentru patru miliarde. Banii îi dau însă tot eu... 

Toţi erau curioşi să înţeleagă cum se va sfârşi ceea ce avea 
aspectul unui joc absurd. Dar Bert îi avertiză: 

— Să nu credeţi că e un joc! E metoda de supravieţuire a 
Băncii Antinari! Să ne întoarcem la măr. Ultimul care a 
cumpărat a fost Corrado. Valoarea iniţială, un miliard. Ela 
plătit patru miliarde. 

— Care-i avantajul?! întrebă Cattani. 

— Avantajul constă în faptul că tu faci să crească valoarea 
nominală a unui obiect, fără să scoţi din buzunar o liră! 
Pentru că diferitele plăţi se fac prin sucursalele străine ale 
băncii. Una din Liechtenstein, alta în Bahamas, şi a treia la 
Hong Kong. 

— Ingenios! 

— Atâta timp cât jocul rămâne secret. Dar ţine cont că ai 
depus la sediul din Hong Kong o mie din merele acelea. Ai o 
valoare reală de o mie de miliarde, dar, oficial, rezultă patru 
mii. Diferenţa se cifrează la trei mii de miliarde, şi 
corespunde, mai mult sau mai puţin, deficitului actual al 
filialei băncii din Hong Kong. 

— Ohhh! făcu Bob. Mama mia! 

— Totul e bine atâta timp cât nimeni nu ştie toate astea. 
Dar acum Yfter ştie şi îl şantajează pe Antinari. Vrea ca 
bancherul să-l ajute să încheie o afacere de o mie de 
miliarde. 

— Pe naiba! 


Bob rotea ochii, uluit. Auzind vorbindu-se de toate 
miliardele acelea îl luă cu ameţeală. 

— Mi-ar place să ştiu cum a făcut Yfter de-a descoperit 
mecanismul, spuse Cattani. 

Bert îi satisfăcu curiozitatea. Descoperise la Basel. La 
întâlnirea cu Yfter şi alte personaje era şi Alessi. El i-a 
dezvăluit trucul lui Yfter. 

— S-au aliat şi vor să-l silească pe Antinari să accepte 
planurile lor... 

Bert muşcă violent din măr, apoi îl aruncă pe masă. 

FOTOGRAFIA. 

Parca aş fi iar un copil! Îşi spuse în sine Cattani. 

În timp ce ascensorul urca, inima îi bătea cam tare. Semn 
că fata aceea începea să-i provoace emoţii cu care nu mai 
era obişnuit. Apăsă pe sonerie. Uşa se deschise şi apăru 
Giulia. 

Aceasta îşi manifestă bucuria clipind mai des din pleoape, 
ca şi cum ar fi visat, fără să spună nimic. Îi puse braţele 
după găt şi-l sărută, în timp ce cu piciorul închidea uşa. 

— Voiam să încep de unde rămăsesem, şopti Giulia. Vino! 

Îl conduse în dormitor. Corrado respira profund. Parfumul 
acela de femeie, atât de gingaş, care domnea în casă îl 
făcea să i se învârtă capul. 

— În sfârşit îmi dai puţin timp! 

Giulia îl mângâia, îi răvăşea părul, îi trecea uşor degetele 
pe barbă, aşa de dură şi de deasă că, şi după ce se rădea 
bine de tot, tot îi umbrea faţa. 

Îi plăcea asprimea asta, forţa aceasta nemaiîntâlnită. 

EI o strânse la piept şi, ţinând-o în braţe se simţi mulţumit, 
în armonie cu sine însuşi cum nu i se mai întâmplase de ani 
de zile. 

— Eşti în pericol, comisare! surâse fata în timp ce îi apăsa 
arătătorul pe bărbie. 

— Ce fel de pericol? 

— Eu sunt pericolul tăul Rişti mult, pentru că sunt pe cale 
să mă îndrăgostesc de tine! 


Giulia se aplecă să-l sărute dar tocmai atunci sună 
telefonul. Îl lăsă să sune de cinci ori înainte de a întinde fără 
chef mâna. 

Era mama ei. Ştirea pe care i-o dădu aproape că o făcu să 
leşine. Îşi trecu o mână peste frunte şi-şi recapătă imediat 
prezenţa de spirit. Spuse: 

— Vin imediat, mamă! 

Acasă o găsi pe Anna în salon, prăbuşită într-un fotoliu. 
Prin uşa întredeschisă a dormitorului, văzu doi infirmieri în 
halate albe şi un medic aplecaţi peste tatăl ei. Din bancher 
se puteau vedea doar un braţ ieşit afară de sub cearşafuri. 

— L-am găsit în birou, căzut pe jos! gemu mama ei. 

Bancherul se afla în birou de vreo două ore, când soţia lui 
se dusese să-l întrebe dacă avea chef să bea o ceaşcă cu 
lapte cald. Atunci făcuse groaznica descoperire. Omul 
căzuse în faţa biroului, având lingă el, pe jos, două tuburi de 
barbiturice, goale. 

Sosi şi Dino Alessi. Nu-şi ascunse profunda iritare: 

— Asta ne mai lipsea, o încercare de sinucidere! Suntem în 
plină melodramă! A făcut o mulţime de prostii, dar asta le 
întrece într-adevăr pe toate! 

Soţia lui Antinari deveni furibundă: 

— Cum îndrăzneşti?! 

Sări în picioare în culmea indignării şi-i dădu o palmă lui 
Alessi. 

E îi prinse braţul şi-i urlă că, de data aceea, i-o va trece cu 
vederea, dar, dacă va mai încerca încă o dată, o singură 
dată, avea să se căiască. 

— Eşti un nemernic! spuse ca răspuns doamna Antinari. 
Bietul Carlo, tu l-ai adus la ruină! 

— Mamă, încercă să o calmeze Giulia, cum poţi să spui 
asta?! 

Abia atunci Alessi păru că-şi dă seama de prezenţa lui 
Cattani. 

— Asta e o reuniune de familie! spuse pe un ton voit 
nepoliticos. Vă deranjează să mergeţi în altă cameră?! 


— Deloc! 

Cattani ieşi pe coridor. Văzu o uşă întredeschisă şi aruncă 
o privire înăuntru. Era biroul bancherului: Acolo se 
întâmplase! Acolo disperarea pusese stăpânire pe el. După 
ce se asigură că nimeni nu-l spiona, Cattani păşi înăuntru. 
Două covoare acopereau parchetul. 

Pe rafturi, în deplină ordine se aflau multe volume vechi, 
într-un colţ pianul, marea pasiune a lui Carlo Antinari. 

Pe birou, comisarul zări un plic cu un cuţit de tăiat hârtie 
deasupra. Îl luă. Era adresat soţiei bancherului. 

Cattani rupse plicul şi începu să citească. Erau câteva 
rânduri scrise de mână pentru a-i spune soţiei că nu-i purta 
ranchiună pentru relaţia ei cu Alessi. „Dar fii atentă!” o 
avertiza, „omul acesta e periculos!” 

În caz de mare dificultate, bancherul o sfătuia pe soţia lui 
să-şi ia fetele şi să se ducă la tatăl său, în Sicilia. „În plic”, 
încheia scrisoarea, „vei găsi o cheie. Este de la o casetă de 
bagaje de la Gara centrală, unde am ascuns documente ce 
pot fi folosite împotriva lui Alessi în caz de nevoie”. 

Cattani întoarse plicul şi luă cheia. Se răsuci spre uşă. Nu-l 
văzuse nimeni! Puse cheia în buzunar şi introduse din nou 
scrisoarea în plic. Un zgomot de paşi îl făcu să bage imediat 
în buzunar şi scrisoarea. 

Se apropie de bibliotecă, aranjându-şi haina, încercând să- 
şi păstreze stăpânirea de sine. 

Uşa se deschise brusc. Era Alessi care apăru şi-l privi cu 
ură: 

— Căutaţi ceva? îl întrebă pe Corrado cu un aer bănuitor. 

— Dar aveţi ceva cu toată lumea în seara asta! Liniştiţi-vă, 
admiram doar volumele splendide din biblioteca asta! Nu 
prea mai e timp pentru lectură în ziua de azi! 

Alessi îl fixă îndelung. Nu-i plăcea omul acela, nu-i plăcea 
chiar deloc. 

Fără măcar să-i salute, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă 
spre ieşire, în timp ce din camera unde zăcea bancherul ieşi 


medicul. Spuse că pacientul era în afară de orice pericol. Îi 
făcuse o spălătură stomacală. Nu mai erau probleme. 

— Din fericire, se adresă doamnei Antinari, v-aţi dat seama 
imediat de cele întâmplate. În aceste cazuri, dacă trece mai 
mult timp... 

— Domnule doctor, întrebă Giulia, putem să-l vedem? 

— Sigur! Ba chiar ar fi bine să staţi cu el. Ar putea să 
încerce iar. Sinucigaşii, la fel ca infractorii, recidivează! Mă 
scuzaţi pentru comparaţia aceasta nereuşită! 

Giulia intră în camera tatălui ei. Mama ei se opri însă în 
prag şi nu găsea forţa să mai facă acei câţiva paşi care o 
separau de soţul ei. 

Infirmierii îşi luară instrumentele medicale. Fata se 
apropie încet şi se aşeză pe pat. Bărbatul ţinea ochii 
întredeschişi, cu faţa spre fereastră, prin care se vedeau 
vârful unui copac şi peretele cenugşiu al unei clădiri. 

Giulia îi mângâia părul. El se întoarse încet şi-i trebuiră 
câteva secunde până să realizeze că e fiica lui. Avea ochii 
înceţoşaţi. Când o recunoscu pe Giulia, făcu o strâmbătură 
tristă. 

— Nu sunt bun nici măcar să mă omor! spuse cu un fir de 
voce. 

— Tată! 

Îi luă o mână. O simţea rece şi inertă. 

— Tată, odihneşte-te acum! 

— Biată Giulia, murmură el, n-ai un tată de care să fii 
mândră! 

— Eu te consider cel mai bun tată din lume! 

Bancherul clătină uşor capul pe pernă. Respira greu. 

— Nu sunt un tată bun şi nu sunt nici măcar un bancher 
bun. Trebuie să fii născut pentru lucrurile astea. 

Adormi. 

Giulia ieşi în vârful picioarelor. 

— E într-o stare jalnică, îi spuse lui Corrado. Prefer să 
rămân aici în seara asta. 

— De acord! Ie las... 


Giulia îl salută în uşă cu un sărut. 

Pe drum Cattani nu-şi dădu seama că o maşină închisă la 
culoare îl urmărea. Traficul era redus la ora aceea din 
noapte. Lampioane le erau învăluite într-o ceaţă vaporoasă. 

Cattani merse direct spre gară. Se apropie de casetele 
pentru bagaje, luă cheia găsită în plicul lui Antinari şi 
deschise una dintre casete. 

Omul care-l urmărise tot drumul îl spiona din interiorul 
unei cabine telefonice. Reuşi să vadă că scotea din casetă 
un plic mare gălbui. După cel rupse, scoase o fotografie. 

Corrado puse fotografia în plic şi se îndepărtă repede. 
Bărbatul care-l spiona se urcă şi el în maşină şi începu din 
nou să-l urmărească menţinându-se la o anumită distanţă. 

Cattani mergea spre Monza. La un moment dat, părăsi 
drumul principal, o luă pe o străduţă cu arbori şi se opri în 
faţa porţii solide a unei vile mari. 

Era cartierul general al lui Bert. 

Poarta automată se deschise. Vila era înconjurată de 
arbori uriaşi care proiectau umbre enorme. Charlie aruncă 
o privire în jur înainte de a închide grilajul, în timp ce Bert 
aruncă până aproape de tavan jumătatea lui de dolar. I se 
întâmpla în momente de mare euforie. 

Entuziasmul lui crescu când văzu fotografia pe care i-o 
întindea Corrado. 

— Ei, amigo, asta e o adevărată lovitură de maestru! 

Puse fotografia pe masă, sub conul de lumină al lămpii. Se 
puteau vedea cinci persoane. 

— Pe ăştia îi cunoaştem, zise Bert. Dino Alessi, Laudeo şi 
Yfter... Oh, ia uite cine mai e! Tu nu ştii cine e ăsta, dar eu 
ştiu, zise, indicând cu degetul pe imagine un om robust, cu 
pielea roşiatică, mai mult decât blond. E o veche cunoştinţă. 
Spionează pentru ţările din Est. Spune că se numeşte 
Leibnitz. Ei, dar fotografia asta valorează aur! Domnii ăştia 
puşi împreună sunt dovada evidentă a unui complot 
murdar, de proporţii colosale! 


Apărea şi un alt personaj în acea imagine. Un omuleţ 
cenuşiu, cu ochelari, cu faţa îngustă, cu bot de nevăstuică. 
Era Mattinera, profesorul din Roma, în al cărui birou, Alessi 
şi Yfter avuseseră de curând o întrunire. 

Bert şi Corrado însă n-aveau idee despre asta. Ca urmare, 
presupuseră că putea fi o persoană la care ţine bancherul 
Antinari. Era oare acesta motivul care-l determinase să ţină 
fotografia ascunsă? Nu voia să-l compromită pe omul acela? 

— Probabil, zise Cattani, foarte probabil! 

În timp ce căutau să pătrundă secretele pe care le 
ascundea fotografia aceea, maşina închisă la culoare care-l 
urmărise pe Cattani se opri la o sută de metri de vilă. În 
întuneric, omul de la volan comunică ceva prin telefon. În 
zece minute, apărură alte două maşini. 

Bob, „Ochi de linx”, pregătise cafeaua. 

— Expres italian veritabil, anunţă, nicidecum cafea 
americană! 

Îi oferi o ceaşcă lui Corrado şi una lui Bert care începuse 
iar să învârtă jumătatea de dolar între degete. Păreau nişte 
liceeni ce se întâlnesc pentru a pregăti o escapadă, amuzaţi 
să joace feste oamenilor mari. 

În tot acest timp, umbrele de afară se pregătiseră 
înconjurând vila. Fu o explozie foarte violentă care deschise 
o breşă enormă în peretele vilei. Tavanul unei camere se 
prăbuşi într-un nor de praf de tencuială. Bert şi Corrado 
fură aruncaţi în perete de unda de şoc. Sistemele de alarmă 
înnebuniseră, urlau sirene, sclipeau lumini roşii. 

— Pe aici! urlă Bert. 

Luase un pistol Magnum şi alergă la parter, de-a lungul 
unui coridor ce ducea în partea din spate a clădirii. 

— Bastards! Oh, sith! 

Corrado îl urma şi el cu pistolul în mână, în timp ce 
agresorii foloseau din plin mitralierele şi strângeau ca într- 
un cleşte vila. Bob, lunganul, se aruncase pe jos, cu burta 
lipită de podea, şi îşi scosese arma printr-o deschizătură a 
uşii. Încerca să taie calea agresorilor care se adunau ca 


nişte umbre amenințătoare în jurul lor. Unul din ei îl zări pe 
Bob şi-l împuşcă drept în frunte. „Ochi de linx” tresări şi 
căzu cu faţa înroşită pe mitraliera rece marca Magnum 44. 

Asediul nu slăbea deloc. Nu se putea şti câţi sunt. Bert şi 
Corrado stinseseră lumina şi stăteau cu urechile ciulite, în 
speranţa că-i vor localiza după zgomote. 

Charlie, „Nas rupt”, înainta precaut spre o fereastră. 

Agresorii pătrunseseră deja în interior şi-l secerară din 
spate. Picioarele arcuite ale lui Charlie făcură o piruetă şi 
se îndoiră ca şi cum pantalonii ar fi fost goi. 

Bert îi arătă lui Corrado singura cale de salvare care 
rămânea: Uşa care dădea spre grădină! Cattani se aruncă 
prin ea, disperat, şi fugi să se ascundă în spatele unui 
copac, încercând să acopere retragerea lui Bert. Dar 
americanul fusese lovit la un picior şi căzuse. l-au zdrobit şi 
braţul drept. Pierdea mult sânge. Dar era încă lucid. La 
câţiva paşi de el, văzu o umbră care îl ţintea pe Cattani. 
Bert îşi adună forţele şi descarcă pistolul. 

Omul căzu aproape peste el, dar, imediat, Bert fu împuşcat 
în spate şi rămase la pământ. 

Cattani îl văzu apoi chircindu-se ca o bucată de hârtie ce 
arde. 

— Bert! strigă, Dumnezeule, Bert! 

Înaintând în patru labe, se duse lângă el. 

— Bert! 

Îl întoarse cu faţa în sus. Americanul avea încă pe faţă o 
expresie ironică. Părea că doarme. 

În mână strângea încă jumătatea de dolar. Cattani o luă, o 
băgă în buzunar şi căută un loc în care să se adăpostească. 
Îl urmăreau aşa cum urmăreşti un câine turbat. Unul din 
ei umbla prin camere cu o lanternă. Căuta în fiece colţişor. 
Şi, la un moment dat, găsi ceea ce căuta. Sub fasciculul de 

lumină al lanternei, văzu pe masă fotografia găsită de 
Cattani în caseta de la gară. O luă şi dispăru în întuneric: 
Misiunea fusese îndeplinită... 


Comisarul alergă în grădină, escaladă zidul înconjurător şi 
căzu de partea cealaltă. Înainta la adăpostul barierei de 
gard viu. Bandiţii îl vânau încă. O maşină luneca lent 
adulmecând parcă, cercetând de-a lungul străduţei. Cobori 
din ea o siluetă care se mişca cu precauţie având un pistol 
uriaş în mână. Din spatele gardului viu, Cattani îl văzu în 
penumbră. Era la câţiva paşi de el. Ridică pistolul şi, exact 
în acel moment, banditul intră în conul de lumină al unui 
felinar şi Cattani putu să-l vadă bine la faţă: Era un copil! 
Să fi avut vreo optsprezece ani! Doamne Dumnezeule! îşi 
zise Cattani. 

Şi nu putu să apese pe trăgaci. 

Începu iar să fugă. Acum se deplasa în spatele unui zid, cu 
paşi vătuiţi. Dar, când bariera zidului se termină, se petrecu 
ireparabilul: Se trezi faţă în faţă cu băiatul! Cele două 
pistoale erau la câţiva centimetri unul de celălalt. Cattani fu 
mai iute. Se aruncă într-o parte cu o viteza fulgerătoare şi 
trase, trase cu sete. Strângea din dinţi în timp ce trăgea. 
Băiatul căzu secerat lângă el şi se agăţă cu mâinile de 
braţele lui, privindu-l rugător, ca şi când comisarul i-ar fi 
putut da viaţa înapoi... 

BĂTRÂNUL. 

Miezul nopţii trecuse de o bună bucată de vreme. 
Bancherul se răsuci greoi în pat, scoţându-şi mâinile lui 
palide de pianist peste cuvertură. Rămase câteva clipe 
nemişcat, apoi deschise brusc ochii. Îşi trecu mâinile peste 
faţă, apoi se ridică sprijinindu-se mai întâi într-un cot. 

Dădu deoparte cuvertura şi se ridică. Picioarele îi 
tremurau, dar, sprijinindu-se de perete, începu să meargă. 
Faţa lui exprima o nelinişte animalică. Locuinţa era 
cufundată în linişte, ca o epavă, şi pasul lui incert, târât, 
provoca un ecou surd. De-a lungul coridorului se lovi de o 
etajeră şi trebui să se oprească o clipă ca să se odihnească. 
Intră în birou şi rămase orbit de lumina lampadarului pe 
care-l aprinsese. Îi trebuiră câteva clipe înainte ca ochii să i 
se obişnuiască cu lumina. Se repezi la birou. Cu mâini 


tremurătoare răvăşea lucrurile, muta cărţi, carnete de 
notițe, dar nu găsea ceea ce căuta: scrisoarea! 

Răsturnă nişte sertare, în timp ce respiraţia îi era din ce în 
ce mai anevoioasă. Zgomotul o trezise pe soţia lui care veni 
imediat. 

— Scrisoarea, spuse el, dă-mi scrisoarea! 

Femeia nu înţelegea: 

— Ce scrisoare?! 

— Ai luat-o tu! Era aici pe birou. Dă-mi-o înapoi! 

— Dragul meu, n-am văzut nici o scrisoare. 

Bancherul avea trăsăturile schimbate şi părea în pragul 
unui colaps. 

— L-ai dat-o lui Dino, nu-i aşa?! Ele confidentul tău. Doar 
el ştie să te înţeleagă! El, doar el este bărbat! Nu-i aşa?! 

Femeia îl susţinea, îl mângâia, căuta să-l calmeze, în timp 
ce lacrimile îi brăzdau faţa: 

— N-am văzut nici o scrisoare, ţi-o jur! 

Tonul ei disperat îl şocă şi-l determină să-şi schimbe 
imediat atitudinea. Mângâie mâna care îl susţinea braţul şi 
spuse: 

— N-am vrut să te jignesc! N-am vrut să te rănesc! Crede- 
mă! 

Dar faptul că soţia lui nu văzuse scrisoarea nu-l consolă, 
dimpotrivă, îi spori şi mai mult neliniştea: 

— A luat-o Alessi! conchise. A venit să spioneze şi a găsit-o. 

Ideea că scrisoarea sfârşise în mâinile lui Alessi era aşa de 
teribilă, încât îl făcu să se prăbuşească într-un fotoliu. 

— Alessi a luat scrisoarea şi noi suntem distruşi! 

Printre jaluzele sclipea lumina primelor zori. Drumul 
începea să se anime. Se trezi şi Giulia şi căută să înţeleagă 
din ce motiv tatăl ei părea consternat. 

— Trebuie să plec! anunţă hotărât bancherul. Unica 
speranţă de a salva situaţia e ca eu să plec imediat! Trebuie 
să mă duc în Sicilia, Ia tatăl meu. Bunul meu tată! 

— Dar nu poţi, tată! Doctorul a spus că ai nevoie de 
odihnă. 


— E o chestiune vitală! spuse bancherul pe un ton ce nu 
admitea replică. Dat fiind că eu nu sunt în stare nici măcar 
să mor, trebuie să salvez ceea ce se mai poate salva! 

Ca şi cum continua să-l frământe ceva obsesiv, repeta 
neliniştit: 

— Alessi are scrisoarea! Ticălosul! Suntem pierduţi! 

Spre nouă dimineaţa, Giulia l-a însoţit direct la aeroport. 
Era foarte alarmată: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, tată, explică-mi măcar ce 
s-a întâmplat atât de grav! 

Dar el fu de neclintit. 

— La întoarcere, dragă, la întoarcere, promise, sărutând-o 
pe obraz. Trebuie să vorbesc întâi cu bunicul. 

Nicola Antinari trăia ca un bătrân patriarh înconjurat de 
credincioşii săi într-un hotel spaţios la mare. În spate, 
gigantic, se profila vulcanul Etna. Fiul său îl găsi în grădină, 
în timp ce discuta aprins. În ciuda anilor, se gândi Carlo, 
dovedea mai multă energie şi vitalitate decât el. 

Se îmbrăţişară îndelung. 

— Te-ai hotărât să cobori din brumele nordului?! bombăni 
bătrânul. 

— Da, am venit la tine, zâmbi jenat fiul. Am nevoie de tine, 
tată! larăşi am nevoie de tine... 

— Ei, îmi imaginam eu! 

Părul alb şi lung îi înconjura capul precum coama unui leu. 
Îşi luă băiatul de braţ şi cu ton calm, afectuos, îi spuse: 

— Când erai mic, alergai întotdeauna la tatăl tău oricând 
dădeai de necaz. Vino, vino, acum ne aşezăm liniştiţi şi-mi 
povesteşti tot! 

Ceva mai târziu, tată şi fiu stăteau faţă-n faţă, la masă. În 
timp ce chelnerul le turna vin alb, rece, bătrânul zise: 

— Ei, şi-acum explică-mi ce nu merge! 

— Tată, banca e pe marginea prăpastiei! Totuşi nu mă simt 
în stare să accept afacerea aceea cu Yfter. E împotriva 
conştiinţei mele. 

Bătrânul ronţăia cu poftă o langustă. 


— Îţi faci prea multe scrupule pentru că abordezi prost 
chestiunea. Noi nu vindem arme. Dăm numai banii, dăm 
posibilitatea celorlalţi să încheie afacerea. Pe noi nu ne 
interesează despre ce afacere e vorba. Banul este cel ce 
unge şi face să funcţioneze angrenajele lumii. Atât şi nimic 
mai mult! Banul nu creează vinovâăţii. Şi, de altfel, dacă n- 
am face-o noi, ar face-o alţii. 

Fiul nu mâncă aproape nimic şi clătină capul deloc 
convins. 

— E ipocrizie, tată, oricum ai întoarce-o! Cu banii noştri 
noi favorizăm un colosal trafic de arme. Asta e esenţa 
problemei. lar armele acestea vor merge într-o ţară care le 
va folosi împotriva vecinilor, ca să invadeze altă ţară. Vor fi 
războaie, morţi, suferinţe. Eu la asta nu rezist, n-am 
cinismul să mă îmbogăţesc pe pielea altora, din sângele 
altora. Nu sunt atât de bărbat! 

— Vorbe, dragul meu! Să privim adevărul în faţă! Dacă tu 
renunţi la operaţiunea asta, eşti terminat, banca e lichidată. 
Şi totuşi eu o lăsasem în condiţii foarte bune. Era prosperă. 
Şi tu? Ai adus-o în pragul prăbuşirii, cu scrupulele tale, cu 
obsesiile tale. Banii, dragul meu, sunt geloşi şi posesivi ca o 
femeie. Trebuie să-i iubeşti, să le dai sufletul tău. Dacă nu, 
te abandonează şi rămâi cu mâinile goale... 

— Ai dreptate. Banca prospera cu tine. Dar cum, în ce fel? 
spuse fiul, înflăcărându-se deodată. i-o spun eu. Tuai 
folosit banca în mod sistematic pentru spălarea banilor 
murdari proveniţi din traficul de droguri. Şi, de multe ori, ai 
contribuit la dezvoltare comerţului cu arme. Eu pricepusem 
foarte bine metodele tae, dar voiam să rup cercul acela 
blestemat. Voiam să lucrez cu mâinile curate... 

— Nu se poate! 

O flăcăruie demonică luci în ochii bătrânului. 

— Dacă în jurul tău se învârt oameni cu mâinile murdare, 
ei bine, trebuie să ţi le murdăreşti şi tu puţin dacă vrei să te 
menţii pe poziţii, dacă vrei să rămâi în şuvoiul vieţii. Altfel, 
te aşezi pe mal şi priveşti. Îţi păstrezi mâinile curate, dar nu 


participi. Am fost clar? Nu exişti! Devii un om fără 
importanţă, un nimeni! 

— Ai fost foarte clar. Şi totuşi trebuie să existe un mod 
decent de a salva banca! De asta am venit la tine! 

Era deprimat. Îşi scoase ochelarii şi începu să-şi maseze 
rădăcina naşului. 

Bătrânul se gândea că acum era prea târziu ca să-l facă să 
mai deschidă ochii pe acest băiat atât de debusolat. Îl privi 
cu indulgenţa celui care instruieşte un copil. 

— Eu nu pot face miracole, spuse. Dacă nu accepţi 
propunerile lui Yfter, rămâne un singur lucru de făcut: Să 
vinzi tot. Corbii deja roiesc acolo, în speranţa să te vadă 
prăbuşit la pământ. Se vor arunca asupra ta. 

Fiul avea privirea pierdută pe întinderea albastră a mării. 
Începea să-l chinuie căldura. Se simţea din ce în ce mai 
indispus în faţa tatălui său, om cu instinctele încă treze, 
pragmatic până la cruzime în viziunea sa asupra lumii. În 
faţa acestui bătrân se simţea şi mai neajutorat. Spuse: 

— Ştii ce visez eu? Să dispar, să mă topesc de tot. 

Bătrânul avu un gest de nervozitate. Cu cine semăna 
copilul ăsta aşa mototol? 

— Ascultă ce-ţi propun! Tu acum odihneşte-te puţin. Eşti 
obosit după călătorie, eşti neliniştit pentru soarta băncii. Eu 
între timp caut o soluţie adecvată şi apoi ţi-o comunic şi ţie. 

A doua zi soluţia era gata. Era precizată pe două foi de 
hârtie pe care bătrânul le dăduse să fie bătute la maşină şi 
acum le întindea fiului său cerându-i să le semneze. O 
procură, un document prin care Carlo îi încredința tatălui 
său însărcinarea de a conduce banca şi bunurile aflate în 
posesia ei. 

— Tu mi-o semnezi, explică calm bătrânul, şi eu rezolv 
totul. Mă întorc să mă ocup de bancă personal. Şi o fac 
urmând dorinţele tale: Voi vinde imobile, voi ajusta conturi, 
în sfârşit, voi lichida afacerea în felul cel mai potrivit. 

La început, fiul n-a crezut. 

I-a aruncat bătrânului o privire perplexă. 


— N-o să mă trădezi şi tu, tată? N-o să fii şi tu împotriva 
mea?! 

— Şi pentru ce-aş fi? 

Bătrânul râdea vesel şi fiului i se păru sincer. 

— Nu, nu ai sângele rece necesar în acest moment ca să 
tratezi. Lasă-mă s-o fac eu! 

Fiul acceptă şi semnă procura. 

— Perfect, zise tatăl satisfăcut, acum aranjez eu totul! Tu 
între timp ia-ţi o vacanţă! Du-te să te relaxezi pe Semio. N- 
ai pus deloc piciorul pe insula aceea a noastră, atât de 
frumoasă. Dacă tot eşti aici, profită! Când ai să te întorci, 
totul va fi aranjat... 

Era în ochii bătrânului lucirea aceea halucinantă a 
boxerului care aşteaptă gongul de începere a meciului. 

INSULA. 

După ce scăpase din capcana de la vila lui Bert, Cattani se 
duse la Gara Centrală şi sări în primul tren. Se refugie din 
nou la mănăstire. 

Abatele l-a găsit mai răvăşit ca niciodată. Părea că vrea să 
se lupte cu lumea întreagă, dar era furios în primul rând pe 
el însuşi. 

— Idiot ce-am fost, repeta chinuitor, i-am adus asasinii în 
casă! M-am comportat ca un începător! E vina mea! 
Moartea lor mi se datorează! 

În ciuda tentativelor abatelui de a-l consola, continua să fie 
torturat de această idee fixă. Pierderea a încă unui prieten 
îl îndurera într-atât, încât îl golea de orice energie. 1 se 
părea că toate cadavrele acelea semănate pe drumul vieţii 
sale reprezintă preţul plătit de el încăpăţânării cu care 
luptase împotriva lor. Un preţ insuportabil, mai ales că 
rezultatele erau inexistente. Adversarii îşi schimbau 
înfăţişarea, se transformau, dar erau invincibili. 

Ce putea să facă de unul singur?! Păcătuise prin orgoliu şi 
acum conştiinţa i-o reproşa fără milă... 

Petrecu două zile reflectând, răscolind trecutul şi 
întrebându-se dacă în punctul acela mai putea exista un 


viitor pentru el. Gândul la Giulia se strecura deseori în 
meditaţiile sale. N-avusese nici măcar timp s-o salute, s-o 
avertizeze! Cine ştie cum o interpretase, ce gândea despre 
el în momentul acela! Îşi amintea chipul ei luminos. Dacă 
închidea ochii, reuşea chiar să-i simtă parfumul mâinilor 
care îi mângâiau faţa... 

Poate mai era loc încă, nu pentru fericire, dar măcar 
pentru o viaţă liniştită, o existenţă senină la care flecare om 
înţelept ar trebui să aspire. Da, împreună cu ea poate era 
încă posibil s-o ia de la capăt! 

Pentru a doua oară părăsi liniştea mănăstirii ca să se 
întoarcă în mijlocul tumultului vieţii. De la primul telefon pe 
care-l găsi, o sună pe Giulia. 

Ea era indignată. O lăsase aşa, fără nici un cuvânt de 
explicaţie, fără un „la revedere”! Ce făcuse, la urma 
urmelor ca să merite să fie tratată astfel?! Avea să-i mai 
spună şi altele cu prima ocazie. Dar acum, auzindu-i vocea 
la telefon, era atât de fericită că toată iritarea i se evaporă 
într-o clipă. 

Se uita la televizor când sunase el. De îndată cei auzise 
vocea, sări în picioare ca electrizată: 

— Unde eşti?! De unde suni?! Unde ai fost?! Ce s-a 
întâmplat? 

În loc de răspuns, el dădu dispoziţii pe un ton categoric şi 
un pic misterios. O aştepta pe autostradă, înainte de 
cantonul spre Bologna. 

— Ce s-a întâmplat? Eşti bine? Spune! Răspunde odată! 

— Vino imediat! repetă el şi închise. 

Giulia se uită la ceas. Era unsprezece seara. 

Îşi puse repede o jachetă, înşfacă poşeta şi ieşi din casă, 
coborând treptele câte două. 

La capătul autostrăzii, înainte de a ajunge la intrarea spre 
Bologna, văzu o staţie de benzină şi întoarse încet. Nu era 
nimeni în piaţetă. Se vedeau pompele de benzină, învăluite 
în ceaţă, drepte ca nişte fantome. Înaintă încă un pic, 
neliniştită, apoi se opri. Câţiva călători înfriguraţi intrau în 


bar. Cei de la staţia de benzină stăteau în cuştile lor de 
sticlă. 

În spatele coridorului spre toalete, i se păru că observă o 
umbră. Era el! Ţinându-se aproape lipit de zid, Cattani se 
repezi în maşină şi, înainte de a o saluta pe Giulia, privi în 
jur ca să vadă dacă n-o urmărise cineva. 

În sfârşit, păru mai relaxat. O cuprinse în braţe şi o 
strânse cum nu o mai făcuse până atunci: 

— 'Te iubesc, Giulia! Am nevoie de tine! 

— Dragostea mea! 

Era atât de fericită să audă cuvintele acelea. Era ca şi cum 
s-ar fi aprins pe neaşteptate un foc în interior şi o încălzea 
cu vâlvătaia lui. 

— Eram grozav de tristă fără tine! 

Nu mai înceta să-l sărute pe obraji, pe ochi, pe frunte. 

— Şi eu te iubesc! murmură. le iubesc atât de mult! 

Îi luă faţa în mâini iar ea rămase în tăcere, ghemuită lângă 
el, privindu-l, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că s-a 
întors cu adevărat. Brăzdându-i fruntea, o cută adâncă îi 
cobora până la rădăcina nasului, o adâncitură subţire, 
făcută de trecerea timpului şi de griji... Ca o cicatrice... 

— Oh, zise ea, asta nu vreau s-o mai văd aici! Trebuie s-o 
facem să dispară! 

Şi începu să netezească ridul cu vârful degetului. 

— Nu vreau să te mai văd aşa de crispat! Ai nevoie de 
linişte... de mine! 

Ca şi cum ar fi găsit dintr-o dată remediul, exclamă 
entuziastă: 

— Dar sigur! Ştiu eu ce ne trebuie: Te duc într-un loc de 
basm, unde ai să poţi, în sfârşit, sta în pace cu tine însuţi... 
măcar cu tine însuţi, căci eu îţi declar... război. 

Voia să plece cu el pe Semio, insula de lângă Sicilia care 
era proprietatea familiei Antinari de două generaţii. Pe 
aceeaşi fâşie liniştită de pământ din mijlocul mării pe care 
bătrânul bancher îl trimisese pe fiul său. 


Pentru Carlo, venirea pe insulă echivala cu un salt în 
trecut. Era o amintire plăcută, pentru că, de mic, îşi 
petrecuse acolo vacanţele şi de insula aceea se legau 
momentele cele mai plăcute ale vieţii sale. 

Acum însă, revăzând vila cea mare care domina înălţimea 
insulei, i se strângea inima. Domneau dezolarea şi 
pustietatea. Acolo unde, în dimineţile însorite se jucase, 
copil fiind, cu mingea, creşteau bălăriile. 

Începu să scotocească peste tot şi, într-o cameră, găsi 
multe obiecte care odinioară îi erau familiare: cărticele 
îngălbenite, un căluţ de lemn, un avion de placaj pe care-l 
construise cu mâinile lui. 

Luă aeroplanul acela fragil, cu aripi strâmbe, şi ieşi din vilă 
traversând gardul vopsit în alb. Cinci sau şase vrăbii se 
ridicară de pe un roşcov uscat, zburând iritate şi umplând 
aerul cu proteste stridente. Bancherul le privi cu o expresie 
încruntată. Părea unicul supravieţuitor al unui 
bombardament, care cutreieră rătăcit în mijlocul ruinelor. 
Soarele era apăsător şi reflexele lui străluceau pe mare. Îi 
făceau rău la ochi. 

Nu înţelegea de ce bătrânul său tată îl trimisese pe insula 
aceea singur. Poate voia pur şi simplu ca el să nu vadă 
persoanele cu care se întreținea, pentru că ar fi dezaprobat 
anumite relaţii şi că ar fi suferit din cauza lor. 

Într-adevăr, în acea zi, bătrânul avea la masă un musafir 
care i-ar fi tăiat pofta de mâncare fiului său. Era avocatul 
Terrasini! O vulpe bătrână pe care o întâlnea după 
neplăceri judiciare trecătoare, lipsite de importanţă. Nişte 
zgârieturi! 

Ciudat, conversaţia lui Terrasini s-a concentrat la un 
anumit moment chiar asupra insulei Semio. 

— Voiam să vă întreb, îi spuse bătrânului, dacă n-aţi fi 
dispus să-mi vindeţi o bucată din această minunată insulă. 

— Imposibil, răspunse bătrânul, asta nu mi-o puteţi cere! 
Semio este ca un blazon al familiei. Aşa ceva nu se atinge! 


Bănuiesc că vreţi să construiți aici unul din satele acelea 
turistice vulgare. 

Bătrânul continua să-şi scuture coama albă în semn de 
dezaprobare. 

— Îmi pare rău! Răspunsul meu e nu. 

— Nu-i nimic, interveni conciliant un alt personaj care 
stătea la masă cu ei, o namilă politicoasă. A fost, în orice 
caz, o fericită ocazie să vă vedem. 

Devoră o bucată enormă de friptură şi zise: 

— Afacerile vor veni, să lăsăm timpul să vorbească! 

— Sigur, spuse bătrânul, adresându-se matahalei. 
Dumneata, domnule contabil Biazzi, mi-aţi cerut să-l 
primesc pe avocatul Terrasini şi n-am ezitat pentru că 
totdeauna mi-aţi prezentat persoane foarte importante. 

Bătrânul se adresă lui Terrasini şi, arătând a patra 
persoană care stătea la masă: 

— Şi pe dânsul mi l-a prezentat tot Biazzi. 

Al patrulea personaj se numea Tano Cariddi. Era un 
bărbat îmbrăcat pe cât de elegant, pe atât de sobru. Avea 
părul negru şi lucios, ca de panteră, ochii duri, animați de o 
lumină sinistră şi privirea incredibil de fixă care părea că 
vrea să străpungă toate lucrurile asupra cărora se oprea. 

Expresia unui om care considera lumea o jucărie 
construită pentru folosul lui personal. Auzindu-se numit, 
chipul lui impasibil schiţă un surâs vag. 

Bătrânul puse o mână pe braţul lui Cariddi şi mărturisi că, 
la început, nu i-a făcut o impresie grozavă. Dar Biazzi a 
insistat rugându-l să aibă totuşi încredere căci garanta 
pentru el. Şi nu putea să nu-i dea dreptate acum: Ilano 
devenise indispensabil pentru el. 

— Sunteţi prea bun! spuse Tano, încercând să pară 
măgulit. 

Când Biazzi şi Terrasini se pregăteau să plece, ultimul 
reluă discuţia de mai înainte. 

— Dragă domnule Antinari, spuse cu ton vag aluziv, dacă 
vă veţi răzgândi în privinţa insulei, vă rog să-mi comunicaţi. 


Surâsul său avea ceva magnetic, un farmec pe care numai 
persoanele cu adevărat false îl au. 

Bătrânul rămase multă vreme perplex. Îl privi pe Tano şi 
întrebă: 

— După părerea ta ce voia acel Terrasini?! 

— Insula Semio! V-a spus-o doar! 

— Nuuu! spuse bătrânul cu capul lui mare lăsat uşor pe 
spate. Semio a fost pretextul. Aş vrea să înţeleg ce voia cu 
adevărat! 

Tano îşi puse o ţigară între buze şi o aprinse cu o brichetă 
de aur. 

— Vedeţi, spuse, avocatul Terrasini a avut o mulţime de 
probleme şi caută să reintre în joc. Investiţia în băncile 
dumneavoastră ar putea fi o ocazie de aur pentru el. L-ar 
propulsa iarăşi în top. 

— Capitaluri ale mafiei în banca mea?! 

— Terrasini are nevoie tocmai de un sistem de bănci ca al 
dumneavoastră, cu ramificații pe plan internaţional. 

Bătrânul se scarpină în cap, gânditor: 

— Capitalurile mafiei! spuse încet. 

Putea fi o mare ocazie de a salva banca şi munca a trei 
generaţii. 

Ca să-i confirme această absolută necesitate coborâse de 
la Milano şi Dino Alessi. 

— Băncii acesteia, zise directorul general, i-am dedicat 
toată viaţa mea. Dacă dumneavoastră şi fiul dumneavoastră 
vreţi să o lăsaţi să se prăbuşească, eu n-o să vă permit! 

Bătrânul răspunse că nu era cazul să dramatizeze situaţia. 

— Vom remedia totul, spuse ridicând mâna. Cu calm, vom 
reuşi! Pentru început Carlo mi-a semnat o procură. Aş 
putea să ţi-o girez ţie. Dar mai înainte trebuie să-mi spui 
absolut sincer dacă ar fi posibil să salvăm băncile fără 
această operaţie la care fiul meu se opune. 

— Absolut imposibil! 

— Şi dacă fiul meu insistă în a spune nu? 


— Aceştia sunt oameni care nu glumesc! se repezi Alessi. 
Dumneavoastră cunoaşteţi regulile jocului. Aţi fi putut să i-o 
băgaţi bine în cap şi băiatului dumneavoastră! 

— Bine, bine, de acord! îl potoli bătrânul. Nu-i capabil de 
aşa ceva şi asta o ştim demult. 

Se plimba cu paşi nehotărâţi, cu mâinile încrucişate la 
spate şi, deodată, se opri ca şi cum ar fi luat o hotărâre: 

— Îţi voi da procura şi vei semna tu în locul lui. Nu-i vom 
spune nimic. O să am eu grijă să-l conving. Ajunge? 

Îi aruncă lui Alessi o privire pătrunzătoare. 

— Ajunge? repetă el neliniştit. 

— Nu ştiu! Fiul dumneavoastră şi-a pierdut capul. Nu ştiu 
dacă va şti să-şi ţină gura închisă. E capabil să facă orice 
prostie. 

Bancherul se încruntă. 

— Am ajuns până aici?! 

— Până aici! Deci ce hotărâți, îmi daţi puteri depline? 

Bătrânul făcu semn afirmativ cu capul. Scoase din sertar 
procura şi i-o înmână lui Alessi. 

— Bine, spuse acesta din urmă, am impresia că nu mai 
sunt obstacole. Am ajuns la o înţelegere în toate privinţele. 

— Cu excepţia uneia! 

Alessi era la jumătate de drum, spre uşă. 

Se opri cu aer întrebător. 

— Despre ce e vorba? 

Bătrânul părea obosit şi neliniştit. Păstra foarte puţin din 
vitalitatea de odinioară. 

— Dino, aminteşte-ţi că e fiul meu! 

Fără nici o tresărire, ba chiar cu o nuanţă de nerăbdare în 
voce, Alessi murmură: 

— Bine, bine! 

Deschise rapid uşa şi ieşi. 

După două zile, Giulia şi Corrado au ajuns pe insula Semio, 
într-un golf mic unde puteau trage bărcile, căci, de cealaltă 
parte a insulei, se ridicau doar stânci. Erau siguri că nu vor 


găsi pe nimeni. De aceea au fost foarte surprinşi văzând 
poarta şi ferestrele deschise. 

Cine putea să se fi refugiat acolo? 

— Ei, strigă Giulia intrând înăuntru, e cineva?! 

Vocea ei trezi un ecou în camerele goale. 

Apoi totul rămase liniştit ca înainte. 

— Ciudat! 

— Controlează un pic pe-aici, îi sugeră Cattani, eu mă duc 
să arunc o privire în jurul casei. 

Giulia intră în marele salon cu terase enorme ce dădea 
spre mare. Era pustiu. Se apropie de uşa unui dormitor şi o 
deschise încet. Intră şi rămase stupefiată, îngheţată brusc 
de scena îngrozitoare care îi apăru înaintea ochilor. 

Legată de o bârnă din tavan era o funie de care atârna 
corpul tatălui ei. Omul avea faţa umflată, violacee. La 
picioarele lui era un scaun răsturnat. Limba îi atârna 
enormă şi sfidătoare. 

Brusc, Giulia fu cuprinsă de frisoane, îşi acoperi gura cu 
amândouă mâinile ca şi cum ar fi vrut să-şi oprească un 
strigăt de durere. Albă la faţă, se dădu câţiva paşi înapoi şi 
începu să urle. 

— Corrado! Corrado! 

El fu imediat lângă ea. O strânse la piept, ţinând-o strâns 
şi mângâindu-i părul. Îşi simţea corpul scuturat de un 
tremur violent. Când vorbi, Giulia ţipă cu ton isteric: 

— Nu trebuia să-l las! Nu trebuia! 

Cattani avu grijă să o ţină departe de camera în care 
cadavrul tatălui ei atârna lugubru de tavan. Se duse mai 
aproape ca să-şi dea seama cum îşi luase omul acela viaţa. 

Tatăl iubitei sale! 

Oare chiar se sinucisese cu adevărat? Cattani aprecie 
înălţimea de la bârna de care era legată funia. Erau cel 
puţin trei metri înălţime. Se întrebă cum făcuse bancherul 
să lege funia tocmai acolo sus. Urcându-se pe scaun, n-ar fi 
putut s-o facă. Nici nu se putea presupune că folosise o 


scară sau vreun dulap, pentru că nu se vedea nimic 
asemănător prin preajmă. 

O sinucidere deosebit de ciudată! Ciudată pentru că, la 
urma urmelor, omul poate se sinucisese cu adevărat. 
Tentaţia sinuciderii o avusese deja şi acum totul lăsa să se 
creadă că bancherul căzuse din nou pradă unei crize 
depresive. 

— Trebuie să-l informăm imediat pe bunicul! spuse 
îndurerată Giulia. 

Bătrânul petrecuse noaptea fără să închidă un ochi şi asta 
îi provocase o groaznică durere de cap. În zori, îl chemase 
pe Tano spunându-i să-l convoace de urgenţă pe Terrasini. 

Avocatul era acum acolo, în faţa lui, cam mirat de graba cu 
care îl chemaseră. 

— Ce este? V-aţi hotărât să vindeţi Semio? spuse cu 
surâsul lui antipatic. 

— Nu, zise bătrânul, nu-i asta! 

Strânse ochii deschişi la culoare şi deveni extraordinar de 
serios. 

— Am nevoie de ajutorul vostru. Vreau să vă propun o 
afacere! 

Exact în momentul acela sună telefonul. Tano răspunse şi, 
după ce a închis, se apropie de bătrân, anunțând cu o voce 
ce nu trăda nici o emoție: 

— O nenorocire! Pe insula Semio... 

— Fiul meu?! făcu bătrânul, neliniştit. 

— Da, reluă Tano. S-a omorât! 

Pentru înmormântare, Alessi venise de la Milano. 
Împreună cu el, sosise Anna, zdrobită de durere, cu ochii 
umflaţi, cu mâinile tremurând. Adusese cu ea partitura unei 
opere de Mozart şi ceru să fie îngropată lângă cadavrul 
soţului ei. 

— Era muzica lui preferată, spuse. 

Un medic, gâfâind ca toate persoanele grase, examina 
corpul lui Carlo. Apoi se aşeză calm, îşi puse ochelarii, luă o 


foaie şi notă cu o scriere măruntă că moartea se datora 
„sinuciderii”. 

Alessi luă certificatul. În timp ce-l făcea să dispară în 
buzunar, privirea lui se încrucişa cu cea a lui Cattani. Timp 
de o clipă, cei doi bărbaţi se priviră cu o ură teribilă. 

Faţa lui Corrado era atât de crispată, încât părea cu 
adevărat periculos. 

Tensiunile se calmară când micul cortegiu se puse în 
mişcare în direcţia vârfului insulei, unde era cimitirul 
familiei. 

Vremea nu participa la evenimentul acela nefericit. 
Soarele strălucea, cărarea prăfuită lucea sub razele 
extraordinar de luminoase. Ritmul trist al paşilor se 
amesteca cu zgomotul valurilor ce se spărgeau de stânci. 
Chiar în acel moment, cerul, indecent de albastru, fu 
străbătut de un stol de corbi. Asemenea unor cârpe negre 
umplură aerul cu chemările lor deprimante. 

Şi cu ei sunt înţeleşi! gândi Cattani. 

Giulia mergea sprijinindu-se de braţul lui. Din când în 
când îşi sprijinea uşor capul pe umărul bărbatului şi-şi 
înăbuşea cu greu câte un acces de plâns. Bătrânul Antinari 
deschidea cortegiul ţinându-şi capul drept, cu trăsături 
ferme, într-o expresie impenetrabilă. 

Dino Alessi avea un aspect glacial care exprima o mare 
siguranţă. Îi domina pe toţi şi părea chiar mai înalt decât 
propria lui statură. În grupul acela de învinşi, de păguboşi, 
el era unicul învingător adevărat. 

La terminarea ceremoniei, n-a vrut să piardă nici un 
minut. L-a luat deoparte pe bătrânul Nicola spunându-i 
grosolan: 

— Între noi doi acum! 

— Vrei să închei capitolul repede! a observat bancherul, în 
timp ce se prăbuşea pe un scaun, simțindu-se dintr-o dată 
foarte obosit. 

— Fără mine, nu mai eşti în stare să faci nimic! spuse 
Alessi. Trebuie să accepţi condiţiile mele! 


— Dă-i înainte, spune tot! Vrei să intri în consiliul de 
administraţie, fireşte! Cu ce cotă? Trei, patru la sută? 

Alessi îl privi drept în ochi şi şuieră: 

— Vreau unsprezece la sută! 

Bătrânul înghiţi în sec. Respira greoi. 

Spuse: 

— Familia mea posedă patruzeci la sută. Dacă tu iei 
unsprezece la sută, devii hotărâtor, pentru că poţi forma 
majoritatea împreună cu ceilalţi acţionari. 

— Sunt deja hotărâtor! Fără mine tu şi familia ta sunteţi 
ruinaţi. Nu e vina mea. Fiul tău te-a adus în situaţia asta! 
Nu avea firea potrivită pentru a fi bancher. 

— Da. Trebuie să ai stomac de oţel ca altău! 

— Sau ca altău! replică Alessi. 

Bătrânul plecă ochii: 

— Bine! Vei avea unsprezece la sută! 

Când Alessi îl părăsi pe bătrân şi se alătură celorlalţi, era 
complet transfigurat. Ochii îi străluceau de un orgoliu 
nemăsurat. O luă pe Anna de braţ pentru a sublinia că de- 
acum şi soţia bancherului îi aparţinea oficial lui. 

— Să mergem! spuse. 

Dar Anna nu voia să plece singură, ca şi cum ar fi avut o 
presimţire rea. 

— Vino şi tu! îi spuse Giuliei. Nu rămâne în locul ăsta! 

Puse cu afecţiune mâna pe braţul lui Cattani şi cu voce 
tânguitoare îi spuse: 

— Nu mi-o lua chiar acum, te rog! 

Fata o mângâie pe mama sa. Apoi o luă de umeri şi îi spuse 
duios la ureche: 

— Lasă-mă aici! Tu o ai pe Greta. Trebuie să te gândeşti la 
ea! 

— Dacă aşa vrei..., spuse femeia. 

Îşi şterse o lacrimă, se întoarse rătăcită uitându-se la 
feţele din jur, apoi îl urmă pe Alessi în direcţia bărcii. 

Bătrânul Nicola rămase uitându-se după ei până când 
deveniră un punct depărtat la orizont. Un singur punct! 


Pe faţa bătrânului se citea o ură nemăsurată. Fără să-şi 
dezlipească ochii de la mare i se adresă lui Tano: 

— Ce spui? Vom reuşi să-l doborâm pe bastardul de Alessi? 

— Sunt sigur că da, spuse acesta, aşteptându-se parcă la 
întrebare. 

Bătrânul se îndreptă inspirând adânc. Figura lui detaşată 
pe albastrul mării părea cea a unui leu care îşi rage mânia. 

Ca şi cum ar fi simţit gustul revanşei, îi spuse lui Tano: 

— Cum ajungem la hotel, cheamă.-l iar pe Terrasini! 
Trebuie să reluăm convorbirea întreruptă! 

BIJUTERIA. 

Marea era striată de coamele albe ale valurilor. Se iscase 
un vânt ce le făcea să se izbească de stânci într-un vuiet 
întunecat. 

Era fantastic! În alte împrejurări, Giulia ar fi rămas 
fascinată de acel magnific spectacol al naturii. Dar nu şi în 
momentul acela. Se simţea singură, disperat de singură. 
Ideea că tatăl ei se dusese pentru totdeauna îi umplea 
inima de o durere atât de sfâşietoare, încât simţea că 
înnebuneşte. De-abia acum înţelegea cât de legată fusese 
de omul acela melancolic şi visător. 

Corrado era acolo, lângă ea. Îi puse o mână pe umăr şi o 
sărută uşor pe păr. Ea se desprinse, aproape deranjată de 
gest. 

— Scuză-mă, murmură pe ton rugător, dar am nevoie să 
stau puţin singură... 

leşi în aer liber şi o luă pe cărarea care cobora până la 
micul cheu. Mergea cu umerii strânşi, cu gulerul de la 
jachetă ridicat, ca să se apere de vântul care îi dădea 
frisoane. Urcă în şalupa trasă la mal şi ambală motorul la 
maximum, lansându-se împotriva valurilor înspumate. 

Rămas singur, Cattani se familiariza cu vila. Se apropie de 
un perete pe care erau aliniate portretele de familie. Îl 
fascina mai mult ca toate capul familiei, bătrânul armator 
care îşi etala orgolios mustăţile răsucite. În fizionomiile 
strămoşilor căuta asemănări cu descendenţii. 


Dar ceva îi distrase atenţia. Dintr-odată, auzi un zgomot 
insistent care venea dintr-o cameră alăturată. Părea 
păcănitul regulat al unei maşini de scris. 

Cattani deschise uşa şi se găsi în faţa unui telex care bătea 
un mesaj. Viu interesat, rupse foaia din maşină şi citi ceva 
ce-l lăsă literalmente perplex. 

Mesajul provenea de la sediul sicilian al Băncii Antinari. Îi 
era adresat lui Carlo şi asta îl făcu pe comisar să înţeleagă 
că moartea aceluia era ţinută încă secretă de către bătrân. 

Nota aceea scrisă era menită să-l liniştească pe bancher: 
„Aşa cum aţi cerut, am luat măsuri pentru transferarea 
unui milion de dolari la Overseas Bank din Nassau”. 

Într-adevăr ciudat! Cum era posibil ca un om pe punctul 
de a se sinucide să trimită în străinătate un milion de 
dolari? Ce interes ar fi putut avea? Nu, gândi Cattani, asta 
n-o înghit! Trebuie să fie altceva! Puse telexul în buzunar şi 
se apropie de fereastră, meditând la comportarea 
bancherului. 

După ce suci şi răsuci problema pe toate feţele, i se păru 
că e aproape de soluţie. Deveni agitat, cum i se întâmpla ori 
de câte ori începea să întrevadă un fir. Poate că bancherul, 
ca majoritatea celor care supraviețuiesc unei tentative de 
sinucidere, nu mai avea nici o intenţie să moară. Poate se 
gândea să fugă. Voia să abandoneze totul repede şi să se 
refugieze în străinătate. De asta dăduse instrucţiuni să fie 
transferați acei bani... Acum, când se gândea mai bine, 
Cattani îşi amintea că avusese nişte dubii când controlase 
funia de care atârna corpul bancherului. Era legată de o 
bârnă din tavan prea înaltă, imposibil de atins de unul 
singur doar cu ajutorul unui scaun. Era mai mult decât clar 
că moartea bancherului era o crimă! 

Corrado începu să caute indicii. Examina în amănunt 
dormitorul lui Carlo Antinari şi, într-un sertar, găsi un 
pacheţel pe care era scris: „Pentru Giulia”. Înăuntru simţi 
ceva tare, compact. Cattani rupse hârtia şi găsi un 
casetofon mic. Imediat apăsă pe buton şl îi dădu drumul. 


Puțin răguşită, răsună vocea bancherului: „Dragă Giulia, 
comoara mea, înregistrez un mesaj pentru tine. Mâine va 
veni marinarul şi i-l voi da lui ca să ţi-l înmâneze la Milano. 
Aş vrea să vii aici, la Semio. Apoi vom pleca amândoi într-o 
lungă călătorie”... 

Erau cuvinte într-adevăr lămuritoare! Cattani se pregătea 
să asculte urmarea, dar deodată neplăcut surprins, închise 
casetofortul. 

Giulia, fără să facă zgomot, apăruse în spatele lui. 

— Lartă-mă, poate nu trebuia! spuse el. 

Ea nu răspunse. Îi luă casetofonul din mână şi apăsă iar pe 
buton. 

Vocea tatălui ei continua: „Eşti singura care mi-ai arătat 
înţelegere. Eu n-am avut întotdeauna înţelepciunea şi 
ocazia să răspund atenţiilor tale. Şi, ca să mă ierţi, am 
comandat un cadou pentru tine la Moncada, bijutierul 
sicilian, îţi aminteşti? Ei, scumpa mea iubire, îţi spun acum 
la revedere! Te aştept! 'Tata îţi trimite o sărutare”. 

Banda continua să se deruleze şi cu fâşâitul ei umplea 
tăcerea ce se aşternuse între cei doi. 

Lacrimile scăldau faţa Giuliei. Ea întinse mâna, opri 
casetofonul şi gemu: 

— Bietul tata! Era atât de singur! 

Netezi afectuos cu mâna patul tatălui ei, ca şi cum el ar fi 
fost acolo, cufundat în somn. Îşi şterse lacrimile şi, obosită, 
se îndreptă spre fereastră. 

Marea se liniştise şi vântul era acum doar un zefir uşor. 

— Vreau să plec! spuse Giulia. Mama avea dreptate! Nu se 
poate sta aici: E apăsător. Şi-apoi vreau să primesc cadoul 
tatei... 

Cattani nu ştia bine cum să reacționeze. Nu există cuvinte 
şi gesturi în stare să potolească durerile acestea. Întrebă 
doar: 

— Vrei să vin şi eu cu tine? 

Ea se întoarse, veni lângă el, îl sărută pe frunte: 


— Sigur că da! şopti. Te vreau tot timpul lângă mine. lartă- 
mă, dar sunt atât de tristă! 

Bijutierul, un tip foarte volubil, se arătă flatat de vizită. 

— Sunt onorat că tatăl dumneavoastră a ales modestul 
meu magazin. Sunt onorat de vizita dumneavoastră. Sunt 
onorat că bijuteria mea va împodobi nobila dumneavoastră 
persoană! 

Cu mii de plecăciuni, lăuda calităţile unei broşe de o 
frumuseţe excepţională. O raritate de aur cu un diamant 
roz în centru înconjurat de o broderie de briliante şi 
smaralde. 

— Am cumpărat-o la o licitaţie la Sotheby, la Londra, spuse 
bijutierul. Făcea parte din colecţia Pitt, o piesă foarte 
rafinată. A fost nevoie de multă răbdare ca să o restaurez. 
Dar... iat-o! 

Giulia luă cu delicateţe bijuteria cu ambele mâini. O 
lumină nouă strălucea în ochii ei. 

— E minunată! exclamă într-adevăr încântată. 

Bijutierul începu maşinal să facă plecăciuni: 

— Mulţumesc! E o plăcere să serveşti pe cei ce apreciază 
arta! Mai există doar un diamant asemănător acestuia. Se 
găseşte pe brăţara care forma o parură cu broşa asta. 

— Mi-o arătaţi? întrebă nerăbdătoare Giulia. 

— A luat-o tatăl dumneavoastră. Dar, cum îi plăcea mai 
puţin, i-a dăruit-o ei. 

— Cui? 

Bijutierul părea să-şi fi pierdut volubilitatea. Avu un surâs 
rezervat şi spuse: 

— Ştiţi, nu sunt autorizat... 

— Dar eu sunt fata lui, mie îmi puteţi spune! 

Bărbatul deschise un sertar şi luă nişte foi. Le controla pe 
furiş şi-apoi spuse: 

— Numele adevărat nu apare. Eu am notat doar 
„Agrippina”. Dar nu ştiu cine este. 

— O fi costat o sută de milioane! 

— Mult mai mult, domnişoară! zise bijutierul mândru. 


Giulia era stupefiată. Cine era această misterioasă 
„Agrippina” căreia tatăl ei îi făcea cadouri aşa de 
costisitoare? 

Nu-şi imaginase vreodată că ar fi putut exista o altă femeie 
în viaţa lui. 

Cattani reuşea să ia în calcul întotdeauna aspectul practic 
al lucrurilor. Întrebă: 

— A plătit amândouă bijuteriile împreună? 

— Nu! explică bijutierul, continuând să-şi consulte hârtiile. 
Lată aici: Au fost plătite cu două cecuri diferite, unul 
semnat de regretatul domn Antinari şi celălalt, cel pentru 
brățară, are semnătura unui oarecare Dino Alessi. 

Era într-adevăr foarte greu de înţeles. Era posibil ca tatăl 
Giuliei să aibă o amantă şi să-i facă cadouri plătite de 
Alessi? 

Era o problemă căreia Cattani nu-i putea acorda multă 
atenţie în acel moment. Altceva îl îngrijora. În faţa 
magazinului era parcat un Ford alb cu doi tineri înăuntru. 
Îşi dădu seama că îi urmăriseră pe el şi pe Giulia de când 
puseseră piciorul în Sicilia, părăsind mica insulă. 

În timp ce se îndreptau spre hotel, aruncă o privire în 
oglinda retrovizoare. Fordul alb era tot pe urmele lor! 

Mai târziu, printre jaluzelele ferestrei văzu maşina oprită 
în faţa hotelului. Unui din cei doi coborâse şi se îndrepta 
spre intrarea hotelului. Era mic şi îndesat. Privea nervos în 
jur. 

Giulia nu-şi dăduse seama de nimic. Cattani o sărută şi-i 
spuse: 

— Mă întorc într-un minut. Am uitat să-mi iau ţigări. 

Ajuns în hol, îşi dădu seama că tânărul mic şi îndesat se 
ascunsese afară, la intrarea secundară, în spatele unei 
coloane. Se apropie de el încet, pe la spate. Îl văzu sprijinit 
de zid. Purta o canadiană de stofă, avea părul lung şi în 
colţul gurii îi atârna o ţigară. Comisarul acţiona rapid. 
Mâinile lui apucară braţul tânărului şi-l răsuci la spate. 


Acesta nu avu nici cel mai mic gest de reacţie. Complet 
surprins, întoarse către Cattani o faţă umflată, cu o 
expresie îndurerată. 

— Îmi rupi braţul! scânci. Ce dracu' faci?! 

— Da, ţi-l rup, dacă nu-mi spui cine te trimite. Cine ţi-a dat 
ordin să mă urmăreşti? 

— Suntem prieteni! protestă celălalt. E pentru 
domnişoara. Bunicul ei ne-a trimis. A zis că trebuie s-o 
apărăm. 

— Atunci, du-ne la el! Dacă nu-i adevărat, o să aio 
surpriză urâtă. 

Bătrânul se pregătea pentru o seară specială. În grădina 
hotelului instalaseră un podium, unde o orchestră îşi acorda 
instrumentele. 

Alesese o masă mai într-o parte pentru că voia să stea 
liniştit cu musafirul său, Terrasini. Duse la buze un pahar de 
gin tonic şi bău cu poftă. În ciuda evenimentelor, era bine 
dispus. La dracu, se gândea, încă nu s-a născut cel care să-l 
înfunde pe Nicola Antinari! 

O fată cu fustă mini şi păr lung, negru, se apropiase de 
microfon şi-începuse să cânte. 

Terrasini o admira entuziasmat: 

— Ah, e minunată! 

— Văd că n-aveţi gusturi rele, domnule avocat. 

Dar pe bătrân îl preocupau alte subiecte. Spuse: 

— Tano v-a pomenit de ce v-am chemat, nu-i aşa? 

— Da. Propunerea dumneavoastră mă interesează mult. 

Bătrânul înghiţi o sorbitură de gin tonic. Îşi întoarse capul 
spre 'lerrasini, ca şi cum voia să-i comunice ceva secret. 

— Sunt fericit că vă interesează! Dar despre chestiunile 
practice, ce spuneţi? Alessi e bine introdus în anumite 
cercuri. Reuşeşte să treacă marfa fără probleme. Dacă 
dumneavoastră îi luaţi locul, sunteţi în stare să faceţi 
aceleaşi operaţiuni? 

— Vreţi să spuneţi finanţe, servicii secrete... Avem cu ei 
prietenii consolidate. Nu e nici o problemă. 


— Hmmm, mormăi bătrânul. Şi care-i preţul? 

— Acelaşi ca pentru Alessi. Procentul de unsprezece la 
sută mi-l treceţi mie împreună cu locul în consiliul de 
administraţie. Dumneavoastră veţi avea avantaje 
substanţiale, voi aduce capitaluri mari în băncile Antinari. 

Bătrânul reflecta. 

În jur era o atmosferă destinsă. În lumina estompată a 
lampadarelor se vedeau chipuri mulţumite şi surâzătoare. 
— Da, conchise bătrânul. E perfect! Mai e un amănunt. 

Ridică brusc privirea: o privire de gheaţă, întrebă 
precipitat: 

— Alessi?! 

Terrasini îşi luă o ţigară şi spuse cu nepăsare: 

— Afacerea asta vă aparţine! 

Conversaţia putea fi considerată terminată, când sosi 
tânărul mic şi gras să anunţe sosirea Giuliei. Bătrânul se 
scuză faţă de Terrasini şi merse să-şi întâmpine nepoata. O 
cuprinse cu un braţ, în timp ce Terrasini, care se pricepea 
la femei, rămase fermecat de acel exemplar de rasă. 

Imediat după aceea însă, ochii săi îl întâlniră pe Corrado. 
Oricât era de obişnuit să-şi păstreze sângele rece şi în 
împrejurări de enormă tensiune, nu putu să-şi reprime o 
mişcare agitată pe scaun în timp ce strângea spasmodic cu 
mâinile braţele fotoliului. O mânie surdă îi urâţea faţa. 

Şi Corrado îl văzuse. Se priviră intens câteva secunde. 
Părea că privirile acelea concentrate vor scoate scântei 
dintr-o clipă în alta. Era prima oară că se întâlneau după 
procesul în care acuzaţiile lui Cattani încercaseră să-l 
distrugă. 

Terrasini vorbi primul: 

— Nu pot spune cât sunt de fericit că vă văd, domnule 
comisar! 

— Nu mai sunt comisar! Dumneavoastră mai sunteţi 
avocat? 

— Sigur că da! De ce nu? 


— Aşa merg lucrurile în ţara asta! Vă felicit pentru 
consecvență! Dar cum vă explicaţi că ne întâlnim atât de 
des? 

Terrasini îşi întoarse privirea. Cattani reluă: 

— Cum de sunteţi pe-aici? 

— Afaceri! 

— Afacerile obişnuite, nu-i aşa? 

Terrasini nu avea un temperament irascibil, dar simţea că 
îşi pierdea răbdarea. 

— Cattani, nu vreau să vă mai întâlnesc! spuse cu 
hotărâre. 

— Nici eu pe dumneavoastră. Am ajuns să vă visez 
noaptea! 

— Nu ştiu dacă trebuie să mă consider onorat! rânji 
Terrasini. 

— Luaţi-o ca un avertisment. Dacă drumurile noastre se 
vor încrucişa din nou... 

— Sper, pentru dumneavoastră, să nu se mai întâmple! îl 
întrerupse Terrasini care simţea că se înfurie. În ultima 
vreme m-am schimbat, nu prea mai am răbdare! 

— Da, vă văd într-adevăr cam nervos. De ce oare? 

— Şi dumneavoastră ce faceţi aici? Sunteţi vânător de 
zestre acum? 

— Nu, sunt tot un vânător obişnuit: Vânez fiare... ca 
dumneavoastră. 

Înfuriat, Terrasini îşi ieşi din pepeni şi explodă: 

— M-am săturat! scrâşni printre dinţi. Să nu vă mai văd 
prin preajma mea! Dacă nu, o să vă strivesc ca pe-o insectă. 

Lovi cu putere masa şi plecă cât putu de repede. 

Rămas singur, Cattani văzu dincolo de uşa terasei cum 
bancherul îşi prezenta nepoata unui grup de persoane. 
După câteva minute, bătrânul se întoarse la masă în timp ce 
Giulia rămase să vorbească cu ceilalţi. 

— Ce-aţi făcut? spuse bătrânul, mi l-aţi înspăimântat pe 
Terrasini? 


— Nu-mi place să fiu urmărit. De ce aţi pus pe cei doi pe 
urmele mele?! 

— Pentru Giulia! Vreau să stau liniştit. Sunt îngrijorat 
pentru ea după sinuciderea fiului meu... 

— Fiul dumneavoastră, îl întrerupse Cattani, nu s-a sinucis 
de loc! A fost ajutat să dispară! 

Bătrânul rămase impasibil ca o statuie. 

Cattani scoase din buzunar telexul luat la Semio şi i-l 
arătă: 

— Cu totul altceva decât sinucidere! Uitaţi-vă aici, n-avea 
nici o intenţie să moară! Proiecta să fugă în străinătate. 

Mâinile osoase ale bătrânului răsuceau nervos foaia de 
hârtie. Însă el continua să rămână tăcut, în timp ce Cattani 
relua: 

— Eu ştiu şi cine L-a omorât! A fost Alessi! 

În acel moment, bătrânul îl privi cu ochii mari. 

— Cum puteţi spune enormităţi de felul ăsta”?! 

Implacabil Cattani îşi continuă tirul vorbelor: 

— Fiul dumneavoastră se opunea unei afaceri mari. Şi 
Alessi l-a eliminat. 

— Nu ştiţi ce vorbiţi! Alessi e o persoană foarte fidelă. 

— Cui? Sie însuşi! 

Cattani era uşor aplecat spre masă şi pe furiş examina faţa 
împietrită a bătrânului. 

— Sunt sigur că ştiţi perfect cum v-a murit fiul. Ştiţi că a 
făcut-o Alessi, dar nu vorbiţi pentru că sunteţi din acelaşi 
aluat. Afacerile înainte de toate! Banii! Sunteţi oameni care 
au depăşit dimensiunea umană. Aţi ucis sentimentele, aţi 
rupt orice frână. Şi toate astea le numiţi realism. Trebuie să 
fim realişti, să mergem la miezul lucrurilor. Asta spuneţi voi. 
Dar inimile voastre sunt moarte de-acum! 

— Aţi terminat predica? Credeţi că dacă eu aş şti că fiul 
meu a fost ucis aş sta aici liniştit? 

— Nu staţi deloc liniştit, spuse calm Corrado. L-aţi chemat 
pe avocatul Terrasini. Şi, dacă flerul meu nu mă înşeală 
încă, vin timpuri grele pentru Alessi... 


O singură clipă ochii bătrânului luciră, dar lui Cattani îi fu 
de ajuns ca să înţeleagă că flerul său funcţionase fără greş. 

VALIJOARA 

— Pe-aici, vă rog! 

Biroul din Roma al profesorului Mattinera era îmbrăcat în 
lambriu de lemn. În timp ce-l urma pe secretarul care-i 
arăta drumul, Dino Alessi căuta să identifice mirosul ce 
domnea în birou, un miros pe care-l cunoştea şi care, de 
fiecare dată, îl deranja. Era un amestec între mirosul 
agresiv al vreunei secretare, aromă de fum de pipă şi 
mirosurile animalelor exotice pe care Mattinera le pusese 
pe coridor şi prin camere, închise în cuşti mici. 

— Pe-aici, v-aş ruga! indică secretarul. 

Alessi intră într-o cameră goală. Secretarul închise uşa. Se 
aşeză pe un fotoliu şi puse valijoara pe genunchi. O 
mângâia cu atingeri uşoare ale mâinilor, ca şi cum ar fi fost 
o relicvă. O deschise, palpă mănunchiurile de bancnote 
foşnitoare de care era plină şi apoi o închise. 

Peste câteva minute, secretarul se întoarse. 

— Vă rog, spuse cu o plecăciune uşoară. 

Lăsase valijoara pe un fotoliu. Fu introdus într-o altă 
cameră, asemănătoare cu prima, având în plus o măsuţă pe 
care era aşezată o valijoară puţin diferită de a sa, avea 
marginile acoperite cu metal. 

Alessi o deschise: Conţinea fotocopii, litografii, hărţi 
topografice. 

Se auzi un uşor ciocănit la uşă. Era tot secretarul, cu 
valijoara lui Alessi. 

— Aţi uitat-o dincolo..., spuse politicos. 

Când uşa se închise din nou, se uită înăuntru. 

Nu mai era nimic în ea. Bancnotele dispăruseră. Fără să 
clipească, luă hârtiile aflate în cealaltă valiză şi le mută într- 
a lui. Închise cu grijă şi se îndreptă spre ieşire. 

La revedere, domnule Alessi! îl salută secretarul. 

La Milano se duse imediat la casa Antinari. Anna era 
cufundată în fotoliu cu un pahar de whisky în mână. 


— Te-ai întors repede, mormăi. Ce-ai mai pus la cale la 
Roma? 'Iot vreo înşelătorie de-a ta? 

Alessi continua să strângă în mâini valijoara şi nu se 
hotăra s-o pună jos undeva. 

— Ce-ai acolo? Vreo porcărie, nu-i aşa? 

Anna îl privea cu ochi înceţoşaţi de alcool. Moartea soţului 
ei îi făcuse insuportabile toate intrigile şi meschinăriile de 
care înainte nu făcea caz. 

Dino Alessi puse valijoara pe un covor şi se aplecă spre 
fotoliu s-o sărute. 

Ea îl respinse. 

— Fii atent, Greta ne poate vedea. 

El o luă de păr obligând-o să ţină capul pe spate. O sărută 
îndelung, în timp ce ea încerca în zadar să se desprindă. 

— Îmi placi mai mult când opui rezistenţă, rânji Alessi, 
muşcând-o uşor de gât. 

— "Ţi-a mers bine vreo afacere murdară! spuse ea cu 
dispreţ. Eşti totdeauna excitat când câştigi bani. 

— Ha, ha! râse el. Alcoolul ţi s-a urcat la cap! 

— Sunt îndeajuns de lucidă ca să înţeleg cât eşti de ticălos, 
îl înfruntă femeia cu un aer sfidător. 

Omul acela în ale cărui braţe se refugia cândva, acum îi 
era odios, insuportabil. Alcoolul îi dezlegase limba. 

— Sunt sigură, spuse, că bietul Carlo era la capătul 
puterilor şi tu l-ai lăsat să se înece fără să mişti un deget. 

Aruncă spre el băutura rămasă pe fundul paharului. 

— Asta nu trebuia s-o faci! urlă el. 

O lovi peste faţă cu o palmă violentă şi ea căzu la pământ 
cu un strigăt sufocat. 

— Carlo era un falit! şuieră Alessi cu vehemenţă. A făcut 
bine că s-a omorât! 

Ca un animal care îşi apără puii, Anna era gata să apere 
memoria soţului ei. Se ridică furioasă şi se aruncă împotriva 
lui Alessi căutând să-şi înfigă unghiile în faţa lui. 

El sări în lături în timp ce Anna, dezechilibrată, cădea pe 
jos trăgând în cădere şi sticla de whisky. Ca împietrită, 


rămase acolo, gâfâind, între cioburile de sticlă şi mirosul de 
alcool care se răspândea în cameră. 

În seara următoare, Alessi se întoarse, dar cu o atitudine 
complet diferită. Îi aduse un buchet de flori şi o trată cu 
multă atenţie, rugând-o să-l ierte. 

În cele din urmă, Anna se lăsă convinsă să-l însoţească la 
el acasă. Se culcă cu el în patul care de atâtea ori i se 
păruse locul mult visat, iar acum îi dădea o senzaţie de 
greață. 

Spre miezul nopţii, Alessi se sculă. Toropită de somn, Anna 
îl auzi vorbind la telefon în birou. 

Femeia se agită în pat, se sculă scuturându-şi părul 
frumos, despletit, şi îşi puse halatul. Pe jos era o cămaşă a 
amantului ei. Îi dădu un picior. 

Capul o durea groaznic şi trebui să se sprijine o clipă de 
pat. Îşi reveni şi făcu câţiva paşi. În cadrul uşii de la birou îl 
văzu pe Alessi de la spate cu receptorul telefonului lipit de 
ureche. Aceeaşi valijoara din ziua precedentă era pusă pe 
birou şi el ţinea o mână deasupra. 

Anna se retrase. Se duse pe furiş şi se aşeză pe marginea 
patului, lângă noptiera pe care era un alt aparat telefonic. 
Ridică receptorul uşor şi începu să asculte conversaţia. 

— Nu sunt probleme, spunea Alessi. Nu, nu, obstacolul 
acela a fost eliminat... Sinucidere. Şi medicul a confirmat-o. 
Suntem liniştiţi! 

De cealaltă parte se auzi o voce care, cu un puternic 
accent străin, întreba: 

— Şi bătrânul? Cum a primit-o? 

— N-a spus nici pâs. S-a conformat. Mi-a confirmat puteri 
depline şi putem continua. Am la mine documentele 
necesare... 

Anna, răvăşită de revelaţiile asupra adevăratului destin al 
soţului ei, zdrobită de cinismul amantului şi al socrului, 
puse cu mână tremurândă receptorul la loc şi se întoarse să 
spioneze ce făcea Alessi în birou. 


Îl văzu dând deoparte un tablou mare din perete, în care 
apăru deschizătura unui seif. Alessi îl deschise şi puse 
înăuntru valijoara. 

Imediat Anna se întoarse în pat. Veni şi el şi se aplecă să o 
sărute. În ciuda ororii pe care o încerca, ea îşi reprimă 
dorinţa de a se îmbrăca şi a fugi. 

Suportă încă puţin mângâierile bărbatului. Apoi, în sfârşit, 
el adormi. Când fu sigură că el dormea adânc, se strecură 
din pat şi se îmbrăcă repede. În vârful picioarelor intră în 
birou, dădu deoparte tabloul de pe perete şi luă valijoara 
din seif. 

Înainte de a părăsi casa, scrise un bilet ca să-l anunţe pe 
Alessi că se întorcea la Greta şi-l puse pe pat. 

Se întorsese doar de câteva minute în locuinţa ei, când 
soneria sună cu multă insistenţă. Să fi fost amantul ei care 
descoperise deja totul? Anna ascunse valijoara şi se duse să 
deschidă. 

Nu era Alessi! Dar surpriza femeii fu şi mai mare când îl 
văzu pe Cattani. 

— Dumneavoastră aici la ora asta?! Şi Giulia?! 

— Giulia e foarte bine, doamnă. Dar trebuie să vă vorbesc. 
Vreau mai întâi să ştiu dacă Alessi e în casă. 

Avea un aer foarte îngrijorat. 

— Nu, spuse ea, e la elacasă... 

Cattani îi confirmă femeii ceea ce ea deja înţelesese: Alessi 
era un asasin. Asasinul soţului ei. Al tatălui fetiţelor ei! 

— Acum însă, adăugă Corrado, riscă şi el să sfârşească 
rău. A intrat în joc mafia. El nu le mai serveşte şi vor să-l 
elimine. 

Femeia îşi acoperi faţa cu mâinile. Se prăbuşea lumea 
peste ea şi nu găsea forţa sufletească să reacționeze. Se 
sprijini de braţul lui Cattani. Simţea că, în ciuda tuturor 
lucrurilor, omul acesta era singura persoană în care putea 
avea încredere. 

— Veniţii spuse. 

Se duse să ia valijoara pe care o ascunsese. 


— Asta îi aparţine lui Dino. Trebuie să fie înăuntru ceva 
foarte important. Luaţi-o! 

Corrado deschise valijoara şi aruncă o privire peste hârtii. 
Chiar pentru un om ca el care văzuse multe la viaţa lui, 
materialul acela avu efectul unei lovituri de măciucă. Ridică 
privirea în care se citea o adâncă, enormă uluire. 

— Alessi e în mare pericol, spuse. Trebuie să fug imediat la 
el. Am să vă iau maşina, doamnă. 

Dar Alessi avea deja un alt oaspete. Puțin după ce Anna 
părăsise patul, soneria de la intrare începuse să sune 
violent. Alessi se trezi şi, încă ameţit de somn, se dusese să 
deschidă. 

— V-am deranjat? 

La intrare era Tano, bărbatul sumbru din serviciul 
bătrânului Nicola. Fără să aştepte răspuns intră, cu mâinile 
înfundate în buzunare, cu o grimasă sinistră întipărită pe 
faţă. 

În ciuda profundei neplăceri cauzate de ora nepotrivită, 
Alessi îl primi în birou. 

— Dar ce e aşa de urgent?! 

Tano îi băgă sub nas o foaie. 

— Semnează! spuse simplu. 

— Ce înseamnă asta?! 

— Înseamnă că ieşi din bancă! 

Alessi citi rapid foaia şi o aruncă dispreţuitor pe birou. 
Ceea ce citise i se păruse atât de nebunesc că-i tăiase 
respiraţia: 

— Nicola a înnebunit? urlă el mânios. Eu ar trebui să 
semnez foaia asta? Să accept să părăsesc banca şi să 
renunţ şi la afacere? 

Sări în picioare şi sprijinind pumnii de masă şuieră: 

— Nici prin gând nu-mi trece! 

Tano nu se descumpăni. Strecură mâna dreaptă cu un gest 
imperceptibil sub haină. Când apăru iar, ţinea un pistol. 

Alessi se simţi copleşit. Căzu brusc pe scaun. 

Mâinile îi tremurau şi le ascunse sub birou. 


— Dar fără mine nu puteţi duce la bun sfârşit afacerea! 
spuse pe un ton plin de speranţă. Numai eu am materialul 
necesar! 

— O va face altcineva în locul tău. Nu-ţi face griji! 

Ceasul bătea ora trei. Totul se petrecuse în câteva minute. 
Câteva minute care deschiseseră un abis înspăimântător în 
viaţa lui Alessi. El încerca încă, disperat, să răstoarne 
situaţia. 

— Nimeni nu poate termina afacerea fără mine, insista. 
Numai eu am, documentele necesare ca s-o fac. 

— Ce documente? 

— Sunt hârtii care trebuie să meargă în Bulgaria, 
Iugoslavia, în ţările care vor permite trecerea încărcăturii 
de arme. Şi, în schimb, vor primi aceste documente. 

Tano îl fixă cu ochi reci, imobili. 

— Semnează şi lasă poveştile! 

— Pot să ţi le-arăt, spuse Alessi, tremurând. Aşteaptă dacă 
nu mă crezi! Îţi arăt documentele pe care numai eu le 
posed. 

Dădu la o parte tabloul şi deschise seiful. Văzându-l gol, 
simţi o gheară în piept. Rămase nemişcat. Nu-i venea să 
creadă şi ezita. Respira greu şi, când se întoarse spre Tano, 
avea moartea în ochi. Ar fi vrut să-i explice, să-i povestească 
cum îşi procurase documentele acelea. Dar din gură îi ieşi 
doar banala constatare: 

— Nu mai sunt... 

Deloc înduioşat, Tano începea să dea semne de nerăbdare. 
I se adresă ca unui nebun. 

— Semnează! 

Palid ca ceara, Alessi se aşeză iar. 

— Dacă semnez ce mi se întâmplă?! spuse aproape 
scâncind. 

— Nimic! lau foaia şi plec. 

— Adevărat? 

— Ţi-o jur! 


Aruncând priviri bănuitoare spre 'Tano, Alessi despături 
foaia pe birou, luă un stilou şi semnă, împinse foaia spre 
omul cu pistolul. 

Acesta din urmă controla meticulos semnătura. Apoi cu un 
rânjet feroce ridică pistolul. 

— Opreşte-te! Am făcut ce-ai vrut, imploră Alessi, cu ochii 
plini de teroare. Ai jurat că mă laşi în pace! 

Şuieratul surd al glonţului tras prin amortizor îi trunchie 
vorbele. 

— Cu salutări din partea domnului Nicola, şuieră printre 
dinţi Tano. 

Mai trase odată. 

— Cu salutări de la fiul lui. Şi de la mine, conchise, trăgând 
a treia oară, în timp ce corpul lui Alessi aluneca greoi pe 
podea. 

În ciuda cursei nebuneşti, Cattani ajunse prea târziu. Se 
întoarse grăbit la casa Antinari, unde Anna, aflând de încă o 
moarte, începu să plângă neconsolată. 

— Or să ne omoare pe toţi, gemea. Pe toţi! 

— Nu-i prudent să rămâneţi aici, spuse Cattani. Pregătiţi-o 
pe Greta, vă duc într-un loc sigur. 

Luă valijoara cu hârtiile lui Alessi, le sui pe femeie şi pe 
fetiţă în maşină şi plecă. Destinația - mănăstirea care 
devenise un fel de refugiu al lui în caz de forţă majoră. 

Se duse imediat la abate. Închise uşa după el şi, cu un aer 
misterios, îi arătă valijoara, spunând că vrea să-i arate 
conţinutul într-adevăr senzaţional. 

Pe măsură ce vedea conţinutul foilor, pe faţa abatelui se 
întipărea o expresie de stupoare. I se perindau pe sub 
priviri hărţi topografice cu unele zone puse în relief de 
puncte roşii. Erau planuri, fotografii luate de la înălţime din 
unele zone muntoase. Şi pe ele o mână sigură trasase un fel 
de păienjeniş punând în evidenţă unele puncte cruciale. 

Ca să vadă mai bine, abatele scoase din sertar o lupă. Era 
tot mai tulburat şi adâncit în reflecţii întunecate. În sfârşit, 
dădu frâu liber adâncei sale amărăciuni. 


— Doamne, la ce-am ajuns! Spuse. Aici e prezentat tot 
sistemul de apărare cu rachete. Asta mi se pare a fio zonă 
din Veneto. 

— Nu ajunge un simplu funcţionar corupt ca să procure un 
asemenea material! spuse Cattani. 

— Nu, sigur! Probabil s-a deranjat cineva mult mai de sus 
pentru lucrul ăsta. 

— Sigur! spuse Cattani. Şi dumneavoastră trebuie să 
faceţi ceva! 

Abatele se întoarse brusc spre el. Cattani îi aruncă o 
privire penetrantă. 

— Eu ştiu totul despre dumneavoastră! Despre trecutul 
dumneavoastră. Ştiu că aţi ales calea aceasta doar de câţiva 
ani. Dar înainte eraţi un personaj politic. Unul cu autoritate 
în materie! 

Abatele ridică privirea spre cer şi, pentru o clipă, păru că 
s-a întors în timp, într-o altă lume, o lume din care el se 
retrăsese în mod deliberat. 

— Lucruri de demult! o reteză scurt cu un gest obosit al 
mâinii. 

— Dar sunteţi capabil să vorbiţi cu prieteni vechi. Haina pe 
care o îmbrăcaţi vă conferă o şi mai mare autoritate. 

Urmă o clipă de tăcere plină de tensiune. Abatele păru 
deodată într-o dispoziţie foarte rea. Îşi drese glasul şi 
spuse: 

— Ce vrei de la mine? 

— Trebuie să mă ajutaţi, se înfierbântă Cattani. Cu 
complicitatea oamenilor puterii cineva organizează un 
trafic de arme colosal. Ţările din Est favorizează operaţia şi 
în schimb obţin planurile noastre de apărare. Nu vi se pare 
monstruos?! 

Chipul abatelui luă acum o expresie detaşată. Spuse: 

— Ce pot face eu?! 

— Vreţi să vă spălaţi pe mâini? Vreţi să-i lăsaţi să 
reuşească? Vând arme, secrete militare şi dumneavoastră, 


care aţi putea să-i opriţi, nu mişcaţi un deget?! Nu mi se 
pare o comportare foarte creştinească! 

De la ferestrele arcuite, mici ca o ferestruică de cetate, se 
vedea verdele munţilor solitari şi maiestuoşi. El alesese 
lumea aceasta a liniştii, gândi abatele, dar iarăşi lumea de 
jos, cu avatarurile şi intrigile ei, ameninţa să-l absoarbă. 

— Lasă aici hârtiile astea! spuse. Trebuie să reflectez bine! 

Cattani ieşi gândindu-se că, până la urmă, el era cel care-l 
convertise pe călugăr... 

ABATELE. 

Profesorul Mattinera îşi roti ochii mici şi cenuşii în spatele 
lentilelor. Pe faţa lui ascuţită se amestecau sentimente de 
plăcere şi surpriză. 

— Dumneavoastră aici! 

În spatele biroului imens, corpul lui uscat şi cam încovoiat 
sărise în picioare ca un resort. 

— Vă rog, intraţi! 

Cu un surâs mieros, ieşi în întâmpinarea abatelui care 
apăruse în prag şi stătea acolo, ezitând. 

— Ce plăcere să vă revăd! 

Mattinera întinse mâna şi abatele i-o strânse, în timp ce 
continua să privească în jur ca un om care se întoarce 
pentru prima oară în locurile unde şi-a petrecut copilăria. 

Meditase îndelung înainte de a pleca. Ideea de a putea 
face ceva, de a opri traficul murdar şi a pune capăt şirului 
aceluia de crime, îl convinsese. Intrase în acţiune şi se 
dusese la Roma. Într-o vreme, în capitală, fusese o persoană 
foarte ascultată. Ştia prin ce metode se exercită influenţa. 
Cunoştea defectele şi viciile oamenilor puterii. 

— Poftiţi, intraţi! Faceţi-mi onoarea! 

Mattinera aproape îl împinse spre un fotoliu, în faţa 
biroului său. Cu ani în urmă, când abatele era profesor 
universitar, el fusese mai întâi studentul său, apoi îi stătuse 
alături ca asistent. Văzându-l acum în haine de prelat, cu 
faţa impenetrabilă, simţea şi mai mult respect. 


Dar, când îşi aţinti ochii pe foaia pe care abatele i-o 
întinsese pe birou, Mattinera se crispă şi botul lui de 
nevăstuică avu un zvâcnet violent. Nu reuşea să-şi explice 
prin ce filieră necurată ajunsese foaia aceea în mâinile 
prelatului. Era una din hârtiile secrete furnizate lui Alessi. 

— Până acolo, în munţii mei, spuse abatele, au ajuns 
semnale despre un plan abominabil. Cineva urzeşte în 
secret să vândă sistemele de apărare ale ţării. Tu eşti foarte 
bine introdus în cercurile influente. Trebuie să mă ajuţi să-i 
blocăm pe cei ce pun la cale acest complot odios. 

— Eu? Ce pot face eu?! se eschivă Mattinera. 

— Trebuie să anunţi dispariţia unei documentaţii 
impresionante. Eu ţi-am adus o foaie, de altfel foarte 
semnificativă, dar am în mână o valiză plină cu documente 
asemănătoare. 

Mattinera deveni palid şi reuşi cu greu să-şi domine 
spaima. 

— Poate, adăugă, aş avea nevoie de tot materialul ca să mă 
MiŞC... 

— Foaia asta sunt convins că ajunge! Restul e la loc sigur, 
la mănăstire. 

— Dar, concret, ce sugeraţi dumneavoastră? 

— Ar trebui să ceri o anchetă pentru a afla cum a fost 
posibil să dispară aceste documente. 

— E cam greu, spuse Mattinera. Dar pot să încerc. 

— Trebuie să-mi promiţi! 

Mattinera îl privi cam jenat. Strânse din ochi în spatele 
lentilelor şi spuse: 

— Promit! 

Dar bătrânul abate, cu experienţa de viaţă şi cunoaştere a 
sufletului omenesc, surprinse expresia perfidă de pe chipul 
lui Mattinera. N-ar fi jurat că fostul lui asistent îşi va 
respecta promisiunea. Când se întoarse la mănăstire, îi 
mărturisi lui Cattani dubiile sale. 

— M-am adresat unei persoane cu siguranţă foarte 
influente. Dar trebuie să vedem dacă se poate mişca, dacă 


poate interveni. 

Deschise braţele şi conchise: 

— Să aşteptăm! 

Abatele nu-şi imagina cât de profund se schimbaseră 
relaţiile între oamenii puterii de când îmbrăcase el haina de 
prelat. Nu cunoştea noile alianţe. Altfel n-ar fi comis tragica 
eroare de a se adresa tocmai lui Mattinera. 

Omul acela cu aerul lui alunecos devenise axul în jurul 
căruia se roteau afacerile cele mai scandaloase, în timp ce 
abatele neştiutor aştepta de la el o faptă bună, Mattinera 
declanşa alarma printre prietenii săi de afaceri. 

— Da excelenţă, spuse la telefon, v-am relatat situaţia 
exactă! 

De cealaltă parte a firului se auzi o voce mânioasă: 

— Mi-aţi relatat?! Cu ce scop?! 

— Ştiu, spuse Mattinera. De mine depinde să iau o 
hotărâre. Mă iertaţi, dar în anumite momente am nevoie de 
sprijinul cuiva. 

— Ce tot spuneţi?! replică enervată vocea de la telefon. 

Brusc comunicarea se întrerupse. Interlocutorul lui 
Mattinera închisese. 

ÎI lăsaseră singur! Trebuia să se descurce cu propriile 
forţe. Se lăsă pe spate sprijinindu-şi capul pe spătarul 
fotoliului şi închise o clipă ochii. 

— De dumneavoastră depinde, domnule profesor, nu-i aşa? 

Omul aşezat în faţa biroului, tăcut până atunci, vorbise pe 
un ton ce se voia încurajator. 

Terrasini deschise braţele ca şi cum ar fi vrut să spună că 
nu era o problemă atât de grea. 

— Noi suntem gata. 

— Da, dar nu trebuie făcută multă vâlvă. Ela fost un om 
important. Dacă i se mişcă un fir de păr se declanşează un 
scandal colosal... 

— Vom vedea! spuse Terrasini cu un gest dezinvolt. 

De îndată ce 'Terrasini ieşi din cameră, Mattinera îşi scoase 
încet ochelarii şi îşi lăsă capul pe masă cu mâinile 


încrucişate. Trebuia să câştige timp, să se calmeze! Ideea 
că-l trădase pe bătrânul lui profesor făcea să i se revolte 
stomacul. Primul lui impuls fusese să se repeadă personal la 
mănăstire, să ceară documentele şi să-l înspăimânte de 
moarte pe abate, convingându-l să-şi ţină gura. 

Dar ar fi servit la ceva? Gândindu-se bine, Mattinera era 
sigur că nu. Încăpăţânatul acela de abate nu l-ar fi iertat 
niciodată. Era dureros de convins de asta. Şi totuşi nu 
încerca remuşcări pentru ceea ce devenise. Mai degrabă 
încerca, împotriva abatelui, un resentiment pe care nu 
putea să-l înţeleagă, să şi-l explice. 

Omul acela cu haină de monah lua înfăţişarea conştiinţei 
sale. Asta au sfinţii odios: Nu te lasă să dormi! Atunci 
Mattinera începu să cocheteze cu ideea de a-l strivi, de a-l 
distruge. Fu de ajuns gândul acela ca să-şi facă curaj, încet- 
încet. 

În noaptea următoare la mănăstire urca o maşină cu patru 
pasageri. În timp ce călugării dormeau, aceştia intrară în 
interior şi se împărţiră în două grupuri. Primii doi alunecară 
ca nişte umbre până la chilia abatelui. 

Aruncară fasciculul unei lanterne pe faţa acestuia, care se 
trezi brusc. Înainte de a-şi da seama de ce se petrece, fu 
țintuit de pat cu o împuşcătură surdă, trasă prin amortizor. 

După câteva secunde, apărură în cadrul uşii ceilalţi doi 
bărbaţi, ca nişte îngeri ai morţii. Târau un corp fără viaţă. Îl 
târâră până la patul abatelui şi-l întinseră peste corpul 
acestuia care zăcea cu braţele încrucişate, cu faţa în sus, cu 
ochii între-deschişi, contemplând de-acum eternitatea. 

Sub spotul de lumină al lanternei, corpul pe care-l 
întinseseră căpătă o identitate: Era Anna Antinari. Asasinii 
creau o punere în scenă macabră. Voiau să lase impresia că 
avusese loc o întâlnire amoroasă între femeie şi abate. îi 
puseră acestuia un pistol în mână. În ochii celor ce vor 
reconstitui cum se petrecuseră lucrurile, trebuia să pară că 
abatele o omorâse pe femeie înainte de a îndrepta arma 
spre sine însuşi. 


Omul cu lanterna mişca întruna fasciculul luminos. Cele 
două corpuri fără viaţă păreau că se topesc în aer, 
suspendate între lumini şi umbre. Unul dintre asasini căuta 
frenetic ceva. Deschise uşa unui dulap în perete şi văzu 
ceea ce căuta: valijoara cu documente. O luă şi, împreună 
cu ceilalţi complici, se topi în noapte. 

Cattani nu avu tăria să i-o arate micuţei Greta pe mama ei 
moartă. O încredința pe fetiţă călugărului Bernardo. Greta 
intrase cu o mirare nespusă în universul acela de îngeri şi 
păstori de ceramică. 

— Frumos! exclama ori de câte ori lua în mână vreuna din 
figurinele acelea cenuşii. 

Muia câte un deget în vasul cu culoare şi o întindea pe 
statuete. Uneori se oprea, absorbită, pe punctul de a 
plânge. Călugărul îi distrăgea atunci atenţia. Ea îl privea 
tristă şi gemea: „Mămica nu mai e!” 

Giulia se întorsese din Sicilia. Era complet distrusă, 
copleşită de noua nenorocire. 

Se refugie la umbra unui copac mare de pe vârful dealului 
ce domina o vale înverzită şi adâncă. Se sprijini de trunchiul 
secular al copacului, cu privirea fixată jos, în vale. Simţea 
un fel de ameţeală dureroasă. 

— Pentru ce?! clătina capul. Ce blestem urmăreşte familia 
mea?! 

În spate, fără ca ea să-şi dea seama, apăru Cattani. În 
încercarea de a o consola, o luă în braţe. Dar, pe 
neaşteptate, ea se desprinse: 

— Lasă-mă! strigă. Lasă-mă singură! Nu vreau să te mai 
văd! 

Începu să-l lovească cu pumnii în piept. 

— E numai vina ta! Numai vina ta! 

Lacrimile îi umplură ochii în timp ce continua să lovească 
orbeşte, fără forţă, deznădăjduită. 

— Tu ai adus nenorocirea în familia mea! Din cauza ta e 
totul! Blestematule! 


Lipsită de-acum de energie, Giulia se abandonă în braţele 
lui Corrado. 

Cu mâinile cu care mai înainte îl lovea, acum îl mângâia. 

— Doamne, ce am spus?! lartă-mă, dragostea mea, iartă- 
mă! 

Şi-l mângâia şi îl săruta pe faţă, pe frunte, pe piept, pe 
haine. 

— Nu mai ştiu ce spun, dragostea mea! Sunt zdrobită! 
Ţine-mă strâns, te rog, nu mă lăsa singură! Ţine-mă! [ine- 
mă! 

Corrado o strângea în braţe tăcut. Simţea corpul ei 
zguduit de suspine şi încerca să o calmeze mângâindu-i 
blând părul. 

— Poate era mai bine pentru tine, spuse, dacă nu ne mai 
revedeam după prima întâlnire. Dar de-acum suntem în 
mâna destinului. 

Ea îl sărută uşor. 

— Nu-mi spune lucruri triste, te rog... 

Apărură şi alte personaje importante la înmormântare. 
Veni deputatul Tarsoni, vechi prieten al abatelui, un om cu 
un aer preţios, obişnuit să se adapteze exigenţelor puterii. 

— Îl cunoşteam de când eram tineri, îi explică Iui Cattani. 
Am străbătut mult drum împreună în politică. M-a surprins 
când a hotărât să abandoneze totul. Dar ţineam la el. Şi el 
ţinea la mine. M-a căutat alaltăieri la biroul meu de Ia 
Camera deputaţilor. Mi s-a părut foarte îngrijorat. 

Cattani fu foarte interesat. 

— A venit numai la dumneavoastră? întrebă. 

— Nu, explică deputatul Iarsoni, a mai făcut o vizită. S-a 
dus la profesorul Mattinera. Nu ştiu dacă-l cunoaşteţi. 

— Vag, spuse Cattani. Cred că i-am auzit numele pe 
undeva. 

— E un personaj cu mare greutate. Unul care contează cu 
adevărat. Ştiu sigur că abatele l-a căutat pentru că mi-a 
spus: „Am venit la tine şi acum mă duc la Mattinera, pe 
urmă, mă întorc în refugiul meu. Sunt deja obosit.” 


Curiozitatea lui Cattani era tot mai intensă. 

— Şi acest Mattinera n-a venit la înmormântare? 

— Nu, nu este, spuse deputatul Tarsoni. Ciudat, într- 
adevăr, poate era prea ocupat... Dar e soţia lui! Uitaţi-o, 
acolo jos! 

Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cam plinuţă. Îşi 
apăsa o batistă peste ochi, descoperindu-şi încheietura 
mâinii la care purta o brățară masivă cu o piatră mare. 

Cine era profesorul Mattinera? Cum de era în stare să 
exercite această putere enormă rămânând totuşi în umbră? 

Cattani se apropie de Bernardo, călugărul cu statuetele, 
şi-l întrebă dacă Mattinera venise vreodată la mănăstire să-l 
caute pe abate. 

— Da, venea uneori. Aducea exemplare din cărţile sale, 
care erau păstrate în biblioteca mănăstirii. 

Călugărul îl conduse pe Cattani spre bibliotecă, îi arătă 
volumele care purtau semnătura lui Mattinera. 

— Este un cercetător al istoriei romane, explică călugărul. 
Aici e chiar şi un exemplar din teza lui de licenţă. 

Scoase un volum legat şi i-l întinse lui Cattani: 

— Uite aici! Şi-a luat licenţa cu abatele... 

Cattani ridică coperta groasă şi rămase perplex când citi 
titlul tezei de licenţă: „Agrippina, un exemplu de sub-putere 
a Romei imperiale”. 

Agrippina! Acelaşi nume pe care-l rostise bijutierul 
sicilian! 

Tatăl Giuliei trimisese în semn de omagiu o brățară cu 
briliant încastrat unei doamne ce se ascunde sub numele de 
Agrippina. Brăţara aceea o văzuse acum câteva minute la 
mâna soţiei lui Mattinera. Te-am găsit, în sfârşit! se gândi 
Cattani. 

Pe neaşteptate simţi o forţă nouă răspândindu-i-se în corp. 
Călugărul văzu vibrând în ochii lui o lumină provocatoare. 
Ca şi cum stupoarea resemnată şi descurajarea de până 
atunci se topiseră. 

Corrado avea aerul unui om decis să dea o nouă bătălie. 


Se îndreptă repede spre chilia abatelui şi deschise o ladă 
mică fără să mişte grămada de cărţi de deasupra. Înăuntru 
erau alte volume. Le aruncă furios şi îşi luă de pe fundul 
lăzii pistolul. I-l dăduse abatelui promițând să nu-l mai 
folosească niciodată. 

Îi potrivi încărcătorul şi şi-l puse la brâu. 

— Doamne, trebuie opriţi! Dacă au ajuns până aici..., mai 
au puţin şi ţi se urcă în cer..., şopti el ca o rugăciune. 

PROFESORUL 

— Ce-ai să faci acum? Încotro? 

Giulia era în picioare în faţa lui Cattani, gata de plecare. 

— Mă duc la Roma, spuse el. Afacerea asta durează de 
câtva timp şi cred că am descoperit pista potrivită ca s-o 
închei. 

Ea se întrista şi, trecându-şi o mână peste frunte, spuse: 

— Te-apuci iar de vânătoare? 

Îl privea, neliniştită: 

— Iar fugăreşti fantome de neprins? Va fi vreodată o clipă 
de linişte pentru tine..., pentru noi? 

Cu degetele ei lungi îi mângâie trăsăturile aspre ale feţei. 

— Am încercat să înţeleg ce te împinge, dar nu ştiu să-mi 
explic. Te văd ca pe un om din alte vremuri, ca pe un 
cavaler fără teamă şi prihană care luptă împotriva celor răi. 

Întoarse spre el o privire obosită şi continuă: 

— Ai să reuşeşti să învingi?! Ai să reuşeşti tu singur, bietul 
meu Corrado? 

EI îşi întoarse privirea în altă parte, ca şi cum ar fi urmărit 
un gând depărtat. Simţea sub haină atingerea caldă a 
pistolului. 

— Ce alternativă aş avea? întrebă la rândul lui. Să mă 
prefac că nu s-a întâmplat nimic? Să uit? 

Scutură energic capul: 

— Nu, m-ar mustra conştiinţa toată viaţa! 

Ea îl privi, cu încăpățânare: 

— Bine! Du-te! Eu mă întorc în Sicilia, la bunicul. Pe Greta 
o las aici, la mănăstire. N-am văzut-o atât de fericită 


niciodată. Oamenii aceştia cucernici au ştiut să-i dea o 
bucurie pe care nu a cunoscut-o înainte. 

De îndată ce a ajuns la Roma, Cattani s-a dus direct la 
biroul profesorului Mattinera. Era hotărât să-l înfrunte pe 
omul acela în mod energic, să-l apuce, dacă era necesar, de 
guler, să-l scuture până îl va înspăimânta de moarte şi să-i 
strige: „Mărturiseşte, spune că ştii cine l-a ucis pe abate!” 


Deputatul Tarsoni fusese foarte clar. Abatele întâlnise 
numai doi oameni în timpul călătoriei la Roma: pe el şi pe 
profesorul Mattinera. De data asta, îl avea la mână! 

Când intră în biroul profesorului, Cattani era crispat, ca o 
fiară ce simte prada aproape. Secretarul îl privi rapid din 
cap până în picioare şi avu imediat convingerea că era un 
tip care aducea necazuri. Încercă să-l respingă. 

— Profesorul e în şedinţă, spuse. Va dura şi nu cred că azi 
vă poate primi. 

Era nevoie de mai mult ca să-l poţi respinge pe Cattani. 
Înainta imperturbabil pe coridor, în timp ce secretarul 
încerca să-l oprească şi să-i bareze drumul. 

— Unde mergeţi? Aţi înnebunit? 

Secretarul căscă ochii fără să mal opună vreo rezistenţă. 
Comisarul deschise o uşă ce dădea într-o cameră goală. 
Intră şi se aşeză comod pe un divan, acelaşi pe care stătuse 
Dino Alessi când venise să ia documentele secrete. 

Secretarul închise uşa resemnat şi, când se retrase în 
camera lui, apăsă pe un buton al interfonului ca să-l 
avertizeze pe Mattinera de prezenţa acelui personaj 
inoportun. 

— Dar cine e?! întrebă enervat profesorul. Expediază-l! 
Ocupă-te de asta! 

El personal trebuia să se ocupe de altcineva, în faţa lui 
stătea Terrasini căruia îi exprima propria supărare pentru 
ce se petrecuse la mănăstire. 

— Trebuiau doar recuperate documentele! şuieră 
profesorul. Nu era necesar măcelul acela! 

— Aşa e, aveţi dreptate, spuse liniştit Terrasini. Dar 
abatele ştia prea multe! Vă simţeaţi în siguranţă cu mina 
aceea ambulantă care putea exploda dintr-un moment în 
altul? 

— Şi doamna Anna? se înfierbântă profesorul. Ce legătură 
avea ea?! Pentru ce înscenarea aceea scârboasă cu 
cadavrele aruncate unul peste altul?! 

— Precauţii! 


Terrasini nu-şi pierdea niciodată calmul. 

— Cercetările puteau deveni periculoase. Aşa s-au oprit 
însă imediat. Nimeni nu voia să aprofundeze cazul unui 
abate care îşi omoară amanta şi pe urmă se împuşcă. Prea 
scârbos, nu-i aşa? 

Terrasini îşi frecă mâinile, cu aer satisfăcut: 

— Trebuie întotdeauna îngropat un episod grav cu un altul 
care provoacă şi mai multă vâlvă! 

Mattinera îşi scoase ochelarii. Suflă pe lentile şi le şterse 
meticulos cu batista. 

— În orice caz, e un lucru oripilant, spuse. 

Iritarea îi trecuse aproape de tot. 

Îşi drese glasul şi, cu ton mai conciliant, îl întrebă pe 
Terrasini dacă a adus valijoara cu documentele secrete. 

— De ce?! se miră Terrasini. Avem noi grijă de toate. 
Dumneavoastră trebuie să staţi liniştiţi. Ne ocupăm noi şi 
de predarea documentelor. Peste zece zile, când 
operaţiunea se va termina, veţi avea trei la sută, partea ce 
vi se cuvine. 

— Trei la sută? repetă Mattinera, scandalizat. Cu Yfter 
stabilisem zece la sută! 

— Au intervenit lucruri neprevăzute, dragă domnule 
profesor. 

Pe faţa lui Terrasini sclipi o umbră de zâmbet veninos. 

— Documentele dispăruseră, operaţia risca să eşueze. Am 
intrat în acţiune noi ca să ieşim la liman. Altfel... 

Mattinera îşi pierdu definitiv calmul şi dădu un pumn în 
masă. 

— Fără mine, urlă, cu ochii scânteind de mânie, nu s-ar fi 
putut încheia afacerea asta! 

— Nici fără noi... 

— Nu mă puteţi înşela chiar aşa! Nu vă permit! 

Mattinera sărise în picioare şi ţipa, palid, cu fruntea 
asudată şi mâinile care-i tremurau în timp ce încerca să-şi 
ia o ţigară din pachet: 


— Nu accept! Mai bine ies din afacere decât să suport o 
asemenea umilinţă! zise şi se apropie de fereastră 
întorcându-i spatele lui 'Terrasini. Şi acum plecaţi, plecaţi 
de-aici! 

Terrasini avea acelaşi zâmbet maliţios şi, totodată, amuzat 
întipărit pe buze. 

— Sunteţi prea nervos! 

Se ridică, îndreptându-se spre ieşire, cu un calm 
imperturbabil. 

Rămas acolo, uitându-se în gol pe fereastră, Mattinera 
părea lovit de trăsnet. 

Îşi puse impermeabilul şi, prin interfon, îi ceru 
secretarului să-i trimită maşina la intrarea secundară. 

Cattani nu-şi părăsise postul de observaţie; era tot acolo, 
în aşteptare. Se plimba nervos de-a lungul şi de-a latul 
camerei şi, din când în când, arunca câte o privire pe 
fereastră, afară. Astfel că îl observă pe Terrasini în stradă, 
în timp ce se suia într-un taxi. 

Aruncă ţigara pe care de-abia o aprinsese şi ieşi precipitat 
din cameră. Era în culmea furiei. 

— Dacă profesorul are timp pentru Terrasini, îi urlă în faţă 
secretarului care avea un aer înspăimântat, o să aibă şi 
pentru mine. 

leşi pe coridor ca o furie şi începu să deschidă uşi, în timp 
ce secretarul alerga pe urmele lui, căutând inutil să 
potolească uraganul acela. 

— Ce faceţi, aţi înnebunit?! scâncea secretarul, apucându-l 
de haină. Opriţi-vă, vă implor! 

Când Cattani intră în biroul profesorului, nu găsi pe 
nimeni. 

— Vedeţi? Profesorul nu este! Acum sper că o să vă liniştiţi 
puţin, domnule... 

Dar Corrado nici măcar nu-l auzea. Privirea sa căzuse 
asupra unei fotografii pe care Mattinera o ţinea pe birou. 
Erau soţia, copiii şi el, cu aerul acela de vulpe, alunecos. 
Acum Cattani îşi amintea perfect unde mai văzuse faţa 


aceea. Da, apărea în fotografia găsită în caseta de la gara 
din Milano! 

Studiind imaginea, Cattani se opri o clipă să reflecteze. 
Apoi o senzaţie de triumf puse stăpânire pe el: Găsise 
mijlocul să-l înfunde pe ticălosul de Mattinera! 

Părăsi imediat biroul profesorului şi se duse la deputatul 
Tarsoni. Era persoana care-i trebuia, singura în stare să-l 
ajute în acel moment. 

Tarsoni îl primi în vila lui de pe Aventino. Ascultă povestea 
cu fotografia în care apărea Mattinera. Urmări atent 
povestea brăţării dăruite unei anume Agrippina. Dar, la 
sfârşit, clătină din cap. Nu era deloc convins de ceea ce 
Cattani încerca să demonstreze. 

— Dumneavoastră afirmaţi că în spatele acelui nume se 
ascunde Mattinera? întrebă Tarsoni, perplex. ŞI cum o veţi 
dovedi? Numai pentru că a făcut o teză de licenţă despre 
Agrippina?! Nu, spuse ferm, mi se pare puţin hazardat! Nu 
credeţi? 

lar toată afacerea despre traficul de arme şi documente 
destinate serviciilor secrete străine i se părea absolut 
incredibilă: 

— E atât de fantasmagorică povestea asta, dragă Cattani, 
încât, dacă ar fi adevărată, ar trebui să încheiem orice 
activitate şi să ne ducem să ne ascundem de ruşine cu toţii. 

— Eu sunt aici ca să vă cer o mână de ajutor, spuse calm 
Cattani. N-am venit să vă aduc dovezi. Este în curs de 
desfăşurare o acţiune monstruoasă, asta o ştiu. Dar... n-am 
dovezi. Mai ştiu însă că aceste lucruri lasă ceva urme. Sunt 
operaţiuni bancare, care se efectuează în mod clandestin. 
Dumneavoastră sunteţi parlamentar... poate aţi adunat 
unele indicii, aţi auzit de traficuri dubioase, în sfârşit, poate 
aveţi vreo bănuială... 

— Îmi pare rău că vă deziluzionez, spuse deputatul. Eu 
sunt cam în afara cercurilor influente. Mă ocup de lumea a 
treia: problemele foamei, copiii care mor fără o bucată de 


pâine, se îmbolnăvesc şi nu ştiu că există medicamente în 
stare să-i salveze. 

O grimasă resemnată apăru pe chipul lui Iarsoni. 

— După cum vedeţi..., spuse deschizând larg braţele. 

Cattani nu voia însă în ruptul capului să rateze această 
ultimă ocazie care îi mai rămăsese. 

— Ceva, totuşi, puteţi face! Puteţi să mă ajutaţi! 

Se apropie de telefonul care era pus pe o măsuţă, ridică 
receptorul şi îl întinse lui Tarsoni: 

— Sunaţi-l pe Mattinera şi convocaţi-l acasă la 
dumneavoastră! lată ce puteţi face... Vă rog domnule 
deputat, sunteţi ultima mea speranţă! 

Seara târziu, Mattinera se prăbuşi într-un taxi în direcţia 
casei lui Tarsoni. Roma era aproap pustie. Reflectoarele 
aruncau vagi lumini roz pe monumentele antice pe lângă 
care treceau, indiferenți, rarii trecători ce mai străbăteau 
oraşul. 

Poarta automată a vilei lui Iarsoni era deschisă. Profesorul 
intră, străbătu cărarea pietruită şi ajunse în faţa uşii 
întredeschise. 

Băgă capul înăuntru şi-l strigă pe stăpânul casei. Luminile 
erau aprinse, dar nimeni nu răspunse: 

— Eu sunt, e cineva aici? 

Deschise larg uşa şi intră, deja iritat de această vizită 
inutilă. 

— Bine aţi venit! îl întâmpină vocea aspră a unui bărbat 
care apărea dintr-un colţ. Deputatul Tarsoni vă roagă să-l 
scuzaţi doar pentru câteva minute. Va veni imediat. Între 
timp vă voi ţine eu companie. 

Era Cattani, care-l cântărea cu privirea pe omul acesta cu 
profil ascuţit. 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi! intră în defensivă 
profesorul. 

— Să admitem că întrebările le pun eu! replică pe un ton 
aspru Cattani. Sper că nu vă deranjează prea mult... 

— Ce înseamnă asta?! ridică vocea Mattinera. 


— Înseamnă că acesta e momentul adevărului, dragă 
domnule profesor, spuse Cattani, privindu-l drept în ochi. 
Jocul s-a terminat! Ştiu totul despre traficul de arme, 
despre uşurinţa criminală, despre inconştienţa cu care se 
pregăteşte comunicarea unor secrete militare unei puteri 
străine. 

— Ce tot spuneţi acolo?! 

Mattinera, stupefiat, se sprijini de scaun. Avea faţa albă ca 
peretele, iar buza inferioară îi tremura. 

— Sunteţi un calomniator ordinar! Sau un dezechilibrat 
psihic! 

O palmă puternică îi opri cuvintele în gât. Cattani se 
aruncă asupra lui cu toată furia pe care şi-o reprimase de 
luni de zile. Îl împinse la perete şi-l înşfacă de gât, de gâtul 
acela subţire de viperă. 

— Mă omoară! scânci Mattinera. E nebun! 

Se deschise o uşă şi apăru Iarsoni foarte tulburat: 

— Comisare Cattani, te rog, nu poţi face asta în casa mea! 
Spuneai că ajunge o convorbire! Ce-nseamnă asta?! 

— Nu vă amestecați! îi ordonă Cattani fără să se întoarcă. 

Ca paralizat, Tarsoni rămase acolo, în prag, ezitând. 

Corrado se concentra iar asupra lui Mattinera. Îl apucă de 
umeri şi îl scutură ca pe o frunză. 

Toată ura, frustrarea, resentimentele acumulate atâta 
timp se prăbuşeau cu furie asupra acelui om țintuit la zid, 
cu ochii mici, înspăimântați şi rugători. 

— Vreau să ştiu tot! mârâi printre dinţi Cattani. De unde 
pleacă încărcătura? Hai, vorbeşte! N-am prea mult timp! 

— Da, vă rog, lăsaţi-mă! O să vă spun tot! 

Cattani slăbi strânsoarea, dar continuă să-l fixeze 
ameninţător. 

— Deci, cine vinde armele? 

— Kemal Yfter... 

— În numele cui? 

— E material american. Furat! 


Mattinera nu mai opunea nici o rezistenţă, răspundea la 
întrebări ca un şcolar silitor. 

— Unde merg armele? Care-i destinaţia finală? 

— O ţară africană... 

— Pe unde intră încărcătura în Italia? 

— Prin Sicilia, mâine... Pe coasta de est... Portul Licudi. 

— Cine se ocupă de operaţiune? 

Mattinera îl privi pe Cattani fără să răspundă. 

Îşi masa greoi gâtul care-l durea. 

— Pentru Dumnezeu, spuse, putea să mă omoare! 

— Deci?! îl somă din nou vocea lui Corrado. 

Profesorul nu se hotăra. Asuda şi-şi înghiţea cu greu 
saliva. Cattani îl strânse mai tare şi-i suflă în faţă, furios: 

— Cine se îngrijeşte de sosirea încărcăturii? 

Cu un fir de voce, Mattinera pronunţă numele lui 
Terrasini. 

— Terrasini..., repetă îngândurat Cattani. lar el! 

Era de-acum un război personal între ei doi. lar de data 
asta Corrado simţea că are un avantaj decisiv asupra 
adversarului. 

Dintr-o dată, în cameră tensiunea scăzu. Acum totul era 
limpede. Până şi Mattinera, după confesiune, părea uşurat. 

— 'Toate lucrurile astea, spuse Cattani, trebuie să le 
repetaţi în faţa magistratului. 

Mattinera simţea asupra sa privirea acuzatoare a lui 
Tarsoni. N-avu curaj să-l privească în faţă. Se limită să 
întrebe: 

— Şi dumneavoastră ce veţi face? 

Bătrânul deputat nu-i lăsă speranţe. 

— Îmi voi face datoria! Voi povesti magistratului ce-am 
auzit. 

Niciunul dintre ei nu putea să-i observe pe cei doi bărbaţi 
care în momentul acela înaintau furişându-se prin grădina 
vilei. Terrasini nu apreciase deloc comportarea lui 
Mattinera în timpul ultimei întâlniri. Refuzul celor trei 
procente, hotărârea de a ieşi din afacere, toate astea le 


interpretase ca pe un afront. Avocatul sicilian nu era tipul 
care să suporte impoliteţea. 'Trimisese pe urmele 
profesorului doi oameni ai săi care tocmai se strecurau prin 
întuneric. 

Mattinera se simţea pierdut. Cattani şi Tarsoni nu-l 
slăbeau deloc. N-avea nici o cale de scăpare, îl vor tări în 
faţa unui magistrat! Se gândea cu groază la scandalul care 
însemna distrugerea sa inevitabilă. Sau mai avea vreo şansă 
de salvare? Cu coada ochiului văzu o uşă de sticlă ce dădea 
spre grădină. Dintr-o dată ţâşni, ajunse cu o săritură la uşa 
aceea şi se repezi afară în bezna nopţii. 

Cattani şi Tarsoni se aruncară în urmărirea lui. Dar se 
opriră brusc când auziră răsunând dinspre grădină rafalele 
de automat. Cei doi oameni ai lui Terrasini îl omorâseră pe 
profesor şi acesta zăcea la pământ, cu impermeabilul agăţat 
în spinii unui trandafir. 

— Doamne Dumnezeule, făcu 'Tarsoni, îngrozit, e un 
adevărat război! 

— Nu mai e nici o clipă de pierdut! spuse Cattani. Ţineţi 
pentru dumneavoastră ce-aţi aflat. Nu trebuie să se simtă 
demascaţi, altfel vor schimba locul operaţiunii. Eu plec. De 
data asta îi prind asupra faptului. 

Înainte de a dispare, se întoarse iar spre omul politic. 

— Nici un cuvânt, vă rog! spuse cu ochii scânteietori, iar 
rugămintea lui suna ca o poruncă... 

SICILIA. 

Era un mai călduros. 

Bătrânul Nicola stătea tolănit pe un şezlong pe terasa 
hotelului şi contempla marea iar lângă el stătea, cu un aer 
obosit, Giulia. Tensiunea ultimelor zile se topise şi o lăsase 
golită de energie, fără chef. Dacă măcar Corrado ar fi dat 
un semn de viaţă! De când se despărţiseră ultima oară n-o 
mai căutase deloc. 

Bătrânul întinse o mână şi-i mângâie braţul: 

— Eşti îndrăgostită, nu-i aşa? Te-ai lăsat vrăjită de tipul 
acela: erou de roman ieftin! 


— Bunicule, de ce-l insulţi? Îl iubesc! 

— Bine, bine! Într-o zi vei înţelege singură că nu e tipul 
potrivit pentru tine. 

Giulia lăsă baltă conversaţia. Bunic şi nepoată rămaseră în 
linişte câteva minute. Deasupra lor, rândunelele zburau jos 
şi, din când în când, aproape îi atingeau. 

— Vreau să ştiu cine a omorât-o pe marna! spuse brusc 
fata. Poate tu, bunicule, poţi să mă ajuţi să-l descopăr. 

Îl observă pe bătrân cu coada ochiului ca să-i surprindă 
vreo reacţie. Dar el rămase impasibil. 

— Ce legătură avea ea cu toate astea?! se înfierbântă 
Giulia. 

Bătrânul îşi aranja părul alb. 

Avea o expresie gânditoare, părea un bătrân patriarh pe 
punctul de a lansa profeţii ezoterice. 

— Furtuna a trecut! spuse. Noi am supravieţuit şi trebuie 
să ne ocupăm de viitor. La ce bun să scormonim trecutul?! 

— Era mama mea! protestă Giulia ridicându-se în picioare. 
Am dreptul să ştiu! Am fost ţinută întotdeauna departe. 
Trebuie să aflu adevărul de la alţii, trunchiat şi pe bucăţi. Aş 
vrea însă să-mi spui tu adevărul. Tu! 

Se ridică şi bătrânul. Îi luă capul în mâini şi spuse: 

— Cine cunoaşte adevărul, fata mea?! În viaţă cu cât eşti 
mai puţin curioasă, cu atât mai bine! Să nu uiţi asta! 

Convorbirea lor fu întreruptă de intrarea lui Tano Carridi, 
la fel de impecabil, de eficient, care ducea o tavă cu un 
pahar de apă şi un tub de medicamente. 

Bătrânul luă două pastile şi, cu un aer grav le introduse în 
gură, înghiţindu-le cu multă apă. Îşi clătină capul alb şi puse 
o mână pe piept. 

— Inima nu mai e cea de altădată! Mai devreme sau mai 
târziu mă lasă şi tu vei fi aceea care va trebui să duci 
înainte singură numele familiei! La asta de ce nu te 
gândeşti? 

Giulia dădu din cap: Se gândea uneori la asta şi îi era frică. 


— Vreau să fii pregătită! reluă bătrânul. Trebuie să înveţi 
să cunoşti mecanismele băncilor. Mai ales trebuie să înveţi 
să le iubeşti! 

O luă de braţ: 

— Vino, o să-ţi arăt cum funcţionează regatul pe care îl vei 
primi ca moştenire, prinţeso! 

Îi spuse lui Tano să pregătească maşina. Se îndreptă 
primul spre ieşire, tinereşte, înaintea Giuliei, care nu 
gustase gluma lui. 

La bancă toţi erau politicoşi. Giulia se forţa să se arate 
amabilă, să surâdă. 

Intrară într-o cameră plină de monitoare pe care se 
succedau liste lungi de coduri şi cifre, în timp ce o pereche 
de telexuri bătea încontinuu mesaje, multe mesaje. 

— Aici, spuse bătrânul, suntem în inima băncii. Reuşeşti să 
înţelegi ce se petrece? 

Giulia privi atent înscrisurile de pe monitor, apoi răspunse: 

— Da, cred că da! Cumpărăm acţiuni de pe unele pieţe 
europene. 

Încruntă fruntea, uşor nedumerită, apoi adăugă: 

— Am impresia chiar că le plătim o cifră frumuşică, nu-i 
aşa? Sau greşesc? 

— E adevărat, spuse satisfăcut bunicul. Mai exact 
cumpărăm la dublul valorii reale! 

Fata era bulversată: Nu înţelegea de ce. Părea absurd. 

— Pentru că noi suntem, în acelaşi timp, cumpărătorii şi 
vânzătorii! Mai întâi, am emis aceste acţiuni pe pieţele 
străine la un preţ coborât. Apoi le cumpărăm la preţuri 
mărite, îi explică bătrânul. 

Giulia credea că a înţeles. Se uită cu o privire stupefiată la 
bunic: 

— E un mod de a exporta capitaluri în străinătate fără să 
plăteşti taxe, nu-i aşa? 

Bătrânul râse zgomotos cu un aer mulţumit: 

— La naiba, fata mea, ai într-adevăr stofă, nimic de zis! 


Rigid şi elegant, Tano se apropie ca să-i şoptească ceva la 
ureche lui Nicola Antinari: 

— La telefon e Terrasini. Vrea să ştie dacă poate să treacă 
pe la dumneavoastră. Spune că e important. 

Bătrânul se întunecă. Îşi agită o mână şi cu o strâmbătură 
chinuită pe faţă zise: 

— Nu, nu vreau să-l mai văd aici! Spune-i că mă duc eu la 
el. 

De când ieşise din închisoare, Terrasini îşi luase o casă 
nouă, foarte impunătoare. Trăia înconjurat de gărzi de corp 
şi era urmat ca de o umbră de credinciosul său Salvo, un 
zdrahon cu părul lins şi pomădat. Din „curtea” lui făcea 
parte şi Rosaria, o tânără brunetă, care se îngrijea cu mare 
solicitudine să-i fie îndeplinită orice dorinţă. Era o femeie cu 
un aer arogant, cu mişcări feline. O adevărată panteră. 

Când bancherul ajunse la el, Terrasini îl primi la uşă şi se 
trase respectuos deoparte ca să-l lase să intre. 

— Sunt foarte onorat să vă primesc în casa mea! 

Bătrânul nu puse însă aceeaşi căldură în schimbul de 
saluturi. Părea supărat. Începuse să se cam sature de omul 
acesta. Nu suporta metodele brutale la care recurgea când 
trebuia rezolvată o situaţie mai delicată. Dar acum avea 
nevoie de 'Terrasini. Nu putea să-şi permită să se lipsească 
de el. Într-o bună zi, însă, va veni momentul în care se va 
descotorosi de personajul acesta incomod şi antipatic. 

— Totul merge perfect! spuse Terrasini. Încărcătura a 
părăsit deja Iugoslavia şi a traversat frontiera italiană fară 
probleme. Acum e în drum spre Sicilia. 

— Îmi pare bine, răspunse sec bătrânul, în timp ce Rosaria 
le oferea cu o plecăciune uşoară cupele de şampanie pe 
care le adusese pe o tavă de argint. Veţi avea unsprezece la 
sută la bancă, cum ne-am înţeles. 

— Şi un loc în consiliul de administraţie! adăugă zâmbind 
Terrasini. 

— Şi un loc în consiliul de administraţie... confirmă 
bătrânul. 


Terrasini goli cu poftă cupa, dar Antinari nu vru nici măcar 
să o guste. Părea nerăbdător să plece. Aştepta ca Terrasini 
să ajungă la subiect şi să-i explice motivul pentru care voia 
să-i vorbească. 

— Acordul nostru, ţinu să precizeze, va fi perfectat de 
îndată ce Yfter va vărsa acreditivul. 

Îi aruncă o privire piezişă interlocutorului şi întrebă: 

— Mai e ceva? 

— Da, spuse Terrasini, relaxându-se pe fotoliu. Mai e ceva. 

Aprinse o ţigară de foi cu încetineală studiată. Îi plăcea să- 
i ţină în şah pe ceilalţi. În sfârşit, atinse miezul problemei: 

— Noi am făcut totul pentru salvarea operaţiei... 

— Da, replică bătrânul. Aţi ras tot. Trebuie să ştiţi că nu-mi 
plac deloc metodele dumneavoastră. 

— Dar ele vă sunt utile. Aveţi nevoie de oameni hotărâți ca 
noi. 

Pronunţând acele cuvinte Terrasini suflă în aer inele de 
fum care urcară spre lampadar: 

— În orice caz, treaba noastră nu e încheiată... Nu putem 
dormi cu totul liniştiţi! 

Bătrânul strânse din ochi şi-şi crispă rnâinile pe braţele 
fotoliului, cuprins de o nelinişte febrila. 

— Ce vreţi să spuneţi?! întrebă. 

— Acest Cattani... şuieră Terrasini, devenit pe neaşteptate 
furios. E din nou pe urmele noastre! A telefonat secretarul 
lui Mattinera spunând că s-a dus la biroul profesorului 
alaltăieri. Insista să-l vadă pe profesor. Probabil are ceva în 
mână. E un om periculos, înţelegeţi asta! 

Bătrânul avu un gest de revoltă. Spuse: 

— Nepoata mea este îndrăgostită de el! 

— Ştiu! replică 'Terrasini. De asta mi-am permis să vă 
deranjez înainte de a acţiona. 

Bătrânul bancher se ridică în picioare şi, cu aer dezgustat, 
mormâi: 

— Dacă chiar e necesar... 

Rămase o clipă tăcut, apoi adăugă ameninţător: 


— Fiţi atenţi însă să n-o implicaţi pe Giulia! 

Se îndreptă spre ieşire cu paşi grăbiţi şi, în timp ce trăgea 
uşa după el, de-abia percepu vorbele lui Terrasini. Nici nu-l 
interesau! 

Cu siguranţă Cattani nu s-ar fi simţit prea liniştit dacă ar fi 
ştiut ce i se pregăteşte. În schimb, perfect calm, într-o 
frumoasă dimineaţă însorită, revenea în Sicilia. Părea că 
vrea să vâneze lupul în vizuină. 

În depărtare, se ridica vârful semeţ şi neliniştitor al Etnei. 
Se îndreptă spre Chestură, unde întâlni o veche cunoştinţă, 
pe agentul Settimelli care lucrase cu el la Trapani. 

— Domnul comisar Cattani! se bucură polițistul. 

— Settimelli. Ce faci aici?! Te lăsasem la Trapani! 

— M-au transferat. Şi dumneavoastră? 

Cattani nu răspunse. 

— Ascultă, spuse. Cine comandă Brigada mobilă aici? 

— Comisarul Di Venanzo. Un om cumsecade... 

— Du-mă la el! ceru Cattani. 

Di Venanzo era un om cărunt, la vreo cincizeci de ani, 
obişnuit cu nuanțele cenuşii şi stinse cel puţin în 
vestimentaţie. Una din persoanele acelea şterse pe care te- 
ai fi aşteptat să le vezi în spatele vreunui ghişeu poştal, 
nicidecum la conducerea unui grup de acţiune ca Brigada 
mobilă. 

Păru onorat de vizita lui Cattani. Ascultă cu viu interes 
povestea tuturor evenimentelor recente şi, la sfârşit, 
comentă: 

— Dragă Cattani, aţi avut încredere în mine, dar şi eu aş 
putea fi în serviciul mafiei. Aş putea să vă distrug. 
Cunoaşteţi bine lumea asta, ştiţi cât e de greu să găseşti pe 
cineva de care să fi absolut sigur... De ce nu sunteţi mai 
precaut? 

— E-adevărat! Am riscat, dar n-aveam de ales. Dacă 
dumneavoastră sunteţi de partea lor, eu sunt terminat, dar, 
dacă sunteţi un om cinstit, aşa cum păreţi, poate veţi 
accepta să mă ajutaţi. 


Comisarul îşi înfundă mâinile în buzunarele hainei: 

— Nu sunt de partea lor, dragă domnule Cattani. Sunt 
curat. 

Uitându-se cu atenţie la el, dincolo de cenuşiul chipului, 
Cattani văzu că faţa lui se lumina. 

— De ce nu reintraţi în serviciu?! Am putea să anunţăm 
Ministerul că intenţionaţi să întrerupeţi concediul fără 
plată. Am lucra împreună! Suntem atât de puţini... 

Chiar aşa, de ce să nu termine odată cu hoinăreala de 
câine vagabond? Ideea de a reintra în serviciu i se păru 
foarte bună lui Cattani. Împreună cu colegul său, începu 
imediat formalităţile birocratice ca să pună la punct 
lucrurile. Peste câteva zile, urma să primească şi oamenii cu 
care să lucreze. 

— Între timp, sugeră Di Venanzo, puteţi avea un schimb de 
idei cu procurorul adjunct Venturi. 

— Venturi?! 

Cattani nu era sigur că înţelesese bine. 

— Vine de la Milano, acest Venturi? 

— Chiar aşa! Ela vrut să vină să lucreze aici. Se descurcă 
foarte bine. Dar suportă şi consecinţele. Mafia l-a salutat de 
bun venit punându-i o bombă în casă. De atunci, locuieşte 
într-o cazarmă cu toată familia. 

Voia să vorbească cu Venturi. Intenţiona să locuiască şi el 
în cazarmă. Dar toate astea mai puteau aştepta. Întâi de 
toate, trebuia să alerge la ea, la Giulia. 

Fata era în apartamentul bunicului, la hotel, când tânărul 
însărcinat să-i fie gardă de corp o anunţă că a sosit Cattani. 

— Oh, Doamne, în sfârşit! strigă Giulia în timp ce se 
repezea afară. 

— Nu, ţipă după ea bunicul, opreşte-te! 

Fata se întoarse surprinsă şi el o dojeni: 

— Nu ieşi cu el! 

— De ce? 

— Mai întâi vreau să vorbesc eu cu el. 


Fără să înţeleagă motivul acelei reacţii a bunicului, spuse 
da şi alergă în întâmpinarea lui Corrado în holul hotelului. 
Nu mai conteneau să se sărute, să se îmbrăţişeze şi să se 
mângâie, ca şi cum ar fi vrut să se liniştească reciproc, 
convingându-se că erau din nou împreună. 

— Cum te simţi aici? întrebă Corrado. Poţi trăi fără mine?! 

— Foarte rău! Nu mai pot! Du-mă de-aici! Bunicul nu e 
cum mi-l imaginam la Milano, când jucam cu el partidele 
acelea lungi de şah prin telefon. E plicticos. Vorbeşte mereu 
de bani. Şi-a băgat în cap o idee ciudată: Spune că eu 
trebuie să intru în consiliul de administraţie al băncii... 

Cattani păru impresionat de ştirea aceasta. 

— Pe când e prevăzut evenimentul? 

— Peste cinci zile... 

Cinci zile! De ce tocmai peste cinci zile? Bătrânul avea cu 
siguranţă pregătită vreo surpriză. 

După cum promisese, Giulia îl duse pe Corrado la bătrân şi 
îi lăsă singuri pe terasă. 

— Dumneata eşti grozav de încăpățânat! Te întorci în 
Sicilia liniştit, când ştii foarte bine că ai duşmani aici. Mulţi 
duşmani! 

— Şi ce-ar trebui să fac, să fug?! Ar trebui poate să trăiesc 
ascuns ca şi cum mi-ar fi ruşine să mă arăt în lume?! Alţii 
sunt cei care ar trebui să dispară! Să se ascundă... 

Fără să-l privească în faţă, bătrânul zise: 

— Văd că te încăpăţânezi să nu înţelegi cum se învârte 
roata vieţii. Tinere, cei pe care dumneata îi numeşti „alţii” 
nu numai că nu se ascund, dar reprezintă pentru dumneata 
o mare ameninţare. 

— Nu mă sperie! Nu mă mai sperie nimic! 

Când devenea nervos, bătrânul avea ticul de a-şi linge la 
intervale regulate buzele. Scotea limba şi o trăgea înapoi ca 
o viperă. Surâsul dur, uneori ironic, cu care Cattani îl privea 
avea efectul de a-l enerva şi mai mult. 

— Ascultă, mârâi plin de mânie, eşti liber să faci ce crezi... 
Dar stai departe de Giulia! Nu e femeia potrivită pentru 


dumneata. 

— Asta nu mi-o puteţi cere, spuse Cattani. Ar trebui să aud 
şi ce crede ea. 

— Nu-i nevoie! replică bătrânul. O voi convinge eu, îi voi 
explica că nu e oportun. Important e să te retragi. Ca un 
cavaler! 

Un tânăr plinuţ se apropie de bancher şi îi şopti ceva la 
ureche. Probabil era ceva în legătură cu Cattani pentru că 
Antinari se întoarse spre el cu o privire ce voia să-i atragă 
atenţia în timp ce celălalt vorbea. 

— M-au informat acum, spuse, că e o mişcare ciudată 
afară. Cineva aşteaptă să te omoare! Te surprinde? Nici 
acum nu te temi? 

Cattani avu o clipă de descumpănire. 

Bău o înghiţitură de whisky în timp ce bătrânul comenta: 

— Mafia a jurat că te omoară, domnule Cattani! N-o să-i 
scăpaţi! Dar eu am vrut să vă avertizez, să vă fac această 
ultimă favoare ca s-o scutesc pe Giulia de o suferinţă. În 
schimb, vă cer să dispăreţi pentru totdeauna. 

În momentul acela se apropie Giulia. 

— Ei, dar ce-aveţi voi doi să vă spuneţi atâta? De jumătate 
de oră vorbiţi! Credeam că ai venit la mine! se alintă Giulia. 

Bunicul se prefăcu că n-a auzit-o şi continuă să se 
adreseze lui Cattani. 

— Atunci, ne-am înţeles, da? 

Dispreţul pe care-l citi în ochii lui Corrado o lămuri pe 
Giulia că se petrecea ceva foarte grav. 

— Ce se întâmplă?! se interesă fata. 

Fără s-o privească, Cattani zise: 

— Bunicul tău a hotărât să facă o faptă bună. M-a avertizat 
că cineva vrea pe-aici pe-aproape să mă împuşte. 

Încă înfricoşată de ceea ce i se întâmplase mamei sale, 
Giulia îşi muta privirea febrilă de la Corrado la bunic ca să 
priceapă ceva. Începea să fie teribil de descumpănită şi 
înspăimântată. 


— Dar cine sunt?! întrebă. Ce mai vor?! Nu le ajunge? N- 
or să se oprească niciodată?! 

— Duşmani vechi, spuse Corrado. Numai că acum au 
devenit între timp prieteni ai bunicului tău. 

Clătină melancolic din cap şi silabisi întorcându-se către 
Giulia: 

— Ma-fi-a... 

Fata îşi acoperi gura cu mâinile ca să-şi sufoce un strigăt 
de disperare: 

— E-adevărat?! Bunicule, e-adevărat ce spune?! 

Bătrânul nu suflă o vorbă. Un vânt cald îi răvăşea aureola 
albă a părului. 

— E atât de adevărat, reluă imperturbabil Cattani, încât el 
ar putea opri mâna celor ce au pus la cale capcana asta. 

— Gata! se repezi bătrânul. 

Maxilarele lui erau strânse într-un fel ce-i provoca durere. 

— Ia ascultați cum vorbeşte eroul! Vorbeşte şi împroaşcă o 
grămadă de infamii. Nu-l asculta, Giulia! Îţi voi explica cum 
stau lucrurile. 

— Dar eu nu vreau explicaţii! strigă plângând fata. Vreau 
să ştiu cum va ieşi de-aici Corrado! 

— O să pun să-l conducă la ieşirea secundară, spuse 
bunicul, din nou calm. 

— Merg şi eu cu el! se repezi Giulia. 

— Nu, tu rămâi aici! 

Bătrânul făcu un semn şi Tano veni repede. Se aplecă spre 
bancher, ascultă instrucţiunile pe care acesta i le dădu la 
ureche şi apoi, adresându-se lui Corrado, făcu: 

— Mergem, domnule Cattani? 

Acesta îl urmă fără un cuvânt. 

În holul hotelului, Tano îi spuse lui Cattani să-l aştepte o 
clipă. leşi pe drum şi făcu semn unui cerşetor sprijinit de 
zid. Acela răspunse, tot prin semne, că a înţeles. Imediat 
după aceea, Tano se întoarse şi, cu un surâs maliţios, îl privi 
pe Corrado, comunicându-i că nu mai e în pericol. 

ÎNCĂRCĂTURA. 


Cazarma Fontamara era o autentică fortăreață. Poliţişti 
înarmaţi o păzeau zi şi noapte. Era înconjurată de gherete 
de pază, de sârmă ghimpată. Poliţiştii o numiseră Fort 
Apache. 

Pe străzile cartierului, lumea stătea în pragul caselor, 
punea scaune pe trotuare şi dădea impresia că urmăreşte 
continuu ce se întâmplă în jurul cazărmii, ca şi cum ar fi 
aşteptat un atac, o ciocnire şi n-ar fi vrut să piardă 
spectacolul. 

Cattani fu primit în interior după îndelungi controale şi 
multă suspiciune. L-au găzduit într-o cameră joasă, sumar 
mobilată, cu o singură fereastră ce dădea spre nord. Dar el 
se obişnuise într-atât cu necazurile, că i se păru chiar 
confortabilă. 

În cazarma aceea locuia şi procurorul adjunct Venturi. 
Cattani l-a găsit cufundat în penumbră, absorbit de muncă, 
dar mult mai echilibrat moralmente decât în momentul 
când îl cunoscuse la Milano. Comisarul spera că cercetările 
lui duc undeva. 

— Da! confirma Venturi. 

Puse mâna pe o grămadă de hârtii şi adăugă: 

— Aici sunt lucruri foarte interesante. Hărtiile acestea 
reprezintă faţa ascunsă a oraşului. O faţă urâtă, dragă 
Cattani. Lipsesc însă multe detalii. Mai e mult de lucru! 

Magistratul înconjură biroul. În spatele ochelarilor, ochii 
lui erau înflăcăraţi de entuziasm: 

— Sunt bucuros că ai venit! 

Scoase o sticlă de rachiu şi două pahare. 

— Vrei puţin? De la Milano mi-a rămas pasiunea pentru 
rachiu. 

Corrado acceptă. Bău o sorbitură şi apoi întrebă: 

— Cum aţi ajuns aici? Mi-aţi spus că dumneavoastră aţi 
sugerat transferul, dar nu mi-aţi precizat atunci unde. 

— Am ales să lucrez aici, în Sicilia. Au fost repede de acord 
pentru că eram unicul dispus să vin aici. 


Venturi avea o faţă deschisă, luminoasă. Se întoarse spre 
fereastră şi prin geamurile blindate urmări haosul 
traficului. 

— La început, nu mi-am dat seama de sacrificiile la care 
mă expuneam. Să trăiesc închis aici, soţia mea constrânsă 
să împartă cu mine casa asta ca o închisoare, cei doi copii 
care se duc şi vin de la şcoală cu maşina blindată... 

Se întoarse iar şi îşi fixă privirea calmă asupra lui Cattani. 

— E greu, ştii? Dar cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Eu şi 
cu dumneata suntem din acelaşi aluat. Avem un mare 
defect: o conştiinţă prea exigentă care nu ne iartă dacă 
dăm înapoi. 

Cattani părea dezorientat şi rămase tăcut. Îl judecase 
greşit pe omul ăsta. Când îl cunoscuse la Milano, i se păruse 
un tip care renunţă uşor, prea puţin înclinat să se expună 
personal. lar acum era jenat să constate că greşise în 
privinţa lui. 

Îl scoase din încurcătură un ciocănit în uşă. 

Uşa se întredeschise şi apăru un bărbat enorm, cu umeri 
de uriaş. 

— "Totul în regulă, domnule? îi adresă lui Venturi un surâs 
bonom, pe care nimeni nu s-ar fi aşteptat să-l vadă pe faţa 
aceea de gigant. 

— Da, totul în regulă. Ce-i cu toată îngrijorarea asta?! 

Cu aerul că se scuză, gigantul arătă spre Cattani. 

— Ştiţi, nu l-am mai văzut până acum... 

— Da, înţeleg, surâse Venturi. 

Adresându-se lui Corrado, explică: 

— Ele agentul Pastori, îngerul meu păzitor! 

Văzându-se prezentat, Pastori avu un surâs larg, 
ceremonios. Şi când magistratul îi spuse că îl avea în faţă pe 
comisarul Cattani, se împurpura tot de emoție, ca o 
domnişoară. De atâtea ori auzise vorbindu-se despre el, 
încât era mândru să-l cunoască. 

Venturi împinse sticla de rachiu spre poliţist şi-i dădu un 
pahar: 


— Bea şi dumneata! zise el. Un oaspete ca domnul 
Cattani... nu soseşte zilnic! 

Pe urmă îşi îndreptă din nou atenţia spre Cattani şi, 
continuând discuţia începută, spuse: 

— Dumneata ce faci pe-aici? 

Fără să neglijeze nimic, comisarul făcu o trecere în revistă 
a evenimentelor care-l aduseseră în Sicilia. Şi termină cu 
obiectivul principal în momentul acela, anume de a 
descoperi unde trebuia să sosească încărcătura de arme 
pentru îmbarcare. 

— Trebuie să-i blocăm, sună imperios vocea lui Venturi. 
Să-l chemăm şi pe comisarul Di Venanzo, am nevoie de o 
mobilizare cât mai mare. 

Puse o mână pe umărul lui Cattani şi adăugă: 

— Destinul a făcut să ne întâlnim iar. Împreună putem face 
multe! 

Di Venanzo aduse o hartă topografică a oraşului. O 
despături pe masă şi, în timp ce se aplecau asupra ei, 
începu să descrie planul său. Trebuia să fie concentrat în 
port un număr mare de oameni, trebuiau intensificate 
controalele şi percheziţionate navele care plecau în larg. 

— Nu-i simplu! preciză şeful Brigăzii mobile. Mişcarea 
navelor de marfă e intensă şi mărfurile sunt uneori 
protejate de convenţii diplomatice. Cu controalele riscăm 
incidente internaţionale. 

— Mă întreb cum ajunge aici încărcătura, interveni 
Cattani. O transportă cu tirurile, dar de câte tiruri este 
nevoie ca să transporţi material de luptă în valoare de o mie 
de miliarde? 

— Poate că sunt rachete pământ-aer, presupuse Di 
Venanzo. Sau poate material electronic de ghidare, lucruri 
sofisticate şi foarte costisitoare. 

— Lucrul cel mai important, observă Venturi, este, după 
părerea mea, să depistăm vaporul. Pe urmă, vom vedea 
cum să intervenim. 

Cattani fu de acord şi apoi adăugă: 


— Asta e sarcina mea! 

Se duse în port împreună cu agentul Pastori. 

Avea barba mare, îşi răvăşise părul şi, ca să dea o tuşă 
definitivă aspectului său de vagabond, purta un pantalon 
murdar şi o cămaşă zdrenţuită. 

Se prefăcea că lâncezeşte leneş, dar din când în când se 
oprea să tragă cu urechea, încercând să capteze eventuale 
informaţii utile. Intră într-o tavernă rău mirositoare unde, 
într-un colţ, un bărbat cu aspect soios sorbea zgomotos o 
supă de peşte. 

Cu aer distrat, Cattani se aşeză la masa lui. Omul continuă 
să mănânce fără să ridice capul din farfurie. Cattani îşi 
răvăşi părul şi mai mult. Apoi, cu o voce răguşită, spuse: 

— Tu eşti lonno? 

Matahala îşi scoase un os dintre dinţi. Îşi şterse buzele cu 
dosul mâinii şi mormăi nemulţumit: 

— Ce vrei?! 

Îl strigau Tonno pentru că avea un corp umflat şi moale, 
iar capul ciudat de turtit şi de ascuţit. Părea într-adevăr un 
peşte. Cu gura plină arunca priviri repezi noului venit. 

— Trebuie s-o şterg! spuse Corrado. Trebuie să mă 
îmbarc! 

— Ce-ai făcut? 

— L-am scos din circulaţie pe unu'... Mă urmăresc! 

Matahala înălţă capul pentru prima dată. 

Avea ochii întredeschişi, care-i dădeau un aer apatic şi 
indiferent. 

Zise: 

— Io nu te pot ajuta... 

Atunci Cattani încercă să-i câştige încrederea spunând că-l 
trimiteau doi vechi prieteni, Mattanza şi Palommo. 

Tonno strânse şi mai mult ochii şi-şi ţugui buzele: 

— Da' ce spui? Ei îs ascunşi... la mititica... 

— Păi acolo i-am cunoscut! Pă bune! 

Tonno încă ezita, nu ştia bine dacă putea să aibă 
încredere. În sfârşit se decise: 


— De ce ai nevoie? 

— 'Ţi-am mai spus, o călătorie. Trebe să mă evapor! 

Interlocutorul său scoase din buzunar un pistol şi-l întinse 
spre Cattani. 

— Da de o pocnitoare ce zici?! Are seria ştearsă. Marfa 
meseriaşă! 

Corrado luă arma, îi puse încărcătorul cu mişcări rapide şi 
brusc înfipse ţeava în stomacul moale al bărbatului din faţa 
lui: 

— 'Ţi-am spus că am nevoie de o uşcheală pă neve, ai 
priceput? Aranjează-mi-o peste două zile! Şi dacă mai 
continui s-o faci pe tâmpitu', îţi găuresc burta... Sită te fac! 

— Nu, nu! strigă omul, speriat. Fac ce vrei tu! 

— Atunci spune-mi ce troace pleacă mai repede! 

Matahala îşi masă burta cu o expresie îndurerată şi spuse: 

— O să coste scump... 

— N-ai treabă, tăticu'! zise Cattani şi-i întinse un sul de 
bancnote. Asta-i pentru puşcoci şi ca aldămaş la roială. 

Celălalt se uită în jur bănuitor şi-şi băgă banii în buzunar. 

— Ce bărcuţă vrei? întrebă. E una care-i dă drumu' în 
Spania în seara asta. Te aranjează? 

— Nu, Spania, nu! Mai decartează... 

— Atunci mâine îi una care merge la negrotei. Io p-asta aş 
lua-0..., pă ce-am mai scump! 

— De ce, tăticule? Ce să caut eu la ciori? 

— P-aia n-o s-o oprească nimeni. 

— Cum dracu'? Bagi tu mâna-n foc? Ai? 

Matahala izbucni dintr-o dată într-un hohot de râs 
dezlănţuit: 

— Are pile sănătoase în cer! 

— La ce oră o uşcheşte? Şi gata cu râsu' că-ţi fac 
butoniere direct în piele! 

Omul respiră adânc încercând să-şi reprime un alt acces 
de râs şi zise: 

— Vino mâine, la două noaptea! 

— Bine, da' cum se cheamă nava? 


— Doamne, ce de întrebări pui, vere! Mâine te duci la 
căpitan în numele meu. Cum să-i spun că te cheamă? 

Cattani ridică din umeri. 

— Păi, spune-i că-mi zice Guşă Roşie. 

În larg, din salonul capitonat al unui iaht, două persoane 
spionau ce se întâmpla în jurul portului. Erau Terrasini şi 
turcul Yfter. 

Acesta din urmă, cu ochii lipiţi de un binoclu, pufăia ca un 
taur furios. 

— Prea multă poliţie, bombănea printre dinţi, prea multe 
controale! Ăsta nu e un port sigur! 

— Dar încărcătura a sosit deja! încercă să-l îmbuneze 
Terrasini. Nu trebuie să depăşească posturile de control. 

— Vor controla nava, obiectă turcul. Ne vor lua de sub nas 
totul! Trebuia să corupi poliţia, să-i cumperi pe agenţi! 

Nu era un moment favorabil pentru Terrasini. Nu numai 
Yfter, ci şi bătrânul Nicola Antinari vorbea despre el cu 
dispreţ. 

— Un mafiot fără valoare..., aprecie bancherul. 

Tano, rigid, rece, îl aprobă condescendent. 

— Nu mi-au plăcut niciodată mafioţii, continuă bătrânul. 
Niciodată! 

Încruntă fruntea absorbit de un gând ce-l obseda. 

— Nu sunt adevăraţi oameni de afaceri. Sunt controlori ai 
unei puteri întunecate, pe care o exercită prin vărsare de 
sânge... Sunt prea rudimentari pentru adevărata lume a 
afacerilor. Lipsa unor reguli, a unor norme, apelul la soluţia 
cea mai facilă, crima, i-a împiedicat să-şi antreneze mintea. 
Sunt nişte rinoceri, nişte dinozauri pe care cea mai mică 
variaţie de temperatură îi va distruge. Vor rezista doar în 
grupuri mici, violente şi mizerabile, lipsite de o perspectivă 
mai amplă. Îşi vor pierde în primul rând, lucrul de care fac 
cel mai mult caz: onorabilitatea. 

Cu un aer încruntat se apropie de fereastră ca şi cum 
căuta vreo inspiraţie. 


Dincolo de grădina hotelului, curat şi îngrijit, oraşul avea 
aspectul neglijent al unei fete bătrâne. 

Bancherul îşi mută privirea şi începu din nou să-i 
împărtăşească lui Tano câte ceva din neliniştile lui: 

— Nu-mi place, zise. Nu-mi place ideea că peste câteva 
zile 'Terrasini va intra în consiliul de administraţie al băncii. 

Rigid, Tano asculta. Dintr-o dată îl privi pe bancher şi 
spuse: 

— Nu e absolut necesar! 

Bătrânul avu o reacţie stupefiantă. Ca şi cum credinciosul 
său discipol i-ar fi oferit, dintr-odată, o alternativă la care 
singur nici nu îndrăznise să se gândească. Îşi mângâie cu 
gesturi lente un obraz şi repetă: 

— Nu e necesar... 

Se forţă să-şi îndrepte capul uşor încovoiat şi strânse din 
ochii deschişi la culoare ca să-l privească în faţă pe tânărul 
său asistent. 

Nu se gândise niciodată la el ca la un posibil urmaş la 
conducerea băncii. Acum începu să ia în calcul ideea asta. 

— Tu ai fi în stare să te descurci mai bine cu 'lerrasini? 
întrebă. 

— În toţi aceşti ani petrecuţi lângă dumneavoastră, spuse 
laconic Tano, am învăţat multe lucruri. Foarte multe... 

— Într-adevăr! 

Bătrânul începu să se plimbe cu paşi lenți înainte şi înapoi. 
Din când în când întorcea privirea spre Tano şi dădea din 
cap afirmativ. Îngrijorarea care-l chinuia se topise şi o 
euforie neaşteptată îi luă locul. 

CAPUL FAMILIEI. 

Pereţii albi ai vilei străluceau în soare. În jur, lămâii 
răspândeau un parfum proaspăt. Sicilia părea hotărâtă să 
fie seducătoare în amiaza aceasta. 

Poarta metalică se deschise şi o Lancia metalizată alunecă 
uşor până la scările flancate de două balustrade mari şi 
ondulate. Din maşină cobori Tano, însoţit de doi bărbaţi cu 


aer circumspect care îl conduseră pe scări, în interiorul 
vilei. 

Traversară un salon enorm. Covoare moi acopereau 
marmura de pe jos. Oglinzi grele aurii, îi reflectau pe cei 
trei care înaintau în tăcere. 

Se opriră într-un birou plin de mobile sculptate şi tablouri 
în culori întunecate. Totul purta semnul unui lux ostentativ. 
O bibliotecă mare, în stil baroc, acoperea un întreg perete. 

Unul dintre cei ce-l însoțeau pe Tano a dat la o parte 
câteva volume, s-a auzit un clic uşor şi o parte a bibliotecii 
s-a deschis lăsând să apară o scară în spirală. În şir indian, 
cei trei au început să coboare, în timp ce biblioteca revenea 
la poziţia iniţială închizând trecerea. 

Merseră la fel de tăcuţi de-a lungul unui coridor umed şi 
îngust, cu pereţi de piatră, în timp ce paşii lor trezeau un 
ecou surd. Ajunseră înaintea unei uşi blindate pe care unul 
dintre însoțitori o deschise, făcându-i semn lui Tano să 
treacă. 

Era o cameră învăluită în penumbră, cu un divan, două 
fotolii enorme şi pereţii tapetaţi cu obiecte ciudate. Erau 
inimi mici, unele de aur, altele de argint, cu funde roşii. În 
cenuşiul camerei, inimile acelea aruncau reflexe palide ca 
nişte flăcărui. 

Totul avea un aer trist, de sanctuar. În fundul camerei, în 
spatele biroului, stătea un om rece şi imobil, ca un idol 
păgân. Tano se înclină spre el şi îşi ţinu bustul aplecat 
câteva clipe, până când omul spuse: 

— Vino, vino aici! Să te văd. 

Tânărul înainta câţiva paşi. Obişnuitul său sânge rece îl 
părăsise, i se păru că-i tremură picioarele. Dar fu chestiune 
de momente. Îşi recapătă imediat ţinuta mândră, arogantă. 

— Tu eşti Tano, constată cu voce calmă şi profundă omul. 

Clipea ca să-l vadă mai bine şi-şi împingea înainte bărbia. 
Purta o haină de casă şi ţinea o cuvertură în romburi pe 
genunchi, în timp ce se sprijinea de masă. Mâinile îi erau 
mai degrabă umflate decât grase. Le mişca foarte încet. 


Erau gesturi cântărite, esenţiale, care dezvăluiau firea unui 
om obişnuit să vorbească puţin şi să se exprime prin semne. 

Să fi avut vreo şaptezeci de ani. Dar faţa lui era încă 
tânără, fără riduri, ca şi cum nici un chin, nici un scrupul de 
conştiinţă n-ar fi afectat-o... 

Lucrul cel mai important erau ochii lui ca doi tăciuni 
aprinşi, la a căror scrutare nimeni nu reuşise vreodată să 
reziste. 

— lată-mă, spuse Tano cu un ton respectuos, am venit să 
mă pun în serviciul dumneavoastră. 

Bărbatul rămase imobil. De câte ori auzise cuvintele 
acelea din partea unor oameni care veneau să se umilească, 
să se prosterneze în faţa lui! Dar bătrânul cap de familie 
ştia că doar puţini erau cei cu adevărat demni. Nu ajungea 
să ai 0 şiră a spinării, e nevoie şi de creier. 

Cu un gest lent al mâinii îi ceru să se apropie. Voia să-l 
studieze de aproape. 

Tano făcu câţiva paşi şi se opri în faţa biroului. Îşi reluase 
pe deplin atitudinea sa impenetrabilă şi privea cu ochi de 
gheaţă la capul familiei. 

Câteva secunde interminabile, privirile lor rămaseră 
înfipte una într-alta, ca şi cum cei doi bărbaţi încercau să 
pătrundă unul în sufletul celuilalt. 

Nimeni, niciodată, nu susţinuse în felul acela privirea 
terifiantă a bătrânului. 

— Tano, spuse grav acesta din urmă, prietenii mei mi-au 
vorbit despre tine cu mare respect. Ce-mi propui? 

— Aş vrea să devin omul vostru în grupul bancar 
internaţional al lui Nicola Antinari. 

— Îl avem deja pe Terrasini. 

— Permiteţi-mi să vă spun că nu e la înălţimea cinstei pe 
care i-aţi făcut-o. Antinari îl detestă şi, de îndată ce-i va fi 
posibil, îl va lichida fără ca el să poată face ceva. Nu are 
cunoştinţe despre sistemul financiar la nivel înalt ca să-i 
facă faţă lui Antinari. 


Ca o statuie, bătrânul stătea tăcut. Unicul semn de interes 
era o mişcare abia perceptibilă a maxilarelor. 

— Eu am o diplomă luată în Anglia, adăugă Tano. Am 
învăţat toate trucurile la şcoala lui. Capitalurile voastre vor 
găsi prin mine cele mai bune forme de investiţii. 

Capul familiei întinse mâna şi, cu o maximă naturaleţe, 
spuse: 

— Tano, cine greşeşte, plăteşte cu viaţa! 

— Sunt gata să-mi pun viaţa în mâinile voastre, răspunse 
cu fermitate acesta. Dar sunt sigur că nu veţi fi 
deziluzionat. 

Bătrânul aprobă din cap: 

— Avem nevoie de tineri cu o inteligenţă rafinată. Lumea 
se schimbă, există metode mai moderne care o fac să se 
învârtă, iar noi nu putem rămâne în urmă. 

Ridică solemn o mână ţinând-o pe jumătate suspendată în 
aer. Tano se apropie, se lăsă într-un genunchi şi sărută acea 
enormă mână umflată. Era rece şi umedă ca burta unui 
animal marin. 

Când se întoarse la hotelul în care Nicola Antinari îşi fixase 
cartierul general, îl găsi pe bătrân străduindu-se să-şi 
îmbuneze nepoata. Mult timp Giulia se prefăcuse că nu 
vede, acceptase lucruri amare. Acum nu mai suporta, iar 
scena ce se petrecea între ea şi bunic avea aerul unei 
reglări de conturi. 

— Nu reuşesc să înţeleg comportarea ta, zise fata. Tu ştiai 
că îl vor omori pe tata, dar n-ai mişcat un deget ca să-l 
salvezi. 

— Nu era nimic de făcut! Carlo intrase într-o fundătură. În 
afacerile mari nu se glumeşte: Dacă nu respecţi regula 
jocului, eşti eliminat. Indiscutabil! 

— Regula! răbufni cu amărăciune Giulia. Dar era copilul 
tău şi aveai datoria să eviţi moartea lui. Cu orice preţ! 

— Nu poţi înţelege... Există lucruri mai puternice decât 
sentimentele unui tată. 


Cinism. Acceptarea priorităţii afacerilor faţă de relaţiile 
umane. Giulia nu înţelegea şi nu putea accepta. Bătrânul 
acela, de care cu câtva timp în urmă se simţea atât de 
legată, acum îi provoca oroare. 

Bunicul văzu apărând pe faţa ei un sentiment de 
aversiune. Sperând să suscite un minim de înţelegere, 
spuse: 

— În afaceri ca acestea conturile sunt întotdeauna reglate 
până la urmă. Nu rămâne nimeni dator. Ai văzut cum a 
sfârşit Alessi... 

Fraza avu însă efectul contrar celui dorit. Giulia se 
întoarse mâniată spre bunic: 

— Adică vrei să spui că pe Alessi tu ai pus să-l omoare?! Ai 
înfăptuit vendetta, nu-i aşa? 

— Nici o vendetă. Lucrurile astea se întâmplă numai din 
calcul. Când puterea băncii va trece în mâinile tale, îţi vei 
da seama. 

Bătrânul întinse o mână cu intenţia de a o mângâia pe 
nepoată. Dar ea se revoltă urlând: 

— Nu mă atinge! Sunt sătulă de puterea de care vorbeşti 
cu atâta emfază, sunt scârbită de calculele tale crude, de 
afacerile tale. Basta! 

Îl părăsi pe bătrân şi ieşi trântind uşa după ea. 

Cu nervii zguduiţi, după câteva minute sună la cazarma 
unde locuia Cattani. Simţea nevoia de a-l vedea imediat... 

El păru neplăcut surprins: 

— Nu trebuia să vii aici! 

— Corrado, te rog, vreau să stau puţin cu tine. 

Se agăţase de el cu mâinile tremurânde. Avea un aer 
rătăcit şi implorator. 

— Hai să plecăm undeva... departe! 

Cattani se lăsă convins şi urcă în maşina Giuliei. Dintr-un 
garaj cineva îi spiona. 

Un automobil albastru începu să-i urmărească. Dar, dacă 
el renunţase la prudenţă, era cineva care veghea 
neîntrerupt. Ochiului expert al agentului Pastori nu-i 


scăpase manevra maşinii albastre care ieşise din garaj 
angajându-se în urmărire. 

Gigantul Pastori sări şi el într-o maşină şi, rămânând la o 
oarecare distanţă, luă urma celor două automobile. 

Giulia conducea repede şi cu siguranţă. Ţinea privirea 
fixată pe şosea şi nu spunea un cuvânt. 

— Unde mă duci? întrebă Corrado. Vrei să mă răpeşti? 

— Departe! se limită ea să spună. 

Drumul începea să urce de-a lungul pantelor Etnei. Jos, 
era o vale înţesată de case şi, mai departe, întinderea 
liniştită a mării. 

Giulia opri maşina în faţa unui mic hotel. Corrado o urmă 
în interior fără să mai pună alte întrebări. Au intrat într-o 
cameră mică, destul de searbădă. Dar nu le păsa... 

Ceea ce dorea ea cu ardoare era să se îmbete de dragoste. 
Să uite în braţele lui Corrado realitatea unei lumi care o 
tulbura, care o îngrozea din ce în ce mai mult. 

Închise ochii şi se abandonă acestui bărbat puternic şi 
bun. Singurul om bun din lume! Se lăsă frământată şi iubită 
fără să mai deschidă ochii. Era ca şi când s-ar fi cufundat 
într-o apă călduţă şi albastră. Era ca şi când ar fi fost o 
meduză purtată de valuri şi străbătută de lumină... 

Îl strânse cu braţele şi cu picioarele, lăsându-se inundată 
de sudoarea lui sărată ca apa unei lagune, până când 
valurile începură din nou s-o izbească, să o poarte spre 
larg, departe de orice țărm... 

Îşi reveni târziu cu o dulce părere de rău. Îşi trecu dosul 
mâinii peste obrazul lui Corrado şi spuse: 

— Hai să plecăm! Să abandonăm totul şi s-o luăm de la 
capăt într-un alt loc! Doar tu şi cu mine... 

Să fugă! Să lase în urmă oameni şi locuri în speranţa de a 
găsi altundeva seninătatea şi dragostea. Ce iluzie! se 
gândea Cattani. Acolo sau în alt loc, pentru el nu s-ar fi 
schimbat nimic. 

— Pot să ajung până la capătul lumii..., spuse cu o undă de 
tristeţe. Degeaba! Nu voi fi liniştit. Ştiu că nu pot să le las 


lumea pe mână. Nu pot să-i las să-şi întindă tentaculele 
peste ea. Este şi lumea mea. A fost şi lumea Paolei şi a 
prietenilor mei pe care i-au ucis. Nu pot să-i las 
nerăzbunaţi! Nu pot să mă ascund în fericire. Să dezertez. 
Nu mi se pare demn de un bărbat să părăsească arena, 
refugiindu-se într-o lume amniotică, fără probleme. 
Probabil că sunt un animal care se hrăneşte cu suferinţă... 
Pentru mine, tu eşti o lume întreagă... ar trebui să-mi 
ajungi... şi totuşi nu pot... Dar, dacă aş putea să trădez 
lumea asta, numai pentru tine aş face-o..., draga mea... 

Giulia se întoarse spre el ştiind că nimic nu-l va putea 
convinge: 

— Încetează să mai alergi după fantome! Împreună putem 
începe o viaţă nouă, liniştită. 

— M-am gândit şi eu uneori că ar fi posibil. Dar trecutul, ţi- 
am spus, mă urmăreşte. Amintirea celor dragi care au fost 
ucişi mă obligă să-mi fac datoria până la capăt... Ştiu că e 
greu, dar te rog să mă înţelegi! 

Giulia se ridică în încercarea de a fi mai convingătore: 

— Şi eu mi-am pierdut mama şi tatăl. Dar cine mi-i poate 
da înapoi?! Dacă eu descopăr tot adevărul, dacă dreptatea 
triumfă, oare ei ar învia ca prin farmec? Cu ce m-ar încălzi 
că se face dreptate? Cu ce m-ar încălzi că nişte indivizi ar 
face câţiva ani de puşcărie pentru vieţile celor care mi-au 
fost dragi? Poate că au trebuit să plătească pentru că s-au 
lăsat furaţi prea mult de lumea asta a ta... Ştii că tatei i-ar fi 
ajuns o cămăruţă în care să poată cânta la pian? S-a lăsat 
însă convins că are o datorie de îndeplinit. Ca şi tine! În 
numele acestei datorii şi-a trădat natura sa intimă, a 
acceptat să trăiască cu o femeie care-l înşela cu unul care, 
după părerea lui, îl ajuta să-şi îndeplinească această 
datorie. Rahat! Dacă nu ne retragem la timp, vom plăti şi 
noi favoarea de a rămâne în această lume. O vom plăti cu 
viaţa sau cu dragostea noastră! 

— De ce nu vrei să înţelegi? Războiul în care sunt eu 
implicat nu are scopul doar de a-i băga Ia închisoare pe 


unii. E ceva mai mult. E o încercare de a modifica unele 
comportări omeneşti malefice, de a reface echilibrul lumii. 
Dacă vrei, în vorbe mari, ar fi speranţa de a face să triumfe 
civilizaţia asupra barbariei. 

— Un adevărat vis de împărat roman! ricană fata. 

Giulia aruncă brusc cearşafurile şi cobori din pat. În timp 
ce se îmbrăca, nu mai spuse un cuvânt. Trăsăturile feţei 
aveau o duritate pe care Corrado n-o mai văzuse înainte. 

— Eşti şi tu ca bunicul meu. Şi tu ai reguli de respectat, 
spuse la urmă. 

De la fereastră se revărsau culorile calde ale amurgului. În 
lumina aceea Cattani contempla profilul mândru al fetei şi, 
pe neaşteptate, o simţi departe. 

Afară, omul care-i urmărise, stătea lipit de un stâlp, ca o 
umbră. Ţinea o mână sub haină, unde ascundea un pistol. 

Giulia şi Corrado ieşiră din hotel. Omul putea să-i vadă 
venind spre el şi se pregătea, cu toţi nervii încordaţi la 
maximum. 

Dar, mai înainte de a se putea mişca, fu doborât de o 
lovitură teribilă în ceafă. Agentul Pastori îl doborâse cu 
patul pistolului. Mai târziu, în faţa procurorului adjunct 
Venturi, omul a mărturisit că primise de la Terrasini sarcina 
de a-l împuşca pe Cattani. 

— Mi-a promis treizeci de mii de dolarii gemu. 

Semnând procesul-verbal cu depoziţia, Venturi şi-a frecat 
mâinile mulţumit. 

— De data asta, Terrasini s-a asigurat de mandatul de 
arestare! Va fi al lui în curând! Iar eu voi fi încântat să i-l 
prezint! 

ŞALUPA. 

În seara următoare, Cattani se duse în port. Îmbrăcase 
iarăşi hainele uzate de vagabond care caută să se îmbarce 
clandestin. Cu barba lungă, cu o ţigară între buze, având pe 
umăr un sac murdar cu câteva cămăşi, două sandviciuri şi 
nişte obiecte personale, încerca să treacă neobservat 


amestecându-se cu grupurile de marinari vorbăreţi. Evita 
zonele luminate. 

Pe chei era răcoare. Marinarii erau îmbrăcaţi cu tricouri 
groase şi fumul de la ţigările lor forma spirale lungi, 
sinuoase în lumina felinarelor. Corrado se legăna obosit, cu 
gulerul hainei ridicat şi se prefăcea că nu-l interesează ce 
se petrece în jur. 

Spre miezul nopţii, cheiul deveni pustiu. Câte un zgomot 
venea din când în când de la vapoarele ancorate. Pe Cattani 
îl interesa în mod deosebit un anume vapor. Silueta lui 
întunecată se legăna greoaie ca o bătrână care îşi târăşte 
cu trudă greutatea anilor. În penumbră se distingea pe 
catarg un steag panamez. 

Corrado începu să se teamă că dăduse greş. Poate Tonno 
îşi bătuse joc de el! Îşi băgă o mână în buzunar şi scoase 
maşinal o ţigară. Pe urmă, se răzgândi şi o puse iar în 
pachet. Mai bine să nu devină o ţintă prea uşoară cu 
chiştocul acela aprins între buze! 

— Ei! 

Din întuneric îl chema cineva cu voce joasă. 

Se întoarse neliniştit şi observă figurile a doi bărbaţi, la 
câţiva metri de el. S-au apropiat. S-au învârtit în jurul lui ca 
şi cum ar fi vrut să-l cântărească. Pe urmă unul din ei i-a zis: 

— Eşti tovarăşu' lu' 'Ionno? 

— Da. 

— Cum îţi zice? 

— Sunt Guşă Roşie... 

Marinarul care îi punea întrebări avea părul aspru şi 
zburlit ca un porc spinos. Deschise o mână enormă, scurtă 
şi noduroasă şi, cu faţa încruntată, spuse: 

— Decartează! Pune biştarii aici! 

Comisarul făcu semn că nu. 

— După, spuse, când mă duceţi pe vapor! N-am chef de 
țepe! 

— Mălaiu' înainte! interveni al doilea marinar cu un aer 
vag ameninţător. 


— Nu mi-o trageţi voi! replică Corrado, dându-se înapoi 
câţiva paşi... Am mai văzut io şmenuri d-astea! 

Cei doi îl priviră cam nesiguri, ca surprinşi de reacţia sa. 
Până când, cel care vorbise primul spuse: 

— Nu cotizezi, rămâi aici la plaje! 

Cattani cântări rapid situaţia. Acum cei doi marinari erau 
la nu mai mult de trei metri de el. Se întoarse brusc şi 
începu să fugă. Ei se repeziră imediat să-l urmărească. Paşii 
lor greoi răsunau în liniştea nopţii. 

Văzu o hală cu poarta deschisă ca o enormă gură neagră. 
Corrado se repezi înăuntru şi, ţinându-şi răsuflarea, aşteptă 
sosirea urmăritorilor. Pe primul îl întâmpină cu o lovitură de 
sac în plină faţă, aruncându-l leşinat la pământ. Luat prin 
surprindere, celălalt încercă să fugă, dar Corrado strângea 
pistolul în mână şi îi făcu semn să nu se mişte. 

— Am nevoie de nişte informaţii, spuse comisarul. Care 
vapor pleacă la negrotei? 

Marinarul gâfâia. 

Cu coada ochiului, pândea disperat o posibilitate de 
salvare. Dar Cattani îl împinse lângă un zid murdar. Şi 
reluă: 

— Vreau să ştiu ce are în burtă! 

— Nimic! E gol! bolborosi marinarul. 

— N-o face pe ciumecu', şuieră Cattani apăsându-i ţeava 
pistolului în coaste. Vaporul ăla pleacă în noaptea asta. Cum 
poate fi gol? Mă crezi venit cu pluta sau ce mă-ta?! 

— Da', jur, scânci marinarul. Să moară mama! 

Să fi fost traşi pe sfoară... sau poate toată desfăşurarea 
aceea de forţe ale poliţiei îi speriase pe Yfter şi Terrasini? 

Schimbaseră oare programul? 

— De ce-aţi vrut să mă faceţi? încercă să înţeleagă Cattani. 

— Tonno i-a băgat-o despre tine lu' căpitanu', dar ăla a zis 
nu. Nu vrea clandestini la bord. Atunci ne-am zis că n-ar 
strica să te lăsăm fără mangoţi... Da' ai fost mai bun, să 
moară mama, ne-ai făcut tu! Dă-mi drumu, mânca-ţi-aş! 


— Dacă e adevărat că plecaţi cu vaporul gol, ce faceţi în 
Africa?! 

— Nu ştiu! Pă ce-am mai scump! Trebuia să încărcăm un 
Mercedes. Spuneau că pentru un arăboi barosan, un prinţ. 
Dar, la urmă, s-a sucit treaba. Şi aşa plecăm goi, mânca-ţi- 
aş. Să mor de te mint! 

— Şi unde e Mercedesul ăla? 

Marinarul se mişcă precaut făcându-i semn lui Cattani să-l 
urmeze. Intră în conul de lumină care pătrundea prin uşa 
halei şi arătă un autotren oprit pe chei, la o sută de metri, 
chiar în faţa vaporului panamez. 

Era plin cu automobile, puse pe două etaje. La cel de sus, 
se afla un Mercedes deschis la culoare. 

— Ăla, spuse marinarul, arătând cu degetul. 

Ce avea aşa de special Mercedesul acela?! Cattani trebuia 
să descopere fără să piardă un minut. Îi dădu un pumn în 
stomac marinarului. În timp ce omul se rupse în două de 
durere, îl lovi în ceafă cu patul pistolului făcându-l să cadă 
la pământ. 

Vizavi de nava cu pavilion panamez, pe celălalt chei, era 
ancorat yahtul lui Yfter. În interiorul acelei ambarcaţiuni 
luxoase se petrecea ultimul act al unei poveşti complicate. 

Terrasini avea în mână o valijoară plină de documente 
secrete. O puse pe masă şi o împinse spre un om înalt, cu 
părul scurt roşiatic: era Leibnitz, agentul serviciilor secrete 
din Est. 

— lată comoara mea! exclamă roşcatul Leibnitz. 

Deschise valijoara. Atinse hărţile cu gesturi aproape 
voluptoase. Pe buze îi apăru un surâs radios. Era lovitura 
cea mai senzaţională a carierei sale de agent! Pentru el 
însemna un apartament mai mare şi o medalie... 

Şi Yfter avea o datorie de achitat. Îi dădu lui Terrasini o 
scrisoare. Avocatul o deschise şi citi că traficantul turc 
promitea să verse o mie de miliarde de lire la sediul din 
Hong Kong al băncii Antinari în termen de cinci zile. Puse 
scrisoarea în buzunar cu vizibilă satisfacţie. A doua zi urma 


să intre în consiliul de administraţie al băncii cu o cotă de 
unsprezece la sută. O felie din cele o mie de miliarde i se 
cuvenea şi lui! 

— Ce mai e de făcut? întrebă neliniştit Yfter. 

— Nimic, totul e pus la punct, îl linişti Terrasini. El are 
documentele, eu scrisoarea. Peste puţin timp voi da ordin 
să-ţi fie predat Mercedesul. 

Avocatul şi gorila lui, Salvo, luară o şalupă şi ajunseră la 
țărm. Lângă maşina lui Terrasini îi aştepta Tano. 

— Totul e în ordine! anunţă avocatul. Îi poţi comunica 
domnului Antinari că operaţiunea s-a terminat cu bine. 

— Va fi foarte mulţumit! comentă rece Tano. 

Brunetul avea un aspect mai sinistru ca de obicei. Sub 
pretextul că-şi aprinde o ţigară îi întoarse spatele lui 
Terrasini. Şi, chiar în acea clipă, se auzi suflul mortal al unei 
împuşcături trase cu amortizorul. 'lerrasini căzu pe 
portbagajul maşinii şi alunecă la pământ cu o gaură în cap. 

Şi cei răi mai mor! Şcoala lor pregăteşte alţi câini, mai 
feroci şi mai lipsiţi de respect. Asta-i soarta lor! gândi Tano. 

Salvo îşi puse la loc pistolul, în tocul de sub braţ. Luă 
scrisoarea lui Yfter din buzunarul lui 'lerrasini şi i-o întinse 
lui Tano, care se aşeză în maşină pe locul avocatului. 

De cealaltă parte a cheiului, Cattani escaladase autotrenul 
plin de maşini. Era în vârf, lângă Mercedes, şi încerca să 
privească înăuntru, dar nu vedea absolut nimic pentru că 
maşina avea geamuri ecranate. Introduse un cuţitaş în 
broască şi o deschise. 

Înăuntru lipseau scaunele, fuseseră scoase. 

O prelată acoperea ceva misterios. Cattani o dădu 
deoparte şi sub ochii lui apăru un tub metalic gros, verde, 
pe care erau înscrisurile armatei americane. Mişcă mai 
mult marginea prelatei şi văzu o inscripţie care îl lăsă mut, 
literalmente fără suflare. Tubul acela conţinea material 
nuclear! 

— Uraniu! exclamă Cattani. O mie de miliarde aici 
înăuntru! Uraniu pentru construirea de bombe atomice. 


Incredibil! 

Se auzeau voci, zgomot de paşi. Cattani se strecură afară 
din Mercedes şi se ascunse în portbagajul unui Volvo. 
Autotrenul se puse în mişcare şi înaintă câţiva metri, 
oprindu-se în faţa yahtului lui Yfter. 

Printr-o deschizătură a portbagajului, Cattani observă 
animația de pe yaht. Nu-l văzuse niciodată la faţă pe Yfter, 
dar imaginea lui din fotografie îi rămăsese întipărită bine în 
memorie. | se păru că-l recunoaşte şi pe roşcatul Leibnitz. 

Şoferul camionului cobora platforma superioară. 
Descărcară Mercedesul şi Corrado văzu un grup de bărbaţi 
ce se agitau febril în jurul maşinii. O macara intră în 
acţiune, ridică Mercedesul ca pe un fulg, desenă în aer un 
semicerc şi-l depuse pe puntea superioară a yahtului. 

Operaţiunea se terminase! Yahtul se puse în mişcare, întâi 
lent, precaut, ca şi cum voia să sondeze apele, pe urmă 
motoarele sale se ambalară la maximum şi-l propulsară cu 
mare viteză. Cattani ieşi din ascunzătoare, se adăposti după 
nişte butoaie goale. În jurul portului erau ascunşi Venturi, 
Di Venanzo şi zeci de agenţi, toţi aşteptând încordaţi 
semnalul. 

Cattani îşi căută pistolul cu rachete pe fundul sacului şi 
trase în aer o rachetă luminoasă. Brusc, zeci de faruri 
sclipiră şi începură să sfâşie întunericul. Pe chei veni în 
trombă maşina condusă de agentul Pastori cu Venturi 
alături. Opriră lângă Cattani. 

— E yahtul acela de-acolo! Repede, trebuie să-l găbjim! 
zise acesta deformat de rolul de vagabond pe care şi-l 
asumase ceva mai devreme. 

Alergară spre o motovedetă a poliţiei şi se aruncară pe 
urmele yahtului. Arnbarcaţia poliţiei, mai iute, câştiga teren 
vizibil. Un agent scoase mitraliera pe punte, un altul 
îndreptă un reflector puternic spre yahtul de care se 
apropiau tot mal mult. 

Începea să se observe o anumită animaţie pe vasul fugar. 
Venturi ceru un megafon şi le strigă celor de pe yaht să se 


predea. 

Marea, colosala afacere era pe punctul de a eşua... 

În lumina mişcătoare a reflectorului se observau pe yaht 
marinari în jurul Mercedesului. 

— Ce fac? se miră Cattani. Îl aruncă în mare! 

— Da, confirmă Venturi. E ultima carte care le rămâne. Să 
arunce pe fundul mării tot materialul compromiţător. Speră 
să înnece şi dovezile compromiţătoare odată cu el. 

Şi roşcatul Leibnitz era lângă Mercedes. Ţinea în mână 
valijoara cu hărţile secrete. Deschise una din portierele 
maşinii şi aruncă în interior valijoara, exact când maşina 
începea să oscileze într-un echilibru fragil. Încă un efort şi 
Mercedesul căzu într-o trombă de apă. Se scufundă la trei 
mii de metri pe fundul mării. La acea adâncime 
recuperarea devenea o problemă aproape de nerezolvat. 

Yahtul încetini în acel moment dintr-o dată şi apoi stinse 
motoarele. Yfter şi Leibnitz se lăsară prinşi fără să opună 
rezistenţă. 

În timp ce observa scena aceea, Cattani simţi ceva tare în 
buzunar. Scoase jumătatea de dolar a lui Bert. O strânse în 
pumn şi pentru o clipă pe faţa lui apăru o grimasă de 
amărăciune. Comisarul se scutură, încercă să alunge 
melancolia. Puse jumătatea de dolar între degetul mare şi 
arătător, cum făcea americanul şi o făcu să zboare prin aer. 

— Ciao, Bert! murmură în sinea lui. Acum te poţi odihni şi 
tu în pace. 

A doua zi, la sediul sicilian al băncii Antinari, se reuni 
consiliul de administraţie. Bătrânul bancher stătea pe locul 
preşedintelui cu mâinile împreunate şi cu un aer de 
siguranţă ostentativă. Ca şi cum ar fi făcut un enorm efort 
să nu-şi încovoaie spatele sub greutatea necazurilor. 

Fără să privească pe nimeni în faţă spuse: 

— Trebuia să fie o zi de sărbătoare pentru banca noastră. 
În schimb, sunt aici să vă anunţ un eşec. Operaţiunea care 
trebuia să salveze filiala noastră din Hong Kong a eşuat! 


Toţi îşi ţineau privirea plecată, cu excepţia Giuliei, care 
stătea lângă bunicul ei şi se uita grav în jur ca şi cum ar fi 
vrut să controleze orice mişcare cât de mică. Dădea 
impresia că ceva profund se schimbase în ea. Părea plină de 
o hotărâre orgolioasă. 

— Domnilor, reluă bunicul. Hong Kong se închide pentru 
noi. Un organ al corpului nostru ne este smuls. Dar aşa se 
schimbă soarta omenească: Azi totul merge bine şi mâine 
vine dezastrul! Important e să nu ne dăm bătuţi! 

Se ridică în picioare şi cu ochii lui deschişi la culoare îi 
trecu în revistă pe toţi consilierii administraţiei. 

— Un ciclu se închide, anunţă în chip solemn. Eu las banca 
celui care va şti să o aducă la strălucirea de odinioară. 

Scoase dintr-un dosar nişte foi bătute la maşină şi adăugă: 

— De azi, preşedinţia trece nepoatei mele Giulia care 
devine titulara a patruzeci la sută din părţile sociale. 

Făcu o pauză, ca şi cum voia să se covingă pe sine însuşi 
de justeţea opțiunii sale, apoi continuă: 

— Lui Tano, care m-a servit întotdeauna cu mare 
devotament, îi ofer direcţia generală şi unsprezece la sută 
din acţiuni. 

Aruncă foile scrise pe masă şi încheie: 

— Aici e confirmată noua situaţie. Sunt sigur că o veţi 
aproba şi veţi semna! 

Se prăbuşi aproape în fotoliu. Dar chiar în momentul în 
care consilierii începeau să semneze documentul care 
consfințea noua organizare a băncii, se petrecu un episod 
imprevizibil şi tulburător. Uşa se deschise şi apăru Cattani. 

Toţi rămaseră descumpăniţi de apariţia aceea nedorită. 

Dar bătrânul bancher nu manifestă nici o mirare. Pe un 
ton de-a dreptul afabil îi spuse: 

— Intraţi, domnule comisar! Poftiţi! Vă aşteptam! 

Cattani băgă mâna în buzunar şi scoase nişte foi de hârtie 
pline de ştampile. 

— Am aici ordinul de arestare pentru dumneavoastră, 
spuse pe ton dur. V-a mers rău: în loc de o mie de miliarde, 


e închisoarea! 

— De data asta am pierdut, admise bancherul, dar 
dumneavoastră, dragă domnule Cattani, n-aţi învins! Ştiţi 
cine e învingătorul? Banii! Eu sunt prea bătrân şi banii mi- 
au întors spatele. 

Arătă spre Giulia şi Tano şi adăugă: 

— Caută tineri ca ei ca să se înmulțească... 

Giulia avea o atitudine detaşată. Se prefăcea că nu-l vede 
pe Cattani. Îi şopti ceva la ureche lui Tano care stătea lângă 
ea şi acesta îi atinse braţul ca şi cum voia s-o liniştească. 

Bancherul îl fixa pe comisar cu un surâs ironic. 

— Ce vă rămâne? Cadavrul lui Terrasini şi un bătrân ca 
mine. Cam puţin, nu vi se pare?! 

Din buzunarul interior al hainei scoase cutiuţa de argint. O 
deschise încet, luă cu vârful degetului mare şi arătătorul 
una din pastile şi spuse pe ton veninos: 

— Aţi pierdut, domnule Cattani! Veţi pierde întotdeauna 
pentru că sunteţi de partea falimentară a baricadei... 

Înghiţi pastila şi în câteva secunde căzu fără viaţă pe masa 
imensă de Ia care cândva controla imperiul său bancar. 
Urmă o mare agitaţie. Unii erau disperaţi, alţii cereau un 
medic. 

Cattani se trezi lângă Giulia. Ea nu putu să nu-l privească. 
O făcu cu o lucire de sfidare în ochi. 

— Te duci cu el? întrebă comisarul arătând spre Tano. 

— Da! Mă duccuel! 

— Dar este opusul a ceea ce visai, şopti melancolic Cattani. 

Ea nu răspunse. Ridică semeţ capul într-un gest de 
orgoliu. 

Comisarul reluă: 

— Tot ceea ce dispreţuiai acum va fi pâinea ta cotidiană! Ai 
să devii şi tu ca bunicul tău, cinică şi feroce. Ai să comiţi 
aceleaşi erori! Banii vor fi stăpânii tăi absoluţi. Cu cât mai 
mulţi cu atât subordonarea va fi mai mare. 

— Eu nu! şuieră Giulia. Am învăţat lecţia! 


LIA 


— Toţi spun aşa: „Am învăţat lecţia!” rosti Cattani ca 
pentru sine. 

Simţea că Giulia îi fusese răpită. Pentru totdeauna. Ar fi 
putut s-o păstreze? Ieri ar fi putut să răspundă, fără să 
ezite, că da. Astăzi, văzând-o cu coatele înfipte în masă, cu 
strălucirea aceea sfidătoare în ochi, înţelegea că totul se 
terminase. 

PARTEA A PATRA. 

TABLOUL. 

Tabloul, operă a unui pictor din şcoala lui Giotto, ocupa 
jumătate de perete. Îl puseseră la capătul unui salon lung, 
creând un joc savant de lumini pentru a-l pune în valoare. 

Era exact cinci şi un sfert, într-o joi după-amiază, când 
primii vizitatori de marcă începură să sosească. Pentru Tano 
Cariddi era marea ocazie. Se mutase din Sicilia la Milano şi 
controla de-acum tot imperiul Băncii Antinari. Dar bogăţia 
nu-i mai ajungea. Visa la prestigiul şi la fascinația de mare 
finanţist. 

Cu fondurile băncii, plătise restaurarea acelui tablou şi 
acum era gata să culeagă roadele efortului său în beneficiul 
artei. Era programată o recepţie menită să facă publicitate 
tabloului după complicata muncă de recuperare. 

Ţeapăn ca un manechin, Tano îi saluta pe invitaţi. Unii îl 
tratau cu respect, salutându-l cu o plecăciune. El rămânea 
impasibil, detaşat. 

— Excelentă treabă! îl felicită senatorul Salimbeni. V-aţi 
câştigat multe merite în lumea artei. Asta va servi şi 
numelui dumneavoastră, dar şi băncii. 

Era exact ce voia Tano! 

Dar sicilianul pierdu ultimele cuvinte ale senatorului 
pentru că ochii lui fură atraşi de o fată de o frumuseţe 
răpitoare. O brună cu chip de porțelan şi atitudinea 
dezinvoltă a femeii de afaceri. 

— O cunoaşteţi? întrebă Salimbeni, care observase 
interesul acestuia. 


— Nu! Cine e această apariţie? A venit să-mi concureze 
tabloul? 

— Se numeşte Ester! E fiica preşedintelui de la Asigurările 
Internaţionale, domnul Rasi. Altfel spus, are toate 
calităţile... 

Frumoasa Ester se întreținea cu un bărbat de vârstă 
medie, un tip grăsuţ, dichisit, cu un inel masiv de aur şi o 
batistă de mătase în buzunarul hainei. 

— Dragă Tindari, cochetă fata, sunt supărată pe dumneata 
pentru că n-am reuşit să câştig niciodată la cazinoul 
dumitale. 

În clipa aceea intră în salon, printr-o intrare secundară, un 
bărbat la vreo cincizeci de ani, incredibil de ponosit. Avea o 
haină fără formă, o barbă nerasă de patru zile şi un surâs 
batjocoritor pe buze. Mergea încet, îndreptându-se spre 
locul în care Ester şi Tindari stăteau de vorbă. 

Tano, dintr-o altă direcţie, se îndrepta şi el spre cei doi. Se 
prezentă fetei, care debită o mulţime de scuze fandosite: 
Tatălui ei îi părea rău că nu venise, dar trebuia să-l 
înţeleagă pentru că el avea oroare de întruniri mondene. 

Chiar în timp ce Ester şi Tano schimbau replicile acelea, 
Tindari observă prezenţa bărbatului cu haina sărăcăcioasă. 
Inima îi zvâcni. 

— Dar..., îngăimă, tu eşti... Nu se poate! 

Omul era acum la doi paşi de el. Zâmbi, descoperindu-şi 
gingiile, şi dădu din cap: 

— Da, eu sunt Accedduzzu... 

Continuând să surâdă, scoase din buzunar un pistol. 

Îl împuşcă pe Tindari de foarte aproape. Trase din nou în 
timp ce acesta se chircea. Se îndârjise împotriva corpului 
căzut la pământ într-o baltă de sânge. 

Salonul fu cuprins de panică. O femeie căzu leşinată, o alta 
urla isteric. Toţi se repeziră afară, pradă unei spaime 
teribile. 

Anunţată de îndată, Centrala de poliţie lansă alarma 
tuturor maşinilor. O primi şi maşina în care se găsea 


comisarul Cattani. De îndată ce auzi de Banca Antinari, îi 
spuse şoferului să pună sirena şi să accelereze la maximum. 

După ce reîncepuse serviciul, Cattani rămăsese două luni 
în Sicilia. Pe urmă îl transferaseră la Milano. 

El intră cel dintâi în salonul băncii. 

— Atenţie, domnule comisar, îl avertiză un agent, e 
înarmat! 

Cattani înainta cu precauţie. Asasinul era de-acum la 
numai cinci metri de el. Şedea pe jos, cu faţa aspră 
îndreptată spre tablou. Îl contempla cu gura căscată, ca 
fascinat. 

Brusc se întoarse. Îndreptă pistolul spre comisar. Şi 
Cattani îl strânse în mână pe-al lui. Dar niciunul din cei doi 
nu apăsa pe trăgaci. Apoi, dintr-odată, omul îşi schimbă 
radical expresia. Un surâs ciudat, blând, îi destinse 
trăsăturile. Întinse mâna spre Cattani şi îi dădu arma. 
Perplex, comisarul o luă. 

Din toate părţile, apărură poliţişti cu automate şi pistoale. 
Îl ridicară pe omul acela, cu aer absent, care continua să 
surâdă. 

În salon domnea iarăşi liniştea. Un medic se aplecase 
asupra corpului fără viaţă al lui Tindaro. Spuse: 

— A tras cel puţin opt focuri! 

Cattani nu acordă prea multă atenţie celor spuse de 
medic. Interesul lui în acel moment era îndreptat în altă 
parte. Se apropia Tano, însoţit de splendida Ester... 

Nu-l mai văzuse de luni de zile. De când sicilianul i-o luase 
pe Giulia. 

Cattani îl privi şi spuse: 

— Pe unde treci tu, curge întotdeauna sânge! 

— Acelaşi lucru l-aş putea spune despre tine, comisare! 

— Cine era? întrebă arătând cu capul spre cadavru. 

— Un foarte bun client al băncii! Se numea Tindari. 

— Şi celălalt? 

— Cine, asasinul? Nu l-am văzut niciodată. 


— Era un tip extraordinar de ciudat! interveni Ester. Aţi 
văzut? Zâmbea! Trăgea şi zâmbea! Doamne, ce 
impresionant! 

Mâinile îi tremurau în timp ce încerca să-şi aprindă o 
ţigară. 

— L-am văzut apropiindu-se liniştit, adăugă fata. S-au 
salutat. E clar că se cunoşteau! Ela spus: „Da, eu sunt 
Accedduzzu!” Nu ştiu ce înseamnă... 

— E un cuvânt sicilian, explică Tano. Înseamnă „păsărică”. 

Intră o doamnă cu un aer alarmat. Purta un taior în dungi 
şi avea în jur de treizeci şi cinci de ani. Fără să clipească, îl 
aborda pe Cattani: 

— Domnule comisar, interogatoriile aş vrea să le fac eu! 

Era substitutul de procuror Silvia Conti. 

— Bineînţeles, spuse comisarul. Dar cum eu trebuie să 
conduc cercetările şi trebuie să vă aduc probe, câte ceva ar 
trebui să ştiu şi eu. Nu credeţi?! 

Nu prea îi era simpatică... Bineînţeles că n-avea să-l 
oprească femeia asta cu mentalitatea excesiv de formalistă. 

Într-adevăr, mai târziu porni iarăşi în căutare de informaţii 
utile. Merse acasă la Tindari. Îi deschise o doamnă mică şi 
grăsuţă, cu o faţă măslinie şi lipsită de expresivitate. Era 
soţia celui ucis. 

Îl introduse pe comisar într-un salon plin de mobile de un 
lux ostentativ. Nu părea deosebit de îndurerată. Îşi muşcă 
buzele şi plecă privirea. 

— Pentru el, zise, n-am fost niciodată o adevărată soţie. Mă 
trata ca pe o servitoare. 

Corrado făcu un semn afirmativ cu capul ca şi cum voia să- 
i spună că o înţelege. Apoi o întrebă dacă avea idee cine ar 
fi putut să-l omoare pe soţul ei. 

Femeia îl fixă cu ochii negri, strălucitori şi-i răspunse cu 
mare siguranţă: 

— Unul gelos trebuie să fi fost... Vreun soţ scos din minţi. 
Pentru că lui îi plăceau nevestele altora. 


Acelaşi refren. Cattani se prefăcu că e de acord cu 
explicaţia femeii. Încercă să-i învingă iar rezistenţa: 

— L-a împuşcat unul care are o poreclă ciudată... 1 se zice 
Accedduzzu. 

Femeia deveni palidă ca o moartă. Îşi reţinu respiraţia şi 
cobori privirea. Înghiţi în sec şi bâlbâi în grabă: 

— N-am auzit niciodată de el... 

În arhivele chesturii, comisarul descoperi un dosar 
voluminos al cărui subiect era Tindari. Omul fusese implicat 
în două procese, acuzat fiind de fraudă. Un al treilea, 
pentru faliment fraudulos. Dar ieşise basma curată de 
fiecare dată. Era proprietarul unei firme, „Sarim”, avea 
interese la hipodrom, era asociat la o întreprindere de 
construcţii. 

— Ba chiar proprietar de cazino! comentă Cattani 
închizând dosarul. 

În fişiere fu imposibil să găsească măcar un mic amănunt 
despre asasin. Misteriosul şi aerianul personaj rămânea 
anonim. Pe deasupra, refuza şi să vorbească. Când 
magistrata Silvia Conti se duse să-l interogheze în birourile 
chesturii, se trezi în faţa unui om stins, ce-şi contempla 
mâinile cu un aer absent şi-şi trăgea nasul. Dar n-a fost chip 
să-i smulgă un cuvânt. 

În seara aceea, Silvia Conti se întoarse acasă prost 
dispusă. Soţul ei, Ernesto, era în birou, aplecat peste un 
pupitru pe care era deschis un volum gros, împodobit cu 
desene în tuş. 

El observă imediat că soţia sa nu era în apele ei. 

— Ceva nu e în regulă? 

— Când trebuie să mă ocup de crime mă apucă 
întotdeauna tristeţea. Îmi vine să las totul baltă... 

— Mai devreme sau mai târziu toţi suntem deziluzionaţi de 
ceea ce facem. Uită-te la mine: Am fost ales senator, speram 
că e cine ştie ce. Şi când colo, m-au băgat în Comisia de 
anchetare a crimei organizate. Ar trebui să mă ocup de 


mafia, camorra, traficul cel mai murdar. Cine mai pricepe 
ceva? Eu sunt un om de ştiinţă, nu poliţist... 

Ea puse o mână pe umărul soţului său. Bărbatul se 
întoarse, o luă pe genunchi şi şopti: 

— Din fericire te am pe tine. Când suntem împreună mă 
simt cu adevărat liniştit. 

Femeia cobori pleoapele cu tristeţe. Îşi muşcă buza de jos 
şi spuse: 

Dar nu eşti absolut fericit. Îţi lipseşte un copil... Ţi-l doreai 
atât de mult... îmi pare rău... 

ELICOPTERUL. 

Cattani se întoarse târziu acasă în noaptea aceea. Locuia 
într-un apartament mobilat, cu o terasă pe care aranjase 
cuşca unui căţel vagabond care într-o seară îl urmărise cu 
ochi rugători. Îl luase cu el şi-i dăduse numele Ulise. 

Ca întotdeauna, Ulise îl primi cu mii de drăgălăşenii. După 
ce, în sfârşit, reuşi să-l trimită în coteţul lui, Corrado se 
întinse îmbrăcat pe pat. Luă o revistă de pe noptieră. Era 
veche de câteva săptămâni şi avea toate paginile mototolite 
pentru că el le răsfoia continuu. 

Se opri şi citi un titlu asupra căruia insistase de zeci de 
ori: Tragica moarte a Giuliei Antinari în apele din Nassau. 

Dedesubt erau două fotografii ale Giuliei. Scria că 
„Sfârşitul frumoasei moştenitoare e încă un mister”. „Corpul 
său a fost împins de mare la țărm”. 

Amintirea Giuliei era o rană deschisă pentru Corrado. 

Nici acum, când ea se dusese să moară la capătul lumii, el 
nu-şi găsea pacea. 

Puse iar revista pe noptieră şi se agită în pat. Era 
neliniştit, trăgea rar din ţigară. Se gândi iar la crima de la 
bancă. Revedea toată scena prinderii asasinului, apoi 
medicul care se apleca peste cadavru şi anunţa... 

Cattani sări şi se aşeză pe marginea patului, evident 
tulburat. 

Ce anunţa medicul?! Acum îşi amintea perfect că l-a auzit 
spunând: 


— Sunt cel puţin opt împuşcături. 

Opt gloanţe, tot încărcătorul! Asasinul, deci, ştia că are 
pistolul descărcat de-acum. Dacă îl îndreptase spre el, o 
făcuse numai ca să-l sperie, ca să-l facă pe Cattani să tragă. 
Cu alte cuvinte, voia să provoace reacţia lui Cattani ca să fie 
omorât. 

Comisarul strivi ţigara în scrumieră şi ieşi. 

După câteva minute, era iarăşi la chestură. Ceru să-l vadă 
pe asasin. Îl găsi aşezat pe pat, cu coatele pe genunchi şi 
faţa aspră sprijinită în mâini. Rămase nemişcat, fără să 
manifeste vreun interes pentru comisar. Zâmbetul său cam 
tâmp pierise şi exprima numai sentimentul unei indiferenţe 
neomeneşti. 

— Tu voiai să mori, încercă să-l trezească din această stare 
Cattani. De ce voiai s-o sfârşeşti cu viaţa? 

Omul ridică încet capul, dar nu scoase o vorbă. Numai 
ochii lui foarte trişti voiau parcă să spună ceva. 

Cattani îi făcu semn din cap că da, ca şi cum ar fi înţeles. Îl 
privea încurajator, părea că vrea să-i spună că putea să-l 
ajute, dacă ar vorbi. 

Asasinul îşi trecu o mână peste faţă şi, în sfârşit, pronunţă 
câteva cuvinte. 

— Prea târziu... şopti. Eu şi cu tine trebuia să ne întâlnim 
acum câţiva ani, în Sicilia. Dar acum e prea târziu... 

Comisarul îi întinse o ţigară. 

EI îl privi stupefiat, apoi o luă şi cu o mână tremurătoare 
şi-o puse între buze. 

— Spune-mi măcar cum te cheamă. 

— Mă cheamă Frolo. Salvatore Frolo. 

Cu ajutorul agentului Trevi, un tânăr isteţ care lucra în 
poliţie ca să-şi plătească studiile la Politehnică, Cattani 
începu să răsfoiască colecţiile de ziare siciliene. Spera să 
găsească o urmă, ceva de care să se agate ca să poată 
începe o cercetare asupra acelui Frolo. Voia să înţeleagă 
cine era, pentru ce motiv ascuns îl trimiseseră să tragă în 
Tindari. 


Ziarele se adunau maldăr. Ioată ziua Cattani şi Trevi le-au 
parcurs fără prea mare noroc. Chiar când erau pe punctul 
de a renunţa, comisarul tresări: 

— Uite-l! L-am găsit! 

Polițistul se aplecă spre el şi amândoi citiră un titlu aşezat 
deasupra a două coloane de text: Tânăr sicilian dispărut. 
Unde a sfârşit Salvatore Frolo? 

Era un cotidian din urmă cu cincisprezece ani şi articolul 
era semnat de Davide Faeti. 

N-a fost prea greu să afle că Davide Faeti părăsise între 
timp Sicilia şi se mutase şi el la Milano. Cattani îl căută şi 
află că acum era directorul unei reviste pornografice. Masa 
lui era plină de fotografii înfăţişând trupuri goale, 
amestecate furibund. 

— Să nu mă moralizaţi, bombăni Faeti, cam jenat. Am 
sfârşit rău, ştiu. Dar visurile de glorie nu devin întotdeauna 
realitate... 

— Nu mă interesează ce faceţi acum. V-am căutat pentru 
ceva ce-aţi scris acum cincisprezece ani. 

Cattani se aplecă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l ajute să- 
şi amintească: 

— Mă interesează povestea lui Salvatore Frolo. 

Faeti se întunecă instantaneu. Trebui să respire profund 
ca să-şi recapete stăpânirea de sine. 

— Frolo..., murmură. Dar a trecut atâta timp! Ce-aţi vrea 
să vă spun?! 

— De exemplu mi-aţi putea spune cine v-a dat ştirea 
dispariţiei lui? 

Ziaristul se scarpină în cap. 

— Cred că a fost un magistrat care lucra în Sicilia. Se 
numea Fiorani. 

— Unde-l pot găsi? 

Faţa crispată a lui Faeti se destinse într-un surâs 
melancolic. 

— La cimitir îl găsiţi. Omorât de mafia. Treabă veche. 


Omorârea lui Tindari nu suscita numai neliniştea lui 
Cattani. Tot felul de griji îl agitau şi pe 'Tano. 

Luă avionul spre Sicilia şi cobori din nou în subteranul vilei 
în care trăia ascuns capul familiei mafiote. Îl găsi în 
compania unui tânăr cam de treizeci şi cinci de ani, masiv, 
cu faţa colţuroasă şi amenințătoare. Părea un drac 
întunecat. 

Se numea Nitto. Era fratele capului familiei. Aparent nu 
arăta interes pentru ceea ce se petrecea în jur, căci, atunci 
când intră Tano, el rămase liniştit sprijinit de zid. 

Bătrânul explică motivul prezenţei fratelui său: 

— În curând, zise, Nitto se va instala la Milano ca să aibă 
grijă mai bine de interesele familiei. 

Tano schiţă un zâmbet: 

— Şi ca să mă controleze? 

— Da, şi pentru asta. Dar mai ales ca să te ajute să găseşti 
soluţiile potrivite. În tot acest timp ţi-am trimis sfaturi, 
sugestii prin bietul Tindari. Eşti foarte tânăr. Mai ai nevoie 
de controlul părintesc. 

Bătrânul îşi strâmbă gura iritat. 

— Dar tu ai zis întotdeauna nu. Voiam să investim bani prin 
intermediul băncii tale şi tu replicai că e prea devreme, că 
să mai aşteptăm. 

Îşi scarpină bărbia şi adăugă: 

— E un păcat de moarte, Tano, să ţii atâţia bani să 
putrezească! Ştii cât îţi puteam încredința acum? Cinci mii 
de miliarde! 

Pe chipul lui Tano trecu ceva ca un fulger de satisfacţie. 

— N-am dat niciodată înapoi, spuse scrâşnind din 
maxilare. Trebuia doar aşteptat momentul potrivit. Acum a 
sosit. 

Îşi sprijini mâinile pe masa bătrânului şi continuă cu 
emfază: 

— Planul meu presupune să terminăm odată cu morţii. 
Gata cu sângele! Să intrăm pe drumul legalităţii. Cu 
capitalurile voastre eu intru în inima marii finanţe. Pun 


mâna pe cel mai mare imperiu, Asigurările Internaţionale! 
De acolo pe urmă se pot manevra sume gigantice de la un 
continent la altul. 

Mafiotul îşi sprijini capul de spătarul fotoliului. Era 
gânditor, în timp ce fratele lui, Nitto, reacţiona pentru 
prima dată printr-un rânjet dispreţuitor adresat lui Tano. 

Bătrânul îşi mângâie obrazul încetişor. Întrebă: 

— Şi de ce anume ai nevoie ca să-ţi realizezi planul ăsta? 

— Întâi de toate trebuie să intru în posesia Băncii Antinari, 
explică Tano. Cota de unsprezece la sută nu-mi ajunge. Dar 
asta e problema mea... 

— Şi a noastră, îl întrerupse bătrânul. Ce-ai în cap? 

— Foarte simplu! Mica Greta Antinari a rămas singură. Ea 
este acum unica moştenitoare a patruzeci la sută din 
acţiunile băncii. Eu am cerut tutela ei. Tribunalul pentru 
minori se va pronunţa şi în mod normal n-ar trebui să existe 
reţineri. 

— Da... comentă sec bătrânul. 

Îşi îndreptase ochii cercetători şi vii asupra lui Tano. 

— Şi după aceea, ce-ai să faci? Micuţa va sfârşi înecată ca 
sora ei? 

Tano îşi opri cu greu un gest de mânie. 

— N-am ucis-o pe Giulia! spuse pe ton sec. A fost un 
accident nenorocit! 

Mafiotul agită încet o mână ca să-l liniştească. 

— Continuă! spuse. 

— După aceea, reluă Tano, pentru primul pas, am nevoie 
de o persoană. 

Făcu o mică pauză, apoi spuse: 

— Yfter, turcul. 

Urmă o lungă tăcere. Capul familiei reflecta. Evalua în 
mintea lui expertă toate aspectele chestiunii. 

— Turcul? murmură. E bine... îl vei avea! 

Peste o săptămână, turcul Yfter fuma nervos în timpul 
plimbării zilnice, în curtea unei închisori siciliene. Ceilalţi 
deţinuţi jucau baschet, alergau şi erau în mare vervă. 


Yfter trase cu sete ultimul fum şi aruncă chiştocul. Se 
mişca fără să se grăbească. Ochii lui închişi la culoare şi 
foarte mobili iscodeau în dreapta şi în stânga. Mergea lipit 
de zidul închisorii, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. 

În depărtare, se auzi un huruit. Turcul continua să 
înainteze spre un colţ complet izolat al curţii. Huruitul era 
mult mai apropiat acum. Deveni asurzitor. Dintr-o dată, în 
oglinda cerului încadrat de zidurile închisorii, apăru un 
elicopter alb cu însemnele Crucii Roşii. Zbura jos. Cobori şi 
mai mult, până la vreo zece metri de pământ, apoi se opri 
deasupra colţului de curte în care se găsea Yfter. 

În timp ce rămase suspendat în aer, cineva aruncă o scară 
de frânghie. Turcul o apucă din zbor şi elicopterul urcă 
brusc luându-l pe deţinut. Pe fostul deţinut. 

După evadare, turcul fu luat în primire de trei bărbaţi care 
îl conduseră în refugiul secret al capului familiei. Yfter era 
scuturat de frisoane de frică, nu înţelegea bine ce se 
petrece şi nimeni nu-i dădea explicaţii. Când ajunse în faţa 
bătrânului boss mafiot, neliniştea lui deveni şi mai acută. 

— 'Ţi-am redat libertatea, comentă sec şeful familiei. 

— Vă sunt foarte recunoscător, spuse turcul. N-o săvă 
pară rău! Eu ştiu să răspund la gesturile de prietenie. 

Într-un colţ se agită fratele bătrânului, Nitto, neliniştitor 
ca o umbră. 

— Eram sigur că pot conta pe înţelegerea ta, reluă şeful 
familiei. Avem nevoie imediat de o favoare! 

— Despre ce-i vorba? 

Bătrânul luă un aer gânditor. 

— Mi s-a spus că tu ai doi la sută din acţiunile de la 
Asigurările Internaţionale. 

— Da, admise Yfter. Le am în Elveţia. 

— Bine, comentă bossul. 

Cu cea mai mare naturaleţe adăugă: 

— Ni le treci nouă! 

Arătă în direcţia lui Nitto. 


— El te va însoţi în Elveţia. Şi tu ai să semnezi trecerea 
acţiunilor la Banca Antinari. 

— Milostive Alah! strigă Yfter stupefiat. Sunteţi nebuni. 
Pentru nimic în lume n-o să vă dau partea mea! 

Se ridicase în picioare şi-l înfruntă pe bătrânul care 
rămăsese aşezat, calm, la câţiva metri. 

— Poate n-am fost prea clar, reveni bătrânul, strângându- 
şi mâinile umflate în jurul bastonului pe care-l ţinea pe 
genunchi. Trebuie să ne dai acţiunile acelea! 

— Să v-o scoateţi din cap! ripostă turcul. 

Ridicase tonul şi ochii lui aruncau scântei: 

— N-o să vă bateţi joc de mine, nenorociţilor! 

Scos din minţi, dădu să se arunce asupra bătrânului. Dar 
acesta ridică brusc bastonul şi i-l băgă în stomac. Cu o 
săritură fulgerătoare, Nitto îi sări turcului în spate. Îl 
strânse de gât şi-l lăsă apoi să cadă jos gâfâind, cu faţa 
stacojie. 

Yfter zăcea lângă bastonul lucitor al bătrânului. De îndată 
ce fu în stare să vorbească, spuse: 

— Bine! Acţiunile sunt ale voastre! 

Se ridică cu greu. 

Atunci vocea capului familiei răsună din nou, cavernoasă, 
înspăimântătoare: 

— Bastonul! 

Turcul se aplecă, culese bastonul şi, culmea umilinţei, i-l 
puse pe genunchi. 

Gestul lui nu-l măguli pe bătrân, era prea obişnuit cu 
dovezile de respect şi cu lipsa de demnitate. S-ar fi putut 
crede că purtarea turcului îl întrista chiar, puţin... 

PROIECTUL 

— Îl cunoaşteţi bine pe Tano Cariddi, directorul Băncii 
Antinari? Cum vi se pare? 

— Un criminal... Pentru mine ei sunt toţi la fel... 

Femeia între două vârste care stătea în faţa comisarului 
era judecător la Tribunalul pentru minori. Afirmația lui 


Cattani evident n-o convingea pentru că făcu o grimasă 
dezaprobatoare şi adăugă: 

— Dumneavoastră aveţi ceva personal împotriva lui, nu-i 
aşa? 

Comisarul păru surprins de întrebare: 

— Din cauza Giuliei, vreţi să spuneţi? Nu, nu-i port 
ranchiună. Aprecierea mea nu depinde de asta. Spun că 
este un criminal pentru că sunt sigur. A pus la cale 
omorârea Giuliei. 

Judecătoarea se încruntă: 

— Venisem la dumneavoastră ca să obţin informaţii sigure, 
serioase, nu vorbe-n vânt. Moartea fetei a fost un accident 
nefericit, toată lumea o ştie. 

— Credeţi? Eu sunt sigur că nu, spuse Cattani. 

Amintirea Giuliei îi înceţoşa privirea. 

— De unde până unde atâta interes din partea 
dumneavoastră pentru sicilian?! întrebă Cattani. 

— Pentru că Tano Carridi a cerut tutela Gretei Antinari şi 
eu trebuie să decid dacă are dreptul s-o facă. 

— Greta e în America, zise el neliniştit. 

— Era în America, îl corectă judecătoarea. Acum e în avion 
şi în seara asta soseşte la Milano. 

Comisarul sări în picioare. 

— Nu trebuie să-i aprobaţi tutela pentru nimic în lume! EI 
o vrea pe Greta numai ca să facă cu ea ce-a făcut şi cu 
Giulia. Obiectivul lui este să intre complet în posesia băncii. 

— Cum puteţi afirma aşa ceva? 

Judecătoarea fu neplăcut impresionată de modul în care 
Cattani se exprima vizavi de un profesionist care, cel puţin 
după informaţiile sale, salvase într-o manieră fulminantă o 
bancă aflată, până nu demult, în pragul falimentului. 

— Poate nu trebuia să vin la dumneavoastră, adăugă 
femeia, luând un dosar pe care-l lăsase pe masă. Aprecierea 
dumneavoastră este prea influenţată de întâmplări vechi. 
Oricum, mulţumesc! 


A doua zi, Cattani s-a dus la Casa Antinari. l-a deschis un 
portar de la care află că Greta sosise seara trecută. 

— Trebuie s-o văd imediat, făcu comisarul, intrând brusc 
în casă. 

Portarul se agita pe lângă el, văicărindu-se: 

— Nu se poate! N-are voie s-o vadă nimeni! Astea sunt 
ordinele! 

— Ordinele cui? Cine comandă în casa asta?! 

— Domnul Tano. Vă rog, o să am necazuri! gemu omul. 

Corrado nu-i mai acordă nici o atenţie. Se precipită spre o 
cameră alăturată, unde chiar în prag, se ciocni de o 
infirmieră. 

— Unde mergeţi? întrebă neliniştită. 

— E aici? întrebă Corrado pe un ton sec, aspru. 

Fără să aştepte răspuns, intră. Camera era plină de jucării. 
Maşinuţe, păpuşi, marionete din pluş. Un paradis pentru 
copii! În mijloc, îngenuncheată pe jos, Greta. Strângea un 
căţeluş de pluş, îl învârtea în mâini cu un aer absent, cu 
ochii în gol, cu faţa lipsită de expresie. 

— Greta! o chemă cu duioşie. Sunt Corrado, ţi-aduci 
aminte de mine?! 

Fetiţa nu dădea semne că l-ar recunoaşte. Părea un mic 
robot. 

Comisarul o luă în braţe: 

— Micuţă dragă, ce ţi-au făcut! 

În momentul acela apăru în uşă Tano: 

— Ce credeaţi c-o să descoperiţi? O cameră de tortură? 

Cattani rămase nemişcat în mijlocul camerei, cu fetiţa în 
braţe şi îi adresă acestuia o privire ostilă, fără să-i 
răspundă. Fetiţa manifestă un licăr de luciditate. 

— Corrado..., bâigui. Corrado... 

El o strânse mai tare, îi mângâie părul. Fetiţa scânci. 

— Stai cuminte, cuminte! şopti el. Sunt aici, nu te las! 

O puse jos şi, în timp ce ieşea, se opri în faţa lui Tano. 

— Încearcă să te atingi de un singur fir de păr de-al ei, şi 
ai să primeşti un glonte drept în frunte! 


Tano încasă replica fără să clipească. După ieşirea lui 
Cattani, dădu instrucţiuni foarte severe. Nimeni nu mai 
trebuia să intre în casă. Absolut nimeni! Fără permisiunea 
lui nu se mai deschidea uşa! 

Luă din sertar nişte acte şi le controlă pe rând. Erau 
semnate de Yfter. Turcul mersese în Elveţia cu Nitto şi-i 
predase acestuia documentele care le dădeau drept 
mafioţilor la doi la sută din Asigurările Internaţionale. 

Tano le mai răsfoi o dată cu un aer satisfăcut. Le închise 
într-un seif din zid şi plecă. Dădu ordin şoferului să-l 
conducă la Brianza, la vila domnului Rasi, tatăl frumoasei 
Ester. 

Brianza este grădina Lombardiei. Vila lui Rasi se găsea în 
vârful unei coline, înecată în verdeață. 

Tano o văzu pe Ester, în timp ce fata se întorcea de la 
călărie. Cu o ţinută elegantă, cu părul lung despletit în vânt: 
o zeiţă! 

Tano îi ieşi în întâmpinare, o ajută să coboare ţinând-o 
strâns lângă el câteva clipe. 

— Ce plăcere să vă revăd! spuse el. 

În pragul casei apăru domnul Rasi în persoană. Un om 
distins cu alură zveltă. Se retrase împreună cu Tano. 

— V-am căutat, anunţă acesta din urmă, pentru că sunteţi 
preşedintele Asigurărilor Internaţionale. Iar eu intenţionez 
să cuceresc imperiul dumneavoastră financiar. 

Rasi îl privi stupefiat. Apoi, ca şi cum nu înţelesese bine, 
întrebă: 

— Să cuceriţi? 

— Întocmai, posed deja doi la sută! Acum voi lansa o ofertă 
tuturor micilor acţionari ce intenţionează să vândă. Sunt 
dispus să plătesc şi dublul valorii nominale. 

Pe perete, în spatele lui Rasi, era desenat un copac imens, 
stilizat. Pe trunchi se citea inscripţia: Asigurările 
Internaţionale. O mulţime de ramuri pe care erau notate 
toate societăţile răspândite în întreaga lume, ce aparţineau 
giganticului grup financiar, se desprindeau din copac. 


Rasi mângâie cu privirea desenul acela şi întrebă: 

— Cărora din societăţile acestea le corespunde doi la sută 
al dumneavoastră. 

Tano se apropie de perete. Căută cu privirea în mijlocul 
copacului miraculos şi apoi, arătând cu degetul, spuse: 

— Aceste trei societăţi sunt ale mele. 

Rasi îl privi cu aroganță: 

— Pachetul libanez... 

Se relaxă pe fotoliu şi, puţin cam plictisit, spuse: 

— Trei societăţi paravan pentru trafic ilegal. N-or să vă 
servească la nimic acţiunile acelea! 

— V-am spus: Sunt gata să adun părţi sociale. Plătesc orice 
sumă. 

Rasi începea să se întrebe de ce acceptase să-l primească 
pe omul acela care părea un exaltat. 

— Nu puteţi avea atâţia bani! spuse calm. 

— Ba da! Şi o să vă demonstrez! 

— Atunci nu înţeleg ce vreţi de la mine. 

— Dumneavoastră sunteţi preşedintele. Cunoaşteţi toate 
calităţile şi defectele grupului financiar, spuse Tano, 
fixându-l cu o privire penetrantă. Mă puteţi ajuta, sfătui, 
puteţi pregăti cu mine strategia ca să ajung la controlul 
complet al Internaţionalelor. 

Era prea de tot! Rasi se ridică ca să-i dea de înţeles că 
discuţia aceea, fără sens, trebuia să ia sfârşit. 

— Nu contaţi pe mine! i-o tăie scurt. 

Tano nu era tipul care să accepte pasiv un refuz. De îndată 
ce ieşi din casa aceea, începu să uneltească contra lui Rasi 
care-şi permisese să-l batjocorească. Voia să-l vadă târându- 
se la picioarele lui. 

A doua zi plecă la Roma. Îl căută pe senatorul Salimbeni, 
membru al unui partid important. 

În biroul omului politic, în spatele unor draperii groase pe 
care le ţinea mereu trase, pe masă erau aşezate câteva zeci 
de dosare, puse într-o ordine perfectă. Erau recomandări, 
documente despre vânzări şi cumpărări de societăţi, fişe 


despre oamenii politici mai de încredere ce trebuiau plasați 
în posturi importante. Semne ale puterii! 

— Am venit să vă ofer o mare ocazie, spuse Tano. Şi să vă 
cer ajutorul pentru un proiect. 

— Cu multă plăcere! 

— Dumneavoastră aţi auzit de Mediarez. E o editură care 
posedă două cotidiene şi un post de televiziune privat. Voi 
cumpăra o cotă-parte şi o voi pune în serviciul partidului 
dumneavoastră. Ziarele şi televiziunea servesc la 
controlarea opiniei publice. Le veţi putea folosi cum veţi 
crede de cuviinţă. 

Salimbeni asculta impasibil, cu coatele pe braţul fotoliului, 
cu mâinile împreunate. 

— Un dar cam costisitor! se limită să comenteze. Şi ce 
vreţi în schimb? 

— Am un proiect! spuse Tano. Vreau să iau controlul 
asupra Asigurărilor Internaţionale! 

Multe auzise Salimbeni în viaţa lui, dar asta le întrecea pe 
toate! 

— Am fost avertizat că sunteţi un megaloman, spuse, dar 
nu credeam că până la acest punct... 

Tano îl fixă cu o asemenea intensitate şi hotărâre, încât 
senatorul rămase impresionat. Asta îl determină pe omul 
politic să-şi schimbe atitudinea neîncrezătoare. 

— Spuneţi-mi, reluă gânditor, cum aţi intenţiona să 
procedaţi? 

Fără să se tulbure, Tano spuse că voia să lanseze o ofertă 
publică pentru cumpărarea de acţiuni ale Internaţionalelor. 

Felul hotărât cu care vorbea despre aceste lucruri alunga 
şi ultimele umbre de scepticism din mintea lui Salimbeni. 
Senatorul începea să considere planul realizabil. Dur, 
aspru, dar realizabil. Trecu la evaluarea obstacolelor. 

— Rasi cum o să reacționeze? întrebă. Fără concursul lui 
nimeni nu va putea controla cu adevărat Internaţionalele. 

— Ştiu prea bine, spuse Tano. Aici trebuie să intervină 
partidul dumneavoastră. Voi l-aţi desemnat pentru funcţia 


aceea şi tot voi trebuie să-l scoateţi acum! 

Senatorul, perplex, strânse buzele: 

— Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple... E adevărat că 
partidul meu a indicat numele lui. Dar se bucură de 
protecţia unui personaj important, Antonio Espinosa. Ela 
făcut presiuni asupra partidului, în favoarea lui Rasi. 

— N-am mai auzit niciodată numele ăsta. 

— Vedeţi, Espinosa a fost timp de mulţi ani la conducerea 
unor mari grupuri transnaţionale. Apoi s-a retras în Elveţia. 
Trăieşte prin zona Locarno. Din umbră, continuă să 
controleze şi să condiţioneze viaţa politică italiană. 

Tano părea foarte interesat: 

— De ce nu mi-aţi aranja o întâlnire cu el?! 

În timp ce sicilianul făcea proiecte de mare finanţist, 
cineva încerca să-i submineze toate planurile. 

Un omuleţ cu aer inofensiv, cu mustăcioara bine desenată, 
se prezentă la biroul lui Cattani. Spuse că-l cheamă Eghiras 
şi se prezentă drept avocat. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? întrebă comisarul. 

Cu voce joasă, ca şi cum se ruşina, avocatul Eghiras îl 
informă că cineva voia neapărat să-l întâlnească, într-un loc 
sigur. 

— Pot şti despre ce este vorba? 

Eghiras agită o mână în aer şi, cu un zâmbet vesel, 
menţionă: 

— Cineva care iubeşte elicopterele... 

Cattani holbă ochi: 

— Elicoptere care zboară peste închisori? 

— Exact! 

Ce voia de la el Yfter? De ce oare cerea o întâlnire, riscând 
să fie prins din nou? 

Cattani avea s-o afle curând. 

Îl însoţi pe avocatul Eghiras, care-l conduse într-un bar de 
periferie, împinse o uşă pe care scria Sală de biliard şi-l lăsă 
să treacă pe Cattani. E, în schimb, rămase afară şi închise 
imediat uşa cu cheia. 


Din spatele unei perdele, comisarul îl văzu apărând pe 
turc. 

La început puţin ezitant, apoi liniştit, Yfter îi veni în 
întâmpinare. 

— Sunteţi curajos! spuse. Putea fi o capcană! 

Se sprijini de o masă de biliard, cu mâinile în buzunare. 

— Fiţi liniştit! Chiar dacă în trecut v-aş fi găurit cu plăcere 
burta, azi suntem, în mod paradoxal, de aceeaşi parte a 
baricadei. Vreau să spun că avem acelaşi duşman comun: 
mafia. 

— Nu prea ştii ce-i recunoştinţa! ricană Corrado. Te-a 
ajutat să fugi. 

Yfter se învârti în jurul mesei de biliard, rămase tăcut 
câtva timp concentrat asupra cine ştie cărui secret 
întunecat zăvorât în mintea lui, apoi spuse: 

— Lucrurile s-au complicat. Acum sunt împotriva mafiei. 
Vă pot ajuta s-o distrugeţi. 

— Cum?! 

Cattani era, fireşte, interesat, dar părea cam neîncrezător 
în lăudăroşeniile acestui om. Să distrugă mafia! Era nevoie 
de mult mai mult decât de un turc. Ar fi trebuit să fie la fel 
de mulţi ca la cucerirea Bizanțului... 

Ca să-l convingă, Yfter voia să-i aducă o dovadă. 

— Ştiu multe lucruri, adăugă el. De pildă, ştiu cum 
investeşte mafia banii scoşi din traficul de arme şi droguri. 
Intră în afaceri curate aici, în Nord. 

Luă din buzunarul interior al hainei o fotografie format 
legitimaţie. 

— Îl vezi pe omul ăsta? N-are o liră, dar tocmai e pe 
punctul de a cumpăra o fabrică numită Megator. Cumpără 
cu banii mafiei. Peste zece zile va vărsa primele opt sute de 
milioane. 

— De unde? 

— Foarte simplu! E stabilit că va câştiga la cazino, cel al lui 
Tindari. 


Cattani îşi schimbă părerea. Consideraţia lui faţă de turc 
spori brusc... Poate mai puţini decât la Bizanţ... 

— Am informaţii despre asasinul lui Tindari, supralicită 
Yfter. Ştiu că a fost mult timp în balamuc la Santa Maria 
dell'Orto, la două sute de kilometri de aici. 

Brusc, Cattani fu foarte interesat şi ceru să continue. 

— Nu! zâmbi maliţios Yfter. Acum, gata! Întâi vreau să fiu 
sigur că mă veţi ajuta. Restul, data viitoare. Ne vedem la 
Hotelul Mozart. Întrebaţi de domnul Karame. 

Întâi şi întâi, Cattani voia să controleze dacă turcul nu 
lansase cumva aiureli. 

Se duse la Ospiciul din Santa Maria dell'Orto. Prezentă 
documentele unei infirmiere şi fu însoţit în interior. De-a 
lungul unui coridor interminabil erau aliniate uşile metalice 
ale celulelor. Cattani se opri în faţa celulei cu numărul 
doisprezece. 

Făcu semn infirmierului să deschidă. 

Un om foarte slab, cu aer spectral, se prelinse într-un colţ 
şi se cuibări acolo, cu braţele în jurul genunchilor, ca şi cum 
ar fi voit să evite să nu se desfacă în bucăţi. Cattani nu-l 
băgă în seamă. Ceea ce căuta el era pe peretele celulei: o 
pictură în care se observa o maşină în flăcări şi o fetiţă cu 
părul negru, învăluită de foc, cu mâinile implorând 
neajutorată. În partea de jos, în dreapta, era semnătura 
autorului. Cattani se apropie şi citi: „Accedduzzu”. 

Era clar! Asasinul lui Tindari petrecuse mult timp în celula 
aceea. Ca să afle mai mult, a doua zi comisarul dori să-l 
revadă pe Yfter. Potrivit instrucţiunilor, se duse la Hotel 
Mozart şi întrebă de domnul Karame. 

Bătu la camera turcului, dar nu primi nici un răspuns. 
Încercă clanţa şi constată că uşa era deschisă. Intră 
prudent, cu pistolul în mâini. Camera era goală. Căută şi în 
baie. Cada era acoperită cu o perdea de plastic. Cattani 
dădu uşor la o parte perdeaua şi văzu o scenă şocantă. 
Yfter zăcea înecat în cada plină. 


Avea mâinile şi picioarele legate, faţa deformată de 
groază. 

Surprizele neplăcute nu se terminaseră însă. Când Cattani 
se întoarse în birou, află că Frolo, asasinul lui Tindari, nu 
mai era în celula lui. Îngrijorată de starea lui, Silvia Conti îl 
transferase la un spital-sanatoriu. 

— La un spital?! se miră Cattani. Doamne sfinte! 

leşi în fugă urlându-le lui Giugni şi Quadri să-l însoţească. 
Giugni era un colos cu barbă neagră. Quadri era tot un tip 
masiv, cu umerii cât un dulap. Împreună cu Trevi formau 
cunoscuta echipă a comisarului Cattani. 

Corrado ajunse la spitalul-sanatoriu. Se năpusti în camera 
lui Frolo şi se repezi la uşă fără să răspundă la salutul 
agentului de gardă. 

Frolo stătea pe pat. Nu se miră că-l vede pe Cattani. Pe 
faţa lui apăruse iar un zâmbet de beatitudine. 

Comisarul era neliniştit. Scotocea cu privirea flecare 
ungher al camerei. Cunoştea prea bine duşmanul obscur şi 
perfid împotriva căruia lupta. Era clar că trebuia să se 
aştepte la ceva urât cât de curând. Până în clipa aceea îi 
ţinuse piept. Găsise întotdeauna metoda potrivită... Spera 
că şi acum o va face... 

Temerile care-l încercau erau justificate. Lângă un dulap 
văzu două butelii de oxigen. Îi fu de ajuns o privire rapidă 
ca să-şi dea seama că, în partea inferioară, erau conectate 
printr-un fir la un detonator foarte mic. 

Îl luă pe sus pe Frolo şi-l târî afară. 

— Fugiţi, fugiţi toţi! îi strigă agentului de gardă şi celor doi 
medici care veneau. 

Se îndepărtaseră cam vreo zece metri pe coridor, când 
camera lui Frolo sări în aer. 

Frolo era lac de sudoare. Se agăţă de braţul lui Corrado 
ca un copil înspăimântat şi spuse: 

— Pentru a doua oară îmi salvezi viaţa! 

— Cine voia să te omoare? întrebă Cattani. 

— Cred că sunt prieteni de-ai lui lindari. 


— De ce l-ai omorât? 

Frolo se scarpină în cap şi se strâmbă. 

— E o poveste lungă. A început acum mulţi ani în Sicilia, cu 
furtul unei motociclete. În timp ce înjuram că mi-o furaseră, 
m-a auzit don Vito Sorano. Mi-a spus: „Nu te necâji, o s-o 
găsim!” După jumătate de oră, motocicleta era lângă casa 
mea. 

Corrado zâmbi trist. 

— Cred că ştiu urmarea: într-o zi, don Vito ţi-a cerut o 
favoare... 

— Da, a venit Tindari să-mi spună că don Vito se aştepta la 
un gest de prietenie. Mi-a dat un pistol şi mi-a cerut să 
omor pe cineva. N-am fost în stare! Şi Tindari m-a pedepsit. 
Mi-a lăsat să ardă soţia şi fata într-o maşină... 

Îşi trecu o mână peste faţă şi continuă: 

— Am povestit tot la tribunal. Dar nu cum am fost 
pedepsit. Au spus că sunt nebun. M-au închis într-un 
ospiciu. Ani şi ani, dar eu n-am uitat. Acum mi-am împlinit în 
sfârşit vendeta, nu mai vreau nimic de la viaţă... 

BIJUTIERUL. 

Îmbrăcat în ţinută de seară, Cattani îşi făcu intrarea în 
clădirea cazinoului, care strălucea de lumini. Unul dintre 
agenţii lui, Trevi, intelectualul grupului, expert în 
electronică, se învârtea prin salonul jocurilor, dichisit şi el la 
patru ace. Văzându-l pe Cattani, îi ieşi în întâmpinare şi 
făcu semn spre o uşă închisă: 

— A intrat acolo... 

— Eşti sigur că-i el? 

— Absolut sigur! E omul din fotografia pe care v-a dat-o 
Yfter. 

Polițistul se îndepărtă şi Cattani ajunse la uşa închisă, 
supravegheată de un tip în smoking, care îl bloca cu o 
politeţe fermă. 

— Îmi pare rău, domnule! Aici sunt admişi numai membrii! 

— Şi cum pot deveni şi eu? 


— Vorbiţi cu directorul nostru, domnul Santelia. Dar în 
seara asta nu-i aici. 

Niciunul din cei doi nu-şi dăduse seama că, la doi metri 
distanţă, o fată splendidă le urmărea conversaţia. Era Ester, 
îmbrăcată într-o rochie lungă care îi lăsa descoperit 
spatele. 

Îl cunoştea pe Cattani din ziua în care fusese omorât 
Tindari. Rămăsese foarte impresionată de gestul lui de 
curaj, când intrase singur în salon să-l aresteze pe 
criminalul încă înarmat. Acum, văzându-l în dificultate pe 
omul acela pentru care nutrea admiraţie, hotări să-i vină în 
ajutor. 

— Lată-te în sfârşit! exclamă, sărutându-l pe Cattani pe 
gură. le caut de o jumătate de oră! 

Corrado nu înţelese imediat intenţiile fetei. Ba chiar părea 
contrariat. Se temea ca Ester să nu-l demaşte, dezvăluind 
adevărata sa identitate. 

Omul în smoking îşi schimbă imediat atitudinea: 

— Domnişoară Rasi, vă rog să mă scuzaţi, n-am ştiut că 
domnul... 

— Da, îl întrerupse Ester, e cu mine! Vino! 

Îl luă de braţ pe Cattani şi-l introduse în salonul privat. 

Erau doar vreo zece persoane în jurul meselor. Spirale 
eterice de fum urcau spre tavan. 

— Eşti în misiune secretă, nu-i aşa? şopti Ester, care părea 
foarte excitată de atmosfera aceea de conspirație. 

— Exact! spuse Cattani. 

Mângâie mâna fetei spunând cu sinceră recunoştinţă: 

— Mulţumesc! Ai fost grozavă! Dacă te interesează, avem 
nişte posturi libere la poliţie... Ha, ha! 

Îşi concentră atenţia asupra persoanelor care erau în sală. 
Scruta cu atenţie o faţă după alta. Şi, la un moment dat, îl 
văzu! 

Era el, omul din fotografia lui Yfter! Da, nu era nici o 
îndoială. Ochii, mai ales ochii aceia ca de sticlă, care 


priveau în gol, te făceau să-l recunoşti printre mii de 
persoane. 

Cattani rămase impasibil. Se învârti în jurul mesei de 
bacara ca să-l studieze mai bine. 

— 'Tu joci bacara? o întrebă Cattani pe fată. 

— Sigur că da! sări ea, bucuroasă să-i mai dea o mână de 
ajutor. 

— Atunci, vino! 

O conduse la masă. 

Omul din fotografie adunase un munte de fise şi continuă 
să câştige. Cattani şi Ester se aşezară. Comisarul împinse 
trei fise spre centrul mesei şi aşteptă cărţile. Le întoarse: 
avea opt. Ţinea ochii fixaţi pe mâinile crupierului care 
împărțea cărţile pentru omul din fotografie. 

— Stai aşa, îl somă Cattani, apucând braţul crupierului. 

Reugşise să prindă clipa în care omul făcea să alunece o 
carte în mâneca hainei. 

— Trişezi! 

Arătă cărţile pe care crupierul se grăbea să le dea 
individului. Făceau nouă. 

— Dumneata vrei să-l favorizezi cu orice preţ pe acest 
domn. L-ai ajutat deja să câştige sute de milioane! 

Scoase legitimaţia de comisar: 

— Prevăd că vei avea necazuri mari... 

Crupierul se făcu palid: 

— Nu e vina mea! se justifică. Mi-a dat ordin Santelia, 
directorul. 

— Unde-l pot găsi pe acest Santelia? 

— Nu ştiu. Poate bijutierul... Da, în clădirea cazinoului este 
un bijutier. Îi ajută pe clienţii în dificultate... Mă înţelegeţi. 

Înţelegea perfect. O luă deoparte pe Ester. 

— Vrei să mă ajuţi încă o dată? 

— Bineînţeles! 

Prinsese gustul de-acum. Avea senzaţia că trăieşte o 
aventură pasionantă. O adevărată aventură. 

— Cât valorează colierul tău? întrebă Cattani. 


— Mai mult de o sută de milioane. De ce mă întrebi? 

Fără să-i dea explicaţii, Cattani o luă de mână şi o conduse 
afară, în direcţia magazinului bijutierului. Acesta era un 
bărbat puţin adus de spate, cu ochelarii pe vârful nasului, 
cu favoriţi stufoşi şi albi. 

Cattani o ajută pe Ester să-şi scoată colierul şi-l depuse pe 
masa de cristal. 

— Avem nevoie de bani gheaţă! zise. Am rămas lefteri! 

— Ha, ha, râse încetişor bijutierul. Am spus întotdeauna că 
nenorocitele acelea de mese verzi sunt pur şi simplu nişte 
veritabile lipitori, care sug sângele jucătorului, aşa să ştiţi! 
Li-pi-to-ri! 

Cântări în palmă colierul, examinându-l la lumina unui 
lampadar. 

— Excelent lucrat, nimic de zis! 

Miji din ochi pe deasupra ochelarilor, studiind reacţia lui 
Cattani. 

— Sper să nu pretindeţi o sumă exagerată, domnule! Mai 
mult de cincizeci de milioane nu vă pot oferi. 

— Perfect, de acord! afirmă Cattani. 

În acel moment intră în magazin Trevi, care trebuia să fie 
mereu în preajma lui Cattani şi să nu-l piardă din ochi. 

— Bine, bine, făcu bijutierul care ezita însă să scoată banii. 

Tot mai prudent şi uşor alarmat, adăugă: 

— Ei, sigur, să văd cum să fac ca să vă ajut. 

Se retrase după perdea, în fundul magazinului. 

După câteva secunde s-a auzit cum ridică receptorul. 
Tânărul Trevi, poreclit „inginerul”, scoase din buzunar un 
mic aparat electronic dreptunghiular, asemănător unui mic 
calculator şi-l îndreptă spre perdeaua în spatele căreia 
bijutierul forma un număr de telefon. 

Oarecum îngrijorată, Ester îi aruncă o privire întrebătoare 
lui Cattani, vrând să ştie ce se întâmplă: 

— Cu jucăria asta captează apelurile telefonice, 
înregistrează numărul pe care-l face bijutierul. Ştii pe cine 
sună? Pe directorul cazinoului, Santelia. De la numărul de 


telefon e o joacă, după aceea, să aflăm adresa unde se 
ascunde Santelia. 

Maşinuţa electronică a lui Trevi funcţiona perfect. În 
interval de o jumătate de oră, Cattani şi agenţii lui îi 
localizaseră deja apartamentul. Urmă descinderea. 
Directorul cazinoului era un bărbat slab, cu nas acvilin şi 
două mustăţi stufoase sub care trona un surâs maliţios. 

— Domnule comisar, spuse ironic, dar nu-i deloc nevoie de 
toată desfăşurarea asta de forţe. Credeţi-mă! 

L-au dus la chestură şi, între timp, o anunţară şi pe 
judecătoarea Silvia Conti, la recomandarea expresă a lui 
Cattani, convins că ea s-ar fi supărat dacă proceda altfel. 

Silvia Conti veni într-un suflet. Interogatoriul se desfăşură 
într-o cămăruţă în care erau doar ei trei. 

— Prin urmare, spuse ea adresându-se directorului 
cazinoului, se pare că aţi dat ordin unui crupier să 
măsluiască jocul ca să dea posibilitatea unui tip cam ciudat 
să câştige o grămadă de bani. 

Santelia o făcu pe ofensatul: 

— Eu? Dacă vreunul din crupieri e hoţ, asta nu-i vina mea! 
Să fim serioşi, doamnă! Ce amestec să am eu în toată 
povestea asta?! 

— Vă spun eu ce amestec, replică magistrata. Domnul care 
câştiga a predat la casă nişte sute de milioane în schimbul 
fiselor. Bancnotele erau înregistrate; erau bani obţinuţi 
dintr-un şantaj, într-un sechestru de persoană. 

Silvia Conti îl privi drept în ochi pe Santelia. 

— La masa de joc, tipul ăla câştiga continuu. Dacă totul ar 
fi mers normal, ar fi plecat liniştit acasă nu numai cu banii 
pe care-i jucase, dar şi cu un profit deloc neglijabil. Cu o 
singură diferenţă. Banii ar fi fost alţii, curaţi. Cazinoul 
dumneavoastră, stimate domnule Santelia, e folosit pentru 
reciclarea banilor murdari, proveniţi din tot felul de afaceri 
necurate. 

— Nu sunt la curent, nu ştiu nimic, jur, se repezi Santelia, 
din ce în ce mai nervos, agitându-se pe scaun de parcă ar fi 


avut crampe. 

Cattani stătea într-un colţ, tăcut. Femeia nu era deloc o 
novice, îşi cunoştea meseria. O auzi continuând atacul, cu 
voce dură, aspră, prea aspră pentru o femeie: 

— Aş putea să vă ajut. Dar, dacă veţi continua să simulaţi 
candoarea, vă acuz imediat de asociere la activităţi de tip 
mafiot! 

Directorul cazinoului era speriat, crispat, zâmbetul îi 
dispăruse. Faţa parcă i se ascuţise şi mai mult; cu vădită 
ciudă o întrebă ce vrea să ştie. 

— Unde ajung banii murdari pe care îi spălaţi? 

Santelia tăcu îndelung, apoi, mişcându-şi nervos picioarele 
sub masă, se decise să răspundă: 

— La Banca Antinari... 

Cercul părea că se închide. Din nou Banca Antinari! 
Cattani şi Silvia Conti ieşiră de la interogatoriu, noaptea 
târziu, înfriguraţi şi obosiţi. Doi poliţişti în civil îi urmară ca 

nişte umbre. 

— Vreau să vă întreb ceva, zise comisarul, deranjat că 
trebuie să apeleze la femeia asta atât de rigidă. Sunteţi 
prietenă cu judecătoarea de la Tribunalul pentru minori 
care trebuie să hotărască punerea sub tutelă a Gretei 
Antinari. N-aţi putea pune o vorbă ca fetiţa să nu-i fie 
încredinţată lui Tano Cariddi?! 

— Aş face-o cu plăcere, dar mi-e teamă că-i prea târziu, 
răspunse Silvia Conti. Colega mea înclină să dea aviz 
favorabil... Nici n-ar fi avut motiv să se opună. Tano Cariddi 
pare a fi o persoană respectabilă. 

Se opriră sub un felinar. Neinţelegerile dintre ei doi 
fuseseră depăşite. Un fluid de simpatie se înfiripa, cald şi 
intim ca lumina felinarului... 

— Dar n-am putea oare? obiectă Cattani. 

— Ce anume? 

— N-am putea efectua un control la Banca Antinari, în 
baza declaraţiilor făcute de Santelia? Ne-ar trebui un 
sprijin de la Roma, continuă comisarul. 


Apoi pocni din degete, semn că găsise soluţia. 

— Cred că ştiu unde să merg! spuse el radios. În ziua în 
care a fost omorât Tindari, l-am cunoscut pe senatorul 
Salimbeni. 

A doua zi, Silvia Conti primi vizita lui Ester. Fata îşi voia 
colierul înapoi. Cattani îi explicase că era sub sechestru în 
momentul acela şi că numai judecătoarea putea decide să-i 
fie restituit. Dar aceasta nu ştia nimic, părea căzută din 
nori. 

— Vai de mine! se alarmă Ester. Şi unde-l pot găsi pe 
comisar? 

— În momentul ăsta se îndreaptă spre gară, pleacă la 
Roma. 

Fata ieşi ca o furtună şi se aruncă în primul taxi. 

Cattani urcase deja în tren şi se aşezase într-un 
compartiment, citind ziarul. Când o văzu apărând pe Ester, 
elegantă, suavă, incredibil de frumoasă şi agitată, i-au 
trebuit câteva secunde bune ca să înţeleagă ce se întâmplă. 
Pe urmă i-a surâs ridicându-se: 

— Asta înseamnă că mă filezi... Unde mergi? 

— Hai, ghiceşte! şopti ea, aşezându-se foarte mulţumită. 

— Nu-mi pot permite să ghicesc! Femeile sunt enigmatice 
şi imprevizibile... şi, dacă nu sunt, trebuie, oricum, 
încurajate. Eu merg la Roma... 

— Şi eu! Stranie coincidenţă, nu? 

Era ziua călătoriilor! 

Tano plecase cu maşina în Elveţia ca să se întâlnească cu 
Antonio Espinosa, un tip înalt, foarte distins, care trăda o 
forţă superioară, uriaşă. 

— Prietenul nostru comun Salimbeni, spuse Espinosa, mi-a 
explicat care e situaţia. Vreţi să-l lichidaţi pe Rasi. Nu-i 
chair aşa uşor... 

Se îndreptă spre un dulăpior de unde scoase o casetă 
audio. 

— Aici e ceva ce-ar putea servi. Este înregistrarea unei 
convorbiri telefonice interceptate de serviciile secrete. 


Cineva îl chema pe Rasi ca să-l avertizeze să nu se urce 
într-un anumit avion. Avionul a explodat în zbor şi ghiciţi 
cine era în el?! Inginerul Valenti! Omul căruia Rasi i-a luat 
locul la conducerea Asigurărilor Internaţionale. 

Tano fixă caseta cu aviditate, spunând doar: 

— E fantastic! 

— Da, numai că înregistrarea asta are un preţ, spuse 
Espinosa. Prietenii dumneavoastră sicilieni au în 
proprietate o insulă pustie, care se cheamă Tirene. Eu vă 
ofer caseta şi dumneavoastră îmi daţi insula... 

În aceeaşi după-amiază, de îndată ce reveni la Milano, 
Tano primi un telefon de la senatorul Salimbeni, care-i 
dădea veşti proaste. Îl informa despre vizita lui Cattani. 
Comisarul îi citise declaraţiile directorului cazinoului şi îi 
cerea să dispună un control în birourile Băncii Antinari. A 
doua zi dimineaţă trebuia dat răspunsul. 

— Sper că n-o să vă conformaţi! spuse Tano. 

— Nu! Dar incidentul acesta neprevăzut v-ar cam putea 
costa, zise ironic senatorul. E clar? 

Cattani trebuia să rămână peste noapte la Roma, pentru 
ca a doua zi să meargă la Salimbeni. Ester nu se dezlipea 
de el. Îi spuse că s-ar simţi ofensată dacă va merge să 
doarmă la hotel. Insistă să meargă într-o casă pe care 
familia Rasi o avea în capitală. Un apartament încântător, 
cu vedere spre Piaţa Navona. 

Ester era tipul de fată răsfăţată. Nu-i lipsise nimic 
niciodată în viaţă. Tot ce dorise îi căzuse în palmă automat. 
Acum se îndrăgostise de Corrado. Şi pentru prima oară 
încerca senzaţia dureroasă că nu va reuşi să obţină ceea ce 
voia. El îi scăpa, era departe, cu gândul şi toată fiinţa lui 
orientate spre trecut. 

În acea noapte în timp ce făceau dragoste, ea avu senzaţia 
clară şi atât de dureroasă că se îndrăgostise de o umbră 
care-i scăpa printre degete... 

Dimineaţa, Cattani reveni în biroul lui Salimbeni. 


— Nu se poate iniţia un control la Banca Antinari, îi spuse 
senatorul. A fost făcută o inspecţie anul trecut şi totul a fost 
în regulă. Pot să vă arăt raportul final. 

Îi întinse un dosar voluminos, în timp ce pe faţa lui Cattani 
se putea citi deziluzia. 

Comisarul reveni la Milano foarte abătut. Ester continua 
să nu se dezlipească de el. 

Când s-au despărţit, el nu-i dădu nici o speranţă că se vor 
mai întâlni. 

Ochii fetei se umeziră. Îl sărută pe gură. Încercă să-i 
zâmbească, dar avea un aer nefericit. Pe urmă, luându-l 
brusc de mâna stângă îi scoase ceasul. 

— Du-te! spuse. Pe ăsta îl iau eu! Măcar atât să am de la 
tine! Chiar dacă n-o să te mai văd niciodată, va fi în preajma 
mea. Îmi va purta noroc... în dragoste... 

Cattani o privi îndepărtându-se, mai frumoasă ca orice 
femeie din viaţa lui, şi se întrebă, uşor melancolic, dacă 
toate astea nu veneau prea târziu pentru el... 

Îşi frecă încheietura mâinii stângi ca să elimine senzaţia de 
iritare pe care i-o dădea lipsa ceasului masiv şi îşi răspunse 
că poate nu... 

TUTELA. 

Camera era cufundată în penumbră. Tano Cariddi deschise 
o cutie din care scoase o păpuşă mare, blondă, cu ochi 
albaştri. 

— Uite, spuse, uită-te ce cadou frumos ţi-am adus! Îţi 
place? Nu-i aşa că e frumoasă? Ca o zână..., ca o prinţesă... 

Micuța Greta rămase cuibărită într-un colţ, nemişcată, 
fără să spună nici un cuvânt. Sicilianul încercase fel de fel 
de tertipuri ca să-i câştige simpatia. A doua zi era 
programată audiența la Tribunalul pentru minori în 
legătură cu încredințarea copilului. Tano ar fi dorit grozav 
ca fetiţa să-l iubească. Un gest ostil, un cuvânt nepotrivit 
din partea ei puteau compromite totul. 

Dar Greta, nimic... Palidă, privea în gol, cu braţele strânse 
ca şi cum ar fi vrut să se apere de omul acesta străin, care o 


răsfăţa cu un ton forţat, aproape sinistru. 

Chiar în clipa în care Tano îi întindea păpuşa, se auzi de pe 
scări un strigăt. Doi oameni de-ai sicilianului îl ţineau cu 
forţa pe Cattani, repetându-i că au ordin să nu lase pe 
nimeni să treacă. 

— Trebuie s-o văd pe fetiţă! strigă comisarul cu o 
disperare de neînțeles pentru cei doi. 

Unul din paznici întinse un picior şi-i puse piedică. În timp 
ce Corrado cădea, bărbosul îi trase un pumn în stomac. 

— Cară-te dacă nu vrei să rămâi cu toate oasele rupte! 
rânji cealaltă gorilă. 

Cattani spumega ca un taur înfuriat. Se aruncă sălbatic 
împotriva celor doi, când în capul scărilor apăru Tano. 

— Ajunge! strigă el. 

Paznicii se retraseră imediat. Tano cobori câteva trepte, 
rigid şi arogant, plictisit de amestecul acestor pioni sau, mai 
degrabă, nebuni în planurile sale vizând o dimensiune 
continentală, dacă nu chiar planetară. 

— În definitiv, cine te crezi? spuse dispreţuitor. Te crezi un 
înger al răzbunării, dar nu eşti decât un biet poliţist. Şi, pe 
deasupra, şi lipsit de maniere. 

— Tano Cariddi! Vestitul şi enigmaticul Tano Cariddi... 

Vocea comisarului răsună amenințătoare: 

— la-o pe Greta, ia banca, dar aminteşte-ţi că n-o să ai 
pace! 'Te voi urmări peste tot. Şi în iad... sau mai ales în iad, 
căci acolo ţi-e locul! 

Se învârti pe călcâie, furibund şi, după câţiva paşi, se 
întoarse şi repetă: 

— Nici măcar în iad! 

A doua zi, la şedinţa Tribunalului pentru minori, 
judecătoarea ceru să fie introdusă Greta şi-i spuse să se 
aşeza lângă ea. Îi zâmbi duios fetiţei. 

— Ascultă draga mea! Îl cunoşti pe domnul acesta? o 
întrebă, arătând spre Tano. 

O linişte adâncă cobori brusc peste sală. Fetiţa se 
posomorâse şi mai mult. Ridică pentru o fracțiune de 


secundă ochii şi-l văzu pe omul acela drept, ca o statuie. 

— Da, murmură fetiţa, e... lano... 

— Şi-acum spune-mi, reluă cu un ton încurajator 
judecătoarea, îţi place, îl iubeşti? 

Trecură secunde întregi. Micuța nu spunea nimic. Din 
când în când ridica ochii spre primul rând unde stătea 
Corrado. 

Îngrijorat de efectul negativ pe care tăcerea putea să-l 
aibă asupra judecătoarei, avocatul lui Tano se ridică şi-şi 
exprimă nedumerirea în legătură cu insistența întrebării, cu 
atât mai mult cu cât Tano Cariddi avusese grijă de fetiţă în 
ultimul timp şi, de fapt, era singura persoană care ceruse 
tutela. 

Judecătoarea clătină din cap spunând: 

— Nu e singurul... 

Mai era cineva care pretindea tutela asupra fetiţei?! O 
asemenea lovitură de teatru era complet neaşteptată. Sala 
fu străbătută de un murmur confuz. Cine oare îndrăznise 
să-l sfideze pe Tano Cariddi? 

Din ultimele rânduri se ridică un om în vârstă, uşor 
gârbovit. Cattani se întoarse şi recunoscu chipul jovial al lui 
Bernardo, călugărul care picta statuete la mănăstire. Nu 
mai era în sutană. 

— Şi eu am cerut-o pe micuță, spuse. Mă numesc De 
Cristoforis. Am părăsit viaţa monahală şi am creat la Milano 
un centru pentru minorii abandonaţi. 

Îi zâmbi fetiţei, vrând parcă să se scuze pentru cuvântul 
„abandonaţi”. 

— O cunosc bine pe Greta, am îngrijit-o luni de zile la 
mănăstire. 

Vocea aceea trezi amintiri plăcute în mintea fetiţei. Îl 
recunoscu pe fostul călugăr. Se ridică şi se aruncă în 
braţele lui gemând: 

— La-mă cu tine! la-mă cu tine! E aşa de bine să pictezi! 

În faţa acelei scene atât de elocvente, judecătoarea nu mai 
avu dubii. Decise ca fetiţa să meargă cu domnul De 


Cristoforis şi cele patruzeci la sută din acţiunile băncii să fie 
controlate de Tano Cariddi. 

Cattani respiră uşurat. Măcar mica Greta nu sfârşea în 
mâinile sicilianului. Dar cum aflase oare fostul călugăr? În 
fundul sălii apăru Silvia Conti, care înainta spre Bernardo 
şi-i spuse triumfătoare, văzându-l cu fetiţa de mână: 

— Am reuşit! 

Corrdo nu înţelegea. 

— Dânsa mi-a cerut să prezint imediat cererea de tutelă, i- 
a explicat fostul călugăr. 

Cattani începea s-o privească cu alţi ochi pe femeia 
aceasta pe care până atunci o considerase prea formalistă 
şi arogantă. 

Silvia intuia gândurile lui Cattani: 

— Şi eu am avut la început o părere foarte proastă despre 
dumneavoastră. Nu trebuie să vă culpabilizaţi... 

— Ce ceremonios vă vorbiţi! se miră călugărul. De ce nu vă 
tutuiţi? În rugile voastre îl tutuiţi pe Dumnezeu, nu-i aşa? 

— Chiar, e mai bine să ne tutuim! conchise Silvia. 

Tano plecă furios. Plecă şi fostul călugăr cu Greta, în timp 
ce în aulă intrau alţi oameni, pentru un alt proces. 

Silvia şi Corrado se îndreptară şi ei încet spre ieşire, când 
judecătoarea îl întrebă pe Corrado de ce e mereu atât de 
posomorât şi retractil. 

— Ştii, spuse Cattani în timp ce-şi aprindea ţigara, încerc 
să menţin o oarecare distanţă faţă de ceilalţi. Nu din 
orgoliu, ci pentru că n-o să scap până la urmă. Într-o zi or 
să mă găsească mort. Aş vrea, continuă trăgând din ţigară 
cu privirea pierdută în zare, aş vrea ca în ziua aceea să nu 
existe nimeni care să mă iubească, nimeni care să fie legat 
afectiv de mine. Aşa n-o să sufere nimeni... 

— Multă lume te iubeşte! replică ea, deschizând braţele ca 
şi cum ar fi vrut să-l protejeze. 

— Cum de te interesezi de mine? întrebă Cattani. 

Silvia ridică din umeri. 

— Nu ştiu, poate unde te văd aşa de singur şi de trist. 


Părul negru îi încadra faţa cu trăsături exotice. Ochii 
aveau o privire caldă, care îl impresiona pe Cattani. 

Ajunseseră la maşini şi ea părea melancolică. Se salutară 
şi, când îşi dădură mâinile, Silvia o reţinu pe a lui Corrado o 
clipă, privindu-l fix în ochi. 

Între timp, Tano se întorsese la bancă într-o dispoziţie 
mizerabilă. Cu toate acestea începu să-şi ţeasă iar intrigile. 

Îi trimise lui Rasi caseta cu înregistrarea obţinută în 
Elveţia de la Espinosa. Preşedintele Asigurărilor 
Internaţionale ascultase cu inima cât un purice vocea 
înregistrată pe bandă. Spunea: 

— Rasi, îţi vorbeşte un prieten. Dacă vrei să devii 
preşedinte, în seara asta nu te sui în avion cu inginerul 
Valenti... 

Telefonul acela care-i salvase viaţa devenea acum un act 
de acuzare împotriva sa. Ştia că avionul va exploda, dar nu 
făcuse nimic să împiedice nenorocirea. Prin urmare, îi 
convenise ca un accident să-l elimine pe Valenti. 

Acum însă şi Tano ştia acest lucru, iar Rasi trebuia să 
trateze cu el. Preşedintele Internaţionalelor se simţi ca 
prins într-o capcană când sicilianul îl chemă la telefon şi-i 
spuse că i-ar fi făcut plăcere să fie invitat la prânz a doua zi. 
Natural, Rasi răspunse că plăcerea este de partea lui. 

Tano fu punctual. Foarte reverenţios, îi sărută mâna lui 
Ester. Fu politicos şi cu tatăl ei. Ceea ce nu însemna că Rasi 
era mai puţin îngrijorat. Privirea lui trăda o mare încordare. 

Se aşezară toţi trei la masă. 

Rasi era văduv şi o avea doar pe Ester. Ea se uita extrem 
de alarmată când la tatăl ei, când la Tano. Simţea că între 
cei doi se petrecuse ceva extrem de grav, dar nu reuşea să- 
şi imagineze ce. Ca şi cum ar fi vrut să invoce ajutor, atinse 
ceasul lui Cattani, pe care şi-l pusese la mână. 

Sicilianul rupse tăcerea invitându-l pe Rasi să vorbească 
de afaceri. 

— Uitaţi ce vă propun. Să semnăm o înţelegere între noi 
doi. Să ne unim forţele şi vom deveni unul dintre cele mai 


mari grupuri financiare din lume... 

— Imposibil! spuse Rasi privind în gol. 

Doar ideea unui acord cu sicilianul îl înfiora. Toţi se vor 
gândi la ceva necurat. 

— Suntem prea diferiţi noi doi ca, aliindu-ne, să nu trezim 
bănuieli. 

Înghiţi cu greu şi încetă să mai mănânce. Tano nu se 
pierdu cu firea. Ridică semeţ capul, luând o atitudine 
inspirată: 

— Am luat în consideraţie şi acest aspect! Ştiu de ce e 
nevoie pentru a evita comentarii neplăcute. Vom face o 
mişcare surprinzătoare care va face totul plauzibil, 
justificabil. O voi lua de soţie pe fiica dumneavoastră. 

Propunerea era atât de absurdă, încât Rasi tresări brusc 
răsturnând un pahar de vin. Stupoarea lui Ester se 
manifestă în mod diferit. Fata rămase cu îmbucătura în gât, 
gata să se sufoce. 

— Va fi o căsătorie de formă, se explică sicilianul. E doar o 
chestiune de afaceri. Eu şi cu fata dumneavoastră n-o să 
dormim împreună, iar după câteva luni toate vor reintra în 
normal, printr-un divorţ mult mai discret decât căsătoria. 

— Dumneata eşti nebun! explodă înfuriat Rasi. Te rog să 
pleci! 

— Nu vă puteţi permite să renunţaţi! replică Tano, calm. 
Aveţi probleme mari, încurcături de tot felul. Nu-i aşa, 
domnule Rasi? 

Rasi lăsă capul în jos, într-o atitudine de om învins, în timp 
ce fata lui îl privea îngrijorată. 

— Tată, dacă-ţi pot fi de ajutor, mă mărit, zise şi ridică din 
umeri. În fond, de ce nu? 

Rasi o privi cu o intensitate nebănuită. Un sentiment de 
mânie amestecată cu duioşie îi tulbura mintea. Începu să 
respire greoi. Privirile îi alunecară de-a lungul trupului 
femeii superbe care se afla în faţa lui... Şi-o imagină goală... 
cu ochii închişi, gemând uşor, cu faţa acoperită de stropi 


mici de sudoare... gemând uşor lângă bărbatul acesta 
obscen de rece şi de sigur pe el. 

— Hai... taci! Fii cuminte! 

CĂSĂTORIA. 

Avocatul Eghiras dispăruse după omorârea lui Yfter. Într-o 
dimineaţă, se prezentă în biroul lui Cattani. Comisarul nu 
venise încă. Predă poliţiştilor o agendă, rugând să-i fie 
predată lui Cattani, căruia îi putea fi utilă. Era agenda lui 
Yfter. 

A doua zi dimineaţă, o dimineaţă însorită de toamnă, 
Eghiras, se grăbea spre birou, purtând un dosar sub braţ. 

Se întoarse şi privi cu precauţie în jur. Ceea ce văzu îl făcu 
să devină palid: O maşină marca Range Rover, metalizată, îl 
urmărea încet, ameninţător. Se simţi pierdut. Cu sufletul la 
gură, observă o cabină telefonică la capătul trotuarului. 
Grăbi pasul, intră în cabină şi formă numărul chesturii de 
poliţie. N-avu timp să aştepte răspunsul, căci maşina 
acceleră brusc făcând un viraj la fel de brusc, urcă pe 
trotuar şi lovi cabina, strivindu-l pe Eghiras. 

Primii trecători care îi săriră în ajutor l-au găsit întins la 
pământ, cu braţele deschise în cruce, cu pălăria, rămasă 
intactă ca prin minune, pusă pe pieptul zdrobit. 

Cattani spera ca sacrificiul avocatului să nu fi fost 
zadarnic. Răsfoi agenda lui Yfter pagină cu pagină. Erau 
doar câteva însemnări, în cea mai mare parte ininteligibile. 
Într-un colţ însă o adnotare îi atrase atenţia. Turcul 
desenase un fel de triunghi şi în colţuri scrisese trei nume: 
Frolo, Tindari, De Pisis. Ce aveau oare în comun cei trei? Şi 
cine era De Pisis? 

Comisarul îi ceru lămuriri lui Frolo. Dar el nu era în stare 
să facă nici un fel de asociere între cele trei nume. Şi jura 
că n-auzise niciodată până atunci numele De Pisis. 

Întorcându-se la birou, Cattani găsi cu surpriză pe masa sa 
un buchet mare de flori. 

Întrebându-i pe poliţişti, aceştia îi răspunseră că fusese 
adus de o domnişoară. 


— Zicea că se numeşte Ester... E şi un bilet, adăugă un 
poliţist corpolent, cu o mină care trăda mândria de a fi 
bărbat şi poliţist, de a fi coleg cu acest tip irezistibil. 

Cattani tresări. Intră în birou şi citi repede biletul pe care 
citi ceva ce-l lăsă stupefiat. Ester scrisese: „Ciao, comisare! 
Mă mărit!” 

Fără să spună o vorbă nimănui, ieşi din nou, urcă în 
maşină şi plecă în trombă spre vila Rasi. 

Ester îl primi aparent veselă, mărturisindu-i bucuria că-l 
vede. Avea pe buze un zâmbet melancolic, îl sărută pe 
Cattani, îl mângâie neliniştită. 

EI o privi sever: 

— De ce nu mi-ai spus alaltăieri, că te căsătoreşti? De 
dragoste la prima vedere am auzit, dar nu şi de căsătorie 
aranjată de Ia o zi la alta. 

— Pentru că nu ştiam. 

Îşi scutură părul lung ca şi cum ar fi vrut să alunge 
tristeţea. 

— Nici măcar nu ştiam cine trebuia să fie mirele... Vezi cât 
de capricioase suntem noi, femeile? 

— Aşa-i stă bine unei căsătorii din dragoste! comentă 
ironic comisarul. 

Ea schimbă vorba. Îi oferi lui Corrado un pahar de whisky. 
EI bău în tăcere şi o urmări cu privirea în timp ce punea 
sticla la loc, întrebându-se de ce fata aceea cu chip angelic 
îşi găsise loc tocmai în inima lui. 

— E serioasă treaba asta, cu căsătoria? reluă Cattani, 
sperând să fie o glumă. 

— Foarte serioasă! spuse Ester. 

— Hai, spune tot: Cine e? 

— E un tip pe care-l cunoşti... 

— Cum îl cheamă? întrebă neliniştit Cattani. 

— Tano Cariddi! 

Fălcile bărbatului se contractară brusc, dând senzaţia că 
dantura se va preface în praf, că ochii lui vor incendia 


umbra pe care acest nume o trezi în mintea lui. Faţa lui 
Cattani rămase împietrită. 

Avu senzaţia că se petrece ceva monstruos, care scăpa 
puterii lui de înţelegere. 

— Îţi baţi joc de mine?! spuse încruntat. 

Ester negă clătinând din cap, încet, cu gravitate. 

Atunci el îşi ieşi din fire: 

— N-ai să faci aşa ceva! Nu-ţi permit! 

O apucă de încheieturile mâinilor şi o strânse. 

— Nu poţi să-mi faci asta! strigă ameninţător, într-o 
izbucnire în care se amestecau orgoliul rănit cu ura 
nemăsurată împotriva sicilianului, care, după Giulia, încerca 
să-i răpească încă o dată iubita. 

— Lasă-mă! gemu Ester. Mă doare. Şi, în definitiv, ce-ţi 
pasă?! M-ai respins fără ezitare! spuse, strâmbându-se de 
durere. le excită să ştii că voi fi a altuia?! De ce m-ai 
respins? De ce? 

Reuşi să se smulgă din strânsoarea lui. Dar el o apucă de 
umeri şi o zgâlţăi strigându-i: 

— Nu te las să faci aşa o nebunie! Nu pot să te las! 

Ea tremura ca o frunză în mâinile lui, plângând şi strigând 
tulburată: 

— Pleacă, pleacă de-aicl! 

Când furia i se mai stinse, Cattani slăbi strânsoarea. Ester, 
înspăimântată, se refugie într-un colţ, tremurând şi 
masându-şi încheieturile. 

Corrado se calmă într-un târziu. Se simţea golit interior, 
lipsit de energie. Aruncă o privire îndurerată spre fată şi se 
îndreptă spre ieşire. 

— Nu pleca... şopti disperată Ester. 

Continuă cu un ton implorator: 

— Dacă m-ai vrea, aş da dracului totul, nu mi-ar mai păsa 
de nimic! Te rog, spune-mi că mă iubeşti! Spune-mi! Măcar 
o dată. 

Dar Corrado nu spuse nimic. leşi în tăcere şi trase uşa 
după el. Se simţea mâhnit, uluit de cele întâmplate. Toate 


sentimentele i se amalgamaseră, i se topiseră într-unul 
greoi şi toxic, ca lava unui vulcan de noroi. 

Şi Silvia încerca în momentul acela un sentiment de eşec 
personal. Căsnicia ei nu mergea deloc. La drept vorbind, 
era o adevărată catastrofă. Soţul ei era un om bun ca 
pâinea caldă, întotdeauna foarte amabil. Dar numai 
amabilitatea şi respectul reciproc mai rămăseseră între ei. 
Restul se terminase. Restul, adică totul... 

Alegerea lui ca senator complicase şi mai mult lucrurile. 
Deseori pleca la Roma unde rămânea săptămâni întregi, 
ocupat cu treburile parlamentare. Doar sâmbăta şi 
duminica se întorcea acasă. 

Ea îl privea în timp ce-şi făcea nodul la cravată, mirându- 
se că odată, bărbatul acela îmbătrânit înainte de vreme, cu 
părul rar şi încărunţit, o făcuse să-şi piardă capul. 

— Cum merge ancheta ta? se interesă el. 

Era întotdeauna atent, prevenitor. 

— Merge greu, suspină Silvia. Azi am reuşit să-i mai smulg 
un amănunt interesant directorului cazinoului. Mi-a dat 
numele unui asesor de la primărie, un anume Canopio, 
spuse ea în timp ce aranja o cămaşă în valiza soţului ei. Se 
pare că acel Canopio cam închidea ochii în privinţa 
încasărilor cazinoului. În medie, cifra de afaceri era de vreo 
două miliarde pe zi. Cazinoul declara doar unul. În felul 
acesta, plătea mai puţin impozit. Canopio ştia, dar nu mişca 
un deget pentru că, probabil, avea partea lui din toate 
astea. 

— Ei, politicienii ăştia! spuse soţul cu un gest 
dezaprobator. Mereu la vânătoare de bani. Cred că e timpul 
să plec, spuse, îmbrăcându-şi impermeabilul. 

Silvia se forţă să zâmbească. Privea în jos. 

Elo luă de mijloc şi o sărută, şoptindu-i: 

— Ciao! Îmi pare rău că te las singură... Poate era mai 
bine dacă aş fi continuat să fiu doar profesor universitar... 

După plecarea lui, Silvia îşi scoase pantofii şi se întinse pe 
divan. Era îngrozitor de nefericită. 


Poate că aşa se şi explică „succesele” mele profesionale îşi 
zise, zâmbind trist. Poate că toată setea asta a mea de 
dreptate se datorează absenței unui bărbat în viaţa mea..., 
poate chiar anorgasmiei cum ar spune drăguţii ăia de 
medici americani. Poate că singura „dreptate” o reprezintă 
cuplul... lubirea? 

Peste câteva zile o altă femeie deveni o soţie nefericită. 
Ester, îmbrăcată în alb ca o regină, se căsători cu sicilianul 
Tano Cariddi, în prezenţa unui mic grup de invitaţi. 

Când preotul scanda cu ton solemn: „Ester Rasi, vrei să-l 
iei de soţ pe prezentul Tano Cariddi?” fata spuse „da” cu un 
fir de voce şi întoarse privirea în altă parte. 

Lui Iano nu-i scăpă neliniştea ei, dar nu-i păsa deloc. Şi, cu 
toate astea, pregătise o lovitură de teatru grozavă, ca s-o 
uluiască pe fată! 

Tatăl ei îi arătase sicilianului o vilă minunată, plină de 
ferestre şi arcade, care se înălța pe o colină în spatele 
proprietăţii Rasi. Lui Ester îi plăcea la nebunie casa aceea. 
Tatăl ei încercase s-o cumpere, dar fusese în zadar. 
Aparţinea unei bătrâne contese engleze care n-avea nici o 
intenţie să renunţe la ea. 

La terminarea ceremoniei, mirii se suiră într-un Mercedes 
negru. Tano făcu semn şoferului să o ia pe drumul spre 
colină. Panta dulce urca printre şiruri de copaci ce ofereau 
o perspectivă minunată. Drumul ducea într-o grădină mare, 
de tip englezesc, în faţa vilei contesei. 

— Ce înseamnă asta?! întrebă Ester, bulversată. 

— Am ajuns! anunţă lano. Locul ăsta e cadoul meu de 
nuntă. 

Fata îşi acoperi faţa cu mâinile. Era fericită şi disperată. 
Cobori din maşină, îşi scoase vălul alb şi o porni pe aleile 
grădinii. Ca într-un vis, i se părea că vede chipul lui Cattani 
care o avertiza: „Nu trebuie s-o faci, nu trebuie să te 

căsătoreşti cu omul acesta!” 

Îşi mai acoperi o dată faţa cu mâinile şi fantasma dispăru... 


Exact în clipa aceea comisarul era angrenat într-o acţiune 
care comporta riscuri serioase: Frolo trebuia transferat sub 
escortă la închisoarea din Alessandria. În curtea chesturii 
era mare animaţie: portiere de maşini trântite, motoare 
ambalate, scrâşnete de cauciucuri, strigăte. 

Un mic cortegiu de maşini porni cu sirenele în funcţiune. 
Sunetul lor parcă sfâşia aerul. leşiră din oraş şi o luară pe 
autostradă. 

Deodată apăru un semn de deviaţie. Drumul se îngusta, 
maşinile se aliniară pe o singură bandă, cu farurile aprinse. 
Nimeni nu-şi dădu seama că, după trecerea coloanei, doi 
oameni cu salopete de muncitori au deplasat semnele şi au 
blocat carosabilul. 

Ploua mărunt. Maşinile porniseră în viteză. Cattani care 
era în prima maşină, avea un aer îngrijorat. Ţinea legătura 
radio cu celelalte maşini. 

— Opriţi-vă! strigă brusc în microfon. Înapoi! Înapoi cu 
toţii! 

Imediat după o curbă, văzuse un camion aşezat de-a 
curmezişul drumului. Numai un noroc extraordinar şi 
priceperea şoferilor l-au ajutat să evite ciocnirea. Dar 
intraseră într-o capcană a morţii. Din camion a început să 
se tragă în ei. Câţiva poliţişti au fost loviți în plin, în timp ce 
Cattani se aruncă afară din maşină, rostogolindu-se într-un 
şanţ. 

Alţi poliţişti i-au urmat exemplul. Unul din ei îl târâse şi pe 
prizonier. Acum formau un mic grup asediat. Deşi înarmaţi, 
nu prea păreau în stare să organizeze o contraofensivă 
eficientă, căci erau prea descoperiţi, în timp ce agresorii 
rămâneau umbre invizibile. Gloanţele continuau să cadă ca 
grindina şi Frolo fu lovit de două ori. Tresaltă şi căzu într-o 
baltă de sânge. 

Cattani strigă unuia din poliţişti să fugă spre povârniş ca 
să-i prindă pe atacatori de sus. În timp ce dădea ordine, 
comisarul fu atins de-un glonte care îi trecu prin haină şi-i 
lăsă o dâră însângerată pe mână. 


Brusc, împuşcăturile încetară, semn că agresorii se 
retrăseseră. Veneau întăriri! Ambulanţele au încărcat 
răniții. L-au luat pe Frolo care părea a nu mai fi în viaţă. 

Silvia Conti veni şi ea într-un suflet. Îl văzu pe Cattani cu 
mâneca plină de sânge şi fu pe punctul de a striga. Se 
abţinu cu greu. Îngrijorarea i se putea citi doar în priviri. 

— Eşti rănit... spuse cu o voce care nu-i trăda neliniştea. 

— O zgârietură, nimic serios, preciza, uşor iritat, Cattani. 

Silvia îi şterse faţa cu batista, îl puse să-şi scoată haina şi 
chemă un medic ca să examineze rana. 

— Nimic grav, confirmă şi medicul, curăţind rana şi 
punându-i un pansament. Aţi avut noroc şi de data asta... 

— Nu te îngriji de mine, îi spuse femeii. Aş vrea să ştiu ce 
s-a întâmplat cu Frolo. Am nevoie de el... 

Se duse la spital însoţit de Silvia. Frolo nu murise, dar era 
complet paralizat pentru că gloanţele îi atinseseră, în două 
locuri, coloana vertebrală. 

Cattani şi Silvia îl priveau cum stătea nemişcat pe patul de 
spital, cu ochii înceţoşaţi, privindu-i rugător. 

— Trebuie să rezişti! îl încuraja comisarul. Îţi promit că te 
duc să vizitezi mormântul fetiţei tale. 

Frolo nu mişca nici un muşchi. Dar din ochii se prelinse 
încet o lacrimă. 

Ceea ce Cattani nu înţelegea era de ce mafia făcuse toată 
desfăşurarea aceea de forţe încercând să-l omoare pe 
Frolo. Oare ca să răzbune moartea lui Tindari? 

Sau îl voiau mort din alte motive? Poate ştia vreun secret 
important? 

Oricum, capul familiei nu era deloc mulţumit de cum 
merseseră lucrurile, reproşându-i fratelui său, Nitto: 

— N-ai pic de minte! Trebuia să-l omori pe Frolo şi să-l 
termini şi pe comisarul ăla. Când colo, trăiesc amândoi. 
Atâta hărmălaie pentru nimic! Mi se face scârbă! 

Nu-i convenea nici să cedeze insula Tirene lui Espinosa. 
Nitto i-o promisese lui Tano, gândindu-se că oricum era 
pustie şi nu servea la nimic, fiind doar un ţinut al caprelor. 


— Nici nu-mi trece prin minte! i-o tăie scurt bătrânul. 
Espinosa trebuie să spună la ce-i serveşte insula. Dacă nu, 
rămâne pustie, aşa cum e acum, la cheremul caprelor. 

Bătrânul se simţea mândru că un atlas mai amănunţit ar 
avea însemnat, undeva, în pata albastră a mării, un punct în 
dreptul căruia ar sta scris: Tirena. Insula lui! 

HOTELUL. 

Pe masă stăteau îngrămădite teancuri de diapozitive. 
Davide Faeti lua câte unul, îl privea cu lupa şi alegea 
imaginile cu trupuri goale pe care trebuia să le publice în 
numărul următor al revistei sale pornografice. 

În dimineaţa aceea, însă, nu era chiar în cea mai bună 
formă pentru acest gen de activitate. Era prost dispus. Luă 
ziarele pe care le aşezase pe un colţ al mesei, apoi citi din 
nou cronica despre capcana ce-i fusese întinsă lui Cattani şi 
oamenilor lui. Cândva, pe când trăia în Sicilia, Faeti crezuse 
în meseria de ziarist, făcuse munca aceea cu 
conştiinciozitate, sperând din tot sufletul să fie util 
celorlalţi. Dar fusese omorât judecătorul Fiorani, pe care el 
îl considera un adevărat frate, şi totul se dusese de râpă... 

Faeti aruncă iarăşi ziarele pe masa din faţa lui. Se sprijini 
încruntat de spătarul scaunului. Până unde poate merge 
abrutizarea unui om? se întreba. Aruncă o privire 
dezgustată spre imaginile cu trupuri amestecate în poziţii 
obscene. 

N-avea chef de nimic! Îşi luă impermeabilul şi ieşi, trântind 
uşa. Se îndreptă spre chestură. Voia să vorbească cu 
Cattani, care-i răscolise amintirile, făcându-l să realizeze ce 
fel de viaţă ducea. 

Când ajunse aproape de chestură, văzu apărând de după 
colţ un individ care nota ceva pe o foaie de hârtie. Faeti 
observă că tipul fixa atent ferestrele biroului lui Cattani. Îşi 
dădu seama că făcea o schiţă a poziţiei în care se afla biroul 
comisarului. Asta desena! Omul împături cu grijă hârtia, o 
băgă în buzunar şi, după ce privi rapid în jur, plecă cu pas 
grăbit, strângându-şi capul între umeri. 


Faeti se luă după el, păstrând o oarecare distanţă, îl văzu 
intrând într-o cofetărie. Prin vitrină îl observă în timp ce-şi 
scotea pardesiul. Avea pe dedesubt un halat de cofetar. 

Insolitul cofetar luă foaia cu desenul, o puse pe o tavă şi 
deasupra aşeză un tort. 

Faeti îşi întoarse îngrozit capul căutând o cabină 
telefonică. O văzu, slavă Domnului, la vreo douăzeci de 
metri mai departe. Încercă să rămână calm, dar mâinile îi 
asudaseră şi, în timp ce forma numărul, îşi dădu seama că îi 
tremurau. Sună la Brigada mobilă, relată pe scurt cele 
văzute. Era foarte „excitat”, cum ar spune un cititor al 
revistei sale, respira greu, dar, cu tot acest inconfort, se 
simţea întinerit: Reîncepea să trăiască! 

Părăsind cabina, Faeti prinse momentul în care un băiat 
ieşea din cofetărie cu tava pe care se afla tortul. Îl văzu 
traversând strada. Îl urmări în timp ce o lua la stânga, de-a 
lungul unei străduţe şi intră într-un hotel. 

O maşină a poliţiei trecu în momentul acela prin faţa 
cofetăriei. Mergea foarte încet, pe urmă se opri, timp în 
care cei doi poliţişti care o ocupau se uitau prin vitrină să 
vadă ce se întâmplă înăuntru. 

Cofetarul îi observă şi alergă imediat în fundul prăvăliei, la 
telefon. Formă numărul hotelului şi ceru camera 312. 

— Nenorocitule, te-au descoperit gaborii?! auzi acesta în 
aparat. 

Nitto era furios şi, dacă nenorocitul cofetar ar fi fost lângă 
el, l-ar fi strâns de gât. 

Fratele mafiotului era însoţit de cei trei îngeri păzitori de 
care nu se despărţea niciodată. Şeful grupului se numea 
Salieri. Un om mătăhălos, cu maxilare proeminente şi o faţă 
ce trăda o violenţă sălbatică. 

— Haideţi, şuieră Nitto, trebuie s-o ştergem! 

Blestemându-l pe cofetar, începură să-şi facă valizele. 
Deodată, ca acţionaţi de un resort, săriră şi se lipiră de 
perete. Auziseră un zgomot la uşă. Nitto le făcu un semn şi 


se apropie cu mâna încleştată pe pistol. Deschise brusc uşa 
şi-l văzu pe Faeti care încerca să bage cheia în broască. 

— Oh, făcu ziaristul luând un aer surprins şi încurcat, cred 
c-am greşit. Mă scuzaţi, domnule, nu e camera 318? Vai, nu, 
e 312! Vă rog să mă scuzaţi! 

Profitase de timpul cât vorbise şi aruncase o privire în 
interiorul camerei observând pe o măsuţă tava cu tortul. 

Intră în camera 318 şi-l sună pe Cattani. 

— Venim imediat, dar tu fugi, şterge-o imediat de-acolo! Ai 
înţeles?! îi răcni acesta. 

După câteva minute, cei din camera 312 începură să iasă. 
Faeti urmărea toate mişcările, ascuns pe coridor. Îi auzi 
chemând ascensorul şi plecând. Mai aşteptă puţin şi ieşi şi 
el. 

Intră prudent în camera 312. Nu rămase mult timp singur, 
căci una din gorilele lui Nitto se întoarse şi, înțelegând din 
zbor ce se întâmplă, scosese pistolul pregătindu-se să se 
repeadă la Faeti, care cotrobăia preocupat, cu voluptate 
chiar. 

Totul dură o secundă. De pe scări răsună o somaţie: 

— Aruncă pistolul! Nici o mişcare! 

Era Cattani. Omul lui Nitto rămase o clipă nemişcat, 
aplecat, apoi se întoarse brusc, cu furie, dar comisarul fu 
mai rapid şi trase. Îl împuşcă în braţul în care ţinea arma. 

Aproape instantaneu omul se trezi înconjurat de o mulţime 
de poliţişti. Îl chema Francesco De Rita, zis Lumaca 
(Melcul). Nicicând nu i se potrivise mai bine porecla aceea 
batjocoritoare, decât în acea împrejurare. 

Îl ridicară şi pe cofetarul slab şi uscăţiv care-i privea cu 
ochi mari, negri de ură. Se grăbi să-i declare Silviei Conti 
că-l cheamă Silvio Marozzo, dar că prietenii îi ziceau 
Zicchiteda. Evident, declară că nu ştie nimic. 

Lumaca nu fu nici el mai vorbăreţ. Declară rânjind că-i 
place Milano şi se afla acolo într-o excursie de plăcere. Nu 
fu chip să-i mai smulgă alte informaţii. 


Exista însă un deţinut care avea un chef nebun de vorbă. 
Era directorul cazinoului, Santelia, care-i solicitase pe Silvia 
Conti şi pe Cattani. 

Se aflau într-o săliţă de la închisoare, iar el, privindu-i cu 
ochi rugători, îi implora să-l protejeze. Era alb ca varul, 
înspăimântat de moarte. Găsise o pisică spânzurată în 
celulă. Asta era un semn clar că cineva îl ameninţa cu 
moartea. Era sigur de asta. 

— Dar cine ar putea fi? întrebă Silvia Conti. 

— Cei doi pe care i-aţi arestat, Lumaca şi Zicchiteda. 

— Şi ce-ar putea avea cu dumneata? 

— Multe! Ei ştiu că voi vorbi, pentru că nu fac parte din 
nici o gaşcă. Mă doare în fund de ei! Vreau să trăiesc 
liniştit, atât, e clar? 

Cattani aprobă în tăcere. 

Silvia observă surprinsă că acesta nu scosese o vorbă şi în 
sinea ei îşi zise amuzată că poate, în sfârşit, reuşise să-l 
domesticească pe sălbaticul ăsta, care nu se supunea nici 
unei reguli. Mascul! 

— Ascultă! îi zise ea lui Santelia. Îţi promit că vei avea o 
celulă numai a ta. Dar, cum să zic, ar trebui să mă 
„stimulezi” ca să fiu generoasă, formulă ea, amuzată să 
folosească limbajul aluziv al lumii pe care credea că începe 
să o cunoască. 

Asta şi aştepta Santelia: Să vorbească! Era dispus să 
spună tot ce ştia. Aştepta întrebările ei. Cu nerăbdare. Cu 
ură. 

— Întâi de toate, cazinoul. E în mânile mafiei, nu-i aşa? 

— Absolut! 

Santelia îşi umezi buzele. I se făcuse rău de frică. Era cu 
nevii la pământ. 

— Capul familiei” i se spune celui care comandă totul. 
Habar n-am cine este, dar îi ştiu pe câţiva din oamenii lui. 
Lumaca şi Zicchiteda fac parte din clan. Dar cel mai 
periculos dintre toţi se numeşte Salieri. E o matahală 


feroce, o fiară nenorocită, un împuţit cu o tonă de muşchi 
pe el! 

— Specialist în requiemuri, zâmbi judecătoarea. 

Silvia Conti deschise un dosar şi luă o foaie de hârtie pe 
care era portretul-robot al unui tip uriaş, cu trăsături 
impresionante. I-l întinse lui Santelia, care avu o tresărire 
uşoară, recunoscându-l pe Salieri. 

— Ăsta e! spuse gâtuit, întorcându-şi apoi privirea în altă 
parte. 

Nu îndrăznea nici măcar să se uite la portretul-robot al 
tipului aceluia îngrozitor. 

Cattani şi Silvia Conti schimbară o privire complice. 
Potretul robot fusese făcut după atacul de pe autostradă. 
Era prima confirmare a participării lui Salieri şi a oamenilor 
lui Nitto la atentat. 

Cattani nu învățase încă să stea cuminte la locul lui. 
Interveni cerându-i să-i povestească despre Frolo, 
întrebând dacă avea vreo legătura cu cazinoul. Era rândul 
Silviei să dea aprobator din cap în tăcere. 

— Nu, jură Santelia, despre acest Frolo nu ştiu nimic! 

— Data trecută, reluă Silvia, mi-aţi vorbit de asesorul 
Canopio. 

— Da, aşa-i! Canopio a tras sforile ca să-i fie încredinţat 
cazinoul lui Tindari. A atras de partea lui jumătate din 
conducerea primăriei locale. 

Santelia clătină din cap şi oftă, lăsând să se înţeleagă că ar 
fi putut să spună multe despre povestea aceea. 

— A fost chiar omorât cineva atunci: un asesor care voia să 
împiedice afacerea. A fost găsit mort într-o fântână. 
Canopio e un tip periculos. Se spune că e protejat de un 
ştab de la Roma. 

În momentul acela era mai mult decât necesar să se afle 
ce avea de declarat asesorul Canopio. 

Era un om plinuţ, nu prea înalt, obişnuit să folosească 
excesiv apa de toaletă. Nu ştia ce voia de la el magistrata 


Conti. Când îşi dădu seama care e subiectul discuţiei, 
deveni brusc prudent. 

— Uitaţi-vă aici, rosti Silvia cu o voce calmă, dar cu nuanţe 
amenințătoare, în timp ce desfăşura sub nasul asesorului 
procesele-verbale cu acuzaţiile lui Santelia. 

La început asesorul încercă să minimalizeze totul, zicând 
că e vorba de invenţii, fantezii, o bagatelă, nimic important. 

— Nu prea cred, spuse judecătoarea. 

Luă din sertar alte documente. Erau registrele de la 
cazino, cu încasările de două miliarde pe zi, în contradicţie 
clară cu sumele declarate la primărie, unde câştiguriie erau 
înregistrate ca fiind de un miliard numai. 

— Dumneavoastră ştiaţi toate astea, dar nu mişcaţi un 
deget să împiedicaţi frauda, pentru că luaţi mită. Da, da, nu 
încercaţi să negaţi! Am descoperit şi nişte însemnări ale 
dumneavoastră din care rezultă clar că nu sunteţi singurul 
care încasează bani. Le mai daţi şi altora. 

Canopio deveni foarte palid. N-ar fi crezut niciodată că va 
ajunge în imposibilitate de a se apăra, de a reacţiona. Faţa 
femeii exprima dispreţ, un dispreţ care parcă-l paralizase. 

Asesorul n-a mai părăsit chestura. 

— Sunteţi arestat! rosti sec Silvia Conti, punând astfel 
capăt carierei politice a asesorului Canopio şi, în acelaşi 
timp, făcând un prim pas spre elucidarea unui caz extrem 
de încâlcit. 

Ramificaţiile sale duceau în cele mai diferite cercuri, se 
întindeau precum braţele unei caracatiţe monstruoase. 

În timp ce poliţiştii îl luau pe Canopio cu cătuşe la mâini, 
Silvia Conti îşi permise un moment de relaxare, gândindu- 
se că poate, de data asta, nu se va mai împotmoli totul, cum 
se întâmplase de atâtea ori. 

În curtea chesturii o aşteptau ziariştii, avizi de noutăţi. Ea 
nu se sustrase asaltului lor, le spuse că fuseseră arestate 
două persoane implicate în atentatul de pe autostradă şi că 
acum anchetatorii urmăreau să-l prindă pe şeful întregului 


grup. 


Scoase din poşetă portretul-robot al lui Salieri şi-l întoarse 
spre camerele de televiziune, ca să se vadă mai bine, 
spunând: 

— Ăsta-i personajul! Dacă cineva l-a văzut ar fi bine să ne 
anunţe. Ar contribui la igienizarea naţiunii. 

Peste puţin timp, apăru şi Cattani. O văzu pe Silvia care 
sfida mafia în faţa camerelor de luat vederi. Îşi aruncă 
ţigara şi alergă pe scări. O luă de braţ şi o trase după el: 

— Eşti nebună? Taci odată, nu înţelegi că trebuie să taci? 
Dacă te aud, criminalii ăia sunt în stare să te strivească fără 
milă. 

Avea dreptate! În noua lor ascunzătoare, Nitto şi Salieri 
urmăreau conferinţa de presă improvizată, transmisă de 
televiziune. 

— Târfa dracului! O vreau, vreau să pun mâna pe ticăloasa 
asta! striga furios Nitto. Vreau s-o am pe neregulata asta 
care n-a aflat încă ce însemnă un adevărat bărbat! Altfel n- 
ar îndrăzni să facă prostii, să deranjeze oameni onorabili. O 
voi învăţa eu bunele maniere pe stricata asta nesatisfăcută! 

PEDEAPSA. 

Aplecaţi peste hârtiile împrăştiate pe masă, Rasi şi Tano 
hotărau care erau mişcările cele mai importante ce se 
impuneau în următoarea fază. 

— Trebuie să-ţi concentrezi atenţia aici, spuse 
preşedintele Asigurărilor Internaţionale, punând degetul pe 
o foaie plină de cifre. 

Tano rămase perplex, căci îl sfătuia să se arunce asupra a 
două societăţi colosale, Barton şi Selis, lucru care ar fi 
costat imens. 

Rasi părea nemulţumit: 

— Mi-ai cerut sfatul, nu? Prin urmare, ascultă-mă! 
Cumpără aceste două societăţi, pentru că ele controlează 
împreună paisprezece la sută din Internaţionale. Şi în 
momentul ăsta nu prea au lichidităţi. Le cumperi cu cinci 
mii de miliarde, dar de fapt, valorează treizeci de mii de 
miliarde. 


Tano rânji satisfăcut şi se interesă dacă mai era ceva de 
rezolvat. 

— Când e fixat viitorul consiliu de administraţie? întrebă 
el. 

— Peste o săptămână, imediat după Crăciun. 

— Atunci mă veţi alege vicepreşedinte supleant, spuse 
Tano tăios, pe un ton ce nu admitea replică. 

— Dar eşti de-a dreptul nebun! se revoltă Rasi înfuriat, 
căci nu vedea cum ar fi putut să-i convingă pe ceilalţi. 

— Dumneavoastră cunoaşteţi bine punctele slabe ale 
fiecăruia. O să găsiţi, sunt sigur, argumente convingătoare. 
Şi, pe urmă, sunt soţul fiicei dumneavoastră, sper că n-aţi 
uitat! 

Rasi se întoarse spre Tano cu o expresie tulburată, 
stupefiat de ceea ce auzea: 

— Eşti un monstru! Vicepreşedintele supleant îi urmează 
preşedintelui dacă acesta moare. Ce-ai de gând?! Ce mai 
pui la cale? 

Nu primi nici un răspuns. 

Tano îşi strânse hârtiile şi se îndreptă spre uşă: 

— Crăciun fericit, domnule preşedinte! 

A doua zi, dimineaţa, Rasi se trezi într-o dispoziţie 
mizerabilă. Cutreiera prin casa aceea mare, prea mare, 
privea pe geam câmpia învăluită într-o ceaţă uşoară şi, 
dintr-odată se simţi mai singur ca oricând în viaţa lui. Se 
hotări să-şi viziteze fata. 

Ester s-a bucurat mult că-l vede, copleşindu-l cu mii de 
drăgălăşenii. Se învârtea în jurul lui mângâindu-l, 
aranjându-i nodul de la cravată, sau batista din buzunarul 
de sus al hainei. 

— De când ai plecat de-acasă nimeni nu mai are grijă de 
mine! glumi el şi apoi privi în jur circumspect. 

Voia să ştie dacă era singură acasă. 

— Da, tată, răspunse Ester. Tano s-a dus în Elveţia. Mi-a zis 
că merge prin zona Locarno, într-un loc numit... Gugliate, 
mi se pare. 


— Guliate? La Vila Pausania? 

Lui Ester i se păru că o umbră trece pe chipul tatălui ei. 
Nu-i scăpase tresărirea lui la auzul acelui nume. 

— Cine locuieşte la Vila Pausania? 

— Un om important. Îl cheamă Espinosa. 

— Şi tu-l cunoşti? întrebă fata. 

— Eu, da. Nu-mi imaginam însă că-l cunoaşte Tano. 

Rasi strânse pumnii. Îşi mai revenise puţin. Ca şi cum, 
brusc, intuia de unde proveneau necazurile lui. 

— Ei, puse el capăt discuţiei, nu merit şi eu o cafea în casa 
asta? 

La acea oră a dimineţii, Silvia îşi bea şi ea cafeaua. 
Singură fără să-i fie deloc dor de soţul ei. 

Puse ceaşca în maşina de spălat vase şi aruncă o ultimă 
privire în oglindă, înainte de a ieşi. 

Doamne sfinte, îşi zise în sinea sa, n-am deloc mutră de 
vânător de mafioţi, cu toţi pistruii ăştia de pe nas... 

Era încă frumoasă. O frumuseţe exotică şi autoritară. Ar fi 
putut încă suci multe minţi, dacă şi-ar fi propus asta... 

Pe ea o preocupa însă lupta pe care o ducea zi dezicu ei. 
Va veni o vreme când va termina treaba începută şi atunci 
va fi iarăşi invidiată, dorită, poate chiar iubită... Era foarte 
vagă şi imprecisă acea zi, dar numai gândul că ea poate va 
veni o făcu să se simtă mai puternică, mai în formă. 

În fond tot despre bărbaţi este vorba, îşi zise zâmbind, 
numai că pe unii trebuie să-i înving, iar pe alţii să-i las să 
mă învingă... 

În timp ce cobora în garaj, îşi căuta în poşetă cheile 
maşinii. Exact în clipa când deschidea portiera, cineva o 
apucă de gât cu o mână şi cu cealaltă îi astupă gura. Omul 
era îmbrăcat într-o salopetă de muncitor. La fel era 
îmbrăcat şi un al doilea bărbat, care o apucă pe Silvia de 
mijloc şi o târi într-un microbuz. 

Femeia tremura. Se ghemui, îngrozită, într-un colţ. 

— Nu-mi faceţi nimic..., vă rog! 


Maşina porni. Străbătu timp de zece minute străzile 
aglomerate, apoi ajunse pe o străduţă pustie, lângă un 
Mercedes de culoare crem. 

Din maşină cobori Nitto, îmbrăcat în haine închise la 
culoare, ferchezuit şi având în mână un lanţ greu de aur. 

Uşa din spate a microbuzului se deschise, făcându-i loc să 
urce, apoi maşina porni din nou. Silvia, ghemuită pe 
podeaua maşinii, îşi ridică privirea înspăimântată spre tipul 
cu faţă amenințătoare care înainta spre ea, implorându-l să 
nu-i facă nimic. 

Nitto o apucă de încheietura dreaptă trăgând-o spre el. 

— Mă căutai, nu-i aşa? Uite c-am venit, doamnă târfă! 

Înfăşură lanţul de aur în jurul încheieturii Silviei, apoi îl 
fixă de o bară prinsă pe tavanul maşinii. Silvia era acum în 
picioare, cu o mână în aer. 

Nitto îi sfâşie bluza. 

Silvia era împietrită. Îl imploră să-i dea drumul. 

Mafiotul îi cuprinse talia şi o sărută cu o violenţă în care se 
amestecau ura, ranchiuna şl o imensă dorinţă. În timp ce 
femeia încerca zadarnic să se elibereze, el o strângea şl mai 
tare, strivind-o de corpul iui. 

Silvia striga disperată. 

Dar lamentările ei avură un efect contrar: îl excitară şi mai 
mult pe mafiotul care era ferm hotărât să o umilească, să o 
facă să sufere. I-a rupt fusta şi a violat-o! Parcă înnebunise. 
Cu ochii injectaţi, i-a tras o palmă răsunătoare. Un fir de 
sânge îi apăru Silviei în colţul gurii, în timp ce o izbea atât 
de violent, încât o lovi cu capul de peretele maşinii, 
muşcând-o de gât şi urlând: 

— Uite-o pe judecătoarea cea faimoasă care vrea să-i 
aresteze pe toţi! Hai, arestează-mă, arestează-mă, târfă 
nenorocită ce eşti! Anunţă-mă când vrei să mă mai arestezi! 
O să beau înainte nişte vin roşu! 

La chestură, Cattani o aştepta pe Silvia şi nu înţelegea de 
ce întârzie. Îngrijorat, se sui în maşină şi se îndreptă spre 


locuinţa ei. Urcă scările în fugă, până la etajul trei. Sună de 
două ori fără rezultat. 

Simţea că se întâmplase ceva grav. Cobori scările câte 
două. Ajuns jos, traversă dintr-un salt coridorul şi în clipa 
aceea o văzu: zăcea pe jos lângă garaj, cu spatele sprijinit 
de zid, cu hainele ferfeniţă şi faţa plină de sânge. 

— Silvia! gemu bărbatul. 

O îmbrăţişa şi îi mângâie uşor faţa. Ea deschise ochii şi 
prin vălul de lacrimi îl văzu pe comisar. Coşmarul se 
terminase. 

— Corrado! 

Îşi adună forţele şi se agăţă cu amândouă mâinile de gâtul 
lui, implorându-l să n-o părăsească. 

— Să nu mai pleci! Corrado! Corrado! Strânge-mă! Tu eşti 
singurul om bun... Singurul. A fost atât de rău... Lanţul de 
aur... mă doare mâna... Corrado, dacă ai fi fost lângă 
mine... Atât de rău... 

Elo luă în braţe cu grijă, o duse în casă şi chemă un 
medic. 

— Nu-i spune nimic soţului meu, te rog, îi şopti ea. 

Cattani o privi. Avea ochii închişi şi respira greu. Îi spuse la 
ureche: 

— Fii liniştită. Nu va şti nimeni nimic. Rămân eu aici să te 
îngrijesc. 

Pregăti o cafea, dar ea refuză s-o bea. Elo forţă să se 
ridice şi-i apropie ceaşca de buze îndemnând-o să nu se lase 
doborâtă: 

— Eşti cu mine. Linişteşte-te..., o să se aranjeze. N-am să 
te mai las singură, niciodată. Bea! O să-ţi facă bine. Bine. 
Nu mai plânge, fetiţo! 

A treia zi, Cattani aduse un brăduţ de Crăciun. Postase un 
poliţist în faţa uşii Silviei. Când acesta îi văzu venind, se 
ridică în picioare, salutându-l cu respect. 

Starea Silviei nu se îmbunătăţea. Dimpotrivă. Din când în 
când ea aiura, lac de sudoare şi se agita în pat pradă 
sfâşiată de o durere de neînțeles. 


— Şi-acum gata! spuse Cattani. 

Se aşeză pe marginea patului şi o îndemnă să-şi revină. 

— Silvia, trezeşte-te! Afară te aşteaptă viaţa, munca ta, 
oamenii cu care ai lucrat. Nu poţi rămâne în starea asta! 

Ea clătina din cap cu încăpățânare: 

— Lasă-mă în pace! E aşa de rău... 

— Nici nu mă gândesc! N-am să te las să te complaci în 
disperarea asta! 

O apucă cu o mână de ceafă, ridicând-o şi forţând-o să stea 
dreaptă. Cu cealaltă mână îi netezea părul. 

— Nu, se opunea ea. Lasă-mă în pace! Toţi sunt răi. 

Căzu iar pe pernă, îi întoarse spatele şi îşi trase cuvertura 
peste cap. Plângea. 

— Ascultă-mă, reluă Cattani, nevrând să se dea bătut. 
Acum facem un duş şi pe urmă ieşim. Ai să vezi că o să-ţi fie 
mai bine. 

De sub cuvertură ajunse la el doar ecoul unui plâns 
înfundat, ca de copil. 

Cattani înţelese că în felul acela nu va reuşi mare lucru. 
Dădu brusc cuvertura deoparte şi o apucă de talie, o duse 
cu forţa în baie, în timp ce ea se zbătea tremurând şi 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. 

Dădu drumul la duş, o dezbrăcă şi o împinse sub jetul de 
apă caldă. Începu s-o săpunească, în timp ce ea se limita să- 
şi clatine capul într-o parte şi-n alta. 

Mâinile lui alunecau de-a lungul trupului ei de felină 
fragilă. Îi săpuni faţa; cobori pe gâtul lung, ca al unei femei 
de-a lui Modigliani; îi cuprinse în căuşul palmelor umerii 
mici. Cu palmele pline de spumă, se opri o clipă în 
momentul în care ajunse la sâni. Tot trupul ei delicat şi 
zdrobit părea că se revoltă în curbele mândre, aproape 
obraznice, ale acestor sâni elastici şi tineri. Încercă să-şi 
mişte mâinile cât mai repede şi eficient, dar ele nu-l mai 
ascultau..., întârziau, leneş aproape, în mişcări lente ca doi 
patinatori îndrăgostiţi. 


Îşi scutură capul şi deschise la maximum robinetul duşului. 
Jetul de apă îi uda la fel de mult pe amândoi. 

Se lăsă îmbrăcată cu halatul şi îl luă de gât pe comisar 
când acesta o duse din nou în pat. Criza trecuse. Încercă să- 
şi şteargă părul cu un colţ, al halatului. 

— Îmbracă-te şi să ieşim, spuse el. 

Afară era ceaţă. 

O ploaie avortată. 

Cattani o luă pe Silvia de braţ, iar ea se lăsă purtată pe 
străzile împodobite de sărbătoare. Vitrinele magazinelor 
străluceau de steluțe colorate şi luminoase, în timp ce în aer 
plutea atmosfera inconfundabilă a sărbătorilor de iarnă. 

— Îţi mulţumesc, Corrado! 

În sfârşit, zâmbea. Cattani citi pe chipul ei o neasemuită 
gingăşie. 

— Ascultă, de ce nu mergem să-l vizităm pe prietenul 
nostru, călugărul? propuse Silvia. 

L-au găsit ocupându-se împreună cu vreo douăzeci de 
copii, emoţionaţi şi agitaţi, de pregătirile pentru Crăciun. 
Numai Greta părea mai retrasă, mai rezervată. Oricum era 
mai destinsă şi, văzându-i pe Silvia şi Corrado, alergă să-i 
îmbrăţişeze, spunându-le pe nume. 

— A progresat mult, sunt foarte mulţumit cum se prezintă, 
le mărturisi fostul călugăr. 

Puse o mână pe capul fetiţei şi-i ceru să le spună ce 
învățase pentru Crăciun. 

Ea îşi duse mâinile la spate, apoi, după o mică pauză recită 
o poezie despre Isus Cristos. 

În timp ce o aplaudau, fostul călugăr se auzi strigat. Un 
băiat măsliniu, cu un ciuf pe frunte, îl anunţă că sosise un 
camion, care voia să intre. 

— Un camion? se miră Corrado şi le ceru să stea pe loc 
până vede el despre ce e vorba. 

La poartă era, într-adevăr, un camion cu motorul în 
funcţiune. Şoferul coborâse şi tropăia de frig. 

— Trebuie să descarc marfa. 


Cattani n-avea încredere să-l lase înăuntru şi de aceea se 
urcă în camion ca să-i controleze conţinutul. Era plin de 
jucării. 

— Cine te-a trimis? Moş Crăciun?! 

Veselia copiilor s-a transformat într-o explozie de bucurie. 
Fostul călugăr i-a lăsat să-şi aleagă jucăriile după pofta 
inimii, dar nu părea prea entuziasmat de ceea ce se 
petrecea. Ştia cine le trimisese camionul: 

— Tano! El este noul Moş Crăciun al Italiei... 

Cattani se posomori. 

— Alaltăieri, reluă fostul călugăr, voia să-mi dea chiar bani. 
L-am spus că n-am nevoie de banii lui... Cadourile astea şi 
le-a trimis, de fapt, lui. Le-a trimis copilului, probabil 
nefericit, care a fost. Omul ăsta păcătuieşte prin orgoliu. 
Vrea să controleze totul, până şi bucuria copiilor. 

CARNETUL DE CECURI. 

Nu toată lumea se bucura de Crăciun. Printre cei ce nu 
trăiau atmosfera de sărbătoare era şi Davide Faeti. 
Hoinărea pe străzi cu mâinile în buzunare, cu gulerul 
ridicat. 

Nu reuşea să-şi scoată din minte atentatul împotriva lui 
Cattani, pe care-l văzuse şi revăzuse la televizor. Corpurile 
acelea pline de sânge îl obsedau. Îi aminteau ceva întâmplat 
cu cincisprezece ani în urmă, când plânsese lângă cadavrul 
judecătorului Fiorani. 

Făcu la stânga şi intră într-o clădire mohorâtă. Uşa la care 
sună era cea a văduvei lui Tindari. 

— Doamnă, sunt un prieten, sicilian ca şi dumneavoastră. 

Femeia îl privi bănuitoare, înainte de a se decide să-l lase 
să intre. 

— Cine sunteţi? 

— Eu? Un fost ziarist de fapt divers, fost ziarist porno, 
fost... Ascultaţi-mă bine, spuse, trecându-şi o mână prin păr. 
Există momente în care trebuie să-ţi consulţi conştiinţa... 

Femeia făcu un pas înapoi, instinctiv, nu-i prea plăcea 
întorsătura pe care o lua discuţia. 


— S-au petrecut lucruri înspăimântătoare, atacă iar Faeti. 
Dar dumneavoastră mă puteţi ajuta să pun capăt acestui 
masacru. 

— Eu? Sunt doar o biată văduvă. Fără un ban. Au 
sechestrat tot ceea ce aparţinea soţului meu. 

— Ştiu. Uitaţi, deşi mi-e cam ruşine de asta, am câştigat 
totuşi bine cu revistele deocheate. 

Scoase din buzunar carnetul de cecuri. 

— Vreau să fiu generos cu dumneavoastră. Vi-l las aici pe 
masă. Puneţi cifra pe care-o credeţi de cuviinţă, pe urmă 
chemaţi-mă şi îl voi semna. 

Femeia stătea mută în timp ce el punea pe masă carnetul. 
Absorbită de gânduri, privea aiurea. 

— Doamnă, reluă Faeti, vorbiţi! Orice cuvânt, o frântură de 
adevăr poate fi de mare folos. 

Stătea în faţa ei cu mâinile întinse, de parcă ar fi cerşit 
ceva. 

— Gândiţi-vă bine! Dacă vreţi să-mi vorbiţi, chemaţi-mă! 
Nici pentru Rasi, Crăciunul acela nu era fericit. Se simţea 
acum ca o marionetă în mâinile sicilianului, îşi jucase ultima 

carte pentru a se elibera de Tano cu o zi în urmă, când se 
dusese în Elveţia, la Espinosa, să-i ofere cincisprezece la 
sută din Asigurările Internaţionale. În schimb, cerea să i se 
retragă imediat orice fel de sprijin lui Tano. 

Espinosa îi râsese în nas: „Ce să fac cu cincisprezece la 
sută? Prin intermediul lui Tano voi controla întregul grup al 
Internaţionalelor. Tano e doar un instrument în mâinile 
mele.” 

Şi-atunci el, Rasi, ce mai era? La ce mai era bun? Aveau 
să-l elimine în câteva zile. Îl vor lichida fără pic de milă. Îşi 
turnă un deget de coniac şi-l dădu pe gât dintr-o 
înghiţitură. 

— Doamne, cât de puţin trebuie ca să distrugi un om! 
murmură, în timp ce ieşea să admire câmpia, care-i plăcea 
atât de mult. 


Nu mai ploua, dar bătea un vânt rece, care-l făcu să îşi 
încheie pardesiul până la gât. O porni apoi pe cărarea care 
cobora spre un lac minuscul. 

ÎI găsi mai târziu unul din servitori. Era întins sub salcie, 
cu o mână căzută în apa lacului. Îşi trăsese un glonte în 
tâmplă. 

La sosirea comisarului, Ester se afla lângă tatăl ei, cu 
mâinile încleştate de mâna lui inertă. 

— Ai avut dreptate! Tano e un criminal! Tata s-a sinucis 
pentru că el l-a împins la asta, rosti fata cu greu, într-un 
murmur sufocat. 

Cattani întinse mâna s-o ajute să se ridice, dar ea îl 
respinse şi se ridică singură. 

— Am să-l răzbun! Da, vreau să fac şi eu ca siciliencele. O 
să-l omor pe porcul ăsta! O să-l omor! 

Îşi trecu dosul mâinii peste ochi şi-i spuse lui Cattani: 

— Voia să devină stăpânul Asigurărilor Internaţionale. 

— Ce? 

Cattani era sincer uimit. La asta aspira prin urmare 
sicilianu?! Era, într-adevăr, fantastic! 

— Ascultă, trebuie să laşi tot şi să pleci. N-ai să omori pe 
nimeni, pentru că o să te omoare el pe tine, încercă să o 
lămurească comisarul pe Ester. 

— Lasă-mă, te rog, în pace! N-am nevoie de sfaturile tale! 

Corrado o luă de braţ, dar ea se desprinse, încercând să-l 
zgârie şi strigându-i înrăită: 

— Pleacă de-aici, cară-te! 

Era o suferinţă în ochii ei pe care Cattani o înţelegea 
foarte bine. Asta o înfuria şi mai mult pe Ester. 

O apucă de după umeri, încercând s-o calmeze şi s-o facă 
să raţioneze, căci nimic nu era mai periculos decât să-şi 
piardă capul în astfel de momente. 

— Nu mi-am pierdut capul, ţipă Ester. O să mă descurc 
singură. N-am nevoie de mila ta! 

Atunci Corrado îi trase o palmă. Brusc, ea tăcu. Părea mai 
degrabă surprinsă decât speriată. Îşi mângâie obrazul 


înroşit şi plecă capul. 

Simţea o arsură aproape plăcută pe obraz ca atunci când 
mănânci o clătită fierbinte. Palma simplificase totul... Prin 
gestul acesta, se părea că bărbatul puternic din faţa ei îşi 
asumă responsabilitatea de a o ocroti, de a o feri de rău, 
aşa cum făcuse şi omul a cărui mână, mişcată înainte şi 
înapoi de valuri, părea că face, puţin cam emfatic, cam 
melodramatic, un semn de adio într-o gară de provincie. 

— Cred că ai dreptate. N-am să reuşesc să-l omor pe Tano. 
Dar... pot să-l distrug, să-l aduc la sapă de lemn, miji ea 
ochii, vrând parcă să se concentreze asupra unui gând 
îndepărtat. 

Sinuciderea lui Rasi îi trezi senatorului Salimbeni nişte 
bănuieli pe care dorea să şi le clarifice. De aceea îl vizită pe 
Espinosa în Elveţia, spre a se consulta cu el. 

— În primul rând, trebuie evitat ca vice-preşedintele 
Asigurărilor Internaţionale să devină preşedinte. Nu-mi 
place acel Melandri. 

— Nu e de absolută încredere, fu de acord Espinosa. 

— Îl voi propune pentru preşedinţie la Carbotex şi, în felul 
acesta, scăpăm de el. 

— Excelent! spuse Espinosa cu tonul unui maestru de 
ceremonii. 

— În schimb, acest Tano Cariddi mă lasă cam perplex, 
continuă senatorul Salimbeni, adăugând că îi displăceau 
metodele brutale pe care le folosea. 

— Cariddi ne serveşte numai pentru a cuceri Asigurările 
internaţionale. Apoi îl eliminăm - îl linişti Espinosa. Fără 
Cariddi mafia ar fi fost scoasă din joc. Ţi-ai putea imagina 
un bătrân boss mafiot jucând la bursă?! De-a dreptul 
ridicol! 

— Aşa e, admise Salimbeni, puţin cam supărat pe sine 
însuşi că nu-i venise lui ideea unui plan atât de îndrăzneţ. 

Vru apoi să afle cum mergea vechiul proiect al unei 
operaţiuni la nivel european. 


— Minunat, merge foarte bine, ca întotdeauna, îi răspunse 
Espinosa. 

— Mă bucur! Poate aveţi nevoie de un consultant... 

— Sigur că da. Voi da dispoziţii să fie depusă o sumă 
adecvată în contul dumneavoastră din Elveţia. Cinci 
miliarde vă convin? 

Cinci miliarde... 

Văduva lui Tindari era dispusă să-şi rişte pielea pentru o 
sumă mult mai mică. Rămasă fără o liră, reflectase mult 
asupra propunerii lui Faeti: să vorbească şi va primi bani 
pentru asta, cu riscul de a fi pedepsită de mafia. Carnetul 
acela de cecuri o tenta foarte tare. Ridică încet receptorul 
şi formă numărul ziaristului. 

— Dacă aţi putea veni imediat, aş fi de acord cu lucrul 
acela despre care am vorbit noi doi. 

Fără a pierde timpul, Faeti îşi luă la iuţeală pardesiul şi o 
zbughi din casă. Nu-şi dădu seama că cineva îl urmărea. 

Poliţia pusese sub control telefonul văduvei Tindari. De 
îndată ce s-a interceptat convorbirea, a fost anunţat 
Cattani. Comisarului nu-i era prea clar ce se întâmpla. 
Hotări să se deplaseze la faţa locului, ca să înţeleagă mai 
bine despre ce era vorba. 

Faeti semnase cecul. Femeia îi puse un plic în buzunarul 
hainei, exact în momentul în care cineva sună la uşă. 

— Mă scuzaţi, făcu văduva. 

Se duse să deschidă şi văzu în faţa uşii un om mătăhălos 
cu o faţă înfiorătoare: Sieri. 

Înainte ca femeia să poată sufla ceva, acesta trase două 
focuri asupra ei, apoi se îndreptă spre Faeti. 

— Trage, nenorocitule, trage! strigă ziaristul şi-şi desfăcu 
într-un gest patetic haina: un ultim gest de sfidare. 

Matahala apăsă de trei ori pe trăgaci. Deşi grav rănit, 
Faeti nu muri imediat. Când ajunse Cattani, mai trăia încă. 

— N-am fugit, n-am fost laş! bâigui ziaristul cu un ultim 
efort şi prin gestul acela i se părea că ispăşise o viaţă care 
nu fusese deloc aşa cum şi-ar fi dorit-o. 


Reugşi chiar să schiţeze un zâmbet. 

Cattani îi ţinea capul ridicat şi încerca să-l îmbărbăteze. 

— Lasă, prea târziu. Uită-te în buzunarul meu, e ceva 
pentru tine. 

Cattani luă plicul pe care văduva Iindari i-l dăduse lui 
Faeti. 

Un moment mai târziu, acesta îşi dădea sufletul în braţele 
sale. 

În plic găsi fotografia cam îngălbenită a unei fetiţe cu 
părul lung şi ondulat. Nimic altceva. Numai fotografia 
aceea. Cattani o întoarse. Pe dosul ei fusese scris ceva, dar 
nu se mai vedea bine. Fusese totul şters cu o gumă. 

Laboratorul criminalistic trebuia să reconstituie ceea ce 
fusese scris. Asta e treaba lor, gândi comisarul. 

INTIMIDAREA 

— Bine, domnilor. Bugetul este aprobat, cred că putem 
ridica şedinţa. 

În sala de consiliu a primăriei, Giulio Parisi, primarul, se 
ridicase în picioare şi respira uşurat. Se temuse că şedinţa 
va fi mai lungă şi mai agitată. Aruncă o privire la ceas: Avea 
musafiri importanţi la cină. 

Toată lumea se ridicase în picioare şi un zumzet difuz 
umplu sala. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că ceva va 
interveni în banalitatea acelei zile. 

— Nimeni nu mişcă! 

Din uşa aulei, Cattani năvăli, de parcă era catapultat de 
grămada de poliţişti înarmaţi până în dinţi care îl însoțeau 
şi care blocaseră într-o clipă toate ieşirile. 

Primarul tocmai voia să iasă. Se întoarse cu ochii holbaţi. 

— Pentru Dumnezeu! Aţi înnebunit? 

— Uşurel, dragă domnule primar, nu vă înfierbântaţi aşa. 
Sunteţi doar puţin arestat. Am aici mandatul de arestare pe 
numele dumneavoastră, spuse calm comisarul, fluturând un 
mănunchi de hârtii. 

Mulţi se îngălbeniră. Primarul rămăsese cu gura căscată, 
ca hipnotizat. 


Cineva din opoziţie comentă cu voce joasă: 

— În sfârşit! Hoţul ăsta o merita cu vârf şi-ndesat! 

Dar surprizele nu se terminaseră. Cattani înaintă până la 
fotoliul primarului. Parcă ar fi fost conducătorul unei 
răscoale. Răsfoi din nou hârtiile şi citi: 

— Marco Bini, asesor la turism, Giovanni Agliati, asesor la 
învăţământ, Giulio Novanta, asesor la buget... Sunt aici? 

Cei trei se prezentară, neliniştiţi. 

— Sunteţi arestaţi şi voi! strigă Cattani şi adăugă imediat: 
N-am terminat. Ordinul de arestare se referă şi la doi 
consilieri ai primăriei, Ettore Giorelli şi Flavia Mura. Să 
mergem! 

Mandatul de arestare fusese dat de Silvia Conti. De îndată 
ce revenise la lucru, reluase şi cazul început, afacerea 
cazinoului. Documentele sechestrate de la asesorul Canopio 
erau o dovadă clară. La primărie, câţiva se îmbogăţiseră de 
pe urma cazinoului. Curgeau banii în valuri! 

Arestările acelea nu provocară numai un scandal, ci făcură 
chiar o breşă îngrijorătoare în organizaţia criminală care se 
folosea de cazinou. Tano Cariddi comentă asta la telefon cu 
Nitto şi deciseră că trebuia intervenit într-un fel pentru a 
frâna elanul poliţiştilor. 

— Asta-i treaba mea, îl linişti Nitto. 

Cattani ştia că se vor răzbuna. Aştepta o reacţie. O 
avertizase pe Silvia să fie pregătită de orice. 

Ea îl puse la curent cu ultimele noutăţi. Îi sosise un mesaj 
de la Lumaca, din închisoare. Mafiotul voia s-o vadă şi ea 
era hotărâtă să se ducă, sperând ca din mărturiile lui să 
mai prindă un fir pe care să-l folosească în anchetă. 

Comisarul rămase pe gânduri. Nu voia s-o lase să se ducă 
singură. 

Lumaca avea o faţă osoasă şi un ochi saşiu. Un bandajii 
înfăşură braţul rănit de Cattani. Şi-l legase de gât cu un 
fular. Intră în camera unde-l aşteptau Silvia Conti şi Cattani, 
se uită în jur şi spuse tare şi clar că nu voia pe nimeni în 
plus. 


Deşi Silvia făcuse semn gardienilor să iasă şi să închidă 
uşa, Lumaca nu era mulţumit. Ceru nervos să iasă şi 
Cattani. 

— Ascultă, frumosule, i-o tăie scurt comisarul, dacă ai ceva 
de spus, deschide gura şi spune! Eu nu mă mişc de-aici. 

Tipul mormăi iritat, dar nu mai avu alte obiecţii. Se aşeză 
în faţa unei mese şi o privi fix pe Silvia. Între ei era mai 
puţin de un metru. 

— M-au distrus în bătaie la chestură - spuse. Dar eu iert. 
Dumnezeu vine întotdeauna în ajutorul celor nevinovaţi. 

— M-aţi chemat ca să vă plângeţi? întrebă Silvia zâmbind. 

— Nu. Voiam să vă vorbesc puţin despre prietenul care v-a 
făcut treaba aceea. Vă amintiţi? 

Silvia fu străbătută de un fior şi o clipă se temu să nu facă 
o criză de nervi. 

— Da, îmi amintesc - spuse cu tonul cel mai calm de care 
era în stare. 

— Prietenul acela vă trimite un cadou... 

Brusc scoase din bandajul braţului rănit capacul unei cutii 
de tablă, cu colţuri ascuţite de jur-îimprejur, şi, cu un gest 
fulgerător, îl aruncă spre gâtul ei. 

Cattani pândise fiecare mişcare a mafiotului. De îndată ce 
intuise pericolul, intervenise cu promptitudine. Avu timp să 
se arunce spre Silvia şi s-o mişte din loc exact atât cât era 
necesar ca să evite pericolul. 

Discul de tablă nu-i atinsese gâtul. Făcu doar o tăietură în 
bluză şi o zgârietură uşoară pe umărul femeii. 

Cattani înşfacă încheietura mafiotului şi, cu cealaltă mână, 
îl luă de păr zmucindu-l fără milă, în timp ce chema 
gardienii. 

Examina apoi rana Silviei. Era superficială. Instinctiv, îi luă 
faţa în mâini, cu un gest care-l surprinse chiar şi pe el 
însuşi. Ea îl urmă sprijinindu-se de braţul lui. O simţea 
crispată, până în străfundurile fiinţei ei. 

— De ce nu-ţi iei un răgaz să te odihneşti? Ancheta asta 
mă termină pe mine, care sunt călit deja, dar pe voi..., pe 


tine?! 

— Poate ai dreptate - spuse ea - mă gândeam să-l rog pe 
procurorul şef Falisci să preia cercetările. 

— Ai putea să te duci câtva timp la soţul tău, la Roma. 

— Oh, oftă, soţul meu... 

Cobori privirea, plină de melancolie. Nu mai era nimic 
între ei. Nici măcar nu-şi mai telefonau. Totul se terminase. 
Şi se terminase prost. 

Dacă pentru Silvia căsnicia se dovedise un eşec, nici cea a 
lui Ester nu era mai fericită. 

— A fost doar o chestiune de afaceri între mine şi tatăl tău, 
îi spuse într-o zi Tano. Acum e mort. Dacă vrei, putem 
înainta formele pentru divorţ. 

— Nu! De ce vrei să mă părăseşti? Nu-ţi mai plac?! făcu 
Ester cu falsă cochetărie. 

Îşi impusese să joace rolul îndrăgostitei, căci voia cu orice 
preţ să-şi ţină promisiunea făcută lui Cattani, de a se 
răzbuna, de a-l distruge pe Tano. 

Acesta din urmă fu surprins s-o audă vorbind astfel. Trăise 
cu convingerea că fata era doar o parte dintr-o afacere şi, 
prin urmare, n-o privise niciodată aşa cum priveşti o femeie, 
femeia ta. Îi mângâie cu un deget bărbia şi o privi intens, ca 
şi cum o vedea pentru prima dată. 

Un val uşor de căldură îl cuprinse încet, dar implacabil. 
Uimit şi amuzat, apoi uşor incomodat, şopti: 

— Ba îmi placi, micuța mea! Îmi placi mult. Atât de mult... 

Ea întinse mâna ezitând şi îi mângâie părul. Tano o trase 
spre el şi o sărută, întâi timid, apoi cu pasiune. 

Se uniră într-o îmbrăţişare Ia care doar Tano participă cu 
întreaga lui fiinţă. 

La sfârşit, fata, cu moartea în suflet, întoarse capul pe 
pernă şi plânse pe înfundate. 

Când el se ridică, Ester se prefăcu că-l mai doreşte 
aproape de ea, dar Tano răspunse că era nevoit să plece la 
o întâlnire de la care nu putea lipsi. 

Espinosa îl aştepta în Elveţia. 


— Nu-i nimic de făcut în privinţa insulei! Prietenii mei nu 
vor s-o cedeze, îl informă Tano. 

Espinosa era în picioare, urmărindu-l cu atenţie. Inspira 
fascinația unei cobre regale, ridicată pentru atac. Avea o 
privire aristocrată care-l irita pe Tano. 

Răspunse calm, şi grav cu siguranţa pe care ţi-o dă 
cunoaşterea firii umane: 

— Nu vă cunosc prietenii. Tratez doar cu dumneavoastră. 
Şi-acum, ascultaţi-mă! După moartea lui Rasi, multe se pot 
schimba la Asigurările Internaţionale. 

— E o ameninţare? Nu pot fi impresionat aşa de uşor! Ştiu 
de ce vreţi insula: Să faceţi din ea un depozit de deşeuri 
radioactive. Cam urât şi riscant, nu credeţi? 

Fiu de căţea! Cum de mi-ai aflat planurile? se întrebă în 
sinea sa Espinosa, aruncându-i priviri cercetătoare şi 
admirative totodată. Apoi spuse: 

— E adevărat. În ţările europene problema deşeurilor 
radioactive e foarte gravă. Eu am soluţia şi e o afacere, un 
business colosal! 

— O să le comunic prietenilor mei. Vor fi cu siguranţă 
curioşi să afle care e beneficiul lor în toată afacerea asta. 

— Normal. Înţeleg interesele celorlalţi. N-am fost 
niciodată nerecunoscător cu oamenii cu care am colaborat. 
Fiecăruia ce i se cuvine! 

Ridică privirea, vrând parcă să-şi adune gândurile, să se 
concentreze. 

Propuse patru sute de miliarde pe an, drept recompensă 
pentru cei ce l-ar ajuta în afacerea aceea. Îl întrebă pe Tano 
dacă i se părea o sumă acceptabila. 

— Onestă! Mi se pare onestă, răspunse acesta din urmă, 
care avea o viziune cu totul specială despre onestitate. 

REVELAŢII. 

Când Cattani intră în cămăruţa închisorii, rezervată 
pentru interogatorii, omul era deja acolo, aşezat în spatele 
mesei, înconjurat de gardieni. Faţa lui exprima tensiune şi 
îngrijorare. Văzându-l pe comisar, sări în picioare. 


— Domnule asesor Bini, care e problema? 

— V-am chemat pentru că am încredere în dumneavoastră. 

Cattani îi făcu semn să treacă la subiect. 

— Eu nu sunt ca ceilalţi. Ei au luat bani pentru că sunt 
corupți. Eu i-am luat de frică. 

Era agitat, îşi frământa continuu mâinile şi începu să-i 
explice lui Cattani că oamenii aceia nu glumeau. Îl 
ameninţaseră cu represalii asupra familiei, a soţiei şi 
copiilor. Pe urmă mai fusese şi toată istoria aceea cu 
asesorul înecat în fântână. El luase banii forţat de 
împrejurări, cu inima cât un purice: era vorba de două sute 
de milioane. Dar nu se atinsese de ei, putea jura asta. Erau 
puşi la loc sigur, într-un seif. 

— Duceţi-vă la soţia mea - continuă Bini. Cereţi-i cheia şi 
veţi vedea că nu spun minciuni. Pe urmă mai e şi bonul de 
depunere, făcut în aceeaşi zi în care a fost câştigată licitaţia 
pentru construcţia cazinoului. 

— Interesant. Şi cine vă dădea banii? 

— Canopio. El distribuia întotdeauna sumele astea. 

— E amestecat peste tot acest Canopio! exclamă Cattani. 

— Da, dar e un peşte mic. Cei care-l manevrează sunt la 
Roma. 

— Cine sunt? 

Asesorul Bini îl privi ezitând, apoi într-un oftat dezgustat 
rosti numele lui Salimbeni. 

Se lăsă o linişte grea. Cattani părea tulburat, nevos. Ceru 
asigurări, argumente, voia să fie sigur. 

— Sunt mai mult decât sigur, credeţi-mă, ştiu ce spun, făcu 
Bini. 

Mare tâmpit mai sunt! se gândea Cattani. Pentru un 
control asupra Băncii Antinari tocmai lui Salimbeni găsisem 
cu cale să mă adresez! Acum înţeleg de ce răspunsul fusese 
negativ! 

— Vedeţi, Salimbeni este ales în circumscripţia noastră. 
Tindari îi dădea un procent din încasări, pentru că datorită 
lui fusese posibilă deschiderea cazinoului. Datorită lui se 


aprobase o lege ad-hoc; era o şmecherie foarte profitabilă. 
Ce vreţi? Campaniile electorale costă! Banii n-ajung 
niciodată. 

Discuţia cu Bini îl nelinişti mult pe Cattani. De obicei nu 
era prea gingaş în relaţiile cu oamenii săi, care îi rămâneau, 
cu toate astea, devotați, dar în ziua aceea, chiar nimeni nu 
s-a mai putut înţelege cu el. Cine îl cunoştea bine, îşi dădea 
seama că era obsedat de ceva cu adevărat grav. Starea lui 
de irascibilitate se înrăutăţea în mod vizibil când reflecta 
asupra unei mişcări delicate pe care urma să o facă în 
anchetele sale. 

Nici cu Silvia nu se mai purta ca înainte. Devenise 
morocănos, distant. Ea îi simţea lipsa, mai ales seara, când 
se întorcea acasă. 

Se apropie de fereastră şi văzu maşina poliţiei oprită pe 
cealaltă parte a străzii: o păzeau... 

Se uita foarte rar la televizor, dar în seara aceea îl aprinse 
totuşi ca să nu se mai gândească la altceva. Degeaba! Nu 
reuşea să-şi ia gândul de la Corrado. Cobori şi îi spuse 
poliţistului din escortă să o ducă Ia el acasă. 

Îl găsi făcându-şi valiza. 

— Ce faci, pleci? 

— Poate. Nu ştiu nici eu, spuse el morocănos. 

— Corrado, ce se întâmplă? Sunt îngrijorată pentru tine! 
De la o vreme te-ai schimbat. Nu înţeleg ce ai! 

EI lăsă valiza şi spuse evident iritat: 

— Poate am motivele mele. 

Ea îi puse mâna pe braţ, spunându-i că vrea să-l ajute. Dar 
bărbatul îi respinse oferta, repetând că n-are nevoie de 
ajutorul nimănui. 

Urmă o linişte chinuitoare. Cattani era frământat de 
gânduri ce-i bântuiau mintea cu obstinaţie. Pe urmă, brusc, 
fu de acord: 

— Bine, ajută-mă! Se poate şti dacă un biet om poate cere 
un pahar de băutură unei femei? 


Silvia se simţea de parcă o lumină i se aprinsese pe 
neaşteptate în suflet. Căută iute o sticlă de băutură în casa 
aceea pe care o vedea pentru prima oară. Găsi sticla de 
whisky, turnă în pahar şi-l întinse lui Cattani. Mâinile îi 
tremurau. 

În timp ce el sorbea preocupat, Silvia îi luă o mână, şi-o 
apăsă pe obraz şi o sărută, spunându-i şoptit: 

— 'Te iubesc, ştii?! 

— Ah, nu, asta nu! Nu sunt de tine, Silvia. Azi sunt aici, 
mâine... cine mai ştie?! Nu vreau să mă leg în nici un fel, 
adăugă el mângâind mecanic părul femeii. 

— Nu mă alunga! îl rugă ea, apropiindu-se şi mai mult de 
el. 

Erau foarte aproape unul de celălalt. El îi simţi parfumul 
dulce. Buzele lor se uniră într-un sărut prelungit. 

— Nebună ce eşti! Numai doi bolnavi de inconştienţă mai 
pot spera să aibă un viitor împreună! 

Dimineaţa, când ea se trezi, Corrado plecase deja. 

Se afla în trenul de Roma, destins, liniştit. Nesiguranţa 
care-l făcuse nervos în ultimele zile se risipise. De-cum se 
hotărâse asupra următoarelor mişcări. Luase marea 
hotărâre asupra căreia meditase îndelung şi se putea citi pe 
faţa lui cât de uşurat se simţea de-acum. 

Nu era un lucru de nimic pasul pe care se pregătea să-l 
facă. Ceruse Comisiei parlamentare de anchetă asupra 
crimei organizate să-l audieze. Promisese declaraţii 
explozive. 

În faţa comisiei, Cattani îşi începu astfel declaraţia: 

— Domnilor, sunt un simplu comisar şi doar forţele mele 
nu ajung în această luptă. Dar dumneavoastră puteţi face 
mult. Vreau să denunţ public un personaj din cercuri înalte, 
pe senatorul Salimbeni. 

Vorbele lui răsunau impunător în liniştea absolută ce 
domnea în aulă, în timp ce Corrado scruta feţele membrilor 
comisiei. 


Neliniştiţi, surprinşi, aceştia schimbară priviri 
întrebătoare. 

— Salimbeni este în legătură cu asesorul Canopio. Prin ela 
corupt jumătate din conducerea primăriei locale. 

— Dar asta e chiar..., exclamă un parlamentar, uluit de ce 
auzea. 

— Dacă-l convocați pe Salimbeni în această aulă, vă voi 
aduce un martor. Un martor care-l poate demasca. 

— Domnule comisar, sunteţi sigur de ceea ce spuneţi? îl 
întrerupse preşedintele comisiei. 

— Mai mult decât sigur, domnule preşedinte. 

Şi, scoțând din buzunarul hainei o cheie mică, le-o arătă 
strângând-o între degete. 

— Aceasta e dovada! E cheia de la un seif. 

Ziariştii se precipitară la biroul lui Salimbeni. Senatorul îi 
primi cu un surâs jovial. 

— Dragi prieteni, sunt doar născociri. Conştiinţa mea e 
liniştită. Însă... 

Expresia îi deveni dură. 

Ridicase un deget, ameninţător: 

— Însă aş vrea să ştiu dacă există cineva în spatele 
comisarului. Cineva care-l manevrează ca să ne pună într-o 
lumină proastă, pe mine şi partidul meu. Sau dacă trebuie 
să atribuim această ieşire a lui Cattani doar stresului, uzurii 
psihice... Se pare că nu-l prea mai ţin nervii, bietul de el. 
Dacă e aşa, n-aş vrea să-l acuz, îl voi ierta. Dar precis 
Ministerul de Interne nu va trece aşa uşor cu vederea toate 
astea, dacă a devenit atât de iresponsabil! 

Acuzaţiile lui Cattani avură un efect deosebit şi, aşa cum 
era de aşteptat, deveniră subiectul principal de care se 
ocupau ziarele. Dar prietenii lui Salimbeni nu stăteau cu 
braţele încrucişate. Organizau deja o replică Ia fel de 
senzaţională. Tano acţionase cu abilitate, reuşind să 
descopere că martorul misterios al lui Cattani era asesorul 
Bini. 


În noaptea aceea, Bini era singur în celulă, aşezat pe pat, 
fără să poată închide un ochi. Auzi un zgomot Ia uşă. Sări în 
picioare, în timp ce inima îi bătea nebuneşte. În întuneric 
nu reuşea să observe cine intrase în celulă. 

— Ssst! Să nu scoţi un cuvânt! făcu intrusul arătându-i un 
cuţit. 

Îi întinse nişte foi şi un pix, aprinse o lanternă slabă şi îi 
spuse încet, rânjind: 

— Scrie ce-ţi spun eu! Altfel n-ai să-i mai vezi vii pe-ai tăi... 

— Da, da! răspunse senatorul tremurând. 

Celălalt începu să dicteze: „Am fost forţat de comisarul 
Cattani să povestesc o mulţime de lucruri false. În mod 
special m-a forţat să afirm lucruri neadevărate despre 
senatorul Salimbeni. Mi-a smuls împotriva voinţei mele 
cheia de la seiful în care îmi ţin economiile.” 

— Şi acum semnează, spuse omul. 

Apoi luă foaia, o împături fără grabă şi plecă, având grijă 
să închidă cu grijă uşa celulei. 

Când această scrisoare ajunse la Comisia de anchetă 
asupra crimei organizate, se dezlănţui un adevărat scandal. 
Chiar parlamentarii care fuseseră de partea lui Cattani 
acum se revoltau împotriva lui. Îl considerau nebun. 

Afacerea luase o întorsătură urâtă. Silvia plecă în grabă la 
Roma vrând să-i fie alături în unul din momentele cele mai 
grele ale existenţei sale. Soţul ei făcea parte din acea 
comisie. Fu fericit s-o revadă. O îmbrăţişă şi o sărută cu 
afecţiune sinceră. Dar Silvia îl puse la curent cu noua 
situaţie, explicându-i că nu venise pentru el. 

El nu-şi ascunse amărăciunea, dar se arătă înţelegător şi 
se limită să spună că-i pare rău. Se uită îndelung după 
taxiul în care plecară cei doi. 

Efectul se produse peste câteva zile. Ministerul de Interne 
consideră comportarea lui Cattani o manifestare de 
neiertat. De aceea decise suspendarea comisarului din 
funcţie, în aşteptarea unor clarificări ulterioare. 

— Suspendat?! 


Ştirea părea atât de incredibilă, încât oamenii din echipa 
lui Cattani fură amuzaţi la aflarea ei. Dar când s-au convins 
că era chiar adevărată, s-au simţit demoralizaţi, trădaţi în 
aşa măsură, încât trebui să-i încurajeze tocmai Cattani. Îi 
tratase întotdeauna cu duritate, e adevărat. Dar acum, când 
trebuia să părăsească postul, era singurul surâzător şi 
comunicativ. Avu câte un semn de prietenie pentru fiecare 
şi, la urmă, spuse: 

— N-aş vrea să aud că de-acum înainte o să trageţi chiulul. 

LORELLA. 

De mult aşteptase momentul acela. Fără a-şi trăda 
dezgustul, Ester suportase zile întregi dezmierdările lui 
Tano, numai pentru că astfel putea sta lângă el, putea să-l 
spioneze, să prindă vreun indiciu important pentru ceea ce 
urmărea ea. 

În dimineaţa aceea, avea să fie răsplătită pentru răbdarea 
pe care o avusese. Observase de mai multe ori că Ilano 
ascundea într-un sertar o agendă mică cu coperţi negre, în 
care precis avea notate numere de telefon secrete şi alte 
informaţii preţioase. De câte ori scotea agenda, se ducea în 
altă cameră şi telefona. 

Sertarul cu mica agendă era întotdeauna închis cu cheia. 
Şi Tano purta cu el portcheiul de argint. Dar, în acea 
dimineaţă, îl uitase. Ester era încă în halat şi părea foarte 
neliniştită. 

Deschise sertarul, luă agenda şi începu să copieze 
numere, coduri indescifrabile, semne ciudate. Notă cu 
meticulozitate totul, exact cum era scris acolo. 

Mai târziu, se prezentă la chestură şi întrebă de comisarul 
Cattani. Când un poliţist îi spuse că nu mai lucra acolo, simţi 
că leşină. Totul fusese inutil, se dusese pe apa sâmbetei. Era 
mai mult decât dezamăgită. Plecă disperată, fără să spună 
NIMIC. 

În schimb, Cattani, de când nu mai lucra, era mult mai 
relaxat. Petrecu jumătate de zi la casa de copii condusă de 
vechiul lui prieten, jucându-se cu copiii şi mai ales cu Greta. 


După-amiaza târziu, tocmai când se plimba cu Bernardo 
prin curte pregătindu-se de plecare, acesta îl întrebă ce are 
de gând să facă în viitorul apropiat. 

— Hm, nu m-am gândit deloc, ştii? răspunse Cattani. 

Se salutară şi-şi urară reciproc noroc. 

Cattani tocmai se îndrepta spre poartă, când aceasta fu 
spartă de o maşină a poliţiei, care intră în trombă în curte, 
în timp ce Cattani îl văzu pe Giugni, unul din oamenii lui, 
ieşit pe jumătate afară din maşină, cu automatul în mână, 
strigând ca nebunul: 

— La pământ! Culcat! Culcat! 

Cattani de-abia avu timp să se arunce la pământ, evitând 
în ultimul moment rafala de împuşcături, trasă de un individ 
cocoţat pe acoperiş. 

— Pe-aici, urlă Giugni şi barba lui neagră părea 
electrizată. 

Cattani se rostogoli şi se adăposti lângă maşină, în timp ce 
omul de pe acoperiş continua să tragă foc după foc. 
Încercând să-şi vadă mai bine ţinta, acesta se expuse 
imprudent. Trevi, care-l pândea de mult, îl ţinti în plin, 
făcându-l să zboare prin aer şi să cadă în gol, împreună cu 
puşca lui cu tot. Dar nu era singur... 

Giugni o ştia şi, cercetând febril împrejurimile, mai văzu 
un atentator. Era ghemuit în spatele crenelurilor unui mic 
turn. Giugni ocoli ca să-i cadă în spate. Exact când se 
pregătea să tragă, omul îl simţi şi-şi răsuci brusc automatul, 
dar era prea târziu: Arma poliţistului răpăi sec şi-l seceră 
fără milă. Omul rămase cu degetul încleştat pe trăgaci şi, în 
ultimele spasme, trase o rafală în aer. 

Casa Silviei era păzită de o adevărată gardă, aşa că, în 
seara aceea, Cattani se refugie la ea. Astfel află o noutate 
foarte importantă, care-l făcu să spere într-o întorsătură 
favorabilă a cercetărilor. 

La drept vorbind, ceea ce se petrecea era un joc destul de 
incorect. Dar, din punct de vedere formal, nu era nimic de 
obiectat. Oamenii lui Cattani, nemaiputând să-i raporteze 


direct lui, îi predau Silviei orice document nou descoperit. 
Şi astfel, comisarul era permanent la curent cu totul. 


Noutatea se referea la fotografia pe care Faeti o obținuse 
de la văduva Tindari. Laboratorul criminalistic putuse 
reconstitui cuvintele şterse de pe spatele fotografiei; era 
numele studioului unde fusese făcută fotografia fetiţei - 
„Studio Limiti”, din Salemi, un sat din Sicilia. Sub lentilele 
microscopului apăruse un nume, după toate probabilitățile 
cel al fetiţei: Lorella De Pisis. 

— De Pisis... Uite că iar apare numele acela notat în 
agenda lui Yfter, remarcă Silvia. 

Ea şi Corrado se priviră fix în ochi şi înţeleseră că se 
gândeau la acelaşi lucru. 

— E o nebunie, dar trebuie s-o facem! hotări Corrado. 

Nebunia era aceea de a merge în Sicilia, pe urmele fetiţei. 

Fotograful din Salemi confirmă că el făcuse fotografia 
aceea, dar nu reuşea să-şi amintească de micuță. Nici 
numele De Pisis nu-i spunea nimic. Apoi, brusc, pocni din 
degete şi spuse: 

— Da! Era o fată de la colegiu. Uitaţi-vă aici, în fotografie, 
are în piept cocarda colegiului. 

La colegiu nu mai erau copii. Doar un bătrân gardian care 
îşi amintea foarte bine de Lorella De Pisis, dar nu ştia nimic 
despre familia ei. Le permise Silviei şi lui Corrado să 
consulte registrele. Aşa au descoperit că fetiţa intrase în 
colegiu cu cincisprezece ani în urmă. Fusese adusă într-o zi 
de mai. 

— Extraordinar! făcu Corrado înfierbântându-se odată cu 
această descoperire. 

— Ce e? vru să ştie Silvia. 

— O coincidenţă stranie! Fetiţa soseşte la colegiu în ziua 
morţii soţiei şi fiului lui Frolo! 

Silvia intuia unde voia să ajungă Corrado, dar nu 
îndrăznea să-şi spună părerea. I se părea atât de absurdă, 
de rocambolescă. 

— Nu mă mai miră nimic... spuse Corrado cu un aer 
extrem de concentrat, în timp ce îi făcea semn Silviei că 
trebuie să plece. 


S-au dus la un cimitir mic, unde i-a întâmpinat un om înalt 
şi slab, cu dinţi ca de cal. Le arătă un mormânt minuscul şi 
le spuse că era al fetiţei lui Frolo. 

Silvia îi flutură omului sub nas legitimaţia de judecătoare. 

— Poţi deschide mormântul ăsta? Pentru un control. 

Omul mormăi ceva. Ţinea o mână pe o lopată, cu alta îşi 
scoase pălăria şi se scarpină la ceafă. Avea un aer total 
absent şi nu era clar deloc dacă pricepea ce i se cere. 

Cattani încercă şi el, arătând spre mormânt şi repetând 
cererea. 

În sfârşit omul începu să sape! După câteva lopeţi, apăru 
un sicriu mic. Groparul se opri din săpat, privindu-l 
indiferent. Cattani îi făcu semn către sicriu. Atunci el se 
aplecă, lovi în câteva locuri capacul sicriului cu lama lopeţii. 
Lemnul se desfăcu şi văzură că înăuntru nu era nimic. 

— Gol! constată Silvia. 

— Da. Fata lui Frolo trăieşte, spuse la rându-i Corrado şi o 
luă pe Silvia de braţ, fericit la gândul bucuriei pe care i-o va 
face acestuia. 

— Tindari n-a omorât-o. A luat-o cu el... la Milano, 
concluziona Silvia încântată şi ea că, pentru prima oară, în 
urma investigaţiilor, se descoperise nu obişnuitul cadavru, 
ci un om viu. 

ŞOFERUL. 

Bătrânul cap mafiot era frământat de gânduri. Ideea de a 
transforma insula Tirene într-un coş de gunoi îl supăra 
peste măsură. Tano încercase să-l convingă că, fără insulă, 
diavolul de Espinosa avea să facă să eşueze înţelegerea 
asupra Asigurărilor Internaţionale. 

Dar răspunsese supărat: „Astea sunt afacerile tale! Tu eşti 
marele finanţist!” 

Tano îl dispreţuia pe bătrân. 

— Nu înţelege că vremurile s-au schimbat, îi spuse lui 
Nitto. Poate ar trebui să preiei tu iniţiativa. Cunoşti noua 
realitate mai bine ca el. De ce nu mă ajuţi să mă întâlnesc 


cu ceilalţi capi? Vreau să vorbesc direct cu şefii mafiei, cu 
Cupola. 

— Îhî, tot mai sus! Okay, s-a făcut! rânji Nitto, râzând în 
felul lui ciudat, ca o pasăre de noapte într-o clopotniţă 
veche... 

Tano era îngrijorat şi de comportamentul lui Ester. Nu-şi 
explica cum, din zi în zi, devenea tot mai afectuoasă cu el, 
plină de atenţie în ceea ce-l privea. Fiind expert în perfidie, 
Tano era sigur că ea punea ceva la cale. Dar nu înţelegea 
exact ce plan putea avea în minte. 

Astfel, când ieşi într-o seară, puse să fie urmărită de 
Marzio, şoferul lui personal. Ester se ducea să se 
întâlnească cu Cattani într-un bar, la Porta Ticinase. Cu 
ajutorul lui Trevi, reuşise să intre în legătură cu comisarul. 

Şoferul o urmări cu privirea în timp ce intra în bar. Prin 
uşa de sticlă, o văzu cum îmbrăţişează un bărbat şi apoi 
dispare cu el în interiorul localului. 

Ester scoase nişte foi şi i le întinse lui Cattani: 

— Aici sunt numere şi coduri ciudate. Am copiat totul din 
agenda lui. 

Comisarul aruncă o privire. Erau codificate. Spera ca Trevi 
să reuşească să le descifreze pe computer. 

— Ai făcut o treabă excelentă! o lăudă el pe fată. Acum 
însă trebuie să fugi. Nu te mai poţi întoarce la el. Dacă are 
cea mai mică bănuială, eşti terminată. 

— Am promis! Trebuie să-l distrug! Şi-o să merg până la 
capăt. N-o să se atingă de-un fir de păr de-al meu, fii sigur! 
Ştii care e acum punctul meu forte? S-a îndrăgostit de 
mine! ripostă fata cu un fel de mândrie. 

Încăpăţânată mică! gândi Cattani. 

— Bine, vrei s-o faci pe eroina, dar e mai bine să-ţi iei nişte 
precauţii. 

Scoase un pistol din impermeabil şi i-l puse fetei în poşetă. 

— Acum ar fi mai bine să plec, oftă Ester, întinzându-se, 
să-l sărute pe Cattani. Gândeşte-te la mine din când în 
când! 


Afară, şoferul o opri imediat pe Ester rugând-o să-l 
urmeze. 

— Marzio! Ce faci aici? Am maşina mea. 

— Ştiu bine că aveţi maşina, dar urcați în a mea, vă rog. 

Stătea drept, cu ţigara atârnându-i între buze. Avea aerul 
unuia care n-are chef de glumă. 

— Bine. Uite, urc! 

O conduse într-un apartament sărăcăcios, cu pereţii 
jupuiţi. 

— Nu-mi venea să cred, domnul bănuia ceva, dar mie nu- 
mi venea să cred! spuse calm. 

— Dacă taci, îţi dau bani! 

— Cine-a vorbit! Suntem aici ca să ne înţelegem. 

Ester răsuflă uşurată şi-i oferi cincizeci de milioane ca să 
nu vorbească. 

Marzio continua să aibă o expresie enigmatică pe faţă. 

— Poate..., răspunse. 

— Sau vrei poate o sută de milioane? spuse Ester scoțând 
carnetul de cecuri. 

De-abia aştepta să lichideze afacerea aceea blestemată. 

— Poate..., repetă şoferul. 

Întinse o mână şi îi descheie bluza. 

— Plus o doză din ceea ce i-ai dat tipului de la bar. 

Ea se dădu brusc înapoi. 

— Cee? Ai înnebunit?! 

— Vino aici, nu fugi! 

Şoferul o apucă de braţ şi cu celălalt o cuprinse încercând 
s-o sărute. Avea barba ţepoasă şi mirosea a usturoi. 

Ester îl zgârie pe gât şi reuşi să se desprindă. Scoase 
pistolul din poşetă şi îl îndreptă spre el. 

— Înapoi, porcule! Dacă nu te potoleşti îţi zbor creierii. 

— Okay, okay! Am înţeles, dar dă deoparte jucăria aia, o 
făcea el pe înţelegătorul, în timp ce-şi masa gâtul. 

Apoi se repezi la Ester şi-o apucă de încheietura mâinii. 

— Târfă nenorocită, de ce lui da, şi mie nu?! 


Ester îl lovi din toate puterile în fluierul piciorului. El se 
chirci de durere şi trase spre el braţul cu care fata ţinea 
pistolul. În timpul acestor mişcări necontrolate, pistolul se 
descarcă şi şoferul căzu secerat la pământ cu o gaură în 
piept. Îngrozită, Ester lăsă instinctiv să-i cadă pistolul din 
mână. 

leşi să caute un telefon şi sună acasă la Trevi. Cattani era 
acolo. S-au dus s-o ia. Ea plângea întruna. Comisarul o băgă 
cu capul sub duş ca s-o liniştească. 

Îşi reveni puţin, dar, din când în când, îşi acoperea faţa cu 
mâinile şi se văicărea: 

— N-am făcut-o înadins! N-am făcut-o înadins! 

În timp ce Cattani era ocupat s-o consoleze şi să hotărască 
ce trebuia făcut în continuare, Trevi, neobosit, lucra la 
computer. Deodată sări exclamând: 

— Am reuşit! L-am dat gata! Doamne, am reuşit! 

Ester şi Corrado veniră imediat lângă el. Trevi descifrase 
însemnările lui Tano, cele codificate. Pe monitor se puteau 
citi numele unor oraşe: „Hamburg... Malinveaux... 
Armstelgarden... Rougemont... Puckert... Banville... 
Napoli.” Greu de înţeles imediat ce însemna lista aceea. 

— Mai e ceva! spuse mândru Trevi. 

Apăsă pe o tastă şi apăru o listă nouă. Erau acolo numele 
lui Canopio, Santelia, Salimbeni. 

Dar mai ales un anumit nume o frapa pe Ester, celal lut 
Antonio Espinosa. 

— Unde l-am auzit oare? Ah, da, acum îmi amintesc. L-am 
auzit de la tatăl meu: Spunea că Espinosa e un personaj 
important. 

Era un formidabil pas înainte ceea ce făcuseră ei. Şi totuşi, 
Cattani nu reuşea să se concentreze asupra acelor liste. 

— Deocamdată avem alte necazuri, spuse. 

Ester înţelese că se referea la moartea şoferului şi se 
întristă iar. 

— Ce faci? Mă denunţi? 


— Nu... Trebuie să dispari! Mă descurc eu. Când vor 
controla numărul pistolului, vor descoperi că e al meu. Vor 
spune că am înnebunit... 

Şi aşa s-a întâmplat, cum prevăzuse el: Procurorul şef 
Falisci care preluase ancheta după agresiunea lui Lumaca 
asupra Silviei se ocupă şi de uciderea şoferului şi, din cauza 
pistolului, semnă un mandat de arestare pe numele lui 
Cattani. 

Comisarul n-avea de ales. Pentru a-şi duce la bun sfârşit 
ancheta, avea nevoie de timp. 

Rămase ascuns în casa lui Trevi. Acolo, într-o seară, 
convocă o adevărată reuniune a echipei sale. Sosiră masivul 
Giugni şi, ceva mai târziu, Quadri, mereu încruntat. Stăteau 
în jurul unei mese şi îl priveau fix pe Corrado, care le spuse: 

— Băieți, trebuie să ne împărţim sarcinile! În primul rând, 
mare atenţie la birourile Procuraturii. Acolo e precis cineva 
care spionează, pentru că mafioţii au ştiut imediat că Frolo 
a fost internat şi apoi transferat. 

Puse o mână pe masă, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
subiectul acela era închis. 

— Şi-acum să vorbim despre urgenţe. Sunt trei lucruri: în 
primul rând, trebuie să intrăm în casa lui Tindari. Ştiu că 
sunt sigilii la uşă şi la ferestre, dar o să le dăm deoparte. 
Numai acolo putem descoperi vreo urmă a Lorellei De Pisis. 
De asta ne vom ocupa eu şi Trevi. 

— De acord! făcu Trevi, agitându-se pe scaun, onorat să 
facă parte din aceeaşi echipă cu Cattani. 

— Punctul doi: Cineva trebuie să pună mâna pe hârtiile 
sechestrate la cazino şi pe documentele bancare privitoare 
la Tindari. Toate astea sunt la Procuratură. Cine se simte în 
stare? 

Se priviră în tăcere, până când gigantul Giugno spuse că 
se oferea el pentru acea misiune. 

— Al treilea lucru: Quadri, fiindcă ai rămas ultimul, fără 
treabă, ai să-l urmăreşti pe senatorul Salimbeni. Va veni la 


Milano mâine. Trebuie să-l urmăreşti, să vezi unde se duce, 
să fotografiezi persoanele cu care se întâlneşte. 

Această întâlnire conspirativă îi făcu pe toţi participanţii să 
se simtă atât de tineri, încât parcă s-ar fi îndrăgostit cu toţii 
de cea mai frumoasă colegă din clasă. 

DOVEZILE. 

Rafturile pline de cărţi ocupau doi pereţi întregi ai 
camerei de la parter. Alte volume stăteau îngrămădite în 
nişte cutii mari depozitate într-un colţ. Iar el, Ernesto, soţul 
Silviei, se învârtea încă dezorientat în mediul acela nou. 

Părăsise casa soţiei sale cu inima grea, preferând să plece 
şi să se aranjeze în odaia aceasta imensă, ce dădea într-o 
curte liniştită. 

Trecuse cu puţin peste ora zece seara, când auzi o bătaie 
în uşă. Se duse să deschidă şi un domn slab, cu gulerul 
pardesiului ridicat, i se prezentă cu un aer foarte speriat. 

— Domnule senator, vă rog, lăsaţi-mă să intru. Trebuie să 
vă vorbesc! spuse în grabă. 

Înainte ca Ernesto să poată spune ceva, omul intrase deja 
în casă. 

— Sunt asesorul Bini. M-au eliberat provizoriu în 
dimineaţa asta, dar n-am mult timp. Trebuie să fac ceva, 
altfel sunt terminat! Oamenii aceia nu iartă. 

Puse o valiză pe jos şi scoase din ea un teanc de foi. 

— Iată aici, vă înmânez dovezile corupţiei: Facturi, cecuri, 
concesiuni de licitaţii! spuse întinzându-i materialul lul 
Ernesto. Luaţl-le, dumneavoastră faceţi parte din Comisia 
de anchetă asupra crimei organizate şi va trebui să 
prezentaţi acolo acest material, ca să demonstraţii că eu n- 
am retractat nimic din ceea ce-i spusesem lui Cattani. M-au 
forţat să scriu scrisoarea aceea! 

Senatorul luă maldărul de hârtii foarte tulburat. 

— E înspăimântător! spuse. 

— Veţi găsi aici şi probele împotriva senatorului Salimbeni. 

Deodată, frica îl cuprinse din nou, făcându-l să tresară. Se 
îndreptă spre uşă şi se pierdu în noapte. 


Ernesto rămase acolo, cu hârtiile în mână, cam nelămurit. 
Pe urmă se aşeză şi începu să citească documentele, unul 
câte unul. Câtă putreziciune era acolo! Era copleşit de ceea 
ce citea. N-ar fi crezut niciodată că putea exista aşa ceva. 

Fu uluit de dovezile referitoare la Salimbeni. 

— Uite, uite ce învârte senatorul nostru! murmură el în 
liniştea nopţii. 

Întâmplător, Salimbeni se găsea la Milano zilele acelea şi, 
chiar în dimineaţa următoare vizitei nocturne a asesorului 
Bini la Ernesto, trebuia să inaugureze o casă de odihnă 
pentru bătrâni. Ernesto se duse la ceremonie şi, la sfârşit, 
decise să-l abordeze direct pe senator. 

Îl luă deoparte şi spuse: 

— Am avut nişte dubit când Cattani v-a acuzat în faţa 
Comisiei. Acum însă sunt sigur că avea dreptate comisarul. 
Sunteţi un om corupt, domnule senator! adăugă cu un aer 
grav. 

Salimbeni îl privi scandalizat: 

— Cum vă permiteţi? 

Fără să se lase intimidat, Ernesto replică: 

— Da, un om corupt. Şi vreau să vă dau un sfat: 
Abandonaţi politica, părăsiţi postul de senator, altfel voi fi 
constrâns să vă denunţ. 

— Să mă denunţaţi? Ce vă mai trece prin minte?! 

Salimbeni întâlni privirea dură, inflexibilă a lui Ernesto, 
care reluă imediat: 

— Vă dau timp să reflectaţi până mâine Ia opt. Dacă până 
la acea oră nu comunicaţi că intenţionaţi să demisionaţi, voi 
acţiona în consecinţă. Şi veţi avea necazuri mari, pentru că 
sunt în posesia unor documente compromiţătoare pentru 
dumneavoastră. Le voi preda Comisiei... 

Ascuns Ia vreo sută de metri distanţă, agentul Quadri îi 
observa pe cei doi oameni politici, prin teleobiectiv şi îi 
fotografia. Îl ţinu sub observaţie pe senator toată ziua. 

Seara reveni acasă la Trevi unde aveau din nou întâlnire 
toţi oamenii lui Cattani. 


Giugni aruncă pe masă două dosare care reprezentau 
prada lui. Le subtilizase de la Procuratură. Cattani cu Trevi 
avuseseră şi ei o zi bună. Intraseră în casa lui Tindari pe o 
fereastră şi, după o percheziţie meticuloasă, descoperiseră 
într-o cutie de lucru, aşezată pe maşina de cusut, un carnet 
de cecuri. Din el lipsea numai un cec. Dar lucrul cel mai 
interesant erau nişte iniţiale scrise cu pixul pe spatele 
carnetului. Erau trei litere: L.D.P 

— Acesta este carnetul cu care cineva era plătit ca să o 
întreţină pe Lorella De Pisis. Dar cine? 

Comisarul trase spre el dosarele luate de Giugni de la 
Procuratură. 

— Din documentele bancare sechestrate, ar trebui să 
rezulte la cine ajungeau banii aceia. 

Şi într-adevăr, rezulta clar. Pe listele de la bancă au 
descoperit numărul singurului cec care lipsea din carnetul 
găsit în casa Tindari. Fusese rupt cu vreo două luni în urmă: 
o sumă de trei milioane fusese vărsată în beneficiul unui 
institut şcolar „Overseas School”, dintr-un orăşel german. 

— Uitaţi-vă aici, e o listă lungă de vărsăminte de trei 
milioane. Unul pe lună. Am găsit şcoala fetei! 

În acel moment sună cineva la uşă. Se auzi vocea Silviei 
care cerea voie să intre. Îl căutase pe Corrado dintr-un 
capăt în altul al oraşului şi până la urmă, fostul călugăr 
Bernardo o îndrumase aici. 

— Nu-i elegant să dispari aşa. Puteai măcar să-mi 
telefonezi! 

Dar supărarea ei dură doar câteva clipe. Se transformă 
curând într-o expresie conciliantă, apoi în îngrijorare. 

— Corrado, ce-i toată povestea asta? Trăieşti ascuns ca un 
criminal. E şi un mandat de arestare pe numele tău! Ştiai? 
Au găsit pistolul tău lângă un tip ucis. 

— De unde ştii lucrurile astea? Ziarele n-au scris nimic în 
acest sens! întrebă Cattani surprins. 

— Mi le-a spus procurorul Falisd. Poate că spera să te 
conving să te prezinţi la el. 


— Nici nu mă gândesc! Trebuie să rezolv mai întâi nişte 
lucruri. Pe urmă se va clarifica tot. Am nevoie de timp, 
Silvia, de încă puţin timp şi întreg tabloul va fi complet, 
până la cele mai mici amănunte, spuse Cattani apropiindu- 
se gânditor de fereastră. 

Se lăsase o linişte neaşteptată. Ea îl privi, palidă: 

— Dar pistolul, Corrado, de ce era acolo? 

El nu răspunse. În faţa acelei tăceri, Silviei aproape că-i 
era frică să-i pună întrebarea care o chinuia. 

— N-ai fost tu, nu-i aşa? îl întrebă neliniştită. 

— Nu, n-am fost eu! Dar nu-mi cere să-ţi spun cine a fost! 
Ai să afli mai târziu cum s-au petrecut lucrurile. 

Vorbise pe tonul cuiva care nu mai are nimic de adăugat şi 
Silvia înţelese că-i cerea de fapt să plece. 

— Nu mă poţi alunga aşa! Până acum câteva zile acceptai 
ideea că noi doi vom fi împreună de-acum înainte. Acum o 
faci însă pe misteriosul şi cauţi să scapi de mine. 

El continua să se uite pe fereastră cu un aer absent. 

— Situaţia e foarte complicată, se limită el să spună. 

Silvia îi puse o mână pe umăr şi-i spuse blând, la ureche: 

— Ştiu că ai o grămadă de necazuri. Eu ar trebui să te ajut 
şi în schimb îţi creez alte probleme. Dar încearcă să 
înţelegi: Am nevoie şi eu de o certitudine. Când se va 
termina toată povestea asta ai să vrei să trăieşti cu mine? 

Comisarul Cattani ridică din umeri. Părea neliniştit, 
încurcat. 

— Cum poţi să hotărăşti un lucru aşa de important în 
câteva clipe?! 

Se întoarse să ia ceaşca de cafea pe care i-o întindea 
Quadri, aruncându-i acestuia o privire recunoscătoare, apoi 
încercă să formuleze o frază care s-o mulţumească pe 
Silvia, dar să nu-i angajeze prea mult pe el. 

— Dacă va exista un viitor... da, atunci mi-ar plăcea... 

Ea întinse mâna şi îl mângâie pe faţă. 

— Bineînţeles, dacă va exista un viitor... 


Cattani, încruntat, se îndreptă spre masă ca să se uite de 
aproape la nişte fotografii pe care Quadri le agăţase la 
uscat de un fir. Erau imaginile luate cu o zi înainte 
senatorului Salimbeni şi celor cu care se întâlnea. 

— La uită-te! Ăsta nu e soţul tău?! o întrebă el pe Silvia. 

Nu încăpea îndoială. Omul fotografiat în timp ce mergea 
alături de Salimbeni era chiar Ernesto. 

— Şi ce face el cu senatorul? se întrebă Silvia neliniştită. 

Dintr-o dată avu o presimţire groaznică şi spuse în timp ce 
se îndrepta spre uşă: 

— Trebuie să mă duc imediat la el! 

Cattani o apucă de braţ: 

— Aşteaptă, nu te las să pleci singură! 

Ernesto zăcea peste masa de lucru, cu braţele atârnând, 
iar în ceafă o oribilă gaură negricioasă. Îl împuşcaseră de 
foarte aproape. 

În maşina de scris, se aflase foaia cu antetul Comisiei 
parlamentare. Avusese timp să scrie doar titlul subiectului: 
„Cerere de anchetă asupra senatorului Salimbeni”. 

Un bărbat cu pălărie neagră smulsese foaia din maşina de 
scris, adunase toate documentele pe care Bini le predase lui 
Ernesto şi leşise, închizând uşa după el. 

Uciderea soţului ei avu un efect groaznic asupra Silviei. 
Remuşcările, sentimentul de vinovăţie că-l lăsase singur se 
întrepătrundeau într-un amalgam de senzaţii care o 
chinuiau şi nu-i dădeau răgaz să se consoleze cu ideea 
morții lui. Peste câteva zile durerea lăsă Ioc însă dorinţei de 
a continua ceea ce el lăsase neterminat. 1 se părea că era 
de datoria ei să procedeze astfel, în memoria soţului 
dispărut. 

Şeful procuraturii, Falisci, îşi făcea ordine pe birou când 
uşa se deschise şi intră Silvia, cu un aer foarte hotărât: 

— Vreau ancheta înapoi. Nu-mi mai e frică de nimic. 

Din spatele ochelarilor, ochii lui Falisci o priveau 
neîncrezători. Magistratul împinse încet un maldăr de 
dosare şi spuse: 


— Ancheta dumneavoastră?! Sigur! Mi se pare just s-o 
preluaţi din nou, spuse el apropiindu-se de Silvia, apoi 
bătând-o de câteva ori uşor pe umăr adăugă: 

— Îţi urez noroc, fiica mea! 

PĂPUŞA. 

Mai era doar puţin până la miezul nopţii, când Tano 
Cariddi trecu pragul unui vechi palat sicilian. În prag găsi 
un om care-i surâse, fără să scoată un cuvânt. Cu o mână 
osoasă arătă direcţia şi Tano îl urmă până într-un salon cu 
coloane pe margini. 

Ajuns în centrul salonului, straniul personaj îi făcu un 
semn şi Tano se opri. În faţa lui, în fundul salonului era o 
perdea subţire ce cobora din tavan. În spatele acesteia, 
Tano observă nişte umbre, i se părea că observă siluetele 
unor bărbaţi ce stăteau aşezaţi unul lângă altul. 

— Tano Cariddi... Vorbeşte! se auzi o voce din spatele 
perdelei. 

Se găsea în faţa Cupolei, adică a statului major al mafiei. 

Cei mai importanţi şefi se adunaseră acolo special pentru 
el, răspunzând cererii formulate de Nitto. Când Nitto 
explicase că Tano şi fratele său aveau divergențe de păreri 
asupra unor subiecte de interes comun, şefii găsiseră 
potrivită ideea de a asculta propunerile acestui tânăr care 
demonstra că are ceva creier în cap. 

— Vorbeşte! reluă vocea din spatele perdelei. 

— Am venit să vă vorbesc de afaceri, atacă imediat Tano 
subiectul. De afaceri colosale, noi, în domenii necunoscute 
până acum. E vorba de un tren oprit pe o linie moartă în 
Germania. E plin de reziduuri toxice şi radioactive. Eu vă 
cer să puneţi insula Tirene la dispoziţie pentru depozitarea 
încărcăturii din acest tren. Dacă voi acceptaţi, în fiecare zi 
va pleca din câte un oraş european un tren plin de deşeuri 
radioactive. Se va pune în funcţiune o afacere de mii de 
miliarde, pentru că sunt tot mai numeroase întreprinderile 
cu probleme de acest fel. Voi veţi primi, numai pentru 


concesionarea acestei insule abandonate de Dumnezeu şi 
de oameni, un profit de patru sute de miliarde pe an. 

Tano făcu o pauză ca şi cum ar fi aşteptat un semn de 
interes. Dar umbrele aşezate în spatele draperiei nu 
vorbeau şi nu se mişcau. 

Aşa că vorbi mai departe: 

— Bătrânul cap de familie se opune. El nu înţelege în 
profunzime avantajul economic al afacerii, e de modă 
veche, dar voi aveţi cu siguranţă mijloace de a evalua corect 
propunerea mea. Vă dau trei zile ca să-mi daţi un răspuns. 

Omul care-l însoţise la început apăru din spatele unei 
coloane şi-i făcu semn lui Tano să-l urmeze spre ieşire. 

După trei zile, răspunsul sosi punctual prin gura lui Nitto. 

— Sunt de acord! Cupola a acceptat! Comunică-i lui 
Espinosa că insula e la dispoziţia lui şi poate anunţa că 
trenul să plece. La Napoli, încărcăm totul pe un vapor şi 
aruncăm apoi porcăriile pe insula aceea. 

Tano învinsese şi de data asta. Îşi umflă pieptul, privi în 
depărtare şi întrebă: 

— Ce se va întâmpla cu fratele tău? 

Pe faţa lui Nitto, marcată de ferocitate, fulgeră un rânjet 
oribil: 

— Asta-i o afacere de familie! 

Lucrurile mergeau strună şi pe plan financiar. Proiectul lui 
Tano de a deveni patronul Asigurărilor Internaţionale se 
realiza pas cu pas, zi de zi. 

— Suntem proprietarii a paisprezece la sută, anunţă 
orgolios colaboratorilor apropiaţi ai Băncii Antinari. 

Intenţia lui era să ajungă la treizeci şi unu la sută. Un alt 
pas înainte sconta să-l facă cumpărând două societăţi, 
BARTON şi SELIS, care, în baza informaţiilor primite de la 
Rasi treceau printr-un moment dificil, fiind lipsite de 
lichidităţi. 

— Le vom agrava situaţia cu o operaţiune care le va 
prăbuşi acţiunile. Trebuie să-i constrângem să vândă şi 
imediat vom lansa oferta de cumpărare. 


Tano se ridică şi toţi îl imitară. 

— Domnilor, ziua triumfului nostru e stabilită pentru 
mâine! 

Dar cineva acţiona intens ca să-l distrugă pe Iano. Ura 
soţiei sale, Ester, împotriva lui nu se domolise! Tot mai 
hotărâtă să-l distrugă, ea aduna în fiecare zi noi dovezi 
pentru a-l denunța la momentul potrivit. 

Din seara în care în casa lui Trevi văzuseră pe monitor 
numele lui Espinosa, nu făcuse altceva decât să se 
gândească la el. Nu ştia de ce, dar intuia că personajul 
acela reprezenta cheia întregii afaceri. Îşi amintea perfect 
ce spusese tatăl el: „Unul foarte important!”, aşa îl 
caracterizase. 

Acum îşi amintea că îi vorbise despre pasiunea lui 
Espinosa pentru antichităţi. Era un colecţionar pasionat. 
Bietul Rasi îi spusese fetei sale că Espinosa dorea nespus să 
adauge colecţiei sale o păpuşă din secolul al XVIII-lea, pe 
care o aveau ei. Tatăl lui Ester refuzase mereu să i-o dea. 
Păpuşa aceea era acolo închisă într-o vitrină, în casa de- 
acum pustie a familiei. 

Ester se duse s-o ia. Era o păpuşă cu două feţe, una veselă, 
cealaltă tristă. O luă încet de mână şi hotări să se prezinte, 
cu omagiul acela de excepţie, la Espinosa. 

Omul rămase vrăjit. Părea copleşit de o autentică emoție 
în timp ce luă în mână păpuşa şi o puse aproape cu 
religiozitate alături de alte obiecte de artă, preţioase. 

— Dacă aţi şti de câte ori l-am implorat pe tatăl 
dumneavoastră să mi-o dea! 

Espinosa îi arătă lui Ester alte patru păpuşi. 

— Vedeţi? Acestea reprezintă cele patru sentimente care-l 
domină pe om: bunătatea, răutatea, durerea şi bucuria. 
Lipsea duplicitatea. Acum colecţia e completă! Spuneţi-mi 
cât vreţi pentru păpuşa asta extraordinară? 

— Nimic, v-o dăruiesc! Aş vrea doar să mă ajutaţi să 
înţeleg de ce s-a omorât tatăl meu, spuse Ester privindu-l 
cu gravitate. 


O umbră de tristeţe trecu pe chipul lui Espinosa: 

— De la mine vreţi să aflaţi asta? 

— Da, pentru că şoferul tatălui meu mi-a spus că înainte 
de a se sinucide a fost aici, la dumneavoastră. 

— Ei, da, a venit să-mi propună o afacere, dar n-am putut 
s-o accept pentru că mă angajasem deja faţă de o altă 
persoană, încercă să minimalizeze Espinosa. 

— Înţeleg, iar această altă persoană se numeşte Tano, nu-i 
aşa? 

Espinosa păru vag incomodat: 

— Da, dar nici eu nici soţul dumneavoastră nu suntem 
vinovaţi de moartea tatălui dumneavoastră. S-a omorât 
pentru că se simţea singur, deprimat. Avea mari probleme... 

Ester lăsă capul în jos, foarte tulburată de amintirea 
tatălui ei. Se apropie de o vitrină plină de obiecte vechi. 
Apoi privirea îi căzu pe o hartă geografică a Europei, 
desfăcută pe masă. Fu atrasă mai ales de cerculeţele roşii 
trasate în jurul numelor unor oraşe. Fiecare cerculeţ era 
apoi unit de un altul printr-o linie tot roşie, trasând un 
itinerar ce traversa Germania, Elveţia, şi urmărea apoi 
lungimea peninsulei italiene. 

Ester se apropie de hartă, curioasă, şi citi oraşele ale 
căror nume erau încercuite cu roşu: Hamburg, Malinveux, 
Armstelgarten, Rougemont, Flockert, Banville Chiasso, 
Genova, Napoli. 

Citirea acelor nume îi produse lui Ester o emoție violentă, 
încât se simţea toată o flacără. Îşi amintea perfect că văzuse 
apărând aceeaşi listă cu nume de oraşe pe computerul lui 
Trevi care descifrase însemnările din agenda lui Tano. 

— Ce e asta? întrebă fata tulburată. 

— A, e un joc! Jocul unui tren care trebuie să ducă la 
destinaţie ceva, căutând să depăşească unul după altul 
toate obstacolele posibile de-a lungul itinerariului său. 

În timp ce ei discutau în faţa hărţii geografice, jocul 
trenului începuse de puţin timp. 


Un tren lung, întunecat, un tren de marfă, părăsise linia 
moartă pe care rămăsese abandonat mult timp, lângă gara 
din Hamburg, şi se îndrepta cu viteză spre sud. 

Trenul acela marca triumful definitiv al lui Iano, care 
îndrăznise să se ridice împotriva capului familiei mafiote. În 
timp ce, pentru bătrânul boss, scrâşnetul acelor roţi de tren 
răsuna cu acelaşi efect ca dangătul unui clopot funerar. 

Nitto hotărâse de-acum să-şi elimine bătrânul frate şi să-i 
ia locul. Dădu ultimele instrucţiuni lui Salieri, care avea o 
faţă mai înspăimântătoare ca niciodată. Killerul luă pistolul, 
îl încarcă cu grijă, îşi deschise haina şi puse arma la brâu. 

— Să mergem! spuse Nitto. 

Bătrânul stătea, cum îi era obiceiul, în fotoliu. 

— Santuzzo, mi-au spus că vrei să pleci şi tu în America, i 
se adresă el lui Salieri când îl văzu apărând. 

Părea dezgustat de intenţiile acestuia. 

— Ia zi, cum ai să mai simţi tu acolo parfumul portocalilor! 

Nitto se sprijinise de peretele din faţa bătrânului. Salieri 
stătea în spatele capului familiei, la un metru de capul 
acestuia. Nitto îl fixa în ochi pe Salieri şi la un moment dat 
făcu un semn din cap. 

Asasinul îşi descheie haina şi luă pistolul. Ochii lui 
deveniseră două crăpături prin care ţâşnea ura. 

Ridică braţul şi ţeava pistolului era de-acum la câţiva 
centimetri de capul bătrânului, care stătea liniştit, cu capul 
aplecat. Deodată se petrecu ceva neprevăzut: Salieri ridică 
fulgerător braţul şi trase patru focuri, unul după altul, cu 
sânge rece, în Nitto. 

Devotat trup şi suflet bătrânului, asasinul îi rămăsese fidel 
până la capăt. 

— Fă-l să dispară, nu vreau să-l mai văd! spuse bătrânul cu 
un aer grav. 

Salieri apucă corpul lui Nitto de călcâie şi-l târi afară. 

Bătrânul rămase privind fix dâra subţire de sânge rămasă 
pe podea. 

— Acelaşi sânge..., murmură el. 


AUTOBUZUL. 

La început, directoarea de la Overseas Schoo, în 
Germania, fu foarte mirată să primească vizita a doi poliţişti 
italieni. Cattani şi Trevi au liniştit-o, spunându-i că nu se 
întâmplase nimic grav şi că era vorba de o simplă 
informaţie pe care o doreau. Ea îi privi cu răceală, nu prea 
convinsă, dar hotări să o cheme totuşi pe una dintre elevele 
şcolii, Lorela De Pisis. 

Fata avea vreo optsprezece ani, era slăbuţă, cu păr blond, 
moale, şi ochi verzi. Şi ea rămase tulburată de acea vizită 
neaşteptată. Simţi cum i se strânge inima şi, foarte 
alarmată, întrebă: 

— 1 s-a întâmplat ceva tatălui meu? 

Comisarul Cattani nu era un maestru în ale diplomaţiei. 
Destul de încurcat, el mormăi: 

— Da, acum câtva timp i s-a întâmplat o nenorocire... 

Vocea Loreilei răsună plină de mirare: 

— Acum câtva timp? Până ieri seară se simţea foarte bine! 

Cattani schimbă o privire cu Trevi. Acum erau ei cei care 
nu mai înțelegeau nimic. 

— Ieri seară? întrebă comisarul bulversat. 

— Sigur că da! leri seară am vorbit cu el la telefon... 

Asta complica al naibii lucrurile! Cattani credea că Tindari 
era tatăl adoptiv al fetei. Dar evident, nu era aşa. 

— Ascultă Lorella. Ai auzit vreodată de un oarecare 
Tindari? 

— Nu. Cine e? făcu fata cu o strâmbătură. 

Comisarul îşi trecu mâna peste faţă, încurcat de-a binelea, 
fără o idee precisă despre ieşirea din labirintul acela. Cine 
era prin urmare omul care o făcea pe Lorella să creadă că 
este tatăl ei? Brusc, chipul lui Cattani se lumină, ca şi cum 
intuise situaţia: 

— Ascultă, trebuie să vii cu noi în Italia! E toarte 
important. Dar, mai întâi, trebuie să dai un telefon. Cheamă- 
l pe tatăl tău şi dă-i întâlnire la o casă de copii din Milano, 
cea condusă de Bernardo, îl vom aştepta acolo. 


De îndată ce-au ajuns la Milano, Cattani a dus-o pe fată la 
fostul călugăr, în timp ce el şi Silvia s-au aşezat la pândă să 
vadă cine e personajul misterios care venea să-şi 
întâlnească fata. Era o dimineaţă întunecată, cu un cer 
plumburiu ce se întindea apăsător deasupra oraşului. 

Silvia şi Corrado se refugiaseră în bucătărie. Ea dădea 
semne de mare nervozitate. Părea iritată, neîncrezătoare. 

— E-o poveste absurdă! Bombăni la un moment dat. 

Deodată auziră deschizându-se poarta din fundul curţii şi 
un zgomot de paşi care se apropiau. Erau mai mulţi bărbaţi. 
De la fereastra bucătăriei nu puteau vedea cine vine. 
Urmăreau însă cu claritate zgomotul paşilor pe pietrişul din 
curte şi avură impresia că ecoul acestora nu era egal, 
uniform. Cu o cadență regulată se auzea o lovitură care 
rupea ritmul, ca şi cum unul din ei ar fi fost şchiop. 

Paşii răsunară pe coridor. Îi auzeau îndreptându-se spre 
bucătărie, până când, în pragul uşii, apăru un bătrân aspru 
sprijinit într-un baston. Era capul familiei mafiote! În 
spatele lui, se profila silueta gigantică a lui Salieri. Îi luase 
sub control Trevi care, înainte de toate, îi percheziţionase, 
găsind două pistoale asupra lui Salieri. 

— Unde e fetiţa mea? întrebă bătrânul cu o voce ce-ţi 
producea fiori. 

Fără să răspundă, Corrado îl privi intens. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă. 

Bătrânul rânji, ridică bastonul spre Cattani şi spuse: 

— Tu eşti marele comisar! Ar trebui să ştii cine sunt! Sunt 
capul familiei! Il capo della famiglia! 

Cattani şi Silvia se priviră nedumeriţi, în timp ce bătrânul 
îşi trase un scaun şi se aşeză, întinzându-şi piciorul beteag. 
— Unde a Lorella?! repetă. Nu e fata mea, dar sunt mai 
mult decât un tată pentru ea. Era mică de tot când am 
văzut-o prima oară la colegiul de călugăriţe. Avea doar 

câteva luni... 

— N-o cheamă Lorella! O cheamă Paola! Numele ei 
adevărat e Paola Frolo, îl întrerupse Cattani. 


Capul familiei ridică o mână, parcă plictisit de insistența 
lui Cattani. 

— Ştiu, ştiu..., dar pentru mine e Lorella. Eu am crescut-o. 
Am dat-o să înveţe. O consider fiica mea. 

Aerul acela de părinte grijuliu îl irita pe Cattani, care îi 
reproşa bătrânului că îi comandase lui Tindari s-o ucidă pe 
mama fetiţei. 

Din nou bătrânul ridică mâna în semn de protest: 

— Ce tot vrei să ştii tu? Ce vrei să ştii despre istoriile din 
Sicilia? Tindari n-avea nici o vină, ba chiar, când vinovaţii au 
fugit, el a alergat şi a salvat fetiţa din flăcări. Era în 1970 
când s-a întâmplat. Nu se mai văzuse până atunci în Sicilia 
o asemenea infamie. O asemenea dezlănţuire contra unei 
femei şi a unei fetiţe. De vină erau drogurile. Nu mai contau 
acum regulile onoarei. Înainte, câţiva comandau şi ceilalţi 
ascultau. Dar, de când cu drogurile, toţi cred că se pot 
îmbogăţi şi a început un adevărat război. Toţi luptă prin 
orice mijloace să câştige. Fără nici un fel de respect! Pff! 

Bătrânul oftă adânc, conştient că nu putea face nimic dacă 
lumea se învârtea aiurea, pentru că era adeptul convins al 
teoriei potrivit căreia orice om are un destin pe pământ. Din 
nou întrebă de Lorella, voia s-o vadă şi apoi, imediat, s-o 
trimită înapoi în Germania. 

— Nu, trebuie s-o duc la tatăl ei adevărat! spuse Cattani. 

Pentru prima dată capul familiei, aşa de impasibil şi 
ponderat de obicei, dădu semne de nervozitate, aproape de 
nelinişte. 

— Nu fă asta, comisare! E un gest de cruzime, pentru că 
Frolo nu reprezintă nimic pentru ea. Nu ştie cine e. O duci 
în faţa unui necunoscut muribund şi în felul acesta îi iei de 
fapt doi taţi deodată. Nimeni nu trebuie să ştie adevărul. Ea 
trebuie să rămână pentru totdeauna Lorella De Pisis. Dacă 
duşmanii mei ar şti că o consider ca pe fiica mea, ar omori-o 
fără milă. 

Puţin tulburat de această perspectivă, Corrado îl privi în 
tăcere pe bătrân. lar acesta adăugă pe ton încurajator: 


— Dacă faci ce-ţi cer, îţi povestesc istoria ultimilor treizeci 
de ani ai mafiei. 

Cattani n-avu timp să răspundă, căci atenţia tuturor fu 
atrasă de ţipetele ce se auzeau de pe coridor. Se auzea 
vocea Lorellei care striga: 

— Unde e? Vreau să-l văd! 

Deschise uşa şi se aruncă brusc în braţele bătrânului. 

— Tată! În sfârşit! 

În acelaşi timp o maşină intră în curte şi comisarul alergă 
să controleze cine era. Văzu patru oameni înarmaţi 
coborând din maşină şi împrăştiindu-se în diferite direcţii, 
în timp ce o altă maşină intra pe poartă. Se retrase imediat 
scoțând pistolul. 

— Trebuie să plecăm, dar n-ai să scapi viu de aici! Te omor 
eu! îi şuieră el bătrânului cap mafiot, lipindu-i pistolul de 
tâmplă. 

— Greşeşti, comisare! N-au venit să mă salveze. Vor să mă 
omoare... Sunt terminat! Mafia vrea să scape de mine, 
spuse gâfâind bătrânul. 

Cattani ezită, luat prin surprindere. Să se fi petrecut oare 
vreo ruptură între capii mafioţi şi acum bătrânul să suporte 
consecinţele acestei rupturi? 

— Ieşiţi toţi afară! spuse pe ton de comandă, lăsând jos 
pistolul. 

O luară la fugă de-a lungul coridorului, în încercarea de a-i 
opri pe atacatori, Bernardo ieşise în curte. 

— Opriţi-vă, vă rog! Lăsaţi jos armele! Aici sunt numai 
copii! îi implora el. 

— Unde e bătrânul?! strigă cel ce conducea grupul în loc 
de răspuns. 

Avea un ochi saşiu şi picioarele arcuite. 

— Nu ştiu despre cine vorbeşti, spuse fostul călugăr. 

În momentul acela, killerul apucă automatul pe care-l 
ţinea în mână şi îl lovi violent pe Bernardo peste picioare, 
amenințând în acelaşi timp: 

— Şi-acum ai să vezi cum vor sfârşi copiii tăi! 


Aruncă o canistră de benzină spre intrarea în bisericuţă şi 
nişte cutii de vopsea, aprinse un chibrit şi le dădu foc. 

Părea că pentru ei nimic nu mai conta în momentele 
acelea. 

În timp ce Bernardo, cu piciorul rupt, se târa greu ca să 
scape de furia flăcărilor, Corrado şi ceilalţi, ascunşi în 
interior, căutară o cale de ieşire. Dar toate drumurile de 
trecere erau blocate. 

Atunci Cattani, disperat, îl împinse afară pe bătrân şi 
strigă: 

— Luaţi-l, e al vostru, dar lăsaţi în pace copiii! 

Cel care îl lovise pe Bernardo avu un rânjet de triumf şi 
strigă: 

— Şi celălalt, îl vrem şi pe Salieri! 

Dar Salieri nu era tipul care să se predea. El smulse 
automatul din mâna lui Trevi şi se aruncă afară luându-i pe 
toţi prin surprindere. Trăgea cu furie şi sub împuşcăturile 
lui căzură trei dintre adversari. 

Urmă o învălmăşeală generală de care oamenii prinşi 
înăuntru încercară să profite imediat. Cattani se îndreptă 
spre bisericuţă, unde se refugiaseră copiii, ameninţaţi tot 
mai mult de flăcări. Trevi fugi spre autobuzul pe care 
Bernardo îl folosea pentru a-i duce pe copii în excursii. 
Reugşi să-i pornească motorul, îl duse până la uşa 
bisericuţei, în timp ce Salieri se adăpostise în spatele unei 
grămezi de lemne şi continua să tragă acoperindu-i pe cei 
care voiau să scape. 

Flăcările se ridicau tot mai sus, iar aerul din jur devenise 
de nerespirat. 

— Treceţi toţi în autobuz! Ie strigă Corrado copiilor 
ghemuiţi prin colţuri, înspăimântați peste măsură. 

Printre ei era şi Greta, albă la faţă de frică. 

Autobuzul era singura cale de salvare şi pentru ceilalţi. 
Bătrânul se îndreptă spre el şchiopătând, susţinut de 
Lorella, în timp ce Silvia îl târa cu greu pe Bernardo. Trevi 


alergă să o ajute şi, luân-du-l în spate pe fostul călugăr, îl 
duse în autobuz. 

Urcară cu toţii. Copiii erau întinşi pe jos, sub scaune, 
bătrânul îngenunchease şi o proteja cu corpul lui pe 
Lorella. Lipsea doar Salieri... 

Cu coada ochiului acesta văzu că totul era gata. Trebuia să 
iasă la loc deschis acum. Ridică automatul la înălţimea 
umerilor şi, aplecat, sări afară, trăgând o rafală lungă, 
interminabilă. 

Autobuzul porni, cu Trevi la volan. Dar imediat, doi mafioţi, 
într-o maşină puternică, se aruncară în urmărirea lor. 

— Sunt în urma noastră! urlă Trevi care ţinea sub 
observaţie automobilul privind în oglinda retrovizoare. 

Era înnebunit, avea o rană la un braţ şi faţa murdară de 
funingine. 

Din maşină porni o rafală care sparse un cauciuc al 
autobuzului. Roata se dezumflă rapid şi autobuzul pierdu 
din viteză. Drumul cobora abrupt. Era un drumeag pustiu, 
ce şerpuia prin mijlocul câmpiei. 

— Fii atent, îl avertiză Corrado pe Trevi, când îţi spun eu, 
frânezi imediat! 

Comisarul privea când înainte, pe drum, când în urmă, la 
maşina urmăritorilor, ca să aleagă momentul cel mai 
potrivit. Autobuzul se angaja, într-o curbă strânsă. Maşina 
urmăritorilor ajunse astfel foarte aproape, gata-gata să-i 
ciocnească spatele. 

— Acum! urlă Cattani. 

La frâna lui Trevi, autobuzul se opri şi izbitura violentă a 
maşinii din urmă nu mai putu fi evitată. Cattani profită de 
năuceala mafioţilor ca să tragă o rafală care îi lăsă fără 
suflare. Îşi şterse sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii: 

— Puteţi să vă ridicaţi. S-a sfârşit! Ridicaţi-vă! 

REGLAREA CONTURILOR. 

Tano Cariddi sosise foarte devreme la bancă în dimineaţa 
aceea. Îşi chemă imediat oamenii şi le ţinu o cuvântare 


menită să-i mobilizeze pentru acea zi crucială. Venise 
pentru el ziua cea mare. 

Pe monitoare curgeau lent liste de societăţi cu cotaţiile 
momentului. 

— Supravegheaţi BARTON şi SELIS, recomandă el. Peste 
patruzeci şi cinci de minute exact, începeţi să cumpăraţi 
acţiuni FRESIA, SMAT şi PRIMAR. 

Spre prânz, manevra de atac intră în faza crucială. 

— Da, micii acţionari au căzut şi acum vând multe acţiuni 
Asigurărilor Internaţionale. Cumpăraţi tot! spuse Tano. 
Acum e momentul! Dublaţi valoarea titlurilor! 

De la paisprezece la sută, cotele internaţionale aparţinând 
Băncii Antinari urcaseră la douăzeci şi cinci, în cursul unei 
dimineţi. Şi continuau să urce... 

La unu şi un sfert fix, pe monitoare apăru un anunţ care 
marca victoria sicilianului. Îşi ajunsese scopul: Banca 
poseda acum treizeci şi unu la sută din Asigurările 
Internaţionale şi controla practic întregul grup financiar. 
Tano se lăsă într-un fotoliu, luă o ţigară de foi dintr-o cutie 
de pe masă şi o aprinse, aspirând fumul cu voluptate. 

În timpul ăsta, Ester era la chestură şi-l căuta pe Quadri 
ca s-o însoţească repede la Cattani. 

— Am aflat că a avut o dimineaţă cam agitată. Să vedem 
dacă descoperim unde e, spuse agentul. 

Îl găsiră într-o casă de ţară, unde se refugiase împreună 
cu ceilalţi, la vreo douăzeci de metri de autobuzul încă 
blocat în curbă, cu maşina zdrobită a mafioţilor alături. În 
jur se agitau poliţişti, carabinieri, făcând măsurători, 
fotografii, notând orice amănunt. 

Când Cattani o văzu pe Ester, păru puţin supărat, 
stânjenit. Corrado avea barba mare, nerasă de zile întregi, 
o zgârietură pe faţă şi era foarte obosit. 

O întrebă ce căuta acolo. 

— Trebuia să te văd imediat, se precipită fata, spunându-i 
că descoperise ceva important. Lista oraşelor văzută pe 
monitorul computerului de Trevi era itinerarul unui tren. 


— Un tren! Poate el ne va ajuta să înţelegem despre ce e 
vorba, spuse gânditor Cattani. 

— Care el? 

— Un tip care ştie multe şi se află aici, în casă. 

Ester îl luă de mână. 

— Am văzut o femeie care te îmbrăţişa, mai înainte. Cine 
era? întrebă ea şi-l privi cu intensitate în ochi. 

— O cheamă Silvia... 

— Nu numele mă interesează! Voiam să-mi spui ce 
înseamnă ea pentru tine? 

— Cred... că o iubesc. 

Brusc Ester se întristă. Se sprijini de un copac. 

— Scopul pe care mi-l propusesem e aproape atins. De- 
acum, Tano e în pragul prăbuşirii, dar mă simt foarte 
singură. 

El o privi şi apoi îi mărturisi cu blândeţe: 

— Eu... te iubesc, Ester... 

Dar ea părea să nu fi auzit. Privea fix într-un punct, 
departe, şi, când comisarul încercă să o ia pe după umeri, 
fata se desprinse spunând: 

— Nu, nu-i nevoie să te prefaci! N-am nevoie de mila ta! 

Corrado ar fi vrut s-o facă să înţeleagă că nu era o 
invenţie, ci o pornire sinceră de afecţiune. O luă de braţ 
trăgând-o spre el, iar ea se lăsă în braţele lui, cu capul pe 
umărul lui. 

— Oh, Corrado, de ce nu m-ai ţinut mereu aşa?! murmură 
fata. De ce nu vrei să mă ţii mereu aşa? 

Când comisarul se întoarse în casa în care erau ghemuiţi 
încă ceilalţi, îl întrebă imediat pe bătrân dacă ştia ceva de 
un tren care trebuia să traverseze Europa. Un tren 
important... 

— Da! E un tren plin cu cinci sute de tone de material 
radioactiv, pe care vor să le descarce pe o insulă, în largul 
Siciliei, declară acesta. 

Din momentul acela, bătrânul, aşa cum îi promisese lui 
Corrado, începu să povestească: istorii ale mafiei, războaie 


între clanuri pentru controlul asupra pieţei drogurilor, 
protecţii din partea unor personaje politice etc. 

Mai târziu, în birourile Procuraturii, bătrânul îşi continuă 
povestea, dădu nume de oameni care formau conducerea 
mafiei, Cupola. Spusese că senatorul Salimbeni făcea parte 
din organizaţie şi explică şi rolul lui Tano, care fusese ales şi 
însărcinat să apere interesele financiare ale familiilor 
mafiote. 

— Dar numărul unu în afacere este un om pe nume 
Antonio Espinosa. El a făcut posibilă ascensiunea 
Asigurărilor Internaţionale şi tot el a organizat toată 
povestea asta scârboasă cu trenul. 

Trenul! Traversase deja Elveţia şi o bucată bună din Italia. 
Se afla în acel moment prin zona Vareggio. 

— Nu-l oprim, îl ţinem sub control, dar îl lăsăm să treacă! 
decise procurorul Falisci. 

În birouri era mare agitaţie. Se pregăteau în mare secret 
mandate de arestare. Toate personajele ale căror nume 
fuseseră dezvăluite de bătrânul mafiot deveneau 
protagoniştii unor cercetări, anchete, controale. 

— Am convocat pentru mâine o reuniune a celor mai 
importanţi magistrați care se ocupă de mafia, spuse Falisci. 

Satisfacţia era evidentă, aproape palpabilă. Un aer de 
triumf, cu greu stăpânit, îi molipsise pe toţi. În acel climat 
de euforie, s-a făcut o descoperire care i-a provocat 
procurorului Falisci o expresie de dezgust. Agentul Giugni îl 
surprinse pe secretarul procurorului în timp ce încerca să 
avertizeze pe cineva Ia telefon despre faptul că bătrânul 
mafiot făcea mărturisiri. 

Giugni îl înşfacă cu mâinile lui enorme pe secretar şi-l 
trase afară din cameră, urlându-i că îl urmărea de mai mult 
timp. În vremea ăsta, pumnii lui nu stăteau degeaba. 

Şi Cattani visa de mult să pună mâna pe cineva, în după- 
amiaza aceea. În sfârşit, se ivise ocazia potrivită. Cu doi 
dintre oamenii săi îl aşteptă pe senatorul Salimbeni în 


camera hotelului unde obişnuia să tragă când venea la 
Milano. 

— Ce înseamnă mascarada asta? întrebă politicianul când 
intră. 

Comisarul se prefăcu că nu-l aude. Spuse: 

— Uite-l şi pe domnul senator! Ştii că s-a calculat la cât se 
ridică în Italia mita, bacşişurile de tot felul, banii obţinuţi 
prin corupţie? Sunt zeci de miliarde! Cu suma aceea s-ar 
putea acoperi toată datoria publică. 

— Fii atent, Cattani, prima dată te-am iertat, dar, dacă 
acum mă faci să-mi pierd răbdarea, te distrug! replică 
aproape isteric Salimbeni, pierzându-şi calmul său 
proverbial. 

— Menajează-ţi forţele! rânji Cattani. Aici nu suntem la un 
miting electoral, nu trebuie să mai păcăleşti pe nimeni! 

Salimbeni începea să fie îngrijorat. Simţea instinctiv că, de 
data asta, afacerea era foarte serioasă şi nu reuşea să vadă 
vreo cale de ieşire. În speranţa că-l va putea expedia pe 
diavolul acela dezlănţuit, ridică receptorul cu intenţia de a 
telefona unui personaj de mare autoritate. 

Comisarul apucă fulgerător firul telefonului şi smulse priza 
lovind aparatul de perete. 

— Nu! N-ai să mai telefonezi! Ascultă, ţi-o spun cu binele, 
mă rog, cu binişorul: Tu vii acum cu noi la Procuratură. E 
acolo cineva gata să-ţi spună în faţă lucruri care te fac să 
apari ca un pungaş. S-ar putea să ai ocazia ca, pentru 
prima dată în viaţa ta, să roşeşti. 

Salimbeni tresări. Aruncă o privire plină de disperare spre 
Cattani şi spuse: 

— Dar dumneata nu mă poţi aresta, sunt parlamentar, mă 
bucur de imunitate! 

— Nu, nici nu vreau să te arestez. Asta... mai târziu, când 
Senatul va elibera autorizaţia. Voiam doar să te fac să 
asculţi direct de la un om câte porcării ai urzit în viaţa ta! 
Să vedem dacă vei rezista! 


Fără să spună un cuvânt, Salimbeni făcu semn din cap că 
va merge cu el. 

La capătul acelei zile lungi, comisarul făcu în minte un 
prim bilanţ şi fu de acord cu sine însuşi că nu era rău deloc. 
Opera de curăţire începuse în stil mare. Asta voia el, asta 
urmărise cu îndârjire, ani de zile. Poate de data asta chiar 
am reuşit, îşi zise. 

A doua zi, voia să încheie conturile cu un alt duşman al său 
de moarte. 

Tano Carridi se sculase în zori şi răsfoia, cu vizibilă 
satisfacţie, ziarele care acordau ample spaţii senzaţionalei 
urcări a Asigurărilor Internaţionale. Unii îl descriau ca pe 
un finanţist de asalt, alţii îl defineau ca pe un om nou, 
marea stea ce se naşte pe firmamentul economiei italiene. 

Era în culmea exaltării când intră în cameră soţia lui. 
Ester avea un surâs ciudat pe buze. Parcursese lent 
distanţa până la Tano, în timp ce îl privea cu ochi arzători şi 
uşor ironici, iar el avu o clipă, instinctiv, senzaţia că ceva nu 
e în ordine. Dar ce putea să nu fie în ordine într-o astfel de 
zi? 

— Uite-l pe marele finanţist! Se umflă-n pene ca un păun! 
spuse ea cu ură. 

— Ce ai, Ester? Ai avut coşmaruri azi-noapte? întrebă el 
cam iritat de atitudinea ei. 

— Nu, am dormit foarte bine! Tu ar trebui însă să visezi 
urât pentru că eşti terminat, Tano Carridi! 

— Ai înnebunit?! Ce tot aiurezi?! 

— Eşti distrus! replică ea cu răutate nestăpânită. În ziua 
triumfului, iată-te căzând iar în noroi. Şi ştii de ce? Pentru 
că te-am trădat. Am iscodit în fiecare zi câte puţin din 
secretele tale şi le-am dezvăluit. Eu! Draga ta soţie! 

Tano sări în picioare cu ochii aruncând fulgere de mânie. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— Nu, nu glumesc! Te-am înşelat. Mă prefăceam că te 
iubesc, dar te uram şi, când eram cu tine în pat, nu simţeam 
decât dezgust. 


Tano rămase ca trăsnit. 

— Taci! Taci! urlă el. 

Ea izbucni într-un râs isteric, continuând să-l 
batjocorească: 

— Marelui finanţist îi e frică de adevăr! 

În acel moment, el nu reuşi să-şi domine un val de mânie şi 
îi trase un violent dos de palmă femeii, care se clătină şi se 
dădu înapoi, ameţită puţin. Dar peste o clipă îşi reveni şi 
continuă să-şi insulte soţul: 

— Ştii cui i-am dat toate informaţiile pe care le-am aflat? 

— Gata! Ajunge! strigă el cât putu de tare. 

Ca şi când nu l-ar fi auzit, ea declară calmă: 

— Comisarului Cattani! 

Se apropie de fereastră, amuţind brusc. În timp ce privea 
câmpia simţi că-i curg lacrimi pe obraz. Lacrimile tristeţii, 
ale singurătăţii, lacrimile unei duble dureri: aceea de a-şi fi 
pierdut tatăl şi de a trăi o iubire neîmplinită. 

Mai târziu sosi şi comisarul. 

Exact la timp ca să-l surprindă pe Tano telefonându-i lui 
Espinosa: 

— Am început să ard toate hârtiile. Faceţi să dispară şi 
dumneavoastră orice urmă. S-a dus totul de râpă, îi spuse 
el. 

Când închise telefonul, îşi dădu seama de prezenţa lui 
Cattani acolo, în faţa uşii. 

Fără să se piardă cu firea, îl invită să intre. 

— Veniţi, vă aşteptam! spuse. 

— Unde e Ester? întrebă. 

— Sus. Doarme. Voia să vină la dumneavoastră, ştiţi? Dar 
puteam s-o las? Îmi luaţi totul... Nu puteam să v-o dau şi pe 
ea. 

Ca fulgerat de cuvintele acelea, Cattani fugi spre etajul 
superior. Ester era întinsă pe pat, îmbrăcată, cu capul între 
perne. 

— Ester! o strigă Cattani. 


Îi atinse o mână, apoi o trase sus încet şi atunci văzu că 
era moartă... 

— Nu! strigă disperat Cattani. Nu! 

O luă în braţe şi o ţinu strâns ca şi cum ar fi vrut să o 
legene. Îi mângâie părul, îi strânse mâna şi observă că ea 
purta ceasul lui... 

O puse delicat pe pat şi se precipită la etajul de jos 
strigându-i dezlănţuit lui Tano Carridi: 

— Criminal jegos, avea numai douăzeci de ani! 

SPITALUL. 

Cattani făcuse o cursă contra cronometru până la Villa 
Pausani, în zona Locarno. Doi oameni îi deschiseseră poarta 
grea, de fier forjat. Urcară în maşină cu el, escortându-l pe 
aleea sinuoasă care trecea printre copaci şi ronduri de flori 
până la uşa vilei. 

Cei doi nu spuseră nici un cuvânt. Ca şi cum ar fi ştiut, ca 
şi cum ei ar fi fost acolo ca să-l aştepte. 

În clipa când dădu să intre în casă, unul din cei doi, tot în 
tăcere, i se aşeză în faţă, masiv, măsliniu la chip şi, cu un 
semn al capului, îi ceru să ridice braţele. 

EI se conformă fără să protesteze. Omul îl percheziţiona 
atent, începând de la călcâie şi urcând până la torace. Îi luă 
pistolul de la brâu, şi doar atunci îi permise să intre. Atunci 
îl văzu pe Espinosa. 

Era aşezat în spatele unui birou imens şi avea două 
serviete în faţă. Un tânăr cu haină de catifea intră în acel 
moment şi luă cele două serviete. El îi arătă o a treia, pusă 
pe jos, lângă o bibliotecă şi spuse: 

— Şi pe aceea. 

Tânărul cu haina de catifea ieşi pe o uşă a terasei ce dădea 
spre grădină şi transportă servietele la un elicopter coborât 
pe un gazon impecabil. 

Espinosa se ridică. Era îmbrăcat cu o haină moale de 
caşmir şi cu figura lui impunătoare domina camera. Avea un 
fel aristocratic de a se mişca. Era tipul de om pe care 
instinctiv eşti tentat să-l tratezi cu respect. 


Făcu câţiva paşi în întâmpinarea lui Cattani şi, când îl 
salută, expresia feţei sale fu rece, ca cea a unui om care 
vine de pe altă planetă. 

— Aţi avut noroc că m-aţi găsit, domnule comisar. După 
cum vedeţi, sunt pe picior de plecare, spuse Espinosa. 

În loc să-l invite să ia loc, se apucă să mute nişte obiecte 
pe birou. Le schimbă locul, ca şi cum pregătea un câmp de 
bătălie. 

— Am doar câteva minute la dispoziţie, dar sunt fericit să 
vă pot asculta. Dumneavoastră ce sunteţi, exact? Un cruciat 
al binelui? îl privi el cu ochii lui clari, pătrunzători. 

Cattani îl fixă, cu mâinile în buzunarele impermeabilului. 

— Sunt un duşman al pungaşilor ca dumneavoastră, spuse. 

Espinosa surâse, în timp ce-şi trecea dosul degetului pe 
cravata de mătase. 

— Eu sunt un colecţionar, spuse. Uitaţi-vă! 

Desenă un cerc amplu cu mâna indicând splendidele 
obiecte ce se aflau în vitrine. 

— Colecţionez şi un alt gen de material. 

Scoase dintr-un dulap un dosar şi-l depuse pe birou. 

— Aici este totul despre viaţa unui industriaş. 

Scoase câteva fişe şi adăugă: 

— Dincoace sunt conţinute toate păcatele unui bancher. 
Iar asta îl priveşte pe un important om politic. 

Cattani făcu o strâmbătură: 

— Material de şantaj, care alimentează corupţia. 

— Prostii, Cattani! Să spunem că există mărfuri de schimb. 
Vezi dumneata, corupţia, ca toate lucrurile de pe lumea 
asta, are două feţe. Depinde la care te uiţi. Ea facilitează, 
serveşte multor afaceri foarte bune. 

— Ca cea a trenului! O afacere criminală! Voiaţi să otrăviţi 
o parte din ţara asta. Dar v-am blocat trenul plin de deşeuri 
toxice. Afacerea a eşuat şi la fel ascensiunea Asigurărilor 
Internaţionale. A sfârşit prost pentru că Tano a fost arestat. 

Pentru o clipă se lăsă liniştea în cameră, apoi Cattani 
adăugă pe ton dispreţuitor: 


— Aţi pierdut, Espinosa! 

— Credeţi? Nu... N-am pierdut! Trenul acela a fost oprit, 
dar zeci, mii de alte trenuri vor sosi la destinaţie fără ca 
nimeni să îndrăznească să le oprească. Este o necesitate 
pentru toţi să scape de deşeurile radioactive, iar eu am 
găsit calea potrivită. Noi vom merge înainte, pentru că 
guvernele ţărilor europene sunt de acord. Noi suntem mai 
presus de toate, dragă domnule Cattani. Şi ştii cum se 
cheamă asta? Putere! 

Deschise braţele şi surâse maliţios. 

— Asta este adevărata putere. Ai ajuns la un prag de 
netrecut... 

Cattani stătea la nu mai mult de doi metri în faţa lui. Îşi 
domină cu greu impulsul de a sări la el! Reuşi să se 
controleze la timp şi spuse: 

— Dumneavoastră, care aveţi toată această putere, ce veţi 
face acum? O să puneţi să mă împuşte? 

Espinosa păru surprins. 

— Nu eu, credeţi-mă! 

Tânărul cu haina de catifea apăru din nou în uşa care 
dădea în grădină şi, cu degetul mare ridicat, spuse: 

— Totul e okay! 

— Bine, spuse Espinosa. 

Apoi se adresă lui Cattani în felul lui detaşat şi inexpresiv. 

— După cum vedeţi, chiar trebuie să plec. 

Comisarul îl văzu ieşind cu pas sigur, cu capul ridicat. Era 
ultima verigă dintr-un lanţ criminal. Cel mai dur, mai 
ambiguu, mai alunecos. În timp ce-l observa, Cattani nu ştia 
bine cum avea să-l prindă, dar trebuia s-o facă într-un fel. 
Şi-o promise cu o asemenea intensitate, încât îi veni să 
exprime cu voce tare ceea ce rumega. 

— O să vă urmăresc până la capătul lumii! urlă după el. 

Fără să se întoarcă, Espinosa agită o mână şi spuse: 

— Adio, comisare! 

Elicele elicopterului începuseră să se învârtă cu mare 
zgomot şi, câteva clipe după aceea, acesta se înălţă; apoi 


dispăru dincolo de colină. 

Când comisarul se întoarse la Milano, Lorella era pe 
punctul de a pleca. Se întorcea la şcoală, în Germania. 

— Mai înainte de plecare, aş vrea să vezi pe cineva. Un 
prieten al tatălui tău. Când erai mică te-a ţinut pe genunchi. 
Acum el e bolnav şi i-ai face mare plăcere să te duci să-l 
vezi. 

— Da, bineînţeles! Vreau să-l văd, spuse fata. 

Corrado o conduse la Frolo, la spital. Acesta era întins pe 
pat, complet imobil. 

— Uite pe cine ţi-am adus! spuse Cattani. 

Ochii lui Frolo se luminară. O fixă pe fată cu o asemenea 
intensitate în priviri, încât ea se simţi atrasă ca de un 
magnet şi începu să meargă încet, cu mâinile împreunate, 
apropiindu-se de pat. 

Cattani se aplecă spre Frolo şi-i şopti la ureche: 

— Mi-am ţinut promisiunea. Uită-te cât e de frumoasă! 

Cu un efort extraordinar, omul reuşi să ridice încet o 
mână. Lorella o luă în mâinile sale şi, câteva clipe, Cattani 
rămase privindu-i, emoţionat, pe tată şi pe fiică. 

— Nu poate vorbi, reuşeşte doar să mişte mâna... 

Lorella făcu semn c-a înţeles şi, foarte tulburată, spuse: 

— Are ochi buni... 

Ochii aceia care acum erau plini de lacrimi fixară întâi faţa 
lui Cattani, pe urmă pe cea a fetei, ca şi cum ar fi vrut să-i 
strângă pe amândoi într-o îmbrăţişare mută. 

EPILOG. 

Trevi controlă ceasul şi spuse că era momentul să plece. 
Lorella trebuia să prindă trenul. Când fu la uşă, ea se 
întoarse pentru ultima oară, cam derutată. Apoi se 
îndepărtă cu paşi repezi în urma agentului. 

Rămas singur în camera lui Frolo, Corrado se aşeză alături 
de acesta şi îi surâse. 

— Aş vrea să-ţi povestesc ceva de când eram eu copil, 
spuse. Aveam opt ani şi învăţătoarea ne-a explicat într-o zi 
cum putem descoperi pe cer Steaua Polară: Trebuia să 


descoperim carul mic, să urcăm cu privirea spre oiştea lui şi 
acolo, în punctul acela, e steaua care de secole i-a condus 
pe oameni, arătându-le drumul. 

Cattani oftă îndelung. 

— Părea uşor. Şi, într-o seară, am vrut să încerc s-o 
găsesc. Dar, când am văzut atâtea mii de stele pe cer, mi-am 
zis: „Doamne, cum să fac, de unde să încep?!” Eram 
încurcat, derutat. Ca acum. Şi acum mă întreb: Cum pot eu, 
un biet om, singur, să găsesc calea cea dreaptă? 

Corrado clătină încet din cap, se ridică, atinse braţul lui 
Frolo şi spuse: 

— Mă duc... 

leşi din cameră şi străbătu un coridor lung, cenuşiu. 
Deschise uşa de sticlă a spitalului şi aerul răcoros al serii îl 
făcu să se înfioare. Îşi ridică gulerul impermeabilului şi luă 
o ţigară. Cerul era senin, înstelat. 

Începu să coboare scara lungă ce ducea în curtea 
spitalului. Şi, în clipa aceea, în liniştea serii, auzi portiera 
unei ambulanţe deschizându-se, apoi închizându-se iar, cu 
un mic zgomot. 

Cattani continuă să coboare cu ţigara în gură. 

Deodată, portierele a două ambulanţe se deschiseră 
violent şi din interior fulgerară împuşcăturile. 

— Comisare! urlă o voce aspră, plină de furie. 

El rămase calm, ridică puţin capul şi mai cobori o treaptă. 
Era aproape de capătul scării când primul glonţ îl lovi în 
umăr. Se clătină, dar reuşi să rămână în picioare. Imediat 
după aceea traseră la picioare, şi-atunci se agăţă de 
balustrada de fier ca să nu se prăbuşească. 

Făcea un efort teribil, dar îşi forţă corpul să se mişte încă, 
să înainteze alţi câţiva paşi mici, ca şi cum voia să-i sfideze 
la infinit. În momentul acela, o altă rafală îl izbi în piept şi el 
se prăbuşi pe ultima treaptă. 

Căzu cu faţa spre cer, cu ochii întredeschişi, căutând 
acolo, sus, Steaua Polară. 


SFÂRŞIT