Valerio Varesi — [Commissario Soneri] 05 Proprietareasa

„Un povestitor excepțional.” 


Barry Forshaw, Independent 


proprietăreasa 


Un nou caz al 
comisarului Soneri 


VALERIO VARESI 


VALERIO VARESI 


(Commissario Soneri 45) 


PROPRIETĂREASA 
Original: L'Affittacamere (2004) 


Traducere din limba italiană: 
GEORGE ARION JR. 


7 


virtual-project.eu 


CRIME SCENE PRESS 
east), 


— 2021 — 


e 2 v 


Valerio Varesi s-a născut la Torino în 1959. A 
absolvit Facultatea de Filosofie cu o lucrare de 
diplomă despre Søren Kierkegaard. A devenit 
jurnalist în 1985 şi a colaborat cu mai multe ziare. 
Acum lucrează pentru La Repubblica, la redacţia 
din Bologna. A publicat primul roman - Ultime 
notizie di una fugga - în 1998. A scris 15 romane 
mystery & thriller avându-l drept protagonist pe 
comisarul  Soneri. Romanul Fluviul de ceață 
(Crime Scene Press, 2019) a fost nominalizat la 
prestigiosul premiu italian „Strega” şi la premiul 
„Gold Dagger” din Marea Britanie. Anchetele 
comisarului Soneri, mare amator al bucătăriei din 
regiunea Parma, au fost traduse în 8 limbi. Patru 
dintre romanele sale, printre care şi Fluviul de 
ceață, au fost adaptate pentru televiziune în 
serialul „Nebbie e delitti”. Autor polivalent, Varesi 
a scris şi romane istorice şi politice, strânse în 
volumul Trilogia di una Repubblica. Operele sale 
au mai fost traduse în Marea Britanie, Spania, 
Germania, Olanda, Turcia şi Polonia. 


Pentru Ivana, în amintirea pariului făcut 
cu mulţi ani în urmă în Piazza Duomo. 


Îi mulţumesc Simonei Mammano, asistent de 
poliţie, pentru indicaţiile procedurale, şi Ildei 
Buratti, pentru sprijinul acordat şi pentru 
preţioasele ei sfaturi. 


1 


După-amiaza se scurgea lent, într-o linişte rău- 
prevestitoare. De la maşinile de patrulă niciun semnal, în 
sala de operaţiuni numai căscaturi, iar la biroul pentru 
străini nici ţipenie. Străbătând culoarele pustii, comisarul 
Soneri simţea deja leneveala din timpul Sărbătorilor, când 
putea să se lase purtat de gânduri rămase în suspensie de 
săptămâni întregi. li invadau deja mintea ca o avalanşă, 
rostogolindu-se fără oprelişti - clipe nepreţuite în 
atmosfera de vacanţă de Crăciun. 

Auzea telefoanele cum sună în gol în birourile colegilor, 
timp în care cineva pălăvrăgea la etaj, unde erau cei de la 
Narcotice. Dar în perioada aceea până şi traficanţii 
plecaseră în concediu. Din birou putea să supravegheze şi 
curtea secţiei şi, în fundal, poarta masivă care încadra ca 
un colimator o porţiune din Via Repubblica, pe unde 
treceau maşini de lux şi doamne înveşmântate în blănuri, 
prinse în dansul frenetic al cumpărăturilor. Lui, Crăciunul 
îi amintea de un foc din lemn de fag în sobă şi de zgomotul 
lingurilor în farfuriile cu anolini in brodo. Dar nu voia să se 
lase pradă melancoliei, aşa că încercă să-şi distragă 
atenţia privind brazii nemişcaţi, îmbrăcaţi aproape cu 
desăvârşire în zăpadă, pe sub care acum păşea o bătrână. 
Se sprijinea în baston şi mergea adusă de spate, înfofolită 
într-un palton de culoarea ierbii-câinelui, lung până la 
glezne, şi ţinea pe braţ o geantă mare, ponosită. I se părea 
că o recunoaşte. Când ajunse în mijlocul curţii, bătrâna se 
opri şi se uită în jur, dar nu era clar dacă vrea să cerceteze 
spaţiul în care părea să nu mai fi pătruns până atunci sau 
dacă încearcă să-şi dea seama încotro s-o apuce. Soneri 
fixă cu privirea silueta singuratică, aerul ei stângaci şi 
circumspect, mersul ei anevoios. li dădea impresia că ceva 
nu e-n regulă. 

Câteva minute mai târziu sună telefonul. 

— Dottore, e o doamnă aici care doreşte să stea de 
vorbă cu dumneavoastră, îl informă agentul care era de 


e 6» 


pază. 

— Ţi-a zis ce vrea? întrebă Soneri cu gândul la bătrână. 

Îl auzi pe agent cum pălăvrăgeşte. 

— Zice că are nişte suspiciuni în legătură cu o prietenă 
de-a ei. 

— Ce fel de suspiciuni? i-o întoarse comisarul pierzându- 
şi răbdarea. 

— A sunat la uşă şi nu-i răspunde. Şi nici la telefon... 

— 'Trimite-o la Juvara, i-o tăie Soneri. 

Probabil că nu era decât încă un caz de moarte în casă. 
O femeie în vârstă căreia i se face rău... Întâmplări pe care 
ziarele le numesc „tragedii ale singurătăţii”. Pe lângă că 
era contrariat, Soneri se simţea chiar puţin dezamăgit. 
Bătrâna îi stârnise o curiozitate care acum se topise în 
rutină, se banalizase. lar când se întoarse să se aşeze, i se 
păru că atmosfera liniştită a după-amiezei se risipise 
definitiv. Hotări să deschidă câteva rapoarte care aşteptau 
de două săptămâni pe masă, dar nu izbuti să înceapă lucrul 
pentru că auzi vocea bătrânei din biroul lui Juvara, care 
era lipit de al său. 

— Vă spun că am sunat de nu ştiu câte ori, şi aseară am 
încercat... 

Întrebările inspectorului le auzea mai estompat, dar 
cuvintele femeii parcă sfredeleau peretele despărțitor. 

— Nu, nu, e imposibil! Nu pleacă niciodată în vreun alt 
loc ca să rămână acolo şi oricum administrează o 
pensiune... Nu ştiu dacă aţi auzit de ea, Pensiunea 
Tagliavini. Ea se numeşte Giuditta Tagliavini, o cunoaşte 
multă lume. Toţi îi spun Ghitta... 

Numele îl aruncă din nou în amintirile din urmă cu 
puţine clipe, când era cât pe ce să cadă în melancolie. Ce 
chestie că se gândise chiar la ea! Cine n-o cunoştea pe 
Ghitta? Jumătate din universitate trecuse prin încăperile ei 
mobilate, mulţi dintre cei care erau acum profesori, 
medici, avocaţi, ingineri, dar şi câteva fete de la Şcoala de 
Asistente Medicale sau care urmau cursuri profesionale 
pentru dactilografie. 

— Vedeţi, Ghitta iese de regulă în fiecare zi de câteva 


e 7> 


ori, iar dacă ar fi plecat mi-ar fi spus... 

O auzea pe bătrână povestind, glasul ei alternând cu al 
lui Juvara, şi se simţi copleşit de amintiri din urmă cu 
treizeci de ani, când chiar în faţa Pensiunii Tagliavini 
rămăsese trăsnit de zâmbetul unei fete îmbrăcate în 
cămaşă albă, cu mânecile suflecate. Astfel începuse o 
frumoasă poveste de dragoste, plină de pasiunea şi 
candoarea de la douăzeci de ani. Şi, mult timp mai târziu, 
după ce se căsătoriseră, el îi spusese că totul se datora 
pensiunii aceleia, cu acel du-te-vino necontenit care 
atrăgea un tânăr şi zelos asistent de poliţie. 

— Dottore, credeţi-mă, nu pleacă niciodată duminica! 
Ghitta iese joia... 

Dar Ada, soţia lui Soneri, se stinsese cu cincisprezece 
ani în urmă, lăsându-l să-şi imagineze de unul singur cum 
ar fi fost să îmbătrânească împreună şi să-l crească pe 
băiatul pentru a cărui naştere murise. Nici de copilaş nu 
avusese parte, se născuse mort, fără să scoată măcar un 
țipăt. Amintirea ei era vie, însă pe mititelul acela nu şi-l 
amintea aproape deloc. Uneori parcă plutea nevăzut în 
jurul lui, contemplându-i trăsăturile feţei, culoarea ochilor 
şi a părului. Durerea lui nu avea un chip pe care să-l 
plângă. 

— Nu am sunat numai eu, să ştiţi. Dar nimic, linişte 
totală... 

Liniştea. Acelaşi răspuns implacabil pe care şi-l dădea şi 
el când inconştientul, în vis, îl împingea să-şi caute soţia şi 
fiul pierduţi. Se obişnuise s-o asculte ca pe unicul glas 
posibil. Cel mai elocvent, cel mai limpede şi cel mai 
nemilos. 

Juvara trebuie că începuse să completeze declaraţia, 
pentru că bătrâna îi dicta adresa. Înţelese numai 
„Fernanda” şi „Via Saffi”. Pensiunea Tagliavini era chiar 
pe Via Saffi, chiar dacă din stradă nu se vedea nimic. 
Numai înscrisul de pe interfonul de jos, de lângă uşa de la 
intrare, îţi dădea de înţeles că o găseşti acolo. Îşi amintea 
şi cântecelele inventate de studenţii-goliarzi, cântate ca 
răzbunare sub fereastra câte unei iubite care-i respinsese: 


e 3 


„Fra i bordelli cittadini, la pensione Tagliavini...” 

Se ridică brusc şi se îndreptă spre biroul de alături. 
Juvara şi bătrâna stăteau în picioare în faţa mesei de lucru 
şi se întoarseră spre el în tăcere când apăru în prag. 
Femeia avea un chip alb şi scofâlcit ca o carne fiartă, dar 
îşi amintea foarte bine trăsăturile ei: Fernanda Schianchi, 
vecina care uneori mai lua pe câte unul la ea când Ghitta 
nu mai avea locuri libere. Femeia îl privi la rândul ei, dar 
nu dădu niciun semn că l-ar recunoaşte, doar îi făcu 
imperceptibil cu ochiul, ca între doi amanți de demult. 
Apoi îşi aşeză geanta pe braţ, apucă bastonul pe care-l 
sprijinise de birou şi ieşi încet. 

Comisarul nu vorbi imediat. Se apropie de fereastră şi se 
uită cum bătrâna traversează curtea până la poarta din 
capăt, unde o mulţime haotică se pregătea s-o înghită. Se 
gândi la drumul pe care-l avea de urmat: Via Saffi nu era 
departe, dar de ce venise până acolo şi nu sunase? Să fi 
ştiut oare foarte clar cine era el şi să fi vrut să se asigure 
că vorbeşte cu cine trebuie? La urma urmei, pe el îl 
căutase. 

Ridică receptorul şi-l sună pe agentul de pază. 

— Bătrâna a spus chiar numele meu? 

— Dottore, mi-a zis că vrea să stea de vorbă cu 
comisarul Soneri. Altfel nu v-aş fi deranjat. 

O văzu sub arcada intrării, o umbră neagră care se 
deplasa încet. Coti după ce se oprise o clipă lângă ghereta 
agentului de pază. Abia atunci Soneri se întoarse spre 
Juvara şi îi făcu un semn care trebuia să exprime o 
întrebare. 

— E îngrijorată din cauza vecinei ei. Nu-i răspunde, dar 
nu crede că a plecat din casă. O cheamă... 

— Ghitta Tagliavini, îl întrerupse Soneri. 

— O cunoaşteţi? 

Comisarul roti de mai multe ori mâna ca să arate că o 
cunoştea foarte bine. 

— Ce ţi-a mai zis? 

— Că a sunat, că a bătut la uşă... 

— După părerea ta, de ce a venit până aici? îl întrerupse 


e 9» 


din nou Soneri. 

Juvara ridică bărbia, neştiind ce să răspundă. 

— Nu ţi se pare că nu-i deloc în formă? Era destul să ne 
dea un telefon, nu? 

— O fi avut impresia că... începu inspectorul, dar se 
blocă, negăsindu-şi cuvintele. 

Comisarul se apropiase din nou de fereastră, dar se 
întoarse şi îi făcu semn să continue, de data asta cu mâna 
în care ţinea ţigara stinsă. 

— În sfârşit, primul lucru pe care mi l-a zis când a 
deschis uşa a fost: „Dumneata nu eşti comisarul”. 

Soneri făcu câţiva paşi spre masa de lucru a lui Juvara, 
apoi ieşi fără un cuvânt. Inspectorul îl văzu cum 
traversează curtea în salturi mari, intră sub arcadă şi se 
face nevăzut dincolo de poartă. 

In timp ce-şi croia drum prin mulţime, comisarul se 
gândea la legătura bizară dintre gândurile care-i trecuseră 
prin minte în după-amiaza aceea leneşă şi realitatea în 
care era cufundat din nou. Trecutul, anii fericiţi în care-şi 
cunoscuse soţia, Pensiunea Tagliavini... Şi deodată, fără 
să-şi mai poată continua firul amintirilor, o zărise pe 
bătrâna din curte, apărută acolo de parcă ar fi ţâşnit direct 
din mintea lui. Venise să-l caute pe el. Venise să stea de 
vorbă cu el. Era sigur şi că-l recunoscuse, chiar dacă-i 
trecuseră pe sub ochi mulţi tineri în anii când pensiunea 
funcţiona la capacitate maximă. 

Mări pasul ca s-o prindă din urmă, dar aglomeraţia îl 
împiedica să meargă mai repede. Străbătea din amintiri 
drumul spre Via Saffi, se întreba unde ar fi putut să ajungă 
bătrână cu mersul ei adus de spate, iar amintirea traseului 
îl făcu să naufragieze din nou printre frânturi de trecut 
izolate şi tăcute, ca nişte străfulgerări de căldură văratică. 
Când ieşi de pe Via Repubblica şi coti spre Piazza dei Servi 
scrută cu privirea trotuarele, dar nu reuşi să identifice 
silueta fără vlagă a bătrânei. Cercetă cu atenţie şi 
străduţele înguste care se deschideau întunecate din 
bulevard, dar nu zări nimic. Ajunse la intrarea Pensiunii 
Tagliavini şi sună la interfon apăsând pe butonul în dreptul 


e 10 - 


căruia scria „Schianchi”. Nu auzi nici vreun glas, nici 
declicul încuietorii. Incercă încă o dată, apoi renunţă. 
Traversă şi hotări s-o aştepte, în timp ce proasta dispoziţie 
se instala în el asemenea ceţii care începea să cuprindă 
capătul bulevardului, amenințând să intre pe la bariera 
Saffi şi să învăluie turnurile baptisteriului. 

După jumătate de oră Fernanda tot nu se întorsese, aşa 
că Soneri scoase mobilul şi-l sună pe Juvara: 

— Doamna Schianchi ţi-a lăsat vreo adresă? 

— Via Saffi 35, veni răspunsul. 

Comisarul închise fără să salute. Era nervos pe el însuşi, 
dar se lua de inspectorul lui: nu punea niciodată destule 
întrebări, nu avea curiozitatea necesară cuiva din 
domeniul lor. Dar, în fond, era vina lui - divagase, lăsase 
garda jos. Un comisar trebuia să ştie că oricine are o 
poveste de spus. Nouăzeci la sută nu prezintă niciun 
interes, dar din păcate nu-ţi dai seama care au sens şi care 
nu decât după ce le asculţi. 

În zadar sună din nou la interfon. Încercă şi la celelalte 
sonerii şi în cele din urmă uşa se deschise. Se pomeni într- 
un gang plin de biciclete şi rămase năucit, chiar confuz, 
aruncat parcă într-o călătorie în trecut. Nu se schimbase 
nimic de când, în gangul acela, izbutea să fure o ultimă 
clipă de intimitate din întâlnirile lui cu Ada. Mai mult decât 
orice simţea izul de mucegai al pereţilor cufundaţi în 
umbră şi răsuflarea pivniţelor amestecată cu sudoarea 
pământului. Il readuse cu picioarele pe pământ o femeie în 
trening care se uita la el de la balustrada aflată un etaj mai 
sus. 

— O caut pe Fernanda Schianchi, spuse Soneri. 

— Ea plecat, răspunse femeia într-o italiană stricată. 

Comisarul urcă treptele până la balconul unde erau trei 
uşi. O recunoscu pe cea a pensiunii. 

— Unde a plecat? întrebă. 

— Eu nu ştie, răspunse femeia cu părere de rău. Ieri zis 
că plecat, adăugă şi ridică din umeri. 

Probabil era de origine slavă. Avea ochi albaştri şi păr 
blond tuns scurt. 


e 11 


Soneri nu se mişcă. Îşi strecură o ţigară în gură şi căzu 
pe gânduri, cu ochii la uşa pensiunii, unde era fixată o 
tăbliță pe care apărea numele scris cu litere cursive, 
tremurate. Auzi cum femeia se retrase fără un cuvânt şi la 
urechi îi ajunse zgomotul încuietorii. Fernanda părea să fi 
dispărut la fel ca Ghitta. In timp ce se apropia de uşa ei 
auzi soneria interfonului. Se grăbi să coboare treptele în 
clipa în care lumina se stinse, aşa că se văzu nevoit să urce 
înapoi ca s-o aprindă, iar pe întuneric se împiedică. Când 
reuşi să vadă din nou, soneria sună iarăşi. Dădu fuga jos, 
dar de astă dată pierdu timp căutând butonul de acces şi 
când deschise uşa de la intrare mai reuşi să vadă doar o 
motoretă dispărând în ceața care pusese deja stăpânire pe 
Via Saffi. 

Urcă din nou treptele până la podest şi răsuflarea 
întretăiată i se topi într-un fel de sentiment de urgenţă. O 
bănuială îl rodea atât de mult că părea deja o certitudine. 
Se apropie din nou de intrarea în casa Ghittei şi încercă 
uşa apucând de clanţă. După jocul broaştei îşi dădu seama 
că e doar blocată, nu şi încuiată cu cheia. Scoase o cartelă 
telefonică şi o introduse în fantă, la nivelul broaştei, cum 
învățase de la un hoţ de apartamente cu mulţi ani mai 
înainte. La a cincea încercare încuietoarea cedă. 

Il învălui căldura unei sobe cu gaz în interiorul căreia 
dansa o flăcăruie albastră. Nici acolo nu se schimbase 
mare lucru. Işi amintea de coridorul lung unde se afla 
acum, având de-o parte şi de alta uşile camerelor de 
închiriat, de telefonul fixat în perete, cu o policioară sub el, 
unde puteai să iei notițe în timp ce vorbeai şi să consulţi 
cartea de telefoane şi contorul pentru curent electric. Şi 
apoi cuierul, imaginile tipărite cu Parma de odinioară, şi o 
masă înaltă cu oglindă în care puteai să te aranjezi înainte 
să pleci. In ambianța aceea domnea o linişte provizorie, ca 
în timpul unei absenţe de câteva momente. Intrând prin 
fereastră, reflexia unui stâlp de iluminat lovea picăturile de 
sticlă de la abajurul lampadarului, care aruncau în jur 
scânteieri slabe, în  penumbră,  Soneri  recunoscu 
amănuntele casei în care intrase de zeci de ori aşteptând-o 


e 12» 


pe fata care-i devenise soţie, dar acum se simţea ca un hoţ. 
Nu aprinse lumina şi, pradă unei tensiuni care-i înţepenea 
tot corpul, înaintă pe coridor până când uşa întredeschisă 
a unei camere îi atrase atenţia. 

Era cea unde dormea Ghitta, singura pe care o văzuse 
întotdeauna închisă cu cheia. O împinse cu dosul palmei, 
îşi înfăşură buricele degetelor într-o batistă şi apăsă pe 
întrerupător, dar făcând gestul îşi dădu seama că deja 
conferise un sens întâmplării şi interpretase ceea ce îi 
apăru în faţa ochilor. Lumina cădea pe un pat matrimonial 
pe care fusese răsturnat unul dintre sertarele comodei. 
Ştia ce înseamnă toate astea. Privi colecţia de suveniruri şi 
bijuterii ieftine printre care pluteau vederi, fotografii, 
imagini cu sfinţi, curele vechi de ceas, stilouri uscate şi un 
caiet de matematică mic, cu o copertă de culoarea 
mustului. Apoi se întoarse în coridor şi începu să caute. 
Ghitta era în bucătărie, între masă şi chiuvetă. li 
recunoscu în semiîntuneric silueta delicată întinsă pe 
podea. În lumina slabă poate că încă semăna cu femeia pe 
care şi-o amintea, dar când aprinse neonul, cu strălucirea 
lui de morgă, sub ochi nu-i apăru decât un cadavru, deja 
rigid şi rece din pricina contactului cu podeaua de 
marmură. În orice caz, cercetându-l cu ochii de 
profesionist ai poliţistului, i se păru că trupul femeii era 
neatins, că nu avea vânătăi sau răni. Pe marginea chiuvetei 
rămăseseră două ceşcuţe. Pe masă, în schimb, observă 
două flacoane şi un borcan cu medicamente. O ridică uşor 
pe bătrână ţinând-o de umăr şi corpul se mişcă tot 
deodată. Era uşor, aproape deshidratat. Sânge nu se vedea 
nicăieri. Incercă să pună în ordine tot ce văzuse până 
acum, dar se lovi de un zid de contradicții. Uşa blocată, 
dar fără semne de forţare. Cadavrul care lăsa impresia 
unei morţi în singurătate şi sertarul răsturnat din cameră. 
Un posibil hoţ şi cele două ceşcuţe în care încă mai era 
cafea şi care sugerau o întâlnire între prieteni. 

Luă mobilul şi formă numărul Brigăzii Mobile, rugându-i 
să dea de Nanetiti, şeful de la Criminalistică. După câteva 
momente, colegul dădu un semn de viaţă. Comisarul îi 


e 13 


comunică adresa şi celălalt întrebă: 

— Adică la pensiunea Tagliavini? 

Cu toţii ştiau locul. Pe lângă hotelurile noi cu steaguri, 
uşi rotative şi mochete care imitau covoarele persane, 
vechiul edificiu părea un sit arheologic. Acum, Soneri se 
vedea obligat să facă săpături îndelungate. leşi din 
bucătărie şi se întoarse în dormitor. Mai întâi însă deschise 
uşile celorlalte patru camere. Nimic nu părea în neregulă, 
cu toate că erau goale. Numai în una dintre ele observă un 
troller. Încercă să-l ridice - avea ceva înăuntru. În camera 
Ghittei observă cum comoda căreia îi lipsea sertarul fusese 
îndepărtată de lângă perete. Era o mobilă duzină, 
îmbrăcată în furnir de nuc şi fabricată dintr-un lemn 
moale, de brad sau plop. Baza era din placaj. Soneri 
aruncă o privire înăuntru şi descoperi că bătrâna bătuse 
un cui de care era prinsă o sfoară din acelea folosite 
pentru legarea salamului. Trăgând de ea, se ivi un săculeţ 
de stofă, mare cât palma. Îl deschise şi găsi înăuntru mica 
avere a Ghittei: câteva inele de aur, nişte cercei, un 
lănţişor cu un medalion cu lisus, o brățară, un ceas şi, într- 
o cutiuţă, un inel de aur alb încrustat cu lapislazuli. Nu era 
greu să-ţi dai seama că acelea erau singurele obiecte de 
valoare din casă şi că, chiar dacă ar mai fi fost şi altele, 
oricine intrase acolo nu-şi bătuse capul să le caute, din 
moment ce nu se atinsese nici de acelea. 

Câteva minute mai târziu se pomeni faţă-n faţă cu 
Nanetti. Nici măcar nu se salutară, Soneri doar făcu un 
semn spre bucătăria unde lumina rămăsese aprinsă şi 
merse în urma colegului său. Acesta imită întru totul 
gesturile de mai devreme ale comisarului, care se gândi 
imediat cât de riguroasă fusese şcoala de poliţie de modă 
veche prin care trecuseră amândoi. 

— Pare o moarte naturală, concluzionă Nanetti după 
examinarea preliminară, în timp ce în jurul lor lucrau mai 
mulţi agenţi, iar unul dintre ei făcea fotografii. 

Soneri îl scrută cu privirea, mestecând capătul ţigării 
stinse. 

— Pare, dar nu e. 


e 14» 


Celălalt rămase nemişcat câteva clipe, luat prin 
surprindere de afirmaţia comisarului. Apoi, fără să 
rostească vreun cuvânt, îşi puse mănuşile de latex. Se 
lăsară amândoi pe vine unul lângă celălalt. Abia atunci, de 
la distanţa aceea mult mai mică, observară o mică ruptură 
pe corsajul rochiei cu care era îmbrăcată bătrâna, o fantă 
minusculă şi foarte precisă. Desfăcură nasturii şi-i ridicară 
maioul, dezgolindu-i pieptul. Între doi sâni alungiţi şi flasci 
apăru o tăietură nu mai mare de doi centimetri, uşor 
căscată, cu margini violacee. Doar materialul aflat în 
contact direct cu pielea străpunsă se pătase uşor de sânge. 

— O laparoscopie bine efectuată, constată Nanetti. 

— Care laparoscopie? replică Soneri. Au ucis-o ca pe-un 
porc. 


e 15 


2 


Trosnetul articulaţiilor colegului său îl distrase pe 
Soneri, care stătea aplecat deasupra chipului Ghittei. Avea 
ochii limpezi, părul cărunt răvăşit în ultima încercare de a 
scăpa de agresor şi gura uşor deschisă, exprimând parcă 
un fel de uluire. Dacă asta era ultima ei expresie, înseamnă 
că-l cunoştea pe asasin îndeajuns de bine încât să se mire 
de ceea ce i se întâmpla. 

— Individul e specialist, comentă Nanetti când se ridică 
din nou în picioare. A aşezat-o în poziţia asta ca să nu 
curgă sânge. 

Comisarul încuviinţă din cap şi simţi o uşoară iritare că 
nu se gândise imediat la asta. Abia atunci îşi dădu seama 
că palmele Ghittei erau strânse imediat sub talie şi încă 
țineau o fâşie din rochie. Postura umerilor arăta o ultimă şi 
zadarnică tentativă de se apăra. In vreme ce echipa de 
criminalişti aduna toate probele, Soneri trecea nervos din 
dormitorul bătrânei în bucătărie şi înapoi, atrăgându-şi 
priviri răuvoitoare din partea agenţilor. Apoi intră şi în 
celelalte încăperi, rămânând nemişcat mult timp în fiecare 
dintre ele. Ajunse astfel să-şi amintească după-amiezile de 
duminică pe care le petrecuse în postura de iubit, închis 
acolo punând la cale planuri şi făcând dragoste în linişte, 
pe jumătate îmbrăcat. 

Casa aceea îl făcea să fie confuz, suprapunând trecutul 
plin de speranţe şi prezentul încărcat de moarte. li venea 
greu să creadă că acelaşi scenariu putea conţine secvenţe 
atât de diferite între ele. Dar de-atunci trecuseră mulţi ani, 
care  schimbaseră ceea ce la început păruse de 
nezdruncinat. Acum, meseria îl adusese din nou într-un loc 
al tinereţii. Era conştient că nu trebuie niciodată să te 
întorci în locurile unde ai fost cândva fericit. 

Echipa de criminalişti lucra lent şi minuţios. Amprentele, 
cercetarea pedantă a fiecărui sertar, urmele biologice... 
Comisarul obosi să-i privească şi simţi nevoia să plece. În 
minte îi rămăsese ceva nerezolvat şi abia când infirmierii 


e 16 - 


veniră să ia cadavrul îşi aminti de bătrâna Schianchi. Ce se 
alesese de ea? Fusese şi ea omorâtă înainte să ajungă 
acasă? Îşi dădu seama că, în chip straniu, era mai interesat 
de dispariţia Fernandei decât de uciderea Ghittei. Poate 
pentru că se gândea că explicarea primei enigme era 
strâns legată de rezolvarea celei de-a doua. Sau poate 
pentru că bătrâna Schianchi venise să-l caute, iar el i-o 
pasase lui Juvara? Simţi că-l cuprinde un sentiment de 
vinovăţie. Bătrâna trecuse pe la secţie pentru el, voia să fie 
sigură că vorbeşte personal cu el. Oare făcuse asta numai 
pentru că-l cunoştea din vremea când venea la pensiune? 

leşi pe balcon, înşfăcă furios mobilul şi, în timp ce forma 
numărul, îşi dădu seama că-i tremură mâinile. Câteva clipe 
mai târziu îi porunci lui Juvara să facă cercetări despre 
Schianchi. 

— O fi având pe cineva, o rudă, un fiu... un nepot... S-o fi 
dus la unul dintre ei, i-o tăie scurt comisarul, iritat de 
obiecțiile inspectorului. 

Când întoarse privirea îl găsi lângă el pe Nanetti, care 
arătă spre uşa Fernandei. 

— Nu răspunde nimeni? 

— Acolo locuieşte altă bătrână care s-a pierdut în ceaţă. 

Nanetti îşi răsuci mustăţile şi scoase un mârâit care voia 
să însemne „urâtă treabă”. 

— Crezi că-i nevoie să intrăm acum? întrebă după aceea. 

Soneri căzu pe gânduri. 

— Mi-e teamă că o să fie nevoie, dar deocamdată mai 
bine aşteptăm. Poate doar a plecat la vreun copil de-al ei 
să-şi petreacă acolo Crăciunul. Se ocupă Juvara de asta. 

— Da, poate că-i mai bine să aşteptăm, îi dădu dreptate 
colegul. Şi, înainte de orice, să-l anunţăm pe procuror, ca 
să facem totul ca la carte. 

— Cine-i procuror acum? 

— Saltapico. 

— Nemaipomenit! comentă sarcastic comisarul. 

— Nu-i ca şi cum ai avea de unde alege, replică Nanetti 
cu ironie. 

Pereţii groşi ai casei atenuau zgomotele. Era o linişte 


e 17» 


profundă. Se auzea numai cum criminaliştii mişcă din când 
în când ceva în interiorul apartamentului. 

— E ciudat că a dispărut cealaltă... reluă Nanetti, 
oprindu-se în mijlocul frazei şi sprijinindu-se cu spatele de 
balustradă. 

În clipa aceea sună mobilul lui Soneri. Era Juvara, care 
vorbi pe un ton resemnat: 

— Comisare, n-are pe nimeni. E văduvă de douăzeci de 
ani, n-are copii. Are numai un nepot care locuieşte la 
Milano. 

— L-ai sunat? 

— Da. Soţia lui spune că nu s-au mai întâlnit de câţiva 
ani, mai vorbesc doar din când în când la telefon. Chiar ieri 
Schianchi i-a sunat să le ureze „Crăciun fericit”. 

Comisarul închise brusc, nervos pe el însuşi. Se înşelase. 
Ar fi trebuit s-o primească pe bătrână. 

— Crezi că cele două nu se-nţelegeau? întrebă Nanetti 
scoţându-l din proasta dispoziţie. ` 

Soneri nu înţelese unde voia să ajungă. Il enerva când 
colegii vorbeau pe ocolite, dar se strădui să rămână calm. 

— Ce vorbeşti? Se vizitau! Şi Fernanda dădea uneori 
camere la închiriat. 

— Şi-atunci, crezi că n-avea cheile de la intrare? 

Din nou se simţi ca un prost. Cum de nu-i trecuse prin 
minte? De fapt, nu, preţ de o clipă se gândise la asta, dar 
sperase să-i poată da de urmă Fernandei. Acum, însă, nu 
mai era chiar aşa de sigur. Nanetti nu mai zise nimic şi-l 
lăsă pe Soneri să ducă singur la bun sfârşit raţionamentul. 
Era foarte probabil că, atunci când venise la secţie, 
Schianchi văzuse deja ceea ce comisarul descoperise la 
scurt timp după. 

— Poate că ai dreptate, bombăni el, tocmai de asta e şi 
mai important să intrăm în casa Fernandei. 

— Aşteaptă-l pe procuror, îi sugeră colegul său. Oricum 
nu-i grabă, mi se pare că-i un caz liniştit, ca o partidă de 
şah. 

Apoi se îndepărtă, lăsându-i pe agenţi să-şi vadă de 
lucru. Comisarul, în schimb, intră înapoi în apartamentul 


e 18 + 


Ghittei, întrebându-se dacă Fernanda chiar o văzuse pe 
bătrână chircită pe duşumeaua bucătăriei în locul unde 
acum rămăsese conturul unei siluete, ca acelea din 
poligon. lar dacă o văzuse, de ce nu anunţase pe nimeni? 

Nu apucă să tragă o concluzie pentru că telefonul din 
hol începu să sune, iar Soneri alergă sper el, luând-o 
înaintea altor doi agenţi. Ridică receptorul şi spuse „Alo!” 
pe un ton ferm. 

De la capătul celălalt auzi un fel de oftat şi, după câteva 
clipe, un declic atunci când receptorul fu aşezat la loc. 
Trecură câteva secunde, iar aparatul sună din nou. 
Comisarul se întoarse şi repetă un „alo” pe un ton obosit şi 
resemnat. Îi răspunse un nou declic, de data asta atât de 
rapid că îi dădu impresia că persoana de la celălalt capăt 
aştepta cu degetul pe butonul de anulare. O persoană care, 
neauzind vocea Ghittei, renunţase. Prima oară şi-ar fi spus 
că era o greşeală, dar a doua oară deja nu mai putea crede 
asta. lar acum persoana aceea aflase că la pensiunea 
Tagliavini se întâmplase ceva. Şi-ar fi dat seama şi dacă ar 
fi lăsat telefonul să sune în gol. Se gândi la timpul care-i 
mai rămăsese până când ziarele aveau să informeze tot 
oraşul despre moartea bătrânei. Cam şapte sau opt ore. In 
intervalul acela, poate că s-ar fi găsit cineva care să se 
comporte ca de obicei. Poate s-ar fi găsit cineva care să se 
sune la uşă, iar el, Soneri, urma să-i deschidă... 

Se aşeză lângă sobă şi îşi aprinse o ţigară. Criminaliştii 
plecaseră deja, aşa că reuşi să se bucure de câteva clipe de 
libertate. Deschise dulăpioarele din bucătărie şi fu ispitit 
să-şi pregătească o cafea. Din uşa bucătăriei se vedea 
coridorul lung, ca de cămin. Ghitta îl ţinea sub 
supraveghere exact din locul în care se găsea el acum. Nu- 
i scăpa nimic, nici cine venea, nici cine pleca, nici cine 
mergea cel mai des la toaletă. Pe unii dintre locatari şi-i 
amintea şi Soneri. În faţa camerei viitoarei lui soţii locuia 
Selvatici, student la Drept. Ziua, chiar şi duminica după- 
amiaza, îl auzea declamând cu emfază pledoarii în timp ce 
tropăia încolo şi-ncoace prin cameră. Noaptea, în schimb, 
îi simţea agitația de animal prins în cuşcă, o mişcare 


e 19 œ 


continuă, aproape imperceptibilă. Îşi amintea şi de 
Robertelli, flautistă, pe vremea când mai mergea încă la 
Conservator. Şi de Nelli, student la Politehnică, căruia 
Ghitta îi făcea reduceri pentru că repara multe lucruri prin 
casă. Cel mai bine îşi amintea de asistentele medicale de la 
facultate, atât de frumoase în uniformele lor albe. Nu 
întâmplător se şi căsătorise cu una dintre ele. I se părea că 
le vede din nou pe toate, amestecate printre ceilalţi 
studenţi, pe coridorul acela lung la capătul căruia dormea 
stăpâna casei. Când nu era în bucătărie, pe la jumătatea 
după-amiezii sau seara, Ghitta se aşeza în salonul care se 
deschidea la stânga, imediat cum intrai. Doar puţin mai 
mare decât o debara, aproape de neobservat, avea o 
singură fereastră, spre Via Saffi, de unde Ghitta ţinea sub 
supraveghere gangul. 

Soneri hotări să se aşeze chiar acolo. Privi grupul de 
reporteri care se adunaseră pe trotuarul de vizavi şi barul 
pakistanezilor unde era un du-te-vino nesfârşit al unui fel 
de legiune străină ocupantă a vechilor case părăsite de 
foştii locatari îmbogăţiţi între timp. O maşină de poliţie 
supraveghea numărul 35, în vreme ce trecătorii curioşi 
deja începuseră să se oprească, să privească maşina şi 
apoi să-i întrebe pe reporteri ce se întâmplase. Îşi 
închipuia fără nicio plăcere zvonurile care începuseră fără 
îndoială să circule în oraşul prea mic ca să păstreze vreo 
taină. Probabil că nu făcea decât să-şi piardă timpul şi în 
noaptea aceea întunecată nimeni n-avea să dea vreun 
semn de viaţă pentru că deja aflaseră cu toţii. Fuma cu 
ţigara ascunsă în căuşul palmei ca să nu atragă atenţia şi 
continua să tragă cu coada ochiului, ascuns în penumbră, 
camuflat printre piesele de mobilier învechite într-o 
dimensiune fără timp, neclară, suspendată între prezent şi 
trecut. 

Il cuprinse un sentiment puternic de singurătate, dar nu 
era o senzaţie nouă - anchetele îl aruncau de multe ori 
într-o stare de genul ăsta. Acum, însă, mai era şi altceva. 
Se simţea proiectat departe de nucleul său, ca o schijă 
dintr-o bombă care, după ce a brăzdat cerul, se răceşte în 


e 20 - 


exilul accidental din care se prăbuşeşte. Pensiunea aceea, 
soţia lui moartă, ocaziile ratate şi planurile redimensionate 
drastic, cartierul transformat, populat acum de străini, 
singurii care mai puteau încă să-şi găsească tihna în casele 
acelea vechi... Totul sublimase în substanţa eterică, dar 
arzătoare, din care e făcută memoria. 

Din nou, îl trezi din reverie telefonul. Se ridică fără 
grabă şi străbătu culoarul. Când ridică receptorul scoase 
doar un fel de mârâit. 

— Ghitta? întrebă o voce de bărbat destul de profundă. 

— Imediat. Cine-o caută, vă rog? 

Trecură câteva clipe în care celălalt păru să ezite. 

— Cine e la telefon? se interesă vocea, fără urmă de 
politeţe, implacabilă. 

— Doamna e ocupată... replică Soneri, dar nu apucă să 
termine ce avea de zis că de partea cealaltă se auzi o 
înjurătură parcă adresată unei alte persoane aflată 
dincolo, apoi convorbirea se întrerupse. 

Comisarul puse receptorul la loc. Prin minte i se tot 
învârtea un gând care nu-şi găsea locul. Se întoarse în 
salon, luă mobilul şi-l sună pe Juvara. 

— Am nevoie... începu el. Aş dori să faci puţină agitaţie 
ca să-i îndepărtezi pe curioşi şi pe reporteri. 

— Bine, răspunse celălalt, dar nu mă puneţi să vorbesc, 
nu ştiu niciodată ce să le zic când îmi pun întrebări. 

— N-o să fie nevoie. Invocă secretul de procedură. 

— Atunci ce să fac? 

— Ia o maşină şi vino în Via Saffi 35. Să te însoţească o 
maşină de-a noastră. Când ajungi, eu o să-ţi deschid şi o să 
urci împreună cu doi agenţi. Apoi te întorci jos şi reporterii 
o să te-ntrebe o mulţime de lucruri, dar tu o să le explici că 
apartamentul a fost sigilat şi că ancheta va fi reluată mâine 
dimineaţă. Ei se grăbesc să scrie ceva, aşa că o să ridice 
asediul. 

— Şi dacă lasă pe careva să ţină de şase? 

— Răbdare, i-o tăie comisarul. E un risc pe care trebuie 
să ni-l asumăm. 

Se rezemă de spătar. La urma-urmei, îi plăcuse mereu 


e 21 œ» 


să privească oraşul în nopţile de iarnă, când totul se stinge 
în somn, când oricine e afară înseamnă că are un motiv 
bun pentru care a ieşit. Iar lui îi plăcea să intuiască acest 
motiv, să şi-l închipuie. 

Angela parcă simţea de la distanţă clipele când 
comisarul naufragia printre gânduri şi parcă voia să-l 
smulgă dintre ele tocmai când se cufunda mai adânc. 
Poate pentru că era geloasă pe lumea în care nu permitea 
nimănui să intre. Poate pentru că relaţia lor trăia prin 
flăcărui de moment. 

— Ce faci? întrebă ea înainte ca Soneri să poată spune 
măcar „alo”. 

— Privesc. 

— Ai avut mereu vocaţie de voyeur, îl tachină ea. 

Soneri schimbă mâna cu care ţinea telefonul ca să poată 
fuma în voie. 

— Dacă n-ar fi aşa, n-aş putea să-mi fac meseria. 

— Unde eşti? 

— Pensiunea Tagliavini. Îţi spune ceva? 

— Locul ăla mohorât? 

— De ce mohorât? Am nişte amintiri minunate aici. 

— Mă surprinzi, comisare. De parcă nu s-ar şti că, în 
ultimii ani, bătrâna nu mai dădea camere studenţilor... 

Chiar pierduse orice legătură cu partea aceea de oraş. 
În viaţa lui citadină era un gol care corespundea celor 
cincisprezece ani petrecuţi la Brigada Mobilă de la Milano. 
Barul pakistanezilor, străzile pline de străini şi chiar 
Pensiunea Tagliavini schimbaseră înfăţişarea cartierului 
fără ca el să-şi dea seama. 

— Nu m-am mai ocupat de mult timp de zona asta, de 
când am fost plecat... se justifică Soneri. Şi dacă eşti doar 
în trecere nu-ţi dai seama de transformări... Dar acum cui 
dădea camere Ghitta? 

— Ia ghici! Ştii ce-i un lupanar? Un tractir? Ce naiba, 
lumea se duce acolo să şi-o tragă! izbucni Angela când din 
partea lui nu auzi decât tăcere. 

— Se-ntâmplă asta şi la hotelurile de cinci stele. 

— Ştiu, da’ nu-i plictisitor? Ce-ai zice să vin la tine... 


e 22 œ» 


— Nu, e imposibil, replică Soneri cu un tremur în voce 
care-i dădea de gol spaima. 

— E măgulitor pentru o femeie să propună o seară 
intimă şi să-şi audă bărbatul terorizat, comentă ironic 
Angela. 

— Jos sunt încă reporteri. Şi mai e faptul că veneam aici 
cu Ada... 

— Vezi că aveam dreptate? Acolo se închiriază camere 
cu ora. 

Şi închise nervoasă, fără măcar să-l salute. 

El nu sună înapoi. Oftă şi aşteptă sosirea lui Juvara. 
Când  apăru, acesta urmă mecanic instrucţiunile 
comisarului. Se trezi faţă-n faţă cu el, escortat de doi 
agenţi, pe balconul luminat de un bec care răspândea o 
lumină de culoarea muşeţelului. 

— Saltapico a dat ordin să se efectueze autopsia mâine 
dimineaţă, îl anunţă. 

— Se grăbeşte ca trenul. 

— Ce părere aveţi? întrebă inspectorul şi păşi înăuntru. 

— Niciuna. Încerc să pricep ce se întâmpla în casa asta, 
ce făcea Ghitta în timpul zilei. A sunat cineva care o căuta. 
A închis imediat când şi-a dat seama că lucrurile nu erau în 
ordine. Am impresia că a fost un telefon programat. De 
fiecare dată la o anumită oră, într-o anumită zi... Dacă nu, 
de ce ar fi închis aşa? 

— Nanetti zice că oricine a ucis-o ştia bine ce face. 

— Da, a studiat poziţia în care nu curgea sânge. Aşa n-a 
lăsat urme şi, mai ales, nu s-a murdărit. Asta poate să 
însemne că venea des la pensiune, că poate fusese văzut 
prin împrejurimi şi nu putea risca să se compromită. Sau 
poate că e doar un ucigaş meticulos. 

— O să vedem mâine, mormăi Juvara. Medicul legist o să 
ne lămurească în legătură cu modul în care a murit. Poate 
a fost ameţită mai întâi. Sau otrăvită şi apoi... 

— Nu se ştie niciodată. Realitatea e mereu 
surprinzătoare, încheie Soneri, gândindu-se la cum se 
schimbase oraşul vechi, fără ca el să-şi dea seama. Bun, 
mai zise, acum du-te şi pune în scenă spectacolul de care 


e 23» 


ţi-am spus. 

De la fereastră controlă ca totul să se desfăşoare 
conform regiei sale. Reporterii îl înconjurară pe Juvara şi 
comisarul îi citi pe chip stânjeneala în timp ce căuta să-şi 
croiască drum printre ei. Apoi maşinile plecară, lăsându-i 
pe gazetari cu ochii în carneţelele goale. Urmau să afle 
totul mai târziu, în urma unor rafale de apeluri către 
funcţionari şi agenţi, în virtutea unei relaţii de încredere, 
statornicită pe parcursul unor ani întregi de întâlniri de 
dimineaţă până dimineaţă. 

Strada se goli cu repeziciune. Mai rămăseseră doar 
ultimii clienţi ai barului pakistanezilor, câţiva trecători pe 
bicicletă şi câteva maşini răzlețe. Mai târziu, şi grilajul 
localului fu coborât şi totul se cufundă în calmul obişnuit al 
unei nopţi ceţoase de iarnă. Spre ora unsprezece, Soneri 
se ridică şi făcu câţiva paşi pe coridor, fără să aprindă 
lumina. Ochii i se obişnuiseră cu întunericul acela atenuat 
numai de sclipirile estompate ale oraşului, care intrau pe 
ferestre. Se gândea iarăşi la ce îi spusese Angela, la 
pensiunea transformată parţial într-un hotel pentru cupluri 
clandestine, când telefonul îl luă din nou prin surprindere. 
Ridică receptorul şi nu zise nimic, ascultând doar. 

Un glas de femeie bătrână începu să rostească numele 
Ghittei, dar se întrerupse. Se auzi apoi un fel de geamăt şi 
apoi o răsuflare anevoioasă, astmatică, aproape ca un 
horcăit, înlocuită apoi de o respiraţie uşor şuierată. 
Comisarul nu deschise gura: se simţea neputincios şi 
neliniştit, ca în faţa unui nebun care merge pe o streaşină. 
Nu dură mult. Percepu respiraţia care se îndepărta de 
receptor şi apoi o voce slabă şi aproape de neînțeles care 
zise „Nu reuşesc...” înainte ca apelul să se întrerupă. 
Rămase nemişcat lângă aparat în timp ce oglinda aflată 
puţin mai încolo îi înfăţişa propria imagine, însă tulbure, 
aproape tremurată. În faţa oglinzii aceleia, când pleca 
duminica, Ada îi amintea, în şoaptă, ca să n-o audă Ghitta, 
să nu sune niciodată după ora zece seara. Era o regulă de 
neîncălcat a pensiunii Tagliavini. Din nou măsură timpul 
care trecuse şi din nou îşi făcu griji din pricina atacurilor 


e 24» 


tot mai frecvente ale amintirilor. Se întoarse în salon şi 
începu din nou să se uite afară. Până spre miezul nopţii 
fumase o ţigară întreagă, care acum îi rămăsese stinsă în 
gură, nu mai lungă decât un chibrit. Jos, în stradă, un 
bărbat îmbrăcat destul de elegant trecea prin faţa 
numărului 35. Nu era prima oară când făcea asta. Era 
sigur, pentru că îl frapase o pereche de pantofi de piele, 
lustruiţi de parcă ar fi fost de lac. Pe strada aceea în culori 
opace, închise şi mai mult de ceaţă, erau singurele obiecte 
care străluceau. Necunoscutul purta un palton închis la 
culoare, cu cordon, uşor deschis pe pieptul alb al cămăşii 
de dedesubt, un papion purpuriu, pantaloni cu dungi, de 
culoarea cărbunelui, şi o pălărie care semăna cu un melon. 
FEleganţa aceea excentrică îl duse cu gândul la ceva 
nefiresc. 

Reuşi să-l vadă şi mai bine când individul trecu prin 
dreptul ferestrei a treia oară: deja acel du-te-vino nu mai 
putea fi doar o coincidenţă. Bărbatul se opri pe partea 
cealaltă a străzii şi privi de mai multe ori spre fereastra 
salonului, făcându-l pe comisar să se retragă într-o parte, 
după draperie, de teamă să nu i se vadă umbra. După 
aceea observă că îşi reia drumul şi vorbeşte la mobil. 
Parcă venise să se asigure că întunericul ascundea încă 
Pensiunea Tagliavini, cu scrupulozitatea unui agent de 
noapte plătit să facă mai multe ronduri. Jumătate de oră 
mai târziu auzi cum în faţa intrării în clădire opreşte o 
maşină. Soneri deschise încet un oblon şi scoase uşor 
capul pe fereastră. Un Mercedes negru parcase lângă uşă, 
dar dinăuntru nu cobori nimeni. După aceea, maşina plecă 
mai departe. 

În jurul casei era o vânzoleală al cărei motiv Soneri nu 
reuşea să-l surprindă, aşa că începu să caute ceva care să 
stea mărturie pentru prezenţele din încăperile acelea, care 
să dea un nume fantomelor care se manifestau prin 
telefoane care sunau, prin siluete neclare în ceaţă sau care 
se ascundeau în spatele geamurilor unei maşini. Însă 
criminaliştii făcuseră o treabă chiar prea minuțioasă, luând 
cu ei aproape totul. Rămăsese numai carneţelul de 


e 25» 


culoarea tescovinei, aflat pe patul invadat de bijuteriile 
Ghittei. Îl luă şi se întoarse în salon. La lumina slabă venită 
din stradă poate că reuşea să afle despre ce era vorba. Dar 
nici nu se aşeză bine că auzi zgomot de tocuri pe asfalt. 
Paşi fermi, stăpâni pe direcţia de mers şi siguri de ţintă. Pe 
Via Saffi mergea o femeie tânără cu o geantă mare şi toată 
strada părea să se umple de zgomotul ritmat al paşilor ei. 
Cu puţin înainte de numărul 35, traversă şi se îndreptă 
spre intrare. 

Comisarul se îndepărtă de uşa apartamentului până auzi 
declicul încuietorii din capătul de jos al scărilor şi văzu că 
se aprinde lumina. Femeia urca repede, iar Soneri închise 
la loc înainte ca ea să apară pe etaj. Nu era sigur încotro 
se îndrepta ea, dar îşi dădu seama când auzi zgomotul de 
tocuri apropiindu-se de intrarea în pensiune. Până la el 
răzbătu un zornăit de chei şi în clipa aceea deschise uşa 
înainte ca femeia să aibă timp să vâre una dintre ele în 
broască. 

Ea tresări şi făcu o jumătate de pas în spate. 

— Veniţi, îi porunci Soneri pe un ton neutru. Sunt 
poliţist. Femeia rămase nehotărâtă câteva clipe, dar Soneri 
o apucă de braţ puţin deasupra cotului şi o trase înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat? ciripi ea. 

— E o întrebare pe care ar trebui să o pun eu, răspunse 
comisarul. Vi se pare că asta-i oră la care să veniţi în vizită 
la prieteni? 

— Nu vin în vizită la nimeni, spuse femeia mai sigură pe 
ea. Aici locuiesc. N-aţi văzut că aveam cheile în mână? 

— Într-o vreme, la Pensiunea Tagliavini era interzis să 
mai intri după miezul nopţii. 

— Dumneavoastră de unde ştiţi? 

— Ehe! făcu Soneri cu un aer uşor îndurerat. Care e 
camera dumneavoastră? întrebă imediat după aceea, 
adoptând din nou tonul profesional. 

Femeia arătă spre uşa de lângă cea a camerei ocupate 
cândva de Ada. 

— Dulapurile sunt goale. 

— Nu mă opresc aici mult timp: o noapte, din când în 


e 26 - 


când, dacă se face târziu. Dar Ghitta unde e? întrebă apoi 
şi lăsă capul pe-o parte, încercând să vadă în spatele lui 
Soneri. 

— Sunteţi rudă? 

— Nu. Nu tocmai. 

— Ce-nseamnă asta? Sunteţi o rudă îndepărtată? 

— Înseamnă că suntem din aceeaşi localitate, iar acolo 
cu toţii suntem înrudiţi într-o oarecare măsură. 

— Ce localitate? 

— Rigoso. 

Una dintre ultimele frânturi ale provinciei înainte de 
culmea de unde se vede vârful acela de Toscana mărginit 
de Emilia Romagna şi Liguria, porţiune care seamănă cu 
mânerul unei tigăi. Femeia avea toate trăsăturile celor de 
la munte: piele albă, ochi deschişi la culoare şi păr de 
culoarea blănii de veveriţă, cu nuanţe de blond, asemenea 
castanelor din Apenini. 

Împinsese uşa camerei când comisarul o opri: 

— Vă previn că n-o să găsiţi totul ca mai înainte. 

Ea aprinse lumina şi îi fu de-ajuns o privire ca să 
descopere harababura care rămâne mereu în orice casă 
după trecerea criminaliştilor. 

— Măcar patul e încă la locul lui, comentă ea acid. 

— Neplăcerile astea se rezolvă... spuse Soneri. 

Femeia se uită la el cu o privire fermă şi întrebătoare, de 
parcă tocmai i s-ar fi confirmat o bănuială. Apoi parcă-şi 
aminti brusc că se află dinaintea unui poliţist. 

— Ghitta...? 

Comisarul încuviinţă dând din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Omorâtă. 

Ea lăsă capul în jos, fără să spună nimic. 

— Vă aşteptaţi la asta? 

În continuare mută, femeia desfăcu braţele şi brusc păru 
înspăimântată. Soneri o vedea cum tremură cu mici 
spasme rapide. Aşteptă câteva clipe şi repetă întrebarea. 

— Cum aş fi putut să-mi închipui... izbuti ea să spună 
înainte să se blocheze, având pe chip o expresie 


e 27» 


neîncrezătoare şi perplexă în acelaşi timp. 

— ...că o s-o ucidă? încheie comisarul în locul ei. 

Femeia încuviinţă din cap şi apoi băgă de seamă cu 
neplăcere că lumina lămpii îi bătea în faţă. Părea foarte 
tulburată. Comisarul o luă din nou de braţ şi o conduse în 
salon, stingând lumina. Se pomeniră faţă-n faţă, în 
semiîntuneric, ca doi amanți, în pensiunea aceea prin care 
trebuie să fi trecut atâţia iubiţi. Chipurile abia li se zăreau, 
graţie luminii care intra din strada pe care comisarul se tot 
uita din când în când. 

— O ameninţa cineva? reluă Soneri. 

— Nu ştiu, dar atmosfera de aici se schimbase de câţiva 
ani. 

— Pentru că în locul studenţilor veneau cupluri? 

— Clientela era diferită, dar aşa vrut Ghitta. La vârsta 
ei, nu mai reuşea să gătească atâta la prânz şi la cină. În 
plus, acum toţi studenţii au bani şi închiriază apartamente. 
Cuplurile, în schimb, stau două ore şi pleacă. Şi plătesc 
bine. Dar Ghitta, chiar dacă scăpase de efort, era tot mai 
îngrijorată. 

— Poate că aduceau aici prostituate şi îi era teamă să 
nu-şi piardă autorizaţia. 

— Nu cred. Din ce mi-a povestit, era vorba de amanti. În 
cel mai rău caz, probabil vreuna de mare clasă. 

— Dormiţi des aici? 

— Nu, doar o dată pe săptămână. Lucrez într-un depozit 
mare şi când sunt de noapte nu mă întorc acasă. 

— Dar azi e duminică. 

— În perioada Crăciunului ţinem deschis şi ne cer să 
facem ore suplimentare. 

— Nu mi-aţi spus cum vă numiţi. 

— Elvira Cadoppi. 

— Faceţi naveta la Rigoso? 

— Nu, ar fi prea obositor. Locuiesc la Capoponte. 

Tonul pe care dădea fiecare răspuns lăsa ceva în 
suspensie, iar comisarul simţea tot mai pregnant că în 
jurul discuţiei lor pluteşte ambiguitatea. În semiîntunericul 
acela nu reuşea să vadă ochii femeii şi nici trăsăturile 


q 28 œ 


feţei. Putea doar să şi-i închipuie, iar atunci în minte îi 
apărea privirea hotărâtă de puţin mai devreme şi în care 
zărise scânteierea unei bănuieli. 

— V-a povestit ceva? Despre ocupaţia ei, vreau să spun. 

I se păru că vede un gest vivace, un fel de tresărire. 

— Vedeţi la ce oră ajung aici? Ne întâlneam o jumătate 
de oră dimineaţa la micul-dejun şi vorbeam despre satul 
nostru, despre oamenii de-acolo. Aproape mereu despre 
cei morţi, din păcate. Acum au mai rămas doar cei în 
vârstă. Dar sunt singura care are chei. În consăteni avea 
mai multă încredere decât în alţii. 

Soneri insistă să pună întrebări despre trecut, despre 
viaţa Ghittei într-o localitate care poate că nu mai era 
decât un sediment vâscos al memoriei. 

— Mergea acolo în fiecare săptămână, chiar dacă nu 
avea amintiri plăcute, îl luă prin surprindere la un moment 
dat Elvira. 

— Mergea în vizită la rude? 

— Nu avea pe nimeni. 

— De ce avea amintiri neplăcute? 

— E dificil de explicat cuiva care nu cunoaşte anumite 
obiceiuri... 

Comisarul făcu un semn îndeajuns de clar. 

— M-am născut la ţară... 

— Ghitta  „repara” necazuri, focul Sfântului Anton, 
fracturi, dureri de articulaţii şi reuşea chiar să le ajute şi 
pe femei când săreau o lună sau nu rămâneau însărcinate. 

— Era o medicona, o vindecătoare, sintetiză Soneri 
amintindu-şi termenul dialectal. Sau o stroiga, ceva între o 
vrăjitoare şi o astroloagă. 

— Aţi înţeles. Bătrânii de acolo apelau des la ea. Aveau 
încredere în puterea ei şi de cele mai multe ori chiar se 
vindecau. 

Comisarul încuviinţă dând din cap. Era nevoie să crezi, 
să te contopeşti cu o idee. Dar el nu avea niciuna: doar o 
mare confuzie care din oră-n oră creştea mai mult, ca un 
bob de fasole lăsat în umezeală. I se părea că divaghează 
dacă mai vorbeşte despre o localitate îndepărtată, 


e 29 œ 


populată numai de bătrâni. Tocmai când se pregătea s-o 
întrebe despre ce se întâmpla la pensiune, Elvira i-o luă 
înainte: 

— În ciuda a tot ce făcea, n-au iubit-o niciodată, declară 
ea cu convingere şi comisarul, din nou iritat, avu bănuiala 
că încerca să abată discuţia de la ce îl interesa cel mai 
mult să afle. 

— Şi atunci de ce continua să meargă acolo? întrebă cu 
nonşalanţă. 

— Vedeţi dumneavoastră, adevărul e că o vorbesc de rău 
pe Ghitta ca persoană, dar se uită la ea cu respect şi teamă 
din pricina a ce ştie să facă. Lecuirea bolilor e un meşteşug 
care se transmite din generaţie în generaţie printr-o 
formulă secretă care e doar şoptită în timpul 
„consultaţiilor”, pentru ca alţii să n-o audă. 

— Ştiu... Ştiu... mormăi Soneri, întorcându-şi faţa spre 
strada pustie. 

— Femeile care cunosc acest meşteşug sunt considerate 
foarte periculoase, reluă Elvira pe un ton convingător care- 
i amintea de bătrâne, de nopţi înzăpezite, de discuţii la 
lumina lumânării în grajduri umede, pe paie, aşteptând 
venirea pe lume a unui mânz. 

— Se crede că au şi puterea să-i facă pe bărbaţi să-şi 
piardă minţile, distrugând familii. Iar Ghitta... se opri ea. 

— Ghitta - ce? 

Ea mai rămase tăcută câteva clipe, apoi: 

— Ghitta, cu mult timp în urmă, a avut o relaţie cu un 
bărbat căsătorit. În localitate s-a aflat, iar de-atunci... 

— De-atunci s-a refugiat la oraş, încheie Soneri, care 
intuise sfârşitul poveştii. 

În semiîntuneric, femeia încuviinţă. 

— Dar nu mai era singură, adăugă ea după câteva clipe. 

— Ela urmat-o? 

— Nu, era însărcinată. 

— Iar fiul unde e acum? _ 

— Nu ştiu, n-am vorbit niciodată despre el. În localitate 
am aflat că, o perioadă, l-a trimis la un azil, pentru că nu 
era normal. Are probleme la cap. Dar acum nu ştiu unde e. 


e 30 - 


Din nou o transformare. Imaginea solară a Ghittei 
devenea tot mai ştearsă, preschimbându-se în cea a unei 
femei care ducea în spate rămăşiţele vieţii sale. Începea să 
creadă că totul se datorase numai amăgirii din acei ani. Că 
defectul era tocmai faptul că nu văzuse bine înainte. 
Experienţa îl învățase că atunci când sapi dai mereu de 
ceva putred. 

— Şi celălalt? reluă comisarul. Iubitul ei, vreau să zic. 

Femeia ridică privirea, dar el nu înţelese dacă încerca să 
se uite în ochii lui sau dacă era un semn care-i trăda 
iritarea. 

— A plecat şi el. Soţia nu l-a mai vrut acasă, iar lucrurile 
erau aproape toate ale ei. 

După o pauză adăugă: 

— Dar el şi Ghitta s-au mai întâlnit câţiva ani, apoi a 
dispărut. 

— Credeţi că povestea asta are vreo legătură cu 
uciderea Ghittei? 

O văzu cum scutură din cap a negare, dar în penumbră 
era uşor să interpreteze greşit sensul fiecărui gest. Nu 
erau decât două glasuri şi contururi vagi cărora li s-ar fi 
putut atribui trupuri şi chipuri la întâmplare. Dar totul, 
atunci, părea lipsit de geometrie. Oraşul cufundat în ceaţă 
mai ales. Oraşul care nu mai avea o dimensiune clară, în 
inima lui rotunjită de străduţe, unde o peliculă de apă 
deformează distanțele ca o lentilă turnată prost, 
aruncându-le în perspective înşelătoare. Unde paşii care 
răsună par absorbiți de un abis apropiat, în care te afunzi. 
Şi unde oamenii singuri se simt şi mai singuri. 

Tocmai trecea de ora trei. Comisarul se ridică, convins 
că noaptea aceea n-avea să-i mai ofere nimic folositor. 

— Mergeţi la culcare, acum, îi şopti femeii cu 
solicitudinea unui medic. 

Apoi cobori scările, pradă neliniştii, iar când ajunse în 
stradă simţi în gât un nod de tristeţe. Privi de-a lungul 
străzii: ceața groasă ridica un zid moale de jur-împrejur. 
Ca întotdeauna, era cea mai bună reprezentare pentru 
gândurile din mintea lui. 


e 31 œ» 


3 


Şi în vise traversă atât de multă ceaţă că le pierdu firul 
imediat ce deschise ochii. Mama lui îi povestise că visele 
dispar dacă eşti trezit şi că ţi le aminteşti numai dacă te 
trezeşti de unul singur, spontan. Iar el tocmai îşi revenea 
din somnul în care căzuse la patru dimineaţa când mobilul 
începuse să ţiuie, cu note de acordeon, La donna e mobile. 

— O să te huiduie de nu te vezi în dimineaţa asta, începu 
Nanetti. 

Autopsia! Uitase complet. 

— Saltapico şi mediul legist n-au făcut decât să 
vorbească despre tine. Unde-o fi? Ce-o fi cu el? Mereu 
lipseşte în momentele cele mai importante... 

— El, în schimb, e mereu de faţă când nu trebuie, 
bombăni Soneri, în plină pasă proastă din cauză că fusese 
trezit. 

— Las-o baltă. A fost o examinare foarte simplă şi 
rapidă. 

— La fel ca moartea Gbhittei. 

— Mai mult sau mai puţin. A fost întinsă cu faţa-n sus. 
Cel mai probabil, asasinul i s-a aşezat cu genunchii puţin 
sub umeri, imobilizându-i şi braţele, apoi a înjunghiat-o 
drept în inimă. 

Soneri dădu să-l întrerupă, dar Nanetti continuă: 

— A folosit o lamă subţire, netedă până-n vârf. Inima se 
pare că i-a fost tăiată în douăşpe bucăţi. 

— Dar părea că a fost o singură străpungere... zise uluit 
comisarul. 

— Da, există o singură tăietură de intrare, iar cuțitul a 
fost introdus şi scos o singură dată. Ideea e că, după cea 
fost împlântată, lama a fost răsucită până i-a sfârtecat 
inima bătrânei. 

— I-a făcut inima bucăţi fără să scoată lama? 

Nanetti încuviinţă printr-un mârâit. 

— Ce părere ai? 

— Mă uluieşte că pe Ghitta putea s-o urască cineva atât 

e 32 œ 


de mult. 

— Şi eu m-am gândit la asta înainte de orice. Cine-ar fi 
crezut? O bătrână proprietară de pensiune... Ce să fi 
făcut? Apoi mi-a trecut prin minte o altă ipoteză... 

Colegul se opri, aşteptând un semn de curiozitate din 
partea comisarului. Dar pe Soneri nu-l părăsise încă 
proasta dispoziţie din pricina trezirii, şi căzuse la rândul 
lui pe gânduri. Atunci Nanetti zise: 

— Poate că asasinul se grăbea. 

— Cine face un masacru de genul ăsta ori urăşte, ori se 
teme, declară comisarul. 

— Teama nu înseamnă mare lucru. Trebuie să pricepi ce 
anume provoacă teama, obiectă Nanetti pe un ton distrat. 

— Sau poate că e vorba de un sadic, de-un ţicnit. 

— Ştii ce-o să le spună Saltapico gazetarilor? „Nu 
neglijăm nicio pistă, ancheta se desfăşoară la trei sute 
şaizeci de grade”. 

— Aşa, tot răsucindu-ne, o să ajungem de unde-am 
plecat, râse Nanetiti. 

La scurt timp după aceea, în birou, Soneri chiar avu 
senzaţia că se-ntoarce de unde plecase. De la fereastră 
privea curtea secţiei, poarta din capătul îndepărtat, strada 
aglomerată şi brazii de lângă porticul sub care se făcuse 
nevăzută Fernanda, de parcă s-ar fi materializat brusc din 
trecut. Dar acum tot ce-i amintea de lumea aceea 
dispărută îşi pierduse orice limpezime într-o opacitate de 
nerecunoscut în centrul căreia apăruse deodată cadavrul 
Ghittei. 

De unde să înceapă? Atunci îşi aminti de probele luate 
de cei de la Criminalistică, dar când le avu în faţă nu le 
găsi vreo mare utilitate şi se gândi că, smulse din contextul 
lor, curățate de sens, vârâte într-un pliculeţ de plastic şi 
înşiruite pe o masă, obiectele nu mai spun nicio poveste. 
Spre deosebire de ele, agenda, de care îşi amintise abia 
acum, i se părea caldă încă de la cum fusese ţinută în 
buzunarul Ghittei. Poate pentru că era foarte mică, cam 
cât un portofel, şi avea o culoare sângerie care evoca 
patimi şi înflăcărare. 


e 33 


Ghitta avea un scris de copil, nesigur, trăsătură care, 
numai văzând-o, îţi dădea impresia că îi era greu să 
aştearnă cuvinte pe hârtie. Caligrafia grosolană te 
constrânge să fii succint, aşa că erau notate doar numele 
celor care intrau şi ieşeau din pensiune şi orele la care se 
întâmpla asta. Însă femeia le punea clienţilor nişte porecle 
fantastice, scoase din dialect, astfel că erau imposibil de 
recunoscut. Soneri citi preţ de un sfert de oră, răsfoind 
paginile, dar nu înregistră în minte decât o galerie de 
personaje fără interpret, ca o listă de nume de cod dintr-o 
poveste cu spioni. Cine era Piaţă-Neagră, care rezervase o 
cameră la ora 16 într-o miercuri? Nici măcar n-avea 
certitudinea că era vorba despre o cameră. Era scris doar 
numele, iar alături ora. Cine mai era şi Balşoi? Avea de-a 
face cu un pluton de personaje stranii: Ultimajbă, adică 
ultima slujbă, Penumbră, Trombonistu, Ducele, Stareţa, 
Pilă... Nume împrăştiate de-a lungul paginilor şi zilelor, 
inclusiv duminică. Singura excepţie - ziua de joi. Verifică 
toate săptămânile şi obţinu confirmarea: nicio întâlnire sau 
rezervare. Fernanda îi spusese că joia era ziua când Ghitta 
mergea în vizită la Rigoso. 

Începu să răsfoiască din nou printre poreclele acelea 
care-l sâcâiau ca nişte ghicitori. Una dintre ele ieşea în 
evidenţă pentru că apărea din când în când fără să aibă 
scrisă vreo oră alături. În plus, putea fi un substantiv 
comun sau un diminutiv feminin: Pitti.! 

Uşa se deschise larg tocmai când Soneri ridica privirea 
din pagina pe care înşira toate personajele, parcă vrând să 
găsească în lista aceea dezlegarea unui joc de enigmistică. 
Apăru Juvara, gâfâind chiar dacă străbătuse doar puţinii 
metri care despărţeau biroul său de al comisarului. 

— A venit un călugăr, anunţă el împleticindu-se în silabe, 
un franciscan de la Sant'Uldarico... 

— Şi ne-a urat de bine? şopti Soneri în pauza prea lungă 
pe care şi-o luase inspectorul ca să-şi recapete suflul. 

— Nu, a lăsat asta, îl lămuri celălalt aşezând pe birou un 
pachet de hârtie în interiorul căruia se întrezărea o lamă. 


1 „Picţi”, popor antic care a trăit pe teritoriul Scoției de azi (n. trad.). 
e 34 


Comisarul studie obiectul fără să-l atingă, ca şi cum ar fi 
avut în faţă o insectă şi încerca să-şi dea seama de unde s- 
o apuce. Apoi, cu vârful degetelor, desfăcu hârtia până 
izbuti să vadă ce conţinea. Era un cuţit ciudat, lung şi 
subţire, cu două tăişuri şi un mâner de lemn destul de 
grosolan. Îl mai studie câteva clipe, mişcând capul ca să-i 
observe detaliile în loc să-l ia în mână şi să-l întoarcă pe 
toate feţele. Tot memoria îi sări în ajutor. Îşi amintea 
foarte bine unde mai văzuse lama aceea criminală: era 
aceeaşi pe care o foloseau norcinii? să taie porcul în 
perioada aceea din an. Ridică o privire absentă spre chipul 
nesigur al lui Juvara. Prin minte îi treceau scene petrecute 
cu mulţi ani înainte, ierni geroase, cu chiciură pe copaci, şi 
bătătura unde porcul se mai bucura neştiutor de ultimele 
clipe de veselă libertate, scăpat în sfârşit din cocină. 

Apoi totul se întâmpla în câteva secunde chinuitoare, 
după ce bunicile grijulii le porunceau copiilor să plece de- 
acolo ca să-i ferească de cruzimea morţii. Celor mici, 
aşadar, le rămâneau ascunse misterele vieţii şi ale morţii: 
împerecherea taurului şi sacrificarea porcului. Dar el 
privise oricum, printre obloane. Primul norcin care apucă 
animalul de gât cu un cârlig şi-l imobilizează cu o forţă 
teribilă, al doilea care-i strecoară lama sub picior, animalul 
care urlă... Mai mult decât orice, în minte îi răsuna ţipătul 
acela disperat şi sfâşietor, de răzvrătire. 

ll trezi la realitate un semn timid al lui Juvara, căruia îi 
răspunse tot printr-un semn, cerându-şi scuze. 

— Călugărul a zis că l-a adus cineva de dimineaţă, la 
răsărit, pe la şase, îl informă inspectorul. 

— S-a prezentat în biserică cu un cuţit? 

— S-a spovedit, şi, apoi, înainte să plece, şi-a cerut 
iertare şi l-a atenţionat pe fratele Fiorenzo că i-a lăsat un 
pachet. 

— Călugărul mai e aici? întrebă comisarul. 

— Da, l-am rugat să mai rămână pentru că mă gândeam 
că vreţi să staţi de vorbă cu el. Dar vă previn că n-o să 


Locuitorii oraşului Norcia, din Umbria, măcelari şi mezelari experţi, 
care şi-au fondat propria breaslă în 1615; măcelar ambulant (n. trad.). 


e 35» 


spună multe... 

— Zi-i să intre, îi porunci Soneri şi îi aruncă o privire 
recunoscătoare. 

Fratele Fiorenzo avea un aer modest. Era întruchiparea 
rigorii franciscane. 

— Comisare, înţeleg ce-mi cereti, începu el pe un glas 
antrenat prin cântări şi predici, dar ştiţi care este datoria 
unui duhovnic... 

— Ştiu, ştiu, răspunse Soneri, dar sper că şi 
dumneavoastră înţelegeţi că, fiind vorba despre o crimă... 

Fratele Fiorenzo oftă şi o dădu pe spiritualitate: 

— Răul se află mereu printre noi. 

Comisarul intui că avea de-a face cu un individ care nu 
se lasă cu una, cu două. Simţi că se enervează, ca un taur 
care se repede spre capă dar n-o nimereşte niciodată. 

— Era bărbat sau femeie? 

Din nou un oftat, care de data asta i se păru de 
nerăbdare. 

— Femeie. 

— Aţi văzut-o la faţă? 

— Şi dacă aş fi vrut să mă uit la ea n-aş fi văzut cine ştie 
ce din pricina întunericului. Era ora şase, de-abia 
deschisesem uşa laterală a bisericii şi mă aşezasem în 
confesional. Noi ne trezim mereu foarte devreme. În nava 
laterală era aproape beznă, singura lumină venea de la 
cele patru lumânări aprinse sub statuia Sfântului Uldarico. 
Am auzit că se deschide uşa şi se apropie cineva. Mi-am 
dat seama că e vorba despre o femeie numai când a 
început să vorbească. 

— Înţeleg că nu-mi puteţi spune ce v-a mărturisit, dar 
îmi puteţi face un rezumat în linii mari? 

— Şi-a cerut iertare pentru greşelile ei. Părintele paroh 
şi-a exprimat în numele nostru, al tuturor, bucuria pe care 
o simte când o persoană e eliberată de păcate. Dumnezeu 
i-a atins inima şi de-acum încolo va trăi altfel. 

— Când v-a spus despre cuţit? 

— La sfârşitul spovedaniei. l-am dat iertarea, am 
binecuvântat-o şi am sfătuit-o să se roage. Pe urmă am 


e 36 - 


rămas câteva clipe în tăcere şi i-am auzit suspinele. A şi 
plâns în şoaptă. 

— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Mi-a şoptit că la baza confesionalului o să găsesc un 
pachet, fără să-mi spună nimic despre conţinut. Dar m-a 
rugat să aştept câteva clipe înainte să mă duc să-l iau. 
Atunci am înţeles că voia să-i dau un răgaz să plece. O 
rugăminte inutilă, pentru că eu din confesional ies abia pe 
la ora nouă, când îmi preia locul un frate. Aştept în 
întuneric să vină şi alţii să se spovedească. Iar între timp 
mă rog. 

— Dar atunci aţi ieşit. 

— Am aşteptat mai mult decât ar fi fost necesar. Apoi 
mi-a fost teamă ca nu cumva să se împiedice cineva de 
pachet. Atunci am ieşit şi l-am găsit. Era prins cu scoci, iar 
când l-am deschis am înţeles tot. 

— Aţi făcut legătura cu spovedania? 

— Vă las pe dumneavoastră să trageţi concluziile. 

Soneri îl privi iritat, dar cu admiraţie: chiar era un 
individ care se lăsa greu, genul de om care reuşea să te 
scoată din minţi. 

— O cunoşteaţi pe Ghitta? 

— Foarte bine, răspunse fratele Fiorenzo. Venea des pe 
la noi pentru că spunea că suntem singurul lucru care a 
rămas la fel după atâtea schimbări. Era puţin dezorientată, 
dar proasta ei dispoziţie era pricinuită în mare măsură de 
pensiunea care mergea prost. 

— E adevărat, s-a schimbat totul, constată comisarul. 
Mulţi străini... Oameni veniţi din afară. Imi închipui că 
bisericile sunt goale. 

— Dacă sunt goale, asta nu e vina străinilor, sublinie 
călugărul, ci e vina cui pune centrul vieţii sale în afara 
propriei persoane. Răul nu are altă explicaţie. Ghitta, de 
exemplu... 

Soneri întrezări o portiţă de atac şi se aruncă: 

— Credeţi că la mijloc e pofta de înavuţire? 

— Comisare, ştiţi mai bine decât mine care sunt 
mobilurile infracţiunilor. Faptul că-mi puneţi o astfel de 


e 37 œ 


întrebare îmi arată că aveţi obiective ascunse. 

Era adevărat: încerca să obţină cât mai multe informaţii 
de la călugăr, dar nu îndrăznea să formuleze întrebările în 
mod deschis, de teamă să nu-l piardă. 

— Obiectivul meu e unul singur: să găsesc ucigaşul. Sau 
ucigaşa, dacă femeia care a venit la dumneavoastră... 

Călugărul îşi răsfrânse buzele, cu expresia unuia care 
cade pe gânduri. 

— Nu sunt poliţist, dar din cât cunosc eu sufletele 
oamenilor pot să spun că mi s-a părut că e sinceră. Şi apoi, 
adăugă el cu o uşoară ironie în glas, mie mi se destăinuie 
toţi. 

Soneri zâmbi. 

— S-a acuzat în mod explicit? 

— Nu. Mi-a vorbit despre răspundere, dar la modul 
generic. 

În faţă i se deschidea o cale de a ieşi din fundătură, dar 
călugărul părea de neclintit în tranşeele lui de reticenţă 
justificată. Ar fi preferat să aibă de-a face cu un neisprăvit 
mincinos. Mută privirea pe cuţit: măcar găsise, poate, 
arma crimei. 

— Câtă lume vine să se spovedească la răsărit? întrebă 
în cele din urmă. 

— Foarte puţini. De cele mai multe ori îmi petrec timpul 
în rugăciune. În unele dimineţi mai aud că intră cineva, 
dar nu îngenunchează în faţa grilajului, îmi dau seama că 
se învârte printre bănci în lumina slabă până când 
geamătul lemnului mă anunţă că s-a aşezat şi el să se 
roage. Sau aud o monedă căzând în cutiuţa de metal cu 
lumânări şi când ies descopăr o flăcăruie în plus sub 
statuia Sfântului Uldarico. De exemplu, azi-dimineaţă, 
adăugă călugărul după o pauză care făcu aceste ultime 
cuvinte să pară că n-au nicio legătură cu restul. 

Comisarul nu putu să nu întrebe: 

— Azi-dimineaţă cineva a aprins o lumânare? 

— Două lumânări, răspunse fratele Fiorenzo ridicând tot 
atâtea degete, un lucru care se petrece rar. Într-atât încât 
a doua oară când am auzit moneda căzând în cutiuţa de 


e 38 - 


metal, chiar dacă în mod normal nu fac asta niciodată, am 
dat perdeaua la o parte şi m-am uitat într-acolo. 

— Ce aţi văzut? îl presă Soneri cu un sentiment de 
urgenţă. 

— Din păcate - puţin, din pricina întunericului. Mi s-a 
părut că e un bărbat de statură medie, îmbrăcat elegant. 
L-am văzut din spate când ieşea. 

— Cât a stat în biserică? 

— Dacă am numărat bine de câte ori s-a deschis şi s-a 
închis uşa, a rămas ceva timp acolo. La început nu mi s-a 
părut nimic neobişnuit, sunt tot felul de bătrâni care vin să 
se roage dimineaţa devreme pentru că dorm puţine ceasuri 
peste noapte. Mi-au stârnit curiozitatea monedele acelea: 
două candele într-o singură dimineaţă... 

— Părinte, faceţi-mi un serviciu: de-acum încolo uitaţi-vă 
cine intră în biserică. 

Călugărul încuviinţă şi plecă fruntea, de parcă i s-ar fi 
reproşat ceva. Apoi, cu un gest amplu, făcu o mânecă a 
tunicii să alunece în sus, scoțând la iveală o încheietură 
albă şi păroasă pe care, strălucitor şi parcă nepotrivit, se 
zărea un ceas de metal. Apoi schiţă o jumătate de 
plecăciune de umil slujitor şi ieşi în linişte din încăpere. 
Soneri şi Juvara se uitară unul la altul împărtăşindu-şi 
sentimentul de neputinţă pe care-l simţiseră înaintea 
fratelui. Şi pe care-l simțeau deja faţă de crimă. Indispus 
de gânduri fără scăpare, comisarul se ridică brusc şi ieşi. 
După ce străbătu câteva sute de metri îi sună telefonul 
mobil, iar când se opri să răspundă îşi dădu seama că se 
îndrepta spre Via Saffi. 

— Ai descoperit ceva în bordelul ăla? întrebă Angela pe 
un ton brutal. 

— Nu e un bordel. 

— Măcar în sens metaforic este. 

— Ei, asta da, recunoscu Soneri. 

Ajunsese în faţa numărului 35, vedea clădirea în care se 
afla pensiunea, iar în jurul ei erau numai străini - mai ales 
arabi şi negri. De la vitrina barului îl privea un pakistanez 
care purta pe cap o căciulă căzăcească de culoarea cafelei 


e 39 œ 


cu lapte. Numai din când în când mai trecea pe bicicletă 
câte un bătrân, având aerul unui supravieţuitor. 

— Numai străini, bombăni Soneri pentru sine. 

— Oraşul s-a schimbat, comisare, îl îngână Angela pe un 
ton profesoral. N-ai mai trecut prin cartierul ăsta de prea 
mult timp, iar când treci dai prea multă importanţă 
amintirilor. 

— Mă sprijin pe ele, ca toată lumea. Dacă nu, ce mai 
rămâne? 

— Speram să te consoleze prezentul nostru... oftă ea cu 
amărăciune. Oricum, să ştii că tot ce păstrezi cu gelozie în 
sipetul tău miroase a falsitate, ca o lucrare prost 
restaurată. 

— Nu suporţi faptul că am avut o altă viaţă înainte să te 
cunosc. Ar fi trebuit să mă prinzi tânăr... 

— Ai putea şi să-l interpretezi drept un semn de 
afecţiune. 

— Bine, dar lasă-mi loc de mişcare. Sunt un anarhist şi 
un vagabond, la fel ca toţi cei care locuiau pe străduţele 
astea. Ca şi tine, de altfel. 

— Suntem făcuţi unul pentru celălalt, râse Angela ironic, 
dar îmbunată de comparaţie. Ne petrecem timpul 
amuşinându-ne urmele în speranţa că o să ne mai întâlnim 
din când în când. Dar nu-ți face iluzii în privinţa 
amintirilor: par frumoase pentru că sunt îndepărtate. Ştii 
jugurile pentru vite care se atârnă pe pereţi? Sunt 
strălucitoare şi proaspăt lăcuite, dar înainte să devină 
piese de colecţie duhneau şi erau murdare de balegă. 

— Mai bine balega decât sterilitatea aseptică pe care o 
văd în jur. Măcar balega fertilizează. 

— Voiam doar să-ţi spun să nu neglijezi varianta ca 
Ghitta să nu fi fost un personaj întru totul curat. 

— Am învăţat că nimeni pe lumea asta nu e întru totul 
curat, inclusiv noi doi. E o chestiune de moment. lar noi 
jucăm de fiecare dată roluri diferite. 

— Acum ţie îţi revine cel de anchetator, dar mi se pare 
că ai nevoie de o lecţie de geografie despre centrul vechi, 
i-o tăie Angela. 


e 40 - 


— Diseară o să faci pe profesoara. La vârsta mea e 
ruşinos să iau lecţii particulare, deci mai bine pe întuneric, 
când se lasă ceata. 

Când închise apelul, se întoarse şi îşi dădu seama că 
pakistanezul încă se uita la el de după geamul localului, 
aşa că împinse uşa şi intră. În bar plutea miros de tămâie 
şi câteva beţişoare parfumate ardeau încet, răspândindu-şi 
aroma. În mijlocul încăperii, câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în 
uniformă de chelner sporovăiau în limba lor guturală. 

— O cunoşteaţi pe Ghitta? îl întrebă imediat comisarul 
pe manager. 

— Bătrână, mică şi slabă, locuieşte la 35? întrebă la 
rândul lui pakistanezul privindu-şi ţigara cu un fel de 
admiraţie, lucru care îl făcu pe Soneri, din pricina 
deformării profesionale, să aibă senzaţia că o confundase 
cu un cui. 

— Ea e, răspunse. 

— Dădea camere cu chirie, da’ nu nouă, străinilor, 
declară celălalt pe un ton sever. 

— Ieri aţi văzut-o? 

— Devreme, dimineaţa, când a plecat la cumpărături. 
Apoi n-am mai zărit-o. 

— De obicei ieşea la răsărit şi după-amiaza? 

— În fiecare zi. Parcă-i plăcea să se plimbe numai pe 
întuneric. 

— De aici se vede tot, susură Soneri imaginându-şi zile 
întregi petrecute în faţa vitrinei, cu ceața care parcă se 
lovea de ea. 

— În Anglia am fost portar la hotel, se justifică bărbatul. 

— leri după-amiază aţi observat vreun chip nou? 
Persoane pe care să nu le mai fi văzut... 

Celălalt îl fixă cu ochii lui negri şi lucioşi pe care parcă 
aluneca o peliculă de apă. După aceea se răsuci spre 
tejgheaua unde stătea soţia lui şi vorbiră în limba lor. 
Tonul lui era poruncitor. 

— Pe la prânz am văzut ieşind un bărbat, declară el. 

După o scurtă pauză, adăugă cu un zâmbet maliţios: 

— Şi era singur. 


e 41» 


Soneri înţelese că pakistanezul ştia de cuplurile care 
veneau acolo. Tocmai din cauza asta un individ holtei i se 
păruse ciudat. 

— Vă amintiţi cum era îmbrăcat? Cum arăta? întrebă 
comisarul. 

— Era destul de înalt, purta un palton închis la culoare, 
până sub genunchi, şi avea gulerul ridicat. Purta şi pălărie 
şi ochelari. 

— Deci nu i-aţi zărit nicio trăsătură? 

Pakistanezul făcu semn din cap că nu şi lăsă impresia că 
mai voia să adauge ceva. Comisarul ştia să aştepte. Astfel, 
după câteva secunde, Soneri doar făcu semn cu mâna ca 
să-i întrerupă pauza aceea şi se felicită în sinea lui pentru 
cât de bine stăpânea limbajul semnelor. Un cod care 
reunea toate limbile din lume. 

— Nu ştiu dacă e corect şi nu ştiu nici măcar dacă e 
adevărat... se fâstâci pakistanezul. 

— Poftim? întrebă încet, cu blândeţe, Soneri. 

— Am avut impresia că se grăbea. Dar nu mă-ntrebaţi de 
ce, n-aş şti să vă răspund. 

Înţelesese foarte bine. De multe ori oamenii trădează o 
intenţie profundă, numai în aparenţă indescifrabilă. 

— Gras... slab... îl invită comisarul să continue, încă 
vorbind încet. 

— Slab, răspunse bărbatul, măsurându-şi cu privirea 
propriul corp uscat şi puţin cocoşat. 

— O cunoaşteţi şi pe Fernanda Schianchi? 

— Şi ea locuieşte la 35, confirmă pakistanezul, apoi 
adăugă: Iese puţin pentru că merge greu. De două ori pe 
săptămână Aref, marocanul care vinde fructe în Via 
Dalmazia, îi aduce cumpărăturile acasă. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? 

— Ieri după-amiază. A ieşit pe la trei. Cum se apropie 
Crăciunul, m-am gândit că pleacă să cumpere ceva. 

Soneri rămase în tăcere până când cineva din sală urlă 
„Mohamed!” împungând aerul cu gesturi violente ale 
braţelor. Bărbatul îl salută cu un semn şi îi întoarse 
spatele. 


e 42 œ» 


Când ieşi din bar, comisarul se opri să fumeze pe Borgo 
delle Colonne, pe vremuri cea mai „roşie” străduţă din 
oraş. Acum acolo casele de lux, restaurate recent, cu 
intrările lor blindate, alternau cu vechile cocioabe ale 
oamenilor de rând unde, prin contrast, sub porticurile 
întunecoase ridicate la rang de verandă se îngrămădea o 
comunitate gălăgioasă, babilonică. 

— A stabilit medicul legist ora morţii? îl întrebă 
comisarul pe Juvara suflând fumul în telefon. 

Il auzea pe inspector cum atinge tastele computerului 
după ce aşezase receptorul pe birou. 

— Între orele unsprezece şi douăsprezece, răspunse 
colegul său. Ora e confirmată şi de testele pe care le-a 
făcut Nanetti asupra cafelei rămase în ceşti şi a celorlalte 
probe. 

— Pakistanezul de la barul din faţa numărului 35 a văzut 
un bărbat ieşind pe la prânz din casa Ghittei. Nu era 
însoţit şi părea că se grăbeşte. E foarte probabil să fie 
asasinul. 

— Deja e mult, nu? 

— Ştim că e un bărbat care purta palton şi pălărie. Ţi se 
pare mult? 

Juvara  tăcu,  dându-şi seama că  exagerase cu 
optimismul. 

— Saltapico s-a hotărât să autorizeze inspecția în casa 
Schianchi? 

— Hârtiile o să fie gata după-amiază. 

Soneri porni de-a lungul străduţei, simțind asupra lui 
privirea uluită şi circumspectă a arabilor şi negrilor care 
amuţeau când trecea pe lângă ei. Miroseau polițistul din el 
cu aceeaşi precizie pe care o aveau comuniştii cu cincizeci 
de ani înaintea lor. li unea statutul de respinşi. Dar ei nu 
aveau mândrie. Din nou îl asaltă sentimentul de zădărnicie 
a vieţii pe care-l încercase încă din primele ore ale acelei 
anchete. Era convins că pierderea legăturilor cu partea 
aceea de oraş nu fusese o întâmplare, ci o excludere 
inconştientă. Dar uciderea Ghittei îl silise să înfrunte ceea 
ce îndepărtase, iar amintirile care ieşeau acum la 


e 43» 


suprafaţă îl tulburau pentru că se temea să verifice cât de 
inconsistente erau. 

Din pricina ceţii, clopotniţa domului şi turnul 
baptisteriului păreau retezate. Prin perdeaua cenuşie se 
mai iveau din când în când câte o maşină anunţată de 
zgomotul motorului şi câte o bicicletă silenţioasă care îşi 
croia drum spre centru fără să i se mişte pedalele. Soneri 
ajunse să-şi alunge gândurile negre în faţa unei farfurii de 
tortelli cu legume şi a accentului deschis, ba chiar 
dezlânat, al lui Alceste. Localul Milord, încă ancorat 
exagerat de mult în tradiţie, îl reconforta, oprindu-i orice 
fluctuaţie de identitate. 

Nici vinul Bonarda nu izbuti să-l înveselească. Atunci se 
ridică posomorât de la masă şi ieşi salutându-l pe Alceste 
printr-un semn. Nu avea chef să vadă pe nimeni, cu atât 
mai puţin să înfrunte acel du-te-vino agasant de la secţie şi 
miile de cuvinte inutile ale colegilor, care-şi etalau buna 
dispoziţie ca pe o medalie în timpul paradei necontenite de 
şedinţe din biroul şefului de cabinet. Se strecură în birou 
fără să dea atenţie cuiva. Insă odată rămas singur 
descoperi dezolat că nu are niciun fir de la care să înceapă 
ancheta. Avea cadavrul unei bătrâne, un cuţit lăsat în mod 
misterios unui călugăr duhovnic, în întunericul unei 
biserici, la răsărit. Şi un bărbat slab, înalt, fără un chip 
identificabil şi care, spre ora prânzului, ieşise singur, în 
grabă, din casa Ghittei. Restul erau numai iluzii şi 
autosugestie, pornind de la casa aceea unde în tinereţe 
Soneri se bucurase de viaţă, de la aparențele care o 
atinseseră în noaptea de după crimă, când mulţi, neştiind 
ce se întâmplase, încă se apropiau de clădire, supunându- 
se vechilor metehne sau continuându-şi vizitele obişnuite. 

— Juvara! strigă el formând numărul interior. 

lar când inspectorul îşi făcu apariţia, comisarul rămase 
cu privirea câteva secunde în plus la cureaua lui lărgită. 

— Închipuie-ţi cum o să arăţi după Bobotează, la câte 
mese te aşteaptă, şopti el. 

Celălalt nu răspunse pe loc, iar când încercă să se 
justifice, comisarul îl opri poruncitor: 


e 44» 


— Trebuie să adunăm informaţii despre Giuditta 
Tagliavini. 

Dar în clipa în care rosti acele cuvinte îşi dădu seama că 
misiunea aceea avea s-o ducă el însuşi la bun sfârşit. Nu 
ştia să lucreze împreună cu alţii. Asta îi reproşa chestorul 
tot timpul. Cu toate astea, de la o vreme îl lăsau în pace şi 
treptat acceptaseră ideea unui corp străin, legat de poliţie 
numai prin riturile obligatorii ale procedurii investigative. 

— Nanetti examinează cuțitul? îl întrebă apoi pe Juvara. 

— Da. Zice că e o armă care nu se găseşte pe piaţă, cu 
totul neobişnuită. 

— Ştiu, bombăni Sonerii. Cuţite din astea folosesc 
norcinii. „Coradorul”, adăugă ca prin vis, fără să aibă vreo 
dovadă - îi fusese de-ajuns să arunce o privire. 

— Cine? se miră Juvara. 

— „Coradorul” e cel care înjunghie porcul în inimă când 
e vremea să-l sacrifice în bătătură. Aşa se cheamă în 
dialect unul dintre cei doi inşi care se ocupă de asta. 
Celălalt îl prinde de gât cu cârligul, explică pe îndelete 
comisarul, în timp ce inspectorul îl asculta cu un aer uluit, 
ca de copil. 

— Ai mandatul de intrare la Schianchi în casă? 

Juvara se întoarse în biroul lui şi apăru din nou cu o 
coală de hârtie care avea antetul Procuraturii. 

Soneri o studie distrat până când constată că hârtia îi 
sugera unicul drum posibil în după-amiaza aceea cenuşie 
şi întunecată precum starea lui de spirit. 

Străbătu din nou traseul pe care-l urmase Fernanda, iar 
când ajunse în mijlocul curţii se opri să privească împrejur, 
aşa cum făcuse şi bătrâna: era cu adevărat sugestiv, dar 
numai acum pricepea cum de nu băgase niciodată de 
seamă asta. Apoi ieşi în Via Repubblica, iar acolo nu mai fu 
sigur de itinerariul bătrânei. Dar nu se gândi la asta. 
Dispariţia ei avea strânsă legătură cu ce i se întâmplase 
Ghittei. Când ajunse în Via Saffi, afară începea deja să se 
întunece. Pe pasarelă se întâlni cu femeia slavă. 

— Ieri aţi observat un bărbat slab, înalt, cu palton închis 
la culoare? se interesă. Dimineaţa, vreau să spun, mai 


e 45 - 


preciză el. 

Femeia făcu ochii mari şi clătină din cap până murmură: 

— Noi mereu plecat, noi puţin acasă. 

Nu-şi încheie bine fraza că în spatele ei apăru soţul, 
care-i făcu doar un semn din cap, cu un aer de stăpân, iar 
ea se strecură înăuntru cu coada între picioare, ca un 
câine trimis înapoi în cuşcă. Soneri avu pe dată un 
sentiment de antipatie faţă de bărbatul acela şi se 
prezentă fără măcar să întindă mâna. Când celălalt află că 
era poliţist se chinui să afişeze un zâmbet respectuos, care 
nu izbuti să pară decât ipocrit. 

— Noi lucrăm, suntem mereu afară, se scuză bărbatul 
mirosind întrebările care urmau. 

— Vorbesc de ziua de ieri, era duminică. 

Bărbatul păru luat prin surprindere câteva clipe, dar 
apoi îşi recompuse expresia sfidătoare. 

— Când e sărbătoare mergem acasă la rude, îngână cu 
glasul unuia care se teme de autorităţi dar nu se abţine să 
le ia peste picior. 

Soneri îl fixă cu o privire dură, înălţând ţigara cu dinţii. 
l-ar fi plăcut să-l intimideze, dar se gândi că reticenţa 
celuilalt nu era altceva decât un indiciu tăcut. Aşa că se 
dădu înapoi, fără să-l scape din ochi pe bărbatul care se 
retrase timorat. Comisarul rămase singur pe pasarelă până 
ce lumina se stinse. Înainte să hotărască s-o aprindă la loc, 
auzi că sună interfonul Fernandei. Cobori silențios 
treptele, în timp ce în beznă se auzi din nou un ţiuit. Când 
ajunse la uşa clădirii i se păru că aude pe cineva vorbind 
de partea cealaltă, în stradă. Apăsă pe mecanismul de 
deschidere a uşii, ca şi cum ar fi răspuns Fernanda, dar nu 
intră nimeni. Lăsă câteva secunde să treacă înainte să 
deschidă el uşa, dar din Via Saffi nu se strecură înăuntru 
decât o întunecime vaporoasă. O maşină tocmai se 
îndepărta, dispărând după câteva clipe printre fuioarele 
vineţii de ceaţă. 

Oare persoana care sunase se îndepărtase din pricina 
suspiciunii sau primise un avertisment din partea 
albanezului? Sau a unuia dintre pakistanezi? Poate că era 


e 46 - 


aceeaşi persoană care sunase la Ghitta cu o seară înainte 
şi care acum, aflând de moartea ei, se întorsese să stea de 
vorbă cu Fernanda? 

Urcă treptele şi hotări să intre fără să-l aştepte pe 
Nanetti. Criminaliştii îi încredinţaseră un mănunchi de 
chei descoperite în pensiune, iar printre ele trebuia să fie 
şi cea de la uşa vecinei. O găsi după câteva încercări, 
având tot timpul impresia că slavul trage cu urechea. 

Casa doamnei Schianchi îi trezi un sentiment mult 
diferit faţă de cel din casa Ghittei. Nimic nelalocul lui, totul 
se afla într-o ordine sobră, de parcă tocmai s-ar fi făcut 
curăţenie. Sobele fuseseră stinse, siguranţa fusese 
deconectată, gazul fusese oprit - o plecare programată, 
cum aveau loc în tot oraşul cu ocazia sărbătorilor. In 
aparenţă, nimic straniu. Fernanda venise la secţie să 
anunţe dispariţia prietenei ei, apoi luase un taxi sau un 
tren şi plecase. Totul din jurul morţii Ghittei părea normal. 
Numai inima făcută bucățele a unei bătrâne era amănuntul 
neprevăzut din ceea ce ar fi putut părea o moarte altfel 
firească. 

Aprinse luminile şi observă o casă mai mică decât 
Pensiunea Tagliavini, însă mobilierul era aproape identic: 
obiecte sărăcăcioase care-şi doreau să pară pretenţioase. 
Culorile şterse ale pereţilor, oglinzile opace, bibelourile de 
ceramică ale căror lucrături de aur îşi pierduseră luciul, 
perdelele înnegrite, totul părea să fi îmbătrânit odată cu 
Fernanda. Se învârti prin încăperi încercând să intuiască 
secvențele plecării aceleia atent gândite, până când în 
dormitor dădu peste o serie de fotografii aflate pe un fel de 
măsuţă de scris. Una dintre ele o înfăţişa pe Fernanda 
împreună cu Ghitta şi un domn care afişa eleganța afectată 
a unui dandy. Extrase fotografia din ramă, iar pe spate citi: 
„Eu, Ghitta şi Pitti la cinema Astra”. 

Numele Pitti îl găsise şi pe carneţelul Ghittei, dar numai 
acum îşi dădu seama că el trebuie să fi fost individul 
îmbrăcat ca un filfizon pe care-l zărise în Via Saffi în 
noaptea de după crimă. Şi poate că tot el era cel pe care 
fratele Fiorenzo îl observase aprinzând două lumânări la 


e 47» 


biserica  Sant'Uldarico. Fusese poreclit Pitti datorită 
eleganţei, la fel ca palatul cu paradele de la Florenţa. 
Agitaţia care-l cuprinse îl împiedică să audă sunetul 
telefonului de pe partea cealaltă a peretelui, din holul 
Ghittei. Dar nu putea fi Pitti cel care suna, pentru că el era 
deja la curent cu sfârşitul bătrânei. 


e 48 - 


4 


Criminaliştii îl găsiseră aplecat deasupra mesei din 
bucătărie şi cotrobăind printr-un morman de fotografii 
împrăştiate. Ajunseseră la timp să-şi desfăşoare lucrările 
minuţioase fără ca Soneri să rostească vreun cuvânt sau să 
se mişte de la masă. Iar când îl salutară, el se limită să 
facă un gest nedesluşit cu mâna. Numai aria La donna e 
mobile de pe telefonul lui reuşi să-l smulgă din ce făcea. Se 
luptase îndelung cu tastele în încercarea de a găsi o 
sonerie cu un tril anonim, simplu, dar era sigur că un 
sunet banal nu i-ar fi atras atenţia. Aşa că alesese o arie de 
Verdi, limitându-se ca, din când în când, să schimbe 
motivul muzical. 

— Comisare, sunt gata să-ţi dau o lecţie a-ntâia, izbucni 
Angela jucându-se cu înțelesurile cuvintelor. 

— Acum? îngăimă Soneri cu glas stins. 

— E aproape ora nouă, răspunse ea. Trebuie să fii 
ocupat cu ceva foarte important dacă ai uitat până şi de 
cină. 

— Mă uit la nişte fotografii. 

— Ai vrut să răsfoieşti din nou albumul de la nuntă? 

Comisarul nu răspunse, limitându-se la un oftat în care 
Angela simţi o durere profundă. 

— Comisare, ce-i cu tine? Ancheta asta te otrăveşte pur 
şi simplu. 

— Mă sileşte să-mi amintesc, murmură Soneri. Şi să mă 
răfuiesc cu ceea ce sunt. 

— Un anchetator strălucit, încercă să-l domolească 
Angela. 

— De la un anumit punct al vieţii încolo nu facem decât 
să încercăm să umplem golul care ni se cască în faţă. 
Pentru asta proiectăm, ne stabilim puncte de sosire, 
alergăm ca să ajungem la ele. Dar în pauzele dintre 
alergări ne chinuie convingerea implacabilă că totul e 
inutil. Mi se par ridicoli până şi ucigaşii, cu obsesia lor de 
a ieşi în evidenţă. Dac-ar şti ei... 

e 49 œ 


— Ce-ai văzut în fotografiile alea? întrebă Angela intuind 
că ele îi descătuşaseră proasta dispoziţie. 

— Pe Ada în braţele altcuiva. 

— Gelozie tardivă? insinuă ea. 

Dar era conştientă că întrebarea era stupidă. 

— Nici vorbă! Mă deranjează că nu ştiam nimic. Nu mă 
interesează că a mai existat un bărbat, ci că mi-a ascuns 
asta şi că am avut o convingere greşită în tot acest timp. 
Pricepi? Până şi amintirea lucrurilor pe care le-am trăit se 
destramă. Amintirea Adei, amintirea oraşului ăstuia pe 
care-l credeam ca odinioară... 

Rămaseră amândoi în tăcere câteva clipe, iar comisarul 
înţelese din absenţa cuvintelor că Angela îi împărtăşea 
întru totul sentimentele. În astfel de momente se simțeau 
mai apropiaţi. Apoi ieşi din nou la suprafaţă firea lor 
diferită: 

— Te cufunzi prea adânc în melancoliile tale. Nu-mi plac 
bărbaţii fără caracter. E mai uşor să te laşi dus de curent 
decât să lupţi să rămâi la suprafaţă. lar ţie îţi plac 
misiunile dificile, nu-i aşa? 

Soneri pufni. 

— Fiecare lucru din ancheta asta mă aruncă în trecutul 
meu. Şi ştii foarte bine că e imposibil să te pui cu timpul. 

— Atunci află mai repede cine a ucis-o pe bătrână ca să 
te ţii la distanţă de nostalgie. 

— Nu, trebuie să merg încet, din aproape-n aproape 
doare mai puţin. 

— Ne vedem în faţa pensiunii? propuse Angela. 

Comisarul se uită intens pe fereastra care dădea în Via 
Saffi şi răspunse: 

— În regulă, mi se pare că e destulă ceaţă. 

Puțin mai târziu, păşeau unul lângă altul, de 
nerecunoscut în întunericul îngust al străduţelor. Întâlneau 
trecători răzleţi înfofoliţi în paltoane acoperite de brumă. 
Fu un traseu foarte asemănător cu trezirea dintr-un vis. O 
plimbare printr-un cimitir al amintirilor. 

— Te-ai prins cine era bărbatul din fotografia cu Ada? 
întrebă Angela. 


e 50 - 


— Nu. Poate că era doar un alt oaspete al pensiunii. 

Continuară până în locul unde fusese odată clubul 
Borgorosso şi care acum era ocupat de o parcare. 

— Acolo se bea cea mai bună Malvasia di Parma veche, 
şopti el cu glasul cuiva care evocă amintirea unei persoane 
dispărute. 

— Dar burta de vită? Busecca noastră iubită? adăugă 
Angela. 

Străduţele erau cufundate în ceaţă şi dezvăluiau rând pe 
rând intrările clădirilor, ca pe nişte ouă dezvelite din hârtia 
cenuşie a unui ziar vechi. Mai în faţă până şi mecanicul 
Tirelli, care repara biciclete şi fusese locotenent al lui 
Gianni Motta, îşi părăsise locul, ocupat acum de un fast- 
food chinezesc. „Tirelli papă strugurii şi scoate pe dos 
cojilii”, îşi râdeau de el studenţii. 

— A dispărut şi Maren, brutarul, îl informă Angela 
trăgându-l uşor de braţ. În locul lui e un magazin de 
telefoane mobile. 

Cele două magazine străluceau cu o lumină aseptică 
printre scânteieri colorate. Angela şi Soneri grăbiră pasul 
de parcă s-ar fi grăbit să observe schimbarea: ea s-o arate, 
el s-o înţeleagă. 

— Să nu-mi spui că nu ţi-ai dat seama, comentă ea. 

— N-am mai trecut de mult timp pe-aici. Am evitat 
locurile astea, poate pentru că mi-era teamă să văd ce văd 
acum, răspunse comisarul oprindu-se în faţa unui grilaj 
ruginit, deasupra căruia încă se putea citi: „Peppino - bun 
de te lingi pe degete”. 

În clipa aceea briza amestecă ceața printre case. Mai în 
faţă, invizibil, un local arăbesc îşi răspândea muzica plină 
de vibrații asemenea unui muezin care-i cheamă pe 
credincioşi la rugăciune. Soneri îşi imagină că ceața e nisip 
din deşert şi că străduţele înguste fac parte dintr-o casbah. 
Şi că ei sunt turişti care s-au rătăcit şi nu mai ştiu încotro 
s-o apuce, nişte mici Ulise fără o Itaca a lor. 

Din întuneric răzbătu până la ei dangătul liniştitor al 
clopotului din dom. 

— Măcar ăsta a rămas la locul lui, bombăni comisarul. 


e 51 œ» 


— Oraşele sunt ca nişte copii: se schimbă de la an la an, 
iar dacă o vreme nu le mai vizitezi nu le mai recunoşti 
după aceea. Însă câte ceva tot rămâne la fel, zise Angela. 

Străbătură Borgo Gazzola rămânând lipiţi unul de 
celălalt pe mijlocul străzii. De la ferestre, candele roşii 
străpungeau ceața cu flacăra lor tremurată, iar în prag 
aşteptau prostituate cu priviri indiferente şi obraznice. El 
îşi aminti de „turul curvelor”, botezul goliardic pe care-l 
primeau toţi nou-veniţii la universitate. 

— Nu degeaba e cea mai veche meserie din lume, 
filosofă Angela, făcând aluzie la cât de neschimbată 
rămăsese strada. 

Acum el se grăbea mai mult. Voia să vadă, să se cufunde 
cu toate fiinţa şi să deseneze din nou geografia acelui 
cartier unde odinioară fusese fericit şi unde nu-şi mai 
dorise să se întoarcă. Regăsi cu plăcere locul bărbierului 
Bettati de pe Borgo del Naviglio. Nici frizeria nu se 
schimbase: grilajul cu ochiuri largi lăsa să se vadă aceeaşi 
uşă de fier cu clanţă cu înflorituri, chiuvetele îngălbenite, 
scaunele cu pedală şi cele cu şezut de trestie. Cine ştie 
dacă nu cumva în cămară mai existau încă scaunul înalt 
pentru copii şi calendarele cu balerine goale pentru adulţi? 

— N-a mai rămas decât el, îl luă prin surprindere glasul 
Angelei, în timp ce comisarul şi-l imagina pe Bettati 
aranjând bărbile negre ale unor imami şi tăind părul de 
culoarea corbului al unor chinezi. 

Din nou, Angela îl smulse din gândurile melancolice: 

— Comisare, totul curge, nu mai ţii minte? 

Soneri zâmbi cu amărăciune. 

— Adormi copil şi te trezeşti deja bătrân: ce se întâmplă 
între cele două momente e numai un vis febril care se 
risipeşte cu iuţeală. 

Apoi, cu una dintre mişcările lui bruşte, plecă salutând-o 
şi trimiţându-i un sărut cu mâna. 

Străbătu Via Saffi în grabă, ca unul care fuge de un 
pericol închipuit şi, din pricina asta, ubicuu. Încetini numai 
când ajunse în faţa numărului 35 ca să arunce un ochi spre 
localul pakistanezilor, ticsit de oameni, unii purtând 


e 52 œ» 


caftan. Numai umbre prin vitrina aburită, siluete 
caleidoscopice ale unei umanităţi calde, vii şi gălăgioase. 
După aceea porni mai departe, încredinţându-se din nou 
calmului străzii unde ceața se întorsese şi nu dădea 
impresia că ar vrea să mai plece. 

În Piazzale dei Servi hotărî să schimbe direcţia şi să se 
întoarcă spre Pensiunea Tagliavini. Simţea atracţia pe care 
o exercitase şi asupra celorlalţi, mulţi, care-i călcaseră 
pragul şi continuau să orbiteze în jurul ei, în tăcere, 
noaptea. 

Instinctul se activase mai rapid decât raţiunea. Abia 
după câteva clipe conştientiză sentimentul de urgenţă 
care-l cuprinsese. Având încă în ochi umbrele zărite 
dincolo de geamul pakistanezilor, distinse o alta care 
traversa întunericul. O umbră în care întrevăzu preţ de o 
clipă un fel de sclipire, numai o uşoară, timidă şi extrem de 
scurtă reflexie apărută din profunzimea opacă a ceţii. 

Grăbi pasul spre locul unde era mai multă lumină şi în 
capăt, estompat dar perceptibil, îl văzu: Pitti. Eleganţa lui 
ieşea în evidenţă. lată şi sclipirea aceea, pe care acum o 
distingea mai limpede şi mai puternic, ca un semnal de 
avertizare. Grăbi şi mai mult pasul, trecând prin faţa 
numărului 35, unde ceața era mai groasă, şi vederea i se 
împăienjeni. Stâlpii de iluminat de pe stradă păreau să 
aprindă o sferă de abur în jurul lor, reuşind să mângâie 
piatra cubică şi pereţii caselor cale de numai câţiva metri. 
Se avântă înainte ca un rugbist, simțind că celălalt e foarte 
aproape, dar nu reuşi decât să se afunde în vidul întunecat 
de lângă punctul de întâlnire al mai multor străzi, faţă în 
faţă cu vechea măcelărie. Gâfâind din pricina alergăturii, 
auzi cum o maşină demarează cu un huruit înfundat. După 
câteva clipe se aprinseră şi farurile, dar de-acum se 
îndepărtase suficient încât să-şi ascundă numărul de 
înmatriculare. 

Se opri blestemând. Luă din nou la pas Via Saffi, în timp 
ce pakistanezul cobora grilajul în larma clienţilor care-şi 
luau rămas-bun. Era unul dintre semnalele care anunţa 
începutul nopţii. Soneri îşi imagină că după obloanele 


e 53» 


caselor înşiruite mulţi bătrâni insomniaci se perpelesc în 
paturi şi măsoară trecerea ceasurilor, urmărind în zadar 
somnul şi spectrul unui vis. Se opri din nou în mijlocul 
străzii, îşi aprinse o ţigară de foi toscană şi hotări să urce 
la Ghitta. Noaptea aceea tăcută, care parcă plutea pe 
aburi, îi făcea rău. 

Se postă lângă fereastra care dădea spre Via Saffi. Se 
vedeau vreo douăzeci de metri de stradă, acum, că ceața 
se liniştise şi parcă începuse să decanteze, limpezindu-se 
puţin câte puţin. Se simţea ca un voyeur, aşa cum îl 
caracteriza deseori Angela. Dar nu găsea nimic rău în asta, 
chiar dacă ştia că nu o face doar în virtutea meseriei. [i 
plăcea să-şi imagineze, aşa cum încerca să facă acum cu 
puţinii trecători. Şi poate că imaginându-şi viaţa din jurul 
pensiunii reuşea să descopere o fărâmă de indiciu. 

Intr-una dintre camere scârţâi o bucată de lemn, în 
aparenta nemişcare, viaţa continua să dea câte un impuls 
materiei neliniştite. Lemnul de nuc sau de cireş al 
dulapurilor, frasinul tăbliilor de la pat - ele continuau să 
trăiască după moartea dată de secure şi rindea, măsurând 
clima şi anotimpurile prin încordări bruşte. Soneri se 
ridică şi străbătu coridorul. Scârţâitul se auzise din 
camerele dinspre bucătărie. Deschise uşa uneia dintre ele: 
avea un pat cu cadru de fier şi un dulap lăcuit. Cealaltă era 
ocupată de Elvira Cadoppi. Observă o comodă din lemn de 
cireş şi îi atribui pe dată zgomotul pe care-l auzise. Dar 
câteva clipe mai târziu privirea îi căzu pe valiza pe care o 
cântărise cu o seară înainte. Îşi amintea că în raportul 
criminalistic îi fusese menţionat conţinutul: haine, mici 
obiecte pentru machiaj şi o pereche de încălțări de iarnă. 
Dar acum valiza era goală, la fel ca sertarele dulapului. 

Se întoarse la fereastră şi din nou în faţa ochilor îi apăru 
scena imobilă a străzii, întreruptă din când în când de câte 
un biciclist solitar. După câteva minute desluşi zgomot de 
tocuri, chiar înainte să zărească silueta Elvirei. lar când o 
văzu limpede, după ce ea se apropiase deja la câţiva paşi 
de uşa de la intrarea în clădire, îşi dădu seama că are cu 
sine o valiză asemănătoare celei din cameră. Aşteptă să 


e 54» 


urce treptele, iar în clipa când ea vâri cheia în uşă şi 
deschise, el aprinse lumina. 

Femeia nu păru luată prin surprindere, ci mai degrabă 
iritată. 

— Mai bine vă luaţi o cameră, o să staţi mai comod, 
comentă ea străduindu-se să pară ironică. 

— Eu n-am atâtea bagaje. 

Elvira mută privirea la valiza pe care o ţinea, iar preţ de 
o clipă comisarul îi zări pe chip o foarte uşoară jenă. 

— Noi, fetele, ne schimbăm des, se justifică ea. 

— Mi-aţi zis că staţi aici numai o zi pe săptămână. 

— În perioada Crăciunului ni se cere să lucrăm mult mai 
mult. 

— Acolo e o valiză goală, reluă Soneri, insistent, dar ieri 
era plină... 

În privirea Elvirei străfulgeră o urmă de ostilitate pe 
care zâmbetul ei strâmb încerca s-o disimuleze. 

— Am dus hainele la spălătorie şi aici am schimburile, 
explică şi ridică valiza. 

Apoi, ca să încheie discuţia, trecu prin faţa comisarului 
şi intră în cameră. Dar tocmai gestul acela îl deranjă pe 
Soneri, care-l interpretă drept un soi de fugă. 

Veni în prag şi observă că valizele erau identice. 

— Până la urmă o să vă încurcaţi... o avertiză cu glas 
încet, blând. 

Elvira rămase ca năucă, dar numai un moment. 

— Le-am luat din magazinul unde lucrez. Erau ultimele 
din stoc şi le dădeau ieftin. Sunt de firmă, ştiţi? se grăbi ea 
să precizeze, având în glas o urgenţă în care comisarul citi 
din nou dorinţa de a încheia subiectul. 

— Înţeleg, un chilipir... Îl cunoaşteţi pe Pitti? 

Din nou, femeia păru să cadă pe gânduri înainte să 
răspundă. Apoi afişă iar un zâmbet forţat. 

— Ăla care se plimbă îmbrăcat ciudat? se prefăcu ea că- 
şi aminteşte anevoie. Ghitta îl cunoştea şi mi-a zis că mai 
dădea pe-aici din când în când. Mi se pare că e un 
homosexual dintre aceia cărora le place să piardă vremea 
prin saloane. 


e 55» 


— Venea des pe-aici? 

— Nu ştiu să vă spun. Ghitta nu-mi povestea chiar tot. 
Dar mi-a vorbit despre el de câteva ori. 

— De bine sau de rău? 

— Zicea că e foarte simpatic şi că ştie multă lume. Poate 
că-i era de folos. 

— Se-nvârte des prin împrejurimi... aruncă Soneri 
momeala. 

Elvira îi întoarse o privire fixă şi prevăzătoare care 
ascundea faptul că aşteaptă o mutare din partea lui. Părea 
un pugilist aflat în faţa adversarului. Dar comisarul se 
pomeni rămas fără întrebări şi nu zise nimic, scrutând-o la 
rândul lui cu privirea. 

— Dacă nu mai vreţi să mă-ntrebaţi nimic, eu mă duc să 
mă odihnesc, hotărî în cele din urmă femeia, cu o sclipire 
victorioasă în ochi. 

Apoi făcu doi paşi înapoi şi închise uşa, în vreme ce 
Soneri se uita încă la cele două valize identice sprijinite de 
perete. 

Proasta dispoziţie care-l cuprinse pe dată îl făcu să iasă 
din clădire. Îşi aprinse o toscană şi porni pe străduţe, 
descriind traseul unui ac care trece prin ochiurile ţesăturii. 
Auzea cum clopotul domului bate la fiecare sfert de oră şii 
se părea că de fiecare dată se află la aceeaşi distanţă de el. 
Se opri în punctul unde Via Corso Corsi se uneşte cu Via 
Saffi. În depărtare auzea un fel de scârţâit. Ascultă 
zgomotul acela apropiindu-se până zări un bărbat cocoşat 
şi înfofolit într-o învălmăşeală voluminoasă de paltoane şi 
care împingea un cărucior de supermarket plin cu fleacuri. 
Scârţâitul era provocat de roţile neunse, iar vaietul acela 
părea un fel de avertisment, asemenea clopoţelului celor 
care transportau cadavrele pe timp de ciumă. Soneri se 
pomeni faţă în faţă cu un individ urâţit de efortul de a trăi, 
dar prin barba lungă şi părul aproape alb care-i cobora 
până la umeri recunoscu un chip familiar. Şi celălalt 
trebuie că avu aceeaşi impresie, pentru că ochii limpezi îi 
străfulgerară. 

— Ciao, Fadiga, îi zise Soneri. 


e 56 - 


Bărbatul înălţă chipul hirsut printre ale cărui umbre 
comisarul distinse un zâmbet firav. Apoi îl văzu dând din 
cap de mai multe ori, scuturând coama albă. 

— Domnu' poliţist, şopti înainte să-şi împingă mai 
departe căruciorul care scârţâia. 

Soneri îl lăsă să se îndepărteze câţiva paşi, iar tocmai 
când se pregătea să-l strige îl văzu făcându-i semn. Îl urmă 
spre Piazzale dei Servi, unde câţiva copaci adăposteau 
maşinile parcate la umbră. Rămase câţiva metri în spatele 
lui până când scârţâitul se stinse şi din întuneric îl auzi pe 
Fadiga chemându-l în şoaptă. li dibui silueta întunecată 
după un gard viu scund de cimişir. Atunci aprinse un 
chibrit şi lumină o ascunzătoare din carton încropită la 
poalele unei magnolii mari. 

— E casa ta? 

— Când nu plouă. Dacă plouă, caut un loc la cămin, dacă 
găsesc. De cele mai multe ori stau treaz toată noaptea în 
pasaj. 

— Ploaie sau nu, un pat ţi-ar fi mai bun. 

— Şi unde să mai găsesc un pat? replică celălalt cu 
scepticism. Cu toţi imigranții ăştia... Nici aici, nici la 
mănăstire. Pe noi, boschetarii, nu ne vor, nu-ți trebuie mult 
să bage cuţitu-n tine. lar afară găseşti italieni care-ţi dau 
foc ca să se distreze. 

— Aici eşti în siguranţă? 

— Nu mai e nimeni sigur de nimic. Da-n locu' ăsta ei nu 
mă văd şi cu abureala care e... Şi pentru că... încheie 
bărbatul  atingându-şi de mai multe ori degetele 
arătătoare, făcând aluzie la discuţia lor între patru ochi. 

— De ce ţi-e teamă? 

— Pe Ghitta au curăţat-o, nu? 

Comisarul aprinse o ţigară şi la lumina chibritului zări 
expresia contrariată a lui Fadiga. 

— Cine crezi c-o să ne vadă? întrebă Soneri. 

— Când află că ai vorbit cu poliţia îţi pun în cârcă şi ce 
n-ai făcut. 

Avea dreptate. Se întâmplase de multe ori să crape câte 
unul pentru că se ciripise, dar victima să nu aibă nicio 


e 57» 


legătură cu asta. 

— Cu cuțitul, aşa-i? întrebă bărbatul pe un ton de parcă 
ar fi ştiut deja răspunsul. 

Comisarul încuviinţă în întuneric. 

— Se-nvârtea în nişte cercuri nasoale, comentă el. 

De fapt, trebuia să fie o întrebare, dar fraza îi ieşi ca o 
afirmaţie. 

De data asta Fadiga dădu din cap, dar cu mişcări rapide 
şi scurte. 

— Cartieru' ăsta-i un cerc nasol, declară. 

— Cine mergea să şi-o tragă la Ghitta? întrebă Soneri pe 
nepusă masă. 

— Numele nu le ştiu, da' mutrele unora le-am văzut în 
ziar. Eu trăiesc din ziare, am cărucioru' plin. Mi le înfăşor 
pe picioare când mi-e frig, îmi sunt şi saltea, şi pernă. 
Ziarele sunt uniforma boschetarilor. 

— Ce ziare foloseşti? 

— Ce-mi pică-n mână. Le iau din tomberoanele pentru 
hârtie: reviste, săptămânale... Da' cele mai bune sunt 
cotidianele. Au hârtia cea mai potrivită pentru ce-mi 
trebuie mie. 

— Şi zici că ai văzut în ziar feţele unora dintre cei care 
treceau pe la pensiunea Ghittei? 

— Da. Doar nu le iau numa' ca să mă-ncotoşmănez cu 
ele. Uneori mai arunc un ochi pe ele, chiar dacă-s vechi. 
Timp am destul. 

— Nu-ţi aminteşti pe cine ai recunoscut? 

— Nu mă interesează numele, doar mutrele. Şi 
majoritatea nu-mi plac. Lumea e feroce, eşti poliţist, ar 
trebui să ştii asta. Iar dacă bagă cineva cuţitu-n tine, în 
fond e răul cel mai mic. Gândeşte-te ce-am păţit eu şi mulţi 
alţii. 

— Ai putea ieşi din viaţa asta. Să te întorci la ea, vreau 
să zic. 

Fadiga clătină din cap. 

— Viaţa asta e o cursă necruțătoare, iar eu am avut 
ghinionu' să mi se spargă un cauciuc. Am încercat să ajung 
din urmă plutonul, da' goneau prea tare. 


e 58 + 


În întuneric, comisarului i se păru că celălalt se 
micşorează şi se ghemuieşte în palton. Fusese cândva unul 
dintre cei mai buni asistenţi de fizică de la Universitate, pe 
vremea când o frecventa Soneri. Apoi soţia îl părăsise, iar 
derapajului psihologic i se adăugase colapsul profesional. 
În cele din urmă alesese să trăiască la marginea lumii, într- 
o singurătate sfidătoare. 

Comisarul fuma cu palma făcută căuş, ascunzând jarul 
cum fac ţăranii la câmp sau soldaţii pe front. În mod 
inconştient, îl cuprinsese şi pe el teama pe care i-o 
comunicase Fadiga, aceea de a fi văzut. 

— Cum mai era Ghitta în ultima vreme? 

— La fel ca tot cartieru' ăsta: schimbată, bombăni omul 
străzii punând o mână pe mânerul căruciorului. 

— Mai închisă în ea? 

— Trecea şi-şi vedea de-ale ei, ca toată lumea. Nu mai 
recunoşti nimic din străduţele astea. Lumea s-a înrăit. Şi 
imigrantii sunt răi, pentru că televizoru’ i-a făcut să creadă 
că aici câinii umblă cu covrigi în coadă şi, când colo, au 
descoperit că asta-i o vrăjeală. Aşa c-au văzut negru în faţa 
ochilor. 

Fadiga oftă, iar în jurul gurii barba i se acoperi de 
picături minuscule. 

— Nu mai recunosc nici casa în care m-am născut şi am 
crescut, de pe Borgo Dalmazia. Au restaurat-o, au refăcut 
closetele şi au transformat atelierele în garaj. Inăuntru 
încă e nevastă-mea care şi-o trage cu altu'. Trec pe-acolo 
noaptea, când dorm toţi, şi cu ajutorul vinului trăiesc un 
vis ancorat pe vecie în prezent. De altfel, la ce m-aş putea 
gândi? Pentru unul ca mine ar fi ridicol să se gândească la 
viitor şi prea dureros să se întoarcă spre trecut. 

— ÎI cunoşti pe Pitti? 

— A, domnişoara aia! Te priveşte cu dispreţ, da’ e mai 
bine să puţi decât să duci o viaţă de slugă. 

— A cui? 

—A multora. Oameni puternici: parlamentari, 
industriaşi, avocaţi... Şi pe ăştia îi ştiu numai după mutre. 
Mulţi mergeau la Ghitta. 


e 59 œ 


Pe Via Saffi se auziră nişte paşi iar Fadiga tăcu, ciulind 
urechile. Apoi zgomotul ritmat se îndepărtă, pierzându-se 
printre grădinile întunecate ale blocurilor. 

— Ce lucrează? 

— Ţi-am zis: linge lumea-n fund. Şi încă ceva pe lângă. 
Da' ce poliţist mai eşti şi tu dacă nu ştii chestiile astea? 

— Am fost plecat mulţi ani. Şi nici eu n-am vreo mare 
tragere de inimă să-mi amintesc. 

Îl văzu încuviinţând din cap şi scuturându-se uşor în 
umbră, până când roţile căruciorului scoaseră un scârţâit. 

— Exact. Dar la Ghitta ai fost şi tu, sigur ştii cum era... 
insistă Fadiga şi se apucă să bea dintr-o sticlă de vin de la 
supermarket ca să lupte împotriva frigului şi a gândurilor 
negre. 

După ce luă înghiţitura, Soneri întrezări o gură cariată, 
cu multe goluri. Se înţelegea că vrea să-şi încheie 
socotelile cu lumea şi caută ajutor în alcool. Iar apoi 
Fadiga zise: 

— Nu era vreo sfântă! 

Soneri îşi aminti de Angela şi de judecăţile ei deloc 
onorante asupra bătrânei. Măsură astfel cât de mult 
puteau amintirile să îndulcească şi să falsifice adevărul. 
Era cu adevărat numai un vis. lar mintea noastră - o 
scamatoare care stăpâneşte la perfecţie jocul de lumini şi 
umbre. 

Se înnegură, simțind cum multe certitudini i se topesc 
într-o hemoragie de gânduri. 

— Nu, nu era vreo sfântă, repetă Soneri încetişor. Dar 
ăsta nu-i un motiv suficient să-i facă cineva inima bucăţi. 

Fadiga păru cutremurat. Poate că preţ de o clipă se 
gândi chiar că la fel ar putea sfârşi şi el. După aceea 
mormăi: 

— Tre’ să fi avut ceva nasol cu ea. 

— Cine putea să aibă ceva cu ea? întrebă comisarul. 

— Nu ştiu, scutură celălalt din cap. Ce se poate şti 
despre oamenii care vin din afară, din case împrejmuite de 
garduri înalte ca nişte chiparoşi şi cu ferestre blindate? 
Ghitta avea de-a face cu oameni bogaţi şi puternici, iar ea 


e 60 - 


nu făcea decât să dea camere în chirie. Cei puternici nu-i 
respectă decât pe cei puternici. Pe ceilalţi îi folosesc. Iar 
când nu mai au nevoie de ei sau devin o povară... Să nu te 
pui niciodată cu bogaţii: e singura lecţie care mi-a rămas 
în minte din perioada când eram comunist. 

Chemarea trecutului îi provocă un nou fior de 
amărăciune lui Soneri, care-l privi pe Fadiga cum 
aranjează cartoanele printre care avea să-şi petreacă 
noaptea. 

— Ar fi putut să închidă şandramaua, să iasă la pensie... 
Nu pricep de ce s-a încăpățânat să facă pe combinatoarea, 
insistă comisarul. 

— Unii nu se resemnează. Trag înainte cu orice preţ şi 
nu-şi dau seama că e inutil să te opui trecerii timpului. Pot 
doar să se conformeze noilor condiţii. Ajung să fie nişte 
pantomimi care se adaptează la un rol de fiecare dată nou 
pe care li-l sugerează timpul, cel mai tiran regizor dintre 
toţi. Ghitta a încercat să rămână în activitate - aia era 
viaţa ei. Dar niciun student, azi, n-ar mai merge la o 
proprietăreasă ca ea. Nu doar pentru că au cu toţii bani, ci 
pentru că le lipseşte smerenia. Şi-apoi, acum, aici nu mai e 
nimeni, casele sunt goale... 

Comisarul trase din ţigara aproape stinsă şi se gândi la 
destinul de supravieţuitor al lui Fadiga. 

— Când găseşti în ziare poza cuiva care mergea la 
Pensiunea Tagliavini pune-o deoparte. Într-una dintre 
nopţile astea o să ne revedem, zise. 

— Mai bine să nu ne vadă nimeni. Aş putea sfârşi ca 
Ghitta. Nu că mi-ar păsa cine ştie ce, da’ de cuțite mi-a fost 
mereu frică. Îţi las paginile alea sub cartoane. O să pară că 
au ajuns acolo din întâmplare. 


e 61l œ» 


5 


Răsăritul semăna cu apusul în învelişul acela de ceaţă, 
iar Soneri avu impresia că, de fapt, nu se culcase. In Via 
Farini aşteptă ca fratele Fiorenzo să deschidă uşa laterală 
a bisericii, care dădea în strada pustie. Dar când intră îşi 
dădu seama că mai multe bătrânici se aşezaseră deja 
printre bănci şi că pe sub ochi îi treceau cu repeziciune 
nişte siluete mici şi negre. Rămase într-un colţ întunecat, 
departe de altar, şi se puse pe aşteptat. Anchetele lui erau 
alcătuite din aşteptări mai mult decât din acţiune. Din 
pricina asta, colegii îi spuneau „chinezu”, chiar dacă 
nimeni nu i-ar fi zis-o în faţă. 

În lumina slabă reuşea să observe aproape toată nava, 
cu băncile şi scaunele din ea. Bătrânicile se apropiau, 
uimitor de sincronizate, într-o tăcere mormântală. Se 
auzeau numai vaietele lemnului de fiecare dată când 
cineva se aşeza sau îngenunchea. Şi se mai auzea bufnetul 
uşii de lângă confesional. 

Când îl zări, avea aceeaşi înfăţişare elegant-excentrică şi 
se deplasa cu pas elastic şi hotărât, atingând uşor scaunele 
şi băncile. Comisarul se retrase în spatele unei coloane. 
După ce mătură rapid interiorul cu priviri care trădau un 
soi de nelinişte, Pitti se aşeză, continuând să rotească 
nervos ochii. Îşi scosese melonul acela neobişnuit, iar 
acum i se vedea ţeasta aproape pleşuvă, acoperită în 
creştet cu un strat subţire de firişoare lipsite de viaţă. 
Stătea în mijlocul navei, în rândurile de bănci din faţa 
intrării, şi părea gata să se ridice să plece sau să iasă 
degrabă în întâmpinarea cuiva. Din întuneric, Soneri îl 
studia cu privirea, molfăind ţigara stinsă. 

Pitti îşi răsucea părul între degete, privea neliniștit 
împrejur şi de două sau trei ori lovi cu piciorul în bancă, 
atrăgând priviri severe din partea bătrânicilor. La un 
moment dat se ridică, ajunse lângă statuia Sfântului 
Uldarico şi strecură în cutiuţă câteva monede, aprinzând 
apoi o lumânare. Comisarul îi urmări mişcările observând 


e 62 œ» 


că mâna îi tremură când apropie fitilul de flacăra celorlalte 
lumânări, iar când se întoarse să scruteze cu privirea 
printre bănci văzu un bărbat de înălţime mijlocie, îmbrăcat 
într-o geacă de piele închisă la culoare, care stătea aşezat 
în mijlocul navei. Pitti, în schimb, rămăsese în picioare în 
faţa statuii, nemişcat, cu aerul cuiva care se roagă. Apoi 
plecă de-a lungul coridorului, croindu-şi drum printre 
băncile din faţa bărbatului cu geacă şi făcându-se în cele 
din urmă nevăzut în întunericul unei capele din stânga 
altarului. Privirea comisarului se muta cu repeziciune de la 
unul la celălalt. Nu-l mai vedea pe Pitti, dar ştia că trebuie 
să fie pe undeva în bezna din capelă. De fapt, tocmai într- 
acolo se îndrepta individul cu geacă, după ce schiţase o 
genuflexiune stângace în faţa altarului. Acum era şi el în 
întuneric, în timp ce tot restul bisericii părea să nu fi 
acordat nicio importanţă mişcărilor: nici bătrânicile, dintre 
care unele mai tuşeau din când în când, nici fratele 
Fiorenzo care se ruga în confesional, nici statuile sfinţilor, 
cu privirile lor pline de extaz. Se gândi să înainteze în 
întunecimea aceea ca să-i ia prin surprindere pe cei doi, 
însă ar fi trebuit să traverseze o porţiune din navă în care 
lumina nesigură a lumânărilor topea întunericul în 
penumbră. 

Trecuseră deja câteva secunde de când Pitti şi bărbatul 
se retrăseseră în capela pe care acum comisarul o vedea 
reprodusă în planul clădirii fixat pe coloana din faţa lui. 
Citi că era dedicată Sfântului Egidio şi dedesubt, pentru 
turişti, exista un interfon prin care se putea asculta 
povestea bisericii. Trebuia doar să introduci cincizeci de 
eurocenţi ca să iluminezi comorile de pe pereţii cupolelor 
şi navelor. 

Fu asemenea unui bliţ. Lumina ţâşni din ungherele 
ascunse şi se năpusti în spaţiul acela, dând impresia că-l 
măreşte şi spulberând întunericul. Bătrânicile ridicară 
brusc capul, ca trezite pe neaşteptate, în timp ce bărbatul 
cu geacă de piele se îndrepta în goană spre ieşire. Lumina 
îi luase prin surprindere pe el şi Pitti, dar numai preţ de o 
clipă. Apoi bărbatul o luase la goană şi făcuse un singur 


e 603 - 


gest instinctiv, acela de a vâri ceva în buzunar. Ceva ce 
poate tocmai primise. Ceva la care ţinea şi despre care 
voia să fie sigur că n-o să piardă. 

Şi Pitti porni spre uşă, dar cu calm, parcurgând în sens 
invers traseul de puţin mai devreme. Când ieşi în 
dimineaţa înceţoşată, Soneri îl aştepta deja, ascuns pe 
jumătate de uşa unui bloc. Ajunse lângă el, iar celălalt se 
prefăcu surprins, pentru ca apoi să-i arunce o privire 
superioară, de mare aristocrat. Comisarul îl fixă la rândul 
lui cu o privire fermă până când văzu îngâmfarea 
stingându-se şi lăsând locul unei uşoare consternări. 

— Bun, şi-acum? izbuti să rostească Pitti, simțindu-se 
prins la colţ. 

Soneri nu răspunse pe loc şi continuă să-l scruteze cu 
privirea. 

— Prima mutare vă aparţine, Pitti, răspunse după câteva 
clipe, punând accent pe porecla bărbatului. 

Celălalt părea să-şi fi regăsit întrucâtva calmul, chiar 
dacă de aproape părea şi mai caraghios din pricina 
costumaţiei de mic baron. 

— Opriţi lumea pe stradă fără motiv şi mai aveţi 
pretenţia ca tot ei să se justifice? replică Pitti cu un glas la 
care Soneri se aştepta să fie strident dar, când colo, era 
grav, profund. 

— Ştiţi foarte bine cine sunt şi de ce v-am oprit - altfel, 
ieri seară, n-aţi fi dat bir cu fugiţii. Ce i-aţi dat bărbatului 
aceluia? 

— Nişte bani. 

— De ce? 

Pitti începu să râdă. 

— I-am dat şi gata, ce vă interesează? 

— La cinci dimineaţa, în capela întunecoasă a unei 
biserici? insistă Soneri. 

Pitti făcu o jumătate de pas înapoi. Se înţelegea că-i era 
teamă. 

— A călătorit toată noaptea şi a ajuns în oraş azi- 
dimineaţă. Mi-a spus că trece printr-o perioadă grea. Ce 
altceva vreţi să mai ştiţi despre viaţa lui personală? 


e 64» 


Comisarul făcu un gest de lehamite, invitându-l s-o lase 
baltă. 

— Are ghinion: a ales biserica unde venea Ghitta. 

Făcu o pauză, îndeajuns cât să cântărească nervozitatea 
celuilalt. 

— Şi dumneavoastră eraţi prieten cu Ghitta, nu-i aşa? 
adăugă el apoi coborând glasul, pe tonul cel mai prietenos 
cu putinţă. 

Pitti încuviinţă din cap şi oftă prelung. 

— Credeţi că eu ştiu ceva? întrebă apoi cu voce 
îndurerată. 

Părea speriat, iar mâinile îi tremurau la fel ca puţin mai 
devreme în biserică, atunci când aprinsese lumânările. 
Însă tonul convingător al lui Soneri îi topea neîncrederea. 

— Despre Ghitta ştiţi multe. Eraţi persoana în care avea 
cea mai mare încredere. 

Celălalt îşi dezlipi privirea de la comisar cu o iuţeală 
care nu putea însemna decât o mărturisire. 

— E adevărat, confirmă el, aveam multă încredere unul 
în celălalt, dar niciodată n-am ajuns până la capăt. Mereu a 
avut o latură întunecată. Iar eu, pentru că sunt delicat, nu 
voiam să intru acolo. 

— De exemplu? 

— Vrăjitoriile alea pe care le făcea... Nu mă convingea şi 
nu pricep cum de-i putea cere atâta lume să... 

— În localităţile din Apenini au rămas anumite tradiţii... 
Sunt cu toţii bătrâni... 

Pitti îl privi în ochi pe comisar, dar se uită imediat în altă 
parte. 

— Nu făcea vrăji numai acolo, preciză el. Făcea şi aici, în 
oraş. Şi nu veneau la ea nişte amărâţi, erau numai 
specialişti, chiar şi medici. 

Soneri se răfui câteva secunde cu ţigara, care pe 
umezeala aceea nu voia să se aprindă. Când reuşi în cele 
din urmă să tragă primul fum, îi făcu semn să continue. 

Dar Pitti parcă rămăsese căzut pe gânduri, aşa că 
întrebă mai departe: 

— Credeţi că are vreo legătură cu ce s-a întâmplat? 


e 65» 


— Nu ştiu. Probabil o fi ceva legat de avorturi. 

— Eu ştiam tocmai invers: că izbutea să le ajute pe 
femeile care nu reuşeau să aibă copii. 

— Şi asta. Ghitta ştia să facă de toate. 

Şi, cu un zâmbet sarcastic, adăugă: 

— Era o femeie diabolică. 

Pitti vorbea, iar în faţa ochilor lui Soneri se destrăma 
imaginea Ghittei aşa cum o păstrase cu dragoste vreme de 
atâţia ani. În acelaşi timp, simţea cum în el creşte o 
bănuială implacabilă ca moartea. Dar care n-avea legătură 
cu ancheta. 

— Pe cine ajuta să facă avort? se informă având în glas o 
notă de nelinişte. 

— Întotdeauna pe fetele de la pensiune, dar şi femei 
măritate, cele care nu voiau să afle nimeni, cu atât mai 
puţin soţul. 

Bănuiala prinse rădăcini şi mai puternice în mintea 
comisarului. lar o amintire declanşă o anchetă personală, 
paralelă: oare hemoragia care o ucisese pe Ada putea fi 
provocată de efectele secundare ale unui avort prost 
realizat? Nu luase niciodată în calcul ipoteza asta, dar ştia 
pe de rost raportul medical în care se spunea că moartea 
putea fi pusă şi pe seama unei nespecificate „leziuni 
anterioare”. Revăzu fotografia Adei în braţele altcuiva şi se 
apropie, clătinându-se, de golul care se deschidea peste tot 
în jurul lui. Simţi că se sufocă, într-atât încât scoase ţigara 
din gură şi scuipă mânios fumul. 

— Nimeni n-a reuşit vreodată s-o cunoască întru totul pe 
Ghitta, continuă Pitti. Şi poate că din cauza asta au 
omorât-o. N-aveai cu ce s-o prinzi. Probabil cuiva i s-a 
făcut frică de independenţa ei. 

Un camion claxonă în ceaţă şi puţin mai târziu se auzi 
scârţâitul căruciorului lui Fadiga. Soneri îşi dădu seama că 
prea multe bănuieli îi distrăgeau atenţia, aşa că puse 
întrebări la impuls ca să rupă tăcerea în care i se afundau 
gândurile. 

— Cine era bărbatul căruia i-aţi dat bani? 

Pitti îl fixă cu o privire surprinsă - nu se aştepta să se 


e 066 - 


întoarcă la subiectul acela. Abia atunci comisarul îşi dădu 
seama că celălalt îl condusese cu pricepere prin viaţa 
Ghittei ca să evite întrebări stânjenitoare. 

— Un prieten, v-am zis deja. Vă asigur că n-are nicio 
legătură cu moartea bătrânei. Probabil ştiţi... 

Se opri o clipă, jenat. 

— ...că am mulţi prieteni... 

Din tonul pe care-l folosi, Soneri înţelese totul. Gusturile 
sexuale ale bărbatului puteau fi intuite, dar poate că nu 
aceea era jena de care voia să se elibereze. 

— Mereu sunteţi atât de recunoscător? 

— Şi dumneata mereu eşti atât de josnic? replică Pitti cu 
jumătate de gură. 

Între ei se lăsă o tăcere tensionată, apoi, după ce 
trecură câteva secunde, comisarul schimbă subiectul. 

— Ghitta a dat de necazuri cu avorturile acelea? 

— Nu ştiu, dar e probabil. Se pricepea, dar n-avea o 
pregătire reală în sensul ăsta. 

Bănuiala îi străbătu lui Soneri creierul ca un glonţ. Dacă 
totul era adevărat? Dacă ipoteza mascată şi temută a 
medicului după moartea Adei era tocmai cea corectă 
pentru a explica un sfârşit imprevizibil? Işi pierdu 
concentrarea şi interesul faţă de Pitti, care acum îl privea 
uluit şi bănuitor. Deodată nu mai ştia ce să-l întrebe. 
Mintea i se împleticea în sângele închis la culoare al feţilor 
sfâşiaţi printre urlete de durere cu ajutorul unor 
instrumente grosolane, la nimereală. Şi, încetişor, tot mai 
puternic, îl asalta sentimentul de zădărnicie pe care-l 
simţise deja în faţa fotografiei care o înfăţişa pe soţia lui cu 
altul. O zădărnicie care se năştea din ruinele certitudinilor 
intime imposibil de reconstruit. 

Îşi dădu seama că Pitti îl studia cu o privire întrebătoare 
şi ieşi cu greu din vârtejul propriilor emoţii. Căută o ieşire 
de urgenţă din conversaţia aceea pe care nu mai reuşea s- 
o susţină. 

— Unde vă găsesc? întrebă pe un ton care se voia 
prietenesc, dar sună ca un amestec ciudat între rugăminte 
şi ameninţare. 


e 67 œ» 


— Văd că mergeţi mult pe jos - şi eu la fel, deci o să 
avem destule ocazii. 

— Nu mă siliţi să fac pe polițistul... Pot pune pe cineva 
să vă urmărească sau vă pot chema la secţie să daţi 
declaraţii. Şi atunci o să afle toată lumea... 

Pitti se alarmă. 

— Nu-i nevoie, se grăbi el să spună, îmi puteţi da un 
telefon. Uitaţi-vă pe listă şi căutaţi-o pe Gina Montali, 
mama mea. locuieşte în Borgo Marodolo. Eu sunt 
Giancarlo Gualerzi, mama ştie mereu unde să mă găsească 
şi îmi face legătura. Dar, vă rog, nu-i spuneţi că sunteţi 
poliţist. 

Dădu să plece, dar Soneri îl apucă de braţ şi pe chipul 
lui Pitti apăru o expresie între teamă şi excitare. 

— Acum ştiu cine e Pitti, dar cine sunt Ultimajbă, Balşoi, 
Pilă...? 

— Şi asta este din partea întunecată a Ghittei. E o 
semilună, pe jumătate în lumină, pe jumătate în umbră. 

— S-o fi prins cineva... 

— Se vede că n-aţi cunoscut-o bine pe femeia aceea, 
comentă Pitti turnând fără să vrea sare pe rana 
comisarului. Frecventa multe persoane importante care 
aveau încredere în ea tocmai datorită discreţiei. Numai ea 
ştia ce se ascunde în spatele numelor de cod pe care le 
inventa pentru fiecare dintre clienţii ei. 

Părea sincer. O lumină de culoarea cenuşii îi învălui în 
timp ce strada începea să se anime şi câţiva muncitori cu 
un camion dotat cu macara instalau decoraţiuni pe stâlpii 
de iluminat de pe stradă. 

Când, mai târziu, Soneri ajunse la secţie, Juvara îl 
aştepta deja în birou. Odată cu trecerea timpului simţea o 
neplăcere tot mai puternică de fiecare dată când trebuia să 
renunţe la vagabondajele lui prin oraş şi să rămână închis 
în încăperile Brigăzii Mobile. Totuşi, se bucura de multă 
libertate. Doar el putea lucra aproape tot timpul de unul 
singur şi se putea prezenta sporadic la şedinţe. De 
treburile organizatorice se îngrijea Juvara, care-i reproşa 
timid absenţele. 


e 608 œ» 


„De ce te tot plângi?” îl întrebase într-o zi Soneri. „Doar 
te pregăteşti să-mi iei locul, nu? Nu te interesează 
cariera?” 

Inspectorul îl privise năuc şi de atunci el înţelesese că 
era băiat bun. De data asta, însă, Juvara avea o faţă mai 
întunecată decât de obicei. Începu prin a-i arăta 
rezultatele analizelor efectuate de criminalişti asupra 
cuţitului. 

— Nanetti confirmă că sunt urme din sângele bătrânei, 
explică el. 

— Nici nu mă-ndoiam, afirmă Soneri, tratând proba ca 
pe un simplu detaliu. Spune-mi restul. 

— Chestorul mi-a făcut capul calendar. 

Comisarul şopti „ce dobitoc!” printre dinţi fără ca Juvara 
să-l audă. Ştia că inspectorul încasa din stânga şi din 
dreapta, dar că adevărata ţintă era el. 

— De ce? întrebă în cele din urmă. 

— Ieri a avut loc un jaf şi hoţii au reuşit să scape. Agenţii 
au declarat că a fost din cauza proastei coordonări dintre 
noi şi patrule, aşa că primarul s-a dus la chestor... 

— Nu-ţi face griji, şi-a vărsat pe tine nervii care-mi erau 
adresaţi mie. Capuozzo ţi-a căzut greu? 

Juvara ridică din umeri cu un gest care însemna o 
jumătate de răspuns afirmativ. 

— Oricum, şi-a mai păstrat nervi şi pentru 
dumneavoastră. A anunţat că vrea să vă vadă în dimineaţa 
asta. 

Iritarea începu să-l încălzească încetişor. Mai bine nu se 
mai lăsa ţinut la foc mic şi-l înfrunta pe chestor imediat. 

Zâmbetul fariseic al şefului îi întunecă şi mai mult 
dispoziţia şi când se aşeză în faţa superiorului continuă să- 
l calce pe nervi, la fel de tare ca scaunul de epocă al cărui 
spătar îl apăsa între omoplaţi ca ţeava unui pistol. 

— Dragă  Soneri, unde suntem cu ancheta despre 
proprietăreasă? 

O lua pe ocolite. Însemna că furia i se domolise sau că 
mergea şi el să şi-o tragă la Ghitta. 

— Cred că mai durează. Situaţia nu-i grozavă. 


e 69 œ» 


— Şi totuşi, dumneata te ocupi cu sârguinţă de caz, i-o 
întoarse chestorul plin de venin. 

Nu se înţelegea dacă voia să insinueze că nu face nimic 
sau că e mereu absent. Poate că şi una, şi alta. 

Soneri ezită, neştiind dacă să-i răspundă cu la fel de 
multă ironie sau s-o lase baltă. Alese această din urmă 
cale: 

— Fac tot posibilul, domnule chestor. 

Imediat după aceea îşi dădu seama de perfidia 
involuntară a acelui „domnule”: Capuozzo îşi ieşea din 
minţi când cineva nu-i spunea „Dottore”. Dar deja îi 
scăpase porumbelul, iar chestorul se străduia să-şi 
păstreze calmul, chiar dacă arăta de parcă era gata să 
explodeze. 

— Sincer să fiu, Soneri, se răzbună el imediat, nu văd să 
faci mari progrese în ancheta asta, îl muştrului. Când 
citesc în ziare că bâjbâim pe întuneric, chestia asta mă 
irită. Gazetarii sună la fiecare trei ore şi nu ştiu ce să le 
răspund. Dumneata, pe de altă parte, nu eşti niciodată 
aici... Acum au început să inventeze că există crimă 
organizată, taxe de protecţie... lar responsabil cu 
siguranţa eu sunt. Eu răspund dacă batem apa-n piuă, 
încheie el aplecându-se spre comisar şi lovindu-se teatral 
cu degetul mare în piept de trei ori. 

În clipa aceea Soneri întrezări o cale de scăpare şi, fără 
să stea pe gânduri, se aruncă asupra ei: 

— Renunţ la anchetă. Daţi-o unui alt coleg. 

Între cei doi se lăsă o tăcere stânjenitoare. Pentru 
Soneri, acela nu era un caz ca oricare altul, nu era numai o 
anchetă despre moartea Ghittei. Cu cât se cufunda mai 
mult în el, cu atât îşi dădea seama că, în definitiv, era o 
anchetă despre sine. lar ce descoperea din când în când 
era oricum, numai nu plăcut. 

— Vorbesc serios, reluă cu sinceritate deplină. Nu simt 
că pot merge mai departe. 

Capuozzo aşeză stiloul lângă un teanc de hârtii, 
împreună mâinile, îşi pocni degetele şi se aplecă din nou 
spre el. De data asta părea îngrijorat, aproape afectuos. 


e 70 - 


— Nici vorbă, nu face vreo prostie, şopti el. Ce am spus 
adineauri era ca să te îmboldesc un pic, dar îmi dau 
seama... În fond, au trecut doar câteva zile... 

Căinţa chestorului îl amuză pe Soneri, cu toate că de- 
acum era ferit de iluzii. Insă dură numai o clipă, pentru că 
imediat după aceea înţelese adevăratul motiv: 

— Am pe toată lumea în concediu! Cui să dau cazul? 
pufni Capuozzo. Doar nu putem suspenda ancheta pentru 
cincisprezece zile! 

În timpul goanei de sărbători, Soneri era unul dintre 
puţinii care rămăsese la serviciu, iar pe şef îl interesa să 
bifeze toate căsuţele. Asta era tot. Comisarul se ridică, 
profitând de telefonul care suna, iar chestorul făcu semn 
că-i dă voie să plece, aşa că se îndepărtă plutind ca untura 
la suprafaţa propriei inutilităţi. 

Juvara încercă să-l oprească pe coridor, dar Soneri, 
printr-un gest, îl invită s-o lase baltă înainte să apuce să 
deschidă gura. Avea nevoie de aer. Nu mai suporta mirosul 
stătut din birourile de la secţie, un amestec inconfundabil 
de transpiraţie, parfumuri de doi bani, soluţii de curăţare, 
fum, mizerie şi coşuri de gunoi niciodată golite. Porni din 
nou spre Via Saffi, urmat de damful acela. Reuşi să scape 
de el abia când se pomeni în faţa frizeriei lui Bettati. 

— Îţi creşte greu părul, cred că or fi zece ani de când nu 
te-am mai aranjat, glumi frizerul. 

— Din păcate sunt mai mulţi, îl corectă comisarul. 

Nu se schimbase aproape nimic. Numai câteva scaune 
moderne pe lângă cele cu şezut din trestie, pe care 
stătuseră fundurile a jumătate de oraş. 

— Cu umezeala asta, lumea-şi păstrează blana, constată 
Soneri privind încăperea goală. 

— Cei care vin la mine nu prea mai au păr. Ceilalţi se 
descurcă singuri. Oricum, aici nu mai rămân prea mult, 
mai aştept vreo doi ani ca să se rotunjească pensia şi pe 
urmă închid. 

— Nu mai e mare lucru... şopti comisarul. 

— Ce, din mine ţi se pare că a rămas mare lucru? i-o 
întoarse Bettati netezindu-şi puţinul păr şi uitându-se în 


e 71 œ» 


acelaşi timp la chipul său şi, în plan secund, la comisar în 
oglinda pe care o avea în faţa ochilor, după care adăugă: 
Din garda veche am rezistat numai eu şi Ghitta. Din ea a 
rămas şi mai puţin. Dar e adevărat că Schianchi a 
dispărut...? 

Comisarul încuviinţă înainte de a se aşeza pe scaun. Preţ 
de o clipă avu senzaţia că trăieşte într-un instantaneu din 
tinereţe, când la Bettati se discuta politică; o clipă în care 
se concentră plăcerea pe care fi putut s-o simtă într-un 
interval mult mai lung. 

— Te-ai mai văzut cu Ghitta? întrebă apoi. 

— În ultima vreme, puţin. Parcă mereu avea lumea la 
degetul mic. Singurul lucru pe care nu-l schimbase era 
incursiunea de joi până la Rigoso. Şi din pricina fiului, 
probabil. 

— E cu capul? 

— Nu-i cu minţile acasă, dar poate să stea şi singur. I-a 
cumpărat o casă într-un cătun unde el a rămas singurul 
locuitor. Aşa n-are vecini pe care să-i deranjeze. 

— N-are nimeni grijă de el? 

— Ba da, cineva tre’ să fie. E un individ care mai vine din 
când în când la oraş. Unu' de la ţară: se vede din cum se- 
mbracă. 

— Nu ştii cine e? 

— Nici vorbă, răspunse frizerul clătinând din cap. Dar 
ştiu că-i aduce tot soiul de chestii din partea consătenilor. 
Răsplata pentru leacuri. În mare parte mezeluri, lucruri 
făcute-n casă. Ghitta cere plata în natură, chiar dacă acum 
nu pricep ce face cu mâncarea din moment ce nu mai are 
studenţi. 

— Are alt soi de clientelă... 

— Ştiu, da’ ăia mănâncă rar. Cea mai mare parte a 
timpului o folosesc altfel... 

— Ştii cine se perinda pe la pensiune? 

— Umblă vorba că oameni importanţi. Lume care în 
facultate mergea acolo să înveţe şi care acum merge să şi- 
o tragă. 

— Cunoşti pe careva? 


e 72 œ» 


— Nu, au trecut atâţia... se eschivă Bettati. O mulţime 
de pletoşi care pe-aici nu călcau. Tu erai unul dintre puţinii 
care se aranja. 

— M-am conservat mai bine, se bucură comisarul de 
compliment şi arătă spre părul care-i rezista încă, deşi la 
tâmple albise. 

Bettati îl observa în imaginea reflectată de oglindă iar 
Soneri îl privea la rândul lui. Nu mai era în floarea vârstei 
şi umerii îi cădeau când ridica foarfecele şi pieptănul. 

— Tu erai cel mai moderat dintre toţi cei mulţi care ar fi 
vrut să spargă lumea-ntreagă. Pe lângă ei, parcă erai 
fascist. 

— Fascist niciodată, protestă Soneri. 

— Aşa le spuneau tuturor celor diferiţi de ei. Îmi 
umpleau frizeria de vorbe mari. Discutau despre revoluţie, 
da' când le vedeai mâinile albe ca untul... 

— Nici n-au făcut vreo revoluţie. 

— Buba e că n-au făcut-o nici proletarii adevăraţi. La 

Din ceața care stagna pe străduţe ajungeau până la ei 
lovituri de ciocan izolate. Se auzeau în pauzele din 
conversaţia lor. 

— Auzi asta? întrebă Bettati. Construiesc monumentul 
pentru Baricadele din '225? Lucrează la el doi zidari din 
Crotone care nici nu ştiu ce fac. Frumos e că nu ştie nici 
arhitectul care l-a proiectat, un băieţaş care vorbeşte cu 
cuvinte englezeşti. Am discutat cu el şi crede că a fost 
vorba de confruntări între muncitori şi şefi. I-am zis că şefii 
erau reprezentaţi de fasciştii lui Balbo şi el a rămas năuc 
că în '22 existau deja fascişti. 

— Nu mai recunosc cartierul ăsta, admise Soneri. Ce s-a 
ales de cei care locuiau aici? 

— Mulţi au murit, pentru că săracii mor tineri. Ceilalţi s- 


3 Baricadele ridicate de Arditi del Popolo, formaţiune paramilitară 
antifascistă formată din revoluționari, comunişti şi anticapitalişti, 
împotriva grupărilor paramilitare fasciste (fenomenul denumit 
„squadrismo”) în apărarea cartierului Oltretorrente din Parma (n. 
trad.). 


e 73» 


au îmbogăţit şi şi-au făcut vilişoare în afara oraşului. Aici 
nu se mai întorc pentru că locul ăsta le aminteşte de 
vremea când umblau rupţi în fund. Urăsc tot ce-a fost 
trecutul lor, din moment ce acum au impresia că sunt 
oameni respectabili şi votează cu dreapta. Se uită cu 
dispreţ la săraci din acelaşi motiv: le amintesc de cine erau 
odată. 

— Te referi la amărâţii care ocupă acum casele care 
erau cândva ale lor? 

— Ăştia pe lângă că sunt săraci sunt şi diferiţi, străini. Şi 
fac totul între ei. Nu vor să schimbe sistemul, vor doar să 
colonizeze spaţiile rămase libere. De noi se ţin departe. In 
ultimii ani unv’ n-a trecut pe la mine. 

Pe Soneri îl cuprinse un fel de angoasă, ca o stare de 
rău. Avu din nou sentimentul acela de apăsare de mai 
devreme, de la secţie. Până şi ceața ajuta să construiască 
în jurul lui o cuşcă, chiar dacă de regulă n-ar fi avut nimic 
împotrivă. Simţi briciul lui Bettati alunecându-i pe gât sub 
bărbie şi gândul i se întoarse la cuțitul coradorului înfipt în 
inima Ghittei şi la ancheta aceea care-l reţinea într-o zonă 
a amintirilor dureroase. Când bărbierul îi luă prosopul de 
la gât şi-l scutură, afară se întunecase complet. Bettati îl 
privea în continuare în oglindă şi el îi întorcea privirea la 
fel. I se păru bătrân şi obosit: cu cât îl studia mai mult, cu 
atât mai evidentă era diferenţa între cel care era atunci şi 
imaginea despre el pe care o păstra în amintire. 

— Ştii cine a fost singurul cu adevărat coerent? întrebă 
bărbierul pe nepusă masă. 

Soneri rămase tăcut, invitându-l să continue. 

— Fadiga! exclamă. El chiar a făcut o revoluţie. Dar de 
unul singur, ieşind dintr-o lume care nu-i plăcea. 

— Măcar e singurul care nu acţionează din interes şi îşi 
plăteşte cu vârf şi îndesat alegerea. 

Bettati încuviinţă şi rămaseră în tăcere la lumina 
neonului. Soneri simţea cum i se pune un nod tot mai 
puternic în gât din pricina angoasei. Se pregăti să ducă 
mâna la portofel şi să plece, dar celălalt îl opri ridicând 
mâna cu palma deschisă. 


e 74 -- 


— Niciun ban, murmură el. Nici eu nu mai merg pe 
interes. "Ţin deschis numai ca să stau de vorbă cu bătrânii 
supraviețuitori ca mine sau cu câte-un prieten care se- 
ntoarce. O fac ca să mai rămân puţin pe linia de plutire, 
apoi o să închid definitiv, cum ţi-am spus. 

Soneri îl părăsi strângându-i mâna şi ieşi în aerul rece. 
În urma lui auzi scâncetul grilajului care se închidea, iar 
zgomotul acela îi dădu fiori. Câteva clipe mai târziu, 
telefonul începu să sune din buzunarul paltonului de stofă. 

— Fratele Fiorenzo a sunat acum câteva minute foarte 
agitat, îi comunică Juvara. Zice că un individ l-a sunat în 
timpul catehismului şi a insistat să se întâlnească imediat. 
E sigur că e vorba de ceva care are legătură cu moartea 
doamnei Tagliavini. 

— Şi a stabilit întâlnirea? 

— Nu putea să-i lase pe copii, dar celălalt l-a zorit şi 
aproape l-a ameninţat. 

— Deci îi e frică? 

— Cred că da. Nu în ultimul rând pentru că ar trebui să 
facă totul să se desfăşoare ca o simplă spovedanie. Să 
simuleze, practic. 

Soneri rămase în tăcere câteva clipe gândindu-se la câte 
lucruri gravitau în jurul bisericii unde mergea Ghitta la 
liturghie. 

— Şi care-a fost concluzia? 

— Fratele Fiorenzo nu s-a lăsat înduplecat şi bărbatul a 
închis fără să stabilească vreo altă întâlnire. 

— Măcar vocea i-a amintit de ceva? 

— Nu. Un ton destul de comun, dar călugărul zice că 
avea accent de la munte. 

— Pe zi ce trece se complică totul, bombăni comisarul, 
gândindu-se la mănunchiul acela încurcat de indicii pe 
care nu ştia de unde să le apuce. 

— Despre Fernanda vreo veste? 

— Am sunat din nou la rudele de la Milano, dar nu ştiu 
nimic. Colegii de la Brigada Mobilă au mers acasă la ei şi 
mi-au confirmat că nu-i nici urmă de bătrână. 

— Dacă individul ăla sună din nou, spune-i călugărului 


e 75» 


să ne dea de ştire imediat, conchise Soneri. 

Acum mergea pe Via Saffi. Trecu prin faţa numărului 35 
şi aruncă o privire spre barul pakistanezilor, care era plin 
de clienţi: singurul loc unde părea să clocotească o viaţă 
dezordonată şi veselă, înfometată după viitor. Bettati îi 
amintise de Fadiga, al cărui scărţâit îl auzise de undeva de 
pe străduţe. Când ajunse în Piazzale dei Servi, aşteptă ca o 
maşină să intre într-o curte printr-o poartă grea de fier, 
apoi se afundă în întuneric printre gardurile vii unde 
dormea bărbatul. Identifică petele cele mai deschise la 
culoare de pe cartoane şi scotoci acolo. Fadiga se ţinuse de 
cuvânt: găsi câteva pagini de ziar rupte neîngrijit şi 
ascunse sub o pernă de plastic. Nici nu se uită la ele, doar 
le vâri în buzunar şi se îndepărtă la timp cât să nu-l vadă 
nimeni. 

Angela îl aştepta în faţa domului. 

— Eşti gata pentru lecţia a doua? 

— Am înţeles prea multe de la prima, mă retrag de la 
curs. 

— Nu-ţi supraevalua inteligenţa, mai ai încă multe de 
învăţat. 

— Ca să vezi! Eram gata să renunţ şi la anchetă, dar 
cum toată lumea e-n concediu Capuozzo m-a obligat să 
rămân. Crezi că sunt foarte motivat? 

— Erai gata să faci o tâmpenie, comisare. E lucru ştiut 
că superiorii nu te au la inimă pentru că eşti un soi de 
poliţai anarhist, dar dacă laşi totul baltă le faci jocul. Vrei 
să ajungi să conduci Biroul de Paşapoarte? 

— Nu e o anchetă ca altele. Am de scotocit mult într-un 
trecut care e şi al meu. Ştiai că Ghitta le ajuta pe fetele de 
la pensiune să avorteze? Ştiai că în raportul medical 
despre moartea Adei scria că hemoragia putea fi provocată 
de o leziune anterioară? Iar restul înseamnă Ghitta, ideile 
în care a crezut, cartierul pe care nu-l mai recunosc... Nu 
sunt plătit să-mi fac rău singur. Trebuie doar să descopăr 
cine a ucis-o pe bătrână. 

Angela se uită la el cu o privire înţelegătoare şi severă în 
acelaşi timp. Apoi şi ea se întunecă la faţă. 


e 76 - 


— Nu reuşesc să-ţi umplu prezentul, ăsta-i necazul. 

Soneri simţea în jurul lui prea multă melancolie ca s-o 
risipească pe a Angelei, dar în acelaşi timp nu voia să pară 
egoist ignorând-o. Întinse o mână şi o strânse pe a ei. Era 
de-ajuns: dulcegăriile nu făceau parte din repertoriul lor. 

Continuară să se ţină de mână şi când porniră spre 
biserica San Giovanni, pe străduţele înguste care arătau 
un oraş schimbat abia perceptibil, pe al cărui cadavru 
vechi şi inert îl măcinau timpul şi larvele lui, 
descompunându-l. Măriră pasul, ţinându-se de braţ. 
Mergeau lipiţi unul de celălalt, povestindu-şi despre toate 
locurile legate de viaţa lor intimă, dezvăluindu-se fără 
reticenţe, cu acea candoare a tinerilor care-şi amintesc de 
o copilărie din care tocmai au ieşit. Însă din poveştile lor 
urcă repede la suprafaţă cruzimea implicită a unor vremuri 
apuse odată cu visurile. Durerea care izvora de aici îi 
împinse să se refugieze în gesturi de adolescenţi. Începură 
să alerge ţinându-se de mână, pe de-o parte ca să aibă din 
nou iluzia că sunt tineri, pe de alta ca să fugă de stafiile 
care le răsăriseră în cale. In timp ce alergau se 
apropiaseră ca să se strângă în braţe şi se încurcaseră 
unul în picioarele celuilalt. Când se sprijiniră de un zid ca 
să-şi tragă sufletul, descoperiră că erau emoţionaţi. Soneri 
o auzi pe Angela trăgându-şi nasul şi se simţi copleşit de 
un amestec inedit de sentimente în care se împleteau 
tristeţea şi fericirea, nostalgia şi teama faţă de viitor, 
inocenţa cu care făcuseră gestul acela de copii şi 
sentimentul ridicolului, profunzimea memoriei şi efemerul 
prezentului care se cufunda necontenit în ea, alimentând- 
O. 

Soneri o luă din nou de mână pe Angela. 

— Vino, îi şopti, şi se îndreptară în tăcere spre Milord. 

Lui Alceste îi cerură o masă într-un separeu. 

— Nu trebuie s-o mai facem, îl avertiză ea, încă 
tulburată. Nu trebuie să ne mai lăsăm duşi de valul de 
sentimente. 

Comisarul nu zise nimic. Ştia că i-ar fi fost imposibil câtă 
vreme se ocupa de ancheta aceea. 


e 77 œ» 


— Mai bine suspendăm lecţiile, se limită el să propună 
puţin mai târziu. 

— Asta n-a fost o lecţie, ci o şedinţă de conştientizare de 
sine, preciză Angela. 

— Acum să comandăm un antidot, i-o tăie Soneri 
cercetând meniul. 

Văzu tocana de burtă adăugată cu creionul în partea de 
jos. Ar fi înmuiat în ea o jumătate de chiflă. Comandă o 
sticlă de Bonarda. Mai mult ca niciodată, în perioada aceea 
îi înţelegea pe băutori, pe cei care aveau nevoie de măcar 
două pahare ca să înfrunte lumea şi să-şi creeze impresia 
că o domină. 

Angela nu avea nevoie de alcool ca să-şi revină, îi era de- 
ajuns caracterul ei de luptătoare. Pentru ea, plânsul era 
doar un scurt recul care pregătea cursa pentru un nou 
impuls. În faţa lui Alceste, care nu reuşea să-i arunce vreo 
privire binevoitoare, comandă ca de obicei legume la 
grătar şi apă minerală. 

— Vrei s-o razi pe toată? întrebă ea arătând spre 
Bonarda. 

— Pot să-ţi ofer două pahare. 

— O să faci ciroză. ă 

— Ori aia, ori depresie. Nu ştiu care-i mai bună. lţi 
aminteşti ce se spunea la Universitate? Depresia face mai 
multe victime decât represiunea. 

Soneri îşi turnă jumătate de pahar şi bău două 
înghiţituri după ce adulmecă îndelung vinul. 

— Doar ţi-am zis că e nevoie de antidot, nu? adăugă şi 
scoase bucăţile de ziar pe care i le lăsase Fadiga. 

Le aruncă pe masă sub ochii Angelei, care le privi fără 
să înţeleagă. Citi titlurile în viteză, aproape în şoaptă, dar 
comisarul o opri. 

— N-au nicio treabă articolele, contează numai pozele. 

— Vechi cunoştinţe, sintetiză ea. 

— Mergeau să şi-o tragă la Ghitta. 

Ea nu zise nimic. Fixă mult timp cu privirea chipurile 
tipărite al lui Franco  Pecorari, consilierul de la 
Urbanistică, şi al dezvoltatorului Renato Avanzini. 


e 78 œ» 


— Mă rog, Pecorari a fost mereu amator de curve, 
predica iubirea liberă numai ca s-o practice cât putea de 
mult, conchise ea. Mă uluieşte Avanzini, un ins care se 
etalează cu soţie şi copii şi nu ratează nicio slujbă la dom. 

— Ăştia-s cei mai răi, chicoti Soneri. 

Ea îl întrebă cu privirea: 

— Şi-acum că ai descoperit iţele astea ce-ai obţinut? E 
plin oraşul de aşa ceva. 

— N-am obţinut nimic, din păcate. Dar să zicem că 
cineva ar fi încercat să-i şantajeze... Sau că însăşi Ghitta... 

Angela afişă o grimasă neîncrezătoare. 

— De ce să fi distrus o sursă de venit? În fond, mare 
lucru n-avea de făcut. Trebuia doar să deretice prin 
camere, să fie atentă ca perechile să nu se întâlnească 
unele cu altele, să aranjeze la loc paturile şi uneori să 
pregătească o cină cu produsele bune de la ea de la munte. 
Avea tot ce-i trebuie. 

Comisarul luă o ţigară, o rupse şi o vâri în gură fără s-o 
aprindă, numai ca s-o răsucească între buze şi dinţi. 

— Fadiga mi-a pus deoparte hârtiile astea. Zice că vede 
des în ziar pozele celor care frecventau pensiunea. Ei sunt 
primii pe care i-a găsit. 

— Sigur n-o să fie ultimii, adăugă Angela cu sarcasm. 

Soneri se aplecă deasupra farfuriei pline ochi cu burtă 
de vită şi începu să moaie pâinea. 

— Dac-aş şti unde-i Fernanda... murmură el la un 
moment dat, convingându-se că se băgase singur în gura 
lupului. 

Dac-ar fi primit-o pe Schianchi, dacă s-ar fi recunoscut şi 
ar fi spart gheaţa formată odată cu trecerea anilor şi cu 
diferenţa între rolurile pe care le jucau, poate că bătrâna i- 
ar fi oferit un element care să-l ajute să înţeleagă ce se 
ascundea în spatele morţii Ghittei. La urma urmei, nu 
venise ţintit la el? S-ar fi scutit de la a cotrobăi prin 
amintiri. În cele din urmă, revenea mereu la greşeala 
iniţială. 

— Nu poţi schimba ce s-a întâmplat deja, deci n-are rost 
să te gândeşti la asta. Dac-ai fi scriitor ai putea să ştergi o 


e 79 œ 


pagină şi s-o rescrii, dar în viaţă nu poţi să dai niciodată 
timpul înapoi, îl admonestă Angela ridicând fără chef o 
coadă de ţelină. 

— Eu caut doar să reconstitui cât mai precis ce s-a 
întâmplat. Mă străduiesc să atribui un înţeles lucrurilor. 
Dar fac asta prin încercări. Domeniul meu e cel al 
plauzibilului. 

— Uneori arunci cu ipoteze hazardate, ca în cazul Adei. 
La meseria pe care o ai, ar trebui să ştii să controlezi 
excesele de imaginaţie. 

— Că a avut o relaţie cu un alt bărbat înaintea mea e 
lucru demonstrat. Nu la fel stau lucrurile cu avortul, dar 
eu sunt sigur că asta a făcut. 

Angela ridică mâinile şi le lăsă să cadă ca în faţa unui 
lucru împotriva căruia n-ai nicio şansă să lupti. 

— Şi dacă da, ce? Ce s-ar schimba? 

— Mi-am imaginat mulţi ani o femeie într-un mod diferit 
decât era ea în realitate. 

— Asta n-o să-ţi răpească fericirea pe care ţi-a dat-o. 

— Nu, Angela, îl întrerupse comisarul. Ideea e că 
suntem făcuţi din nimic. Din iluzii, aparenţe... Şi anchetele 
reconstituie cu chiu cu vai mecanica faptelor. Ceea ce e 
puţin lucru. Descoperirea persoanei care a mânuit cuțitul 
înfipt în inima Ghittei, natura rănii, adâncimea ei şi tipul 
de hemoragie - asta înseamnă numai să descrii suprafaţa 
unui fapt. Dar nucleul de motivații, dansul fantasmelor 
care au generat furia - toate astea n-o să se afle niciodată. 
Încerci numai să le ghiceşti în baza intuiţiei, dar e o 
misiune disperată. Nu poţi domina realitatea şi fiecare 
rezultat obţinut când încerci ceva în sensul ăsta e doar 
parţial. 

Angela lăsă furculiţa şi căzu pe gânduri. Discursul lui 
Soneri o tulburase. Poate pentru că gândea aceleaşi 
lucruri şi el doar le rostise cu o limpezime nemiloasă. În 
ciuda amărăciunii din vorbele lui, comisarul îi plăcea şi 
pentru profunzimile acestea care i-l dezvăluiau sensibil şi 
mai vulnerabil decât părea. 

— Într-o zi o să merg la Rigoso, schimbă Soneri cursul 


e 80 - 


discuţiei. Vreau să pricep ce relaţii avea Ghitta cu 
consătenii ei. 

— O fi pe-acolo şi o pensiune? Mi-ar plăcea o cameră 
extrem de rustică, cu mobilier desperecheat şi două 
scaune pe care să ne atârnăm hainele. Aici toată lumea se 
culcă cu toată lumea şi noi... râse în cele din urmă Angela. 


e 81 œ» 


6 


leşi dimineaţa foarte devreme, la ora la care frigul 
împodobeşte gardurile vii cu promoroacă. Intermitenţa 
nevrotică a luminiţelor de Crăciun arunca valuri de sclipiri 
aurii asupra perdelei de ceaţă. Secţia era încă aproape 
pustie. Aşa o şi prefera. Traversă coridorul unde stagna 
mirosul soluţiei de curăţenie şi, imediat ce intră în 
penumbra aceea tăcută, auzi cum îi sună telefonul în birou. 
Păşi în întuneric, lovind scaune şi răsturnând teancuri de 
hârtii. Răspunse gâfâind şi auzi o voce puternică, hotărâtă, 
ca de la amvon: 

— Sunt fratele Fiorenzo, e aici o persoană care ar dori 
să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

— Vin, răspunse simplu comisarul. 

Ştia deja cine-l aşteaptă. 

Porni cu paşi mari spre piaţă şi o traversă în clipa în 
care ceasul de la Palazzo del Governatore bătea de ora 
şapte. Intră în biserică prin uşa navei laterale, unde îl 
întâmpină călugărul. Schimbară o privire cu subînţeles, 
apoi Soneri întoarse ochii spre bănci, unde văzu aşezat un 
individ destul de în vârstă, corpolent, cu pielea încreţită 
arsă de soarele de la câmp. 

— De cât timp e aici? întrebă cu glas încet. 

— De peste o oră. A venit cu un muncitor care coboară 
în fiecare dimineaţă la oraş. 

— De data asta aţi reuşit să-l spovediţi? 

— Eu m-am ocupat de conştiinţa lui, restul vă revine 
dumneavoastră. 

Soneri îşi croi drum printre bănci şi bărbatul se întoarse 
brusc numai când ajunse lângă el, aşa cum fac surzii. 
Zâmbi, dezvăluind nişte dinţi lungi şi rari, apoi întinse 
mâna care semăna cu un mănunchi de rădăcini şi avea 
culoarea lemnului de castan. 

— Sunt Ettore Chiastra, se prezentă stângaci, schiţând o 
plecăciune. Un prieten de-al Ghittei. 

Apoi, aruncând o privire neîncrezătoare spre bătrânicile 


ų 382 œ» 


care se mişcau în tăcere prin biserică, adăugă: 

— Vă caut de două zile. 

— Credeam că-l căutaţi pe fratele Fiorenzo, răspunse 
comisarul. 

— Ei, lui trebuia să-i spun alte lucruri decât cele pe care 
aş vrea să vi le zic dumneavoastră... 

— Mă interesează tot ce are legătură cu Ghitta. 

Bătrânul zâmbi din nou. 

— Nu cred. E vorba despre lucruri foarte personale. 

— Când la mijloc e o crimă, nu există diferenţe. 

— Nu ştiu dacă v-au povestit despre mine şi Ghitta... 

Soneri încuviinţă din cap. 

— Aveaţi o relaţie, sintetiză el punând indiciile cap la 
cap. lar dumneavoastră eraţi deja căsătorit. 

Chiastra rămase în tăcere câteva clipe, cu aerul cuiva 
care trebuie să încaseze o lovitură. 

— Aţi înţeles deja. Dacă Ghitta a dus viaţa pe care a dus- 
0... În sfârşit, eu fac parte din ea. 

— Şi aveţi remuşcări? De asta l-aţi căutat atât de urgent 
pe fratele Fiorenzo? 

— La mijloc sunt şi remuşcările, da. Dar viaţa mea a 
suferit propria ei schimbare de direcţie. Poate aţi aflat... 

Din nou Soneri încuviinţă. 

— Aşa că am ajuns să dezosez prosciutto, încheie 
bărbatul. 

Gândul comisarului fugi la cuțitul care o ucisese pe 
Ghitta. 

— Ştiţi că a fost ucisă cu un cuţit de corador? 

Chiastra păru tulburat. 

— Cum se omoară porcul... şopti el apoi. 

— După scandal, când v-aţi întâlnit din nou? 

— Nu am întrerupt niciodată legătura. Am continuat să 
ne scriem în perioada în care am fost constrânşi să 
rămânem la distanţă. 

— Iar de curând? 

— Acum o ajut să-şi rânduiască lucrurile la Rigoso. 

— Are proprietăţi? 

Bătrânul ridică braţul în semn că da, ca şi cum ar fi fost 


e 383» 


ceva evident. 

— Multe. Jumătate de sat e-al ei. 

— Şi de unde a făcut rost de bani? 

— Ce vreţi... Ea trăia cu puţin şi tot ce câştiga punea să 
producă. Şi mai era şi celălalt motiv... 

— Care? 

— Fronda. N-a trecut niciodată peste faptul că oamenii 
din sat au pus-o la stâlpul infamiei. Nu-i convenea să 
treacă drept o femeie care răpea soţii altora. O curvă, pe 
scurt. 

— Avea de gând să-şi facă o altă reputaţie? 

— Nu. Nimeni nu şi-a schimbat vreodată părerea despre 
ea. Poate din cauza asta a început să cumpere. Pe bogaţi 
poţi să-i urăşti, dar e mai greu să-i dispreţuieşti. 

— Case? 

— Multe. Şi clădirea cu barul şi pensiunea, cabinetul 
doctorului... A închiriat birouri până şi primăriei. Se 
răzbuna pentru cum se purtaseră cu ea. O dată a exclamat: 
„N-au decât să zică ce vor, da' până la urmă tot în casa 
mea o să vină”. 

— N-avea aerul cuiva care face afaceri, se minună 
comisarul. 

— Vă-nşelaţi. Avea nas pentru ele cum are bracul pentru 
iepure. Şi, în plus, era mereu la curent cu tot ce mişcă. 
Ştiţi că mergea din casă-n casă să vindece boli? 

— Da, era tămăduitoare, răspunse Soneri cu o notă de 
ironie în glas. 

Chiastra îl privi serios, uşor încruntat. 

— Fiecare e liber să creadă ce vrea, dar ea îi vindeca pe 
toţi. Dacă n-ar fi făcut asta, nu s-ar fi temut aşa tare de ea. 

— Ştiu, îi ameninţa. Aşa cum putea să-i lecuiască... 

— Ştia ce să spună, era bună de gură. Şi avea limba 
ascuţită. 

— La fel şi consătenii voştri. Ce-au spus când v-aţi 
apucat să faceţi pe stăpânii? 

— Nimic nou. Aceleaşi lucruri dintotdeauna. Dar de data 
asta mingea era la noi. 

Şi după o pauză adăugă: 


e 384» 


— Pe lângă asta, banii fac totul mai acceptabil. 

Soneri luă o ţigară şi în timp ce o aprindea îşi dădu 
seama că se află printre băncile unei biserici. Îi aminti de 
acest lucru privirea severă a unei bătrâne cu figura 
încadrată de un voal negru. 

— Acum vă simţiţi mai bine? îl întrebă comisarul arătând 
spre confesional. V-aţi descărcat de remuşcări? 

— Era momentul să-mi închei socotelile şi să mă aşez la 
locul meu. Viaţa mea nu mă mai interesează cine ştie ce 
acum, dar pe-atunci Ghitta era tânără şi frumoasă... O fată 
veselă, plină de viaţă... lar eu un bărbat căsătorit. Pe 
scurt: ea a pierdut mai mult decât mine. 

— Şi la mijloc mai e şi un fiu. 

Bătrânul îl privi o clipă uluit. Apoi se sprijini fără vlagă 
de spătar. 

— Asta e greşeala cea mai mare. Dac-ar fi fost ca 
ceilalţi... 

— Cine-l ajută acum? 

— Mult timp a trăit într-un azil, dar apoi Ghitta i-a 
cumpărat o casă izolată. li aduc de mâncare asistenții 
sociali şi trăieşte ca un sălbatic. Din când în când încerc să 
merg în vizită, dar mă respinge. Crede că e fiul lui 
Mussolini şi improvizează discursuri în faţa puţinilor 
oameni care mai trec pe-acolo. 

O pereche de turişti lumină biserica şi ochii comisarului 
fugiră spre capela Sfântului Egidio. Lumina neaşteptată şi 
neobişnuită spulberă atmosfera discuţiei aceleia atât de 
intime. Chiastra recăpătase o expresie mai stăpână pe sine 
după momentul în care se deschisese complet. Comisarul 
schimbă subiectul. 

— Ghitta le dădea porecle celor care frecventau 
pensiunea ei. Le scrisese într-un carneţel pe care l-am 
găsit în camera ei. Dar nu ştiu cine sunt oamenii ăştia, 
spuse Soneri şi îi întinse o listă lui Chiastra. 

Bărbatul o parcurse după ce-şi puse pe nas o pereche de 
ochelari printr-o manevră foarte laborioasă. 

— Am auzit-o şi eu rostind poreclele astea, explică el 
înapoindu-i hârtia fără vreo emotie vizibilă, dar nu ştiu 


e 385» 


cine sunt în realitate persoanele astea. Ghitta nu avea 
încredere deplină în nimeni. Nici măcar în mine, adăugă ca 
şi cum ar fi fost rănit în orgoliu. 

Şi, după o pauză, întrebă arătând spre listă cu degetul 
mare, bătătorit: 

— Sunteţi sigur că nu lipsesc din ele? 

Soneri cobori privirea spre bucata de hârtie şi zise: 

— Se poate. Vă mai amintiţi şi de alţii? 

Chiastra luă din nou lista. 

— Unul lipseşte cu siguranţă, conchise el. 

— Cine? 

— Unul căruia-i spunea Roşu. Nu ştiu cine e, doar am 
auzit-o o dată vorbind la telefon cu cineva căruia-i zicea 
aşa. Imi amintesc că nu era liniştită. 

Soneri cumpăni puţin, apoi: 

— Vi s-a părut că-i era teamă? 

— Poate. Dar nu sunt sigur. Era agitată. Ştiţi, după 
atâţia ani ajunsesem s-o cunosc bine. Nu mi s-a întâmplat 
de multe ori s-o văd aşa. 

— Acum cât timp s-a întâmplat? 

— Nu de mult. Două luni, poate. Vacile tocmai se 
întorseseră de la păşunatul pe munte. 

O bancă gemu în spatele lor şi Soneri reuşi să zărească 
o bătrână care se îndepărta bombănind, deranjată de 
şoaptele lor. 

— A rămas neliniştită şi după aceea? 

Chiastra îl fixă cu privirea şi clătină din cap. 

— Se vede că n-o cunoaşteţi pe Ghitta. O femeie de fier, 
adăugă cu admiraţie în glas. li erau de-ajuns cinci minute 
şi uita totul. 

Oare de asta acţionase asasinul cu atâta calm? Ea nu se 
temea de pericol, era sigură că putea controla pe oricine îi 
stătea în preajmă. Şi o lume întreagă o avea pe ea ca punct 
de referinţă şi temelie: foştii studenţi care făcuseră avere, 
un sat al cărei stăpână devenise, un du-te-vino de cupluri 
clandestine şi sus-puse care se încredeau în discreţia ei, 
până şi fetele şi soțiile care se luptau cu sarcini nedorite. 
Poate o ucisese unul care n-avea nicio legătură cu mediile 


e 86 - 


astea. Dar cuțitul acela folosit la sacrificarea porcilor... 

— O cunoaşteţi pe Elvira Cadoppi? 

Bătrânul nu răspunse direct: 

— Are o cameră la pensiune. 

— Îmi pare că e singura permanentă, pentru că restul... 
zise Soneri. 

Bărbatul făcu un gest cu mâna, rotind-o de mai multe 
ori. 

— Ghitta i-a scos din belele pe cei din familia Cadoppi, 
chiar dacă ei o urăsc. Aveau datorii şi o ipotecă pentru că 
le mersese prost cu farmacia. Ea a plătit tot şi a luat casa 
pentru ea. Normal, nu? Dar numai pereţii. I-a lăsat să stea 
înăuntru, cu o chirie de bun-simţ, însă a cerut ca Elvira să 
vină la oraş s-o ajute. I-a şi găsit de lucru ca vânzătoare. 

— Toate îi ieşeau aşa de uşor... 

— Ghitta cunoştea o grămadă de oameni. Ani întregi i-a 
ţinut în pensiune pe cei care acum sunt la putere. 

— Cu ce o ajuta Elvira? 

— La curăţenie, făcea diverse comisioane... 

— Mi-a spus că stătea doar puţin... 

— Să n-o credeţi. Îşi dă aere că face orice are chef, dar a 
fost mereu la ordinele Ghittei. Ştia că ar fi putut s-o dea 
afară din casă la Rigoso împreună cu ai ei sau s-o facă să-şi 
piardă locul de muncă de la oraş. 

— Dar ea nu locuieşte la Capoponte? 

— Cred că acolo locuieşte soţul ei. Nu e casa lor, rânji 
Chiastra, apoi adăugă: Câte lucruri sunt povestite 
anapoda... 

— Cine e soţul? se interesă Soneri. 

— Cine ştie? A schimbat atât de mulţi că le-am pierdut 
şirul. Iar pe tineri nu-i cunosc, răspunse evaziv bătrânul. 

Deodată se auzi o muzică de orgă şi Soneri văzu un 
preot traversând transeptul, trecând prin faţa statuii 
Sfântului Uldarico. Bătrânicile se ridicară în picioare şi 
numai atunci comisarul îşi dădu seama cât de multe erau. 

— Mergeţi la priveghiul Ghittei? îl întrebă în cele din 
urmă pe Chiastra. 

Celălalt doar dădu din cap înainte să se îndepărteze 


e 387 œ» 


nesigur pe picioare, închinându-se în faţa altarului. 

Soneri ieşi la rândul lui fără să-l mai zărească pe fratele 
Fiorenzo. Cu luminile stinse, oraşul i se părea şters, ca o 
balerină fără paiete. Intră pe Via Saffi şi merse în ritm 
alert până la numărul 35. Barul pakistanez deschisese deja 
şi înăuntru clocotea aceeaşi agitaţie care se revărsa până 
pe trotuar. Intră, şi un damf de fum, arome şi tămâie îl 
făcu să se simtă străin. Pe o masă se negociau brichete şi 
cartuşe de ţigări în timp ce, într-un colţ, un tip slab tundea 
şi bărbierea pe rând clienţi conaţionali aşezaţi la coadă, ca 
la cabinet. Mohamed se sprijinea liniştit de tejghea şi fuma 
în ciuda hărmălaiei din jur: fiecare ştia ce are de făcut şi 
cum să se mişte, independent de el care se mulțumea să 
observe şi să noteze consumaţia într-un caiet. De restul se 
ocupa soţia lui. 

Soneri îi arătă bărbatului pozele lui Pecorari şi Avanzini. 
Celălalt le studie cu atenţie, chiar dacă numai câteva 
secunde. 

— De multe ori, declară apoi făcând semn spre uşa 
pensiunii. Chiar şi de două ori pe zi. 

— Şi cu cine mergeau? 

Bărbatul râse maliţios. 

— De unde să ştiu? Perechile nu veneau niciodată 
împreună. Întâi unul, apoi celălalt. Uneori treceau, sunau 
şi după ce vorbeau la interfon plecau, ca să se întoarcă 
după zece minute. 

— Şi între timp ce se întâmpla? 

— Din când în când mai venea altcineva. Sau nu se- 
ntâmpla nimic. 

— O femeie, poate. 

— Nu. Cum v-am zis, de multe ori nu apărea chiar 
nimeni. 

Comisarul îşi aprinse o ţigară de foi şi căzu pe gânduri. 
Se afla în faţa atât de multor semnale contradictorii încât 
nu reuşea să descifreze niciunul. Însă glasul lui Mohamed 
îl aduse cu picioarele pe pământ. 

— Perechile care nu voiau să bată la ochi aveau mare 
grijă. Nu uitaţi că am lucrat la hotel. In hoteluri închiriază 


e 88 - 


camere separate, ca şi cum nu s-ar cunoaşte, şi vin la ore 
diferite, înţelegeţi? Poate că-i porunciseră bătrânei să nu 
încurce borcanele. Poate că unii clienţi nu voiau să-i 
cunoască pe ceilalţi oaspeţi... 

— Şi cei care mergeau singuri? 

Bărbatul îi zâmbi cu ochii lui de abanos şi ridică din 
umeri. Apoi zise: 

— Nu se întâmpla des. Elvira şi celălalt, ăla... spuse şi 
făcu nişte gesturi feminine, ăla îmbrăcat ciudat. Ei da, 
ăştia plecau şi veneau mereu singuri. 

— li vedeaţi des? întrebă Soneri. 

Mohamed încuviinţă din cap. 

— Şi seara târziu, adăugă. Elvira mergea şi să încaseze 
chiriile pentru bătrână. 

Soneri rămase în tăcere până când un pakistanez bărbos 
îi vâri sub nas o gamă întreagă de brichete, vorbind într-o 
italiană stricată. Mohamed îl goni doar printr-un semn. 

— Nu credeţi că Ghitta a fost atât de bogată? Nu pare, 
nu-i aşa? comentă cu un zâmbet răutăcios. 

Dar comisarul nu se gândea la asta, ci la toate amintirile 
din cartierul acela şi la cât de diferite erau de realitatea 
care i se dezvăluia. Pentru el era un proces continuu şi 
dureros al descoperirii. Şi ştia că în spatele suferinţei se 
ascundea o înfrângere. O clipă avu impresia că-şi pierduse 
centrul, punctul fix de care se ancorase mereu. Încercă să 
se scuture de senzaţia aceea neplăcută, reuşi cu greu, iar 
vocea lui Mohamed, care continua să vorbească, i se păru 
o schijă dintr-un discurs fără sens. 

— Ghitta chiar are mulţi bani. Numai aici, în preajmă, 
are cel puţin zece apartamente. Mi-a zis Aref, vânzătorul 
de fructe marocan. Le ajuta pe femei când... Sunt lucruri 
pe care nu le face nimeni şi din cauza asta costă mult. 
Bătrânele, în schimb, se temeau de ea, ziceau că e 
vrăjitoare, iar ea le ameninţa cu tot soiul de ritualuri... De 
partea ei, Elvira se purta urât cu ele - e o femeie dură... 

— Şi celălalt? îl întrerupse comisarul referindu-se la 
Pitti. Şi el făcea acelaşi lucru? 

— Nu, el nu-i vreun dur. El poartă mesaje. 


e 89 œ» 


— Ce fel de mesaje? 

— O dată a venit la noi şi ne-a zis că o persoană, o 
persoană cu bani, vrea să cumpere barul. A insistat mult şi 
mi-a oferit şi de trei ori mai mult decât am plătit eu. Da' ce 
să fac cu toată lumea asta? Unde s-ar duce? 

Bărbatul se roti şi îl invită din ochi să observe mulţimea 
care se călca în picioare în local. 

— Aţi înţeles de ce ţinea atât de mult să cumpere? 

— Nu. Eu n-aş fi dat niciodată suma aia pentru un loc ca 
ăsta, dar se vede că avea alte interese. 

Când Soneri ieşi din bar, se dusese deja jumătate din 
dimineaţă. În timp ce mergea îl sună pe Juvara: avea 
nevoie de o situaţie a proprietăţilor Ghittei. 

— E putred de bogată, îţi spun eu. 

— Părea că face foamea. 

— Tocmai cei ca ea ascund cele mai mari surprize. 

Dar nu patrimoniul ei îl uluia pe Soneri. li apăruseră din 
nou în minte camerele pensiunii, în ordinea în care le 
revăzuse în ziua crimei. lar înăuntru, în scurte năluciri, o 
regăsea pe Ada. Numai străfulgerări. Dar suficient de 
dureroase încât să-l împingă să-i încredinţeze inspectorului 
sarcina de a da de urmele uneia dintre fostele eleve de la 
Şcoala de Asistente medicale care fuseseră cliente ale 
Pensiunii Tagliavini. Se amăgea crezând că va putea sta la 
distanţă de o parte a anchetei chinuitoare pentru el. 

Intre timp ajunsese pe Via Dalmazia şi îl identificase pe 
Aref în spatele unei baricade de lăzi. Timp de zece minute 
încercă să afle adresa măcar a uneia dintre bătrânele 
despre care vorbise Mohamed, dar vânzătorul de fructe îi 
scăpa printre degete cu italiana lui stricată şi plină de 
imaginaţie. Asta până când comisarul, fără tragere de 
inimă, o jucă pe cartea autorităţii şi scoase legitimaţia. 
Bărbatul păru îngrozit şi se refugie în spatele tejghelei, 
temându-se parcă să nu fie agresat. 

— Vreau doar să ştiu un nume şi o adresă, îl linişti 
Soneri oferindu-i jumătate de ţigară de foi. 

Celălalt se calmă, dar păstră un aer grav şi alert. 

— Una care-o cunosc o cheamă Teresa şi stă pe Via 


e 90 œ» 


Corso Corsi la număru' 15 la etaju' doi. Îi duc des 
cumpărăturile, izbucni el în cele din urmă. 

Comisarul schiţă un semn de mulţumire şi se îndepărtă 
cu o mişcare din aceea rapidă de-a lui. Afară era un soare 
palid şi din lumina aceea de culoarea strugurelui 
Trebbiano înţelese că trebuia să fie ora prânzului. De-acum 
încolo cerul avea să se închidă, prinzând întunericul între 
case. 

Sună îndelung înainte să i se deschidă. Pe interfon scria 
„Teresa Rodolfi” şi un doi roman urmat de litera P. 

Femeia era uşor cocoşată şi părea c-o dor toate. Când 
Soneri îi explică motivul vizitei, îşi pierdu şi puţina 
jovialitate pe care o mai avea. 

— Nu vă temeţi, a murit. 

— Ştiu, zise scurt. Dar cine se stinge aşa e ca şi cum ar 
lăsa cu limbă de moarte să fie răzbunat, iar eu de 
răzbunări m-am săturat. 

Se aşeză, părea foarte tulburată. 

— Aşa tare vă temeaţi de ea? 

— Aia nu era o femeie ca toate celelalte... Trebuie că 
avea un diavol pe dinăuntru. Dacă v-aţi putea închipui cum 
te privea când îţi murmura cuvintele alea de neînțeles... 

— Când făcea ritualurile? încercă Soneri, amintindu-şi 
de vindecătorii pe care-i cunoscuse la el la ţară. 

— Exact. Când bolborosea acolo ridica ochii şi atunci 
puteai să vezi în ei demonul. 

— De ce v-a lecuit? 

— Aveam focul Sfântului Anton? şi niciun medic n-a fost 
în stare să mă scape de el. Aşa că m-am dus la Ghitta. I se 
dusese buhul peste tot primprejur. 

— Şi v-a vindecat? 

— Într-o săptămână. De-atunci a început să-mi fie frică. 

— Pentru că vă ameninţa? Sau pentru că vă temeaţi de 
puterile ei? 

— Nu m-a ameninţat niciodată deschis. Era vicleană. 
Povestea lucruri care-ţi băgau teama-n suflet, amintea de 


4 Ergotism, boală cu potenţial fatal apărută ca urmare a consumului de 
alimente preparate din secară cornută (n. trad.). 


e 91 œ» 


cazuri... Până la urmă m-am pomenit că depind de ea şi de 
ritualurile ei chiar şi după problema cu focul Sfântului 
Anton. Numai aşa mă simţeam bine. Ce vreţi... Când eşti 
bătrân şi singur ai nevoie să fii reconfortat şi ea avea 
puterea asta. Dar în acelaşi timp te făcea să înţelegi că aşa 
cum te elibera de temeri putea cu aceeaşi uşurinţă să te 
facă să cazi într-un infern plin de chinuri. lată de ce nimeni 
n-avea curajul să-i spună să plimbe ursul. 

— Dar de ce i-aţi vândut casa? 

— Credeţi că se lăsa fără să fie plătită? răspunse bătrâna 
cu iritare în glas. Da' de unde! Şi-ncă cum! La început 
trecea totul pe caiet, ca pe nişte mici datorii la prăvălie, 
dar pe urmă contul creştea şi ea începea să spună că e 
cazul să... Însă pân-atunci deja o îmbulinaseşi: de unde să 
faci rost de atâţia bani? Ea-ţi spunea să nu-ţi faci griji, că o 
soluţie tot se găsea, dar între timp datoria creştea şi tot 
creştea... Ea începea să spună că, fără bani, tot răul 
îndepărtat o să se-ntoarcă deodată, că cine nu plăteşte o 
să sufere chinurile iadului... Vă daţi seama? Atunci am 
hotărât să vând, dar cine a făcut estimarea a ţinut preţul 
jos în favoarea ei. Îi ştia pe toţi. Aşa că a trebuit s-o scot la 
vânzare la un preţ mic şi ea a cumpărat-o. Din proprietară 
am devenit chiriaşă. Şi în fiecare lună o găseam în casă pe 
Elvira aia... O jigodie turbată, încheie bătrâna indignată, 
parcă scuipând vorbele. 

Soneri era uluit de cum fusese de-ajuns doar să scurme 
un pic ca să dea de viermi, cum fac găinile în noroi. Şi, 
prin natura meseriei, era treaba lui să scurme, scoțând la 
iveală noi scenarii, poate şi ele provizorii, ciuntite. 

— V-a luat tare şi cu chiria? 

— Nu, n-aş putea spune că era pisăloagă. Specialitatea 
ei nu era să te sufoce, ci să te ţină în tensiune. Nu te punea 
să plăteşti mult, dar se pricepea să te facă să te gândeşti 
că ar putea în orice clipă să ridice preţul sau să te dea 
afară. 

— La fel făcea şi cu alţii? 

— Ba bine că nu! Şi mai erau şi şantajele alea... 

— Pe cine şantaja? 


q 92 œ» 


— Nu ştiu să vă zic, dar ştiu că erau femei importante pe 
care ea le ajuta să facă avort. Nu le ameninţa pe faţă. 
Spunea lucrurile pe de lături, lăsa să se înţeleagă că ştie 
multe, că se cunoaşte cu mulţi din oraş... Aşa că-i făceau 
întruna pe plac şi o umpleau de cadouri... O ţineau potolită 
şi fiecare dorinţă a ei devenea o obligaţie. 

— O folosea pe Elvira ca executant şi în direcţia asta? 

— Nu cred, nu ştiu. Cred că erau treburi pe care le 
ducea singură la bun sfârşit. Pe lângă asta ştiu că, în 
trecut, le-a folosit ca infirmiere pe fetele de la pensiune. 
Dar toate şi-au ţinut gura pentru că Gbhitta le ştia fiecare 
taină. Unele dintre ele făcuseră avort cu ajutorul ei. 

Soneri îşi pierdu concentrarea urmărind stafiile 
trecutului său. Cine ştie ce făcuse Ada? El n-avea să afle 
niciodată cu certitudine. Încerca să alunge tulburarea 
care-l cuprinsese şi care-l muşca indiferent încotro s-ar fi 
îndreptat în ancheta aceea la care şi-ar fi dorit din toată 
inima să renunţe. 

Când se eliberă de gândurile acelea îşi dădu seama că 
Teresa îl studia cu privirea. Atunci se ridică brusc. 

— Mă rog, acum v-aţi eliberat de toate fantomele şi 
puteţi sta liniştită. 

El, în schimb, era cufundat în ele până la gât, dar evită 
să-i spună asta bătrânei. 

Era atât de dărâmat că simţi nevoia să ia prânzul la 
Milord. Veselia tipică de Parma a lui Alceste, atmosfera, 
mirosurile şi gusturile restaurantului trebuie că aveau 
asupra lui acelaşi efect pe care-l avuseseră ritualurile 
Ghittei asupra bătrânelor. Fiecare avea propriile formule 
magice iar el, mai mult decât orice, folosea Bonarda, 
tortelli cu ierburi şi culatello. În prag se văzu nevoit să-i 
răspundă lui Juvara, care îl anunţă că găsise o fostă elevă 
de la Şcoala de Asistente şi care fusese la Pensiunea 
Tagliavini. O femeie de la munte, ca şi Ghitta, dar dintr-o 
localitate mai jos de Rigoso. Soneri era gata să-i ordone să 
meargă la ea, dar cum putea să-i explice ce ar fi vrut să 
afle? Din nou chestiunile private se amestecau cu ancheta. 
Din nou apăreau sarcini pe care nu le putea delega. 


e 93 œ 


Poate că prevăzând toate acestea goli o sticlă de 
Gutturnio, acordându-şi răgazul să savureze fiecare 
înghiţitură, fără a se hotărî să se ridice. Căuta acea 
îmbătare uşoară pe care Socrate a lăudat-o că înlesneşte 
dialogul. Dar, odată ieşit din Milord, în timp ce păşea pe 
străzile din nou  învineţite şi  înceţoşate, se simţi 
cutremurător de lucid şi resemnat. Urma să asculte lucruri 
pe care nu le ştiuse niciodată despre Ada, iar pe dinăuntru 
avea să i se mai fărâmiţeze o certitudine. 

Intră într-o casă curată ca lacrima care părea cabinetul 
unui dentist. Şi îi fu de-ajuns să-i arunce o privire Martei 
Bernazzoli ca să-şi dea seama că femeia aceea nu renunţa 
la uniforma de asistentă-şefă nici măcar când nu era la 
spital. Era uscată, ascuţit de slabă, şi până şi vorbele ei 
aveau precizia unui bisturiu. 

Soneri se aşeză într-un scaun scund, cu braţe de oţel, şi 
şi-o imagină pe femeia din faţa lui stând în picioare, 
îmbrăcată într-un halat verde lung şi cu mască pe figură. 
Înţelese că locuia singură şi gândul îi fugi imediat la 
avorturile pe care le practica Ghitta. Ea se uita la el cu o 
privire în care se amestecau curiozitatea şi mirarea. 

— V-aţi făcut o idee? îl întrebă. 

El scutură din cap. 

— Deocamdată nu. Doar am văzut cum se topesc diverse 
ipoteze. 

— Deja e ceva. Poate că aşa se limpezesc lucrurile, 
adăugă femeia aşezându-se în faţa lui. 

În glas avea o uşoară ironie. 

— Cât timp aţi stat la pensiunea Ghittei? 

— Patru ani, răspunse Marta cu un suspin uşor. 

— Cursul pentru asistente durează trei ani... 

— Am rămas acolo şi puţin după absolvire. Trebuia să 
pun lucrurile în ordine, să-mi găsesc o casă. 

— Aşa e, nu sunteţi din oraş... 

Femeia zâmbi, dar deloc spontan. 

— Sunt dintr-o localitate nu departe de Rigoso. 

Avea un ton uşor iritat, iar Soneri citi în el ranchiuna 
faţă de lumea întreagă pe care uneori o au persoanele 


e 94 œ 


foarte singure. 

— Vă înţelegeaţi bine cu Ghitta? 

— Noi eram tinere iar ea ne ţinea puţin în frâu. Era ca o 
mamă. 

— Vă scotea şi din bucluc, la nevoie? 

— Dacă era necesar... Ştiu unde vreţi să ajungeţi. Pe de 
altă parte, la asta trebuie să te aştepţi de la un comisar, 
încheie având în glas o asprime care friza disprețul. 

— E meseria mea. Sunt nevoit să scurm în putregaiuri, 
dar nu eu le-am produs, îi răspunse el cu duritate. 

— Da, zise Marta pe un ton neutru, de parcă ar fi vorbit 
despre un dosar medical. Ghitta ajuta femeile să facă 
avort. Pe-atunci nu exista libertatea de-acum. Azi se poate 
face şi la spital. 

— Aţi continuat şi după aceea, când era posibil să-l 
practicaţi legal, obiectă Soneri. 

— Mai era câte una care avea nevoie de discreţie 
absolută. Oraşul e mic... lar Ghitta avea o reputaţie extrem 
de bună. Vreau să spun că n-a avut niciodată vreun 
accident. 

De fiecare dată când răspundea la întrebări, femeia se 
întorcea să-i arunce o privire rece care ascundea, totuşi, o 
anumită nerăbdare. Dar nu înţelegea dacă voia să termine 
discuţia mai repede sau era vorba despre altceva. 

— Nu v-a învăţat nimic? Acum sunteţi obstetrician... 
insinuă Soneri. 

Privirea femeii deveni mai dură. 

— Credeţi că n-am ştiut? Erau fete care intrau în bucluc 
şi ea le scăpa. Cum făcea cu toate celelalte. Bineînţeles că 
apoi cerea ceva la schimb, mai ales celor care învățau ca 
să devină asistente. 

Comisarul simţi cum inima începe să-i bată mai repede 
cum degetele îi tremură uşor. 

— Erau multe? 

— Nu puteam să ştiu de toate, dar zvonurile umblau. 
Ghitta spunea „Vino să te-nvăţ meserie” şi ele trebuiau să 
vină în goana mare. Ea habar n-avea de medicină, dar ştia 
mereu ce să facă, din instinct. 


e 95 œ» 


— Cât timp a continuat aşa? 

— De unde să ştiu? Din ziua când am plecat de-acolo n- 
am mai vrut să ştiu nimic de ea. Dar cred că a continuat 
până n-a mai putut. 

Cuvintele Martei sunară şi mai tăios, ca nişte cioburi de 
sticlă printre care apăsa cu putere şi ranchiună. 

— Văd că nu aveţi amintiri plăcute din anii aceia... 
comentă comisarul. 

— Şi de ce-aş avea? Ghitta nu era ce părea. Era o 
femeie... 

Se opri şi nu mai adăugă nimic, dar se înţelegea perfect 
ce ar fi vrut să zică. 

— Multora care au trecut pe la Pensiunea Tagliavini le-a 
lăsat amintiri plăcute, încercă Soneri. 

Marta se întunecă la faţă şi un zâmbet dezolat şi amar 
dezvălui hăul pe care trebuie că-l avea înăuntru. 

— Când îţi aminteşti de propria tinereţe eşti mereu 
foarte indulgent, răspunse ea cu un fel de icnet. În mod 
inconştient o falsificăm şi ni se pare frumos ceea ce, de 
fapt, a fost meschin. E o consolare necesară. Ne face să 
credem că o bucăţică din viaţa noastră a fost trăită cu 
adevărat, în vreme ce azi... Toţi au nevoie să-şi imagineze 
propria vârstă de aur ca să învingă ideea că n-au făcut 
decât să sufere, fără să trăiască niciodată pe deplin. Mai 
ales cei ca mine care acum... 

Glasul i se stinse şi comisarul avu impresia că e gata să 
izbucnească în plâns. Dar imediat ce văzu că-şi recapătă 
expresia dură de mai devreme se întoarse la firul discuţiei 
aceleia şi din nou ceva înăuntrul lui se prăbuşi. 

Împărtăşea, cu durere, remarcile Martei, de aceea găsi 
curajul s-o întrebe ceea ce credea că intuise deja de ceva 
vreme: 

— Şi dumneavoastră aţi apelat la Ghitta... 

Femeia se uită la el, făcu o grimasă şi poate că încercă 
să-şi recupereze masca de răceală şi dispreţ parţial cu 
care-l primise, dar degeaba. Însă imediat după aceea 
trebui să-şi dea seama că nu mai avea căi de scăpare şi, 
fără un cuvânt, luă o mină serioasă şi încuviinţă din cap de 


e 96 - 


mai multe ori, chiar dacă abia perceptibil. 

— De asta urâţi anii aceia şi o urâţi pe Ghitta? 

— Şi de asta, murmură ea, dar nu numai. 

Comisarul simţea o compasiune îngrijorătoare pentru 
ea, un punct de atracţie întunecată pentru durerea lui, 
căreia îi atribuia acum valoare de mărturie valabilă, poate, 
pentru mulţi alţii de-o vârstă cu el, şi deci şi pentru sine 
însuşi. Insista asupra unui subiect care nu avea legătură 
cu ancheta, însă a descoperi în alţii o experienţă similară 
cu a lui îl ajuta să pună stavilă preaplinului de sentimente 
care i se învălmăşeau în cap. 

— Ce altceva vi s-a întâmplat în anii aceia? 

— Ar trebui să ştiţi asta bine. Sunteţi poliţist sau nu? 

— Să mergem puţin în trecut. În plus, nu sunt aşa de 
bătrân. 

— Asasinatul Dallacasa, zise Marta. Ar trebui să vă 
amintiţi de el. 

— Da, desigur, răspunse Soneri. Nu eram încă în poliţie. 
Vorbim de ceva din urmă cu douăzeci şi cinci de ani. 

— Nu mai suntem aşa tineri, spuse cu tristeţe femeia. 
Mario era bărbatul meu, adăugă apoi, din nou cu glas 
gâtuit. 

— Iar crima a avut loc înainte sau după... 

— Avort? izbucni Marta fără ocolişuri, încercând poate 
să scape de emoție recuperându-şi o parte din duritate. A 
fost ucis trei luni după aceea. Eram studenţi amândoi, ne- 
am zis că în clipa aceea nu ne puteam permite un copil. El 
era implicat în politică, făcea parte din grupurile 
extraparlamentare, cum se numeau pe vremea aia. Dac-aş 
fi ştiut... Aşa mi-am pierdut şi partenerul, şi copilul dintr- 
un foc. Pentru mine, totul s-a sfârşit atunci. 

— Şi cazul mi se pare că a fost arhivat fără să se 
găsească vinovaţi, adăugă Soneri. 

— Poliţiei nu i-a păsat nici cât negru sub unghie. Mulţi 
dintre colegii dumneavoastră s-au bucurat că a murit. Ştiţi 
câte a încasat de la Brigada Mobilă? 

— S-au desfăşurat multe anchete asupra neofasciştilor, 
dar n-a ieşit la suprafaţă nimic. 


e 97 œ» 


— Chiar dacă ar fi avut loc aceste anchete, sunt protejaţi 
de undeva, de sus... lar poliţiştii sunt aproape toţi de 
dreapta. Dar povestea lui Mario e extrem de ciudată. Ştiţi 
ce mi-a zis un coleg al dumneavoastră între patru ochi? 
„Voi, ăştia de stânga, vă omorâţi între voi, n-aveţi pic de 
respect nici între tovarăşi”. La urma urmei, îi interesa să-şi 
bage botul în conflictele interne. Se bucurau că acum era 
unul mai puţin. 

— lar dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Cred că e posibil ca polițistul acela să fi avut dreptate. 
Nu era uşor să-l încolţeşti pe Mario. li cunoştea pe 
neofascişti pe fiecare-n parte, era viclean, era antrenat să 
scape din ambuscade. Şi apoi există mărturia unei 
persoane, ultima care l-a văzut viu şi care susţinea că l-a 
observat urcându-se din senin într-o maşină. Şi pe urmă 
nimic, până nu i-a fost găsit cadavrul. 

— Existau conflicte politice între el şi tovarăşii lui? 

— Discuţii aprinse. Şi certuri, uneori. Dar Mario nu-mi 
vorbea prea mult despre grupul lui. In direcţia asta păstra 
tăcerea. Uneori dispărea cu săptămânile şi nu-mi povestea 
ce face. Pleca zicând că merge la diverşi prieteni prin 
Italia pentru congrese, întâlniri, seminarii... Dar n-am 
înţeles niciodată despre ce discutau. 

Soneri roti din nou privirea prin cameră. larăşi avu 
impresia unei strălucitoare curăţenii aseptice, lipsită de 
orice suflet, un refugiu mobilat cu judecată geometrică, 
fără umbra vreunei amintiri, gândit astfel ca să respingă 
asediul necontenit al regretelor. Se ridică şi Marta făcu la 
fel, însoţindu-l apoi de-a lungul coridorului într-o tăcere 
stânjenitoare. Când ajunseră în prag, comisarul se interesă 
ţinând mâna pe clanţă: 

— Aţi cunoscut la Şcoala de Asistenţi o fată pe nume Ada 
Loreti? 

Femeia îl fixă intens cu privirea câteva secunde, iar el 
avu impresia că ochii ei cenuşiu-albaştri îl sondează pe 
dinăuntru. Apoi ea încuviinţă, fără vreun cuvânt. 

— Era una dintre cele pe care Ghitta...? 

Marta ţinea acum ochii aţintiţi în podea şi numai din 


e 98 œ» 


când în când îşi muta privirea spre pereţi, evitându-l pe 
comisar de parcă i-ar fi fost teamă de el. Apoi, deodată: 

— Nu ştiu sigur... Era cu doi ani mai mică decât mine şi 
frecventam alte cercuri... 

— Încercaţi să vă amintiţi. Nu vă fie frică să-mi spuneţi 
adevărul. 

— Lăsaţi-o baltă, comisare, nu plecaţi urechea la toate 
bârfele. N-am auzit decât zvonuri. Resemnaţi-vă cu gândul 
că adevărul e dincolo de posibilităţile noastre. Trebuie să 
ne mulţumim cu o aparenţă plauzibilă. Important e să 
avem încredere în ea. 

Părea de neclintit, iar ochii ei căpătaseră din nou 
sclipirea zeflemitoare de la începutul întâlnirii. In clipa 
aceea el ieşi brusc şi cobori cu iuţeală scările, tot mai 
neliniştit. 

Când ajunse în stradă îşi dădu seama că după-amiaza 
trecuse deja iar lumina din cele mai scurte zile ale anului 
dispărea dincolo de acoperişurile caselor înşirate pe Via 
Saffi. 

Juvara nu răspunse imediat, iar când ridică receptorul 
gâfâia. 

— Erai la cantină sau pe genunchii lui Capuozzo? îl luă 
peste picior Soneri. 

— A plecat în concediu. Acum a venit adjunctul lui. 

— Şi el! Am rămas numai eu, tu şi bolovanul ăla de 
Chillemi. 

— De ce aveți nevoie? 

— Dacă a mai rămas careva, îmi faci rost de dosarul 
Dallacasa? 

— Pun să vi-l lase pe birou, încheie Juvara. 

În Piazzale dei Servi cerul se închise definitiv, anunțând 
începutul nopţii. Îşi aminti de refugiul lui Fadiga şi se 
strecură până acolo să cotrobăie în el. Printre cartoane 
descoperi alte decupaje din ziar, cu două poze: una a unui 
avocat foarte cunoscut, Aristide Zanni, şi alta a 
consilierului local responsabil de comerţ, Romolo Gatti. 

Abia avu timp să le vadă chipurile de oameni imposibil 
de bănuit că fu nevoit să răspundă la telefon. Angela îi 


e 99 œ 


dădea întâlnire în faţa baptisteriului. 

— Oraşul ăsta e un bordel, începu ea imediat ce ajunseră 
faţă-n faţă. 

Soneri se gândi că nu greşea: îl străbătea împreună cu 
ea, care se încăpăţâna să-l ţină de braţ în ciuda faptului că 
el detesta să se plimbe aşa. O mulţime de oameni 
înnebuniţi să cumpere roiau prin faţa vitrinelor de pe Via 
Repubblica ca nişte molii în jurul unui bec. Angela încercă 
să-l sărute chiar când pe lângă ei trecea încet o maşină de 
patrulă. 

— Vrei să-mi distrugi reputaţia? Aia, zise el iritat 
referindu-se la agenţi, sunt în stare să dea pe goarnă că 
Soneri se plimbă şi se giugiuleşte cu o femeie în timp ce 
ancheta bate pasul pe loc. 

— Atunci să urcăm în biroul meu, îi porunci. 

Dar când ajunseră înăuntru, Soneri începu să simtă un 
fel de nelinişte. 

— Ce ai, e prima dată? îl tachină ea. 

Comisarul nu răspunse. Îl chinuia gândul la Ada. Cea pe 
care o cunoscuse el era altă femeie decât cea pe care o 
descoperea acum, şi de fiecare dată când se gândea la asta 
se simţea rănit, întristat. 

Încercă să uite refugiindu-se copilăreşte în braţele 
Angelei, iar ea îl consolă şi după aceea. Se aşezase de 
partea cealaltă a biroului, astfel încât Soneri părea un 
client descurajat pe care trebuia să-l liniştească. 

— Şi când vorbeşti despre soţia ta îţi păstrezi 
mentalitatea de poliţai. Iei în calcul numai indiciile care o 
acuză, fără să te gândeşti la restul. Ada are nevoie de un 
avocat bun, dar e ciudat că eu sunt cea care o apără, nu ţi 
se pare? 

Era adevărat: Angela dăduse mereu dovadă de gelozie 
retroactivă. 

— Mi se pare că am trăit o parte din viaţă în comă, 
visând la o lume care n-a existat niciodată, bombăni 
comisarul, gândind cu voce tare. 

— Dacă ţi-a plăcut, mulţumeşte-te cu asta. Ce-ţi pasă 
dacă nu era adevărat? Nu tu spui mereu că nici anchetele 


< 100 œ» 


pe care le conduci nu dezvăluie pe bune faptele, cu toate 
nodurile imposibil de descâlcit formate din motivațiile, 
sentimentele, emoţiile care le provoacă? 

— Nu, sigur, eu reuşesc doar să le descriu. Dar mă refer 
la tot ceea ce-mi cer... murmură el. 

— Nici două persoane care trăiesc împreună n-o să se 
cunoască vreodată suficient. Mereu există o parte a 
fiecăruia care rămâne în umbră, ceva nespus care e ocrotit 
cu gelozie. Ni se întâmplă şi mie şi ţie, adăugă privindu-l 
cu severitate şi bunăvoință în acelaşi timp. 

Chiar părea o avocată care dă sfaturi bune. Şi ca să nu 
strice atmosfera comandară două pizze pe care le mâncară 
în biroul acela în care se auzea urcând din stradă zgomotul 
haotic, vesel şi, în fond, puţin disperat al mulţimii 
înnebunite să facă toate cumpărăturile de Crăciun. Apoi 
rumoarea se stinse încet-încet, se auzi cum sunt coborâte 
grilajele, iar oraşul se pregăti să-şi schimbe înfăţişarea. 

După ce plecă de la Angela, Soneri traversă piaţa 
Ghiaia, depăşi boltele uriaşe ale palatului della Pilotta 
până ajunse în marele spaţiu deschis din Piazzale della 
Pace şi identifică silueta mâncată de vreme şi cufundată în 
ceaţă a baptisteriului. Trecu agale pe lângă el în timp ce 
un preot solitar traversa piazza del Duomo în diagonală pe 
bicicletă, săltând pe pietrele de pavaj. Atunci îl întrezări pe 
Pitti. Sub o redingotă de culoarea cărbunelui purta un 
pantalon strâmt, tip „ţigaretă”, iar pe cap avea un chipiu 
ca de star de cinema din anii '30. Îl urmări de la distanţă, 
descoperind în ceaţă un aliat. Bărbatul străbătu Borgo del 
Correggio şi coti pe Via Petrarca. Apoi, la jumătatea 
străzii, dispăru după o uşă mare de la intrarea într-o 
clădire. 

În imobil erau multe birouri. Printre plăcuţele de bronz o 
văzu şi pe cea a firmei Avanzini. Îşi aminti de poza din ziar 
pe care i-o arătase Fadiga: cea a patronului, care frecventa 
cu perseverenţă pensiunea Tagliavini. Asta îi stârni 
curiozitatea. Îşi aprinse o ţigară şi hotărî să aştepte. Nu 
dură mult. Pitti ieşi din nou la iveală după un sfert de oră 
şi porni în direcţia opusă celei din care venise. Paşii lui 


e 101 œ» 


răsunau ca nişte bombe în noapte. 

Urmându-şi instinctul, Soneri nu ţinu să-l oprească 
imediat. Prefera să-l lase să se mişte liber, cum faci cu un 
peşte care muşcă, dându-i impresia că poate scăpa. li 
plăcea să-l fileze. Noaptea se umplea de mister şi era 
plăcut să simţi cum înmuguresc ipotezele. Din când în 
când, una dintre ele dezvăluia o posibilă pistă, un indiciu... 
Ajunseră din nou în singurătatea austeră din piazza 
Duomo, după aceea cotiră pe Borgo Pipa până ieşiră în 
noul spaţiu deschis din Piazzale San Francesco, în faţa 
fostei închisori. Regăsi cartierul cutezătorilor poporului”, 
unde-şi petrecuse mulţi ani ca student şi care acum i se 
părea străin. Oare chiar trăise un fel de comă în timpul 
căreia visase? Abia avu timp să arunce o privire spre 
frizeria lui Bettati că deja paşii lui Pitti îl conduceau în 
Borgo del Parmigianino, pentru a se opri apoi în faţa unei 
clădiri elegante, restaurată de curând. Bărbatul sună, 
urcă, iar Soneri se puse pe aşteptat - totul se desfăşura la 
fel ca prima oară. De data aceasta nu recunoscu niciun 
nume în mozaicul de plăcuţe sau pe butoanele interfonului. 
Pitti apăru din nou după un sfert de oră, cu regularitatea 
unuia care lucrează în schimburi la fabrică, şi o luă iar la 
pas, cufundându-se din nou în străduţe. Semăna cu un 
păianjen care străbate fir cu fir o pânză pe care o ştie pe 
de rost. Acum se îndrepta iarăşi spre dom, dar trecu prin 
spatele lui, cotind spre biserica San Giovanni şi apucând-o 
apoi de-a lungul şirului de străduţe dintre Via Repubblica 
şi zona cu monumente. Pe colţ, la Leon d'Orom, se opri din 
nou şi intră într-o altă clădire, însă nici de data asta Soneri 
nu găsi vreun nume familiar. Casa era ocupată pe de-a- 
ntregul cu birouri, multe dintre ele anonime. Pe butoanele 
soneriilor era scris pur şi simplu numărul de interior. 

Aşteptă, fumând în continuare cu palma făcută căuş, ca 
nu cumva jarul să-i trădeze prezenţa. În cele din urmă Pitti 
cobori şi porni din nou spre dom, apucând-o pe reţeaua de 
străduţe din centrul vechi. Soneri îl urmă, ascultând 
sunetul ritmat al paşilor lui în noaptea ceţoasă, până se 


5 Aceiaşi Arditi del Popolo de mai devreme (n. trad.). 
e 102 » 


pomeni în faţă cu forma întunecată şi impunătoare a 
absidelor catedralei şi cu faţada luminată a clădirii 
episcopiei. Merseră din nou pe Borgo del Correggio, iar de 
astă dată Pitti coti pe Via Saffi. În întuneric, printre case, 
se auzea scârţâitul căruciorului lui Fadiga străbătând 
trotuarele ca un invizibil transportator de cadavre. 

Bărbatul înaintă până când ceața fu străpunsă de lumina 
barului pakistanez, încă plin ochi de clienţi. În faţa 
numărului 35 ezită, apoi se opri brusc şi Soneri abia dacă 
avu răgaz să se ascundă după o dubă înainte ca celălalt să 
se întoarcă şi să-l zărească. Când privi din nou, comisarul 
văzu că Pitti suna la interfon - oare o căuta pe Elvira? 

Timp de cel puţin un minut aşteptă un răspuns care nu 
veni, iar atunci hotări să-şi reia marşul, îndreptându-se 
spre barieră. Soneri porni după el şi la colţ o prostituată 
destul de bătrână îşi desfăcu paltonul în faţa lui, etalând 
doi sâni enormi susținuți de o structură complexă din 
dantelă. 

Urmărit şi urmăritor înaintau pe un covor de frunze de 
castan, apoi Pitti se afundă în Borgo del Naviglio, trecând 
de Borgo Gazzola, unde arditi rezistaseră împotriva 
squadriştilor şi băiatul care făcea pe mascota căzuse 
fulgerat de un glonţ. Apoi reveniră în faţa vechii închisori, 
după care intrară pe Borgo delle Colonne şi se întoarseră 
în Via Saffi. La numărul 35 Pitti sună iar, de astă dată 
ferm, ca şi cum ar fi fost absolut sigur că va găsi pe cineva 
care să-i răspundă. Şi, într-adevăr, după câteva clipe se 
auzi declicul încuietorii, iar bărbatul urcă. Soneri nu se 
mişcă. Ar fi vrut să se posteze în barul pakistanezilor, dar 
grilajul fusese deja coborât pe jumătate şi unii dintre 
clienţi ieşeau pe sub el. Apoi Mohamed îl închise de tot, cu 
un scheunat, exact ca atunci când Soneri stătuse toată 
noaptea la fereastra pensiunii ca să supravegheze strada şi 
aşteptând să se întâmple ceva. Să strige cineva şi el să nu 
rămână mut la auzul glasului străin. Strada, lipsită de acea 
unică vitrină, se cufundase acum în somn. Doar puţine 
maşini treceau prin aburii de ceaţă care se strângeau 
laolaltă dinspre barieră spre centru. Încă îl auzea pe 


e 103 >» 


Fadiga hoinărind, trădat de scârţâitul căruciorului, pe 
undeva printre case. Ceaţa devenise atât de deasă că 
puţinii trecători se intersectau orbeşte, recunoscându-se în 
ultimul moment. Soneri zări profilul rotund al cuiva care 
înainta spre el. Cineva care se mişca lent, unduindu-se, ca 
împovărat de o greutate. O recunoscu imediat când ieşi din 
aburii care o învăluiau. Era Dirce, bătrâna prostituată a 
cartierului, adoptată şi tolerată până şi de soțiile geloase. 
Cu timpul strânsese o avere care pe urmă se topise dintr- 
odată când ea, care profesa îmbrăţişările, se îndrăgostise 
cu adevărat, la cincizeci de ani, de un bărbat mult mai 
tânăr care o abandonase după ce-i risipise toate 
economiile. Comisarul o scrută cu privirea: chipul 
dispreţuitor, aerul insolent al cuiva care nu mai are nimic 
de pierdut dar, cu toate astea, străbătut de o uşoară 
dezorientare. După aceea, când ea îl depăşise deja cu 
enorma ei spinare cocoşată, simţi din nou asupra lui ochii 
aceia sălbăticiţi de lipsa de scrupule şi simţi un fel de jenă, 
ca atunci când te atingi de o mână caldă şi necunoscută. 
Pitti zăbovea încă în pensiune. Timpul trecea, marcat de 
bătăile clopotniţei domului. Viaţa încetinise până ajunsese 
să se scurgă imperceptibil, precum respiraţia gâştei. Şi-l 
imagina pe Fadiga trecând prin faţa casei în care fusese 
fericit şi gândindu-se la soţia lui, aflată două etaje mai sus, 
care se culca acum cu altul. Sau şi-o închipuia pe Dirce 
amintindu-şi toate cotloanele din care seducea deopotrivă 
tineri, cărora nici nu le mijiseră tuleiele, şi bărbaţi în toată 
firea. Erau ultimii reprezentanţi ai unei lumi care se 
dizolvase şi care le luase cu ea şi rolul şi identitatea. Bătu 
ora două, iar în încremenirea nopţii Soneri auzi o maşină 
derapând pe caldarâm, cu un zumzet ca de insectă. Era 
acelaşi Mercedes închis la culoare care se oprise prima 
dată când făcuse pe paznicul la pensiune. Un individ 
elegant cobori din maşină şi sună, după care se sui la loc 
fără să oprească motorul. După câteva secunde apăru Pitti 
cu una dintre valizele cu rotile pe care le zărise în camera 
Elvirei. Se strecură cu iuţeală în maşină şi plecară. Soneri 
îşi aruncă ţigara care murise încetişor din pricina umezelii 


e 104 - 


şi porni pe jos spre casă, cuprins de o melancolie cumplită. 


<e 105 - 


Z. 


Era sigur că visase că doarme la Pensiunea Tagliavini în 
camera Adei. Era curios că o dorinţă din urmă cu mulţi ani 
se întorsese după atâta timp, dar încercă în zadar să-şi 
amintească vreo frântură din filmul acela nocturn. lar când 
porni pe jos spre secţie starea de spirit i se înrăutăţi, 
virând încet spre o lipsă de chef faţă de tot ce-i ieşea în 
cale. Ar fi vrut ca ceața să-l învăluie până să-l facă de 
nevăzut. 

Juvara îşi dădu seama dintr-o privire că nu era cazul săi 
se adreseze şi rămase potolit la locul lui, tastând la 
computer. Soneri găsi pe masă dosarul Dallacasa şi se 
cufundă în el fără să arunce măcar o privire 
corespondenţei. Omorul fusese comis cu douăzeci şi opt de 
ani înainte. Trupul fusese descoperit pe un câmp la o 
săptămână de la dispariţie, cu un glonţ scurt, de calibru 
nouă, în cap. Un foc tras în ceafă, o execuţie în toată 
regula. Mario Dallacasa era descris drept un exponent de 
seamă al stângii extreme chiar dacă, în ultimii ani, 
angajamentul său părea să fi slăbit în intensitate, într-atât 
încât dispărea din Parma în anumite perioade fără să lase 
vreo adresă de contact apropiaților. Printre paginile 
raportului era şi poza lui: un tip sănătos, puternic, care 
amintea de un tăietor de lemne din pricina bărbii bogate şi 
dese care-i acoperea mare parte din chip. De fapt, era un 
om de munte din Apenini. În fişa biografică citi că se 
născuse la Tizzano Val Parma şi se gândi că asta nu era 
foarte departe de Rigoso. 

Când intră Nanetti, mare parte din proasta dispoziţie a 
lui Soneri se mistuise. 

— N-am bătut pentru că aş fi jurat că eşti plecat, explică 
el. 

Avea sub braţ un pliant pe care-l aşeză pe birou, 
aruncând o privire hârtiilor din dosar. 

— Recapitulare generală? 

— Pentru mine e materie nouă, îl corectă comisarul. O 


e 106 œ» 


crimă petrecută cu mulţi ani în urmă care mi-a stârnit 
curiozitatea. 

— Trebuie mereu să te întorci în trecut ca să înţelegi ce 
se întâmplă acum, chicoti Nanetti, apoi adăugă: lar ţie-ţi 
plac cursele lungi. 

Fraza aceea îl făcu să cadă pe gânduri câteva clipe, 
înainte să-şi amintească de un tabiet al întâlnirilor lor. Aşa 
că se întoarse, deschise un scrin şi scoase de-acolo o sticlă 
de Porto, ridicând-o în lumina neonului ca să verifice la ce 
nivel era vinul. 

— Mi-aş fi făcut griji dacă ai fi uitat, comentă Nanetti. 

— Ori uiţi, ori îţi faci iluzii: alte variante nu există, 
replică Soneri, pe jumătate serios şi pe jumătate ironic. 

— Porto-ul tău creează iluzii bune, stabili colegul după 
ce luă o înghiţitură şi plescăi. Din păcate, analizele mele 
nu deschid la fel de multe perspective, adăugă apoi. 

— Şi de data asta va trebui să mă descurc fără ajutorul 
vostru, constată comisarul cu un ton de fals reproş. 

— Probele prelevate nu spun aproape nimic. Asta 
înseamnă că ai de-a face cu un caz greu - cu un 
profesionist, vreau să spun. 

— Prin urmare, crezi că nu-i un infractor oarecare? 

— Chiar cred că nu. Nicio amprentă, niciun muc de 
țigară, nicio urmă de încălțări care să sară în ochi printre 
atâtea altele, nicio urmă biologică... Încercăm să găsim 
ceva pe marginea ceştii din care a băut cafea, dar pare s-o 
fi curăţat după. 

— Doar n-o fi careva de la Contraspionaj, pufni Soneri. 

— Aproape întotdeauna asasinii lasă ceva în urmă, dar în 
cazul ăsta... 

Îşi mai turnaseră un pahar de Porto şi o uşoară euforie îl 
încălzea pe comisar, în ciuda faptului că lumina cenuşie 
care străbătea perdelele nu încuraja buna dispoziţie. 
Privirea îi căzu asupra dosarului pe care-l avea sub nas: 
conform raportului de la biroul politic, Dallacasa cunoştea 
foarte bine regulile luptei armate şi ale clandestinităţii. In 
apartamentul lui fusese confiscat un manual străin care 
prezenta tehnicile principale adoptate de spioni şi agenţi 


e 107 œ» 


infiltraţi. Oare şi asasinul...? Pe de altă parte, existau 
bănuieli justificate cum că însuşi Dallacasa susţinuse sau 
avusese contacte cu grupuri subversive. Mulți 
extraparlamentari avuseseră astfel de contacte fără să 
intre în clandestinitate. Şi-apoi, mai era telefonul acela 
ciudat care, susţinea Chiastra, o tulburase pe Ghitta. 
Telefonul individului căruia ea îi spunea Roşu. 

Dar era, oare, vorba numai de ipoteze înfierbântate 
datorate vinului sau chiar exista o legătură cu asasinatul 
acela vechi? Orice era posibil... 

— Un profesionist, un adevărat profesionist, repetă 
gânditor Nanetti, cu o anumită admiraţie în glas. 

Din pricina deformării profesionale, vorbea aproape 
întotdeauna despre crime din punct de vedere tehnic, fără 
să le încarce cu vreo consideraţie morală. Pentru el nu 
existau urletele, chinul sau groaza, ci doar balistica, 
unghiul de pătrundere al lamei, calibrul glonţului, 
compoziţia chimică a  otrăvii sau forma obiectului 
contondent. Nu că ar fi fost lipsit de sentimente, ci pur şi 
simplu se elibera pe moment de ele ca să poată gândi 
asemenea unui om de ştiinţă. Şi, oricum, remarca despre 
profesionalismul asasinului îl readusese pe Soneri la ideea 
că acesta din urmă avea în spate o pregătire temeinică. Un 
meşteşug tainic ascuns sub alte aparenţe. 

Nanetti se ridică şi se îndepărtă legănându-şi şoldurile: 
îţi lăsa mereu impresia că e o locomotivă uriaşă cu multe 
biele. Atunci comisarul îşi aprinse o ţigară de foi şi îşi 
aruncă din nou privirea printre hârtiile din dosarul 
Dallacasa. Citi mărturia persoanei care îl văzuse pe tânăr 
urcând într-o maşină în seara în care dispăruse. Asta se 
petrecuse în Via Montanara, la periferia extremă, în sudul 
oraşului, spre dealuri. Toate indiciile păreau să ducă în 
direcţia localităţii către care se îndreptau stolurile de 
grauri când venea vremea strugurilor. Dar mărturia aceea 
firavă şi proza juridică seacă a dosarului nu-i sugerară 
nimic mai mult decât o descriere esenţializată a faptelor. li 
veni în minte să se întoarcă la Bettati. Il găsi aşezat pe 
unul dintre scaunele de frizerie, cu ziarul desfăcut în faţă. 


< 108 >» 


Înclinase spătarul în poziţia în care-l aşeza pentru cei pe 
care-i bărbierea. 

— N-am mai văzut client aşa amator, comentă imediat 
ce-l zări în oglinda din faţă. 

— Nouă, tinerilor, ne creşte părul repede. 

— Ai citit? întrebă arătându-i ziarul. Dreapta nu vrea 
monumentul în cinstea Baricadelor. 

— Mi se pare normal. Încă-i ustură pe nepoţii lui 
Mussolini, replică Soneri. 

Bettati se roti pe scaun şi se uită fix în ochii lui, făcând 
un semn interogativ cu bărbia. 

— Îţi aminteşti de Mario Dallacasa? îl întrebă atunci 
comisarul. 

Bettati încuviinţă grav din cap, ca şi cum i s-ar fi trezit o 
amintire neplăcută. 

— Ăsta-i unu' dintre ăia care ar fi făcut revoluţie pe 
bune. 

— Vrei să spui că era hotărât? 

— Ar fi făcut pe dracu-n patru. 

— Ţi-ai făcut o idee cine l-ar fi putut ucide? 

— A sfârşit tare ciudat. Se pare că la mijloc nu-s fasciştii. 
S-a vorbit şi de o afacere a femeilor: era unu' cu mare 
căutare. 

— Am cunoscut-o pe fosta lui iubită. Nu l-a uitat 
niciodată. Şi azi încă e făcută zob. 

— Asistenta? întrebă frizerul. De-atunci a ieşit din 
circulaţie. În afară de serviciul ei, nu mai iese din casă. Şi 
când te gândeşti că era o tovarăşă atât de activă... 

— Dallacasa avea contacte cu clandestinii? întrebă pe 
nepregătite comisarul. 

Bettati îl privi cu un fel de neîncredere. 

— S-a zis şi asta. Dar, dacă e adevărat, probabil avea 
contact cu grupuri din afara oraşului. Aici, partidul 
comunist deţinea controlul. 

— Colegii care au anchetat atunci cred că l-au curăţat ai 
lui. 

— Nu cei din grupul lui, îl contrazise Bettati. I-am 
cunoscut aproape pe toţi şi pot să-ţi zic că n-ar fi fost în 


< 109 œ» 


stare. Mânuiau foarte bine megafonul şi şapirograful, dar 
pistoalele nu făceau parte din arsenalul lor. 

— I-ai cunoscut şi pe cei care trăgeau? 

— Pe ăştia ajungi să-i cunoşti abia după. Când îi prind şi 
te miri că tocmai individul pe care-l credeai un militant 
normal... Despre ceilalţi circulă numai zvonuri. Cine ştie 
câţi au fost. Care acum păstrează trecutul îngropat în 
amintire şi duc, poate, o existenţă departe de orice 
bănuială. Cum bine ştii şi tu, lupta armată era organizată 
în mici celule nu mai mari de patru persoane. Prin urmare, 
nimeni nu cunoştea decât trei colegi... 

Din când în când se auzeau zgomotele şantierului unde 
se construia monumentul în cinstea Baricadelor. La fiecare 
lovitură ceva mai puternică, Bettati arunca o privire în 
direcţia din care venea aceasta. 

— Dac-au fost într-adevăr ai lui, de ce l-ar fi săpat? 
insistă comisarul. 

— Ăstuia-i plăcea să fie în mijlocul oamenilor, era un tip 
care convingea, un lider. Nu mi s-a părut niciodată potrivit 
pentru singurătatea şi viaţa invizibilă a unui clandestin. 
Acolo nu trebuie să baţi la ochi. El, dimpotrivă, bătea la 
ochi. Dacă l-ar fi pus pe scenă la Regio ar fi fost foarte 
bine. 

— De-aici şi până la a-l ucide... 

— Era un adept al mişcărilor, poate voia să-i convingă că 
greşiseră totul. Poate că devenise incomod ca susţinător. 
Probabil că nu mai aveau încredere în el şi s-au gândit că 
începuse să pută. Cine poate şti? 

— Pentru că poliţia îl luase în colimator? 

— Se expunea prea mult. Devenise un punct de referinţă 
pentru tinerii extraparlamentari şi din cauza asta nu-l 
scăpau din ochi. Dacă într-adevăr avea legături cu 
clandestinii, risca să-i compromită. Ei n-au avut niciodată 
vreun Dumnezeu. Organizaţia lor valora mult mai mult 
decât un singur om şi, ca s-o protejeze, puteau recurge şi 
la metodele grele. 

Soneri îşi netezi mustăţile şi aprinse o ţigară. 

— Se poate, murmură apoi şi adăugă: Cunoşti pe cineva 


e 110 - 


care era poreclit Roşu? 

Bettati se gândi o vreme, dar nu reuşi să pescuiască 
nimic util din memorie. 

— Pare să fi fost unul dintre puţinii care băgau frica în 
Ghitta, explică Soneri după câteva clipe. 

— Înseamnă că era tare-n clonţ. 

— Toţi îmi spun că era o femeie de fier. Şi totuşi, părea 
complet altfel... 

— Oamenii sunt precum ceața, spuse sentenţios frizerul, 
vezi numai cenuşiu şi-apoi, deodată... Şi de multe ori prea 
târziu. 

Soneri se gândi la sine însuşi: o păţise deja având prea 
multă încredere în aparente. Şi în timp ce rumega, mobilul 
îşi începu dureroasa interpretare verdiană. 

— Comisare, aţi avut dreptate, bătrâna era putred de 
bogată. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte... începu 
Juvara. 

— Tocmai vorbeam despre aparenţe, constată Soneri. 

Inspectorul nu pricepu, rămase mut câteva clipe, apoi, 
ca să iasă din impas, începu să citească o listă de bunuri 
parcă rupte dintr-o casă nobiliară. Ghitta deţinea vreo 
douăzeci de apartamente în oraş, aproape toate în zona 
străduţelor dintre dom şi bariera Saffi. Vreo treizeci de 
case şi cabane între Rigoso şi Monchio, titluri de stat, două 
ferme, păduri de castani şi acţiuni la compania 
orăşenească de gaz. Până şi casa parohială în care locuia 
preotul de la Corniglio era a ei, iar Curia plătea totul. 

— Îşi putea permite să-i dea afară şi pe paroh şi pe toţi 
sfinţii, bombăni comisarul în timp ce asculta spusele lui 
Juvara. 

— Mai sunt şi o sută de mii de euro puşi la căldurică 
într-un fond de pensii pentru fiul ei, încheie inspectorul. 

Ghitta se gândise şi la creatura aceea amărâtă, 
abandonată aproape definitiv printre munţi, care cuvânta 
înaintea adunărilor închipuite învăluite în miros de 
fascism. Bătrâna trăia pe picior mare. Nu era nicio fisură 
în planul ei, totul era ordonat cu maximă atenţie. Tot, mai 
puţin ceva... Iar gândurile lui Soneri se întoarseră la Roşu, 


e 111 œ 


la apelul acela surescitat care avusese loc cu câteva 
săptămâni înainte de omor. 

Bettati lăsă deoparte ziarul. 

— Nu te aşteptai la atâtea chestii, nu? 

Comisarul îi făcu semn din cap că nu. Se întreba cum ar 
fi putut să se aştepte la aşa ceva. 

— Ghitta economisea în toate direcţiile, purta aceleaşi 
haine ani întregi, golea garderoba morţilor, vindea mobila 
uzată scoasă din casele bogaţilor. Trăia ca să acumuleze. 
Ar fi omorât şi un păduche ca să ia pielea de pe el. 

Bettati îşi scoase halatul, îl aruncă pe unul dintre 
scaunele înşirate de-a lungul peretelui şi se îndreptă spre 
uşă. Soneri îl urmă iar afară, în pragul frizeriei se salutară 
în linişte lovindu-se uşor pe braţ. Intre ei se aşternuse o 
melancolie mută. 

În timp ce se îndepărta, comisarul înşfăcă din nou 
mobilul şi îl sună pe Juvara. 

_ — Pregăteşite o listă a tuturor chiriaşilor Ghittei. 
Încearcă să afli cine sunt, cât plătesc chiria şi de când 
locuiesc în casele bătrânei. 

Anchetele care nu implicau vreo mişcare, doar 
manevrarea computerului, erau specialitatea lui Juvara. 

— Ar trebui să fie destul de uşor, explică inspectorul, e 
suficient să consultăm baza de date... 

— Bine, dar fă-o repede, mă grăbesc. 

—E ora prânzului, încercă să obiecteze timid 
inspectorul. 

— E perfect, şi-aşa cauţi mereu o motivaţie să treci la 
dietă... 

Soneri, în schimb, se opri într-un local nou din 
apropierea vechii închisori San Francesco, dar ieşi de- 
acolo imediat ce simţi aerul fals şi pretenţios al 
interiorului, comportamentul slugarnic al tinerilor directori 
costumaţi în somelier şi etalarea neruşinată a unor 
preparate destul de banale care primiseră nume străine 
improbabile numai ca să facă impresie. Simţi nevoia să 
intre într-o prăvălie veche şi salută cu afecţiune şorţul 
proprietăresei, cu baveta pe sânii mari, ca de matroană, şi 


e 112 œ» 


chip rozaliu, de culoarea merelor de august. 

Ajunse la secţie încă având o bucăţică de sandvici cu 
prosciutto. Îl găsi pe Juavara aplecat asupra tastaturii şi 
văzu un brăduţ cu luminiţe pe birou. 

— M-am gândit că poate o să vă placă. Şi, oricum, peste 
puţin timp e Crăciunul, explică inspectorul surprinzând 
privirea perplexă a comisarului, care îi zâmbi recunoscător 
şi emoţionat. 

Îi era întotdeauna greu să exprime ceea ce i se părea că 
se născuse pentru a rămâne nerostit. Orice cuvânt îi suna 
artificial şi nepotrivit. Se apropie de Juvara şi îi puse o 
mână pe umăr, îl clătină uşor şi îi şopti un mulţumesc, 
încredinţând numai tonului misiunea de a-i transmite 
sentimentele. 

— Du-te şi mănâncă ceva, mai adăugă. 

Inspectorul ridică din umeri şi apăsă un buton. După 
câteva clipe, imprimanta începu să huruie şi să scoată coli 
de hârtie. Observă imediat la jumătatea listei numele 
Teresei Rodolfi, dar mai erau şi alţi bătrâni. Aşa cum erau 
şi mulţi studenţi. Ghitta nu-i mai ţinea la pensiune, dar 
continua să-şi deruleze afacerea prin intermediul lor, 
închiriindu-le apartamente. 

— Comisare, îi atrase atenţia Juvara, a sunat fratele 
Fiorenzo. Azi după-amiază e înmormântarea bătrânei. 

Soneri uitase că Saltapico îi dăduse undă verde să 
meargă la ceremonie. 

— La ce oră e? 

— La trei. 

Aruncă o privire la ceas: mai era o jumătate de oră. De 
două zile, cei de la morgă dădeau semne de nerăbdare. 
Frigiderele erau ocupate aproape toate, iar în cele din 
urmă procurorul cedase. Nici Soneri nu găsea nimic 
împotrivă. Cadavrul acela uscat nu mai putea oferi nicio 
informaţie, şi venise şi pentru Ghitta momentul să 
părăsească lumea, după ce-şi jucase ultima parte din rol. 

Ajunse la biserică cu puţin înainte de slujbă. Fratele 
Fiorenzo era deja îmbrăcat pentru ceremonie. 

— Cine v-a rugat să oficiaţi liturghia? îl întrebă 


e 113» 


comisarul. 

— El, răspunse călugărul făcând un semn spre Chiastra, 
aflat lângă sicriu, dar aş fi făcut-o oricum. Ghitta venea des 
la biserica asta, găsea aici înţelegere şi mângâiere. A 
suferit multă cruzime. Dacă a păcătuit mult, a făcut-o şi ca 
să se apere. 

Soneri se trase deoparte şi studie nava aproape pustie. 
Sosi Elvira iar tocurile ei răsunară în interiorul bisericii 
înainte ca ea să-şi dea seama de zgomot şi să păşească pe 
vârfuri. Pe urmă veni rândul lui Mohamed, care se aşeză 
mult în spate, printre bănci. În cele din urmă, în linişte, 
apăru Pitti, îmbrăcat complet în negru, cu melonul într-o 
mână şi părul rar, ca un puf, întins pe craniul alb ca miezul 
unei cepe. Nu mai era nimeni altcineva. Ghitta îşi lua 
rămas-bun de la lume într-o singurătate aproape deplină. 

Fratele Fiorenzo nu lungi slujba. Binecuvântă coşciugul 
şi îi făcu Ghittei veşnica pomenire. Apoi merse să deschidă 
uşile mari de la intrare, pentru că acolo nu mai era nici 
măcar un sacristan care să-l ajute cu treburile mai simple. 
Intrară doi angajaţi ai pompelor funebre şi, în cea mai 
limpede lumină, comisarul văzu că sicriul era dintr-un 
lemn de brad, ieftin, şi că pe el se afla o singură coroană 
pe care Chiastra scrisese cu pudoare numai „Fiul şi cei 
dragi”. Ghitta reuşea să facă economii şi după moarte, iar 
partenerul ei rămânea un clandestin chiar şi acum, după 
ce rămăsese singur. 

Încărcară coşciugul şi atunci apărură Fadiga şi Dirce. 
Semănau între ei, în hainele lor vătuite, enorme. Stând mai 
într-o parte, o priveau pe Ghitta cum pleacă şi poate că în 
ceremonia aceea dezolantă intuiau cum avea să se 
desfăşoare propria lor înmormântare. Când închiseră 
dricul, Chiastra îşi dădu seama că nu va putea să-l urmeze 
pe jos. Atunci privi năuc în jur, dar Elvira, Pitti şi 
Mohamed plecaseră deja şi nu mai era nimeni. Atunci se 
apropie de şoferul de la pompe funebre şi bătu în geam ca 
să-l roage să-l ia şi pe el. Pălăvrăgiră puţin şi lăsă impresia 
că ajunge să implore. Soneri făcu un pas în faţă. 

— Veniti cu mine, vă duc eu. 


e 114» 


Bătrânul aproape că se lipi de braţul lui cu mâinile sale 
puternice şi noduroase. Parcă tocmai îi fusese salvată 
viaţa. 

Era singura maşină care mergea în urma dricului. La 
marginea cimitirului îl văzură pe Bettati, care nu intrase în 
biserică pentru că nu suporta preoţii. Ridică mâna în semn 
de salut când dricul trecu pe lângă el, în timp ce Chiastra 
rămase nemişcat, cu pălăria pe genunchi, degetele 
încrucişate, ca de rugăciune, şi pământiu la faţă. În cimitir 
totul se desfăşură la repezeală. Un gropar aştepta în ceaţă 
ca un vultur uriaş. Fratele Fiorenzo bălmăji ultimele 
rugăciuni şi sicriul fu coborât. Soneri văzu că se clătina pe 
funii ca şi cum ar fi fost gol. In clipa aceea Chiastra izbucni 
într-un plânset fără lacrimi, un fel de urlet prelung de 
disperare. Comisarul îl apucă şi îl trase de-acolo în timp ce 
se auzeau deja primele bufnituri ale pământului căzut pe 
lemnul sicriului. Bătrânul îl urma ascultător. Când 
ajunseră pe aleea cimitirului, Soneri se întoarse spre 
mormânt şi văzu că acolo nu mai rămăsese decât groparul 
care lucra cu lopata. 

— Aţi văzut? murmură Chiastra când se îndepărtară. Nu 
era nimeni. Şi ăia puţini care au venit, au făcut-o din 
sentimentul datoriei. 

— Nu trebuie să te aştepţi niciodată la recunoştinţă. 

— Nimeni nu cunoştea câtă lume cunoştea ea, bolborosi 
bătrânul. 

— Unde vă duc? 

Chiastra desfăcu larg braţele. 

— Unde vreţi să mă mai aduc acum? O să iau ultimul 
autobuz spre Rigoso, e singurul loc pe care-l mai am. 

Când ajunseră la autogară, Soneri parcă maşina lui Alfa 
Romeo, iar bătrânul îşi puse pălăria la loc pe cap şi 
deschise portiera ca să coboare. 

— Ştiţi cumva dacă Ghitta a lăsat vreun testament? 
întrebă atunci comisarul. 

Celălalt se opri la jumătatea mişcării şi din expresia de 
pe chipul lui părea că numai în clipa aceea îşi amintise de 
moştenire. 


<e 115» 


— Nu cred. Ghitta se gândea cum să trăiască. Moartea 
nu apărea în gândurile ei. Şi avea o sănătate de fier. 

— Toate proprietăţile alea... Trebuie să se fi gândit cui 
să le lase. 

— Da’ de unde! reluă suspicios bătrânul. Ea voia doar să 
fie respectată şi singurul mod era să facă bani. După cum 
aţi văzut, n-a ajutat la nimic. 

Conversaţia se opri brusc. Portiera se închise la loc şi 
bătrânul se îndepărtă spre casa de bilete chinuindu-se să 
afişeze un aer demn. 

Soneri îl sună pe Juvara. 

— Verifică la toţi notarii dacă Ghitta a lăsat vreun 
testament, îi porunci. 

Apoi trase pe dreapta pentru că avea chef să facă nişte 
paşi. Sfârşitul timpuriu al după-amiezii scotea în evidenţă 
luminiţele de Crăciun în timp ce urmărea cum magazinele 
sunt luate cu asalt de o mulţime gălăgioasă, chitită parcă 
să jefuiască oraşul. Din buzunarul paltonului se auzi 
binecunoscuta arie verdiană, salvându-l de la o accentuare 
a proastei dispoziţii. 

— Comisare, e a treia oară când vă sun, începu Juvara. 

— Aici e un scandal monstruos şi se aud atâtea telefoane 
că nu mai pricep care sună. 

— Dar al dumneavoastră e inconfundabil! 

— Ştiu, ar trebui să schimb soneria... 

— Am găsit testamentul, schimbă inspectorul subiectul. 

— La cine a fost depus? 

— La notarul Rolli. 

— Şi ce scrie-n el? 

— Că lasă totul Fernandei Schianchi. 

Soneri amuţi. Rămase pe loc, năuc, şi se gândi imediat la 
Chiastra: nici măcar el nu putea conta pe recunoştinţă. 
Apoi se întrebă ce legătură era între Ghitta şi Fernanda 
care s-o facă pe aceasta din urmă moştenitoarea unei 
averi. 

— Ce dată are testamentul? 

— E de acum două luni, răspunse Juvara. 

Soneri se opri pe trotuar ca şi cum s-ar fi rătăcit, însă 


e 116 - 


firul gândurilor sale era cel care se încâlcise. Îl auzi pe 
inspector repetând tot mai tare „alo!” până când închise 
apelul. Comisarul nu pricepea. lar când nu pricepea, întâi 
îi creştea supărarea şi apoi i se intensifica proasta 
dispoziţie. Trecu pe sub porticul întunecos din Borgo delle 
Colonne întâlnind, din loc în loc, şiruri de negri sprijiniți de 
perete şi care aruncau priviri neîncrezătoare. Apoi prăvălii 
în culorile Africii şi limbi misterioase cu diftongi străini. Pe 
Via Saffi intră la Mohamed şi se aşeză pe singurul scaun 
liber. Localul era plin ochi cu bărbaţi proaspăt întorşi de la 
serviciu şi care mâncau preparate pakistaneze. Vreo şase 
mese erau aliniate, formând o tejghea la care stăteau 
grămadă mulţi copii în faţa unui domn cu barbă care-i 
învăţa Coranul şi limba părinţilor. În cealaltă parte era un 
soi de piaţă unde preţul se negocia cu voce tare şi, la mică 
distanţă, un alt grup se afla în faţa unui televizor dat pe un 
canal în arabă. În centrul hărmălaiei, Mohamed părea să 
se simtă în largul lui dirijându-i pe unii şi pe alţii, sărind de 
la o comandă la tejghea la una din sală. 

— Nostalgia pentru ţara noastră e puternică, spuse el 
lăsând de înţeles că e primul pe lista victimelor dorului. Iar 
seara vin mulţi ca să-şi asculte limba. E ca şi cum te-ai 
întoarce acasă câteva ore. 

Soneri încuviinţă din cap şi privi afară. Prin vitrina 
înceţoşată se întrezărea uşa de la numărul 35. 

— Sunt noutăţi, ştiaţi? întrebă Mohamed cu un zâmbet 
plin de subînţelesuri. 

Comisarul făcu semn că nu, scoțând ţigara din gură. 

— Chiriaşii care locuiau lângă Tagliavini. Au plecat. 

— Când? 

— Azi-dimineaţă, înainte să se facă ziuă. A venit o dubă 
şi într-o oră au încărcat tot. Pe noi nici nu ne-au salutat, 
deşi ne cunoaştem. Dar soţia trebuie să fi plecat mai 
înainte, pentru că nu l-am văzut decât pe soţ, încheie 
Mohamed. 

— Deci nu ştiţi unde s-au dus? 

— Nu. A fost o mutare neprevăzută. Soţiei mele i-a părut 
rău pentru că îi plăcea femeia aceea. Ştiţi, între străini... 


e 117 œ» 


— Poate au găsit un loc mai bun, sugeră Soneri. 

Bărbatul clătină din cap: 

— Poate, bombăni el nu prea convins. E mai bine aşa, 
adăugă, acolo unde a fost omorâtă Ghitta... S-or fi gândit 
că nu mai era cazul. 

— Credeţi că le era teamă? 

Ochii lui Mohamed deveniră strălucitori: 

— Ar fi doar o părere a mea şi n-aţi şti ce să faceţi cu ea. 

— Sunt bune şi părerile, îl încurajă comisarul, câtă 
vreme sunt luate ca atare. 

— În casa aia era ceva deloc limpede. Sau poate că deloc 
curat. Doamna i-a mărturisit la un moment dat soţiei mele 
că de multe ori auzea urlete din pensiune. N-a înţeles ce se 
vorbea, dar nu erau oameni calmi şi nici cupluri care se 
întâlneau. S-a prins că era vorba despre bani, plăţi. Şi când 
la mijloc sunt banii... 

— A auzit-o şi pe Ghitta ţipând? 

— Nu. Se auzeau voci de bărbaţi. Bărbaţi nervoşi. 

— De multe ori? 

— De patru sau cinci, mi se pare. Dar doamna nu era 
acolo mai mereu, pentru că pleca să mai facă una-alta prin 
case de oameni bogaţi. Chiar Ghitta îi găsea trebuşoare 
din astea. 

— Nu ştiţi nimic altceva? insistă comisarul. 

— Nu. Astea sunt confidenţe pe care femeia aceea i le-a 
făcut soţiei mele. Dar n-aş vrea ca plecarea lor... 

— Cine e proprietarul apartamentului? 

— Unul care construieşte case, dar altceva nu ştiu, 
răspunse Mohamed. Asta-i un cartier mort unde seara nu 
umblă nimeni şi lumea stă închisă în casă. Numai noi, 
străinii, ţinem deschise magazinele şi ne uităm în jur. 
Deranjăm şi din cauza asta. 

— V-au ameninţat? se alarmă Soneri. 

— Nu, până acum nu. Insă a mai venit o dată ăla 
îmbrăcat ciudat şi ne-a întrebat dacă ne-am răzgândit. 
Pentru mine sunt nişte cifre absurde. Şi voi, poliţiştii, aveţi 
ceva cu noi. Cum se termină programul veniţi aici şi ne 
ameninţaţi că ne daţi amendă şi ne închideţi şi dacă face 


e 118 + 


careva gură... Cu alţii din oraş nu sunteţi aşa de severi. 

Apoi, lăsându-l pe Soneri prins într-o bulă de îndoială, 
Mohamed se îndepărtă. Din sală îl strigau mulţi cu 
insistenţă, în vreme ce copiii recitau versete în cor iar din 
micul bazar se auzeau glasuri ridicate. Comisarul ieşi din 
lumea aceea care clocotea de vitalitate şi se încredinţă din 
nou tăcerii din ceaţă. Străbătu iarăşi Via Saffi până la 
Piazzale dei Servi şi se îndreptă spre adăpostul lui Fadiga. 
De-acum ştia unde să pună mâinile şi simţi şi de astă dată 
o pagină de ziar printre bucăţile de plastic. O luă şi o vâri 
în buzunar, îndreptându-se spre Via Repubblica printre 
ultimii cumpărători. În faţa vitrinei unui magazin de 
parfumuri scoase bucata de hârtie: poza îl înfăţişa pe 
viceprimarul Roberto Lusetti. Altul pe care-l cunoştea din 
anii fierbinţi ai protestelor. Unul care mărşăluia în mulţimi 
şi care, cu timpul, se convertise la scena politică migrând, 
din floare-n floare, de partea foştilor duşmani. 

Zgomotul grilajelor trase răsuna printre cel al ultimelor 
autobuze din seara aceea. O briză leneşă amesteca ceața 
din piazza Garibaldi, acum golită de oameni. IÎnşfăcă 
mobilul şi-l sună din nou pe Juvara: 

— Poţi să verifici ceva? 

O uşoară ezitare îl făcu să înţeleagă că inspectorul se 
pregătea să plece acasă. Şi, înainte ca acesta din urmă să 
obiecteze ceva, Soneri continuă: 

— Aş vrea să aflu al cui e apartamentul din Via Saffi 35, 
de lângă al Ghittei şi al Fernandei. 

Din nou percepu lipsa de entuziasm a lui Juvara care, 
totuşi, trebuie că se aşezase din nou, judecând după 
şuieratul inconfundabil pe care-l scoteau scaunele 
capitonate de la secţie. 

— Sper să fie înregistrat şi să fie de-ajuns să verific baza 
de date a registrului de cadastru. Aşteptaţi la telefon, 
adăugă pe un ton de centralistă. 

Comisarul îl auzi cum loveşte tastele cu repeziciune. 

— Avem noroc, îi comunică Juvara după puţin timp. 
Apartamentul e înregistrat pe numele unei societăţi, 
Maison S.R.L. 


e 119 + 


— Consultă din nou baza de date şi zi-mi cine e în 
spatele siglei, făcu Soneri. 

Juvara nu răspunse. Poate că deja îi părea rău că-i 
făcuse cadou brăduţul. Din nou tastă cu viteză şi apoi: 

— Administratorul unic e Renato Avanzini, iar pe 
asociatul lui îl cheamă Amintore Cornetti. 

— Unde e sediul? 

— Borgo Felino 14. 

Comisarul trânti un „mulţumesc”, dar închisese deja. 
Căzuse pe gânduri şi nu-şi dădu seama nici măcar că 
Angela apăruse lângă el. Când se mişcă, aproape dădu 
peste ea. 

— Nu mă mai simţisem niciodată ca un parapet, 
bombăni ea. Şi când te gândeşti că toată lumea îşi 
închipuie că poliţiştii sunt ca nişte feline care captează 
fiecare semnal... 

— Mă gândeam... 

— Dacă te-ar ataca cineva, ai fi în stare să mergi mai 
departe, fără să-ţi dai seama că ai un cuţit înfipt în spate. 

Soneri îi făcu semn s-o lase baltă. Atunci ea îl luă de 
braţ. 

— Încă te gândeşti la soţia ta cu celălalt? 

Nu se gândea la asta, dar îşi aminti că pusese fotografia 
în buzunar. O simţea acolo, cu textura ei rigidă, de fiecare 
dată când pipăia interiorul paltonului. O privise de 
nenumărate ori, sperând, poate, să se obişnuiască cu 
realitatea pe care aceasta i-o arăta. 

— Tocmai am descoperit că  Avanzini deține 
apartamentul de lângă pensiune. 

— Şi? Vrei să spui că putea să meargă să şi-o tragă şi 
acolo, nu doar la Ghitta? 

— Nu, probabil că e vorba despre activităţi mai 
complexe şi grave. Cred că s-a creat acolo un fel de zonă a 
nimănui, unde nu mai locuieşte nimeni. Nu sunt decât 
birouri şi imigranţi. Acolo totul e mai simplu, nu e nimeni 
care să-şi vâre nasul. 

— Aşa e, în oraşul ăsta se vând droguri la kilogram, 
interveni Angela. 


e 120 œ» 


— Asta-i treaba celor de la Narcotice, i-o tăie comisarul. 
Ştiai că Ghitta i-a lăsat totul moştenire Fernandei? 

— Şi bărbatul ei? A fost alături de ea o viaţă întreagă şi 
apoi... 

— Aşa-s femeile: joacă ani la rândul rolul victimei, dar 
apoi tot ele bagă cuțitul în tine. 

Îi simţi pe ureche răsuflarea caldă. 

— Eşti un bou, şopti ea nu cu prea multă bunăvoință. 

— Nu pricep de ce Fernanda, bombăni Soneri. 

— Poate e doar un paravan pentru adevăratul 
moştenitor, insinuă Angela când se aşezară în locul unde 
mergea ea în pauza de serviciu. 

Soneri se gândea la acelaşi lucru. Dar în folosul cui 
făcea Schianchi asta? 

Când comandară, fu constrâns să mănânce legume la 
grătar. 

— În seara asta dietă, decretă Angela, iar el nu se simţi 
în stare s-o contrazică. 

— La clinica pentru dispeptici se mănâncă mai bine, se 
pronunţă Soneri când termină, simțind aceeaşi foame ca la 
început. 

— Îţi stă mintea la altceva, trase ea concluzia uşor 
iritată. Te prefaci că te gândeşti la anchetă, dar de fapt te 
gândeşti la Ada. 

— Din păcate nu e prea mare diferenţă, constată 
comisarul. 

Angela întinse mâna. 

— Arată-mi poza aia. O porţi cu tine ca pe-o penitenţă. 

Fără tragere de inimă, Soneri scoase din palton 
imaginea soţiei în braţele celuilalt. 

— Nu-l cunoşti? îl întrebă ea referindu-se la amantul 
misterios. 

Făcu semn din cap că nu. 

— Ştii ce cred eu? reluă ea. Dacă tot te apasă aşa de 
tare, află cine e. O să descoperi o mică iubire 
nesemnificativă din tinereţe, pe care soţia ta ţi-a ascuns-o 
tocmai pentru că asta şi era. 

Soneri se pregătea să răspundă din instinct, dar se 


e 121 œ» 


abţinu: nu voia să-i mărturisească faptul că-i era teamă, ca 
unui jucător căruia-i e frică să-şi arate cărţile. Aşa că 
rămase în tăcere, fără să mai izbutească să înceapă vreo 
conversaţie. Angela se uită la el o vreme, apoi îşi pierdu 
răbdarea, îi restitui fotografia şi îl anunţă că pleacă la 
culcare. 

— N-am suportat niciodată femeile care dau din coadă 
implorând atenţia bărbaţilor muţi, mârâi ea şi plecă. 

Soneri o urmă până la ieşire, iar în piaţă o privi cum se 
îndepărtează fără măcar să-l salute. Şi totuşi ea îi plăcea, 
dar nu ştia să se abandoneze sentimentelor, de parcă i-ar fi 
fost teamă să o facă. 

Când plecă la rândul lui, toate celelalte gânduri îşi 
pierdură importanţa, lăsând în loc unul singur, obsedant: 
să afle cine e bărbatul din fotografie. Sfatul Angelei îi 
răsuna în cap ca un refren. Se îndreptă spre Via Saffi. Voia 
să intre la Fernanda şi să privească din nou pozele alb- 
negru, frânturi dintr-o viaţă pierdută. Dar în Borgo del 
Correggio îl zări pe Pitti şi îşi schimbă planul, hotărând să- 
l fileze. De data asta bărbatul purta un palton foarte mulat, 
lung până sub genunchi, un pantalon închis la culoare, cu 
dungi, şi pantofi negri extrem de lucioşi. Pe cap avea 
obişnuitul melon, iar în mână ţinea un baston. 

Pitti coti pe Via Petrarca şi intră din nou în clădirea 
unde era sediul firmei lui Avanzini. Comisarul aşteptă a 
doua oară în acelaşi punct din seara precedentă. Episodul 
se repeta identic, dar acum Soneri începea să observe un 
tipar în jocul de ricoşeuri pe care Pitti îl repeta, probabil, 
în fiecare noapte. Odată ce cobori, bărbatul porni spre Via 
Repubblica, dar nu o luă pe străduţele lăturalnice, 
adăpostite, ci o traversă şi porni pe străzile înguste care se 
deschideau de partea cealaltă. Ieşi în Borgo Regale şi intră 
într-un local unde domnea o penumbră albastră şi unde din 
exterior se intuiau siluetele cuplurilor aflate la mese. Pe 
urmă apăru din nou pe trotuar şi porni pe Borgo Felino. 
Când ajunse la numărul 14, sună la interfon şi urcă. Soneri 
aşteptă câteva minute şi se apropie de uşă: lângă al 
patrulea buton de jos în sus citi „Maison S.R.L.” 


e 122 œ» 


Îi rămăseseră în buzunar câteva fâşii de grana într-o 
punguţă pe care o luase de la Alceste, iar acum le scoase 
din ambalaj pe bâjbâite în timp ce aştepta în frig. 
Aşteptarea se prelungi preţ de o oră: comisarul se 
convinse că nu era vorba despre o vizită obişnuită şi îşi 
aminti de fotografii. Atunci îşi părăsi postul şi se întoarse 
spre Via Saffi. Depăşind Piazzale dei Servi, auzi din nou 
scârţâitul căruciorului lui Fadiga în timp ce cartierul, la 
ora aceea din noapte, căpăta nuanţe spectrale printre 
picurii streşinilor pline de apă şi în privirea oarbă a 
ferestrelor întunecate. I se părea că absolut totul aşteaptă 
ceva, nu ştia prea bine ce. Şi că nici el nu trebuia să facă 
decât să aştepte, ca un vânător în butoi. 

În faţa numărului 35 pescui din buzunar cheile 
Fernandei şi intră. Barul pakistanez închisese deja şi 
grilajul era coborât până jos. Urcă în tăcere la primul etaj 
şi deschise uşa bătrânei Schianchi. Inăuntru era frig şi ţinu 
pe el paltonul când se aşeză în salon, având în faţă plicul 
de hârtie unde bătrâna vârâse până la refuz fotografiile. Le 
împrăştie pe masa rotundă de parcă ar fi fost piesele unui 
puzzle care trebuiau ordonate şi începu să caute chipul 
misteriosului iubit al Adei. Erau multe poze şi în 
majoritatea apăreau tineri: chipuri de băieţi cu păr lung şi 
ochi lacomi de viaţă. Când se zări pe sine însuşi într-o 
fotografie de grup se miră că existase cineva care să-i 
imortalizeze un moment din tinereţe şi că el îl descoperise 
întâmplător într-un plic păstrat de o bătrână care îl 
căutase în zadar. 

Continuă trierea, mişcând răbdător instantaneele cu 
buricele degetelor, zăbovind din când în când asupra câte 
unei imagini care-i declanşa flash-uri în memorie. Prin faţă 
i se derula fulgerător o lume pierdută, populată numai de 
tineri, cu destrăbălările lor studenţeşti şi hainele ieftine 
peticite în casă sau primite de la fraţi mai mari. 

Într-o poză mică era un grup în care o zări pe Ada şi, 
ultima din partea dreaptă, pe Marta Bernazzoli. Apoi din 
nou Ada, într-un alt instantaneu, de data asta la ţară, lângă 


5 Tehnică de pândă folosită la vânătoarea de rațe (n. trad.). 
<e 123» 


un foc şi o tigaie plină de castane coapte. Întoarse poza şi 
pe spate citi: „Rigoso, octombrie '74”. Cu toţii păreau 
fericiţi. Se uită din nou cu luare aminte la grupul de tineri 
şi atunci îl regăsi pe amicul lui misterios: din profil, cu păr 
lung, nu-l recunoscuse din prima. Începu să aibă o senzaţie 
apăsătoare. Luă plicul de hârtie şi se apucă să reintroducă 
fotografiile în timp ce se gândea la ultima poză, cea făcută 
la Rigoso. De ce plecaseră tocmai acolo să sărbătorească? 
Ce legătură avea Ghitta cu asta? _ 

Pe plic se lovi de numele lui Trombi. Îşi amintea de un 
domn elegant, scund şi rotofei, cu un aparat de fotografiat 
mare, dotat cu un blitz uriaş care se înălța cu mult 
deasupra capului său. Era întruchiparea fotografului şi 
multă vreme cadrele lui ajunseseră în ziarul local pentru 
care lucra. Arhiva lui din Via Angelo Mazza era cea mai 
amplă sursă de informare asupra istoriei recente a 
oraşului. 

Un zgomot venit dinspre casa scărilor îl făcu să tresară. 
Se simţi vinovat că pierduse atâta timp cu o anchetă care 
acum i se părea personală şi, poate, zadarnică. Dar oare 
nu-i spusese Angelei că nu mai vedea mare diferenţă între 
ancheta despre moartea Ghittei şi cea despre trecutul 
Adei? Nu fusese pe punctul de a lăsa totul baltă tocmai din 
acest motiv? Între timp, zgomotul dinspre casa scării 
deveni familiar. Recunoscu tocurile Elvirei, care urca. Apoi 
o auzi limpede în faţa uşii pensiunii, împreună cu zornăitul 
cheilor şi al balamalelor. 

Nu era sigur ce să facă. Nu pricepea dacă era de mai 
mare folos să aştepte, cum făcuse până atunci, sau să 
acţioneze, s-o înfrunte pe femeia care minţea în toate 
privinţele. Nehotărât, se lăsă condus de instinct şi ascultă 
mişcările Elvirei în interiorul pensiunii. Auzi din nou 
tocurile, pe urmă o tăcere prelungă. Apoi îi percepu glasul, 
fragmentat de pauze, şi înţelese că vorbea la telefon. La 
puţin timp după aceea mai distinse o voce, dar trebuia să 
fie de la televizor sau radio, pentru că la un moment dat fu 
înlocuită de muzică. 

Începea să devină agitat. Se apropie de fereastră şi 


e 124 œ» 


studie ce se întâmpla afară, în noaptea care părea 
suspendată pe o pernă de aburi, la rândul ei aşteptând o 
pală care s-o limpezească. Via Saffi i se părea că seamănă 
cu albia seacă a unui râu, până când văzu un bărbat 
mergând încet pe mijlocul ei. Când se apropie, îl recunoscu 
pe Pitti. Odată ajuns în dreptul barului pakistanez, 
bărbatul trecu pe trotuarul din faţa numărului 35 şi după 
două minute comisarul auzi soneria pensiunii, aceeaşi ca în 
urmă cu mulţi ani. Un reflex pavlovian străbătu mintea lui 
Soneri care acum aştepta declicul încuietorii de jos. În 
zadar. Apoi îşi aminti de ce-i povestise Mohamed: uneori 
sună şi pleacă, pentru a se întoarce din nou mai târziu. Să 
fi fost o procedură ca să se asigure că drumul era liber? 

Şi-l imagină pe Pitti sfârşind rondul prestabilit în jurul 
străzii, traversând Borgo Gazzola, salutându-le pe 
prostituatele din prag şi întorcându-se pe Via Saffi. 
Trecură puţine minute şi soneria răsună a doua oară, 
urmată de astă dată de declicul încuietorii. Auzi cum uşa 
de la intrare se deschide, scârţâind uşor din ţâţâni, apoi 
paşii uşori ai lui Pitti pe primele trepte şi apoi tot mai 
aproape, însoţiţi, în cele din urmă, de lovitura uşoară în 
uşa batantă. 

O vreme nu mai răzbătu până la el niciun sunet. Şi 
muzica tăcu. Apoi i se păru că aude un foşnet de fermoare 
care se deschid şi se închid, după care vocea Elvirei 
răsună limpede, asemenea acutei produse de un 
instrument care se înalţă brusc dintr-un murmur grav al 
alămurilor. Se chinuia să înţeleagă ceea ce i se părea a fi 
un monolog, însă pereţii groşi ai vechii clădiri nu-l ajutau. 
Pitti trebuie că doar asculta, judecând după faptul că nu 
exista vreun schimb de replici. Sau poate că murmura ceva 
cu aceeaşi privire timorată pe care i-o arătase lui Soneri 
când îl interogase la ieşirea din biserică, după întâlnirea 
din întunericul capelei Sfântului Egidio. 

În orice caz, ceva spunea el din moment ce Elvira 
ridicase şi mai mult tonul. Soneri se baza pe crescendoul 
femeii, pentru că începea să discearnă câteva cuvinte din 
discursul ei. Auzi limpede „...la Badessa ai fost?”, întrebare 


< 125» 


repetată de mai multe ori. Apoi cuvântul „bani”, şi el 
aproape răcnit la sfârşitul unei fraze. Se certau. Sau, şi 
mai bine, poate că femeia îl certa dur pe Pitti, care 
probabil încasa fără să reacționeze. Şi-l imagina stând cu 
capul plecat, înspăimântat, incapabil să dea vreo replică. 
La un moment dat fu o pauză. Pensiunea se cufundă din 
nou în tăcere, iar când Elvira vorbi din nou cu glas ridicat 
comisarul înţelese că, în sfârşit, Pitti trebuie să fi răspuns 
ceva. Ea începu să-l facă din nou cu ou şi cu oţet: „...nu ai 
ajuns la timp... Ultimajbă se grăbea... Te-ai pierdut cu 
ăla... Te-ai dus să ţi-o pui cu el...” 

Pitti trebuie să fi ratat o întâlnire sau ceva important, iar 
acum Elvira îl umilea prin trimiteri jignitoare la 
homosexualitatea lui. Nu reuşi să înţeleagă restul, dar 
intui tonul ofensator şi vulgar. El era o marionetă, iar ea 
era păpuşarul. Şi-l imagină pe Pitti alergând toată noaptea 
dintr-o parte-n alta a centrului şi apoi, la o oră târzie, 
prezentându-se la raport la femeia aceea despre care toţi 
spuneau că e cinică şi rece. Se lăsă din nou tăcerea, care 
de astă dată dură mai mult decât de obicei. Poate că-şi 
spuseseră tot ce aveau de spus, dar atunci de ce nu pleca 
Pitti? Ciuli din nou urechile - nimic. În sfârşit, după câteva 
minute, auzi din nou aceleaşi foşnete de mai devreme şi un 
fel de bufnet. După aceea desluşi limpede un vaiet care 
semăna cu un plânset reţinut. Era Pitti, iar în gemetele 
acelea ale lui se intuia un amestec de teamă şi scuze. 
Continuă câteva secunde până când comisarul o auzi pe 
Elvira strigând „Cară-te!” cu glas imperios, plin de mânie 
şi dispreţ. Apoi uşa pensiunii se deschise cu delicateţe, dar 
se închise cu zgomot. Şi din asta se înţelegea cine e la 
comandă. 


e 126 » 


8 


Hotărâse să lase lucrurile să se întâmple de la sine, fără 
să intervină. Simţea că mai devreme sau mai târziu o să 
explodeze singure, nu era nevoie să producă el deflagraţia. 
De aceea, fără să facă vreun zgomot, cobori înapoi în 
stradă şi se îndreptă spre casă. Când ajunse, clopotul de la 
Palazzo del Governatore bătea de ora două. La adăpostul 
vizuinii sale simţi imediat o uşurare. În sfârşit relaxat, îşi 
aprinse o ţigară de foi, puse pe aragaz puţină apă şi îşi 
pregăti un ceai de muşeţel. Il bău privind încă noaptea 
liniştită. Era unul dintre lucrurile care-i plăceau cel mai 
mult. Între timp, trecea în revistă misterele pe care le 
găzduia lumea aceea înceţoşată: dispariţia Fernandei, 
uciderea Ghittei, Pitti care umbla toată noaptea ca un 
animal de pradă, Elvira cea înfiorător de cinică, moartea 
lui Dallacasa... În cele din urmă, totul ajungea cu 
naturaleţe la pensiunea aceea, care părea axul bine uns în 
jurul căruia se rotea o lume întreagă. Înainte să meargă la 
culcare controlă căsuţa vocală care de ceva timp pâlpâia 
pe măsuţă: „Ţi-ai recăpătat darul vorbirii după ce ai trecut 
pe la bordelul ăla?” îl întreba Angela, intuind unde-şi 
petrecuse seara. Din păcate, pensiunea Tagliavini şi casa 
bătrânei Schianchi erau mai rele decât un bordel. 

Făcu ochi târziu şi trecu pe la secţie la jumătatea 
dimineţii, găsind-o cufundată într-o toropeală festivă. In 
zilele acelea putea să nu se agite, graţie concediilor, şi se 
gândi că avusese mereu dreptate vrând să rămână la lucru 
pe timpul sărbătorilor şi în august. Cu atât mai mult cu cât 
Juvara grăbea toată hârţogăraia pe care el nu făcea decât 
să o semneze. 

— Încă o caută pe bătrână, nu-i aşa? îl întrebă pe 
inspector vrând să i se confirme din nou. 

— Patrulele au fotografia ei, am scos la imprimantă vreo 
douăzeci, veni răspunsul. 

Soneri scoase un mârâit, având ţigara între dinţi, iar 
după câteva minute ieşi din secţie. In Borgo Angelo Mazza 

e 127 + 


zăbovi mult timp în faţa butonului soneriei lângă care scria 
„Foto Trombi”. Simţea din nou cum îl cuprinde teama că 
pierde timpul scotocind printre lucruri care n-aveau nicio 
legătură cu ancheta. Până şi Juvara îl avertizase pentru a 
cine ştie câta oară că ziariştii o să înceapă să-l caute ca să- 
i pună întrebări despre crimă. Ce ar fi putut să le spună? 
Că din când în când se ducea să cotrobăie prin nişte poze 
de pe vremea tinereţii lui? 

În cele din urmă sună. Îşi amintea de demisolul acela 
plin de rafturi metalice cu multe etichete. Criteriul de 
ordonare trebuie să fi fost unul extrem de personal. 
Trombi mergea pe teme: personalităţi politice, manifestări 
ale muncitorilor, evenimente sportive, biserici şi 
monumente... În interiorul fiecărui gen, împărţirea se 
făcea cronologic, pe ani. Dar totul părea foarte abscons iar 
Soneri se gândi că după moartea meşteşugarului nimeni n- 
o să mai fie în stare să descopere combinaţia acelui seif 
plin de istorie. 

— Nu te-ai schimbat prea mult, remarcă fotograful 
primindu-l în birou. 

Comisarul, în schimb, nu putea spune acelaşi lucru 
despre el. Trombi se veştejise, iar pielea feţei dădea 
impresia că i se scurge pe faţă precum ceara topită. 
Fotograful îi făcu semn să stea jos, iar el se făcu nevăzut 
într-o încăpere din locul acela cu ferestre mici care se 
deschideau numai câţiva centimetri deasupra trotuarului. 
Se întoarse cu un plic şi i-l întinse. 

— De ani întregi îl ţin deoparte. În sfârşit, pot să ţi-l dau, 
declară Trombi. 

Comisarul deschise plicul: îşi văzu chipul zâmbitor din 
tinereţe alături de al Adei şi simţi un scurtcircuit în 
adâncul fiinţei. 

— Când ai făcut-o? 

— Scrie pe spate. In '75. 

Se simţi sfâşiat. Îşi contempla viaţa ca şi cum ar fi fost a 
altcuiva. Aşa cum existase şi o altă Ada, pe care el n-o 
cunoscuse. O clipă uitată din trecut îi era restituită, dar 
era vorba despre o monedă ieşită din circulaţie, cu care nu 


e 128 œ» 


mai putea cumpăra nimic. 

— Mai ai şi altele? 

— Poate, răspunse Trombi. Dar îmi ceri prea mult dacă 
ai vrea să-ţi spun şi unde, încheie el făcând un gest amplu 
spre rafturi. 

— Dar cu Ghitta? Ai poze cu ea? 

Trombi trase adânc aer în piept, umflându-şi pântecul 
rotund care cobori apoi ca un balon din care iese aerul şi 
adoptă o expresie tristă, plină de amărăciune. 

— Era una dintre persoanele cele mai cunoscute din 
oraş, dar în ziar am citit că la înmormântarea ei n-a fost 
aproape nimeni, constată el. Nu ţi se pare ciudat? adăugă 
apucând o scăriţă cu trei trepte şi îndreptându-se spre 
rafturi. 

— Nu, nu mi se pare ciudat, răspunse comisarul fără să 
explice de ce. 

Trombi nu insistă când văzu că figura lui Soneri 
devenise gânditoare şi că în ochi îi licărea un îndemn s-o 
lase baltă. 

— N-am multe imagini cu Ghitta, îl preveni apoi şi îi 
întinse un plic, nu-i plăcea să i se facă poze, iar când stătea 
cu alţii se ascundea în spatele cui apuca sau se ferea de 
obiectiv. Prin urmare, am prins-o numai de câteva ori, în 
momente în care nu-şi dădea seama că trag cadre. 

Văzu un prim-plan făcut cu mulţi ani înainte, pe când 
Ghitta nu se ofilise de tot şi încă puteai intui că trebuie să 
fi fost foarte frumoasă. 

— Pe asta am făcut-o cu teleobiectivul, preciză Trombi. 
Aş vrea s-o dăruiesc rudelor, s-o pună la mormânt. 

— Nu are pe nimeni, îl informă Soneri. 

Fotograful rămase ca trăsnit şi nu mai spuse nimic, în 
timp ce comisarul continua să scotocească în plic. Găsi o 
imagine cu ea în faţa pensiunii, din profil, în timp ce 
mergea pe o Via Saffi plină de zăpadă, ea la fereastră 
salutând pe cineva de jos, ea aşteptând autobuzul şi ea 
într-o imagine publicitară, în anii de glorie ai pensiunii, cu 
braţele uşor desfăcute şi în jurul ei chiriaşii, ca o 
învăţătoare cu elevii ei. Dedesubt scria „Pensiunea 


< 129 + 


Tagliavini - amabilitate şi mâncare bună”. Soneri trecu 
privirea peste chipurile tuturor, încercând să dea peste 
vreo cunoştinţă. 

— Ăştia nu stăteau la pensiune, îi atrase atenţia Trombi, 
au fost aleşi pentru că au feţe de tineri cuminţi. Erau 
vremuri când lumea mai credea încă în publicitate şi 
studenţii Ghittei, pe atunci, aveau mutre de puşcăriaşi! Îţi 
trebuia altă înfăţişare ca să le convingi pe mamele grijulii 
de la ţară. 

Soneri lăsă deoparte imaginea publicitară şi trecu la 
ultima poză din plic. Iar de astă dată o recunoscu imediat 
pe Ada în mijlocul unui grup de studenţi care se opriseră în 
faţa numărului 35 de pe Via Saffi. Ghitta părea agitată, iar 
paltonul îi flutura ca în bătaia vântului. 

— Avusese loc o scurgere de gaze, îşi aminti cu precizie 
fotograful. Pompierii au evacuat pensiunea. 

Comisarul se uită din nou şi observă că lângă Ada era 
iubitul misterios de pe vremuri. Era prima oară când îl 
vedea în picioare şi brusc simţi fără să vrea că-l invidiază, 
tardiv, pentru statura lui. 

— Îl cunoşti? îl întrebă pe fotograf arătându-i-l pe tânăr. 

Trombi clătină din cap în semn că nu. 

— Mai ai poze cu el? insistă Soneri. 

Pe figura celuilalt apăru o expresie bănuitoare, apoi luă 
din nou scăriţa şi se îndreptă spre o altă încăpere. Soneri 
se uita în continuare la fotografie cu o privire fixă. Un 
moment de viaţă oprit pentru totdeauna. Asta îi plăcea la 
fotografie: revolta implicită faţă de timp pe care o simţim 
cu toţii. Şi poate că şi obsesia lui de a se uita în noapte, 
când tot oraşul zace nemişcat sub ceaţă... nu semăna asta 
cu încremenirea dintr-o vedere? Acum, în schimb, auzea 
un zgomot continuu de paşi care intra prin fereastra de la 
nivelul străzii. Rumoarea oamenilor agitaţi de sărbători, 
viaţa care te împinge înainte fără rost, cu o grabă 
prostească. Şi totul se rezolvă într-o clipă, cât o bătaie 
scurtă din aripi, şi se stinge tot într-o clipă, ca zborul unei 
potârnichi. Ca un declic. Ca declicurile aparatului lui 
Trombi în perioada tulburărilor din Parma de după '68. 


e 130 œ» 


Asasinarea lui Mariano Lupo în faţa cinematografului 
Roma, urmărirea stradă cu stradă a membrilor Mişcării 
Sociale Italiene”, ocuparea domului, mulțimile care 
scandau ceva ce încă-şi amintea: „Masacci, eşti un porc, în 
curând o să fii mort, Ricozzi, eşti un fascist, pentru noi eşti 
cap de listă”. Cât timp trecuse? O nimica toată. Chiar şi 
aşa, totul se veştejise: chipurile, amintirile, utopiile. 

— L-oi fi prins la vreo manifestaţie, spuse cu speranţă 
Trombi şi în clipa aceea Soneri se gândi că fotograful era, 
probabil, unul dintre ultimii care-şi amintea trecutul 
apropiat al unui oraş lovit de amnezie, a cărui istorie 
recentă era închisă într-un demisol întunecos, cu miros 
acru, pe care acum toată Parma îl călca în picioare în 
frivola frenezie a sărbătorilor. 

Simţi că Trombi îl atinge pe umăr. Îi distrăsese atenţia 
ritmul tropăielii de deasupra lor. Privi pe măsuţă şi zări un 
colaj de fotografii pline de pasiune, furie şi vitalitate. 
Mulţimi pline de bărbi şi mustăţi, păr lung şi ochelari grei, 
dreptunghiulari, ca ai lui Togliatti. Se strădui să-l 
identifice pe iubitul Adei în spatele unui steag al Mişcării 
Studenţeşti. Părea că se pricepe să se ascundă în ceata de 
protestatari. Dar îl trăda statura. 

— Uită-te aici, se vede mai bine, îi propuse Trombi. 

Era singura poză în care apărea clar, poate pentru că un 
atac al poliţiei răsfirase primele rânduri. Rămăsese 
descoperit, iar fotograful îl imortalizase când dădea înapoi, 
îi surprinsese figura înspăimântată pe care se vedea, 
totuşi, şi o expresie dispreţuitoare. Lângă el, un alt lungan, 
îmbrăcat într-o geacă cu glugă, fugea mâncând pământul. 
Chipul lui se întorsese spre obiectiv în momentul 
declanşării aparatului, iar gestul acela întâmplător făcuse 
ca după treizeci de ani imaginea să fie o revelaţie pentru 
Soneri, care-l recunoscu pe Selvatici, avocatul neliniştit 
care stătea în camera de lângă cea a Adei. 

— Jumătate din ăştia, spuse comisarul arătând spre 


7 Partid de sorginte neofascistă (n. trad.). 
3 Palmiro Togliatti, liderul Partidului Comunist Italian în perioada 
1927-1964 (n. trad.). 


e 131 œ» 


fotografii, au trecut prin pensiunea Ghittei. 

— Cei de-afară, preciză Trombi, iar mulţi şi-au găsit apoi 
un loc în oraş. 

În timp ce vorbea, arăta spre chipuri pe care comisarul 
le recunoştea cu dificultate. I-l arătă pe viceprimarul 
Lusetti având la gât un fular roşu, iar lângă el pe 
consilierul Pecorari, cu pumnul ridicat şi mustață ca a lui 
Stalin. 

— Mişto pereche, nu-i aşa? întrebă Trombi cu ironie în 
glas. 

— De renegaţi, bombăni printre dinţi Soneri, care-şi 
amintea cu ce privire câinoasă se uitaseră la el în 
facultate. Il cunoşti pe Selvatici? îl întrebă apoi pe 
fotograf, arătând imaginea. 

— Nu. Ştiu doar că e avocat, dar nu ne-am intersectat 
niciodată. 

— Şi el a fost la pensiune, afirmă Soneri privind rafturile 

a căror adâncime micşora încăperile, lăsând spaţiu numai 
pentru un culoar. Nu te-ai gândit niciodată să aranjezi mai 
bine materialele astea? 
_ — De unde bani să închiriez un studio mare în centru? 
Imi permit numai o pivniţă, replică Trombi. lar când o să 
se spargă vreo ţeavă de canalizare se duce şi vechia 
Parma, chicoti el cu amărăciune. 

— Ei, la un moment dat asta ne paşte pe toţi, încheie 
comisarul şi dădu să plece. Dar înainte să vină potopul, 
mai caută imagini cu Ghitta şi studenţii ei, ca atunci când 
mai trec pe-aici să le salvez. 

Abia ieşi că îi sună telefonul. 

— Ţi-ai recăpătat darul vorbirii? îi repetă Angela. 

— Nu întru totul, dar am cu mine un carneţel, o să-ţi 
scriu. 

— Nu mi-ai scris niciodată nici măcar o vedere. Mai 
degrabă am eu lucruri să-ţi spun, schimbă ea subiectul. 

— Ce anume? întrebă comisarul simțind că-l cuprinde o 
grabă neaşteptată. 

— Lecţia numărul doi. 

— Bine, dar la Milord. 


132 œ» 


O auzi cum pufneşte şi închide telefonul. 

Angela îl ului pe comisar pentru că îşi comandă o porţie 
de burtă cu sos de roşii. Alceste remarcă acest lucru şi 
încuviinţă în tăcere, cu o jumătate de zâmbet. Soneri, în 
schimb, ceru culatello, tortelli cu dovleac şi o sticlă de 
Bonarda. 

— N-ai cerut cam puţin? îl întrebă ea ironic. Ziua e 
lungă... 

— Nu mă duc sub nicio formă să stau la birou, răspunse 
Soneri cu o notă de dispreţ în glas. Şi văd că nici tu nu ţii 
din scurt caloriile, adăugă el făcând aluzie la comandă. 

— Se poate, dar de la biroul meu eu văd lucruri pe care 
tu nu le observi. 

Comisarul se abţinu să întrebe ce anume, pentru că n-ar 
fi făcut decât să-i intre în joc Angelei. Nu suporta toate 
misterele acelea şi scenetele pe care le presupuneau. Îşi 
aprinse o ţigară şi începu să fumeze încet. 

Dar Angela, de astă dată, nu se juca. 

— Ţii minte vechea fabrică Battioni de pe bulevard? 

Soneri încuviinţă din cap. 

— Pecorari se îngrijeşte de un plan urbanistic care o să 
transforme zona industrială în una rezidenţială, explică ea 
cu o cadență de tânără profesoară - un alt joc pe care el 
nu-l suporta. 

— Cine s-a băgat în povestea asta? i-o tăie. 

— Sper că n-ai impresia că stai de vorbă cu unul dintre 
traficanţii ăia prăpădiţi de le suceşti gâtul la secţie. 

— Nu mă ocup de traficanţi şi nu sucesc gâtul nimănui, 
punctă Soneri. 

— Vorbeşti serios că nu ştii cine a adulmecat primul 
afacerea? 

— Nu, dar dacă ar fi să ghicesc aş zice că Avanzini. 

— Bravo! exclamă Angela. 

Comisarul începea să-şi piardă răbdarea, aşa că îşi văzu 
de porţia de culatello. În timp ce mesteca îşi dădu seama 
că, mai mult decât tachinările, îl irita faptul că trebuia să- 
şi constate propria lipsă de atenţie. Dar nu apucă să se 
înnegureze că Angela îi stârni din nou curiozitatea. 


e 133 + 


— Însă operaţiunea nu putea fi dusă la bun sfârşit aşa, în 
văzul lumii, prin urmare Avanzini a înfiinţat o asociaţie 
temporară de întreprinderi în care i-a cooptat pe toţi 
concurenţii, inclusiv cooperativele. Mai mult, în planul de 
regenerare urbană prezentat, acordul cu primăria prevede 
acoperirea totală a cheltuielilor pentru monumentul 
dedicat Baricadelor. 

— Minunat, comentă Soneri. Aşa s-au vândut şi vitejii 
poporului. 

— S-au mai vândut şi alţii, şopti Angela. Dar astea sunt 
treburile tale, comisare. 

Simţi cum mâna ei se întinde pe sub masă şi îi poposeşte 
pe o coapsă. 

— Cu cât scapi de cazul ăsta mai repede, cu atât mai 
bine, îi spuse. Te devorează cu totul, adăugă ea cu 
gingăşie. 

Comisarul îi strânse mâna şi rămaseră un timp în poziţia 
aceea unde unicul contact dintre ei erau degetele lor 
împreunate, care se mişcau, se împleteau şi se răsfirau 
urmând ritmul emoţiilor. Din când în când ridicau privirea, 
ciudat de stânjeniţi şi timizi, întâlnindu-şi ochii unul altuia. 
Aşa, fără să rostească vreun cuvânt, îşi comunicară tot. 

Comisarul hotări să se întoarcă la secţie, dar mobilul îi 
sună imediat ce ieşi din Milord. Juvara nu ştia cum să 
înceapă, pentru că din pricina emoţiei cuvintele îi 
rămâneau blocate în gât. 

— Comisare, s-a sinucis Cornetti. Îl mai ştiţi? Partenerul 
lui Avanzini. 

— S-a sinucis sau a fost sinucis? A 

— Se pare că a făcut-o cu mâna lui. În tâmplă, cu un 
Smith & Wesson. Glonţul l-a desfigurat. 

Soneri se gândi că acela era primul lucru care trebuia să 
se întâmple - carambolul iniţial care urma să stârnească o 
reacţie în lanţ. lar acum aştepta restul. 

— Asta nu-i tot, continuă Juvara. Cornetti a mers să se 
sinucidă în birourile partenerului său, în Borgo Fellino 14. 

Soneri îşi amintea locul unde urcase Pitti de două ori la 
rând. Acolo era sediul Maison S.R.L., firma lui Avanzini, 


e 134 œ» 


unde era partener Cornetti, un antreprenor care începuse 
în anii de după Război făcând avere din reconstrucţii. 
Pusese înapoi pe picioare casele lovite de bombe cu viteza 
impusă de un oraş care creştea şi simţea cât de presant e 
să asigure un acoperiş deasupra capului multor familii. 

Ajunse repede în Borgo Felino. Erau deja două maşini de 
patrulă şi câţiva curioşi care aşteptau în frig. Agenţii îl 
conduseră în birourile secretarelor, unde găsiră o femeie şi 
o fată. Aceasta din urmă ţinea o batistă la nas şi din când 
în când suspina. Cealaltă, o doamnă de vreo cincizeci de 
ani, părea impasibilă, dar trebuie să fi fost extrem de 
tulburată. Agentul îi făcu semn comisarului, arătându-i o 
uşă din lemn de mahon pe care scria „Ing. geom. 
Avanzini”. O deschise şi primul lucru pe care-l văzu fu 
sângele: era peste tot, pe masă, pe documente, pe peretele 
lateral, pe podea, chiar şi pe draperiile cenuşii precum 
ceața. 

Deşi bătrân, Cornetti semăna cu un taur. Masiv şi 
robust, era întors cu spatele enorm pe biroul asociatului 
său. Probabil că, după ce se aşezase pe scaunul lui 
Avanzini, scosese revolverul şi se împuşcase. Glonţul, care 
plecase de jos în sus, îi aruncase în aer jumătate din cap. 
Pistolul ajunsese lângă peretele din dreapta, aruncat acolo 
într-un ultim spasm. 

Soneri închise la loc uşa în timp ce pe fată o apucă din 
nou un sughiţat convulsiv, sub privirea indiferentă a 
secretarei mai în vârstă. În clipa aceea apăru Nanetti, iar 
comisarul se simţi uşurat că putea beneficia de opinia 
colegului său. 

— Ai vorbit cu cele două? îl întrebă apoi pe unul dintre 
agenţii care venise cu maşina. 

Celălalt scutură din cap. 

— Parcă ar fi paralizate. 

Soneri se apropie de cea mai în vârstă, avea o privire 
absentă, ochii deschişi, dar expresia goală. 

— Sunteţi în stare să vorbiţi? întrebă el. 

Ea se scutură şi făcu semn că da, cu bărbia. 

— Când aţi ajuns aici? 


e 135 


— Reîncepem lucrul la ora două şi jumătate, el o fi ajuns 
puţin înainte de ora trei. 

— Era agitat? Cum se comporta? 

— Părea foarte calm, chiar dacă nu a spus nicio glumă, 
cum făcea de obicei. 

— Şi apoi? 

— A întrebat dacă a venit domnul inginer. l-am spus că 
urma să vină târziu. 

— Şi atunci a mers acolo? 

— Mai întâi a cerut nişte copii ale unor documente, nişte 
contracte. S-a aşezat, le-a citit şi apoi a zis că trebuie să ia 
o autorizaţie pe care domnul inginer i-a lăsat-o pe masă, în 
biroul dumnealui. 

— Şi a intrat în camera cealaltă? 

— Da, confirmă femeia pe un ton grav. 

— A închis uşa? 

— Imediat. 

— Cât a trecut între momentul acela şi cel în care aţi 
auzit împuşcătura? 

— Câteva minute. 

— Şi între timp aţi mai auzit ceva? 

— Nu tocmai. 

— Adică se mai auzeau şi alte zgomote? 

— N-am înţeles ce făcea. Ni s-a părut că vorbeşte la 
telefon, că vorbeşte cu cineva. 

— De aici se vede dacă linia e ocupată. 

— Nu era ocupată, probabil vorbea la mobil. 

— L-aţi anunţat pe inginer? Ce v-a spus? 

Femeia clătină îndelung din cap. 

— Nimic, n-a zis absolut nimic. 

— Trebuie să descoperim pe cine a sunat înainte să 
moară, anunţă Soneri când Nanetti ieşi din biroul lui 
Avanzini. 

— Chiar pare să-şi fi luat singur zilele, îl informă colegul. 
Am văzut atâţia că-mi dau seama... 

Comisarul era gata să-l sune pe Juvara, care, însă, îi 
apăru în faţă în aceeaşi clipă. 

— Încearcă să-ţi dai seama în ce relaţii erau cei doi, îi 


e 136 » 


porunci imediat. Capital social, firmă, lucrări... Te-ai prins, 
da? 

Inspectorul făcu cale-ntoarsă şi dispăru pe scări. 
Nanetti, în schimb, făcu un semn spre comisar, 
întrebându-l ce impresie îşi făcuse. Dar înainte să deschidă 
gura, colegul său îl conduse spre o altă încăpere, care se 
deschidea între birourile secretarelor, un loc amenajat cu 
mobilier luxos şi o masă mare de sticlă. 

— Mai bine între patru ochi, propuse Nanetti. 

Comisarul îşi aprinse o ţigară de foi. 

— Mi se pare evident că e vorba despre un protest 
disperat, zise el. 

— Fără îndoială. Altfel n-ar fi intrat în biroul asociatului 
său. A făcut-o ca să atragă atenţia. 

— Poate că celălalt îl ruinase. E un lup în blană de oaie, 
un intrigant. l-am zis lui Juvara să cerceteze relaţia dintre 
cei doi. 

— Până atunci o să aflăm şi pe cine a sunat Cornetti 
înainte să-şi ia zilele, îl informă Nanetti. 

— Imediat ce termină de strâns probele, un agent de-al 
meu o să-i verifice telefonul. 

Într-adevăr, după câteva minute apăru un bileţel iar 
comisarul constată că ultimul număr format de Cornetti 
era chiar mobilul lui Avanzini. 

— Bănuiam eu, bombăni făcându-i un semn cu subînţeles 
lui Nanetti. 

— Cu el are ce are, răspunse colegul lui. Făcând gestul 
ăsta, vrea să-l acuze. 

— Da, dar de ce? 

— Până la urmă o să vezi că e vorba de bani. La mijloc 
sunt mereu sexul sau banii, se pronunţă Nanetti cu 
siguranţa dată de experienţă. 

Soneri îi dădu dreptate cu un semn discret din bărbie, 
apoi, cuprins de un fel de grabă neaşteptată, îi încredinţă 
locul faptei lui Nanetiti, le sfătui pe secretare să rămână la 
dispoziţia poliţiei, cobori scările şi porni pe Borgo Felino. 
Mobilul îi sună din nou. 

— Comisare, n-a fost greu, pe internet... se lansă Juvara. 


e 137 œ» 


— Bine, bine, îmi explici totul la birou, i-o tăie comisarul, 
exasperat. 

Nu suporta investigaţiile făcute la computer. 

Când ajunse la secţie, Juvara nu scoase un cuvânt, dar 
comisarul găsi pe masă un dosar gros cu povestea lui 
Amintore Cornetti şi a firmei lui. Începu să citească, în 
timp ce brăduţul dăruit de inspector clipocea, luminând 
paginile. Omul de afaceri reuşise în viaţă de unul singur. 
Fost partizan, începuse să lucreze ca simplu muncitor, 
urcând treptat în grad până ajunsese şef de şantier. Apoi, 
în '51, încropise o cooperativă de zidari care se dizolvase 
câţiva ani după aceea. Apoi se născuse firma Cornetti, 
avându-l ca şef pe cel supranumit în ziar „constructorul 
roşu”. În anii '60, sub Amintore lucrau cincizeci de zidari, 
dar cincisprezece ani mai târziu, după primele crize, 
fusese nevoit să concedieze jumătate dintre ei ca să 
rămână pe linia de plutire. N-o făcuse din raţiuni 
ideologice - rămăsese un comunist convins. Aşa îşi 
recuperase bună parte din capital, până când apăruse 
Avanzini să-i ofere comenzi în relaţia cu statul, regiunile şi 
comunele. Două personaje aflate la poli opuşi: Cornetti - 
solar, puternic şi extrovertit, Avanzini - slăbănog, palid şi 
viclean. Însă funcţionase. Cel puţin, până azi. 

— Are rude? îl întrebă Soneri pe Juvara întrerupând 
liniştea. 

— Un fiu. Întâi am trimis o patrulă să-l anunţe, apoi l-am 
sunat direct. 

— Ce zice? 

Inspectorul ridică din umeri. 

— Politicos, distant, ba chiar reticent. Parcă ar fi vorba 
despre moartea unui străin. 

— Dar poate că are vreo idee despre motiv... 

— Se poate, dar nu spune nimic. Dacă vreţi părerea 
mea, adăugă Juvara, cred că-i e teamă. N-are vână ca 
taică-su, se teme că o să i-o plătească. 

— În ce fel? 

— Are o firmă de case prefabricate. Dacă-i taie 
comenzile, închide. 


< 138 + 


Soneri făcu un semn aprobator cu mâna, iar inspectorul 
zâmbi, uşor jenat. 

— Mă gândesc că şi pe tatăl lui l-au strâns cu uşa, îl 
lămuri comisarul. 

— Iar lupul de Avanzini l-a mâncat bucăţică cu bucăţică. 

Juvara îi lăsă pe birou şi rezultatele recensământului 
efectuat printre chiriaşii Ghittei, precum şi suma pe care o 
plătea fiecare. Dar Soneri le aruncă numai o privire înainte 
să se ridice şi să iasă din nou. Întâi de toate, însă, tinu să 
aranjeze brăduţul pe mijlocul mesei. 

Lumina după-amiezei se estompa în spatele unui văl de 
ceaţă deasă care reţinea frigul. Nu se gândi să se întoarcă 
în Borgo Felino: ştia că, după ce echipa lui strângea toate 
probele şi confisca materialele de interes pentru anchetă, 
Nanetti avea să sigileze biroul. Se îndreptă, aşadar, spre 
Via Petrarca, o altă oprire a lui Pitti din cadrul 
pelerinajului său nocturn. Însă Avanzini nu era acolo. O 
secretară îl anunţă că nici n-o să treacă pe la birou. 

— Domnul inginer e copleşit, îi spuse femeia accentuând 
silabele ca un crainic de la televizor. 

Atunci porni mai departe spre Borgo del Correggio şi 
Via Saffi, urmând şuvoiul de oameni care se îndreptau spre 
centru. Când ajunse la numărul 35 observă că grilajul 
barului pakistanez era coborât, aşa că merse la frizeria lui 
Bettati, unde un domn în vârstă stătea pe scaun, cu obrajii 
acoperiţi de clăbuci şi trupul pitit sub o pelerină albastră, 
prinsă la gât. 

— Altul care a închis? întrebă Soneri. 

Bettati se uită la el gânditor. 

— Te referi la pakistanezi? l-au închis o săptămână 
pentru că nu respectau programul afişat. Dar e clar că 
motivul e altul. În centru nimeni nu respectă regulile. 

— Ştiu, calcă pe cineva pe bătături, explică Soneri. 

— Da, normal, răspunse Bettati, dar nu pricep dacă din 
cauză că pun beţe-n roate unei afaceri sau e altceva la 
mijloc. 

Comisarul îi adresă un semn interogativ, arătând spre 
bătrânul care aştepta să fie bărbierit. 


e 139 œ» 


— Poţi să vorbeşti liniştit, Zoni vine din şcoala de partid, 
mai curând ar mânca o pisică vie decât să sufle vreo vorbă, 
îl linişti Bettati. 

Bătrânul se întoarse maşinal şi, plin de clăbuci cum era, 
încuviinţă din cap, făcând să-i alunece de pe faţă puţină 
spumă. 

— Ştii că s-a sinucis Cornetti? 

Bărbierul lăsă briciul să cadă pe măsuţă iar Zoni se 
întoarse din nou, de astă dată brusc. 

— Cu puţin înainte de ora trei, în biroul asociatului său, 
preciză comisarul. 

Cei doi continuară să-l privească uluiţi, ca hipnotizaţi. 

— Înseamnă că oraşul ăsta e putred şi se duce pe apa 
sâmbetei mai repede decât credeam, bombăni bărbierul în 
timp ce bătrânul întoarse faţa spre oglindă şi nu o mai 
dezlipi de acolo. 

— În ce relaţii era cu asociatul lui? 

— ÎL dispreţuia. Ce relaţii poate să aibă unul cum era 
Cornetti cu un fătălău ca Avanzini? Dar de la un punct 
încolo a fost silit să se alieze cu el, de când oraşul ăsta nu 
mai iubeşte lumea care face ceva şi a devenit patrie pentru 
împingători de hârtii, ţepari şi finanţişti care tot amestecă 
banii şi datoriile până le umflă ca pe un albuş de ou. 
Cornetti ştia să muncească, ălalalt mersese la şcoală. 
Cornetti construia case pentru oameni, ălalalt ca să facă 
bani, ai înţeles? 

Soneri făcu semn că da. Bettati era foarte agitat, de asta 
ezita să-şi treacă briciul peste obrajii bătrânului care 
rămăsese în aşteptare, nemişcat, cu săpunul care începuse 
să-i alunece pe gât. 

— Când au devenit parteneri? întrebă comisarul. 

— La începuturile anilor '80. Lui Amintore îi mergea 
bine cu firma pentru că era mare meşter, ba chiar artist, 
când cioplea piatra cu ciocanul şi dalta. Dar nu mai găsea 
niciun lot unde să construiască şi nu mai primea nicio 
comandă. S-a aliat cu târâtura aia numai pentru că altfel ar 
fi trebuit să dea afară jumătate din muncitori. 

Toate lucrurile acestea comisarul le citise deja în 


e 140 œ» 


dosarul pe care i-l pregătise Juvara pe birou. Dar avea un 
cu totul alt efect să le audă din gura cuiva care-l cunoscuse 
bine pe cel mort. 

— Avanzini are pile în politică? 

— Se bate pe burtă cu toţi. Şi acum, că e la conducere 
dreapta... 

Bătrânul se scutură şi făcu semne aprinse de aprobare. 
Dar Bettati îl întrerupse: 

— Nici alţi foşti tovarăşi nu-s mai breji, să ştii, şuieră el, 
cei din cooperative, picaţi la alegeri şi aşa-zişi manageri. 
Tot ei au rămas la masă şi e chiar mai rău. 

Şi zicând acestea puse mâna deasupra tâmplei lui Zoni 
şi, cu o mişcare rapidă, aproape furioasă, îi trecu briciul 
peste obraz. 

— Şi eu cred că celălalt l-a tras în piept, recunoscu 
Soneri. 

— De-acum merg mai departe numai personaje de genul 
ăsta: indivizi meschini, ipocriţi, fără idealuri, altele în afară 
de bani. Indivizi care habar n-au nici cum să dea zăpada 
din curte. 

— Cred că şi zona Battioni are o legătură cu asta, 
adăugă comisarul. 

— Bun exemplu. Acolo Cornetti a pierdut un frate în '44. 
lar acum, ca să mai calce pe-acolo trebuia să stea cu 
mâna-ntinsă pe la birourile fătălăului ăluia. Mă întreb cât a 
câştigat punându-l pe năsălie. 

Rămaseră toţi trei în tăcere iar în cele din urmă Soneri, 
care nu mai avea nimic de adăugat, îi salută şi merse pe 
jos până în Piazzale San Francesco unde pe vremuri se 
ridica un gard uriaş cenuşiu în spatele căruia dispăreau 
deţinuţii. Era momentul din zi în care străduţele îşi 
schimbau fizionomia. Ultimele birouri se închideau şi 
anumiţi domni se întorceau la casele lor din afara oraşului, 
în timp ce patrulele de imigranţi parcurgeau traseul în 
sens invers spre modestele lor locuinţe din centru. Din 
prăvăliile arabe se revărsau pe trotuar oameni şi cânturi 
grave din deşert alunecau printre casele de unde într-o 
altă vreme  răsunau  mazurci. Centrele telefonice 


e 141 œ» 


administrate de străini  clocoteau de o  babilonie 
zgomotoasă şi zeci de persoane comunicau în dialectele lor 
dintr-o parte în alta a mării. Tocmai în clipa aceea mobilul 
comisarului atacă notele din La donna e mobile şi un grup 
de negri se întoarse brusc la auzul acelei muzici străine 
pentru ei ca şi cum ar fi auzit lătratul unei haite de hiene. 

— Comisare, îl informă Juvara, e aşa cum am crezut: 
Cornetti era terminat şi partenerul lui îl înlătura. Am 
verificat oferta din cadrul licitaţiei pentru zona Battioni: 
Avanzini s-a prezentat în capul listei cu firma lui personală, 
nu cu Maison, în care era şi Cornetti. 

— L-a stors şi l-a aruncat ca pe-o pieliţă de smochină! 
exclamă Soneri. 

— Cum aţi zis? 

— S-a purtat cu el precum cu o batistă de hârtie. 

Auzi un mârâit aprobator. 

— Ştiaţi că pentru zona Battioni singura ofertă era din 
partea lui Avanzini şi a asociaţilor lui? 

— Te aşteptai la altceva? Acolo-s băgaţi toţi. 

Când închise, auzi din depărtare, în liniştea aceea, 
scârţâitul căruciorului lui Fadiga şi hotărî să meargă la 
adăpostul lui ca să vadă dacă i-a mai lăsat vreun decupaj 
interesant din ziar. Chiar găsi unul: fu surprins să 
descopere figura rotundă şi jovială a lui Amintore Cornetti. 
Fusese şi el client al Ghittei? Mersul la femei se potrivea 
perfect cu natura lui exuberantă, dar nu vedea de ce ar fi 
avut nevoie să apeleze la pensiunea Tagliavini. Juvara îi 
spusese că era divorţat de mulţi ani, de asta i se părea 
absurd să meargă să se ascundă într-un loc unde camerele 
se închiriau cu ora. Era o altă ciudăţenie a pensiunii 
aceleia în care locuiseră atâţia tineri. Îşi aminti de 
discuţiile violente despre care vorbise femeia străină cu 
soţia lui Mohamed. Şi apoi de urletele şi reproşurile dure 
pe care i le făcuse Elvira lui Pitti cu o seară înainte. Simţea 
că în noaptea aceea urma să se întâmple ceva. Merse fără 
ţintă, aşteptând ca oraşul să se golească de tot. Trecu prin 
faţa unei măcelării musulmane care garanta că animalele 
sunt sacrificate conform ritului islamic, apoi pe lângă un 


e 142 œ» 


bar turcesc unde Coca-Cola, kebabul şi cartofii prăjiţi se 
amestecau cu nişte sosuri care îşi răspândeau mirosul 
până la intrare. 

Se învârtea ca un animal ieşit la vânătoare. Aştepta să-i 
intercepteze pe Pitti sau pe Elvira în labirintul acela de 
străduţe lăsate pe mâna unor popoare noi. Dar după puţin 
timp hotări să găsească o modalitate mai comodă de a 
aştepta. Se postă sub bolta care conducea spre curtea 
interioară a unei case, îşi aprinse o ţigară şi ţinu sub 
observaţie intrarea unde-l văzuse pe Pitti urcând două seri 
la rând. Pe toată Via Petrarca sufla o briză, iar ceața 
aluneca încet de-a lungul ei, întunecată şi densă, 
amintindu-i de mustul care se scurge prin jgheab în cuvă. 
Bucăţelele de grana pe care le ţinea de obicei în buzunar îl 
ajutau să ţină piept frigului. 

Rămase acolo timp de jumătate de oră, văzând doar 
câteva perechi grăbite. Să fi venit ordin să rămână ascunşi 
după sinuciderea lui Cornetti? Sau poate că Pitti, Elvira şi 
cine ştie câţi alţii se întâlniseră într-un loc din afara 
circuitului obişnuit? Trecerea timpului eroda încet-încet 
convingerile comisarului. Restul îl făceau ceața rece şi 
strada aceea goală unde părea să nu se întâmple nimic. Se 
simţi tentat să o ia din nou la pas şi să lase în seama 
hazardului momentul şi locul întâlnirii. Dar renunţă: 
orgoliul convingerilor sale îl mai reţinu puţin. Îşi strecură 
în gură, una după alta, ultimele bucățele de grana, apoi 
încercă să-şi aprindă din nou ţigara dar nu făcu decât să-şi 
pârlească vârfurile mustăţii. Din casa din faţă, o doamnă în 
vârstă se aplecă afară să închidă obloanele şi zăbovi câteva 
clipe să-l privească. După vreo zece minute, o maşină de 
poliţie încetini în faţa lui, dar el îi făcu semn şoferului să 
dispară. Agentul îl recunoscu, salută şi-şi văzu de drum. 

În timp ce huruitul maşinii se stingea, un altul i se 
suprapuse. Mercedesul negru pe care-l mai observase opri 
în faţa intrării în sediul firmei lui Avanzini. Soneri îl văzu 
pe Pitti coborând din maşină, iar când aceasta plecă îşi 
dădu seama că bărbatul ducea cu sine unul dintre 
geamantanele cu rotile care fuseseră în camera Elvirei. 


e 143 + 


Totul se desfăşura aşa cum crezuse: din nou, nu trebuia să 
facă decât să aştepte. 

Vizita dură puţin. După vreo cinci minute Pitti cobori, 
dar fără geamantan. In loc să intre pe Via Saffi porni pe 
Via Repubblica, traversă piazza Garibaldi şi se strecură pe 
sub porticurile din Via Mazzini. Comisarul păstra o 
distanţă îndeajuns de mare încât să nu se dea de gol, 
ajutat în sensul ăsta şi de ceaţă. Depăşiră Ponte di Mezzo, 
unde albia râului Parma atrăgea la sine pâcla aşa cum 
captează un burlan ploaia. Apă care chema apă. Apă care 
curge urmărind o ţintă şi apă care zboară încă nehotărâtă. 
La  Rochetta zări monumentul lui Filippo Corridoni 
străpuns de un glonţ, cu spatele arcuit în postura în care 
şi-a dat duhul. Pitti ocoli statuia şi se îndreptă pe Via Bixio. 
La numărul 12 urcă după ce sunase şi comisarul se întrebă 
ce însemna devierea aceea de la traseul obişnuit. 

Când apăru din nou, bărbatul se întoarse pe pod, cobori 
spre piaţa Ghiaia, trecu prin spatele Teatrului Regio, 
străbătu oblic Piazzale della Pace şi se îndreptă spre dom, 
intersectând Via Cavour. De data asta părea se intre din 
nou în circuitul obişnuit. Luând-o pe drumul cel mai scurt, 
o tăie pe străduţele înguste şi ieşi în Via Saffi. Când ajunse 
la numărul 35 sună şi urmă acelaşi ritual de ultima dată: 
după ce apăsă pe butonul soneriei dădu ocolul care avea 
rol de diversiune. Soneri hotări să nu mai aştepte şi să 
treacă la acţiune. Cunoştea traseul pe care avea să meargă 
Pitti şi începu să-l reia în memorie ca şi cum ar fi păşit 
alături de el. Viale Mentana, Borgo del Naviglio, Borgo 
Gazzola cu damele care aruncau priviri din praguri... Când 
ajunse la capătul străzii Gazzola, începu să numere. Ajunse 
la treizeci şi cinci, chiar numărul clădirii, şi traversă Via 
Saffi. Sună, cu privirea aţintită la colţul din care urma să 
apară Pitti. Dar declicul se auzi înainte să-l zărească, iar el 
urcă. Nu aprinse lumina şi urcă treptele abrupte cât putea 
de repede. În pragul pensiunii aşteptă câteva clipe, apoi 
împinse uşa întredeschisă şi ajunse înăuntru. 

— Aşteaptă-mă în bucătărie! strigă Elvira din cameră cu 
glas poruncitor, de stăpână. 


e 144 œ 


Soneri, în schimb, aşteptă lângă uşă ca interfonul să 
sune din nou. Lucru care se întâmplă după câteva secunde 
- calculase perfect. Într-o anchetă, totul era o chestiune de 
timp şi ritm. lar cea pe care o trăia acum avea pauze şi 
ruperi de ritm, ca un tango. O auzi pe Elvira cum se 
apropie după zgomotul papucilor, surprinsă că auzise 
soneria a doua oară, iar când femeia îi distinse silueta în 
penumbră tot elanul ei se topi încet într-o grimasă de 
uimire şi îngrijorare. Comisarul nu zise nimic şi se mulţumi 
doar să ridice obosit mâna, arătând spre bucătăria 
luminată. Apoi aşteptă ca Pitti să ajungă în prag şi să bată 
încet. Deschise hotărât şi, înainte ca celălalt să poată 
adăuga vreun cuvânt expresiei uluite, îi porunci: 

— Intraţi şi mergeţi în bucătărie. 

Apoi aşteptă ca Pitti să pornească într-acolo şi îl urmă la 
distanţă de câţiva paşi. Elvira ocupase scaunul şi poziţia 
care fuseseră ale Ghittei, de unde putea ţine sub control 
tot coridorul, până la uşa de la intrare. Pitti, cu melonul în 
mână, nu ştia unde să se aşeze până când femeia nu îi făcu 
semn, iritată, spre un scaun din faţa ei. Comisarul se aşeză 
între cei doi, ca un avocat sau un preot prins între membrii 
unui cuplu care se ceartă. Rămaseră puţin în tăcere cu 
toţii, dar tensiunea era aproape palpabilă. Soneri sparse 
gheaţa cu o întrebare simplă: 

— Nu-l întrebaţi dacă l-a găsit? i se adresă Elvirei. 

Ea îi aruncă o privire rece în care se citea ostilitatea. 

— Mi-aş pierde vremea cu unul ca el, şopti ea. 

— Dacă vă referiţi la filaj, pot să vă spun că puţini şi-ar fi 
dat seama. Aveţi o părere proastă despre poliţie. 

Elvira ridică din umeri cu un gest de iritare şi 
superioritate. 

— În orice caz, continuă comisarul, l-a găsit. Şi i-a lăsat 
geamantanul. 

Pitti tremura ca în biserică atunci când aprinsese 
lumânările din faţa statuii sfântului Uldarico. Chiar dacă 
înăuntru era cald, ţinea paltonul pe el, pe deasupra şi 
încheiat, şi învârtea agitat melonul. 

— Despre ce vorbiţi? se prefăcu mirată Elvira, nereuşind 


< 145» 


să-şi ascundă furia. 

Soneri o fixă întâi cu o privire ca şi cum ar fi vrut s-o 
trăsnească, apoi treptat încruntătura i se topi într-un 
zâmbet ironic şi batjocoritor. Îşi aprinse o ţigară ca să se 
liniştească şi să-şi găsească vorbele potrivite. 

— Mai bine nu încercaţi să mă mai luaţi cu vrăjeala asta, 
începu el cu un calm de gheaţă. 

Pitti continua să rămână nemişcat, în timp ce pe frunte îi 
apăreau broboane de sudoare. 

— Dumneavoastră duceţi mai departe bordelul ăsta, 
spuse el în cele din urmă. Şi lumea nu vine aici numai ca 
să şi-o tragă, adăugă după o scurtă pauză. În rest, câştigaţi 
deja de pe urma Ghittei - de ce să n-o urmaţi în toate 
ramurile activităţii? 

Elvira îl asculta privindu-l cu ochi reci. Afişa un calm 
stupefiant în timp ce studia mişcările comisarului, 
aşteptând să zărească o portiţă prin care să se strecoare şi 
să scape din capcana aceea. Dar era o femeie inteligentă: 
ştia că se află în faţa unui adversar priceput, aşa că hotări 
să rămână nemişcată şi indiferentă, de teamă să nu joace 
cartea greşit. 

— Mi se pare că a fost o găselniţă foarte inteligentă, 
reluă Soneri, faptul că v-aţi asumat un păcat ca să 
ascundeţi un altul. 

Se uită la cei doi ca să vadă efectul cuvintelor sale. Pitti 
părea o statuie, iar pe ţeasta lui aproape pleşuvă se 
formaseră picături mari, care arătau ca nişte băşici. Elvira, 
în schimb, părea să fi înţeles mult prea bine şi păstra o 
tăcere amenințătoare. 

— Noi n-avem nicio legătură, zise în cele din urmă. 

— Depinde cu ce, răspunse sibilinic comisarul. 

— Cu nimic, insistă Elvira furioasă. Vina mea a fost că n- 
am plecat imediat din locul ăsta... 

— De Ghitta nu te eliberezi cu una, cu două, nu-i aşa? 

Elvira făcu din cap semn că nu. Părea cutremurată şi 
poate că se simţea prizoniera prea multor secrete şi 
ameninţări. 

— La început bătrâna se ocupa de tot, eu eram doar 


e 146 œ» 


chiriaşă. 

— Nu-i adevărat, o întrerupse Soneri. Mergeaţi să 
încasaţi chiriile. Şi o făceaţi chiar cu multă sârguinţă. Se 
spune că sunteţi o dură. 

— Asta-mi cerea şi nu puteam s-o refuz. 

— Ştiu. Împrumutase bani familiei dumneavoastră, iar la 
Rigoso sunteţi chiriaşi ai Ghittei. 

Elvira îl privi năucă şi trebuie că se simţi bănuită. 

— Nu eram dură, se grăbi să precizeze, doar că le 
dispreţuiesc pe femeile alea. O urau pe bătrână, dar apoi 
vorbeau despre ea ca despre o sfântă şi lăsau să fie furate 
de tot. N-am suportat niciodată oamenii care-şi iubesc 
călăul. 

— Nici dumneavoastră n-aţi avut curaj s-o părăsiţi pe 
Ghitta, observă comisarul. 

— E adevărat, dar nu m-am ataşat de ea şi dacă aş fi 
putut... Vedeţi? Mă persecută şi moartă fiind, zise 
privindu-l pe Soneri într-un mod grăitor. Părinţii mei sunt 
în vârstă şi nu-mi puteam permite să-i arunce în stradă. 
Dac-aş fi fost numai eu... 

Pitti încă asculta, fără să se mişte şi tot mai asudat. Abia 
atunci comisarul îşi dădu seama că în spate avea o sobă 
aprinsă. 

— Odată ce Ghitta era moartă, aţi fi avut toate 
posibilităţile să plecaţi, dar totuşi ceva vă ţine legată de 
locul ăsta, insinuă Soneri trăgând din ţigară. 

— Corect, râse nervos Elvira şi făcu o grimasă. Am 
primit moştenirea bătrânei. 

Femeia îl fixă pe Pitti cu un dispreţ calm, iar ochii ei 
parcă îl străpungeau dintr-o parte-n alta. El, în schimb, îi 
ţinea aţintiţi spre un punct neclar aflat între picioarele 
mesei. Suferea, asudat şi nesigur pe el, incapabil să 
reacționeze. 

— El e moştenirea? întrebă comisarul. Deja lucra pentru 
alţii, putea foarte bine să continue. 

— Slujitorul ideal: tăcut, devotat, şantajabil... înşiră 
Elvira cu un rânjet sardonic. 

— Când aţi început să faceţi comisioanele astea? întrebă 


e 147 œ» 


Soneri adresându-se lui Pitti, care rămânea încă nemişcat, 
cu pălăria în mână, cum stau ţăranii în faţa stăpânilor. 

Dar răspunsul nu veni de la el. Tot Elvira interveni, iar 
comisarul îşi aminti de mama lui, care răspundea mereu 
pentru el la doctor sau în faţa profesorilor. 

— Acum câţiva ani, spuse ea. Ghitta l-a pregătit, când 
avea nevoie să trimită mesaje discrete. N-avea încredere în 
telefon. 

— Şi ce transmitea? 

— La început, orele şi modalităţile de întâlnire pentru 
perechile ei. Mi-a explicat el, adăugă arătând cu privirea 
spre bărbatul care se încăpăţâna să rămână mut. Afacerile 
au venit mai târziu. 

Soneri se aplecă uşor ca să se apropie de Pitti, pe figura 
căruia curgeau firişoare de transpiraţie coborâte de pe cap 
până în vârful bărbiei. Insă ochii lui păreau să se fi rătăcit 
sub masă, erau goi şi ficşi ca şi cum s-ar fi aflat înaintea 
unei arătări înspăimântătoare. 

Tot Elvira interveni, de astă dată pe un ton mai reţinut, 
brusc obosită: 

— Lăsaţi-o baltă, e ca şi cum aţi lua la întrebări un copil 
bosumflat. Ghitta îl manipula după pofta inimii cu viclenia 
ei. Cum se spune, îl mirosise. Când studenţii au început să 
se împuţineze tot mai mult şi camerele au început să 
rămână goale, bătrâna s-a gândit că putea să pornească o 
nouă activitate, încă şi mai profitabilă şi mai puţin 
solicitantă. În fond, clienţii de odinioară îi propuneau, din 
când în când, să le rezerve o cameră. Rămăsese prietenă 
cu aproape toţi şi de multe ori se întorceau s-o viziteze. 
Aşa că a părut firesc să le ofere câteva ore de intimitate 
foştilor studenţi dispuşi să plătească bine. Şi, în acelaşi 
timp,  Ghitta devenea stăpână peste secretele 
personalităţilor importante... Se simţea din nou în miezul 
vieţii mondene. În plus, ştia să profite de postura în care se 
afla. 

— Şi dumneavoastră comunicaţi întâlnirile în numele 
bătrânei, trase concluzia Soneri adresându-se pentru a 
nenumărata oară lui Pitti pe un ton care şi-ar fi dorit să 


e 148 œ» 


sugereze o întrebare dar sfârşi prin a semăna mai mult cu 
o constatare. 

I se păru că-l vede încuviinţând abia perceptibil din cap. 

— Scoateţi-vă paltonul, îl invită comisarul. 

Abia atunci Pitti ridică privirea, cu un aer înfricoşat pe 
care-l ascunse imediat, recăpătând expresia tâmpă şi 
tăcută din urmă cu o clipă. 

— Am spus să vă scoateţi paltonul, repetă Soneri 
ameninţător. 

_ Pitti avu din nou o străfulgerare în ochi, dar nu se mişcă. 
În cele din urmă Elvira, pe tonul autoritar pe care-l folosea 
mereu cu el, îi porunci: 

— Scoate-ţi paltonul ăla! Tu n-auzi? 

Şi după câteva secunde: 

— Jocul s-a terminat, Pitti. Acum trebuie să iasă la iveală 
tot. 

O spusese ca şi cum ea n-ar fi fost implicată. lar 
bărbatul nu îndrăzni să scoată niciun sunet. Comisarul se 
convinse că, în sinea lui, lui Pitti îi plăcea să se supună. 

În clipa aceea Pitti se ridică încet, desfăcu cordonul cu 
acelaşi calm şi descheie nasturii paltonului, ezitând încă o 
clipă înainte să dea deoparte faldurile. Mişcările lui aveau 
ceva feminin şi aluziv, chiar dacă tremura. Atunci 
comisarul se apropie, apucă paltonul de lângă primul 
nasture, ca un majordom desăvârşit care ajută un oaspete 
ajuns adineauri, iar în clipa aceea văzu plicul strecurat cu 
grijă în buzunarul exterior mare. 

Sfâşie hârtia şi scoase un săculeţ de plastic asemănător 
celor folosite de criminalişti să pună probele. În el erau 
câteva legături de bancnote de o sută de euro pe care le 
aruncă pe masă cu un amestec de uşurare şi mulţumire, ca 
atunci când la ultima mână de briscola îţi pică un as. Dar 
aici partida nu era deloc încheiată. 

— Iată recompensa, explică uitându-se mai întâi la plic şi 
apoi la ei doi, oprindu-se în cele din urmă asupra lui Pitti. 

— Pentru mine sigur nu e, şopti atunci bărbatul, 
deschizând în sfârşit gura. 

Şi, ca atunci când îl auzise vorbind prima dată, la ieşirea 


e 149 œ» 


din biserica Sfântului Uldarico, comisarul fu surprins de 
timbrul grav şi profund al vocii lui. 

— Sper că de data asta n-o să-mi spuneţi că-i datoraţi 
bani unui prieten, îl presă Soneri. 

— Nu, răspunse celălalt întunecat la faţă, ştiţi deja la ce 
foloseau. 

— Îmi închipui. Aţi fost în vizită la Avanzini şi i-aţi lăsat 
documentele pentru lucrarea de la Battioni. La schimb vi s- 
au încredinţat banii pe care la rândul dumneavoastră 
trebuia să-i predaţi unuia dintre administratori. Aţi fost 
siliţi să jucaţi în deplasare pentru că, după dispariţia 
Ghittei, pensiunea a devenit un teren minat. Dar cum de n- 
aţi mers direct la destinatarul mitei? De ce aţi trecut mai 
întâi pe-aici? 

Pitti se uită neliniştit la Elvira cu un aer întrebător. Nu 
îndrăznea să răspundă, chiar dacă lăsa impresia că ar vrea 
s-o facă, numai să scape de comisar. Secundele treceau. 
Soneri observa nemișcat scena, cu Pitti care suspina dar 
păstra încă tăcerea. În cele din urmă, soneria unui mobil 
risipi atmosfera aceea tensionată. Era muzica unui 
ansamblu de clopoței care chinuia Oda bucuriei şi suna 
batjocoritor în situaţia aceea. 

— Nu răspundeţi? întrebă comisarul observând ezitarea 
Elvirei. 

Dar femeia nu se mişcă, în timp ce caricatura aceea 
beethoveniană se prelungea. Când se opri, Soneri apucă 
mobilul lui Cadoppi ca să verifice numărul de pe care se 
sunase. Dar în memoria telefonului nu rămăsese nimic, 
pentru că persoana care sunase o făcuse cu număr ascuns. 
Lăsă telefonul deoparte şi se uită la Elvira. In fundal îi 
apărură coridorul lung, uşile camerelor şi, în capăt, micul 
salon din care se vedea Via Saffi. Puțin mai în spate, lângă 
intrare, în penumbră, era telefonul fixat de perete, cu 
policioara şi contorul. În clipa aceea Soneri făcu legătura 
cu misterioasele apeluri nocturne în care auzise numai o 
tăcere neliniştitoare, bombăneli şi bolboroseli. 

— Era destinatarul banilor, nu-i aşa? murmură pe un ton 
care ar fi putut trece drept blând, şi luând-o prin 


e 150 œ» 


surprindere pe Elvira. 

Femeia încuviinţă grav din cap. Brusc părea cocoşată, 
poate că renunţase să se mai opună. 

— Trebuind să nu vă apropiaţi de pensiune, vă 
comunicau de fiecare dată locurile de livrare a banilor? 

Din nou o încuviinţare, în vreme ce Pitti stătea şi asculta 
cu expresia uşurată a unuia care nu mai e nevoit să dea 
vreun răspuns. 

— Pitti ridica mita, venea aici şi aştepta un telefon care 
să-i spună unde să meargă? insistă Soneri. 

— Înainte se făcea totul aici, răspunse Elvira cu tristeţe. 
Veneau cu amantele, încasau şi şi-o trăgeau. Erau 
mulţumiţi toți:  Ghitta câştiga, administratorii se 
îmbogățeau, amantele primeau mereu o mică atenţie ca să 
sărbătorească tot bănetul ăla. 

— Iar acum partea care-i revenea Ghittei o încasaţi voi... 

Cadoppi rămase tăcută, dar în privirea ei se citea 
confirmarea. 

— Mobilul pe care se comunică e trecut pe numele 
dumneavoastră? 

— Nici vorbă! îl corectă femeia. Cartela trebuie să fi fost 
cumpărată pe numele unei firme. Sunt oameni vicleni şi 
puternici. Cu toţii sunt convinşi că nu-i poate atinge 
nimeni. 

Soneri îşi închipui lumea aceea tulbure a afaceriştilor, 
foşti revoluționari convertiți la religia banului, arivişti, 
şantajişti şi toată fauna unei provincii izbite de bogăţie. Şi 
îşi aminti de baricade şi de glorioasa neascultare a unui 
popor sărac, dar mândru până la eroism. Numai frânturile 
acela de imagini îi provocară o senzaţie de scârbă atât de 
puternică încât se strădui să se gândească la altceva ca să 
nu cadă pradă proastei dispoziţii. 

— Deştepţi, fără-ndoială, repetă aproape ca pentru sine. 
Dar veriga slabă... adăugă aruncând o privire spre Pitti, 
care tot nemişcat era. 

— Cui putea să-i treacă prin cap că unul ca el... Deo 
viaţă se plimbă prin oraş îmbrăcat aşa caraghios, spuse 
dispreţuitor femeia. 


e 151 œ» 


— Numai unul căruia-i place să se plimbe noaptea la fel 
de mult ca şi lui, răspunse Soneri, dându-şi seama imediat 
că vorbise gura fără el. 

— Pentru că şi dumneavoastră... se miră Elvira şi se opri 
afişând o expresie pe jumătate curioasă şi pe jumătate 
uluită. 

— Rămâne de clarificat un lucru, reluă comisarul 
adresându-i-se din nou lui Pitti. Ce aţi mers să faceţi în Via 
Bixio? Cartierul Oltretorrente nu făcea parte din traseul 
obişnuit. 

Bărbatul se uită pierdut la Elvira, ca un copilaş care se 
uită la mama lui cerându-i sfatul. Ea făcu din mână un 
semn care însemna că e liber. 

— Acolo locuieşte fiul lui Cornetti, explică el cu glas 
profund. 

— Ce i-aţi spus? 

— Să stea liniştit. 

— Referitor la ce? Cine v-a trimis? 

Pitti desfăcu braţele ca şi cum răspunsul ar fi fost de la 
sine înţeles. 

— Avanzini, nu? 

Soneri insistă: 

— De ce trebuia să stea liniştit? Ameninţa să dezvăluie 
ceva incomod? 

Bărbatul făcu semn din cap că nu, şi o picătură de 
transpiraţie îi alunecă prin spatele urechii. 

— Trebuia să stea liniştit în privinţa firmei. A firmei lui. 

Abia atunci comisarul înţelese: o ameninţare, chiar dacă 
sub chipul unei asigurări. 

— Avea multe datorii? 

— Se pare că da, răspunse celălalt, dar mi-au spus să-i 
comunic că băncile n-o să facă nicio mişcare dacă n-au loc 
schimbări. 

— Dacă el n-o să dezvăluie afacerile murdare, trase 
comisarul concluzia şi se gândi imediat la un fiu care-şi 
trădează tatăl ca să rămână pe linia de plutire. Dar toată 
povestea aceea era înţesată de trădări şi poate că asta era 
cea mai puţin relevantă dintre ele. 


e 152 œ» 


Urmă o tăcere care parcă dură la nesfârşit. Soneri 
căzuse pe gânduri, iar ceilalţi doi aşteptau, neliniştiţi şi 
îngrijoraţi, până când, pe neaşteptate, Pitti zise: 

— Acum ce aveţi de gând să faceţi? bolborosi el 
înspăimântat. 

Comisarul ridică din umeri: 

— O să explicaţi totul unui coleg de-al meu. Eu nu mă 
pricep la finanţe şi contracte, spuse încet în timp ce 
începea să-l cuprindă o dezamăgire profundă, tulbure ca 
apa de canal. 

Săpase şi descoperise o pistă, dar era convins că nu era 
cea la capătul căreia o să poată explica moartea Ghittei. 


e 153 + 


9 


În dimineaţa următoare se trezi mai târziu, când oraşul 
zumzăia deja de maşini şi lume. Imediat ce se ridică din 
pat avu o ciudată senzaţie de ameţeală, dar rememorând 
ce se întâmplase cu o noapte înainte înţelese că somatizase 
dezamăgirea şi amărăciunea profundă resimţite atunci şi 
care încă îl afectau. După spovedania aceea neobişnuită 
pierduse orice interes pentru taxele de protecţie şi 
amorurile de la Pensiunea Tagliavini. Işi amintea că sosise 
Juvara, somnoros şi şifonat, căruia îi încredinţase plicul de 
plastic şi îi explicase tot ce aflase. Apoi acesta se făcuse 
nevăzut, ieşind fără măcar să salute. Se simţea păcălit, în 
primul rând de propria lui intuiţie. 

În faţa cafetierei care bolborosea, nemulţumit că 
rămăsese fără răsărit şi liniştea lui, se gândi că se 
întorsese în punctul de plecare. O vedea din nou pe Ghitta 
zăcând în bucătărie, deja ţeapănă, şi se gândi că nu ştia 
prea multe în plus faţă de momentul acela. Trebuia s-o ia 
de la capăt, dar nu-şi dădea seama de unde. Nici nu avu 
timp să cumpănească prea mult pentru că mobilul îl 
întrerupse chiar când înmuia primul biscuit în cafea. 

— Soneri, începu Chillemi, trebuie să ne vedem. Aţi 
stârnit un roi de viespi... 

Tonul era confidenţial, dar vicechestorul era doar un 
căcăcios şi se dădea bine pe lângă toţi. 

— Aţi vorbit cu Juvara? 

— Am văzut raportul, şopti Chillemi ca să sublinieze 
gravitatea situaţiei, aici sunt la mijloc persoane puternice. 
Vă daţi seama pe cine am putea călca pe bătături? Sunt 
persoane care au prieteni în politică, şi la minister ajung în 
doi timpi şi trei mişcări, aţi înţeles? 

— Trebuie să încredinţaţi ancheta altcuiva, răspunse 
comisarul, m-am săturat deja de uciderea bătrânei. 

— O să cer părerea procurorului, încheie Chillemi. 

Soneri întrerupse convorbirea şi se întoarse la caffe- 
latte-ul lui. Ce vină avea el dacă oraşul alunecase pe panta 


e 154 


răului şi putrezea treptat? Dacă sclipiciul şi culorile care 
dansau pe străzi nu erau decât mucegaiul înflorit în timpul 
celei mai profunde descompuneri? Mai târziu, în timp ce se 
pregătea să traverseze măruntaiele centrului, îl lovi cu 
adevărat un miros dulceag de fermentație şi vomă, care-l 
părăsi abia în Piazza Duomo. Trombi îl aştepta cu 
fotografiile misteriosului partener al Adei şi când intră pe 
Borgo Angelo Mazza spectacolul din faţa ochilor i se păru 
identic celui din foaierul de la Teatrul Regio, chiar dacă 
iluminatul stradal crease o atmosferă de cămin cultural. 

La demisol se auzea încă şi mai puternic zgomotul acela 
neliniştitor de coloană în marş. Fotograful îl rugă să 
aştepte şi dispăru în camera obscură. Când închise uşa, în 
colţul de sus se aprinse o lumină roşie intermitentă care 
împreună cu tropăiala care se auzea, făcea ca senzaţia de 
asediu să fie totală. 

— Uite, zise Trombi când reapăru, asta-i tot ce-am găsit. 
Sunt imagini de acum mulţi ani. Poze mai recente nu am. 
Înseamnă că duce o viaţă foarte retrasă sau că s-a mutat în 
alt oraş, încheie sigur pe el. 

Soneri deschise plicul şi se uită la imagini. Figura Adei 
făcu să i se suprapună din nou în minte ancheta şi 
episoadele intime care continuau să-l macine. Poate că 
tocmai ca să scape de sondarea ruinelor trecutului său se 
agăţase cu bucurie de pista mitelor. Cazul îi servise pe 
tavă o ieşire de urgenţă, iar el o folosise. 

Îl salută pe Trombi, mulţumindu-i, şi puţin câte puţin ieşi 
din nou la suprafaţă din mormântul în care odihnea 
memoria oraşului său. Se cufundă iar în prezent, în şuvoiul 
acela amorf care-şi căuta satisfacția printre luminile 
vitrinelor. Ajunse la secţie, şi când dădu cu ochii de 
agentul de pază îşi aminti că ar fi trebuit să treacă pe la 
biroul lui Chillemi. 

Ca de obicei, vicechestorul încercă să-l linguşească, 
abordându-l pe un ton confidenţial şi plin de subînţelesuri 
care-i amintea de preoţii bătrâni sau de intermediarii în 
afaceri. 

— Am vorbit şi cu dottor Capuozzo, care e la Amalfi, îl 


< 155» 


informă, iar Soneri şi-l imagină pe şef având la gât un 
şervet mare şi aplecându-se cu lăcomie asupra unui munte 
de spaghete cu scoici. Ne sfătuieşte să înaintăm cu grijă. E 
de acord cu dumneavoastră, nu vă puteţi ocupa şi de 
partea aceasta a anchetei. 

Comisarul, cunoscându-l pe Capuozzo, se gândi că-i era 
teamă de necazurile pe care i le-ar fi putut crea aducând 
harababura aceea în câmpul politic şi îi scăpă un mic râset 
răutăcios. 

Chillemi îl observă fără să înţeleagă. Nu era dotat cu 
vreo mare inteligenţă, era doar descurcăreţ. 

— Aşadar, reluă vicechestorul, m-am activat şi am 
petrecut toată dimineaţa la telefon. 

Soneri tăcea şi se uita la el, aşteptând continuarea. 
Celălalt zise: 

— În asentimentul lui dottor Capuozzo, m-am gândit să-l 
sun pe procuror şi să-i sugerez să împartă în două ancheta 
şi să vă degreveze de povestea mitelor. 

Nu ajungea odată la concluzie, iar comisarul nu suporta 
toate preambulurile acelea birocratice. Încuviinţă rapid din 
cap, nerăbdător, dornic să afle cum se va termina. 

— Ei bine, încercă să încheie vicechestorul, am hotărât, 
împreună cu dottor Capuozzo şi dottor Saltapico, să 
încredinţăm ancheta despre mită Gărzii Financiare. Asta şi 
pentru că, adăugă mai fariseic ca niciodată, mi-aţi spus 
chiar dumneavoastră că nu vă pricepeţi la taxe şi balanţe. 

— Cine de la Gardă conduce operaţiunea? i-o tăie 
Soneri. 

— Puteţi păstra legătura cu sergentul Maffettone. 

Chillemi scrise un număr de mobil pe un bileţel şi îl făcu 
să alunece pe masă până sub nasul comisarului. 

— Dar între timp continuaţi ancheta, bine? îl sfătui 
vicechestorul cu acelaşi ton cu care ar fi încurajat un copil 
mic să înveţe. 

Soneri cobori în birourile Brigăzii Mobile gândindu-se la 
ultimele cuvinte ale lui Chillemi. Nu ştia încotro s-o apuce. 
Credea în continuare că traseul mitelor din jurul pensiunii 
Tagliavini nu avea nicio legătură cu crima. 


e 156 » 


— Nu ţi-a ieşit, zise la scurt timp după aceea în faţa lui 
Juvara. 

— Ce anume? 

— Ancheta cu mitele o să fie dată sergentului Maffettone 
de la Garda Financiară. Cariera ta mai poate aştepta. 

Inspectorul ridică din umeri. 

— Şi-aşa am destule de făcut... 

— Nici eu, nici tu nu prezentăm suficient de multă 
încredere pentru o chestiune care implică politica, explică 
Soneri. 

— Mai bine, comentă Juvara. Astea-s misiuni care-ţi fac 
mai mult rău decât bine. 

Mobilul comisarului le întrerupse conversaţia. 

— Vino la mine la birou, îi propuse Angela. Comand 
două pizze. 

— Bine, acceptă comisarul, căruia nu-i plăcea să 
programeze prânzuri şi cine. Dar măcar zi-le să pună 
mozzarella de bivoliţă şi prosciutto pe ele. 

Se ridică iritat de la birou. De data asta era rândul lui să 
se simtă sufocat de prânzurile în cuplu, luate în timpul 
serviciului. Poate că masa împreună cu Angela n-avea să-i 
schimbe cu nimic ziua, dar măcar întrerupea vagabondajul 
acela printre gânduri în care îşi găsea desfătarea 
singurătatea lui incurabilă. 

— Nu vreţi să aruncaţi o privire pe lista chiriaşilor 
Ghittei? îl luă prin surprindere Juvara. 

Se uită la ea în clipocitul brăduţului de pe birou. Părea o 
temă bine făcută, totul era riguros schematizat, ordonat pe 
coloane şi în căsuțe, respectând disciplina de fier a unui 
program pe computer. 

— Deja ai găsit ceva... 

Inspectorul încuviinţă din cap. 

— La începutul anilor '80, Tagliavini i-a închiriat gratis 
lui Cornetti un apartament în Borgo delle Colonne. 

Soneri rămase în tăcere, cu ochii pironiţi în curtea unde 
câţiva agenţi stăteau la poveşti lângă pompa de benzină 
pentru maşinile de serviciu. 

— Cornetti construia case: de ce să fi fost nevoit să 


e 157 œ» 


închirieze una? insistă Juvara. Şi de ce i-ar fi dat-o Ghitta 
fără să ceară chirie? 

— Asta e şi mai ciudat, fu de acord comisarul. La cât de 
ahtiată era după bani... 

— Şi totuşi, din registrele contabile pe care le ţinea, nu 
reiese niciun venit de pe urma casei aceleia în perioada în 
care i-a fost încredinţată lui Cornetti. 

— Ai încercat să afli dacă o folosea drept birou? 

— Am mers acolo, dar n-am găsit decât negri şi arabi. 
Din chiriaşii vechi n-a mai rămas niciunul, iar toate 
celelalte apartamente au fost cumpărate de un agent 
imobiliar. 

Soneri pufni: 

— Oraşul ăsta s-a făcut fărâme şi nu i se mai găsesc 
cioburile. 

Juvara se uită perplex cum îşi pune paltonul pe el şi 
pleacă, dar în fond se obişnuise cu replicile enigmatice ale 
comisarului. Şi mai ştia că e inutil să-i ceară vreo 
explicaţie. Soneri traversă centrul sub un cer cenuşiu care 
ascundea clopotniţa domului şi turnul baptisteriului. De 
câteva zile soarele ricoşa din pătura aceea de abur fără să 
încălzească şi, sub ea, oraşul putrezea în aerul nemişcat şi 
otrăvit de maşini. 

Angela eliberase deja masa din birou şi se grăbi să-l 
liniştească pe comisar: 

— Colegul meu e bolnav, spuse şi închise uşa cu cheia. 

De la fereastră se vedea piaţa Ghiaia şi, peste bulevard, 
privirea se deschidea liberă dincolo de albia Parmei până 
la zidul de case aliniate unde începea cartierul 
Oltretorrente. Lui Soneri îi plăcea biroul Angelei: avea 
ceva care-i amintea de podul casei de la ţară de unde, în 
copilărie, se uita în bătătură. 

Tăie pizza în jumătate, îşi luă partea lui, o împături sub 
formă de sandvici şi muşcă din ea. 

— Ştii că urăsc să mănânc în cartoane, se justifică el. 

— Zici c-ai fost educat la Cambridge, îl luă ea peste 
picior. 

— Acolo bagă-n ei numai nişte prostii ţinute în hârtie şi 


< 158 + 


plastic. Eu am mâncat tot timpul numai din vase de 
ceramică. Unde se mănâncă prost nu e civilizaţie pe bune. 

Angela făcu o grimasă şi ridică din umeri. 

— Altă sentinţă de-a ta. Nici măcar la tribunal... încheie 
ea cu un gest în care comisarul o recunoscu pe avocata în 
togă. 

— Ce-i cu povestea asta cu mitele? 

— Cine ţi-a zis de ea? 

— Tu nu citeşti ziarele? Scrie că Garda Financiară o să 
ancheteze nişte cazuri de mită în lumea construcţiilor, îl 
informă Angela. 

Soneri lăsă deoparte bucata de pizza pe care o avea în 
mână. Chillemi, încă din prima seară, oferise ştirea presei, 
care avusese timp s-o introducă pe prima pagină. Brusc, 
mozzarella de bivoliţă i se păru rece şi acră, sosul de roşii 
stricat, aluatul întărit. Un fior îi străbătu tot corpul, 
îngheţându-i gândurile. Înţelesese ce se ascundea în 
spatele linguşelilor vicechestorului. Dar ştia bine că el nu 
era decât executantul - mandatarul era Capuozzo. Îşi 
imagina comanda lansată dintr-un restaurant gălăgios cu 
vederea la marea din Amalfi, şi-l închipuia mânjit la gură şi 
cu o armată de chelneri roind slugarnic în jurul lui. 

Simţi mâna ei caldă cum îi dezmiardă gâtul şi apoi simţi 
cum braţele ei îl cuprind. Se lăsă în voia ei, ca un pacient 
semianesteziat care trebuie să-şi revină. Până când, încet, 
cu gingăşie, se abandonă căldurii Angelei, refugiindu-se în 
ea cu o infinită recunoştinţă. 

După aceea, comisarul simţi că furia încetase să mai 
clocotească, că se solidificase într-o coajă de amărăciune, 
mai suportabilă dar mai dură. O cicatrice care se alătura 
multor altora. 

— Nu trebuie să te dai bătut, îl dojeni drăgăstos Angela. 
Ştii foarte bine că ei te urăsc şi că se agaţă de orice ca să- 
ti pună beţe-n roate. 

— Aş fi vrut să renunţ şi la toată ancheta despre Ghitta. 

— Lupii singuratici ca tine deranjează mereu. Dacă nu 
faci parte dintr-un clan, îţi sar toţi la gât. Ar fi trebuit să fii 
Marlowe, nu comisarul blocat în secţie. 


< 159 + 


Soneri pufni iritat. 

— Aşa e, zise ea, nu eşti un atu, ci o problemă. 

Pus în faţa acelei remarci, comisarul tăcu. li trecuse pe 
piele ca lama unui brici în răspăr: dureroasă, dar 
adevărată. 

— La urma urmei, cu toţii suntem jalnici: comisari, 
criminali, hoţi... 

Angela îl fixă cu o privire perplexă, ca şi cum n-ar fi 
înţeles mare lucru. Schimbă abordarea: 

— De ce eşti convins că mitele n-au nicio legătură? 
Ghitta ştia, şi poate că ei se temeau că o să dea totul în 
vileag. Sau poate că-i şantaja. Nu făcea asta deja cu 
bătrânicile? 

— Şi de ce, atunci, ar fi continuat ei să se folosească de 
pensiune, de Pitti şi de Elvira? In noaptea de după 
uciderea bătrânei au venit nu ştiu câte telefoane de la cei 
de pe traseu, care era clar că nu ştiau ce se întâmplase. 
Dacă ordinul de a o ucide a venit din mediul acela n-ar mai 
fi sunat ca să rişte să se dea de gol sau să cadă în vreo 
capcană. 

— E curios, bombăni Angela, cu cât avansezi mai mult 
cu atât dai de mai multe mistere. Bătrâna Schianchi 
dispare,  Ghitta abandonată de toţi, bărbatul ei 
dezmoştenit, un fiu care trăieşte ca un pustnic... 

— E normal, observă Soneri, cu cât sapi mai mult în 
viaţa cuiva cu atât găseşti mai multe lucruri neaşteptate. 
Şi noi înşine suntem o enigmă dacă ne privim mai în 
adânc. 

— Ştiam că la asta o să ajungi. Chiar nu reuşeşti să ieşi 
din tine însuţi? A fost de-ajuns să te uiţi la o poză cu soţia 
ta şi te-ai întors pe dos. 

— Aş fi vrut să caut mai departe de mine însumi, dar 
toată ancheta mă duce acolo. De ce crezi că vreau s-o las 
baltă? M-am simţit uşurat când am intuit partea cu mitele. 
In sfârşit puteam să cotesc, departe de coşmarurile mele. 
Dar nu mi se pare că e drumul bun. Din păcate sunt 
constrâns să reglez conturile cu trecutul meu şi cu tot ce 
era în jurul nostru. 


< 160 » 


— Şi atunci care e drumul corect? Să te duci la un 
psihanalist şi să speri că-ţi zice în ce cotlon al minţii tale s- 
a ascuns ucigaşul? i-o întoarse brusc Angela, vrând să-l 
scuture. 

— Nu e în creierul meu, poate că are legătură cu viaţa 
mea. Dar trebuie să scormonesc în haznaua de la 
Pensiunea Tagliavini. 

O vreme tăcură amândoi. Soneri avea mereu capacitatea 
să spună fraza potrivită ca să încheie o conversaţie. Într- 
adevăr, Angela îl privea acum cu o expresie care arăta că e 
pe jumătate uluită şi pe jumătate convinsă. 

Atunci el schimbă subiectul: 

— Cunoşti un avocat pe nume Selvatici? 

— E specialist în Drept penal, răspunse ea. Dar e atât de 
excentric, că lucrează puţin. Numai pentru anumite medii. 

— Care? 

— Extremişti. Şi de dreapta, şi de stânga. Dar şi 
„combinezoanele negre”, mişcările violente. Tot ce e 
politizat. Ştiu că umblă mult şi stă zile întregi în alte oraşe 
ca să urmărească dezbaterile. 

— La începutul anilor '60 ieşea în piaţă şi se răfuia cu 
fasciştii, îi explică Soneri scoțând pozele de la Trombi. 

Angela se uită îndelung la ele. 

— Parc-ar fi trecut secole de-atunci, oftă ea în cele din 
urmă. 

— Totul merge pe repede înainte şi perspectivele se 
schimbă din zbor. Nu eşti atent o clipă, gesticulă 
comisarul, şi te pomeneşti într-un alt scenariu. Ce era 
înainte? Cine mai ştie? Unii au murit pentru ceva care zece 
ani mai târziu a ajuns să fie considerată o tâmpenie. Şi cei 
care au murit ar crede azi la fel. lar mie-mi revine rolul de 
medic legist silit să disece cadavrele dezgropate şi intrate 
de-acum în putrefacție. 

Cu cât îl asculta mai mult pe comisar, cu atât Angela 
devenea mai tăcută. Ea, mereu impetuoasă, era încet-încet 
fermecată de fluierul lui. Dar, din păcate, acum cânta un 
cântec de jale. 

— Unde-l găsesc pe Selvatici? întrebă Soneri. 


e 161 œ» 


— Are cabinetul în Via Collegio dei Nobili, lângă 
tribunal. 

Informaţia aceea parcă-i insuflă un nou elan comisarului, 
care se ridică brusc, luă o ţigară de foi şi o vâri în gură 
stinsă. Angela îi puse în mână resturile de pizza şi 
cartoanele, iar el avu din nou sentimentul neplăcut că i-ar 
fi soţ. 

În timp ce mergea spre Via Collegio dei Nobili, telefonul 
începu să sune din nou. O recunoscu pe secretara lui 
Chillemi, o femeie de modă veche, de vreo cincizeci de ani, 
mai degrabă antipatică: 

— Pot să vă fac legătura cu dottore? întrebă ea de parcă 
ar fi avut de ales. 

Soneri mârâi ceva şi auzi cum porneşte muzica de 
aşteptare. Apoi: 

— Comisare, îmi pare foarte rău, da' ziariştii ăştia de 
rahat...! Scriu după cum le sună lor, fir-ar ai dracului de 
javre! 

Declamaţia teatrală era unul dintre punctele forte ale lui 
Chillemi şi era menită să-l aţâţe pe interlocutor fără a-i 
oferi ocazia de a lua cuvântul, să reverse pe el cât mai 
multă părere de rău înjurându-i în acelaşi timp pe cei 
răspunzători de necaz - în cazul de faţă, ziariştii. Injuriile 
nu făceau decât să confere plasticitate discursului şi să-l 
coboare o treaptă sub nivelul oficial, dându-i un caracter 
mai confidenţial. 

În timp ce Soneri se gândea că vicechestorul Chillemi 
era cel mai mare lingău din toată secţia, celălalt continua 
să se scuze „comunicând şi mâhnirea lui dottor Capuozzo, 
căruia în acest moment îi este imposibil să o facă”. 
Probabil că era tot la Amalfi şi mânca un biban. 

— Vă asigur că la conferinţa de presă a fost menţionat şi 
numele dumneavoastră...  Întrebaţi-o pe dottoressa 
Marinati sau pe dottor Columbro dacă nu mă credeţi... Nu 
e prima oară, să ştiţi. Acum câteva luni i s-a întâmplat lui 
dottor Naselli să... 

Chillemi avea debitul verbal al unui conducător de 
licitaţie, dar comisarul aştepta momentul în care vocea 


e 162 » 


urma să i se topească într-o serie de mormăieli şi bâlbâieli, 
odată epuizată gama de linguşeli. Din durata scenetei, 
însă, îşi dădea seama cât de lată o făcuseră. Şi el care nici 
măcar nu citise ziarele! 

Când vicechestorul tăcu, Soneri aşteptă câteva secunde 
şi apoi declară cu glas rece: 

— Nu contează. 

I se păru că la celălalt capăt al firului Chillemi scăpase 
receptorul. Trebuie să fi fost deconcertat de detaşarea 
comisarului, pentru că nu reuşi să îngaime niciun cuvânt. 
Astfel, Soneri avu răgazul să încheie conversaţia, fără a-i 
acorda timp să se adune. 

— Vă salut, spuse el tăios şi închise. 

Ajunsese deja la cabinetul lui Selvatici. Sună fără să 
primească vreun răspuns, aşa că împinse uşa de la intrarea 
în clădire şi se pomeni în faţa recepţiei. 

— Avocatul? Greu de găsit la ora asta, îi spuse paznicul, 
un individ scund, cu o căpăţână care semăna cu o ciupercă 
uriaşă. Mai bine veniţi diseară, chiar şi după ora cinei, îi 
sugeră pe un ton confidential. 

Comisarul făcu stânga-mprejur şi deodată îi veni ideea 
să treacă pe la Marta Bernazzoli: Selvatici era avocatul 
extremiştilor, iar Dallacasa era unul dintre ei. Poate că 
femeia ştia ceva. 

Îl invită să se aşeze, privindu-l în tot acest timp cu ochi 
reci şi atenţi. Din nou comisarul fu impresionat de aspectul 
impecabil şi strălucirea oţelului şi suprafeţelor de sticlă, 
care umpleau apartamentul cu sclipiri şi reflexii. Rămaseră 
aşezaţi, extrem de stânjeniţi: el pentru că nu ştia de unde 
să înceapă, ea pentru că bănuia că urmează întrebări 
despre trecut. 

— Noutăţi? începu Bernazzoli. 

— Aţi aflat de Cornetti, nu? 

Ea încuviinţă din cap. _ 

— Nu credeam că o s-o facă vreodată. [ţi taie orice 
speranţă... 

— Era falit. Cu firma, adică, murmură Soneri. 

— Cu firma, sigur. Dar se putea descurca şi fără. Credeţi 


< 163 + 


că n-avea bani? 

— Nu ştiu. 

— A avut mereu şi îi plăcea să fie om de lume. 

— Atunci, de ce? 

— Cine ştie? De ce ar fi trebuit să-l ucidă cineva pe 
Mario dacă nu exista nicio legătură cu fasciştii? 

— Am aruncat o privire pe dosar, îi spuse comisarul. 
Anchetele n-au dus efectiv la nimic. Şi nici nu se intuieşte 
vreo pistă posibilă. 

— În cazurile astea, soluţia poate fi cea mai banală, ba 
chiar cea mai puţin probabilă, sugeră femeia. 

— Tovarăşii? 

— Aşa au spus unii dintre colegii dumneavoastră? 

— Îl cunoşteaţi bine pe Cornetti? 

— Îl cunoşteam. Era un om de stânga, unul care conta în 
oraş. Până şi muncitorii lui votau pentru partidul comunist. 
Spunea că sunt cei mai buni pentru că aveau în sânge 
disciplina partidului şi o aplicau şi pe şantier. 

— Dar nu-l anunţase nimeni că era, totuşi, proprietar de 
firmă? 

— Considera că firma e un mod de a finanța lupta de 
clasă. Cred că a făcut să treacă bani mulţi pe la Federație. 
Dar de la jumătatea anilor '60 o rupsese cu ei. Spunea 
despre sine că e pur şi-i considera pe responsabilii de 
partid de atunci nişte trădători. 

Soneri scoase o ţigară şi o strecură între buze, dar o 
privire urâtă a Martei îl făcu s-o lase neaprinsă. 

— Aşadar, a ieşit din partid? 

— Ce întrebări îmi puneţi! zâmbi Marta surprinsă. Toată 
lumea ştie că era simpatizant al extremismului roşu. 

— Şi finanța grupurile acestea? 

— De unde să ştiu? Aşa se spunea. Dar se spuneau 
multe. Cornetti era un personaj unic şi controversat. Avea 
rădăcini anarhiste, ca mulţi dintre oamenii de rând din 
cartier şi poate că din cauza asta şi a vitalităţii excesive nu 
suporta să rămână încremenit în regulile rigide ale 
partidului. Se certa mult pe tema asta, se contra cu ei. Cei 
de la conducere nu-l dădeau afară numai datorită banilor 


e 164 œ» 


pe care-i aducea. Îşi cumpăra indulgente. 

— Dacă s-ar fi născut mai devreme, s-ar fi numărat 
printre revoluționari, gândi Soneri cu voce tare. 

— Cu siguranţă. La fel ca ei, era mare băutor, mare 
fustangiu, mare frecventator al galeriei de la Regio... 
Făcea totul cu asupra de măsură. Până şi moartea i-a fost 
teatrală. Nu vi se pare că gestul lui e melodramatic? 

— Era din garda veche, comentă comisarul fără să-şi 
ascundă admiraţia. Cum se poate ca un om de genul ăsta 
să cedeze şi să se împuşte? 

Marta zâmbi şi privirea ei rece se preschimbă în una de 
dispreţ. 

— Elefanții nu se tem de lei, dar se sperie de şoareci. 

Lui Soneri îi fu pe plac comparaţia. Mai mult decât cu un 
şoarece, Avanzini semăna cu un şobolan din canal. 

— Trebuia să se bată pe un teren care nu era al lui: 
mişmaşuri, prietenii politice, corupţie... încheie el. 

— N-ar fi făcut-o niciodată, spuse doamna Bernazzoli 
sentenţios. Şi apoi cu dreapta... Dar nu cred că numai din 
cauza asta. Cu puţin timp înainte ca Mario să fie ucis, 
Cornetti i-a mărturisit că începuse să se simtă în afara 
jocului. Nu mai înţelegea lumea din jurul lui. 

— Nici pe fiul lui? 

— E un molâu. A petrecut prea mulţi ani în umbra tatălui 
şi n-a găsit o cale mai bună s-o facă decât contestându-l pe 
toate fronturile, până s-a transformat într-un mic arivist de 
dreapta. 

Se ridică brusc şi începu să păşească prin cameră, pradă 
unei agitaţii pe care îi era greu s-o controleze. În cele din 
urmă, se opri lângă fereastră şi privi afară cu un aer 
îndurerat. 

— Când e să tragem linie, Cornetti a fost mare şi la 
sfârşit, murmură ea. A avut curajul să ia o decizie pe care 
mulţi dintre noi ar vrea s-o ia, dar nu pot. Şi în privinţa 
asta era croit din altă stofă. 

— Fiecare are rostul lui. Gândiţi-vă cât de mult îi puteţi 
încă ajuta dumneavoastră pe alţii. Cu meseria pe care o 
aveţi... încropi confuz Soneri, încercând s-o consoleze. 


e 165 - 


— Nu putem fi de ajutor altora dacă simţim că suntem o 
povară pentru noi înşine. Eu sunt atee, declară femeia 
fixându-l acum cu nişte ochi febrili, la ce aş putea spera? 
Mă gândesc că o să se termine totul şi că dacă lumea asta 
refuză să fie mai bună şi devine cloaca în care e pe cale să 
se transforme, atunci care mai e scopul? Să trăieşti în 
condiţiile astea nu e, poate, mai greu decât să mori? 

Comisarul simţea că a fost condus spre o vâltoare unde 
logica îl atrăgea în mod irezistibil către o unică soluţie 
posibilă. Se sperie şi reacţionă scoțând la iveală 
fotografiile de la Trombi. 

— Recunoaşteţi aceste persoane? întrebă. 

Pe moment femeia tresări, apoi se uită cu atenţie la 
imagini, îndreptându-le spre lumina care pătrundea pe 
fereastră. Ochii ei, la început reci, se îmbunară. 

— Unul e Selvatici. Celălalt... ezită ea mutând repede 
privirea spre Soneri. Celălalt e un student de la inginerie, 
cred. Parcă frecventa pensiunea Ghittei. 

— Nu ştiţi să-mi spuneţi cum îl cheamă? 

Marta părea jenată, ca atunci când o întrebase despre 
avorturi. 

— M-aţi mai întrebat despre persoana asta. De ce vă 
încăpăţânaţi să scormoniţi în viaţa celui pe care l-a iubit? 
Lăsaţi-o aşa, e mai bine pentru dumneavoastră şi pentru 
cine nu mai poate da vreo explicaţie. E 

— Sunt de acord. N-aş fi făcut-o dacă ancheta asta... În 
sfârşit, nu e vorba despre o curiozitate personală, ci de o 
sarcină de serviciu. Poate şi puţină nostalgie... Dar 
nostalgia e numai sublimarea spaimei pe care ne-o induce 
trecerea timpului. 

Marta păru din nou tulburată şi ochii i se înceţoşară de 
lacrimi. 

— Ştiu că-l cheamă Andrea. Numele de familie nu-l 
cunosc. Frecventa extrema stângă şi de câteva ori l-a 
pomenit şi Mario. Un personaj straniu, cu un tată 
comunist, dar crescut în lumea catolică. Iar de la preoţi îi 
rămăsese discreţia. Nu se expunea niciodată în prim-plan; 
de fiecare dată trebuie să se prezinte, pentru că nimeni nu- 


e 166 » 


şi amintea de el. 

Comisarul simţi un junghi de gelozie. Misterul nu făcea 
decât să amplifice proporţiile figurii unui personaj care 
agita fantasme îndepărtate. Întunericul tot mai dens de 
afară scotea în evidenţă lumina albă a becurilor cu halogen 
care ricoşa din suprafeţele metalice în rafale de licăriri 
orbitoare. Însă adevărata scânteie erau sentimentele 
deşteptate din nou care acum îl împiedicau să gândească 
limpede, diluând luciditatea în amărăciune. Era mai bine 
să pună punct şi să-şi ia rămas-bun de la Marta, chiar dacă 
ştia foarte bine că gestul era, de fapt, o fugă. De unul 
singur, în propriul său trecut. 

În timp ce se întorcea la secţie îl sună pe Juvara. 

— Noutăţi? îl întrebă puţin cam neliniştit. 

— Brigada Mobilă îl caută pe Avanzini, care nu-i de găsit 
nicăieri. La fel încearcă şi Garda Financiară. 

Comisarul mârâi şi inspectorul nu înţelese dacă pentru 
că nu tolera să-şi bage şi alţii nasul sau pentru că nu-l 
interesa vestea. 

— Mă refer la apartamentul închiriat din Borgo delle 
Colonne. 

— Doar câteva amănunte în plus, răspunse Juvara. E 
foarte greu să faci anchete într-un loc unde nu mai există 
memorie. Nimeni nu ştie, nimeni nu-şi aminteşte. 

Deodată, Soneri simţi pe umeri povara prea multor 
lucruri pe care trebuia să le facă. Atunci grăbi pasul. În 
biroul lui, văzu că pe masă încă era corespondenţa de 
după-amiază. Primul plic din teanc era dintr-o hârtie 
groasă. Îl deschise şi sub ochi îi apăru scrisul dezordonat 
al chestorului, care-i transmitea într-un potop de adjective 
„cele mai călduroase şi din inimă urări pentru un Crăciun 
cât mai fericit şi un an nou îmbelşugat”. Într-un acces de 
mânie, rupse felicitarea în bucăţi pe care le aruncă la coş. 

— Nu suport că-şi bate joc de mine, izbucni comisarul 
furibund. 

— Apartamentul din Borgo delle Colonne i-a fost 
închiriat lui Cornetti timp de trei ani, îl informă Juvara 
încercând să-l îmbuneze. Confirm că nu a fost plătită 


e 167 œ» 


niciodată chiria. 

— Şi atunci de ce a mai fost stipulată în contract? 

— Pe hârtie apărea o sumă, dar Ghitta n-a încasat-o 
niciodată. Nu apare în registrele ei contabile. 

— Un mod de a salva aparențele. 

— Exact aşa mi se pare. Pe lângă ciudăţenia faptului că 
un dezvoltator imobiliar închiriază o casă de la alţii, 
răspunse inspectorul. 

Comisarul făcu un semn cu ţigara pe care o ţinea între 
degetul mare şi cel mijlociu. 

— Poate ca să pună acolo pe altul, ca să-i facă altcuiva 
un serviciu... gândi el cu voce tare. 

Iar când inspectorul făcu un gest de încurajare însoţit de 
o privire complice, îşi dădu seama că, probabil, ideea 
aceea nu era hazardată. 

— A ieşit ceva cu Maffettone? întrebă Soneri. 

— Cine ştie? Nici măcar un telefon, zise ironic Juvara. 

— Colaborarea eficientă dintre forţele de poliţie... 
fredonă sardonic comisarul. 

— Am cercetat puţin patrimoniul lui Cornetti, adăugă 
inspectorul care, ca de obicei, păstra mereu pentru final 
veştile cele mai importante - era genul care lasă deoparte 
cireaşa şi o mănâncă la sfârşit. 

Un alt gest al lui Soneri, de astă dată mai presant, 
aproape iritat. 

— Firma era praf. De câţiva ani Cornetti nu-i mai 
înlocuia pe muncitorii care ieşeau la pensie şi erau cam de- 
o vârstă cu el. În ultima vreme avea puţini, trei sau patru 
maiştri care se ocupau de subcontractanţi. 

— Se  racordase la tendinţa generală. Nici măcar 
Avanzini n-are muncitori, punctă comisarul. 

— Da, dar celălalt primea contracte, în timp ce el lupta 
de unul singur, agăţându-se de orice coardă îi oferea 
cineva ca să-l tragă înăuntru. De cele mai multe ori 
rămânea pe dinafară. 

— Bine, spuse comisarul nerăbdător, astea sunt lucruri 
pe care le ştim deja. 

— Nici el, ca persoană fizică, nu e bogat, explică Juvara, 


< 168 » 


care se străduia să continue discuţia. Un apartament în 
Oltretorrente, o maşină, un cont similar celor pe care le 
aveau muncitorii lui... 

Comisarul făcu o grimasă, împingându-şi bărbia înainte: 

— Urmează să-mi spui că are bani în Elveţia? 

Inspectorul clătină din cap. 

— Însă fosta lui soţie e foarte bogată şi nu se ştie de ce. 

— Cea de care a divorţat? 

— Chiar ea, confirmă Juvara. S-au cunoscut în partid, îi 
era supusă şi i-a iertat mereu totul. Au rămas atât de 
apropiaţi, că i-a fost secretară. 

— Şi are mulţi bani? 

— O grămadă. Din moment ce nu venea dintr-o familie 
bogată, e corect să ne gândim că sunt bani puşi deoparte 
de Cornetti pe numele ei, ca să evite, în caz de faliment, 
să-i fie tocaţi. 

— Dar firma avea contabilitatea curată? întrebă 
comisarul aprinzând o ţigară. 

— Asta încercăm să aflăm, dar la o primă vedere e o 
mizerie. 

— Cine mai lucrează la asta în afară de tine? 
Maffettone? 

— Ştiţi foarte bine că avem consultanţi externi. 

— La ce te referi cu mizeria? 

— Cifre deloc clare. Cu siguranţă ţineau o contabilitate 
paralelă. La negru, adică. 

— Ca toate firmele. Cu banii de la negru poţi face tot ce 
n-o să apară vreodată în rapoarte. 

— Dacă numai ăsta-i motivul, în rapoarte sunt de toate, 
îl întrerupse inspectorul. Trebuie doar să ştii să le 
camuflezi. 

— E mai simplu s-o faci la negru, plăteşti şi mai puţine 
taxe. Şi cum banii pot cumpăra orice... Nu aşa era şi în 
cazul lui Avanzini? 

Juvara rămase tăcut, privind tabelele pe care le avea în 
mână. 

— Dar Cornetti ce a cumpărat? mormăi el după aceea. 

— Nu ştiu, răspunse comisarul. Poate că doar a cheltuit. 


< 169 + 


Inspectorul îl privi fără să înţeleagă, dar Soneri avea 
privirea impenetrabilă a unuia pierdut în propriile gânduri. 
Hotări să-l lase pe el să facă următoare mişcare. Comisarul 
avea în minte cuvintele Martei despre finanţarea partidului 
şi, de la un punct încolo, după ruperea relaţiilor, finanţarea 
grupurilor extraparlamentare. 

— Nu cred că el a fost ca toţi ceilalţi, zise Soneri după 
câteva clipe. Pentru el afacerile nu erau încă lipsite de 
idealuri, dimpotrivă, erau de multe ori prizoniere ale 
acestora. 

Juvara nu înţelese prea bine, dar intui ideea generală. 

— Se născuse printre anarhişti şi comunişti. 

Soneri încuviinţă şi trase cu sete din ţigară. Era gata să 
schimbe subiectul când în minte i se întoarse prietenul 
Adei, care apărea de câteva ori în pozele lui Trombi. Fu cât 
pe ce să-l roage pe inspector să se ocupe de chestiunea 
asta, dar renunţă dintr-un fel de pudoare. Se ridică şi se 
apropie de fereastră. De la intrare se zărea Via 
Repubblica, în sfârşit liberă. Oraşul se liniştea, 
abandonându-se ritmului impus de aburii care se ridicau 
din supele puse pe masă. 

Fu de-ajuns gândul acela ca să-i stârnească din nou 
foamea. leşi şi merse pe jos până la Milord, dar nu voia să 
stea în sală. Preferă să se posteze în bucătărie şi să 
urmărească schimbul de replici dintre bucătari şi chelneri 
sau să vorbească din când în când cu Alceste. Acolo se 
simţea acasă. Tot doar la cină simţea încă dorinţa să aibă 
soţie şi copii. Dar, la drept vorbind, masa îi evoca şi multe 
alte lucruri plăcute. 

Alceste îi aduse o farfurie de carne tocată de cal cu ulei, 
sare şi lămâie. 

— O injecție de energie, fu comentariul care o însoţi. 

Soneri avea nevoie de aşa ceva. Temperatura coborâse 
şi mai mult, iar ceața îngheţată urma să zugrăvească 
noaptea în alb. Clocotul aburind al cratiţelor i-o amintea, 
iar Bonarda îi stimula fantezia, făcându-l să-şi imagineze 
vaporii aceia care se unduiau în întuneric ca pe o fantomă 
care aluneca pe nişte fundaluri negre. lar mai târziu, când 


<e 170 œ» 


pe stradă zări cum din întuneric răsare primul noctambul, 
avu chiar impresia că era vorba de o creatură alcătuită din 
materia lipsită de consistenţă a vedeniilor. Îl pierdu în 
labirintul de străduţe din centrul vechi, auzind cum se 
apropie scârţâitul insistent al căruciorului târât de Fadiga. 
În Via Saffi observă că barul pakistanezilor era tot închis, 
dar evită cu mare grijă să se apropie de pensiune. Se 
îndreptă, în schimb, spre biserica San Giovanni şi intră pe 
Via Petrarca. Aşteptă în acelaşi punct ca data trecută, iar 
când cineva ieşi din clădire se strecură în holul ei. În faţa 
uşii firmei se întrebă dacă Pitti avea o modalitate 
prestabilită de a-şi anunţa prezenţa, dar în cele din urmă 
nu se mai sinchisi. Bătu. Întâi încet, cu falangele, apoi mai 
energic, cu pumnul închis. După puţin timp uşa se 
întredeschise şi o figură neîncrezătoare şi iritată apăru de 
partea cealaltă. Comisarul lipi palma de uşă şi împinse, 
descoperindu-l pe Avanzini, bucăţică cu bucăţică. 

— Cine sunteţi? se bâlbâi acesta din urmă, înspăimântat. 

— Comisarul Soneri, de la poliţie, răspunse, în timp ce 
Avanzini se dădu resemnat deoparte. 

— Azi, în timp ce eram plecat din oraş, m-a sunat şi un 
inspector de la Garda Financiară, se justifică bărbatul. 

Intrară în birou. 

— l-am spus că nu-mi explic motivul sinuciderii, adăugă 
Avanzini, şi că am făcut tot posibilul să evit falimentul 
firmei lui Cornetti. L-am cooptat în multe contracte. Am şi 
acte... 

— Actele sunt de multe feluri, îl potoli comisarul, 
inclusiv cele pe care vi le pasau administratorii şi pe care 
filfizonul acela de Pitti le plimba prin anumite geamantane. 

Celălalt se blocă şi nu zise nimic. Atunci Soneri 
continuă: 

— În orice caz, de asta o să se ocupe inspectorul... Dacă 
nu cumva Garda Financiară îmi cere să colaborez la 
ancheta lor. 

Înţelese perfect ameninţarea din cuvintele comisarului şi 
îl privi pe acesta tresărind uşor. Avanzini era scund, 
rotunjor, alb şi moale ca un ou de şarpe de grădină. [ţi 


e 171 œ» 


dădea impresia că e un preoţel proaspăt ieşit de la 
seminar. Când se aşezară, Soneri îi văzu mâinile mici, de 
culoarea fildeşului, cu smocuri negre de păr pe spate, şi nu 
putu să nu se gândească la ale lui Cornetti - groase şi 
bătătorite, ca ale unuia care muncea la sapă. 

Nici nu se aşezară bine faţă-n faţă că Avanzini anticipă 
răspunsul la ceea ce intuia că o să fie prima întrebare a 
comisarului. 

— Ştiu ce credeţi, că totul e vina mea. Interpretaţi ce-şi 
închipuie lumea, şi anume că l-am ruinat. lar Cornetti era 
foarte iubit, avea calităţile pe care eu nu le am, încheie el, 
Soneri simțind la el amărăciunea celor timizi. 

— Nu puteţi spune că greşesc întru totul în privinţa 
problemelor firmei. 

— Cornetti se încăpăţâna să nu priceapă că vremurile s- 
au schimbat. Umbla peste tot cu un caiet în care marca 
intrările şi ieşirile. Făcea socotelile cu creionul, pufni 
Avanzini. 

— Lăsaţi asta, i-o tăie cu bruscheţe Soneri, diferenţa e 
că dumneavoastră aveaţi politicul de partea voastră şi el 
nu. Asta înseamnă să vă adaptaţi vremurilor? 

Celălalt îl fixă cu o privire înspăimântată, dar în acelaşi 
timp răutăcioasă. 

— Vă spun că ar fi dat faliment oricum, indiferent dacă 
la mijloc eram eu sau nu. Dar îmi dau seama că aceia ca 
mine sunt sortiţi să trezească antipatie, în timp ce unii cum 
era Cornetti... 

Comisarul înţelegea ce vrea să spună. El era introvertit, 
celălalt juca teatru. El era un nefericit, celălalt era un 
bărbat puternic şi aprig. El avea femei numai din interes, 
celălalt din pasiune. El se formase la şcoala de 
contabilitate, celălalt la şcoala mult mai dură a vieţii. 

— Eu mă uit numai la fapte, reluă Soneri. Iar ele spun că 
asociatul dumneavoastră s-a sinucis în biroul 
dumneavoastră - un motiv o fi avut, nu credeţi? Poate 
credeţi că actele de vânzare-cumpărare ale 
administratorilor n-au chiar nicio legătură? 

— Ei erau cei care ne chinuiau întruna cu cereri. Altfel 


e 172 œ» 


nu ne-ar fi pus la treabă. 

Soneri chicoti. 

— Să zicem că vi le făceaţi în casă, ca pe aluatul de 
foitaj. La mânăreli e nevoie de doi. Ca atunci când ţi-o 
tragi. Apropo, nu aşa sărbătoreaţi la pensiunea Tagliavini? 

Avanzini ridică abia perceptibil privirea spre comisar, ca 
şi cum s-ar fi temut de o pedeapsă. 

— Mă zugrăviți ca pe un monstru, dar vă înşelaţi. Nu 
sunt vreun sfânt, dar nici vreun... încheie cu un gest vag 
care voia să însemne ceva nedefinit. 

— Vreun Cornetti? 

Avanzini rămase tăcut. Parcă era nehotărât dacă să facă 
sau nu pasul care trebuie că l-ar fi costat scump. Işi 
încrucişă degetele pe piept şi pe chip îi apăru o grimasă 
răutăcioasă. 

— Nici el nu era vreun sfânt! izbucni în cele din urmă, 
furios. Şi el a plătit partidul. Ştiţi câţi bani a aruncat 
acolo? 

— Nu ştiu să fi cerut nimic la schimb. Până la urmă l-au 
şi dat afară, replică Soneri. 

— Mi se pare că sunteţi de-a dreptul naiv pentru un 
comisar de poliţie, comentă Avanzini. Chiar credeţi că 
având partidul în buzunar nu s-a bucurat de vreo favoare? 

— Nu pot să exclud varianta asta. Dar nici s-o dovedesc. 

Comisarul începea să-şi piardă răbdarea: omuleţul acela 
respingător îi plăcea tot mai puţin. 

— Dacă vreţi să ştiţi totul, Cornetti s-a ruinat altfel. Din 
pricina cercurilor pe care le frecventa, cu siguranţă nu 
pentru că-l ţineam departe de contracte. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Soneri după ce trase din 
țigară. 

— Ştiţi cât era de bucuros să împartă cu noi? Sistemul 
nostru, contractele câştigate nu-i displăceau deloc... Nu-mi 
convine să treacă drept un individ ireproşabil moral în 
timp ce eu... 

— Atunci se adaptase vremurilor, constată comisarul. 

— Nu! pufni Avanzini atingând o acută cu timbrul unui 
copil. Lucra cu noi, dar visa încă la revoluţie. 


e 173 + 


Preţ de o clipă, Soneri rămase pe loc, fumând şi 
încercând să introducă informaţia aceea într-un cadru pe 
care nu-l dibuia. Apoi făcu din nou legătura cu 
extraparlamentarii. 

— Chiar dacă finanța anumite grupuri subversive, cu 
siguranţă n-o făcea ca să obţină vreun avantaj - n-ar fi 
putut obţine decât necazuri. 

— Erau cercuri foarte puţin curate, comisare. Sunt 
oameni care ameninţă şi poate că uneori chiar împuşcă. Şi 
ştiţi ce cred? Că la urma urmei a ajuns ostaticul lor. Iată 
de ce s-a sinucis. Şi, ca să distragă atenţia de la toate 
astea, şi-a pus în scenă sinuciderea în biroul meu. O 
magistrală lovitură de teatru, cum îi stătea în caracter. 

— Ce vă face să fiţi sigur că aşa s-au desfăşurat 
lucrurile? întrebă Soneri cu o uşoară ironie. 

Bărbatul făcu un gest în timp ce pe figură i se lăţea o 
expresie între grimasă şi zâmbet. 

— Sunt sigur. Devenise vacă de muls pentru ăia, pentru 
comunişti. 

— Ştiţi cine sunt ei? 

— De unde să ştiu? Ştiu că veneau apeluri destul de 
ferme. Mi-a destăinuit asta secretara lui Cornetti, care în 
ultima vreme începuse să se teamă. 

Urmă o pauză în timpul căreia Soneri şi Avanzini nu se 
priviră nici măcar o secundă. Fiecare dintre ei fixa un 
punct oarecare din încăpere. Apoi comisarul auzi din nou 
glasul celuilalt, dar i se păru îndepărtat, ca şi cum ar fi 
venit dintr-o boxă fixată în tavan: 

— Ei, ei l-au făcut să dea faliment, scandă sigur pe el 
bărbatul, iar apoi, pe un ton mai confidenţial: Nu vă 
aşteptaţi, nu-i aşa? Şi totuşi, trebuie să acceptaţi gândul că 
şi marele Cornetti nu era o persoană prea curată, încheie 
Avanzini cu un fel de răutate veselă. 


e 174 + 


10 

După alte zece minute, în timp ce străbătea Via Saffi, 
Soneri avea senzaţia că e murdar. Se intersectă cu Dirce, 
care purta pe ea un morman de haine şi mergea împleticit, 
dar care îl fixă cu aceeaşi privire sfidătoare şi strălucitoare 
dintotdeauna. leşi în Piazzale dei Servi, dar nu găsi nici 
urmă de Fadiga, aşa că porni cu paşi mari spre avocatul 
Selvatici. 

În faţa uşii sună şi aşteptă. După puţin timp se auzi 
declicul încuietorii şi comisarul intră într-un hol. La 
dreapta şi la stânga erau scările care urcau la etaj, în faţă 
- curtea interioară, cu mai multe maşini parcate şi câţiva 
copaci. În penumbra aceea se deschise o uşă. 

— Pe aici, îl chemă avocatul. 

Soneri fu primit într-un studio mare, cu tavan jos, 
mobilat şi decorat ca la Vittoriale*. Culoarea dominantă 
era roşul purpuriu al damascurilor şi catifelelor. Pe jos, 
covoare, şi peste tot arme. Pe pereţi - spade şi puşti, 
pistoale şi flinte vechi cu încărcare prin ţeavă, mai lungi 
decât un stat de om. Apoi baionete, grenade, simboluri 
fasciste şi revoluţionare. Câteva cranii se iţeau pe biroul în 
faţa căruia se aşeză şi preţ de o clipă i se păru că are 
înainte un altar satanic. Mai în jos, de-a lungul pereţilor, 
fusese aranjată o colecţie de pumnale, iar Soneri căută în 
zadar printre ele lama cu două tăişuri folosită de corador. 

— Sunt colecţionar, am toate licenţele, se grăbi să 
precizeze Selvatici. 

Comisarul îl scrută cu privirea câteva clipe. Avea doar 
părul ceva mai grizonat, în rest totul rămăsese la fel: 
frunte puţin înaltă, glas profund şi un tic nervos care-l 
făcea să-şi contracte muşchii dintre bărbie şi gât. 

— Nici nu mă-ndoiesc, îl asigură Soneri. Imi amintesc că 
sunteţi o persoană riguroasă şi atentă la detalii. 

— Ne cunoaştem? întrebă prudent avocatul. 


? Vittoriale degli Italiani, ansamblu arhitectonic comandat de Gabriele 
d'Annunzio, pe un plan al lui Giancarlo Maroni (n. trad.). 


e 175» 


— Pensiunea Tagliavini, răspunse comisarul. 

Celălalt îl scrută cu privirea, nu era clar dacă alarmat 
sau numai gânditor. 

— Camera din faţa celei în care stăteaţi dumneavoastră, 
îl ajută Soneri, a Adei Loreti. 

— Ah! exclamă Selvatici. Aşa e, uitasem. A trecut mult 
timp de-atunci. Şi nici n-am mai păstrat legătura cu 
nimeni. De multe ori plec în afara oraşului. 

— Ştiu. Aveţi mult de lucru în procesele politice. 

— E limpede, nu-i aşa? zise celălalt arătând ambianța cu 
o mişcare circulară a braţelor. 

Părea cu adevărat mulţumit că-i captase atenţia. 

— V-aţi ocupat şi de asasinatul Dallacasa? 

Selvatici rămase o clipă fără cuvinte, apoi începu să facă 
din mână semn că nu: 

— Pe atunci eram încă stagiar. A fost un ditamai 
procesul care n-a dus la nimic. 

— O idee sigur v-aţi făcut... 

— A fost vorba despre o execuţie. 

— Asta ştim. Un glonţ în ceafă. 

— Modul de operare spune multe. Ar trebui să ştiţi asta. 

— Credeţi că nu? 

— Atunci ar trebui să vă daţi seama că aşa se explică 
totul. 

— S-ar părea că n-au fost fasciştii. 

— Într-adevăr. Nu l-ar fi ucis aşa. L-ar fi împuşcat pe 
stradă, într-o ambuscadă. 

Selvatici se ridicase şi începuse să meargă prin cameră 
ca atunci când punea în scenă pledoariile în tribunalul 
imaginar din camera lui de la pensiune. Soneri privea acel 
du-te-vino în penumbra biroului şi se gândea că avocatul 
se potriveşte descrierii presupusului asasin pe care o 
făcuse Mohamed. Luă în mână o grenadă golită de praful 
de puşcă şi se uită cu atenţie printre cuțite. 

— Şi dumneavoastră sunteţi de părere că făptaşii sunt 
foştii lui tovarăşi? 

— Nu exclud varianta asta. Sau o femeie. Modul de 
operare te poate duce cu gândul şi la aşa ceva. S-a mai 


e 176 » 


întâmplat, încheie Selvatici aruncând o privire spre raftul 
unde erau aliniate manuale de criminologie şi anuare ale 
delictelor. 

— Iar Dallacasa plăcea femeilor. Poate că se încurcase 
cu prea multe. 

Soneri ridică din umeri cu un aer sceptic. 

— Femeile nu omoară din cauza asta. Au alte mijloace să 
ţi-o plătească. 

Apoi, în timp ce avocatul continua să umble fără să dea 
vreun răspuns, scoase una dintre fotografii. 

— Ştiţi unde-l pot găsi pe Andrea? întrebă străduindu-se 
să nu dea prea multă importanţă cererii. 

— Care Andrea? zise celălalt şi se opri. 

— EL, zise comisarul arătându-l pe bărbat în poza făcută 
de Trombi. 

Selvatici se apropie, aplecându-şi corpul înalt în direcţia 
imaginii pe care Soneri o ţinea îndreptată spre lampa de 
pe masă. 

—A fost fotografiat de mai multe ori lângă 
dumneavoastră, adăugă comisarul. 

Avocatul se îndreptă solemn: 

— Nu ştiu ce s-a ales de el, nu l-am mai văzut de ani 
întregi. 

— Care e numele lui de familie? 

— Fornari. 

— Eraţi prieteni apropiaţi? 

— Nu, nu prea avea încredere în mine. Nu cred că a avut 
vreodată încredere în cineva. Despre el însuşi nu spunea 
nimic. Dar cum de nu-l cunoaşteţi... adăugă, oprindu-se 
apoi jenat. 

Comisarul înţelese totul şi simţi un junghi în piept. 
Avocatul ştia că Ada fusese soţia lui tot aşa cum ştia şi 
despre ea şi Fornari. Extrem de stânjenit, Selvatici nu ştia 
cum să iasă din impas. 

— Staţi liniştit, minimaliză Soneri episodul, subiectul 
poate părea delicat dar vă asigur că mă interesează din 
alte puncte de vedere. Chestiunile personale n-au nicio 
legătură. 


e 177 œ» 


Nu era adevărat şi poate că se vedea că minte, pentru că 
Selvatici îl fixă cu o privire perplexă. 

— Oricum, pe Fornari nu l-am mai văzut de atunci. Şi 
cred că nu s-au mai întâlnit cu el nici ceilalţi foşti tovarăşi. 
Poate că s-a mutat din oraş. 

— Era din Parma? 

— De la munte, îl corectă Selvatici. Din Monchio delle 
Corti. Dar coborâse aici de mult timp. 

— Acelaşi traseu pe care l-a urmat Ghitta, îi dezvălui 
comisarul. N 

— Tatăl lui o cunoştea bine. Il trimisese la oraş să 
studieze şi pentru că acolo era ea care să-l îngrijească. 
Fornari era un băiat foarte introvertit şi avea mereu nevoie 
de o bonă. 

— Dar nu ştiam să fi fost la Ghitta. 

— Locuia la Schianchi, acolo, lângă. Era atât de retras 
că nimeni nu-şi dădea seama de prezenţa lui. Era vina 
tatălui, care-l zdrobea cu personalitatea lui exuberantă. El 
încerca să-l imite, dar n-a reuşit niciodată să meargă pe 
propriile picioare. 

Selvatici se plimba din nou prin cameră, iar acum 
vorbea ca şi cum ar fi ţinut o pledoarie. 

— Cine era tatăl lui? 

— Acolo, la Monchio, toţi îl ştiau ca „veterinarul”. Am 
aflat că e un fost funcţionar al partidului comunist din 
Lunigiana care s-a mutat în partea asta a Apeninilor în '60. 
Datorită profesiei. Sau poate pentru că hotărâse să-şi 
refacă viaţa. Numele lui mi-a sărit în ochi acum vreo doi 
ani, când răsfoiam hârtiile dintr-un proces vechi de la 
Florenţa, la cererea unor membri ai Partidului Comunist 
din Massa. Într-o încăierare din timpul unei greve a fost 
omorât un sindicalist catolic. A fost condamnat pentru 
omor din culpă şi a scăpat la mustață pentru că i-au fost 
acordate circumstanţe atenuante, dar de-atunci s-a 
îndepărtat de partid. N-a mai participat nici măcar la 
adunările partizane, chiar dacă a făcut parte din brigada 
Garibaldi, cu numele de cod „Roşu”. Se spune că avea 
mare curaj şi te speriai numai văzându-l: piele roşiatică, 


e 178 œ» 


fizic impunător... lar înăuntrul lui trebuie să fi ars focul. 

Soneri rămase nemişcat, încercând să nu dea de gol cât 
de importantă era informaţia aceea. Deşi încă era foarte 
confuz, intuia că se apropie de soluţie. Acum ştie cine e 
„Roşu”, cel care o înspăimânta pe Ghitta. Şi ştia şi cine era 
fiul lui. Se întreba numai cum reuşise bătrâna să scoată la 
suprafaţă porecla aceea îngropată în acei ani îndepărtați, 
poreclă pe care nimeni nu putea s-o cunoască la Monchio 
şi Rigoso. Sperase atât de mult ca ancheta să se 
îndepărteze definitiv de viaţa lui personală dar, din păcate, 
din nou, era nevoit să constate că avea o legătură cât se 
poate de strânsă cu ea. Acum, conştientizarea acestui fapt 
îl apăsa, aproape descurajându-l să coboare în adâncul 
fiinţei lui. Aşa fusese încă de la început. 

Deodată îşi dădu seama că Selvatici se reaşezase în 
linişte la birou şi îl privea curios. 

— Mă gândeam la „Roşu”, se scuză comisarul. 

— Mare figură, comentă avocatul mulţumit de sine. 

— Şi fiul lui? Îmi spuneaţi că nu avea acelaşi caracter... 

Celălalt îşi ţuguie buzele şi făcu semn că nu. 

— Cu totul altă fire. Introvertit, avea complexul să nu-i 
semene tatălui. Acesta din urmă, la rândul lui, ştiind cum 
era Andrea, îl proteja exagerat, înrăutăţind situaţia. 

— Milita în extrema stângă? 

— Da, a făcut parte din multe grupuri. Un teoretician 
cam obscur în căutarea afirmării. Asta numai ca să devină 
un tip interesant, cred că de idealuri nu-i păsa cine ştie ce. 

— Nu era singurul, comentă sarcastic Soneri. Nici în 
direcţia asta nu reuşea să se diferenţieze. 

— Căuta ceva care să-l facă să simtă că face parte dintr- 
un mare proiect... Poate că în viaţă n-a trebuit niciodată 
să-şi asume vreo răspundere, trase concluzia avocatul. 

— Cei care au crezut în idealuri au sfârşit-o prost, 
mormăi comisarul gândindu-se la Fadiga şi la alţii 
îngropaţi în anonimat sau risipiţi în cine ştie ce colţuri de 
lume. 

În privirea lui Selvatici apăru o sclipire de interes, dar 
tonul lui era resemnat: 


e 179 + 


— Sau trăiesc artificial pasiunile acelea, fiind constrânşi 
să le retrăiască, suspină el făcând o aluzie străvezie la el 
însuşi. 

Soneri se mai uită o dată la toate armele acelea. 

— Iar din trecut v-a rămas numai asta? întrebă arătând 
spre ele. 

— Sunt avocat de Drept penal şi mă ocup de infracţiuni, 
răspunse celălalt. 

— Şi eu, dar văd altfel situaţia, replică tăios Soneri. 

Apoi plecă, salutându-l pe avocat printr-un semn. Când 
ieşi din mausoleul acela se pomeni tulburat: ştia că urma 
să înfrunte un capitol foarte delicat al anchetei şi ceva 
dinăuntrul lui se opunea. Se uită la ceasul de pe clopotniţa 
domului. Încă putea încerca să-l sune pe Juvara. Îşi 
închipuia că e deja acasă, în faţa computerului, navigând 
pe internet, iar în legătură cu viciul acesta solitar al lui 
intrase la tot felul de idei, pe care din când în când i le mai 
trântea în glumă. 

— Lucrezi sau eşti cu cineva? îl întrebă la scurt timp 
după aceea. 

— Nu, mă uitam... răspunse neclar inspectorul. 

— Îţi aminteşti de casele Ghittei de la Rigoso? 

— Sigur, eu v-am arătat lista. 

— Da, da. Dar e acolo şi vreuna dată gratis spre folosinţă 
sau în chirie? 

— Da, o casă de la Monchio. 

— Chirie simbolică, la fel ca în Borgo delle Colonne? 

— E dată unei bătrâne: Desolina Galloni. Are peste 
optzeci de ani şi e puţin razna. 

— Eşti arhiva mea ambulantă, îl lăudă Soneri mulţumit, 
chiar dacă în minte i se învârteau gânduri confuze, ca 
bilele cu numere de la tombolă. 

Simţea că ar fi trebuit doar să aibă răbdarea să le 
aranjeze una câte una în căsuţa potrivită. Incepând cu 
„Roşu”, singurul capabil să bage frica într-o femeie de fier 
cum era Ghitta. De ce o înspăimânta aşa tare? Şi de ce 
numai în ultimele luni, creând o fisură într-un echilibru de 
reticenţe, complicităţii şi compromisuri care funcţionase 


< 180 - 


de ani întregi fără cel mai mic cusur? 

Soneri hotărî să meargă la pensiune. În faţa numărului 
35 scoase cheile, dar nu fu nevoie de ele pentru că uşa era 
ținută deschisă de o cârpă proptită în toc. Aşa că urcă 
treptele întunecoase luminându-le cu lanterna până ajunse 
la intrare, unde se opri să asculte. 

Nu se auzea nimic. Introduse cheia în broască şi 
deschise. Un miros puternic de gaz îl lovi, tăindu-i 
respiraţia, şi fu silit să se dea înapoi câţiva paşi pe palier. 
Apoi se întoarse spre intrarea în clădire ca să deschidă şi 
cealaltă uşă, pentru a lăsa câteva clipe să se aerisească. În 
cele din urmă îşi apăsă o batistă pe gură şi intră ţinându-şi 
respiraţia. Ajunse la ferestre, la deschise larg şi trecu în 
bucătărie, unde-şi amintea că era robinetul de gaz. 

Trecură câteva minute înainte ca aerul rece să curețe 
încăperile. Abia atunci comisarul aprinse lumina. Verifică 
ochiurile de aragaz şi constată că erau închise, la fel şi 
robinetul din perete. Nu pricepea. Verifică şi sobele din 
camere, dar erau stinse. Avusese loc o scurgere de gaz 
însă cineva o oprise, lăsând cu toate acestea casa plină de 
un amestec explozibil. Sau poate că ambianța nu era 
îndeajuns de saturată? Cineva încerca să arunce pensiunea 
în aer ca să şteargă definitiv lumea Ghittei? Sau era vorba 
despre o tentativă de suicid eşuată? Abia atunci îşi dădu 
seama de pericolul prin care trecuse. Ar fi fost de-ajuns 
soneria ca să... Dar nu era convins că avea de-a face cu o 
capcană, nici că el era cel vizat. Chiar şi aşa, dacă ar fi 
avut ţigara aprinsă... A 

Verifică încăperile goale. In camera Ghittei totul 
rămăsese ca mai înainte, până şi sertarul răsturnat era 
încă acolo unde-l lăsaseră criminaliştii. Camera Elvirei, 
goală, dădea de înţeles că femeia plecase definitiv. Era 
aceeaşi impresie pe care o ai când priveşti paturile 
soldaţilor în ultima zi de stagiu militar. Acum lumea Ghittei 
apunea definitiv. Pensiunea era gata să-i primească pe 
muncitorii care aveau s-o transforme în agenţie imobiliară 
sau filiala unei societăţi de asigurări. Oraşul îşi devora 
simbolurile provizorii cu voracitatea unor viermi şi mii de 


e 181 œ» 


persoane de vârsta lui Soneri urmau să înceapă să 
vorbească la timpul trecut despre colţul acela din vechea 
Parma: „Acolo, în Via Saffi, unde era odată...” 

Puțin lipsise ca treaba muncitorilor să o facă explozia pe 
care o evitase comisarul. lar acum încerca să intuiască 
motivul acelei stranii puneri în scenă, asta şi pentru că 
Elvira lipsea, dispărută şi ea, poate, asemenea Fernandei. 
Numărul persoanelor de negăsit începea să fie prea mare, 
iar într-un caz de crimă nu era clar dacă trebuiau 
consideraţi morţi sau nu. Când deschise din nou ferestrele 
simţi iar un uşor iz de gaz, aşa că întredeschise obloanele 
micului salon de lângă intrare şi se aşeză să fumeze. În 
timp ce studia Via Saffi pustie, presărată cu chiciură, se 
gândi că va părăsi pensiunea pentru totdeauna. Nu ştia de 
unde avea certitudinea aceea, dar era sigur. Aproape 
niciodată nu eşti conştient care e ultima oară când te 
întâlneşti cu o persoană sau pleci dintr-un loc. Soneri, 
dimpotrivă, în clipa aceea era convins că n-o să se mai 
întoarcă niciodată acolo. De asta trăia cu intensitate acele 
clipe, simțind povara insuportabilă a unui trecut cu care 
venise să-şi regleze definitiv conturile. 

Rămase îndelung pe canapeaua unde vorbise cu Elvira 
în noaptea de după crimă, închipuindu-şi că se întâlneşte 
acolo cu Ada. Îi plăcea cum se vedea noaptea de la 
fereastra aceea. Era aproape ca la el acasă. Apoi îi veni 
ideea că trebuie să sosească cineva. Simţea că gazul acela 
era acolo în aşteptarea cuiva. Privind strada tot mai albă, 
rămase uluit când nu-l văzu pe Pitti trecând. Să fi dispărut 
şi el? Protagoniştii anchetei erau ca fugiţi de pe scenă, un 
alt semn că trebuia să se întâmple ceva. Pe la ora patru 
somnul îl lovi mişeleşte şi, când se trezi, chiar dacă 
întunericul şi ceața rămăseseră identice, îşi dădu seama că 
oraşul începea să se trezească din nou. Ascultând cu 
băgare de seamă, auzi că de afară venea un fel de bâzâit 
încetişor. 

În clipa aceea se auziră nişte paşi solitari. Soneri se 
apropie cu grijă de fereastră şi pe trotuar, nehotărât şi 
tremurând, îl zări pe Chiastra, înfofolit într-un palton greu, 


e 182 » 


cu o pălărie de fetru închisă la culoare şi o mică pană 
prinsă de ea. Îl văzu cum împinge uşa de la intrare şi 
dispare înăuntru, apoi îi auzi din nou pasul greu aterizând 
pe fiecare treaptă cu un mic bufnet. Când bătrânul ajunse 
pe palier, îl auzi târşâindu-şi picioarele, aproape ca şi cum 
n-ar fi ştiut la care uşă să sune. Apoi soneria izbucni 
stridentă în linişte. Soneri se uită fix la ea şi se gândi că ar 
fi fost un detonator perfect pentru camerele pline de gaz. 

Deschise uşa şi zări în faţă silueta bine conturată a 
bătrânului, înainte ca lumina din casa scării să se stingă. 
Chiastra rămase în întuneric, nehotărât, până când 
comisarul îl luă de mânecă şi-l trase înăuntru. 

— Tot matinal sunteţi, îl salută Soneri. 

— Nu pot să dorm, iar la sat sunt mulţi care lucrează 
aici în schimburi... Profit de asta. 

— Aveaţi întâlnire cu Elvira? 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— A dispărut. La fel ca Fernanda. Dar se pregătea să-şi 
ia un rămas-bun cu scântei, adăugă comisarul. 

Bătrânul îl fixă cu privirea fără să înţeleagă. Işi scosese 
pălăria şi acum părea şi mai stângaci. 

— V-a chemat ea la ora asta? întrebă Soneri. 

Celălalt făcu semn că da. 

— Ce voia să vă comunice aşa urgent? 

Chiastra ridică faţa cu expresia unui copil înspăimântat: 

— N-aş şti să vă zic. 

Comisarul luă o ţigară de foi, avea nevoie să se 
liniştească. 

— V-a chemat aici la cinci dimineaţa şi n-avea nimic 
urgent să vă spună? 

— Elvira ştie că mă trezesc devreme şi că pentru mine 
nu e un efort. 

Soneri îşi apropie chipul de al bătrânului. 

— Aici, înăuntru, era plin de gaz metan. Dacă n-aş fi 
aerisit, aţi fi sărit în aer în secunda în care aţi fi apăsat pe 
sonerie. Elvira, spuse el răspicat, pare să fi avut într- 
adevăr o urgenţă: să vă lichideze. Ce încerc eu acum să-mi 
dau seama este motivul. 


e 183 + 


Din faţa bătrânului parcă dispăru toată culoarea şi tot 
corpul îi fu străbătut un uşor tremurat care îi zăbovi pe 
buzele pregătite să rostească nişte cuvinte pe care nu le 
găsea. Comisarul îl ţintui cu privirea şi repetă: 

— De ce? Nici măcar nu sunteţi moştenitorul. 

Dar Chiastra parcă împietrise, figura îi era încremenită 
în aceeaşi expresie de teamă, ochii i se pierduseră în 
întunericul încăperii. Lui Soneri îi amintea de postura lui 
Pitti de lângă sobă, sub privirea amenințătoare a lui 
Cadoppi, iar comparaţia îl făcu să tragă concluzia că în 
povestea aceea femeile erau la comandă. Trase prelung 
din ţigară şi un nor de fum compact se deplasă spre chipul 
bătrânului, care nu se clinti nici măcar un milimetru. 

— Când v-a sunat? reluă comisarul încercând să ia 
lucrurile în ordine. 

Celălalt îşi reveni, parcă bucuros să se întoarcă la 
etapele preliminare. 

— Ieri seară. Dar nu a fost Elvira, m-a sunat un bărbat, 
s-a prezentat drept tatăl ei. 

— Ce v-a spus? 

— Să vin aici de dimineaţă, pentru că o să găsesc ceva 
ce mi-a lăsat Ghitta. 

Comisarul era cât pe ce să întrebe altceva când îşi dădu 
seama că în ochii lui Chiastra apăruse o lacrimă, fără ca 
figura lui să arate vreun semn de durere. li apăruse din 
senin, ca dintr-un butaş de vie proaspăt tăiat. 

— Chiar nu ştiţi cine e „Roşu”? redirecţionă Soneri 
discuţia pe un ton insinuant. 

Bătrânul făcu semn că nu. 

— Fornari, sugeră el atunci. „Roşu” în Lunigiana, 
„veterinarul” la Monchio. 

Chiastra păru sincer mirat, dar comisarul văzuse prea 
mulţi care se prefăceau şi nu-şi abandonă suspiciunile. 

— De ce o ameninţa pe Ghitta în ultima vreme? 

— Dacă e Fornari... se pierdu celălalt puţin cu firea. Cu 
el erau la mijloc nişte interese. 

— Ce interese? 

— Case, terenuri... Voia să cumpere o fermă care 


e 184 


aparținuse familiei Landi, familie de nobili, cea mai 
puternică din Monchio, dar Ghitta i-o luase înainte şi 
„veterinarul” îşi ieşise din minţi. O voia cu orice preţ. Şi 
prin orice mijloace. 

— Iar Ghitta nu ceda? Până la urmă, de ce o interesa? _ 

Bătrânul scoase un oftat care putea părea de iritare. [i 
era greu să răscolească istorii vechi şi să povestească 
lucruri care lui i se păreau evidente. 

— Trebuia s-o cunoaşteţi... murmură el. V-am explicat că 
în localitate ar fi vrut să fie considerată mai mult decât 
era. lar ferma aceea fusese a stăpânilor, înţelegeţi? Mai 
mult decât terenul şi casa o interesa să pară ea stăpâna. Ar 
fi socotit-o în continuare o femeie de doi bani, dar ar fi fost 
stăpâna. 

În liniştea care urmă, Soneri se gândi că pentru oameni 
nu există torţionar mai rău decât propria persoană. Şi 
încerca să-şi închipuie ideea aceea fixă şi deşartă a Ghittei 
de a-şi reface reputaţia şi care prinsese rădăcini în creierul 
ei ca un chist. 

— Dar pe „Roşu” de ce-l interesa ferma? 

Bătrânul zâmbi cu amărăciune. 

— Etichetele nu te schimbă ca om. El spunea despre sine 
că e comunist, dar cei cu carte se amestecă mai degrabă 
cu egalii lor decât cu cei ca mine şi Ghitta. El era 
„veterinarul”. Vorbea mereu frumos cu amărâţii care se 
spetesc, dar el n-a fost niciodată în locul lor. 

— Tocmai, nu trebuia să-şi câştige o reputaţie, comentă 
Soneri. 

Chiastra mai trase un oftat, având acelaşi zâmbet amar 
pe chip. _ 

— Când o să ajungeţi la vârsta mea... Incepi să-ţi reglezi 
conturile cu ce ai făcut şi dacă-ţi lipseşte ceva, ori justifici 
lipsa, ori nu-ţi mai dă pace. Il înţeleg pe „veterinar”, totul 
îi mersese prost: idealurile, cariera petrecută în munţi 
neprietenoşi şi până şi fiul plăpând. În cele din urmă 
trebuie să se fi gândit să-şi construiască măcar un 
mormânt demn în care să-şi petreacă ultimii ani. Din tot ce 
visase îi mai rămăseseră doar bunăstarea şi respectul - şi 


e 185 œ» 


de ele s-a şi agăţat. Iar apoi, încheie bătrânul cu o aspră 
înţelepciune, bogaţii rămân mereu bogaţi. În cap, vreau să 
Zic. 

— De aici şi până la a-i fi teamă... se îndoi Soneri. Ghitta 
era obişnuită să se lupte în chestiuni de interes. 

— O, mânca jar! Dar nu erau prea mulţi care să se pună 
cu ea. Fornari poate că ştia anumite lucruri care se 
petreceau aici şi se poate s-o fi ameninţat că le dezvăluie. 

— Mitele, acel du-te-vino al perechilor... 

— Eh... Nu ştiu dacă avea vreo iscoadă sau dacă 
cealaltă... 

— Cine? insistă comisarul. 

Bătrânul clătină din cap şi răspunse ca şi cum ar fi 
pronunţat o sentinţă: 

— Cadoppi. Stătea cu fiul lui „Roşu”. Ghitta se gândea s- 
o controleze sub ameninţarea că-i lasă familia pe drumuri, 
acolo în sat, dar n-a fost de-ajuns. Poate că „veterinarul” îi 
găsise deja un aranjament. 

— O cunoaşteţi pe Desolina Galloni, din Monchio? 
întrebă comisarul. 

— Sigur. E chiriaşă a Ghittei. Dar... se întrerupse 
Chiastra rotindu-şi mâinile cu degetele mari în sus. 

— Ştiu. Dar deseori mergeau acolo mulţi tineri, inclusiv 
fiul lui „Roşu”. De ce? 

Celălalt şovăi. 

— Păreau să facă numai chefuri. Veneau aici, sus, chiar 
şi din Toscana. Se întâlneau acolo şi stăteau o vreme la 
Desolina. 

— Veneau în perioada sărbătorilor? 

— Nu, de cele mai multe ori în perioade moarte. Îţi 
dădeau senzaţia că n-au de lucru. 

— Şi Andrea Fornari? 

— El era mereu, şi era singurul care pleca şi venea. Zici 
că era un servitor, dar poate că doar voia fie o gazdă bună. 

— Credeţi că tocmai pentru că ştiţi toate aceste lucruri 
au încercat să vă lichideze? 

Chiastra desfăcu larg braţele. 

— Ce să ştiu? Se vede că nu era încă vremea mea. 


e 186 œ» 


— Dar, de fapt, ştiţi multe, replică Soneri. Iar prima oară 
nu mi le-aţi povestit. 

— Nu credeam că sunt aşa de importante. Cred în 
continuare că „veterinarul” n-are niciun amestec. Era iute 
la mânie, dar nu era un om rău. lar cu Ghitta a fost prieten 
mult timp. 

Bătrânul se ridicase şi se uita împrejur dezorientat, ca şi 
cum ar fi căutat o cale pe care s-o apuce. Se ridică şi 
Soneri şi brusc simţi cum îl apasă oboseala acumulată în 
noaptea aceea. 

— Ghitta chiar nu a lăsat nimic... murmură Chiastra cu 
un firicel de glas. 

Comisarul văzu din nou cum îi apare o lacrimă în ochii 
aceia care rămâneau impasibili, la fel ca figura, şi se gândi 
că promisiunea cu care bătrânul fusese atras acolo era o 
dovadă de cruzime mai mare decât gazul. Il salută pe 
Chiastra, nemaiavând nimic să-l întrebe, şi de la fereastră 
îl văzu cum se îndreaptă spre autogară. Îşi închipuia ce 
putea să însemne să ajungi la un pas de sfârşit şi să te 
simţi trădat de singura persoană pentru care meritase să 
trăieşti. Dar poate că Ghitta suferise prea multe răni ca să 
se mai poată ocupa de ceilalţi. Sau poate că nu era mai 
bună decât cei pe care-i avea împrejur. 

Când Soneri cobori în stradă, chiciura îmbrăcase totul în 
alb şi sufla o briză care-ţi îngheţa urechile. Porni pe Borgo 
del Naviglio şi zări vitrina luminată a lui Bettati. Bărbierul 
citea jurnalul aşezat pe scaunul rotativ. Când auzi uşa, se 
întoarse şi reluă lectura ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

— Eşti matinal, îi spuse fără să-l privească. 

— Nici măcar nu m-am culcat. 

— Au prins trei terorişti în Toscana, îl informă Bettati 
arătând cu bărbia articolul din ziar. Acum îi caută şi pe 
alţii. Amintesc de asasinatul Dallacasa: se pare că cineva a 
vorbit şi despre trecut. Poate vreun susţinător din garda 
veche, dar nu scrie cum îl cheamă pentru că e unul care s- 
a căit şi a hotărât să colaboreze cu procurorii. Oricum, e 
din ce în ce mai probabil să fie vorba despre o reglare de 


e 187 œ» 


conturi între extremişti. 

Soneri se apropie să citească, dar era prea confuz ca să 
se concentreze asupra rândurilor. 

— Ştiai de un apartament din Borgo dell Colonne pe 
care Cornetti îl închiriase de la Ghitta? 

— Credeam că ţine o amantă acolo. 

— L-ai văzut ieşind de multe ori? 

— Niciodată, dar l-au observat alţii. 

— Singur? 

— Da’ de unde, era un du-te-vino în toată regula. Tineri, 
poate studenţi, pentru că nu-i cunoştea nimeni. 

— Se bănuieşte că el, Cornetti, a început să fie şantajat 
de când a încetat să finanţeze grupurile de extremă 
stânga. Şi că glonţul acela a apărut în urma unui faliment 
politic. 

Bărbierul îşi cobori pe nas ochelarii de citit şi se apropie 
de calorifer, lovindu-l uşor. 

— Cine spune asta nu-l cunoştea pe Cornetti. Era un om 
plin de contradicții, dar ştia să trăiască în bună pace cu 
toţi. Era unul dintre cei care trăiau din instinct. Era 
comunist, dar făcea afaceri. Era înscris într-un partid de 
moralişti şi avea multe femei. Finanţa grupurile de 
extremişti pentru că vedea în ei pasiunea celor de douăzeci 
şi ceva de ani, dar apoi mergea la Regio în lojele 
industriaşilor. Trebuia să-l iei aşa cum era. 

Mobilul le întrerupse conversaţia. 

— Comisare, a sunat notarul Zurlini pentru moştenire, îl 
anunţă Juvara. 

— Şi ce legătură are asta cu noi? 

— Voia să ştie cum să se comporte şi a întrebat dacă s-a 
dat de urma Fernandei Schianchi. 

— Ştii ce să-i răspunzi, replică sec Soneri, peste zece 
ani, dacă nu apare pe nicăieri, poliţia o să poată declara că 
e presupusă moartă. 

— Ştiu, spuse calm inspectorul, dar a rămas în aer o 
chestiune şi notarul voia să ştie cum să procedeze, ca să 
nu obstrucţioneze ancheta. 

— Ce chestiune? întrebă plictisit comisarul. 


e 188 œ» 


Între timp ieşise din frizerie şi traversa Piazzale San 
Francesco, unde se înălța statuia lui Padre Lino, călugărul 
sărmanilor. 

— Ferma Landi. 

Soneri se blocă. 

— În ce sens a rămas în aer? 

— Acum trei luni, Aristide Fornari a făcut apel ca să 
invalideze vânzarea spre Ghitta şi a dat naştere unui 
litigiu. Acum, că bătrâna a murit, notarul vrea să ştie dacă 
poate înainta cu procedurile de moştenire, în care e 
inclusă şi ferma, sau dacă să îngheţe totul. 

— Să-l întrebe pe procuror, răspunse Soneri iritat, 
gândindu-se deja la altceva. 

Însă după o clipă întrebă: 

— Când a fost făcut apelul? 

— La jumătatea lui septembrie, răspunse Juvara. Vă 
spune asta ceva? 

Comisarul făcu ştrengăreşte cu ochiul, ca şi cum 
inspectorul l-ar fi putut vedea. 

— Totul s-a stricat atunci, e clar, se mulţumi el să 
bombăne, învârtindu-se prin piaţă pe dinaintea fostei 
închisori, fără să ştie pe ce stradă s-o apuce. 

Era gata să închidă când Juvara îl mai reţinu. 

— Comisare, azi la ora patru e petrecere la secţie. 

— Ce petrecere? 

— Cea care se face în fiecare an. Azi e ziua dinaintea 
Ajunului. 

— N-am pentru ce să ciocnesc, bombăni Soneri. 

— Dar o să vină toată lumea! E ca să ne urăm între noi. 

— Tocmai, i-o tăie comisarul. Mă vezi dând noroc cu 
Chillemi? Şi nici nu-i adevărat c-o să fim toţi - o să fie doar 
amărâţii care n-au primit concediu. 

— Comisare, eu vă ţin locul în toate privinţele aici, dar 
când e nevoie de prezenţa dumneavoastră nu pot să... 

— Bine. Să zicem că e sarcină de serviciu. 

— Bem un pahar de spumant, mâncăm un fursec... Şi pe 
urmă, poate facem urările adevărate între noi, în birou, 
încheie inspectorul. 


< 189 + 


— Avem nevoie, comentă sibilinic Soneri. 

Se gândea la Ghitta şi la „Roşu”. Totul pornise de acolo, 
când fusese distrus un echilibru care rezistase ani întregi 
ascunzând sub suprafaţa unei aparente banalităţi 
provinciale o lume de corupţie, ferocitate, răzbunare şi 
eşecuri. Dar îl apăsa conştientizarea faptului că zona aceea 
întunecată nu-l lăsa nevătămat. Era constrâns s-o străbată, 
poate ca să ajungă la certitudinea că făcuse confuzie între 
realitate şi aparenţă. 

Avalanşa se prăvălise în septembrie. Ameninţările lui 
„Roşu”, contra-ameninţările Ghittei, care descoperise prin 
şantaj satisfacția răzbunării şi legitimare noii ei posturi de 
stăpână. Să fi fost acolo mobilul? Dar ce ameninţase 
Ghitta? Apoi, după moartea ei, o altă avalanşă, declanşată 
de tentativa riscantă de a pune în picioare traficul mitelor 
şi al perechilor într-o pensiune care-şi pierduse esenţa. O 
lume în descompunere, mâncată de viermi ca un cadavru 
dintr-un şanţ. Şi neplăcerea de a trăi în putrefacție să fi 
fost, oare, mai îngrozitoare decât spectrul unui faliment şi 
să-l fi împins pe Cornetti să se împuşte? Sau poate că 
falimentul era total? Atât al firmei, cât şi al ideilor? 

Mergea pe jos şi nici nu simţea foamea. Pe lângă 
oboseală îl mai apăsa o stare proastă, grea ca plumbul. 
Ridică privirea şi observă că atât în capul lui cât şi în 
exterior domnea aceeaşi culoare. Traversă Ponte di Mezzo, 
zări Corridoni alla Rocchetta şi continuă pe Via Massimo 
d'Azeglio până ajunse în faţa bisericii Annunciata. Coti 
spre Via Imbriani şi făcu dreapta pe Borgo Marodolo. Era 
atât de îngustă, că nici măcar ceața n-avea loc acolo. Se 
uită la numele de lângă sonerii şi nu-i fu greu s-o identifice 
pe cea a Ginei Montali, mama lui Pitti. Rămase câteva clipe 
să studieze faţada marcată de riduri profunde, dar unde 
încă se mai distingea culoarea galben-pai a caselor din 
Oltretorrente. In momentul acela auzi un glas din spate, 
uşor şi timid: 

— Nu sunati, mama ar începe să pună întrebări... 

— Poate v-ar întreba de ce acum rămâneţi acasă seara. 

Pitti se uită împrejur neliniştit şi în cele din urmă 


e 190 œ» 


propuse: 

— Să mergem undeva. 

— Vă e teamă că vecinii o să creadă că vă sunt amant? 
întrebă Soneri cu ironie în glas. 

Celălalt roşi uşor, stânjenit, şi se îndepărtă fără vreun 
cuvânt. 

— Vreţi să ne întâlnim peste un sfert de oră la capela 
bisericii Sant'Egidio? insistă Soneri batjocoritor. 

Pitti părea să încaseze loviturile cu indiferenţă. Era un 
pion obişnuit să primească replici răutăcioase şi porunci. 
Dar când îl observă mergând alături de el îmbrăcat atât de 
caraghios, nefiind nici măcar vreun baronet, simţi un dram 
de milă. Cu toţii jucau un rol, dar al lui Pitti era o 
caricatură. Intrară într-o cafenea din Piazzale Picelli. Un 
alt loc care amintea de un trecut liberal de revolte şi mari 
personalităţi. Fantasme uitate care îşi arătau chipul din 
lespezi de marmură la intersecțiile dintre străzile unui oraş 
rămas fără memorie. 

— O să fie primul Crăciun fără Ghitta, murmură Pitti 
uitându-se la bradul mare, împodobit, de lângă tejghea. 

Avea tonul unei văduve. 

— Îl petrecea cu dumneavoastră? 

— După-amiaza da, mereu. 

— Şi cine altcineva mai stătea cu voi? 

— O, multă lume! Prietenii cei mai apropiaţi şi, dacă mai 
erau studenţi, rămâneau şi unii dintre ei. 

— Şi Cornetti? Bernazzoli? Chiastra? Schianchi? Elvira? 
Şi Andrea Fornari? Îl cunoaşteţi bine pe Fornari, nu-i aşa? 

Bărbatul îl privea înspăimântat de tonul aproape 
ameninţător. 

— Ar trebui să-l cunoaşteţi... murmură el timid. 

— Sigur, minţi Soneri, care-şi schimbase tonul, dar în ce 
relaţii era cu Ghitta? 

— Fl locuia la Fernanda şi se lăsa văzut foarte puţin. De 
Crăciun îi saluta pe toţi şi mergea cu Elvira la Monchio. 

— Ea unde e acum? 

— Poate că sus, la munte, răspunse Pitti cu glas 
tremurat. De sărbători merge la familia ei. 


e 191 œ» 


— lar dumneavoastră, arătă comisarul spre el cu 
arătătorul şi mijlociul între care ţinea ţigara, unde o să 
mergeţi? Vă avertizez că la pensiune miroase a gaz. 

Pitti păli şi începu să tremure. Comisarul îi văzu 
degetele cum joacă atunci când apucă ceaşca pe care 
chelnerul i-o lăsase în faţă. Era o victimă uşoară, era de- 
ajuns să ridici tonul la el ca să-l sperii. Totuşi, încercă o 
improbabilă scăpare: 

— Gaz? rosti mimând extrem de prost uluiala. 

— Nu vă prefaceţi că nu ştiţi nimic, nu vă iese, spuse 
Soneri răspicat, pe un ton atât de dur că îi spulberă 
celuilalt şi ultima fărâmă de rezistenţă. 

Văzu cum figura i se umflă într-o tentativă chinuitoare 
de a nu i se face rău. Apoi ochii i se umeziră şi se grăbi să 
şi-i acopere cu mâinile. Comisarul se uită la el cât îşi 
aprinse din nou ţigara şi îşi dădu seama că încă simte 
puţină milă. 

Îi puse o mână pe spate, puţin sub ceafă. 

— Acum povestiţi-mi, îl rugă cu calm. 

Pitti se cutremură şi îl privi cu recunoştinţă. 

— E vina mea, începu cu voce gravă şi îndurerată, parcă 
mi-am pierdut minţile. Voiam să dispar, dar în acelaşi timp 
simţeam o furie uriaşă faţă de Elvira. Ghitta era singura 
persoană care nu se purta cu mine ca şi cu un servitor, iar 
ucigând-o pe ea mi-au ucis şi mie sentimentul demnităţii. 
Aţi văzut ce aveam de înghiţit de la Cadoppi, nu? Şi sunt 
sigur că femeia aia perfidă e implicată în omor, i se 
destăinui cu venin în glas. 

Soneri cumpăni pentru o clipă ceea ce tocmai auzise, 
apoi se întoarse la fapte: 

— Ce voiaţi să faceţi? De ce aţi pornit gazul şi apoi l-aţi 
închis? 

— V-aţi dat seama de asta? De ciudăţenia asta? 

Comisarul încuviinţă din cap, dar apoi adăugă: 

— În orice caz, nu înţeleg de ce trebuia să-l băgaţi la 
mijloc pe bietul Chiastra. N-a suferit destul? 

— Sărmanul, îl întrerupse Pitti. Ar fi fost şi pentru el 
soluţia cea mai bună. Işi dorea asta, ştiţi? Şi-aşa, de- 


e 192 œ» 


acum... Aşa că n-am avut prea multe frământări. Ar fi dat 
vina pe ea, din moment ce Chiastra era un băgăcios şi ştia 
multe despre întâlnirile ciudate organizate de Fornari sus, 
la Monchio. Bătrânul vorbea mult despre ele în sat iar 
Elvira ştia, pentru că o şi auzisem de câteva ori discutând 
despre asta la telefon, neliniştită. Era atât de sigură că mă 
domină, încât a renunţat la discreţie. 

Comisarul îl fixă cu o privire gravă. 

— Aţi fi avut o cale mai simplă de răzbunare, ar fi fost 
de-ajuns să-mi povestiţi totul. 

Pitti se crispă, afişând o expresie înspăimântată şi 
neliniştită. 

— Vedeţi cum sunt eu... bâigui el. Elvira profita de 
fragilitatea mea, mă ameninţa şi mă supunea la umilinţe... 
Am înghiţit mereu totul, dar cu timpul s-au strâns multe 
resentimente care în cele din urmă au explodat. 

— Niciodată nu trebuie să te-apuci de lucruri pentru 
care nu eşti făcut, îi reproşă Soneri. Chiar dumneavoastră 
aţi realizat că mi-am dat seama de tot tocmai din pricina 
nehotărârii de care aţi dat dovadă. Elvira ar fi lăsat 
robinetele deschise. Dar e prea deşteaptă să nu înţeleagă 
că suspiciunile ar fi căzut inevitabil asupra ei. 

Pitti îl privi cu admiraţie, pe deplin captivat, iar Soneri 
avu impresia că e gata să i se arunce în braţe ca o 
domniţă. Un biet suflet rătăcit şi disprețuit în căutarea 
ocrotirii. Dar, şi să fi fost femeie, nu era genul care-i 
plăcea comisarului. 

— Am fost acolo ca să-mi pun capăt zilelor, mă simţeam 
disperat, zise bărbatul cu vocea distorsionată de un nod 
care i se pusese în gât, în timp ce Soneri şi-l imagina fără 
costumaţia de  bâlci, redus la îmbrăcămintea 
nesemnificativă a unui om fără carte şi fără parte. Apoi am 
început să tuşesc şi mi s-a făcut frică. Atunci, crezând 
prosteşte că o să mă pot întoarce, am închis robinetul de 
lângă mine şi am fugit. 

— Şi când v-aţi gândit să-l sunaţi pe Chiastra? 

— Aproape imediat. În timp ce coboram scările mi l-am 
imaginat pe bătrânul acela disperat şi mi-am propus să-i 


e 193 + 


fac ceea ce mi se părea un serviciu. Ar fi murit păstrând 
convingerea că Ghitta nu uitase de el. Nu vi se pare 
liniştitor? Şi în acelaşi timp i-aş fi creat necazuri Elvirei. În 
sfârşit, ar fi sărit în aer şi pensiunea - mai bine să dispară 
decât să tot stârnească amintiri. 

— După care v-aţi gândit să proptiţi uşa de la intrare ca 
să rămână deschisă şi bătrânul să urce până sus, nu-i aşa? 
Şi apoi v-aţi dat drept tatăl Elvirei şi aţi fixat o întâlnire cu 
Chiastra înainte să vă arunc eu în aer tot planul şi să risc 
la rândul meu să... 

Comisarul se opri. În clipa aceea îi venise în minte cum 
ar fi fost să fie aruncat în aer şi abia atunci simţi frica pe 
care ar fi trebuit s-o simtă cu mult înainte. 

Pitti rămase în tăcere, apoi încuviinţă fără vlagă. 

— lar acum ce se întâmplă? întrebă el. 

Comisarul încă se gândea la explozia pe care o evitase la 
mustață şi furia îl făcu să-i vină să-l ia la pumni. Era sigur 
că nici n-ar fi încercat să se apere. 

— Ştiţi foarte bine ce ar trebui să se întâmple... lăsă el 
să se înţeleagă. 

Bărbatul rămase în tăcere, mâinile îi tremurau. 
Comisarul îl lăsă să bea o gură de cafea înainte să adauge: 

— Şi totuşi, din moment ce despre gaz ştim numai eu şi 
dumneavoastră... 

Pitti se uită la el prin ochii întredeschişi. Trebuie să fi 
învăţat bine să priceapă subînţelesurile şi tot ce aveau ele 
mai josnic. O clipă după aceea pe chip i se înfiripă un 
zâmbet: era gata să trădeze din laşitate şi lui Soneri îi veni 
din nou să-i dea una. Făcu mai rău. Agită în mintea 
bărbatului coşmaruri care trebuie să fi fost insuportabile. 

— Ce ar spune mama dumneavoastră dacă ar afla totul? 

Pitti începu să tremure din nou, apoi îl privi cu ochi care 
implorau. 

— Va trebui să mă ajutaţi, declară comisarul cu un ton 
poruncitor. 

Celălalt dădu din cap că da, nerăbdător să se 
îndepărteze de o stafie. 

— Ştiaţi că Ghitta era ameninţată? 


e 194 œ» 


— Părea ea o persoană îndrăgită, dar avea mulţi 
duşmani, confirmă Pitti. Nu reuşea să vadă într-o relaţie 
altceva decât a da şi a primi. Se simţea în siguranţă cu 
ceilalţi numai dacă-i avea cu ceva la mână. 

— Aşa că era evident că o urau... 

— Îşi dorea să trateze dintr-o poziţie superioară. Poate 
pentru că fusese atât de dispreţuită în trecut. 

— Dar cu „Roşu” nu reuşise să obţină vreun avantaj şi se 
temea de el. 

— Ştiţi de povestea asta? Ghitta o ţinea ascunsă. 
Bărbatul acela trebuie că era un adevărat balaur, ciripi 
Pitti, nereuşind, însă, să-şi ascundă nota de admiraţie din 
glas, iar între el şi bătrână avuseseră loc certuri grave. 

— Din pricina unei ferme de-acolo de sus, de la Monchio, 
punctă Soneri. 

— Exact, continuă celălalt, o slăbiciune. Trebuia s-o lase- 
ncolo, era doar un simbol. Dar ţinea la simboluri. Ca să se 
afişeze. Ca să arate ce devenise. Ei credeau încă despre ea 
că e o curvă. Când cumpăra ceva în localitate ziceau: 
„Câştigi bine când eşti curvă!” Aşa că de fiecare dată 
trebuia s-o ia de la capăt: să cumpere iarăşi, tot mai mult 
şi mai mare, ca să uluiască. 

— Cum a fost cazul fermei Landi? 

— V-am spus: era un simbol. 

— Dar simbolurile bogăției îi interesează şi pe comunişti, 
observă comisarul, în aparenţă doar sătul să asculte 
lucruri pe care le ştia deja. Totuşi, Ghitta ameninţa la 
rândul ei... 

— Şi cum aţi putea crede că n-ar fi făcut-o? 

— De când se confruntau? 

— Din câte ştiu eu, de un an. De când a cumpărat ea. 

— Ameninţările au început acum trei luni... 

— Din câte am înţeles, omul acela a deschis un litigiu, 
încercând să invalideze vânzarea. Cred că bătrânul Landi a 
fost considerat ca nefiind în deplinătatea facultăţilor când 
a cedat ferma. Aşa că trebuie să-l fi convins pe fiul cel 
mare să readucă totul în discuţie, contestându-se preţul 
mult prea mic. 


e 195» 


Comisarul începu din nou din punctul care-l preocupa 
cel mai tare: 

— Ea se temea de el. Ştia că „Roşu” cunoştea ce se 
întâmpla la pensiune, probabil pentru că se folosea de 
Elvira. Sau poate că era conştientă că ar fi putut să-i 
smulgă ferma din mână, din moment ce ea chiar păcălise 
un bătrân senil. Dar ce mi-ar plăcea să ştiu e cum se 
apăra. Îl ameninţa la rândul ei, dar cum? 

Pitti se uită la el întâi cu părere de rău, apoi uşor năuc. 
Comisarul pricepu că se temea să-l dezamăgească şi, 
eventual, să-l facă să rupă pactul dintre ei doi. 

— Nu reuşeam să aud totul. Uneori Ghitta vorbea 
deschis pentru că în mine avea încredere. Ştia că depind 
de ea. Însă în ultima vreme cu „Roşu” nu vorbea de faţă cu 
alţii. Uneori telefonul suna, ea mergea să răspundă şi apoi 
cerea să fie sunată mai târziu. Din neliniştea care o 
cuprindea îmi dădeam seama că trebuia să fie el - din 
priviri, vreau să spun, pentru că de-acum o cunoşteam 
bine. 

— Şi n-aţi prins nimic? 

Pitti se agită puţin şi păru să cadă pe gânduri. Apoi 
încercă să explice un lucru care trebuie că nu era limpede 
nici în mintea lui: 

— O singură dată mi s-a părut că-mi dau seama... Poate 
că vorbeau despre cineva... Ea spunea: „...Ştiu ce pune la 
cale...” A repetat asta de două ori înainte să închidă. 

Soneri fuma şi nu scotea niciun sunet. Se gândea, dar nu 
ajungea la vreo mare concluzie. 

— Nimic altceva? întrebă în cele din urmă. 

— Nu, de atunci încolo n-am mai auzit nimic. 

Comisarul se uită la ceas şi văzu că mai erau douăzeci 
de minute până la prânz. Se gândi la petrecerea care-l 
aştepta la secţie şi simţi că i se întoarce stomacul pe dos. 
Dincolo de orice, vinul spumant era întotdeauna cel mai 
prost, din acela cu dop de plastic. 

— Să nu dispăreţi şi dumneavoastră, îl sfătui pe Pitti 
înainte să plece. 

— O să mă găsiţi prin zonă. Sau veniţi aici şi întrebaţi de 


e 196 œ» 


mine, mă anunţă proprietarul. 


e 197 œ» 


11 

Spumantul era exact cel pe care şi-l imaginase. Semăna 
mai mult cu un suc acidulat decât cu un vin, un carburant 
insipid pentru dopurile care zburau într-o explozie de 
spumă. Petrecerea, în schimb, urma liniile unui soi de 
liturghii birocratice, iar rezultatul era grotesc. Chillemi 
destupa sticlele povestind despre chestorul şi prefectul 
plecaţi în concediu. După ce închină paharul, Soneri bău o 
înghiţitură, îndeajuns cât să-i confirme proasta reputaţie a 
vinului, şi se refugie într-un colţ. Apoi turnă restul în 
ficusul lui Chillemi şi puse paharul înapoi pe masă, 
refuzând un al doilea rând. Când dădu să plece, 
vicechestorul îl opri cu un semn şi îl trase deoparte: 

— Aţi aflat de operaţiunea celor de la DIGOS1%? 

— 'Teroriştii? 

— Ei, „roşii”. M-au informat şi pe mine în baza funcţiei, 
din moment ce o ramură secundară a investigaţiei ne 
priveşte. Vă amintiţi asasinatul Dallacasa? 

Soneri făcu semn că da. 

— L-au lichidat ei, cei din filiera toscană. El ştia. Se 
temeau să nu toarne tot. E o chestiune veche, ştiu, dar 
suspiciuni existau de ceva timp. Se pare că Dallacasa nu 
era de-acord cu lupta armată. 

Informaţiile lui Chillemi erau singurul lucru util de la 
petrecerea aceea. Comisarul încercă să se gândească la ce 
aflase, dar mintea îi era încă mult prea confuză. Il auzi pe 
vicechestor cum începe din nou să vorbească. 

— Am vrut să vă spun asta pentru că am aflat că aţi 
consultat dosarul... trânti apoi cu puţină răutate. 

Oare încerca să-i spună că nu face nimic, aşa cum nu 
înainta nici ancheta despre Ghitta? 

— Ce bine că se gândeşte DIGOS cum să rezolve 
cazurile, se prefăcu Soneri că oftează. 

— Voiam doar să vă ofer o informaţie, spuse, surprins, 


1 Divisione Investigazioni Generali e Operazioni Speciali - Divizia 
pentru Investigaţii Generale şi Operaţiuni Speciale (n. trad.). 


< 198 » 


Chillemi, prefăcându-se la rândul lui jignit. Ca să remediez 
parţial nedreptatea involuntară apropo de mitele acelea. 
Dar ştiţi că ziarele... 

Soneri desfăcu braţele, afişând o resemnare prefăcută, 
şi se trase înapoi până când aproape se lovi de Juvara, care 
stătea în spatele lui. Vicechestorul se uită la el fără să-şi 
dea seama ce să facă sau să răspundă. 

Odată ajuns în birou, Soneri se aşeză la masa de lucru şi 
se sprijini inert de spătar. Se simţea istovit. Juvara îl studie 
cu privirea şi formulă un diagnostic răutăcios: 

— Lucraţi prea multe ore suplimentare noaptea. 

— Din cauza împrumutului de la bancă, glumi la rândul 
lui comisarul, dar celălalt se uită la el aproape convins. 

Apoi Soneri apucă telefonul şi îl trase spre sine, oprindu- 
se o clipă. 

— N-am ştiut niciodată cum să dau veşti proaste, îi 
declară lui Juvara, în a cărui privire se citea curiozitatea. O 
sun pe Marta Bernazzoli, îl lămuri în cele din urmă. 
Trebuie să-i comunic încă un deces. 

Şi, observând expresia uluită a inspectorului, adăugă: 

— Dallacasa a murit a doua oară. 

Doamna Bernazzoli răspunse după două tonuri. 

— Sunt Soneri, zise. 

Auzi un oftat şi un fel de sughiţ. 

— Poate că nu vă spun nimic nou... continuă comisarul 
cu glas stins. 

— Există lucruri care se ştiu, dar pe care nu vrei să le 
auzi. Mulţi bolnavi preferă să nu li se traducă în cuvinte 
ceea ce ei simt deja foarte bine şi de unii singuri. 

— Vă amintiţi? E o discuţie pe care am mai avut-o. 
Atunci dumneavoastră n-aţi vrut să-mi oferiţi certitudinea 
unui lucru pe care-l simţeam adevărat în privinţa Adei. 

— Minciunile sunt de multe ori terapeutice. În fond, 
partea importantă nu e să eviţi durerea? Dacă n-aţi fi vrut 
să ajungeţi prea adânc în trecut, acum aţi fi un om mai 
echilibrat şi mai fericit. 

— N-am fost niciodată echilibrat. Fericit da, uneori. Din 
păcate nu pot să vă spun minciuni, după cum aţi înţeles 


< 199 œ» 


deja. 

— Când am aflat de arestarea câtorva membri din 
mişcarea armată din Toscana n-am mai avut nicio îndoială. 
În fond, am ştiut-o mereu. Dacă o să-l prindă pe cel care l-a 
ucis n-o să mai am nicio satisfacţie, nu mai pot să am 
vreuna. Greşesc sau, în fond, noi doi semănăm puţin? 
încheie femeia. 

Fraza îi răsună în minte comisarului, care preţ de câteva 
secunde îşi simţi capul ca şi cum s-ar fi aflat în interiorul 
unui clopot care bate. 

— Poate, recunoscu el apoi, dar dumneavoastră nu 
sunteţi silită să străbateţi abjecţia lumii în fiecare zi. 

— Aş vrea să vedeţi pacienţii încovoiaţi de durere, cu 
gurile căscate într-un țipăt, cu figurile schimonosite de 
agonie. Nu credeţi că e mai rău? De fiecare dată când ies 
de pe secţie nu pot să nu cred că totul e zadarnic şi 
prostesc. În faţa atâtor rele, cum credeţi că aş putea 
percepe acest bâlci? 

Soneri rămase în tăcere, cu receptorul în mână, 
nereuşind să rostească niciun cuvânt. Continua să vibreze, 
fără să-şi dea seama că inima îi bătea mai tare. Atunci 
Marta îşi continuă discursul, cu un glas care nu mai era 
îndurerat, ci precis şi tăios ca o lamă. 

— Trebuie să încetăm să ne mai amăgim şi să-i amăgim 
pe ceilalţi. Când intru în sala de operaţii văd din ce suntem 
făcuţi: din măruntaie urât mirositoare, dintr-o atracţie 
temporară a unor compuşi în care bătrâneţea face ravagii 
şi din himere şi spectre. Nimic altceva. lar de-acum 
speranţele de a construi o lume mai confortabilă m-au 
părăsit. Nu ne-a ieşit nici nouă, nici preoţilor. Renunţaţi să 
mai căutaţi în trecutul dumneavoastră, orice aţi face n-o să 
mai rămână nimic. 

Soneri auzi un suspin scurt şi imediat după aceea ea 
închise. Comisarul rămase acolo, cu receptorul atârnând, 
şi privi fix în gol până întâlni ochii lui Juvara. 

— Ştia deja. A ştiut mereu, îi zise Soneri. 

— În opinia mea, femeia aceea cunoaşte toată istoria, 
dar n-o să obţinem nimic de la ea. Poate că-i e teamă sau 


e 200 œ» 


poate că nu vrea să-şi facă şi alt rău pe lângă cel pe care l- 
a suferit deja, îşi dădu cu presupusul inspectorul. 

— O înţeleg. Ferice de ea că poate să-l evite, i-o tăie 
comisarul. 

Era deja în picioare când îi sună mobilul. 

— Crezi că de Crăciun putem petrece o zi liniştită 
împreună sau o să bei un pahar cu cei de la Brigadă? îl 
atacă Angela. 

— Petrecerea a fost deja şi mi-a ajuns. 

— Foarte bine, o să mănânci panettone. 

— Prefer spongata.!! 

— Ascultă, comisare, ai de gând să-mi răspunzi? Şi de 
Sfântul Ştefan o să rămâi în sacristia casei tale? 

— Mai e puţin timp până atunci. Nu pot să stabilesc de- 
acum. 

— Mâine e Ajunul! Sau vrei să-mi spui că Moş Crăciun 
se pregăteşte să-ţi aducă nişte cadouri frumoase şi nu vrei 
să ratezi întâlnirea cu el? 

— I-am scris o scrisoarea foarte lungă şi cred că aproape 
l-am convins. 

— După arestarea teroriştilor? îl înţepă ea imediat. Au 
vreo legătură cu povestea bătrânei? 

— Am o jumătate de idee... Şi-apoi, de Crăciun nu se 
întoarce toată lumea acasă? 

— În afară de tine. Dar să ştii că n-o să te aştept în 
bucătărie pregătindu-ţi anolini, îl ameninţă Angela şi 
închise. 

Soneri roti privirea spre curtea interioară, sub brazii 
întunecaţi, şi zări o echipă de la Garda Financiară 
înaintând spre scara care urca la birourile chestorului. Îl 
recunoscu pe inspectorul Maffettone, rigid şi ţanţoş, cu 
viziera trasă până aproape pe ochi. 

— Se duc să ia ceaiul la Chillemi, gândi cu voce tare 
Soneri. 

Îl auzi pe Juvara strigându-l: 

— E la telefon fratele Fiorenzo. 


11 Prăjitură tradiţională pentru mai multe provincii din Italia, printre 
care şi Parma (n. trad.). 


e 201 œ» 


Părea cu adevărat că totul se trezise deodată, intrând în 
ritmul frenetic al cumpărăturilor de Crăciun. De un sfert 
de oră încerca să plece, dar nu reuşise. 

— Comisare, s-a întors femeia care a lăsat cuțitul, 
începu călugărul, uşor agitat. 

— Când? 

— Acum două zile, la răsărit. Cam la aceeaşi oră ca data 
trecută. 

— De ce nu m-aţi anunţat mai devreme? 

— Aveam multe îndoieli. Nici acum nu ştiu dacă nu 
cumva îmi încalc îndatoririle... 

— Ce v-a spus? îl presă Soneri. 

— O, mai nimic nou. Dar am simţit că ceva îi apasă 
foarte tare conştiinţa. 

Soneri mârâi ceva şi încuviinţă dând din cap. Din păcate, 
nu aflase mare lucru. Problemele de conştiinţă nu erau de 
competenţa lui, chiar dacă acum nu mai era chiar atât de 
convins. 

— De ce credeţi că s-a întors? Nu face parte din parohia 
dumneavoastră... 

— Nu, nu se numără printre credincioşii mei obişnuiţi. 
Nu ştiu de ce, îşi puse problema şi călugărul. Poate că, din 
când în când, e în trecere pe aici... Mi-a spus că data 
trecută a simţit o mare alinare din cuvintele mele aşa... 

— Măcar aţi privit-o când a plecat? 

— Ceva am văzut, dar avea un ditamai paltonul şi o 
eşarfă pe cap. Şi apoi, am văzut-o numai din spate: o 
femeie de statură medie. 

— Măcar de-ar fi fost foarte înaltă sau foarte scundă! îi 
scăpă comisarului. N 

— Îmi dau seama... se scuză fratele Fiorenzo. Însă am 
rugat-o să mai vină să se spovedească înainte de Sărbători 
sau chiar în ziua de Crăciun. 

— Şi ea ce a spus? 

— Că poate o să vină. Dar nu mi-a promis. 

Soneri oftă, îl salută pe călugăr şi, lăsând telefonul 
deoparte, ridică privirea spre Juvara: 

— Tu nu eşti un bun creştin, îl admonestă arătând cu 


e 202 » 


degetul spre el. 

Inspectorul îl fixă cu o privire perplexă şi ridică din 
umeri. 

— Trebuie să remediezi situaţia prin pocăință, adăugă. 

Juvara, deja agitat, începu să se înroşească: o pată care 
de pe gât îi urca treptat până la figură. Cu toate astea, 
continuă să asculte resemnat. 

— Mâine dimineaţă te duci la biserica Sant'Uldarico, îi 
aştepţi pe călugări să deschidă, intri şi te rogi printre 
bănci ca un bun creştin care se pregăteşte de Crăciun. 
Cum e Ajunul, n-o să intre nimeni la bănuieli - de 
sărbători, numărul credincioşilor creşte. 

Juvara era gata să ceară amănunte, dar comisarul i-o luă 
înainte: 

— Între timp, stai cu ochii pe confesional şi imediat ce 
vezi o femeie tânără, de statură medie, îmbrăcată în palton 
şi având o eşarfă pe cap, opreşte-o şi sună-mă. 

— Mi se pare puţin cam generic, obiectă inspectorul. 

— La ora aceea a dimineţii sunt numai bătrânici. Pe o 
femeie tânără o observi imediat. A! adăugă Soneri. Era să 
uit: biserica se deschide la cinci. 

Roşeaţa dispăru puţin câte puţin de pe chipul lui Juvara, 
care însă nu zise nimic. 

— Oricum, încheie Soneri, o să fiu şi eu prin preajmă. 

În sfârşit putu să se ridice şi să înşface paltonul din 
cuier, în buzunarul drept simţi ceva ascuţit şi, 
strecurându-şi mâna înăuntru ca să priceapă ce era, îşi 
aminti de cadoul pe care-l cumpărase pentru Juvara. 

— Ce facem? îl punem sub pom sau îl deschizi acum? îl 
întrebă şi i-l întinse. 

Inspectorul nu rezistă şi Soneri surprinse în zâmbetul lui 
o urmă de copilărie. li făcuse cadou antivirusul pentru 
computer actualizat pentru anul care urma să vină. 

— Pentru viciul tău solitar ai nevoie să te protejezi, îşi 
luă el rămas-bun pe un ton ironic. 

Câteva minute mai târziu, traversă salonul plin de fum 
de la Milord, printre mese unde se servea deja desertul. 

— Zilele astea nu se ţine post? îl întrebă pe Alceste. 


e 203 * 


— Astea-s lucruri vechi, ridică din umeri celălalt, şi le 
amintesc numai cei de vârsta noastră. 

— Tu încearcă măcar în bucătărie să păstrezi lucrurile 
vechi, îi răspunse comisarul. 

— Tot mai greu şi asta, pufni Alceste arătând spre o 
farfurie unde cineva desprinsese grăsimea de pe prosciutto 
şi o lăsase deoparte. Ai văzut vreodată şuncă de Parma 
fără grăsime? În schimb, mănâncă fără nicio grijă 
hamburger la fast food. 

— Mai bine şi-ar băga unde ştiu eu hamburgerul... înjură 
comisarul. 

— Vrei clapon? îl întrebă ironic Alceste. 

Soneri îl privi pieziş. 

— Azi se mănâncă nişte cod. Bineînţeles, cu puţină 
mămăligă. 

— Pate de porumb şi peşte rapid din Marea Baltică, cum 
scria în meniu la petrecerile de la Unită!? din anii '60, zise 
celălalt. 

Comisarul se cufundă din nou în gândurile care-l 
chinuiseră încă de la primii paşi din ancheta aceea. Alceste 
îl văzu cum se întunecă încet, nu mai spuse nimic şi se 
strecură în bucătărie, pentru ca apoi să-i trimită un 
ospătar care să-i ia comanda. 

Soneri ieşi din restaurant după ora trei. Era imposibil să 
mergi pe străzile din centru, cu oamenii care se ciocneau 
între ei pe trotuare, frecându-se unul de altul cu paltoanele 
şi blănurile într-un du-te-vino haotic, ca de cazino. lar 
iluminatul stradal întărea această impresie. Un bâlci, cum 
spusese Marta Bernazzoli. Pe străduţe, ajunse în Via Saffi. 
Partea aceea de oraş, lipsită de magazine, era, în schimb, 
pustie. În faţa barului pakistanezilor, care era tot închis, 
stătea un mic grup de imigranţi care discutau, iar sub 
porticul din Borgo delle Colonne un vânzător ambulant 
african îşi expunea marfa colorată. 

În clipa aceea auzi o fanfară atacând un cântec partizan 
şi alămurile sunând foarte aproape: Cornetti îşi lua rămas- 
bun de la ceea ce fusese cartierul lui, purtat pe umeri 


12 Ziarul oficial al Partidului Comunist Italian (n. trad.). 
e 204 e 


printre notele muzicii pe care o iubise mereu, dar 
spectacolul părea aproape grotesc. Procesiunea era 
urmată de o mulţime pestriță în care Soneri îi recunoscu, 
după mâinile groase şi bătătorite, pe foştii lui muncitori. 
Imediat în spatele lor, steagurile negre ale anarhiei şi cele 
roşii ale comuniştilor, într-un amestec neverosimil. După 
aceea fratele Fiorenzo, care îmbrăcase veşmintele sacre şi 
simbolul asociaţiilor partizane. Un cortegiu de bătrâni, 
mulţi ţinând pumnul ridicat, mulţi încovoiaţi sub greutatea 
prea multor nenorociri. 

Mulțimea se mişcă, în frunte cu fanfara. Trecu pe lângă 
zidurile de la San Francesco, apoi pe Borgo delle Colonne, 
unde atacă Bandiera rossa!* ca omagiu pentru ceea ce 
fusese strada cu cei mai mulţi comunişti din oraş şi 
alunecă printre privirile stupefiate ale imigranţilor, 
singurii care se uitau şi cu albul ochilor la ceva ce trebuie 
să li se fi părut o petrecere de la o casă de nebuni. După 
aceea, în ceața care se îndesea întunecând străzile, alaiul 
porni spre Borgo del Naviglio şi locurile unde fuseseră 
ridicate baricadele în '22, pentru ca pe urmă să iasă pe 
centură, unde aştepta un dric. Cornetti îşi luase rămas-bun 
de la locurile lui şi de la multe altele. Soneri văzu o mică 
armată de credincioşi executând o tristă retragere. Unii 
păşeau anevoie şi şchiopătau, alţii aveau baston. Văzu 
steagurile îndoite pe spate şi observă ultimele saluturi 
răzlețe sub privirile curioase ale primelor prostituate care 
mergeau să se pregătească pentru încă o noapte. Rămase 
să observe acea rupere de rânduri până când şi ultimul fu 
înghiţit de ceaţă. 

— Mi se face rău, bombăni o voce în spatele lui. 

Se întoarse şi îl zări pe Bettati. 

— În ultima vreme ne întâlnim cam des la înmormântări. 
Celălalt ridică din umeri. 

— Se pare că soarta le-a pus pe toate la rând. 

— Mi-ar plăcea să ştiu dacă rândul s-a încheiat. 

Bettati făcu o grimasă de neputinţă. 

— În orice caz, reluă, e adevărat că nu-i mai putea 


13 Imnul comuniştilor italieni (n. trad.). 
<e 205 » 


suporta nici pe extraparlamentarii ăia. 

— De la cine ai aflat? 

— De la şeful lui de şantier. Cu câteva zile înainte să se 
împuşte îl văzuse exasperat. Zicea că a dispărut smerenia 
şi că tinerii cresc aroganţi şi se cred atoateştiutori, dar 
fără să fi încercat vreodată să se chinuie ţinând în mână o 
sapă. 

— Nu zicea chiar rău. 

— Aşa e... bombăni Bettati. Dar ăştia îl şi ameninţaseră. 
Iar restul politicii era şi mai rău: o cloacă de profitori ca 
Pecorari şi Avanzini. 

— Acum peste Cornetti şi peste toate astea o să se aşeze 
o piatră, comentă comisarul. 

— Se poate, zise Bettati scurt apucând bicicleta de 
ghidon şi împingând-o pe lângă el. 

Străbătură o porţiune de stradă împreună. 

— Însă unul dintre tinerii aceia trebuie să-i fi rămas 
drag. La capelă era un individ înalt şi slab pe care mi se 
pare că l-am mai văzut prin jur, spuse bărbierul. 

Instinctiv, comisarul se gândi la Andrea Fornari. 

— O fi unul dintre extraparlamentarii care-şi făceau 
veacul prin apartamentul acela... încercă el. 

Bettati se opri şi îl fixă cu privirea. După aceea începu 
din nou să meargă, fără să spună nimic. 

— La ce oră te-ai întâlnit cu el? 

— Azi-dimineaţă devreme. Am fost la capelă chiar când 
s-a deschis. Şi cu morţii îmi place să stau între patru ochi. 
Iar la ora aia nu mai era nimeni acolo. 

— Când a ajuns? 

— Când plecam eu. A aşteptat să ies. M-am întors să 
arunc o ultimă privire şi l-am văzut când intra. 

— Poate că făcea şi el parte din grupurile acelea... O fi 
avut conştiinţa încărcată, îi găsi o scuză Soneri, gândindu- 
se la femeia care se spovedise de două ori la fratele 
Fiorenzo. 

— Chiar cred că ar trebui s-o aibă, acum, că nu mai 
există nici măcar un motiv politic... Acum, că totul s-a 
destrămat... Dar n-aş fi atât de sigur, încheie bărbierul cu 


e 206 » 


glas tăios. 

Se întunecase, iar sfârşitul zilei stârnea o nouă frenezie 
pe străzile oraşului. Un mixer invizibil amesteca mulţimea 
sub o plapumă de ceaţă groasă ca un sos bechamel. Soneri 
porni spre secţie şi se strecură sub bolta supravegheată de 
paznic. Avea dreptate Angela: de Crăciun se întorc cu toţii 
acasă. Inclusiv Fornari. Dar unde era acum? Poate la 
Monchio, ajutând la tăierea porcului? În cazul ăsta, cine ar 
fi ţinut coradorul? 

Apariţia lui Juvara îl smulse din obişnuitele gânduri 
negre. 

— Mare agitaţie, anunţă inspectorul rotind braţele. 

— Aleargă toţi şi nimeni nu ştie încotro. Crăciunul i-o fi 
contaminat şi pe ăştia care au fundul lipit de scaun. 

— La DIGOS sunt în şedinţă de două ore şi agenţii vin şi 
pleacă ţinând în mână nişte dosare. L-au chemat din 
concediu până şi pe procurorul de la Florenţa care se 
ocupă de ancheta despre terorism. 

— A! Înseamnă că a lui e escorta care aşteaptă în curte, 
observă Soneri. 

— Şi Maffettone continuă să intre şi să iasă din biroul lui 
Chillemi. 

— Singurii rămaşi pe loc suntem noi, parcă am fi în 
ochiul ciclonului. Şi peste tot în jurul nostru se dezlănţuie 
dezastrele, constată comisarul cu o notă de resemnare. 

— A trebuit să restitui şi dosarul Dallacasa, îl voiau cei 
de la DIGOS, îl anunţă inspectorul. 

Soneri privi afară, în curte, cum făcea mereu când 
gândea. Totuşi, de data asta nu văzu obişnuita nemişcare, 
ci un vârtej de funcţionari, agenţi şi maşini care porneau 
scrâşnind cauciucurile într-o frenezie de zile mari. Maşini 
albastre se opreau în faţa scării care ducea spre birourile 
vicechestorului, alte maşini de poliţie fără însemne îşi luau 
locul una alteia sub brazii al căror vârf străpungea ceata. 

— Pot să ştiu şi eu ce dracu' se petrece? izbucni în cele 
din urmă lovind cu palma în birou până răsturnă brăduţul. 

Juvara îl privi neputincios. 

— Du-te sus şi află, îi porunci în cele din urmă comisarul 


e 207 œ» 


cu tonul pe care ar fi rostit o rugăciune. 

Inspectorul ieşi în tăcere. Soneri, în schimb, spumega de 
furie. Se uita la telefonul care rămânea mut, sperând să-l 
sune de la etajele superioare. Dar nimeni nu-l căuta şi nici 
nu-l căutase mai înainte. În clipa aceea văzu o maşină a 
Gărzii Financiare apărând cu girofarul pornit. Din ea se 
dădură jos doi oficiali care se îndreptară spre aceeaşi 
scară pe unde merseseră ceilalţi. Tot etajul ocupat de 
chestor şi de adjunctul lui era luminat, semn că peste tot 
se lucra în ritm intens. lar dacă acest lucru era neobişnuit 
în mod normal, să ne închipuim cum era cu o zi înainte de 
Ajunul Crăciunului. 

Juvara se întoarse, iar din privirea lui se înţelegea că era 
puţin probabil să se fi distrat. 

— Comisare, se ştiu foarte puţine. S-au purtat cu mine 
ca şi cu un hoţ. 

— Măcar ştii dacă se discută despre terorişti sau despre 
mite? 

— Despre ambele. Chillemi intră şi iese dintr-o şedinţă 
în alta de parcă ar fi în călduri. 

— Se pregătesc să facă arestări? 

— Cred că da. Un prieten de la cabinet mi-a comunicat 
că s-au făcut deja câteva şi că o să mai facă şi altele în 
noaptea asta şi mâine. 

— Să-i lase măcar să guste ceva din masa de Crăciun, 
zise comisarul cu ironie şi amărăciune în acelaşi timp. 

Juvara râse nervos - episodul îl deranja şi pe el. 

— Noi o avem pe bătrână... încercă să-l consoleze. 

— Cine ştie dacă nu ne-o iau şi pe ea, replică Soneri în 
aparenţă indiferent. Oricum, o să vedem mâine. 

— De ce mâine? întrebă Juvara uluit. 

— Pentru că până mâine o să se aşeze toată nebunia 
asta, spuse enigmatic comisarul. Şi-n plus, nu participăm 
la eveniment? 

Inspectorul se uită la el fără să priceapă, dar era se 
obişnuise de mult cu anumite reacţii criptice. 

— Luăm cina împreună? îi propuse Soneri Angelei. 

Din fericire, îşi amintise să o sune când ieşise din secţie. 


e 208 » 


— Bine, răspunse ea, şi, cum e Crăciunul, o să vii acasă 
la mine. Nu sunt sărbători în familie? 

Apoi adăugă ironică: 

— Dar o să mâncăm de post, cum spune tradiţia. 

Comisarul se pomeni înghesuit la colţ şi nu reuşi să 
obiecteze nimic. 

— Ai dreptate, trebuie să respectăm obiceiurile. 

Angela nu locuia departe de secţie, aşa că Soneri 
tresărea de fiecare dată când auzea trecând o maşină a 
poliţiei sau când de la fereastră zărea lumina albastră a 
unui girofar. Atunci se ridica de la masă şi alerga la pervaz 
ca un copil care o aşteaptă pe Befana!f. 

— Poate că dacă ţi-aş fi gătit anolini sau vreo mâncare 
din aia plină de grăsime pe care te-ai obişnuit să le razi la 
Alceste nu te-ai mai fi dezlipit de masă, zise ea cu ironie. 

— E imposibil să pretinzi că asta e o cină de la care să 
nu te mai ridici, răspunse el arătând spre două bile de 
mozzarella mari cât nişte prune însoţite de frunze de 
salată necondimentate. 

Iar privirea nu putu să nu-i cadă imediat pe apa plată. 

În clipa aceea se auzi o sirenă şi comisarul ţâşni în 
picioare a nenumărata oară. 

— Carabinierii, bombăni când se aşeză la loc. 

— Nu te-am mai văzut niciodată atât de neliniştit, 
constată Angela. Parcă eşti o pasăre care se zbate într-o 
cuşcă. 

— Cred că sunt la ultimele bătăi din aripi, dar încă nu 
mă las, răspunse el distrat. 

— Dacă e pentru că te lasă pe dinafară, resemnează-te: 
aşa a fost mereu. Nu eşti ca ei. Dacă ai fi, adăugă ea, n-ai fi 
aici. 

Comisarul o privi recunoscător, dar pe chip i se citea 
tensiunea. 

— Chiar dacă încerc să nu-mi pese... începu el din nou, 
dar îşi pierdu imediat după aceea cuvintele. 

— Ştiu, spuse Angela, dar e şi vina ta. Lucrezi mereu de 


14 În folclorul italian, o bătrână care le aduce copiilor dulciuri (sau 
cărbuni, dacă n-au fost cuminţi) în ajunul Bobotezei (n. trad.). 


e 209 œ» 


unul singur şi nu-i cauţi niciodată pe ceilalţi. Evident că 
atunci nici ceilalţi nu te caută pe tine. Unde mai pui că nu 
eşti controlabil şi că din punct de vedere politic... Aici, la 
secţie, toţi sunt nişte mici fascişti, unii care vor să treacă 
drept moderați, alţii care au mutra Ducelui pe ecranul de 
la mobil. 

O altă lumină albastră trecu pe stradă, deplasându-se ca 
un val albastru. Soneri se gândi că urma să petreacă o 
noapte fără somn, sau cel puţin agitată din pricina viselor 
urâte. În timp ce Angela se aşeza lângă el pe divan îi sună 
mobilul. Atunci ea se dădu la o parte şi îi arătă mâna cu 
patru degete aliniate şi unghiile la vedere. 

— Comisare, începu Juvara gâfâind, l-au arestat pe 
Avanzini. 

— Garda Financiară? 

— Insectarul  Maffettone în persoană. Totul sub 
acoperire, ca să nu bată la ochi. Afaceristul a venit cu 
maşina lui şi cu avocatul alături, în surdină, dar ziariştii l- 
au recunoscut şi s-a declanşat ambuscada. El a zis că se 
prezintă de bunăvoie la secţie ca să clarifice chestiunea cu 
procurorul. 

— Rămâne acelaşi ipocrit, se pronunţă Soneri, ăsta ar 
scăpa şi dintr-un seif. 

— Pare că vrea să ciripească. Dacă face asta, îi dau 
drumul imediat. Reţinerea lui e motivată numai de posibila 
contaminare a probelor. 

— Ca să vezi! Au aşteptat trei zile! La ora asta 
„contaminate” e un cuvânt dulce! 

— Oricum, mai e ceva, continuă Juvara. Cum e acuzat de 
corupţie, n-o să-i poată da drumul lui Pecorari. 

— Tot ce e posibil, răspunse comisarul cu scepticism. O 
să inventeze ceva ca să pună batista pe țambal. Mai ales 
că... Şi cealaltă anchetă? 

— Am aflat că aici e un ciot de anchetă, dar grosul e în 
Toscana. 

— Ce caută la noi? 

— Dac-aş şti... Poate vreo bază. Din când în când mă mai 
întâlnesc cu prietenul meu care lucrează la cabinetul 


e 210 œ» 


chestorului şi mă informează el. 

— Du-te acasă, e târziu, îl sfătui Soneri. 

— Am hotărât să stau aici, parc-aş fi într-un carusel. 

— Atunci nu te duce mâine dimineaţă la Sant'Uldarico, 
mă gândesc eu cum fac. 

— De ce? Dacă nu mă culc o să-mi fie simplu să ies la 
plimbare pe la cinci. Trebuie sau nu să devin un bun 
creştin? 

— Poate că o să devii, îl salută Soneri. Deocamdată, 
însă, fii un diavol bun. 

— Schimbă muzica aia oribilă, îl luă în primire Angela 
când el închise apelul. 

— Nu-ţi place Verdi? 

— E jignitoare. In plus, o au mulţi dintre colegii mei şi 
mă obligă s-o ascult numai ca să-şi râdă de mine. 

— O să-ncerc. Juvara îmi tot promite că o schimbă, dar 
n-o face niciodată. 

După ultima izbucnire ea se îmbună şi-l îmbrăţişă cu 
tandreţe. Pentru o vreme, comisarul nu mai văzu nici 
girofarurile şi nu mai auzi nici sirenele sau huruitul 
maşinilor. 

— Probabil că la fel se simt cei care-şi bagă în venă, zise 
comisarul imediat după ce-şi veni în fire. 

— Eu sunt mult mai bună decât o seringă, îl certă 
Angela. 

Dar, după ce trecură câteva minute, Soneri începu din 
nou să se agite. Ea îl privi resemnată: 

— Nu ti-ar strica una-n cap sau un somnifer. 

Comisarul nu zise nimic şi afişă iar o nelinişte vizibilă 
când pe stradă trecură cu toată viteza câteva maşini, 
urmate de altele cu girofarul pornit. 

— Îmi spui şi mie ce ai? încercă să-l înduplece Angela. 

Numai atunci reuşi el să identifice cu precizie cauza 
agitaţiei pe care o pusese pe seama umilinţei că nu-l 
incluseseră în anchetă. 

— Ziua de mâine mă îngrijorează, şopti cu un firicel de 
glas. 

— De ce? Ce se întâmplă mâine? 


e 211 œ» 


— E Ajunul şi, ca de obicei, merg să-l salut pe tatăl Adei. 

Ea încuviinţă din cap şi apoi murmură un „înţeleg” prea 
sigură pe ea. 

— Nu-i chiar aşa de simplu, zise Soneri. Mâine n-o să fie 
ca în celelalte dăţi. 

— Atunci nu înţeleg... 

— Mă rog, acum nu vreau să vorbesc despre asta. Asta 
şi pentru că e numai o bănuială. 

— Bănuielile tale... 

Angela se pregătea să încheie fraza, dar se opri. 
Împărtăşea cu el convingerea că n-ar trebui niciodată să-ţi 
închipui prea multe, nu te ajută decât să-ţi faci griji în 
avans. 

Comisarul dădu să se ridice şi să-şi ia haina când 
mobilul începu iar să sune, enervând-o din nou pe Angela. 

— Aveaţi dreptate, începu Juvara. Avanzini o să scape. 
Poate o să-i dea un „sejur” la domiciliu: varsă tot. 

— Aşa cum bănuiam. Asta şi pentru că n-are curaj să-şi 
ţeasă pânza dacă nu i se dă voie. Sau poate că deja a țesut- 
o în astea trei zile. 

— Acum e rândul lui Pecorari, continuă inspectorul. A 
venit pe jos de la primărie. Şi el cu un avocat. 

— Şi reporterii? 

— Chillemi s-a prefăcut că face scandal. A trimis doi 
agenţi să-i gonească din curte, dar apoi a lăsat să transpire 
ştirea cum că domnul consilier o să vină pe la intrarea 
secundară din Borgo della Posta. Câţiva s-au dus acolo şi 
câţiva au rămas pe Via Repubblica, păstrând legătura pe 
mobil. Când a ajuns, Pecorari s-a pomenit că se năpustesc 
asupra lui ca nişte vulturi. 

— Chillemi nu se dezminte, vrea să salveze aparențele 
dar îi place prea mult să apară în ziar. 

— Comisare, aici e o harababură totală. 

— M-a căutat cineva? îl întrebă Soneri, părându-i 
imediat rău că toarnă sare pe rană. 

— Nu, nimeni, răspunse stânjenit inspectorul. 

— Mai bine aşa, încheie el brusc. 

Şi, într-adevăr, de-acum nu-i mai păsa de nimic. 


e 212 œ» 


12 

Ar fi jurat că-l trezise o sirenă a unei maşini de poliţie. 
Se ridică în timp ce Angela încă dormea şi avu imediat un 
sentiment neplăcut de exilare. Era aceeaşi senzaţie pe care 
o simţea în copilărie, când mergea în vacanţă cu părinţii, 
în prima noapte când se trezea în pensiunile sufocante de 
la marea Liguriei. lar acest prim gând era suficient cât să-i 
stârnească regretele şi melancolia resimţite ca după o 
trădare între soţi. Căută drumul până la baie, având 
impresia că e pierdut, ca de fiecare dată când se oprea 
acolo. În timp ce se spăla auzi limpede o sirenă - nu visase. 

leşi la timp cât să guste ultimele momente în care oraşul 
era cufundat în liniştea nopţii. Franciscanii de la 
Sant'Uldarico parcă ar fi avut sarcina să-i dea deşteptarea, 
pentru că abia se deschise intrarea în biserică şi liniştea fu 
risipită de primele dube ale presei şi ale brutarilor. Iar 
după alte câteva minute, de paşii bătrânicilor care 
răspundeau grăbite chemării matinale. Il aşteptă pe 
Juvara, dar nu-l văzu sosind. Atunci se strecură în tăcere 
spre capela Sfântului Egidio. De acolo putea ţine sub 
observaţie partea centrală a navei şi confesionalul în care 
fratele Fiorenzo intră după puţin timp. 

Aşteptă jumătate de oră într-o tăcere apăsătoare, în acel 
du-te-vino al bătrânicilor. Ar fi vrut să se roage, dacă ar fi 
fost în stare. Dar epicentrul emoţiilor sale era prea în 
adânc ca să se manifeste, nici măcar sub forma unui semn 
al crucii. După o oră scursă în zadar, ieşi de acolo 
dezamăgit. Oraşul se anima din nou, iar femeia misterioasă 
nu se înfăţişase. Atunci îl apelă pe Juvara. Telefonul sună 
îndelung înainte ca inspectorul să răspundă cu un glas 
adormit, de copil. 

— Dacă te porţi aşa şi la întâlniri, n-o să-ţi găseşti 
niciodată o iubită, îi reproşă Soneri binevoitor. 

— Am căzut lat pe canapea, bălmăji celălalt, cheaun; 
apoi, deodată: Fir-ar a naibii, e aproape şapte! 

— Oricum, ai făcut bine că ai dormit, n-a venit. 

e 213 


— Am stat treaz până pe la patru, dar apoi... 

— Semn că eşti tânăr, comentă cu o notă de invidie 
comisarul. Hai, fă-mi rezumatul nopţii. 

— Le-au dat drumul şi lui Avanzini, şi lui Pecorari după 
vreo două ore de interogatoriu. Arest la domiciliu pentru 
amândoi. Pe la trei, Chillemi a plecat, dar cred că n-a 
dormit, aşa nu-şi găsea locul - e momentul lui de glorie. 

— În dimineaţa asta ce se întâmplă? 

— E anunţată sosirea unui alt procuror de la Florenţa 
care să se ocupe de partea de anchetă despre terorişti. 

Comisarul rămase tăcut şi se întunecă la faţă. 

— Din câte am înţeles, continuă Juvara, au pus mâna pe 
adresa unei baze aici, la noi, şi poate că deja caută pe 
cineva. 

— Din moment ce te-ai odihnit, stai cu ochii pe situaţie şi 
anunţă-mă imediat ce apar noutăţi. 

Pino, socrul, parcă-l aştepta. Soneri îşi stăpâni cu greu 
emoția pe care i-o stârnea din nou vizita aceea şi se strădui 
să adopte un aer profesional. 

Celălalt îi întinse mâna mare şi aspră, de om de la ţară. 

— Eşti amabil că-ţi aminteşti în fiecare an, îl întâmpină 
şi îl conduse în bucătărie. 

Soneri aruncă o privire rapidă împrejur, atât cât să-şi 
dea seama că totul era neschimbat. Ar fi preferat opusul. 
După aceea rămaseră amândoi în tăcere şi se priviră 
îndelung, blocaţi de o stânjeneală insinuată în fiecare gest 
al lor. Absența Adei crea un vid care le îneca vorbele şi le 
absorbea gândurile. 

— Scoate-ţi paltonul, izbuti să spună Pino în cele din 
urmă, apoi adăugă: Ai chef să tragem un fum împreună? 

Ţigara le deveni complice în tăcere. Cu ţigara între 
degete, absenţa cuvintelor părea mai suportabilă. 

— Şi, cum merge? întrebă până la urmă Soneri. 

Bătrânul desfăcu braţele. 

— Dansez ultimul vals înainte să se sfârşească muzica, 
răspunse cu un zâmbet ironic. 

— Mai e timp, îl încurajă fără vlagă  Soneri, 
instrumentiştii abia au prins ritmul. 


e 214 œ» 


Pino zâmbi din nou, cu aceeaşi ironie, acoperită, însă, de 
un văl de tristeţe: 

— Ştii când te simţi bătrân? Când cunoşti mai mulţi 
oameni de pe lumea ailaltă decât de-aici. Mai mulţi morţi 
decât vii. 

— Atunci sunt bătrân şi eu, murmură comisarul. Cu 
serviciul meu, încep să cunosc oamenii când sunt deja 
morţi. 

Abia după aceea îşi dădu seama că observaţia era 
valabilă şi pentru Ada. Dar bătrânul n-avea de unde să ştie 
asta şi zâmbi din nou, în acelaşi fel. Ironia era, poate, 
starea lui de spirit dominantă, sau medicamentul fără de 
care nu putea suporta acel ultim vals. 

Fumul le învălui din nou tăcerea. 

— Ţi-am adus ceva, reluă Soneri punând pe masă cu 
stângăcie involuntară un coş de Crăciun cu fructe uscate şi 
mezeluri. 

— Nu era nevoie, protestă Pino, mănânc foarte puţin, 
acum. 

Se opri brusc, parcă înghițind nişte cuvinte pe care 
comisarul avu impresia că i le ghiceşte în privire. Ar fi 
putut jura că se pregătea să povestească ceva despre Ada, 
dar că se oprise dintr-un fel de jenă. Sau poate că-i era 
teamă de durerea pe care ar fi provocat-o amândurora. 

— E o prostie să nu vorbeşti despre ea, spuse atunci cu 
blândeţe Soneri. 

Pino, ascuns în spatele fumului, încuviinţă din cap. 

— E ca o durere de dinţi: poţi s-o suporţi când o simţi, 
dar poţi şi să eviţi să mănânci pe partea aceea. 

Comisarul se gândi că ar fi procedat bucuros la fel. Dar 
acum era nevoie să acţioneze. Trebuia să reintre în rolul 
poliţistului. li era puţin ruşine şi totuşi ştia că e sincer atât 
ca soţ, cât şi ca om al legii. 

— Pot să merg în camera Adei? Aş vrea să stau puţin 
acolo, ca... 

Nu apucă să termine fraza pentru că bătrânul încuviinţă 
din nou, fără să-l privească, în aparenţă absent. Poate că 
se gândea la fiica lui sau poate la zădărnicia acelor zile 


< 215» 


cenuşii. Pentru el, Crăciunul trebuie că era o nenorocire. 

În tăcere, Soneri intră în dormitorul soţiei lui. Totul 
rămăsese încremenit în vremea tinereţii lor: fotografiile de 
pe pereţi, mobilierul de după Război, perdelele şi 
cuvertura. Îl cuprinse un sentiment de inutilitate şi brusc i 
se păru că toate lucrurile sunt lipsite de sens. În gât i se 
puse un nod dur de emoţii încordate, făcute dintr-o 
materie care nu cunoaşte solvenţi, iar oglinda cu care se 
pomeni în faţă îi arătă o imagine inedită a lui însuşi. În 
ochi îi apărură nişte scânteieri care puteau fi lacrimi, dar 
el nu dori să le bage în seamă şi, cu un avânt febril, se 
apucă să scotocească în sertare. 

Prima se ivi o fotografie cu margini dantelate în care 
apărea Ada copil. Apoi alte imagini care se înlănţuiră într- 
un fel de poveste a vieţii ei. Ea în grădina publică, în prima 
zi de şcoală, la împărtăşanie, în excursie în generală şi 
îmbrăcată în halatul alb de la şcoala de asistente. Apoi 
multe poze cu clasa şi câteva prim-planuri cu prietenele ei, 
cu privirea gânditoare, deja uşor înnourată de gândurile 
care pun capăt adolescenţei. Nimic altceva. Nu asta căuta 
Soneri. Trebuia să existe în sertarele acelea un loc 
nedescoperit, un loc al umbrei dense care întuneca o parte 
din existenţa Adei. 

Cunoştea tehnicile de percheziţie şi le puse în aplicare, 
dar se simţi ca un adevărat hoţ când mâna lui dădu peste 
un teanc de scrisori care i se păreau calde încă. În mijlocul 
lor, o poză cu Andrea Fornari foarte tânăr, având pe figură 
urmele unei adolescenţe lungi şi chinuite. În lumina slabă 
a lămpii de pe noptieră, se aşeză pe patul care legănase 
visele şi visurile Adei, inclusiv acela al unei iubiri apoi 
sfârşite: poate singura, cea mai adevărată. Luă la rând cu 
aviditate scrisorile, confuz, studiind scrisul ascuţit al lui 
Fornari. Citi hălăduind printre rânduri, în căutarea unei 
confirmări. O găsi repede, neechivocă. 


Nu pot sacrifica un lucru care mi se pare o datorie 
sfântă pentru o viaţă canalizată spre realizarea unui scop 
care, deşi atrăgător, e, totuşi, doar personal. Bineînţeles că 


e 216 » 


te iubesc, dar dacă vrem să dăm un sens vremurilor 
noastre e nevoie să găsim alt obiectiv. Tu nici nu vrei să 
auzi să mă urmezi. Şi atunci, în fond, nu mă înţelegi întru 
totul. Dacă într-adevăr ai vrea să împărți totul cu mine, ai 
renunța la planurile tale de voluntar la Crucea Roşie şi te- 
ai dedica altor proiecte, într-un alt mod. A-ţi ajuta 
aproapele înseamnă mai ales a schimba condiţiile în care 
trăieşte el. Dar ca s-o faci e nevoie să foloseşti şi metode 
care în sine par reprobabile sau violente. Refuzul explicit 
din ultima ta scrisoare cască o prăpastie dureroasă între 
noi. Nu te-am mai simţit niciodată atât de departe. E 
posibil să fie şi firesc, fiind vorba de un adio, dar poate că 
distanţa asta nu înseamnă decât materializarea a două 
viziuni asupra lumii, prea diferite între ele. lar acum, dacă 
e să vorbesc cu sentimentele, mă simt sfâşiat, dar dacă în 
mine e să fie mai puternică raţiunea, atunci consider că 
asta e încheierea naturală. 

Te îmbrăţişez cu mult drag. 

Andrea 


Citise rândurile acelea dintr-o suflare şi nu-şi dăduse 
seama că în prag apăruse bătrânul. Îl privi de jos în sus 
cum ocupă aproape în întregime cadrul uşii. Nu-i distingea 
trăsăturile, numai un contur întunecat care avea în spate 
lumina cenuşie a dimineţii. Şi-l imagină cu o expresie 
mânioasă pe chip, dar când Pino deschise gura auzi un 
glas calm, ba chiar duios, de parcă ar fi vorbit cu Ada când 
era mică, în patul acela unde o trezea dimineaţa să meargă 
la şcoală. 

— Acum ştii de ce a ţinut ascunşi de tine anii aceia... 
murmură el. 

În penumbră Soneri încuviinţă dând din cap, dar socrul 
lui nu-l văzu şi rămase în aşteptare. Senzaţiile se succedau 
precum cadrele răvăşite ale unui film montat la 
întâmplare. I se părea că totul e imaterial, că nu există, că 
e doar o aparenţă. Îi răsunară din nou în urechi cuvintele 
Martei despre viaţa ca un bâlci. O senzaţie de beţie tristă îl 
cuprinse preţ de câteva clipe, apoi, cu un efort, încercă să 


e 217 œ» 


se ancoreze din nou în prezent, chiar dacă şi acesta era 
numai o închipuire. 

— Acum înţeleg, şopti. 

Bătrânul trase un fum şi vălătuci negri şi groşi îi făcură 
conturul şi mai întunecat. 

— Făcuse un pact şi n-a vrut să-şi calce cuvântul. Cred 
că o să înţelegi şi asta. Il iubea, adăugă Pino, 
străpungându-l pe Soneri cu vorbele lui, şi voia să-l 
mântuiască. N-a reuşit, însă nu voia să nu-şi respecte 
promisiunea. 

— Nu ştiam nici de... 

— De avort? i-o luă înainte bătrânul. Şi asta a fost 
consecinţa alegerii nefericite a lui Andrea. Ce ar fi putut 
face ei doi? Ea era încă studentă, el era deja aproape 
clandestin... Ce viitor ar fi avut împreună? Ada a avortat la 
Tagliavini şi de atunci cred că ea şi Andrea n-au mai 
suportat s-o vadă. O reacţie inconştientă. Cred că au pus în 
cârca Ghittei vina pe care o simțeau ei. 

Soneri ar fi vrut să priceapă care fusese rolul lui. Se 
simţea prins la mijloc, aproape străin. Dar nu îndrăznea să 
întrebe, de teama a ce i-ar fi răspuns socrul lui. Prefera să 
asculte şi să-şi închipuie intenţiile din spatele cuvintelor. Şi 
în acelaşi timp se gândea la trauma avortului şi la 
cicatricea aceea rămasă în pântecele Adei ca o bombă cu 
ceas gata să explodeze. 

— Povestea aia a condamnat-o, zise Soneri pe un ton 
neutru, ca pentru sine. 

Şi în aceeaşi clipă se gândi la Ghitta. La cum se arsese şi 
ea dintr-o greşeală din tinereţe, peste care nu trecuse 
niciodată. 

— Asta a fost? întrebă bătrânul. 

— Aşa spun medicii: o leziune anterioară. Ghitta era 
doar tămăduitoare, nu doctor. 

Văzu cum Pino se sprijină de tocul uşii cu toată 
greutatea trupului său obosit. Apoi, în penumbră, trase din 
ţigară şi jarul se aprinse. 

— Şi zici că aşa s-ar putea explica ce s-a întâmplat? S-a 
răzbunat cineva pe bătrâna aia? 


e 218 » 


Soneri clătină din cap. 

— Poate că pe undeva... Dar nu cred că ăsta e mobilul 
principal. 

Avea în minte o idee care căpătă amploare acum, că 
citise scrisorile Adei. Dar încă nu reuşea s-o formuleze 
limpede. 

— După aceea, el şi-a refăcut viaţa la Milano. O viaţă 
normală, cum ar fi vrut Ada. Până la urmă, i-a dat dreptate, 
constată bătrânul, dar când a hotărât să se îndepărteze de 
lupta armată deja apăruseşi tu. 

Cuvintele lui Pino îl sfâşiau pe dinăuntru. Se simţea ca 
un dop pus să astupe o spărtură şi care apoi a prins 
rădăcini în viaţa altcuiva. Nu reuşea să-şi găsească vorbele 
potrivite ca să întrebe. Continua să se lupte cu sine însuşi 
într-o cameră plină de oglinzi, în încercarea de a fugi de 
imaginea despre sine reflectată în discuţia aceea. 

Între timp, Pino povestea mai departe: 

— Ada m-a rugat să-i fac o promisiune, în caz că 
dispărea, explică. 

Iar după o pauză în care mai trase un fum adăugă: 

— l-am spus că e o prostie să facă o înţelegere de genul 
acela. Nu e în firea lucrurilor să moară copiii înaintea 
părinţilor. Oricum, promisiunea era să-ţi povestesc tot 
ceea ce ea n-a putut să-ţi spună, odată ce se termina totul. 
Iar acum mi se pare că m-am ţinut de cuvânt, încheie el. 

Dar Soneri se întreba dacă povestea se terminase cu 
adevărat. Ada era moartă şi Andrea îşi făcuse o viaţă 
normală. Dar Ghitta? Era posibil s-o fi ucis ca să se 
răzbune? Sau pentru că ştia prea multe? Din nou i se 
păruse că dibuise motivul în care se ascundea nucleul logic 
al crimei, dar din nou îi scăpase printre degete. Continua 
să deschidă uşi care dădeau în nişte anticamere, fără să-i 
ofere vreo destinaţie reală, ca în unele vise extrem de 
lungi care durează întreaga noapte. 

— Acum ştii totul, murmură Pino şi oftă. Sper să nu te 
superi pe mine, dar nu puteam să încalc promisiunea pe 
care i-am făcut-o Adei. 

— Ar fi trebuit să-mi spună ea toate astea, răspunse 


e 219 + 


comisarul pe un ton care nu reușea să-i ascundă obida. 

— Nu putea, şopti celălalt. 

Soneri zâmbi cu amărăciune: 

— Pentru că Andrea era o pasiune, iar eu numai o 
poveste liniştită. 

Celălalt mişcă din cap într-un gest care însemna 
înţelegere. 

— Să nu crezi că ai contat mai puţin. Şi eu, pentru soţia 
mea, am fost o poveste liniştită, cum spui tu. Apoi s-a 
născut Ada... Pasiunile se sting, restul nu. 

— Nu se sting, eventual putrezesc, comentă Soneri 
îndurerat la culme. 

Apoi se ridică brusc, apăsat de penumbra aceea plină de 
fum, şi îi întinse mâna socrului său, care-l privi căutând în 
ochii lui un semn cum că-l ierta. 

— Te-am mâhnit, dar nu mi-o lua în nume de rău, bâigui 
el, era poate ultimul lucru important pe care-l mai aveam 
de făcut pe lumea asta. 

Soneri se apropie la distanţă de-un pas, îi puse o mână 
pe braţ şi i-l strânse uşor, într-un gest pe care timiditatea 
lui îl făcea totuna cu o îmbrăţişare. 

Hoinări prin centrul vechi încercând să se liniştească, 
dar aglomeraţia care-l împiedica să meargă repede nu 
făcea decât să-l enerveze mai rău. Şi apoi îi sună telefonul. 

— Ai văzut ziarele? îl întrebă Angela fără niciun 
preambul. 

— Nu, n-am trecut încă pe la birou. 

— Atunci vocea asta posomorâtă n-are nicio legătură cu 
articolele care ridică în slăvi acţiunile lui Maffettone. 

— Nu, răspunse sec Soneri. E vorba despre chestiuni 
mai grave. Am fost în vizită la tatăl Adei. 

Un mârâit al Angelei îl făcu să-şi dea seama că 
înţelesese. 

— O să-ţi explic totul când ne vedem, o anunţă el. 

— Diseară, stabili ea. 

— Bine, fu de acord comisarul fără tragere de inimă. Tot 
de post mâncăm? 

— Normal, e Ajunul! 


e 220 » 


Puse telefonul la loc şi se pomeni în faţa unui chioşc de 
ziare cu anunţurile publicitare la vedere: „Operaţiune de 
anvergură a Gărzii Financiare: politicieni şi afacerişti 
arestaţi pentru luare şi dare de mită” scria, cu litere de-o 
şchioapă. lar mai jos, ca o completare: „Oraşul e tulburat”. 

Privi străzile pline de oameni concentrați să cumpere 
mâncare şi cadouri, congestionarea aceea de eleganţă 
ostentativă, şi chicoti pentru sine. Nimănui nu-i păsa de 
mită. Fiecare se gândea la viaţa lui, la orizontul îngust al 
chestiunilor proprii. Renunţă să cumpere un exemplar din 
cotidian. Pe primul loc în gândurile lui nu era hoţia lui 
Pecorari şi Avanzini, ci discuţia cu tatăl Adei. Ancheta 
aceea fusese încă de la bun început una despre sine. Şi 
fusese desfăşurată în modul cel mai nemilos cu putinţă, 
fără excepţii sau omisiuni. Acum îl apăsa ca o condamnare 
pe viaţă. 

Îl căută pe Pitti pe străzile din centru, dar era imposibil 
să-l zărească în procesiunea aceea neîntreruptă. Se 
gândea obsesiv la Andrea şi Ada, la legătura lor. Mai ales 
la Fornari şi la tatăl lui, „Roşu”, care se înrăise şi 
încăpăţânase în litigiul cu Ghitta sus, la Monchio. Şi cu cât 
se gândea mai mult la asta, cu atât mai convins era că 
Fornari, marea iubire a soţiei lui, era implicat în uciderea 
proprietăresei. După puţin timp, când ziua începea să se 
sfârşească, şuvoiul de care se lăsase purtat îl aruncă afară 
ca pe un peşte mort, pe o străduţă neaşteptat de liberă. 
Acolo fu nevoit să răspundă la mobilul care suna deja de 
mult. Juvara îl anunţă ca la secţie era din nou un du-te-vino 
intens şi că se vorbea despre noi arestări - de data asta, de 
către cei de la DIGOS. După ce închise, se simţi în cel mai 
plăcut mod ocrotit de vânzoleală şi auzi clar din jur micul 
clopot de vecernie. Ridică privirea pe deasupra unui zid 
din pietre străvechi şi distinse în ceaţă clopotniţa de la 
Sant'Uldarico. 

Ajunse acolo pe străduţele înguste din centrul ticsit de 
maşini. Intră pe uşa laterală şi se aşeză în capela Sfântului 
Egidio. Se gândea că poate i-ar fi de folos să se roage cum 
făceau bătrânele care stăteau în genunchi pe rotulele 


e 221 œ» 


afectate de artrită, dar nu era în stare să rostească şi să 
interpreteze riturile pe care le cunoştea bine dar nu le 
practica. Religiozitatea lui, dacă putea fi numită aşa, era 
mai degrabă un ataşament spiritual decât un 
comportament evident. 

Auzi din nou clopotul de vecernie în timp ce bătrânicile 
se grăbeau spre bănci. În clipa aceea o văzu intrând pe 
Elvira, îmbrăcată complet în negru şi având pe cap o 
eşarfă închisă la culoare. Păşi cu grijă în prag, privi 
împrejur şi se închină. Apoi înaintă încet în lumina gălbuie 
a lumânărilor. Se apropie de bănci şi întinse o mână ca să 
atingă cu băgare de seamă extremitatea celui de-al doilea 
rând, de parcă i-ar fi fost teamă că o să se frigă. Apoi se 
aşeză, făcând lemnul să scârţâie. Fratele Fiorenzo probabil 
era încă în sacristie, pentru că nimeni nu se apropia de 
confesional. Atunci apăru un alt frate, îmbrăcat de 
liturghie, şi începu slujba. Femeia urmărea ritul împreună 
cu bătrânele. 

Inainte de omilie apăru şi fratele Fiorenzo. Străbătu 
naosul, îngenunche şi se îndreptă spre confesional. Slujba 
fu scurtă, ca ultima liturghie de duminică: călugărul îi 
trimise pe toţi în duhul păcii şi-şi luă rămas-bun. Soneri, în 
schimb, rămase nemişcat în întunericul din capelă. Când 
bătrânele se făcură nevăzute, femeia se ridică şi se apropie 
de confesional. Comisarul ieşi atunci din capelă şi aşteptă. 
Dură mai mult decât anticipase. Vedea că stă în genunchi, 
dar nu-i zărea decât gleznele şi picioarele care, din când în 
când, se foiau. Apoi se ridică la loc şi mai rămase la vorbă, 
aplecată spre grilaj. După aceea ieşi, aranjându-şi pe cap 
eşarfa închisă la culoare. 

Soneri o urmă, temându-se ca nu cumva să se îndrepte 
spre aglomeraţia din Via Repubblica. In schimb, femeia 
coti pe străduţe. Imediat ce ieşise din biserică îşi scosese 
eşarfa şi o pusese la loc în geantă. El nu se putea hotărî s-o 
oprească. Îşi dorea un loc liniştit, în tăcerea ceţoasă a serii 
de Crăciun. Ea o luă la stânga şi porni spre pensiune, 
ajungând la scurt timp după aceea la numărul 35. Soneri, 
care continuase s-o fileze, nu mai avu în clipa aceea nicio 


e 222 + 


îndoială. 

— Elvira, o strigă el simplu. 

Ea se întoarse surprinsă, dar nu foarte, de parcă şi-ar fi 
închipuit despre ce e vorba. 

— De aici am plecat şi tot aici ne-am întors, mai spuse 
comisarul. 

— Aşa merg lucrurile, răspunse ea, aşa stă scris. 

Soneri încuviinţă în tăcere. Acum îl privea cu un aer 
sfidător, în felul ei obişnuit de a se apăra - atacându-i pe 
ceilalţi. Comisarul nu suportă asta şi toate tensiunile 
acumulate în ziua aceea se condensară într-o întrebare 
directă şi mânioasă: 

— Unde e Andrea Fornari? 

Ea se albi puţin la faţă şi încercă să pară că nu ştie 
nimic. Dar comisarul i-o luă înainte: 

— Vrăjeala nu ajută la nimic. Dacă nu pun eu mâna pe 
el, o să ajungă în ghearele celor de la DIGOS. Şi poate că e 
mai rău, încheie el sibilinic. E 

Elvira fu silită să admită că partida era încheiată. Işi 
dădu răgaz să se gândească, ridicând ochii abia perceptibil 
spre streşinile din care picura apă, câteva secunde care o 
convinseră că orice tentativă de fugă sau scăpare ar fi 
zadarnică. 

— Trebuie să fie la Milano, o să se întoarcă mâine ca să 
meargă în vizită la ai lui, la Monchio. 

— Ar trebui să vă întâlniți cu el? 

— Da, aveam de gând să plec în scurt timp. 

— Dar aţi vrut să treceţi pe-aici încă o dată... 

— Ştiu, e o dovadă de sentimentalism stupid, dar am 
petrecut mulţi ani aici. 

— Şi mai sunt şi regretele pe care aţi încercat să le 
striviţi cu ajutorul fratelui Fiorenzo. 

— Eu nu ştiam nimic, credeţi-mă. Şi nici acum nu 
reuşesc să pricep ce a fost în mintea lui Andrea. Ghitta n- 
ar fi vorbit, sunt sigură de asta. li ameninţa numai ca să-l 
convingă pe „Roşu” să lase baltă revendicările asupra 
fermei Landi. N-aveţi cum să înţelegeţi... În lumea celor de 
la munte sunt târâte până-n ziua de azi mentalități vechi şi 


e 223 + 


obiceiuri aproape barbare. Sunt convinsă, vă repet, că n-ar 
fi vorbit despre trecutul lui Andrea, dar el a plecat ca un 
robot. Părea s-o urască din alt motiv. 

— Şi eu cred că altul era motivul, recunoscu Soneri. 

Elvira se uită intens la el câteva clipe, dar comisarul 
rămase tăcut. 

— Dacă a fost vreunul, reluă ea cu glas scăzut, nici 
măcar asta nu ştiu. 

Urmă o pauză în care, purtate de ceaţă, se auziră 
frânturi de conversații în limbi necunoscute. 

— Poate că ştiţi din povestea asta mai multe decât mine, 
murmură Elvira. 

Soneri nu-şi dădea seama dacă se prefăcea sau era 
sinceră. 

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că a 
virat spre ceva absurd. Ghitta n-ar fi zis nimic, sunt sigură, 
insistă ea. 

— Mie-mi revine doar sarcina să-l prind pe criminal, o 
lămuri resemnat Soneri. lar teama că Ghitta ar fi vorbit e 
un mobil mai mult decât suficient. 

— Poate că nu ăsta era principalul... îşi dădu Elvira cu 
părerea. 

— Fiecare acţiune pe care o întreprindem e rodul multor 
motivații, dar e numită una singură dintre ele. 

Femeia pricepu că Soneri n-o să cedeze. 

— N-am putut face nimic să-l împiedic. Iar el a făcut tot 
ce-a putut să mă pună la mijloc. Andrea e un bărbat 
nesigur pe el. A trebuit mereu să-l încurajez şi să-i explic 
ce era corect să facă. Când mi-a mărturisit că a omorât-o 
pe Ghitta era deja disperat, distrus. Acţionase impulsiv, 
mânat de ura faţă de amenințările despre care-i vorbise 
tatăl lui, tatăl care-i reproşa dur că alesese să susţină lupta 
armată. Nu-şi dădea seama că fiul se alăturase teroriştilor 
încercând cu disperare să-i semene. Andrea nu-şi dorea 
decât aprobarea tatălui său, dar în schimb simţea doar o 
desconsiderare drăgăstoasă. De asta căuta în toate 
chipurile gestul exemplar. Tot făcându-l să se simtă slab, 
„veterinarul”, „Roşu”, vreau să spun, l-a împins să comită 


e 224 œ» 


un gest de forţă majoră. 

— Apoi i-a părut rău şi a venit la dumneavoastră? 

— Ca un copil. Nu reuşea să fie coerent, se bâlbâia, era 
cutremurat. Mi-a povestit că luase acasă un cuţit de 
măcelar şi că mersese la pensiune să stea de vorbă cu 
Ghitta. Nu ştiu ce-i trecea prin cap, dar la un moment dat 
bătrâna i-a reproşat aceleaşi lucruri pe care i le reproşa 
tatăl lui. Sunt făcuţi din acelaşi aluat dur de oameni ai 
muntelui. Atunci el a ucis-o. 

— Şi după aceea ce l-aţi sfătuit să facă? 

— Să dispară. Era singura cale să evite necazuri mai 
mari. Plecat undeva, departe, poate că avea să-şi 
regăsească puţin luciditatea. Aşa că m-am ocupat eu de 
cuţit, dar când am văzut-o pe Ghitta moartă, m-a cuprins şi 
pe mine panica. În clipa aceea am înţeles că devenisem 
complice la o crimă, fără să mă fi gândit deloc înainte. Ar fi 
trebuit să-l oblig pe Andrea să se predea imediat. El se 
gândise mult la asta, dar o astfel de hotărâre i-ar fi 
implicat şi pe alţii şi nu voia să-i tragă după el. Cum ar fi 
putut să-şi mai ascundă trecutul? Era catalogat ca 
extremist şi de mai mult timp bănuit că avusese contacte 
cu grupurile clandestine. Aşteptau numai ocazia potrivită 
să-l bage la zdup. Iar el ştia că n-ar fi rezistat. Şi-apoi, 
repet, şi-ar fi compromis colegii cu care împărtăşise patimi 
şi ani întregi de lupte. 

— Ar fi fost numai o chestiune de timp... 

— Poate. Între timp ieşise la iveală şi chestiunea cu 
mitele. Speram să fi îndreptat ancheta în altă direcţie şi să 
fi tulburat apele. 

— Nu v-aţi împăcat cu remuşcările. 

— Nu, oftă Elvira. Am crezut că sunt ferită de aşa ceva. 
Dar unele lucruri trebuie experimentate. La rece... 

— De ce v-aţi adresat fratelui Fiorenzo? Nu voi eraţi cei 
care dădeaţi în cap popilor? întrebă Soneri mestecându-şi 
ţigara stinsă. 

— Când eşti singură şi te apasă o greutate ca asta, simţi 
că nu mai rezişti şi începi să te uiţi în jur. Eu m-am uitat şi 
nu l-am găsit decât pe el. 


e 225» 


— Cauţi ce cauţi şi până la urmă tot numai preoţii 
rămân, constată comisarul. 

— Cu tot ce ne trecea prin minte să realizăm sub 
steagurile noastre... râse Elvira cu amărăciune. Dacă am 
vrut să ies din rahatul ăsta, singurul sprijin mi-a fost 
fratele Fiorenzo. 

— Acum să mergem, o invită cu blândeţe Soneri 
aprinzându-şi ţigara. 

Ea încuviinţă din cap şi îl urmă ascultătoare. Pe drum nu 
vorbiră. Numai când ajunseră în faţa uşii de la Brigada 
Mobilă comisarul o întrebă: 

— Credeţi că a fost o crimă inutilă? 

— Eu cred că Ghitta n-ar fi vorbit, răspunse femeia. Dar 
cu certitudine n-o să ştim niciodată. 


e 226 » 


13 

Pe biroul lui Soneri rămăseseră ceştile de cafea, zahărul 
la pliculeţ şi câteva hârtii cu scrijeliturile lui Juvara. 

— Am ajuns la linia de sosire, anunţă acesta din urmă 
ridicându-se anevoie în picioare şi punând ambele palme 
pe masă. 

Comisarul îl privi fără să spună nimic şi trase din ţigara 
aproape stinsă. Afară era deja întuneric de o oră şi, de 
cealaltă parte a uşii de la intrarea în secţie, Via Repubblica 
încă fremăta de lume. 

— Trebuie să-l avertizăm pe Saltapico, îl sfătui, trebuie 
să semneze un mandat de arestare pentru Fornari şi s-o 
chestioneze pe Elvira. 

— Va trebui să trecem pe la Chillemi, observă Juvara. 

— Nu ştii ce plăcere simt la gândul că-i stric masa de 
Crăciun. Oricum, adăugă comisarul, ocupă-te tu. 

Celălalt strânse documentele cu declaraţia Elvirei şi ieşi. 
Soneri îl văzu cum traversează curtea înfăşurat într-un 
palton care semăna cu o mantie. Vicechestorul l-ar fi 
catalogat imediat drept un mag de la Răsărit aducător de 
veşti rele. Ancheta despre Ghitta se încheiase, dar nu se 
simţea deloc victorios. Ştia că urmau să-i rămână cicatrici 
pe vecie. Şi sentimentul acela de vid, de drum fără ţintă, 
ca multe dintre plimbările lui prin ceaţă. 

Mobilul îl făcu se tresară. 

— Ei bine? La ce oră vii? îl întrebă Angela cu entuziasm. 

— În curând, trebuie să termin ultimele proceduri ca să 
închid cazul Ghittei. 

— În sfârşit, aşa o să petrecem şi noi un Crăciun liniştit. 
Mi-ai ascuns lovitura de teatru... 

— Tocmai am terminat s-o interoghez pe Elvira. Din 
fericire lumea mai are conştiinţă, şi când e apăsată prea 
mult... Fornari e un molâu, un aiurit. Ea spune că a 
omorât-o fără motiv, pentru că n-ar fi vorbit niciodată. Dar 
el s-a simţit atacat... Şi apoi, din moment ce tatăl lui 
credea că n-are sânge-n instalaţie, a vrut să facă gestul... 


e 227 œ» 


Poate că la mijloc era şi ura pe care o nutrea din pricina 
avortului Adei, dar Soneri evită să pomenească ceva 
despre asta. 

— Proştii fac mai mult rău decât infractorii, judecă 
Angela mânioasă. 

Dar comisarul nu-l credea pe Fornari vreun prost. Mai 
degrabă un om fragil aflat în căutarea motivaţiei care să 
dea un sens solid existenţei sale. La urma urmei, nu 
seamănă viaţa tragic de mult cu o crimă? Nu se termină 
mereu cu un mort? Nu ne omoară timpul, obosindu-ne în 
fiecare zi cu câte un mic afront, până cedăm total? Iar 
timpul nu are nevoie de un alibi, cum nu are nici călăul: el 
doar îşi face meseria. Victimele sunt cele care trebuie să-şi 
ofere o motivaţie capabilă să susţină drumul din fiecare zi. 
Poate că Fornari asta căuta. Sonerii îl înţelegea foarte bine 
pentru că el, ajuns acum la vârsta mijlocie, încă trebuia să- 
şi găsească alibiul. 

— Şi dacă pentru cină l-am ruga pe Alceste... schimbă 
comisarul subiectul. 

— Să nu te-aud, se oţări Angela. Am gătit toată după- 
amiaza şi ştii foarte bine ce efort fac. N-am vocaţie de 
gospodină. 

— Ce ai pregătit? 

— Legume la cuptor, erbazzone! şi brânzeturi moi. 

— Meniu pentru cine s-a operat de ulcer. 

— Vrei să faci un sacrificiu în noaptea de Crăciun sau 
nu? 

— L-am făcut deja. Am sărit peste prânz. 

Gândul la o altă cină de post îi strânse stomacul. Şi 
foamea dispăru de tot când sosi Juvara, anunţat de pasul 
greoi şi de sunetul pulpelor care se frecau între ele. 

— Chillemi vrea să vă vadă, îi spuse inspectorul. 

Soneri oftă sastisit: 

— Mai bine mă duceam direct eu. 

Celălalt desfăcu braţele. Poate că voia să adauge ceva, 
dar Soneri se ridică brusc, oprindu-i cuvintele. 

— Măcar s-a enervat din mizeria asta nouă? 


15 Un fel de plăcintă tradiţională, cu spanac şi brânză (n. trad.). 
e 228 » 


— Mi se pare că nu, îngăimă Juvara cu figura unuia care- 
şi cere scuze că a dezamăgit. 

La şeful lui,  Soneri descoperi acelaşi scenariu 
dintotdeauna. De data asta la birou era cotoroanța de 
secretară, proaspăt coafată şi foarte deranjată de orele 
suplimentare pe care era silită să le facă. Chillemi, în 
schimb, părea neaşteptat de vesel. Atacă imediat cu alte 
scuze pentru articolele apărute despre cazul cu mitele. 

— Or exista oameni mai tâmpiţi decât ziariştii? începu 
cu o frază clasică din repertoriu. De trei ori am spus-o, eu 
şi dottor Saltapico: ancheta începută de Brigada Mobilă 
prin persoana lui dottor Soneri... silabisi el, de parcă i-ar fi 
dictat cotoroanţei. 

Dar înainte să înceapă actul al doilea, comisarul îl 
întrerupse: 

— V-am spus deja că nu-i nicio problemă, şuieră el cât 
mai rece şi indiferent. 

Chillemi se turti brusc, ca un boxer după ce încasează 
un upercut, şi dură câteva clipe să pornească din nou 
motorul şi să accelereze. 

— Mă rog, oricum, să depăşim. Prin urmare, aţi ajuns la 
concluzia că ucigaşul doamnei Tagliavini e Fornari? 

— Date fiind declaraţiile doamnei Cadoppi, mi se pare că 
nu există niciun dubiu, punctă Soneri. 

— Lucrul ăsta cade numai bine. O să adăugăm acest cap 
de acuzare, îl informă cu nonşalanţă studiată 
vicechestorul. 

— O să-l adăugaţi la ce? 

— Cu numai câteva ore în urmă, Fornari a fost arestat la 
Milano de DIGOS pentru alcătuirea şi organizarea unui 
grup armat. y 

Acum înţelegea de ce Chillemi era aşa vesel. li făcea 
plăcere să diminueze importanţa anchetei comisarului 
anunţându-l că ajunseseră deja la Fornari, fără ajutorul lui 
şi cu o acuzație mult mai gravă decât o crimă de provincie. 

— Mobilul pentru uciderea Ghittei e tocmai ăsta: îi era 
teamă că ea o să vorbească, explică Soneri. 

— Au cântat alții mai importanți decât o proprietăreasă. 


e 229 » 


Pocăiţi pe care DIGOS îi cultiva de ceva timp. O lovitură pe 
cinste, o să vorbească multă lume despre ea. 

Acum Chillemi se uita la comisar cu ochi sfidători. Era 
evident că repetase îndelung reprezentaţia aceea. 

Soneri fu nevoit să admită că reuşise să-l rănească din 
nou, dar nu putea face nimic. Încercă să nu-şi arate furia şi 
să se prefacă indiferent. 

— În orice caz, aş avea nevoie ca procurorul să semneze 
ordinul de arest preventiv: deja în punctul ăsta o să fie 
anunţat la închisoare. 

— Da, fu de acord Chillemi radios, se face. O să 
adăugăm episodul ăsta sordid de provincie la corpul 
principal al anchetei. Din care, de altfel, adăugă cu 
perfidie, rezultă că Fornari ăsta e doar un peştişor. 

Apoi, privindu-l cu un aer superior, preciză în zeflemea: 

— O să fie un capitolaş. E de-ajuns să-i pasaţi toate 
actele procurorului şi n-o să fie nevoie să vă deranjati... 

— Vă sunt foarte recunoscător, spuse rece Soneri, am 
multe lucruri de făcut... 

Apoi se ridică împingând înapoi scaunul greu. 

Chillemi îl însoţi până la uşă şi încercă să-i strângă 
mâna, dar comisarul se mişca atât de repede că nici nu-l 
văzu. 

— Crăciun fericit! îi strigă din spate vicechestorul pe un 
ton care i se păru batjocoritor. 

Soneri ridică mâna dreaptă fără să se întoarcă: 

— Toată stima. 

Apoi trecu pe lângă băbătia care se uita la el cu ochi de 
soacră, nu zise nimic şi ieşi. 

— Ce sincronizare! observă Juvara când comisarul intră 
înapoi în birou. E şapte şi jumătate în miezul Ajunului. Ora 
la care toţi închid prăvălia şi pleacă să sărbătorească. 

— N-am văzut niciodată o anchetă de genul ăsta, 
bombăni Soneri. Mai lipseşte numai spovedania şi o să fie 
şi Fornari gata pentru slujba de la miezul nopţii. 

— Asta-i chestie de funcţionari, cum sunt cei de la 
administraţie. 

— Am făcut o trebuşoară pe margine. Numai o peticeală, 


e 230 œ» 


zise comisarul cu amărăciune. 

Juvara intui: 

— Chillemi? 

— Am putut doar să fac pe indiferentul, deocamdată e 
singura armă pe care o am la dispoziţie. Asta până când o 
să mă frece atâta, că o să le sparg mutrele, explică el 
enervat. 

— A reuşit să minimalizeze şi soluţia unui caz de crimă? 

— Fornari e deja la răcoare graţie DIGOS. Organizare şi 
alcătuire de grup armat. Prin comparaţie, cazul nostru e 
un fleac. O mică poveste de provincie, aşa i-a spus. Şi, în 
plus, Fornari e un peştişor. Ancheta noastră o să rămână 
un fragment nesemnificativ dintr-un zăcământ aflat în 
mâinile altcuiva. Ai priceput? În fine... 

Soneri încheie subiectul. 

— Acum hai să ne bucurăm de sărbători. 

Scoase o ţigară întreagă şi o aprinse. Apoi îi strânse 
mâna lui Juvara, aproape îl îmbrăţişă în ceea ce, dat fiind 
temperamentul lui, putea fi socotit un acces de 
expansivitate, apoi dădu să iasă. 

— Comisare, îl mai reţinu inspectorul, trebuie să vă mai 
spun un singur lucru, chiar dacă n-are mare importanţă. 

Soneri îi făcu semn să continue. 

— Pe Elvira n-o apăsa conştiinţa. Voia doar să iasă din 
povestea asta şi să-l lase baltă pe Fornari. 

Comisarul văzu cum se stinge şi ultima scânteie de 
speranţă din cazul acela. 

— De unde ştii? 

— A sunat fratele Fiorenzo şi mi-a mărturisit. Nu oficial, 
dar am înţeles din ton şi din aluzii. Ştiţi cum fac preoţii... 

Soneri oftă, făcu semn că a înţeles şi ieşi. 

Străzile erau în sfârşit libere şi din prăvăliile încă 
deschise venea un miros de grăsime de porc care 
impregna ceața. Niciodată de Crăciun nu se pomenise atât 
de singur ca atunci, nici măcar după moartea Adei. Parcă 
ar fi fost amputat. lar despre sine avea o imagine 
deformată, parcă văzută prin ochi strabici, de 
nerecunoscut. Un invalid care simte durerea în membrul- 


e 231 œ» 


fantomă. 


— Mi se pare că ai ceva cu cineva, îl examină mai târziu 
Angela, oprindu-se asupra figurii lui plină de umbre. 

El nu răspunse. Hotări să vorbească abia după câteva 
minute, în timpul cărora Angela dispăruse la bucătărie. 

— Dac-aş şti de cine să mă iau! izbucni, simțind aceeaşi 
neputinţă a unuia care luptă în întuneric cu un roi de 
țânțari. 

Prea multe lucruri îi alunecaseră printre degete în toţi 
anii aceia, inclusiv o parte importantă din viaţa Adei. Nu 
era o scăpare nesemnificativă pentru un comisar. 

— Ştiu la ce te gândeşti, interveni Angela printre 
gândurile sale, dar a trecut. Fiecare dintre noi are datoria 
s-o ia de la capăt. 

Dar lui Soneri i se părea că totul trecuse. Se uita la 
ceilalţi cu detaşarea cu care ar fi privit un şir de furnici. 
Lumea i se părea învăluită de o insuportabilă zădărnicie: 
Ghitta cu voinţa ei încăpăţânată de a depăşi disprețul 
consătenilor, Fornari oprimat de o viaţă trăită sub aripa 
tatălui până când a ajuns să militeze într-o bandă de 
criminali fără minte, Elvira cuprinsă de o meschinărie 
proletară, Cornetti sfâşiat de patimi debordante, Chiastra 
ucis încet de o loialitate excesivă pe care vârsta n-o tocise. 
Cu toţii i se păreau nişte personaje de bâlci, cum se 
exprimase Marta Bernazzoli. Şi cu toţii trăiau în absurd, 
asasini şi victime, fără deosebire. 

Şi în timp ce rumega aceste gânduri, Soneri se pomeni 
zâmbind, dar cu o expresie distantă care o sperie pe 
Angela. 

— Nu te-am mai văzut niciodată aşa, îi zise cercetându-l 
cu privirea. 

— E adevărat, nu m-am mai simţit niciodată aşa, 
recunoscu el enigmatic. 

În clipa aceea i se părea că numitorul comun al lumii era 
grotescul. Chiar şi al lui, de când pierduse ancora legată 
de stânca raţională a cunoaşterii de sine, de care fusese 
prins întotdeauna şi de lângă care-l smulsese definitiv 


e 232 + 


ancheta despre Ghitta. 

— Fiecare crimă pe care am investigat-o mi-a trântit în 
faţă inutilitatea existenţelor noastre. Până acum am 
încercat mereu să nu bag în seamă, dar povestea asta cu 
Ghitta... Ştii ce e în spatele ei, nu? murmură în cele din 
urmă. 

Angela se uita la el fără să răspundă. Nu ştia ce să-i 
spună. Ar fi vrut să-l consoleze, dar risca să cadă în ridicol. 
Existau momente în care tăcerea părea mai potrivită decât 
orice cuvânt. El înţelese cât de aproape îi era Angela şi 
privirile schimbate fură pline de înţelegere, de o intimitate 
autentică. Apoi Soneri îi simţi trupul ferm şi reconfortant şi 
o strânse recunoscător în braţe, ca şi cum ar fi găsit în 
sfârşit sprijinul pe care-l căuta după atâtea zile petrecute 
vagabondând prin nuanțele de cenuşiu ale oraşului şi prin 
întunericul unei anchete tulburătoare. Aceeaşi senzaţie o 
simţi mai târziu, aşezat la masă şi mâncând ce îi pregătise 
iubita lui. 

— Lipseşte la apel numai Fernanda, observă Angela la 
un moment dat. 

El uitase, nu vorbise despre ea nici măcar cu Chillemi, şi 
nici Saltapico nu întrebase despre bătrână. 

— Eu cred că au lichidat-o şi pe ea, îşi dădu Angela cu 
părerea. 

Soneri se gândi că din păcate nu se eliberase încă de 
cazul acela mizerabil. 

— Acum, că s-au calmat apele, poate o să dea iar un 
semn de viaţă, bombăni Soneri. Dacă-i era teamă, acum nu 
mai are niciun motiv. 

— Au rămas ceilalţi, îl preveni ea. 

— Te referi la politicieni şi afacerişti? N-o să se 
mânjească niciodată pe mâini, au prea multe de pierdut. 

— Mergem în dom la miezul nopţii? 

— N-am chef să mă amestec în clica aia de ipocriţi. Mai 
bine mergem să-l căutăm pe Fadiga, are şi el dreptul la un 
Crăciun fericit. 

leşiră şi porniră pe jos de-a lungul trotuarelor albe. 
Poleiul ţinea locul zăpezii care nu mai hotăra să se 


e 233 + 


aştearnă. În denivelarea joasă a pieţei della Ghiaia, ceața 
se oprise ca apa într-o baltă. Soneri se opri şi privi 
împrejur: erau în centrul pieţei, iar prin cenuşiul acela se 
intuiau numai  siluetele masive şi întunecate ale 
chioşcurilor închise. Nimic altceva. 

— Asta e condiţia noastră, declară cu o întoarcere 
teatrală care o ului pe Angela. 

Ea schiţă un zâmbet şi, ca să nu cadă din nou în gânduri 
fără ieşire, îl luă de braţ şi-l trase după ea. 

— Hai să căutăm o stradă. 

Refuzase să doarmă la Angela. Nu voia să se deprindă să 
fugă. Îşi dorea, în schimb, să se obişnuiască din nou cu o 
casă în care ar fi trebuit să reînceapă să trăiască. 
Dimineaţa de Crăciun îi prezenta o imagine obişnuită, 
lipsită în sfârşit de frenezie. Ziua crescu încetişor, iar 
singura diferenţă faţă de noapte consta în culoarea diferită 
a ceţei. Cobori şi plecă pe jos spre oraşul care dormea, 
trecând pe lângă vitrinele luminate. Într-una dintre ele 
văzu un pom de Crăciun mare, cu nişte chiloţi roşii de 
dantelă în loc de podoabe. Se gândi că pentru a te uita în 
vitrine chiar aveai nevoie de un stomac de poliţist. 

Şi secţia dormea încă atunci când ajunse. Intrarea de pe 
Via Repubblica era închisă iar Soneri intră prin spate, din 
Borgo della Posta, unde un agent stătea mereu de pază. 
Coridoarele erau pustii, birourile închise şi numai din sala 
de operaţiuni se auzeau câteva glasuri, dar pe un ton 
leneş. Când se aşeză la biroul lui îl sună pe Juvara. 

— Crăciun fericit! trâmbiţă el. 

Din voce, inspectorul părea, în schimb, încă adormit. 

— Trebuie să recuperez, se scuză, în ultima vreme am 
dormit foarte puţin. 

— Am uitat de Fernanda, îl preveni Soneri. 

— Credeţi că Fornari a eliminat-o şi pe ea? întrebă 
inspectorul. 

— Cine ştie? Când domnii de la DIGOS din Milano o să 
se milostivească să ne dea un semn, poate o să aflăm mai 
multe chiar de la protagonist. 

— Acum, cu sărbătorile astea... Comisare, fiţi liniştit şi 


e 234 œ» 


luaţi-o uşor. Doar am rezolvat cazul, nu-i aşa? 

— Ai dreptate, căzu de acord Soneri, trebuie s-o iau 
uşor, în curând închid prăvălia şi plec. 

— Succes, oricum, încheie Juvara. 

— Am nevoie, răspunse sibilinic comisarul. 

Un minut mai târziu făcea ordine pe birou şi începea să 
guste liniştea de sărbători. Aruncă o privire spre grămada 
de mâncare trimisă cadou Brigăzii Mobile şi se gândi să o 
ducă la cantina Caritas înainte să se strice. Apoi aprinse 
din nou brăduţul de pe masă şi se cufundă în fotoliu. După 
un sfert de oră, intrarea de pe Via Repubblica se deschise 
ca să permită trecerea câtorva maşini albastre ale 
autorităţilor care veneau la prefect, sosit la birou exact ca 
să primească urările. Şi în clipa aceea Soneri văzu cum se 
profilează o siluetă care păşea lent şi se apropia de brazii 
din curte. O studie cu luare-aminte şi când trecu pe sub 
crengi i se păru că trăieşte din nou scena din urmă cu 
câteva zile, când începuse totul. 

Fernanda avea acelaşi palton lung, acelaşi mers 
anevoios şi chiar şi aceeaşi geantă ponosită pe braţ. 
Comisarul aşteptă ca totul să se desfăşoare conform unui 
scenariu deja repetat. Într-adevăr, sună telefonul, iar 
paznicul îl anunţă că o bătrână voia să-i vorbească. 

— Las-o să intre, îi porunci de astă dată. 

După puţin timp se pomeni faţă-n faţă cu Fernanda, cu 
figura ei palidă ca un peşte fiert. 

— Aţi dat cu zarul, dar aţi ajuns în căsuţa care vă 
întoarce la punctul de plecare, îi spuse. 

Bătrâna îl privi cu expresia pe care o au surzii când nu 
prind toate cuvintele. 

— Nici vorbă, răspunse ridicând tonul, între timp am 
făcut o mulţime de drumuri. 

Sprijini bastonul de birou, ca şi prima dată. Comisarul îşi 
dădu seama că face exact aceleaşi gesturi. 

— În dimineaţa asta v-am primit, observă Soneri. 

— Dacă aţi fi făcut-o şi acum câteva zile... 

— Pe Ghitta n-am fi putut s-o salvăm, o preveni ferm 
comisarul. 


e 235» 


— Nu, n-am fi putut s-o salvăm, recunoscu Fernanda. 

— Unde aţi fost în tot acest timp? 

— Unde să fi fost? răspunse bătrâna. la încercaţi să 
ghiciţi, Soneri. 

li spusese pe numele de familie, dar cu o inflexiune a 
vocii menită să sublinieze faptul că se cunoşteau de atâta 
timp. Comisarul o cercetă cu privirea, iar la adăpostul 
ridurilor de pe chip descoperi doi ochi adânci şi plini de 
răutate. 

— V-am căutat peste tot. Aţi fi putut să ne explicaţi... 

— Nu eraţi singurii care mă căutau. 

— Cine altcineva? 

— Pitti, de exemplu. Elvira l-a trimis pe la chiriaşele 
Ghittei pentru că se gândea că m-am refugiat la vreuna 
dintre ele. 

— Şi pe urmă? 

— Băiatul ăla, cred. 

— Andrea Fornari? 

— Ştiam şi eu că acum mult timp s-a încurcat cu cine nu 
trebuie. Puteam, oare, să stau să-l aştept? Venisem ţintă la 
dumneavoastră. Apoi m-am trezit faţă-n faţă cu Juvara 
ăla... Nu-mi inspira vreo mare încredere. Puteam, oare, să- 
i spun lui totul? Cu dumneavoastră ar fi fost altfel: v-am 
văzut când eraţi student, cred că ştiu să-mi dau seama din 
ce aluat e făcut fiecare. 

— Bine, dar apoi am venit... Era suficient să-mi 
povestiţi... 

— Mi s-a părut că nu vă interesează cine ştie ce... Am o 
vârstă la care îmi trebuie certitudini. 

Soneri se gândi că într-adevăr trebuie să fi dat impresia 
că nu-i pasă prea mult de reclamaţia unei bătrâne decât 
după ce-şi dăduse seama ulterior că o cunoaşte. Dar 
curiozitatea se născuse prea târziu pentru a drege situaţia. 

— Unde aţi plecat? repetă comisarul. 

Se uită la el cu o privire intensă. Pe bărbie avea câteva 
firicele răzlețe care vibrau, mişcate de răsuflarea ei. 

— Sus, la fiul Ghittei. M-a dus Chiastra cu maşina unui 
prieten, explică. Credeţi că am fost aleasă moştenitoare 


e 236 œ» 


fără motiv? 

— Mă gândesc că nu, răspunse comisarul. 

— Nu pot să mă folosesc de avere după bunul plac, 
continuă bătrâna. Există nişte îngrădiri. Poate cunoaşteţi 
numai o parte din testament. 

— Nu mă priveşte. Nu sunt notar. 

— Ghitta, reluă Fernanda ca şi cum nici nu l-ar fi auzit, a 
lăsat o clauză la notarul Zurlini, separată de testament, în 
baza căreia o să fiu numai executor. Averea o să ajungă la 
mine, dar va trebui s-o folosesc ca să realizez o mare operă 
care să-i poarte numele. 'Toate procedurile practice vor fi 
realizate de notar, explică ea, eu am rol de garant. Sunt 
singura care a fost apropiată de Ghitta atât de mulţi ani. 
Am trăit ca două surori. 

— Care o să fie marea operă? întrebă Soneri. 

— Un azil. Acolo, între Rigoso şi Monchio, nu sunt decât 
bătrâni. 

— Voia să se împace cu consătenii? întrebă timid 
comisarul. 

Văzu cum ridurile se destind, dar în loc de zâmbet pe 
chipul bătrânei apăru un rânjet. 

— Aşa poate părea, chicoti ea, dar e vorba de cu totul 
altceva. Voia să-şi amintească de ea. Sau, mai bine zis, voia 
să fie siliţi să-şi amintească de ea. Azilul o să fie foarte 
mare şi o să găzduiască bătrâni şi din comunele învecinate, 
unde Ghitta era cunoscută pentru leacurile ei. O să fie 
ridicat pe partea înaltă din Rigoso, astfel încât să-l vadă 
toţi, zi şi noapte. Şi turiştii care trec pe autostradă şi merg 
la pasul Lagastrello. Iar pe faţadă trebuie scris „Casa de 
odihnă Giuditta Tagliavini”, înţelegeţi? Ca pentru un erou 
de război sau un sfânt. 

— Credeţi că toate astea au vreo legătură cu crima? 

— Da şi nu. Totul are legătură, comisare. E adevărat, 
Fornari se temea că ea o să vorbească, dar credeţi că 
duşmănia din jurul ei nu conta? Credeţi că asupra minţii 
slabe a băiatului ăla n-a avut niciun efect părerea pe care o 
aveau tatăl lui şi consătenii despre Ghitta? Şi apoi, când ea 
a tulburat apele pentru azil mobilizându-i pe oamenii 


e 237 œ» 


politici ca să obţină şi contribuţii publice, cu toţii au aflat 
ce voia să facă şi au găsit un motiv în plus s-o urască. 
Femeia aia era diabolică, încheie Fernanda plină de 
admiraţie. 

Comisarul încuviinţă din cap fără să deschidă gura, dar 
bătrâna nu-l privea. Parcă ar fi căutat printre nişte gânduri 
recuperate din cine ştie ce trecut. 

— Oare nu-i adevărat? reluă ea după câteva clipe. 
Diabolică e cuvântul potrivit. Azilul o să li se pară tuturor o 
operă de binefacere, dar consătenii o să-l vadă ca pe un 
monument al înfrângerii lor. Ar fi vrut să şteargă orice 
urmă a existenţei Ghittei şi acum o să fie siliţi să-i citească 
numele în fiecare zi. Mulţi o să aibă un motiv de umilinţă 
în plus: să fie nevoiţi să-şi petreacă ultimii ani în încăperile 
acelea, lovitura cea mai cumplită în orgoliul lor. Şi vorbim 
de cei de vârsta Ghittei, aceiaşi indivizi care o dispreţuiau. 
Totuşi, pentru toţi ceilalţi, pentru voi, cei de la oraş, 
Giuditta Tagliavini o să fie o mare binefăcătoare. Iar peste 
câţiva ani, când noi o să fim morţi şi uitaţi, la fel o să 
gândească şi cei de sus, de la munte. Nu vi se pare că 
povestea asta e un vicleşug pe cinste? 

— Mi se pare că e searbădă, răspunse Soneri în timp ce 
înăuntrul lui simţea că se solidifică un cheag neplăcut. E 
făcută din aparenţe care se dizolvă rapid, trânti el iritat. 
Mă credeţi dacă vă spun că, în punctul în care am ajuns 
acum, nu mai fac prea mare deosebire între ucigaşi şi 
victime? 

Fernanda plecase uşor capul şi îşi sprijinise coatele de 
birou. Soneri aşteptă ca ea să vorbească mai departe, să 
adauge ceva ca să elucideze un mister care nu putea fi 
înţeles întru totul numai pe cale raţională. Dar poate că şi 
bătrâna se gândea la acelaşi lucru şi, după puţin timp, 
Soneri pricepu că alesese să se potolească. Şi, în fond, i se 
păru că era atitudinea cea mai corectă. 

— Nu suntem nimic, Fernanda, încheie el oftând. Iar 
nimicul pe care-l lăsăm în urmă - idei, politică, amintiri, 
iubiri... Totul dispare. E ceaţă. Ca aceea care ne apasă de 
atâtea luni. 


e 238 » 


Iar acela era cu adevărat un Crăciun înceţoşat, de parcă 
luna noiembrie s-ar fi prelungit la nesfârşit. 

— Sărbători fericite, comisare, murmură ea şi ieşi fără 
să mai spună altceva. 

— Sărbători fericite, Fernanda. 


VERTUAL > 


VP 


PROJ EGT 


< 239» 


VALERIO VARESI 


proprietăreasa 


„- Pare o moarte naturală, conduzionă Nanetti după 
examinarea preliminară, în timp ce în jurul lor lucrau mai mulți 
agenți, iar unul dintre ei făcea fotografii. 

Soneriil scrută cu privirea, mestecând capătul ţigării stinse. 

- Pare, darnue. 

Celălalt rămase nemișcat câteva dipe, luat prin surprindere 
de afirmația comisarului. Apoi, fără să rostească vreun cuvânt, își 
puse mănușile de latex. Se lăsară amândoi pe vine unul lângă 
celălalt. Abia atunci, de la distanța aceea mult mai mică, 
observară o mică ruptură pe corsajul rochiei cu care era îmbrăcată 
bătrâna, o fantă minusculă și foarte precisă. Desfăcură nasturi și-i 
ridicară maioul, dezgolindu-i pieptul. Între doi sâni alungiți și 
flasci apăru otăietură nu mai mare de doi centimetri, ușor căscată, 
cu margini violacee. Doar materialul aflat în contact direct cu 
pielea străpunsă se pătase ușor de sânge. 

-0 laparoscopie bine efectuată, constată Nanetti. 

- Care laparoscopie? replică Soneri. Au ucis-o ca pe-un porc” 


Valerio Varesi — Proprietăreasa 


„Dintr-o dată, ancheta devine o călătorie înăuntrul său. Temerile 
lui ajung să se materializeze în forma cea mai cumplită, cea a 
tristului adevăr. Omul, care nu mai e comisar, nu va putea evita 
realitatea aceasta care, treptat, va ajunge să-l inghită. Valerio 
Varesi lovește din nou. Sololibri.net 


„Olectură excelentă, bine dozată și inteligent concepută.” 
Annie Cunningham, Sunday Independent 


CRIME SGENE PRESS 


Foto C Radovan Smoon | Droamatime oom 


e 241 œ»