Bernard Minier — {Martin Servaz] 01 Inghetat

[=] 
Ei 
a 
= 
Er 
pl 
[==] 


4> 


Adaptarea TV 
a bestsellerului internațional 
al lui Bernard Minier 


este difuzată de NETFLIX 


cont EFleN 


TREI 


VII bhorTo aah) 


BERNARD MINIER 
ÎNGHEȚAT 


PRIMUL VOLUM DIN SERIA 
— MARTIN SERVAZ — 


Original: Glacé (2011) 


Traducere din limba franceză şi note: 
DIANA-ALINA ENE 


7 


virtual-project.eu 


În memoria tatălui meu. 
Pentru soţia, fiica şi fiul meu. 


Pentru Jean-Pierre Schamber şi 
Dominique Matos Ventura, 
care au schimbat totul. 


The French justice system is somewhat different from 
that elsewhere. Under French law, when it is believed that 
a crime has been committed, an officer of the crime unit 
will inform the district public prosecutor, who in turn 
appoints an examining magistrate to the case. 

Investigations are conducted under the supervision of 
these magistrates, who answer to the Ministry of Justice. 
Crimes may be investigated by police commissioners from 
the crime unit, along with commissioned officers of the 
gendarmerie. 


Sistemul Francez de justiţie este oarecum diferit de cel 
din alte părţi. Conform legislaţiei franceze, atunci când se 
crede că a fost comisă o crimă, un ofiţer al unităţii 
infracţionale va informa procurorul districtual, care, la 
rândul său numeşte un judecător de instrucţie cu privire la 
caz. 

Investigaţiile sunt efectuate sub supravegherea acestor 
magistrați, care răspund direct Ministerului de Justiţie. 
Infracţiunile pot fi cercetate de comisarii de poliţie de la 
unitatea infracţională, împreună cu ofiţerii comisari ai 
jandarmeriei. 


DE LA: 
DIANE BERG 
GENEVA 


PENTRU: 

DR. WARGNIER 

INSTITUTUL PSIHIATRIC WARGNIER 
SAINI-MARTIN-DE-COMMINGES 


Curriculum Vitae 

Diane Berg 

Psiholog FSP! 

Specialist în psihologie legală SSPL? 


Data naşterii: 16 iulie 1976 
Naţionalitatea: elveţiană 


DIPLOME: 

2002: Diplomă în psihologie clinică (DES), Universitatea 
Geneva. Lucrare de diplomă: Economic pulsională, 
necrofilie şi jupuire la criminalii compulsivi. 

1999: Licenţă în psihologie, Universitatea Geneva. 
Lucrare de licenţă: Aspecte ale temerilor infantile la copiii 
de 8-12 ani. 

1995: Bacalaureat, limbi clasice (latină şi greacă) 

1994: First Certificate of English“ 


EXPERIENŢĂ PROFESIONALĂ: 


1 Federation Suisse des Psychologues, Asociaţia Psihologilor Elveţieni. 
2 Societe Suisse de Psychologie Legale, Societatea Elvețiană de 
Psihologie Legală. 

3 Pulsional - termen apărut în Franţa în 1625 şi derivat din latinescul 
pulsio pentru a desemna acţiunea de a presa, de a împinge. Utilizat de 
Sigmund Freud, începând din 1905, devine un concept major al 
doctrinei psihanalitice, definită ca încărcătură energetică, sursă a 
activităţii motrice a organismului şi a funcţionării psihice inconştiente 
a omului. 

4 Primul nivel de certificare Cambridge (lb. eng., în orig.). 


2003 - Cabinet particular de psihoterapie şi psihologie 
legală, Geneva 

2001 - asistentă a prof. P. Spitzner la Facultatea de 
Psihologie şi de Ştiinţe ale Educaţiei (FPSE), Universitatea 
Geneva 

1999-2001 - psiholog stagiar, Institutul (de rang 
universitar) de Medicină Legală, Geneva 

Psiholog stagiar la Serviciul medical al Închisorii 
Champ-Dollon 


MEMBRU AL ASOCIAȚIILOR PROFESIONALE: 

International Academy of Law and Mental Health 
(IALMH) 

Association Genevoise des Psychologues- 
Psychotherapeutes (AGPP) 

Federation Suisse des Psychologues (FSP) 

Societe Suisse de Psychologie Legale (SSPL) 


DATE DE INTERES PERSONAL: 

Muzică clasică (zece ani de vioară), jazz, lectură 

Sporturi: înot, atletism, sărituri în apă, speologie, 
sărituri cu paraşuta 


Prolog 


Dgdgdgdgdgd - tactactac - ddgdgdgdgdg - tactactac 

Zgomotele: cel regulat, al cablului, şi cel intermitent, al 
roţilor de pe stâlpi când sabotul telefericului trecea pe 
deasupra, făcând cabina să vibreze. Apoi şuieratul 
plângăreţ al vântului, omniprezent, ca o voce disperată de 
copil. Şi, nu în ultimul rând, cele ale ocupanților cabinei, 
zbierând ca să acopere vacarmul. Erau cinci - cu tot cu 
Huysmans. 

Dgdgdgdgdgd - tactactac - ddgdgdgdgdg - tactactac 

— La naiba! Nu-mi place deloc să urc acolo pe o vreme 
ca asta! zise unul dintre ei. 

Huysmans urmărea tăcut apariţia lacului inferior - o mie 
de metri mai jos, prin rafalele de ninsoare ce asaltau 
cabina. Cablurile păreau ciudat de relaxate, descriind o 
curbă dublă, ce se cufunda leneş în peisajul cenușiu. 

Norii de zăpadă se risipiră puţin. Lacul. O imagine 
fugitivă. Pentru un moment, păru o baltă sub cer, un 
simplu ochi de apă printre piscurile şi norii ce se deşirau 
pe înălţimi. 

— Ce dracu' mai contează vremea? spuse altul. Oricum 
va trebui să petrecem o săptămână întreagă izolaţi pe 
muntele ăsta nenorocit! 

Uzina hidroelectrică din Arruns: o grămadă de săli şi de 
galerii săpate la 70 de metri sub pământ, dar cocoţate la 
două mii de metri altitudine. Cea mai lungă măsura 11 
kilometri. Conducea apa lacului superior spre conductele 
ranforsate: tuburi de un metru şi jumătate diametru ce 
coborau muntele în pantă, ducând apa spre turbinele 
însetate ale grupului de producţie, de jos, din vale. Pentru 
a ajunge la uzina din inima muntelui, exista un singur 
drum: un put de acces a cărui intrare se găsea aproape de 
vârf, de unde coborai cu un lift de marfă până la galeria 
principală, pe care o urmai, pe lângă robinete de golire 
închise, într-un tractor cu două locuri: o călătorie de o oră 
printre tenebre, de-a lungul a opt kilometri de galerii. 

Alt mijloc era elicopterul - folosit doar în caz de urgenţă. 


Un loc de aterizare fusese amenajat în apropierea lacului 
superior, accesibil atunci când vremea o permitea. 

— Joachim are dreptate, adăugă cel mai în vârstă dintre 
ei. Pe o vreme ca asta, elicopterul n-ar putea nici măcar 
ateriza. 

Ştiau cu toţii ce însemna asta: odată robinetele 
redeschise, miile de metri cubi de apă din lacul superior s- 
ar fi năpustit răcnind în galerie, pe care ar fi umplut-o în 
câteva minute. În caz de accident, ar fi fost necesară o oră 
ca s-o goleşti din nou, alta în tractor - ca să revii la 
puţurile de acces, 15 minute să ajungi sus, zece să cobori 
cu telecabina până la centrală şi alte 30, de mers până la 
Saint-Martin-de-Comminges - asta, dacă drumul n-ar fi fost 
închis. 

Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, n-ai fi ajuns mai 
devreme de patru ore bune la spital. Şi uzina îmbătrânea... 
Funcţiona încă din 1929. În fiecare iarnă, înainte de 
căderea zăpezii, petreceau acolo sus patru săptămâni, 
izolaţi de lume, pentru lucrări de întreţinere şi reparaţii 
ale unor maşini din alt veac. O muncă grea, periculoasă. 

Huysmans urmărea zborul unui vultur ce plana la vreo 
sută de metri în jurul cabinei. 

În linişte. 

Întoarse privirea spre vârtejurile îngheţate ce se vedeau 
sub podeaua cabinei. 

Cele trei rânduri de conducte enorme ranforsate plonjau 
spre abis, lipite de versantul muntelui. Valea dispăruse de 
mult din câmpul lor vizual. Ultimul pilon se mai zărea încă, 
trei sute de metri mai jos, ridicându-se acolo unde coasta 
muntelui forma o întăritură, profilându-se solitar în ceaţă. 
În acel moment, cabina urca drept spre puţul de acces. În 
cazul în care cablul ar fi cedat, cabina ar fi căzut în gol 
zeci de metri, înainte de a se zdrobi de stânci, ca o nucă. 
Deocamdată se balansa în furtună ca un coş pe mâna unei 
menajere. 

— Hei, domnu' bucătar! Oare ce-o să-nfulecăm de data 
asta? 

— Nimic bio, fii sigur. 

Doar Huysmans nu râse la gluma lor. Urmărea cu 


privirea un microbuz galben, pe drumul spre centrală. Era 
al directorului. Apoi maşina ieşi din câmpul său vizual, 
înghițită de norii groşi, asemenea unei diligenţe atacate de 
indieni. 

De fiecare dată când urca acolo, avea impresia că i se 
revelează un adevăr esenţial al existenţei sale. Numai că 
nu ştia exact care. 

Îşi întoarse privirea spre vârf. 

Punctul terminus al telecabinei - un eşafodaj metalic, 
agăţat la intrarea din beton a puţurilor de acces - se 
apropia. Odată cabina oprită, bărbaţii trebuiau să străbată 
o serie de pasarele şi de scări până la blokhaus-ul de 
beton. 

Vântul sufla violent. Probabil că afară erau cel puţin 
zece grade sub zero. 

Huysmans îşi miji ochii. 

Era ceva ciudat în forma eşafodajului. 

Ceva în plus... 

Ca un fel de umbră printre antretoazele şi grinzile de 
oţel măturate de vijelie. 

O acvilă, se gândi el, o acvilă prinsă printre cabluri şi 
scripeti. 

Nu, ar fi absurd. Şi totuşi aşa părea: o pasăre mare cu 
aripile desfăcute. Un vultur probabil, prizonier în acea 
superstructură, încurcat în grilaje şi bare metalice. 

— Ia uitaţi! i 

Era vocea lui Joachim. Il reperase şi el. Ceilalţi se 
întoarseră spre platformă. 

— O, Doamne! Ce-i aia? 

Nu o pasăre, în orice caz, gândi Huysmans. 

Simţea urcând în el un sentiment difuz de nelinişte. Acel 
ceva stătea agăţat deasupra platformei, chiar sub 
încâlceala de cabluri şi scripeţi - ca suspendat în aer. 
Semăna cu un fluture gigantic, sumbru şi malefic, 
detaşându-se pe fondul alb al ninsorii şi al cerului. 

— Fir-ar să fie! Ce naiba e aia? 

Cabina încetini. Ajunseseră. Silueta se mări. 

— Sfântă Maică a lui lisus! 

Nu era un fluture - nici vreo pasăre. 


Se opriră. Uşile se deschiseră automat. 

O rafală de zăpadă le biciui obrajii. Dar niciunul nu 
îndrăzni să coboare. Rămaseră acolo, contemplând acea 
operă a nebuniei şi a morţii. Ştiau deja că n-aveau s-o uite 
niciodată. 

Vântul urla de jur-împrejurul platformei. Huysmans nu 
mai auzea ţipetele ca de copii, ci altele, atroce, ale unui 
supliciu, acoperite de urletul vântului. In cabină, bărbaţii 
făcură un pas înapoi. 

Teroarea îi lovi ca un tren în plină viteză. Huysmans se 
întinse spre căşti şi şi le puse pe cap. 

— CENTRALA? AICI HUYSMANS! CHEMAŢI 
JANDARMII! URGENT! SPUNEŢI-LE SĂ VINĂ! AICI E UN 
CADAVRU! O FAPTĂ DE OM NEBUN! 


I 
BĂRBATUL CARE IUBEA CAII 
— 0A 0 


1 


Pirineii. Diane Berg îi zări ridicându-se în faţa ei, în 
momentul în care ajunse în vârful unui deal. 

O barieră albă aflată încă la distanţă, întinsă pe toată 
lungimea orizontului: talazurile dealurilor păreau că se 
sparg la poalele ei. O pasăre de pradă se rotea pe cer. 

Ora nouă dimineaţa, 10 decembrie. 

Conform hărţii pe care o pusese pe bord, trebuia să 
urmeze prima ieşire şi să se îndrepte spre sud, către 
Spania. Vechea ei Lancia nu avea nici GPS, nici computer 
de bord. Zări un panou deasupra autostrăzii: „Ieşirea nr. 
17, Montrejeau/Spania, 1000 m”. 

Înnoptase în Toulouse. Un hotel ieftin, o cameră 
minusculă cu o chiuvetă de plastic şi un televizor pe 
măsură. În timpul nopţii, o treziseră nişte urlete. Cu inima 
zvâcnind, se aşezase la capul patului, la pândă - dar 
hotelul rămăsese perfect tăcut şi ea crezuse că fusese doar 
un vis, până când urletele izbucniseră cu şi mai multă 
forţă. Stomacul i se întorsese pe dos, apoi înţelesese că nu 
erau decât nişte motani, luptându-se sub fereastra ei. 
După aceea adormise cu greu. În ajun, era încă în Geneva, 
sărbătorindu-şi plecarea, în compania colegilor şi a 
prietenilor. Contemplase decorul camerei de la facultate, 
întrebându-se cum va arăta viitoarea ei casă. 

În parcarea hotelului, în timp ce-şi descuia Lancia 
îngropată în zăpadă, realizase brusc că lăsa în urmă 
tinereţea. O ştia prea bine: într-o săptămână sau două 
urma să uite tot ce trăise până atunci. Şi în câteva luni 
avea să se schimbe cu totul. Dat fiind că locul care urma să 
constituie decorul existenţei sale în următoarele 12 luni, 
nici nu se putea altfel. „Rămâi tu însăţi”, o sfătuise tatăl ei. 
Părăsind mica parcare pentru a se înscrie pe autostrada 
deja aglomerată, se întreba dacă acele schimbări urmau să 
fie pozitive. Cineva spusese că unele încercări de adaptare 
sunt asemenea unor amputări. Putea doar spera că n-o să 
fie şi cazul ei. 

Se gândea fără încetare la Institut. 


La cei care erau închişi acolo... 

În ajun, fusese bântuită întreaga zi de acelaşi gând: „N-o 
să reuşesc. N-o să fiu la înălțime. Chiar dacă m-am pregătit 
şi sunt cea mai calificată persoană pentru acel post, n-am 
nicio idee în legătură cu ce mă aşteaptă. Ei o să mă 
citească ca pe o carte deschisă”. 

Se gândea la ei ca la nişte persoane, ca la nişte oameni - 
nu ca la nişte... monștri. 

Totuşi, asta erau: indivizi cu adevărat monstruoşi, fiinţe 
atât de diferite de ea, de părinţii şi de toate cunoştinţele 
ei, precum un tigru faţă de o pisică. 

Tigri... 

Aşa trebuiau văzuţi: imprevizibili, primejdioşi, capabili 
de o cruzime de neconceput. Tigri închiși în inima 
muntelui... 

La punctul de control, constată că, absorbită de gânduri, 
uitase unde îşi pusese tichetul. Angajatul o măsură cu un 
aer sever, în timp ce scotocea febril prin torpedou, apoi 
prin geantă. Dar nu avea de ce să se grăbească: nu se 
zărea nimeni prin apropiere. 

La următorul sens giratoriu, o luă în direcţia Spaniei, 
spre munţi. După câţiva kilometri, şesul se termină brusc. 
Primele contraforturi ale câmpiei aluvionare de la poalele 
Pirineilor ţâşneau din pământ şi drumul se vedea 
înconjurat de mameloane împădurite şi rotunjite, care 
totuşi n-aveau nimic de-a face cu piscurile dantelate pe 
care le zărea în fundal. Vremea se schimbă şi ea: fulgii de 
zăpadă se îndesiră. 

După o curbă, drumul dezvălui brusc un peisaj de prerii 
albe, râuleţe şi păduri. Diane descoperi o catedrală gotică 
cocoţată pe culmea unui deal, înconjurată de un orăşel 
medieval. Prin forfota ştergătoarelor de parbriz, peisajul 
începu să semene cu o veche microgravură. 

„Pirineii nu sunt Elveţia”, o prevenise Spitzner. 

Pe şosea, stratul de zăpadă se îngroşa. 


Zări lumina girofarurilor prin perdeaua de ninsoare, 
înainte de a vedea barajul. Fulgii cădeau din ce în ce mai 
deşi. Tipii de la poliţie îşi agitau bastoanele fluorescente. 


Diane remarcă că erau înarmaţi. O furgonetă şi două 
motociclete erau parcate în zăpada murdară de la 
marginea drumului, la poalele unor brazi uriaşi. Cobori 
geamul şi fulgii mari, pufoşi, îi udară într-o clipă scaunul. 

— Domnişoară, actele dumneavoastră, vă rog. 

Ea se aplecă să le ia din torpedou. Percepu frânturi de 
mesaje bâzâind la radio, amestecate cu ritmul rapid al 
ştergătoarelor de parbriz şi cu zgomotul acuzator al ţevii 
de eşapament. O umezeală rece îi învălui obrajii. 

— Sunteţi ziaristă? 

— Psiholog. Mă îndrept spre Institutul Wargnier. 

Jandarmul o examină, aplecat pe fereastra deschisă. Un 
tip înalt şi blond, care probabil măsura nu mult peste un 
metru nouăzeci. Diane percepu prin perdeaua sonoră, 
ţesută de sunetele de la radio, zgomotul râului din pădure. 

— Şi ce-o să faceţi acolo? Elveţia nu e chiar după colţ. 

— Institutul e în realitate un spital de psihiatrie, eu sunt 
psiholog: nu vedeţi legătura? 

El îi înapoie actele. 

— Bine. Puteţi pleca. 

În timp ce pornea, se întrebă dacă poliţia franceză 
controla întotdeauna pasagerii maşinilor în felul acesta ori 
dacă se întâmplase ceva. Drumul făcu câteva viraje, 
urmând meandrele râului („le gave” - după cum indica 
ghidul ei turistic) ce curgea printre copaci. Apoi pădurea 
dispăru, lăsând loc unei câmpii largi, de vreo cinci 
kilometri. 

Un bulevard lung, mărginit de campinguri goale, cu 
bannere fluturând trist în vânt, benzinării, case frumoase 
cu alură de castel alpin, o defilare de panouri publicitare 
lăudând staţiunile de schi din vecinătate... 

În fundal, Saint-Martin-de-Comminges, 20.863 locuitori - 
dacă dădeai crezare pancartei pictate în culori vii. 
Deasupra oraşului, nori cenuşii ascundeau înălțimile, 
străpunşi ici-colo de fâşii de lumină, ce sculptau muchiile 
unui vârf ori profilul unei trecători, precum razele unui far. 
La primul sens giratoriu, Diane evită direcţia „centru” şi se 


> Nume gascon dat râurilor mici şi mari din regiunile Bearne, Bigorre 
şi Chalosse. 


încadră pe o străduţă la dreapta, prin spatele unui imobil, 
în vitrina căruia sclipea în lumini de neon: Sport & Nature. 
Mulţi pietoni pe străzi şi numeroase maşini parcate. „Nu e 
un loc prea distractiv pentru o fată tânără.” Cuvintele lui 
Spitzner îi reveniră în minte pe când aluneca pe străzi, în 
tEte-a-tete-ul familiar şi reconfortant al ştergătoarelor de 
parbriz. 

Drumul începu să urce. Zări în fugă acoperişurile joase 
de la baza pantei. Pe şosea, zăpada se transforma într-o 
mâzgă negricioasă ce pălmuia planşeul maşinii. „Eşti 
sigură că vrei să mergi acolo, Diane? Nu prea seamănă cu 
Champ-Dollon.”  Champ-Dollon era numele închisorii 
elveţiene unde făcuse expertize legale şi  asistase 
delincvenţi sexuali, după ce îşi luase licenţa în psihologie. 
Intâlnise acolo violatori în serie, pedofili, cazuri de 
maltratări sexuale  intrafamiliale - un eufemism 
administrativ pentru violurile incestuoase. Avusese ocazia 
să practice şi expertize de credibilitate, din poziţia de 
coexpert, asupra minorilor care se pretindeau a fi victime 
ale abuzurilor sexuale, şi descoperise cu groază cât de 
părtinitor putea fi acest exerciţiu, din cauza speculațiilor 
ideologice şi morale ale expertului, de multe ori în 
detrimentul obiectivităţii. 

— Lumea povesteşte tot felul de lucruri trăsnite despre 
Institutul Wargnier, îi spusese Spitzner. 

— Am vorbit cu doctorul Wargnier la telefon. Mi-a făcut 
o impresie foarte bună. 

— Wargnier e foarte bun, admisese Spitzner. 

Totuşi, Diane ştia că nu Wargnier o va întâmpina, ci 
succesorul lui la cârma Institutului: doctorul Xavier, un tip 
din Quebec, care se transferase de la Institutul Pinel din 
Montreal. Wargnier se pensionase cu şase luni în urmă. El 
fusese cel care îi examinase dosarul de candidatură şi îl 
avizase favorabil chiar înainte de a se retrage şi tot el o 
pusese în gardă în legătură cu greutăţile pe care le implica 
postul vizat, în timpul numeroaselor lor convorbiri 
telefonice. 

— Nu e un loc chiar primitor pentru o tânără, doctor 
Berg. Şi nu mă refer doar la Institut, ci şi la împrejurimi. 


Valea asta... Saint-Martin... E vorba de Pirinei, de regiunea 
Comminges. Iernile sunt lungi, distracţiile puţine. Doar 
dacă nu cumva vă plac sporturile de iarnă, bineînţeles. 

— Nu uitaţi că sunt elveţiancă, îi răspunsese ea cu umor. 

— În cazul acesta, sfatul pe care pot să vi-l dau e să nu 
vă lăsaţi prea absorbită de muncă, să vă faceţi timp liber - 
şi să vi-l petreceţi afară. Locul acesta poate deveni... 
dezagreabil... pe termen lung. 

— O să-ncerc să-mi amintesc asta. 

— Şi încă ceva: n-o să am plăcerea de a vă întâmpina eu 
însumi. O va face doctorul Xavier, din Montreal. Un 
specialist cu o reputaţie foarte bună. Ar trebui să ajungă 
aici săptămâna viitoare. E foarte entuziasmat. După cum 
ştiţi, canadienii sunt într-un fel înaintea noastră în ceea ce 
priveşte asistenţa pacienţilor agresivi. Cred că va fi 
interesant să schimbaţi puncte de vedere. 

— Şi eu cred la fel. 

— Oricum, prezenţa unui adjunct al şefului acestei 
instituţii se impunea de multă vreme. Eu n-am prea avut cu 
cine să împart responsabilităţile. 

Diane conducea din nou printre copaci. Drumul nu 
încetase să urce şi într-un final ajunse într-o vale strâmtă şi 
împădurită ce părea blocată într-o intimitate periculoasă. 
Tânăra deschise puţin geamul, şi un parfum puternic de 
frunze, de muşchi, de ace de brad şi de zăpadă topită îi 
gâdilă  nările. Zgomotul unui torent, undeva foarte 
aproape, îl acoperea parcă pe cel al motorului. 

— Un loc solitar, comentă ea cu voce tare ca să-şi facă 
curaj. 

Prin cenuşiul acelei dimineţi de iarnă, era obligată să 
conducă prudent. Lumina farurilor dezvăluia trunchiuri de 
brazi şi de fagi. O linie electrică însoțea şoseaua; crengile 
copacilor se aplecau deasupra, ca şi cum n-ar mai fi avut 
forţa să stea drepte. Uneori, pădurea se deschidea în faţa 
unor hambare cu acoperişuri de ardezie acoperite de 
muşchi - ferme abandonate. 

Înainte de o curbă, zări puţin mai departe şi alte clădiri. 
După viraj, acestea reapărură. Mai multe edificii de beton 
şi de lemn, ascunse în pădure, cu geamuri mari de sticlă la 


parter. Un drum pleca din şosea, traversa torentul pe un 
pod metalic şi apoi un câmp înzăpezit, până la ele. Vizibil 
nelocuite, în ruină. Fără să ştie de ce, acele clădiri goale, 
pierdute în fundul văii, îi produseră un frison. 


TABĂRA DE VARĂ „CAPRA NEAGRĂ” 


Panoul ruginea la intrarea pe drumeag. Şi încă nici urmă 
de Institut. Nici cea mai mică indicație. În mod evident, 
Institutul Wargnier nu căuta publicitate. Diane începea să 
se-ntrebe dacă nu se rătăcise. Harta IGN la scară de 
1:25.000 era întinsă pe scaunul de lângă ea. După un 
kilometru şi o duzină de curbe, ajunse la o parcare 
înconjurată de un parapet de piatră. Tânăra încetini şi 
trase de volan. Lancia se hurducă prin gropile pline cu 
apă, ridicând noi jerbe de noroi. Diane luă harta şi cobori. 
Umezeala o învălui imediat, ca un cearşaf ud şi îngheţat. 

Desfăcu harta, în ciuda ninsorii. Clădirile fostei tabere, 
pe care tocmai o depăşise, erau marcate prin trei mici 
dreptunghiuri. Parcurse din ochi distanţa aproximativă pe 
care o făcuse, urmărind linia sinuoasă a şoselei 
departamentale. Alte două dreptunghiuri apăreau 
reprezentate puţin mai încolo; se întâlneau în formă de T şi 
- cu toate că nu ofereau nicio indicație despre felul 
clădirilor - nu putea să fie vorba despre altceva, pentru că 
drumul se oprea acolo şi nu mai era niciun simbol 
asemănător prin preajmă. 

Erau chiar după colț... 

Diane se întoarse, merse până la parapet - și le văzu. 

În amonte de cursul apei, pe celălalt mal, puțin mai sus 
pe pantă: două clădiri lungi, din piatră şlefuită. In ciuda 
distanței, putu să le ghicească dimensiunile. O arhitectură 
gigantescă. Aceeaşi arhitectură ciclopică pe care o 
întâlneşti aproape peste tot la munte, la centrale sau la 
baraje şi la hotelurile din secolul trecut. Arătau chiar aşa: 
bârlogul ciclopului. Doar că în fundul lui nu era doar un 
Polifem - ci mai mulți. 

Diane nu era genul uşor de impresionat, călătorise în 


6€ Institutul Geografic Naţional. 


locuri nerecomandate turiştilor, practicase încă din 
adolescenţă sporturi extreme: copil ori adult, nu ştiuse ce 
e teama. Dar ceva din acea imagine îi provocă un gol în 
stomac. Nu era vorba de vreun pericol fizic, nu. Era 
altceva... Saltul în necunoscut... 

Işi scoase mobilul şi formă un număr. Nu ştia dacă exista 
vreo antenă prin zonă, dar la capătul a trei apeluri, îi 
răspunse o voce familiară. 

— Spitzner. 

Se simţi uşurată. Acea voce caldă, fermă şi liniştită, 
avusese întotdeauna darul de a o calma, de a-i alunga 
îndoielile. Era Pierre Spitzner - mentorul ei din facultate - 
care îi trezise interesul pentru psihologia legală. Cursul lui 
intensiv SOCRATES, despre drepturile copilului, sub egida 
reţelei universitare europene Children Rights, o apropiase 
mult de bărbatul discret şi seducător, soţ devotat şi tată a 
şapte copii. Ilustrul psiholog o luase sub aripa lui în sânul 
Facultăţii de Psihologie şi de Ştiinţe ale Educaţiei; îi 
permisese crisalidei să devină fluture - chiar dacă această 
imagine ar fi părut prea convenţională spiritului exigent al 
lui Spitzner. 

— Sunt Diane. Te deranjez? 

— Sigur că nu. Ce faci? 

— Încă n-am ajuns... Sunt pe drum... De unde stau acum, 
văd Institutul. 

— E ceva în neregulă? 

Dumnezeule. Chiar şi la telefon, era capabil să discearnă 
cea mai mică inflexiune. 

— Nu. Totul e bine. Doar că... au vrut să-i izoleze total 
de lumea exterioară. I-au adus în cel mai sinistru şi izolat 
loc pe care-l puteau găsi. Valea asta îmi face pielea de 
găină... 

Regretă imediat că-i scăpase acea expresie. Se comporta 
ca o adolescentă obligată pentru prima oară să se 
descurce singură - ori ca o studentă frustrată, îndrăgostită 
de îndrumătorul de lucrare de licenţă şi care face totul ca 
să atragă atenţia. Işi spuse că el era pe cale să se întrebe 
cum avea să facă ea faţă, dacă simpla vedere a clădirilor o 
înspăimânta deja. 


— Haide, zise el. Ai avut deja parte de destui infractori 
sexuali, paranoici şi schizofrenici, nu? Spune-ţi că şi acolo 
va fi la fel. 

— Nu erau chiar toţi asasini. De fapt, doar unul dintre ei 
se putea numi astfel. 

Nu se putu împiedica să nu-l revadă în minte: faţă slabă, 
irişi de culoarea mierii, ce se fixau asupra ei cu aviditatea 
unui prădător. Kurtz era un sociopat veritabil. De altfel, 
singurul pe care îl întâlnise. Rece, manipulator, instabil. 
Fără urmă de remuşcare. Violase şi omorâse trei mame, 
dintre care cea mai tânără avea 46 de ani şi cea mai în 
vârstă 75. Fetişul lui, femeile mature. Şi frânghiile, 
legăturile, căluşurile, nodurile complicate... De câte ori se 
forţa să nu se gândească la el, tipul i se instala confortabil 
în minte, cu zâmbetul lui ambiguu şi privirea de fiară. Îi 
amintea de placarda pe care Spitzner şi-o pusese pe uşa 
biroului de la primul etaj al secţiei de psihologie: „NU VĂ 
GÂNDIŢI LA UN ELEFANT”. 

— E puţin cam târziu să-ţi pui genul acesta de întrebări, 
Diane, nu crezi? 

Remarca o făcu să roşească. 

— O să fii la înălţime, sunt sigur. Ai profilul perfect 
pentru acel post. Nu spun că va fi uşor, dar te vei 
descurca, ţi-o garantez. 

— Ai dreptate, răspunse ea. Sunt ridicolă. 

— Ba nu. Oricine în locul tău, ar reacţiona exact la fel. 
Cunosc reputaţia acelui loc. Treci peste ea. Concentrează- 
te pe munca ta. Şi când o să ne revedem, o să fii cea mai 
mare expertă în dezechilibre psihopatice din ţară. Acum 
trebuie să te las. Decanul mă aşteaptă pentru nişte 
probleme legate de finanţe. Ştii cum e: o să am nevoie de 
toată luciditatea posibilă. Noroc, Diane. Să mă ţii la 
curent. 

Tonul. Închisese. 

Linişte - întreruptă doar de zgomotul torentului. O 
învăluia ca un coviltir umed. O bucată mare de zăpadă 
căzută de pe o creangă o făcu să tresară. Îşi puse mobilul 
în buzunarul hainei din puf de gâscă, împături harta şi 
urcă în maşină. 


Părăsi zona. 

Un tunel. Lumina farurilor se reflecta pe pereţii de 
stâncă negri şi umezi. Nicio lumină, o curbă spre ieşire. Un 
podeţ peste torent, în stânga. Şi, în sfârşit, primul 
indicator, fixat pe o barieră albă: CENTRUL DE 
PSIHIATRIE PENITENCIARĂ CHARLES WARGNIER. Viră 
uşor şi ajunse pe pod. Drumul se ridica în pantă, brusc şi 
abrupt, descriind câteva serpentine printre brazi şi nămeţi 
- şi ea se temu ca vechea ei bârâitoare să nu patineze pe 
drumul acoperit de gheaţă. Nu avea nici lanţuri, nici 
cauciucuri de iarnă. Dar, în curând, ajunse la o zonă mai 
puţin înclinată. 

Un ultim viraj şi iat-o, acolo, aproape. 

Se ghemui în scaun, în momentul în care clădirile veniră 
parcă în întâmpinarea ei prin perdeaua de ninsoare, ceaţă 
şi pădure. 

Ora 11:15 dimineaţa, miercuri, 10 decembrie. 


2 


Vârfuri de brazi înzăpeziţi. Văzute de sus, dintr-o 
perspectivă verticală şi vertiginoasă. Panglica drumului se 
întinde dreaptă şi adâncă, între copacii cu trunchiurile 
împresurate de ceaţă. Defilare de vârfuri în mare viteză. 
Acolo, chiar în fund, printre copaci, un jeep Cherokee lat 
ca un scarabeu rulează la poalele marilor conifere. 
Farurile penetrează vaporii unduitori. Plugurile de zăpadă 
au lăsat troiene mari pe margini. În depărtare, munţii albi 
se ridică precum o barieră la orizont. Dintr-odată, pădurea 
dispare. Un versant stâncos pe care drumul îl înconjoară în 
curbă strânsă, înainte de a ajunge la un pârâu iute, ce 
trece peste un baraj mic, înghiţit de apele învolburate. Pe 
celălalt mal, gura neagră a unei centrale hidroelectrice se 
deschide parcă direct din munte. Pe acostament, un 
panou: 

SAINT-MARTIN-DE-COMMINGES: ŢARA URŞILOR - 7 
km 

Servaz îl citi în trecere. 

Un urs de Pirinei, pictat pe fondul unor munţi acoperiţi 
de brazi. Pirinei, pe mama mă-sii! Urşi sloveni, pe care 
ciobanii din regiune visau să-i prindă în bătaia puştii. 

După spusele lor, animalele alea se apropiau prea mult 
de zonele locuite. Atacau turmele. Deveneau chiar 
periculoase pentru oameni. Singura specie periculoasă 
pentru oameni o reprezintă oamenii înşişi, medită Servaz. 
În fiecare an vedea noi cadavre la morga din Toulouse. Şi 
nu urşii erau de vină. Sapiens nihil affirmat quod no probet 
(înțeleptul nu face nicio afirmaţie pe care n-o poate proba), 
mai gândi el. Încetini înaintea unui viraj şi se afundă din 
nou în pădure - dar de data asta nu era vorba de conifere 
de mare altitudine, ci de foioase amestecate, întretăiate de 
crânguri. Apele „gave”-ului cântau foarte aproape. Le 
auzea prin geamul întredeschis în ciuda frigului. Susurul 
lor cristalin aproape că acoperea muzica de la CD player: 
Gustav Mahler, Simfonia a 5-a, Allegro. O bucată plină de 
anxietate şi febrilitate, care se potrivea mănuşă cu ceea 


ce-l aştepta. 

Dintr-odată, în faţa lui, clipocit de girofaruri şi siluete în 
mijlocul drumului, agitând bastoane luminiscente. 

Jandarmii... 

Când Jandarmeria nu ştia de unde să înceapă o anchetă, 
ridica baraje. Îşi aminti cuvintele lui Antoine Canter, din 
acea dimineaţă de la SRPJ” Toulouse: 

— S-a întâmplat azi-noapte, în Pirinei. La câţiva 
kilometri de Saint-Martin-de-Comminges. A sunat Cathy 
d'Humières. Ai mai lucrat cu ea, cred. 

Canter, un uriaş cu accent bolovănos din sud-vest, fost 
jucător de rugby plin de vicii, căruia îi plăcea să-şi 
bumbăcească adversarii de pe teren la adăpostul grămezii, 
un poliţai ce pornise de jos şi ajunsese adjunct la Poliţia 
Judiciară locală. Obrajii îi erau ciupiţi de cratere de vărsat 
ca nisipul ciuruit de picăturile de ploaie. Ochii mari, de 
iguană, îl fixau tăios pe Servaz. 

— S-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? întrebase acesta din 
urmă. 

Buzele lui Canter, cu colţurile acoperite de o depunere 
albăstruie se întredeschiseseră: 

— N-am nicio idee. 

Servaz îl privise uimit: 

— Cum adică? 

— N-a vrut să-mi spună nimic la telefon, doar că ne 
aşteaptă şi ne solicită discreţie totală. 

— Atât? 

— Da. 

Servaz îşi privise şeful, dezorientat. 

— Saint-Martin nu e locul unde se află azilul ăla? 

— Institutul Wargnier, confirmase Cantor, un aşezământ 
psihiatric unic în Franţa şi chiar în Europa. Acolo îi închid 
pe ucigaşii declaraţi nebuni de justiţie. 

O evadare şi o crimă comisă în timpul fugii? Asta ar fi 
explicat barajele. Servaz încetini. lIdentifică pistoale- 
mitralieră MAT 49 şi puşti cu încărcare manuală Browning 
BPS-SP. Deschise geamul. Zeci de fulgi cădeau prin aerul 
rece. Polițistul îşi vâri legitimaţia sub nasul jandarmului. 


7 SRPJ - Service Regional de Police Judiciaire. 


— Unde e? 

— Trebuie să mergeţi la uzina hidroelectrică. (Bărbatul 
ridicase vocea ca să acopere mesajele ce urlau în staţia 
radio; respiraţia i se condensa în vapori de culoare albă.) 
La vreo zece kilometri de aici, pe munte. La primul sens 
giratoriu de la intrarea în Saint-Martin, la dreapta. Apoi, 
încă o dată la dreapta, la următorul. În direcţia lacului 
Astau. Apoi n-aveţi decât să urmaţi drumul. 

— Barajele, a cui a fost ideea? 

— A doamnei procuror. Chestie de rutină. Deschidem 
portbagajele, cercetăm documentele. Nu se ştie niciodată. 

— Hmm-hmm, făcu Servaz, neîncrezător. 

Demară din nou, mărind volumul CD player-ului. 
Cornurile din partea de scherzo invadară habitaclul. 
Îndepărtându-şi pentru o clipă ochii de la drum, luă 
cafeaua rece din suport. De fiecare dată, acelaşi ritual: se 
pregătea întotdeauna în acelaşi fel. Ştia din experienţă că 
prima zi şi poate chiar primele ore sunt esenţiale într-o 
anchetă. De aceea, în acele momente trebuia să fie 
complet treaz, concentrat şi deschis la orice. Cafeaua 
pentru a rămâne treaz; muzica pentru concentrare - şi 
pentru a-şi goli mintea. Cafeină şi muzică... Şi acum, 
zăpadă şi brazi, îşi zise, privind marginea drumului cu un 
început de crampă în stomac. Servaz era un citadin. 
Muntele i se părea un teritoriu ostil. Işi aminti totuşi că nu 
fusese întotdeauna aşa - că în fiecare an tatăl lui îl ducea 
în drumeţie pe acele văi ale copilăriei. Ca un bun profesor, 
îi vorbea despre copaci, roci, nori, şi tânărul Martin Servaz 
îl asculta, în timp ce mama lui întindea o pătură pe iarba 
de primăvară şi deschidea coşul de picnic, acuzându-şi 
soţul de „pedant” şi de „pisălog”. In zilele acelea de un 
calm de început de lume, totul părea neprihănit. În timp ce 
se uita la drum, Servaz se întrebă dacă nu cumva 
adevăratul motiv pentru care nu se mai întorsese acolo era 
că imaginea acelor văi rămăsese strâns legată de cea a 
părinţilor săi. 

Oare când o să poţi lăsa totul în urmă, pentru numele lui 
Dumnezeu? Existase o vreme în care mersese la psiholog. 
Totuşi, după trei ani, specialistul predase armele: „Imi 


pare extrem de rău, chiar aş vrea să vă ajut, dar nu pot. N- 
am mai întâlnit niciodată un aşa nivel de rezistenţă”. 
Servaz zâmbise şi spusese că n-are nicio importanţă. Pe 
moment, se gândise la impactul pozitiv pe care urma să-l 
aibă întreruperea şedinţelor asupra bugetului său. 

Aruncă o nouă privire în jur. lată cadrul. Lipsea însă 
tabloul. Canter declarase că nu ştie nimic. Şi Cathy 
d'Humières, procurorul-şef al Parchetului din Saint- 
Martin, insistase ca el să vină singur. Din ce motiv? Se 
ferise să spună că, în definitiv, lui îi convenea: era la 
conducerea unui grup de anchetă format din şapte 
persoane şi oamenii lui (în realitate şase bărbaţi şi o 
femeie) aveau destul de lucru. În ajun, tocmai încheiaseră 
ancheta uciderii unui om fără adăpost. Cadavrul acestuia, 
stâlcit în bătaie, fusese descoperit pe jumătate scufundat 
într-un iaz, nu departe de autostrada pe care trecuse, în 
apropierea satului Noé. Nu le luase mai mult de 48 de ore 
ca să găsească vinovaţii: vagabondul, în vârstă de vreo 60 
de ani, fusese văzut cu câteva ore înainte de moarte în 
compania a trei adolescenţi din sat. Cel mai mare avea 17 
ani, cel mai mic, 12. La început negaseră, apoi 
recunoscuseră - de altfel, destul de repede. Niciun mobil. 
Nici remuşcări. Cel mare declarase pur şi simplu: „Era un 
rebut social, un bun de nimic...” Niciunul dintre ei nu mai 
avusese de-a face cu poliţia, ori cu serviciile sociale. Tineri 
de familie bună. $Şcolarizare normală, fără absente. 
Indiferenţa lor le îngheţase sângele în vene tuturor 
participanţilor la anchetă. Servaz mai avea încă în minte 
feţele lor inocente, ochii mari şi senini, atenţi, care îl fixau 
fără teamă - chiar sfidător. Încercase să afle care dintre ei 
îi antrenase pe ceilalţi: în acest tip de faptă, exista 
întotdeauna un lider - şi îl găsise. Nu era cel mai mare, ci 
mijlociul. Un copil numit, în mod paradoxal, Clément... 

— Cine ne-a denunţat? întrebase băiatul de faţă cu 
avocatul consternat, cu care refuzase să vorbească, pentru 
că avea dreptul, sub pretextul că „e un distrus”. 

— Eu sunt cel care pune întrebări aici, zisese polițistul. 

— Pun pariu că mama lui Schmitz, scroafa dracului. 

— Calm. Vezi cum vorbeşti, îi atrăsese atenţia avocatul 


angajat de tatăl lui. 

— Doar nu eşti în curtea liceului, observase Servaz. Ştii 
ce riscati, tu şi prietenii tăi? 

— E prematur să discutăm, protestase fără convingere 
avocatul. 

— O să-i rup capul, cretina dracului! O omor! Uită-te la 
mine! 

— Încetează cu amenințările!  strigase avocatul, 
exasperat. 

— Mă asculţi? se enervase Servaz. Riscaţi 20 de ani de 
închisoare. Fă un calcul: când o să ieşi, o să fii bătrân. 

— Vă rog, se lamentase avocatul. Fără... 

— Bătrân ca tine, nu? Câţi ani ai? 30? 40? Sacoul ăsta de 
catifea n-arată rău deloc! Trebuie că te-a costat ceva. De 
ce mă plictisiţi cu treaba asta? Nu suntem noi de vină! N- 
am făcut nimic, la dracu’! Serios, n-am făcut nimic. Sunteţi 
idioţi sau ce? 

Un adolescent fără antecedente, îşi amintise Servaz, ca 
să-şi calmeze furia ce-l cuprindea. Care n-avusese 
niciodată nimic de-a face cu poliţia. Nici cu liceul. 
Avocatul, foarte palid, transpira cu picături mari. 

— Nu te afli într-un serial TV, îi sugerase până la urmă, 
calm. N-o să mai scapi. Te-am prins. Singurul idiot de aici 
eşti tu. 

Oricare alt adolescent ar fi cedat. Nu el. Nu acest băiat 
numit Clement; băiatul pe nume Clement nu părea să 
realizeze deloc gravitatea acuzațiilor ce i se aduceau. 
Servaz citise articole pe tema asta, despre minori care 
violau, omorau, torturau - şi care păreau perfect 
inconştienţi de grozăvia gesturilor lor. Ca şi cum ar fi 
participat la un joc video sau la un joc de rol, care se 
terminase, pur şi simplu, prost. Refuzase să creadă aşa 
ceva până în acea zi. Exagerări jurnalistice. Şi iată că 
acum se confrunta el însuşi cu fenomenul respectiv. Chiar 
mai terifiant decât apatia celor trei tineri asasini era faptul 
că genul acela de act n-avea nimic excepţional. Lumea 
devenise un imens laborator de experienţe din ce în ce mai 
demente, în ale cărui eprubete se amestecau fără noimă 
Dumnezeu, diavolul şi hazardul. 


kkk 

Întorcându-se acasă, Servaz îşi spălase îndelung mâinile, 
se dezbrăcase şi rămăsese 20 de minute sub duş, până 
când nu mai cursese decât apă călduţă, ca şi cum ar fi vrut 
să se decontamineze. Apoi, îl luase pe Juvenal din 
bibliotecă şi îl deschisese la Satira XIII: „Există vreo 
ceremonie îndeajuns de sacră să facă să dispară brusc toţi 
şarlatanii, escrocii, hoţii, criminalii desfrânaţi, 
strangulatorii, cei ce-otrăvesc, cei ce tânjesc l-averi? 
Oamenii de onoare sunt atât de rari, de judeci drept, mai 
rari ca porţile eternei Teba”. 

Pe puştii ăia noi i-am făcut ce sunt, îşi spusese, 
închizând cartea. Ce viitor urmau să aibă? Niciunul. Totul 
avea să se ducă pe apa Sâmbetei. Nemernicii îşi vor umple 
buzunarele şi vor face paradă la televizor, în timp ce 
părinţii vor fi concediaţi şi vor trece de rataţi în ochii 
copiilor lor. De ce nu se revoltau? De ce nu puneau foc 
magazinelor de lux, băncilor, palatelor în care colcăia 
puterea, ridicate în locul autobuzelor şi a şcolilor? 

Gândesc ca un om bătrân, constatase apoi. Oare pentru 
că urma să împlinească 40 de ani peste câteva săptămâni? 
Îşi lăsase subalternii să se ocupe de cei trei puşti. Această 
diversiune era bine-venită - chiar dacă nu ştia ce-l 


aşteaptă. 
kkk 

Urmând indicațiile jandarmului, înconjură Saint-Martin, 
fără să intre în oraş. Imediat după al doilea sens giratoriu, 
drumul începu să urce, şi el putu zări acoperişurile albe 
ale oraşului de la poale. Trase pe dreapta şi coborî. Oraşul 
era mai mare decât crezuse. Ca printr-un tablou în tonuri 
de gri, abia putu zări câmpurile ninse pe lângă care 
trecuse, dar şi o zonă industrială şi campinguri spre est, pe 
malul celălalt al râului. Erau şi câteva cartiere HLM, cu 
imobile lungi şi joase. Centrul, cu aglomerarea lui de 
străduţe, se întindea la poalele celui mai înalt munte din 
împrejurimi. Pe pantele acoperite de brazi, două rânduri 
de linii de telecabină trasau o bandă despădurită verticală. 


8 Habitation a loyer moderă, locuinţe cu chirie parţial subvenţionată de 
stat. 


Ceaţa şi ninsoarea ridicau o barieră între el şi oraş, 
ştergând detaliile - şi bărbatul îşi spuse că Saint-Martin nu 
se lăsa descoperit cu uşurinţă, că era genul de zonă pe 
care trebuia s-o abordezi pieziş, nu în manieră directă. 

Urcă din nou în jeep şi urmă drumul ce continua să urce. 
Vegetație luxuriantă, pe timp de vară. Exces de verde, de 
spini, de muşchi, pe care nici măcar ninsoarea nu reuşea 
să-l mascheze. Şi peste tot, zgomotul apei: izvoare, torenti, 
pârâiaşe... Cu geamul coborât, traversă unul sau două sate 
în care jumătate dintre case erau închise. Încă un panou: 
CENTRALĂ HIDROELECTRICĂ, 4KM. 

Brazii dispărură. Şi ceața. Şi vegetaţia. Pe marginea 
drumului, doar pereţi de gheaţă de înălţimea unui om şi o 
lumină puternică, boreală. Dădu Cherokee-ul pe opţiunea 
antiderapant. 

În sfârşit, centrala apăru, cu arhitectura ei tipică de 
epocă industrială: o clădire ciclopică de piatră şlefuită, cu 
ferestre înalte şi înguste, încoronată cu un acoperiş 
impozant de ardezie, acoperit pe porţiuni mari cu zăpadă. 
In spate, trei conducte gigantice porneau la asaltul 
muntelui. În parcare era aglomerat. Maşini, bărbaţi în 
uniformă - şi ziarişti. O camionetă a televiziunii regionale, 
cu o antenă parabolică mare pe capotă şi alte câteva 
automobile normale. Servaz putea zări pe parbrize 
legitimaţiile de presă. Mai erau şi un Land Rover, trei 
Peugeot-uri 306 break, două furgonete Transit, toate în 
culorile Jandarmeriei şi o furgonetă cu acoperişul 
detaşabil, în care recunoscu laboratorul mobil al secţiei de 
cercetări de la Jandarmeria din Pau. În zona de aterizare 
aştepta chiar şi un elicopter. 

Inainte de a cobori, se inspectă scurt în oglinda 
retrovizoare. Avea ochii încercănaţi şi faţa puţin trasă, ca 
de obicei - semăna cu cineva care petrecuse toată noaptea, 
ceea ce nu era adevărat - dar totuşi ajunse la concluzia că 
nimeni nu i-ar fi dat 40 de ani. Îşi aranjă cât de cât părul 
negru cu degetele, îşi frecă barba nerasă de două zile ca 
să se trezească şi îşi ridică pantalonii. Doamne! Chiar 
slăbise! 

Câţiva fulgi îi mângâiară obrajii, dar nu se comparau nici 


pe departe cu ninsoarea din vale. Era foarte frig. Realiză 
imediat că ar fi trebuit să se îmbrace mai gros. Ziariştii, 
camerele de luat vederi şi microfoanele se întoarseră spre 
el - dar nimeni nu-l recunoscu şi curiozitatea li se evaporă 
de îndată. Se îndreptă spre clădire, urcă trei trepte şi-şi 
arătă legitimaţia. 

— Servaz! 

Pe hol, vocea răsună ca un tun de zăpadă. Se întoarse 
spre silueta ce avansa în direcţia lui. O femeie înaltă şi 
subţire, îmbrăcată elegant, la vreo 50 de ani. Părul vopsit 
blond, o eşarfă aruncată peste un mantou de alpaca. 
Catherine d'Humières se deplasase în persoană, în loc să- 
şi trimită vreun subaltern: pe Servaz îl străbătu un flux de 
adrenalină. 

Femeia avea profilul şi ochii scânteietori ai unui animal 
de pradă. Cei care n-o cunoşteau o găseau intimidantă. Cei 
care da, la fel. Cineva îi spusese într-o zi lui Servaz că tipa 
făcea nişte spaghetti alla puttanesca” extraordinare. 
Servaz se întreba ce punea în ele. Sânge de om? Tipa îi 
strânse scurt mâna - palmă uscată şi puternică, ca de 
bărbat. 

— Ce zodie eşti, Martin? 

Servaz zâmbi. Încă de la prima lor întâlnire, pe când el 
tocmai ajunsese la Omoruri în Toulouse, iar ea nu era 
decât un simplu procuror printre mulţi alţii, îi pusese 
aceeaşi întrebare. 

— Capricorn. 

Ea se prefăcu a nu-i remarca mustăceala. 

— Ceea ce explică latura ta prudentă, controlată, 
flegmatică, nu? (Il fixă cu insistenţă.) Cu atât mai bine. Să 
vedem dacă vei rămâne la fel de controlat şi de flegmatic şi 
după asta. 

Merse înaintea lui pe hol, cu paşii răsunându-le în 
spaţiul acela larg. Pentru cine fuseseră oare construite 
toate aceste edificii montane? Pentru o viitoare rasă de 
superoameni? Totul dovedea încrederea într-un viitor 
industrial strălucit şi colosal; o epocă de încredere într-o zi 
de mâine de mult apusă, îşi zise el. Se îndreptară spre o 


° Joc de cuvinte. În franceză, putain înseamnă târfă, scorpie. 


cuşcă din sticlă. În interior, dulapuri metalice şi o mulţime 
de birouri. Strecurându-se printre ele, ajunseră la un mic 
grup adunat în centru. D'Humieres făcu prezentările: 
căpitanul Remi Maillard, şeful brigăzii de jandarmi din 
Saint-Martin, şi căpitanul Irène Ziegler, de la secţia de 
cercetări penale din Pau; primarul din Saint-Martin - mic 
de statură, cu umeri largi, coamă leonină şi profil de 
gravură - şi directorul centralei hidroelectrice, un tip cu 
faţă clasică de inginer: păr scurt, ochelari şi alură de 
sportiv pe sub puloverul pe gât şi hanoracul matlasat. 

— l-am cerut comandantului Servaz să ne ajute. Când 
eram procuror în Toulouse, am avut ocazia să lucrez cu el. 
Echipa sa ne-a ajutat să rezolvăm o serie de cazuri dificile. 

„Ne-a ajutat să rezolvăm”... Asta era părerea ei. I se 
părea că tipa vrea să se poziţioneze în centrul fotografiei. 
Apoi, imediat îşi zise că era nedrept: o cunoscuse ca pe o 
femeie care-şi iubea meseria şi nu precupeţea niciun efort 
ca să şi-o facă bine. Şi el aprecia genul ăsta de 
profesionalism. li plăceau oamenii serioşi. Se considera el 
însuşi ca aparţinând acelei categorii: serios, perseverent 
şi, probabil, plictisitor. 

— Comandantul Servaz şi căpitanul Ziegler vor conduce 

ancheta împreună. 
__ Servaz văzu faţa frumoasă a căpitanului dezumflându-se. 
Încă o dată avu impresia că afacerea trebuia să fie foarte 
importantă. O anchetă condusă de poliţie în colaborare cu 
jandarmeria: sursă nesecată de certuri, rivalități şi 
disimulări de probe - dar ăsta era trendul. Şi Cathy 
d'Humières era destul de ambițioasă ca să nu piardă 
niciodată din vedere aspectul politic al lucrurilor. 
Străbătuse întreg  eşalonul: procuror, prim-procuror, 
procuror adjunct... Ajunsese cu cinci ani în urmă la 
conducerea Parchetului, prea departe de focul luptei, 
pentru o ambiţie atât de mare ca a ei. Servaz era convins 
că într-un an sau doi urma să prezideze vreun tribunal de 
primă importanţă. 

— Cadavrul, întrebă el. L-au găsit aici, la centrală? 

— Nu, răspunse Maillard, sus (arătă cu degetul spre 
tavan), la staţia terminus a telefericului, la două mii de 


metri. 

— 'Teleferic? Folosit pentru ce? 

— Pentru muncitorii de la întreţinere, răspunse 
directorul centralei. E un fel de uzină subterană, care 
funcţionează singură; canalizează apa din lacul superior 
spre cele trei conducte ranforsate pe care le-aţi văzut de 
afară. Telefericul e singurul mijloc de a ajunge acolo într- 
un timp normal. Există şi o pistă de elicopter, însă doar 
pentru urgenţele medicale. 

— Nu e niciun drum, nicio altă cale? 

— Există un drum pe care se poate ajunge acolo, dar 
numai vara. larna e îngropat sub metri de zăpadă. 

— Vreţi să spuneţi că cel ce-a făcut asta a folosit 
telefericul? Cum funcţionează? 

— Nimic mai simplu: are o cheie şi un buton pentru 
pornire. Şi un alt buton mare, roşu, pentru oprire în caz de 
urgenţă. 

— Dulapul unde se ţine cheia e aici, interveni Maillard, 
arătând spre o cutie metalică fixată pe perete, pe care 
fusese pus sigiliu. A fost forţat. Şi uşa spartă. Cadavrul a 
fost suspendat pe ultimul pilon, foarte sus. Nicio îndoială: 
tipul sau tipii care au făcut asta au folosit telefericul 
pentru a-l transporta. 

— Amprente? _ 

— Nicio urmă vizibilă, în orice caz. În cabină sunt sute 
de urme latente. Oricum, au fost trimise la laborator. 
Suntem pe cale să luăm amprentele tuturor angajaţilor, 
pentru confruntare. 

Dădu din cap. 

— Corpul, cum l-aţi găsit? 

— A fost decapitat. Şi jupuit: pielea i-a fost desprinsă pe 
ambele părţi, ca nişte aripi uriaşe. O să vedeţi filmul: o 
punere în scenă cu adevărat macabră. Muncitorii nu şi-au 
revenit încă. 

Servaz îl fixă pe jandarm, cu toate simţurile brusc în 
alertă. Chiar dacă trăiau în epoca violenţei extreme, treaba 
era departe de-a fi banală. Observă că Ziegler nu spunea 
nimic, dar asculta cu atenţie. 

— Vreun machiaj? (agită o mână în aer) Degetele i-au 


fost tăiate? 

In jargon, „machiajul” desemna faptul de a face victima 
greu de recunoscut, prin distrugerea ori îndepărtarea 
organelor utilizate în mod normal la identificare: faţă, 
degete, dinţi... 

Ofiţerul făcu ochii mari, a mirare. 

— Cum... nu v-au spus? 

Servaz se încruntă. 

— Ce să-mi spună? 

Il văzu pe Maillard aruncând o privire disperată spre 
Ziegler, apoi spre procuror. 

— Corpul, se bâlbâi jandarmul. 

Comandantul simţi că-şi pierde răbdarea - dar aşteptă 
să continue. 

— E vorba de un cal. 


e x 
— Un cal?... 


Se uită la restul grupului, nevenindu-i să creadă. 

— Da. Un cal. Un pursânge de aproximativ un an, după 
cum am înţeles. 

Fu rândul lui Servaz să se întoarcă spre Cathy 
d'Humières. 

— M-ai făcut să vin până aici pentru un cal? 

— Credeam că ştii, se apără ea. Canter nu ţi-a spus 
nimic? 

Servaz îşi aminti de întâlnirea cu Canter la el în birou şi 
cum acesta se prefăcuse că nu ştie nimic. Stia. Şi mai ştia 
şi că Servaz ar fi refuzat să se deplaseze pentru un cal, 
având pe cap moartea vagabondului. 

— Am trei puşti care au masacrat un bărbat fără adăpost 
şi voi mă chemaţi pentru o mârţoagă? 

Răspunsul procurorului fulgeră, conciliant, dar ferm. 

— Nu e o mârţoagă oarecare. E un pursânge. Un animal 
foarte scump. Care-i aparţinea lui Eric Lombard. 

Aşa mai vii de-acasă, îşi zise el. Eric Lombard, fiul lui 
Henri Lombard şi nepotul lui Edouard Lombard... O 
dinastie de oameni de afaceri, industriaşi de frunte şi 
antreprenori, ce domneau asupra acelui colţ din Pirinei, 
asupra departamentului şi chiar asupra regiunii, de şase 


decenii. Având, bineînţeles, acces nelimitat la toate 
anticamerele puterii. In ţara asta, pursângele lui Eric 
Lombard era, clar, cu mult mai important decât un 
vagabond asasinat. 

— Şi să nu uităm că nu departe avem un azil plin de 
nebuni periculoşi. Dacă unul dintre ei a făcut asta 
înseamnă că acum e liber. 

— Institutul Wargnier... Aţi sunat la ei? 

— Da. Şi zic că niciunul dintre pacienţi nu lipseşte. 
Nimeni n-are voie să iasă, nici măcar temporar. Ei afirmă 
că de acolo e imposibil să evadezi, că măsurile de 
securitate sunt draconice - mai multe camere de 
securitate, dispozitive  biometrice, personal ales pe 
sprânceană etc... O să verificăm totul, bineînţeles. Dar 
Institutul are o reputaţie foarte bună - dată fiind 
notorietatea şi caracterul... particular al pacienţilor săi. 

— Un cal, repetă Servaz. 

Cu coada ochiului o văzu pe Ziegler ieşind în sfârşit din 
rezerva sa şi schiţând un zâmbet. Acel zâmbet, pe care 
doar el îl surprinsese, îi alungă instantaneu furia ce stătea 
să izbucnească. Căpitanul avea ochii verzi ca nişte lacuri 
de munte şi, sub cascheta regulamentară, un păr blond 
prins în coc, pe care-l bănuia deosebit de frumos. Buzele 
aveau o nuanţă subtilă de roşu. 

— Atunci, pentru ce toate barajele alea? 

— Până când n-o să fim totalmente siguri că niciunul de 
la Wargnier n-a evadat, n-o să fie ridicate, răspunse 
d'Humières. Nu vreau să fiu acuzată de neglijenţă. 

Servaz nu mai zise nimic. Dar asta nu însemna că nu 
gândea. D'Humieres şi Canter primiseră probabil ordine 
de foarte sus. Aşa se întâmpla mereu. Chiar dacă se 
străduiau să fie nişte şefi buni, şi unul, şi celălalt, cu mult 
superiori majorităţii carieriştilor ce populau parchetele şi 
ministerele, reuşiseră să-şi dezvolte un simţ ascuţit al 
pericolului. Cuiva de la direcţia generală, poate ministrului 
însuşi, îi venise geniala idee cu tot circul ăsta, ca să-l 
îndatoreze pe Eric Lombard, amic personal al unora dintre 
cele mai înalte autorităţi în stat. 

— Şi Lombard? Unde e? 


— În Statele Unite, cu afaceri. Înainte să-l contactăm, 
vrem să ne asigurăm că e într-adevăr vorba despre calul 
său. 

— Unul dintre administratorii lui ne-a semnalat azi- 
dimineaţă lipsa unuia, explică Maillard. Au găsit boxa 
goală. Animalul corespunde semnalmentelor. Omul o să 
apară din moment în moment. 

— Cine a găsit calul? Muncitorii? 

— Da, când au urcat acolo, azi-dimineaţă. 

— Şi urcă deseori? 

— Cel puţin de două ori pe an: la începutul iernii şi 
înainte de topirea zăpezii, răspunse directorul centralei. 
Uzina e foarte veche, cu utilaje uzate, ce trebuie verificate 
frecvent, chiar dacă funcţionează singure. Ultima dată au 
urcat acum trei luni. 

Servaz remarcă faptul că Ziegler nu-l scăpa din ochi. 

— Se ştie când a murit? 

— După primele constatări, azi-noapte, zise Maillard. 
Autopsia ne-o va spune mai exact. In orice caz, putem 
bănui că cel ori cei care l-au pus acolo ştiau că muncitorii 
aveau să urce curând. 

— Şi noaptea? Centrala nu e supravegheată? 

— Ba da. De doi paznici. Sediul lor se află la capătul 
acestei clădiri. N-au văzut şi n-au auzit nimic. 

Servaz ezită. Se încruntă din nou. 

— Totuşi, un cal nu poate fi transportat aşa, pur şi 
simplu, nu? Chiar şi mort. Îţi trebuie cel puţin o remorcă. 
O camionetă. N-au văzut nimic, nicio maşină? Poate 
dormeau şi nu recunosc? Ori poate se uitau la vreun meci 
la televizor. Sau la vreun film. Ca să nu mai spunem că 
încărcatul cadavrului în telecabină, urcatul, fixarea lui şi 
coborârea, toate astea iau timp. Şi, apropo, de câţi oameni 
e nevoie ca să cari un cal? Telefericul face zgomot când se 
deplasează? 

— Da, interveni Ziegler, luând cuvântul pentru prima 
oară. E imposibil să nu-l auzi. 

Servaz întoarse capul. Căpitanul îşi pusese aceleaşi 
întrebări ca şi el. Ceva nu se potrivea. 

— Are cineva vreo explicaţie? 


— Nu încă. 

— Vor trebui interogaţi separat. Asta înseamnă azi, 
înainte de a-i lăsa să plece acasă. 

— l-am separat deja, răspunse Ziegler, calm şi 
profesional. Sunt în două camere diferite, sub 
supraveghere. Ei... vă aşteaptă. 

Servaz observă privirea glacială a lui Ziegler în direcţia 
procurorului. Dintr-odată, pământul începu să vibreze. I se 
păru că unda se propaga în întreaga clădire. Pentru o 
clipă, se gândi la o avalanşă ori la un cutremur - înainte să 
înţeleagă: telefericul. Ziegler avea dreptate: imposibil de 
ignorat. Uşa cuştii se deschise. 

— Coboară, anunţă plantonul. 

— Cine? întrebă Servaz. 

— Cadavrul, explică Ziegler. Cu telefericul. Şi cu cei de 
la TIC!0. Au terminat treaba sus. 

Tehnicienii de la Criminalistică: laboratorul mobil era al 
lor. În interior, material fotografic, camere de luat vederi, 
pungi pentru prelevarea probelor biologice şi sigilarea lor, 
care erau apoi trimise pentru analiză la IRCGN - Institutul 
de Cercetare Criminală al Jandarmeriei Naţionale, în 
Rosny-sous-Bois, în zona metropolitană pariziană. Aveau 
cu siguranţă şi un frigider pentru probele perisabile. Toată 
această tevatură, pentru un cal. 

— Haideţi, zise el. Vreau să fac cunoştinţă cu vedeta 
zilei, cu câştigătorul Grand Prix-ului din Saint-Martin. 

La ieşire, Servaz fu surprins de numărul ziariştilor. 
Pentru o crimă, ar fi înţeles, dar pentru un cal! Asta 
însemna că micile probleme particulare ale unui miliardar 
ca Eric Lombard reprezentau un subiect demn de interes 
pentru presă şi cititori. 

Merse evitând pe cât posibil să se afunde cu pantofii în 
zăpadă şi simțindu-se încă o dată obiectul interesului 
căpitanului Ziegler. 

Şi apoi, brusc, îl văzu. 

O viziune de Infern... Dacă acesta ar fi fost îngheţat... 

În ciuda repulsiei, se obligă să privească. Cadavrul 
calului era susţinut de nişte chingi impresionante, ca nişte 


1 Techniciens en Identification Criminelle, Laborator Criminalistic. 


sutiene din pânză, şi fixate de un elevator de dimensiuni 
mari, echipat cu motor şi cilindri pneumatici. Servaz se 
gândi că tipii care-l duseseră acolo sus folosiseră poate 
acelaşi fel de elevator... Maşinăria era pe punctul de a ieşi 
din teleferic. Comandantul observă că era un teleferic de 
dimensiuni mari. Îşi aminti vibraţiile de mai devreme. Cum 
putuseră paznicii să nu-şi dea seama de nimic? 

Îşi îndreptă apoi, chiar fără voie, atenţia spre animal. Nu 
ştia nimic despre cai, dar acesta trebuie să fi fost foarte 
frumos. Coada lungă avea părul negru şi strălucitor, mai 
închis decât pe corpul de culoarea cafelei prăjite cu nuanţe 
de roşu cireşiu. Splendidul animal părea sculptat dintr-un 
lemn exotic, neted şi lustruit. Picioarele erau de acelaşi 
negru-cărbune ca şi coada şi ce mai rămăsese din coamă. 
O mulţime de cristale de gheaţă îi acopereau întregul corp. 

Servaz calculă că temperatura fiind aici sub zero, acolo 
sus trebuia să fie şi mai scăzută. Probabil că jandarmii 
folosiseră o lampă pe benzină sau una de sudură ca să 
topească gheaţa în jurul locului faptei. În plus, animalul 
era tot o rană - şi două bucăţi mari de piele detaşate de 
corp atârnau de o parte şi de alta, ca nişte aripi închise. 

O spaimă atavică cuprinsese asistenţa. 

Acolo unde pielea fusese înlăturată, carnea era 
descoperită, cu fiecare muşchi perfect vizibil, ca într-un 
desen anatomic. Servaz aruncă o privire rapidă în jur: 
Ziegler şi Cathy d'Humières erau livide; directorul 
centralei părea să fi văzut o fantomă. El însuşi văzuse 
rareori un tablou atât de sfâşietor. Spre marea lui 
dezamăgire, îşi dădu seama că era atât de obişnuit cu 
spectacolul suferinţei umane, încât cea a unui animal îl 
şoca şi îl emoţiona mai mult. 

Şi apoi, capul. Sau mai bine zis absenţa lui, cu rana 
uriaşă, proaspătă, la nivelul gâtului. Acea absenţă conferea 
ansamblului o notă stranie, greu de suportat. Asemenea 
unei opere ce dovedea nebunia autorului ei. De fapt, 
spectacolul acela sugera în mod incontestabil demenţa - şi 
Servaz nu se putu abţine să nu se gândească la Institutul 
Wargnier: nu puteai să nu faci legătura, în ciuda afirmației 
directorului că niciunul dintre pacienţi n-ar fi evadat. 


Instinctiv, admise că neliniştea lui Cathy era justificată. 
Asta nu era doar o poveste despre un cal. Felul în care 
fusese omorât îţi îngheţa sângele-n vene. 

Dintr-odată, zgomotul unei maşini îi făcu să se întoarcă. 

Un 4x4 mare, de provenienţă japoneză, ţâşni de pe şosea 
şi opri la câţiva metri de ei. Camerele se întoarseră 
imediat spre el. Fără îndoială că jurnaliştii aşteptau să 
apară Eric Lombard, dar rămaseră cu buza umflată: 
bărbatul care cobori din maşina de teren cu geamuri 
fumurii avea în jur de 60 de ani şi părul grizonant, tuns 
scurt. Înălţimea şi constituţia trimiteau la un militar sau la 
un pădurar la pensie. Cămaşa în carouri înclina spre 
pădurar. În ciuda mânecilor suflecate pe antebraţele 
puternice, nu părea să simtă frigul. Servaz observă că tipul 
nu-şi putea lua ochii de la cadavru. Fără să-i bage în 
seamă, se îndreptă grăbit spre animal, ocolind micul lor 
grup. Apoi Servaz văzu cum umerii largi căzură. 

Când se întoarse spre ei, ochii lui roşii scânteiau. De 
durere - dar şi de furie. 

— Ce fel de scursură a făcut una ca asta? 

— Sunteţi Andre Marchand, administratorul domnului 
Lombard? 

— Da. Eu sunt. 

— Recunoaşteţi acest animal? 

— Da, e Freedom. 

— Sunteţi sigur? insistă Servaz. 

— Bineînţeles. 

— Puteţi fi mai explicit? Doar îi lipseşte capul. 

Bărbatul îl fulgeră din priviri. Apoi ridică din umeri şi se 
întoarse spre cadavru. 

— Aveţi impresia că în regiunea asta mai sunt şi alţi cai 
de curse pursânge? Pentru mine e la fel de uşor de 
recunoscut ca un frate sau o soră pentru dumneavoastră. 
Cu sau fără cap. (Arătă cu degetul spre piciorul stâng din 
faţă). Uitaţi-vă la balzana asta pe jumătate de gleznă, de 
exemplu. 

— Balza... cum? se minună Servaz. 

— Dunga albă de deasupra copitei, traduse Ziegler. 
Mulţumesc, domnule Marchand. O să transportăm 


cadavrul la herghelia Tarbes pentru autopsie. Freedom 
urma cumva vreun tratament cu medicamente? 

Servaz nu-şi credea urechilor: o să-i facă examen 
toxicologic unui cal! 

— Era perfect sănătos. 

— l-aţi adus documentele? 

— Sunt în maşină. 

Administratorul se duse să caute în torpedou şi reveni 
cu un teanc de hârtii. 

— Iată certificatul de înmatriculare şi livretul de 
însoţire. 

Ziegler le examină. Servaz zări peste umărul ei o 
grămadă de rubrici, căsuțe şi casete completate cu un 
scris de mână strâns şi precis. Şi desene cu cai, din faţă şi 
din profil. 

— Domnul Lombard adora acest cal, zise Marchand. Era 
preferatul lui. Un yearling magnific. 

— Yearling? îi strecură Servaz lui Ziegler. 

— Un pursânge de un an. 

In timp ce ea se apleca asupra documentelor, 
comandantul nu se putu abţine să nu-i admire profilul. Era 
atât de seducătoare şi emana o aură de competenţă şi 
autoritate. li dădu cam 30 de ani. Fără verighetă. Se 
întrebă dacă avea vreun iubit ori era singură. Dacă nu 
cumva divorțase, ca el. 

— Am înţeles că azi-dimineaţă aţi găsit staulul gol, îi zise 
crescătorului de cai. 

Nu era în stare să facă diferenţa între un staul şi o boxă, 
lucru ce părea important în ochii lui Marchand. 

— Sper c-o să-i găsiţi pe nenorociţii care-au făcut asta, 
zise cel din urmă. 

— De ce vă referiţi la „ei”? 

— Acum serios, chiar vă închipuiţi un singur om urcând 
un cal până acolo? Credeam că centrala e păzită. 

Asta era o problemă pe care nimeni nu se grăbi s-o 
discute. Cathy d'Humières, care stătuse deoparte până 
atunci, se apropie de administrator. 

— Transmiteţi-i domnului Lombard că nu vom precupeţi 
niciun efort pentru a-l sau a-i găsi pe vinovaţi. Poate să mă 


sune la orice oră. Vă rog să-i spuneţi. 

Marchand o examină pe femeia cu o funcţie atât de 
înaltă ca un etnolog având în faţa lui o reprezentată a unui 
trib amazonian dintre cele mai bizare. 

— O să-i transmit. Aş vrea ca după autopsie să recuperez 
şi cadavrul. Domnul Lombard va dori, fără îndoială, să-l 
îngroape pe proprietatea lui. 

— Tarde venientibus ossa, declară Servaz. 

Surprinse o umbră de stupoare în privirea căpitanului 
Ziegler. 

— E latină, constată ea. Ce Înseamnă? 

— Cel ce ajunge târziu la masă nu mai găseşte decât 
oase. Aş vrea să merg acolo sus. 

Ea îşi cufundă privirea într-a lui. Era aproape la fel de 
înaltă. Servaz intui sub uniformă un corp ferm, suplu şi 
musculos. O tipă sănătoasă, frumoasă şi fără complexe. li 
amintea de Alexandra în tinereţe. 

— Înainte sau după ce-i interogaţi pe paznici? 

— Înainte. 

— O să vă conduc. 

— Pot să merg şi singur, replică el, arătând spre 
platforma telefericului. 

Ea făcu un gest vag. 

— E prima dată când întâlnesc un poliţai care vorbeşte 
latină, zise apoi zâmbind. Telefericul a fost pus sub sigiliu. 
Mergem cu elicopterul. 

Servaz păli. 

— Ştiţi să pilotaţi? 

— Vă miră? 


3 


Elicopterul începu asaltul muntelui ca un ţânţar 
survolând dosul unui elefant. Marele acoperiş de ardezie al 
centralei şi parcarea plină de maşini rămaseră în urmă 
brusc - prea brusc pentru gustul lui Servaz, care simţi un 
gol de aer traversându-i stomacul. 

Dedesubt, tehnicienii se agitau în combinezoanele lor 
albe, pe fundalul de aceeaşi culoare al zăpezii, făcând 
drumuri de la staţia telefericului la furgoneta-laborator, 
pentru a transporta valizele cu probele prelevate la locul 
faptei. Văzută de sus, agitația lor părea neînsemnată: 
efervescenţa unei coloane de furnici. Spera că-şi cunoşteau 
bine meseria. Chiar dacă nu întotdeauna, pregătirea 
tehnicienilor criminalişti lăsa uneori de dorit. Lipsă de 
timp, de mijloace, de bani - mereu aceeaşi placă, în ciuda 
discursurilor politice cu promisiuni despre zile mai bune. 
Apoi cadavrul calului fu introdus într-o husă, fermoarul 
tras şi sacul rostogolit pe o targă mare până la ambulanţa 
lungă ce demară cu sirena pornită, ca şi cum ar mai fi fost 
vreo urgenţă pentru bietul căluţ. 

Servaz privi înainte prin parbrizul de plexiglas bombat. 

Cerul se degajase. Cele trei conducte gigantice ce 
ieşeau din spatele clădirii escaladau coasta muntelui. 
Pilonii telefericului urmau acelaşi traseu. Riscă încă o 
privire în jos - şi o regretă imediat. Centrala era deja 
departe în fundul văii, maşinile şi furgonetele se micşorau 
în mare viteză, puncte neînsemnate de culoare, aspirate de 
altitudine. Conductele plonjau spre ele ca nişte săritori pe 
skiuri din înaltul trambulinei: un vârtej de piatră şi gheaţă 
ce te lăsa cu suflarea tăiată. Servaz păli, înghiţi în sec şi se 
concentră pe vârful masivului. Cafeaua pe care o 
cumpărase de la automatul din hol urcase undeva în 
esofag. 

— Nu vă simţiţi prea bine. 

— Nicio problemă. Mă descurc. 

— Aveţi rău de înălţime? 

— Nu... 


Ziegler zâmbi sub casca cu microfon. Servaz nu-i mai 
vedea ochii în spatele ochelarilor de soare - dar îi putea 
admira bronzul şi puful fin de pe obrajii mângâiaţi de 
lumina puternică ce se reflecta de pe culmi. 

— Tot circul ăsta pentru un cal, zise ea dintr-odată. 

Comandantul înţelese că nici ea nu aproba mai mult 
decât el toată acea desfăşurare de forţe şi că profita că 
erau departe de urechile indiscrete, pentru a i-o mărturisi. 
Se întrebă dacă poziţia lui ierarhică o obliga sau dacă era 
sinceră. 

— Nu vă plac caii? îi zise ca s-o tachineze. 

— Îmi plac foarte mult, răspunse ea cu un surâs, dar nu 
asta e problema. Avem aceleaşi dificultăţi ca toată lumea: 
lipsă de mijloace, de materiale, de personal - şi criminalii 
sunt întotdeauna cu un pas înaintea noastră. Deci să 
investeşti atâta energie într-un animal... 

— În acelaşi timp însă, cineva capabil să facă aşa ceva 
unui cal... 

— Da, admise ea cu o grabă care îl făcu să se gândească 
că-i împărtăşea neliniştea. 

— Explicaţi-mi ce s-a întâmplat acolo sus. 

— Vedeţi platforma aceea metalică? 

— Da. 

— E punctul terminus al telefericului. Era agăţat chiar 
acolo, la întretăierea de linii, dedesubtul cablurilor. O 
adevărată punere în scenă. O să vedeţi pe filmare. De la 
depărtare, muncitorii au crezut la început că e vorba de o 
pasăre. 

— Câţi muncitori? 

— Patru, plus bucătarul. Platforma superioară a 
telefericului îi conduce la intrarea în uzina subterană: e 
chestia aia din beton, acolo, în spatele platformei. Cu 
ajutorul unei macarale, coboară în fundul puţului 
materialul care e încărcat apoi în tractoare cu două locuri 
şi remorcă. Puţurile duc la 70 de metri mai jos spre o 
galerie din inima muntelui. 70 de metri, asta înseamnă o 
coborâre dată naibii. Pentru a ajunge la uzină, muncitorii 
folosesc aceeaşi galerie care duce apa din lacul superior la 
conductele ranforsate: vanele lacului sunt închise în 


momentul în care trec ei. 

Aparatul survola în acel moment platforma înfiptă în 
coasta muntelui ca o macara. Era aproape suspendată în 
vid - şi Servaz simţi din nou senzaţia de gol urcându-i în 
vintre. Dedesubt, panta plonja într-o prăpastie abruptă. 
Lacul inferior era vizibil la o mie de metri mai jos, între 
culmi, cu uriaşul lui baraj în formă de arc de cerc. 

Comandantul observă urme în zăpadă în jurul 
platformei, acolo unde criminaliştii prelevaseră probele şi 
răscoliseră locul faptei. Dreptunghiuri galbene din plastic 
cu numere negre, unde găsiseră indicii. Şi proiectoare cu 
halogen încă prinse în magneţi pe metalul stâlpilor. Îşi zise 
că, măcar de data asta, nu le fusese greu să izoleze scena 
crimei; doar frigul le dăduse probabil de furcă. 

Căpitanul Ziegler arătă spre eşafodaj. 

— Muncitorii nici măcar n-au ieşit din cabină. Au sunat 
jos şi au coborât la fel de repede. Ingroziţi. Poate se 
temeau că dementul care a făcut asta mai era prin 
preajmă. 

Servaz o urmărea atent pe tânăra femeie. Cu cât o 
asculta mai mult, cu atât îi creştea curiozitatea şi i se 
înmulţeau întrebările. 

— După dumneavoastră, un singur om ar fi fost în stare 
să ridice la o asemenea înălţime corpul unui cal mort şi să- 
l fixeze în mijlocul cablurilor fără ajutor? Pare dificil, nu? 

— Freedom era un yearling de vreo două sute de 
kilograme, răspunse ea. Chiar să ridici doar capul cu gâtul 
înseamnă aproape o sută de kilograme de carne. Aţi văzut 
şi dumneavoastră elevatorul de mai devreme: genul acela 
de maşinărie poate deplasa sarcini utile enorme. Doar că, 
admițând că un bărbat ar putea reuşi să care un cal cu o 
căruţă sau un elevator, n-ar fi putut să-l suspende şi să-l 
lege singur la întretăierea de cabluri, aşa cum a fost găsit. 
Şi apoi, aveţi dreptate: ar fi fost necesar un vehicul ca să-l 
aducă aici sus. 

— Iar paznicii n-au văzut nimic. 

— Şi sunt doi. 

— Şi nici n-au auzit. 

— Chiar doi fiind. 


Nici unuia, nici celuilalt nu trebuia să i se amintească 
faptul că 70 la sută din autorii crimelor erau identificaţi în 
primele 24 de ore de la săvârşirea faptei. Dar când era 
vorba despre un cal? Iată genul de întrebare care mai mult 
ca sigur nu figura în statisticile poliţiei. 

— Prea simplu, zise Ziegler. La asta vă gândiţi, nu? Prea 
simplu. Doi paznici şi un cal. Ce motiv ar fi avut ei să facă 
una ca asta? Dacă ar fi vrut să fure un cal de-al lui Eric 
Lombard, de ce să-l urce tocmai în vârful liniei de teleferic, 
la locul lor de muncă, unde ar fi fost primii suspectaţi? 

Servaz reflectă la spusele ei. Da, de ce? Pe de altă parte, 
era totuşi posibil să nu fi auzit nimic? 

— Şi apoi, de ce ar face ei aşa ceva? 

— Nimeni nu e doar paznic, poliţist ori jandarm, 
răspunse el. Toată lumea are secrete. 

— Şi dumneavoastră? 

— Dumneavoastră nu? 

— Ba da, dar mai e şi Institutul Wargnier, se grăbi ea să 
sublinieze în timp ce manevra elicopterul. (Servaz îşi ţinu 
din nou respiraţia). Acolo sunt o grămadă de indivizi 
capabili de aşa ceva. 

— Vrei să spui că unul a reuşit să iasă şi să revină, fără 
ca personalul să-şi dea seama? (Reflectă un moment). Să 
mergi până la Centrul Ecvestru, să omori un cal, să-l scoţi 
din boxă şi să-l cari singur într-un vehicul? Şi asta fără ca 
nimeni să observe, nici aici, nici acolo? Apoi să-l ciopârţeşti 
şi să-l urci aici, să... 

— Bine, bine, e absurd, i-o tăie ea. Şi apoi, revenim 
mereu în acelaşi punct: cum ar reuşi, chiar nebun fiind, să 
agaţe calul acolo sus fără niciun ajutor? 

— În cazul ăsta, doi demenţi evadând fără să fie 
observați şi întorcându-se în celule fără să încerce să spele 
putina? Nici asta nu stă în picioare! 

— Nimic nu stă în picioare în povestea asta. 

Aparatul se aplecă brusc pe dreapta ca să facă un tur al 
muntelui - sau poate muntele se înclină în direcţia opusă: 
Servaz n-ar fi putut s-o spună şi înghiţi din nou în sec. 
Platforma şi blockhaus-ul de la intrare dispărură în spatele 
lor. Tone de rocă defilau prin faţa parbrizului de plexiglas. 


Apoi apăru un lac, mult mai mic decât cel din vale. 
Suprafaţa, ascunsă în scobitura muntelui, era acoperită de 
un strat gros de gheaţă şi de zăpadă. Semăna cu craterul 
unui vulcan îngheţat. 

Servaz descoperi pe malul lui o casă de locuit, lipită de 
stânci, aproape de micul baraj. 

— Lacul superior, zise Ziegler. Şi „cabana” muncitorilor. 
Aceştia ajung acolo cu un funicular, care urcă direct din 
măruntaiele muntelui până în interiorul casei şi care o 
leagă şi de uzina subterană. Acolo dorm, mănâncă şi 
trăiesc, odată ziua de lucru încheiată. Petrec cinci zile 
acolo, înainte de a cobori în vale pe durata weekendului. Şi 
asta timp de trei săptămâni. Se bucură de tot confortul 
modern şi chiar de televiziune prin satelit - dar, oricum, 
rămâne o treabă extrem de solicitantă. 

— De ce nu trec pe aici pentru a ajunge la uzină când 
vin, în loc să fie obligaţi să oprească râul subteran? 

— Centrala nu are elicopter. Zona asta nu e folosită 
decât în caz de extremă urgenţă, ca şi zona de aterizare de 
la poale. Şi asta, când o permite vremea. 

Aparatul cobori uşor spre o suprafaţă plană amenajată 
în mijlocul unui haos de neveuri!! şi morene. Un nor de 
omăt se ridică în jurul lor. Servaz ghici un mare H sub 
zăpadă. 

— Avem noroc, lansă Ziegler în căşti. Acum cinci ore, 
când muncitorii au descoperit cadavrul, n-am fi putut 
ajunge până aici: vremea era prea rea! 

Tălpile elicopterului intrară în contact cu solul. Servaz 
simţi că renaşte. Pământ ferm - chiar la două mii de metri 
altitudine. Însă ideea că trebuiau să se întoarcă pe acelaşi 
drum îi dădea crampe în stomac. 

— Dacă înţeleg bine, pe vreme rea, odată galeria 
umplută de apă, sunt prizonierii muntelui. Ce şansă au în 
caz de accident? 

Ziegler făcu o mutră elocventă. 

— Ar trebui să golească din nou galeria şi să revină la 
teleferic prin puţul de acces. Cel puţin două ore până la 
centrală, poate chiar trei. 


11 Mase de zăpadă pe cale de a se transforma în gheaţă. 


Servaz ar fi vrut să ştie cu ce prime îi momeau pe tipii 
ăia ca să-şi asume asemenea riscuri. 

— Cui îi aparţine uzina? 

— Grupului Lombard. 

Grupul Lombard. Ancheta de-abia începuse şi era a doua 
oară când apărea pe „radar”. În minte i se contura o 
nebuloasă de societăţi, filiale, holdinguri, în Franţa, dar cu 
siguranţă şi în străinătate, o caracatiţă ale cărei tentacule 
se întindeau peste tot, cu bani, în loc de sânge în ele, şi 
curgând prin miliarde de extremităţi spre inimă. Servaz nu 
era un specialist în afaceri, dar, la fel ca toată lumea 
modernă, cunoştea cu aproximaţie sensul cuvântului 
„Multinaţională”. O uzină veche ca aceea era cu adevărat 
rentabilă pentru un grup ca Lombard? 

Rotaţia paletelor încetini, iar şuieratul turbinei se 
estompă. 

Linişte. 

Ziegler îşi scoase casca, deschise portiera şi puse un 
picior pe pământ. Servaz o imită. Se îndreptară încet spre 
lacul îngheţat. 

— Suntem la 2100 de metri, anunţă tânăra. Se simte, 
nu? 

Servaz respiră profund eterul pur, ameţitor şi îngheţat. 
Capul i se învârtea puţin - din cauza zborului sau poate a 
altitudinii. Dar era o senzaţie mai curând interesantă decât 
supărătoare, pe care o asemănă beţiei adâncurilor. Se 
întrebă dacă exista şi o beţie a culmilor. Frumuseţea şi 
sălbăticia locului îl surprindeau. Acea solitudine minerală, 
acel deşert alb şi plin de lumină. Obloanele casei erau 
închise. Încercă să-şi imagineze ce simțeau muncitorii 
trezindu-se în fiecare dimineaţă şi deschizând ferestrele ce 
dădeau spre lac, înainte de a cobori în adâncurile 
tenebroase. Ori poate nu se gândeau decât la ziua lungă 
ce-i aştepta acolo jos, în inima muntelui, în zgomotul 
asurzitor şi sub lumina artificială, la orele lungi de muncă 
grea. 

— Veniţi? Galeriile au fost săpate în 1929, uzina 
instalată un an mai târziu, explică ea îndreptându-se spre 
casă. 


Aceasta era prevăzută cu o streaşină, susţinută de piloni 
groşi de piatră neşlefuită, formând o galerie spre care 
dădeau toate ferestrele, în afară de una, pe o latură. Pe 
unul dintre piloni, Servaz zări manşonul de susţinere a 
unei antene parabolice. 

— Aţi examinat galeriile? 

— Bineînţeles. Oamenii noştri sunt încă înăuntru. Dar eu 
nu cred că vom găsi ceea ce căutăm. Tipul sau tipii n-au 
venit până aici. S-au mulţumit să pună calul în teleferic, să- 
l agaţe sus şi să coboare. 

Trase de uşa de lemn. În interior, toate lămpile erau 
aprinse. Era lume peste tot. Camere cu două paturi, un 
salon cu televizor, două canapele şi un dulăpior cu sertare, 
o bucătărie spațioasă cu masă de tip refectoriu. Ziegler îl 
conduse pe Servaz spre partea din spate a casei, acolo 
unde aceasta se afunda în stâncă - o cameră ce părea să 
servească de trapă şi de vestiar în acelaşi timp, cu 
dulapuri metalice şi cuiere fixate pe perete. Servaz 
descoperi în fundul încăperii grilajul galben al 
funicularului şi, în spatele lui, gaura neagră a unei galerii 
săpate în măruntaiele întunecate ale muntelui. 

Tânăra îi făcu semn să urce, închise la loc grilajul şi 
apăsă pe buton. Motorul porni deîndată şi cabina se 
balansă. Apoi începu să coboare uşor pe şinele 
strălucitoare, vibrând aproape insesizabil, pe o pantă de 45 
de grade. Pe peretele din rocă neagră, neoanele zărite prin 
grilaj le  punctau coborârea la intervale regulate. 
Dispozitivul îi conduse într-o sală mare, tăiată şi ea în 
stâncă, luminată puternic de şiruri întregi de neoane. Un 
atelier plin de maşini-unelte, de ţevi şi de cabluri. 
Tehnicieni criminalişti, purtând aceleaşi combinezoane 
albe precum cei de la centrală, trebăluiau peste tot. 

— Pe muncitorii ăştia vreau să-i interoghez imediat, 
chiar dacă ar fi să dureze toată noaptea. Nu-i putem lăsa 
să plece acasă. Sunt mereu aceiaşi, în fiecare iarnă? 

— La ce vă gândiţi? 

— Pe moment, la nimic. O anchetă în acest stadiu 
seamănă cu o răscruce de drumuri într-o pădure: toate 
cărările par la fel, dar una singură e cea bună. Aceste 


perioade de stat în inima muntelui, izolaţi, departe de 
lume, creează cu siguranţă legături, dar şi tensiuni. 
Trebuie să stai foarte bine cu moralul. 

— Foşti muncitori care nu-l înghit pe Lombard? În cazul 
ăsta, de ce toată acea punere în scenă? Când cineva vrea 
să se răzbune pe angajatorului lui, apare la locul de muncă 
cu o armă şi-şi împuşcă patronul sau colegii, apoi se 
sinucide. Nu se mai deranjează să agaţe un cal în vârful 
unui teleferic. 

Servaz ştia că ea avea dreptate. 

— Să facem rost de antecedentele psihiatrice ale tuturor 
celor care lucrează ori au lucrat la centrală în ultimii ani, 
zise el. Şi mai ales ale celor care au făcut parte din 
echipele de aici. 

— Foarte bine! zbieră ea ca să acopere zgomotul. Şi 
paznicii? 

— Întâi muncitorii, apoi paznicii. Vom petrece noaptea 
aici, dacă va fi nevoie. 

— Pentru un cal! 

— Pentru un cal, confirmă el. 

— Ce noroc pe noi! În mod normal e un vacarm 
asurzitor! Dar acum au închis vanele, şi apa din lac nu mai 
curge prin camera despărţitoare. 

Servaz găsi că zgomotul nu era chiar atât de supărător. 

— Şi cum funcţionează? întrebă el ridicând vocea. 

— Nu ştiu prea multe! Barajul de pe lacul superior se 
umple din căderile de zăpadă. Apa este adusă prin galeriile 
subterane până la conductele hidraulice: acele ţevi groase 
pe care le-am văzut afară şi care o duc spre grupurile 
hidraulice ale centralei, jos, în vale. Puterea cu care cade 
apa acţionează turbinele. Dar turbine sunt şi aici: apa se 
turbionează „în cascadă”, sau ceva de genul. Turbinele 
convertesc forţa motrice a apei în energie mecanică, apoi 
alternatoarele transformă această energie în electricitate, 
care trece în liniile de înaltă tensiune. Uzina şi centrala 
produc 54 de milioane de kilowaţi-oră pe an, ceea ce 
reprezintă consumul unui oraş de treizeci de mii de 
locuitori. 

Servaz nu se putu abţine să nu zâmbească la auzul 


acelui expozeu didactic. 

— Pentru cineva care nu ştie prea multe, sunteţi al naibii 
de pregătită. 

Mătură cu privirea caverna de rocă neagră tapisată cu 
grilaje şi structuri metalice pe care alergau fascicule de 
cabluri, neoane, ţevi de aerisire, apoi enormele maşini 
rămase parcă din alt veac, panourile de control, 
pardoseala din beton... 

— Foarte bine, zise într-un târziu. Mergem sus: aici n-o 
să găsim nimic. 

Când ajunseră la suprafaţă, cerul se întunecase. Nori 
negri alergau pe deasupra craterului îngheţat, care 
căpătase dintr-odată un aspect sinistru. Un vânt puternic 
învârtejea fulgii de zăpadă. Brusc, decorul începea să se 
potrivească cu crima: ceva haotic, negru, îngheţat - în care 
nechezatul disperat al unui cal se putea pierde cu uşurinţă 
în urletul vântului. 

— Să ne grăbim, îl zori Ziegler. Se strică vremea! 

Rafalele de vânt îi zburau părul blond, smulgându-i 
şuviţe întregi din coc. 


4 


— Domnişoară Berg, nu vă ascund că nu înţeleg de cea 
ţinut dr. Wargnier să vă angajeze. Vă spun eu: psihologia 
clinică, psihologia genetică, teoria freudiană - ...tâmpenii. 
În concluzie, aş fi preferat în continuare metoda clinică 
anglo-saxonă. 

Doctorul Francis Xavier stătea în spatele unui birou 
impresionant. Era un bărbat mic de statură, foarte îngrijit, 
încă tânăr, cu cravată cu motive florale exuberante pe sub 
halatul alb, cu părul vopsit şi ochelari roşii, extravaganţi. 
Şi un uşor accent de Quebec. 

Diane aruncă o privire discretă spre DSM-I, Manualul de 
tulburări mintale, publicat de Asociaţia Americană de 
Psihiatrie, singura carte de pe birou. Se încruntă uşor. 
Turnura pe care o lua discuţia nu-i plăcea - dar aşteptă ca 
omuleţul să-şi pună pe masă toate cărţile. 

— Să nu mă-nţelegeţi greşit, eu sunt psihiatru. Şi - cum 
să vă spun? Nu văd ce interes aţi putea reprezenta pentru 
instituţia noastră... fără supărare... 

— Eu... mă aflu aici... pentru studii de aprofundare şi 
formare, dr. Xavier. Dr. Wargnier v-a explicat, cu 
siguranţă. Pe de altă parte, predecesorul dumneavoastră a 
angajat un adjunct înainte de a pleca şi şi-a dat acordul în 
legătură cu absenţa... pardon, prezenţa mea aici. S-a 
angajat faţă de Universitatea din Geneva. Dacă nu sunteţi 
de acord cu venirea mea, ne-aţi fi putut an... 

— Pentru studii de aprofundare şi formare? (Xavier 
strânse imperceptibil din buze). Unde vă credeţi? La 
facultate? Asasinii ce vă aşteaptă la capătul acestor 
culoare, zise el arătând spre tija biroului, sunt mai 
monstruoşi decât cele mai îngrozitoare creaturi care v-ar 
putea  bântui  coşmarurile, domnişoară Berg. Sunt 
încarnarea lui Nemesis însăşi. Pedeapsa noastră pentru că 
l-am omorât pe Dumnezeu şi pentru că am construit o 
societate în care Răul a devenit regulă. 

Ultima frază i se păru tinerei cam pompoasă. Ca, de 
altfel, tot ce ţinea de dr. Xavier. Dar felul în care el o 


pronunţase - un amestec foarte curios de teamă şi de 
voluptate - o făcu să tremure. Simţi cum i se ridică părul 
pe ceafă. fi e frică de ei. Îl bântuie noaptea în somn ori 
poate chiar îi aude urlând din camera lui. 

Se uită fix la culoarea cam nenaturală a părului lui şi se 
gândi la personajul lui Gustav von Aschenbach din Moarte 
la Veneţia, care îşi vopsise părul, sprâncenele şi mustata, 
ca să se facă remarcat de un băiat zărit pe plajă, în 
încercarea de a înşela moartea. Fără să realizeze cât de 
disperată şi de patetică era acea încercare. 

— Am experienţă în psihologia legală. În trei ani, am 
avut de-a face cu mai mult de o sută de delincvenţi sexuali. 

— Şi cu câţi criminali? 

— Cu unul. 

El îi aruncă un zâmbet lipsit de tandreţe. Se aplecă 
asupra dosarului. 

— Licenţă în psihologie, diplomă de studii superioare în 
psihologie clinică la Universitatea din Geneva, citi, cu 
ochelarii roşii alunecându-i pe nas. 

— Am lucrat timp de patru ani într-un cabinet particular 
de psihoterapie şi psihologie legală. Am făcut expertize 
civile şi penale pentru autorităţile judiciare. E scris în CV. 

— Ceva stagii în penitenciare? 

— Unul, la serviciul medical al închisorii din Champ- 
Dollon, pentru expertize legale, din poziţia de coexpert şi 
pentru examinarea delincvenţilor sexuali. 

— International Academy of Law and Mental Health, 
Asociaţia Psihologilor şi Psihoterapeuţilor din Geneva, 
Societatea Elvețiană de Psihologie Legală... Bine, bine, 
bine... 

Işi fixă din nou privirea asupra el. Tânăra avu 
dezagreabila impresie că se află în faţa unui juriu. 

— Doar că... nu aveţi niciun fel de experienţă cu genul 
acesta de pacienţi, sunteţi foarte tânără, aveţi încă multe 
de învăţat, aţi putea - fără să vreţi, desigur - să stricați 
prin lipsa dumneavoastră de experienţă tot ce încercăm 
noi să facem aici. O groază de elemente care s-ar putea 
dovedi o problemă în plus pentru clientela noastră. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 


— Îmi pare rău, dar aş dori să vă ţineţi departe de cei 
şapte cei mai periculoşi rezidenţi ai noştri: cei din blocul A. 
lar eu nu am nevoie de un adjunct, am deja o soră şefă 
care mă secondează. 

Ea rămase tăcută atât de mult timp, încât doctorul sfârşi 
prin a ridica o sprânceană. Când începu să vorbească, o 
făcu pe un ton stăpânit, dar ferm. 

— Doctore Xavier, eu am venit aici tocmai pentru ei. Dr. 
Wargnier v-a comunicat, cu siguranţă. Aveţi probabil prin 
dosarele dumneavoastră corespondenţa pe care am purtat- 
o. Termenii acordului nostru sunt foarte clari: nu numai că 
dr. Wargnier m-a autorizat să-i întâlnesc pe cei şapte 
pacienţi din blocul A, dar mi-a mai şi cerut ca la finalul 
acestor întâlniri să întocmesc un raport de expertiză 
psihologică - în mod special în ceea ce-l priveşte pe Julian 
Hirtmann. 

Il văzu întunecându-se. Zâmbetul îi pieri. 

— Domnişoară Berg, dr. Wargnier nu mai conduce 
această instituţie, eu o fac. 

— În acest caz, nu am ce căuta aici. Va trebui să sesizez 
autoritatea dumneavoastră tutelară şi Universitatea din 
Geneva. Şi pe doctorul Spitzner. Vin de departe, domnule 
doctor. Ar fi trebuit să mă scutiţi de acest drum inutil. 

Se ridică. 

— Domnişoară Berg, haideţi să fim serioşi! zise el 
ridicându-se şi desfăcând braţele. Să nu ne ambalăm! Luaţi 
loc! Luaţi loc, vă rog! Sunteţi bine-venită la noi. Nu mă 
înţelegeţi greşit: nu am nimic împotriva dumneavoastră. 
Sunt sigur că o să faceţi tot ce vă stă în putere. Şi cine 
ştie? Poate că... un punct de vedere... o contribuţie în plus, 
vreau să zic... „interdisciplinară” ar putea favoriza o mai 
bună înţelegere a acestor monştri. Da, da - de ce nu? Însă 
ce vă cer e să vă rezumaţi numărul întâlnirilor cu ei la 
strictul necesar şi să respectaţi la literă regulamentul de 
ordine interioară. Liniştea acestei instituţii se află într-un 
echilibru fragil. Chiar dacă măsurile de securitate sunt de 
zece ori mai numeroase decât în orice altă instituţie de 
profil, cea mai mică deviere de la protocol ar avea 
consecinţe incalculabile. 


Francis Xavier înconjură biroul. 

Era chiar mai mic de statură decât crezuse ea. Diane 
avea un metru şaizeci şi şapte, iar Xavier era sensibil de 
aceeaşi înălţime - cu tot cu tocuri. Halatul prea mare, de 
un alb imaculat, flutura în jurul lui. 

— Veniti. O să vă arăt. 

Deschise un dulap. Halate albe, aliniate, spânzurate de 
umeraşe. Luă unul şi i-l întinse lui Diane. Tânăra simţi un 
miros de închis şi de detergent. 

O atinse. li puse o mână cu unghii prea aranjate pe braţ. 

— Sunt nişte indivizi cu adevărat înspăimântători, zise el 
suav, privind-o în ochi. Uitaţi cine sunt, uitaţi ce-au făcut. 
Concentraţi-vă pe ce aveţi de făcut. 

Diane îşi aminti de cuvintele doctorului Wargnier la 
telefon. Aproape aceleaşi, despre aceleaşi lucruri. 

— Nu e prima dată când întâlnesc nişte sociopaţi, 
obiectă ea - dar de data aceasta vocea îi trăda 
nesiguranța. 

În spatele ochelarilor roşii, privirea aceea ciudată sclipi 
pentru o clipă. 

— Dar nu ca aceştia, domnişoară. Nu ca aceştia. 


Pereţi albi, podea albă, neoane albe... Ca majoritatea 
oamenilor din Occident, Diane asocia această culoare cu 
inocenţa, candoarea şi puritatea. Numai că în inima 
acestui univers alb trăiau probabil nişte asasini 
monstruoşi. 

— La origine, albul era culoarea morţii şi a doliului, îi 
explică Xavier, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. În Orient 
mai e şi în zilele noastre. E o valoare limită - la fel ca 
negrul. E, în fine, o culoare asociată riturilor de trecere. 
Asta e şi pentru dumneavoastră în acest moment, nu? Dar 
nu eu am fost cel care a ales-o - sunt aici doar de câteva 
luni. Grilaje de oţel culisau în faţa şi în spatele lor, zăvoare 
electronice pocneau în pereţi. Silueta scundă a lui Xavier o 
preceda. 

— Unde ne aflăm? întrebă Diane, numărând camerele de 
supraveghere, uşile, ieşirile. 

— Suntem pe cale să ieşim din zona administrativă şi să 


ajungem în unitatea psihiatrică propriu-zisă. Aici e prima 
incintă de izolare. 

Ea îl privi introducând o cartelă magnetică într-un panou 
negru fixat în perete. După citire, cartela fu scuipată afară 
din aparat. Grilajul se deschise. De cealaltă parte, o cuşcă 
din sticlă. Doi gardieni în combinezoane portocalii stăteau 
înăuntru, aşezaţi în faţa unor ecrane de supraveghere 
video. 

— În prezent, avem 84 de pacienţi consideraţi periculoşi, 
cu risc de a trece la acte agresive. Ai noştri provin din 
instituţii penale ori din alte institute psihiatrice din Franţa, 
dar şi din Germania, Elveţia, Spania... E vorba despre 
indivizi cu probleme de sănătate mintală, dublate de 
delincvenţă, violenţă şi criminalitate. Pacienţi care s-au 
dovedit prea violenţi pentru a rămâne în spitalele care îi 
îngrijeau, deţinuţi ale căror psihoze sunt prea grave pentru 
a fi trataţi în închisoare ori criminali declaraţi iresponsabili 
de justiţie. Clientela noastră necesită un personal înalt 
calificat şi instalaţii care asigură în acelaşi timp 
securitatea bolnavilor, dar şi pe cea a personalului şi a 
vizitatorilor. Aici ne aflăm în pavilionul C. Avem trei 
niveluri de securitate: scăzut, mediu şi ridicat. Aceasta e o 
zonă de nivel scăzut. 

Diane era deranjată ori de câte ori Xavier vorbea de 
clientelă. 

— Institutul Wargnier dovedeşte o înaltă calificare în 
preluarea şi tratarea pacienţilor agresivi, periculoşi şi 
violenţi. Metodele noastre de lucru se află la cele mai 
înalte şi moderne standarde. Într-o primă fază, realizăm o 
expertiză psihiatrică şi criminologică, ce constă în special 
într-o analiză fantasmatică şi pletismografică. 

Ea  tresări. Analiza  pletismografică presupunea 
măsurarea reacţiilor unui pacient supus unor stimuli audio 
şi video, urmărind diferite tipuri de scenarii şi de 
parteneri, ca de exemplu imaginea unei femei goale sau a 
unui copil. 

— Şi aplicaţi tratamente aversive subiecţilor ce prezintă 
profile deviante la examenul pletismografic? 

— Da. 


— Pletismografia aversivă e departe de a fi unanim 
acceptată, remarcă ea. 

— Aici e eficientă, răspunse Xavier ferm. 

Îl simţi încordându-se. De fiecare dată când auzea 
vorbindu-se de tratament aversiv, Diane se gândea la 
Portocala mecanică. Tratamentul în discuţie consta în a 
asocia fantasmei deviante înregistrată pe o casetă ori un 
DVD - imagini cu violuri, copii goi etc. - senzaţii foarte 
neplăcute, chiar dureroase: un şoc electric sau miros de 
amoniac, de exemplu, în locul senzaţiilor plăcute pe care 
fantasma i-o provoca de obicei pacientului. Repetarea 
sistematică a experienţei era menită să modifice pe termen 
lung comportamentul subiecţilor. Un fel de reflex 
condiţionat pavlovian, într-o anumită măsură, testat pe 
infractori sexuali şi pedofili, în unele ţări precum Canada. 

Xavier se juca cu butonul pixului care-i ieşea din 
buzunarul de la piept. 

— Ştiu că mulţi specialişti din această ţară sunt sceptici 
în legătură cu abordarea terapeutică comportamentistă. 
Această practică a fost preluată din ţările anglo-saxone şi 
de la Institutul Pinel din Montreal, de unde vin eu. Are 
rezultate uimitoare. Dar, bineînţeles, confraţilor francezi 
nu le este uşor să recunoască o metodă atât de empirică, 
mai ales venită de peste Atlantic. Îi reproşează că 
neglijează noţiuni fundamentale ca inconştientul, supraeul, 
punerea în aplicare a pulsiunilor în strategiile refulării... 

În spatele ochelarilor, ochii lui o analizau cu o 
indulgență exasperantă. 

— Multă lume din această ţară continuă să susţină o 
abordare care ţine mai curând cont de achiziţiile 
psihanalizei, de munca de remodelare a straturilor 
profunde ale personalităţii. Neţinând cont că lipsa totală 
de sentiment al vinovăţiei şi de emoţii a acestor perverşi 
psihopaţi va transforma în eşec orice tentativă de acest fel. 
Cu genul acesta de bolnavi funcţionează un singur lucru - 
„dresura”. (Vocea lui căzu pe acel cuvânt ca o plasă de apă 
îngheţată.) O responsabilizare a subiecţilor în legătură cu 
tratamentul ce li se aplică, graţie unei întregi game de 
recompense şi de sancţiuni, şi inducerea de 


comportamente condiţionate. La cererea organelor 
judiciare sau spitaliceşti facem şi evaluări ale gradului de 
periculozitate, urmă el, în timp ce se oprea în faţa unei alte 
uşi din sticlă securizată. 

— Majoritatea studiilor demonstrează valoarea foarte 
scăzută a acestor evaluări, nu? întrebă Diane. După unii, 
una din două evaluări psihiatrice ale gradului de 
periculozitate e greşită. 

— Da, aşa se spune, admise Xavier. Dar mai ales în 
sensul că riscul este supraevaluat, nu invers. În caz de 
rezultat  neconcludent, în raportul de evaluare noi 
recomandăm în mod sistematic menţinerea în stare de 
detenţie sau prelungirea spitalizării. Şi apoi, adăugă el cu 
un zâmbet de o infatuare absolută, aceste evaluări răspund 
unei nevoi profunde a societăţii actuale, domnişoară Berg. 
Tribunalele ne cer să rezolvăm în locul lor o dilemă morală 
pe care în realitate nimeni nu e capabil s-o tranşeze: cum 
poţi să te asiguri că dispoziţiile unuia sau altuia dintre 
aceşti indivizi periculoşi răspund necesităţilor pe care le 
impune protecţia societăţii, fără să atentezi la drepturile 
fundamentale ale acestora? Nimeni n-are niciun răspuns la 
această întrebare. Tribunalele par şi ele să creadă că 
expertizele psihiatrice sunt irelevante. Asta nu înşală pe 
nimeni, bineînţeles. Dar permite mecanismului judiciar, 
veşnic ameninţat cu congestionarea, să meargă în 
continuare, dând iluzia că judecătorii sunt nişte tipi 
înţelepţi şi că deciziile lor sunt luate în cunoştinţă de cauză 
- ceea ce, între noi fie spus, este cea mai mare minciună 
pe care este clădită societatea noastră democratică. 

Un alt panou negru încastrat în perete, în mod clar mult 
mai sofisticat decât precedentul. Acesta era prevăzut cu un 
mic ecran şi cu 16 taste pentru a tasta codul, dar şi cu un 
buton mai mare, roşu, pe care Xavier îşi apăsă indexul de 
la mâna dreaptă. 

— Evident că noi nu avem genul acesta de dilemă cu 
pacienţii noştri. Aceştia fac mai mult decât cu prisosinţă 
proba gradului lor de periculozitate. Aici avem cea de-a 
doua incintă de izolare. 

Aveau şi aici un mic birou din sticlă, pe partea dreaptă. 


Diane zări din nou două siluete înăuntru. Spre marele său 
regret, Xavier trecu pe lângă ele fără să se oprească. I-ar fi 
plăcut s-o prezinte personalului. Dar oricum era deja 
convinsă că n-o s-o facă. Se întrebă deodată cum avea să 
fie primită. Oare Xavier le vorbise celorlalţi angajaţi 
despre ea? O sabotase deja în felul lui insidios? 

Pentru o fracțiune de secundă, îşi revăzu cu nostalgie 
camera de studentă, prietenii de la universitate, biroul de 
la facultate... Apoi se gândi la cineva. Se simţi roşind şi se 
grăbi să alunge imaginea lui Pierre Spitzner cât mai 
departe în străfundurile minţii. 

e kk 

Servaz se examină în oglindă, la lumina intermitentă a 
neonului. Sprijinindu-şi mâinile de marginea ciobită a 
chiuvetei, se forţă să respire calm. Apoi se aplecă şi-şi 
dădu pe faţă cu apă rece. 

Picioarele de-abia îl mai ţineau, avea strania impresie că 
mergea pe perne de aer. Drumul înapoi cu elicopterul 
fusese înfiorător. Acolo sus, vremea se stricase cu totul şi 
Ziegler fusese nevoită să se cramponeze de manşă. 
Zgâlţâit de rafale, aparatul de zbor coborâse balansându- 
se ca o barcă de salvare pe o mare dezlănţuită. In 
momentul în care tălpile acestuia atinseseră solul, Servaz 
se precipitase spre toaleta Centralei ca să vomite. 

Se întoarse, cu coapsele sprijinindu-se de chiuvetă. 
Grafitti scrijelite cu pixul sau cu markerul profanau unele 
uşi: BIB REGELE MUNȚILOR... (fanfaronadă ordinară) 
SOFIA E O CURVĂ... (urmat de un număr de mobil) 
DIRECTORUL E UN GĂOZAR... (vreo pistă?) Apoi un 
desen reprezentând mai multe personaje mici a la Keith 
Haring, sodomizându-se în şir indian. 

Scoase din buzunar micul aparat foto numeric pe care 
Margot i-l făcuse cadou la ultima aniversare, se apropie şi 
fotografie fiecare uşă. 

Apoi ieşi şi străbătu culoarul până în hol. 

Afară începuse din nou să ningă. 

— Vă e mai bine? 

Citi o părere de rău sinceră în ochii lui Irène Ziegler. 

— Da. 


— Mergem să-i interogăm pe muncitori? 

— Dacă nu vă supăraţi, aş vrea s-o fac singur. 

Faţa frumoasă a tinerei se întunecă. De afară se auzea 
vocea lui Cathy d'Humières care se pregătea să vorbească 
cu jurnaliştii: frânturi de fraze stereotipe, în stilul obişnuit 
al tehnocraţilor. 

— Aruncaţi o privire la acele grafitti din toaletă şi o să 
înţelegeţi de ce, zise el. În prezenţa unui bărbat pot apărea 
informaţii pe care... ar fi tentaţi să le ascundă, dacă ar fi o 
femeie de faţă. 

— Foarte bine. Dar nu uitaţi că suntem doi la 
conducerea acestei anchete, domnule comandant. 


Cei cinci bărbaţi îl urmăriră intrând, cu nişte priviri în 
care se amestecau anxietatea, oboseala şi furia. Servaz îşi 
aminti că erau închişi acolo încă de dimineaţă. Totuşi era 
clar că li se adusese de mâncare şi de băut. Resturi de 
pizza şi de sendvişuri, pahare goale şi scrumiere pline 
umpleau masa lungă a sălii de conferinţe. Aveau bărbile 
crescute şi păreau la fel de neîngrijiţi ca naufragiaţii pe o 
insulă, în afară de bucătar - un bărbos cu capul chel şi 
strălucitor şi cu lobii urechilor perforaţi de mai mulţi 
cercei. 

— Bună ziua, zise el. 

Niciun răspuns, dar tipii se îndreptară insesizabil. Citi în 
ochii lor că erau surprinşi de înfăţişarea lui. Li se anunţase 
sosirea unui comandant de la brigada criminalistică şi 
acum aveau în faţă un tip cu alură de profesor sau de 
jurnalist, la 40 de ani, în formă, neras, cu sacou de catifea 
şi blugi uzaţi. Apoi respectivul îşi puse o fesă pe masă, îşi 
trecu mâna prin părul închis la culoare şi se întoarse spre 
ei. î 

li studie. Pe fiecare în parte. Întârziind de fiecare dată 
mai multe zeci de secunde. Toți coborâră ochii - în afară 
de unul. 

— Care dintre voi l-a văzut primul? 

Un tip aşezat într-un colţ al camerei ridică mâna. Purta 
un tricou cu mânecă scurtă şi imprimeu UNIVERSITY OF 
NEW YORK, peste o cămaşă în carouri. 


— Cum vă numiţi? 

— Huysmans. 

Servaz îşi scoase carnețelul din haină. 

— Povestiţi-mi. 

Huysmans oftă. Răbdarea îi fusese pusă la grea 
încercare în ultimele ore şi nu era genul care să aibă prea 
multă. Povestise deja de vreo şase ori, aşa că relatarea 
păru puţin mecanică. 

— Aţi coborât fără să fi pus măcar piciorul pe platformă. 
De ce? 

Tăcere. 

— De frică, mărturisi în sfârşit cel care tocmai vorbise. 
Ne era teamă că tipul bântuie încă pe undeva prin 
apropiere - ori că stă ascuns prin galerii. 

— Ce v-a făcut să credeţi că era vorba despre un bărbat? 

— Vă imaginati o femeie făcând aşa ceva? 

— Aveţi cunoştinţă de ceva conflicte, certuri între 
muncitori? 

— Ca peste tot, zise un al doilea. Altercaţii la beţie, 
chestii cu femei, tipi care nu se suportă. Cam atât. 

— Cum vă numiţi? întrebă Servaz. 

— Etcheverry, Gratien. 

— Viaţa acolo sus trebuie să fie dură, nu? Riscurile, 
izolarea, promiscuitatea, toate astea creează tensiuni. 

— Bărbaţii trimişi acolo sunt genul puternic, domnule 
comisar. Directorul trebuie să vă fi spus. Dacă nu, rămân 
jos. 

— Nu comisar, comandant. Totuşi, în zilele cu furtună, 
cu vreme urâtă, poţi să-ţi pierzi minţile, nu? insistă el. Mi 
s-a spus că la mare altitudine nici să dormi bine nu poţi. 

— E adevărat. 

— Explicaţi-mi. 

— În prima noapte, suntem atât de doborâţi de altitudine 
şi de muncă încât dormim buştean. Dar după aceea, ne 
odihnim din ce în ce mai puţin. În ultimele nopţi de-abia 
închidem ochii două-trei ore. Aşa vrea muntele. 
Recuperăm în weekenduri. 

Servaz îi privi din nou. Mulţi dintre ei dădură din cap a 
confirmare. 


Se uita la aceşti bărbaţi duri, care nu făcuseră multă 
şcoală şi nici nu se credeau cine ştie ce genii, care nu 
căutau să câştige un ban cu uşurinţă, dar care făceau fără 
prea mult tam-tam o treabă foarte grea, în interesul 
tuturor. Erau toţi cam de vârsta lui - între 40 şi 50 de ani, 
cel mai tânăr, 30. Dintr-odată i se făcu ruşine de ceea ce 
făcea. Apoi privirea i se încrucişă cu cea alunecoasă a 
bucătarului. 

— Şi calul ăla? Vă spune ceva? Îl ştiaţi? Îl mai văzuserăţi 
până atunci? 

Se uitară la el, miraţi - apoi dădură încet din cap a 
negaţie. 

— Au mai fost şi alte accidente acolo sus? 

— Mai multe, răspunse Etcheverry. Ultimul, acum doi 
ani: un tip şi-a pierdut mâna. 

— Şi acum ce face? 

— Lucrează jos, la birouri. 

— Numele lui? 

Omul ezită. Roşi. Se uită la ceilalţi, jenat. 

— Schaab. 

Servaz îşi spuse că va trebui să-l verifice pe respectivul 
Schaab: un cal îşi pierde capul / un muncitor mâna... 

— Accidente mortale? 

Etcheverry dădu din nou din cap că nu. 

Comandantul se întoarse spre cel mai în vârstă. Un tip 
solid, cu un tricou ce-i punea în valoare braţele 
musculoase. Era singurul, în afară de bucătar, care nu 
spusese încă nimic - şi singurul care nu plecase privirea în 
faţa lui. Servaz putea zări chiar o umbră de sfidare în acei 
ochi decoloraţi. Faţă mare, lătăreaţă. Privire glacială. 
Spirit obtuz, fără nuanţe, ce nu lasă loc îndoielilor, îşi 
spuse. 

— Dumneavoastră sunteţi cel mai bătrân? 

— Dap, zise bărbatul. 

— De cât timp lucraţi aici? 

— Sus sau jos? 

— Sus şi jos. 

— 23 de ani sus. 42 în total. 

Voce plată, lipsită de inflexiuni. Ca suprafaţa unui lac de 


munte. 

— Cum vă numiţi? 

— De ce vrei s-o ştii? 

— Eu sunt cel care pune întrebările, bine? Deci, cum te 
numeşti? zise Servaz, tutuindu-l şi el. 

— Tarrieu, lansă celălalt vexat. 

— Câţi ani ai? 

— 63. 

— În ce raporturi sunteţi cu directorul? Puteţi vorbi fără 
frică: rămâne între noi. Mai devreme am citit un grafitti în 
toaletă: „Directorul e un găozar”. 

Pe faţa lui Tarrieu apăru un rictus jumătate dispreţ, 
jumătate amuzament. 

— E adevărat. Dar dacă ar fi fost vorba de răzbunare, el 
ar fi trebuit să atârne acolo sus. Nu calul. Nu crezi, 
domnule polițist? 

— Cine vorbea de vreo răzbunare? replică acesta pe 
acelaşi ton. Vrei cumva să conduci ancheta în locul meu? 
Ori vrei să intri în poliţie? 

Se auziră câteva chicoteli. Servaz observă cum faţa lui 
Tarrieu se înroşeşte violent, ca un nor de cerneală care se 
răspândeşte în apă. După cum se vedea, omul era capabil 
de acte de violenţă. Dar până în ce punct? Eterna 
întrebare. Tarrieu deschise gura ca să dea replica - apoi, 
în ultimul moment, se răzgândi. 

— Nu, zise după un timp. 

— Cunoaşte careva dintre voi Centrul Ecvestru? 

Bucătarul cu cercei ridică o mână cu un aer încurcat. 

— Vă numiţi? 

— Marousset. 

— Călăriţi? 

Tarrieu se dădu pe spate chicotind, imitat şi de ceilalţi. 
Servaz simţi cum îl năpădeşte furia. 

— Nu... eu sunt bucătarul... Din când în când, merg să 
dau o mână de ajutor bucătarului domnului Lombard... la 
castel... când au vreo masă... la zile de naştere... pe 14 
iulie... Centrul Ecvestru e chiar lângă... 

Marousset avea nişte ochi mari, deschişi la culoare, cu 
pupilele dilatate ca nişte capete de ace cu gămălie. 


— Şi calul, l-aţi văzut vreodată? 

— Nu am eu treabă cu caii. E posibil... e plin de ei pe 
acolo... 

— Şi pe domnul Lombard îl vedeţi des? 

Tipul făcu semn că nu. 

— Merg pe acolo o dată... de două ori pe an... şi aproape 
nu ies din bucătărie... 

— Dar îl zăriţi din când în când, nu? 

— Da. 

— Uneori vine şi pe aici, pe la uzină? 

— Lombard, aici? zise Tarrieu pe un ton sarcastic. 
Pentru el, uzina asta e un grăunte de nisip. Tu examinezi 
fiecare fir de iarbă când îţi tunzi peluza? 

Servaz se întoarse spre ceilalţi, care confirmară cu un 
mic semn din cap. 

— Lombard nu locuieşte aici, continuă Tarrieu pe acelaşi 
ton provocator. Stă pe la Paris, New York, în Antile, în 
Corsica... Îl doare-n cot de uzina asta. O păstrează doar 
pentru că aşa l-a obligat bătrânul lui prin testament. Dar în 
realitate n-are nici în clin, nici în mânecă. 

Servaz dădu din cap. Ar fi vrut să răspundă într-un fel 
usturător. Dar la ce bun? Poate că Tarrieu avea motivele 
lui. Poate că avusese de-a face cândva cu vreun poliţist 
corupt ori incompetent. Oamenii sunt ca aisbergurile, 
gândi el. Sub apă ascund o masă enormă de chestii 
nespuse, dureri şi secrete. Nimeni nu e doar ceea ce pare. 

— Pot să-ţi dau un sfat? zise dintr-odată Tarrieu. 

Servaz îngheţă, în gardă. Dar tonul se schimbase: nu 
mai avea nimic ostil, suspicios ori sarcastic. 

— Te ascult. 

— Paznicii, zise bătrânul. Decât să-ţi pierzi timpul cu 
noi, mai bine i-ai interoga pe ei. Scutură-i un pic. 

Comandantul îl fixă insistent. 

— De ce? 

Tarrieu ridică din umeri. 

— Tu eşti polițistul. desde 


Servaz merse pe culoar şi împinse uşile batante, trecând 
brusc de la o atmosferă sufocantă la cea glacială, din hol. 


Luminile intermitente de afară populau holul cu licăriri şi 
umbre neliniştitoare. O zări pe Cathy d'Humières care se 
urca în maşina ei. Se întuneca. 

— Deci? întrebă Ziegler. 

— Tipi ăştia n-au probabil nimic de-a face, dar vreau 
totuşi câteva informaţii suplimentare despre doi dintre ei. 
Primul e Marousset, bucătarul. Pe celălalt îl cheamă 
Tarrieu. Şi despre un anumit Schaab: tipul şi-a tăiat mâna 
într-un accident, anul trecut. 

— Şi ceilalţi doi: de ce ei? 

— Verificare de rutină. 

Revăzu în minte privirea lui Marousset. 

— Vreau să-i sunăm şi pe cei de la Narcotice, să vedem 
dacă n-au vreun bucătar prin baza lor de date. 

Ziegler îl fixă atentă, dar nu făcu niciun comentariu. 

— Cu ancheta prin împrejurimi cum stăm? întrebă el. 

— Interogăm locuitorii din satele de pe drumul principal. 
În caz că cineva a văzut trecând vreo maşină azi-noapte. 
Până acum, nimic. 

— Altceva? 

— Avem grafitti şi afară, pe pereţii Centralei. Dacă sunt 
taggeri prin zonă, poate au auzit sau au văzut ceva. Genul 
ăsta de punere în scenă avea nevoie de pregătire, de tururi 
de recunoaştere. Ceea ce ne aduce din nou la paznici. 
Poate ştiu măcar cine a făcut desenele. Şi de ce n-au auzit 
nimic? 

Servaz se gândi la cuvintele lui Tarrieu. Maillard li se 
alăturase şi el. Lua notițe într-un carneţel. 

— Şi Institutul Wargnier? întrebă Servaz. Pe de o parte, 
avem un act comis în mod clar de un dement, pe de alta 
nebuni criminali închişi la câţiva kilometri de aici. Chiar 
dacă directorul ne asigură că niciunul dintre pacienţi n-a 
„sărit gardul”, trebuie să explorăm această pistă mai în 
profunzime. (Se uită la Ziegler, apoi la Maillard.) Aveţi 
vreun psihiatru pe statul de plată? 

Cei doi schimbară o privire. 

— Un psiholog criminalist trebuie să apară zilele 
viitoare, răspunse Irene Ziegler. 

Servaz se încruntă imperceptibil. Un psiholog criminalist 


pentru un cal... Ştia că Jandarmeria era cu câteva lungimi 
înaintea lor în acest domeniu, ca de altfel în multe altele, 
dar se întrebă dacă nu cumva mergeau prea departe: nici 
Jandarmeria n-ar fi trebuit să-şi mobilizeze experţii chiar 
aşa, pentru orice. 

Eric Lombard are braţul realmente foarte lung... 

— Aveţi noroc cu noi, îl luă ea peste picior, trezindu-l din 
gânduri. Altfel aţi fi fost obligat să faceţi apel la un expert 
independent. 

El nu se lăsă prins în joc. Ştia unde voia ea să ajungă: 
pentru că nu-şi formau proprii profileri, ca jandarmii, 
poliţiştii erau deseori nevoiţi să apeleze la experţi din 
exterior - psihologi nu întotdeauna competenţi pentru 
genul ăsta de treburi. 

— Pe de altă parte, e vorba doar despre un cal, răspunse 
el fără convingere. 

Se uită la ea. Irene Ziegler nu mai zâmbea. Din contră, 
citi pe faţa ei tensiune şi incertitudine. Tânăra îi întoarse o 
privire plină de întrebări. Fata asta ia foarte în serios 
povestea, se gândi el. Pentru că şi ea începea să aibă 
impresia că actul acela macabru ascundea probabil ceva 
mult mai grav. 


5 


— Aţi citit Maşina timpului? 

Mergeau înainte pe culoarele pustii. Paşii lor răsunau în 
urechile lui Diane, în acelaşi timp cu pălăvrăgeala 
psihiatrului. 

— Nu, răspunse ea. 

— Socialist convins, H.G. Wells era preocupat de 
progresul tehnic, de dreptatea socială şi de lupta de clasă. 
A tratat înaintea oricui altcuiva teme precum manipularea 
genetică, în Insula doctorului Moreau, sau nebuniile 
ştiinţei, în Omul invizibil. În Maşina timpului, îşi 
imaginează cum naratorul călătoreşte în viitor. Descoperă 
astfel că Anglia a devenit un fel de paradis terestru, locuit 
de un popor pacifist şi lipsit de griji: eloii. (Fără să-şi ia 
ochii de la ea, introduse cartela într-un alt panou.) Eloii 
sunt descendenții păturilor privilegiate ale societăţii 
burgheze. In decursul a mii de ani, au atins un asemenea 
grad de confort şi de stabilitate, încât inteligenţa li s-a 
atrofiat, până la nivelul unui copil de cinci ani. Nefiind 
obligaţi să facă efort fizic timp de secole, obosesc foarte 
uşor. Creaturi drăguţe, calme şi vesele, dar de o 
indiferenţă terifiantă: când unul dintre ei se îneacă sub 
ochii celorlalţi, nimeni nu îi sare în ajutor. 

Diane nu-l asculta decât cu o ureche. Cu cealaltă încerca 
să capteze un semn de viaţă, de umanitate - şi să reţină 
drumul prin acel labirint. 

— La căderea nopţii, naratorul descoperă o altă 
realitate, chiar mai terifiantă: eloii nu sunt singuri. Sub 
pământ locuieşte o a doua rasă, hidoasă şi de tomul, 
morloci. Descendenţi ai proletarilor. Din cauza lăcomiei 
stăpânilor lor, aceştia s-au îndepărtat încet-încet de clasele 
superioare, până când au devenit o rasă distinctă, la fel de 
urâţi pe cât sunt ceilalţi de graţioşi, retraşi în fundul 
galeriilor şi al puţurilor. S-au dezobişnuit în aşa măsură cu 
lumina, încât nu ies din vizuinile lor decât noaptea. Ca 
urmare, din momentul în care apune soarele, eloii îşi 
părăsesc zonele rurale idilice şi se regrupează în palatele 


lor în ruine. Deoarece, pentru a supravieţui, morlocii au 
devenit canibali... 

Diane începea să se simtă exasperată de trăncăneala 
doctorului. Unde voia să ajungă? În mod evident, îi plăcea 
să se audă vorbind. 

— Nu e oare o descriere destul de exactă a societăţii 
noastre, domnişoară Berg? De o parte, eloii, a căror 
inteligenţă şi voinţă au slăbit din cauza vieţii uşoare şi a 
absenței pericolului şi ale căror egoism şi indiferenţă au 
sporit. De cealaltă, prădătorii, care le reamintesc vechea 
lecţie: a spaimei. Dumneavoastră şi cu mine suntem eloi, 
domnişoară Berg... iar rezidenții noştri, morloci. 

— Nu vi se pare puţin simplist? 

El o ignoră. 

— Ştiţi care e morala acestei poveşti? Pentru că, 
bineînţeles, există una: Wells era de părere că atrofierea 
inteligenţei este o consecinţă naturală a... dispariţiei 
pericolului. Că un animal în perfectă armonie cu mediul în 
care trăieşte devine un simplu mecanism. Natura nu face 
apel la inteligenţă decât dacă rutina şi instinctul nu sunt 
de ajuns. Inteligența nu se dezvoltă decât acolo unde se 
produc schimbări - şi acolo unde apare pericolul. 

O privi o bucată de vreme, cu un zâmbet larg pe faţă. 

— Vorbind de personal, zise ea. Nu ne-am întâlnit cu 
multă lume până acum. Totul e automatizat? 

— Avem în jur de 30 de îngrijitori. Plus şase asistenţi, un 
medic, un sexolog, un bucătar-şef, şapte ajutoare la gătit şi 
servit mâncarea, nouă muncitori de întreţinere - toţi cu 
normă de jumătate de zi, bineînţeles, ne obligă tăierile de 
la buget, cu excepţia a trei infirmieri de noapte, a sorei- 
şefe, a bucătarului... şi a mea. Deci suntem şase care 
dormim aici peste noapte. Plus gardienii care, sper eu, nu 
dorm. (Râse scurt şi sec.) Cu dumneavoastră vom fi şapte, 
trase concluzia zâmbind. 

— Şase la... 88 de pacienţi? 

Câţi gardieni? se întrebă imediat. Se gândi apoi la 
clădirea imensă şi lipsită de lucrători în timpul nopţii, cu 
88 de psihopaţi periculoşi închişi în fundul culoarelor 
pustii şi o traversă un frison. 


Xavier păru să-i sesizeze spaima. Zâmbetul i se lărgi, în 
timp ce privirea lui o învăluia, neagră şi strălucitoare ca o 
baltă de petrol. 

— V-am mai spus: sistemele de securitate sunt nu numai 
numeroase, dar şi inutile. Institutul Wargnier nu s-a 
confruntat cu nicio evadare, nici măcar cu vreun incident 
notabil, de când a fost înfiinţat. 

— Ce gen de tratament medicamentos folosiţi? 

— După cum ştiţi, utilizarea substanţelor antiobsesive s- 
a dovedit mai eficace decât cea a preparatelor clasice. 
Tratamentul nostru de bază constă în asocierea unei 
medicaţii pe bază hormonală, de tip LHRH!? cu un 
tratament cu antidepresive SSRI!. Acesta acţionează 
direct asupra producţiei hormonilor legaţi de activitatea 
sexuală şi diminuează tulburările obsesive. Bineînţeles că 
aceste terapii sunt totalmente ineficiente în cazul celor 
şapte pacienţi din blocul A... 

Tocmai ajunseră într-un hol larg, la picioarele unei scări 
ale cărei trepte uzate lăsau să se ghicească un perete din 
piatră brută. Diane presupuse că era vorba despre 
formidabilele ziduri pe care le contemplase la venire, cu 
ferestre mici, aliniate ca la puşcărie. Pereţii de piatră, 
scara de beton, podeaua de ciment: se întrebă care fusese 
destinaţia originală a clădirii. O uşă mare de sticlă dădea 
totuşi spre munţii ce dispăreau încet în noapte. O 
surprinse întunericul lăsat parcă prea devreme. Nu simţise 
trecerea timpului. Dintr-odată, o umbră tăcută apăru lângă 
ea - şi Diane îşi înăbuşi un icnet de surpriză. 

— Domnişoară Berg, v-o prezint pe sora noastră şefă, 
Elisabeth Ferney. Cum se simt „campionii” noştri în seara 
aceasta, Lisa? 

— Putin nervoşi. Nu ştiu cum au făcut-o, dar sunt deja la 
curent cu incidentul de la Centrală. 

Voce rece, autoritară. Sora-şefă era o femeie înaltă, la 
40 de ani, cu trăsături uşor severe, dar nu dezagreabile. 


12 Hormonul eliberator al gonadotropinelor, hormoni sintetizaţi şi 
eliberaţi de glanda hipofiză, care acţionează pe testicul sau pe ovar 
(gonade), stimulând producţia de hormoni sexuali. 

15 Inhibitor selectiv al recaptării serotoninei, adică antidepresiv. 


Păr şaten, aer de superioritate, privire directă, dar 
defensivă. Aşteptând următoarea replică, Diane îşi aminti 
de barajul de pe şosea. 

— Pe drum încoace am fost oprită de un jandarm, zise. 
Ce s-a întâmplat? 

Xavier nu se chinui să-i răspundă. Diane părea să fi 
devenit brusc o cantitate neglijabilă. Lisa Ferney îşi 
întoarse spre ea ochii căprui, apoi reveni la psihiatru. 

— Sper că nu vă gândiţi s-o duceţi astă seară în blocul A. 

— Domnişoara Berg e noul nostru... psiholog, Lisa. Va 
rămâne la noi o vreme. Şi are acces peste tot. 

Ochii sorei-şefe întârziară încă o dată asupra ei. 

— În acest caz, presupun că o să ne vedem destul de 
des, comentă ea, urcând treptele. 

Scara de beton ducea la o nouă uşă, la ultimul etaj al 
edificiului. Aceasta nu era din sticlă, ci dintr-un oţel foarte 
gros, cu un hublou dreptunghiular. Diane mai văzu una, 
identică, prin hublou. Un sas - ca cele de pe submarine sau 
din subsolurile băncilor. Deasupra uşii, o cameră de luat 
vederi. 

— Bună seara, Lucas, zise Xavier, ridicând capul spre 
obiectiv. Ne deschizi? 

O lampă cu două diode trecu de la roşu la verde şi 
Xavier trase de uşa grea, blindată. Odată intraţi, aşteptară 
în linişte să se închidă la loc. În acel spaţiu îngust, Diane 
simţi pe lângă mirosul mineral şi metalic, parfumul sorei- 
şefe, care stătea lângă ea. Dintr-odată, prin a doua uşă 
răzbătu un urlet prelung, care o făcu să tresară. Strigătul 
se stinse greu. 

— Cu cei şapte pacienţi din blocul A, zise Xavier părând 
a nu fi auzit urletul, practicăm, aşa cum v-am spus, o 
terapie aversivă specială. Un fel de „dresaj” (Era a doua 
oară când folosea acel termen, şi Diane se simţi din nou 
deranjată.) Repet, aceşti indivizi sunt sociopaţi în toată 
regula: nu tu remuşcări, empatie ori speranţă de 
vindecare. Pe lângă dresaj, ne mulţumim cu o terapie 
minimală, ca de exemplu, controlul periodic al nivelului de 
serotonină: pentru că un nivel prea scăzut îi face impulsivi 
şi violenţi. În rest, cel mai important e să nu le dăm 


niciodată ocazia să facă rău. Monştrii aceştia nu au frică 
de nimic. Ştiu că nu vor ieşi de aici niciodată. Ca urmare, 
nu-i atinge nimic, niciun fel de ameninţare ori manifestare 
de autoritate. 

Se auzi un semnal sonor şi Xavier îşi puse mâna cu 
degete manichiurate pe cea de-a doua uşă blindată. 

— BINE AŢI VENIT ÎN INFERN, DOMNIŞOARĂ BERG. 
Dar nu în seara aceasta. Nu, Lisa are dreptate. În seara 
aceasta, voi intra singur. a - vă conducă înapoi. 

Servaz îl fixă pe cel de-al doilea paznic: 

— Deci, n-ai auzit nimic. 

— Nu. 

— Din cauza televizorului? 

— Sau a radioului, răspunse bărbatul. Când nu ne uităm 
la televizor, ascultăm radioul. 

— Tare? 

— Da, destul. 

— Şi noaptea trecută ce ați văzut sau ascultat? 

Fu rândul paznicului să se simtă vexat. Cu jandarmii şi 
cu poliţaiul ăsta, era a treia oară când repeta versiunea lui 
asupra faptelor. 

— Un meci de fotbal: Marseille - Atletico Madrid. 

— Şi după meci, v-aţi pus un DVD, nu? 

— Da. 

Lumina neonului făcea să-i strălucească capul ras. 
Servaz observă o ditamai cicatrice. Încă de când intrase în 
cameră, se hotărâse instinctiv să-l tutuiască. Genului 
ăstuia de individ trebuia să-i încalci de la început spaţiul 
vital, dându-i de înţeles că tu eşti şeful. 

— Şi filmul despre ce era? 

— Un film de groază... serie B: Ochii nopții. 

— Şi sonorul cum era? 

— Tare, v-am mai zis. 

Lungile momente de tăcere ale comandantului îi 
produceau o senzaţie de disconfort. Ca urmare, simţea 
nevoia să se explice: 

— Colegul meu e cam surd. Şi apoi, suntem singuri pe 
aici. De cine să ne ferim? 


Servaz confirmă înţelegător aproape fiecare cuvânt din 
răspunsurile colegului. 

— Un meci de fotbal, cam cât durează? 

Paznicul se uită la el ca şi cum ar fi fost de pe altă 
planetă. 

— De două ori 45 de minute... Plus pauza şi întreruperile 
din timpul jocului... cam două ore. Maxim... 

— Şi filmul? 

— Nu-ş... O oră jumate... două... 

— La ce oră a început meciul? 

— E Liga Campionilor - 20:45. 

— Hm, hm... Ceea ce ne duce spre 30 de minute după 
miezul nopţii... Şi după aceea, aţi făcut un rond? 

Omul lăsă capul în jos cu un aer spăşit. 

— Nu. 

— De ce? 

— Ne-am mai uitat la un film. 

Servaz se aplecă. Îşi văzu reflecţia în geam. Afară era 
beznă. Temperatura scăzuse probabil destul de mult sub 
zero. 

— Încă un film de groază? 

— Nu... 

— Atunci? 

— Un porno... 

Comandantul ridică o sprânceană şi-i servi zâmbetul lui 
de iepuroi dur şi depravat. Pentru o secundă, păru un 
personaj din desene animate. 

— Hm, înţeleg... Până la ce oră? 

— Nu-ş. Până pe la două... 

— Drace! Şi apoi? 

— Apoi ce? 

— Aţi făcut un rond? 

De data asta umerii omului se lăsară complet. 

— Nu. 

— Încă un film? 

— Nu, ne-am dus să ne culcăm. 

— Nu sunteţi obligaţi să faceţi ronduri? 

— Ba da. 

— Cu ce frecvenţă? 


— Din două în două ori din trei în trei ore. 

— Şi voi n-aţi făcut niciunul azi-noapte. Sau mă-nşel? 

Paznicul îşi fixa vârfurile pantofilor. Părea absorbit de 
contemplarea unei mici pete. 

— Nu... 

— N-am auzit. 

— NU. 

— De ce? 

De data asta, omul ridică capul. 

— Ascultaţi, cui... cui i-ar fi trecut prin cap să urce aici 
în plină iarnă? Aici nu vine niciodată nimeni... E pustiu... 
Şi-atunci, la ce-ar folosi să facem ronduri? 

— Dar tocmai pentru asta sunteţi plătiţi, nu? Şi desenele 
de pe pereţi? 

— Tineri care urcă uneori... Dar numai când e timp 
frumos... Servaz se aplecă puţin mai mult, cu faţa la câţiva 
centimetri de cea a paznicului. 

— Deci, dacă o maşină ar fi urcat în timpul filmului, n-aţi 
fi auzit-o. 

— Nu. 

— Şi telefericul? 

Omul ezită un sfert de secundă, ceea ce nu-i scăpă 
poliţistului. 

— La fel. 

— Eşti sigur? 

— Mda... 

— Şi vibraţiile? 

— Ce vibrații? 

— 'Telefericul produce vibrații. Eu le-am simţit. Voi nu? 

O nouă ezitare. 

— Eram absorbiți de film. 

Minţea. Servaz era absolut convins. O țesătură de 
minciuni pe care o puseseră la punct împreună, înainte de 
venirea jandarmilor. Aceleaşi răspunsuri, aceleaşi ezitări. 

— Un meci plus două filme, asta face cam cinci ore, 
calculă comandantul ca un patron tastând o adunare la 
casa de marcat. Dar într-un film nu e tot timpul gălăgie, 
nu? Sunt şi momente de tăcere. Chiar şi într-un horror... 
Mai ales într-un horror... Când creşte tensiunea, când 


acţiunea ajunge în punctul culminant... (Se aplecă din nou. 
Faţa lui era pe punctul de-a o atinge pe cea a paznicului. 
Putea să-i simtă respiraţia urât mirositoare - şi frica.) 
Actorii nu-şi petrec tot timpul scoțând urlete şi tăindu-şi 
beregatele, nu? Şi telefericul face cât timp până aici sus? 
15 minute? 20? La fel şi la coborâre. Îţi dai seama unde 
vreau s-ajung? Ar fi o a dracu' de mare coincidenţă ca 
zgomotul infernal al telefericului să fie acoperit în 
întregime de gălăgia din film, nu crezi? 

Paznicul îi aruncă o privire de animal încolţit. 

— N-am idee, zise el. Poate că a fost înainte... ori în 
timpul meciului... În tot cazul, noi n-am auzit nimic. 

— Mai aveţi DVD-ul? 

— Ă... da... 

— Perfect. O să facem o mică reconstituire - ca să 
vedem dacă e realmente posibil ca micul vostru spectacol 
privat să fi acoperit tot acel zgomot. O să-ncercăm şi cu un 
meci de fotbal. Chiar şi c-un porno, asta ca să atingem 
fondul problemei, ca să zic aşa. 

Văzu transpiraţia scurgându-se pe faţa paznicului. 

— Am mai şi băut puţin, lansă omul cu o voce atât de 
pierită, că Servaz fu nevoit să-l facă să repete. 

— Cum? 

— Am bă... 

— Mult? 

— Cam. 

Tipul ridică mâinile cu palmele în sus. 

— Ascultaţi... Dumneavoastră, domnule comisar, nu vă 
puteţi imagina cu ce seamănă o noapte de iarnă aici sus. 
Aţi observat decorul? Când se lasă întunericul, ai impresia 
că eşti singur pe lume. E ca şi cum... ca şi cum ai fi la 
dracu-n praznic... pe o insulă pustie... O insulă pierdută în 
mijlocul unui ocean de zăpadă şi de gheaţă, adăugă el cu 
un lirism surprinzător. La Centrală, nu-i pasă nimănui ce 
facem noi aici în timpul nopţii. Pentru ei suntem invizibili, 
ca şi cum n-am exista. Tot ce vor e să nu vină cineva să 
saboteze instalaţiile. 

— Nu comisar, comandant. Şi totuşi asta nu l-a 
împiedicat pe respectivul să urce, să spargă uşa, să pună 


în funcţiune telefericul şi să încarce un cal mort în cabină, 
zise Servaz răbdător. Chestia asta ia ceva timp. Şi nu 
poate trece neobservată. 

— Închisesem obloanele. Era furtună. Şi încălzirea nu 
funcţionează bine. Aşa că ne baricadăm, bem ceva ca să ne 
încălzim şi ne uităm la televizor ori ascultăm muzică ca să 
nu mai auzim vântul. Chiar dacă s-a auzit ceva, ameţiţi 
cum eram, am crezut că e din cauza furtunii. Nu ne-am 
făcut treaba, e adevărat - dar cu calul, n-avem nicio vină. 

Punct pentru el, notă Servaz. Nu era greu să-ţi imaginezi 
ce însemna o furtună acolo sus. Rafalele de vânt, zăpada, 
vechile clădiri pustii şi pline de curenţi de aer, obloanele şi 
uşile scârţâind... O spaimă atavică - cea pe care o 
resimţiseră probabil primii oameni în faţa forţelor 
incontrolabile ale naturii. Era prea mult, chiar şi pentru 
cineva foarte dur. 

Ezită. Versiunile celor doi coincideau. Totuşi, nu-i 
credea. Din orice parte privea, de un lucru era absolut 
sigur: mințeau. 


kkk 
— Deci? 
— Mărturiile lor seamănă. 
— Da. 


— Chiar prea mult. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. 

Maillard, Ziegler şi Servaz se reuniseră într-o cămăruță 
fără ferestre, luminată de un neon palid. Pe perete, un afiş 
cu: „Medicina muncii, prevenție şi evaluare a riscurilor 
profesionale”, însoţit de instrucțiuni şi de un număr de 
telefon. Pe fața celor doi jandarmi se citea oboseala. 
Servaz ştia că şi el arăta la fel. La acea oră şi în locul 
acela, avea impresia că ajunsese la capătul tuturor 
lucrurilor: al oboselii, al lumii, al nopţii... 

Cineva adusese nişte pahare pline cu cafea. Servaz se 
uită la ceas: 5:32. Directorul Centralei se dusese acasă în 
urmă cu două ore, cu faţa pământie şi ochii roşii, după ce 
salutase pe toată lumea. Comandantul se încruntă văzând- 
o pe Ziegler butonând pe un laptop. În ciuda oboselii, ea se 
concentra asupra raportului. 


— S-au pus de acord în legătură cu ce vor declara, încă 
de dinainte să-i separăm, trase el concluzia sorbind din 
cafea. Ori pentru că ei sunt autorii, ori pentru că mai au 
ceva de ascuns. 

— Şi ce facem cu ei? întrebă Ziegler. 

El se gândi un moment, strivi paharul de polistiren şi îl 
aruncă spre coşul de gunoi, dar rată. 

— N-avem nicio probă împotriva lor, zise, aplecându-se 
să-l culeagă. Îi lăsăm să plece. 

Încercă să şi-i readucă în minte. Niciunul nu-i inspira 
încredere. Întâlnise un vagon de tipi de teapa lor în 17 ani 
de meserie. Înainte de interogatoriu, Ziegler îi spusese că 
sunt sticheți - adică numele lor apăreau în STIC (Sistemul 
de prelucrare a infracţiunilor constatate), ceea ce, totuşi, 
n-avea nicio relevanţă: în STIC erau stocate 26 de milioane 
de infracţiuni, pe puţin, dintre care unele contravenţii de 
clasă cinci, aplicabile delictelor minore, în detrimentul 
apărătorilor libertăților individuale care  decernaseră 
Poliţiei Franceze un premiu Big Brother pentru realizarea 
acestui „turn de pază informatic”. 

Dar el şi Ziegler mai descoperiseră că cei doi figurau şi 
în buletinul nr. 1 al Cazierului Judiciar. Fiecare ispăşise 
mai multe pedepse cu închisoarea, relativ scurte în raport 
cu faptele săvârşite: loviri în formă agravată, ameninţări 
cu moartea, sechestrare, delapidare de fonduri şi toată 
gama de violenţe - dintre care unele asupra partenerelor 
de viaţă. În ciuda cazierelor judiciare la fel de voluminoase 
ca un Bottin mondain’, împreună nu totalizaseră mai mult 
de cinci ani de pârnaie. Se arătaseră blânzi ca nişte 
mieluşei în timpul interogatoriilor, afirmând că se 
cuminţiseră şi-şi învăţaseră lecţia. Profesiuni de credinţă 
identice, sinceritate nulă: vrăjeala obişnuită, pe care doar 
un avocat abil ar fi putut-o face credibilă. Servaz observase 
din instinct că, dacă n-ar fi fost poliţai şi le-ar fi pus 
aceleaşi întrebări într-o parcare pustie, ar fi băgat-o pe 
mânecă, pentru că indivizilor le-ar fi făcut plăcere să-i 
tragă câteva scatoalce. 

Îşi trecu o mână peste faţă. Frumoşii ochi ai lui Irene 


14 Anuar monden francez. 


Ziegler erau încercănaţi, făcând-o să pară şi mai 
seducătoare. Işi dăduse jos haina uniformei şi lumina 
neonului se juca în părul ei blond. Se uită mai atent la 
gâtul ei. Un mic tatuaj se iţea de sub guler. O ideogramă 
chinezească. 

— O să facem o pauză ca să dormim câteva ore. Ce 
program avem mâine? 

— Centrul Ecvestru, răspunse ea. Am trimis câţiva 
oameni să pună sigiliu pe boxe. Tipii de la TIC o să se 
ocupe mâine. 

Servaz îşi aminti că Marchand pomenise ceva de o 
intrare prin efracţie. 

— O să începem cu personalul. Imposibil ca nimeni să nu 
fi văzut ori auzit ceva. Căpitane, îi zise lui Maillard, nu 
cred c-o să avem nevoie de dumneata. O să te ţinem la 
curent. 

Maillard confirmă cu un semn din cap. 

— Avem două întrebări la care trebuie să răspundem cu 
prioritate. Unde e capul animalului? Şi de ce s-ar chinui 
cineva să agaţe calul pe un stâlp de teleferic? Punerea în 
scenă are cu siguranţă o semnificaţie. 

— Uzina e proprietatea Grupului Lombard, zise Ziegler, 
iar Freedom era calul preferat al lui Eric Lombard. In mod 
evident, cel vizat este el. 

— O acuzaţie? sugeră Maillard. 

— Ori răzbunare. 

— Răzbunarea poate reprezenta şi ea o acuzaţie, zise 
Servaz. Un tip ca Lombard are cu siguranţă duşmani, dar 
nu-mi vine să cred că un simplu rival în afaceri s-ar preta 
la genul ăsta de punere în scenă. Să căutăm mai degrabă 
printre angajaţii concediaţi sau cu antecedente psihiatrice. 

— Ar mai fi o ipoteză, remarcă Ziegler închizând 
laptopul. Lombard e o multinațională cu filiale în multe 
ţări: Rusia, America de Sud, Asia de Sud-Est... E posibil ca 
la un moment dat să se fi pus în calea vreunei grupări 
mafiote ori criminale. 

— Foarte bine. Să luăm în considerare toate aceste 
ipoteze. Să nu excludem nimic pentru moment. E vreun 
hotel decent prin zonă? 


— Sunt mai mult de 15 hoteluri în Saint-Martin, 
răspunse Maillard. Depinde ce căutaţi. Dar în locul 
dumneavoastră aş încerca la Russell. 

Servaz înregistră informaţia în timp ce se gândea din 
nou la paznici, la tăcerea şi la încurcătura lor. 

— Tipilor ăstora le e frică, zise brusc. 

— Cui? 

— Paznicilor: le e frică de ceva sau de cineva. 


6 


Servaz sări în sus, trezit de telefon. Se uită la radioul 
deşteptător: 8:37. La naiba! Nu auzise alarma. Ar fi trebuit 
s-o roage pe patroana hotelului să-l trezească. Irène 
Ziegler urma să treacă să-l ia peste 20 de minute. Luă 
telefonul. 

— Servaz. 

— Ce s-a întâmplat acolo sus? 

Vocea lui Esperandieu... Ca de obicei, adjunctul lui 
ajunsese la birou înaintea tuturor. Servaz şi-l imagină 
citind benzi desenate japoneze sau încercând cele mai noi 
aplicaţii pe Internet ale poliţiei, cu o şuviţă de păr căzută 
pe frunte şi îmbrăcat cu un pulover de marcă, ultima 
modă, ales de soţia lui. 

— Dificil de spus, răspunse, îndreptându-se spre baie. Să 
zicem că nu seamănă cu nimic cunoscut. 

— Super, aş fi vrut să văd şi eu. 

— O să vezi filmul. 

— Cu ce seamănă totuşi? 

— Cu un cal agăţat de cablurile unui stâlp de teleferic, la 
două mii de metri altitudine, răspunse Servaz reglând 
temperatura apei de la duş cu mâna liberă. 

Tăcere. 

— Un cal? Pe un stâlp de teleferic? 

— Da. 

Din nou tăcere. 

— Fir-aş al dracului, zise apoi Esperandieu, bând ceva 
foarte aproape de receptor. 

Servaz ar fi putut paria că era ceva mai degrabă 
efervescent, decât o simplă cafea. Esperandieu era un fan 
al pastilelor: pastile pentru trezire, pentru somn, pentru 
memorie, pentru tonus, împotriva tusei, a răcelii, a 
migrenelor, a durerilor de stomac... În ciuda faptului că nu 
era un poliţist bătrân, spre pensie, ci un copoi tânăr, de 
abia 30 de ani. In plină formă. Care alerga de trei ori pe 
săptămână pe malul fluviului Garonne. Fără probleme cu 
trigliceridele sau colesterolul, inventa o întreagă colecţie 


de boli imaginare, dintre care unele, cel puţin, se 
transformau în realităţi, prin autosugestie. 

— Când te întorci? Avem nevoie de tine aici. Puştii 
pretind că poliţiştii i-au bătut. Avocatul susţine că baba e o 
beţivă. Că mărturia ei n-are nicio valoare. A cerut 
judecătorului eliberarea imediată a celui mai mare. Ceilalţi 
doi au plecat acasă. 

Servaz reflectă. 

— Şi amprentele? 

— Nu mai repede de mâine. 

— Sună-l pe procuror. Zi-i s-o mai lălăie cu cel mare. 
Ştim sigur că-s ei: amprentele vor „ciripi”. Să vorbească cu 
judecătorul. Şi încearcă să-i grăbeşti pe cei de la 
Laborator. 

Inchise, acum complet treaz. leşind de la duş, se şterse 
rapid şi îşi luă haine curate. Se spălă pe dinţi şi se inspectă 
în oglinda de deasupra chiuvetei, gândindu-se la Irene 
Ziegler. Se surprinse privindu-se mai mult ca de obicei. Se 
întrebă cum îl vedea fata. Un tip încă tânăr, destul de bine, 
dar teribil de obosit? Un poliţist puţin obtuz, dar eficace? 
Un bărbat divorţat a cărui singurătate se citea pe faţă şi în 
starea hainelor? Dacă ar trebui să se descrie singur, ce ar 
vedea? Fără îndoială cearcănele de sub ochi, ridurile din 
jurul gurii şi cuta verticală dintre sprâncene - cu aerul că 
tocmai ieşise din maşina de spălat. Totuşi, avea 
convingerea că în ciuda amplorii ravagiilor, continua să 
păstreze ceva juvenil şi înflăcărat. Fir-ar! Ce-i venise aşa 
dintr-odată? Se scutură de starea aceea de adolescent în 
călduri, ridică din umeri şi ieşi pe balcon. Hotelul Russell 
se găsea în partea de sus din Saint-Martin şi panorama din 
camera lui dezvăluia o bună parte din acoperişurile 
orăşelului. Cu mâinile pe balustradă, privi întunericul 
ridicându-se dintre străduţele strâmte, înlocuit de un 
răsărit luminos. La orele nouă dimineaţa, cerul de 
deasupra munţilor avea transparenţa şi strălucirea unui 
dom de cristal. Sus, la 2500 de metri, ghețarii ieşeau din 
umbră, strălucind într-un soare ce întârzia să apară. Drept 
în faţa lui se vedea oraşul vechi, centrul istoric. În partea 
stângă, pe celălalt mal al râului, cartierele HLM. De 


cealaltă parte a marelui bazin, la doi kilometri depărtare, 
se ridica asemenea unui val uriaş coasta împădurită, rănită 
de linia telecabinei. De la postul lui de observaţie, Servaz 
zărea siluete fofilându-se în umbra străduţelor din centru, 
îndreptându-se spre serviciu, dar şi farurile camionetelor 
pentru livrări, adolescenţi căţăraţi pe scutere pârâitoare în 
drum spre liceele şi colegiile din oraş, comercianţi în faţa 
grilajelor de fier. Incepu să tremure. Nu din cauza frigului 
- ci pentru că tocmai se gândise la calul agăţat acolo sus şi 
la cel sau la cei care făcuseră asta. 

Se aplecă peste balustradă. Ziegler îl aştepta jos, 
sprijinită de duba ei Mercedes 306, pornită. Schimbase 
uniforma cu un pulover cu gâtul rulat şi o geacă de piele. 
Fuma o ţigară şi avea o geantă pe umăr. 

Servaz cobori şi o invită la o cafea. li era foame şi voia 
să şi mănânce ceva înainte de plecare. Ea se uită la ceas, 
se strâmbă şi apoi se dezlipi în sfârşit de maşină ca să-l 
urmeze înăuntru. Russell era un hotel din anii 1930 cu 
camere prost încălzite, holuri interminabile lugubre şi 
tavane înalte cu stucaturi. Dar sala de mese, o verandă 
largă cu mese agreabile împodobite cu flori, se bucura de o 
privelişte care-ţi tăia respiraţia. Servaz se aşeză la o masă 
de lângă fereastră şi comandă o cafea neagră şi o tartină 
cu unt. Ziegler se mulţumi cu un fresh de portocale. La 
masa vecină, nişte turişti spanioli - primii din sezon - 
vorbeau tare, punctându-şi frazele cu termeni extrem de 
virili. 

Intorcând capul, atenţia îi fu atrasă de un detaliu care-l 
puse pe gânduri: nu numai că Irène Ziegler era în civil, dar 
în dimineaţa aceea îşi pusese în nara dreaptă un inel fin de 
argint, care strălucea în lumina ce pătrundea prin 
fereastră. Era genul de bijuterie pe care se aştepta s-o 
vadă la fata lui - nu la un ofiţer de jandarmi. Vremurile se 
schimbă, îşi spuse. 

— Aţi dormit bine? o întrebă apoi. 

— Nu. Până la urmă am luat o jumătate de somnifer. Şi 
dumneavoastră? 

— N-am auzit alarma. Cel puţin în hotel e linişte: 
majoritatea turiştilor n-au apărut încă. 


— Nici n-o să apară mai devreme de două săptămâni. În 
momentul ăsta al anului e întotdeauna linişte. 

— Acolo sus, zise el arătând spre cele două rânduri de 
piloni de pe muntele din faţă, e vreo staţiune de schi? 

— Da, Saint-Martin 2000. 40 de kilometri pentru 28 de 
pârtii, dintre care şase foarte dificile, patru cu telescaun şi 
zece cu teleschi. Dar mai e şi staţiunea Peyragudes, la 15 
kilometri de aici. Schiaţi? 

Un zâmbet de motan farsor apăru pe faţa lui Servaz. 

— Ultima dată când m-am urcat pe schiuri aveam 14 ani. 
Nu-mi amintesc faza cu plăcere. Nu prea sunt genul... 
sportiv. 

— Totuşi păreţi în formă, îi întoarse ea zâmbetul. 

— Ca dumneavoastră, de altfel. 

În mod ciudat, complimentul o făcu să roşească. 
Amândoi se bâlbâiau. Cu o seară în urmă, erau doi poliţişti 
prinşi în aceeaşi anchetă, ce schimbau observaţii 
profesionale. În acea dimineaţă, încercau cu stângăcie să 
se cunoască. 

— Pot să vă pun o întrebare? 

El dădu din cap afirmativ. 

— Ieri aţi cerut informaţii suplimentare despre trei 
dintre muncitori. De ce? 

Chelnerul reveni cu comanda. Avea acelaşi aer învechit 
şi trist ca întreg hotelul. Servaz aşteptă să plece ca să-i 
povestească despre interogatoriul celor cinci bărbaţi. 

— Tarrieu, acela, zise ea. Cum vi s-a părut? 

Servaz revăzu faţa plată şi lătăreaţă şi privirea rece. 

— Un tip inteligent, dar plin de furie. 

— Inteligent. Interesant. 

— De ce? 

— Toată acea punere în scenă... acea nebunie... cred că 
autorul ei nu e doar nebun, ci şi inteligent. Foarte 
inteligent. 

— În cazul ăsta, pe paznici putem să-i eliminăm, zise el. 

— Poate. Asta dacă vreunul dintre ei nu se preface. 

Işi scosese laptopul din geantă şi îl deschisese pe masă, 
între sucul ei şi cafeaua lui. El avu din nou acelaşi gând de 
mai devreme: vremurile se schimbau, o nouă generaţie de 


anchetatori prelua ştafeta. Poate că ea n-avea încă destulă 
experienţă, dar era mult mai în ton cu epoca - şi 
experienţa avea să vină, cu timpul. 

Ziegler tastă ceva şi el profită ca s-o studieze. Arăta 
foarte diferit în comparaţie cu ziua precedentă, pentru că o 
văzuse doar în uniformă. Se uită la micul tatuaj de pe gât, 
ideograma chinezească ce depăşea gulerul rulat. Se gândi 
la Margot. Ce era şi cu moda asta a tatuajelor? Şi a 
piercingurilor. Ce semnificaţie trebuia să le dea? Ziegler 
avea un tatuaj şi un inel în nas. Poate că avea şi alte 
bijuterii, chiar mai intime: în ombilic, ori poate chiar în 
sfârcuri ori jos, după cum citise el undeva. Ideea îl tulbură. 
Oare treaba asta îi schimba modul de a gândi? Se întrebă 
dintr-odată în ce consta viaţa intimă a unei femei ca ea, 
fiind conştient că a lui se reducea de câţiva ani la zero. 
Alungă acel gând. 

— De ce Jandarmerie? întrebă. 

Ea ridică capul şi ezită un moment. 

— O, zise apoi, vreţi să spuneţi de ce am ales 
Jandarmeria? 

El confirmă, fără s-o slăbească din ochi. Ea zâmbi. 

— Pentru siguranţa locului de muncă, cred. Şi ca să nu 
fac ca toată lumea... 

— Adică? 

— Eram la facultate, la Socio. Făceam parte dintr-un 
grup libertarian. Am şi trăit într-un squaf?”. Poliţaii şi 
jandarmii erau duşmanii: fascişti, câinii de pază ai puterii, 
avanposturile reacţiunii - cei care-i protejau pe micii 
burghezi şi-i oprimau pe cei slabi, pe imigranţi, pe oamenii 
străzii... Tata era jandarm, deci ştiam că nu e chiar aşa, 
totuşi credeam că amicii mei aveau dreptate: doar că tata 
era excepţia. Apoi, după facultate, când mi-am văzut 
prietenii revoluționari deveniți medici, grefieri, funcţionari 
bancari sau directori de resurse umane şi vorbind despre 
bani, plasamente, investiţii, grad de rentabilitate... am 
început să-mi pun întrebări. Cum eram în şomaj, am sfârşit 
prin a da concurs. 


15 Locuinţă a squatterilor, grupuri de persoane care ocupă o clădire 
abandonată sau asupra căreia nu au niciun drept. 


Aşa, pur şi simplu, îşi zise el. 

— Servaz. Nu e un nume de pe-aici, remarcă ea. 

— Ziegler nici atât. 

— M-am născut în Lingolsheim, în apropiere de 
Strasbourg. 

Tocmai se pregătea să-i răspundă şi el, când mobilul ei 
începu să bâzâie. Fata făcu un gest de scuză şi răspunse. O 
văzu încruntându-se. După ce închise, îi aruncă o privire 
lipsită de expresie. 

— Era Marchand. A găsit capul. 

— Unde? 

— La Centrul sibiu d supe 

Plecară din Saint-Martin pe un drum diferit de cel pe 
care veniseră. La ieşirea din oraş, trecură prin faţa 
sediului Jandarmeriei Montane, ai cărei reprezentanţi erau 
din ce în ce mai des solicitaţi să intervină în cazul 
mediatizării sporturilor de risc. 

Trei kilometri mai încolo părăsiră drumul principal, 
pentru o rută secundară. Mergeau de-a lungul unei văi 
largi, înconjurată de munţi, care se ţineau totuşi la 
distanţă, aşa că lui i se părea că poate respira puţin. 
Curând, de fiecare parte a drumului apărură bariere. 
Soarele strălucea orbitor pe zăpadă. 

— Suntem pe domeniul familiei Lombard, anunţă Irène 
Ziegler. 

Fata conducea în viteză, în ciuda gropilor. Ajunseră la o 
intersecţie, unde un drum forestier se intersecta cu 
şoseaua. Doi călăreţi cu caschete pe cap îi priviră trecând. 
Un bărbat şi o femeie. Caii lor aveau aceeaşi robă brun- 
roşcată, cu coama, coada, picioarele şi vârful urechilor 
negre, ca şi animalul mort. Bay'5, îşi aminti Servaz. Puțin 
mai departe, un panou CENTRU ECVESTRU îi invita să 
facă la stânga. 

Pădurea rămase în urmă. 

Trecură pe lângă mai multe clădiri joase, semănând cu 
nişte grajduri, şi Servaz zări îngrădituri dreptunghiulare 
mari, închise cu bariere şi presărate cu obstacole, o 


16 Murg, cu roba descrisă mai sus. 


construcţie pe lung ce adăpostea boxele, un padoc şi o altă 
construcţie, mai impozantă, în care era probabil un manej. 
În faţă, o camionetă a Jandarmeriei. 

— Frumos loc, zise Ziegler coborând din maşină. (Îşi 
plimbă privirile în cerc, peste padocuri.) Trei manejuri, 
dintre care unul pentru obstacole, unul pentru dresură şi 
unul pentru cros şi, în plus, acolo în fund, o pistă de galop. 

Un jandarm veni în întâmpinarea lor. Servaz şi Ziegler îl 
însoţiră. Fură întâmpinați de nechezaturi nervoase şi de 
tropăieli, ca şi cum animalele ar fi simţit că se întâmplă 
ceva. Pe comandant îl luă cu transpiraţii reci pe spate. În 
tinereţe încercase să facă echitație. Un eşec răsunător. Îi 
era frică de cai. Aşa cum îi era frică de viteză, de înălţimi 
sau de locuri prea aglomerate. Ajunşi la capătul boxelor, 
descoperiră o bandă galbenă cu inscripţia Jandarmeria 
Naţională, întinsă pe o parte a clădirii, la circa doi metri 
depărtare. Fură nevoiţi să meargă prin zăpadă ca s-o 
ocolească. Marchand şi căpitanul Maillard îi aşteptau în 
spate împreună cu alţi doi jandarmi, în afara perimetrului 
delimitat de banda plastifiată. Lângă peretele de cărămidă 
se ridica un morman de zăpadă. Servaz îl fixă o vreme, 
până când reuşi să distingă câteva pete maronii. Îl luă cu 
frisoane când realiză că două dintre ele erau de fapt 
urechile unui cal şi a treia, un ochi închis. Maillard şi 
oamenii lui făcuseră treabă de profesionişti: din momentul 
în care îşi dăduseră seama cu ce au de-a face, izolaseră 
perimetrul fără să încerce să se apropie de morman. Cu 
siguranţă că zăpada fusese călcată în picioare înainte de 
venirea lor, începând cu paşii celui care găsise capul, dar 
poliţiştii evitaseră să-şi lase şi ei urmele. Cei de la TIC nu 
ajunseseră încă. Nimeni nu urma să intre în perimetru, 
până când aceştia nu aveau să-şi termine treaba. 

— Cine l-a descoperit? 

— Eu, zise Marchand. De dimineaţă, trecând pe lângă 
boxe, am remarcat urme de paşi în zăpada din jurul 
clădirii. Le-am urmărit şi am descoperit mormanul. Am 
înţeles imediat despre ce era vorba. 

— Le-aţi urmărit! întrebă Ziegler. 

— Da. Dar ţinând cont de împrejurări, m-am gândit 


imediat la dumneavoastră: aşa că am evitat cu grijă să le 
stric şi m-am ţinut la distanţă. 

Servaz deveni mai atent. 

— Vreţi să spuneţi că acele urme au rămas intacte, că 
nimeni n-a mai călcat pe acolo? 

— Le-am interzis angajaţilor mei să se apropie de acea 
zonă şi să meargă prin zăpadă, răspunse omul. Nu există 
acolo decât două rânduri de urme: ale mele şi ale 
nenorocitului care mi-a decapitat calul. 

— Dacă aş îndrăzni, v-aş îmbrăţişa, domnule Marchand, 
declară Ziegler. 

Servaz îl văzu pe bătrânul şef de la grajduri roşind şi 
mustăcind. Reveniră pe propriile urme şi priviră pe 
deasupra benzii galbene. 

— Acolo, zise Marchand, arătând urmele care mergeau 
pe lângă perete, clare, un vis pentru orice tehnician 
criminalist. Alea sunt ale lui; celelalte sunt ale mele. 

Marchand se ţinuse cam la un metru de urmele străine. 
Cele două şiruri nu se intersectaseră niciun moment. Nu 
rezistase însă tentaţiei de a se apropia de morman, după 
cum o dovedea finalul traseului urmat de el. 

— N-aţi atins mormanul, nu? îl întrebă Ziegler văzând 
până unde ajunsese. 

Omul lăsă privirea în pământ. 

— Ba da. Eu am descoperit urechile şi ochiul. Aşa cum 
le-am spus deja şi colegilor dumneavoastră, voiam să-l 
dezgrop cu totul - dar apoi m-am gândit mai bine şi m-am 
oprit la timp. 

— Aţi făcut foarte bine, domnule Marchand, îl felicită 
Ziegler. 

Marchand întoarse spre ei o privire năucită, în care se 
citeau nelinişte şi scepticism. 

— Ce clasă de indivizi ar putea face aşa ceva unui cal? 
Dumneavoastră mai înţelegeţi ceva din lumea asta? Oare 
suntem pe punctul de-a o lua cu toţii razna? 

— Nebunia e contagioasă, îi răspunse Servaz. Ca gripa. 
lată un lucru pe care psihiatrii ar fi trebuit să-l înţeleagă 
de mult. 

— Contagioasă, făcu Marchand derutat. 


— Nu se ia de la un individ la altul ca gripa, preciză 
Servaz. Ci de la un grup uman la celălalt. Contaminează o 
întreagă generaţie. Vectorul malariei e ţânţarul. Cel al 
nebuniei, sau cel puţin cel preferat de ea, îl reprezintă 
media. 

Marchand şi Ziegler se uitară la el interzişi. Servaz făcu 
un mic semn cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să spună „nu mă 
băgaţi în seamă” şi se îndepărtă. Ziegler se uită la ceas. 
9:43. Privi apoi la soarele ce strălucea deasupra copacilor. 

— O, Doamne! Unde sunt ăştia? Zăpada o să înceapă să 
se topească. 

De fapt, soarele îşi modificase poziţia şi o parte din 
urme, aflate la umbră în momentul când veniseră, era în 
prezent expusă razelor sale. Era încă suficient de frig ca 
zăpada să nu înceapă să se topească, dar nu pentru mult 
timp. În sfârşit, o sirenă se făcu auzită dinspre pădure. Un 
minut mai târziu, văzură furgoneta laboratorului mobil TIC 
apărând în curte. zii 


Celor trei tehnicieni le luă mai mult de-o oră să 
fotografieze şi să filmeze locul, să pregătească mulajele de 
elastomer ale urmelor de paşi, să preleveze zăpada prin 
care mersese tipul şi, în sfârşit, să degajeze încet-încet 
capul animalului, efectuând în acelaşi timp prelevări şi 
fotografii ale întregului perimetru şi ale împrejurimilor. Cu 
un carneţel cu spirală în mână, Ziegler nota scrupulos 
fiecare etapă procedurală şi fiecare comentariu al 
tehnicienilor. 

În acest timp, Servaz se plimba de colo-colo, fumând 
țigară de la ţigară, la vreo zece metri depărtare, de-a 
lungul unui pârâu ce curgea printre două rânduri de 
tufişuri. Totuşi, la un moment dat se apropie, ca să 
urmărească în tăcere munca tehnicienilor. Fără să treacă 
dincolo de banda de delimitare. Un jandarm apăru cu un 
termos şi îl servi cu cafea. 

Lângă fiecare indiciu sau urmă fotografiate, fusese pus 
un călăreț din plastic galben cu o cifră neagră. Ghemuit 
deasupra uneia dintre urme, un tehnician făcea poze 
folosind bliţul şi reglând mereu distanţa. O riglă neagră 


din PVC fusese pusă lângă ea. Un al doilea tip se apropie 
cu o geantă pe care o deschise şi Servaz recunoscu un kit 
de mulaj de amprente. Primul tehnician se grăbi să-l ajute, 
pentru că trebuiau să se mişte repede: în mai multe locuri, 
zăpada se topea deja. În timp ce ei lucrau, al treilea degaja 
capul calului. Zidul din spate era orientat spre nord, aşa 
că, spre deosebire de colegii săi, nu se grăbea. Servaz avea 
impresia că urmăreşte munca migăloasă a unui arheolog 
care dezgropa un artefact deosebit de valoros. Intr-un 
târziu, capul apăru în întregime. Nu se pricepea deloc - 
dar ar fi putut paria că şi pentru un specialist Freedom ar 
fi fost un animal splendid. Avea ochii închişi, dând 
impresia că doarme. 

— Cred că a fost adormit înainte de a fi omorât şi 
decapitat, observă Marchand. În acest caz, cel puţin n-a 
suferit. Şi s-ar explica cum de n-a auzit nimeni nimic. 

Servaz schimbă o privire cu Ziegler: examenul 
toxicologic urma s-o confirme, dar acesta era un prim 
element ce venea să răspundă numeroaselor lor întrebări. 
De cealaltă parte a benzii galbene, tehnicienii făceau 
ultimele prelevări cu ajutorul unor pensule speciale şi 
introduceau mostrele în eprubete. Servaz ştia că mai puţin 
din şapte la sută din cazuri erau rezolvate cu ajutorul 
probelor materiale găsite la locul faptei, dar asta nu-l 
împiedica să admire răbdarea şi eforturile pe care acei 
bărbaţi le depuneau. 

Când, în sfârşit, terminară, fu primul care trecu peste 
bandă şi se aplecă asupra urmelor. 

— Numărul 45 ori 46, estimă el. Un bărbat, 99%. 

— După părerea tehnicienilor e vorba despre bocanci, 
completă Ziegler. Iar tipul care-i poartă apasă puţin mai 
mult pe călcâi, pe partea din afară. Dar foarte puţin. Asta 
dacă nu eşti ortoped. Mai apar câteva defecte 
caracteristice aici, aici şi aici. 

Spre deosebire de amprentele digitale, urmele lăsate de 
o pereche de încălțări se distingeau nu numai prin desenul 
tălpii şi al mărimii, ci şi printr-o serie de imperfecţiuni 
minuscule datorate purtării: urme de uzură, pietricele 
înfipte în talpă, tăieturi, găuri şi rupturi provocate de 


crengi, cuie, cioburi de sticlă, bucăţi de metal ori pietre 
tăioase... Doar că, spre deosebire de urmele papilare, 
acestea aveau o durată de viaţă limitată. Doar o comparare 
rapidă cu perechea originală ar fi permis o identificare 
formală. Înainte ca deplasarea ulterioară pe diferite tipuri 
de teren să şteargă toate acele mici defecte şi să le 
înlocuiască cu altele, noi. 

— L-aţi anunţat pe domnul Lombard? îl întrebă pe 
Marchand. 

— Da, e absolut devastat. Îşi va scurta sejurul în State şi 
se va întoarce cât de curând posibil. la avionul chiar în 
seara asta. 

— Dumneavoastră sunteţi, aşadar, cel care se ocupă de 
grajduri. 

— De Centrul Ecvestru. Da. 

— Câte persoane lucrează aici? 

— Nu e un centru foarte mare. Iarna suntem patru. Mai 
mult sau mai puţin polivalenţi. Să zicem că avem un 
grăjdar, apoi sunt eu, Hermine, care se ocupă în special de 
Freedom şi de încă doi cai - ea e de altfel cea mai afectată 
- şi un monitor de echitație. Vara, angajăm personal 
suplimentar: monitori şi ghizi pentru drumeţii, muncitori 
sezonieri. 

— Câţi dintre ei dorm aici? 

— Doi: grăjdarul şi cu mine. 

— Azi sunt prezenţi toţi? 

Marchand se uită când la unul, când la celălalt. 

— Monitorul e în vacanţă până la sfârşitul săptămânii. 
Toamna e sezon mort. Nu ştiu dacă Hermine a venit în 
dimineaţa asta. Era foarte afectată. Haideţi cu mine. 

_ Traversară curtea în direcţia celei mai înalte clădiri. 
Incă de la intrare, nasul lui Servaz fu asaltat de mirosul de 
bălegar. Faţa i se acoperi instantaneu cu o peliculă de 
transpiraţie. Trecură pe lângă o curelărie şi ajunseră la 
intrarea într-un mare manej acoperit. O călăreaţă antrena 
un armăsar cu robă albă; calul ridica picioarele la fiecare 
pas, cu o graţie infinită. Cei doi păreau un singur trup. 
Culoarea albă a animalului bătea în albastru: de la 
depărtare, pieptul şi botul păreau de porțelan. Servaz se 


gândi la un centaur feminin. 

— Hermine! strigă administratorul. 

Călăreaţa întoarse capul şi îndemnă încet calul spre ei. 
Opri şi descălecă. Servaz observă că avea ochii roşii şi 
umflaţi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, mângâind gâtul şi botul 
animalului. 

— Du-te şi caută-l pe Hector. Domnii de la poliţie vor să 
vă pună nişte întrebări. Vă aştept la mine în birou. 

Fata confirmă în tăcere. Nu avea mai mult de 20 de ani. 
Mai mică de statură decât media, totuşi drăguță, cu alură 
de băieţel, păr de culoarea fânului ud şi pistrui. li aruncă 
lui Servaz o privire îndurerată, apoi se îndepărtă, cu calul 
de frâu şi capul plecat. 

— Hermine adoră caii; e o călăreaţă şi o antrenoare 
desăvârşită. Fată bună, dar cu un caracter al naibii. 
Trebuie să se mai maturizeze puţin. Ea era cea care se 
ocupa de Freedom. De când s-a născut. 

— Ce anume făcea? întrebă Servaz. 

— În primul rând, se trezea devreme, îl îngrijea şi îl 
doftoricea, îl hrănea, îl ducea la păşune şi-l calma. 
Ingrijitorul e un fel de călăreţ-dădacă. Hermine se mai 
ocupă şi de alţi doi pur-sânge adulţi. Cai pentru competiţii. 
Asta nu e o meserie cu program fix. Pe Freedom urma să 
înceapă să-l antreneze anul viitor. Ea şi domnul Lombard 
aşteptau momentul cu mare nerăbdare. Era un cal extrem 
de promiţător, cu un pedigree de excepţie. Un fel de 
mascotă a centrului. 

— Şi Hector? 

— E cel mai în vârstă dintre noi. Lucrează la centru 
dintotdeauna. Era aici cu mult înainte să vin eu sau oricare 
dintre ceilalţi. 

— Câţi cai aveţi? întrebă Ziegler. 

— 21. Pursânge, cai de călărie francezi şi un Holsteiner. 
14 sunt ai noştri, ceilalţi în pensiune. Avem şi regim de 
pensiune, de fătări şi antrenament pentru clienţi externi. 

— Câte boxe? 

— 32. Plus una pentru fătări, de 40 de metri pătraţi cu 
monitorizare video. Apoi unele cu destinaţie ginecologică, 


săli de îngrijire, două staule, un centru de inseminare, 
două manejuri în aer liber cu o zonă de obstacole, opt 
hectare de padocuri, piste şi adăposturi în câmp şi o pistă 
de galop. 

— E un centru foarte frumos, confirmă Ziegler. 

— Şi noaptea nu sunteţi decât doi ca să supravegheați 
toate astea? 

— Avem sistem de alarmă şi toate boxele şi clădirile sunt 
încuiate: caii aceştia sunt foarte scumpi. 

— Şi n-aţi auzit nimic? 

— Nu. Nimic. 

— Luaţi vreun somnifer? 

Marchand îi aruncă o privire încărcată de dispreţ. 

— Nu suntem orăşeni. Avem somnul sănătos. Trăim aşa 
cum trebuie: în ritmul naturii. 

— Şi n-aţi auzit nici cel mai mic zgomot suspect? Nimic 
neobişnuit? Nimic care v-ar fi putut trezi în mijlocul nopţii? 
Incercaţi să vă amintiţi. 

— M-am gândit deja foarte mult. Dacă era cazul, v-aş fi 
spus. Într-un loc ca acesta sunt întotdeauna zgomote: 
animalele se mişcă, copacii trosnesc. Cu pădurea în 
preajmă, nu e niciodată linişte deplină. De multă vreme 
nici nu mai bag de seamă. Şi apoi, mai sunt şi Cisco şi 
Enzo care ar fi trebuit să latre. 

— Câini, zise Ziegler. Ce rasă? 

— Cane Corso. 

— Nu-i văd. Unde sunt? 

— l-am închis. 

Doi câini şi un sistem de alarmă. 

Și doi bărbați... _ 

Cât putea cântări un cal? Încercă să-şi amintească ce-i 
spusese Ziegler: în jur de două sute de kilograme. 
Imposibil ca vizitatorii să fi venit şi să fi plecat pe jos. Cum 
putuseră să omoare un cal, să-l decapiteze, să-l încarce 
într-un vehicul şi să plece fără să-i observe nimeni, fără să 
trezească nici câinii, nici oamenii? Şi fără să declanşeze 
alarma? Servaz nu mai înţelegea nimic. Nici câinii, nici 
oamenii nu fuseseră alertaţi - paznicii de la Centrală nu 
auziseră nimic, cei de aici nici atât; era absolut imposibil. 


Se întoarse spre Ziegler. 

— Am putea chema un veterinar să ia o probă de sânge 
de la câini? Noaptea sunt liberi sau legaţi? îl întrebă apoi 
pe Marchand. 

— Stau afară, dar legaţi cu un lanţ lung. Nimeni nu 
poate ajunge la boxe fără să intre în zona lor de patrulare. 
Iar lătrăturile m-ar fi trezit. Credeţi c-au fost drogaţi, nu? 
M-ar mira: erau treji ieri dimineaţă şi într-o stare normală. 

— Analiza toxicologică ne-o va confirma, răspunse 
Servaz, întrebându-se deja de ce calul fusese drogat, iar 


câinii nu. 
Sr x 

Biroul lui Marchand era un spaţiu mic, sufocat de 
etajere pline de trofee şi înghesuit între şelărie şi grajduri. 
Fereastra dădea spre pădure şi spre pajiştile ninse, 
delimitate de o reţea complexă de bariere, îngrădituri şi 
garduri vii. Pe birou se aflau: un laptop, o lampă şi un 
teanc de facturi, de dosare şi de cărţi despre cai. 

În ultima jumătate de oră, Ziegler şi Servaz făcuseră 
turul instalaţiilor şi examinaseră boxa lui Freedom, în care 
lucrau deja cei de la TIC. Uşa boxei era spartă, iar pe jos 
se vedea mult sânge. După toate aparențele, calul fusese 
decapitat acolo, probabil cu un fierăstrău, după ce fusese 
adormit. Servaz se întoarse spre grăjdar. 

— N-aţi auzit nimic în acea noapte? 

— Dormeam, răspunse bătrânul cu o statură 
impresionantă. 

Omul nu era ras. Părea destul de bătrân ca să fi putut 
ieşi la pensie de mult. Fire de barbă argintie îi acopereau 
bărbia şi obrajii supţi, ca nişte ţepi de porc spinos. 

— Nici cel mai mic zgomot? Nimic? 

— În grajduri e întotdeauna zgomot, spuse el, imitându-l 
pe Marchand, dar - spre deosebire de cazul celor doi 
paznici - nu suna ca o replică pregătită dinainte. 

— Lucraţi de mult pentru domnul Lombard? 

— Dintotdeauna. Înainte să lucrez pentru el, am făcut-o 
pentru tatăl lui. 

Avea ochii injectaţi şi vasele capilare sparte desenau o 
reţea violacee pe pielea mai fină a nasului şi a pomeţilor. 


Servaz putea paria că nu folosea somnifere, dar că avea 
întotdeauna la îndemână un alt ajutător, de genul lichid. 

— Ce fel de patron e? 

Omul îşi fixă privirea ochilor roşii asupra lui Servaz. 

— Nu-l vedem prea des, dar e cumsecade. Şi adoră caii. 
Freedom era preferatul lui. Născut aici. Cu un pedigree 
regal. Era nebun după calul ăla. Hermine la fel. 

Bătrânul lăsă capul în jos. Servaz observă cum, alături 
de el, fata făcea eforturi ca să nu izbucnească în plâns. 

— Credeţi că a fost cineva care îl ura pe domnul 
Lombard? 

Din nou, omul cobori privirea. 

— Nu e treaba mea s-o spun. 

— Dar n-aţi auzit niciodată de vreo ameninţare? 

— Nu. 

— Domnul Lombard are mulţi duşmani, interveni 
Marchand. 

Servaz şi Ziegler se întoarseră spre administrator. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Exact ce am spus. 

— Şi îi cunoaşteţi? 

— Nu mă interesează afacerile lui Eric. Doar caii. 

— Aţi pronunţat cuvântul „duşman”, nu e ceva peste 
care putem trece uşor. 

— Era doar un fel de-a spune. 

— Şi totuşi? 

— În genul de afaceri cu care se ocupă el apar 
întotdeauna tensiuni. 

— Tot ce afirmaţi e teribil de imprecis. O faceţi 
involuntar sau intenţionat? 

— Uitaţi ce-am spus. Erau doar vorbe-n vânt. Nu ştiu 
nimic despre afacerile domnului Lombard. 

Servaz nu-l credea. Totuşi îi mulţumi. leşind din clădire, 
cerul albastru şi culoarea zăpezii, pe punctul de a se topi 
sub razele soarelui, îl izbiră în ochi. Capetele cailor din 
boxe din care ieşeau aburi, alţii care săreau peste 
obstacole. Rămase acolo, încercând să se concentreze, cu 
faţa scăldată în soare... 

Doi câini şi un sistem de alarmă. Şi doi bărbaţi la faţa 


locului. 

Şi nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic - nici aici, nici la 
Centrală... Imposibil... Absurd... 

Pe măsură ce descoperea mai multe detalii, afacerea 
asta căpăta pentru el din ce în ce mai mare importanţă. 
Avea impresia că e un medic legist care dezgroapă un 
deget, pe urmă o mână, un braţ, şi apoi întregul cadavru. 
Se simţea din ce în ce mai intrigat. În povestea asta, totul 
era extraordinar. Şi de neînțeles. Asemenea unui animal, 
Servaz percepea din instinct pericolul. Apoi îşi dădu seama 
că tremură, în ciuda căldurii. 


7 


Vincent Espérandieu ridică o sprânceană când îl văzu pe 
Servaz cu faţa de culoarea homarului intrând în biroul lui 
de pe Bulevardul Embouchure. 

— Ai făcut insolaţie, constată el. 

— E de la reflexia solară, răspunse Servaz în loc de 
salut. Şi m-am suit şi într-un elicopter. 

— Tu? Într-un elicopter? 

Esperandieu ştia de multă vreme că şefului nu-i plăceau 
nici viteza, nici înălţimea: de la 130 de kilometri pe oră în 
sus, devenea livid şi părea că vrea să se scufunde în scaun. 

— Ai ceva de cap? 

Esperandieu deschise un sertar. 

— Aspirină? Paracetamol? Ibuprofen? 

— Ceva efervescent. 

Adjunctul său scoase o sticluţă de apă minerală şi un 
pahar şi i le întinse. Puse un comprimat mare şi rotund în 
faţa lui, apoi înghiţi şi el o capsulă cu puţină apă. Prin uşa 
deschisă, cineva imită perfect un nechezat; izbucniră 
râsete. 

— Adunătură de tembeli, făcu Servaz. 

— Totuşi, au oarecum dreptate: Brigada Omoruri pentru 
un cal... 

— Un cal care-i aparţine lui Eric Lombard. 

— A... 

— Şi dacă l-ai fi văzut, te-ai fi întrebat ca şi mine dacă 
cei care au făcut aşa ceva nu sunt capabili de mult mai 
mult. 

— Zici „cei”? Crezi că sunt mai mulţi? 

Servaz aruncă o privire distrată micii frumuseți blonde 
ce zâmbea cu toţi dinţii de pe ecranul computerului lui 
Esperandieu, cu o stea mare pictată în jurul ochiului stâng, 
ca un clovn. 

— Tu te-ai vedea cărând două sute de kile de carne 
singur-singurel în toiul nopţii şi atârnându-le la trei metri 
înălţime? 

— Ai şi tu dreptatea ta, fu de acord adjunctul. 


Servaz ridică din umeri şi se uită în jur. Storurile erau 
lăsate peste un cer gri deasupra acoperişurilor oraşului 
Toulouse, pe de o parte, şi peste fereastra de pe peretele 
ce-i despărţea de culoar, de cealaltă parte. Al doilea birou, 
ocupat de Samira Cheung, o nou-venită, era gol. 

— Şi puştii? întrebă el. 

— Cel mai mare a fost pus în arest provizoriu. Aşa cum 
ţi-am spus că se va întâmpla, ceilalţi doi au plecat acasă. 

Servaz dădu din cap. 

— Am vorbit cu tatăl unuia dintre ei, agent de asigurări, 
adăugă adjunctul. Omul nu înţelegea nimic. Era distrus. În 
acelaşi timp, când am amintit despre victimă s-a făcut foc: 
„Tipul ăla era un vagabond. Beat mort toată drăguţa de zi! 
Doar n-o să băgaţi la puşcărie nişte copii pentru un om 
fără adăpost!” 

— Aşa a zis? 

— L-am citat. M-a primit în biroul lui impresionant. 
Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Băiatul meu n-a 
făcut nimic. Nu l-am crescut în felul acesta. Anturajul e de 
vină. S-a luat după Jerome ăla. Tatăl lui e şomer.” A 
pronunţat ultimul cuvânt ca şi cum pentru el şomajul 
echivala cu traficul de droguri sau cu pedofilia. 

— Care dintre ei e fiul lui? 

— Băiatul pe care-l cheamă Clement. 

Liderul, gândi Servaz. Aşa tată, aşa fiu. Acelaşi dispreţ 
pentru semeni. 

— Avocatul lor a luat legătura cu judecătorul, continuă 
Esp6randieu. În aparenţă şi-au construit deja strategia: vor 
da vina pe cel mare. 

— Băiatul şomerului. 

— Da. 

— Veriga slabă. 

— Genul ăsta de oameni mă face să vomit, mai zise 
Esperandieu. 

Adjunctul avea o voce tărăgănată şi juvenilă. Din cauza 
ei şi a manierelor, unii colegi îl bănuiau că nu se prea 
interesează de femei, fie ele chiar la fel de frumoase ca 
nevastă-sa. Servaz însuşi avusese dubii la început. Vincent 
Esperandieu avea şi nişte gusturi vestimentare ce ridicau 


părul în capul unor Cro-Magnon din Brigadă. Cei pentru 
care un poliţai demn de acel nume trebuia să afişeze toată 
gama de atribute ale virilităţii şi ale masculinităţii 
agresive. 

Viaţa îi surâsese lui Esperandieu. La 30 de ani se 
însurase bine şi avea o fetiţă drăgălaşă de cinci ani - cea al 
cărei zâmbet lumina ecranul computerului.  Servaz 
fraternizase rapid cu adjunctul său şi fusese invitat de 
acesta la cină de multe ori în decursul celor doi ani de 
când se alăturase Brigadei. De fiecare dată îşi pierdea 
orice capacitate de reacţie în faţa farmecului doamnei şi al 
domnului Esperandieu: amândoi ar fi putut figura pe 
coperta oricărei reviste specializate în publicitatea la pastă 
de dinţi, călătorii sau vacante în familie. 

Se produsese chiar un incident între nou-venit şi 
veteranii Brigadei, cărora ideea de a-şi petrece fiecare zi în 
compania tânărului coleg posibil bisexual li se părea 
criminală. Servaz fusese nevoit să intervină. Cu aceeaşi 
ocazie îşi făcuse şi câţiva inamici pe termen lung. Doi 
dintre ei, machos patentaţi, misogini exemplari şi tipi duri, 
păreau că nu-l vor ierta niciodată. Pe unul dintre ei îl cam 
scuturase în timpul intervenţiei. Dar, pe de altă parte, 
comandantul îşi atrăsese recunoştinţa şi stima veşnică din 
partea lui Esperandieu. Care îi ceruse chiar să fie naşul 
următorului său copil - căci Charlene Esperandieu era din 
nou însărcinată. 

— Au sunat un jurnalist de la France 3 şi mai mulţi de la 
presa scrisă. Voiau să ştie dacă avem probe împotriva 
copiilor. Dar mai ales, dacă i-am lovit. Rumori în legătură 
cu acte de violenţă ale Poliţiei împotriva minorilor: asta-i 
fix expresia pe care au folosit-o. Vorba s-a întins, ca de 
obicei. Copy-Paste e tot ce ştiu ăştia să facă. Oricum, de la 
cineva trebuie să fi pornit. 

Fruntea lui Servaz se încreţi. Dacă presa adulmeca 
filonul, telefonul urma să explodeze. Şi apoi, ţine-te cu 
declaraţii, retractări, comunicate de presă - şi un ministru 
care va apărea la televizor promițând „să facă lumină”. Şi 
pe urmă, chiar dacă ei ar fi dovedit că totul s-a desfăşurat 
conform procedurii, dacă s-ar ajunge până acolo, bănuiala 


avea să rămână. 

— Vrei o cafea? îl întrebă adjunctul. 

Servaz confirmă.  Esperandieu se ridică şi ieşi. 
Comandantul urmări ecranele computerelor pâlpâind în 
penumbră. Se gândi din nou la cei trei tineri - şi la ce 
anume îi condusese la acel gest fără sens. 

Celor de vârsta lor li se vindeau visuri şi minciuni cât 
era ziua de mare. Li se vindeau: nu li se ofereau. Adulţi 
cinici făceau din frustrările lor un capital comercial. 
Mediocritate, pornografie, violenţă, minciuni, ură, alcool, 
droguri - totul era de vânzare, etalat în vitrinele 
strălucitoare ale societăţii de consum în masă, iar tinerii 
deveneau o ţintă uşoară. 

Esperandieu se întoarse cu cafelele. 

— Camerele adolescenților? întrebă şeful. 

Samira Cheung îşi făcu şi ea apariţia. În acea dimineaţă, 
nou-venita purta un sacou scurt puţin prea subţire pentru 
acel anotimp, un tricou ce susţinea: Sunt o anarhistă, 
pantaloni de piele neagră şi cizme înalte, pescăreşti, din 
PVC roşu. 

— Salut, zise ea, cu căştile de la iPod bălăngănindu-i-se 
pe piept şi o ceaşcă aburindă în mână. 

Servaz îi răspunse la salut, nu fără a încerca un amestec 
de fascinaţie şi perplexitate în faţa atitudinii de necrezut a 
subordonatei sale. Samira era chinezoaică după tată şi 
franco-marocană după mamă. li povestise lui Esperandieu 
(care se grăbise să-i raporteze lui Servaz) că mama ei, 
designer de interioare de talie internaţională, se 
îndrăgostise până peste cap de un client din Hong Kong în 
urmă cu 26 de ani - un bărbat de o frumuseţe şi o 
inteligenţă ieşite din comun, dacă îi dădeai crezare 
Samirei - dar că se întorsese însărcinată la Paris, după ce 
descoperise că tipul era consumator fervent de droguri 
puternice şi client fidel al prostituatelor. Detaliu 
tulburător: Samira Cheung îmbina un corp perfect cu una 
dintre cele mai urâte feţe pe care le văzuse Servaz. Ochi 
bulbucaţi puşi în evidenţă de nişte linii groase desenate cu 
dermatograf, gură imensă, rujată agresiv, şi o bărbie 
ascuţită. Unul dintre falocrații Brigadei îi rezumase lookul 


într-o frază: „Cu ea e Halloween în fiecare zi”. Avea totuşi 
şi o calitate care făcea cinste genelor şi educaţiei primite: 
Samira Cheung deţinea un creier în perfectă stare de 
funcţionare. Şi nu ezita să şi-l folosească. Prinsese repede 
abc-ul meseriei şi în câteva situaţii dăduse deja dovadă de 
iniţiativă. Ca urmare, Servaz îi încredinţase sarcini din ce 
în ce mai complexe şi ea investise din ce în ce mai multe 
ore suplimentare în realizarea lor. 

Fata îşi puse cizmele pe birou şi se repezi spre dosarul 
de pe scaun, înainte de a se întoarce spre ei. 

— Am percheziţionat camerele celor trei băieţi, declară 
apoi, răspunzând la întrebarea lui Servaz. N-am prea găsit 
mare lucru - cu excepţia unui amănunt. 

Servaz o privi. 

— Primii doi aveau jocuri video extrem de violente. 
Genul în care arunci în aer capul adversarului ca să câştigi 
maximum de puncte; sau altele în care trebuie să 
bombardezi sate întregi ori să-ţi ucizi duşmanii cu tot felul 
de arme sofisticate. Chestii cam sângeroase. 

Servaz îşi aminti o polemică recentă din presă, în 
legătură cu genul acela de jocuri violente. Creatorii lor se 
supăraseră, afirmând că erau „foarte atenţi la problema 
violenţei şi nu făceau lucrurile de mântuială”. Judecaseră 
unele acuzaţii ca „inacceptabile”, continuând să vândă 
variante în care jucătorul se putea deda la omoruri, jafuri 
şi tortură. Cu aceeaşi ocazie, unii psihiatri afirmaseră pe 
un ton doct că nu există niciun fel de legătură între 
jocurile video şi violenţa în rândul tinerilor. Alte studii 
demonstrau însă contrariul, arătând că adolescenţii 
pasionaţi de jocuri video violente dovedeau un mai mare 
grad de indiferenţă şi lipsă de reacţie în faţa suferințelor 
celorlalţi. 

— Pe de altă parte, cel pe nume Clement nu avea niciun 
joc. Avea totuşi o consolă... 

— Ca şi cum cineva ar fi încercat să şteargă urmele, zise 
Esperandieu. 

— Tatăl, sugeră Servaz. 

— Da, răspunse adjunctul, îl bănuim că a făcut dispărute 
respectivele jocuri pentru a salva aparențele. Şi ca să-i 


încrimineze şi mai mult pe ceilalţi doi. 

— Aţi pus sigiliu pe camere? 

— Da, dar avocatul familiei a făcut recurs, pe motiv că 
nu reprezintă scena crimei. 

— Aveau computerele la ei în cameră? 

— Da, le-am şi examinat, dar cineva a reuşit să şteargă 
datele importante. Am dat ordin ca părinţii să nu atingă 
nimic. Trebuie să ne întoarcem acolo cu un specialist care 
să verifice hardurile. 

— Dacă am putea dovedi că şi-au pregătit crima, am 
putea stabili premeditarea, interveni Samira. Treabă care 
ar reduce la zero probabilitatea unui accident. 

Servaz o privi cu un aer interogator. 

— Cum aşa? 

— Ei bine, până în acest moment nimic nu dovedeşte cu 
adevărat că au vrut să-l omoare. Victima avea un nivel 
ridicat de alcool în sânge. E posibil ca avocaţii apărării să 
invoce înecul drept cauză principală a morţii. Depinde şi 
de rezultatele autopsiei. 

— Înec în 50 de centimetri de apă? 

— De ce nu? N-ar fi primul caz. 

Servaz reflectă un moment. Samira avea dreptate. 

— Şi amprentele? 

— Aşteptăm. 

Fata îşi dădu jos picioarele de pe birou şi se ridică. 

— Trebuie să plec. Am întâlnire cu judecătorul. 

— Super boboaca, nu? zise Esperandieu după ce ea ieşi. 

Servaz dădu din cap zâmbind. 

— ţi place de ea, nu? 

— Munceşte mult, e corectă şi nu vrea nimic altceva 
decât să înveţe meserie. 

Comandantul confirmă din cap. De altfel, nici el nu 
ezitase să le încredinţeze lui Vincent şi Samirei mare parte 
din anchetă. Împărţeau acelaşi birou, aveau gusturi 
comune (chiar şi vestimentare) şi păreau să se înţeleagă 
atât cât te poţi aştepta din partea a doi poliţişti cu 
personalităţi puternice. 

— Sâmbătă dăm o mică petrecere, zise Vincent. Eşti 
invitat. Charlene a insistat. 


Servaz se gândi la frumuseţea tulburătoare a soţiei 
adjunctului său. Ultima dată când o văzuse, purta o rochie 
de seară roşie care-i punea în valoare silueta şi părul lung 
şi roşcat dansând în lumina flăcărilor. Îşi simţi gâtul uscat. 
Charlene şi Vincent erau nişte gazde adorabile şi 
petrecuse o seară foarte plăcută, dar totuşi nu intenţiona 
să facă parte din cercul lor de amici. Aşa că refuză, 
pretextând că îi promisese acea seară fiicei lui. 

— Am pus dosarul puştilor la tine pe birou! lansă 
adjunctul în timp ce el ieşea. 

Ajuns în biroul lui, Servaz îşi puse mobilul în priză şi 
deschise computerul. Două secunde mai târziu, telefonul îl 
anunţă că primise un mesaj şi el îl deschise. În silă. 
Ajunsese aproape de a considera mobilele ca stadiul ultim 
al alienării tehnologice. Dar Margot îl obligase să-şi 
cumpere unul, după ce întârziase jumătate de oră la una 
dintre întâlnirile lor. 


tati, zi-mi dc o s fi liber sâmbătă. Pupici 


Ce-i cu limbajul ăsta? se întrebă el. Oare suntem pe 
punctul de a urca din nou în copac, după ce de-abia ne-am 
dat jos? Avu subit impresia că pierduse pe undeva cheia 
evenimentelor. Era efectul pe care îl avea asupra lui lumea 
contemporană: nu s-ar fi simţit atât de străin nici dacă ar fi 
debarcat în plin secol XVIII, dintr-o maşină a timpului. 
Selectă un număr din memorie şi auzi vocea fetei lui 
explicând că o să sune înapoi pe oricine îi lăsa un mesaj, 
pe un fond sonor care îl făcu să se gândească că infernul 
era populat cu muzicieni lipsiţi de talent. 

Privirea îi căzu apoi pe dosarul vagabondului. În mod 
normal, ar fi trebuit să se ocupe de el fără întârziere. I-o 
datora bietului om, a cărui existenţă deja făcută praf se 
încheiase în felul cel mai stupid posibil. Totuşi, nu se 
simţea în stare. 

Se gândea la altceva. Deschise computerul, intră pe 
Google şi tastă o serie de cuvinte-cheie. Motorul de 
căutare îi furniză nu mai puţin de 20.800 de rezultate 
pentru „Eric Lombard companie de afaceri”. Mai puţine 


decât dacă ar fi tastat Obama ori Beatles, desigur, dar 
oricum o cifră semnificativă. Nicio surpriză: Eric Lombard 
era o figură carismatică şi intens mediatizată, pe poziţia a 
cincea sau a şasea în topul celor mai bogaţi oameni din 
ţară. 

Servaz parcurse la repezeală primele pagini. Mai multe 
site-uri propuneau biografiile lui Eric, ale tatălui său, 
Henri, şi ale bunicului Edouard. Erau şi articole din presa 
economică, socială şi chiar sportivă - pentru că Eric 
Lombard avea cai medaliaţi la concursurile pe iarbă. 
Câteva erau consacrate succeselor sportive proprii. Tipul 
era un veritabil atlet şi aventurier: alpinist experimentat, 
maratonist, triatlonist, pilot de raliu; participase chiar la 
expediţii la Polul Nord şi în jungla amazoniană. Unele 
fotografii îl prezentau în deşert, pe motocicletă, ori la 
manşa unui avion de linie. Cuvinte englezeşti pe care 
Servaz nu le înţelegea, marcau toate acele articole: 
freeride, base jump, kitesurf... 

O fotografie, aproape mereu aceeaşi, le însoțea. Un 
viking. Asta îi inspira lui Servaz. Păr şi barbă blonde, 
privire albastră de oţel. Bronzat. Sănătos. Energic. Viril. 
Sigur pe sine. Privind în obiectiv aşa cum probabil o făcea 
şi cu interlocutorii săi: cu nerăbdarea celui care are o 
groază de lucruri de făcut. 

Publicitate de nota zece pentru Grupul Lombard. 

Vârsta: 36 de ani. 

Din punct de vedere juridic, Grupul Lombard era o SCA; 
adică o Societate în Comandită pe Acţiuni, dar societatea 
mamă - Lombard Entreprises - era un holding. 

Cel patru filiale principale erau Lombard Media (cărţi, 
presă, distribuție, audio-vizual), Lombard Group 
(comercializare de echipamente sportive, de 
îmbrăcăminte, călătorii şi produse de lux, al patrulea 
furnizor mondial de lux), Lombard Chimie (farmaceutice şi 
produse chimice) şi AIR, specializat în industria 
aeronautică, spaţială şi de apărare (AIR fiind acronimul de 
la Aeronautică, Inginerie şi Cercetare). Grupul Lombard 
deţinea 50% din AIR prin intermediul holdingului-mamă, 
Lombard Entreprises. Eric Lombard era el însuşi gerant 


comanditar şi P-DG!” al Lombard SCA, Lombard Group şi 
Lombard Chimie şi preşedinte al consiliului de 
administraţie al AIR. Absolvent al unei şcoli de comerţ din 
Franţa şi al London School of Economics, îşi începuse 
cariera lucrând pentru una dintre filialele Grupului 
Lombard, un bine-cunoscut producător de echipamente 
sportive. 

Grupul conta pe mai bine de 78.000 de angajaţi, în 
aproape 75 de ţări şi, cu un an în urmă, declarase o cifră 
de afaceri de 17.925 de milioane de euro, cu un profit 
operaţional de 1537 de milioane şi unul net de 667, în timp 
ce datoriile se ridicau la 3458 de milioane de euro. Cifre 
care ar fi lăsat perplex orice om normal, dar cu care 
experţii financiari de talie internaţională erau probabil 
obişnuiţi. Descoperindu-le, Servaz înţelese că păstrarea 
hidrocentralei învechite se făcuse doar din motive istorice 
şi sentimentale. Imperiul Lombard se născuse acolo, în 
Pirinei. 

Cei care atârnaseră calul mort acolo vizaseră o 
simbolistică. IÎncercaseră să-l lovească pe Eric Lombard 
atât în inima istoriei sale de familie, cât mai ales în cea 
sentimentală: caii. 

Pentru că asta reieşea din toate articolele dedicate 
ultimului descendent al dinastiei: dintre toate pasiunile 
sale, cea pentru cai era pe primul loc. Eric Lombard avea 
ferme de cai în mai multe ţări: Argentina, Italia, Franţa... 
Dar revenea mereu la prima lui iubire: Centrul Ecvestru 
din acea vale din Comminges. 

Servaz realiză dintr-odată că punerea în scenă de la 
Centrală nu era gestul unui dement evadat de la Institut, ci 
un act conştient, premeditat şi planificat. 

Işi întrerupse lectura pentru a reflecta. Ezita încă să se 
angajeze pe un drum pe care ar fi fost nevoit să dezgroape 
toate secretele unui imperiu industrial doar pentru a 
elucida moartea unui cal. Pe de altă parte, era teribila 
imagine a animalului decapitat şi şocul pe care îl avusese 
descoperindu-l la coborârea din teleferic. Ce spusese 
Marchand? „Domnul Lombard are mulţi duşmani.” 


17 Preşedinte-director general. 


Telefonul începu să sune, Servaz răspunse. Era 
d'Humières. 

— Paznicii. Au dispărut. PS 

— Să nu staţi niciodată cu spatele la ei, o atenţionă dr. 
Xavier. 

Prin ferestrele uriaşe, soarele la apus incendia munţii şi 
lava lui roşie inunda sala. 

— Fiţi foarte atentă. În fiecare secundă. Aici n-avem 
dreptul să greşim. O să învăţaţi destul de repede să 
recunoaşteţi semnalele: o privire fugară, un zâmbet în 
formă de rictus, o respiraţie prea accelerată... Nu lăsaţi 
niciodată garda jos. Şi, încă o dată, nu le întoarceţi 
niciodată spatele. 

Diane confirmă din cap. Un pacient se apropia. Cu o 
mână pe stomac. 

— Unde e ambulanţa, doctore? 

— Ambulanţa? zise Xavier zâmbind larg. 

— Cea care trebuie să mă ducă la maternitate. Mi s-a 
rupt apa. Trebuia să sosească deja. 

Pacientul era un bărbat de vreo 40 de ani, de un metru 
nouăzeci, cântărind probabil aproximativ 150 de 
kilograme. Păr lung, faţa acoperită de o barbă deasă şi 
ochi mici, strălucitori, febrili. Lângă el, Xavier avea aerul 
unui copil. Totuşi, nu părea îngrijorat. 

— Nu mai întârzie mult, răspunse el. E băiat sau fată? 

Cei doi ochi mici îl fixară. 

— E Anticristul, zise tipul şi se îndepărtă. 

Diane remarcă un infirmier care îi urmărea din priviri 
fiecare mişcare. În sala comună se aflau vreo 15 pacienţi. 

— Sunt o grămadă de zei şi de profeţi pe-aici, comentă 
Xavier fără să-şi piardă zâmbetul. Nebunia şi-a găsit 
dintotdeauna sursa de inspiraţie în religie şi în politică. Pe 
vremuri, ai noştri vedeau peste tot numai comunişti. In 
prezent, sunt obsedati de terorişti. Veniti. 

Psihiatrul se apropie de o masă rotundă la care jucau 
cărţi trei bărbaţi. Unul dintre ei părea puşcăriaş, cu 
braţele lui musculoase şi tatuate. Ceilalţi doi aveau un aer 
normal. 


— Vi-l prezint pe Antonio, zise Xavier arătând spre cel 
tatuat. Antonio a fost în Legiunea Străină. Din păcate, a 
ajuns să creadă că tabăra în care era încartiruit e plină de 
spioni şi, într-o noapte, a sfârşit prin a-l strangula pe unul 
dintre ei. Nu-i aşa, Antonio? 

Acesta confirmă, fără să-şi ia ochii de la cărţi. 

— Mossad, zise apoi. Sunt peste tot. 

— Lui Robert, pe de altă parte, i s-a pus pata pe părinţii 
lui. Nu i-a omorât, nu, doar că i-a rănit destul de grav. 
Trebuie spus că aceştia îl puseseră la muncă la ferma lor 
de la vârsta de şapte ani, hrănindu-l doar cu pâine şi lapte 
şi obligându-l să doarmă în beci. Robert are acum 37 de 
ani. Dacă mă întrebaţi pe mine, ei ar fi trebuit închişi aici, 
nu el. 

— Vocile mi-au spus s-o fac, zise Robert. 

— În sfârşit, iată-l şi pe Greg. Poate cel mai interesant 
caz. Greg a violat în jur de zece femei în mai puţin de doi 
ani. Le repera la poştă ori la supermarket, le urmărea şi le 
afla adresa. Apoi intra noaptea peste ele, le lovea, le lega 
şi le punea pe burtă, înainte să aprindă lumina. Vom trece 
peste ce le făcea apoi: aflaţi doar că victimele lui vor avea 
sechele pe viaţă. Dar nu le omora, nu. N-aţi crede, dar într- 
o zi s-a apucat să le scrie. Era convins că respectivele... 
raporturi le făcuseră pe victime să se îndrăgostească de el 
şi că toate rămăseseră însărcinate. Aşa că le-a scris 
numele şi chiar adresa. Ca urmare, poliţia nu a întârziat 
să-i bată la uşă. Greg le scrie şi acum. Bineînţeles că nu le 
trimitem scrisorile. O să vi le arăt. Sunt absolut magnifice. 

Diane se uită la Greg. Un bărbat seducător, la vreo 30 
de ani: brunet, cu ochi deschişi la culoare - dar când îi 
întâlni privirea, o luă cu frig. 

— Continuăm? 

Un culoar lung, incendiat de lumina crepusculului. 

O uşă cu hublou, pe stânga. Îndărătul ei, voci. Şoapte 
rapide, nervoase. Precipitate. Diane aruncă o privire în 
trecere şi avu un şoc. Tocmai zărise un bărbat lungit pe o 
masă de operaţie, cu o mască de oxigen pe faţă şi electrozi 
la tâmple. Înconjurat de infirmieri. 

— Ce se întâmplă acolo? 


— Terapia electroconvulsivă. 

Flectroşocuri... Fata simţi cum i se ridică părul pe ceafă. 
De la apariţia lor în tratamentul psihiatric, în 1930, 
utilizarea electroşocurilor făcuse obiectul a numeroase 
controverse, detractorii calificându-le drept tratamente 
inumane, degradante şi tortură. Totuşi, din 1960, odată cu 
apariţia  neurolepticelor, recursul la ECT - terapia 
electroconvulsivă se diminuase considerabil. Pe la mijlocul 
anilor 1980, fusese însă reintrodusă masiv în multe ţări, 
printre care şi Franţa. 

— Să ne înţelegem bine, zise Xavier în faţa mutismului 
ei. ECT-ul din prezent nu mai are nimic de-a face cu 
şedinţele de altădată. E practicată, sub anestezie generală, 
doar la pacienţii cu depresii puternice, cărora le mai 
administrăm şi un relaxant muscular cu efect rapid. Genul 
acesta de tratament are rezultate remarcabile; e eficace în 
85% din cazuri. Mult superior antidepresivelor. E 
nedureros şi, graţie metodelor actuale, nu mai lasă sechele 
la nivelul oaselor şi nici complicaţii ortopedice. 

— Dar ele se produc la nivelul memoriei şi al cogniţiei. 
Şi poate apărea o stare de confuzie timp de mai multe ore. 
Şi încă nu am aflat exact care sunt consecinţele ECT 
asupra creierului. Aveţi mulţi depresivi aici? 

Xavier îi aruncă o privire circumspectă. 

— Nu. Doar zece la sută dintre pacienţi. 

— Şi câţi schizofrenici şi psihopaţi? 

— In jur de 50% schizofrenici, 25% psihopaţi şi tot cam 
atâţia psihotici. De ce întrebaţi? 

— Bineînţeles că nu practicaţi ECT decât în cazurile de 
depresie, nu? 

Simti ca o infimă deplasare a aerului. Xavier o fixă. 

— Nu, o practicăm şi asupra pacienţilor din blocul A. 

Tânăra ridică o sprânceană a mirare. 

— Credeam că e nevoie de consimţământul pacientului 
sau a tutorelui legal pentru... 

— E singurul caz în care nu ne conformăm... 

Ea fixă faţa hotărâtă a doctorului. Ceva îi scăpa. Inspiră 
profund şi încercă să spună pe un ton cât mai neutru: 

— Cu se scop? Cu siguranţă nu terapeutic... ECT nu are 


nicio eficacitate asupra altor patologii în afară de depresii, 
manii şi câteva forme, foarte limitate, de schizofrenie... 

— In scop public. 

— Nu înţeleg, replică ea încruntându-se uşor. 

— Dar cred că e evident: e vorba despre o formă de 
pedeapsă. 

li întorsese spatele şi privea soarele portocaliu 
pregătindu-se să dispară în spatele munţilor întunecaţi. 
Umbra i se întindea pe podea. 

— Înainte de a intra în blocul A, trebuie să înţelegeţi un 
lucru, domnişoară Berg: nimic altceva nu-i sperie pe cei 
şapte. Nici măcar izolarea. Trăiesc într-o lume a lor; nimic 
nu-i atinge. Să vă intre bine în cap: n-aţi mai avut niciodată 
de-a face cu asemenea pacienţi. Niciodată. Şi, desigur, 
pedepsele corporale sunt interzise aici, ca peste tot, de 
altfel. 

Se întoarse şi o fixă. 

— Nu se tem de nimic altceva, decât de... electroşocuri. 

— Vreţi să spuneţi, ezită Diane, că pe ei le practicaţi 
totuşi...? 

— Fără anestezie. 


8 


În timp ce conducea pe autostradă, a doua zi, Servaz se 
gândea la cei doi paznici. Cathy d'Humieres îi spusese că, 
în ajun, aceştia nu se prezentaseră la serviciu. După o oră, 
directorul Centralei reacţionase. 

Îi sunase pe mobil. Şi pe unul, şi pe celălalt. Niciun 
răspuns. Atunci îi informase pe jandarmi, care trimiseseră 
oameni la domiciliile acestora, la 20 de kilometri de Saint- 
Martin, în cazul unuia şi la 40, în cazul celuilalt. Cei doi 
bărbaţi locuiau singuri; şi unul şi celălalt aveau interdicţie 
de a locui în acelaşi departament cu fostele lor iubite, pe 
care le ameninţaseră cu moartea de mai multe ori şi - cel 
puţin pe una dintre ele - o băgaseră în spital. Servaz ştia 
prea bine că, în practică, poliţia nu făcea nimic ca să le 
impună respectarea unor astfel de obligaţii. Dintr-un motiv 
evident: erau prea mulţi infractori sub control judiciar, 
prea multe proceduri, prea multe pedepse pronunţate, 
pentru a le pune pe toate în aplicare. O sută de mii de 
condamnaţi cu închisoarea erau în libertate, aşteptând să- 
şi ispăşească pedeapsa ori alegând să spele putina la 
ieşirea din tribunal, ştiind că erau puţine şanse ca statul 
francez să cheltuiască bani şi personal pentru a-i căuta şi 
sperând să rămână neprinşi până când pedeapsa urma să 
se prescrie. 

După ce-l informase în legătură cu paznicii, procuroarea 
îi spusese că Eric Lombard urma să se întoarcă din State şi 
că voia să vorbească fără întârziere cu anchetatorii. Servaz 
îşi pierduse sângele rece. Avea pe cap un dosar de crimă; 
chiar dacă ar fi vrut să descopere cine omorâse bietul cal 
şi chiar dacă intuia că respectiva afacere era doar 
preludiul a ceva mult mai grav, nu era la dispoziţia lui Eric 
Lombard. 

— Nu ştiu dacă voi putea, răspunsese el sec. Am multă 
treabă în dosarul vagabondului. 

— Ai face bine să mergi, insistase d'Humières. Se pare 
că Lombard a sunat la cabinetul ministrului justiţiei, de 
unde s-a sunat la preşedintele Înaltei Curți, care m-a sunat 


pe mine. Şi eu te sun pe tine. O adevărată reacţie în lanţ. 
De altfel, Canter nu va întârzia să-ţi spună acelaşi lucru; 
sunt sigură că Lombard a apelat şi la Interne. Oricum, 
înţelesesem că i-aţi identificat pe vinovaţii din cazul 
vagabondului. 

— Avem un singur martor, destul de dubios, recunoscu 
Servaz împotriva voinţei lui, pentru că pe moment nu voia 
să intre în prea multe detalii. Şi aşteptăm rezultatele 
analizei amprentelor. Erau o groază la faţa locului: urme 
papilare, de încălţăminte, de sânge... 

— Doar nu eşti Capricorn degeaba, nu? Servaz, nu-mi fă 
pe poliţaiul ocupat până peste cap, am oroare. N-o să mă 
rog de tine. Fă-mi serviciul ăsta. Când poţi să te întorci 
acolo? Eric Lombard te va aştepta în castelul lui din Saint- 
Martin, începând cu ziua de mâine. Îşi va petrece acolo 
sfârşitul de săptămână. Fă-ţi timp, chiar dacă doar pentru 
un moment. 

— Foarte bine. Dar odată întâlnirea terminată, o să mă 
întorc la cazul meu de aici. 

Pe autostradă, se opri la o benzinărie ca să facă plinul. 
Soarele strălucea pe cerul senin. Profită ca să vorbească 
cu Ziegler, care la ora nouă urma să asiste la autopsia 
calului, la ferma din Tarbes. Ea îi sugeră să dea o fugă 
până acolo. Servaz acceptă, dar îi spuse că o va aştepta 
afară. 

— Cum doriţi, îi răspunse ea, fără să-şi ascundă 
surpriza. 

Cum să-i explice că-i era frică de cai? Că a traversa o 
fermă plină de acele animale reprezenta pentru el o 
încercare de netrecut? Ea îi dădu numele unui bistrou din 
apropiere, pe bulevardul Regiment-de-Bigorre. O să vină şi 
ea imediat ce se termină autopsia. 

Când ajunse în Tarbes, un soare aproape primăvăratic 
lumina oraşul. Aşezat la intrarea în Parcul Naţional al 
Munţilor Pirinei, oraşul îşi etala clădirile ridicate în 
mijlocul spaţiilor verzi, având ca fundal munţii de un alb 
imaculat pe cerul albastru. Fără nori. De un imens senin, 
pe care piscurile  scânteietoare păreau uşoare şi 
vaporoase, gata să se ridice ca nişte baloane cu aer cald. 


Sunt ca o barieră mentală, gândi Servaz. Spiritul se loveşte 
de culmi ca de nişte ziduri. Cu impresia unui teritoriu atât 
de puţin familiar pentru om, o terra incognita, un capăt al 
lumii - în sens literal. 

Intră în cafeneaua despre care i se vorbise, se instală la 
o masă de lângă geam şi comandă un Jatte şi un croasant. 
Într-un colţ, deasupra barului, un televizor era deschis pe 
un canal de ştiri. Volumul dat la maximum îl deranja pe 
Servaz care încerca să gândească. Era pe punctul de a 
întreba dacă nu poate fi dat mai încet, când auzi numele 
lui Eric Lombard pronunţat de un jurnalist care stătea cu 
microfonul în mână pe pista unui aerodrom. Munţi 
înzăpeziţi, la fel ca cei din spatele lui, se observau în 
fundal, aşa că-şi îndreptă toată atenţia spre aparat. Când 
faţa lui Lombard apăru pe ecran, Servaz se ridică şi se 
apropie de bar. 

Miliardarul era întâmpinat la coborârea din avion pe 
aeroportul din Tarbes. În spatele lui se vedea un jet 
strălucitor, cu LOMBARD scris cu litere albastre pe 
fuzelaj. Eric avea aerul grav al cuiva care pierduse pe 
cineva drag. Jurnalistul tocmai îl întreba dacă acel animal 
avusese pentru el o valoare deosebită. 

— Nu era doar un cal, răspunse omul de afaceri cu o 
voce în care emoția şi hotărârea se împleteau în doza 
ideală, era un prieten, un camarad, un partener. Cei care 
iubesc cu adevărat caii ştiu că sunt mai mult decât simple 
animale. lar Freedom era un cal de excepţie, în care ne 
puneam mari speranţe. Dar mai presus de toate, 
insuportabil e felul în care a murit. O să am grijă să se facă 
tot posibilul pentru a fi găsiţi vinovaţii. 

Servaz observă cum privirea lui Eric Lombard se deplasa 
pentru a fixa obiectivul, şi prin intermediul lui, 
telespectatorii - o privire care trecuse de la durere la furie, 
sfidare şi ameninţare. 

— Cei care au făcut-o să fie absolut convinşi că n-o să-mi 
scape - şi că sunt genul de om pentru care dreptatea e mai 
presus de orice. 

Servaz se uită în jur. Toate privirile erau lipite de 
ecranul televizorului. Nu-i rău, îşi zise, frumos număr. 


Pregătit dinainte, evident, dar care reuşea totuşi să degaje 
o sinceritate brutală. Se întrebă până unde era capabil să 
meargă un om ca Eric Lombard, ca să se ţină de 
promisiune. Îşi petrecu următoarele două ore încercând să 
facă bilanţul lucrurilor pe care le ştia şi a celor pe care le 
ignora. Evident că, pentru moment, cele din urmă erau mai 
multe. Când Irene Ziegler apăru, în sfârşit, pe trotuar, el 
rămase un moment fără grai în spatele geamului: se 
îmbrăcase într-un combinezon de motociclistă, din piele 
neagră, cu apărătoare dure de metal la umeri şi genunchi, 
cu ghete cu bot ascuţit şi tocuri şi o cască pe măsură în 
mână. O amazoană... îl frapă din nou frumuseţea ei. 
Realiză că era aproape la fel de frumoasă ca soţia lui 
Esperandieu, dar un gen diferit - mai sportiv, mai puţin 
sofisticat. Charlene semăna cu un model, Irène Ziegler cu 
o campioană de surf. Se simţi din nou tulburat. Îşi aminti 
ce gânduri îi trecuseră prin cap când îi observase pentru 
prima dată piercingul din nas. Irène Ziegler era o femeie 
atrăgătoare. În mod incontestabil. 

Se uită la ceas. Se făcuse deja unsprezece. 

— Deci? întrebă el. 

Ea îi spuse că autopsia nu îi ajuta cu mare lucru, doar că 
putuseră confirma că animalul fusese ciopârţit post 
mortem. Fusese şi Marchand de faţă. Legistul lăsase să se 
înţeleagă că mânzul fusese probabil drogat. Analiza 
toxicologică urma s-o confirme. La ieşire, administratorul 
păruse uşurat. Acceptase într-un final ca animalul să fie 
dus la ecarisaj. Mai puţin capul, pe care patronul lui spera 
să-l poată recupera. După spusele lui Marchand, acesta 
voia să-l împăieze ca să-l pună pe perete. 

— Pe perete? repetă Servaz, nevenindu-i să creadă. 

— Credeţi că sunt vinovaţi? întrebă fata. 

— Cine? 

— Paznicii. 

— N-am idee. 

Îşi scoase telefonul mobil şi formă numărul de la castel. 
Îi răspunse o voce feminină. 

— Comandantul Servaz de la Brigada Omoruri din 
Toulouse. Aş vrea să vorbesc cu Eric Lombard. 


— Cum aţi spus că vă numiţi? 

— Servaz. 

— Aşteptaţi un moment. 

Un apel sonor interminabil. Apoi o voce de bărbat între 
două vârste. 

— Da? 

— Aş vrea să vorbesc cu Eric Lombard. 

— Din partea...? 

— Sunt comandantul Servaz, Brigada Omoruri. 

— Despre ce anume? 

Servaz simţi cum i se urcă sângele în cap. 

— Ascultaţi aici, patronul dumneavoastră a fost cel care 
a cerut să mă vadă. Am o grămadă de alte treburi. Aşa că 
n-am timp de pierdut! 

— Spuneti-mi numele dumneavoastră clar, pe litere şi 
prezentaţi-mi motivul pentru care aţi sunat, spuse 
imperturbabil omul de la capătul firului. Nici domnul 
Lombard nu are timp de pierdut. 

Aroganta tipului îl lăsă pe Servaz cu gura căscată. Vru 
să închidă, dar se stăpâni. 

— Servaz, S, E, R, V, A, Z. În legătură cu calul său, 
Freedom. 

— Şi nu puteaţi s-o spuneţi de la început? Aşteptaţi o 
clipă. 

Şi reveni după 20 de secunde. 

— Domnul Lombard vă aşteaptă după-amiază, la ora 15. 

Nu era o invitaţie, era un ordin. 

kkk 

Intrând pe domeniul lui Eric Lombard, avură 
sentimentul că păşeau într-o lume de basm. Işi lăsaseră 
maşina şi motocicleta în parcarea Jandarmeriei din Saint- 
Martin şi împrumutaseră o maşină de serviciu. Acelaşi 
drum ca data trecută: cel care ducea la Centrul Ecvestru, 
dar în loc să facă stânga în pădure, continuară drept 
înainte. 

Rulară apoi printr-un peisaj aerisit şi vălurit, de pajişti 
presărate cu tei, stejari, brazi şi ulmi. Domeniul era foarte 
vast, întinzându-se până la orizont. Peste tot erau bariere, 
cai la păscut şi maşini agricole parcate la marginea 


drumurilor, gata să-şi reia treaba. Pe alocuri zăpada mai 
persista, dar aerul era proaspăt şi cerul senin. Servaz se 
gândi la un ranch din Montana ori la o hacienda 
argentiniană. La început, zăriră din loc în loc pancarte cu 
PROPRIETATE PRIVATĂ / NU INTRAŢI fixate pe 
trunchiurile copacilor sau pe barierele ce mărgineau 
drumul. Dar niciun gard. Apoi, cinci kilometri mai departe, 
descoperiră zidul de piatră. Avea patru metri înălţime şi 
împiedica vederea pe o suprafaţă impresionantă. Dincolo 
de el, pădure. Frânară în faţa porţii cu grilaj. Pe unul 
dintre stâlpi, o piatră de granit. 

Servaz citi CASTELUL ALB, scris cu litere aurite. 

În vârful stâlpului, o cameră video se roti. Nu apucară să 
coboare ca să vorbească la interfon: uşile se deschiseră 
aproape imediat. 

Mai merseră încă un kilometru bun de-a lungul unei alei 
mărginite de stejari seculari. Drumul drept, impecabil 
asfaltat, părea un câmp negru pe sub crengile răsucite ale 
arborilor uriaşi. Servaz văzu casa apropiindu-se de ei din 
fundul parcului. Câteva clipe mai târziu, opriră în faţa unei 
peluze de iarbă-neagră şi camelii roz pal, acoperite de 
zăpadă. Se simţi dezamăgit: casa nu era atât de mare pe 
cât crezuse. Dar o privire mai atentă îi corectă îndată acea 
primă impresie: era o clădire de o frumuseţe juvenilă, 
construită probabil la sfârşit de secol XIX, început de secol 
XX, pe jumătate castel de pe Valea Loirei, pe jumătate 
conac englezesc. Un castel de basm... În faţa ferestrelor de 
la parter se ridica un rând de tufe de iederă, tăiate în 
formă de animale: un elefant, un cal, o girafă şi un cerb, 
care se detaşau pe fundalul zăpezii. La stânga, spre est, 
Servaz zări o grădină franţuzească cu statui căzute pe 
gânduri şi bazine de apă. O piscină din ciment şi un teren 
de tenis. O oranjerie vastă în fund, cu o grămadă de antene 
ciudate pe acoperiş. 

Îşi aminti cifrele pe care le citise pe Internet: Eric 
Lombard avea una dintre cele mai mari averi din ţară şi 
era unul dintre cei mai influenţi cetăţeni francezi. 
Stăpânea un imperiu, întins pe mai bine de 70 de ţări. 
Probabil că fosta oranjerie fusese transformată într-un 


centru de comunicaţii ultramodern. Ziegler trânti portiera. 

— Priviţi. 

Arăta spre copaci. Servaz se uită în direcţia indicată. 
Numără cam 30 de camere de supraveghere fixate pe 
trunchiuri, printre crengi. Acopereau probabil întreg 
perimetrul. Niciun unghi mort. De undeva din castel erau 
urmăriţi. O luară pe o alee cu pietriş printre staturi de flori 
şi doi lei ghemuiţi, tăiaţi în iederă. Fiecare de circa cinci 
metri înălţime. Ciudat, gândi Servaz. Ai zice că e o grădină 
amenajată pentru distracţia unor copii foarte bogați. Dar 
nu citise nicăieri că Eric Lombard ar fi avut copii. Din 
contra, majoritatea articolelor îl înfăţişau ca pe un 
celibatar convins şi ca pe un veşnic cuceritor. Sau poate 
acele sculpturi în verdeață datau chiar din copilăria lui? 
Un bărbat cam la 60 de ani îi aştepta în capul scărilor. 
Inalt, îmbrăcat în negru. Se uită la ei cu o privire dură, de 
gheaţă. Chiar dacă îl vedea pentru prima dată, Servaz îl 
recunoscu imediat: era bărbatul cu care vorbise la telefon. 
Simţi cum îl ia din nou cu nervi. Tipul îi întâmpină fără 
zâmbet şi le ceru să-l urmeze, apoi făcu stânga împrejur. 
Tonul folosit sugera că era vorba, din nou, mai puţin de o 
cerere şi mai mult de un ordin. 

Trecură pragul. 

O defilare de saloane vaste, goale şi rezonante, ce 
traversau pe adâncime întreaga clădire, pentru că la 
celălalt capăt se zărea lumina zilei, ca şi cum ar fi venit din 
fundul unui tunel. Interiorul era monumental. Ferestrele 
de la primul etaj erau cele care luminau în realitate holul, 
pentru că tavanul era prea departe. Bărbatul în negru 
merse înaintea lor de-a lungul holului şi al unui salon 
nemobilat, înainte de a se îndrepta spre o uşă dublă de pe 
partea dreaptă. O bibliotecă cu pereţii acoperiţi de cărţi 
vechi, ale cărei ferestre înalte din sticlă, în număr de 
patru, dădeau spre pădure. Eric Lombard stătea în faţa 
uneia dintre ele. Servaz îl recunoscu imediat, chiar dacă 
stătea cu spatele. Omul de afaceri vorbea într-o mini 
cască. 

— A venit poliţia, zise bărbatul în negru pe un ton pe 
jumătate deferent, pe jumătate dispreţuitor. 


— Mulţumesc, Otto. 

Acesta din urmă părăsi încăperea. Lombard termină 
convorbirea în engleză, apoi îşi scoase casca şi o puse pe o 
masă de stejar. Privirea îi zăbovi asupra lor. Mai întâi 
asupra lui Servaz, apoi mai mult timp asupra lui Ziegler - 
cu o umbră de uimire la adresa ţinutei. Zâmbi cu căldură. 

— Vă rog să-l scuzaţi pe Otto. E făcut pentru altă epocă. 
Are deseori tendinţa să mă trateze ca pe un prinţ sau rege, 
dar pe de altă parte pot conta pe el în orice situaţie. 

Servaz nu zise nimic, aşteptând continuarea. 

— Sunt conştient că sunteţi foarte ocupați. Şi că nu aveţi 
timp de pierdut. Nici eu nu am. [ineam enorm la calul 
acela. Era un animal magnific. Vreau să mă asigur că se va 
face totul, absolut totul, pentru a-l găsi pe cel ce a comis 
această faptă abominabilă. 

Îl scrută din nou. În ochii albaştri se citea tristeţe, dar şi 
duritate şi autoritate. 

— Vreau să înţelegeţi că mă puteţi suna absolut la orice 
oră din zi sau din noapte, că-mi puteţi pune absolut orice 
întrebare pe care o consideraţi utilă, chiar dacă aparent 
ridicolă. V-am cerut să veniţi pentru a mă asigura că n-o să 
neglijaţi nicio pistă şi nicio modalitate de abordare a 
acestei anchete. Tot ce vreau e să se facă lumină şi am 
primit asigurări că sunteţi nişte anchetatori de excepţie. 
(Zâmbi doar pentru o clipă.) In caz contrar, dacă o să daţi 
dovadă de neglijenţă, dacă o să trataţi această afacere cu 
superficialitate sub pretextul că e vorba despre un cal, o să 
mă arăt lipsit de orice consideraţie. 

Amenințarea nu era nici măcar voalată. Vreau să... Nu 
se ascundea deloc după deget. N-avea timp de pierdut şi 
mergea drept la ţintă. Dintr-odată, lui Servaz i se păru 
aproape simpatic. Ca şi iubirea lui pentru animalul 
respectiv. 

Dar Irène Ziegler nu era, în mod vizibil, de aceeaşi 
părere. Servaz observă că începuse să pălească. 

— N-o să obţineţi nimic cu ameninţări, ripostă ea cu o 
furie rece. 

Lombard o fixă. Brusc, faţa i se îmblânzi şi afişă un aer 
sincer pocăit. 


— Îmi cer iertare. Sunt sigur că amândoi sunteţi extrem 
de competenţi şi serioşi. Superiorii dumneavoastră nu s-au 
zgârcit cu laudele. Sunt un idiot. Aceste... evenimente m- 
au bulversat. Vă rog să-mi acceptaţi scuzele, doamnă 
căpitan Ziegler. Sunt sincere. 

Ziegler dădu din cap fără chef şi nu mai zise nimic. 

— Dacă nu vă deranjează, interveni Servaz, mi-ar plăcea 
să începem imediat cu întrebările, dacă tot suntem aici. 

— Sigur că da. Urmaţi-mă. Permiteţi-mi să vă ofer câte o 
cafea. 

Eric Lombard deschise o altă uşă în fund. Un salon. 
Soarele trecea prin geamurile înalte şi se oglindea în două 
canapele de piele şi într-o masă joasă, pe care fusese pusă 
o tavă cu trei ceşti şi o carafă cu apă. Servaz bănui că 
aceasta din urmă era veche şi de mare preţ. Ca de altfel 
întregul mobilier. Totul era pregătit, inclusiv zahărul, 
biscuiţii de cafea şi o cană cu lapte. 

— Prima mea întrebare, atacă Servaz fără niciun 
preambul, este dacă vă puteţi gândi la cineva care ar fi fost 
capabil să comită asemenea faptă sau care ar fi putut avea 
măcar vreun motiv? 

Magnatul era pe punctul de a lua o gură de cafea. 

Se  întrerupse ca să-şi fixeze privirea în ochii 
comandantului. Părul blond i se reflecta în oglinda mare 
din spate. Purta o helancă ocru cu guler rulat şi pantaloni 
de lână gri. Era foarte bronzat. 

Ochii deschişi la culoare nici nu clipiră când răspunse: 

— Da. 

Servaz tresări. Lângă el, Ziegler reacţionă la fel. 

— Şi nu, adăugă imediat. Mi-aţi pus două întrebări într- 
una: da, cunosc o grămadă de lume care ar fi avut motive 
s-o facă. Şi nu, nu ştiu pe nimeni care ar fi fost capabil de 
aşa ceva. 

— Încercaţi să detaliaţi, se repezi Ziegler agasată. De ce 
ar fi avut cineva vreun motiv să omoare bietul cal? 

— Ca să-mi facă rău, să se răzbune, să mă impresioneze. 
Vă puteţi da seama: în meseria mea şi cu averea de care 
dispun, nu e greu să-ţi faci duşmani, poţi trezi cu uşurinţă 
sentimente de invidie. Ni se întâmplă să le furăm 


concurenţilor chestii de sub nas, să refuzăm oferte, să 
ruinăm oameni, să concediem sute de persoane... Dacă ar 
trebui să fac o listă cu toţi cei care mă detestă, ar avea 
dimensiunile unui anuar. 

— N-aţi putea să fiţi totuşi puţin mai explicit? 

— Din păcate, nu. Înţeleg la ce vă gândiţi: cineva mi-a 
omorât calul preferat şi l-a agăţat de cablurile unui 
teleferic care-mi aparţine. Deci e vorba despre mine. 
Prezumția se impune de la sine, sunt de acord. Dar n-am 
nici cea mai vagă idee cine ar putea fi. 

— Nicio ameninţare verbală sau în scris, scrisori 
anonime etc? 

— Nu. 

— Grupul dumneavoastră de societăţi e prezent în 75 de 
ţări, zise Servaz. 

— 78, îl corectă Lombard. 

— Are acesta, chiar dacă indirect, vreo legătură cu 
mafiile locale ori cu crima organizată? Îmi imaginez că 
există ţări în care genul ăsta de... contacte e mai mult sau 
mai puţin inevitabil. 

Lombard îl fixă din nou cu insistenţă, dar de data asta 
fără agresivitate. Îşi permise chiar un surâs. 

— Sunteţi foarte direct, domnule comandant. Poate că 
vă gândiţi la capul de cal tăiat din Nașul? Nu, grupul meu 
nu are legături cu crima organizată. În tot cazul, eu nu ştiu 
aşa ceva. Nu zic că nu există unele ţări în care trebuie să 
închidem ochii în anumite situaţii, mai ales în Africa ori 
Asia, dar acolo este vorba, ca să fim corecţi, de dictaturi - 
nu de mafie. 

— Şi asta nu vă deranjează? întrebă Ziegler. 

Lombard ridică o sprânceană. 

— Să faceţi afaceri cu nişte dictatori, preciză ea. 

Lombard zâmbi din nou cu un aer condescendent - dar 
era zâmbetul unui monarh care ezita între a râde de 
impertinenţa unui supus al său şi a-l decapita pe loc. 

— Nu cred că răspunsul la această întrebare v-ar ajuta 
în vreun fel în ancheta dumneavoastră, răspunse totuşi. Şi 
vă rog să luaţi în considerare faptul că, în ciuda 
aparenţelor, nu sunt singurul care ia decizii: în multe 


cazuri avem parteneri, dintre care statul francez e cel mai 
important. Există uneori aspecte „politice” în care nu am 
eu ultimul cuvânt. 

Direct, dar stăpânind limbajul de lemn când e nevoie, 
gândi Servaz. 

— Aş vrea să înţeleg un lucru. Cum de nimeni n-a auzit 
ori văzut nimic, nici la Centrul Ecvestru, nici la Centrală? 
Nu poţi căra un cal mort aşa pur şi simplu, în plină noapte. 

Faţa omului de afaceri se întunecă. 

— Aveţi dreptate. E o întrebare pe care mi-am pus-o şi 
eu. Cu siguranţă că cineva minte. Și tare aş vrea să ştiu 
cine, adăugă el pe un ton grav, de ameninţare, trântind la 
loc ceaşca atât de violent, încât cei doi tresăriră. 

— Am convocat pe toată lumea, personalul de zi şi de 
noapte de la Centrală, angajaţii de la Centru. l-am 
interogat pe fiecare în parte. Mi-a luat patru ore bune. 
Credeţi-mă pe cuvânt că am exercitat asupra lor toate 
presiunile posibile. Nimeni n-a auzit nimic în noaptea 
aceea. Sigur că e imposibil. Nu am nicio îndoială în 
legătură cu sinceritatea lui Marchand şi a lui Hector: ei n- 
ar fi făcut niciodată rău cailor şi sunt în serviciul familiei 
mele de mult timp. Sunt cinstiţi, competenţi şi raporturile 
mele cu ei au fost întotdeauna excelente. Aş putea spune 
că fac parte din familie. Puteţi să-i tăiaţi de pe listă. La fel 
şi pe Hermine. E o fată super şi-l adora pe Freedom. 
Povestea asta a dărâmat-o complet. 

— Aţi aflat că paznicii au dispărut? întrebă Servaz. 

Lombard se încruntă. 

— Da. Sunt singurii pe care nu i-am interogat. 

— Sunt doi şi a fost nevoie de cel puţin atâtea persoane 
ca să atârne calul acolo sus. Şi au şi cazier. 

— Doi suspecți ideali, comentă Lombard cu scepticism. 

— Nu sunteţi prea convins. 

— Nu ştiu ce să zic... De ce l-ar fi agăţat cei doi pe 
Freedom exact în locul unde lucrează? Ar fi fost cea mai 
bună metodă de a atrage atenţia asupra lor, nu? 

Servaz dădu din cap aprobator. 

— Totuşi, şi-au luat tălpăşiţa, argumentă el. 

— Puneţi-vă puţin în locul lor. Cu caziere şi tot tacâmul. 


Nu vă supăraţi, dar ştiau prea bine că, atunci când are un 
suspect, poliţia nu prea mai vede altceva. 

— Cine i-a angajat? întrebă Ziegler. Ce ştiţi despre ei? 
Pun pariu că v-aţi interesat deja. 

— Exact. Marc Morane, directorul de la Centrală, i-a 
angajat. În cadrul unui program de reintegrare a foştilor 
deţinuţi de la Centrala din Lannemezan. 

De data asta nu era vorba despre o centrală electrică, ci 
despre una penitenciară. 

— Au mai avut probleme de când s-au angajat? 

— Morane m-a asigurat că nu. 

— Aţi concediat vreun angajat de la Centrală sau de pe 
domeniu în ultimii ani? 

Lombard îi privi pe rând. Părul, barba şi ochii albaştri îi 
dădeau aerul unui adevărat lup de mare. Semăna cu 
imaginea din ziare. 

— Nu mă ocup personal de astfel de detalii. Problemele 
de personal nu sunt de domeniul meu. Cu atât mai puţin 
cele ale unei structuri mici, cum e Centrala. Dar vă pot 
oferi acces la toate dosarele de personal, iar colaboratorii 
mei vă stau la dispoziţie. Toţi au primit ordine în acest 
sens. Secretara mea vă va trimite o listă cu nume şi 
numere de telefon. Nu ezitaţi să i le cereţi. Dacă vreunul 
dintre ei vă face probleme, sunaţi-mă. V-am mai spus, în 
ceea ce mă priveşte, această afacere e de cea mai mare 
importanţă - şi mă pun şi eu la dispoziţia dumneavoastră 
24 de ore din 24. (Scoase o carte de vizită şi i-o întinse lui 
Ziegler.) Pe de altă parte, aţi văzut şi dumneavoastră uzina 
hidroelectrică: e veche şi nu prea rentabilă. Nu o păstrăm 
decât din motive legate de istoria Grupului şi a familiei. Pe 
Marc Morane, actualul director, adăugă el, îl cunosc de 
când eram copil: am făcut şcoala primară împreună. Dar 
nu l-am mai văzut de ani de zile. 

Servaz înţelese că ultima remarcă era destinată să 
precizeze ierarhia. Pentru  moştenitorul imperiului, 
directorul Centralei nu era decât un angajat oarecare, de 
la baza scării, la acelaşi nivel, sau aproape, cu muncitorii 
lui. 

— Câte zile pe an petreceţi aici, domnule Lombard? 


întrebă Ziegler. 

— Iată o întrebare dificilă: lăsaţi-mă să mă gândesc... să 
zicem între şase şi opt săptămâni. Nu mai mult. Petrec 
bineînţeles mai multă vreme în apartamentul meu din 
Paris decât în acest bătrân castel. Stau mult şi la New 
York. Şi ca să fiu sincer, jumătate din timp sunt în călătorii 
de afaceri. Dar ador să vin aici, mai ales în sezonul de schi 
şi vara, ca să profit de caii mei. Mai am şi alte ferme, aşa 
cum ştiţi, probabil. Dar aici mi-am petrecut mare parte din 
copilărie şi adolescenţă, înainte ca tatăl meu să mă trimită 
să-mi desăvârşesc educaţia în altă parte. Locuinţa aceasta 
vi se poate părea sinistră, dar eu mă simt acasă. Am trăit 
aici atâtea lucruri, bune şi rele. Dar până şi cele rele 
sfârşesc prin a părea bune, odată cu trecerea timpului: 
vremea îndulceşte toate asperităţile... 

Spre final vocea i se voală. Servaz se încordă, cu toate 
simţurile în alertă. Aştepta continuarea, dar ea nu veni. 

— Ce-aţi vrut să spuneţi prin „lucruri bune sau rele”? 
întrebă dulce Ziegler de lângă el. 

Lombard mătură întrebarea cu un gest. 

— N-are nicio importanţă. E atât de mult de atunci... Şi 
n-are nicio legătură cu moartea calului. 

— Asta vom hotărî noi, replică Ziegler. 

Bărbatul ezită. 

— Unii ar crede că viaţa unui băieţel ca mine într-un 
asemenea loc a fost idilică, dar în realitate era departe de 
aşa ceva... 

— Vorbiti serios? întrebă ea. 

Servaz văzu cum omul de afaceri îi aruncă o privire 
prudentă. 

— Ascultati, nu cred... 

— Că ce? 

— Lăsaţi-o baltă. Nu are nicio legătură... 

O auzi pe Ziegler oftând lângă el. 

— Domnule Lombard, zise ea. Aţi pus presiune asupra 
noastră spunând că în cazul în care vom trata această 
afacere cu superficialitate, vom avea de suferit. Şi ne-aţi 
sugerat să nu neglijăm nicio pistă, nici pe cea mai bizară. 
Suntem anchetatori, nu fachiri sau ghicitori. Trebuie să 


ştim cât mai mult posibil despre contextul acestei anchete. 
Cine ştie dacă mobilul măcelului nu se află undeva în 
trecut? 

— E treaba noastră să găsim conexiuni şi motive, plusă 
Servaz. 

Lombard îi privi pe rând şi ei intuiră că îşi cântărea în 
minte avantajele şi dezavantajele. Niciunul nu făcu vreo 
mişcare. Omul de afaceri ezită încă un moment, apoi ridică 
din umeri. 

— Daţi-mi voie să vă vorbesc întâi despre Henri şi 
Edouard Lombard, tatăl şi bunicul meu, zise deodată. E o 
poveste destul de edificatoare. O să vă spun cine a fost cu 
adevărat Henri Lombard. Un om rece ca gheaţa, dur ca 
piatra şi de o rigiditate absolută. Un om violent şi egoist. 
Şi un fanatic al ordinii, ca şi tatăl lui. 

Pe faţa lui Ziegler se putea citi stupefacţia; Servaz, pe 
de altă parte, îşi ţinu respiraţia. Lombard se întrerupse din 
nou. Rămase un moment uitându-se la ei. Cei doi 
anchetatori aşteptară urmarea în tăcere. Şi tăcerea dură. 

— După cum probabil ştiţi, întreprinderea Lombard a 
început să prospere cu adevărat în timpul celui de-al doilea 
război mondial. Trebuie spus că tata şi bunicul n-au văzut 
deloc cu ochi răi venirea nemților. Tata avea pe-atunci 
doar vreo 20 de ani, aşa că bunicul era cel care conducea 
afacerea, aici şi la Paris. A fost una dintre cele mai bune 
perioade din istoria companiei - care făcea afaceri extrem 
de avantajoase cu clienţii nazişti. 

Se aplecă în faţă. Gestul fu reprodus în sens invers în 
oglinda din spatele lui - ca şi cum copia lui se desolidariza 
de ceea ce urma să spună originalul. 

— După Eliberare, bunicul a fost judecat drept 
colaboraţionist, condamnat la moarte şi apoi grațiat. A stat 
închis la Clairvaux unde, în treacăt fie spus, a fost vecin de 
celulă cu Rebatet!?. A fost eliberat în 1952. A murit un an 
mai târziu de atac de cord. Intre timp, fiul său, Henri, 
preluase frâiele companiei. A reuşit să dezvolte afacerea 


18 Lucien Rebatet (1903-1972), scriitor, jurnalist, critic muzical şi de 
film francez, cunoscut colaboraţionist şi antisemit în timpul ocupaţiei 
naziste. 


de familie, s-o diversifice şi s-o modernizeze. Spre 
deosebire de tatăl lui, al meu - în ciuda sau poate datorită 
vârstei sale fragede - simţise vântul schimbării încă din 
1943 şi, fără să ştie bunicul, se apropiase de Rezistență şi 
de  gaullişti!”. Nu din convingere, desigur. Din pur 
oportunism. Avea o minte strălucită, clarvăzătoare chiar. 
Incepând cu Stalingradul, a înţeles că zilele celui de-al 
Treilea Reich erau numărate şi a jucat pe două fronturi: cu 
nemţii şi cu Rezistenţa. Tata a făcut din Grupul Lombard 
ceea ce este azi, în anii 1950, 1960 şi 1970. După război, a 
ştiut să-şi ţeasă o reţea de relaţii cruciale printre baronii 
gaullismului şi ai fostei Rezistenţe, ajunşi în posturi cheie. 
Era un adevărat căpitan în domeniul industriei, un 
constructor de imperii, un vizionar - dar acasă se dovedea 
un tiran, un tată şi un soţ brutal, insensibil şi distant. Fizic, 
era un bărbat impunător: înalt, subţire, îmbrăcat 
întotdeauna în negru. Oamenii din Saint-Martin îl 
respectau sau îl detestau, dar tuturor le era frică de el. Era 
genul care simţea o imensă iubire pentru sine, aşa că nu-i 
mai rămânea şi pentru alţii. Nici măcar pentru soţie şi 
pentru copii... 

Eric Lombard se ridică. Servaz şi Ziegler îl văzură 
îndreptându-se spre un bufet. Apucă o fotografie şi i-o 
întinse comandantului. Haine închise la culoare, cămaşă de 
un alb imaculat, un bărbat înalt cu faţa severă, ochi 
strălucind de lăcomie, nas lung şi ferm şi păr alb. Henri 
Lombard nu semăna deloc cu fiul lui. Mai mult cu un cleric 
sau cu un predicator fanatic. Servaz nu putu să nu se 
gândească la propriul lui tată, bărbat mic de statură şi 
rasat, a cărui fată refuza să i se fixeze pe placa fotografică 
a memoriei. 

— Acasă, ca şi în societate, tata instaurase regimul 
terorii. Folosea violenţa fizică şi psihologică atât în relaţiile 
cu angajaţii, cât şi cu soţia şi copiii. (Servaz observă o 
fisură în vocea lui Lombard. Aventurierul timpurilor 
moderne, idolul revistelor cedase locul altcuiva.) Mama a 
murit de cancer la vârsta de 49 de ani. Era a treia lui 
nevastă. În timpul celor 19 ani în care a fost căsătorită cu 


19 Adepţi ai generalului Charles de Gaulle. 


tata, s-a supus fără crâcnet tiraniei, furiilor, sarcasmelor - 
şi loviturilor lui. Omul a concediat o grămadă de servitori 
şi de angajaţi. Fac parte dintr-o familie în care duritatea 
reprezintă o calitate. Dar a tatei întrecea orice măsură. 
Creierul îi era devorat de umbre. 

Servaz şi Zielger se uitară unul la altul. Erau amândoi 
conştienţi că moştenitorul imperiului le făcea o mărturisire 
incredibilă: orice paparazzi ar fi făcut moarte de om pentru 
ea. Aparent, Eric Lombard se hotărâse să aibă încredere în 
ei. De ce? Brusc, Servaz înţelese. În ultimele 24 de ore, 
omul de afaceri dăduse probabil numeroase telefoane. 
Servaz îşi aduse din nou aminte de cifrele enorme despre 
care citise pe internet şi simţi furnicături neplăcute pe şira 
spinării. Eric Lombard avea destui bani şi destulă putere 
pentru a obţine orice fel de informaţie. Polițistul se întrebă 
brusc dacă acesta nu comandase şi o altă anchetă, 
paralelă, o anchetă în anchetă - care privea nu doar 
moartea calului, ci se interesa îndeaproape şi de 
anchetatorii oficiali. Era clar. Lombard ştia despre ei tot 
atât de mult cât aflaseră ei despre el. 

— E o informaţie importantă, estimă în final Ziegler. Aţi 
făcut bine că ne-aţi comunicat-o. 

— Credeţi? Eu mă îndoiesc. Toate poveştile astea sunt 
îngropate de mult timp. Bineînţeles că ceea ce v-am spus 
este strict confidenţial. 

— Dacă ceea ce ne-aţi spus e adevărat, zise 
comandantul, avem un mobil: ura, răzbunarea. Din partea 
unui fost angajat, de exemplu, a unei foste relaţii, a unui 
vechi duşman de-ai tatălui dumneavoastră. 

Lombard clătină din cap cu scepticism. 

— În acest caz, de ce atât de târziu? Tata a murit în 
urmă cu 11 ani. 

Era pe punctul de-a mai adăuga ceva, când mobilul lui 
Ziegler începu să vibreze. Ea se uită la număr, apoi la cei 
doi bărbaţi. 

— Scuzaţi-mă. 

Se ridică şi se duse într-un colţ al încăperii. 

— Tatăl dumneavoastră s-a născut în 1920, dacă nu mă- 
nşel, continuă Servaz. lar dumneavoastră în 1972. Putem 


spune că v-a făcut destul de târziu. A mai avut şi alţi copii? 

— Pe sora mea, Maud. Născută în 1976, la patru ani 
după mine. Amândoi ne-am născut din cea de-a treia şi 
ultima lui căsătorie. Cu celelalte soţii n-a avut copii. De ce, 
nu ştiu. Oficial, a întâlnit-o pe mama la Paris la teatrul 
unde era actriţă... 

Lombard păru să se gândească din nou până unde poate 
merge cu mărturisirile. Îl sondă pe Servaz, uitându-se în 
ochii lui, apoi se decise. 

— Mama era în realitate o destul de bună actriţă, dar n-a 
pus niciodată piciorul pe o scenă, nici în vreun teatru, 
oricum nu în public - şi nici pe vreun platou de cinema. 
Talentul ei consta mai curând în a juca comedie pentru o 
singură persoană o dată: şi anume pentru bărbaţii maturi 
şi cu bani care plăteau gras s-o aibă drept companie. Se 
pare că a avut o clientelă fidelă de oameni de afaceri 
bogaţi. Era foarte căutată. Tata era unul dintre cei mai 
insistenti. Fără îndoială că a devenit gelos foarte curând. O 
voia numai pentru el. Ca şi în alte domenii, voia să fie 
primul - şi să-şi îndepărteze rivalii într-un fel sau altul. Aşa 
că a luat-o de nevastă. Mai bine zis, în viziunea lui 
specifică, a „cumpărat-o”. N-a încetat niciodată s-o 
considere o... curvă, nici chiar după căsătorie. Când s-a 
însurat cu ea, el avea 51 de ani, ea treizeci. Cred că eaa 
considerat că „viaţa ei de scenă” ajunsese la final şi că 
venise timpul să se gândească la o reconversie 
„profesională”. Dar nu ştia că bărbatul cu care se măritase 
era violent. Şi-a avut de tras. 

Eric Lombard se întunecă dintr-odată. Nu l-a iertat 
nicicând pe tatăl lui. Servaz realiză cu un frison că semăna 
într-un fel cu Lombard: pentru fiecare dintre ei, amintirile 
de familie erau un amalgam de bucurii şi de suferinţe, de 
momente luminoase şi de orori. Cu coada ochilor, o 
urmărea pe Ziegler. Aceasta vorbea în continuare la 
telefon, în cealaltă parte a camerei, cu spatele la ei. 

Apoi se întoarse brusc şi privirile li se întâlniră. 

El intră imediat în alertă: ceva din convorbirea 
telefonică o bulversase. 

— De la cine aţi aflat toate lucrurile acestea despre 


părinţii dumneavoastră? 

Lombard râse fără veselie. 

— Am angajat un jurnalist acum câţiva ani, ca să 
răscolească istoria familiei. (Ezită un moment.) De multă 
vreme voiam să ştiu mai multe despre tata şi mama. Ştiam 
bine că nu formau un cuplu armonios, asta ca să fiu 
elegant. Dar nu mă aşteptam la aşa ceva. Apoi, i-am 
cumpărat tăcerea jurnalistului respectiv. Scump. Dar a 
meritat. 

— Şi de atunci niciun alt jurnalist n-a încercat să-şi bage 
nasul în familia dumneavoastră? 

Lombard îl fixă pe anchetator. Redevenise omul de 
afaceri dur. 

— Ba da. Desigur. l-am cumpărat pe toţi. Unul câte unul. 
Am cheltuit o avere... Dar de la o anumită sumă în Sus, 
oricine e de vânzare... 

Îl fixă pe Servaz şi polițistul înţelese mesajul: chiar şi tu. 
Şi atunci îl apucară nervii. O asemenea aroganță îl 
exaspera. Dar în acelaşi timp, ştia că omul din faţa lui avea 
dreptate. Poate că el ar fi avut tăria să refuze, în numele 
codului etic pe care îl adoptase la intrarea în poliţie. Dar 
presupunând că ar fi fost jurnalist şi că bărbatul din faţa 
lui i-ar fi propus pentru fata lui cele mai bune şcoli, cei mai 
buni profesori, cele mai căutate universităţi şi, mai târziu, 
un loc de muncă în domeniul la care visa: ar fi avut oare 
curajul să-i refuze lui Margot un astfel de viitor? Intr-un 
fel, Lombard avea dreptate: peste anumite limite, toată 
lumea era de vânzare. Tatăl îşi cumpărase nevasta; fiul 
cumpăra jurnalişti - şi fără îndoială şi politicieni: Eric 
Lombard semăna cu tatăl său mai mult decât îi plăcea lui 
să creadă. 

Servaz nu mai avea întrebări. 

Aşeză pe masă ceaşca goală. Ziegler se apropie şi ea. O 
observa pe furiş, Era tensionată şi neliniştită. 

— Bine, şi acum, zise Lombard rece, aş vrea să ştiu dacă 
aveţi vreo pistă. 

Simpatia pe care Servaz o simţise pentru un moment 
dispăru dintr-odată; tipul le vorbea din nou ca şi cum ar fi 
fost lacheii lui. 


— Ne pare rău, se grăbi el să răspundă cu un zâmbet de 
inspector fiscal. În acest stadiu, preferăm să ne abţinem să 
discutăm despre anchetă cu persoanele implicate. 

Lombard îl privi lung. Servaz îl văzu ezitând între două 
opţiuni: ameninţarea sau retragerea provizorie. O alese pe 
a doua. 

— Înţeleg. Oricum, ştiu cui să mă adresez ca să obţin 
informaţii. Mulţumesc că v-aţi făcut timp să veniţi. 

Se ridică. Întâlnirea se terminase. Nu mai era nimic de 
adăugat. 

Refăcură drumul în sens invers. În jurul lor, umbrele 
începeau să se insinueze în saloane. Afară, vântul se 
înteţise şi îndoia copacii, făcându-i să geamă. Servaz se 
întrebă dacă va începe din nou să ningă. Se uită la ceas. 
16:40. Soarele apunea. Umbrele lungi ale animalelor din 
iederă se lungeau pe pământ. Aruncă o privire în spate, la 
faţada castelului, şi-l descoperi pe Eric Lombard la una 
dintre numeroasele ferestre de la etaj, urmărindu-i 
nemișcat. Lângă el stăteau doi bărbaţi, dintre care, unul, 
numitul Otto. Servaz se gândi din nou la ipoteza că ei, 
anchetatorii, făceau la rândul lor obiectul unei cercetări. In 
dreptunghiul întunecat al ferestrei, Lombard şi oamenii lui 
păreau nişte imagini în oglindă. La fel de ciudate, tăcute, 
neliniştitoare. În momentul în care intrară în maşină, se 
întoarse spre Ziegler. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au sunat cei din Rosny-sous-Bois. Au rezultatele 
testelor ADN. 

Se uită la ea, nevenindu-i să creadă. Probele fuseseră 
ridicate doar cu 48 de ore în urmă. Analizele alea nu se 
făceau niciodată atât de repede: laboratoarele erau 
suprasolicitate! Cineva de foarte sus pusese dosarul 
calului în capul listei. 

— Majoritatea urmelor ADN găsite în cabina 
telefericului - fire de păr, salivă, păr de animal, unghii - 
provin de la muncitorii şi angajaţii Centralei. Dar au mai 
găsit şi o urmă de salivă pe un geam. Aparţinând cuiva 
străin - cineva care apare în baza de date FNAEG%. Cineva 


2 Fichier National Automatise des Empreintes Génétiques (Arhiva 


care n-avea în niciun caz ce căuta acolo... 

Servaz se încordă. FNAEG era Baza de date ADN a 
infractorilor din Franţa. Una controversată: conţinea nu 
numai ADN-ul violatorilor, al criminalilor şi al pedofililor - 
ci şi al celor care comiseseră tot felul de infracţiuni 
minore, mergând de la furt, la deținerea în închisoare a 
câtorva grame de canabis. Rezultatul: cu un an în urmă, 
numărul profilelor se ridicase la 470.492. FNAEG era baza 
de date cel mai bine controlată din Franţa, făcând obiectul 
preocupării multor avocaţi şi magistrați. In acelaşi timp 
însă, acea tendinţă de expansiune a bazei peste limitele ei 
iniţiale permisese deja câteva furturi de date, pentru că 
deborda de cazuri care se voiau şterse: un „pointeur” - 
termen ce desemna un violator în argoul puşcăriaşilor - 
putea fi şi hoţ ori spărgător de bănci. Şi urmele ADN găsite 
la locul vreunui jaf conduceau deseori la arestarea unor 
prădători sexuali în serie. 

— Cine? întrebă el. 

Ziegler se uită la el cu o privire derutată. 

— Numele Julian Hirtmann vă spune ceva? 

Câţiva fulgi începuseră din nou să cadă în aerul rece. 
Vântul nebuniei se dezlănţuise deja în maşină. Imposibil! 
urla mintea lui. 

Servaz îşi aminti că citise în Depeche du Midi mai multe 
articole despre mutarea celebrului criminal în serie 
elveţian în zona Pirineilor. Toate puneau accentul pe 
excepţionalele măsuri de securitate care se luaseră cu 
acea ocazie. Cum putuse Hirtmann să părăsească incinta 
Institutului, să comită acel act dement şi să se întoarcă 
apoi în celulă? 

— Imposibil, şopti Ziegler, ca un ecou al propriilor 
gânduri. 

Se uita la ea, nevenindu-i încă să creadă. Apoi observă 
prin parbriz fulgii de zăpadă. 

— Credo quia absurdum, declară într-un final. 

— Iar latină, constată ea. In traducere? 

— Cred, tocmai pentru că e absurd. 


Naţională de Date pentru Amprente Genetice). 


9 


Diane stătea la birou de mai bine de o oră, când uşa se 
deschise brusc şi apoi se închise singură. Ridică ochii, 
întrebându-se cine ar putea apărea aşa, fără să bată, şi se 
aşteptă să-l vadă pe Xavier ori pe Lisa Ferney. 

Nimeni. 

Privirea îi zăbovi perplexă asupra uşii închise. În cameră 
se auzeau paşi... Dar nu era nimeni. Lumina provenită de 
la fereastra din sticlă mată avea o nuanţă gri-albăstruie şi 
nu dezvăluia decât tapetul fanat şi un clasor metalic. Paşii 
se opriră, se auzi un scaun tras. Alţi paşi - de data asta 
tocuri de femeie - se opriră şi ei. 

— Cum le merge rezidenţilor noştri azi? întrebă vocea 
lui Xavier. 

Diane fixă peretele. Biroul psihiatrului. Zgomotele 
proveneau din camera de alături. Totuşi îi despărţea un 
perete foarte gros. li luă o jumătate de secundă să 
priceapă. Ochii i se înălţară spre gura de aerisire din colţ, 
de sub tavan: sunetele veneau de acolo. 

— Nervoşi, răspunse Lisa Ferney. Toată lumea vorbeşte 
despre povestea aia cu calul. li excită, cred. 

Ciudatul fenomen acustic reda la perfecţie fiecare 
cuvânt, fiecare silabă pronunţată de infirmiera şefă. 

— Măriţi dozele, dacă e nevoie, zise Xavier. 

— Am făcut-o deja. 

— Foarte bine. 

Putea sesiza şi cea mai fină nuanţă, inflexiune - chiar şi 
atunci când vocile nu erau decât nişte şoapte. Se întrebă 
dacă Xavier ştie. Probabil că nu-şi dăduse seama până 
atunci. Nu stătuse nimeni în acea cameră înaintea ei şi 
Diane nu făcea prea mult zgomot. Ori poate că sunetele nu 
circulau decât într-un singur sens. Biroul ei se găsea într-o 
cameră mică şi plină de praf de patru metri pe doi, într-o 
fostă debara - cutiile cu documente de arhivă zăceau încă 
grămadă într-un colţ. Mirosea a praf şi a încă ceva - un 
parfum nedefinit, dezagreabil. Se chinuiseră să-i instaleze 
un birou, un computer şi un fotoliu, obţinând cam acelaşi 


efect ca şi când ar fi pus un birou într-o cameră de 
depozitare a gunoiului. 

— Ce părere ai despre respectiva poveste? întrebă 
Elisabeth Ferney. 

Diane se îndreptă, ciulind urechile. 

— Dar tu? 

— Nu ştiu, asta e problema. Te-ai gândit că poliţia va 
veni şi aici din cauza acelui cal? 

— Şi? 

— O să-şi bage nasul peste tot. Nu ţi-e teamă? 

— Teamă de ce? zise Xavier. 

Tăcere. Diane ridică capul spre gura de aerisire. 

— De ce ar trebui să-mi fie teamă? N-am nimic de 
ascuns. 

Dar vocea psihiatrului, venită prin gura de aerisire, 
sugera contrariul. Diane se simţi brusc foarte jenată. Era 
pe cale să audă împotriva voinţei sale o conversaţie care ar 
fi luat o întorsătură extrem de penibilă, dacă cineva ar fi 
surprins-o. Îşi scoase mobilul şi se grăbi să-l închidă, chiar 
dacă erau puţine şanse s-o sune cineva. 

— În locul tău, aş aranja lucrurile, aşa încât să vadă cât 
mai puţin posibil, continuă Lisa. Te gândeşti să-i laşi să-l 
vadă pe Julian? 

— Doar dacă mi-o cer. 

— În cazul ăsta poate ar trebui să merg să-i fac o mică 
vizită. 

— Da. 

Diane auzi foşnetul halatului Lisei Ferney atunci când 
aceasta făcu o mişcare. Apoi, din nou linişte. 

— Opreşte-te, zise Xavier după puţin timp, nu e 
momentul. 

— Eşti prea tensionat, aş putea să te-ajut. 

Prin gura de ventilaţie, vocea acesteia pătrundea acum 
seducătoare, ca o mângâiere. 

— Doamne, Lisa... dacă vine cineva... 

— Nenorocit mic, te ridici atât de repede. 

— Lisa, Lisa, te rog... Nu aici... O, Doamne, Lisa... 

Diane simţi o roşeaţă violentă invadându-i obrajii. De 
când erau Xavier şi Lisa amanți? Psihiatrul venise la 


Institut doar cu şase luni în urmă. Apoi se gândi că ea şi 
Spitzner... 'Totuşi nu reuşea să pună ceea ce auzea acum 
pe acelaşi plan. Poate din cauza locului, a vibraţiilor lui, de 
ură, psihoză, furie, manii fierbând precum într-o cloacă 
insalubră - dar simţea în actul acela ceva profund 
nesănătos. 

— Vrei să mă opresc? susură Lisa Ferney de cealaltă 
parte a zidului. Spune-o. Spune-mi să mă opresc. 


— Nuuuuuu... 
kkk 

— Hai să plecăm. Ne urmăresc. 

Era întuneric. Ziegler întoarse capul şi îl descoperi şi ea 
pe Lombard în spatele ferestrei. Singur, de data aceasta. 

Puse motorul în mişcare şi întoarse pe alee. Ca şi mai 
devreme, porţile se deschiseră înaintea lor. Servaz aruncă 
o privire în oglinda retrovizoare. I se păru că zăreşte 
silueta miliardarului îndepărtându-se de la fereastră. 

— Şi amprentele digitale, celelalte probe prelevate? 
întrebă el. 

— Pentru moment, nimic relevant. Dar sunt departe de a 
fi terminat. Sunt sute de amprente şi de urme. Vor avea 
treabă multe zile de-acum încolo. Până acum, toate par să 
aparţină personalului. Criminalul a purtat, evident, 
mănuşi, 

— Şi totuşi a lăsat o urmă de salivă pe geam. 

— Credeţi că e un fel de mesaj pentru noi? 

Îşi luă pentru o secundă ochii de la drum, pentru a se 
uita la el. _ 

— O provocare... Cine ştie? zise el. În ancheta asta nu 
putem neglija nimic. 

— Sau poate un simplu accident. Se întâmplă mai des 
decât credem, era suficient să strănute lângă geam. 

— Ce ştii despre respectivul Hirtmann? 

Ziegler puse în funcţiune ştergătoarele de parbriz fulgii 
erau din ce în ce mai deşi pe fundalul cerului întunecat. 

— E un criminal organizat. Nu e psihotic sau delirant, 
asemenea unor rezidenţi ai Institutului, dar e un pervers 
psihopat, un prădător social redutabil şi deosebit de 
inteligent. A fost condamnat pentru uciderea soţiei şi a 


amantului ei în circumstanţe atroce, dar e bănuit şi de alte 
aproximativ 40 de crime. Doar femei. In Elveţia, Savoia, 
nordul Italiei, Austria... Cinci ţări în total. N-a mărturisit 
nimic niciodată. Şi nici nu există probe împotriva lui. Chiar 
şi în cazul nevestei n-ar fi fost prins, fără un concurs de 
împrejurări fericit. 

— Cunogşti bine dosarul, după câte văd. 

— M-am interesat de el în timpul liber, acum 16 luni, pe 
când era transferat la Institutul Wargnier. Presa a scris 
mult cu acea ocazie. Dar nu l-am întâlnit niciodată. 

— În orice caz, asta schimbă totul. Trebuie să pornim de 
la ipoteza că Hirtmann e omul pe care îl căutăm. Chiar 
dacă, la prima vedere pare imposibil. Ce ştim despre el? În 
ce condiţii a fost închis în Institut? Aceste întrebări devin 
prioritare. 

Ea confirmă cu un semn din cap, fără să-şi ia privirea de 
la drum. 

— De asemenea, trebuie să ne gândim ce vom răspunde, 
adăugă Servaz. La întrebările care ni se vor pune. Trebuie 
să pregătim vizita cu grijă. Nu cunosc dosarul atât de bine 
ca tine, dar e evident: Hirtmann nu e un oarecare. 

— Se mai pune şi problema unor eventuali complici în 
interiorul Institutului, completă Ziegler. Şi de breşele de 
securitate. 

Servaz confirmă. 

— Trebuie să  organizăm neapărat o şedinţă de 
pregătire. Lucrurile încep să se clarifice, dar să se şi 
complice. Trebuie să avem în vedere toate aspectele 
problemei, înainte de a merge acolo. 

Ziegler îi dădea dreptate. Institutul devenea o prioritate 
- dar ei nu aveau nici competențele necesare, nici toate 
cărţile în mână. 

— Psihologul trebuie să sosească luni de la Paris, zise 
ea. lar eu am mâine o conferinţă în Bordeaux. Nu vreau s-o 
anulez din cauza unui cal. Propun să aşteptăm până luni. 

— Pe de altă parte, făcu Servaz, dacă Hirtmann e într- 
adevăr în spatele întregii poveşti şi dacă a putut ieşi din 
Institut, trebuie să ne asigurăm cu orice preţ că ceilalţi 
pacienţi nu vor face la fel. 


— Am cerut întăriri de la departamentul din Saint- 
Gaudens. Sunt pe drum. 

— Trebuie să controlăm toate căile de acces în Institut, 
să verificăm toate maşinile care intră şi ies, chiar şi pe cele 
ale personalului. Şi să punem oameni de pază pe înălţimi, 
ca să supravegheze împrejurimile. 

Ziegler dădu din cap. 

— Cei pe care i-am cerut ca întăriri vor sta de pază în 
noaptea asta. Am cerut şi dispozitive pentru vedere şi 
tragere pe timp de noapte. Şi permisiunea de a dubla 
efectivele de la faţa locului, dar m-aş mira să ni le aprobe. 
Avem şi două echipaje canine care se vor alătura echipei. 
Oricum, unii versanţi din jurul Institutului sunt de 
neabordat fără echipament special. Singurele căi de acces 
reale sunt drumul propriu-zis şi valea. De data asta, chiar 
dacă va reuşi să fenteze sistemele de securitate ale 
Institutului, Hirtmann nu va putea trece de noi. 

De data asta nu mai e vorba doar despre un cal, îşi 
spuse el. E ceva mult mai serios. 

— Trebuie să mai răspundem doar la o singură 
întrebare. 

Ea îl privi curioasă. 

— Care e legătura între Hirtmann şi Lombard? De ce 
naiba i s-a pus pata pe bietul daia 

Era miezul nopţii şi Servaz încă nu adormise. Închise 
computerul - o vechitură de pe vremea dinozaurilor, care 
încă funcţiona cu Windows 98 şi pe care îl moştenise la 
divorţ - şi lampa de pe birou şi părăsi dormitorul. Traversă 
camera de zi, trase uşa din sticlă şi ieşi pe balcon. Trei 
etaje mai jos, strada era pustie. In afara unei maşini care, 
din timp în timp, îşi croia drum prin mijlocul şirului dublu 
de vehicule parcate bară la bară. Ca majoritatea oraşelor, 
şi acesta avea un ascuţit simţ al spaţiului. Şi tot ca 
majoritatea oraşelor, chiar şi atunci când locuitorii lui 
dormeau, el nu o făcea niciodată cu adevărat. Torcea şi 
vibra ca o maşinărie. Jos, zgomote de veselă urcau de la 
bucătăria unui restaurant. Ecoul unei conversații - sau 
poate al unei dispute - între un bărbat şi o femeie răsuna 


în altă parte. Pe stradă, un tip îşi aştepta câinele să 
urineze pe roata unei maşini. Intră din nou în cameră, 
căută prin colecţia de CD-uri şi puse Simfonia a VIII-a de 
Mahler, versiunea Bernstein, la un nivel sonor decent. La 
ora aceea, vecinii săi de dedesubt, genul care se culcă 
devreme, dormeau duşi: chiar şi teribilele lovituri de 
timpan din a Vl-a ori acordurile discordante dintr-a X-a n- 
ar fi reuşit să-i trezească. 

Julian Hirtmann... 

Numele ieşi din nou la suprafaţă. Din momentul în care 
Irene Ziegler îl pronunţase în maşină, cu câteva ore în 
urmă, el parcă plutea în aer. În cursul ultimelor ore, 
Servaz încercase să afle tot ce se putea afla despre 
pacientul de la Institutul Warginer. Nu fără stupoare, 
aflase că Julian Hirtmann avea, ca şi el, o predilecție 
pentru muzica lui Mahler. Aveau lucrul acesta în comun. 
Petrecuse câteva ore luând notițe de pe internet. Ca şi în 
cazul lui Eric Lombard, dar din alte motive, găsise sute de 
pagini consacrate acestuia în presa elveţiană. 

Presentimentul pe care îl avusese de la începutul 
anchetei se răspândea acum ca un nor toxic. Până în acel 
moment, nu aveau decât o poveste bizară - moartea unui 
cal în circumstanţe neobişnuite - care n-ar fi luat niciodată 
acele proporţii dacă, în locul unui miliardar, proprietarul 
animalului ar fi fost un fermier oarecare. Şi iată că aceasta 
se dovedea a avea legătură - fără ca el să poată înţelege 
cum şi de ce - cu unul dintre cei mai periculoşi criminali ai 
timpurilor moderne. Servaz avea dintr-odată impresia că 
stă în faţa unui culoar lung, plin de uşi închise. Fiecare 
dintre ele ascundea un aspect nebânuit şi alarmant. Şi el 
se temea să înainteze şi să le deschidă. In mintea lui, holul 
era luminat de o bizară lampă roşie - ca sângele, ca furia, 
ca o inimă ce bate. În timp ce-şi dădea cu apă rece pe faţă, 
cu un ghem de nelinişte în stomac, avu certitudinea că 
numeroase alte uşi aşteptau să se deschidă în curând - 
dezvăluind încăperi, unele mai obscure şi mai sinistre ca 
altele. Și nu era decât începutul... 

Julian Alois Hirtmann era închis de aproape 16 luni în 
blocul A de la Institutul Wargnier, rezervat celor mai 


periculoşi prădători sociali şi care găzduia în total doar 
şapte pacienţi. Dar Hirtmann se deosebea de ceilalţi prin 
mai multe aspecte: 

1) era inteligent, stăpân pe sine şi lunga lui serie de 
crime nu putuse fi niciodată dovedită; 

2) avusese, caz rar, dar nu excepţional pentru un 
criminal în serie, o poziţie socială înaltă, pentru că în 
momentul arestării fusese procuror la Tribunalul din 
Geneva; 

3) arestarea - urmare a acelui „concurs de împrejurări 
nefaste” evocat de Ziegler - şi procesul său declanşaseră 
un scandal politico-juridic fără precedent în cronicile 
judiciare elveţiene. 

Concursul de împrejurări evocat de Ziegler era o 
poveste de necrezut care ar fi putut părea hilară, dacă n-ar 
fi fost în realitate tragică şi absolut sordidă. În seara zilei 
de 21 iunie 2004, în timp ce o furtună violentă făcea 
ravagii pe lacul Leman, Julian Hirtmann, într-un gest de 
mărinimie, îl invitase pe amantul soţiei lui la cină, pe 
proprietatea sa de lângă lac. Motivul: voia să „clarifice 
lucrurile şi să organizeze ca între gentlemani plecarea 
Alexiei”. 

Fermecătoarea lui soţie tocmai îl anunţase că vrea să-l 
părăsească pentru a se muta cu amantul, magistrat ca şi el 
la Tribunalul din Geneva. La finalul cinei, în timpul căreia 
ascultaseră sublimele  Kindertotenlieder de Mahler şi 
discutaseră despre diferite modalităţi de divorţ (Servaz se 
opri un moment, interzis, întrebându-se ce anchetator 
scrupulos notase informaţia: Cântecele pentru copiii morți 
erau printre creaţiile lui muzicale preferate), Hirtmann 
scosese o armă şi obligase cuplul să coboare la subsol. El 
şi soţia sa îl transformaseră într-o „cavernă a deliciilor 
sado-masochiste” unde organizau orgii frecventate de 
prieteni din lumea bună a Genevei. Lui Hirtmann îi plăcea 
să-şi vadă foarte frumoasa soţie legată şi bătută de diferiţi 
bărbaţi, supusă la tot felul de torturi rafinate, prinsă în 
cătuşe şi lanţuri, biciuită şi băgată în diverse maşinării 
vândute în magazine de specialitate din Germania şi 
Olanda. Asta nu l-a împiedicat să devină nebun de furie 


auzind că vrea să-l părăsească. Circumstanţă agravantă: 
pe amant îl considera un ins complet tembel şi insipid. 

Unul dintre numeroasele articole consultate de Servaz îl 
înfăţişa pe Hirtmann pozând împreună cu viitoarea sa 
victimă la Tribunalul din Geneva. 

Tipul părea mic de statură pe lângă procuror - care era 
foarte înalt şi slab. După poză, Servaz îi dădea vreo 40 de 
ani. Uriaşul pusese o mână prietenească pe umărul 
amantului şi colegului, fixându-l din ochi ca un tigru 
pregătindu-se să se repeadă asupra prăzii. Retrospectiv, 
comandantul se întreba dacă Hirtmann ştia atunci că urma 
să-l omoare. Legenda preciza: Procurorul Hirtmann şi 
viitoarea sa victimă, judecătorul Adalbert Berger, în robe 
de magistrați, pozând în Sala paşilor pierduţi. 

În noaptea aceea de 21 iunie, îi obligase pe soţie şi pe 
amant să se dezbrace, să se lungească pe un pat de la 
subsol şi să bea şampanie până se îmbătaseră. li ordonase 
apoi amantului să golească o sticlă de Magnum într-o 
Alexia întinsă tremurând pe pat, în timp ce Hirtmann vărsa 
din abundență şampanie pe corpul bărbatului. Odată acele 
libaţii încheiate, îi întinsese amantului unul dintre 
gadgeturile atârnate în cameră: un obiect ce semăna cu un 
burghiu electric şi al cărui vârf fusese înlocuit cu un dildo. 
Astfel de instrumente, oricât de ciudate li s-ar părea 
muritorilor de rând, se găsesc uşor în magazinele de 
specialitate, iar invitaţii serilor de pe malul lacului le 
foloseau în diverse ocazii. În acea după-amiază, Hirtmann 
meşterise cu grijă instrumentul, în aşa fel încât firele 
dezlipite să pară un defect pur accidental în ochii unui 
eventual expert. Înlocuise de asemenea întrerupătorul în 
perfectă stare de funcţionare de la panoul său electric cu 
unul contrafăcut şi total ineficace, luat de pe piaţa neagră. 
În momentul în care judecătorul introdusese obiectul ce se 
învârtea în sexul amantei sale, Hirtmann, cu mâna 
înmănuşată, branşase aparatul. Rezultatul nu se lăsă 
aşteptat, şampania fiind din nefericire un bun conductor. 
Probabil că procurorul ar fi încercat o plăcere extremă 
contemplând trupurile cuprinse de tremurături 
incontrolabile, cu părul ridicat precum pilitura de fier pe 


un magnet, dacă n-ar fi intervenit acel „concurs de 
împrejurări” despre care vorbise Ziegler. 

Din cauza disjunctorului defect, nicio întrerupere a 
curentului nu i-ar fi putut salva pe cei doi amanți de la 
electrocutare, dar cu toate acestea, suprasarcina avusese 
un efect pe care Hirtmann nu-l prevăzuse: aceasta 
declanşă sistemul de alarmă al casei. Până să se adune 
Hirtmann, prompta poliţie elveţiană, alertată de urletul 
sirenei şi de vecini, era deja la uşa lui. 

Procurorul nu-şi pierduse însă în întregime sângele rece. 
Aşa cum prevăzuse că va face puţin mai târziu în acea 
seară, îşi declinase identitatea şi calitatea de magistrat şi 
anunţase, devastat şi confuz, că un tragic eveniment 
tocmai se produsese la subsol. Apoi, ruşinat şi bulversat, îi 
invitase pe agenţii de poliţie să coboare. Exact atunci 
intervenise al doilea concurs de împrejurări: pentru a opri 
alarma - şi a părea că ar fi vrut să-i salveze pe amanți - 
Hirtmann fusese obligat să întrerupă curentul; jandarmul 
Christian Gander de la poliţia cantonală din Geneva 
declarase că în momentul în care el şi colegul său 
intraseră în pivniţă, una dintre cele două victime era încă 
în viaţă. Era vorba despre soţia lui Hirtmann, Alexia. În 
lumina lanternelor aceasta se trezise brusc şi înainte de a 
se prăbuşi definitiv, mai avusese timp, terifiată, să-şi 
deconspire călăul. Jandarmii îl luaseră imediat pe uriaş în 
bătaia puştii şi îl încătuşaseră, în ciuda protestelor şi 
amenințărilor sale. Apoi dăduseră două telefoane: unul la 
Salvare şi altul la Brigada Omoruri din Geneva. Ajunşi la 
faţa locului, un sfert de oră mai târziu, colegii lor 
scotociseră sistematic toată casa şi găsiseră destul de 
repede pistolul automat - încărcat şi cu siguranţa scoasă - 
aruncat sub o mobilă. Hirtmann fusese ridicat şi un echipaj 
de la Criminalistică chemat de urgenţă. Analiza resturilor 
cinei demonstrase că procurorul asasin îşi drogase 
victimele. 

Documentele şi tăieturile din ziare găsite mai târziu în 
biroul lui Hirtmann sugeraseră ulterior legătura dintre 
acesta şi în jur de 20 de cazuri de dispariţie a unor tinere 
femei, survenite în cursul ultimilor 15 ani şi rămase 


nerezolvate. Dintr-odată, afacerea căpăta o cu totul altă 
dimensiune: de la o dramă pasională, la un serial killer. 
Deschiderea unui seif la bancă permisese descoperirea mai 
multor dosare pline cu tăieturi din ziare, referitoare la alte 
dispariţii, pe teritoriul a cinci ţări: în Alpii francezi, în 
Dolomiţi, Bavaria, Austria şi Elveţia. În total, aproximativ 
40 de cazuri, într-un interval de 25 de ani. Niciuna dintre 
acele dispariţii nu fusese vreodată elucidată. Bineînţeles 
că Hirtmann pretinsese că se interesase de acele cazuri 
din punct de vedere strict profesional, dând dovadă chiar 
de umor când declarase că bănuia că tinerele fuseseră 
victimele unui singur criminal. Dosarele fuseseră totuşi 
disjunse de prima crimă - de care se deosebeau atât prin 
mobil, cât şi prin modul de operare. 

În timpul audierilor, Hirtmann îşi dăduse în sfârşit 
arama pe faţă. Departe de a încerca să-şi nege înclinațiile, 
şi le etalase cu dezinvoltură. O serie de scandaluri 
răsunătoare izbucniseră în timpul procesului, pentru că 
mai mulţi membri ai tribunalului şi ai lumii bune din 
Geneva participaseră la seratele lui. Hirtmann se delectase 
dându-le în vileag numele şi ruinând reputaţia unui număr 
incalculabil de persoane. Afacerea se transformase într-un 
seism  politico-judiciar fără precedent, amestecând în 
aceeaşi oală sex, droguri, bani, justiţie şi media. Din acea 
perioadă datau numeroase fotografii apărute în presa din 
lumea întreagă şi însoţite de titluri precum: Casa ororilor 
(în care se observa casa impunătoare de pe malul lacului, 
cu faţada acoperită cu iederă), Monstrul ieşind din tribunal 
(Hirtmann cu o vestă antiglonţ pe el, protejat de poliţiştii 
pe care îi depăşea cu un cap în înălţime), Geneva, lovită de 
uragan, Untel, acuzat de a fi participat la orgiile Hirtmann, 
etc. 

În cursul peregrinărilor sale virtuale, Servaz constată că 
unii internauţi făcuseră un adevărat cult pentru Hirtmann. 
Numeroase site-uri îi erau consacrate, majoritatea 
prezentându-l nu ca pe un nebun criminal, ci ca pe o 
emblemă a sado-masochismului sau - glumeşti? - a 
dorinţei de putere, ca pe un astru incandescent al galaxiei 
satanice sau chiar ca pe un supraom al lui Nietzsche ori al 


rockului. Forumurile se dovedeau şi mai rele. Nici chiar 
Servaz, în calitatea lui de poliţist, nu şi-ar fi imaginat 
vreodată că existau atâţia nebuni în libertate. Indivizi cu 
pseudonime groteşti ca 6-BORG, SYMPATY FOR THE 
DEVIL sau ZEIȚA KALI se întreceau în teorii la fel de 
elucubrante precum identitățile lor contrafăcute. Servaz se 
simţi deprimat de existenţa tuturor acestor universuri 
paralele, forumuri şi site-uri. Îşi zise că, în trecut, toţi 
demenţii ăia s-ar fi simţit singurii reprezentanţi ai speciei 
lor şi ar fi stat cuminţi, retrăgându-se într-un colţ. In 
prezent, graţie numeroaselor mijloace de comunicare, cei 
care vorbeau mai mult despre tâmpenii şi nebunie şi mai 
puţin despre cunoaştere, descopereau că nu sunt singuri, 
intrau în contact şi se simțeau bine în prostia lor. Servaz 
îşi aminti ce-i spusese lui Marchand şi se corectă în minte: 
nebunia reprezenta o epidemie ai cărei vectori preferaţi 
erau media şi internetul. 

Brusc îi veni în minte mesajul fiicei lui, care îl întreba 
dacă se putea elibera pentru ziua de sâmbătă. Se uită la 
ceas: 1:07. Era vineri spre sâmbătă. Ezită. Apoi formă 
numărul ca să-i lase un mesaj pe robot. 

— Alo? 

Tresări. Fata răspunsese imediat - cu o voce atât de 
diferită de cea obişnuită, încât se întrebă dacă nu greşise 
numărul. 

— Margot? 

— Tată, tu eşti? exclamă ea în şoaptă. Ştii ce oră e? 

Ghici imediat că ea aştepta un alt telefon. Trebuie că-şi 
lăsase mobilul deschis peste noapte, fără ştirea mamei şi a 
tatălui ei vitreg şi răspunsese ascunsă sub plapumă. De la 
cine aştepta acel telefon? De la prietenul ei? Ce fel de 
prieten ar fi sunat la o asemenea oră? Apoi îşi aminti că 
era vineri seara, moment în care studenţii sunt liberi. 

— Te-am trezit? 

— Tu ce crezi? 

— Voiam să-ţi spun doar că am primit mesajul tău, zise 
el. O să încerc să-mi fac liber azi după-amiază. La cinci îţi 
convine? 

— Eşti sigur că te simţi bine, tată? Ai o voce cam... 


— Sunt bine, draga mea. Doar că... am mult de lucru 
zilele astea. 

— Intotdeauna zici la fel. 

— Pentru că e adevărat. Ştii, nu trebuie să crezi că doar 
cine câştigă mulţi bani lucrează mult. Astea sunt minciuni. 

— Ştiu, tată. 

— Să nu crezi niciodată vreun bărbat sau vreo femeie 
care face politică, adăugă fără să gândească. 

— Tată, ai văzut ce oră e? Nu putem vorbi despre asta 
altă dată? 

— Ai dreptate. De altfel, părinţii n-ar trebui să încerce 
să-şi manipuleze copiii, cu toate că ei cred că au dreptate. 
Poate ar fi mai bine să-i înveţe să gândească singuri. Chiar 
dacă diferit... 

Era un discurs prea lung pentru o oră atât de târzie. 

— Tu nu mă manipulezi, tată. Se numeşte schimb de idei 
- sunt perfect capabilă să gândesc şi singură. 

Servaz se simţi dintr-odată ridicol. Dar asta îl făcu să 
râdă. 

— Fetiţa mea minunată, zise. 

Ea râse încet. 

— Oricum, pari destul de în formă. 

— Sunt în perfectă formă şi e 1:15 dimineaţa. Viaţa e 
grozavă. Noapte bună, draga mea. Pe mâine. 

— Noapte bună, tată. 

Se întoarse pe balcon. Luna strălucea deasupra 
clopotniţei bisericii din Saint-Semin. Nişte studenţi trecură 
pe stradă prostindu-se. 'Ţipete, râsete în cascadă şi veselii 
petrecăreţi se pierdură în noapte, chiar dacă râsetele 
continuară să se audă, ca un ecou îndepărtat al tinereţii 
lui. Pe la 2:00, se întinse i pi A adormi în sfârşit. 

A doua zi, sâmbătă, 13 decembrie, comandantul chemă o 
parte din echipa de investigaţie pentru a trece în revistă 
povestea  vagabondului. In dimineaţa aceea, Samira 
Cheung purta nişte şosete lungi cu dungi orizontale roşii şi 
albe, pantaloni scurţi de piele supermulaţi şi ghete cu 
tocuri de 12 centimetri, cu un smoc de bucle metalice în 
spate. Servaz se gândi că tipa nu ar fi avut nevoie să se 


deghizeze dacă ar fi fost nevoită să se infiltreze în lumea 
prostituatelor din zonă, apoi realiză că era exact genul de 
părere pe care ar fi avut-o Pujol şi Simeoni, cei doi macho 
ai Brigăzii care se luaseră pe vremuri de adjunctul său. 
Esperandieu, pe de altă parte, arbora şi el un pulover 
albastru cu dungi orizontale, care-i dădea un aer şi mai 
tineresc, departe de cel al unui poliţist. Într-un moment de 
pură angoasă metafizică, Servaz se întrebă dacă se află la 
conducerea unui grup de anchetă ori fusese teleportat fără 
să ştie la Facultatea de Litere. Samira şi Vincent îşi 
scoseseră laptopurile personale. La fel ca întotdeauna, fata 
purta la gât un MP3 player, iar Esperandieu îşi trecea 
degetele pe iPhone-ul său - un gadget negru care, în ochii 
lui Servaz, semăna cu un ecran extraplat - ca şi cum ar fi 
întors paginile unei cărţi. La cererea şefului, Samira 
sublinie încă o dată unul dintre punctele slabe ale acuzării: 
nimic nu proba implicarea directă a celor trei tineri în 
crima asupra vagabondului. Autopsia stabilise că victima 
se înecase în 50 de centimetri de apă, după ce-şi pierduse, 
fără îndoială, cunoştinţa, ca urmare a unei serii de lovituri, 
dintre care una foarte puternică la cap. Acel „fără 
îndoială”, era cel mai stânjenitor. Pentru că vagabondul 
mai avea în momentul faptei şi 1,9 g de alcool în sânge. 
Servaz şi Esperandieu erau perfect conştienţi că raportul 
medicului legist urma să fie exploatat la maximum de 
apărare, în încercarea de a da o altă încadrare faptei, de la 
omor la lovituri cauzatoare de moarte, şi poate pentru a 
pune la îndoială chiar faptul că loviturile fuseseră 
principala cauză a înecului, care ar putea fi pus pe seama 
stării de ebrietate a victimei - dar până atunci evitaseră cu 
grijă să vorbească despre asta. 

— Asta e treaba judecătorului, tranşă în final Servaz. 
Concentraţi-vă în rapoartele voastre pe ce ştiţi, nu pe ce 


presupuneţi. 

A he 

În aceeaşi zi de sâmbătă, comandantul se uită perplex la 
lista pe care i-o întindea fiica lui. 

— Ce-i asta? 

— Lista mea de cadouri. Pentru Crăciun. 


— Toată asta? 

— E o listă, tată. Nu eşti obligat să-mi cumperi totul, 
veni explicaţia. 

Se uită la ea. Micul inel de argint era la locul lui pe buza 
de jos, la fel şi piercing-ul de culoarea rubinului din 
sprânceana dreaptă. Un nou cercel se adăugase însă celor 
patru mai vechi în urechea stângă. Se gândi o secundă la 
colega lui de serviciu. Mai remarcă faptul că Margot se 
lovise, pentru că avea o vânătaie pe obrazul drept. Apoi 
parcurse din nou lista: un iPod, o ramă foto digitală (era 
vorba de un cadru pe care, îi explică ea, fotografiile 
stocate în memorie defilau pe ecran), o consolă portabilă 
de Nintendo DS Lite (cu „programul de antrenament 
cerebral avansat al doctorului Kawashima”), un aparat foto 
compact (dacă era posibil, cu un senzor de şapte 
megapixeli, un zoom X3, ecran de 2,5 inch şi stabilizator 
de imagine) şi un laptop cu ecran de 17 inch (şi, de 
preferinţă, cu procesor Intel Centrino 2 Duo la 2GHz, 2G 
de memorie, hard de 250G şi driver dual de scris şi 
înregistrat CD şi DVD). Ezitase dacă să pună şi un iPhone, 
dar în final se gândise că era „prea scump”. Servaz n-avea 
nici cea mai mică idee despre preţul acelor aparate ori 
despre ce reprezenta, de exemplu 2G de memorie. Dar ştia 
cel puţin că: nu exista tehnologie nevinovată. În lumea 
modernă tehnologizată şi interconectată, ideea de libertate 
şi cea de gândire autentică erau din ce în ce mai rare. Ce 
era cu această frenezie a cumpărăturilor, cu fascinația 
pentru gadgeturile cele mai inutile? De ce oare un membru 
al triburilor din Noua Guinee i se părea mai sănătos la cap 
şi mai înţelept decât majoritatea oamenilor care-l 
înconjurau? Era vina lui sau, precum bătrânul filosof din 
butoi?!, contempla o lume ce-şi pierduse uzul raţiunii? 
Strecură lista în buzunar şi o sărută pe frunte. 

— O să mă gândesc. 

În timpul după-amiezii, vremea se schimbase. Ploua şi 
vântul sufla cu putere, iar ei se adăpostiseră sub un 
umbrar de pânză scuturat de rafale, din faţa uneia dintre 
numeroasele vitrine luminate puternic din centrul oraşului. 


21 Aluzie la Diogene din Sinop. 


Străzile erau pline de oameni, de maşini şi de decoraţiuni 
de Crăciun. 

Cum o fi timpul acolo sus? se întrebă el dintr-odată. 
Oare la Institut ningea? Servaz şi-l imagină pe Julian 
Hirtmann în celula sa, ridicându-se pentru a privi 
ninsoarea ce cădea în tăcere dincolo de fereastră. 
Începând din ajun, după revelaţiile căpitanului Ziegler din 
maşină, gândul la uriaşul elveţian nu-l părăsise practic 
nicio clipă. 

— Tată, mă asculţi? 

— Sigur că da. 

— Promiţi să nu uiţi de lista mea? 

O asigură că nu. Apoi îi propuse să meargă să bea ceva 
într-o cafenea în Piaţa Capitoliului. Spre marea lui 
surpriză, Margot ceru o bere. Până atunci comandase 
întotdeauna Cola Light. Bărbatul realiză cu brutalitate că 
fata lui avea 17 ani şi că el continua s-o privească, în ciuda 
evidenţei anatomice, ca şi cum ar fi avut cu cinci mai 
puţin. Poate era din cauza miopiei cu care nu ştia cum să 
se descurce de o vreme încoace. Privirea îi căzu din nou pe 
vânătaia de pe obraz. O spionă o vreme. Avea cearcăne la 
ochii pe care şi-i coborâse asupra paharului de bere, cu o 
privire tristă. Dintr-odată întrebările dădură buzna. De ce 
era tristă? De la cine aştepta ea un telefon la ora unu 
dimineaţa? Ce era cu vânătaia aceea? Intrebări de poliţist, 
îşi zise. Nu, de tată... 

— Vânătaia, zise. Cum ţi-ai făcut-o? 

Fata ridică ochii. 

— Ce? 

— Vânătaia de pe obraz... De unde-o ai? 

— Mm... m-am lovit. De ce? 

— Lovit unde? 

— E important? 

Tonul era usturător. Nu se putu împiedica să nu 
roşească. Era mai uşor să interogheze un suspect. 

— Nu, zise apoi. 

— Mama zice că problema ta e că vezi răul peste tot. 
Deformaţie profesională. 

— Poate că are dreptate. 


Fu rândul lui să-şi coboare privirea asupra berii. 

— M-am trezit pe întuneric să merg la baie şi m-am lovit 
de o uşă. E bine? 

Se uită la ea întrebându-se dacă ar trebui s-o creadă. 
Era o explicaţie plauzibilă, el însuşi o păţise în timpul 
nopţii. Totuşi, era ceva în tonul ei şi în agresivitatea cu 
care răspunsese, care nu-i plăcea. Sau poate că exagera? 
De ce reuşea să citească atât de uşor personajele pe care 
le interoga? Şi de ce fiica lui rămânea o enigmă? Şi, în 
general, de ce se simţea ca peştele în apă la serviciu şi 
absolut inapt în raporturile cu ceilalţi? Ştia ce i-ar fi spus 
un psiholog. l-ar fi vorbit despre copilărie... 

— Mergem la cinema? Grig 

În seara aceea, după ce îşi încălzi ceva de mâncare la 
microunde şi înghiţi o cafea (îşi dăduse seama prea târziu 
că nu mai are şi trebuise să-şi facă una solubilă expirată), 
se cufundă din nou în biografia lui Julian Alois Hirtmann. 
Seara se lăsase asupra oraşului Toulouse. Afară ploua şi 
bătea vântul, dar la el în birou se auzea muzica lui Gustav 
Mahler (Simfonia a VI-a) din salon şi atmosfera era propice 
unei concentrări intense, favorizate de ora târzie şi de 
penumbra tulburată doar de o mică lampă de lucru şi de 
ecranul computerului. Îşi scosese din nou carnetul şi lua 
notițe. Acestea acopereau deja mai multe pagini. In timp 
ce sunetul viorilor se ridica la cer, el plonjă din nou în 
viaţa criminalului în serie. Judecătorul elveţian ceruse o 
expertiză psihiatrică pentru a stabili gradul de răspundere 
penală, iar specialiştii desemnaţi ajunseseră, după o lungă 
serie de întâlniri, să-l declare „complet iresponsabil”, 
invocând crize de delir, halucinaţii, uzul masiv de 
stupefiante care  alterase judecata şi  accentuase 
schizofrenia subiectului, dar şi lipsa totală a empatiei - 
aspect incontestabil chiar şi pentru Servaz. Aşa cum o 
sugerau termenii raportului, pacientul nu avea „mijloacele 
psihice pentru a-şi controla actele, nici gradul de libertate 
interioară care i-ar fi permis să facă alegeri şi să ia 
decizii”. 

Dacă dădeai crezare diferitelor păreri pe care Servaz le 


aflase consultând mai multe site-uri de psihiatrie legală 
elveţiene, experţii desemnaţi tânjeau după o metodologie 
ştiinţifică care să lase puţin loc interpretărilor personale: 
aceştia îl supuseseră pe Hirtmann la o serie de teste 
standard, explicând că se bazaseră pe DSM-IV, manualul 
statistic al bolilor psihice. Comandantul se întrebă dacă 
Hirtmann nu-l cunoştea cel puţin la fel de bine ca ei în 
momentul testelor. 

În orice caz, recunoscând gradul de periculozitate al 
subiectului, aceştia recomandaseră măsuri de securitate şi 
plasarea lui într-o instituţie de specialitate, „pe durată 
nedeterminată”. Hirtmann fusese închis în două spitale de 
psihiatrie elveţiene, înainte de a ajunge la Institutul 
Wargnier. Nu era singurul rezident din blocul A venit din 
străinătate, deoarece Institutul, unicul de felul acela în 
Europa, reprezenta prima tentativă de abordare 
terapeutică psihiatrică în cadrul unui viitor spaţiu judiciar 
european. Servaz se încruntă citind acele cuvinte:, ce 
voiau să spună cu asta, atâta vreme cât sistemele juridice 
europene erau atât de diferite în materie de legi, durată a 
pedepselor şi bugete, cel al Franţei fiind, raportat la 
numărul de locuitori, pe jumătate din cel al Germaniei, al 
Olandei sau chiar al Regatului Unit? 

Ridicându-se să-şi la o bere din frigider, reflectă mai 
departe: era o contradicţie atât de evidentă între 
personalitatea perfect integrată social şi recunoscută din 
punct de vedere profesional a lui Hirtmann, despre care 
vorbea presa, şi cea tenebroasă, pradă impulsurilor 
incontrolabile de criminal şi unei gelozii patologice, 
diagnosticată de specialişti. Jekyll şi Hyde? Ori mai curând 
personajul reuşise să scape de închisoare, graţie talentelor 
lui de manipulator? Servaz ar fi pariat pe a doua variantă. 
Era convins că din primul moment în care apăruse în faţa 
lor, elveţianul ştia deja cum să se comporte şi ce să zică. 
Asta însemna că şi echipa lui urma să se confrunte cu un 
actor şi un manipulator fără pereche? Cum să-l facă să-şi 
dea arama pe faţă? Psihologul trimis de Jandarmerie va 
avea oare vreo şansă acolo unde trei specialişti elveţieni 
dăduseră greş? 


Se întrebă apoi ce legătură putea să existe între 
Hirtmann şi Lombard. Singurul lucru ce-i venea în minte 
era proximitatea. I se pusese pata pe cal din întâmplare? Îi 
venise ideea trecând prin faţa Centrului Ecvestru? Ferma 
era departe de principalele căi de comunicaţie din vale. 
Hirtmann n-ar fi avut niciun motiv să treacă pe acolo. Şi 
dacă el fusese cel care omorâse calul, de ce nu-l simţiseră 
câinii? Şi de ce nu profitase de ocazie ca să fugă? Cum 
reuşise să dejoace sistemele de securitate ale Institutului? 
Fiecare întrebare năştea alte nedumeriri. 

Deodată, îl copleşi o altă idee, total diferită: fata lui avea 
ochii încercănaţi şi părea tristă. De ce? De ce părea 
deprimată şi obosită? li răspunsese la telefon la 1 
dimineaţa. De la cine aştepta un apel? Şi vânătaia: 
explicaţia pe care i-o dăduse era departe de a-l fi convins. 
O să vorbească cu mama ei despre asta. 

Continuă să scotocească prin viaţa lui Julian Hirtmann 
până în zori. Când se duse să se întindă în acea duminică 
de 14 decembrie, o făcu cu impresia că avea în mână piese 
din două puzzle-uri diferite: niciuna nu se potrivea cu 
cealaltă. 

Fata lui avea ochii încercănaţi şi părea tristă. Și avea şi 
o vânătaie pe obraz. Ce sere ia însemne toate astea? 

În seara aceea, Diane Berg se gândea la părinţii ei. Tatăl 
era un ins ascuns, burghez, un calvinist rigid şi distant 
cum numai Elveţia putea naşte, cu aceeaşi uşurinţă cu 
care producea ciocolată ori seifuri. Mama trăia într-o lume 
a ei, secretă şi imaginară, în care răsuna muzica îngerilor 
şi în care ea însăşi era centrul universului şi raţiunea de a 
fi - starea ei pendulând în permanenţă între euforie şi 
depresie. O mamă prea ocupată cu ea însăşi ca să le mai 
poată oferi copiilor altceva decât frânturi de afecţiune. Ca 
urmare, Diane învățase de foarte devreme că nu făcea 
parte din lumea bizară a părinţilor ei. 

Fugise de acasă pentru prima dată când avea 14 ani. Nu 
ajunsese prea departe. Poliţia din Geneva o adusese 
înapoi, după ce fusese prinsă şterpelind un CD al lui Led 
Zeppelin, împreună cu un băiat de vârsta ei pe care-l 


cunoscuse cu câteva ore înainte. Într-un mediu armonios 
ca acela în care trăia, revolta era inevitabilă şi Diane 
trecuse pe rând prin faza „grunge”, apoi „neo-punk” şi 
„gotică”, înainte de a se hotărî să dea la Psihologie, unde 
învățase să se cunoască pe ea însăşi şi pe ai ei, chiar dacă 
nu-i înţelegea. 

Întâlnirea cu Spitzner fusese hotărâtoare. Fata nu 
avusese mulţi iubiţi înaintea lui, chiar dacă din exterior 
dădea impresia unei tipe sigură pe ea şi îndrăzneață. Dar 
nu pentru Spitzner. El o descifrase imediat. Chiar de la 
început, ea bănuise că profesorul nu era la prima cucerire 
printre studente, ceea ce mai târziu îi confirmase chiar el, 
dar nu-i păsa. Aşa cum nu-i păsa nici de diferenţa de vârstă 
dintre ei sau de faptul că el era însurat şi avea şapte copii. 
Dacă ar fi încercat să-şi folosească talentele de psiholog pe 
ea însăşi, ar fi observat în relaţia lor un clişeu cunoscut: 
Pierre Spitzner reprezenta tot ce părinţii ei nu erau ori 
detestau. 

Odată, îşi amintea ea, avuseseră o discuţie lungă şi 
foarte serioasă. 

— Eu nu sunt tatăl tău, spusese el în final. Nici mama ta. 
Nu-mi cere lucruri pe care nu ţi le-aş putea oferi niciodată. 

Era lungit pe canapeaua din micul lui studio de celibatar 
pe care Universitatea i-l pusese la dispoziţie, cu un pahar 
de Jack Daniels în mână, neras, pletos şi la bustul gol, 
etalându-şi cu o anumită vanitate corpul remarcabil de 
bine întreţinut pentru un bărbat de vârsta lui. 

— Ca de exemplu? 

— Fidelitate. 

— În momentul ăsta te culci şi cu alte femei? 

— Da, cu nevastă-mea. 

— Vreau să spun: cu altele. 

— Nu, acum. Mulțumită? 

— Nu-mi pasă. 

— Minti. 

— Bine, îmi pasă. 

— Mie nu. Mă lasă rece cu cine te culci sau nu, dăduse 
el replica. 

Dar exista un lucru pe care nici el, nici altcineva nu-l 


descoperise: uşile închise, camerele în care „nu ai voie să 
intri” şi secretele mamei ei, dezvoltaseră în Diane o 
curiozitate uşor obsesivă. Genul de curiozitate care-i 
folosea în meseria ei, dar care o făcuse uneori să ajungă în 
situaţii jenante. Încercă să-şi alunge gândurile şi se uită 
spre luna care se ascunsese în norii ce se destrămau ca o 
țesătură subţire. Astrul reapăru câteva secunde mai târziu, 
apoi dispăru din nou. Lângă fereastră, creanga unui brad 
încărcat de zăpadă părea o pată fosforescentă pe fondul 
fulguielii lăptoase ce cădea din cer - apoi totul se învălui 
din nou în beznă. 

Plecă de lângă fereastra îngustă şi adâncă. Cifrele roşii 
ale radioului-alarmă străluceau în întuneric. 0:25. Totul 
zăcea în neclintire. Ştia că erau cel puţin doi paznici treji 
la etaj, dar probabil că se uitau la televizor, cufundaţi în 
fotolii, în cealaltă parte a clădirii. 

In partea asta, domneau liniştea şi somnul. 

Dar nu pentru toată lumea. 

Se îndreptă spre uşă. Pentru că între uşă şi podea era o 
distanţă de câţiva milimetri, stinse lumina. Un curent de 
aer îngheţat îi învălui picioarele goale şi ea începu imediat 
să tremure. Din cauza frigului, dar şi a adrenalinei care i 
se descărcase în sânge. Ceva îi trezise curiozitatea. 

Douăsprezece şi jumătate... 

Zgomotul fu atât de uşor, încât de-abia îl auzi. 

La fel ca noaptea trecută. Şi ca în toate celelalte nopţi. 

O uşă care se deschidea. Foarte încet. Apoi nimic. 
Cineva care se ascundea. 

Apoi linişte. 

Acel cineva stătea la pândă - ca şi ea. 

Declicul unui întrerupător, apoi o rază de lumină pe sub 
uşă. Paşi pe hol. Atât de uşori încât puteau fi lesne 
acoperiţi de bătăile grăbite ale inimii ei. O umbră bară 
pentru o secundă lumina ce venea pe sub uşă. Diane ezită. 
Apoi se decise brusc şi deschise. Prea târziu. Umbra 
dispăruse. 

Liniştea se instală din nou, lumina se stinse. 

Se aşeză pe marginea patului, în întuneric, tremurând în 
pijamaua groasă şi în halatul cu glugă. O dată în plus, se 


întrebă cine se putea plimba în fiecare noapte prin Institut. 
Şi mai ales, de ce? Evident că făcea un lucru ce trebuia să 
rămână secret - deoarece persoana îşi lua o mie de 
precauţii ca să nu se facă auzită. 

În prima noapte, crezuse că era vreun îngrijitor ori vreo 
infirmieră căreia i se făcuse foame şi care nu voia ca lumea 
să afle că mânca pe ascuns. Dar insomnia o ţinuse trează, 
iar lumina de pe hol nu se stinsese decât două ore mai 
târziu. Noaptea următoare, epuizată fiind, adormise. Dar în 
a treia, când nu putuse din nou să doarmă, insomnia 
adusese cu ea acelaşi scârţâit de uşă, aceeaşi lumină pe 
hol şi aceeaşi umbră furişându-se spre scări. 

Învinsă de oboseală, adormise înainte ca paşii să se 
întoarcă. Se strecură sub plapumă şi-şi contemplă 
cămăruţa îngheţată, de 12 metri pătraţi cu baie şi toaletă, 
în dreptunghiul palid al ferestrei. Trebuia să doarmă. A 
doua zi era duminică şi urma să aibă liber. Va profita ca să- 
şi revadă notițele, apoi va cobori în Saint-Martin. Luni avea 
să fie ziua decisivă. Dr. Xavier îi promisese s-o ducă în 
blocul A... 

Trebuia să doarmă. 

Patru zile... Petrecuse patru zile la Institut şi i se părea 
că, în acel vid temporal, simţurile i se ascuţiseră. Era 
posibil să te schimbi într-un timp atât de scurt? Dacă da, 
ce se va întâmpla oare într-un an - până când urma să 
plece? Se certă în gând. Trebuia să înceteze să se mai 
gândească la lucrurile astea. Va trebui să rămână aici luni 
întregi. 

Nu reuşea întotdeauna să înţeleagă cum putuseră să 
închidă nişte nebuni criminali într-un astfel de mediu. 
Institutul era, de departe, cel mai sinistru şi cel mai 
neobişnuit loc pe care îl văzuse vreodată. 

Dar, drăguțo, obişnuieşte-te cu ideea că timp de un an 
va fi casa ta. 

La gândul acela, îi trecu orice urmă de somn. 

Se ridică în fund şi aprinse veioza. Apoi îşi băgă în priză 
laptopul, apăsă butonul şi aşteptă să se deschidă, ca să-şi 
consulte emailurile. Din fericire, Institutul era conectat la 
Internet şi avea Wifi. 


(Niciun e-mail nou.) 

Se simţi contrariată. Oare se aştepta cu adevărat ca el 
să-i scrie? După tot ce se întâmplase? Ea fusese cea care 
pusese capăt relaţiei, chiar dacă decizia o costase scump. 
El acceptase totul cu stoicismul obişnuit şi ea se simţise 
rănită. Fusese surprinsă de profunzimea  tristeţii ce-o 
copleşise. 

Ezită puţin înainte de a începe să tasteze. 

Ştia că el nu-i va putea înţelege tăcerea. Promisese să-i 
dea detalii şi să-i scrie curând. Ca toţi specialiştii în 
psihiatrie legală, Pierre Spitzner murea de curiozitate faţă 
de orice avea legătură cu Institutul Wargnier. Când aflase 
că dosarul ei fusese acceptat, considerase că avea să fie nu 
doar o şansă nesperată pentru ea, ci şi o ocazie pentru el 
de a afla mai multe în legătură cu acel loc despre care 
circulau atâtea zvonuri. 

Tastă primele cuvinte: 


Dragă Pierre, 
Sunt bine. Locul acesta... 


Mâna i se opri. 
O imagine începu să-şi facă loc spre suprafaţă... O 
amintire clară şi tăioasă ca gheaţa... 


Casa impresionantă a lui Spitzner înălțându-se deasupra 
lacului, camera în penumbră, liniştea. Ea şi Pierre în patul 
cel mare. Iniţial veniseră doar pentru a lua un dosar pe 
care el îl uitase. Nevasta lui era la aeroport, așteptând 
avionul spre Paris, unde urma să ţină o conferinţă 
intitulată Personaje & Puncte de vedere (tipa era autoarea 
unei duzini de romane polițiste complexe şi sângeroase, cu 
puternice conotaţii sexuale, ce avuseseră un oarecare 
succes). Pierre profitase ca să-i arate casa. Ajunşi în faţa 
dormitorului matrimonial, deschisese uşa şi o luase pe 
Diane de mână. La început, ea refuzase să facă dragoste în 
acel loc, dar el insistase cu acel aer copilăros care o 
bulversa şi care îi dărâma zidurile ridicate cu grijă. 
Insistase chiar să îmbrace lenjeria soției. Cumpărată din 


magazinele cele mai scumpe din Geneva... Ea ezitase. Dar 
atmosfera încărcată de  tentaţia păcatului, savoarea 
mărului interzis exercitau asupra ei o atracţie prea 
puternică ca să-şi poată păstra scrupulele pentru multă 
vreme. Constatase că avea aceleaşi măsuri ca nevasta 
amantului său. Stătea sub el cu ochii închişi şi corpurile 
lipite într-un acord perfect, cu faţa stacojie a lui Pierre 
aproape, în momentul în care vocea detaşată, seacă şi 
casantă se ridicase din pragul camerei: 
— Ia-ți curva din dormitorul meu. 


Închise computerul, lipsită de orice impuls de a mai 
continua, întoarse capul ca să stingă lumina. Și avu un şoc. 
Umbra era la uşa ei... Nemișcată... Işi ţinu respiraţia, 
incapabilă să schiţeze vreun gest. Apoi curiozitatea şi 
iritarea preluară controlul şi sări în direcţia uşii. 

Dar umbra dispăruse din nou. 


II 
BUN VENIT ÎN INFERN 
——— 20 ——————— 


10 


Duminică 14 decembrie, la 7:45 dimineaţa, Damien 
Ryck, zis Rico, de 28 de ani, plecă de acasă pentru o cursă 
solitară pe munte. Era o zi cenuşie şi el ştia că soarele nu 
va mai ieşi până seara. Când se trezise, ieşise pe terasa 
generoasă şi constatase că o ceaţă groasă înghiţise 
acoperişurile şi străzile din Saint-Martin. Deasupra 
oraşului, norii îşi înfăşurau arabescurile sumbre în jurul 
piscurilor. 

Din cauza condiţiilor meteo, optă pentru o simplă 
plimbare relaxantă, urmând un traseu pe care-l cunoştea şi 
cu ochii închişi. În ajun sau mai bine zis cu câteva ore în 
urmă, se întorsese acasă clătinându-se, după o petrecere 
stropită cu tot felul de licori la nişte prieteni, unde fumase 
şi câteva jointuri. Se culcase complet îmbrăcat. Când se 
trezise, după un duş, o ceaşcă mare de cafea neagră şi 
încă un joint fumat pe terasă, considerase că aerul curat 
de pe înălţimi îi va face cel mai mare bine. Puțin mai 
târziu, intenţiona să termine de colorat o planşă - treabă 
delicată ce impunea o mână fermă. 

Rico era autor de benzi desenate. 

O meserie grozavă, care-i permitea să lucreze acasă şi 
să trăiască din ceea ce-i plăcea. Desenele sale alb-negru, 
foarte sumbre, erau apreciate de cunoscători şi 
notorietatea începuse să-i crească în mica lume a 
desenatorilor independenţi. Amator de ski off-piste, 
alpinism, ciclism pe teren accidentat, parapantă şi 
călătorii, găsise în Saint-Martin refugiul ideal. Meseria şi 
mijloacele moderne de comunicare îi îngăduiau să trăiască 
departe de Paris, unde se găsea sediul Editurii Infern, la 
care mergea de vreo şase ori pe an. 

La început, rezidenții din Saint-Martin se obişnuiseră 
mai greu cu look-ul lui de altermondialist? caricatural, cu 
şuviţe dreadlock în negru şi galben, bandană şi poncho 


22 Mişcările altermondialiste se opun liberalismului economic şi 


globalizării financiare, susţinând o economie cu caracter social, mai 
bine repartizată. 


portocaliu, numeroase piercinguri şi cioc roz. Cu o vară în 
urmă, putuseră admira şi duzina de tatuaje ce-i acopereau 
corpul aproape anorexic: umeri, braţe, spate, gât, gambe, 
coapse - veritabile opere de artă în trei culori iţindu-i-se de 
sub tricouri şi maiouri. Totuşi, Rico devenea simpatic 
odată ce-l cunoşteai: nu numai pentru că era un desenator 
talentat, dar se dovedea un tip carismatic, dotat cu un 
umor sec, şi extrem de manierat cu vecinii, copiii şi 
persoanele în vârstă. 

În dimineaţa aceea, îşi puse încălţările speciale pentru 
curse în natură, o căciulă pe urechi precum cele purtate de 
ţăranii de pe platourile înalte din Anzi peste căştile MP3- 
ului şi plecă într-o alergare uşoară spre GR-ul?” ce începea 
în spatele supermarketului, la vreo două sute de metri de 
casa lui. s 

Ceaţa nu se ridicase încă. În parcarea magazinului, ocoli 
şirurile de cărucioare abandonate. Odată ajuns pe cărare, 
grăbi pasul. În spate, clopotele bisericii anunțau ora opt. I 
se păru că sunetele lor îi parveneau prin mai multe straturi 
de vată. 

Trebuia să aibă grijă să nu-şi scrântească gleznele pe 
solul denivelat, plin de rădăcini şi de pietre mari. Doi 
kilometri de teren aparent plat, punctat de zgomotul 
torentului pe care îl traversă de mai multe ori pe nişte 
podeţe solide din lemn de brad - apoi panta începu să se 
accentueze şi îşi simţi gambele încordându-se de efort. 
Ceaţa se risipise întrucâtva. Zări podul metalic ce traversa 
torentul puţin mai sus, acolo unde acesta din urmă se 
prăbuşea într-o vâltoare zgomotoasă. Partea cea mai grea 
a traseului. Odată ajuns acolo sus, terenul redevenea 
aproape plat. Ridicând capul şi încercând să-şi dozeze 
efortul, observă ceva atârnând sub pod. Un sac ori un 
obiect voluminos, agăţat de grilajul metalic. 

Lăsă capul în jos ca să ia ultimele viraje înainte de a 
atinge vârful. Inima îi bătea alert. Dar în momentul în care 
ridică din nou ochii, păru să-i explodeze: nu era un sac cel 
ce atârna sub pod - ci un corp! Încremeni. Emoţia violentă 
combinată cu alergarea în pantă îi tăie răsuflarea. Cu gura 


23 Sentier de grande randonnee - traseu marcat pentru drumeţii. 


larg deschisă, se holbă încercând să-şi recapete suflul. 
Străbătu ultimii metri la pas, cu mâinile pe şolduri. 

LA DRACU’, ce-i cu porcăria asta? 

În primul moment, nu reuşi să înţeleagă bine ce vedea. 
Se întrebă dacă nu cumva era victima unei halucinaţii, din 
cauza exceselor de peste noapte, dar îşi dădu repede 
seama că nu era nimic de felul acela. Era prea real, prea 
terifiant. Nici nu se compara cu filmele de groază care-i 
plăceau. Avea sub ochi un bărbat... un bărbat mort, 
dezbrăcat şi spânzurat de un pod. 

FIR-AR AL DRACULUI DE TREABĂ!!! 

Un frig polari se insinuă în vene. 

Aruncă o privire în jur şi frisonul îngheţat îi străbătu 
încă o dată coloana vertebrală. Bărbatul nu se sinucisese: 
în afară de cureaua care-i strângea gâtul, alte câteva îl 
țineau legat de structura metalică a podului, iar pe cap 
cineva îi pusese... o glugă... O glugă din pânză 
impermeabilă neagră îi ascundea faţa, completată de o 
capă care îi atârna pe spate. 

LA DRACU’! LA DRACU’! LA DRACU”! 

Începu să intre în panică. Nu mai văzuse niciodată aşa 
ceva. Şi ceea ce vedea îl înspăimântase. Era singur pe 
munte, la patru kilometri de orice locuinţă şi nu exista 
decât un drum până aici sus - cel pe care venise el. 

Și asasinul... 

Se întrebă dacă crima se petrecuse de curând. Altfel 
spus, dacă criminalul era încă în zonă. Rico cercetă din 
priviri stâncile şi vălul de ceaţă. Apoi luă două guri adânci 
de aer şi făcu stânga-împrejur. Două secunde mai târziu, 
fugea mâncând pământul spre Saint-Martin. 


Servaz nu fusese niciodată genul sportiv. În realitate ura 
sportul. Sub toate formele. Pe stadion ori la televizor. li 
era la fel de silă să participe la vreo competiţie sportivă, 
precum îi era să-l practice el însuşi. Unul dintre motivele 
pentru care nu avea televizor era că se difuza prea mult 
sport, din ce în ce mai mult, la orice oră din zi şi din 
noapte. 

Altădată, adică în timpul celor 15 ani în care fusese 


însurat, se obligase la o activitate fizică minimală, de 35 de 
minute, nicio secundă mai mult, de mers pe jos, duminica. 
În ciuda, ori poate datorită acestui lucru, nu mai luase nici 
măcar un kilogram în greutate de la vârsta de 18 ani, aşa 
că-şi cumpăra mereu aceeaşi măsură de pantaloni. De 
altfel, cunoştea prea bine cauza: avea genele tatălui său, 
care rămăsese subţire şi elegant ca un ogar toată viaţa lui 
- mai puţin spre final, când băutura şi depresia îl lăsaseră 
aproape scheletic. 

După divorţ, Servaz încetase însă orice activitate care 
putea semăna câtuşi de puţin cu mişcarea. 

Şi dacă se hotărâse să-şi reia obiceiul în acea dimineaţă 
de duminică, era din cauza unei remarci făcute de Margot 
în ajun: „Tati, am decis să petrecem vacanţa de vară 
împreună. Doar noi doi. Departe de Toulouse”. Îi povestise 
apoi de Croaţia, de golfuleţele ei, de insulele muntoase, de 
vestigiile şi de soarele ei generos. Fata visa o vacanţă 
Iudică şi sportivă în acelaşi timp: adică plimbări pe jos şi 
înot dimineaţa, farniente şi vizite după-amiaza, iar seara 
voia să-l scoată la dans ori la plimbare pe malul mării. 
Programul era deja făcut. Altfel spus, Servaz avea tot 
interesul să fie în formă. 

În consecinţă, îşi pusese un şort vechi şi un tricou lipsit 
de formă, se încălţase cu bascheţi şi se aventurase pe 
malurile râului Garonne. Vremea era închisă, cu puţină 
ceaţă. El, care nu scotea niciodată nasul afară înainte de 
prânz, când era liber, constată că deasupra oraşului roz 
plutea un calm surprinzător, ca şi cum duminica dimineaţa 
chiar şi nemernicii şi imbecilii luau o pauză. 

Alergând într-un ritm moderat, se gândi din nou la ceea 
ce spusese fata. Departe de Toulouse... De ce departe de 
Toulouse? Revăzu faţa ei tristă şi obosită şi neliniştea îl 
invadă din nou. Era ceva de care voia să scape în 
Toulouse? Ceva sau cineva? Revăzu vânătaia de pe obrazul 
ei şi fu cuprins de un presentiment negativ. 

O secundă mai târziu, începu să-l doară în piept... 

Alergase prea repede. 

Se opri cu respiraţia tăiată, mâinile pe genunchi şi 
plămânii arzând. Tricoul era ud de transpiraţie. Se uită la 


ceas. Zece minute! Rezistase doar zece minute! El, care 
avusese impresia că alergase vreo jumătate de oră! Isuse, 
sunt praf. La doar 40 de ani, mă târăsc ca un moşneag! se 
lamentă el, pe când telefonul începu să-i vibreze în 
pantaloni. 

— Servaz, gâfâi el. 

— Ce se întâmplă? întrebă Cathy d'Humieres. Nu te 
simţi bine? 

— Făceam sport, lătră mai departe. _ 

— Cred că realmente ai nevoie. Îmi pare rău că te 
deranjez duminica. Dar s-a întâmplat din nou. Şi de data 
asta, mă tem că nu e vorba despre un cal. 

— Cum adică? 

— Avem un mort - în Saint-Martin. 

Servaz îşi reveni dintr-odată. 

— Un... mort...? (Încă mai încerca să-şi recapete suflul.) 
Ce fel de mort? Ştim despre... cine e vorba? 

— Deocamdată nu. 

— Niciun act asupra lui? 

— Nu. Era gol - în afară de cizme şi de o geacă K-way 
neagră. 

Servaz se simţi ca şi cum ar fi primit o copită în faţă. O 
ascultă pe d'Humières spunându-i ce ştia: tânărul pornit să 
facă turul lacului, podul metalic peste torent, corpul 
spânzurat dedesubt... 

— Dacă era atârnat de pod, poate că e vorba de o 
sinucidere, se hazardă el fără convingere - pentru că cine 
ar fi vrut să moară în ţinuta aia ridicolă? 

— După primele constatări, e mai curând omucidere. Nu 
am multe detalii. Aş vrea să vii şi tu aici. 

Servaz simţi o mână îngheţată mângâindu-i ceafa. Se 
întâmplase ceea ce sperase să nu se întâmple. Întâi ADN-ul 
lui Hirtmann - şi acum asta. Ce însemna? Era începutul 
unor crime în serie? De data asta era imposibil ca 
elveţianul să fi putut părăsi Institutul. În acest caz, cine îl 
omorâse pe bărbatul de sub pod? 

— Bine, răspunse el. Să-l previn pe Esperandieu. 

Ea îi mai indică unde urmau să se întâlnească şi închise. 
Servaz se aşeză pe o bancă din apropiere. Se afla în parcul 


Prairie aux Filtres, ale cărui peluze coborau în pantă dulce 
spre Garonne, la picioarele lui Pont-Neuf. Numeroase 
persoane alergau pe malul fluviului. 

— Esperandieu, zise adjunctul. 

— Avem un mort, în Saint-Martin. 

Se lăsă un moment de tăcere. Apoi Servaz auzi vocea lui 
Esperandieu adresându-se cuiva. Adjunctul său pusese 
mâna pe receptor. Se întrebă dacă era încă în pat cu 
Charlene. 

— Bine. Mă pregătesc. 

— Trec să te iau în douăzeci de minute. 

Apoi se gândi, prea târziu, că i-ar fi fost imposibil: îi 
luase zece minute să ajungă acolo în fugă, iar în starea 
actuală era incapabil să refacă traseul în sens invers la fel 
de rapid. Sună din nou. 

— Da? 

— Nu te grăbi. Nu voi putea ajunge decât în vreo 
jumătate de oră. 

— Nu eşti acasă? întrebă Esperandieu surprins. 

— Făceam sport. 

— Sport? Ce fel de sport? 

Tonul adjunctului trăda îndoiala. 

— Alergare. 

— Tu? Alergi? 

— E prima şedinţă, se justifică Servaz agasat. 

Bănui că Esperandieu surâdea la capătul firului. Poate 
că şi Charlene zâmbea, întinsă lângă soţul ei. Li se 
întâmpla des să facă mişto de el, de manierele lui de 
bărbat divorţat când erau singuri? Pe de altă parte, un 
lucru era sigur: Vincent îl admira. Se arătase absurd de 
mândru când Servaz acceptase să fie naşul viitorului său 
copil. 

Ajunse la maşina lăsată în parcarea Dillon pe locul 
pentru persoane handicapate, cu o durere ca un cui bătut 
în coaste. Odată sosit la el în apartament, făcu un duş, se 
bărbieri şi se schimbă. Apoi se îndreptă din nou spre 
periferie. 

O casă nouă cu peluză neîngrădită în faţă şi o alee 
semicirculară din asfalt ducând spre garaj şi spre intrare, 


à l'americaine. Cobori din maşină. Un vecin căţărat pe 
scară instala un Moş Crăciun sub acoperiş; nişte copii se 
jucau cu mingea, puţin mai încolo, pe stradă, un cuplu la 
50 de ani trecea în alegare pe trotuar, amândoi înalţi şi 
supli, îmbrăcaţi în costume fluorescente, mulate pe corp. 
Servaz urcă aleea şi sună. 

Întoarse capul pentru a urmări mişcările periculoase ale 
vecinului care se lupta cu Moşul şi cu beculeţele de sezon, 
în vârful scării. 

Când reveni spre uşă, aproape tresări: Charlene 
Esperandieu deschisese uşa fără zgomot şi stătea în faţa 
lui, zâmbind. Purta un pulover croşetat, cu glugă, deschis, 
peste un tricou lila şi nişte blugi de gravidă. Picioarele 
goale. Pântecele rotund, imposibil de ignorat. Şi frumoasă. 
La ea, totul respira relaxare, spirit şi eleganţă. Era ca şi 
cum nici măcar sarcina nu reuşea s-o facă greoaie ori să-i 
reteze aripile de artistă şi umorul. Charlene avea o galerie 
de artă în centru. Servaz fusese invitat la câteva vernisaje 
şi descoperise pe pereţii albi creaţii stranii, şocante, dar 
fascinante. Pentru un moment, rămase acolo, nemişcat. 
Apoi se adună şi zâmbi la rândul său, în semn de 
apreciere. 

— Intră. Vincent e gata imediat. Vrei o cafea? 

El realiză că nu băgase nimic în gură de când se trezise. 
O urmă în bucătărie. 

— Vincent mi-a zis că te-ai apucat de sport, îi zise, 
împingând spre el o ceaşcă de cafea. 

Nu-i scăpă tonul ei de glumă. Şi îi fu recunoscător 
pentru încercarea de a detensiona atmosfera. 

— Nu era decât o tentativă. Destul de jalnică, trebuie să 
mărturisesc.. 

— Ţine-te de treabă. Nu renunţa. 

— Labor omnia vincit improbus. Munca stăruitoare 
învinge totul, traduse el, dând din cap. 

Ea zâmbi. 

— Soţul meu mi-a spus că citezi frecvent din latină. 

— E doar un truc ca să atrag atenţia în momentele 
importante. 

Pentru o clipă, fu tentat să-i vorbească despre tatăl lui. 


N-o mai făcuse cu nimeni, dar dacă exista cineva demn de 
încredere, acela era ea: o simţise din prima seară în care 
se  întâlniseră, când îi supusese la un adevărat 
interogatoriu - dar unul amical şi chiar tandru pe alocuri. 
Acum aprobă din cap, înainte să continue: 

— Vincent te admiră foarte mult. Observ că uneori 
încearcă să te şi copieze, să acţioneze ori să răspundă aşa 
cum crede că ai face-o tu. La început nu înţelegeam de 
unde vine acea schimbare în felul lui de a se comporta; 
observându-te pe tine, am aflat. 

— Sper că nu-mi va copia decât părţile bune. 

— Şi eu sper la fel. 

El rămase tăcut. Esperandieu năvăli în bucătărie, 
îmbrăcând un sacou argintiu, pe care Servaz nu fu departe 
să-l considere deplasat în situaţia de faţă. 

— Sunt gata! (Puse o mână pe pântecele rotund al soţiei 
sale.) Ai grijă de voi doi. 

— Câte luni are? întrebă Servaz în maşină. 

— Şapte. Pregăteşte-te de năşit. Îmi povesteşti ce s-a 
întâmplat? 

Îi spuse puţinul pe care-l iri 

O oră şi jumătate mai târziu, se opriră în parcarea 
supermarketului, plină de maşinile Jandarmeriei, de 
motociclete şi de gură-cască. Intr-un fel sau altul, 
informaţia răsuflase. Ceaţa se ridicase puţin, lăsând în 
urmă doar un văl diafan - ca şi cum ai fi privit lucrurile 
printr-un geam aburit. Servaz observă mai multe vehicule 
ale presei, dintre care unul al televiziunii regionale. 
Jurnaliştii şi curioşii se adunaseră la baza rampei din 
beton. Pe la jumătatea acesteia, banda galbenă pusă de 
jandarmi le împiedica înaintarea. Servaz scoase legitimatia 
şi ridică banda. Unul dintre jandarmi le arătă cărarea. 
Lăsară în urmă agitația şi urcară în tăcere, din ce în ce mai 
încordaţi. Nu aveau să întâlnească pe nimeni până la 
primele marcaje - dar ceața se îndesea pe măsură ce 
înaintau. Era frig şi umezeală ca într-o mănuşă udă. 

La jumătatea pantei, Servaz simţi din nou împunsătura 
în coaste. Încetini ca să-şi recapete suflul înainte de a 


ataca ultima curbă şi ridică privirea. Zări numeroase 
siluete ce se mişcau în ceața de deasupra. Şi un mare 
halou de lumină albă - ca şi cum un camion s-ar fi oprit 
acolo sus, în ceaţă, cu toate farurile aprinse. 

Urcă ultima sută de metri cu sentimentul tot mai acut că 
asasinul îşi alesese decorul. Ca şi în primul caz. 

Tipul nu făcea nimic la voia întâmplării. 

Cunoştea regiunea. 

Ciudat, îşi mai spuse el. Oare Hirtmann mai fusese pe- 
aici înainte de a fi internat la Institut? Era posibil să 
cunoască zona? O mulţime de întrebări la care trebuia să 
găsească răspuns. Îşi aminti ce-i trecuse prin minte în 
momentul în care îi telefonase d'Humières: era imposibil, 
de data asta, ca Hirtmann să fi putut pleca din Institut. 
Atunci, cine îl omorâse pe bărbatul de sub pod? 

Prin ceaţă, îi recunoscu pe Ziegler şi pe Maillard. 
Ziegler părea adâncită în conversaţie cu un bărbat 
bronzat, mic de statură, cu o coamă albă, leonină, pe care 
avea impresia că-l mai văzuse undeva. Apoi îşi aminti: 
Chaperon, primarul din Saint-Martin - îi fusese prezentat 
la Centrală. Jandarmeriţa îi mai spuse câteva cuvinte 
primarului, apoi se îndreptă spre ei. Servaz i-o prezentă lui 
Esperandieu şi ea le arătă podul de oţel sub care se putea 
ghici o siluetă vagă, cuprinsă în haloul de lumină albă. 

— Groaznic! strigă ea, pe deasupra zgomotului apei în 
cădere. 

— Ce ştim în acest moment? zbieră şi Servaz. 

Femeia arătă spre un tânăr îmbrăcat cu un poncho 
portocaliu, aşezat pe o piatră, apoi îi făcu un rezumat: 
tânărul care făcea jogging, cadavrul de sub pod, căpitanul 
Maillard, care izolase perimetrul şi confiscase mobilul 
singurului martor şi, în ciuda tuturor precauţiilor, 
informaţia care transpirase în presă. 

— Şi primarul ce caută aici? mai vru să ştie Servaz. 

— L-am chemat noi să identifice cadavrul, în caz că ar fi 
fost vorba de cineva din zonă. Poate că el a informat presa. 
Politicienii au întotdeauna nevoie de jurnalişti - chiar şi cei 
mai puţin importanţi. 

Făcu apoi stânga-împrejur şi se îndreptă spre scena 


crimei. 

— Victima a fost identificată. Primarul şi Maillard spun 
că este vorba despre un oarecare Grimm, farmacist în 
Saint-Martin. Maillard zice că nevasta respectivului a 
sunat la Jandarmerie ca să-i semnaleze dispariţia. 

— Dispariţia? 

— Femeia zice că soţul ei a plecat ieri seară la partida 
de poker din fiecare sâmbătă şi ar fi trebuit să se întoarcă 
pe la miezul nopţii. A sunat ca să informeze că nu s-a mai 
întors şi nu ştie nimic de el. 

— La ce oră? 

— La opt. Când s-a trezit azi-dimineaţă, s-a mirat că nu e 
acasă şi că patul lui nu fusese folosit. 

— Patul lui? 

— Dormeau separat, confirmă ea. 

Se  apropiară. Servaz se pregăti mental. Două 
proiectoare puternice erau plasate de o parte şi de alta a 
podului. Ceaţa din jur părea asemenea fumului produs de 
tunuri pe un câmp de bătălie. In lumina orbitoare a 
proiectoarelor, totul părea făcut din abur, ceaţă şi spumă. 
Torentul însuşi fumega, la fel şi pietrele - ce căpătaseră 
forma şi strălucirea unor arme albe. Servaz înaintă. 
Bubuitul apei îi umplea urechile, amestecându-se cu 
bătăile inimii. 

Cadavrul era gol. 

Gras. 

Alb. 

Din cauza umezelii, pielea strălucea ca unsă cu grăsime 
în lumina orbitoare. Primul lucru care îi trecu prin minte fu 
că farmacistul era gras - chiar foarte gras. Atenţia îi fu 
atrasă de cuibul de păr negru şi de sexul minuscul, chircit 
între coapsele masive, pe care se zăreau pliuri de grăsime. 
Apoi, privirea îi urcă spre torsul bombat, alb, fără păr, plin 
şi el de pliuri de grăsime, până la gâtul strâns atât de tare 
într-o curea, încât aproape dispărea în carne. Şi, în final, 
gluga căzută pe faţă şi capa mare, neagră, impermeabilă, 
pe spate. 

— De ce să-i pui un K-way pe cap şi apoi să i-l laşi 
spânzurat pe spate? întrebă Esperandieu cu o voce 


alterată, răguşită şi ascuţită în acelaşi timp. 

— Pentru că are o anumită semnificaţie, răspunse 
Servaz. La fel şi nuditatea. 

— Al naibii spectacol, mai adăugă adjunctul. 

Servaz se întoarse spre el. I-l arătă pe tânărul în poncho 
portocaliu ce stătea puţin mai departe. 

— Împrumută o maşină, du-l la sediu şi ia-i o declaraţie. 

— Bine, zise Esperandieu - şi se îndepărtă în grabă. 

Doi  criminalişti în combinezoane albe, cu măşti 
chirurgicale pe faţă, stăteau aplecaţi peste balustrada 
metalică. Unul dintre ei scosese o lanternă-stilou şi o 
plimba peste cadavrul atârnat sub el. 

Ziegler îl arătă cu degetul. 

— Legistul crede că strangularea e cauza morţii. Vedeţi 
curelele? 

Se referea la cele două curele în plus faţă de cea 
verticală de care era spânzurat, care strângeau tare 
încheieturile de la mâinile mortului, ţinându-le deasupra 
lui, cu braţele ridicate şi depărtate în formă de V. 

— Se pare că asasinul a coborât corpul puţin câte puţin, 
suspendându-l în gol cu ajutorul curelelor laterale. Pe 
măsură ce le dădea drumul, cea din mijloc se strângea în 
jurul gâtului victimei, strangulând-o. Trebuie că a durat 
ceva până să moară. 

— O moarte groaznică, zise cineva în spatele lor. 

Se întoarseră. Cathy d'Humieres avea ochii fixaţi asupra 
cadavrului. Dintr-odată, părea bătrână şi obosită. 

— Soţul meu vrea să-şi vândă partea lui din agenţia de 
comunicaţii şi să-şi deschidă un club de scufundări în 
Corsica. Zice că ar trebui să renunţ la magistratură. Sunt 
dimineţi ca asta de azi în care m-ar tenta să-l ascult. 

Servaz ştia că nu vorbea serios. Nu şi-o putea imagina în 
postura de femeie de casă, soldăţel curajos al lumii 
mondene, capabilă, după o zi istovitoare de muncă, să facă 
pe gazda generoasă, să râdă cu prietenii veniţi în vizită şi 
să suporte fără să crâcnească vicisitudinile vieţii, ca şi cum 
acestea ar fi însemnat un simplu pahar vărsat pe faţa de 
masă. 

— Aţi aflat cine e victima? 


Ziegler repetă ceea ce îi spusese mai devreme lui 
Servaz. 

— Dar legistul ştim cum se numeşte? întrebă el. 

Ziegler se apropie de omul legii, apoi se întoarse să-i 
raporteze. Servaz dădu din cap satisfăcut. La începutul 
carierei avusese probleme cu un medic legist care refuzase 
să se deplaseze la locul faptei în cadrul unei anchete pe 
care o conducea. Servaz se dusese la CHU din Toulouse? 
c-o falcă-n cer şi una-n pământ. Dar tipa îi ţinuse piept cu 
aplomb. Mai târziu, aflase că aceeaşi persoană apăruse pe 
prima pagină a presei locale, într-o afacere cu un criminal 
în serie celebru - criminal ale cărui fapte asupra unor 
tinere din regiune fuseseră luate drept sinucideri printr-o 
suită de neglijenţe incredibile. 

— Vor da jos cadavrul, anunţă Ziegler. 

Aici sus era mult mai rece şi umed decât în vale, aşa că 
Servaz îşi strânse fularul în jurul gâtului - apoi îi veni în 
minte cureaua înfundată în carnea victimei şi începu să-l 
slăbească. 

Dintr-odată, observă două amănunte cărora, la prima 
vedere plină de groază, nu le dăduse atenţie. 

Primul era legat de cizmele de piele, singura piesă 
vestimentară rămasă pe farmacist, în afara capei: păreau 
curios de mici în raport cu un om atât de masiv. 

Al doilea viza mâna dreaptă. 

Ii lipsea un deget. 

Inelarul. 

Fusese tăiat. PEN 

— Hai să mergem, zise d'Humières în momentul în care 
criminaliştii dădură jos cadavrul şi îl lungiră pe pod. 

Podul metalic vibră şi răsună sub paşii lor, şi Servaz fu 
cuprins de un sentiment de teamă pură privind la hăul de 
dedesubt, în care năvălea torentul. Ghemuiţi în jurul 
victimei, criminaliştii dădeau deoparte gluga, cu grijă. 
Toată lumea se dădu inapoi. Bărbatul purta un căluş din 
bandă adezivă rezistentă, de culoare argintie. Servaz îşi 
putu imagina cu uşurinţă teroarea şi urletele victimei 


+ Centre Hospitalier Universitaire. 


înăbuşite de bandă: farmacistul avea ochii ieşiţi din cap. O 
a doua privire îl ajută să înţeleagă că ochii lui Grimm nu 
erau căscaţi în mod natural: asasinul îi întorsese pleoapele. 
Le trăsese peste ochi, fără îndoială cu ajutorul unei 
pensete, şi apoi le prinsese cu agrafe dedesubtul 
sprâncenelor şi spre obraji. ÎI obligase să se uite la ceva... 
Criminalul se năpustise apoi asupra feţei victimei cu 
ajutorul unui obiect greu, probabil un ciocan sau un baros, 
încât aproape că-i smulsese nasul - care nu se mai ţinea 
decât într-o mică bucată de piele şi de cartilagiu. În final, 
Servaz mai observă şi urme de noroi în părul farmacistului. 

Timp de câteva secunde, nimeni nu scoase niciun 
cuvânt. Apoi Ziegler se întoarse spre mal. Îi făcu semn lui 
Maillard, care îl luă de braţ pe primar. Servaz îi văzu 
apropiindu-se. Chaperon părea terorizat. 

— Da, el e, bâigui. E Grimm. Doamne Dumnezeule! Ce i- 
au făcut? 

Ziegler îl împinse uşor spre Maillard, care-l luă de acolo. 

— Ieri seară a jucat poker cu el şi cu un alt prieten, le 
explică ea. Probabil că sunt ultimele persoane care l-au 
mai văzut în viaţă. 

— Cred că de data asta avem o problemă serioasă, zise 
d'Humières revenindu-şi din uimire. 

Servaz şi Ziegler se uitară la ea. 

— O să ajungem pe prima pagină. Şi nu numai în presa 
regională. 

Comandantul înţelese imediat unde voia să ajungă. 
Cotidiene, săptămânale, JI-uri?5 naţionale: o să aterizeze 
direct în ochiul ciclonului. În mijlocul unui uragan 
mediatic. Adică cea mai nefericită cale de a face progrese 
într-o anchetă - dar n-aveau de ales. În acea clipă, deveni 
conştient de un detaliu care, pe moment, îi scăpase: în 
dimineaţa aceea Cathy d'Humières era foarte elegant 
îmbrăcată. Nimic care să sară în ochi, aproape 
imperceptibil, deoarece doamna procuror era pusă 
întotdeauna la patru ace - doar că de data asta depusese 
mai mult efort. Cămaşa, taiorul, paltonul, colierul şi 
cerceii: toate se asortau impecabil. Până la machiajul care- 


*5 Jurnale de ştiri la televiziune. 


i punea în valoare trăsăturile feţei austere, dar agreabile. 
Ţinută sobră, dar de o sobrietate care necesitase ceva timp 
în faţa oglinzii. 

A prevăzut prezenţa presei şi s-a pregătit în consecinţă. 

Spre deosebire de Servaz care nici măcar nu se 
pieptănase. Bine că apucase să se radă! 

Totuşi nu prevăzuse chiar totul: de exemplu, urmele pe 
care avea să le lase pe faţa ei tabloul crimei. Acestea 
ruinaseră o parte din eforturile femeii, care avea un aer 
îmbătrânit, încolţit şi obosit, în ciuda străduinţei de a-şi 
păstra controlul. Servaz se apropie de criminalistul care 
mitralia cadavrul cu flashuri. 

— Contez pe dumneavoastră ca niciuna dintre aceste 
fotografii să nu dispară, îi zise. Nu lăsaţi niciuna din mână. 

Omul dădu din cap. Înţelesese mesajul? Dacă vreunul 
dintre acele clişee ar fi încăput pe mâinile presei, Servaz l- 
ar fi făcut direct responsabil. 

— Legistul a examinat mâna dreaptă? o întrebă pe 
Ziegler. 

— Da. Crede că degetul a fost tăiat cu un instrument de 
tip cleşte sau foarfecă. Un examen mai atent o va 
confirma. 

— Inelarul de la mâna dreaptă. 

— Şi nu i s-a atins de verighetă ori de celelalte degete, 
observă Ziegler. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

— Un inel sau un ghiul. 

— Asasinul a intenţionat să-l fure, să-l ia drept trofeu ori 
să ascundă ceva de noi? 

Ziegler se uită la el mirată. 

— Ce motiv ar fi avut? Era suficient să-l scoată de pe 
deget. 

— Poate că n-a reuşit. Grimm are degetele cam groase. 


La coborâre, Servaz zări gloata de jurnalişti şi de gură- 
cască şi-i veni să facă stânga-mprejur. Dar nu exista altă 
ieşire decât pe rampa de beton din spatele 
supermarketului. Ori s-o ia pe munte în sus. Aşa că îşi 
compuse o faţă de circumstanţă şi se pregăti să înfrunte 


mulţimea, când o mână îl opri. 

— Lasă-mă pe mine. 

Catherine d'Humières îşi regăsise aplombul. Servaz 
rămase mai în spate şi-i admiră prestaţia, felul în care 
ascundea lucrurile, dând impresia că face mari dezvăluiri. 
Răspundea fiecărui jurnalist privindu-l în ochi cu gravitate, 
însoţindu-şi răspunsul cu un mic zâmbet complice, dar 
reţinut, pentru a nu pierde din vedere grozăvia celor 
petrecute. 

La marea artă. 

Comandantul se fofilă printre jurnalişti în direcţia 
maşinii,  nemaiaşteptând finalul interviului.  Jeepul 
Cherokee era în cealaltă parte a parcării, în spatele 
şirurilor de cărucioare pentru mărfuri. De-abia se zărea 
prin ceaţă. Şfichiuit de rafale, îşi ridică gulerul hainei, 
gândindu-se la „artistul” care pictase acel tablou de groază 
de pe munte. Dacă e vorba despre acelaşi tip care a 
omorât calul, e clar că îi plac înălțimile, poziţiile înalte. 

Apropiindu-se de jeep, observă imediat că ceva nu era în 
regulă. Se uită mai cu atenţie. Roţile zăceau pe asfalt ca 
nişte baloane dezumflate. Cineva le tăiase. Pe toate 
patru... Şi zgâriase caroseria cu o cheie ori cu alt obiect 
ascuţit. 

Bun venit în Saint-Martin, gândi el. 


11 


Duminică dimineața, la Institut. Domnea o linişte 
stranie. Diane avu impresia că pacienții dispăruseră. 
Niciun zgomot. leşi de sub plapumă şi se îndreptă spre 
baia minusculă şi îngheţată. Un duş în viteză; se spălă pe 
cap, se uscă şi îşi perie dinţii cât de repede posibil, din 
cauza frigului. 

Revenind în cameră, aruncă o privire pe fereastră. 
Ceaţă. Ca o prezenţă fantomatică care se instalase 
profitând de întunericul nopţii. Plutea pe deasupra păturii 
de zăpadă, înghițind brazii ninşi. Institutul era şi el ascuns 
vederii; la zece metri depărtare, se ridica un zid alb, 
vaporos. Îşi strânse capotul în jurul corpului. 

Işi făcuse planul să coboare pentru o plimbare prin 
Saint-Martin. Se îmbrăcă repede şi ieşi din cameră. 
Cafeneaua de la parter era goală, în afara angajatului de 
serviciu. Comandă un cappuccino şi un croasant şi se duse 
să se aşeze lângă fereastră. Nu se instalase de nici două 
minute, când un bărbat de vreo 30 de ani, îmbrăcat cu o 
bluză albă, intră în local şi luă o tavă. Il urmări discret 
comandând o cafea mare cu lapte, un suc de portocale şi 
două croasante şi apoi îndreptându-se spre ea. 

— Bună ziua, pot să mă aşez? 

Ea dădu din cap zâmbind. 

— Diane Berg, spuse apoi, întinzându-i mâna, sunt... 

— Ştiu cine sunteţi. Alex. Sunt asistent psihiatru. Şi v-aţi 
obişnuit pe aici? 

— Tocmai am ajuns... 

— Nu-i uşor, nu? Prima dată când am venit şi am văzut 
„împrejurimile”, am fost pe punctul de a mă urca din 
maşină şi a face cale întoarsă, zise el râzând. Şi nici măcar 
nu dorm aici. 

— Loculiţi în Saint-Martin? 

— Nu, nu locuiesc în vale. 

O zise ca şi cum ar fi fost ultimul lucru din lume pe care 
ar fi dorit să-l facă. 

— Aveţi idee, iarna e întotdeauna aşa de frig în camere? 


mai întrebă ea. 

Se mulţumi s-o privească zâmbind. Avea o faţă destul de 
plăcută şi un aer deschis, ochi căprui calzi şi părul ondulat. 
Aluniţa mare din mijlocul frunţii semăna cu un al treilea 
ochi. Pentru un moment, atenţia îi fu atrasă în mod 
nepoliticos de respectivul semn şi apoi roşi, când îşi dădu 
seama că el observase. 

— Da, din păcate, zise acesta. La ultimul etaj e curent şi 
sistemul de încălzire destul de vechi. 

Îndărătul ferestrei, imaginea zăpezii şi a brazilor 
cufundaţi în ceaţă era magnifică şi parcă foarte aproape. 
Părea atât de ciudat să stea la o cafea la căldură, separați 
de acea mare de alb printr-un simplu geam, încât Diane 
avu impresia că se uită la un decor de cinema. 

— Ce faceţi dumneavoastră, mai exact? întrebă ea, 
hotărâtă să profite de ocazie pentru a afla mai multe. 

— Vreţi să spuneţi, ce face un asistent în această 
instituţie? 

— Da. 

— Ei bine... asistenții de la psihiatrie pregătesc şi 
distribuie tratamentele, se asigură că pacienţii iau 
medicamentele, că acestea nu produc reacţii adverse... 
Supraveghează pacienţii, desigur... Dar nu se mulţumesc 
doar să-i supravegheze: le organizează activităţile, vorbesc 
cu ei, îi observă, le stau la dispoziţie, îi ascultă... Nu mare 
lucru, în realitate. Treaba de asistent presupune să nu fii 
nici prea prezent, nici de tot absent. Nici indiferenţă, dar 
nici asistenţă permanentă. Trebuie să-şi vadă de treaba 
lor. Mai ales aici, cu aceşti... 

— Tratamentele, mai întrebă ea, încercând să nu se mai 
zgâiască la aluniţa din frunte. Sunt grele? 

El îi întoarse o privire circumspectă. 

— Mda... La noi dozele depăşesc cu mult cantităţile 
normale. E un fel de Hiroshima în versiune medicală. Nu 
prea umblăm cu mănuşi. Dar nici nu-i împuşcăm, dacă 
înţelegeţi ce vreau să zic. Uitaţi-vă la ei: nu sunt nişte 
zombi. Doar că majoritatea dintre... indivizii ăştia... sunt 
chimio-rezistenţi. Ca urmare, jonglăm cu coktailuri de 
tranchilizante şi neuroleptice în stare să doboare un taur, 


în patru prize pe zi, în loc de trei. Apoi mai sunt şi 
electroşocurile, cămăşile de forţă şi, când nimic altceva nu 
funcţionează, substanţa-minune: clozapinul... 

Diane mai auzise vorbindu-se despre el: clozapinul era 
un antipsihotic atipic, utilizat în tratarea cazurilor de 
schizofrenie refractare la altfel de medicaţie. Asemenea 
majorităţii substanţelor folosite în psihiatrie, efectele 
secundare puteau fi importante: incontinenţă, 
hipersalivaţie, tulburări de vedere, kilograme în plus, 
convulsii, tromboză... 

— Ceea ce trebuie să înţelegeţi foarte bine, adăugă el cu 
o jumătate de zâmbet ce aducea mai curând a rictus, ecă 
la noi violenţa pluteşte în aer - la fel şi pericolul... 

Tinerei i se păru că-l aude pe Xavier: inteligenţa nu se 
dezvoltă decât într-un mediu propice schimbărilor - și 
încărcat de pericole. 

— În acelaşi timp, schimbă el foaia zâmbind uşor, acesta 
e un loc mai sigur decât unele cartiere din marile oraşe. 
Între noi fie vorba, dădu el din cap, nu suntem prea 
departe de momentul în care psihiatria se afla încă în 
epoca de piatră, iar pacienţii erau supuşi unor experimente 
de o barbarie de necrezut. Să fugă Inchiziția şi medicii 
nazişti... Lucrurile au evoluat totuşi, dar mai sunt multe de 
îndreptat... La noi nici măcar nu se pune problema 
vindecării. E vorba doar despre stabilizare, decompresie... 

— Mai faceţi şi altceva în afară de ce mi-aţi spus? 

— Da. Obişnuitele corvoade administrative: hârţogăraie, 
formalităţi... 

Aruncă o scurtă privire afară. 

— În plus, aşa-numitele discuții  pacient-asistenţi, 
prescrise de dr. Xavier şi de infirmiera-şefă. 

— Care presupun ce? 

— Ceva destul de strict. Folosim tehnici cunoscute - 
aceste întâlniri sunt structurate precis, chestionare mai 
mult sau mai puţin standard, dar mai şi improvizăm... 
Despre faptul că pacienţii trebuie să adopte o poziţie cât 
mai neutră, să nu se arate prea invazivi ca să reuşească să 
ţină sub control stările de anxietate... să respecte orele de 
linişte... intervalele de odihnă... În caz contrar, pot da uşor 


de necaz... 

— Xavier şi Ferney participă şi ei la aşa ceva? 

— Da, bineînţeles. 

— Şi ce diferenţă există între ale voastre şi ale lor? 

— Nu prea există diferenţe. Doar că unii pacienţi ne 
împărtăşesc nouă unele lucruri pe care nu le-ar împărtăşi 
şi lor. Asta pentru că în viaţa de zi cu zi noi le suntem mai 
apropiaţi, încercăm să stabilim cu ei o relaţie de încredere 
asistent-pacient, respectând desigur distanţa necesară... 
Cu toate astea, Xavier şi Elisabeth sunt cei care decid 
tratamentele şi protocoalele de îngrijire... 

Pronunţase ultima frază pe un ton ciudat. Diane se 
încruntă imperceptibil. 

— S-ar spune că nu le aprobaţi întotdeauna alegerile. 

O surprinse lipsa lui de reacţie. Îi luă atâta timp să-i 
răspundă, încât ea ridică din sprânceană. 

— Sunteţi nouă aici, Diane... O să vedeţi... 

— O să văd ce? 

Bărbatul aruncă o privire în jur. În mod evident, nu avea 
chef să se aventureze pe acel teren. Dar ea insistă, cu o 
privire interogativă. 

— Cum să vă spun?... Sper că sunteţi conştientă că vă 
aflaţi într-un loc care nu seamănă cu niciun altul... Ne 
ocupăm de pacienţi pe care toate celelalte instituţii nu au 
fost capabile să-i trateze... Ce se petrece aici n-are nimic 
de-a face cu exteriorul. 

— Ca, de exemplu, electroşocurile fără anestezie la 
pacienţii din blocul A? 

Regretă imediat că lăsase să-i scape aşa ceva. Văzu 
privirea infirmierului răcindu-se cu câteva grade. 

— Cine v-a vorbit despre asta? 

— Xavier. 

— S-o lăsăm baltă. 

Cobori ochii asupra cafelei cu lapte, încruntându-se. 
Avea aerul că regreta că se lăsase antrenat în discuţie. 

— Nu sunt sigură nici măcar că e legal, insistă ea. Legea 
franceză permite aşa ceva? 

El ridică privirea. 


— Legea franceză? Aveţi idee câte cazuri de spitalizare 
forţată în secţiile de psihiatrie se fac în ţara asta în fiecare 
an? Cincisprezece mii... În cazul democraţiilor moderne, 
spitalizările fără  consimţământ sunt doar cazuri 
excepţionale. Nu şi la noi... Bolnavii psihic - chiar şi cei 
care sunt doar suspectaţi de aşa ceva - au mult mai puţine 
drepturi decât oamenii normali. Vreţi să opriţi un criminal? 
Trebuie să aşteptaţi orele şase ale dimineţii. Pe de altă 
parte, dacă e vorba despre un tip acuzat de vecini că e 
sărit de pe fix şi s-a semnat împotriva lui o SCT, spitalizare 
la cererea unui terţ, poliţia poate interveni la orice oră din 
zi şi din noapte. Justiţia nu se pune în mişcare decât după 
ce persoana a fost privată de libertate. Şi asta... doar dacă 
persoana în cauză îşi cunoaşte drepturile şi are idee ce 
înseamnă să le respecţi... Asta e psihiatria în ţara noastră. 
Asta şi lipsa mijloacelor, abuzul de neuroleptice, 
tratamentele necorespunzătoare... Spitalele noastre de 
psihiatrie sunt zone în afara legii. Şi cel de aici mai mult 
decât oricare altul... 

Asistentul ţinuse lunga tiradă pe un ton amar, în timp ce 
orice urmă de zâmbet îi dispăruse de pe faţă. Se ridică 
împingând scaunul. 

— Aruncaţi o privire în jur şi faceţi-vă propria idee, o 
sfătui el. 

— Propria idee despre ce? 

— Despre ce se întâmplă aici. 

— Adică se întâmplă ceva nepotrivit? 

— Are vreo importanţă? Dumneavoastră sunteţi cea care 
vrea s-o afle, nu? 

Îl privi ducând înapoi tava şi ieşind din încăpere. 


Primul lucru pe care îl făcu Servaz fu să tragă storurile 
şi să aprindă lumina. Nu voia ca vreun jurnalist să-l 
surprindă prin teleobiectiv. Tânărul autor de benzi 
desenate se dusese acasă. În sala de conferinţe, 
Esperandieu şi Ziegler îşi scoseseră laptopurile şi butonau. 
Cathy d'Humières vorbea la telefon, în picioare, în colţul 
ei. Închise şi veni să se aşeze la masă. Servaz se uită o 
vreme la ei, apoi îşi văzu de ale lui. 


Într-un colţ, aproape de fereastră, era o tablă albă. O 
aduse la lumină, luă un marker şi scrise pe două coloane: 


CALUL GRIMM 

jupuit gol 

decapitat strangulat deget tăiat, cizme, 
capă 

omorât în timpul nopţii? omorât în timpul 
nopţii? 

ADN Hirtmann ADN Hirtmann 


— E de ajuns pentru a presupune că cele două acte au 
fost comise de aceleaşi persoane? întrebă el. 

— Există asemănări, dar şi deosebiri, răspunse Ziegler. 

— Şi totuşi e vorba despre două crime comise în patru 
zile în acelaşi oraş, adăugă Esperandieu. 

— De acord. Ipoteza unui al doilea criminal e foarte 
puţin probabilă. E aceeaşi persoană, fără îndoială. 

— Ori aceleaşi persoane, preciză comandantul. Nu uita 
ce am vorbit în elicopter. 

— Nu uit. Oricum există un lucru care ne-ar permite să 
facem legătura între cele două crime în mod definitiv... 

— ADN-ul lui Hirtmann. 

— ADN-ul lui Hirtmann, confirmă ea. 

Servaz îndepărtă lamelele storurilor. Aruncă o privire 
afară, apoi le lăsă să cadă cu o pocnitură seacă. 

— Chiar credeţi că a reuşit să iasă din Institut şi să 
scape de sub supravegherea oamenilor voştri? întrebă 
întorcându-se spre cameră. 

— Nu, ar fi fost imposibil. Am verificat eu însămi 
dispozitivul. N-ar fi avut cum să treacă prin ochiurile 
plasei. 

— În cazul ăsta, nu e Hirtmann. 

— Oricum, nu de data asta. 

— Dacă de data asta n-a fost el, putem presupune că n-a 
fost nici data trecută, sugeră Esperandieu. 

Toate capetele se întoarseră spre el. 

— Hirtmann n-a urcat niciodată pe culme cu telecabina. 
Altcineva a făcut-o. Cineva care are legătură cu el la 


Institut şi care, voluntar sau nu, a transportat acolo nişte 
fire de păr din capul ori de pe corpul lui. 

Ziegler se uită întrebător la Servaz. Înţelese că nu i-a 
spus chiar totul adjunctului său. 

— Doar că în telecabină nu s-au găsit fire de păr, nici din 
cap, nici de pe corp, preciză ea. Ci salivă. 

Esperandieu se uită la ea. Apoi căută la rândul lui spre 
Servaz, care dădu din cap a scuză. 

— Nu văd nicio logică în toate astea, zise el. De ce să 
omori prima dată un cal, apoi un om? De ce să agăţi 
animalul de cablurile de teleferic? Iar omul sub un pod? Ce 
legătură are? 

— Într-un anumit fel, ambii au fost spânzurați, zise 
Ziegler. 

Servaz se uită spre ea. 

— Foarte adevărat. 

Se apropie de tablă, şterse unele notițe şi adăugă altele: 


CALUL GRIMM 

agăţat de teleferic agăţat de podul metalic 

loc izolat loc izolat 

jupuit gol 

decapitat strangulat deget tăiat, cizme, 
capă 

omorât în timpul nopţii? omorât în timpul 
nopţii? 

ADN Hirtmann ADN Hirtmann 


— Bun. De ce să omoare un animal? 

— Pentru a-l lovi pe Eric Lombard, repetă Ziegler. Uzina 
electrică şi calul duc la el. El a fost cel vizat. 

— Să zicem. Admitem că ţinta a fost Lombard. Ce treabă 
are farmacistul în ecuaţie? Pe de altă parte, calul a fost 
decapitat şi pe jumătate jupuit, iar farmacistul a fost găsit 
gol şi purtând o capă. Ce legătură poate exista între cei 
doi? 

— A jupui un animal e puţin ca şi cum l-ai lăsa gol, se 
hazardă Esperandieu. 

— Şi calul mai avea şi două bucăţi mari de piele 


fluturând pe spate, completă Ziegler. La început am crezut 
că voiau să imite nişte aripi - dar e posibil să fi fost vorba 
de o capă... 

— Posibil, zise Servaz fără convingere. Dar de ce să-l 
decapiteze? Şi capa aia, cizmele... ce reprezintă? 

Niciunul nu avea vreun răspuns. Aşa că îi dădu înainte: 

— Şi ajungem mereu la aceeaşi întrebare: ce caută 
Hirtmann în acest tablou? 

— Vă lansează o provocare! strigă o voce de la uşă. 

Se întoarseră. La intrarea în sală, stătea un tip. 

Servaz crezu în primul moment că era vorba de vreun 
jurnalist şi se pregăti să-l dea afară. Bărbatul avea vreo 40 
de ani, păr lung şaten-deschis, barbă creaţă şi ochelari 
mici, rotunzi. Tocmai îi scosese ca să şteargă aburul creat 
de trecerea de la frig la cald. Apoi îi puse la loc şi se uită la 
ei cu nişte ochi deschişi la culoare. Purta un pulover gros 
şi pantaloni de catifea pe măsură. Avea aerul unui profesor 
de ştiinţe umaniste, al unui sindicalist ori al unui nostalgic 
al anilor '60. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Servaz aspru. 

— Dumneata conduci ancheta? 

Vizitatorul avansă cu mâna întinsă. 

— Simon Propp, psihocriminolog. Ar fi trebuit să sosesc 
mâine, dar cei de la Jandarmerie m-au sunat şi mi-au spus 
ce s-a întâmplat. Aşa că, iată-mă. 

Făcu turul mesei şi strânse mâinile tuturor. Apoi se opri 
ca să examineze scaunele libere. Alese unul în stânga lui 
Servaz. Acesta din urmă intui că-l alesese cu un scop 
precis şi se simţi uşor iritat - ca şi cum tipul ar fi încercat 
să-l manipuleze. 

Simon Propp se uită la tablă. 

— Interesant, zise. 

— Chiar aşa? (Tonul lui Servaz era sarcastic în mod 
involuntar.) Ce vă inspiră? 

— Aş prefera să continuaţi ca şi cum n-aş fi aici, dacă nu 
vă deranjează, răspunse psihologul. Îmi pare rău că v-am 
întrerupt. Nu sunt aici ca să-mi dau cu părerea despre 
metodele voastre de lucru. (Servaz îl văzu agitând o mână.) 
Nici nu m-aş pricepe. Nu acesta este motivul prezenţei 


mele. Sunt aici ca să vă dau o mână de ajutor când va fi 
vorba despre personalitatea lui Julian Hirtmann ori pentru 
a creiona un tablou clinic, pornind de la indiciile prezente 
la locul faptei. 

— Când aţi intrat, aţi spus că ne lansează o provocare? 
insistă Servaz. 

Il văzu pe psiholog mijindu-şi ochii mici şi galbeni 
îndărătul ochelarilor. Avea obrajii rotunzi, roşii de frig, 
încadraţi de barba îngrijită care-i dădea aerul unui 
drăcuşor viclean. Servaz avu neplăcuta senzaţie că e 
disecat mental. Asta nu înseamnă că nu-i susţinu privirea. 

— Aşa e, spuse nou-venitul. Mi-am făcut temele ieri, la 
casa mea de vacanţă. Când am aflat că aţi găsit ADN-ul lui 
Hirtmann în cabina telefericului, i-am studiat dosarul. E 
clar că e un manipulator, un sociopat şi un tip inteligent. 
Dar mai e ceva: Hirtmann e un caz special chiar şi printre 
criminalii organizaţi. Sunt puţine situaţii în care 
tulburările de personalitate de care suferă nu le afectează, 
într-o măsură ori alta, facultăţile intelectuale şi viaţa 
socială. Şi caracterul lor monstruos trece neobservat de 
cei din jur. Pentru aşa ceva au nevoie de un complice, în 
general de o soţie de aceeaşi teapă, care să-i ajute să 
menţină un minimum de faţadă. Totuşi Hirtmann reuşea, 
în vremea când era liber, să-şi disocieze viaţa socială de 
acea parte a personalităţii lui pradă furiei şi demenţei. 
Disimula perfect. Au mai făcut-o şi alţi psihopaţi înaintea 
lui, dar niciunul nu avea o meserie atât de publică ca el. 

Propp se ridică şi înconjură încet masa, trecând prin faţa 
fiecăruia. Cu o iritaţie crescândă, Servaz ghici că era vorba 
despre încă un truc psi de-al acestuia. 

— Este bănuit că ar fi omorât mai mult de 40 de fete în 
25 de ani. 40 de crime şi nici cel mai mic indiciu, nicio 
pistă care să-l lege de ele! Fără articolele din presă şi fără 
dosarele găsite la el acasă şi în seiful de la bancă, nu s-ar fi 
ajuns niciodată la el. 

Se opri în spatele lui Servaz care refuză să se întoarcă şi 
se mulţumi s-o privească pe Irene Ziegler în cealaltă parte 
a mesei. 

— Şi dintr-odată lasă o urmă - evidentă, grosieră, 


banală. 

— Uitaţi un detaliu, comentă Ziegler. 

Propp se aşeză la loc. 

— În vremea când a comis majoritatea crimelor, 
analizele ADN ori nu existau, ori aveau mult mai puţină 
acuratețe decât azi. 

— E adevărat, dar... 

— Vreţi să spuneţi că ceea ce se întâmplă acum nu 
seamănă deloc cu Hirtmann pe care îl cunoaştem, am 
dreptate? întrebă Ziegler, uitându-se în ochii psihologului. 

Propp clipi şi dădu din cap afirmativ. 

— Deci, în opinia dumneavoastră, în ciuda probei de 
ADN, n-ar fi el cel care a omorât calul? 

— N-am spus aşa ceva. 

— Atunci nu înţeleg. 

— Să nu uităm că omul e închis de şapte ani. Pentru el, 
circumstanţele s-au schimbat. Hirtmann e sub cheie de 
mulţi ani şi trebuie că se plictiseşte de moarte. Fierbe la 
foc mic - el, un tip atât de activ altădată. Aşa că are chef 
de joacă. Gândiţi-vă puţin: înainte de a fi prins din cauza 
acelei stupide crime pasionale, avea o viaţă socială 
intensă, stimulantă, solicitantă. Era apreciat din punct de 
vedere profesional. Avea o nevastă foarte frumoasă şi 
organiza petreceri frecventate de crema societăţii din 
Geneva. În paralel, omul răpea, tortura, viola şi omora 
tinere, în cel mai mare secret. Altfel spus, pentru un 
monstru de teapa lui, raiul. Cu siguranţă că n-avea niciun 
chef ca toate astea să ia sfârşit. Motiv pentru care 
ascundea cu atâta grijă cadavrele. 

Propp îşi uni vârful degetelor sub bărbie. 

— În momentul de faţă, nu mai are niciun motiv să se 
ascundă. Dimpotrivă: chiar vrea să aflăm că e vorba despre 
el. Vrea să se vorbească despre el, să atragă atenţia. 

— Ar fi putut evada definitiv şi să-şi reia faptele în 
libertate, obiectă Servaz. De ce s-ar mai întoarce în celulă? 
N-are nicio noimă. 

Propp se scărpină în barbă. 

— Mărturisesc că asta e întrebarea care mă obsedează 
şi pe mine de ieri încoace. De ce să se întoarcă la Institut? 


Cu riscul de a nu mai putea ieşi, dacă se intensifică 
măsurile de securitate. De ce să-şi asume un asemenea 
risc? Cu ce scop? Aveţi dreptate: n-are nicio noimă. 

— Doar dacă nu cumva jocul îl excită mai mult decât 
libertatea, spuse Ziegler. Sau dacă nu cumva e foarte sigur 
că va putea evada din nou... 

— Cum ar putea fi? se miră Esperandieu. 

— Totuşi rămân la părerea că e imposibil ca Hirtmann să 
fi comis cea de-a doua crimă, insistă Servaz. Având în 
vedere dispozitivul de poliţişti. Aşa am stabilit mai 
devreme, nu? 

Psihologul îi privi pe rând, continuând să-şi mângâie 
barba cu un aer visător. În spatele ochelarilor, ochii aceia 
mici şi galbeni păreau două boabe de strugure prea 
coapte. 

— Cred că îl subestimaţi în mod flagrant pe acest 
individ, zise el. Şi că nu ţineţi cont deloc de cine e el cu 


adevărat. FII 

— Paznicii, lansă Cathy d'Humières. Cum stăm cu ei? 

— Nicicum, răspunse Servaz. Nu cred că au vreo vină. 
Chiar dacă au fugit. Treaba e prea subtilă pentru ei. Până 
în prezent, n-au fost implicaţi decât în bătăi şi 
contrabandă, chestii de o banalitate de-ţi vine să plângi. 
Un zugrav nu devine Michelangelo de pe-o zi pe alta. 
Probele prelevate din cabina telefericului şi de pe 
platforma de sus ne vor arăta dacă au fost prezenţi la locul 
faptei, dar eu nu prea cred. Şi totuşi, e evident că tipii ăia 
ascund ceva. 

— De-acord, zise Propp. Am studiat şi eu procesele- 
verbale ale interogatoriilor. Nu se încadrează deloc în 
profil. Dar, oricum, o să verific dacă n-au antecedente 
psihiatrice. S-au mai văzut cazuri de mici delincvenţi fără 
anvergură, transformați peste noapte în monştri de o 
cruzime incredibilă. Psihicul uman e plin de mistere. Deci, 
să nu excludem nimic a priori. 

Servaz dădu din cap încruntându-se. 

— Mai e şi acea partidă de poker din ajun. Trebuie văzut 
dacă n-a avut loc vreo ceartă. Poate Grimm avea datorii... 


— Şi mai e încă o treabă de rezolvat cât de repede, zise 
procurorul. Până în acest moment, n-aveam decât un cal 
mort, aşa că ne permiteam să pierdem vremea. De data 
asta e vorba despre un om. Şi presa nu va întârzia să facă 
legătura cu Institutul. Dacă din întâmplare apare 
informaţia că am găsit ADN-ul lui Hirtmann la locul faptei, 
o să ne sară-n cap. Aţi văzut câţi jurnalişti sunt afară? Ca 
urmare, cele două întrebări la care trebuie să răspundem 
cu prioritate sunt: oare măsurile de securitate de la 
Institutul Wargnier sunt de ajuns? Barajele pe care le-am 
instituit sunt suficiente? Cu cât mai repede avem nişte 
răspunsuri, cu atât mai bine. Propun să facem o vizită la 
Institut chiar azi. 

— Dacă o facem, obiectă Ziegler, riscăm să fim urmăriţi 
de vreun jurnalist. Doar nu vrem să-i atragem chiar noi 
într-acolo. 

Procurorul reflectă un moment. 

— Bine, dar suntem obligaţi să răspundem la acele 
întrebări cât de repede posibil. Să lăsăm vizita pe mâine. 
În timpul acesta, o să organizez o conferinţă de presă ca să 
deturnez atenţia jurnaliştilor. Martin, tu ce crezi? 

— Căpitanul Ziegler, dr. Propp şi cu mine o să mergem 
mâine la Institut, în timp ce dumneavoastră o să ţineţi 
conferinţa de presă. Locotenentul Esperandieu va asista la 
autopsie. Până atunci, mergem să vorbim cu văduva 
farmacistului. 

— Foarte bine, aşa facem. Dar nu pierdeţi din vedere că 
avem două priorităţi: a) să vedem dacă Hirtmann a putut 
sau nu părăsi Institutul; b) să găsim o legătură între cele 


două crime. 
kkk 

— Există o cale de atac pe care nu am luat-o în 
considerare, declară Simon Propp când plecau de la 
şedinţă. 

— Care? întrebă Servaz. 

Se aflau în mica parcare din spatele clădirii, departe de 
ochii presei. Servaz îndreptă cheia cu telecomandă spre 
Cherokee-ul pe care o firmă de depanare îl adusese pe 
linia de plutire, după ce-i schimbase cele patru anvelope. 


Câţiva fulgi de zăpadă se zbenguiau în aerul rece. La 
orizont, piscurile erau albe, dar cerul se colorase în 
cenuşiu chiar deasupra lor. Urma să ningă din nou. 

— Orgoliul, răspunse psihologul. Cineva din această vale 
se joacă de-a Dumnezeu. Se crede mai presus de ceilalţi 
oameni şi de legi şi se joacă cu noi, muritorii de rând. 
Pentru aşa ceva e nevoie de un orgoliu incomensurabil. 
Acesta trebuie să se manifeste într-un fel sau altul - dacă 
nu cumva este ascuns sub masca unei false modestii 
exagerate. 

Servaz se opri şi se uită fix la el. 

— lată un portret care i se potriveşte lui Hirtmann 
destul de bine. Cu excepţia falsei modestii. 

— Şi multor altor persoane, îl corectă Propp. Orgoliul nu 
e o marfă aşa de rară, iri Sonae aa credeţi-mă. 

Casa farmacistului era ultima de pe stradă. O stradă 
care în realitate nu era decât un drumeag. Văzând casa, 
Servaz se gândi la Suedia sau Finlanda, la o locuinţă 
scandinavă: acoperită cu şindrilă vopsită într-un albastru 
spălăcit şi prevăzută cu o terasă din lemn ce ocupa o parte 
din primul etaj, sub acoperiş. În jur, mesteceni şi fagi. 

Servaz şi Ziegler coborâră din maşină. Pe cealaltă parte 
a drumului, nişte copii încotoşmănaţi în haine de iarnă 
făceau un om de zăpadă. Comandantul îşi ridică gulerul şi 
se uită la ei cum strângeau cu mănuşile zăpada ce mai 
rămăsese pe gazonul din faţa casei. Semn al vremurilor, îşi 
dotaseră opera cu un pistol de plastic. Pentru un moment, 
în ciuda simulacrului războinic, se bucură pentru copiii 
care încă se mai dedau distracţiilor simple, în loc să stea 
închişi în casă, lipiţi de calculator sau de consola de jocuri. 

Apoi îi îngheţă sângele-n vene. Unul dintre băieţi tocmai 
se apropiase de una dintre pubelele mari aliniate de-a 
lungul străzii. Il văzu ridicându-se pe vârfuri ca s-o 
deschidă. Sub ochii poliţistului stupefiat, băgă mâna 
înăuntru şi scoase o pisică moartă. Copilul apucă micul 
cadavru de ceafă, traversă peluza ninsă şi puse trofeul la 
doi metri de omul de zăpadă. 

Scena era de o veridicitate incredibilă: chiar îţi crea 


impresia că omul de zăpadă doborâse pisica cu un foc de 
pistol. 

— O, Doamne! făcu Servaz împietrit. 

— Şi pedopsihiatrii, comentă Irene Ziegler de lângă el, 
sunt de părere că nu e vina televizorului şi a mediei. Că 
pot discerne între bine şi rău. 

— Şi eu mă jucam de-a Tarzan când eram mic, i-o 
întoarse Servaz, dar n-am crezut nici măcar o clipă că aş 
putea zbura din liană în liană în mod real ori că aş putea să 
mă lupt cu gorilele. 

— Totuşi, sunt bombardaţi cu jocuri violente de la cele 
mai mici vârste. 

— Nu ne rămâne decât să sperăm că pedopsihiatrii au 
dreptate, ironiză el cu tristeţe. 

— Oare de ce am impresia că nu e aşa? 

— Pentru că eşti polițistă. 

O femeie îi aştepta în prag, fumând o ţigară pe care o 
ţinea între arătător şi degetul mare. Îi urmări apropiindu- 
se, mijindu-şi ochii în spatele perdelei de fum. Chiar dacă 
jandarmii o anunţaseră în urmă cu trei ore despre moartea 
soţului ei, nu părea deosebit de afectată. 

— Bună ziua, Nadine, zise Chaperon, pe care Ziegler îl 
rugase să-i însoţească, sincere condoleanţe. Ştii cât de 
mult ţineam la Gilles... E groaznic... ce s-a întâmplat... 

Cuvintele îi ieşeau împiedicate. Primarului îi era încă 
greu să vorbească despre asta. Femeia îi dădu un sărut din 
vârful buzelor, dar când el vru s-o ia în braţe, ea se ţinu cu 
fermitate la distanţă, ca apoi să-şi îndrepte privirea spre 
nou-veniţi. Era o femeie înaltă şi uscăţivă, de vreo 50 de 
ani, cu faţa lungă, cabalină şi părul cărunt. Servaz îi 
prezentă la rândul său condoleanţe. Fu răsplătit cu o 
strângere de mână surprinzător de puternică. Simţi 
imediat ostilitatea care plutea în aer. Oare ce spusese 
Chaperon? Că lucra în domeniul umanitar. 

— Poliţia doreşte să-ţi pună câteva întrebări, continuă 
primarul. Mi-au promis că pentru moment vor întreba doar 
strictul necesar, lăsând lămuririle pe mai târziu. Putem 
intra? 

Fără să spună vreun cuvânt, femeia se întoarse pe 


călcâie şi îi conduse înăuntru. Servaz observă că întreaga 
casă era construită din lemn. Un vestibul minuscul, cu o 
măsuţă decorată cu o lampă cu abajur şi, în dreapta, o 
vulpe împăiată, ţinând în gură o cioară. Gândul îi zbură la 
un han pentru vânători. Mai era şi un cuier, dar Nadine 
Grimmm nu le propuse să-şi lase hainele. Aceasta dispăru 
pe scara abruptă care se ridica brusc în spatele măsuţei şi 
ducea pe terasa de la primul etaj. Fără să scoată cel mai 
mic sunet, femeia le arătă o canapea din ratan, plină cu 
perne uzate, aşezată cu faţa spre pădurile şi câmpurile din 
jur. Ea însăşi se lăsă să cadă într-un balansoar, aproape de 
balustradă şi îşi trase o cuvertură pe genunchi. 

— Mulţumesc, zise Servaz. Prima întrebare, adăugă el 
după un moment de ezitare, este: aveţi idee cine ar fi putut 
face aşa ceva? 

Nadine Grimm dădu afară fumul de ţigară, aţintindu-şi 
privirea în ochii lui. Nările îi fremătară ca şi cum tocmai ar 
fi simţit un miros neplăcut. 

— Nu. Soţul meu era farmacist, nu gangster. 

— A primit vreodată ameninţări, telefoane ciudate? 

— Nu. 

— Vizite ale drogaţilor în farmacie? Jafuri? 

— Nu. 

— Vindea metadonă? 

Ea se uită la el cu un amestec de nerăbdare şi 
exasperare. 

— Mai aveţi multe întrebări de genul ăsta? Soţul meu nu 
se ocupa de drogaţi, nu avea duşmani, nu se băga în 
afaceri necurate. Era doar imbecil şi betiv. 

Chaperon păli. Ziegler şi Servaz schimbară o privire. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Ea îi privi din ce în ce mai dezgustată. 

— Nimic altceva decât am spus. Ceea ce s-a petrecut e 
oribil. N-am nicio idee cine ar fi putut s-o facă. Şi mai ales 
de ce. Nu găsesc decât o explicaţie. Vreunul dintre săriţii 
ăia închişi acolo sus a reuşit să scape. Aţi face bine să vă 
ocupati de asta, în loc să vă pierdeţi timpul pe-aici, adăugă 
ea cu amărăciune. lar dacă v-aţi aşteptat să găsiţi o văduvă 
înlăcrimată, asta e treaba voastră. Soţul meu nu mă omora 


cu iubirea şi eu nici atât. Chiar îl dispreţuiam profund. De 
foarte multă vreme, mariajul nostru nu mai era decât un 
fel de... modus vivendi. Dar nu l-am omorât pentru asta. 

Pentru o clipă, Servaz crezu că femeia e pe cale să-şi 
mărturisească crima - înainte să înţeleagă că ea spune 
exact contrariul: nu-l omorâse ea, chiar dacă avusese 
motive. Rareori îi fusese dat să vadă atâta răceală şi 
ostilitate la o singură persoană. Aroganţa şi detaşarea ei îl 
descumpăneau. Pentru o clipă, nu se putu hotărî ce 
atitudine să adopte. Era clar că în viaţa celor doi existau 
chestii dubioase - dar se întrebă dacă era momentul 
potrivit pentru a le afla. 

— De ce îl dispreţuiaţi? întrebă el într-un final. 

— Tocmai v-am spus. 

— Aţi spus că soţul dumneavoastră era un imbecil. Ce vă 
îndreptăţeşte să afirmaţii aşa ceva? 

— Sunt totuşi cea mai în măsură să ştie lucrurile astea, 
nu? 

— Fiţi mai explicită, vă rog. 

Femeia fu gata să spună ceva neplăcut. Dar întâlni 
privirea comandantului şi se răzgândi. Dădu afară fumul, 
nescăpându-l din ochi, într-un gest de sfidare, apoi 
continuă: 

— Soţul meu a făcut studii de farmacie pentru că era 
prea leneş şi nu destul de inteligent ca să devină medic. Şi- 
a cumpărat farmacia din banii părinţilor, care aveau o 
afacere prosperă. Un vad bun, în plin centru. În ciuda 
acestui fapt, din lene şi pentru că era cu desăvârşire lipsit 
de calităţile necesare, n-a reuşit niciodată s-o facă 
rentabilă. În Saint-Martin sunt şase farmacii. A lui era de 
departe cea care atrăgea cei mai puţini clienţi, lumea 
mergea acolo doar dacă n-avea de ales ori din întâmplare: 
turişti care treceau pe acolo şi aveau nevoie de o aspirină. 
Nici măcar eu nu mă bazam pe el, dacă aveam nevoie de 
vreun medicament. 

— De ce nu aţi divorţat, în acest caz? 

Ea rânji. 

— Mă vedeţi refăcându-mi viaţa la vârsta mea? Casa 
asta era destul de mare pentru amândoi. Aveam fiecare 


teritoriul lui şi evitam pe cât posibil să ne deranjăm 
reciproc. De altfel, eu petrec destul de mult timp departe 
de aici, din cauza meseriei. Asta face... făcea lucrurile şi 
mai uşoare. 

Servaz se gândi la un proverb din latina juridică: 
Consensus non concubitus facit nuptias - Consensul, nu 
patul, face căsătoria. 

— În fiecare sâmbătă seara juca poker, zise el, 
întorcându-se spre primar. Cine mai participa? 

— Eu şi câţiva prieteni, răspunse Chaperon. Aşa cum i- 
am spus deja căpitanului. 

— Care erau prezenţi ieri seară? 

— Serge Perrault, Gilles şi eu. 

— Sunt partenerii dumneavoastră obişnuiţi? 

— Da. 

— Jucaţi pe bani? 

— Da. Sume mici. Sau pe câte o cinste la restaurant. N-a 
semnat niciodată poliţe de datorii, dacă la asta vă gândiţi. 
De altfel, Gilles câştiga adesea: era un jucător foarte bun, 
adăugă el cu o privire în direcţia văduvei. 

— Nu s-a întâmplat nimic notabil în timpul acelei 
partide? 

— Cum ar fi? 

— Nu ştiu. Vreo ceartă... 

— Nu. 

— Şi unde v-aţi întâlnit? 

— La Perrault acasă. 

— Şi apoi? 

— Gilles şi cu mine am plecat împreună, ca întotdeauna. 
Apoi Gilles a luat-o pe drumul lui şi eu m-am dus să mă 
culc. 

— N-aţi remarcat nimic pe drum? Nu v-aţi întâlnit cu 
nimeni? 

— Nu, din câte îmi amintesc. 

— Nu v-a semnalat nimic anormal în ultimul timp? o 
întrebă Ziegler pe Nadine Grimm. 

— Nu. 

— Părea cumva agitat, preocupat? 

— Nu. 


— Soţul dumneavoastră îl frecventa pe Eric Lombard? 

Femeia se uită la el fără să înţeleagă. Apoi, o scurtă 
sclipire îi trecu prin ochi. Strivi mucul de ţigară de 
balustradă şi zâmbi. 

— Credeţi că există vreo legătură între moartea soţului 
meu şi povestea cu calul, nu? E grotesc! 

— N-aţi răspuns la întrebare. 

Ea rânji scurt. 

— De ce şi-ar fi pierdut timpul un om ca Lombard cu un 
ratat ca soţul meu? Nu. Din câte ştiu. 

— Aveţi vreo fotografie cu soţul dumneavoastră? 

— Pentru ce? 

Servaz fu pe punctul de a-şi pierde sângele rece şi de a 
uita că femeia rămăsese văduvă doar cu câteva ore în 
urmă. Dar se abţinu. 

— Am nevoie de o fotografie pentru anchetă, răspunse 
el. Mai multe ar fi şi mai bine. Cât de recente posibil. 

Îşi încrucişă un moment privirile cu Ziegler şi aceasta 
pricepu: degetul tăiat. Spera ca inelul să apară în vreuna 
dintre ele. 

— N-am nicio poză recentă cu el. Şi n-am idee unde le 
ţine pe celelalte. O să caut. Altceva? 

— Pentru moment, nu, răspunse comandantul ridicându- 
se. 

Se simţea îngheţat până-n măduva oaselor şi nu voia 
decât să se care de-acolo. Se întrebă dacă văduva Grimm 
nu-i invitase cu bună ştiinţă pe terasă, ca să-i oblige să 
termine cât mai repede. Îngrijorarea şi frigul îi strângeau 
stomacul. Pentru că tocmai remarcase un detaliu care îl 
lovise ca un baros în moalele capului, unicul detaliu demn 
de remarcat: în momentul în care Nadine Grimm întinsese 
mâna ca să stingă ţigara de balustradă, mâneca 
puloverului i se ridicase... Cu gura căscată, Servaz 
observase micile buze albe, cusute, ale mai multor 
cicatrice pe încheietura ei osoasă: femeia încercase să-şi 
pună capăt zilelor. 

— Grimm avea vreo amantă? 

— Nu, răspunse Chaperon fără ezitare. 

— Sunteţi sigur? 


Primarul îi aruncă o privire ciudată. 

— Nu poţi fi niciodată sigur sută la sută. Dar pentru 
Grimm aş putea băga mâna-n foc. Era genul care n-avea 
nimic de ascuns. 

Servaz reflectă o secundă. 

— Dacă e vreun lucru pe care îl învăţăm în această 
meserie, zise el, e că oamenii sunt rareori ce par a fi. Şi că 
toată lumea are ceva de ascuns. 

În momentul în care pronunţă cuvintele, ridică privirea 
spre oglinda retrovizoare şi, pentru a doua oară în câteva 
minute, fu martorul unei scene neaşteptate: Chaperon 
pălise, şi preţ de o clipă, o teroare pură şi absolută licări în 


privirea lui. 
e x x 

Diane ieşi din Institut şi vântul glacial o şfichiui. Noroc 
că-şi luase geaca de puf, un pulover pe gât şi ghete 
îmblănite. În timp ce traversa esplanada în direcţia 
Lanciei, îşi scoase cheile. Era uşurată să poată părăsi 
măcar un moment acel loc. Aşezată la volan, puse 
contactul şi auzi clac-clac-ul de pornire. Luminile se 
aprinseră, dar se stinseră aproape imediat. Şi nimic. La 
dracu”! Încercă din nou. Acelaşi rezultat. O, nu! Insistă, 
încă o dată şi încă o dată, întorcând cheia iar şi iar. 
Nimic... 

Bateria, gândi ea. E moartă. 

Frigul. 

Se întrebă dacă cineva de la Institut ar fi putut s-o ajute, 
dar un val de descurajare o cuprinse pe nepusă masă. 
Rămase nemişcată în spatele volanului, uitându-se la 
clădirile din faţă prin parbriz. Inima îi bătea în piept fără 
un motiv special. Dintr-odată se simţi foarte departe de 
casă. 


12 


În seara aceea Servaz primi un telefon de la fosta lui 
soţie, Alexandra. Era vorba despre Margot. Comandantul 
se îngrijoră instantaneu. Alexandra îi spunea că fata lor se 
hotărâse să nu mai facă nici pian, nici karate. Două 
activităţi de care era pasionată de când era mică. Nu-i 
oferise niciun motiv plauzibil: o informase doar că n-o să 
revină asupra deciziei. 

Alexandra era distrusă. Margot se schimbase în ultima 
vreme. Mama ei avea impresia că-i ascundea ceva. Nu mai 
reuşea să comunice cu ea ca în trecut. Servaz o lăsă pe 
fosta soţie să se descarce, întrebându-se dacă o făcuse şi 
în faţa tatălui vitreg al lui Margot ori îl ţinuse la distanţă. 
Recunoscându-şi meschinăria, se surprinse sperând că a 
doua eventualitate era cea adevărată. Apoi întrebă: 

— Are vreun prieten? 

— Cred că da. Dar refuză să vorbească despre asta. 
Ceea ce nu e genul ei. 

El o întrebă dacă-i căutase prin lucruri lui Margot. O 
cunoştea îndeajuns de bine ca să ştie că sigur o făcuse. 
Aşa cum se aşteptase, ea îi confirmă. Dar nu găsise nimic. 

— În ziua de azi, cu toate mesajele electronice şi SMS- 
urile astea, nici nu le mai poţi urmări corespondenţa, zise 
ea pe un ton de regret. Sunt îngrijorată, Martin. Încearcă 
tu să afli mai multe. Poate că ţie o să-ţi spună. 

— Linişteşte-te. O să încerc să vorbesc cu ea. Nu ştim 
nimic sigur. Dar în minte îi stăruia privirea tristă a fiicei 
sale. Ochii încercănaţi. Şi mai ales vânătaia de pe obraz. Şi 
din nou simţi strângându-i-se stomacul. 

— Mulţumesc, Martin. Şi tu, cum eşti? 

El se făcu că nu aude întrebarea şi îi povesti despre 
ancheta în curs, fără să intre totuşi în detalii. Pe vremea 
când erau căsătoriţi, Alexandra avea uneori intuiţii 
surprinzătoare şi o nouă viziune asupra faptelor. 

— Un cal şi un bărbat gol? E foarte ciudat. Crezi că vor 
mai fi şi altele? 

— Mă tem că da, mărturisi el. Dar să nu spui nimănui 


nimic. Nici măcar „alpinistului” tău, insistă el, refuzând ca 
de fiecare dată să-i spună pe nume pilotului de linie care îi 
furase nevasta. 

— Ai putea crede că ăia doi au ceva urât de împărţit, 
zise ea după ce el îi povesti despre omul de afaceri şi 
despre farmacist. Ceva numai de ei ştiut. Toată lumea are 
ceva de ascuns. 

Servaz aprobă în tăcere. Stii tu ce ştii, nu? Fuseseră 
căsătoriţi 15 ani. Cât timp din aceşti ani îl înşelase cu 
pilotul ăla? De câte ori profitaseră de o escală comună ca 
„să-şi dea drumul de la înălţime” - expresie specifică 
relaţiilor între stewardese şi piloţi? Şi de fiecare dată ea se 
întorsese acasă, reluându-şi viaţa de familie ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, cu câte un mic cadou pentru 
fiecare. Până când într-o zi se hotărâse să-i spună, 
justificându-se prin aceea că Phil nu avea nici coşmaruri, 
nici insomnii - şi că „nu trăia printre morţi”. 

— De ce un cal? întrebă el. Ce legătură are? 

— Nu ştiu, răspunse ea cu indiferenţă - şi el înţelese că 
acea indiferenţă însemna că timpul când ei doi schimbau 
puncte de vedere despre anchete trecuse. Tu eşti poliţaiul, 
adăugă ea. Bun, trebuie să te las. Încearcă să vorbeşti cu 
Margot. Și 

Apoi închise. În ce moment, oare, lucrurile începuseră să 
nu mai meargă? Când începuseră să străbată drumuri 
separate? Când el hotărâse să petreacă din ce în ce mai 
mult timp la serviciu şi din ce în ce mai puţin acasă? Sau 
înainte? Se cunoscuseră la universitate şi se căsătoriseră 
şase luni mai târziu, împotriva voinţei alor ei. Erau încă 
studenţi. Servaz voia să studieze Litere şi Latină ca tatăl 
său şi să scrie „cel mai mare roman modern”. Alexandra, 
mai modestă, făcea studii de turism. Apoi el intrase în 
poliţie. Oficial, dintr-o hotărâre de moment. În realitate, 
din cauza trecutului său. 

„Ai putea crede că ăia doi au ceva urât de împărțit. Ceva 
numai de ei ştiut.” 

Cu mintea ei ascuţită şi nelegată afectiv de anchetă, 
Alexandra pusese punctul pe i. Oare Lombard şi Grimm se 
dedaseră la vreun act susceptibil de a provoca o 


răzbunare? I se păru teribil de improbabil. Şi dacă da, ce 
loc ocupa Hirtmann în scenariu? 

Deodată, un alt gând îi invadă mintea, ca un val de 
cerneală neagră: Margot - putea fi în pericol în vreun fel? 
Nodul din stomac refuza să dispară. Apucă geaca şi ieşi din 
cameră. Ajuns la recepţie, întrebă dacă aveau pe undeva 
un computer şi o cameră web. Recepţionera îi confirmă şi 
ieşi din spatele biroului ca să-l conducă într-un salonaş. 
Servaz îi mulţumi şi îşi deschise telefonul mobil. 

— Tata? se auzi vocea fiicei sale în aparat. 

— Conectează-te la camera web, zise el. 

— Acum? 

— Da. Acum. 

El se aşeză şi dădu pe modul conferinţă. Peste cinci 
minute, Margot nu se conectase încă şi el începuse să-şi 
piardă răbdarea, când avertismentul „Margot e conectată” 
apăru în colţul din dreapta jos al ecranului. Servaz 
deschise şi el camera şi un punct de lumină albastră se 
aprinse deasupra. 

Margot era la ea în cameră, cu o ceaşcă aburindă în 
mână. li aruncă o privire intrigată, dar şi prudentă. În 
spatele ei, pe perete, un afiş mare dintr-un film intitulat 
Mumia, cu un tip înarmat cu o puşcă, pe fondul deşertului 
la crepuscul şi al piramidelor. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. 

— Eu ar trebui să te întreb asta. 

— Adică? 

— De ce nu mai vrei să faci pian şi karate? 

işi dădu seama puţin cam târziu că vocea îi era prea 
tăioasă şi abordarea prea abruptă. Era, evident, din cauza 
întârzierii, o ştia. Ura să aştepte. Oricum, ar fi trebuit să 
procedeze altfel, să înceapă cu subiecte mai puţin 
arzătoare şi s-o facă să se destindă cu glumele obişnuite. 
Principiile de bază ale manipulării - chiar dacă era vorba 
de fata lui. 

— O! Te-a şi sunat mama... 

— Da. 

— Şi ce ţi-a mai spus? 

— Doar asta... Deci? 


— Păi, e foarte simplu: n-o să fiu niciodată mai mult 
decât o pianistă mediocră. Ca urmare, la ce bun să mai 
insist? Nu e de mine, atâta tot. 

— Şi karatele? 

— M-am plictisit. 

— Te-ai plictisit? 

— Da. 

— Hmmm. Aşa, dintr-odată? 

— Nu, nu dintr-odată: m-am gândit bine. 

— Şi ce vrei să faci în schimb? 

— Nu ştiu. Sunt obligată să fac ceva în schimb? Mi se 
pare că am vârsta necesară ca să pot lua singură decizii, 
nu? 

— E şi ăsta un argument, recunoscu el, forţându-se să 
zâmbească. 

Dar de cealaltă parte, fata lui nu zâmbea. Fixa camera 
şi, prin intermediul acesteia, îl fixa pe el, supărată. În raza 
lămpii care îi lumina faţa dintr-o parte, vânătaia de pe 
pomete era şi mai vizibilă. Piercingul din sprânceană 
scânteia ca un rubin veritabil. 

— De ce toate aceste întrebări? Ce puneţi voi la cale? 
întrebă ea, cu vocea din ce în ce mai ascuţită. De ce oare 
am impresia că sunt obiectul unui nenorocit de 
interogatoriu de poliţie? 

— Margot, era doar o întrebare... Şi nu eşti obligată să... 

— A, da? Ştii ceva, tată? Dacă abordezi în felul ăsta şi 
suspecţii, nu te aştepta să ai prea multe rezultate. 

Fata dădu cu pumnul în birou şi lovitura răsună în boxe, 
făcându-l să tresară. 

— La dracu’, ce enervant! 

Servaz îngheţă. Alexandra avea dreptate: fata lor nu era 
aşa. Rămânea de văzut dacă schimbarea era doar de 
moment, din cauza unor circumstanţe pe care el nu le 
cunoştea, ori era rezultatul influenţei unei alte persoane. 

— Îmi pare rău, scumpo, zise el. Sunt puţin stresat din 
cauza anchetei. Poţi să mă ierţi? 

— Înîti. 

— Ne vedem peste 15 zile, da? 

— O să-mi aminteşti înainte? 


Servaz zâmbi în sinea lui. Fraza aceea semăna a Margot 
pe care o ştia el. 

— Sigur că da. Noapte bună, scumpo. 

— Noapte bună, tată. 

Urcă în camera lui, îşi lăsă geaca pe pat şi căută o 
sticluţă de whisky în minibar. Apoi ieşi pe balcon. Era 
aproape noapte, cu un cer degajat, puţin mai senin la vest 
decât la est, deasupra lanțurilor întunecate ale munţilor. 
Începeau să răsară câteva stele, strălucitoare ca şi cum ar 
fi fost lustruite. Işi spuse că o să se lase ger. Luminiţele de 
Crăciun păreau râuri de lavă scânteietoare curgând pe 
străzi, dar toată această agitaţie i se păru derizorie sub 
privirea în afară de timp a Pirineilor. Chiar şi crima cea 
mai atroce devenea lipsită de importanţă, ridicolă, în faţa 
eternității colosale a munţilor. Nici cât o insectă strivită de 
geam. 

Se sprijini de balustradă şi deschise din nou telefonul. 

— Esperandieu. 

— Vreau să-mi faci un serviciu. 

— Ce s-a întâmplat? A apărut ceva nou? 

— Nu. N-are nicio legătură cu ancheta. 

— A, bine. 

Servaz îşi căută cuvintele. 

— Vreau ca o dată sau de două ori pe săptămână s-o 
filezi pe Margot la ieşirea de la şcoală. Timp de, să zicem, 
două-trei săptămâni. Nu pot s-o fac eu însumi: m-ar 
prinde... 

— Ce? 

— Ai înţeles foarte bine. 

La capătul celălalt al firului tăcerea părea să se 
eternizeze. Servaz auzea zgomot în fundal. IÎnţelese că 
adjunctul său era într-un bar. 

Esperandieu oftă. 

— Martin, nu pot să fac aşa ceva. 

— De ce nu? 

— Contravine tuturor... 

— E un serviciu pe care îl cer unui prieten, îl întrerupse 
Servaz. Doar o dată sau de două ori, timp de trei 
săptămâni. Să o urmăreşti pe jos sau din maşină. Nimic 


mai mult. Doar ţie pot să-ţi cer aşa ceva. 

Un nou oftat. 

— De ce? întrebă adjunctul 

— Bănuiesc că are un anturaj nepotrivit. 

— Asta e tot? 

— Cred că iubitul ei o bate. 

— La naiba! 

— Da, zise el. Acum imaginează-ţi c-ar fi vorba despre 
Megan şi ai fi tu cel care mi-ar cere-o. De altfel, chiar se 
poate întâmpla într-o zi. 

— Bine, bine, o s-o fac. Dar doar o dată sau de două ori 
pe săptămână, nu mai mult, de acord? Şi după trei 
săptămâni ne oprim, chiar dacă nu descopăr nimic. 

— Ai cuvântul meu, zise comandantul uşurat. 

— Ce-o să faci dacă ţi se confirmă bănuielile? 

— N-am ajuns încă acolo. Pentru moment vreau doar să 
aflu ce se întâmplă. 

— Bine, dar să presupunem că bănuielile tale se verifică 
şi că ea s-a încurcat cu un nenorocit pervers şi violent, ce-o 
să faci? 

— Mă ştii că acţionez impulsiv de obicei? 

— Uneori. 

— Vreau doar să aflu ce se întâmplă. 

Îi mulţumi adjunctului său şi închise. Se gândea în 
continuare la Margot. La ţinutele ei, la tatuaje, la 
piercinguri... Apoi călători în gând până la Institut. Văzu 
clădirile adormite sub zăpadă, acolo sus. La ce visau oare 
acei monştri, în celulele lor? Ce creaturi târâtoare, ce 
fantasme le hrăneau somnul? Se întrebă câţi dintre ei 
rămâneau treji, cu ochii deschişi asupra macabrei lor lumi 
interioare, evocând amintirile victimelor torturate. 

Un avion trecu în depărtare, pe deasupra munţilor, 
venind din Spania şi îndreptându-se spre Franţa. O dâră 
minusculă de argint, o stea căzătoare ori o cometă 
metalizată, cu luminile de poziţie pâlpâind pe cerul nopţii - 
şi Servaz simţi din nou cât de izolată era acea vale, cât de 
departe de tot şi de toate. 

Se întoarse în cameră şi aprinse lumina. 

Apoi scoase o carte din valiză şi se aşeză în capul 


patului. Horaţiu, Odele. PET 

Când se trezi a doua zi, constată că ninsese: 
acoperişurile şi străzile erau albe şi aerul rece îl lovi în 
piept. Se grăbi să plece de pe balcon şi să se întoarcă în 
cameră. Făcu un duş şi se îmbrăcă. Apoi cobori să ia micul 
dejun. 

Esperandieu era aşezat deja pe veranda impunătoare în 
stil Art Deco, aproape de fereastră. Terminase de mâncat. 
Citea. Servaz îl observă de la depărtare: adjunctul său era 
totalmente absorbit de lectură. Comandantul se aşeză şi se 
uită curios la coperta cărţii: In căutarea oii fantastice de 
un oarecare Haruki Murakami. Un japonez. De care nu 
auzise în viaţa lui. În preajma lui Esperandieu, avea uneori 
impresia că nu vorbesc aceeaşi limbă, că provin din două 
lumi diferite, departe una de alta, fiecare cu propria ei 
cultură, cu moravurile şi tradiţiile ei. Punctele de interes 
ale adjunctului său erau mai numeroase şi foarte diferite 
de ale sale: benzile desenate, cultura japoneză, ştiinţa, 
muzica contemporană, fotografia... 

Esperandieu ridică capul cu aerul unui copil la micul 
dejun şi se uită la ceas. 

— Autopsia e la opt, zise închizând cartea. Am fugit. 

Servaz confirmă cu un semn din cap. Fără să adauge 
nimic. Adjunctul său îşi cunoştea meseria. Bău o gură de 
cafea şi îşi simţi gâtul iritat. 

Zece minute mai târziu, mergea la rândul său pe străzile 
acoperite de zăpadă. Avea întâlnire în biroul lui Cathy 
d'Humières cu Ziegler şi Propp, înainte de vizita la 
Institut. Procuroarea trebuia să le prezinte judecătorul 
căruia îi încredinţase cazul. În timp ce mergea, reînnoda 
reflecţiile din ajun. Ce îi desemna ca victime pe Lombard şi 
pe Grimm? Ce legătură exista între ei? După spusele 
văduvei şi ale primarului, cei doi nu se cunoşteau. Poate că 
Lombard trecuse o dată sau de două ori pe la farmacie, dar 
nimic sigur: în Saint-Martin mai erau încă cinci şi cu 
siguranţă că acesta trimitea pe altcineva în locul lui pentru 
genul ăsta de cumpărături. 

Tocmai se gândea la asta când îngheţă subit. Ceva 


nedefinit, o senzaţie, îi pusese în funcţiune antenele. 
Impresia neplăcută că era urmărit... Se întoarse brusc şi 
scrută strada. Nu era nimeni. În afară de un cuplu care 
strivea râzând sub picioare zăpada şi o femeie în vârstă 
care dădea colţul unei străzi, cu o sacoşă în mână. 

La naiba, valea asta mă face s-o iau razna. 

Cinci minute mai târziu, trecea de porţile cu grilaj ale 
Palatului de Justiţie. Pe trepte, avocaţii stăteau la taifas, 
fumând ţigară de la ţigară, familiile justiţiabililor aşteptau 
şedinţele de judecată rozându-şi unghiile. Servaz traversă 
Sala paşilor pierduţi şi se îndreptă spre scara de onoare 
din stânga. În momentul în care ajunse pe palierul dintre 
etaje, un omuleţ răsări dindărătul unei coloane de 
marmură, înghițind etajele. 

— Domnule comandant! 

Servaz se opri. Se uită la personajul care ajungea lângă 
el. 

— Aşa deci, dumneavoastră sunteţi poliţaiul din 
Toulouse. 

— Ne cunoaştem? 

— V-am zărit ieri-dimineaţă la locul crimei împreună cu 
Catherine, răspunse bărbatul întinzându-i mâna. Ea mi-a 
spus cum vă numiţi. Pare să creadă că sunteţi omul zilei. 

Catherine... Servaz strânse mâna întinsă. 

— Şi dumneavoastră sunteţi? 

— Gabriel Saint-Cyr, judecător de instrucţie pensionar. 
Am lucrat aici aproape 35 de ani. (Omuleţul arătă în jur cu 
un gest larg.) Cunosc acest palat ca pe buzunarele mele. 
Aşa cum cunosc de altfel şi fiecare locuitor din oraş, sau 
aproape. 

Servaz îl privi mai atent. Scund, dar cu o alură de 
luptător, un zâmbet bonom şi un accent ce sugera că se 
născuse sau crescuse prin apropiere. În acelaşi timp, nu 
putu să nu remarce privirea ascuţită ascunsă sub pleoape 
şi înţelese că ex-magistratul disimula îndărătul acelei 
bonomii de faţadă o minte brici - contrar atâtor altora care 
ascundeau sub masca cinismului şi a ironiei absenţa 
ideilor. 

— Vă oferiţi serviciile? zise cu umor. 


Judecătorul izbucni în râs. Un râs clar, sonor, 
comunicativ. 

— Deviza mea: judecător o zi, judecător o viaţă. N-o să 
vă ascund că îmi regret pensionarea, când văd ce se 
întâmplă în ziua de azi. Pe vremuri nu aveam nimic de 
genul acesta. O crimă pasională din când în când, o ceartă 
între vecini, care se termina cu o împuşcătură: eternele 
manifestări ale prostiei omeneşti. Dacă aveţi chef de 
poveşti la un pahar, sunt omul dumneavoastră. 

— Domnule judecător, aţi uitat deja de secretul 
profesional? replică Servaz amical. 

Saint-Cyr îi făcu cu ochiul. 

— O, nu sunteţi obligat să-mi povestiţi chiar totul. Dar 
nu veţi găsi pe nimeni altcineva să cunoască mai bine 
decât mine secretele acestei văi, domnule comandant. 
Gândiţi-vă bine. 

Servaz se gândea deja. Oferta nu era întrutotul de trecut 
cu vederea: o persoană de contact în sânul comunităţii. Un 
tip care-şi petrecuse aproape toată viaţa în Saint-Martin şi 
care prin natura meseriei cunoştea atâtea secrete. 

— Se pare că munca vă lipseşte. 

— Aş minţi dacă aş zice că nu, mărturisi Saint-Cyr. M-am 
pensionat în urmă cu doi ani din motive de sănătate. De 
atunci am impresia că sunt un mort viu. Credeţi că 
Hirtmann a făcut-o? 

Comandantul tresări. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Ei, haideţi! Ştiţi foarte bine despre ADN-ul găsit în 
teleferic. 

— Cine v-a spus aşa ceva? 

Micul judecător îl părăsi coborând scările într-un hohot 
de râs. 

— Doar v-am spus: ştiu tot ce se petrece în oraşul 
acesta. Pe curând, domnule comandant! Noroc! 

Servaz îl urmări dispărând pe marea uşă dublă, într-un 
vârtej de fulgi de zăpadă. iadul 

— Martin, ţi-l prezint pe judecătorul Martial Confiant. 
Lui i-am încredinţat cazul deschis ieri. 


Servaz strânse mâna tânărului magistrat. La vreo 30 de 
ani, înalt şi suplu, cu pielea uşor întunecată şi ochelari 
dreptunghiulari cu montură elegantă. Mână fermă, zâmbet 
cald. 

— Contrar aparenţelor, zise Cathy d'Humières, Martial e 
din Franţa. S-a născut şi a crescut la 20 de kilometri de 
aici. — 

— Înainte să veniţi, doamna d'Humieres îmi spunea ce 
părere bună are despre dumneavoastră, domnule 
comandant. 

Bărbatul păstra în voce mierea şi soarele din insule, dar 
care se îmbogăţiseră cu o tentă de accent local. Servaz 
zâmbi. 

— În dimineaţa asta mergem la Institut, zise el. Vreţi să 
veniţi şi dumneavoastră? 

Observă că îi era greu să vorbească, că îl durea gâtul. 

— L-aţi prevenit pe dr. Xavier? 

— Nu. Căpitanul Ziegler şi cu mine am decis să le facem 
o vizită inopinată. 

Confiant aprobă din cap. 

— Bine, vin, zise apoi. Dar de data aceasta nu vreau să 
mă bag. De principiu las poliţia să-şi vadă de treaba ei. 
Fiecare cu meseria lui, mai adăugă. 

Servaz confirmă în tăcere. Putea fi o veste bună, dacă 
această declaraţie de principiu urma să se transpună în 
fapte. 

— Unde e căpitanul Ziegler? întrebă d'Humières. 

Comandantul se uită la ceas. 

— Nu mai întârzie mult. Poate că a avut probleme din 
cauza ninsorii. 

Cathy d'Humières se întoarse spre fereastră cu un gest 
de nerăbdare. 

— Bun, eu am o conferinţă de presă. Oricum nu vin cu 
voi. Un loc atât de sinistru pe o vreme ca asta, brrrr, nu-i 
de mine! 


13 


— Anoxie cerebrală, zise Delmas, spălându-se pe mâini 
şi pe antebraţe cu săpun antibacterian, apoi clătindu-se 
sub robinetul de la autoclavă. 

Spitalul din Saint-Martin era într-o clădire mare de 
cărămidă roşie, care se distingea pe fondul zăpezii căzute 
pe alei. Ca de obicei, accesul spre morgă şi spre sala de 
autopsii se găsea departe de intrarea principală, la capătul 
unei rampe de beton. Membrii personalului îi spuneau 
„ladul”. Cu 30 de minute în urmă, când ajunsese ascultând 
la căşti Idle Hands a lui The Gutter Twins, Esperandieu 
descoperise un cadavru întins pe targă, lipit de peretele 
din fund. În vestiar îl aşteptau dr. Delmas, medicul legist 
din Toulouse, şi Cavalier, chirurgul de la spitalul din Saint- 
Martin, care îşi puneau nişte halate cu mânecă scurtă şi 
şorţurile de protecţie plastifiate. Delmas îi explica lui 
Cavalier felul în care găsiseră cadavrul. Esperandieu se 
schimbă, apoi îşi strecură în gură o bomboană mentolată şi 
scoase o cutiuţă de cremă pe bază de camfor. 

— Ar trebui să vă feriţi de ea, îi spuse îndată Delmas. E 
foarte corozivă. 

— Îmi pare rău, doctore, dar am un nas extrem de 
sensibil, răspunse Vincent, înainte să-şi potrivească masca 
peste nas şi gură. 

De când intrase în poliţie, Esperandieu fusese de mai 
multe ori însărcinat să asiste la autopsii şi ştia că venea un 
moment - după ce legistul deschidea cavitatea abdominală 
şi preleva mostre de viscere: ficat, splină, pancreas, 
intestine - când în sală se răspândeau mirosuri greu de 
suportat pentru un om normal. 

Cadavrul lui Grimm îi aştepta pe masa de autopsie uşor 
înclinată, prevăzută cu scurgere şi cu un furtun de 
evacuare. O masă destul de rudimentară în comparaţie cu 
marile mese hidraulice pe care Esperandieu le văzuse la 
CHU”, în Toulouse. Aici corpul era în schimb ridicat cu 
ajutorul mai multor traverse metalice, pentru a evita să se 


26 Centre Hospitalier Universitaire. 


scalde în propriile lichide biologice. 

— Pentru început, există semne care apar în toate 
cazurile de asfixie mecanică... începu Delmas fără nicio 
introducere, manevrând braţul mobil al lămpii deasupra 
corpului. 

Arătă spre buzele vinete ale farmacistului, apoi spre 
pavilioanele urechilor, care se albăstriseră şi ele: 

— „„coloraţia  albăstruie a mucoaselor şi a 
tegumentelor... 

Descoperi interiorul pleoapelor cusute: 

— Hiperemie conjunctivală... 

Indică faţa tumefiată, de culoare violet, a farmacistului: 

— Congestie la cap şi gât... Din nefericire, aceste semne 
sunt greu de observat din cauza felului în care arată faţa, îi 
spuse el lui Cavalier care reuşea cu greu să privească 
terciul însângerat din care se iţeau cei doi ochi bulbucaţi. 
Vom mai găsi şi hemoragii la nivelul plămânilor şi al inimii. 
Sunt mărcile clasice. Care demonstrează sindromul asfixiei 
nonspecifice: victima a murit din cauza unei asfixii 
mecanice, precedată de o agonie mai mult sau mai puţin 
de durată. Dar nu ne oferă totuşi nicio informaţie despre 
etiologia decesului. 

Elmas îşi scoase ochelarii ca să-i şteargă, apoi îi puse la 
loc pe nas. Nu purta mască chirurgicală. Mirosea a colonie 
şi a săpun antibacterian. Era un omuleţ durduliu cu obraji 
roşii şi netezi şi ochi albaştri ageri. 

— Cel care a făcut aşa ceva avea în mod evident ceva 
noţiuni de medicină sau cel puţin de anatomie, anunţă el. A 
ales modul de operare care presupunea cea mai lungă şi 
mai dureroasă agonie. 

Legistul indicii cu arătătorul său butucănos spre urma 
lăsată de curea pe gâtul farmacistului. 

— Din punct de vedere fiziopatologic, există trei 
mecanisme care pot provoca moartea prin spânzurare. 
Primul e mecanismul vascular, adică sângele este 
împiedicat să ajungă la creier prin ocluzia instantanee a 
celor două artere carotide. Asta se întâmplă când nodul 
laţului se află în spate, la ceafă. În acest caz, anoxia 
cerebrală este directă, pierderea cunoştinţei aproape 


instantanee şi urmată de un deces rapid. Pentru cei care 
aleg să se sinucidă prin spânzurare e recomandabil s-o 
facă cu nodul la ceafă, adăugă el. 

Esperandieu se oprise din notat. Nu prea gusta umorul 
legiştilor. Cavalier, pe de altă parte, îi sorbea literalmente 
cuvintele confratelui său. 

— Apoi, avem mecanismul neurologic: dacă omul nostru 
l-ar fi balansat pe farmacist în vid în loc să-l coboare 
progresiv, ajutându-se de curelele prinse de încheieturi, 
leziunile bulbare şi medulare cauzate de şoc, adică 
leziunile bulbului rahidian şi ale coloanei vertebrale, 
adăugă el pentru Esperandieu, ridicând cu delicateţe capul 
celui care fusese până nu demult Grimm, i-ar fi provocat 
moartea aproape instantaneu. Dar n-a făcut-o... 

Îndărătul ochelarilor, ochii mari şi albaştri ai doctorului 
îi căutară pe cei ai adjunctului. 

— Nu, nu, tinere domn! Nu a făcut-o... Omul nostru e un 
mic sadic: a avut grijă să pună nodul pe o parte. In felul 
acesta, fluxul sanguin spre creier a fost asigurat pe cel 
puţin una dintre axele carotidiene: cea opusă nodului. Cât 
despre curelele legate de încheieturi, acestea au 
împiedicat şocul traumatic asupra măduvei spinării. Tipul 
ştia foarte bine ce face, credeţi-mă. Agonia trebuie să fi 
fost foarte lungă. 

Degetul său bont, dar impecabil de curat se plimbă de-a 
lungul liniei adânci ce marca gâtul. 

— În tot cazul, e vorba de o spânzurare. Uitaţi-vă: urma 
este foarte sus şi trece chiar pe dedesubtul mandibulei, 
urcând spre punctul de atârnare. E şi incompletă, ceea ce 
nu s-ar fi întâmplat dacă strangularea s-ar fi produs 
înainte, pentru că aceasta lasă, în general, o urmă mai 
joasă şi regulată, completă, pe tot perimetrul gâtului. 

Trase cu ochiul spre Esperandieu. 

— Ştiţi dumneavoastră: ca atunci când un bărbat îşi 
strangulează nevasta cu o sfoară şi vrea să ne facă să 
credem că biata femeie s-a spânzurat. 

— Citiţi prea multe romane polițiste, domnule doctor, 
replică adjunctul. 

Elmas îşi reţinu un zâmbet - apoi redeveni serios ca un 


papă în momentul binecuvântării. Cobori lampa la 
înălţimea nasului pe jumătate smuls şi a feţei tumefiate cu 
pleoapele cusute. 

— Asta e una dintre „lucrările” cele mai scârboase pe 
care le-am văzut în viaţa mea, zise el. Un semn al unei furii 
sau chiar al unei nebunii criminale de nestăpânit. 


Psihologul li se alăturase. Era aşezat în spate, împreună 
cu judecătorul. Ziegler conducea maşina 4x4 cu eleganta şi 
siguranţa unui pilot de raliu. Servaz o admira, la fel cum o 
admirase şi când pilotase elicopterul. În spate, judecătorul 
îl rugase pe Propp să-i povestească despre Hirtmann. Ceea 
ce auzise îl transpusese într-o stare de stupoare profundă 
şi în prezent rămăsese tăcut, la fel ca vecinii săi. Imaginea 
morbidă a văii nu făcea decât să intensifice impresia de 
disconfort. 

Drumul şerpuia sub cerul sumbru, printre brazi înalţi şi 
bogaţi, acoperiţi de zăpadă. Maşina de deszăpezire trecuse 
pe acolo, lăsând de o parte şi de alta a şoselei troiene 
înalte. Trecură pe lângă o ultimă fermă prizonieră a 
frigului - barierele de pe terenul acesteia dispăruseră 
aproape complet sub mantia de nea şi doar un firicel de 
fum se ridica din horn - apoi domnia iernii şi a tăcerii se 
cobori definitiv peste ei. 

Ninsoarea încetase, dar stratul de zăpadă era foarte 
gros. Puțin mai departe, ajunseră din urmă şi apoi depăşiră 
utilajul de deszăpezire, al cărui girofar arunca o lumină 
portocalie intensă asupra brazilor albi. Drumul era din ce 
în ce mai greu. 

Rulară printr-un peisaj încremenit, de păduri de brad 
impenetrabile şi de turbării îngheţate, prinse între 
meandrele râului. Deasupra lor se ridicau, gigantice şi gri, 
pantele împădurite ale muntelui. Apoi valea se îngustă şi 
mai mult. Pădurea se ridica deasupra drumului, care la 
rândul său şerpuia deasupra torentului, în timp ce, la 
fiecare viraj, în faţa lor se ridicau rădăcini de fagi dezvelite 
de eroziunea terasamentului. La o curbă, descoperiră nişte 
clădiri din beton ascunse în pădure. Cu mai multe rânduri 
de ferestre mici la etaj şi cu geamuri mari de sticlă la 


parter. O cărare ce traversa torentul pe un pod şubred, 
apoi un câmp înzăpezit, ducea într-acolo. Servaz observă în 
trecere o tăbliță ruginită: TABĂRA DE VACANŢĂ CAPRA 
NEAGRĂ. Clădirile erau în ruină. Şi pustii. 

Se întrebă cine avusese ideea să facă o tabără într-un 
loc atât de lugubru. Simţi fiori reci pe şira spinării 
gândindu-se la vecinătatea Institutului. Dar era posibil, 
având în vedere starea ei, ca aceasta să fi fost închisă 
înainte ca sanatoriul Wargnier să-şi fi deschis porţile. 

Valea era totuşi de o frumuseţe ce-ţi tăia respiraţia. 

Un peisaj de basm. 

Asta era: o versiune modernă, pentru adulţi, a basmelor 
copilăriei. Pentru că adânc ascunşi în acea vale şi în 
pădurea ninsă, gândi el iai alu pândeau căpcăunii. 

— Bună ziua, pot să mă aşez? 

Ridică privirea şi-l descoperi pe asistentul care o pusese 
la punct în ajun - cum îl chema? Alex - în picioare, în faţa 
mesei la care se aşezase. De data asta, cafeneaua era 
plină. Era luni dimineaţa şi tot personalul prezent. Locul 
zumzăia de conversații. 

— Bineînţeles, răspunse ea cu dinţii strânşi. 

Stătea singură. În mod vizibil, nimeni nu considerase 
potrivit s-o invite. Din timp în timp, surprindea priviri 
aruncate în direcţia ei. Se întrebă încă o dată ce le spusese 
dr. Xavier despre ea. 

— Hm... aş vrea să vă cer scuze pentru ieri... începu el, 
după ce se aşeză. Întrebările pe care mi le-aţi pus erau 
legitime, până la urmă. Vă rog încă o dată să-mi acceptaţi 
scuzele... 

Diane îl studie cu atenţie. Părea sincer jenat. Dădu din 
cap, neconvinsă. N-avea de gând să revină la acel moment 
penibil. Nici măcar să-l audă cerându-şi scuze. 

— Nicio problemă... Am şi uitat... 

— Cu atât mai bine. Probabil că vă par cam ciudat... 

— Ba deloc. Întrebările mele au fost cam... impertinente. 

— Adevărat, râse el. Aveţi limba cam ascuţită. 

Muşcă vesel din croasantul pe care şi-l cumpărase. 

— Ce s-a întâmplat ieri în vale? întrebă ea ca să schimbe 


subiectul. Am surprins o serie de conversații: aparent, s-a 
petrecut ceva destul de grav... 

— A murit un bărbat, un farmacist din Saint-Martin... 

— Cum? 

— L-au găsit spânzurat de un pod. 

— O! Inţeleg... 

— Mmm, făcu el cu gura plină. 

— Ce manieră oribilă de a-ţi pune capăt zilelor! 

El ridică capul şi înghiţi mâncarea pe care o mesteca. 

— Nu e vorba despre o sinucidere. 

— A, nu? 

Bărbatul îşi cufundă privirea într-a ei. 

— Crimă. A 

Ea se întrebă dacă glumeşte. Se uită la el zâmbind. În 
aparenţă n-o făcea... Simţi un frison între omoplaţi. 

— Oribil! E sigur? 

— Da, zise el, aplecându-se spre ea ca să se facă înţeles 
fără să ridice tonul, în ciuda zarvei din jur. Și asta nu e 
totul... 

Se aplecă şi mai mult. Ei i se păru că faţa lui era prea 
aproape, în plus, nu voia să dea apă la moară bârfelor 
chiar de la sosire. Se retrase uşor. 

— După cât se spune, era gol în afara unei cape şi a 
cizmelor... Şi fusese chinuit, torturat... Rico e cel care l-a 
găsit. Un desenator de benzi desenate care aleargă în 
fiecare dimineaţă. 

Diane digeră informaţia în tăcere. O crimă în vale... 
Fapta unui dement la câţiva kilometri de Institut... 

— Ştiu la ce vă gândiţi, zise el. 

— O, da? 

— Vă spuneţi: e fapta unui dement, iar aici sunt de-ăştia 
cu duiumul. 

— Da. 

— E imposibil să iasă cineva de aici. 

— Chiar? 

— Da. 

— N-a evadat nimeni niciodată? 

— Nu. (Mai înghiţi un dumicat.) Oricum, nu lipseşte 
nimeni la apel. 


Ea luă o gură de cappuccino şi îşi şterse ciocolata de pe 
buze cu un şerveţel de hârtie. 

— M-am mai liniştit, glumi apoi. 

De data asta Alex râse din toată inima. 

— Da, mărturisesc că e destul de sinistru aici chiar şi în 
condiţii normale. Şi acum şi chestia asta pe deasupra... Nu 
e genul de atmosferă care să v-ajute să vă relaxaţi, nu? Imi 
pare rău că vă aduc veşti proaste! 

— Din moment ce nu sunteţi dumneavoastră cel care l-a 
ucis... 

El râse şi mai tare, întorcând câteva capete. 

— Ăsta e umor elveţian? Îl ador! 

Diane zâmbi. Între ieşirea din ajun şi buna dispoziţie de 
acum, nu ştia de unde să-l apuce. Şi totuşi îi era mai 
degrabă simpatic. Cu o mişcare din cap, arătă spre 
oamenii din jurul lor. 

— Am sperat că dr. Xavier mă va prezenta personalului. 
Până acum n-a făcut-o. În felul acesta nu mi-e uşor să mă 
integrez... dacă nimeni nu-mi întinde o mână... 

Infirmierul o învălui într-o privire amicală şi dădu uşor 
din cap. 

— Înţeleg. Ascultaţi ce vă propun: în dimineaţa aceasta 
nu pot, am o şedinţă cu echipa terapeutică. Dar, mai 
târziu, vă fac un tur al localurilor şi vă prezint restului 
echipei... 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră... 

— Nici vorbă, e normal. Nu înţeleg de ce Xavier sau Lisa 
n-au făcut-o deja. 

Da, asta era o întrebare eri bună. 

Legistul şi doctorul Cavalier erau pe cale să taie una 
dintre ghete cu un fel de cleşte mare şi cu un depărtător 
cu două gheare. 

— În mod evident, ghetele astea nu aparţineau victimei, 
anunţă Delmas. Sunt cu cel puţin trei numere mai mici. I- 
au fost trase cu forţa. Nu ştiu cât timp le-a purtat bietul 
om, dar trebuie să fi fost extrem de dureros. Bineînţeles, 
mai puţin decât ce-l aştepta mai târziu... 

Esperandieu îl privi cu carneţelul în mână. 


— De ce să-i fi pus ghete mai mici? întrebă el. 

— Asta vă revine dumneavoastră s-o aflaţi. Poate că a 
vrut doar să-l încalţe şi n-a avut altceva la îndemână. 

— Dar de ce să-l dezbrace, să-l descalţe şi apoi să-i pună 
ghete din nou? 

Legistul ridică din umeri şi îi întoarse spatele pentru a 
pune gheata tăiată pe o masă. Luă apoi o lupă şi o pensetă 
şi culese meticulos firele de iarbă şi pietrişul mărunt 
prinse în noroi şi lipite de tălpile de cauciuc. Lăsă să cadă 
eşantioanele într-o serie de cutiuţe cilindrice. După care 
luă ghetele şi ezită ostentativ între punga mare de plastic 
pentru gunoi şi una de hârtie kraft. În final, o alese pe cea 
de-a doua. Esperandieu se uită la el întrebător. 

— De ce am ales punga de hârtie? Pentru că noroiul de 
pe ghete, chiar dacă uscat în aparenţă, nu este complet. 
Materialele judiciare umede nu trebuie niciodată păstrate 
în pungi de plastic. Umiditatea poate duce la formarea de 
mucegai, care ar distruge iremediabil probele biologice. 

Delmas înconjură masa de autopsie. Se apropie de 
degetul tăiat, înarmat cu o lupă mare. 

— Tăiat cu un instrument ascuţit şi ruginit: o foarfecă 
normală sau una de grădină. În timp ce victima era încă în 
viaţă. Daţi-mi penseta, acolo, şi o pungă, îi zise lui 
Esperandieu. 

Acesta se supuse. Medicul etichetă punga, apoi aruncă 
resturile într-unul dintre coşurile de gunoi aliniate la 
perete şi-şi scoase mănuşile cu un plescăit sonor. 

— Am terminat. Nicio îndoială: e vorba despre asfixie 
mecanică, deci Grimm a murit spânzurat. O să trimit 
probele prelevate spre laboratorul Jandarmeriei din Rosny- 
sous-Bois, aşa cum mi-a cerut căpitanul Ziegler. 

— Ce şanse există, după dumneavoastră, ca două brute 
să se fi dedat la o astfel de punere în scenă? 

Legistul îl fixă. 

— Nu-mi plac speculaţiile. Domeniul meu îl reprezintă 
faptele. Ipotezele sunt treaba dumneavoastră. Ce fel de 
brute? 

— Paznici. Nişte tipi condamnaţi deja pentru loviri şi alte 
violenţe şi pentru trafic mărunt. Nişte cretini lipsiţi de 


imaginaţie, cu o encefalogramă aproape plată şi un surplus 
de hormoni masculini. 

— Dacă sunt aşa cum îi descrieţi, tot atâtea şanse cât de 
a-i vedea pe cretinii machişti din această ţară înțelegând 
într-o zi că maşinile sunt mai periculoase decât armele de 
foc. Dar repet, e treaba dumneavoastră să trageţi 


concluzii. FE DT 

Ninsese din abundență şi aveau impresia că se afundă 
într-o cofetărie gigantică. Vegetaţia abundentă ascundea 
fundul văii. Iarna o transformase ca din vârful unei 
baghete magice într-o reţea de pânze de păianjen de 
promoroacă, ţesută des. Servaz se gândi la nişte corali de 
gheaţă, pe fundul unui ocean îngheţat. Râul curgea între 
două adâncituri în zăpadă. 

Tăiat direct în stâncă şi mărginit de un parapet solid, 
drumul se încadra natural în peisajul montan. Era aşa de 
strâmt, încât Servaz se întrebă ce ar face dacă ar întâlni 
vreun camion. 

La ieşirea din al nu ştiu câtelea tunel, Ziegler încetini şi 
trecu pe cealaltă parte, pentru a opri lângă un parapet, 
unde acesta forma un fel de balcon deasupra vegetației 
îngheţate. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Confiant. 

Fără să răspundă, aceasta deschise portiera şi cobori. Se 
apropie de margine şi cei trei o urmară. 

— Priviţi! spuse ea. 

Se uitară în direcţia indicată şi descoperiră în depărtare 
nişte clădiri. 

— La naiba! E chiar sinistru! exclamă Propp. Zici că-i o 
închisoare medievală. 

În timp ce partea unde se aflau ei rămânea încă în 
umbra albastră a muntelui, acolo clădirile erau scăldate 
într-o lumină matinală galbenă, ce curgea de pe înălţimi ca 
un ghețar. Era un loc incredibil de retras şi sălbatic, dar de 
o frumuseţe care-l lăsă pe Servaz fără grai. Aceeaşi 
arhitectură gigantescă pe care o descoperise la Centrală. 
Se întrebă ce destinaţie avuseseră acele clădiri înainte de 
a deveni Institutul Wargnier. Căci se vedea cu ochiul liber 


că datau din aceeaşi epocă ca şi centrala şi uzina 
subterană: una în care se făceau ziduri şi tâmplărie care să 
dureze secole. Când se avea în vedere mai puţin 
rentabilitatea imediată şi mai degrabă ideea de lucru bine 
făcut. Şi, în plus, când o întreprindere era mai puţin 
judecată în funcţie de bilanţul financiar şi mai cu seamă 
pentru grandoarea realizărilor sale. 

— Mi-e din ce în ce mai greu să cred că cineva care a 
reuşit o dată să scape din acest loc ar mai fi avut chef să se 
întoarcă, adăugă psihiatrul. 

Servaz se întoarse spre el. Tocmai îi trecuse prin cap 
acelaşi gând. Apoi îl căută din ochi pe Confiant şi îl 
descoperi la câţiva metri distanţă, vorbind la telefon. Se 
întrebă cu cine simţea nevoia să vorbească într-un astfel 
de moment. 

Tânărul judecător închise şi veni spre ei. 

— Să mergem, zise el. 

Un kilometru mai departe, după ieşirea dintr-un nou 
tunel, părăsiră drumul din vale pentru unul şi mai strâmt, 
care traversă torentul înainte de a începe să urce printre 
brazi. Sub plapuma groasă de nea, noul drum de-abia se 
distingea printre troiene, dar se vedeau ceva urme lăsate 
de maşini. Servaz numără vreo zece până se plictisi. Se 
întrebă dacă drumul ducea altundeva decât la Institut şi 
găsi răspunsul doi kilometri mai încolo, când se treziră în 
faţa clădirilor: drumul se oprea acolo. 

Trântiră portierele şi liniştea îi înconjură din nou. 
Cuprinşi parcă de o teamă plină de respect, tăcură şi îşi 
plimbară privirile de jur împrejur. Era foarte frig şi Servaz 
îşi înfundă capul în gulerul gecii. 

Construit pe o pantă mai dulce, Institutul domina zona 
înaltă a văii. Ferestrele sale înguste priveau spre munte, 
cu imensele lui pante împădurite, încoronate de prăpăstii 
abrupte presărate cu stânci şi zăpadă. 

Apoi zări, la câteva sute de metri pe munte, jandarmi în 
costum de iarnă, care vorbeau la nişte staţii, în timp ce îi 
urmăreau prin binoclu. 

Un omuleţ în halat alb ţâşni afară din Institut şi le veni 
în întâmpinare. Servaz aruncă o privire surprinsă spre 


vecinii săi. Confiant făcu un gest de scuză. 
— Mi-am luat libertatea să-l previn pe dr. Xavier, zise el. 
Mi-e prieten. 


14 


Dr. Xavier părea încântat de vizită. Traversă mica 
esplanadă înzăpezită cu braţele deschise. 

— Aţi picat foarte prost. Suntem în plină şedinţă de 
lucru. În fiecare luni, reunesc pe rând echipele terapeutice 
din fiecare unitate de îngrijire: medici, asistenţi, infirmieri, 
lucrători sociali. 

Dar zâmbetul său larg nu părea să indice că îl supărase 
în vreun fel ideea de a pune capăt uneia dintre acele 
şedinţe plictisitoare. Îi strânse mâna judecătorului cu 
deosebită căldură. 

— A fost nevoie de drama aceea ca să te hotărăşti să vii 
să vezi unde lucrez. 

Doctorul Xavier era un omuleţ pus la patru ace, încă 
tânăr. Servaz observă sub halat cravata ultimul răcnet. 
Zâmbea în continuare, ochii săi stăruind asupra celor doi 
anchetatori cu o privire binevoitoare şi în acelaşi timp 
plină de umor. Servaz intră imediat în gardă: n-avea 
încredere în tipii eleganţi şi prea zâmbitori. 

Ridică privirea spre zidurile înalte. Institutul era compus 
din două clădiri mari de patru etaje, lipite în formă de T - 
un T cu latura orizontală de trei ori mai lungă decât cea 
verticală. Scrută rândurile de ferestre înguste săpate în 
adâncimea zidurilor - nişte ziduri de piatră cenuşie care ar 
fi rezistat fără îndoială unui atac cu rachetă. Un lucru era 
sigur: pacienţii n-aveau şanse să evadeze săpând în ele. 

— Am venit să aflăm care sunt şansele ca unul dintre 
pacienţii tăi să fi putut evada, îi spuse Confiant 
psihiatrului. 

— Absolut nule, răspunse Xavier fără umbră de ezitare. 
De altfel, nu lipseşte nimeni la apel. 

— Ştim asta, zise Servaz. 

— Atunci nu înţeleg, replică psihiatrul, derutat. Ce mai 
căutaţi aici? 

— Ipoteza pe care mergem e că unul dintre rezidenţi a 
putut ieşi, a omorât calul lui Eric Lombard şi s-a întors în 
celulă, zise Ziegler. 


Ochii psihiatrului se măriră. 

— Nu vorbiţi serios, nu? 

— Asta le spuneam şi eu, se grăbi să intervină Confiant, 
privindu-i cu severitate pe cei doi anchetatori. E o ipoteză 
absolut absurdă. Dar au vrut să se asigure oricum. 

Servaz simţi ca o descărcare electrică: nu numai că 
tânărul judecător îl avertizase pe Xavier fără să le spună, 
dar tocmai încerca să le discrediteze munca în faţa unui 
terţ. 

— Vă gândiţi la cineva în particular? vru să ştie doctorul. 

— Julian Hirtmann, răspunse Servaz fără să-şi piardă 
cumpătul. 

Psihiatrul se uită la el, de data asta fără să spună nimic. 
Se mulţumi să ridice din umeri şi să facă stânga-mprejur. 

— Urmaţi-mă. 

Intrarea se găsea în apropierea unghiului format de 
două dintre laturile T-ului: o uşă de sticlă triplă, la capătul 
a cinci trepte. 

— Orice vizitator sau angajat trece prin această uşă, 
explică Xavier urcând scările. Avem patru ieşiri de urgenţă 
la parter şi una la subsol: două la cele două extremităţi ale 
holului central, una la nivelul bucătăriilor şi una în anexă, 
adăugă el arătând spre latura mică a T-ului, după sala de 
sport - dar sunt absolut imposibil de deschis din exterior, 
iar pentru a o face din interior e nevoie de o cheie 
specială. Se descuie totuşi automat în cazul unui incendiu 
de proporţii. Doar într-un astfel de caz. 

— Cine are cheile? întrebă Servaz. 

— Vreo 20 de persoane, răspunse Xavier, trecând prin 
uşile triple. Fiecare responsabil de unitate de îngrijire, cei 
trei paznici de la parter, sora şefă, bucătarul şef şi cu 
mine... Dar oricum, descuierea unei astfel de uşi 
declanşează automat alarma la postul de control. 

— Avem nevoie de o listă cu acele persoane, zise Ziegler. 

— La postul de control e cineva în permanenţă? întrebă 
Servaz. 

— Da. Veţi vedea, e chiar aici. 

Tocmai pătrundeau într-un vestibul larg. La dreapta, 
observară ceea ce părea a fi o sală de aşteptare, cu un 


rând de scaune de plastic fixate pe o bară orizontală şi 
câteva plante verzi. În faţă, o cuşcă de sticlă semicirculară 
ce semăna cu un ghişeu de bancă sau cu un punct de 
primire. Goală. În stânga, un spaţiu vast cu pereţi albi, 
decoraţi cu desene şi picturi. Feţe torturate, arătându-şi 
dinţii ascuţiţi precum cuţitele; corpuri contorsionate, 
culori ţipătoare. Servaz înţelese că lucrările erau opera 
rezidenţilor. 

Apoi, privirea i se mută de la desene spre o uşă de oţel 
prevăzută cu hublou. Postul de control. Xavier traversă 
holul în direcţia lui. Introduse cheia legată de brâu cu un 
lănţişor şi împinse uşa blindată. Înăuntru, doi paznici 
supravegheau zecile de ecrane. Erau îmbrăcaţi în 
combinezoane portocalii, deschise, peste nişte tricouri 
albe. Seturi de chei şi de cătuşe le zornăiau la brâu la orice 
mişcare. Servaz zări şi nişte bombe cu gaze lacrimogene 
agăţate pe perete. Dar nicio armă de foc. 

Pe ecrane, lungi coridoare pustii, scări, săli comune şi o 
cafenea. Cei doi bărbaţi îi învredniciră cu nişte priviri 
indiferente. Acelaşi vid conceptual ca al paznicilor de la 
centrală. 

— Institutul este prevăzut cu 48 de camere de 
supraveghere, explică Xavier, 42 în interior şi şase la 
exterior, plasate evident în locuri strategice. 

Arătă spre cei doi bărbaţi. 

— Intotdeauna e aici cel puţin unul, peste noapte. Doi în 
timpul zilei. 

— O persoană pentru a supraveghea mai mult de 40 de 
camere, sublinie Servaz. 

— Nu avem doar camere, răspunse Xavier. Institutul 
este împărţit în mai multe sectoare, fiecare cu gradul său 
de izolare, în funcţie de pericolul reprezentat de pacienţi. 
Orice trecere dintr-un sector într-altul fără autorizaţie 
declanşează automat un semnal de alarmă. (Le arătă un 
rând de lămpi mici roşii deasupra ecranelor.) Fiecărui 
nivel de securitate îi corespund, de asemenea, diferite 
măsuri biometrice adaptate. Pentru a intra în blocul A, 
unde se găsesc pacienţii cei mai periculoşi, trebuie să treci 
de un sas dublu securizat, controlat în permanenţă de un 


paznic. 

— Orice membru al personalului are acces în blocul A? 
întrebă Ziegler. 

— Sigur că nu. Doar echipa terapeutică a respectivului 
bloc, asistenta-şefă, cei doi gardieni de la etajul patru, 
medicul, preotul şi cu mine. Şi, de puţină vreme, 
psihologul venit din Elveţia. 

— Ne va trebui şi această listă, mai spuse Ziegler. Cu 
nivelul de autorizare şi însărcinările fiecăruia. 

— Tot acest sistem e informatizat? întrebă Servaz. 

— Da. 

— Cine a instalat sistemul? 

— O firmă de securitate privată. 

— Şi cine se ocupă de mentenanţă? 

— Aceeaşi firmă. 

— Aveţi pe undeva nişte planuri? 

Psihiatrul păru derutat. 

— Ce fel de planuri? 

— Ale instalaţiilor, cablajelor, dispozitivelor biometrice, 
ale clădirii... 

— Presupun că firma de securitate le are, zise Xavier la 
noroc. 

— Vom avea nevoie de adresă, sediul social şi numărul 
de telefon. Trimit de obicei pe cineva pentru verificări? 

— Controlează totul de la distanţă. Dacă apare o pană 
ori o defecţiune pe undeva, calculatoarele lor îi avertizează 
imediat. 

— Nu vi se pare cam periculos? Ca uşile să poată fi 
controlate din exterior de cineva pe care nu-l cunoaşteţi? 

Xavier se întunecă. 

— N-au nicio posibilitate să descuie uşile. Nici să 
oprească sistemele de securitate. Pot doar să vadă ce se 
întâmplă - dacă toate echipamentele funcţionează. 

— Paznicii, zise Servaz uitându-se spre cei doi bărbaţi - 
sunt de la aceeaşi firmă? 

— Da, zise Xavier ieşind din postul de comandă. Dar nu 
ei se ocupă de pacienţi în cazurile de criză, ci infirmierii. 
Aşa cum ştiţi, tendinţa generală este de a „externaliza 
sarcinile”, cum se spune în ministere. (Se opri în mijlocul 


holului, uitându-se la ei.) La fel ca toată lumea, facem ce 
putem cu mijloacele de care dispunem - şi acestea sunt din 
ce în ce mai puţine. De mai bine de 20 de ani, toate 
guvernele din această ţară au desfiinţat în mod discret mai 
bine de 50.000 de paturi în spitalele de psihiatrie şi au 
tăiat mii de posturi. Or, în exterior, în numele 
liberalismului şi al imperativelor economice, presiunea n-a 
fost niciodată mai mare asupra indivizilor. Sunt din ce în 
ce mai mulţi nebuni, psihotici, paranoici şi schizofrenici pe 
străzi. 

Se îndreptă spre marele culoar de la capătul holului. 
Interminabilul coridor părea să traverseze pe lungime 
întreaga clădire. Era totuşi întrerupt la intervale regulate 
de grilaje care, presupuse Servaz, se încuiau odată cu 
lăsarea nopţii. Zări şi uşi cu plăcuţe de bronz pe care era 
inscripţionat numele mai multor doctori, dintre care una 
cu cel al lui Xavier, apoi cu „Elisabeth Ferney, asistentă 
şefă”. 

— Totuşi presupun că trebuie să ne considerăm 
norocoşi, adăugă psihiatrul ajutându-i să treacă de un al 
doilea grilaj. Pentru a compensa lipsa personalului, 
dispunem aici de sistemele de securitate şi de 
supraveghere dintre cele mai sofisticate. Departe de ceea 
ce se întâmplă în restul spitalelor. Când vrem să mascăm 
reducerile de personal şi de buget, în Franţa se înmulţesc 
conceptele fanteziste: nişte escrocherii semantice, după 
cum le-a numit cineva: „abordare calitativă”, „proiecte 
anuale de performanţă”, „diagnostic asistent”... Ştiţi ce 
înseamnă diagnostic asistent? Ceva ce vrea să-i convingă 
pe asistenţi că pot da un diagnostic în locul medicului, 
permiţând reducerea numărului de doctori din spitale. 
Rezultatul: unul dintre confrații mei a văzut un asistent 
trimițând pacientul la psihiatrie, după ce-l etichetase de 
„paranoic periculos”, pe motiv că se enervase şi intrase în 
conflict cu angajatorul său, pe care ameninţa că-l duce în 
faţa justiţiei! Din fericire pentru bietul om, confratele meu, 
care îl primise la sosirea în spital, a infirmat imediat 
diagnosticul şi l-a trimis acasă. 

Dr. Xavier se opri în mijlocul culoarului şi ridică spre ei 


o privire surprinzător de gravă. 

— Trăim într-o lume a violenţei instituţionale faţă de cei 
slabi şi de minciuni politice fără precedent, spuse el 
sumbru. Guvernele actuale şi slugile lor urmăresc un dublu 
scop: transformarea indivizilor în mărfuri şi controlul 
social. 

Servaz se uită la el. Nu era departe de ce gândea el 
însuşi. Dar se întrebă totuşi dacă, în epoca puterii lor 
supreme, psihiatrii nu-şi tăiaseră singuri craca de sub 
picioare, dedându-se la tot felul de experimente mai puţin 
ştiinţifice - experimente cu consecinţe adesea distructive, 
ale căror cobai fuseseră fiinţe umane. 

Comandantul observă în trecere alţi doi gardieni în 
combinezoane portocalii într-o cuşcă de sticlă. 

Apoi, în dreapta, apăru cafeneaua zărită pe monitoarele 
camerelor de supraveghere. 

— Cafeneaua personalului, preciză Xavier. 

Ferestre mari de sticlă dând spre pajiştile acoperite de 
zăpadă şi pereţi zugrăviți în culori calde. Vreo şase 
persoane stăteau de vorbă la o cafea. Descoperiră apoi o 
cameră cu tavan înalt şi pereţi în culoarea somonului 
decoraţi cu fotografii mari înfăţişând diferite peisaje. 
Fotolii ieftine, dar în aparenţă confortabile, stăteau 
răsfirate în diferite locuri, formând oaze de linişte 
primitoare. 

— Vorbitorul, spuse psihiatrul. Aici vin să stea în 
intimitate familiile celor internaţi la noi. Bineînţeles că nu 
e vorba decât despre pacienţii puţin periculoşi, ceea ce aici 
nu spune mare lucru. O cameră supraveghează aceste 
întâlniri în permanenţă, iar infirmierii se ţin pe aproape. 

— Şi ceilalţi? întrebă Propp, deschizând gura pentru 
prima oară. 

Xavier se uită circumspect la psiholog. 

— Majoritatea nu primesc niciodată vizite. Aici nu e nici 
spital de psihiatrie, nici închisoare care oferă îngrijiri de 
specialitate. Suntem într-o unitate-pilot unică în Europa. 
Primim pacienţi de peste tot. Şi toţi sunt extrem de 
violenţi: violuri, abuz, tortură, crimă... Asupra membrilor 
familiei sau a necunoscuţilor. Toţi recidivişti convinşi. Şi 


pe buza prăpastiei. Nu primim decât creme de la creme, 
adăugă medicul cu un zâmbet ciudat. Puţină lume vrea să- 
şi aducă aminte că pacienţii noştri există. Poate de asta 
Institutul a fost plasat într-un loc atât de izolat. Noi suntem 
ultima lor familie. 

Lui Servaz ultima afirmaţie i se păru uşor glandilocventă 
- ca toate celelalte lucruri în legătură cu doctorul Xavier. 

— Câte niveluri de securitate aveţi? 

— Trei. In funcţie de gradul de periculozitate al 
clientelei: scăzut, mediu şi ridicat, care determină nu 
numai cantitatea, performanţele sistemelor de securitate şi 
numărul de gardieni, ci şi natura îngrijirilor şi a 
raporturilor între personalul de îngrijire şi pacienţi. 

— Cine face triajul nou-veniţilor? 

— Echipele noastre.  Combinăm interviuri clinice, 
chestionare şi, bineînţeles, lectura dosarelor întocmite de 
confrații noştri care ni-i trimit pentru o nouă metodă de 
evaluare importată din ţara mea. Uitaţi, avem chiar în 
acest moment un nou-venit la evaluare. Urmaţi-mă. 

li conduse spre o scară făcută din lame late de beton 
care vibrau sub paşii lor. Ajunşi la primul etaj, se treziră în 
faţa unei uşi de sticlă ranforsate cu o reţea fină, metalică. 

De data aceasta, Xavier trebui să-şi pună mâna pe un 
dispozitiv de recunoaştere biometric, în afară de a tasta 
codul pe o mică plăcuţă. 

Un afiş deasupra uşii anunţa: 


BLOCUL C: NIVEL DE PERICULOZITATE SCĂZUT - 
REZERVAT 
PERSONALULUI DIN CATEGORIILE C, B ŞI A 


— E singura cale de acces spre această zonă? întrebă 
Ziegler. 

— Nu, mai există un al doilea sas la capătul culoarului 
care face trecerea între această zonă şi următoarea, de 
securitate medie, deci rezervat doar personalului abilitat 
pentru blocurile B şi A. 

li conduse de-a lungul unui nou culoar. Apoi se opri în 
faţa unei uşi pe care scria Evaluare şi o deschise. 


Se dădu într-o parte ca să-l lase să intre. 

O cameră fără ferestre. Atât de mică, încât fură nevoiţi 
să se înghesuie înăuntru. În faţa unui computer erau 
aşezate două persoane. Un bărbat şi o femeie. Monitorul 
afişa în acelaşi timp imaginea unei camere de 
supraveghere şi a mai multor ferestre pe care defilau 
diagrame şi informaţii. Camera surprindea un bărbat 
destul de tânăr aşezat pe un taburet într-o altă cameră 
oarbă, nu mai mare ca o debara. Servaz observă că 
bărbatul purta o cască de realitate virtuală. Apoi privirea îi 
fu atrasă mai jos şi îl luă cu frison: pantalonii tipului erau 
coborâţi pe coapse şi un tub ciudat din care ieşeau mai 
multe fire electrice îi era plasat în jurul sexului. 

— Această nouă metodă de evaluare a 
comportamentelor sexuale deviante se bazează pe 
realitatea virtuală, pe un sistem de urmărire oculomotor şi 
pe aşa-numita pletismografie peniană, explică psihiatrul. E 
vorba despre aparatul pe care îl vedeţi la nivelul sexului: 
acesta permite măsurarea părţii fiziologice a excitaţiei ca 
răspuns la diferiţi stimuli, altfel spus nivelul erecţiei. În 
paralel cu răspunsul erectil, răspunsurile oculomotrice 
sunt măsurate cu ajutorul unui aparat cu infraroşu, care 
determină timpii de observare a imaginilor propuse prin 
intermediul căştii de realitate virtuală. Ca şi locul exact din 
scenă asupra căruia se fixează atenţia subiectului. 

Psihiatrul se aplecă şi arătă cu degetul spre una dintre 
ferestrele ecranului. Servaz văzu bare colorate urcând şi 
coborând într-o diagramă ortogonală. Sub fiecare bară era 
înscrisă categoria de stimuli: bărbat adult, femeie adultă, 
băieţel etc. 

— Stimulii afişaţi de cască reprezintă în mod alternativ 
un bărbat, o femeie, o fetiţă de nouă ani, un băieţel de 
aceeaşi vârstă şi un personaj-control asexuat, neutru. 
Fiecare animaţie durează trei minute. Măsurăm de fiecare 
dată atât răspunsul fizic, cât şi pe cel ocular. 

Reveni la poziţia iniţială. 

— Trebuie spus că majoritatea „clientelei” noastre este 
alcătuită din agresori sexuali. În total, avem 88: 53 în 
blocul C, 28 în B, plus şapte rezidenţi în blocul A. Servaz 


se sprijini de perete. Transpira şi avea frisoane. Gâtul îi 
ardea. Dar ceea ce îi accentua starea de rău era vederea 
acelui bărbat pus într-o situaţie în acelaşi timp 
suprarealistă şi umilitoare, un bărbat căruia i se stimulau 
fanteziile deviante pentru a fi mai bine măsurate. 

— Câţi criminali sunt printre aceştia? întrebă cu o voce 
nesigură. 

Xavier îl fixă intens. 

— 35. Toţi pacienţii din blocurile B şi A. 


Diane Îi urmări traversând holul cel mare şi 
îndreptându-se spre culoar, în direcţia scării de serviciu. 
Xavier le vorbea, dar cu un aer reţinut, în defensivă. 
Bărbatul şi femeia care îl flancau îl bombardau cu 
întrebări. Aşteptă să se îndepărteze şi apoi se apropie de 
uşile din sticlă. Un 4x4 era parcat în zăpadă, la vreo zece 
metri de intrare. 

Pe portiere scria Jandarmeria. 

Îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu Alex despre 
acel farmacist asasinat: în aparenţă, poliţia făcuse şi ea 
legătura cu Institutul. 

Apoi o lovi un alt gând: gura de aerisire din biroul ei, 
conversaţia surprinsă între Lisa şi Xavier. Şi povestea aia 
ciudată cu un cal... Încă de atunci Lisa Ferney vorbise 
despre eventualitatea unei vizite a poliţiei. Era posibil să 
existe vreo legătură între cele două fapte? Probabil că 
poliţia îşi punea aceeaşi întrebare. Apoi mintea îi reveni la 
gura de aerisire... 

Se întoarse din drum şi iul holul în grabă. 

— Aveţi ceva contra răcelii? 

Psihiatrul se uită din nou lung la el, apoi deschise un 
sertar al biroului. 

— Bineînţeles. (Xavier îi întinse un tub de culoare 
galbenă.) Uitaţi, luaţi asta: paracetamol cu efedrină. E 
destul de eficace, în general. E adevărat că sunteţi foarte 
palid. Nu vreţi să chem un medic? 

— Mulţumesc, e destul. 

Xavier se îndreptă spre un mic frigider dintr-un colţ al 


camerei şi reveni cu o sticlă de apă plată şi un pahar. 
Biroul lui era mobilat fără pretenţii, cu clasoare metalice, 
un frigo-bar, o masă goală în afara unui telefon, a unui 
computer şi a unei lămpi, o mică bibliotecă cu rafturile 
încărcate de lucrări de specialitate şi câteva plante de 
ghiveci, pe marginea ferestrei. 

— Să nu luaţi decât una o dată. Maximum patru pe zi. 
Puteţi păstra tubul. 

— Mulţumesc. 

Pentru o clipă, Servaz se lăsă absorbit de contemplarea 
comprimatului pe cale să se dizolve. O migrenă atroce îi 
strângea craniul în spatele ochilor. Apa rece îi făcu bine la 
gât. Era lac de apă. Sub geacă, cămaşa i se lipise de spate. 
Sigur avea febră. În acelaşi timp, îi era şi frig - dar un frig 
interior: afişajul instalaţiei de climatizare de lângă uşă 
arăta 23 °C. Revăzu în minte imaginea de pe monitor: 
violatorul violat la rândul său de maşini, de sonde, de 
instrumente electronice - şi, din nou, fierea îi urcă în gât. 

— Va trebui să vizităm blocul A, zise el, după ce puse 
paharul jos. 

Vocea i se dorea fermă, dar focul din gât i-o redusese la 
un firicel pe cale să se destrame. De cealaltă parte a 
biroului, privirea scânteind de umor se întunecă brusc. 
Servaz avu viziunea unui nor trecând prin dreptul soarelui 
şi transformând peisajul până atunci primăvăratic în ceva 
mult mai sinistru. 

— Este absolut necesar? 

Privirea  psihiatrului  căută discret susținerea 
judecătorului aşezat în dreapta celor doi anchetatori. 

— Da, reacţionă Confiant întorcându-se spre ei, chiar 
aveţi nevoie de...? 

— Cred că da, i-o tăie Servaz. Trebuie să vă mărturisesc 
ceva ce sper că va rămâne între noi, zise el aplecându-se 
spre Xavier. Sau poate... o ştiţi deja... 

Îşi întorsese privirea spre tânărul judecător. Pentru un 
scurt moment, cei doi se confruntară în tăcere. Căutătura 
lui Servaz alunecă apoi de la Confiant spre Ziegler, în ochii 
căreia citi mesajul mut: cu blândeţe... 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Xavier. 


Comandantul îşi drese vocea. Medicamentul nu-şi făcea 
efectul decât după câteva minute. Işi simţea tâmplele 
prinse în menghină. 

— Am găsit ADN-ul unuia dintre pacienţii 
dumneavoastră... în locul în care a fost ucis calul domnului 
Lombard: în vârful staţiei de teleferic... ADN-ul lui... Julian 
Hirtmann... 

Ochii lui Xavier se măriră. 

— Dumnezeule mare! Dar e imposibil! 

— IÎnţelegeţi ce înseamnă asta? 

Psihiatrul se uită pierdut la Confiant, apoi cobori 
privirea. Stupoarea lui nu era jucată. Nu ştia. 

— Asta vrea să spună, continuă Servaz implacabil, că din 
două una: ori Hirtmann însuşi a fost acolo în acea noapte, 
ori cineva care s-a putut apropia suficient de mult de el 
pentru a-i preleva saliva... Adică, Hirtmann sau nu, cineva 
din instituţia dumneavoastră e băgat până peste cap în 
această afacere, dr. Xavier. 


15 


— Doamne, ăsta e un coşmar, lăsă Xavier să-i scape. 

Micul psihiatru întoarse spre ei o privire disperată. 

— Predecesorul meu, dr. Wargnier, s-a luptat mult să 
deschidă acest institut. Vă daţi seama că n-au fost puţini 
cei care au vrut să-i pună beţe-n roate. Unii stau mereu la 
pândă, gata să reacționeze la aşa ceva. Inşi care gândesc 
că locul acestor criminali e în închisoare. Care n-au 
acceptat niciodată prezenţa lor în vale. Dacă chestia asta 
iese la iveală e în pericol însăşi existenţa noastră, a 
tuturor. 

Xavier îşi dădu jos ochelarii roşii, extravaganţi. Scoase 
apoi din buzunar o bucată de pânză şi începu să-i şteargă 
cu furie. 

— Pacienţii de aici n-au unde să meargă în altă parte. 
Suntem ultimul lor refugiu: fără noi, n-au nicio şansă. Nici 
spitalele de psihiatrie clasice, nici închisorile nu-i pot 
primi. Nu există decât cinci unităţi pentru bolnavii violenţi 
în Franţa - iar Institutul e singurul de acest fel. În fiecare 
an, primim zeci de cereri de internare. E vorba ori despre 
autorii unor crime atroce consideraţi iresponsabili, ori 
despre deţinuţi cu tulburări de personalitate atât de 
profunde, încât închisorile nu îi pot primi, ori despre 
psihotici atât de periculoşi, că nu pot fi ţinuţi într-o unitate 
de îngrijire normală. Chiar şi celelalte UMD?” ni-i trimit 
nouă. Unde vor merge oamenii aceştia, dacă noi închidem 
porţile? 

Începu să-şi şteargă ochelarii cu mişcări circulare din ce 
în ce mai rapide. 

— V-am mai spus: sunt deja 30 de ani de când, în numele 
ideologiei, a rentabilităţii şi a priorităţilor bugetare, 
psihiatria suferă în ţara asta. Această instituţie apasă greu 
bugetul public. Bineînţeles, spre deosebire de alte UMD, 
este un experiment la standarde europene şi e finanţat în 
parte şi de Uniune. Doar în parte. Chiar şi la Bruxelles 


* Unité pour Malades Difficiles - Spitale de psihiatrie pentru tratarea 
bolnavilor mintali periculoşi. 


sunt persoane care nu ne privesc cu ochi buni. 

— Nu intenţionăm să facem publică această informaţie, 
preciză Servaz. 

Psihiatrul îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— Dar va sfârşi prin a deveni, mai devreme sau mai 
târziu. Cum aţi putea desfăşura ancheta fără să se afle? 

Servaz ştia că omul avea dreptate. 

— Nu există decât o soluţie, interveni Confiant. Trebuie 
să rezolvăm acest caz cât mai repede, dacă vrem să nu afle 
presa şi să răspândească cine ştie ce zvonuri. Dacă reuşim 
să aflăm care dintre angajaţii tăi a participat la crimă, 
înainte ca presa să afle povestea cu ADN-ul, putem cel 
puţin demonstra că nimeni nu a avut cum să iasă de aici, 
zise el. 

Psihiatrul confirmă cu un semn din cap. 

— O să întreprind eu însumi o anchetă. O să fac tot ce- 
mi stă în putere ca să vă dau o mână de ajutor. 

— Până atunci, putem vedea blocul A? întrebă din nou 
Servaz. 

Xavier se ridică. 

— O să vă conduc. iti 

Ea stătea la birou. Nemişcată. Ţinându-şi respiraţia... 

Sunetele şi cuvintele erau atât de clare ca şi cum s-ar fi 
produs în aceeaşi cameră cu ea. Vocea acelui poliţist, spre 
exemplu... A cuiva în acelaşi timp epuizat, dar şi supus 
unei presiuni extraordinare. Prea mari. Deocamdată făcea 
faţă, dar până când? Fiecare cuvânt pe care îl spusese se 
imprimase în creierul ei cu litere de foc. Nu înţelesese 
nimic din povestea cu calul mort, dar înţelesese că ADN-ul 
lui Hirtmann fusese găsit la locul unei crime. Şi că poliţia 
bănuia pe cineva de la Institut. 

Un cal ucis... un farmacist asasinat... bănuieli planând 
asupra Institutului... 

Simţea şi nelinişte, dar începând din acel moment mai 
era ceva... O curiozitate irezistibilă... Amintirea umbrei 
trecând prin faţa uşii, noaptea, o copleşi din nou... Pe 
vremea când era studentă, Diane surprinsese prin perete 
cuvintele unui bărbat care o ameninţa şi încerca s-o 


intimideze pe fata care dormea în camera de lângă ea. 

Acesta revenise mai multe nopţi la rând, pe când ea era 
pe punctul de a adormi, şi de fiecare dată proferase cu 
voce scăzută, dar şuierătoare, aceleaşi ameninţări că o va 
omori, o va mutila sau îi va transforma viaţa într-un infern, 
apoi pocnetul uşii şi paşii ce se îndepărtau pe hol. Nu 
rămâneau după el decât hohotele înfundate ale fetei, care 
tulburau liniştea asemenea tristelor ecouri ale altor mii de 
suflete singure, de biete vieţi captive în tăcerea oraşelor. 

Ea nu ştia cine era acel bărbat (vocea nu i se părea 
familiară) şi nici n-o cunoştea cu adevărat pe fata de 
alături, cu care nu schimba decât nişte „bună ziua/seara” 
şi vagi impresii, când se întâlneau pe culoar. Ştia doar că 
se numea Oitiile şi-şi făcea masterul în Ştiinţe Economice, 
că ieşea uneori cu un student bărbos cu ochelari, dar că în 
majoritatea timpului era singură. Nu tu gaşcă de prieteni 
ori telefoane acasă. 

Diane nu ar fi trebuit să se amestece, nu era treaba ei, 
dar nu rezistase să nu-l urmărească într-o noapte pe 
bărbat, după ce ieşise din camera vecină. Descoperise că 
omul locuia într-o casă drăguță, la fereastra căreia zărise 
şi o femeie. Ar fi putut să se oprească acolo. Dar 
continuase să-l supravegheze în timpul liber. Puțin câte 
puţin, strânsese o grămadă de informaţii: era directorul 
unui supermarket, avea doi copii de cinci şi şapte ani, 
paria la curse şi îşi făcea pe ascuns propriile cumpărături 
la Globus, unul dintre magazinele concurente. Sfârşise 
prin a înţelege că o cunoscuse pe vecina ei în timp ce 
aceasta lucra pentru a-şi plăti studiile în magazinul pe care 
el îl conducea şi că rămăsese însărcinată cu el. De unde 
intimidările şi amenințările. Tipul voia s-o convingă să facă 
întrerupere de sarcină. De altfel, avea deja altă amantă: o 
casieră de 30 de ani excesiv machiată, care-şi fixa clienţii 
mestecând gumă cu furie. I’m in Iove with the queen of the 
supermarket, cum cânta Bruce Springsteen. Într-o seară, 
Diane scrisese la computer o scrisoare anonimă şi o 
strecurase sub uşa vecinei. Scrisoarea conţinea un mesaj 
scurt: „Nu-şi va părăsi niciodată nevasta”. O lună mai 


târziu, află că vecina ei suferise o IVS?! în a douăsprezecea 
săptămână de sarcină, la câteva zile după expirarea 
termenului fixat prin legea elveţiană. 

Se întrebă din nou dacă această nevoie de a se amesteca 
în viaţa celorlalţi nu se datora faptului că crescuse într-o 
familie în care lucrurile nespuse, tăcerile şi secretele erau 
mai numeroase decât momentele de comunicare. Se mai 
întreba şi dacă tatăl ei, calvinist rigid, o înşelase vreodată 
pe soţia sa. Ştia foarte bine că reversul se întâmplase, că 
printre bărbaţii discreţi ce o vizitau pe mama ei, unii 
abuzaseră de imaginaţia sa prea bogată şi hrănită cu 
speranţe întotdeauna înşelate. 

Se agită pe scaun. Ce se întâmpla acolo? Avea un 
sentiment de disconfort ce creştea proporţional cu 
încercarea de a face legătura între informaţiile de care 
dispunea. 

Cel mai rău era cu povestea aia din Saint-Martin... O 
crimă oribilă... Faptul că aceasta putea fi într-un fel sau 
altul legată de Institut îi sporea neliniştea pe care o simţise 
încă de la sosire. Regretă că nu avea niciun confident, pe 
cineva căruia să-i împărtăşească îndoielile ce-o frământau. 
Prietena ei cea mai bună... sau Pierre... 

Se gândi din nou la polițistul căruia nu-i cunoştea decât 
vocea şi tonul. Ce percepuse în ele? Stres. Tensiune. 
Preocupare. Dar, în acelaşi timp, forţă şi determinare. Și o 
curiozitate puternică... Ceva raţional, siguranţă de sine... 
Imaginea pe care i-o transmisese acesta mai devreme era 
atât de asemănătoare cu ace n 

— V-o prezint pe Elisabeth Ferney, sora noastră şefă. 

Servaz văzu apropiindu-se o femeie înaltă, ale cărei 
tocuri răsunau pe pardoseala culoarului. Părul ei nu era la 
fel de lung ca al lui Charlène Espérandieu, dar îi cădea 
liber pe umeri. Sora îi salută cu o înclinare din cap, fără să 
spună nimic, fără să zâmbească, iar privirea ei zăbovi 
puţin mai mult decât necesar asupra lui Irène Ziegler. 

Servaz observă că tânăra colegă cobori privirea. 

Elisabeth Ferney părea autoritară şi tăioasă. Servaz îi 


28 În original IVC, întrerupere voluntară de sarcină. 


dădu vreo 40 de ani, cu posibilitatea de a avea totuşi 35 ori 
50, pentru că halatul larg şi ţinuta severă nu spuneau prea 
multe. Mai ghici o energie debordantă şi o voinţă de fier. 
Și dacă al doilea criminal era o femeie? se întrebă el dintr- 
odată. Apoi se gândi că întrebarea era doar rodul 
disperării: dacă toată lumea devenea suspectă însemna că 
în realitate nu avea niciun indiciu. Nicio pistă solidă. 

— Lisa e sufletul instituţiei noastre, zise Xavier. Ştie 
acest loc mai bine ca oricine - şi toate amănuntele 
terapeutice şi practice. li cunoaşte şi pe fiecare dintre cei 
88 de rezidenţi. Chiar şi psihiatrii trebuie să se consulte cu 
ea. 

Sora şefă nu schiţă nici cel mai mic surâs. Apoi îi făcu un 
mic semn lui Xavier, care se întrerupse imediat ca să-i dea 
ascultare. Femeia îi şopti ceva la ureche. Servaz se întrebă 
dacă nu cumva era în faţa persoanei care făcea legea pe 
acolo. Xavier îi răspunse în acelaşi fel, în timp ce, lângă ei, 
toată lumea aştepta în tăcere finalul micului conciliabul. 
Intr-un final, ea dădu din cap, îi salută scurt şi se 
îndepărtă. 

— Să continuăm, zise psihiatrul. 

În timp ce mergeau în direcţia opusă, Servaz se opri şi 
se întoarse, urmărind-o pe Lisa Ferney îndepărtându-se, cu 
fundul proeminent întinzându-i halatul şi cu tocurile înalte 
răsunând pe pardoseală. La capătul culoarului, înainte să 
dispară după colţ, aceasta se întoarse la rândul său şi 
privirile li se întâlniră. Lui Servaz i se păru că femeia 


zâmbea. ea, 

— Cel mai important, zise Xavier, este să evităm orice 
atitudine care ar putea genera vreun conflict. 

Stăteau în faţa ultimului sas, care permitea accesul în 
blocul A. Mai multă vopsea pe pereţi, dar şi piatră brută şi 
impresia că te aflai într-o fortăreață medievală, cu uşile 
acelea blindate, neoanele palide şi pardoseala de beton. 

Xavier ridică privirea spre camera fixată pe un mic 
stativ. Un dispozitiv cu două diode trecu de la roşu la 
verde şi  încuietorile pocniră înfundat în interiorul 
blindajului gros. Doctorul trase uşa grea şi îi invită în 


spaţiul strâmt dintre cele două uşi blindate. Aşteptară ca 
prima să se închidă încet, de la sine, şi să se încuie cu 
zgomot, apoi încuietorile celei de-a doua se eliberară la 
rândul lor în partea stângă - la fel de zgomotos. Aveai 
impresia că te afli în sala maşinilor de pe un vas, în acea 
obscuritate prin care pătrundea doar lumina hublourilor. 
Miros de metal. Xavier îi inspectă pe fiecare dintre ei cu un 
aer solemn şi Servaz bănui că-şi pregătise un mic show, pe 
care-l servea fiecărui vizitator care trecea de acele uşi: 

— BINE AŢI VENIT ÎN R declară el zâmbind. 


O cuşcă de sticlă. Cu un gardian înăuntru. Un culoar la 
stânga. Servaz înaintă şi văzu mai bine holul zugrăvit în 
alb, o mochetă groasă albastră, un şir de uşi cu hublouri 
pe stânga şi lămpi de tip aplice pe dreapta. 

Gardianul lăsă deoparte revista pe care o citea şi ieşi din 
cuşcă. Xavier îi strânse mâna ceremonios. Era o matahală 
de vreun metru nouăzeci. 

— Vi-l prezint pe domnul Monde, zise doctorul. Aşa l-au 
numit rezidenții noştri din blocul A. 

Domnul Monde râse. Şi le strânse mâinile. Uşor, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu le rupă. 

— Cum se prezintă în dimineaţa asta? 

— Calmi, zise domnul Monde. Va fi o zi bună. 

— Poate că nu chiar, zise Xavier uitându-se spre 
vizitatori. 

— Important este să nu-i provocaţi, le explică tipul, ca 
un ecou al cuvintelor psihiatrului. Şi să păstraţi distanţa. E 
o limită pe care nu trebuie s-o treceţi. Dacă aţi face-o, s-ar 
putea simţi agresaţi şi ar reacţiona violent. 

— Mă tem că aceşti domni n-au venit aici să facă aşa 
ceva, zise doctorul. Sunt de la poliţie. 

Privirea domnului Monde deveni mai dură. Ridică din 
umeri şi reintră în cuşcă. 

— Să mergem, zise psihiatrul. 

Înaintară de-a lungul culoarului, zgomotul paşilor fiindu- 
le înăbuşit de mocheta groasă. Xavier arătă spre prima 
uşă. 

— Andreas vine din Germania. Şi-a omorât tatăl şi mama 


în somn cu o puşcă. Două gloanţe. Apoi, cum îi era frică să 
stea singur, le-a tăiat capetele şi le-a pus în congelator. Le 
scotea în fiecare seară ca să se uite împreună la televizor - 
punându-le pe nişte manechine decapitate, aşezate lângă 
el pe canapeaua din camera de zi. 

Servaz asculta cu atenţie. Vizualiză scena şi tresări: se 
gândi la capul calului găsit în spatele Centrului Ecvestru. 

— Pe medicul de familie apărut într-o bună zi pentru a 
se interesa de sănătatea părinţilor pe care se mira că nu-i 
mai văzuse pe la cabinet, Andreas l-a omorât c-o lovitură 
de ciocan. Apoi i-a tăiat şi lui capul. Şi-a spus că era super 
ca părinţii lui să aibă companie. Doctorul era un tip foarte 
drăguţ şi ştia să facă conversaţie. Bineînţeles că poliţia a 
anchetat dispariția medicului. Când s-au dus să-i 
interogheze pe Andreas şi pe părinţii lui, care figurau pe 
lista de pacienţi, Andreas i-a poftit înăuntru spunând: 
„Sunt acolo”. Şi într-adevăr erau acolo: în congelator, 
aşteptând să fie scoase pentru întâlnirea din fiecare seară 
- trei capete. 

— Fermecător, zise Confiant. 

— Problema, continuă Xavier, e că în spitalul de 
psihiatrie unde a fost internat, Andreas a încercat într-o 
noapte s-o decapiteze pe sora de serviciu. Nefericita n-a 
murit, dar nu va mai putea niciodată vorbi fără ajutorul 
unui aparat şi va fi nevoită să poarte toată viaţa eşarfe şi 
bluze cu gât ca să mascheze oribila cicatrice pe care i-a 
lăsat-o caterul lui Andreas. 

Servaz întâlni privirea lui Ziegler. Îşi dădu seama că şi ei 
îi treceau prin minte aceleaşi gânduri. lată un tip cu o 
evidentă vocaţie de tăietor de capete. Şi a cărui celulă se 
găsea nu departe de cea a lui Hirtmann. Se uită prin 
hublou. Andreas era un colos de vreo 150 de kilograme, cu 
măsura hainelor în jur de 52 şi cea a pantofilor de 48; 
capul enorm îi era băgat între umeri ca şi când n-ar fi avut 
gât, iar pe faţă îi stăruia o expresie mohorâtă. 

Xavier arătă spre a doua uşă, aflată puţin mai departe. 

— Doctorul Jaime Esteban e din Spania. A omorât trei 
cupluri în două veri, de cealaltă parte a frontierei, în 
parcurile naţionale Ordesa, Monte Perdido şi Aiguestortes. 


În trecut, era un cetăţean respectat de toată lumea, 
celibatar, dar foarte curtenitor cu femeile pe care le 
primea la cabinet, consilier municipal în satul în care trăia, 
având întotdeauna un cuvânt amabil pentru fiecare. 

Se apropie de hublou, apoi se dădu înapoi şi îi invită şi 
pe ceilalţi. 

— Încă nu ştim de ce a făcut-o. l-a căşunat pe 
excursioniştii aflaţi în locuri izolate. Intotdeauna cupluri de 
tineri. Prima dată îi lovea în cap pe bărbaţi cu o piatră sau 
o bucată de lemn, apoi le viola şi strangula pe femei, 
înainte de a le arunca corpurile în vreo râpă. A, da, şi dea 
le bea sângele. În prezent, se crede vampir. A muşcat de 
gât doi infirmieri din spitalul spaniol unde fusese internat 
iniţial. 

Servaz se apropie de gemuleţ. Văzu un bărbat slăbuţ, cu 
părul strălucind de briantină şi barba neagră bine 
aranjată, îmbrăcat într-un combinezon alb cu mâneci 
scurte, stând pe un pat. Se uita la un televizor aşezat 


deasupra. PAR 

— Şi acum, rezidentul nostru vedetă, anunță psihiatrul 
pe tonul unui colecționar care-şi prezintă cea mai 
valoroasă piesă. 

Tastă o combinaţie pe dispozitivul de lângă uşă. 

— Bună ziua, Julian, zise el intrând. 

Niciun răspuns. Servaz intră în urma doctorului. 

Fu surprins de mărimea celulei. Părea mult mai 
spațioasă decât precedentele. În afară de asta, pereţii şi 
podeaua erau tot albe. Un pat spre fund, o măsuţă lângă 
perete, două scaune, două uşi la stânga care se deschideau 
probabil spre o baie şi o debara şi o fereastră, dând spre 
vârful unui brad înalt împodobit cu zăpadă şi spre munţi. 

Polițistul remarcă surprins austeritatea camerei. Se 
întrebă dacă era vorba despre o alegere sau dacă fusese 
impusă. Dacă era să dea crezare dosarului, Hirtmann era 
un tip curios, inteligent, sociabil şi fără îndoială mare 
iubitor de cărţi şi de orice altă formă de cultură. Asta pe 
vremea când era liber şi asasin. Aici nu avea nimic. În 
afară de un CD player de proastă calitate aşezat pe masă. 


Totuşi, spre deosebire de celulele de dinainte, mobilierul 
nu era nici fixat în podea, nici acoperit cu protecţie din 
plastic. Se părea că Hirtmann nu era considerat un pericol 
nici pentru el însuşi sau pentru ceilalţi... 

Servaz simţi un frison recunoscând muzica. Gustav 
Mahler. Simfonia a IV-a. 

Hirtmann se uita în jos. Citea o revistă. Servaz se aplecă 
uşor. Observă că elveţianul era mai slab decât în pozele 
din dosar. Pielea îi devenise mai lăptoasă, aproape 
transparentă, contrastând cu părul închis la culoare şi des, 
tuns scurt, în care se vedeau câteva fire albe. Nu era ras şi 
ţepi foarte negri îi acopereau bărbia. Păstra totuşi acel aer 
de om educat, din lumea bună, pe care l-ar fi avut şi 
îmbrăcat ca un vagabond sub un pod din Paris - şi acea 
căutătură uşor severă, cu sprâncenele încruntate, care 
probabil impresionase pe vremuri în sala de judecată. 
Lăsând la o parte aceste lucruri, era îmbrăcat într-un 
combinezon deschis la gât şi un tricou alb cu o tentă de gri 
din cauza spălărilor repetate. 

Era şi puţin îmbătrânit faţă de pozele cunoscute. 

— Ţi-i prezint pe comandantul Servaz, zise Xavier, pe 
judecătorul Confiant, pe căpitanul Ziegler şi pe profesorul 
Propp. 

În lumina ce venea de la fereastră, elveţianul ridică ochii 
şi Servaz le văzu pentru prima dată strălucirea. Aceştia nu 
reflectau lumea din afară: ardeau în schimb de un foc 
interior. Efectul nu dură decât o clipă. Apoi dispăru şi 
elveţianul redeveni fostul procuror din Geneva, urban, 
politicos şi zâmbitor. 

Acesta dădu scaunul la o parte şi se ridică. Era chiar mai 
înalt decât în poze. Nu departe de un metru nouăzeci şi 
cinci, estimă Servaz. 

— Bună ziua, spuse el. 

Işi fixă privirea asupra comandantului. Pentru un 
moment, cei doi se măsurară în tăcere. Apoi Hirtmann făcu 
un lucru ciudat: întinse brusc mâna spre Servaz, care se 
abținu cu greu să nu tresară, dând înapoi. I-o prinse şi i-o 
strânse cu putere. Era o mână rece şi uşor umedă, ca de 
peşte - poate din cauza medicamentelor. 


— Mahler, zise polițistul pentru a sparge gheaţa. 

Hirtmann ridică spre el o privire surprinsă. 

— Vă place? 

— Da. Simfonia a IV-a, prima parte. 

— Bedächtig... Nicht eilen... Recht gemăchlich... 

— Deliberat. Fără grabă. Foarte relaxat, traduse Servaz. 

Deţinutul păru din nou surprins, dar încântat. 

— Adorno spunea că această parte seamănă cu „A fost 
odată ca niciodată” din basme. 

Servaz tăcu, ascultând instrumentele cu coarde. 

— Mahler a scris-o în împrejurări extrem de dificile, 
continuă elveţianul. Ştiaţi? 

Ba bine că nu. 

— Da, răspunse cu voce tare. 

— Era în vacanţă... Una de coşmar... Vreme execrabilă... 

— Deranjat nonstop de fanfara municipală. 

Hirtmann zâmbi. 

— Ce simbolistică, nu? Un geniu al muzicii deranjat de o 
fanfară municipală. 

Avea o voce profundă, bine impostată. Plăcută. De actor 
sau de tribun. Trăsăturile lui sugerau ceva feminin, mai 
ales gura: mare, cu buze subţiri. Şi ochii. Nasul era totuşi 
cărnos, fruntea înaltă. 

— Aşa cum puteţi constata, zise Xavier înaintând spre 
fereastră, este imposibil să evadezi de aici, dacă nu eşti 
Superman. Sunt 14 metri de la geam până jos. lar geamul 
e blindat şi blocat. 

— Cine are combinaţia de la uşă? întrebă Ziegler. 

— Ei bine, eu, Elisabeth Ferney şi cei doi gardieni din 
blocul A. 

— Primeşte multe vizite? 

— Julian? întrebă doctorul, întorcându-se spre elveţian. 

— Da? 

— Primeşti multe vizite? 

Acesta zâmbi. 

— Pe dumneavoastră, doctore, d-ra Ferney, d-l Monde, 
frizerul, preotul, echipa obişnuită, dr. Lepage... 

— E medicul nostru şef, preciză Xavier. 

— Şi el nu iese de aici? 


— S-a întâmplat o singură dată în 16 luni. Pentru 
tratamentul unei carii. În aceste cazuri, chemăm un dentist 
din Saint-Martin, dar avem aici toate materialele. 

— Şi cele două uşi? insistă Ziegler. 

Xavier le deschise: o debara cu câteva teancuri de 
schimburi şi de combinezoane albe pe umeraşe, o mică 
baie fără ferestre. 

Servaz îl urmărea pe Hirtmann pe furiş. Tipul avea o 
indiscutabilă carismă şi polițistul nu mai văzuse niciodată 
vreun ins care să pară mai puţin criminal în serie. Acesta 
avea aerul pe care îl avusese şi în libertate: un procuror 
dur, un bărbat de lume şi un om al plăcerilor - gura şi 
bărbia le sugerau din plin. Doar ochii făceau notă 
discordantă. Negri. Ficşi. Cu pupile ce străluceau de 
viclenie, sub pleoapele ce nu clipeau. O privire la fel de 
electrică ca un Taser. Mai cunoscuse criminali cu o astfel 
de privire. Dar, oricum, niciodată nu se găsise în prezenţa 
unei personalităţi atât de strălucitoare şi de alunecoase. În 
alte vremuri, îşi zise el, un astfel de tip ar fi fost ars pe rug 
pentru vrăjitorie. În prezent, inşii de teapa lui erau 
studiaţi. Lumea încerca să-i înţeleagă. Dar Servaz avea 
destulă experienţă ca să ştie că răul nu putea fi cuantificat, 
nici redus la un principiu ştiinţific, la consideraţii biologice 
sau la teorii emise de psihologi. Se pretindea că spiritele 
aşa-zis puternice nu există; că sunt o formă de superstiție, 
o credinţă iraţională a celor slabi. Dar asta se întâmpla 
doar pentru că ei nu fuseseră torturați până la moarte în 
fundul unui beci, nu se uitaseră la filme cu copii molestaţi, 
pe internet, nu fuseseră niciodată luaţi de lângă familiile 
lor, frânţi, drogaţi şi violaţi de nişte bărbaţi timp de 
săptămâni, înainte de a fi aruncaţi în stradă într-un mare 
oraş european, nici controlaţi mental ca să se arunce în 
aer în mijlocul unei mulţimi. Nici nu ascultaseră urletele 
mamei în spatele unei uşi, la vârsta de zece ani... 

Servaz se cutremură. Îşi simţi părul ridicându-i-se pe 
ceafă când constată că Hirtmann se uita la el. 

— Vă simţiţi bine aici? întrebă Propp. 

— Cred că da. Sunt bine tratat. 

— Dar bineînţeles că aţi prefera să fiţi liber, nu? 


Zâmbetul elveţianului deveni sarcastic. 

— Ce întrebare... răspunse apoi. 

— Da, adevărat, îl aprobă Propp, fixându-l cu insistenţă. 
V-ar deranja să vorbim puţin despre asta? 

— N-am nimic împotrivă, răspunse suav tipul, privind pe 
fereastră. 

— Cum vă petreceţi timpul? 

— Dar dumneavoastră? răspunse Hirtmann, trăgând cu 
ochiul spre el. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Citesc ziarele, ascult muzică, stau de vorbă cu 
personalul, dorm, visez... 

— La ce? 

— La ce visează oamenii în general? repetă elveţianul, 
ca şi cum ar fi fost vorba despre o întrebare filosofică. 

Timp de un sfert de oră, Servaz îl ascultă pe Propp 
bombardându-l pe  Hirtmann cu întrebări. Acesta 
răspundea spontan, flegmatic şi zâmbitor. La final, 
psihiatrul îi mulţumi şi Hirtmann înclină din cap, cu aerul 
de: „Nicio problemă”. Apoi veni rândul lui Confiant. În mod 
clar, acesta îşi pregătise întrebările de acasă. Drăguțul de 
judecător şi-a făcut bine temele, gândi Servaz, care era 
adeptul metodelor mai spontane. Aşa că de-abia dădu 
atenţie interogatoriului. 

— Aţi auzit vorbindu-se despre ce se întâmplă afară? 

— Citesc ziarele. 

— Şi ce părere aveţi? 

— Adică? 

— Aveţi idee ce fel de persoană a putut face aşa ceva? 

— Vreţi să spuneţi că... ar putea fi vorba de cineva ca 
mine? 

— Aşa credeţi? 

— Nu, aşa credeţi dumneavoastră. 

— Şi totuşi, dumneavoastră ce spuneţi? 

— Nu ştiu. Nimic. Poate că cineva de aici... 

— Ce vă face să spuneţi asta? 

— Aici sunt destui care ar fi capabili, nu? 

— Unii ca dumneavoastră? 

— Da. Ca mine. 


— Şi credeţi că cineva a putut ieşi de aici ca să comită 
acea crimă? 

— Nu ştiu. Dar dumneavoastră? 

— Îl cunoaşteţi pe Eric Lombard? 

— E proprietarul calului ucis. 

— Dar pe Grimm, farmacistul? 

— Înţeleg. 

— Inţelegeţi ce? 

— Aţi găsit acolo sus ceva care trimite la mine. 

— Ce vă faceţi să credeţi asta? 

— Despre ce e vorba? Vreun mesaj de felul: „Eu l-am 
ucis”, semnat Julian Alois Hirtmann? 

— De ce ar vrea cineva să dea vina pe dumneavoastră? 

— E evident, nu? 

— Nu neapărat. 

— Oricare dintre rezidenții de aici ar putea fi candidatul 
ideal. 

— Aşa credeţi? 

— De ce nu pronunţaţi cuvântul? 

— Ce cuvânt? 

— Cel la care vă gândiţi. 

— Ce cuvânt? 

— Nebun. 

(Confiant tăcu) 

Idiot. 

(Tăcere) 

Sisi, 

Dili, 

Candriu, 

Paliu, 

Uşchit, 

Sony... 

— Bun, cred că ajunge, interveni dr. Xavier. Dacă nu mai 
aveți alte întrebări, aş vrea să-mi lăsaţi pacientul în pace. 


— Un minut, dacă-mi permiteţi. 

Se întoarseră. Hirtmann nu ridicase vocea, dar tonul i se 
schimbase. 

— Vreau să vă spun şi eu ceva. 


Se priviră unii pe alţii, apoi se uitară la el întrebători. 
Tipul nu mai zâmbea. Faţa îi devenise severă. 

— Aţi venit aici să mă examinaţi din toate unghiurile. Vă 
întrebaţi dacă am ceva de-a face cu ceea ce se întâmplă 
afară - chestie, evident, absurdă. Vă simţiţi puri, oneşti, 
spălaţi de toate păcatele, pentru că vă aflaţi în faţa unui 
monstru. Chestie, din nou, absurdă. 

Servaz schimbă o privire surprinsă cu Ziegler. Xavier 
părea şi el perplex. Confiant şi Propp aşteptau urmarea în 
tăcere. 

— Credeţi că faptele mele fac acţiunile voastre mai puţin 
condamnabile? Micile voastre probleme şi vicii mai puţin 
hidoase? Credeţi că există asasini, violatori şi criminali, pe 
de o parte şi voi, pe de altă parte? În realitate trebuie să 
înţelegeţi ceva: nu există o membrană etanşă care 
împiedică răul să circule. Nu există două feluri de 
umanitate. Când vă minţiţi nevestele şi copiii, când vă 
abandonaţi biata mamă într-un azil ca să aveţi libertate de 
mişcare, când vă îmbogăţiţi pe spinarea altora, când evitaţi 
să donați o parte din salariile voastre pentru cei care nu au 
nimic, când produceţi suferinţă din egoism sau indiferenţă, 
vă apropiaţi de ceea ce reprezint eu. E doar o problemă de 
nuanţă, nu de natură. Avem aceeaşi natură: a umanităţii în 
general. 

Se aplecă şi scoase o carte groasă de sub pernă. O 
biblie... 

— Preotul mi-a dat asta. Îşi imaginează că m-ar putea 
salva. (Râse scurt şi strident.) Absurd! Pentru că răul din 
mine nu e doar al meu. Singurul lucru care ne-ar putea 
salva ar fi un holocaust nuclear... 

Vocea îi devenise puternică şi convingătoare şi Servaz 
îşi putu imagina fără dificultate efectul pe care îl avusese 
la tribunal. Faţa severă invita la pocăință şi supunere. 
Dintr-odată, deveniseră ei păcătoşii şi el apostolul! Erau 
complet dezorientaţi. Chiar şi Xavier părea surprins. 

— Aş vrea să vorbesc în privat cu comandantul, zise 
brusc Hirtmann cu o voce mai cumpătată. 

Xavier se întoarse spre Servaz, care ridică din umeri. Cu 
un aer jenat, psihiatrul se încruntă. 


— Domnule comandant? 

Acesta confirmă cu un semn din cap. 

— Foarte bine, mai zise doctorul, îndreptându-se spre 
uşă. 

Propp ridică şi el din umeri, contrariat fără îndoială de 
faptul că Hirtmann nu-l alesese pe el; privirea lui Confiant 
arăta  dezaprobare făţişă. Plecară totuşi pe urmele 
doctorului. Ziegler ieşi ultima, cu o căutătură glacială în 
direcţia elveţianului. 

— Drăguţă fată, zise acesta din urmă după ce ea închise 
uşa. 

Servaz nu reacţionă. Privi însă în jur, nervos. 

— Nu pot să vă servesc cu nimic, un ceai sau o cafea. N- 
am nimic aici. Doar sufletul. 

Servaz fu tentat să-i spună să termine cu teatrul şi să 
revină la fapte, dar se abţinu. 

— Care e simfonia dumneavoastră preferată? 

— N-am preferinţe, răspunse sec polițistul. 

— Toată lumea are. 

— Să zicem 4, 5 şi 6. 

— Ce versiuni? 

— Bernstein, desigur. Nici Inbal nu e rău. Şi Haitink 
pentru A Patra, Wien pentru A $asea... Ascultati... 

— Mmm... Bune alegeri... Cu toate că aici, chestia asta 
n-are importanţă, adăugă Hirtmann arătând spre aparatul 
lui de proastă calitate. 

Servaz nu putea nega că sunetul ce ieşea din el era 
mediocru. Îi trecu prin minte că Hirtmann controlase 
conversaţia încă de la început - chiar şi atunci când fusese 
bombardat cu întrebări. 

— Îmi pare rău să ţi-o spun, atacă el, dar micul tău 
discurs de mai devreme nu m-a convins, Hirtmann. Eu n- 
am nimic în comun cu tine, să fie clar. 

— Sunteţi liber să gândiţi ce vreţi. Dar ceea ce tocmai 
aţi spus e fals: cel puţin pe Mahler şi tot avem ceva în 
comun. 

— Ce voiai să-mi spui? 

— Aţi vorbit cu Chaperon? întrebă Hirtmann, schimbând 
din nou tonul şi fixându-l, atent la cea mai mică reacţie. 


Servaz tresări. Simţi un fior pe şira spinării. Tipul ştia 
numele primarului din Saint-Martin... 

— Da, răspunse el prudent. 

— Chaperon era prieten cu... Grimm, o ştiaţi? 

Servaz îl fixă la rândul său, perplex. De unde ştia? De 
unde avea toate aceste informaţii? 

— Da, răspunse. Da. Mi-a spus. Dar tu, de unde...? 

— Spuneţi-i atunci domnului primar să vă povestească 
despre sinucideri. 

— Despre ce??? 

— Despre sinucideri, domnule comandant. Spuneţi-i 
despre sinucideri! 


16 


— Sinucideri? Despre ce vorbiţi? 

— N-am nicio idee. Dar se pare că Chaperon ştie. 

Ziegler îl privi întrebător. 

— Hirtmann v-a spus? 

— Da. 

— Şi îl credeţi? 

— Trebuie să verificăm. 

— Tipul e sărit de pe fix. 

— Posibil. 

— Şi nu v-a mai spus nimic în plus? 

— Nu. 

— De ce dumneavoastră? 

Servaz zâmbi. 

— Datorită lui Mahler, presupun. 

— Ce? 

— Muzica... Gustav Mahler: pasiunea noastră comună. 

Ziegler îşi luă o clipă ochii de la drum pentru a-i arunca 
o privire care părea să spună că nu toţi nebunii erau 
închişi la Institut. Dar Servaz nu-i mai dădea atenţie. 
Impresia că se confrunta cu ceva nou şi terifiant era mai 
puternică ca niciodată. iik 


— E foarte inteligent ceea ce încearcă tipul, zise Propp 
puțin mai departe, în timp ce coborau spre Saint-Martin. 

În jurul lor, defilau brazii. Servaz se uita pe geam, 
pierdut în gânduri. 

— Nu ştiu cum a făcut-o, dar a simţit imediat că în grup 
există o linie de demarcaţie şi încearcă să ne separe, 
atrăgându-şi simpatia unuia dintre componenți. 

Servaz se întoarse brusc la cei din spate. Se uită 
insistent la psihiatru. 

— „Simpatia unuia dintre componenți”, repetă el. 
Drăguţă formulă... Unde vreţi s-ajungeţi, Propp? Credeţi 
că pot uita ceea ce reprezintă? 

— N-am vrut să spun asta, comandante, se corectă omul, 
jenat. 


— Aveţi dreptate, doctore, îl susţinu Confiant. Trebuie să 
rămânem uniţi şi să începem să punem la punct o strategie 
de anchetă coerentă şi credibilă. 

Cuvintele acestuia îi atinseră pe Ziegler şi Servaz ca o 
lovitură de bici. Polițistul se simţi cuprins din nou de furie. 

— „Uniţi” aţi spus? Ne-aţi denigrat munca de două ori în 
faţa unui tert! Asta înţelegeţi dumneavoastră prin uniți? 
Credeam că obişnuiţi să lăsaţi poliţia să-şi facă treaba! 

Confiant îi susţinu privirea fără să clipească. 

— Nu şi atunci când anchetatorii o iau atât de vizibil pe 
un drum greşit, replică el cu severitate. 

— În cazul acesta, vorbiţi cu Cathy d'Humieres. „O 
strategie coerentă şi credibilă”. Şi care ar fi după 
dumneavoastră această strategie, domnule judecător? 

— În orice caz, nu cea care duce spre Institut. 

— Nu puteam fi siguri înainte de a veni, obiectă Irene 
Ziegler, cu un calm care-l miră pe Servaz. 

— Într-un fel sau altul, insistă acesta, ADNuul lui 
Hirtmann a ieşit de acolo şi s-a „deplasat” sus. Şi asta nu e 
o ipoteză, e un fapt: când o să aflăm cum, nu vom fi 
departe de vinovat. 

— Sunt de acord, zise judecătorul, cineva din acea 
instituţie are de-a face cu moartea calului. Dar aţi spus-o 
chiar dumneavoastră: e imposibil să fi fost Hirtmann. Pe de 
altă parte, am fi putut acţiona cu mai multă discreţie. Dacă 
se află ceva, existenţa însăşi a Institutului e pusă sub 
semnul întrebării. 

— Poate, zise Servaz cu răceală. Dar nu e problema mea. 
Până când nu vom studia planurile de ansamblu ale 
sistemului, nicio ipoteză nu va fi exclusă. Întrebaţi orice 
director de închisoare: nu există sistem infailibil. Unii 
indivizi sunt dotați cu un al şaselea simţ pentru a depista 
slăbiciunile. În plus, există şi ipoteza unui complice printre 
membrii personalului. 

Confiant părea şocat. 

— Deci continuaţi să credeţi că Hirtmann a ieşit cumva? 

— Nu, mărturisi Servaz fără tragere de inimă, asta mi se 
pare din ce în ce mai puţin posibil. Dar încă e prea 
devreme ca să excludem cu totul varianta. Trebuie oricum 


să răspundem la o întrebare nu mai puţin esenţială: cine a 
făcut rost de saliva lui Hirtmann şi a pus-o în teleferic? Şi 
mai ales: cu se scop? Pentru că nu există nicio îndoială că 
între cele două crime SE AR ia 

— E foarte puţin probabil ca paznicii să-l fi omorât pe 
farmacist, declară Esperandieu în sala de şedinţe, cu 
laptopul deschis în faţa lui. În opinia lui Delmas, cel care a 
făcut asta este foarte inteligent, viclean, sadic şi are ceva 
cunoştinţe de anatomie. 

Le repetă apoi ceea ce dedusese legistul despre poziţia 
nodului, citind notițele de pe monitor. 

— Asta confirmă prima noastră impresie, zise Ziegler, 
uitându-se la ei. Grimm n-a murit imediat. Şi a suferit. 

— După Delmas, i s-a tăiat şi degetul înainte. 

Se aşternu o linişte apăsătoare. 

— În mod evident, spânzurarea, nuditatea, capa şi 
degetul tăiat au legătură, interveni Propp. Una nu are sens 
fără cealaltă. Ne rămâne să vedem care. În plus, totul 
indică un plan îndelung pus la cale. A fost nevoie să adune 
materialele, să aleagă momentul, locul. Nimic n-a fost lăsat 
la voia întâmplării. La fel şi în cazul animalului. 

— Cine se ocupă de curele? întrebă Servaz. 

— Eu, zise Ziegler, cu pixul ridicat în aer. Laboratorul a 
identificat marca şi modelul. Trebuie să-l sun pe fabricant. 

— Foarte bine. Şi capa? 

— Se ocupă oamenii noştri. Trebuie să aruncăm o privire 
mai atentă şi la casa victimei, mai spuse ea. 

Servaz se gândi la văduva lui Grimm, la privirea pe care 
i-o aruncase şi la cicatricele de la încheietură. Îl străbătu 
un fior. 

— Mă ocup eu, zise. Cine îi ia în primire pe paznici? 

— Noi, răspunse Ziegler încă o dată. 

— OK. 

Se întoarse spre Esperandieu: 

— Vreau să te întorci în Toulouse şi să aduni toate 
informaţiile posibile despre Lombard. E destul de urgent. 
Trebuie cu orice preţ să găsim legătura între acesta şi 
farmacist. Dacă e necesar, cere-i ajutorul Samirei. Şi 


lansează o căutare oficială a paznicilor, la poliţie. 

Servaz se referea la faptul că, în acel moment, poliţia şi 
jandarmeria utilizau mereu baze de date separate - ceea 
ce complica, bineînţeles, treaba tuturor. Dar administraţia 
franceză nu era genul care să se remarce prin simplitate. 
Esperandieu se ridică şi se uită la ceas. Îşi închise 
laptopul. 

— Urgent, ca întotdeauna. Dacă nu mai aveţi nevoie de 
mine, plec. 

Servaz aruncă o privire spre ceasul de perete. 

— Foarte bine. Toată lumea la treabă. Eu am de făcut o 
mică vizită. Poate că a venit timpul să-i pun câteva 
întrebări lui Chaperon. Erk 


Părăsi Institutul încotoşmănată în geaca de iarnă, un 
pulover pe gât, pantaloni de schi şi cizme îmblănite. Îşi 
pusese încă un rând de şosete şi-şi dăduse cu un ruj de 
protecţie pe buze. Cărarea, plină de zăpadă, începea din 
partea de est a clădirilor şi se pierdea printre copaci, 
luând-o mai mult sau mai puţin în direcţia văii. 

Cizmele i se afundară repede în stratul de zăpadă 
proaspătă, dar înainta uşor, într-un ritm bun. Din gură îi 
ieşeau aburi. Avea nevoie să ia aer. După conversaţia 
surprinsă prin gura de aerisire, atmosfera din Institut 
devenise irespirabilă. La naiba! Cum avea să reziste un an 
întreg în locul acela? 

Mersul pe jos o ajutase întotdeauna să-şi facă ordine în 
idei. Aerul rece îi punea neuronii la lucru. Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât realiza că la Institut nimic nu se 
petrecea aşa cum anticipase. 

Şi apoi, acea suită de evenimente din exterior care 
păreau să aibă legătură cu locul ei de muncă... 

Respectivele evenimente o lăsaseră perplexă. Oare mai 
remarcase cineva în afară de ea plimbările nocturne? 
Probabil că n-aveau nimic de-a face cu restul, dar, în caz 
contrar, oare nu trebuia să vorbească cu Xavier? Un corb 
trecu brusc pe deasupra capului ei, înainte de a se ridica 
într-o fâlfâire de aripi, şi inima îi tresări în piept. Apoi 
liniştea reveni. Regretă încă o dată că nu avea pe nimeni în 


care să aibă încredere. Era singură şi nu se putea baza 
decât pe ea însăşi pentru a lua deciziile corecte. 

Cărarea nu ducea prea departe, dar singurătatea 
muntelui o copleşi. Lumina şi liniştea ce coborau din vârful 
copacilor aveau ceva funebru. Pereţii înalţi de piatră ce 
înconjurau valea nu dispăreau niciodată cu totul din 
vedere - asemenea pereţilor celulei care nu dispăreau 
niciodată din vederea prizonierului. Nimic de-a face cu 
peisajele atât de pline de viaţă şi aerisite din Elveţia 
natală, în apropiere de Léman. Drumul începuse să 
coboare în pantă mai abruptă şi fu obligată să fie mai 
atentă unde pune piciorul. Pădurea se îndesise. Într-un 
final, ieşi de sub coronament şi se trezi la lizieră, în faţa 
unui luminiş în mijlocul căruia se ridicau mai multe clădiri. 
Le recunoscu imediat: tabăra de vară situată puţin mai jos 
în vale, pe lângă care trecuse în drum spre Institut. Cele 
trei clădiri aveau acelaşi aer abandonat şi sinistru ca prima 
dată. Una dintre ele, mai lângă pădure, era aproape 
înghițită de vegetaţie. Celelalte două nu mai erau decât 
crăpături, geamuri sparte, beton acoperit de muşchi şi 
înnegrit de intemperii şi terase pustii. Vântul se strecura 
prin deschizături şuierând, uneori grav, alteori ascuţit, 
într-un lamento lugubru. Frunze moarte, putrede şi 
umezite, stăteau grămadă la picioarele zidurilor de beton, 
în parte îngropate sub zăpadă şi degajând un miros de 
descompunere vegetală. 

Intră încet printr-o deschizătură. Coridoarele şi sălile de 
la parter erau acoperite de aceeaşi lepră ce acoperea 
zidurile cartierelor sărace: graffiti ce promiteau să „le-o 
tragă poliţailor”, să-i „facă pe la spate pe gabori” şi care 
revendicau acel teritoriu pe care totuşi nimeni nu visase 
să-l conteste; desene primitive şi obscene... peste tot. 
Ajunse la concluzia că şi Saint-Martin avea galeria lui de 
„artişti” stradali. 

Paşii îi răsunau în vidul sonor al sălilor. Curenţii de aer 
îngheţat o mângâiau făcând-o să tremure. Avea imaginaţia 
destul de bogată ca să-şi închipuie hoarde de copii 
alergând şi distrându-se peste tot şi adulţi păzindu-i ca 
nişte câini pe turma de oi rătăcite. Cu toate astea, fără să 


ştie de ce, nu putea scăpa de impresia că acele locuri 
evocau mai mult constrângere şi tristeţe decât jocuri de 
vacanţă. Îşi aminti de o evaluare de credibilitate pe care o 
făcuse unui băiat de 12 ani, la un cabinet particular de 
psihologie legală la care lucrase în Geneva: copilul fusese 
violat de unul dintre animatorii din tabără. Prin natura 
meseriei, ştia prea bine că lumea nu semăna cu un roman 
de Johanna Spyri”*. Poate pentru că era singură într-un loc 
necunoscut, poate din cauza evenimentelor din urmă, dar 
nu putea să nu se gândească la numărul incalculabil de 
violuri, de crime, de torturi şi de brutalităţi fizice şi 
psihologice comise peste tot, tot timpul şi oriunde, în 
fiecare zi lăsată de la Dumnezeu - ceva la fel de 
insuportabil ca a privi direct în soare - şi, ca urmare, îi 
veniră în minte versurile lui Baudelaire“: 


...printre lupi, şacali, pantere şi solzoase, 
Reptile, scorpioni, maimuțe, umezi şerpi, 
Monştrii stridenţi ce urlă şi grohăie acerbi, 
In ticăloasa junglă a viciilor noastre... 


Dintr-odată încremeni. Un zgomot de motor afară... O 
maşină încetini şi se opri în faţa taberei. Roţile scrâşniră. 
Rămase nemişcată, ciulind urechile. Şi auzi foarte clar o 
portieră trântindu-se. Venea cineva... Se întrebă dacă erau 
„artiştii” care se întorceau să-şi termine Capela Sixtină. În 
acel caz, nu i se părea potrivit să se întâlnească cu ei 
singură într-un astfel de loc. Se întoarse şi se îndrepta deja 
în vârful picioarelor spre partea din spate a clădirii, când 
îşi dădu seama că greşise bifurcația şi culoarul pe care se 
afla se înfunda la capăt... La naiba! Pulsul i se acceleră. Se 
întorcea deja din drum când auzi paşii vizitatorului, la fel 
de uşori ca nişte frunze purtate de vânt, înaintând pe 
cimentul de la intrare. Tresări. Era deja acolo! N-avea nici 


2 Johanna Spyri (12 iunie 1827 - 7 iulie 1901) - scriitoare elveţiană, 
autoare de cărţi pentru copii. Cel mai cunoscut titlu: „Heidi, fetiţa 
munţilor”. 

3 Către cititor de Charles Baudelaire, traducere de Florin Dănuţ 
Necula. 


cel mai mic motiv să se ascundă, dar asta nu fu de ajuns ca 
s-o convingă să se arate. Mai ales că persoana înainta cu 
prudenţă şi chiar se opri la rândul său. Nu mai făcea 
niciun zgomot. Diane se sprijini de zidul îngheţat, simțind 
cum teama o făcea să transpire la rădăcina părului. Cine 
să vrea să piardă vremea printr-un loc ca acela? Instinctiv, 
măsurile de precauţie luate de vizitator o duseră cu gândul 
la un motiv dubios. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ieşit în 
acel moment şi ar fi zis „salut”? 

Persoana se întoarse, apoi se decise brusc şi porni în 
direcţia ei. Diane intră în panică. Nu pentru mult timp 
însă: respectivul se oprise din nou şi-l auzi întorcându-se şi 
luând-o în sens invers. Ea profită şi riscă o privire de după 
colţul care o ascundea vederii. Ceea ce văzu nu avu darul 
s-o liniştească: o capă neagră, lungă, cu glugă, care flutura 
pe spatele vizitatorului ca o aripă de liliac. O capă de 
ploaie - al cărei material impermeabil şi rigid fâşâia la 
fiecare pas. 

Din spate, cu acea îmbrăcăminte prea largă, Diane n-ar 
fi putut spune dacă era bărbat sau femeie... Era însă în 
felul de a se mişca al siluetei ceva ascuns, diabolic, care o 
făcu să se înfioare. 

Profită de faptul că persoana se îndepărta pentru a ieşi 
din ascunzătoare, dar cizma întâlni un obiect metalic ce 
produse un zăngănit sonor pe podeaua de ciment. Diane se 
trase înapoi în umbră, cu inima bătând să-i spargă pieptul. 
Auzi cum respectivul se opreşte din nou. 

— E CINEVA AICI? 

Un bărbat... O voce subţire, ascuţită, dar de bărbat... 

Diane avea impresia că gâtul i se umfla şi se dezumfla în 
ritmul sângelui pompat în carotide de inima înnebunită. 
Trecu un minut. 

— E CINEVA AICI? 

Vocea avea ceva ciudat. O nuanţă de ameninţare, dar şi 
o notă plângăreaţă, fragilă, de iritare. Fără să ştie de ce, 
Diane se gândi la o pisică înspăimântată, dar care încearcă 
să impresioneze. 

Oricum, nu era o voce cunoscută. 

Liniştea i se păru interminabilă, bărbatul nu se mişca. 


Ea nici atât. Foarte aproape, se auzeau picături de apă 
căzând într-o baltă. Cel mai mic sunet rezona deranjant în 
acea bulă de linişte înconjurată de foşnetul crengilor de 
afară. O maşină trecu pe drum, dar ea de abia îi dădu 
atenţie. Tresări brusc când bărbatul începu să se 
lamenteze într-un falset ascuţit şi răguşit ce se lovi de 
pereţi ca o minge de squash. 

— Ticăloşilor, ticăloşilor, ticăloşilor! îl auzi ea hototind. 
Ordurilor! Scursorilor! Crăpaţi odată! O să ardeţi în iad! 
Uahhhhhhhhhhhh! 

Diane de-abia îndrăznea să respire. Avea pielea de 
găină. Bărbatul izbucni în hohote de plâns. Auzi fâsâitul 
capei de ploaie când acesta căzu în genunchi. Tipul plânse 
şi gemu multă vreme şi ea riscă o nouă privire, dar nu-i 
putu zări chipul sub glugă. Apoi, brusc, acesta se ridică şi 
plecă în fugă. O clipă mai târziu, auzi portiera, motorul 
pornind şi maşina îndepărtându-se pe şosea. Nu înţelegea 
nimic din ceea ce văzuse şi auzise. Oare bărbatul venea 
deseori acolo? I se întâmplase ceva care putea justifica 
comportamentul de mai devreme? Un comportament pe 
care s-ar fi aşteptat să-l vadă mai degrabă la Institut. 

În tot cazul, îi trăsese o sperietură soră cu moartea. Se 
hotări să se întoarcă şi să-şi facă ceva cald în chicineta 
pusă la dispoziţia personalului. O s-o calmeze. Când ieşi 
din clădire, constată că vântul se înteţise şi începu să 
tremure violent. Ştia că E: pe r cauza frigului. 

Servaz se duse direct la primărie. O piață mare, 
dreptunghiulară, de-a lungul râului. Un parc cu chioşc 
pentru fanfară, cafenele cu terasă şi, chiar în mijloc, 
drapelul Franţei şi al Uniunii fâlfâind uşor dintr-un balcon. 
Lăsă maşina într-o parcare mică, între parc şi râul lat ce 
curgea vijelios şi limpede la picioarele unui zid de beton. 

Înconjură peluzele cu flori, apoi se strecură printre 
maşinile parcate în faţa teraselor, înainte de a intra. La 
primul etaj, află că primarul nu era acolo şi că sigur îl va 
găsi la fabrica de îmbuteliat apă minerală al cărei 
proprietar era. Secretara se lăsă greu convinsă să-i dea 
numărul lui de mobil, iar când îl formă, îi intră căsuţa 


poştală. Îşi dădu seama că i se făcuse foame şi se uită încă 
o dată la ceas. 15:29. Stătuseră mai mult de cinci ore la 
Institut. 

leşind din Primărie se aşeză la prima terasă, în faţa 
parcului. De cealaltă parte a străzii, nişte adolescenţi 
ieşeau de la liceu, cu ghiozdanele în spate. Alţii treceau pe 
motociclete cu un zgomot asurzitor. E 

Apăru chelnerul. Servaz ridică privirea. Inalt, brunet, la 
vreo 30 de ani, genul care probabil plăcea femeilor, cu 
începutul lui de barbă şi ochii de culoare închisă. Comandă 
un espresso şi o omletă. 

— Sunteţi de mult prin zonă? întrebă apoi. 

Tipul se uită la el sfidător. Şi amuzat. Servaz înţelese 
brusc că putea crede că-i face avansuri. Trebuie că i se mai 
întâmplase. 

— M-am născut la vreo 20 de kilometri de aici, răspunse 
el. 

— Cuvântul sinucideri vă spune ceva? 

De data asta amuzamentul lăsă loc sfidării. 

— Cine sunteţi? Vreun ziarist? 

Servaz scoase legitimatia. 

— Brigada Omoruri. Anchetez moartea farmacistului 
Grimm. Aţi auzit de ea, nu? 

Bărbatul dădu prudent din cap. 

— Deci? Cuvântul sinucideri vă spune ceva? 

— Ce le spune tuturor din zonă. 

La acele cuvinte, Servaz simţi un junghi care-l făcu să se 
aşeze mai bine în scaun. 

— Şi anume? 

— E o poveste veche, nu ştiu mare lucru. 

— Spuneţi-mi puţinul pe care-l ştiţi. 

Chelnerul părea din ce în ce mai încurcat şi arunca 
priviri neliniştite în jur, în timp ce se lăsa de pe un picior 
pe altul. 

— S-a întâmplat demult... 

— Când? 

— Acum vreo 15 ani. 

— „S-a întâmplat”... Ce anume? 

Tipul îl privi mirat. 


— Ei bine... valul de sinucideri. 

Servaz se uită la el fără să înţeleagă. 

— Ce val de sinucideri? întrebă agasat. Fiţi mai explicit, 
pentru Dumnezeu! 

— Mai multe sinucideri... Adolescenţi... Băieți şi fete, 
între 14 şi 18 ani, cred. 

— Aici, în Saint-Martin? 

— Da. Şi în satele din vale. 

— Mai multe? Câte? 

— Ce ştiu eu. Aveam doar 11 ani! Probabil vreo cinci. 
Sau şase. Şapte. Mai puţin de zece, în tot cazul. 

— Şi s-au omorât în acelaşi timp? întrebă comandantul 
stupefiat. 

— Nu. Dar aproape. Oricum, a durat câteva luni. 

— Câteva luni vrea să însemne câte? Două? Trei? 12? 

— Mai degrabă 12. Da. Poate un an. Nu prea ştiu... 

Nu-l prea ducea capul pe playboy-ul nostru de duminică. 
Sau poate nu voia să intre în detalii. 

— Se ştie de ce au făcut-o? 

— Nu cred. Nu. 

— N-au lăsat niciun mesaj? 

Tipul ridică din umeri. 

— Ascultaţi, pe vremea aia eram doar un puşti. Puteţi 
găsi cu siguranţă pe cineva mai în vârstă cu care să 
vorbiţi. Eu nu ştiu mai multe. Îmi pare rău. 

Servaz îl urmări îndepărtându-se printre mese şi 
dispărând în interior. Nu încercă să-l reţină. Îl zări prin 
geam, vorbind cu un ins corpolent, care trebuia să fie 
patronul. Respectivul aruncă o privire întunecată în 
direcţia lui, apoi ridică din umeri şi se întoarse la casă. 

Ar fi trebuit să se ridice şi să-l interogheze şi pe el, dar 
era convins că nu era locul potrivit pentru a primi 
informaţii solide. Un val de sinucideri cu adolescenţi de 15 
ani... Începu să gândească febril. Ce poveste incredibilă! 
Ce putuse să împingă mai mulţi adolescenţi din vale la aşa 
ceva? Şi 15 ani mai târziu, o crimă şi un cal mort... Exista 
oare vreo legătură? Strânse din ochi, scrutând piscurile 
munţilor din fundul văii. FETA 


Când Esperandieu apăru pe culoarul imobilului din 
Bulevardul Embouchure nr. 2, o voce de stentor se ridică 
dintr-unul dintre birouri. 

— Uite-o! Uite-o pe iubita patronului! 

Esperandieu ignoră insulta. Pujol era un imbecil tare în 
gură, chestii care merg adesea mână-n mână. Un tip înalt 
şi solid, cu părul grizonant, cu idei de Ev Mediu şi un 
repertoriu de glume care nu-l făceau să râdă decât pe alter 
ego-ul său: Ange Simeoni - doi inseparabili „tenori ai 
prostiei”, cum cânta Aznavour. Martin îi pusese la punct şi 
nu-şi mai permiseseră niciodată asemenea glume în 
prezenţa lui. Dar acum nu era acolo. 

Esperandieu parcurse şirul de birouri până la al său, 
chiar la capătul culoarului, lângă cel al comandantului. 
Închise uşa în urma lui. Samira îi lăsase un mesaj pe birou: 
I-am băgat pe paznici în FPC, aşa cum ai spus. FPC era 
fişierul persoanelor căutate. Strânse hârtia în pumn şi o 
aruncă la coş, puse TV on the Radio cu Family Tree pe 
iPhone, apoi deschise mesageria. Martin îi ceruse să 
găsească orice informaţii disponibile despre Eric Lombard 
şi el ştia cui să se adreseze pentru a le obţine. Esperandieu 
avea un avantaj faţă de ceilalţi colegi ai săi - în afară de 
Samira - şi faţă de Martin: era în ton cu vremurile. 
Aparţinea generaţiei multimedia, cyberculturii, reţelelor 
de socializare şi forumurilor. Şi i se întâmpla adesea, ştiind 
unde să caute, să facă descoperiri interesante. Dar nu 
tinea neapărat ca Martin ori ceilalţi să ştie de unde face 


rost de ele. 
A d 

— Îmi pare rău, nu l-am văzut astăzi. 

Directorul fabricii de îmbuteliat se uită nerăbdător la 
Servaz. 

— Aveţi idee unde l-aş putea găsi? 

Bărbatul corpolent ridică din umeri. 

— Nu. Am încercat să dau de el, dar are mobilul închis. 
În mod normal ar fi trebuit să vină la muncă. Aţi încercat la 
el acasă? Poate e bolnav. 

Comandantul îi mulţumi şi ieşi din făbricuţă. Un grilaj 
înalt cu sârmă ghimpată deasupra de jur împrejur. 


Descuind Jeepul reflectă. Sunase deja la Chaperon acasă. 
Degeaba. Nu răspundea nimeni. Simţi un nod de panică 
formându-i-se în stomac. 

Urcă în maşină şi se aşeză la volan. 

Îi reveni încă o dată în minte privirea înspăimântată a lui 
Chaperon. Ce spusese Hirtmann? Spuneţi-i domnului 
primar să vă povestească despre sinucideri. Ce anume ştia 
Hirtmann? Şi de unde naiba? 

Apoi îi veni altă idee. Luă mobilul şi tastă numărul notat 
în agendă. Răspunse o voce de femeie. 

— Servaz, Brigada Omoruri, zise el. Soţul 
dumneavoastră avea vreun birou, ceva unde-şi ţinea 
hârtiile? 

Un scurt moment de linişte, apoi sunetul cuiva care dă 
afară fumul de ţigară aproape de receptor. 

— Da. 

— Îmi permiteţi să vin să arunc o privire? 

— Am de ales? 

Întrebarea plecase ca din puşcă, dar fără sarcasm 
veritabil de data asta. 

— Puteţi refuza. În care caz, ar trebui să cer mandat de 
percheziţie, l-aş obţine, iar reaua dumneavoastră voinţă ar 
atrage inevitabil atenţia magistratului ce instrumentează 
cazul. 

— Când? întrebă sec vocea. 

— Imediat, dacă nu vă deranjează. 

Omul de zăpadă era tot acolo, dar copiii dispăruseră. La 
fel şi cadavrul pisicii. Se însera. Cerul se umpluse de nori 
negri şi ameninţători. O singură fâşie roz-portocalie 
persista deasupra munţilor. 

Ca şi data trecută, văduva Grimm îl aştepta în pragul 
casei de lemn vopsită în albastru, cu ţigara în mână şi cu o 
mască de absolută indiferenţă pe faţă. Se dădu la o parte 
ca să-l lase să intre. 

— La capătul holului, uşa din dreapta. N-am atins nimic. 

Servaz străbătu un hol sufocat de mobilă, tablouri, 
fotolii, bibelouri şi animale împăiate, care-l priveau în 
trecere. Împinse ultima uşă de pe dreapta, după o 
bibliotecă. Jaluzelele coborâte lăsau camera în penumbră. 


Înăuntru era un aer închis. Deschise fereastra. Un birou 
mic de vreo nouă metri pătraţi, care dădea spre pădurea 
din spatele casei. Dezordine indescriptibilă. Îşi făcu cu 
greu loc până în mijlocul camerei. Înţelese că Grimm îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului acolo. Avea chiar 
şi un mic televizor pus pe o mobilă în faţa unei canapele 
vechi, ponosită şi plină de clasoare, dosare şi reviste de 
pescuit şi vânătoare, un casetofon stereo şi un cuptor cu 
microunde. 

Câteva secunde, rămase în picioare în mijlocul camerei 
şi se uită interzis la haosul de dosare, mobile, clasoare şi 
alte obiecte pline de praf. 

Un bârlog, o vizuină... 

Un cotet. 

Se cutremură. Grimm trăia ca un câine alături de 
nevasta lui de gheaţă. 

Pe pereţi, cărţi poştale, un calendar, postere cu lacuri de 
munte şi râuri. Pe dulapuri, alte animale împăiate: o 
veveriţă, mai multe bufniţe, o rață şi chiar o pisică 
sălbatică. Într-un colţ, zări o pereche de ghete de munte. 
Pe o mobilă, mai multe mulinete. Un iubitor de natură? Un 
taxidermist amator? Încercă pentru o clipă să se pună în 
pielea bărbatului corpolent, care se închidea în acea 
cameră în compania ciudatului bestiar ai cărui ochi sticloşi 
pândeau din umbră. Să şi-l imagineze mâncând 
semipreparate în faţa televizorului, înainte de a adormi pe 
canapea. Pândit de la capătul holului de femela-dragon cu 
care se căsătorise cu 30 de ani în urmă. Începu să tragă 
sertarele. Metodic. În primul, stilouri, facturi, reţete de 
medicamente, extrase de cont, chitanţe de carduri de 
credit. În următorul, un binoclu, cărţi de joc nedesfăcute, 
hărţi IGN. 

Apoi, în fundul sertarului degetele sale dădură peste 
ceva: nişte chei. Le scoase. Un set. Una mare, de broască 
şi două, mai mici, de lacăt sau altă încuietoare. Le puse în 
buzunar. 

În al treilea sertar, o colecţie de muşte de pescuit, de 
cârlige, de fire de gută - şi o fotografie. 


31 Institutul Naţional de Informare Geografică şi Forestieră. 


Se apropie de fereastră. 

Grimm, Chaperon - şi încă două personaje. 

Clişeul obişnuit: Grimm aproape slab - şi Chaperon cu 
vreo 15 ani mai tânăr. Cei patru bărbaţi stăteau pe nişte 
bolovani în jurul unui foc de tabără şi zâmbeau spre 
obiectiv. În spatele lor, spre stânga, un luminiş înconjurat 
de o pădure de conifere înalte şi de foioase în culorile 
toamnei; o pajişte în pantă dulce, un lac şi munţi în 
dreapta fotografiei. Era la apus: copacii înalţi îşi întindeau 
umbrele lungi spre lac. Fumul focului de tabără urca în 
spirală în lumina crepusculară. Servaz zări şi două corturi 
în stânga. 

Atmosferă bucolică. 

O impresie de bucurie simplă şi de fraternitate. Nişte 
bărbaţi cărora le făcea plăcere să se întâlnească şi să 
campeze pe munte, o ultimă oară înainte de venirea iernii. 

Servaz înţelese dintr-odată cum putea Grimm suporta 
acea viaţă de om retras, lângă o soţie care îl dispreţuia şi-l 
umilea: cu ajutorul acestor ieşiri în natură, în compania 
prietenilor. Îşi înţelese greşeala. Camera aceea nu era o 
închisoare, un bârlog: era, dimpotrivă, un tunel către 
exterior. Animalele împăiate, posterele, materialele de 
pescuit, revistele: toate trimiteau la acele momente de 
libertate absolută care probabil constituiau pilonul 
existenţei sale. 

În fotografie, cei patru bărbaţi erau îmbrăcaţi cu cămăşi 
în carouri, pulovere şi pantaloni a căror croială amintea de 
moda anilor 1990. Unul dintre ei ţinea ridicată o ploscă ce 
conţinea probabil altceva decât apă; altul privea spre 
obiectiv cu o jumătate de zâmbet absent, părând dus pe 
gânduri, ca şi cum acel mic ceremonial n-avea legătură cu 
el. 

Servaz îi privi cu atenţie pe ceilalţi doi excursionişti. 
Unul era un colos bărbos şi vesel, celălalt un tip înalt, 
destul de slab, cu păr negru şi des şi ochelari cu rame 
mari. 

Compară lacul din fotografie cu cel din posterul de pe 
perete, fără să poată stabili dacă era acelaşi, luat din două 
unghiuri deosebite sau dacă era vorba de două lacuri 


diferite. 
Intoarse poza. 


Lacul Oule, octombrie 1993. 


Un scris clar, strâns, precis. N 

Nu se înşelase. Poza avea 15 ani. În acest caz, bărbaţii 
erau cam de-o vârstă cu el. Se apropiau de 40. Oare mai 
aveau încă visuri sau îşi făcuseră deja bilanţul existenţei? 
Era acesta unul pozitiv sau negativ? 

În poză zâmbeau, ochii le străluceau în lumina blândă a 
serii de toamnă, iar feţele le erau brăzdate de umbre 
întunecate. 

Dar ce simțeau oare în realitate? Toată lumea sau 
aproape toată zâmbeşte în poze. Toată lumea se preface, 
mai ales în prezent, sub influenţa mediocrităţii mediatice 
globale, îşi spuse el. Mulţi chiar își joacă viaţa ca şi cum ar 
fi pe o scenă. Aparenţele şi kitschul au devenit regulă. 

Fascinat, studie cu mare atenţie fotografia. Era 
importantă? Din interior, un mic semnal familiar îi spunea 
că da. 

Ezită puţin, apoi o strecură în buzunar. 

Exact în momentul în care o făcea, avu senzaţia că 
uitase ceva. O senzaţie puternică. Imediată. Impresia că 
mintea lui descoperise involuntar un detaliu şi trăgea un 
semnal de alarmă. 

Scoase din nou fotografia. Se mai uită încă o dată. Cei 
patru bărbaţi zâmbitori. Lumina blândă a serii. Umbra 
munţilor ce se întindea pe lac. Nu, nu era asta. Fără să-şi 
dea seama, văzuse ceva. 

Şi dintr-odată înţelese. 

Mâinile. 

Trei dintre cei patru bărbaţi aveau mâna dreaptă la 
vedere: toți purtau un ghiul mare, de aur, pe inelar. 

Poza era făcută prea de departe pentru ca Servaz să 
poată jura că era vorba despre acelaşi inel. 

Cel care se găsise probabil şi pe degetul tăiat al lui 


Grimm... 
kkk 


Părăsi încăperea. Muzica răsuna în toată casa. Jazz. O 
luă pe holul din cărămidă şi ajunse într-un salon la fel de 
aglomerat. Văduva stătea într-un fotoliu. Citea. Ridică spre 
el o privire surprinzător de ostilă. Servaz agită cheile. 

— Ştiţi de unde sunt? 

Ea ezită un moment, parcă întrebându-se ce risca dacă 
nu-i spunea nimic. 

— Avem o cabană în valea Sospel, răspunse într-un final. 
La zece kilometri de aici. La sud de Saint-Martin... Nu 
departe de graniţa cu Spania. Dar nu mergem... sau mai 
bine zis, soţul meu nu mergea acolo decât în weekenduri, 
odată cu venirea primăverii. 

— Soţul? Şi dumneavoastră? 

— Un loc absolut sinistru. Nu puneam piciorul pe-acolo. 
Soţul meu se ducea ca să fie singur, să se odihnească, să 
mediteze, să pescuiască... 

Să se odihnească, gândi Servaz. De unde până unde 
avea nevoie de odihnă un farmacist? Nu-şi muncea din 
greu angajaţii? Apoi se gândi că era nedrept: ce ştia el 
despre meseria de farmacist? Oricum, un lucru era sigur: 
trebuia să meargă la i ui 4 

Răspunsul la mesaj îi parveni lui Espérandieu 38 de 
minute mai târziu. O ploaie fină lăsa urme pe ferestre. 
Peste Toulouse căzuse noaptea, şi luminile vagi din 
exteriorul geamurilor şiroind de apă păreau motivele unui 
ecran de protecţie. 

Vincent trimisese următorul mesaj: 


De la vincent.esperandieuGhotmail.com la 
kleim162Glematin.fr, 16:33:54: 
(Ştii ceva despre Eric Lombard?) 


De la kleim162Glematin.fr la 
vincent.esperandieuGhotmail.com, 17:12:44: 
(Ce vrei să ştii?) 


Esperandieu zâmbi şi tastă următoarele: 


(Dacă există ceva cadavre, scandaluri muşamalizate, 
procese pe rol în Franţa ori în străinătate împotriva 
Grupului Lombard. Orice fel de bârfe despre el. Oricât de 
răuvoitoare.) 


De la kleim162Glematin.fr la 
vincent.esperandieu Ghotmail.com, 17:25:06: 
(Nimic de felul ăsta! Poţi să te conectezi la MSN?) 


Umbra muntelui căzuse deasupra văii, iar Servaz fu 
nevoit să aprindă farurile. Drumul era pustiu. Nimeni nu 
vizita fundătura aceea de vale în acea perioadă a anului. 
Cele vreo 20 de cabane şi de case ridicate de-a lungul 
celor 12 kilometri de râu erau locuinţe de vacanţă, ale 
căror obloane se deschideau din mai până în septembrie şi, 
mai rar, de Crăciun. În acel moment nu erau decât umbre 
joase aplecate asupra lor înseşi pe marginea drumului, 
aproape confundându-se cu imensa masă întunecată a 
muntelui. 

Dintr-odată, după o curbă largă, văzu în lumina farurilor 
calea despre care îi vorbise văduva. Incetini şi intră pe 
drumul forestier. Scuturat prin gropi, se agăţă mai bine de 
volan, înaintând cu 15 kilometri la oră. Se întunecase şi 
copacii negri se profilau pe un cer doar puţin mai luminat. 
Mai parcurse câteva sute de metri, apoi chaletul sau 
cabana apăru. N 

Opri motorul, lăsă farurile aprinse şi coborî. In acelaşi 
moment, zgomotul râului undeva foarte aproape sparse 
tăcerea. Se uită în jur, dar nu zări nici cea mai mică 
lumină, cale de kilometri. 

Merse până la cabană în lumina farurilor ce îmbrăţişa 
copacii şi îi proiecta umbra în faţă, ca şi cum un uriaş 
născut din tenebre l-ar fi precedat. Urcă treptele verandei 
şi scoase cheile. Erau trei broaşte - cea din mijloc 
corespundea cheii celei mai mari. Mai erau două mici, 
deasupra şi dedesubtul acesteia. li trebui ceva timp ca să- 
şi dea seama ce cheie se potrivea unde, mai ales că cele 
mici aveau aceeaşi mărime, iar broasca de sus fusese pusă 
invers. Apoi împinse uşa, care rezistă puţin, înainte de a se 


deschide scârţâind. Căută întrerupătorul pe bâjbâite. ÎL 
găsi în stânga. Îl apăsă şi lumina ţâşni din plafon. 

Timp de câteva secunde, rămase nemişcat în prag, 
paralizat de ceea ce vedea. 

Interiorul se reducea la un bar în partea dreaptă, cu o 
mică chicinetă în spate, o canapea în fund, o masă de lemn 
şi două scaune drept în faţa lui. Dar pe peretele din stânga 
era agăţată o capă de ploaie din material impermeabil 


negru. Se apropia... 
kkk 


Espérandieu îşi deschise mesageria directă. Aşteptă trei 
minute, până când mesajul însoțit de o imagine a unui 
câine din desene animate adulmecând o urmă apăru în 
colțul din dreapta jos al ecranului. 


kleim 162 tocmai s-a conectat 


O fereastră de dialog însoţită de aceeaşi imagine se 
deschise trei secunde mai târziu. 


kleim 162: 
de ce te interesează Eric lombard? 


vince.esp: 
îmi pare rău, nu pot să-ți spun mai multe pe moment 


kleim162: 

am adulmecat câte ceva înainte să mă conectez. I-a fost 
omorât calul. Informaţia apare în mai multe ziare. Are vreo 
legătură? 


vince.esp: 
no comment 


kleim1 62: 
vince tu eşti la brigada omoruri. Nu-mi spune că v-au 
pus să anchetați moartea unui cal!!!! 


vince.esp: 


poți să mă ajuţi ori nu? 


kleim 162: 
ce-mi iese la afacere? 


vince.esp: 
dragostea unui prieten 


kleim162: 
giugiulelile rămân pe data viitoare. Altceva? 


vince.esp: 
o să ai rezultatele anchetei la prima mână 


kleim 162: 
deci există o anchetă. Asta-i tot? 


vince.esp: 
informaţii la prima mână, dacă afacerea ascunde ceva 
mai important 


kleim162: 
OK încep să caut 


Esperandieu închise mesageria zâmbind. 

„Kleim162” era pseudonimul cibernetic al unui ziarist de 
investigaţii care lucra ca freelancer pentru mai multe 
săptămânale cunoscute. Un adevărat copoi de vânătoare. 
Care adora să-şi bage nasul unde nu-i fierbea oala. 
Esperandieu îl cunoscuse în nişte împrejurări deosebite şi 
nu spusese nimănui nimic despre acest „contact” - nici 
chiar lui Martin. În mod oficial se comporta ca toţi membrii 
Brigăzii: nu avea încredere în presă. Dar în secret, era de 
părere că, asemenea oamenilor politici, poliţiştii nu au 
decât de câştigat dacă au unul sau mai mulţi ziarişti în 


mânecă. 
kkk 
Aşezat la volanul Jeepului, Servaz formă numărul de 
mobil al lui Ziegler. Îi răspunse robotul, aşa că închise. 


Apoi îl sună pe Esperandieu. 

— Am găsit o fotografie acasă la Grimm, zise el. Aş vrea 
s-o lucrezi puţin. 

Brigada dispunea de un program tic prelucrare a 
imaginilor, iar Esperandieu şi Samira erau singurii care 
ştiau cu ce se mănâncă. 

— Ce fel de fotografie? Digitală sau clasică? 

— Pe hârtie. Un clişeu vechi. Cu un grup de bărbaţi. 
Unul dintre ei e Grimm, celălalt Chaperon, primarul din 
Saint-Martin. S-ar părea că toţi poartă acelaşi tip de inel. E 
puţin ştearsă, dar deasupra scrie ceva. Aş vrea să încerci 
să descifrezi ce anume. 

— Crezi că e vorba de vreun fel de club, stil Rotary sau 
francmasonerie? 

— Nu ştiu, dar... 

— ...inelarul tăiat... îşi aminti brusc adjunctul. 

— Exact. 

— Bine, poţi s-o scanezi şi să mi-o trimiţi de la 
Jandarmerie? O să văd. Dar programul e mai ales pentru 
fotografiile digitale. Mai puţin performant în cazul celor 
vechi şi pe deasupra scanate. 

Servaz îi mulţumi. Tocmai demara, când îi sună 
telefonul. Era Ziegler. 

— M-aţi sunat? 

— Am găsit ceva, zise el pentru început. La o cabană 
care îi aparţinea lui Grimm. 

— O cabană? 

— Văduva lui mi-a spus despre ea. Am găsit cheile în 
biroul lui Grimm. În mod clar, ea n-a pus niciodată piciorul 
pe-acolo. Trebuie să vezi asta... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— O capă... Asemănătoare cu cea de pe cadavrul lui 
Grimm. Şi cizme. E târziu. Încui şi-i dau cheile lui Maillard. 
Vreau o echipă de criminalişti care să perieze locul mâine 
la prima oră. 

La capătul firului se aşternu tăcerea. Vântul şuiera în 
exteriorul maşinii. 

— Şi dumneavoastră? Unde sunteţi? întrebă el. 

— Curelele sunt un model obişnuit, răspunse ea. 


Fabricate în serie şi comercializate în tot vestul şi sudul 
Franţei. Pe fiecare dintre ele e un număr de serie. Vor 
încerca să găsească fabrica în care au fost făcute şi 
magazinul unde au fost puse în vânzare. 

Servaz căzu pe gânduri. În exteriorul haloului creat de 
faruri, o bufniţă se aşeză pe o creangă şi începu să se uite 
la el. Îi aminti de privirea lui Hirtmann. 

— Dacă am găsi magazinul, am putea pune mâna pe 
filmările camerelor de supraveghere, zise el. 

Când răspunse, în vocea lui Ziegler se simţea 
scepticism. 

— Presupunând că au păstrat filmele, asta din cauza 
legii care îi obligă să le distrugă în decurs de o lună. Ar 
însemna că a cumpărat curelele cu puţin timp în urmă. 

Servaz era aproape sigur că asasinul lui Grimm 
pregătise terenul cu multe luni înainte. Oare cumpărase 
curelele în ultimul moment? Ori le avusese dinainte? 

— Foarte bine, zise el. T Far 

Urcă din nou pe drumul forestier până la şosea. Nori 
întunecaţi alunecau pe suprafaţa lunii. Valea nu mai era 
decât un lac de întuneric şi chiar şi cerul se confunda cu 
munţii negri. Servaz se opri, aruncă o privire la dreapta, 
apoi la stânga şi intră pe şosea. 

Din obişnuinţă se uită în oglinda retrovizoare. 

Timp de jumătate de secundă, inima i se opri: o pereche 
de faruri tocmai se aprinsese în spatele lui... O maşină 
oprită pe marginea drumului, în întuneric. Puțin mai încolo 
de locul unde începea drumul forestier. Mai văzu cum 
farurile se îndepărtează încet de spaţiul generos de pe 
margine şi se angajează în urmărirea lui. După mărimea şi 
înălţimea lor, era vorba de un 4x4. Simţi cum i se ridică 
părul pe ceafă. Era evident că maşina era acolo pentru el. 
Ce alt motiv ar fi avut să stea în acel loc, în fundul unei văi 
pustii? Se întrebă cine ar putea fi la volan. Oamenii lui 
Lombard? Dar dacă îl supravegheau, de ce să procedeze în 
felul acela? 

Începu să se enerveze. 

Realiză că strângea puţin prea tare volanul şi inspiră 


profund. Calm. Nu intra în panică. Te urmăreşte o maşină. 
Și ce? Un sentiment vecin cu spaima îl traversă când se 
gândi că ar putea fi criminalul. Deschizând uşa cabanei, se 
apropiase prea mult de adevăr... Cineva hotărâse că a 
devenit un ghimpe în talpă. Se mai uită o dată în oglindă. 
Tocmai lăsase în urmă o curbă; farurile urmăritorului 
dispăruseră în spatele copacilor înalţi ce mărgineau 
drumul. 

Apoi apărură din nou - şi inima lui Servaz tresări în 
piept, în timp ce o lumină orbitoare inundă interiorul 
jeepului. Faza lungă! Realiză că era lac de transpiratie. 
Clipi, ca un animal surprins noaptea de o maşină, 
asemenea bufniței de mai devreme. Inima îi bătea să-i 
spargă pieptul. 

Maşina 4x4 se apropiase. Acum era în coada lui. Farurile 
puternice  cuprinseseră interiorul jeepului, subliniind 
fiecare detaliu al tabloului de bord cu un fascicul de 
lumină albă. 

Servaz apăsă pe acceleraţie, frica lui de viteză fiind 
întrecută de ce putea să se afle în spate, iar urmăritorul îi 
permise să ia distanţă. Se forţă să respire adânc, dar inima 
îi bubuia în piept şi transpiraţia îi curgea pe faţă. De 
fiecare dată când arunca o privire în oglinda retrovizoare, 
primea direct în ochi explozia de lumină albă din luneta 
din spate, făcându-l să vadă punctişoare negre. 

Deodată, maşina 4x4 acceleră. La dracu’, e dus cu pluta! 
O să intre în mine! 

Inainte de a putea face vreo manevră, vehiculul negru îl 
depăşi. Timp de o secundă de pură panică, Servaz crezu că 
nebunul îl va scoate de pe carosabil, dar maşina de teren 
acceleră şi mai mult şi se îndepărtă, luminile roşii de 
poziţie pierzându-se în întuneric. Mai văzu aprinzându-i-se 
stopurile înainte de următoarea curbă - în timp ce frâna - 
apoi bolidul dispăru. Incetini şi trase pe dreapta cu 
poticneli, se aplecă ca să-şi ia arma din torpedou şi cobori 
cu picioarele gelatină. Aerul rece al nopţii îi făcu bine. Vru 
să verifice încărcătorul armei, dar mâna îi tremura atât de 
tare, încât avu nevoie de câteva secunde ca s-o facă. 

Avertismentul era tot atât de clar, precum era noaptea 


de adâncă: cineva din valea cu pricina nu voia ca ancheta 
să meargă mai departe. Cineva nu dorea ca el să 
descopere adevărul. 

Dar despre ce adevăr era vorba? 


17 


A doua zi, el şi Ziegler asistară la înmormântarea lui 
Grimm în micul cimitir din vârful dealului, printre brazi şi 
pietre funerare. 

In spatele oamenilor aşezaţi în jurul gropii, brazii negri 
păreau să ţină şi ei doliu. Vântul făcea crengile să 
rostească o rugăciune şoptită. Coroanele şi groapa se 
distingeau pe albul zăpezii. Oraşul se întindea jos, în vale. 
Servaz îşi spuse că într-adevăr, acolo sus, păreau mai 
aproape de cer. 

Dormise prost. Se trezise de mai multe ori tresărind, cu 
fruntea scăldată în sudoare. Nu putea să-şi ia gândul de la 
ceea ce i se întâmplase cu o seară înainte. Lui Irène nu-i 
spusese încă nimic. În mod bizar, se gândea că îl vor da la 
o parte dacă va vorbi şi că o să încredinţeze ancheta 
altcuiva. Oare erau în pericol? Oricum, în acea vale străinii 
care veneau să-şi bage nasul nu erau bine văzuți. 

Pentru a se calma puţin, se uită la dealurile din jur. 
Probabil era plăcut să vii vara pe acest deal înverzit care 
se profila ca prora unei nave - sau ca un dirijabil - 
deasupra văii. Acest deal rotund şi domol ca trupul unei 
femei. Văzuţi de aici, nici măcar munţii nu mai păreau 
ameninţători; chiar şi timpul îşi înceta goana. În timp ce se 
îndreptau spre ieşirea din cimitir, Ziegler îi dădu un cot. 
Se uită în direcţia pe care i-o indica: Chaperon reapăruse. 
Discuta cu Cathy d'Humieres şi alte câteva notabilităţi. 
Telefonul începu să-i vibreze brusc în buzunar. Răspunse. 
Un tip de la Direcţia Generală. Servaz recunoscu imediat 
accentul de patrician şi tonul urban, ca şi cum tipul ar fi 
făcut în fiecare dimineaţă gargară cu melasă. 

— Cum staţi cu calul? 

— Cine întreabă? 

— Cabinetul directorului general urmăreşte afacerea de 
aproape, domnule comandant. 

— Se ştie şi faptul că a fost omorât un om? 

— Da, farmacistul Grimm, suntem la curent, răspunse 
birocratul ca şi cum ar fi cunoscut dosarul în cele mai mici 


amănunte - ceea ce probabil nu era adevărat. 

— Asta înseamnă că înţelegeţi că animalul domnului 
Lombard nu este o prioritate pentru mine. 

— Domnule comandant, Catherine d'Humières m-a 
asigurat că sunteţi un profesionist. 

Servaz simţi că-i sare muştarul. În orice caz, mai 
profesionist decât tine, îşi spuse. Nu genul care strânge 
mâini pe holuri, îşi sapă colegii şi se preface că ştie cu ce 
se mănâncă un dosar. 

— Aveţi vreo pistă? 

— Niciuna. 

— Şi cei doi paznici? 

Bravo, măcar ai făcut efortul să citeşti rapoartele. Fără 
îndoială în viteză, chiar înainte să mă suni - ca un licean 
care-şi face temele pe genunchi înainte de intrarea în 
clasă. 

— N-au niciun amestec. 

— Cum puteţi fi atât de sigur? 

Pentru că-mi petrec timpul printre victime şi criminali, 
nu tocindu-mi fundul pe scaun, gândi el. 

— Nu se potrivesc profilului. Oricum, dacă vreţi să vă 
convingeţi, vă invit să veniţi încoace şi să vă alăturaţi 
anchetei. 

— Uşurel, domnule comandant. Nimeni nu vă pune la 
îndoială competenţa, dar să nu pierdeţi din vedere faptul 
că dorim să ştim cine a omorât acel cal. 

Mesajul era clar: nu-i problemă dacă moare asasinat un 
farmacist şi-l găseşti spânzurat sub un pod - dar e de 
neconceput să decapitezi calul unuia dintre cei mai 
influenţi bărbaţi din Franţa. 

— Foarte bine, zise Servaz. 

— Pe curând, domnule comandant, mai spuse celălalt 
înainte să închidă. 

Polițistul şi-l imagină în spatele biroului, zâmbind 
mulţumit de ascendentul pe care îl avea asupra micilor 
funcţionari de provincie, în costumul lui pretenţios, asortat 
cu o cravată elegantă, mirosind a parfum de firmă, notând 
câteva chestii lipsite de importanţă, dar în termeni 
sforăitori, apoi mergând bucuros să-şi uşureze vezica şi să 


se admire în oglindă, înainte de a cobori să pună ţara la 
cale în restaurant, în compania celor de acelaşi calibru cu 
el. 

— Frumoasă ceremonie şi plăcut loc, zise cineva de 
lângă el. 

Întoarse capul. Gabriel Saint-Cyr îi zâmbea. Servaz 
strânse mâna fostului magistrat. O strângere directă şi 
fără fiţe ori încercări de intimidare, pe măsura lui de tip 
cumsecade. 

— Tocmai îmi spuneam şi eu că e un loc încântător 
pentru a-ţi petrece eternitatea, zise comandantul, zâmbind 
la rândul său. 

Judecătorul pensionar aprobă cu un semn din cap. 

— Exact ce intenţionez să fac. E destul de probabil că o 
să plec înaintea dumneavoastră, dar după toate aparențele 
sunt sigur că veţi fi o bună companie: locul meu e acolo. 

Saint-Cyr arătă cu degetul spre un colţ al cimitirului. 
Servaz izbucni în râs şi-şi aprinse o ţigară. 

— Cum v-aţi dat seama? 

— Ce anume? 

— Că o să fiu o bună companie. 

— La vârsta şi cu experienţa mea, îţi faci repede o idee 
despre oameni. 

— Şi nu vă înşelaţi niciodată? 

— Rareori. Şi apoi, am încredere în judecata lui 
Catherine. 

— Nu v-a întrebat ce semn reprezentaţi? 

Fu rândul lui Saint-Cyr să izbucnească în râs. 

— În zodiac? E primul lucru pe care-l face când îi este 
prezentat cineva! Familia mea are un cavou, adăugă el. 
Acum trei ani am cumpărat un loc la celălalt capăt al 
cimitirului, cât mai departe posibil. 

— De ce? 

— Mă terorizează ideea de a fi nevoit să suport pentru 
eternitate anumite vecinătăţi. 

— Îl cunoşteaţi pe Grimm? mai întrebă Servaz. 

— V-aţi hotărât să apelaţi la serviciile mele? 

— Poate. 

— Un tip foarte secretos. Ar trebui să-l întrebaţi pe 


Chaperon, zise magistratul, arătând spre primarul ce se 
îndepărta. Se cunoşteau bine. 

Servaz îşi aminti cuvintele lui Hirtmann. 

— Aşa se pare, zise apoi. Grimm, Chaperon şi Perrault, 
nu? Partida de poker de sâmbătă seara... 

— Da. Şi Mourrenx. Acelaşi cvartet, timp de 40 de ani. 
Inseparabili din liceu... 

Servaz se gândi la fotografia din buzunarul de la geacă. 
I-o arătă judecătorului. 

— Ei sunt? 

Gabriel Saint-Cyr scoase o pereche de ochelari pe care 
şi-i puse înainte de a se apleca asupra pozei. Servaz 
observă că indexul îi era deformat din cauza artrozei şi că 
îi tremura în momentul în care arătă spre cei patru: 
Parkinson. 

— Da. Aici e Grimm... şi acolo, Chaperon... 

Degetul se deplasă. 

— Şi Perrault. (Tipul înalt şi slab, cu păr des şi ochelari.) 
Are un magazin de echipamente sportive în Saint-Martin. E 
şi ghid montan pentru zonele înalte. 

Degetul alunecă apoi spre colosul cu barbă care se uita 
în obiectiv râzând în lumina de toamnă. 

— Gilbert Mourrenx. A lucrat la fabrica de celuloză din 
Saint-Gaudens. A murit de cancer la stomac acum doi ani. 

— Şi spuneţi că cei patru erau inseparabili? 

— Chiar aşa, răspunse bătrânelul, aşezându-şi ochelarii. 
Inseparabili, da, am putea spune şi aşa... 

Servaz îl fixă. Ceva din vocea lui Saint-Cyr... Fostul 
judecător nu-l slăbea din ochi. Cu un aer nevinovat, tocmai 
îi transmitea un mesaj. 

— Au existat ceva... poveşti despre ei? 

Privirea pensionarului era la fel de intensă ca a 
poliţistului. Acesta din urmă îşi ţinu respiraţia. 

— Mai degrabă zvonuri... Şi o dată, acum vreo 30 de ani, 
o plângere... Făcută de o familie din Saint-Martin. O 
familie săracă: tatăl muncitor la Centrală, mama în şomaj. 

Centrala: simţurile lui Servaz intrară în alertă. 

— O plângere împotriva lor? 

— Da. Pentru șantaj. Ceva de genul ăsta... (Fostul 


judecător se încruntă, încercând să-şi amintească.) Dacă 
nu mă-nşală memoria, era vorba de nişte fotografii 
Polaroid. Ale fetei acelor bieţi oameni, o adolescentă de 17 
ani. Goală şi în mod evident beată. Într-una dintre ele, fata 
era... împreună cu mai muţi bărbaţi, cred. In aparenţă, 
tinerii amenințau să facă publice pozele, dacă ea nu le 
făcea anumite lucruri... Lor şi prietenilor lor. Dar fata a 
cedat şi a spus totul părinţilor. 

— Şi apoi? 

— Nimic. Părinţii şi-au retras plângerea, înainte ca 
jandarmii să-i fi putut interoga pe cei patru tineri. Un 
aranjament, fără îndoială: nu tu plângere, nu tu şantaj. 
Părinţii nu doreau, cu siguranţă, ca acele fotografii să 
circule... 

Servaz se încruntă. 

— Ciudat. Maillard nu mi-a spus nimic despre asta. 

— E posibil să nu fi auzit niciodată de poveste. Nu lucra 
încă aici. 

— Dar dumneavoastră da. 

— Aşa e. 

— Şi i-aţi crezut? 

Saint-Cyr părea cam nehotărât. 

— Sunteţi poliţist: ştiţi la fel de bine ca şi mine că toată 
lumea are secrete. Şi în general, nu prea frumoase. De ce 
să fi minţit acei părinţi? 

— Pentru a stoarce bani familiilor celor patru tineri. 

— Asta cu preţul mânjirii reputației fetei lor? Nu prea 
cred. Îl cunosc pe tată: a mai lucrat câte ceva pe la mine 
pe-acasă pe vremea când era în şomaj. Un tip cinstit, de 
şcoală veche. Cu principii. 

Servaz se gândi la cabană şi la ce descoperise acolo. 

— Dar tocmai aţi spus că toată lumea are secrete. 

Saint-Cyr îi privi atent. 

— Da. Al dumneavoastră care e, domnule comandant? 

Servaz îi servi un zâmbet de îngeraş enigmatic. 

— Sinucideri, continuă el. Cuvântul acesta vă spune 
ceva? 

De data asta în ochii celuilalt se citi o surpriză sinceră. 

— Cine v-a vorbit despre asta? 


— Nu m-aţi crede, dacă v-aş spune. 

— Faceţi-o totuşi. 

— Julian Hirtmann. 

Gabriel Saint-Cyr îl privi vreme îndelungată. Părea 
perplex. 

— Vorbiti serios? 

— Absolut. 

Timp de o jumătate de secundă, fostul judecător rămase 
mut. 

— Ce faceţi diseară pe la opt? întrebă apoi. 

— N-am nimic planificat. 

— Ei bine, în cazul acesta, vă invit la cină. După spusele 
invitaţilor mei, mă pricep la gătit. Intrarea Torentului nr. 
6. Nu puteţi s-o rataţi: o moară la capătul străzii, chiar la 
intrarea în pădure. Pe ară n 

— Sper că vă simţiţi bine, zise Servaz. 

Chaperon se întoarse jenat. Avea deja mâna pe portiera 
maşinii. Părea tensionat şi preocupat. Văzându-l pe 
comandant se înroşi la faţă. 

— De ce-mi spuneţi asta? 

— Ieri v-am căutat toată ziua, răspunse acesta zâmbind 
prietenos. Degeaba. 

O fracțiune de secundă, primarul din Saint-Martin păru 
contrariat. Încerca din răsputeri să-şi păstreze sângele 
rece - dar nu prea reuşea. 

— Moartea lui Gilles m-a zguduit. Scena aceea oribilă... 
Înverşunarea... E groaznic... Aveam nevoie de o pauză, să 
rămân singur. Am fost pe munte. 

— Singur, pe munte? Nu v-a fost teamă? 

Întrebarea îl făcu pe primar să tresară. 

— De ce să-mi fi fost teamă? 

Uitându-se la micul bărbat bronzat, Servaz avu 
certitudinea că nu numai că-i era frică, dar era de-a 
dreptul terifiat. Se întrebă dacă era cazul să-i vorbească 
despre sinucideri în acel moment, dar hotări că era mai 
bine să nu arunce toate cărţile dintr-odată. După cina de la 
Saint-Cyr, din seara aceea, urma să ştie mai multe. Scoase 
totuşi poza din buzunar. 


— Această fotografie vă spune ceva? 

— Unde aţi găsit-o? 

— Acasă la Grimm. 

— O poză veche, comentă Chaperon, evitându-i privirea. 

— Da, din octombrie 1993, preciză Servaz. 

Chaperon făcu un gest cu mâna dreaptă, ca şi cum era 
vorba despre alt secol. Pentru o clipă, mâna lui ridicată, cu 
dosul presărat cu pete mici, maro, pluti prin dreptul 
ochilor comandantului. Surpriza îl lăsă cu gura căscată. 
Primarul nu mai purta inelul, dar se vedea că îl scosese de 
curând: o fâşie de piele mai deschisă la culoare rămăsese 
în jurul inelarului. 

Pentru o secundă, în capul lui Servaz ţâşniră o mulţime 
de întrebări. 

Lui Grimm îi fusese tăiat degetul, Chaperon îşi scosese 
inelul, acel inel pe care îl purtau toţi cei patru bărbaţi din 
poză. Ce însemna asta? Că asasinul ştia. Ceilalţi doi 
bărbaţi din poză aveau vreo legătură cu moartea 
farmacistului? Dacă da, de unde aflase Hirtmann? 

— Îi cunoşteaţi bine? întrebă polițistul. 

— Da, destul. Chiar dacă cu Perrault mă vedeam mai des 
pe atunci. 

— Era şi partenerul dumneavoastră de poker. 

— Da. Şi de drumeţii. Dar nu văd ce... 

— Mulţumesc, i-o tăie Servaz. Pentru moment nu mai am 
alte întrebări. Ala ae 


— Cine e? întrebă Ziegler în maşină, arătând spre 
bărbatul care se îndrepta cu paşi mici spre un Peugeot 
405, aproape la fel de obosit ca el. 

— Gabriel Saint-Cyr, judecător de instrucţie pensionar. 
L-am întâlnit ieri dimineaţă la Palatul de Justiţie. 

— Şi despre ce aţi vorbit? 

— Despre Grimm, Chaperon, Perrault şi un anume 
Mourrenx. 

— Cei trei jucători de poker... Şi Mourrenx, cine mai e şi 
ăsta? 

— Al patrulea membru al găştii. Mort acum doi ani. 
Cancer. După Saint-Cyr, tipii ăştia au făcut, în urmă cu 30 


de ani, obiectul unei plângeri pentru şantaj. Au îmbătat o 
fată, apoi au pozat-o goală. Ulterior au ameninţat-o că vor 
face publice fotografiile, dacă... 

— ...nu făcea anumite lucruri... 

— Exact. 

Servaz remarcă o sclipire trecătoare în ochii ei. 

— Asta ar putea fi o pistă, zise ea. 

— Ce legătură să aibă cu animalul lui Lombard? Şi cu 
Hirtmann? 

— Nu ştiu. 

— S-a întâmplat acum 30 de ani. Patru tineri beţi şi o 
fată la fel. Şi? Erau nişte puşti, au făcut o prostie. Unde ne 
duce treaba asta? 

— Poate că e doar partea vizibilă a aisbergului. 

Servaz se uită la ea. 

— Cum adică? 

— Ei bine, poate au existat şi alte „prostii” de acelaşi 
gen. Poate că nu s-au oprit acolo. Şi vreuna dintre ele a 
sfârşit-o prost. 

— Prea mulţi de „poate”, observă el. Mai e ceva: 
Chaperon şi-a scos inelul. 

— Cum? 

Servaz îi povesti ceea ce tocmai văzuse. Ziegler se 
încruntă. 

— Şi după dumneavoastră, ce ar putea însemna asta? 

— N-am nicio idee. Între timp, vreau să vă arăt ceva. 

— Cabana? 

— Da. Mergem? dek 

La orele cinci, alarma sunase pe noptieră şi Diane se 
târâse tremurând până la baie. Ca în fiecare dimineaţă, 
duşul începu cu un jet fierbinte şi se sfârşi într-un firicel de 
apă rece. Se grăbi să se usuce şi să pună ceva pe ea. Işi 
petrecu următoarea oră uitându-se peste notițe, înainte de 
a cobori la cafeneaua de la parter. 

Locul era pustiu, nici măcar un angajat. Remarcase 
totuşi espressorul şi se duse în spatele tejghelei ca să-şi 
prepare o cafea. Reluă apoi lectura notiţelor, până când 
auzi paşi pe hol. Dr. Xavier intră, îi făcu un mic semn din 


cap şi merse la rândul lui după tejghea. Apoi, cu ceaşca în 
mână, se îndreptă spre ea. 

— Bună ziua, Diane. Sunteţi matinală. 

— Bună ziua, domnule. Un vechi obicei... 

Observă că doctorul era în toane bune. Acesta îşi înmuie 
buzele în cafea, uitându-se la ea fără să-şi piardă zâmbetul. 

— Sunteţi pregătită, Diane? Am o veste bună. In 
dimineaţa asta o să vizităm rezidenții din blocul A. 

Ea se strădui să-şi mascheze entuziasmul şi să păstreze 
un ton profesional. 

— Foarte bine, domnule. 

— Vă rog, spuneţi-mi Francis. 

— Foarte bine, Francis. 

— Sper că nu v-am speriat prea tare data trecută. Voiam 
doar să vă pun în gardă. O să vedeţi, totul o să fie în 
regulă. 

— Sunt pregătită. 

El îi aruncă o privire care spunea clar că se îndoieşte. 

— Pe cine o să vedem? 

— Julian Hirtmann... sale 

White Stripes cântau Seven Nation Army în căşti, când 
se deschise uşa biroului. Esperandieu ridică privirea din 
monitor. 

— Salut, zise Samira. Cum a mers autopsia? 

— Câh, făcu el scoţându-şi căştile. N 

Tânăra îi ocoli biroul ca să ajungă la al ei. În trecere, 
Espérandieu simţi un parfum fresh şi plăcut, amestecat cu 
o urmă de gel de duş. Din primul moment de când 
deveniseră colegi, simţise un elan de simpatie spontană 
pentru Samira Cheung. Ca şi el, era obiectul sarcasmelor 
şi al zeflemelelor abia voalate din partea unora dintre 
membrii Brigăzii. Dar micuța avea sânge în ea. li pusese în 
mai multe reprize la punct pe nemernici. Care de atunci o 
detestau şi mai mult. A 

Samira luă o apă şi bău direct din sticlă. In dimineaţa 
aceea purta o geacă de piele peste o vestă de blugi şi un 
hanorac cu glugă, pantaloni de camuflaj, cizme cu toc de 
opt centimetri şi o şapcă cu cozoroc. 


Îşi aplecă spre monitor faţa aproape şocant de urâtă. Pe 
care machiajul n-o ajuta cu nimic. Chiar şi Esperandieu se 
abţinuse cu greu să râdă, prima dată când o văzuse. Dar 
sfârşise prin a se obişnui. În prezent, reuşea chiar să-i 
găsească un ciudat farmec paradoxal. 

— Tu unde ai fost? întrebă el. 

— La judecător. 

El înţelese că vorbea despre magistratul însărcinat cu 
ancheta celor trei băieţi. Se întrebă zâmbind ce efect 
produsese pe culoarele Palatului de Justiţie. 

— Şi cum merge? 

— S-ar părea că argumentele părţii adverse şi-au găsit 
ceva ecou în mintea domnului judecător... 

— Cum aşa? 

— Ei bine, teza înecului câştigă din ce în ce mai mult 
teren. 

— La naiba! 

— N-ai remarcat nimic la venire? întrebă ea. 

— Ce să remarc? 

— Pujol şi Simeoni. 

Espérandieu se strâmbă. Era un subiect despre nu-i 
plăcea să vorbească. 

— Da, se pare că sunt în formă, remarcă întunecat. 

— Sunt aşa încă de ieri, plusă ea. Am impresia că 
absenţa lui Martin le dă aripi. Ar trebui să fii atent. 

— De ce eu? 

— Ştii prea bine. 

— Nu, explică-mi. 

— Tipii te detestă. Au impresia că eşti homo. Ceea ce 
pentru ei nu e departe de pedofilie ori de a i-o trage unei 
capre. 

— Şi pe tine te detestă, remarcă Esperandieu fără să se 
scandalizeze în mod special de vocabularul Samirei. 

— Mai puţin decât pe tine. Pe mine nu mă suportă 
pentru că sunt jumate chinezoaică, jumate arăboaică. Nu 
mi-ar mai trebui decât puţin sânge negru. Pe scurt, sunt 
duşmanul. Cu tine, e altceva. Au mii de motive să te 
deteste: manierele, felul de a te îmbrăca, susţinerea lui 
Martin, soţia ta... 


— Soția mea? 

Samira zâmbi. 

— Bineînţeles. Nu reuşesc să înţeleagă cum un tip ca 
tine s-a putut însura cu o femeie ca ea. Ă 

Fu rândul lui Esperandieu să zâmbească. li plăcea felul 
deschis de-a fi al Samirei, dar uneori nu i-ar fi stricat 
puţină diplomaţie. 

— Sunt doar nişte neanderthalieni, zise el. 

— Primate, mai curând, îl aprobă ea. Dar în locul tău aş 
fi atentă. Sunt sigură că pregătesc ceva urât. 


Coborând din maşină în faţa cabanei lui Grimm, Servaz 
se întrebă dacă în ajun nu avusese vedenii. Valea nu mai 
avea deloc acelaşi aspect sumbru şi bântuit. În momentul 
în care închidea portiera, îşi simţi din nou gâtul iritat. 
Uitase să-şi ia pastila în acea dimineaţă. 

— N-aveţi puţină apă? întrebă el. 

— E o sticlă de apă plată în torpedou, îi răspunse 
Ziegler. 

Se priviră în drum spre cabana ridicată pe malul râului 
care strălucea, argintat, printre trunchiurile arborilor, 
ţesând o reţea de voci cristaline. Pe versanţii cenuşii ai 
muntelui, fagii erau mai puţin numeroşi decât molizii şi 
brazii. Ceva mai departe de malul râului se vedea o groapă 
de gunoi. Servaz zări canistre ruginite, saci de gunoi negri, 
o saltea pătată, un frigider şi chiar un computer vechi cu 
firele pe afară ca tentaculele unei caracatite moarte. Chiar 
şi acolo, în acea vale sălbatică, omul nu pregeta să 
mutileze tot ce atingea. 

Urcă treptele verandei. O bandă lată - Jandarmeria 
Naţională - trecerea interzisă bara uşa în diagonală. 
Servaz o ridică şi descuie uşa, înainte de a o împinge cu un 
zgomot sec. Se dădu apoi la o parte ca s-o lase pe Ziegler 
să intre. 

— Peretele din stânga, zise el. 

Ea făcu un pas în interior - şi se opri brusc. 

— La dracu’! 

Servaz intră şi el. Barul şi dulapurile bucătăriei 
americane la dreapta, canapeaua plină de perne în fund cu 


sertarele dedesubt, etajerele de cărţi, sculele de pescuit - 
bețe, mincioguri, cizme, plase - aranjate într-un colţ: toate 
fuseseră acoperite cu numeroase feluri de pudră: de 
aluminiu, ceruză, roşu englezesc, pudră magnetică neagră, 
fluorescentă roz... Toate menite să reveleze urmele 
latente. In anumite locuri, porţiuni mari, albastre, sugerau 
că tehnicienii criminalişti aplicaseră reactivul Blue Star: 
căutaseră deci eventuale urme de sânge, aparent fără 
succes. Cartoane numerotate, fixate peste tot. Bucăţi de 
țesătură, decupate din covor. 

Se uită discret spre Ziegler. 

Părea bulversată. Privea fix la peretele din stânga: 
marea capă neagră spânzura ca un liliac adormit, faldurile 
ei întunecate şi ţepene contrastând cu tenta deschisă a 
lemnului. Avea şi o glugă agăţată pe un cuier. Sub capă, o 
pereche de cizme zăcea pe podeaua de pin brut. Urme de 
pudră străluceau şi pe materialul lor negru. 

— Nu ştiu de ce chestiile astea îmi fac pielea de găină, 
zise ea. La urma urmelor nu e vorba decât de o pelerină de 
ploaie şi de o pereche de cizme. 

Servaz aruncă o privire prin uşa deschisă. Afară, totul 
era liniştit. Dar imaginea farurilor ţâşnind în oglinda 
retrovizoare îi rămăsese pe retină. Încercă să surprindă un 
eventual zgomot de motor, dar nu auzi decât glasul apei. 
Simţi din nou acea teamă instinctivă care-l copleşise 
noaptea trecută, când farurile străine îi luminaseră bordul. 
O teamă brută, fără nuanţe. 

— Ce se întâmplă? întrebă Ziegler, care-i observase 
privirea. 

— Ieri am fost urmărit. O maşină mă aştepta la ieşirea în 
şosea... 

Ziegler se holbă la el. O umbră de îngrijorare îi străbătu 
chipul. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. 

— Trebuie să-i spunem lui d'Humières. 

— Nu. Vreau să rămână între noi. Pentru moment, în 
orice caz. 


— De ce? 

— Nu ştiu... Confiant ar fi capabil să profite pentru a mă 
obliga să mă retrag. Sub pretextul că mă protejează, 
desigur, adăugă el cu un zâmbet obosit. 

— Cine credeţi că era? 

— Oamenii lui Eric Lombard? 

— Sau poate criminalii... 

Se uita la el cu ochii mari. Servaz înţelese că se gândea 
că i se putea întâmpla şi ei. Frica e o maladie contagioasă, 
îşi spuse. Exista în această anchetă un element absolut 
întunecat, o masă critică profund sinistră care reprezenta 
nucleul poveştii şi de care ei începeau să se apropie 
periculos de mult. Pentru a doua oară, se întrebă dacă îşi 
puneau vieţile în pericol. 

— E timpul să vorbim cu domnul primar, zise brusc. 


— Nu vă faceţi griji, o să fie bine. 

Diane se uită la silueta impresionantă a domnului 
Monde, ghicind masa musculară de sub combinezon. 
Probabil petrecerea ore întregi la sală, împingând de 
aparate şi ridicând bare încărcate cu discuri de fontă. 
Tipul îi făcu cu ochiul amical şi ea dădu din cap. 

Contrar a ceea ce păreau să creadă cei doi, ei nu-i era 
teamă în mod special. Simţea mai curând o puternică 
curiozitate profesională. 

Holul luminat de neoane. Mocheta ce înăbuşea zgomotul 
paşilor. Pereţii albi... 

O muzică ambientală se auzea în surdină - ca într-un 
supermarket. Ceva New Age, cu sunete de harpă şi de 
pian, la fel de imponderabile ca respiraţia. 

Uşile... 

Trecu pe lângă ele fără să se apropie de hublouri. Xavier 
mergea repede în faţa ei. Ea îl urma docilă. 

Niciun zgomot. Parcă dormeau toţi. Te puteai crede într- 
un hotel de cinci stele, genul modern, minimalist, de 
designer. Îşi aminti urletul prelung şi sinistru pe care îl 
auzise de la uşă, prima dată când se apropiase de acest 
loc. Oare îi drogaseră special pentru ea? Nu, Alex îi 
spusese: majoritatea erau chimio-rezistenţi. 


În faţă, Xavier se opri brusc în faţa unei uşi; tastă o 
combinaţie pe panoul digital, apoi apăsă pe clanţă. 

— Bună ziua, Julian. 

— Bună ziua, doctore. 

O voce gravă, aşezată, urbană. Diane îl auzi, înainte să-l 
vadă. 

— Îţi aduc o vizitatoare, noul nostru psiholog: Diane 
Berg. E elveţiană, ca tine. 

Tânăra înaintă. Julian Hirtmann era în picioare, lângă 
fereastra ce dădea spre vârful unui brad înzăpezit. Işi 
întoarse privirea şi o fixă asupra ei. Avea mai mult de un 
metru nouăzeci şi dr. Xavier părea un copil pe lângă el. 
Cam 40 de ani, părul negru tuns scurt, trăsături ferme şi 
regulate. Sigur pe el. Destul de arătos, îşi spuse ea, dacă-ţi 
plăceau puşcăriaşii. Frunte înaltă, gură strânsă, maxilar 
pătrat. 

Dar ceea ce o frapă erau ochii. Pătrunzători. Negri. 
Intenşi. Strălucind de viclenie, imobili. Strânse din ei şi 
Diane se simţi învăluită de o apă întunecată. 

— Bună ziua, Julian, zise ea. 

— Bună ziua. Psiholog, nu? 

Tânăra îl văzu pe dr. Xavier zâmbind. Un zâmbet visător 
apăru şi pe buzele lui Hirtmann. 

— În ce cartier locuiţi, în Geneva? 

— Cologny, răspunse ea. 

El dădu din cap şi se îndepărtă de fereastră. 

— Aveam o casă frumoasă pe malul lacului. In prezent, 
acolo locuiesc nişte îmbogăţiţi recent. Genul cu mobile, 
computere şi nicio carte în toată casa. Doamne! În casa 
mea a locuit Percy Bysshe Shelley pe vremea când trăia în 
Elveţia, puteţi să vă imaginaţi una ca asta? 

O fixa cu ochii aceia negri şi strălucitori. Aştepta un 
răspuns. 

— Vă place să citiţi? întrebă ea stângaci. 

El ridică din umeri, dezamăgit în mod evident. 

— Doamna dr. Berg ar dori să vorbească cu tine în mod 
regulat, interveni Xavier. 

Hirtmann se întoarse din nou spre ea. 

— Adevărat? Şi mie ce-mi iese la afacere? În afară de 


plăcerea companiei? 

— Nimic, răspunse ea cu sinceritate. Absolut nimic. Nu 
pretind că v-aş putea uşura suferinţa în vreun fel. De altfel, 
dumneavoastră nu suferiţi. N-am nimic de vânzare, în 
afară de, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, plăcerea 
companiei mele. Dar v-aş rămâne recunoscătoare dacă aţi 
accepta să vorbim. g 

Nici linguşeli, nici minciuni. Işi spuse că nu s-a 
descurcat prea rău. El o fixa intens. 

— Hmm, sinceritate... (Privirea i se deplasă de la Diane 
la Xavier.) Cam rară pe aici. Admiţând că aş accepta, ce 
vor conţine aceste... discuţii? Sper că nu vă gândiţi să 
exersaţi pe mine una dintre acele ridicole şedinţe de 
analiză. Vă spun de acum: n-o să vă iasă. Nu cu mine. 

— Nu. Mă gândeam la discuţii adevărate. O să abordăm 
diverse subiecte, ce vreţi dumneavoastră. 

— Asta ar însemna să avem vreun lucru în comun, ricană 
el. 

Ea nu se prinse în joc. 

— Vorbiţi-mi despre dumneavoastră, zise el. Ce aţi făcut 
până acum? 

Ea îi povesti. Îi spuse despre Facultatea de Psihologie şi 
de Ştiinţe ale Educaţiei din Geneva, despre Institutul 
Universitar de Medicină Legală, despre cabinetul 
particular pentru care lucrase şi despre închisoarea 
Champ-Dollon unde fusese psiholog stagiar. 

El dădu din cap extrem de serios, cu un deget pe buza 
de jos, ca un examinator. Diane îşi reţinu un zâmbet în faţa 
acelei poze. Apoi îşi aminti ce le făcuse unor tinere de 
vârsta ei şi dorinţa de a surâde îi dispăru. 

— Presupun că de când aţi venit aici, în acest mediu atât 
de special şi nou pentru dumneavoastră, simţiţi oarecare 
teamă? 

O testa. Voia să vadă dacă va exista reciprocitate. Nu 
dorea discuţii cu sens unic în timpul cărora el vorbea şi ea 
se mulțumea să asculte. 

— Da, teamă de un nou serviciu, de un loc necunoscut, 
de noi responsabilităţi, zise ea. Stres profesional. Totuşi îl 
consider ceva pozitiv, care mă ajută să progresez. 


El dădu din cap. 

— Dacă o spuneţi dumneavoastră. Aşa cum probabil 
ştiţi, orice grup constrâns să stea închis înregistrează mai 
degrabă un regres. Aici, nu numai rezidenții regresează, 
zise el, ci şi personalul - chiar şi psihologul. Vedeţi 
dumneavoastră, aici avem trei spaţii de izolare prinse unul 
într-altul: acest azil de nebuni, frumoasa noastră vale şi 
oraşul - cu toţi acei imbecili rezultați din căsătorii 
consangvine succesive, incest şi violenţă familială. Asta e. 
Aşa că în câteva zile, ori săptămâni, o să vă simţiţi 
infantilă, o să redeveniţi o fetiţă ce vrea să-şi sugă degetul 
mare... 

Citi în ochii lui reci dorinţa de a spune o obscenitate, dar 
se abţinu. Primise o educaţie rigidă. Brusc, ea realiză că 
Hirtmann îi aducea aminte de tatăl ei, cu aerul lui sever, 
înfăţişarea de bărbat bine, puţin trecut, dar cizelat, şi 
câteva fire cărunte în părul negru. 

Acelaşi desen ferm al buzelor şi al bărbiei, acelaşi nas 
puţin prea lung, aceeaşi privire intensă care o judeca 
mereu. Dacă nu-şi alunga din minte acea idee, urma să-şi 
piardă orice atu asupra lui. 

Se întrebă apoi cum putuse acest bărbat să-şi organizeze 
orgiile cu caracter atât de notoriu violent. Hirtmann nu 
avea o singură personalitate, ci mai multe. 

— La ce vă gândiţi? întrebă el. 

Nu-i scăpa nimic. Trebuia să fie atentă. Alese să fie cât 
de sinceră putea - fără să uite nicio clipă distanţa 
terapeutică. 

— Mă gândeam că-mi amintiţi puţin de tatăl meu. 

Pentru prima dată el păru descumpănit. Îl văzu zâmbind. 
Şi observă că zâmbetul îi modifica total înfăţişarea. 

— Adevărat? zise, sincer surprins. 

— Intuiesc la dumneavoastră aceeaşi educaţie burgheză 
tipic elveţiană, aceeaşi reţinere, aceeaşi severitate. 
Respiraţi protestantism prin toţi porii, chiar dacă v-aţi 
debarasat de el undeva pe drum. Ca toţi acei mari 
burghezi din Elveţia care seamănă cu nişte seifuri încuiate 
de două ori. Tocmai mă întrebam dacă şi el avea un secret 
de nemărturisit - ca şi dumneavoastră. 


Xavier îi aruncă o privire surprinsă şi uşor enervată. 
Zâmbetul lui Hirtmann se lărgi. 

— Până la urmă, cred că o să ne înţelegem bine, zise 
apoi. Când începem? Ard de nerăbdare să continuăm 
această discuţie. iek 


— De negăsit, zise Ziegler închizându-şi mobilul. Nu e 
nici la Primărie, nici acasă, nici la fabrică. S-ar zice că s-a 
volatilizat din nou. 

Servaz se uită la ea, apoi prin parbriz, fix spre râu. 

— Va trebui să ne ocupăm foarte serios de domnul 
primar. Când va reapărea. Până atunci, să încercăm cu 


Perrault. FIRE 

Vânzătoarea, o tânără de vreo 20 de ani, rodea şi rodea 
la gumă cu o aşa energie, încât părea că are ceva personal 
de împărţit cu ea. 

Nu avea un aer tocmai sportiv. Mai degrabă genul care 
abuza de dulciuri şi de lungi şederi în faţa televizorului sau 
a computerului. Servaz îşi spuse că în locul lui Perrault n- 
ar fi îndrăznit să-i încredinţeze casa de bani. Se uită în jur 
la rafturile cu schiuri şi snow-board-uri, la cele pline cu 
bocanci de munte, costume de schi fluorescente, hanorace 
polar şi accesorii la modă aliniate pe stelajele din lemn 
deschis la culoare ori suspendate în rânduri strânse pe 
umeraşe. Se întrebă în funcţie de ce criterii o alesese 
patronul. Poate că fusese singura care acceptase salariul 
pe care îl oferea. 

— Părea îngrijorat? întrebă el. 

— Dap. 

Se întoarse spre Ziegler. Tocmai sunaseră la uşa 
studioului lui Perrault, al treilea membru al cvartetului, 
după spusele lui Saint-Cyr, ce se găsea deasupra 
magazinului. Niciun răspuns. Tipa de la casă le spusese că 
nu-l mai văzuse din ajun. Luni dimineaţa, apăruse 
informând-o că va lipsi câteva zile - o urgenţă familială, 
explicase el. Ea îi spusese să nu-şi facă probleme, se va 
ocupa de magazin între timp. 

— Îngrijorat în ce fel? întrebă comandantul. 


Fata mestecă de două trei ori înainte de a răspunde. 

— Arăta ca naiba, ca şi cum n-ar fi pus capul pe pernă. 
(Încă o mestecătură.) Era agitat. 

— Părea să-i fie teamă de ceva? 

— Dap. Tocmai v-am spus. 

Tipa fu cât pe-aci să facă un balon, dar renunţă în 
ultimul moment. 

— Aveţi vreun număr la care îl putem găsi? 

Tânăra deschise un sertar şi căută printre hârtii. Scoase 
o carte de vizită pe care i-o întinse lui Ziegler. Aceasta 
aruncă o privire la logoul cu un munte de pe care cobora 
un schior, desenând zigzaguri în zăpadă şi cu un scris cu 
litere fanteziste: Sport&Nature. 

— Ce fel de patron e Perrault? întrebă ea. 

Tipa îi aruncă o privire suspicioasă. 

— Genul zgârcit. side 


Sufjan Stevens cânta Come on Feel the Illinoise în căşti, 
când atenţia lui Esperandieu fu atrasă de ecranul 
computerului. Programul de prelucrare a imaginilor tocmai 
terminase treaba pentru care îl programase Vincent. 

— Vino să vezi, îi spuse el Samirei. 

Poliţista se ridică. Fermoarul hanoracului era uşor lăsat 
în jos, dezvelind începutul sânilor exact sub nasul lui, când 
se aplecă. 

— Ce e? 

Inelul apăru în prim plan. Nu tocmai clar, dar se putea 
distinge bine lucrătura din aur masiv, iar în vârf, 
detaşându-se pe fond roşu, două litere aurii. 

— Un astfel de inel ar fi trebuit să se afle pe degetul 
tăiat al lui Grimm, farmacistul ucis în Saint-Martin, zise el, 
cu gâtul uscat. 

— Hmmm, de unde ştiţi - doar degetul era tăiat, nu? 

— E o poveste lungă. Ce vezi? 

— S-ar părea că două caractere, litere, zise Samira 
fixând ecranul. 

Esperandieu se forţă să-şi menţină privirea lipită de 
ecran. 

— Doi de C? se întrebă. 


— Sau un C şi un E... 

— Ori un C şi un D... 

— Ori O şi C... 

— Aşteaptă. 

Deschise câteva ferestre în dreapta ecranului, modifică 
mai mulți parametri, deplasă mai multe cursoare. Apoi 
relansă programul. Aşteptară rezultatul în tăcere, Samira 
rămânând  aplecată pe deasupra  umărului său. 
Espérandieu visă la doi sâni plini, elastici şi fermi. Avea o 
aluniţă pe cel stâng. 

— După tine, ce fac ei doi acolo, înăuntru? se auzi o voce 
şmecherită din exterior. 

Computerul anunţă că terminase. Imaginea reapăru 
imediat. Clară. Cele două litere se detaşau în mod distinct 
pe fondul roşu al monturii: k r 

Servaz găsi moara, în conformitate cu informatiile 
primite, la capătul unei fundături care se termina în fața 
unui pârâu şi a unei păduri. Înainte de a-i zări silueta 
întunecată, văzu luminile. La capătul străzii, imediat după 
ultimele case, acestea se reflectau în unda pârâului. Trei 
ferestre luminate. In spate, munţii şi brazii negri şi un cer 
plin de stele. Cobori din maşină. O noapte rece, dar nu 
chiar ca precedentele. 

Se simţea frustrat. După ce încercase în van să-i 
găsească pe Chaperon şi Perrault, nu reuşise să dea nici 
de soţia lui Chaperon. Aceasta părăsise regiunea, pentru a 
se muta aproape de Bordeaux. Primarul era divorţat şi 
avea o fată undeva în zona pariziană. Cât despre Serge 
Perrault, îl verificase şi pe el şi nu fusese niciodată însurat. 
Dacă adăugai la acestea ciudatul armistițiu instalat între 
Grimm şi dragonul lui, se impunea o singură concluzie: 
viaţa de familie nu era punctul forte al celor trei. 

Se îndreptă spre micul pod în arcadă care lega moara de 
drum. În apropiere, roata morii se învârtea în întuneric: 
putea auzi zgomotul făcut de apa care sărea de pe pale. 

Bătu la o uşă joasă prevăzută cu un ciocănel. O uşă 
veche şi grea. Aceasta se deschise aproape instantaneu. 
Gabriel Saint-Cyr apăru îmbrăcat într-o cămaşă albă, cu 


papion impecabil şi cardigan. Din interior se auzea o piesă 
muzicală familiară. Un cvartet de coarde: Schubert, Fata şi 
moartea. 

— Intră. 

Servaz notă adresarea familiară, dar nu reacţionă. Un 
miros plăcut de mâncare îi gâdilă nările încă de la intrare 
şi stomacul îi răspunse imediat. Işi dădu seama că murea 
de foame. Nu mâncase decât o omletă de dimineaţă. 
Coborând treptele care duceau spre dreapta, în reşedinţă, 
nu se putu abţine să nu ridice o sprânceană: judecătorul 
pusese două rânduri de farfurii, acoperise masa cu o faţă 
albă care aproape strălucea şi aprinsese două lumânări în 
nişte sfeşnice de argint. 

— Sunt văduv, se justifică acesta observând mirarea 
comandantului. Serviciul a fost toată viaţa mea, aşa că nu 
m-am pregătit pentru ziua când urma să nu-l mai am. Dacă 
aş trăi încă zece ani, ori 30, nu s-ar schimba nimic. 
Bătrâneţea nu e decât o lungă aşteptare inutilă. Aşa că, 
până una alta, îmi ocup timpul. Dacă mă gândesc, chiar mă 
întreb dacă n-ar fi bine să-mi deschid un restaurant. 

Servaz zâmbi. Judecătorul nu era genul de om inactiv. 

— Dar fii liniştit - îmi permiţi să te tutuiesc, la vârsta 
mea, nu? - nu mă gândesc la moarte. Şi profit din plin de 
acest timp ca să mă îngrijesc de grădină şi să gătesc. 
Bricolaj. Citit. Călătorii... 

— Şi mici vizite pe la Palatul de Justiţie, ca să vedeţi ce 
mai e nou. 

Ochii lui Saint-Cyr sclipiră scurt. 

— Exact! 

Îl invită să se aşeze şi trecu în spatele barului, la 
bucătăria deschisă din salon. Martin îl văzu legându-şi în 
jurul taliei un şorţ. Un foc vioi sclipea în şemineu, 
aruncând fâşii de lumină printre grinzile tavanului. Salonul 
era plin de mobilă veche, fără îndoială antichităţi 
achiziţionate din târguri de profil, şi de tablouri, mari şi 
mici. O întreagă colecţie de anticar. 

— „Gătitul presupune o minte liniştită, un spirit generos 
şi o inimă largă” - Paul Gauguin. Te deranjează dacă sărim 
peste aperitive? 


— Nu, răspunse Servaz. Sunt mort de foame. 

Saint-Cyr reveni cu două farfurii şi cu o sticlă de vin, 
deplasându-se cu dexteritatea unui chelner profesionist. 

— Friptură de vițel în foitaj, cu trufe, anunţă el, punând 
o farfurie mare şi fumegândă în faţa comandantului. 

Mirosul era divin. Servaz îşi înfipse furculiţa şi duse o 
bucată la gură. Îşi arse limba, dar rareori mâncase ceva 
mai bun. 

— Deci? 

— Dacă aţi fost la fel de bun judecător cum sunteţi 
bucătar, Palatul de Justiţie a pierdut mult. 

Saint-Cyr luă lauda ca atare. Îşi cunoştea prea bine 
calităţile de bucătar ca să ştie că, în spatele 
complimentului puţin bizar, se ascundea o laudă sinceră. 
Micul bărbat înclină sticla de vin spre paharul lui Servaz. 

— Gustă. 

Acesta din urmă ridică paharul în faţa ochilor, înainte 
să-l ducă la buze. În lumina lumânărilor plasate în centrul 
mesei, vinul avea culoarea aurului palid, cu reflexe de 
smarald. Nu era un mare cunoscător, dar, de la prima 
înghiţitură, nu avu nicio îndoială asupra calităţii sale 
excepţionale. 

— Minunat. Cu adevărat. Chiar dacă nu sunt specialist. 

Saint-Cyr clătină din cap. 

— Bâtard-Montrachet 2001. 

Trase cu ochiul şi plescăi din limbă. 

De la a doua gură, Servaz simţi că-l ia cu ameţeală. N-ar 
fi trebuit să vină cu burta goală. 

— Sperati să-mi dezlegaţi limba? întrebă el zâmbind. 

Saint-Cyr râse. 

— E o plăcere să te văd mâncând. Parcă n-ai mai făcut-o 
de zece zile. Ce crezi despre Confiant? întrebă el brusc. 

Intrebarea îl luă pe Servaz pe nepregătite. Ezită. 

— Nu ştiu ce să zic. E cam devreme... 

Scânteia de şiretenie lumină din nou ochii judecătorului. 

— Da, de unde. i-ai făcut deja o idee. Şi e una negativă. 
De-aia nu vrei s-o spui. 

Remarca îl deranjă puţin pe Servaz. Judecătorul avea 
limba cam slobodă. 


— Confiant nu prea face cinste numelui pe care-l 
poartă“, continuă Saint-Cyr fără să aştepte răspuns. Nu se 
încrede în nimeni şi nu e demn de încredere. Probabil că ai 
observat deja. 

Touché. Servaz îşi spuse încă o dată că tipul îi va fi util. 
Imediat ce termină, Saint-Cyr luă farfuriile. 

— Iepure cu sos de muştar. Îţi place? 

Adusese o a doua sticlă. Cu viu roşu, de data aceasta. O 
jumătate de oră mai târziu, după un desert cu mere, 
acompaniat de un pahar de Sauternes, stăteau în fotolii 
lângă şemineu. Servaz se simţea sătul şi puţin ametit. 
Cuprins de o senzaţie de bine şi de saţietate cum nu mai 
avusese de mult. Saint-Cyr îl servi cu un coniac într-un 
pahar pântecos şi gustă şi el un Armagnac. 

Apoi îi aruncă o privire ascuţită şi comandantul înţelese 
că era timpul să revină la fapte. 

— Te ocupi şi de cazul calului mort, declară judecătorul 
după prima gură. Crezi că are vreo legătură cu 
farmacistul? 

— Poate. 

— Două crime atroce la câteva zile şi kilometri distanţă. 

— Da. 

— Cum ţi s-a părut Eric Lombard? 

— Arogant. 

— Nu-l subestima. Are braţul lung şi ti-ar putea fi util. 
Dar nici nu-l lăsa să dirijeze ancheta în locul tău. 

Servaz zâmbi din nou. Poate că era el la pensie, dar nu- 
şi ieşise din mână. 

— Ar trebui să-mi vorbiţi despre sinucideri. 

Judecătorul duse paharul la buze. 

— Cum e să fii poliţist în ziua de azi? Când corupţia e 
generalizată şi toată lumea e pusă doar pe căpătuială? 
Cum reuşeşti să te descurci? N-a devenit teribil de 
complicat? 

— O, nu, din contră, e foarte simplu, zise comandantul. 
Există două feluri de oameni: nenorociţii şi ceilalţi. Şi 
fiecare trebuie să-şi aleagă tabăra. Dacă n-o faci, eşti deja 
în cea dintâi. 


32 În franceză, confiant înseamnă încrezător, credul. 


— Aşa crezi? Deci pentru tine lucrurile sunt simple: 
există oameni buni şi oameni răi? Ce noroc pe tine! Uite, 
dacă ar fi alegeri şi ar trebui să optezi pentru unul din trei 
candidaţi: primul e pe jumătate paralizat de poliomielită, 
cu tensiune mare, anemie şi alte boli grave, mincinos 
atunci când se cere, obişnuit să consulte un astrolog şi să- 
şi înşele nevasta, fumător înrăit şi băutor înveterat de 
martini; al doilea, obez, cu trei eşecuri la fostele alegeri, a 
suferit de depresie şi de două atacuri de cord, fumând prea 
mult şi îmbibându-se în şampanie, Porto, coniac şi whisky, 
înainte de a lua două somnifere; în sfârşit, al treilea, un 
veteran de război decorat, cu respect faţă de femei, iubitor 
de animale, obişnuit să bea doar câte o bere din când în 
când şi nefumător. Pe care l-ai alege? 

Servaz zâmbi. 

— Presupun că vă aşteptaţi să-l aleg pe al treilea. 

— Ei bine, tocmai i-ai respins pe Roosevelt şi pe 
Churchill şi l-ai ales pe Adolf Hitler. Vezi: lucrurile nu sunt 
întotdeauna ceea ce par. 

Polițistul izbucni în râs. Judecătorul îi plăcea în mod 
clar. Dificil să-l prinzi pe picior greşit şi cu nişte idei la fel 
de limpezi precum apa ce curgea în spatele morii. 

— Asta e şi problema mediei de azi, continuă bătrânul. 
Se agaţă de chestii lipsite de importanţă pe care le 
transformă în ştiri. Rezultatul: dacă media de azi ar fi 
existat pe vremea lor, Roosevelt şi Churchill n-ar fi fost 
probabil aleşi. Ascultă-ţi instinctele, Martin. Nu te lua 
după aparenţe. 

— Sinuciderile, insistă Servaz. 

— Ajung şi acolo. 

Judecătorul îşi mai turmă un Armagnac - apoi ridică 
capul şi se uită la Servaz cu asprime. 

— Eu am instrumentat cazul. Cel mai dificil din întreaga 
mea carieră. S-au petrecut de-a lungul unui an. Din mai 
1993 până în iulie 1994, mai exact. Şapte sinucideri. 
Adolescenţi între 15 şi 18 ani. Şi mi le amintesc ca şi cum 
ar fi fost ieri. 

Servaz îşi ţinu respiraţia. Vocea judecătorului se 
schimbase. Devenise dură şi încărcată de o tristeţe infinită. 


— Prima a fost o copilă dintr-un sat vecin, Alice Ferrand, 
de 16 ani şi jumătate. O fată strălucită, cu rezultate 
şcolare deosebite. Provenea dintr-un mediu de oameni 
cultivați: tatăl filolog, mama învăţătoare. Alice era 
considerată un copil fără probleme. Avea prietene de 
vârsta ei. li plăcea să deseneze, să asculte muzică. 
Apreciată de toată lumea. A fost găsită spânzurată pe 2 
mai 1993 dimineaţa, într-un hambar din împrejurimi. 

Spânzurată... Lui Servaz i se puse un nod în gât, dar 
deveni şi mai atent. 

— Ştiu la ce te gândeşti, zise Saint-Cyr, uitându-se la el. 
Dar te asigur că şi-a făcut-o cu mâna ei, nu există nicio 
îndoială în acest sens. Legistul a declarat-o în mod oficial. 
Era Delmas, îl cunoşti, un timp foarte competent. Am găsit 
un singur indiciu în sertarul de la biroul fetei: o schiţă a 
hambarului, desenată de ea, cu lungimea exactă a 
frânghiei între grindă şi nod, ca să se asigure că picioarele 
nu-i vor atinge solul. 

Vocea judecătorului se sparse la cea din urmă frază. 
Servaz observă că era pe punctul de a plânge. 

— Treaba aia a rupt sufletul tuturor. O fată atât de 
drăguță. Când un băiat de 17 ani s-a sinucis cinci 
săptămâni mai târziu, pe 7 iunie, am crezut că e vorba 
doar despre o teribilă coincidenţă. La a treia însă, la 
sfârşitul lunii, am început să ne punem întrebări. (Îşi 
termină Armagnacul şi puse paharul pe gheridon.) Şi de el 
îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri. În anul acela, am avut 
parte de nişte luni iunie şi iulie caniculare, cu vreme 
splendidă şi seri foarte calde care păreau că nu se mai 
sfârşesc. Lumea stătea până târziu în grădină, pe malul 
râului ori la terase, căutând puţină răcoare. În 
apartamente era prea cald, pe atunci nu exista aer 
condiţionat - nici telefoane mobile, de altfel. În seara 
aceea de 29 iunie, eram la o cafenea cu predecesorul lui 
Cathy d'Humières şi un stagiar. Proprietarul cafenelei a 
venit la mine. Mi-a arătat telefonul de pe tejghea. Mă 
căuta cineva. Era Jandarmeria: „Am mai găsit unul”, mi-au 
spus. O să vezi de ce, dar am ştiut imediat la ce se referă. 

Servaz se simţi din ce în ce mai îngheţat. 


— Şi acesta era spânzurat ca toţi ceilalţi. Într-un hambar 
în ruină, la capătul unui lan de grâu. Îmi amintesc fiecare 
detaliu: soarele verii, spicele coapte, ziua care nu se mai 
sfârşea, căldura care făcea pietrele să ardă chiar şi la zece 
seara, muştele, trupul din umbra hambarului. Mi s-a făcut 
rău în seara aceea. A trebuit să mă internez în spital. Apoi 
am reluat ancheta. Ţi-am spus deja: n-am mai avut 
niciodată un caz atât de greu. Un adevărat calvar: durerea 
familiilor, lipsa indiciilor, teama că nu se va mai sfârşi... 

— Aţi aflat de ce au făcut-o? Au lăsat vreun bilet, vreo 
explicaţie? 

Judecătorul se uită la el perplex. 

— Nici cel mai mic semn. N-am aflat niciodată ce a fost 
în capul lor. Niciunul n-a lăsat niciun bilet. Toată lumea 
era traumatizată, bineînţeles. Ne trezeam dimineaţa 
temându-ne că alt adolescent se lăsase pradă morţii. 
Nimeni n-a înţeles niciodată de ce s-a întâmplat aici, la noi. 
Părinţii cu copii adolescenţi aveau o singură obsesie: 
numai să nu facă şi ai lor la fel. Erau terorizaţi. Încercau 
să-i supravegheze ei înşişi - le interziseseră să iasă seara. 
Asta a durat mai mult de un an. Şapte în total. Sapte! Şi 
apoi, într-o bună zi, s-au oprit. 

— Incredibilă poveste! exclamă Servaz. 

— Nu chiar. Ulterior am aflat că evenimente 
asemănătoare au avut loc şi în alte părţi, în Ţara Galilor, în 
Quebec ori Japonia. Poveşti despre pacte suicidare între 
adolescenţi. În ziua de azi e şi mai rău: iau legătura pe 
internet, îşi trimit mesaje pe forumuri: „Viaţa mea n-are 
niciun sens, caut tovarăş de drum în lumea de dincolo”. Nu 
exagerez. În cazul sinuciderilor din Ţara Galilor, au găsit 
printre condoleanţe şi poezii şi mesaje de genul: „O să vin 
şi eu curând”... Poţi crede aşa ceva? 

— Cred că trăim într-o lume în care totul e posibil, 
răspunse Servaz. Mai ales răul. 

În minte i se insinuase o imagine: un băiat traversând cu 
paşi grei un lan de grâu, cu soarele bătându-i în spate şi o 
frânghie în mână. În jurul lui, păsărelele cântau, seara 
nesfârşită de vară vibra de viaţă - dar în capul lui se făcuse 
întuneric. Judecătorul îl privi sumbru. 


— Da, aşa cred şi eu. În cazul acelor tineri, chiar dacă 
nu au lăsat în urmă o explicaţie în legătură cu gestul lor, 
am avut în schimb dovada că se încurajaseră unii pe alţii. 

— Cum aşa? 

— Jandarmii au găsit nişte scrisori la unii dintre 
„sinucigaşi”: o corespondenţă. Trimise în mod evident de 
alţi candidaţi la acelaşi gest. In care vorbeau despre 
proiectele lor, despre felul în care urmau s-o facă şi chiar 
despre nerăbdarea de a trece la fapte. Problema e că acele 
scrisori nu fuseseră trimise prin poştă şi că respectivii 
foloseau pseudonime. În momentul în care le-am găsit, am 
hotărât să amprentăm toţi adolescenţii din împrejurimi, 
între 13 şi 19 ani şi să comparăm urmele cu cele de pe 
scrisori. Am făcut apel şi la un grafolog. Muncă de ocnaş. 
O întreagă echipă de anchetatori, muncind 24 de ore din 
24. Unele dintre scrisori fuseseră scrise de cei care 
muriseră deja. Dar, graţie eforturilor susţinute, am reuşit 
să descoperim încă trei candidaţi. Incredibil, ştiu. I-am pus 
sub urmărire constantă şi i-am încredinţat unei echipe de 
psihologi. Chiar şi aşa, unul dintre ei a reuşit să se 
electrocuteze în baie cu un uscător de păr. Cea de-a şaptea 
victimă... Ceilalţi doi n-au trecut niciodată la fapte. 

— Şi scrisorile...? 

— Da, le-am păstrat. Chiar crezi că povestea aia are 
legătură cu moartea farmacistului şi a calului lui Eric 
Lombard? 

— Grimm a fost găsit spânzurat... avansă Servaz cu 
prudenţă. 

— Şi calul la fel, oarecum... 

Servaz simţi o furnicătură familiară: senzaţia că un pas 
decisiv tocmai fusese făcut. Dar un pas spre ce? 
Judecătorul se ridică. leşi din cameră şi reveni două 
minute mai târziu cu o cutie grea, plină ochi de hârtii şi 
dosare. 

— Totul e aici. Scrisorile, copia dosarului de instrucţie, 
expertizele... Te rog doar să nu le deschizi aici. 

Servaz confirmă cu ochii la cutie. _ 

— Mai aveau şi altceva în comun? In afară de felul în 
care au murit şi de scrisori? Făceau parte dintr-o gaşcă, 


din vreun grup? 

— Fii sigur că am căutat, am scotocit în toate direcţiile, 
am mutat munţii din loc. Degeaba. Cea mai mică avea 15 
ani şi jumătate, iar cel mai mare 18. Nu erau în aceeaşi 
clasă, nu aveau aceleaşi pasiuni, nu participau la aceleaşi 
activităţi. Unii se cunoşteau bine, alţii aproape deloc. 
Singurul punct comun era condiţia socială: proveneau toţi 
din familii modeste sau din clasa mijlocie. Niciun copil al 
bogătaşilor din Saint-Martin printre ei. 

Servaz îi simţi frustrarea. Putea ghici sutele de ore 
petrecute explorând cel mai mic indiciu, cea mai aiuristică 
pistă, pentru a încerca să înţeleagă ceea ce era de 
neînțeles. Cazul îl marcase profund. Poate că se aflase 
chiar la originea problemelor sale de sănătate şi a 
pensionării premature. Era convins că judecătorul urma să 
ducă întrebările fără răspuns cu sine în mormânt. Nu va 
înceta nicicând să şi le pună. 

— E vreo ipoteză care nu apare acolo în cutie, dar care 
ţi-a trecut totuşi prin cap? întrebă dintr-odată Servaz, 
tutuindu-l la rândul său, ca şi cum emoția provocată de 
acea poveste i-ar fi apropiat. O idee pe care ai abandonat-o 
din lipsă de probe? 

Judecătorul păru să ezite. 

— Bineînţeles că am luat în considerare un mare număr 
de ipoteze, răspunse el cu prudenţă. Dar niciuna nu s-a 
confirmat câtuşi de puţin. Nici nu a stat în picioare. Cazul 
acesta a rămas cel mai mare mister din cariera mea. 
Presupun că toţi judecătorii sau anchetatorii au câte unul. 
Câte un caz nerezolvat. Care rămâne să-i bântuie până la 
sfârşitul vieţii. Ceva care le va lăsa pentru totdeauna un 
gust amar - şi va pune în umbră toate reuşitele. 

— Aşa e, recunoscu Servaz. Toţi avem misterele noastre 
nedezlegate. Dar şi o pistă mai importantă decât celelalte. 
O idee vagă care nu s-a confirmat, dar despre care 
continuăm să simţim că ne-ar fi putut duce undeva, dacă 
am fi avut puţin mai mult noroc ori dacă ancheta ar fi 
evoluat altfel. Nimic de felul ăsta, oare? Ceva care nu 
figurează acolo înăuntru? 

Judecătorul inspiră profund, uitându-se fix la poliţist. 


Păru să ezite din nou. Îşi încruntă sprâncenele stufoase, 
apoi zise: 

— Ba da, a existat o ipoteză care m-a preocupat. Dar n- 
am găsit niciun element, nicio dovadă ca s-o pot face 
publică. Aşa că a rămas aici, adăugă el lovindu-şi capul cu 
degetul arătător. diode 


— Tabăra de vară „Capra Neagră”, zise Saint-Cyr. Ai 
auzit de ea? 

Numele îşi făcu loc în mintea lui Servaz până când 
amintirea îi răsună în memorie ca o monedă aruncată în 
fundul unei puşculiţe: clădirile dezafectate şi panoul 
ruginit de pe drumul spre Institut. Işi aminti şi ce simţise 
la vederea acelui loc sinistru. 

— Am trecut prin faţa ei mergând spre Institut. E 
închisă, nu? 

— Exact, zise judecătorul. Dar a funcţionat mai multe 
decenii. A fost deschisă după război şi nu a încetat să 
primească copii până în 1990. 

Tăcu o vreme. 

— Tabăra „Capra Neagră” era destinată copiilor din 
Saint-Martin şi împrejurimi, care nu aveau posibilitatea să- 
şi plătească o vacanţă de vară adevărată. Era 
subvenţionată în parte de municipalitate, condusă de un 
director şi primea copii de la opt la 15 ani. O tabără de 
vară cu activităţi obişnuite: drumeţii pe munte, jocuri cu 
mingea, exerciţii fizice, baie în lacurile din împrejurimi... 

Judecătorul se strâmbă uşor, ca şi cum ar fi început să-l 
doară o măsea. 

— Ceea ce mi-a atras atenţia a fost că cinci dintre 
sinucigaşi trecuseră pe acolo. În cursul a doi ani înainte de 
moarte. In definitiv, era aproape singurul lor punct comun. 
Interesându-mă despre momentul în care au fost acolo, am 
constatat că o făcuseră de-a lungul a două veri. Şi că 
directorul taberei se schimbase cu un an înainte... 

Atenţia lui Servaz atinse apogeul. Bănuia unde voia să 
ajungă judecătorul. 

— Ca urmare, m-am apucat să caut în trecutul acelui 
director - un tânăr de vreo 30 de ani, dar n-am găsit nimic: 


căsătorit, cu doi copii, un băieţel şi o fetiţă, fără 
antecedente... 

— Ştii pe unde l-am putea găsi? întrebă Servaz. 

— La cimitir. A dat colţul cu motocicleta în urmă cu vreo 
zece ani. Problema e că n-am găsit nicio dovadă, pe 
nicăieri, că acei adolescenţi ar fi fost abuzaţi sexual sau 
ceva. lar doi dintre ei nici nu fuseseră în tabără. Pe de altă 
parte, având în vedere numărul mare de copii din zonă 
care au trecut pe acolo, nici nu e de mirare ca unii dintre 
ei să fi avut asta în comun. Până la urmă, am abandonat 
pista... 

— Dar continui să crezi că ar fi trebuit să insişti? 

Saint-Cyr ridică capul. Ochii îi sclipeau. 

— Da. 

— Mi-ai vorbit despre o plângere împotriva lui Grimm şi 
a celorlalţi trei, retrasă aproape imediat. Presupun că în 
timpul anchetei cu sinuciderile i-ai interogat şi pe ei? 

— De ce s-o fi făcut? Nu exista nicio legătură. 

— Eşti sigur că nu te-ai gândit deloc la ei? 

Saint-Cyr avu un nou moment de ezitare. 

— Ba da, bineînţeles... 

— Explică-mi. 

— Povestea aceea de şantaj sexual nu era prima bârfă 
legată de cei patru. Au mai fost şi altele, înainte şi după. 
Dar nimic care să se fi terminat cu o plângere oficială, în 
afară de acea situaţie. 

— Ce fel de bârfe? 

— Despre faptul că şi alte fete avuseseră parte de 
acelaşi tratament - şi că pentru unele se terminase prost, 
că tipii obişnuiau să bea şi, odată ameţiţi, deveneau... 
violenţi... Genul ăsta de treburi... Dar fetele despre care 
era vorba erau toate majore, sau aproape. Sinucigaşii, pe 
de altă parte, erau nişte copii. Aşa că am lăsat baltă pista. 
Şi apoi, pe vremea aia, erau multe bârfe. 

— Şi erau adevărate? Cele despre cei patru? 

— Poate... Dar nu te ambala. Aici, ca peste tot, există un 
număr  incalculabil de  bârfitori şi de  vigilenţi 
autoproclamaţi, gata să răspândească cele mai urâte 
poveşti despre vecinii lor, doar pentru a-şi omori timpul. 


Sau chiar să le inventeze la nevoie. Asta nu dovedeşte 
nimic. Era ceva putred în Danemarca, sunt convins, dar s-a 
şi făcut din ţânţar armăsar. 

Servaz clătină din cap. 

— Dar ai dreptate să te întrebi dacă moartea 
farmacistului nu se leagă într-un fel sau altul de 
chestiunile alea din trecut, continuă judecătorul. Dacă vrei 
să descoperi adevărul, va trebui să ridici fiecare piatră - ca 
să vezi ce se ascunde dedesubt. 

— Şi Hirtmann, ce rol are în toate astea? 

Judecătorul îl fixă gânditor. 

— Ceea ce numeam pe vremea când eram judecător 
„detaliul care nu se potriveşte”. Există întotdeauna unul, în 
orice anchetă: o piesă care refuză cu obstinaţie să intre în 
puzzle. Dacă o dai deoparte, totul capătă sens. Dar e acolo. 
Refuză să dispară. Şi asta înseamnă că, undeva, ne-a 
scăpat ceva. Uneori e ceva important. Alteori, nu. Unii 
judecători şi poliţişti decid s-o ignore pur şi simplu. Aşa se 
nasc adesea erorile judiciare. Eu n-aş neglija niciodată aşa 
ceva. Dar nici nu m-aş lăsa orbit. 

Servaz se uită la ceas şi se ridică. 

— Păcat că nu lucrăm împreună la cazul ăsta, zise el. Te- 
aş fi preferat în locul lui Confiant. 

— Mergi, zise Saint-Cyr, ridicându-se la rândul său. Cred 
că am fi făcut o echipă grozavă. 

Şi arătă spre masă, bucătărie şi spre paharele goale de 
pe gheridonul de lângă şemineu. 

— Îţi propun ceva. De fiecare dată când vei fi obligat să 
rămâi peste noapte şi să iei masa în Saint-Martin, să vii la 
mine. În felul ăsta nu vei fi obligat să îngurgitezi mâncare 
proastă de la hotel ori să dormi cu burta goală. 

Servaz zâmbi. 

— Dacă va fi mereu aşa o masă copioasă, n-o să mai fiu 
în stare să mă ocup de anchetă. 

Gabriel Saint-Cyr râse din toată inima, alungând 
tensiunea negativă provocată de poveştile pe care tocmai 
le spusese. 

— Să zicem că asta a fost o cină inaugurală. Am vrut să 
te impresionez cu talentele mele culinare. Următoarele vor 


fi mai frugale. Promit. Domnul comandant trebuie 
menţinut în formă. 

— În cazul ăsta, accept. 

— Şi aşa, adăugă judecătorul făcând cu ochiul, vom 
putea discuta despre progresele pe care le faci în anchetă. 
În limitele a ceea ce-mi poţi spune, bineînţeles. Să spunem 
că dintr-un punct de vedere mai mult teoretic decât 
practic. Te ajută întotdeauna să încerci să-ţi justifici 
ipotezele şi concluziile în faţa unui terţ. 

Servaz ştia că bătrânelul avea dreptate. Oricum n-avea 
intenţia să-i spună totul fostului magistrat. Dar era 
conştient că mintea ascuţită şi logica profesională a 
acestuia îi puteau fi de folos. Şi dacă totul se lega cumva 
de povestea cu sinuciderile, judecătorul l-ar fi putut învăţa 
multe. 

Îşi strânseră mâna cu multă căldură şi Servaz ieşi în 
noapte. Pe micul pod, constată că începuse din nou să 
ningă. Inspiră cu sete aerul nocturn pentru a se trezi şi 
fulgii de zăpadă îi udară obrajii. Tocmai ajungea la maşină, 
când telefonul începu să-i vibreze în buzunar. 

— Am noutăţi, zise Ziegler. 

Servaz se încordă. Se uită la moara de dincolo de apă. 
Silueta judecătorului trecu prin faţa unei ferestre, ducând 
farfurii şi tacâmuri. Deasupra morii, fulgii cădeau în număr 
mare în noapte. 

— Am găsit sânge aparţinând altcuiva decât lui Grimm la 
locul faptei. ADN-ul tocmai a fost identificat. 

Servaz avu impresia că o prăpastie se căsca la picioarele 
lui. Înghiţi în sec. Ştia ce-o să spună în continuare. 

— E al lui Hirtmann. 

kkk 


La Institut era puțin trecut de miezul nopții, când uşorul 
scârțâit de uşă se făcu auzit. Diane nu dormea. Întinsă pe 
pat, cu ochii deschişi în întuneric, aştepta - încă 
îmbrăcată. Întoarse capul şi zări raza de lumină pe sub 
uşă. Apoi auzi paşii furişaţi. 

Se ridică. A 

De ce făcea asta? Nimeni n-o obliga. IÎntredeschise uşa. 

Holul era din nou întunecat - dar scările de la capăt 


erau luminate. Aruncă o privire în cealaltă parte şi ieşi. 
Era îmbrăcată în blugi, pulover şi, în picioare, papuci de 
casă. Cum şi-ar fi justificat prezenţa pe hol la ora aceea, 
dacă ar fi dat din greşeală peste cineva? Ajunse la scări. 
Ciuli urechile. Ecoul unor paşi furişaţi, în jos. Nu se opriră 
nici la trei, nici la doi. Ci la primul etaj. Diane se opri. Fără 
să îndrăznească să se aplece peste balustradă. 

Un declic. 

Persoana pe care o urmărea tocmai tasta codul de acces 
pe panoul biometric de la etajul întâi. Era câte unul la 
fiecare etaj. Mai puţin la ultimul, unde erau dormitoarele 
personalului. Auzi uşa de la unu bâzâind, deschizându-se şi 
apoi închizându-se la loc. Chiar era pe punctul de a o face? 
Adică să se dedea la un filaj nocturn la noul său loc de 
muncă? 

Cobori la rândul său treptele până la uşa securizată, 
ezită, şi numără până la zece. Tocmai voia să tasteze 
codul, când un gând o opri. 

Camerele de supraveghere... 

Toate locurile pe unde se plimbau şi dormeau pacienţii 
erau împânzite cu camere de supraveghere. Plasate în 
toate punctele strategice - la parter, la primul etaj, la doi 
şi la trei. Niciuna însă pe scările de serviciu, pe care nu 
circulau rezidenții, nici la patru, unde dormea personalul. 
În toate celelalte locuri, camerele urmăreau totul cu un 
ochi atent. Era imposibil să-şi continue urmărirea fără a 
trece, la un moment dat, prin câmpul lor vizual... 

Persoana din faţa ei n-avea deci o problemă să fie 
filmată. Dar dacă Diane ar fi fost surprinsă de camere, 
comportamentul ei ar fi devenit suspect... 

Tocmai se gândea la toate acestea, când se auziră paşi 
de cealaltă parte a uşii. De-abia avu timp să se repeadă pe 
scări şi să se ascundă, că uşa bâzâi din nou. 

Timp de o respiraţie, teama îi strânse inima. Dar în loc 
să urce spre dormitoare, persoana pe care o urmărise îşi 
continuă coborârea. Diane nu ezită decât un moment. 

Eşti nebună! 

Ajunsă în faţa uşii de la parter, se opri încă o dată. 
Nimeni. Unde dispăruse? Dacă persoana ar fi pătruns în 


spaţiile comune, Diane ar fi auzit din nou bâzâitul 
încuietorilor de securitate. Aproape că rată uşa de la beci, 
în stânga, la baza unei ultime curbe a scărilor, uşă care era 
pe cale să se închidă la loc... Neavând decât o clanţă fixă 
de partea dinăuntru, trebuia deschisă cu o cheie. Diane se 
grăbi să-şi strecoare mâna în deschizătură, chiar înainte ca 
uşa grea, batantă, din metal, să se închidă. 

Depuse ceva efort ca s-o tragă spre ea. 

Alte trepte, din beton brut de data asta, dispărând în 
adâncurile întunecate ale subsolului. Vreo 15 până la un 
palier, apoi altele, în sens invers. O scară abruptă, cu 
pereţi leproşi. 

Ezită încă o dată. 

Una era să urmăreşti o persoană pe holurile Institutului 
- dacă o surprindeau putea oricând pretexta că rămăsese 
la birou până târziu şi se rătăcise... Si era cu totul altceva 
s-o urmeze în subsol. 

Paşii continuau să coboare. 

Decizându-se, lăsă uşa grea să se închidă în urma ei: 
dinspre subsol, uşa batantă de metal se deschidea cu 
ajutorul unei bare de securitate orizontale. Aceasta scoase 
un clic uşor şi se încuie. O umezeală rece o învălui 
instantaneu, odată cu un miros de închis. Incepu să 
coboare. Era la a doua curbă a scărilor, când, pe nepusă 
masă, lumina se stinse. Piciorul ei rată următoarea 
treaptă. Îşi pierdu echilibrul şi scoase un țipăt uşor, iar 
umărul îi întâlni peretele de dedesubt. Strâmbându-se de 
durere, Diane îşi duse mâna la umăr. Apoi îşi tinu 
respiraţia. Paşii se opriseră! Frica - până atunci nu simţise 
decât o senzaţie vagă, la periferia creierului - o invadă 
dintr-odată. Inima îi tresări în piept. Nu mai auzea decât 
zvâcnetul sângelui ei în urechi. Se pregătea să se întoarcă, 
când paşii se auziră din nou. Se îndepărtau... Diane se uită 
în jos. Nu era întuneric total: o licărire imprecisă, 
fantomatică, urca spre scară şi se răspândea pe pereţi ca o 
tuşă de pensulă galbenă. Reluă coborârea călcând cu 
precauţie şi ajunse într-un culoar mare, puţin luminat. 

Ţevi şi fascicule de fire electrice atârnând din tavan, 
pete de rugină şi urme negre de umezeală pe pereţi. 


Subsolul... 

Un loc pe care puţini dintre membrii personalului îl 
cunoşteau probabil. 

Aer închis. Umezeala şi frigul teribil o duseră cu gândul 
la un mormânt. 

Toate acele zgomote - paşii ce se îndepărtau, picăturile 
de apă ce se prelingeau din tavan, huruitul îndepărtat al 
unui sistem de ventilaţie - deveneau o prezenţă 
neliniştitoare. 

Incepu să tremure. 

Un frison îi alunecă de-a lungul şirei spinării ca o mână 
îngheţată. Să continue sau nu? Locul acela părea un 
labirint cu toate culoarele şi intersecțiile lui. Stăpânindu-şi 
emoţiile, încercă să repereze direcţia în care se 
îndepărtaseră paşii. Se auzeau din ce în ce mai slab, iar 
lumina scădea şi ea: trebuia să se hotărască repede. 
Lumina şi sunetele veneau din aceeaşi parte. Dădu 
următorul colţ şi se aplecă. Zări o siluetă în fund... De-abia 
avu timp s-o întrezărească şi aceasta dispăru în dreapta. 

Diane îşi dădu seama că lumina tremurătoare şi 
pâlpâitoare ce o ghidase pe urma respectivei persoane era 
de la o lanternă. 

Cu gâtul uscat, grăbi pasul ca să nu rămână singură în 
beznă. Tremura - de frig şi de spaimă. Eşti chiar nebună! 
Ce cauţi aici? N-avea absolut nimic cu care să se apere! 
Trebuia şi să fie atentă unde punea piciorul: în unele 
locuri, culoarele, chiar dacă largi, erau pline de grămezi de 
vechituri - somiere, saltele, paturi de fier sprijinite de 
pereţi în picioare, chiuvete ciobite, fotolii şi scaune 
stricate, cutii, computere şi televizoare scoase din uz... In 
faţă, silueta tot vira la dreapta şi la stânga, pătrunzând tot 
mai adânc în măruntaiele Institutului şi Diane nu putea 
vedea toate astea decât graţie dârei de lumină pe care o 
lăsa în urmă. Fu tentată să renunţe şi să se întoarcă de 
unde venise, dar înţelese că era prea târziu. N-ar fi găsit 
niciodată ieşirea în întuneric! Se întrebă ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi apăsat un întrerupător şi întreg 
subsolul s-ar fi luminat brusc. Persoana ar fi înţeles că 
fusese urmărită. Cum ar fi reacţionat? S-ar fi întors? Diane 


n-avea acum altă soluţie decât să urmărească lumina 
mişcătoare. În jurul ei, în întunericul aproape total, mici 
gheare râcâiau pământul. $obolani! Ce fugeau de ea. 
Diane simţi cum întunericul îi apasă umerii. Lumina 
creştea sau se micşora în funcţie de distanţa dintre ei... 

Işi dădea din ce în ce mai bine seama că cedase unui 
impuls de moment. De ce nu putuse rămâne în cameră? 

Deodată, auzi scârţâitul unei uşi metalice, apoi aceasta 
se închise - şi ea rămase într-un întuneric complet! Ca şi 
cum ar fi orbit brusc. Total dezorientată... Nu-şi vedea nici 
măcar propriul corp, nici picioarele, nici mâinile... Nimic. 
Doar un întuneric total... Un întuneric compact, pe care 
nicio privire nu l-ar fi putut străpunge. Sângele îi năvăli 
din nou în urechi şi încercă să înghită, dar gura îi era 
complet uscată. Se întoarse în toate părţile. Degeaba. Se 
mai auzeau zgomotele surde ale sistemului de aerisire şi 
ale apei curgând undeva, dar i se păreau atât de 
îndepărtate şi inutile ca o sirenă de ceaţă pentru un vapor 
pe cale să se scufunde într-o noapte cu furtună. Apoi îşi 
aduse aminte de telefonul mobil, pe care îl ţinea mereu în 
buzunarul din spate ale blugilor. Il scoase cu o mână 
tremurândă. Lumina ecranului era mai slabă decât se 
temea. De-abia îşi vedea vârful degetelor. Se puse în 
mişcare şi merse până când micul halou înconjurat de 
tenebre lumină şi altceva decât propriile ei degete: un 
perete. Sau măcar câţiva centimetri pătraţi de beton. Il 
urmă încet timp de câteva minute, până când dădu de un 
comutator. Neoanele clipiră înainte de a lumina ca ziua 
subsolul şi ea se precipită spre locul unde auzise uşa 
închizându-se. Era identică cu cea de dinainte. Împinse 
bara de securitate, apoi se gândi că odată ajunsă de 
cealaltă parte, nu va mai putea să se întoarcă. Făcu câţiva 
paşi, până când reperă o targă aruncată împreună cu 
celelalte lucruri şi o puse în uşă. 

O scară şi o fereastră mare... Le recunoscu imediat... 
Mai fusese aici... Urcă primele trepte, apoi se opri... Inutil 
să meargă mai departe... Acolo sus era o cameră de 
supraveghere, o ştia. Şi o uşă blindată groasă cu hublou, 
dând spre un sas. 


Cineva intra noaptea în blocul A... 

Cineva care folosea scările de serviciu şi subsolul pentru 
a evita camerele de supraveghere. Mai puţin cea de 
deasupra uşii blindate... Diane îşi simţea mâinile 
transpirate şi stomacul strâns. Înţelese ce implica asta: 
acel cineva avea un complice printre gardienii din blocul A. 

Îşi spuse că poate nu era nimic. Doar nişte membri ai 
personalului care, în loc să doarmă, jucau poker pe ascuns. 
Ori chiar o legătură de amor între domnul Monde şi vreo 
angajată. Dar în sinea ei, ştia că era vorba de cu totul 
altceva. Auzise prea multe. Făcuse o călătorie într-un loc 
în care domneau nebunia şi moartea. Doar că nici una, nici 
alta nu mai erau sub control, aşa cum crezuse ea. Intr-un 
fel sau altul, reuşiseră să scape din cuşcă. Ceva absolut 
sinistru se petrecea acolo, şi vrând-nevrând, venind la 
Institut, ea intrase în joc... 


18 


Ninsoarea cădea din ce în ce mai deasă şi începea să se 
depună, în momentul în care Servaz parcă în faţa 
Jandarmeriei. Subofiţerul de planton moţăia. Grilajul era 
coborât şi comandantul trebui să-l trezească ca să poată 
intra. Ţinând cutia grea în braţe, se îndreptă spre sala de 
şedinţe. Holurile erau pustii şi tăcute. Aproape miezul 
nopţii. 

— Aici, zise o voce, în momentul în care trecu prin faţa 
unei uşi. 

Se opri şi aruncă o privire prin uşa deschisă. Irene 
Ziegler stătea într-un birou mic, în penumbră. Aprinsese o 
singură lampă. Prin jaluzele, zări fulgii de zăpadă ce se 
roteau în vârtejuri în lumina unui felinar. Ziegler căscă şi 
se întinse. Comandantul înţelese că aţipise puţin, în timp 
ce-l aştepta. Tânăra se uită la cutie. Apoi zâmbi. Brusc, la 
acea oră târzie din noapte, el consideră acel zâmbet 
fermecător. 

— Ce e aia? 

— O cutie. 

— Văd şi eu. Dar ce conţine? 

— Tot ce se ştie despre sinucideri. 

O sclipire de surpriză şi de curiozitate se aprinse în ochii 
ei verzi. 

— Saint-Cyr v-a dat-o? 

— O cafea? zise el, punând cutia grea pe biroul cel mai 
apropiat. 

— Scurtă, dulce. Merci. 

leşi până la aparatul de cafea de la capătul holului, apoi 
reveni cu două pahare de plastic. 

— Poftim, zise el. 

Ea îl privi surprinsă. 

— Poate c-ar fi timpul să ne tutuim, nu crezi? îi sugeră el 
gândindu-se la spontaneitatea cu care îl tutuise imediat 
fostul judecător. De ce naiba nu era în stare să facă şi el la 
fel? Să fi fost ora târzie sau zâmbetul pe care ea tocmai i-l 
adresase motivul pentru care se hotărâse să facă pasul, 


aşa dintr-odată? 

O văzu pe Ziegler zâmbind din nou. 

— De acord. Deci, cum a fost cina? Instructivă, s-ar 
spune. 

— Tu prima. 

— Nu, tu primul. 

El se săltă cu jumătate de fund pe colţul biroului şi zări 
un joc de Solitaire pe ecran. Apoi începu. Ziegler îl ascultă 
cu atenţie, fără să-l întrerupă. 

— Ce poveste incredibilă! zise, când termină. 

— Ceea ce mă uimeşte e că tu n-ai auzit vorbindu-se 
despre asta. 

Ea se încruntă şi clipi. 

— Doar vag. Câteva articole prin ziare, poate. Ori nişte 
discuţii la masă între părinţii mei. Îţi amintesc că încă nu 
eram în Jandarmerie. În fapt, pe atunci aveam cam aceeaşi 
vârstă cu acei adolescenţi. 

Servaz realiză dintr-odată că nu ştia nimic despre ea. 
Nici măcar unde locuia. Şi că nici ea nu ştia nimic despre 
el. Timp de o săptămână nu discutaseră decât despre 
anchetă. 

— Poate că stăteai şi departe de aici, insistă el. 

— Părinţii mei locuiau la vreo 15 kilometri de Saint- 
Martin, într-o altă vale. N-am făcut şcoala aici. Ca 
adolescent, a fi din altă vale era ca şi cum ai fi venit din 
altă lume. 15 kilometri pentru un copil sunt ca o mie 
pentru un adult: fiecare adolescent are teritoriul lui. In 
vremea în care s-au petrecut acele evenimente, luam 
autobuzul şcolar vreo 20 de kilometri înspre vest, ca să 
merg la liceul din Lannemezan, la 40 de kilometri de aici. 
Apoi, am plecat la Facultatea de Drept, în Pau. Acum, după 
ce mi-ai povestit, îmi amintesc că am auzit ceva discuţii în 
pauze despre respectivele sinucideri. Poate că mi-am 
reprimat acele amintiri. 

Comandantul simţi că ei îi repugna să vorbească despre 
trecut şi se întrebă de ce. 

— Ar fi interesant să-i cerem şi lui Propp părerea, zise 
el. 

— Despre ce? 


— Despre motivul pentru care ţi-ai reprimat acele 
amintiri. 

Ea îi aruncă o privire jumătate serioasă, jumătate 
amuzată. 

— Ce legătură are cu Grimm povestea copiilor care s-au 
sinucis? 

— Poate niciuna. 

— Atunci de ce ne-ar interesa? 

— Asasinarea lui Grimm seamănă cu o răzbunare. Pe de 
altă parte, ceva sau cineva i-a împins pe acei copii să-şi 
pună capăt zilelor. Apoi, mai e şi plângerea făcută cu ani în 
urmă împotriva lui Grimm, Perrault şi Chaperon pentru 
povestea cu şantajul sexual... Dacă adunăm toate piesele, 
ce reiese? 

Servaz simţi o descărcare electrică traversându-l dintr- 
odată: aveau ceva. Era acolo, la o aruncătură de băț. 
Miezul sumbru al poveştii, masa critică - de unde radia 
totul. Ascunsă undeva într-un unghi mort... Adrenalina 
începu să-i curgă prin vene. 

— Propun să începem prin a examina conţinutul acestei 
cutii, zise el cu un uşor tremurat în voce. 

— Începem? întrebă ea - dar nu era chiar o întrebare. 

Comandantul citi aceeaşi speranţă şi nerăbdare şi pe 
faţa ei. _ 

Se uită la ceas. Era aproape unu noaptea. In spatele 
jaluzelelor, ninsoarea continua să cadă. 

— De acord. Sângele, adăugă el schimbând brusc 
subiectul. Unde l-au găsit exact? 

Ea îi aruncă o privire nedumerită. 

— Pe pod, aproape de locul unde a fost spânzurat 
farmacistul. 

Rămaseră câteva momente în tăcere. 

— Sânge, repetă el. E imposibil! 

— Laboratorul a confirmat. 

— Sânge... Ca şi când... 

— Ca şi când Hirtmann s-ar fi rănit în timp ce atârna 
corpul lui Grimm... FITI 


Ziegler se apucă de treabă. Scotoci prin cutia plină de 


mape, dosare, carnete de stenograme şi corespondenţă 
administrativă, până când găsi o mapă pe care scria 
„Sinteză”. În mod evident, Saint-Cyr o redactase personal. 
Judecătorul avea un scris citeţ, spaţiat şi cursiv - în 
antiteză cu mâzgăliturile făcute de doctori. Servaz 
constată că acesta rezumase diferitele etape ale anchetei 
cu o claritate şi o concizie remarcabile. Ziegler folosi apoi 
respectiva sinteză pentru a se orienta prin grămada din 
cutie. Începu prin a scoate piesele de la dosar şi a le 
repartiza în mici teancuri: rapoartele de autopsie, 
procesele-verbale ale audierilor, interogatorii ale 
părinţilor, lista cu dovezi, scrisorile găsite la domiciliul 
adolescenților... Saint-Cyr făcuse copii xerox ale tuturor 
pieselor din dosar. Şi, în afară de acestea, mai erau: 

tăieturi din ziare, 

post-it-uri, 

foi volante, 

hărţi în care locul sinuciderii unuia sau altuia dintre 
adolescenţi era marcat cu o cruce neagră, dar şi itinerarii 
misterioase cu săgeți şi cercuri roşii, 

carnete de note, 

fotografii de clasă, 

notițe scrise pe bucăţi de hârtie, 

tichete pentru taxe de autostradă... 


Servaz rămase trăsnit. Fostul judecător făcuse din acea 
anchetă o afacere personală. Ca mulţi alţi anchetatori 
înaintea lui, o transformase în obsesie. Sperase oare că va 
descoperi misterul poveştii acasă la el, atunci când 
neavând altceva de făcut i s-ar fi putut dedica trup şi 
suflet? Apoi descoperiră un document şi mai dureros: lista 
cu cele şapte victime, însoţită de fotografii şi de datele 
sinuciderilor. 


2 mai 1993: Alice Ferrand, 16 ani 

7 iunie 1993: Michael Lehmann, 17 ani 

29 iunie 1993: Ludovic Asselin, 16 ani 

5 septembrie 1993: Marion Dutilleul, 15 ani 
24 decembrie 1993: Séverine Guérin, 18 ani 


6 aprilie 1994: Damien Llaume, 16 ani 
9 iulie 1994: Florian Vanloot, 17 ani 


— Doamne! 

Mâna îi tremură în timp ce le aşeza pe birou, în lumina 
lămpii: şapte fotografii pe care i le dăduse Ziegler şi de 
care erau prinse cu agrafe şapte fişe de carton. Şapte feţe 
zâmbitoare. Unii se uitau în obiectiv, alţii îşi fereau 
privirea. O fixă pe colega sa. În picioare lângă el, tânăra 
părea paralizată. Servaz reveni la feţele adolescenților. 
Simţea un nod în gât. 

Ziegler îi întinse jumătate din rapoartele de autopsie şi 
ea începu să se ocupe de cealaltă jumătate. Pentru o 
vreme, citiră în tăcere. Lipsite de surprize, rapoartele 
prezentau verdictul de moarte prin spânzurare, în afară de 
un caz, în care victima se aruncase într-o prăpastie de pe 
munte, şi de cel în care băiatul pus sub supraveghere se 
electrocutase în cadă. Legiştii nu găsiseră nicio anomalie, 
nimic suspect: scenele „crimei” erau curate. Totul 
confirma că adolescenţii veniseră singuri în locul unde îşi 
puseseră capăt zilelor şi că o făcuseră ei înşişi. Patru 
dintre autopsii fuseseră făcute de Delmas şi de încă un 
medic legist pe care Servaz îl cunoştea, la fel de 
competent. După aceea, trecură la interogatoriile vecinilor. 
Acestea erau menite să creioneze personalitatea celor 
şapte victime, dincolo de mărturiile părinţilor. Ca 
întotdeauna, apăruseră câteva bârfe sordide ori 
răuvoitoare dar, per total, acestea conturau portretele 
unor adolescenți normali, în afara unui băiat cu probleme, 
Ludovic Asselin, cunoscut cu antecedente de violență 
asupra colegilor şi ceva fapte contra autorităţii. Mărturiile 
cele mai emoţionante se refereau la Alice Ferrand, prima 
victimă, pe care toată lumea părea să o aprecieze şi care 
era unanim prezentată ca un copil absolut adorabil. Servaz 
privi fotografia: păr ondulat de culoarea grâului copt, ten 
de porțelan. Fata privea în obiectiv cu nişte ochi frumoşi şi 
serioşi. O faţă foarte drăguță, cu trăsături ce păreau 
pictate cu grijă de un miniaturist, faţa unei fete frumoase 
de 16 ani - dar cu privirea unei persoane mature. Marcată 


de inteligenţă. Dar şi de altceva... Sau poate era doar 
imaginaţia lui? 

Pe la trei dimineaţa, începură să dea semne de epuizare. 
Servaz hotărî că avea nevoie de o pauză. leşi pe culoar, 
intră în toaletă şi-şi dădu cu apă rece pe faţă. Apoi se 
ridică şi se uită în oglindă: unul dintre neoane clipea cu 
pocnituri, aruncând o lumină sinistră spre uşile din spate. 
Mâncase şi băuse prea mult la Saint-Cyr, era epuizat şi se 
vedea. Intră într-una dintre cabine, se uşură cu jet 
puternic, se spălă pe mâini şi se uscă la aparatul cu aer. La 
ieşire, se opri în faţa tonomatului cu băuturi calde. 

— O cafea? strigă el pe culoarul pustiu. 

Vocea îi răsună în spaţiul gol. Răspunsul veni prin uşa 
deschisă de la celălalt capăt al holului. 

— Scurtă! Dulce! Merci! 

El se întrebă dacă mai era cineva în clădire în afară de ei 
şi de plantonul de la intrare. Ştia că jandarmii locuiau în 
altă aripă. Cu paharul în mână, traversă cafeneaua 
întunecată, strecurându-se printre mesele rotunde de 
culoare galbenă, roşie sau albastră. Dincolo de geamul 
mare de sticlă, protejat de gratii masive de fier, ninsoarea 
cădea tăcută peste o curte mică. Gard viu bine întreţinut, o 
groapă de nisip şi un tobogan de plastic pentru copiii 
jandarmilor care locuiau la sediu. În spate, câmpia ninsă 
şi, în fund, profilându-se pe cerul de smoală, munţii. Încă o 
dată, se gândi la Institut şi la rezidenții lui. Şi la 
Hirtmann... La sângele găsit pe pod. Ce însemna asta? 
„Există întotdeauna un detaliu care nu se potriveşte”, îi 
spusese Saint-Cyr. Uneori e important, alteori nu... 


Se făcuse cinci şi jumătate când Servaz se lăsă pe spate 
în fotoliu şi declară că e de ajuns. Ziegler arăta epuizată. 
Frustrarea i se citea pe faţă. Nimic. Nu era absolut nimic 
în dosar care să trimită la teza abuzurilor sexuale. Nici cel 
mai mic indiciu. În primul său raport, Saint-Cyr ajunsese la 
aceeaşi concluzie. Notase pe margine cu creionul: 
„Abuzuri sexuale? Nicio dovadă”. Dar subliniase totuşi 
întrebarea de două ori. La un moment dat, Servaz fusese 
tentat să vorbească cu Ziegler despre tabără, dar 


renunţase. Era prea obosit şi nu se mai simţea în stare. 

Ziegler se uită la ceas. 

— Cred că nu ajungem nicăieri în noaptea asta. Ar trebui 
să mergem să dormim puţin. 

— Ai dreptate. Eu merg la hotel. Ne întâlnim în sala de 
şedinţe la zece. Tu unde dormi? 

— Aici. Mi-au împrumutat apartamentul unui jandarm 
care e în concediu. Economie la buget. 

— Pe măsură ce trece timpul, treaba cu economia nu 
mai stă în picioare, opină Servaz. 

— Cred că n-am mai întâlnit o astfel de anchetă, zise ea 
ridicându-se. Mai întâi un cal mort, apoi farmacistul 
spânzurat sub pod. Între cele două cazuri doar un punct 
comun: ADN-ul unui criminal în serie... - şi acum nişte 
adolescenţi care s-au sinucis unul după altul. Pare un vis 
urât. Fără logică şi fără vreun fir călăuzitor. Poate o să mă 
trezesc şi-o să realizez că nimic din toate astea nu s-a 
întâmplat în realitate. 

— Va exista o trezire, zise Servaz ferm. Dar nu pentru 
noi: ci pentru vinovat sau vinovaţi. Şi nu peste multă 
vreme. Apoi ieşi şi se îndepărtă în pas alert. 


În dimineaţa aceea, îl visă pe tatăl lui. În vis, Servaz era 
un băieţel de zece ani. Totul era învăluit într-o noapte 
caldă şi plăcută de vară, iar tatăl lui nu era decât o siluetă, 
la fel ca şi celelalte două personaje cu care discuta în faţa 
casei. Apropiindu-se, copilul Servaz constată că erau doi 
bărbaţi foarte în vârstă, îmbrăcaţi în robe albe. Amândoi 
aveau barbă. Se strecură între ei şi înălţă capul, dar cei 
trei nu-i dădură nicio atenţie. Ciulind urechea, copilul 
înţelese că vorbeau în latină. Foarte animat. La un moment 
dat, tatăl lui începu să râdă, apoi redeveni serios. Din casă 
se auzea muzică - una familiară, pe care totuşi n-o putea 
recunoaşte. 

Apoi un zgomot de motor se auzi în depărtare, pe 
şoseaua cuprinsă de întuneric, iar cei trei bărbaţi tăcură 
brusc. 

— Vin, zise într-un târziu unul dintre bătrâni. 

Vocea îi era funebră şi, în vis, copilul începu să tremure. 


kkk 

Servaz ajunse la Jandarmerie cu zece minute întârziere. 
Avusese nevoie de o ceaşcă mare de cafea neagră, de două 
ţigări şi de un duş fierbinte ca să alunge oboseala ce 
amenința să-l dărâme. Şi gâtul îi ardea în continuare. 
Ziegler era deja acolo. Se îmbrăcase din nou în 
combinezonul de piele şi titan ce părea o armură modernă, 
şi el îşi aminti că-i zărise motocicleta parcată în faţa 
sediului. Se puseră de acord să viziteze familiile 
sinucigaşilor şi îşi împărţiră adresele. Trei Servaz, patru 
Ziegler. Comandantul se hotări să înceapă cu prima de pe 
listă: Alice Ferrand. Adresa nu era din Saint-Martin, ci 
dintr-un sat vecin. Se aştepta să găsească o familie 
modestă, cu părinţi bătrâni şi distruşi de durere. Aşa că nu 
mică îi fu surpriza când se trezi în faţa unui bărbat înalt, 
încă în putere, zâmbitor, cu bustul şi picioarele goale - 
îmbrăcat doar cu nişte pantaloni de pânză ocru prinşi în 
talie cu o curea! 

Luat prin surprindere, Servaz se bâlbâi în momentul în 
care trebui să se prezinte şi să explice motivul vizitei. 

Tatăl lui Alice se retrase imediat în defensivă. 

— Aveţi vreun document? 

— Da. Uitaţi-l. 

Bărbatul îl examina cu atenţie. Apoi se relaxă şi i-l dădu 
înapoi. 

— Voiam să mă asigur că nu sunteţi unul dintre ziariştii 
aceia care, în mod periodic, reînvie povestea, când rămân 
în pană de subiecte, se scuză el. Intraţi. 

Gaspard Ferrand se dădu într-o parte ca să-l lase să 
intre. Era înalt şi slab. Polițistul nu se putu împiedica să 
nu-i observe torsul bronzat; fără pic de grăsime, dar 
acoperit cu câteva fire cenuşii la nivelul sternului, pielea 
tăbăcită şi întinsă peste cutia toracică ca o pânză de cort, 
mameloanele închise la culoare, ca la oamenii în vârstă. 
Ferrand îi remarcă privirea. 

— Vă rog să-mi scuzaţi ţinuta: făceam puţină yoga. 
Aceasta m-a ajutat mult după moartea lui Alice - ca şi 
budismul, de altfel. 

Trecută prima surpriză, Servaz îşi aminti că tatăl lui 


Alice nu era funcţionar sau muncitor, asemenea celorlalţi 
părinţi, ci filolog. Îşi imagină brusc un bărbat care 
dispunea de numeroase vacanțe şi îndrăgostit de spaţii 
exotice: Bali, Phuket, Caraibe, Rio de Janeiro ori Maldive. 

— E de mirare că poliţia se interesează încă de această 
poveste. 

— De fapt, anchetez moartea farmacistului Grimm. 

Ferrand se întoarse. Servaz citi perplexitate în privirea 
lui. 

— Şi credeţi că există vreo legătură între moartea lui 
Grimm şi sinuciderea fetei mele ori a celorlalţi tineri 
nefericiţi? 

— Asta încerc să aflu. 

Gaspard Ferrand îl scrută, stând parcă la pândă. 

— Dar legătura nu e evidentă a priori. Ce v-a făcut s-o 
luaţi în considerare? 

Tipul nu era prost. Servaz ezită să răspundă. Ferrand îi 
intui încurcătura - dar şi faptul că stăteau în picioare, faţă 
în faţă, în holul strâmt, el la bustul gol, iar musafirul său 
îmbrăcat de iarnă. Îi arătă uşa deschisă a sufrageriei. 

— Ceai, cafea? 

— Cafea, dacă nu vă deranjează. 

— Nici pe departe. Eu o să-mi fac un ceai. Aşezaţi-vă! 
Merg să le pregătesc! mai spuse el, dispărând în bucătărie, 
în celălalt capăt al holului. Faceţi-vă comod! 

Servaz nu se aşteptase la o primire atât de călduroasă. 
În mod evident, tatălui lui Alice nu-i plăceau vizitele - chiar 
dacă era vorba despre un poliţist care venise să-l 
interogheze în legătură cu fiica lui care se sinucisese cu 15 
ani în urmă. Se uită în jur. În sufragerie era mare 
dezordine. Ca la el acasă, cărţi şi reviste aruncate peste 
tot: pe măsuţa joasă, pe fotolii, pe alte piese de mobilier. Şi 
praf... Oare trăia singur? Era văduv sau divorţat? Asta ar fi 
explicat disponibilitatea de a primi un musafir. Un plic de 
la Asociaţia umanitară „Acţiune contra foametei”. Servaz 
recunoscu logoul albastru şi hârtia reciclată de culoare 
cenuşie: el însuşi era membru donator al acelui ONG. In 
mai multe cadre, tatăl lui Alice apărea în compania unor 
persoane care păreau a fi ţărani din America de Sud şi din 


Asia, pe fondul unei jungle ori al unei orezării. Servaz 
realiză că Ferrand nu călătorea doar pentru bronzul, 
scufundările sau cocktailurile vreunei plaje din Antile. 

Se lăsă să cadă pe canapea, lângă el, alt teanc de cărţi, 
pe un taburet-elefant din lemn închis la culoare. Incercă 
să-şi aducă aminte numele african al acelui obiect: esono 
dwa... 

De pe hol venea miros de cafea. Ferrand reapăru cu o 
tavă cu două ceşti aburinde, zahăr cubic şi un cleştişor 
pentru el, dar şi cu un album pe care i-l întinse lui Servaz, 
după ce puse tava pe măsuţă. 

— Poftiţi. 

Polițistul îl deschise. Aşa cum se aştepta, conţinea 
fotografii cu Alice: la patru ani, într-o maşină cu pedale. 
Udând florile cu o stropitoare aproape la fel de mare ca ea, 
împreună cu mama ei, o femeie slăbuţă cu un aer visător şi 
un nas ă la Virginia Woolf. La zece ani, jucând fotbal în 
pantaloni scurţi cu nişte băieţi de vârsta ei, surprinsă în 
plină ofensivă cu mingea la picior spre poarta adversă, cu 
o faţă concentrată şi hotărâtă... Băiatul lui tata. Dar şi o 
fetiţă fermecătoare, luminoasă. Gaspar Ferrand se aşeză 
lângă el. Îmbrăcase o cămaşă cu guler Mao, de aceeaşi 
culoare precum pantalonii. 

— Alice era un copil minunat. Uşor de iubit, mereu 
veselă, îndatoritoare. Raza noastră de lumină. 

Ferrand continuă să zâmbească ca şi cum amintirea lui 
Alice era pentru el plăcută, nu dureroasă. 

— Mai era şi foarte inteligentă. Talentată la o grămadă 
de chestii: desen, muzică, limbi străine, sport, scris... 
Devora cărţile. La 12 ani, ştia deja ce voia să devină: 
miliardară, pentru a putea da bani celor care aveau nevoie. 

Bărbatul izbucni într-un râs colorat, bizar. 

— N-am înţeles niciodată de ce a făcut-o. 

De fiecare dată, fisura îşi arăta colții. Dar Ferrand se 
redresă. 

— De ce trebuie să ni se ia ce avem mai bun şi apoi să 
fim lăsaţi să trăim cu asta? Mi-am tot pus această 
întrebare vreme de 15 ani. La un moment dat, am găsit 
răspunsul. 


Îi aruncă o privire atât de stranie că, pentru o clipă, 
Servaz se întrebă dacă omul n-o luase razna. 

— Dar e genul de răspuns pe care fiecare trebuie să-l 
găsească în el. Vreau să zic că nimeni nu ţi-l poate oferi ori 
căuta. Trebuie s-o faci singur. 

Gaspar Ferrand îl scană pe poliţist cu privirea lui de 
oţel, să vadă dacă a înţeles. Acesta din urmă se simţi 
extrem de nelalocul lui. 

— Mă fac de râs, constată apoi gazda. Scuzaţi-mă. Asta 
înseamnă să trăieşti singur. Soţia mea a murit de un 
cancer galopant la doi ani după dispariţia lui Alice. Deci vă 
interesează acel val de sinucideri de acum 15 ani, chiar 
dacă anchetați moartea farmacistului. De ce? 

— Niciunul dintre copii n-a lăsat vreo scrisoare de adio? 
întrebă comandantul evitând răspunsul. 

— Niciunul. Dar asta nu înseamnă că n-au existat. 
Explicații, vreau să spun. Trebuie să fi existat o explicaţie a 
acelor morţi, copiii aceia şi-au pus capăt zilelor având un 
motiv foarte clar. Nu doar pentru că aveau impresia că 
viaţa nu mai merită trăită. 

Se uită fix la poliţist. Acesta se întrebă dacă omul era la 
curent cu bârfele care circulaseră în legătură cu Grimm, 
Perrault, Chaperon şi Mourrenx. 

— Alice se schimbase în vreun fel înainte să se sinucidă? 

Ferrand dădu din cap. 

— Da. N-am observat imediat. Dar schimbările au apărut 
încet-încet: nu mai râdea la fel de mult ca înainte, se 
enerva mai des, petrecea mai mult timp în camera ei... 
Chestii de felul ăsta... Într-o zi a vrut să renunţe la pian. 
Nu ne mai vorbea de proiectele ei ca înainte. 

Servaz simţi cum îi îngheaţă sângele în vene. Îşi aminti 
de telefonul Alexandrei. Revăzu în minte vânătaia de pe 
obrazul lui Margot. 

— Şi nu ştiţi exact când au început toate astea? 

Ferrand ezită. Servaz avu sentimentul ciudat că tatăl lui 
Alice ştia precis când începuseră, dar îi repugna să 
vorbească despre asta. 

— Cu câteva luni înainte de a muri, aş spune. Soţia mea 
le-a pus pe seama pubertăţii. 


— Dar dumneavoastră? Ce credeţi: erau nişte schimbări 
normale? 

Bărbatul îi aruncă o nouă privire ciudată. 

— Nu, răspunse el ferm, după un moment de gândire. 

— Şi după dumneavoastră, ce credeţi că i s-a întâmplat? 

Tatăl lui Alice rămase tăcut pentru atât de multă vreme, 
încât Servaz fu gata să-i pună mâna pe braţ ca să-l scuture. 

— Nu ştiu, zise apoi fără să-l slăbească din ochi, dar sunt 
sigur că ceva s-a întâmplat. Cineva din această vale ştie de 
ce ni S-au sinucis copiii. 

Răspunsul, ca şi tonul pe care fusese dat, avea ceva 
straniu, ceva care-l puse imediat în gardă pe Servaz. 
Tocmai se pregătea să-l roage să explice mai clar, când 
mobilul începu să-i vibreze în buzunar. 

— Mă scuzaţi, zise el ridicându-se. 

Era Maillard. Avea o voce tensionată. 

— Tocmai am primit un apel foarte ciudat. Cineva care 
îşi deformase vocea. Voia să vorbească cu dumneavoastră. 
Zicea că e urgent, că are informaţii despre moartea lui 
Grimm. Dar nu voia să vorbească decât cu dumneavoastră. 
Nu e primul telefon de genul ăsta pe care îl primim, 
bineînţeles, dar... nu ştiu ce să spun... ăsta părea... serios. 
Şi parcă îi era şi teamă. 

Servaz tresări violent. 

— Teamă? Cum adică? Sunteţi sigur? 

— Da. Aş băga mâna în foc. 

— l-ați dat numărul meu? 

— Da. N-ar fi trebuit? _ 

— Ba da. Foarte bine aţi făcut. Il aveţi pe al lui? 

— Suna de pe mobil. A închis imediat cum i-am dat 
numărul dumneavoastră. Am încercat să-l sunăm înapoi, 
dar intră mesageria. 

— Aţi reuşit să-l identificaţi? 

— Nu, nu încă. Trebuie să cerem informaţii de la 
operatorul de telefonie. 

— Sunaţi-i pe Confiant şi pe Ziegler! Eu n-am timp să mă 
ocup!  Explicaţi-le situaţia. Trebuie să-l identificăm 
neapărat pe tip. Urgent! 

— În regulă. O să vă sune cu siguranţă, mai spuse 


jandarmul. 

— Când aţi primit apelul respectiv? 

— Acum mai puţin de cinci minute. 

— Foarte bine. Sigur o să mă sune în curând. Până 
atunci, găsiţi-l pe Confiant. Şi pe Ziegler! Poate că tipul nu 
vrea să-mi spună cine e ori poate că e un apel fals. Dar 
trebuie să aflăm cine e! 

Închise, tensionat ca un arc. Ce se întâmplase? Cine 
încerca să dea de el? Chaperon? Altcineva? Cineva care se 
temea... 

Cineva care nu voia ca jandarmii din Saint-Martin să-l 
recunoască. Care-şi schimbase vocea... 

— Probleme? zise Ferrand. 

— Mai mult întrebări, răspunse comandantul cu un aer 
absent. Şi poate şi ceva răspunsuri. 

— Aveţi o meserie grea. 

Servaz zâmbi. 

— Sunteţi primul profesor pe care îl aud spunând aşa 
ceva. 

— N-am spus onorabilă, plesni Ferrand cu subîinţeles. 

— De ce credeţi asta? 

— Păi, sunteţi în slujba puterii. 

Polițistul simţi că începe să se enerveze. 

— Există mii de bărbaţi şi femei care n-au nimic de-a 
face cu puterea, cum spuneţi dumneavoastră, şi care-şi 
sacrifică vieţile de familie, weekendurile şi somnul ca să fie 
ultimul bastion, ultimul zăgaz în faţa... 

— Barbariei? sugeră Ferrand. 

— Da. Puteţi să-i detestaţi, să-i criticaţi ori să-i 
dispreţuiţi, dar nu-i puteţi trece cu vederea. 

— Aşa cum nu-i putem ignora nici pe acei profesori pe 
care îi criticăm, îi detestăm şi îi dispreţuim, zise Ferrand 
zâmbind. Mesaj primit. 

— Aş vrea să-i văd camera. 

Ferrand îşi îndreptă corpul bronzat, îmbrăcat în acea 
pânză de culoare deschisă. 

— Urmaţi-mă. 

Servaz remarcă fuioarele de praf de pe scară şi 
balustrada care nu mai fusese lustruită de mult timp. Un 


bărbat singur. Ca şi el. Asemenea lui Gabriel Saint-Cyr. Ori 
lui Chaperon. Lui Perrault... Camera lui Alice nu era la 
primul etaj, ci sus, la mansardă. 

— Era acolo, zise tatăl arătându-i uşa albă, cu clanţă de 
aramă. 

— Aţi... i-aţi aruncat lucrurile, aţi schimbat ceva în 
cameră de atunci? 

De data asta, zâmbetul lui Gaspard Ferrand dispăru, 
lăsând loc unei grimase de disperare. 

— N-am atins nimic. 

Îi întoarse spatele şi coborî. Servaz rămase acolo mult 
timp, pe palierul minuscul de la etajul al doilea. Auzi de 
jos, din bucătărie, zgomot de vase. Deasupra capului său, o 
lucarnă lumina micul hol. Ridicând ochii, observă că o 
peliculă fină, translucidă, de zăpadă se lipise de geam. 
Respiră adânc. Apoi intră. 

Primul lucru care îl lovi fu liniştea. 

Accentuată, fără îndoială, de ninsoarea de afară, ce 
înmuia sunetele. Dar tăcerea aceasta era una deosebită. 
Apoi frigul. Încălzirea fusese oprită. Fără să vrea, camera 
tăcută şi îngheţată ca un mormânt îl făcu să tremure. 
Pentru că era evident că cineva trăise acolo. O fată de acea 
vârstă... 

Poze pe pereţi. Un birou, etajere, un dulap. O comodă cu 
oglindă mare. Un pat cu noptiere. Mobilă ce părea luată de 
la vechituri şi apoi revopsită în culori vii - dintre care 
dominau portocaliul şi galbenul, contrastând cu violetul 
pereţilor şi cu albul mochetei. 

Abajururile lămpilor micuţe şi noptierele erau portocalii, 
patul şi biroul, tot aşa. Comoda şi rama oglinzii, galbene. 
Pe unul din pereţi, un poster mare cu un cântăreţ blond şi 
cuvântul KURT scris cu litere groase. Un fular, căciuli, 
reviste, cărţi şi CD-uri pe mochetă. Pentru multă vreme, nu 
făcu decât să absoarbă toate acele lucruri. De unde-i venea 
impresia de atmosferă rarefiată? Poate din faptul că totul 
rămăsese intact, ca într-un timp suspendat. Totul, în afară 
de praf. Nimeni nu mişcase nici cel mai mic obiect - ca şi 
cum părinţii ar fi dorit să oprească timpul şi să facă din 
acea cameră un muzeu sau un mausoleu. Chiar şi după 


atâţia ani, camera dădea impresia că Alice urma să apară 
dintr-un moment într-altul şi să-l întrebe ce căuta acolo. De 
câte ori intrase oare tatăl ei în cameră, în toţi acei ani, şi 
avusese aceeaşi impresie? Servaz se gândi că în locul lui ar 
fi luat-o razna cu spaţiul acela rămas intact deasupra 
capului şi cu tentaţia zilnică de a urca treptele şi de a 
împinge uşa încă o dată - ultima... Se apropie de fereastră 
şi se uită afară. Strada se albea rapid. Apoi mai respiră o 
dată adânc, se întoarse şi începu să caute. 

Pe birou, teancuri de manuale şcolare şi elastice de păr, 
o foarfecă, mai multe pahare pentru creioane, batiste de 
hârtie, punguţe de bomboane, un post-it roz pe care scria: 
Biblio, 12:30; cerneala pălise cu trecerea timpului. O 
agendă închisă cu elastic, un calculator, o lampă. Deschise 
agenda. Pe 25 aprilie, cu o săptămână înainte de a muri, 
Alice scrisese: Să-i dau cartea înapoi Emmei. Pe 20, 
Charlotte. Pe 30, cu trei zile înainte să se spânzure, 
Lucrare la mate. Un scris cu litere rotunjite, citeţ. Mâna 
nu-i tremurase... Servaz întoarse paginile. Pe 11 august: 
Ziua Emmei. În acel moment, Alice urma să fie deja moartă 
de mai mult de trei luni. O însemnare făcută cu mult timp 
înainte... Unde era Emma în prezent? Ce se alesese de ea 
între timp? Calculă că trebuia să fi avut vreo 30 de ani. 
Chiar şi după atâta vreme, se mai gândea probabil din 
când în când la acel teribil an 1993. Toţi acei morți... 
Deasupra biroului, agăţate cu piuneze, o agendă 
săptămânală şi un calendar. Vacanţele şcolare erau 
subliniate cu marker galben. Privirea lui Servaz stărui 
asupra datei fatale: 2 mai. Nimic care s-o distingă de 
celelalte... Şi mai sus, o etajeră de lemn, plină de cărţi, de 
trofee la judo care demonstrau că strălucise şi în acel 
domeniu, şi un casetofon. A 

Se întoarse spre noptiere. În afară de lămpile cu 
abajururi portocalii, un ceas deşteptător, alte batiste de 
hârtie, o consolă mică de jocuri Game Boy, un pieptene, 
ojă, un roman în format de buzunar, cu semn de carte. 
Deschise sertarele. Hârtie de scrisori cu desene, o cutiuţă 
plină cu bijuterii de duzină, un pachet de gumă de 
mestecat, o sticluţă de parfum, un deodorant stick, baterii. 


Băgă mâna sub sertare. 

Nimic. 

În birou, dosare, caiete şi manuale şcolare, zeci de 
stilouri, carioci şi agrafe de birou. Un caiet cu spirală plin 
de schiţe, în sertarul de la mijloc. Îl deschise şi constată că 
Alice chiar avea talent. Desenele sale în creion sau carioca 
demonstrau o mână sigură şi un ochi atent - chiar dacă 
majoritatea sufereau încă de un uşor academism. În 
sertarul de jos alte elastice şi o perie pe care mai 
rămăseseră câteva fire de păr blond, o forfecuţă de unghii, 
mai multe rujuri, dar şi un tub de aspirină, ţigări mentolate 
şi o brichetă din plastic transparent... Deschise dosarele şi 
caietele din primul sertar: teme, disertaţii, ciorne... Le 
puse deoparte şi se apropie de micul radio-casetofon 
aşezat pe mochetă, într-un colţ. Aparatul citea şi CD-uri. 
Acoperit şi el de un strat gros de praf. Suflă deasupra, 
ridicând nori gri, apoi deschise compartimentele, unul câte 
unul. Nimic. Se îndreptă spre oglindă şi peretele cu 
fotografii. Câteva erau luate de atât de aproape, încât 
părea că personajele îşi lipiseră nasul de obiectiv. Altele 
lăsau să se vadă peisajele din spate: munţi, o plajă şi chiar 
coloanele Partenonului. Fete de vârsta lui Alice, în 
majoritatea instantaneelor. Mereu aceleaşi. Uneori, unul 
sau doi băieţi se amestecau şi ei în grup. Dar niciunul nu 
părea să fi primit atenţia specială a fotografului. Excursii 
şcolare?  Servaz fixă clişeele mult timp. Toate se 
îngălbeniseră şi se şterseseră uşor cu trecerea timpului. 

Ce căuta de fapt? Brusc, se opri asupra uneia dintre ele. 
Vreo zece tineri, dintre care şi Alice, în picioare, lângă un 
panou ruginit. Tabăra „Capra Neagră”... Alice se număra 
printre cei ce fuseseră în tabără... Mai remarcă faptul că în 
acele poze în care apărea, Alice se afla mereu în centru. 
Cea mai drăguță, cea mai luminoasă - centrul atenţiei. 

Oglinda. 

Era crăpată. 

Cineva aruncase cu ceva în ea. Proiectilul lăsase un 
semn în formă de stea şi o lungă fisură în diagonală. Alice? 
Ori tatăl ei, într-un moment de disperare? 

Cărţi poştale băgate între ramă şi sticlă. Îngălbenite şi 


ele. Expediate din Insula Re, Veneţia, Grecia sau 
Barcelona. Cu timpul, unele ajunseseră să cadă pe comodă 
sau pe mochetă. Una dintre ele îi atrase atenţia. Timp 
trecut, îmi lipsesti. Semnat Emma. Pe aceeaşi comodă, un 
fular Palestina, gablonţuri, dischete demachiante şi o cutie 
de pantofi albastră. O deschise. Scrisori... Îl străbătu un 
frison când se gândi la scrisorile sinucigaşilor din cutia lui 
Saint-Cyr. Le examină una câte una. Rânduri naive ori 
nostime scrise cu cerneală mov ori violetă. Mereu aceleaşi 
semnături. Nu găsi nici cea mai mică aluzie la ceea ce avea 
să se întâmple nu peste mult timp. Ar fi trebuit să compare 
scrisurile cu cele din cutie, dar apoi îşi spuse că probabil o 
făcuseră deja... Sertarele comodei... Ridică teancurile de 
tricouri, de schimburi, de cearşafuri şi de cuverturi. Apoi 
îngenunche pe mochetă şi se uită sub pat. Fuioare enorme 
de praf, cu care ai fi putut umple o plapumă, şi o cutie de 
chitară. 

O scoase la lumină şi o deschise. Lacul de pe instrument 
era zgâriat, corzile rupte. Aruncă o privire în interior: 
nimic. O pătură cu romburi colorate acoperea patul. Se 
concentră o vreme pe CD-urile aruncate pe ea: Guns 
N'Roses, Nirvana, U2... Doar piese în engleză. Camera 
părea un muzeu al anilor 1990. Fără internet, computer ori 
telefon mobil: Lumea se schimbă totuşi prea repede pentru 
o singură viață de om, îşi spuse el. Ridică pernele, 
cearşaful şi cuvertura, trecu o mână pe sub saltea. Niciun 
parfum, niciun miros deosebit nu se degaja din pat - doar 
cel al prafului ce-l acoperea şi care se ridică până-n tavan. 

Un mic fotoliu Voltaire lângă pat. Cineva (Alice?) îl 
repictase în portocaliu. O veche jachetă militară aruncată 
pe spătar. Bătu cu mâna partea pe care te aşezai, dar nu 
reuşi decât să stârnească un nou nor de praf, apoi se aşeză 
şi se uită în jur, încercând să-şi golească mintea. 

Ce vedea? 

Camera unei fetiţe obişnuite, dar şi mai mature decât 
vârsta ei. 

Zărise printre cărţi Omul Unidimensional al lui 
Marcuse. Demonii şi Crimă şi pedeapsă. Cine Îi 


33 Herbert Marcuse a fost un filosof, sociolog şi teoretician politic 


recomandase acele lecturi? Cu siguranţă nu prietenele ei 
cu feţe de păpuşă. Apoi îşi aduse aminte că tatăl ei era 
filolog. Privirea lui mai făcu o dată turul camerei. 

Ceea ce predomină în acest spaţiu, îşi zise, sunt textele, 
cuvintele. Din cărţi, din ilustrate, din scrisori... Toate 
scrise de altcineva. Dar cuvintele ei? Unde erau? Era 
posibil ca o fată care devora cărţile şi se exprima cântând 
la chitară şi desenând să nu fi simţit nevoia s-o facă şi în 
scris? Viaţa lui Alice se încheiase pe 2 mai, iar ultimele ei 
zile nu lăsaseră nicio urmă pe nicăieri. Imposibil, îşi zise 
el. Niciun jurnal, nimic: ceva nu se potrivea. O fată de 
vârsta ei, inteligentă şi curioasă, fără îndoială un potir 
nesecat de întrebări existenţiale, şi totuşi atât de disperată 
încât să-şi pună capăt zilelor, putea oare să nu fi ţinut nici 
cel nul mic jurnal? Nici măcar un carnet ori nişte foi pe 
care să-şi mâzgălească neliniştile? În prezent, adolescenţii 
aveau bloguri, pagini pe reţelele sociale - dar pe vremuri 
doar hârtia şi cerneala le puteau fi liman întrebărilor, 
îndoielilor şi secretelor. 

Se ridică şi examină încă o dată fiecare caiet şi sertar. 
Doar texte legate de şcoală. Aruncă o privire peste 
disertaţii. 18 puncte din 20, 17 din 20, 15 din 20, 19 din 
20... Comentariile erau la fel de elogioase ca şi notele... 
Dar din nou, nimic personal. 

Oare tatăl lui Alice făcuse curăţenie? 

Il primise cu bunăvoință, îi mărturisise că e convins că 
adolescenţii se sinuciseseră dintr-un motiv precis. De ce să 
fi ascuns probe care ar fi contribuit la aflarea adevărului? 
Servaz nu găsise nicio menţiune despre vreun jurnal în 
rapoartele oficiale. Nimic nu sugera că Alice ţinuse 
vreunul. Şi totuşi, impresia era mai puternică ca niciodată: 
ceva lipsea din camera aceea. 

O ascunzătoare... Toate fetele aveau câte una, nu? Unde 
era a lui Alice? 

Se ridică şi deschise şifonierul. Pardesiuri, rochii, geci, 
blugi şi un kimono alb cu centură maro, puse pe umeraşe. 


german, asociat cu Şcoala de Teorie Critică de la Frankfurt. La 
sfârşitul anilor 1960, începutul anilor 1970, a devenit cunoscut ca unul 
dintre cei mai proeminenţi teoreticieni ai Noii Stângi. 


Le dădu la o parte, căută prin buzunare. Un rând de 
pantofi şi de cizme în fund. Cercetă interiorul cu lanterna 
lui de buzunar. Deasupra umeraşelor, o etajeră cu câteva 
valize şi un rucsac. Le puse jos, pe mochetă, într-o tornadă 
de praf şi le scotoci metodic. 

Nimic... Gândeşte... 

Camera fusese periată de anchetatori cu experienţă - 
poate şi de părinţii fetei. Era posibil ca niciunul să nu fi 
găsit ascunzătoarea, dacă aceasta exista? Poate nici n-or fi 
căutat-o. În opinia tuturor, Alice fusese o fată sclipitoare. 
Descoperise ea vreo ascunzătoare perfectă? Ori se afla pe 
un drum greşit? 

Ce ştia el despre gândurile şi visurile unei fete de 16 
ani? Propria lui fiică făcuse 17 în urmă cu câteva luni şi n- 
ar fi fost în stare să spună cum arăta camera ei. Pentru 
simplul motiv că nu pusese niciodată piciorul pe-acolo. 
Gândindu-se la asta, se simţi prost. La periferia creierului, 
un amănunt nu-i dădea pace, ca o mâncărime. Îi scăpase 
ceva în căutarea prin cameră. Ori poate lipsea ceva ce ar fi 
trebuit să fie acolo. Gândeşte! Era acolo, foarte aproape, o 
simţea. Instinctul îi spunea că lipseşte ceva. Ce anume? 
CE? Se uită din nou în jur. Revăzu în minte toate 
posibilităţile. Cercetase totul, chiar şi scândurile şi 
lamelele parchetului de sub mocheta albă. Şi nu găsise 
nimic. Totuşi subconştientul său detectase ceva, dar nu 
putea să spună exact ce. 

Strănută din cauza prafului ce plutea în aer. Scoase o 
batistă. 

Deodată, îşi aminti de telefon. 

Niciun apel! Trecuse o oră şi nu sunase nimeni! Simţi 
cum i se strânge stomacul. Ce naiba se întâmplase? De ce 
nu-l sunase? T 

Îşi scoase mobilul din buzunar şi se uită la el. Işi reprimă 
o mişcare de panică: aparatul era închis! Incercă să-l 
deschidă: descărcat! La naiba, la naiba! 

Se precipită afară din cameră şi cobori scările în trombă. 
Gaspard Ferrand scoase capul pe uşa de la bucătărie, în 
momentul în care polițistul trecea în fugă pe hol. 

— Revin! lansă el, deschizând uşa de la intrare din zbor. 


Afară era viscol. Vântul se înteţise. Şoseaua se acoperise 
de zăpadă şi ninsoarea făcea vârtejuri. 

Se grăbi să descuie jeepul parcat peste drum şi scotoci 
frenetic prin bord în căutarea încărcătorului. Apoi reveni 
în fugă spre casă. 

— Nicio problemă! îi zise unui Ferrand consternat. 

Căută din ochi o priză, găsi una pe hol şi introduse 
adaptorul. 

Aşteptă cinci secunde şi deschise mobilul. Patru mesaje! 

Tocmai îl citea pe primul când telefonul începu să sune. 

— Servaz! zbieră el. 

— CE NAIBA FACEŢI? N 

O voce total panicată; nici a lui nu era departe. li vâjâiau 
urechile din cauza sângelui care-i bubuia în tâmple. 
Bărbatul nu-şi disimula vocea de data asta - dar nu-i era 
familiară. 

— Cine sunteţi? 

— Mă numesc Serge Perrault, sunt un prieten al... 

Perrault! 

— Ştiu! i-o tăie el. 

Tăcere. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră! Urgent! Lansă 
apoi Perrault. 

Era isteric. 

— Unde? lătră Servaz. Unde? 

— La Ouă, într-un sfert de oră. Veniţi repede! 

Servaz simţi că începe să intre în panică. 

— La ce?? 

— La telecabine, la naiba! Sus, la Saint-Martin 2000, la 
telescaun! Vă aştept acolo. Mişcaţi-vă, pentru Dumnezeu! 
Nu înţelegeţi că e rândul meu? Veniţi singur! 


19 


Cerul era întunecat, în contrast cu străzile albe, când 
Servaz puse cheile în contact. Afară, ninsoarea continua să 
facă vârtejuri. Dădu drumul ştergătoarelor de parbriz. Apoi 
o sună pe Ziegler. 

— Unde eşti? întrebă el fără niciun preambul. 

— La părinţi, răspunse aceasta coborând vocea, şi el îşi 
dădu seama că nu era singură. 

— Unde anume? 

— La ieşirea din oraş, de ce? 

În câteva cuvinte, el îi rezumă apelul disperat al lui 
Perrault. 

— Eşti mai aproape decât mine, trase el concluzia. Du- 
te! N-avem niciun minut de pierdut! Ne aşteaptă sus! 

— N-ar trebui să anunţăm la Jandarmerie? 

— Nu e timp! Du-te! 

Închise. Cobori parasolarul pe care scria POLIŢIA, puse 
girofarul magnetic pe capotă şi dădu drumul sirenei. Oare 
cât îi va lua să urce până acolo? Gaspard Ferrand nu locuia 
în Saint-Martin, ci într-un sat, la cinci kilometri depărtare. 
Străzile erau pline de zăpadă. Deci un sfert de oră bun 
până în centru, la staţia de teleferic. Şi cât făceau 
telecabinele până sus? 15-20 de minute? 

Demară în trombă, cu sirena urlând, din faţa unui 
Ferrand stupefiat, stând în pragul uşii. La capătul străzii 
era un semafor. Tocmai se pregătea să treacă pe roşu, 
când din dreapta apăru silueta unui camion enorm. Apăsă 
pedala de frână. Imediat simţi cum pierde controlul 
maşinii. copul alunecă de-a curmezişul, exact în mijlocul 
intersecţiei; mastodontul de oţel îl evită la mustață 
claxonând lung. Mugetul semnalului de avertizare îi sparse 
timpanele lui Servaz, în timp ce teama îl lovea ca un pumn 
în piept. Încheieturile i se albiseră pe volan. Băgă într-a 
întâia şi o luă din loc. N-avea timp de gândire! Poate că era 
mai bine. Nu fuseseră doar 38 de tone de oţel gata să-l 
zdrobească, ci moartea însăşi într-o carcasă de metal! 

La următoarea intersecţie făcu dreapta şi ieşi din oraş. 


Câmpia se întindea, albă, înaintea lui; cerul era la fel de 
ameninţător, dar ninsoarea se oprise. Acceleră. 

Intră în Saint-Martin prin partea de est. La primul sens 
giratoriu, greşi direcţia. Făcu cale întoarsă blestemând şi 
lovind cu pumnul în volan, atrăgându-şi priviri nedumerite 
din partea celorlalţi şoferi. Din fericire, nu prea era trafic. 
Încă două sensuri giratorii. Trecu prin faţa unei biserici şi 
ajunse pe bulevardul Etigny, centrul comercial şi cultural 
al oraşului, cu hoteluri, magazine şic, platani, o sală de 
cinema şi cafenele cu terasă. Maşini parcate pe ambele 
laturi. Pe mijlocul şoselei, în urmele lăsate de alte maşini, 
zăpada începea să se transforme în noroi. Chiar înainte de 
cinematograf, viră la dreapta. O săgeată indica: 
TELECABINĂ. 

O parcare generoasă, la capătul străzii, pe o vastă 
esplanadă dominată de imaginea muntelui. Chiar în faţă, 
versantul se ridica spre cer şi pârtia telecabinei urca 
străjuită de brazi. Trecu în viteză printre maşini până la 
staţie şi frână brusc, derapând din nou. O secundă mai 
târziu, alerga pe scările clădirii sprijinite pe doi piloni de 
beton şi se precipita spre casele de bilete. Un cuplu tocmai 
era la rând. Servaz îşi scoase legitimatia. 

— Poliţia! Cât timp îmi ia să ajung sus? 

Bărbatul de la ghişeu îi aruncă o privire reprobatoare. 

— Nouă minute. 

— Se poate mai repede? 

Tipul se uită la el de parcă o luase razna. 

— De ce? întrebă. 

Servaz se forţă să-şi păstreze calmul. 

— N-am timp să mă cert cu unul ca tine. Deci? 

— Viteza maximă a instalaţiei e de cinci metri pe 
secundă, zise acesta încruntându-se. 

— Atunci, hai, viteză maximă! lansă Servaz sărind într-o 
cabină, o cutie din material compozit cu geamuri mari de 
plexiglas şi patru scaune minuscule. 

Un braţ pivotant închise uşa în urma lui. Comandantul 
înghiţi în sec. Cabina se mişcă puţin pe orizontală părăsind 
şina de ghidaj şi se avântă în aer. Se gândi că era mai bine 
să se aşeze decât să rămână în picioare în acea cochilie 


instabilă ce se ridica rapid spre primul pilon, lăsând în 
urmă acoperişurile albe din Saint-Martin. Aruncă o privire 
rapidă în spate şi, la fel ca în elicopter, regretă imediat. 
Înclinarea cablului era atât de mare, încât i se păru unul 
dintre acele acte de îndrăzneală care demonstrează 
spiritul uman iresponsabil; cât despre diametru, era prea 
mic ca să-l liniştească în vreun fel. Acoperişurile şi străzile 
se micşorau cu rapiditate. Cabinele din faţă erau 
despărțite unele de altele de vreo 30 de metri şi se legănau 
din cauza vântului. 

Văzu că jos cuplul renunţase să mai urce şi se îndrepta 
spre maşină. Era singur. Nimeni nu urca, nimeni nu 
cobora. Cabinele erau goale. Se lăsase tăcerea, în afara 
vântului care vâjâia din ce în ce mai tare. 

Şi începuse din nou să ningă. Cam pe la jumătatea 
versantului, ceața apăru brusc şi, înainte de a putea 
înţelege ce i se întâmplă, se pomeni într-un univers ireal, 
cu contururi imprecise, având drept singură companie linia 
brazilor ce se ridicau din ceaţă ca o armată de fantome şi 
viscolul ce învârtejea fulgii de zăpadă în jurul cabinei. 

Îşi uitase arma! În grabă, o lăsase în bord. Dacă dădea 
nas în nas cu ucigaşul? Dacă acesta îl aştepta sus, înarmat, 
devenea o ţintă uşoară. N-avea unde să se ascundă. Iar 
carcasa aceea de plastic n-ar fi putut opri gloanţele. _ 

Se trezi rugându-se ca Ziegler să fi ajuns înaintea lui. În 
mod normal, ar fi trebuit. Și nu e genul care să-şi uite 
arma. Oare cum a reacţionat Perrault văzând-o? Îi spusese 
să meargă singur. 

Ar fi trebuit să-l întrebe pe tipul ăla antipatic de la casa 
de bilete dacă o văzuse. Prea târziu. Înainta în necunoscut 
în ritmul exasperant de cinci metri pe secundă. Scoase 
mobilul şi formă numărul lui Perrault. li intră căsuţa 
vocală. 

La naiba! De ce-şi inchisese telefonul? 

Zări două siluete întunecate ce coborau într-o altă 
cabină, la vreo două sute de metri în amonte. Era prima 
prezenţă umană de când părăsise staţia. O sună pe Ziegler. 

— Ziegler. 

— Eşti sus? întrebă el. 


— Nu, sunt pe drum. (Făcu o pauză.) Îmi pare rău, 
Martin, dar am derapat cu motocicleta pe zăpadă şi am 
căzut. N-am mai mult de câteva zgârieturi, dar am fost 
nevoită să împrumut o maşină. Unde eşti? 

La naiba! 

— Cam pe la jumătatea drumului. 

Pe măsură ce se apropia, cabina cu cei doi părea să 
coboare din ce în ce mai repede. Servaz se gândi că venind 
una spre alta cu 18 kilometri la oră, viteza totală trebuia să 
fie de... 36 de kilometri. 

— Ştii că e furtună la staţia de jos? 

— Nu. N-am băgat de seamă. Perrault nu răspunde... 

— Eşti înarmat? 

Chiar şi de la acea distanţă, observă că unul dintre 
ocupanţi se uita fix în direcţia lui - aşa cum o făcea şi el. 

— Mi-am uitat pistolul în maşină. 

Tăcerea care urmă i se păru copleşitoare. 

— Să ai... 

Linişte! Se uită la telefon. Nimic! Mai formă o dată. 
„Fără reţea.” Asta îi mai lipsea! Mai încercă de două ori. 
Niciun rezultat. Nu-şi putea crede ochilor. Când ridică 
privirea, observă că cealaltă cabină se apropiase şi mai 
mult. Unul dintre ocupanţi purta o cagulă neagră. Nu i se 
vedeau decât ochii şi gura. Celălalt era cu capul gol. Avea 
ochelari. Amândoi se uitau fix la el, prin ceaţă. Unul dintre 
ei, urât, i se păru lui. Celălalt... 

„„.„celuilalt îi era frică... 

Într-o fracțiune de secundă înţelese - şi situaţia i se 
revelă în toată oroarea ei. 

Perrault! Tipul înalt şi slab din fotografic, cu părul ca 
perla şi ochelari. 

Simţi cum îi sare inima din piept. Cabina înainta ca într- 
un vis urât, cu o viteză înspăimântătoare deja. Mai puţin 
de 20 de metri. Urmau să se întâlnească în două secunde. 
Un alt detaliu îi sări în ochi: din cealaltă cabină, lipsea o 
parte de geam... 

Perrault se uita la el cu gura deschisă larg şi ochii ieşiţi 
din orbite de frică. Urla. Acum putea să-i audă urletele 
chiar şi prin geamuri - în ciuda vântului şi a zgomotului 


făcut de scripeţi şi cabluri. Nu citise niciodată o asemenea 
teroare pe faţa cuiva. Ca şi cum urma să se spargă în mii 
de bucăţi, să se dezintegreze dintr-un moment în altul. 

Servaz înghiţi în sec fără să vrea. În momentul în care 
cealaltă cabină trecu pe lângă el, observă toate detaliile: 
Perrault avea o coardă în jurul gâtului care apoi era scoasă 
prin partea de geam îndepărtată dinainte - şi trecută 
printr-un fel de cârlig din exterior, chiar deasupra. Poate 
că era vorba despre un cârlig folosit pentru a cobori răniții 
în rapel atunci când cabina era imobilizată, îşi zise. 
Celălalt capăt al corzii era în mâna tipului mascat. Servaz 
încercă să-i vadă ochii. Dar bărbatul se ascunsese în 
spatele victimei. Il fulgeră un gând: 

E cineva cunoscut! Se teme să nu-l recunosc, în ciuda 
cagulei! 

Tastă disperat pe mobil. „Fără reţea”... Cuprins de 
panică, căută din ochi un semnal de alarmă, un interfon, 
ceva... Nimic! La mama naibii! Puteai crăpa în cabinele 
astea la viteza de cinci metri pe secundă! Se întoarse spre 
cea care cobora. Întâlni pentru ultima dată privirea 
terifiată a lui Perrault. Dacă ar fi avut pistolul, ar fi putut 
cel puţin... Ce? Ce-ar fi făcut? Oricum era nul la tir. La 
tragerile pe care le efectuau o dată pe an, îi provoca de 
fiecare dată o cruntă dezamăgire supraveghetorului său cu 
incredibila mediocritate a rezultatelor de pe tabel. Mai 
apucă să vadă cabina cu cei doi bărbaţi cufundându-se în 
ceaţă. 

Îl înecă un râs nervos. Îi venea să urle de neputinţă. 

Dădu cu pumnul în geam. Urmară unele dintre cele mai 
lungi momente din viaţa lui. Mai trecură cinci minute - 
cinci interminabile minute, punctate de  defilarea 
fantomatică a brazilor aliniaţi în ceaţă ca nişte soldaţi - 
până când să zărească staţia de sus. O clădire pricăjită, 
ridicată pe piloni mari de beton, asemenea celei de jos. 
Deasupra zări pârtii de schi pustii, teleschiuri oprite şi 
câteva clădiri ascunse în ceaţă. Pe platformă, un tip îl 
urmărea apropiindu-se. Servaz sări afară imediat după 
deschiderea uşii. Puțin îi lipsi să nu cadă grămadă pe 
ciment. Se îndreptă spre bărbatul în uniformă, cu 


legitimaţia în mână. 

— Opriţi! Acum! Blocaţi cabinele! 

Angajatul îi aruncă o privire perplexă pe sub caschetă. 

— Cum? 

— Puteţi bloca telecabinele? Da sau nu? 

Vântul urla. Servaz era deci obligat să urle şi mai tare. 
Furia şi nerăbdarea lui părură să-l impresioneze pe tip. 

— Da, dar... 

— Atunci, opriţi-le! Şi sunaţi jos! Aveţi telefon? 

— Da, bineînţeles! 

— OPRIȚI TOT! ACUM! ŞI DAŢI-MI TELEFONUL! 
REPEDE! 

Omul se precipită în interior. Vorbi febril într-un 
microfon, îi aruncă lui Servaz o privire preocupată apoi 
trase în jos o manetă. Cabinele se opriră cu un ultim 
scârţâit. Doar atunci realiză polițistul vacarmul ce domnea 
pe platformă. Apucă telefonul şi formă numărul 
Jandarmeriei. Îi răspunse plantonul. 

— Dă-mi-l pe Maillard! Comandantul Servaz! REPEDE! 

Un minut mai târziu, Maillard era la aparat. 

— Tocmai m-am intersectat cu asasinul! Cobora cu o 
telecabină, împreună cu următoarea victimă! Am oprit 
toate ouăle. Luaţi oameni şi fugiţi la staţia de teleferic! În 
momentul în care sunteţi în poziţie, le repunem în 
funcţiune. 

La celălalt capăt al firului ofiţerul avu un moment de şoc 
absolut. 

— Sunteţi sigur? bâlbâi el. 

— Da! Victima e Perrault. M-a sunat să-i vin în ajutor 
acum 20 de minute. Mi-a dat întâlnire sus. Tocmai l-am 
văzut într-o cabină care cobora, cu o coardă în jurul 
gâtului şi cu un tip cu o cagulă lângă el! 

— O, Doamne! Alertez pe toată lumea! Când suntem 
gata, vă sun! 

— Încercaţi să daţi şi de căpitanul Ziegler. Telefonul 
meu nu mai merge! 

Maillard reveni după 12 minte. Servaz le petrecuse 
măsurând platforma în lung şi-n lat, uitându-se la ceas şi 
fumând ţigară de la ţigară. 


— Suntem pregătiţi, anunţă jandarmul. 

— Foarte bine! O să dau drumul ouălor. Perrault şi 
asasinul sunt într-una dintre cabine! Vin şi eu jos! 7 

Îi făcu semn maşinistului, apoi sări într-o cabină. În 
momentul în care începu să se îndepărteze, simţi că ceva 
nu se potrivea. Criminalul intenţiona să-l împingă pe 
Perrault în gol şi să-l vadă spânzurat. Dar cu siguranţă n- 
avea nicio intenţie să apară la staţia de jos într-o asemenea 
companie. Se întrebă dacă exista vreun loc în care acesta 
să poată sări din mers şi în momentul în care gândul îi 
trecu prin cap, avu certitudinea că da. 

Prevăzuse oare Maillard o astfel de posibilitate? Pusese 
să se controleze toate căile de acces pe munte? 

Încercă încă o dată s-o sune pe Ziegler, dar primi acelaşi 
răspuns ca mai devreme. Ca şi la venire, înainta prin 
ceaţă, fără să distingă altceva decât siluetele brazilor şi ale 
cabinelor goale cu care se încrucişa în drum. Deodată, auzi 
zgomotul elicelor unui elicopter, dar aparatul rămase 
invizibil. I se păru chiar că sunetul nu vine de deasupra lui, 
ci de dedesubt. 

Ce se întâmpla acolo jos? Cu nasul lipit de geam, încerca 
să străpungă perdeaua de ceaţă. Dar nu vedea nici la 20 
de metri. Dintr-odată, cabinele se opriră. Atât de brusc, 
încât îşi pierdu echilibrul. La naiba! Se lovise cu nasul în 
geam şi durerea îi aduse lacrimi în ochi. Ce făceau acolo? 
Se uită în jur. Cabinele se balansau uşor pe cabluri, ca 
nişte lampioane la bâlci: vântul se potolise puţin şi, în 
prezent, fulgii cădeau aproape pe verticală. Plapuma de 
nea era foarte groasă la poalele brazilor. Incercă încă o 
dată să sune. Nimic. 

În următorul sfert de oră, rămase prizonier în carcasa de 
plastic, scrutând cercul de arbori şi ceața. După o jumătate 
de oră, cabina tresăltă brusc, înaintă vreo trei metri şi se 
opri din nou. Servaz înjură. De-a ce se jucau? Se ridica, se 
aşeza, iar se ridica... N-avea nici măcar destul loc pentru 
a-şi dezmorţi picioarele! Când telecabinele se puseră în 
sfârşit în mişcare, trecuse deja destul timp de când se 
reaşezase, resemnat să aştepte. 

În timp ce se apropia de staţia de jos, ceața începea să 


se împrăştie şi acoperişurile oraşului să răsară din ea. Zări 
girofaruri şi numeroase maşini ale Jandarmeriei în 
parcare. Un du-te-vino de inşi în uniformă. Distinse şi 
siluetele în alb ale criminaliştilor, dar şi corpul întins pe o 
targă cu roţi sub o prelată argintie, lângă o ambulanţă cu 
luminile aprinse. 

Înţelese. 

Perrault era mort. 

Opriseră cabinele pentru a putea face primele 
constatări. Apoi îl dăduseră jos şi porniseră telefericul. 
Dintr-odată avu convingerea că asasinul reuşise să scape. 
Când uşa se deschise, ţâşni afară şi puse picioarele pe 
ciment. Îi descoperi pe Ziegler, Maillard, Confiant şi 
d'Humières la baza scărilor. Ziegler avea pe ea 
combinezonul de piele - dar rupt în mai multe locuri, 
lăsând la vedere un genunchi şi un cot tumefiate, acoperite 
de hematoame şi de cruste de sânge uscat. În mod vizibil, 
nu avusese timp să-şi îngrijească rănile. Ţinea încă în 
mână casca, cu viziera spartă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Dumneavoastră ar trebui să ne spuneţi, răspunse 
Confiant. 

Servaz îl fulgeră cu privirea. Pentru o clipă, visă că 
judecătorul era o piesă fragilă de porțelan, iar el un baros. 
Apoi se întoarse spre Cathy d'Humières. 

— E Perrault? întrebă el, arătând spre targă. 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— M-a sunat pe mobil, explică el. Voia să-mi vorbească 
de urgenţă. În mod evident îi era frică, se simţea 
ameninţat. Mi-a dat întâlnire sus. Am anunţat-o pe Ziegler 
şi am plecat. 

— Şi n-aţi crezut de cuviinţă că trebuia să chemaţi 
întăriri? zise Confiant. 

— N-am avut timp. Şi îmi spusese să merg singur. Nu 
voia să vorbească decât cu mine. 

Confiant se uita la el cu ochii scânteind de furie. Cathy 
d'Humières era căzută pe gânduri. Servaz mai aruncă o 
privire spre corpul învelit în plastic: criminaliştii tocmai 
pliau roţile, pregătindu-se să urce targa în Salvare. 


Legistul nu era acolo. Probabil că plecase deja. Zări şi 
nişte gură-cască în spatele liniei de demarcaţie a poliţiei, 
la celălalt capăt al parcării. Dintr-odată explodă lumina 
unui flash. Apoi încă una. Elicopterul aterizase probabil, 
pentru că nu se mai auzea. 

— Şi criminalul? întrebă el. 

— A fugit. 

— Cum? 

— Când a apărut cabina, lipsea un geam şi Perrault era 
spânzurat în afară, zise Maillard. În acel moment, am oprit 
totul. Există un loc în care telecabinele întâlnesc poteca ce 
urcă la staţie. E destul de largă şi iarna le serveşte drept 
pârtie celor care vor să coboare pe schi până în Saint- 
Martin. Între cabine şi acest drum e o înălţime de vreo 
patru metri. Dar probabil că tipul s-a folosit de celălalt 
capăt al corzii cu care l-a spânzurat pe Perrault. Apoi, un 
schior bun poate cobori în trei minute până în oraş. 

— Unde duce acea cărare? 

— In spatele complexului Saint-Martin Thermes. 
(Maillard arătă spre munte.) Staţiunea cu băi termale se 
află la est, pe acest munte. Cărarea dă un ocol şi se 
termină chiar în spatele complexului, la adăpost de orice 
privire. 

Servaz revăzu în minte complexul. Trecuse prin fața lui 
de două ori. O esplanadă largă de formă dreptunghiulară, 
delimitată într-o parte de complexul cu băi termale, 
rezemat de coasta împădurită a muntelui. Acesta data din 
secolul al XIX-lea, dar fusese renovat şi i se adăugase o 
parte modernă, din sticlă. Celelalte trei laturi ale 
esplanadei erau ocupate de hoteluri şi cafenele. În mijloc, 
o parcare. Şi, în consecinţă, zeci de maşini... 

— Acolo i-am pierdut urma, zise Maillard. 

— Aţi inclus şi cărarea în scena crimei? 

— Da, am delimitat perimetrul şi o echipă de criminalişti 
este pe cale să examineze fiecare metru de la telecabină 
până la parcarea de la Thermes. 

— Şi-a calculat fiecare mişcare, remarcă Ziegler. 

— Totuşi, n-a avut prea mult timp. 

— Cum de a ştiut de apelul de ajutor al lui Perrault? 


întrebă ea. 

Meditară un timp în legătură cu această problemă, dar 
nimeni nu găsi un răspuns satisfăcător. 

— Coarda folosită e una dinamică, zise Maillard. 
Material profesionist de alpinism. Poate c-o avea deja în 
maşină, ca şi schiurile. Apoi a ascuns-o într-un rucsac. 

— Adică un tip sportiv. Şi cu sânge rece. 

Servaz confirmă. 

— Trebuie să fi fost şi înarmat. Altfel, Perrault n-ar fi 
acceptat niciodată să urce în telecabină. Dar eu n-am văzut 
nici arma, nici schiurile, nici rucsacul. Totul s-a petrecut 
foarte repede. Şi nici n-am prea dat atenţie lucrurilor care 
se găseau înăuntru. 

Faţa lui Perrault... Desfigurat de spaimă... Nu şi-o putea 
alunga din minte... 

— În ce poziţie se găsea în raport cu Perrault? întrebă 
Ziegler. 

— Perrault era cel mai aproape, criminalul stătea în 
spatele lui. 

— Poate că-i ţinea pistolul în coaste. Ori cuțitul... g 

— Posibil... O adevărată punere în scenă... Din nou... În 
ciuda timpului limitat. Tipul e rapid... şi arogant... Poate 
prea arogant... Când ne-am apropiat, s-a ascuns în spatele 
lui Perrault, adăugă brusc Servaz, încruntându-se. 

— De ce-ar fi făcut-o, dacă tot purta cagulă? 

— Ca să nu-i văd ochii. 

Ziegler îl fixa intens. 

— Vrei să spui că se temea să nu-l recunoşti? 

— Da. E deci cineva pe care l-am mai văzut. De aproape. 


— Trebuie să-l interogăm pe tipul de la casa de bilete, 
zise el. Să-l întrebăm dacă a văzut pe cineva. 

— Am făcut-o deja. L-a recunoscut pe Perrault. Apoi o 
ţine pe-a lui: n-a mai urcat nimeni... în afară de tine... 

— Cum e posibil? 

— În Saint-Martin 2000 se poate ajunge şi pe drum. 
Aproximativ zece minute, de la ieşirea dinspre sud. A avut 
destul timp să urce pe acolo. 

Servaz se gândi la topografie. Ieşirea din sudul oraşului 


pleca din piaţa de la Thermes şi se termina într-o 
fundătură, 12 kilometri mai încolo, la o aruncătură de băț 
de graniţa cu Spania. Era aceeaşi vale pe care o străbătuse 
spre cabana lui Grimm. Din şosea, se făcea un drum care 
ducea în staţiune. 

— În acest caz, ar fi avut nevoie de două maşini, zise el. 
Una sus şi una jos. 

— Da. Şi probabil de cineva care să-l aştepte jos, 
continuă Ziegler. În faţa complexului. Asta dacă n-a avut 
un vehicul lăsat de mai multă vreme în parcare. 

— Primul e posibil să fie încă sus. Aţi instituit vreun 
baraj pe drumul spre staţiune? îl întrebă pe Maillard. 

— Da. Controlăm toate maşinile care coboară. Şi o să le 
controlăm şi pe cele rămase sus. 

— Sunt doi, zise Ziegler. 

Servaz se holbă la ea. 

— Da. Erau doi încă de ca E ig - şi acum la fel. 

Brusc, îi veni altă idee. 

— Trebuie să sunăm la Institut - cât de repede. 

— Am făcut-o şi pe asta: Hirtmann e în celula sa. A fost 
acolo încă de dimineaţă. Două persoane au vorbit cu el şi 
Xavier însuşi s-a dus să verifice. 

Confiant îl fixă pe Servaz, cu aerul de „v-am spus eu”. 

— De data asta, presa se va dezlănţui, zise d'Humières. 
O să apărem pe prima pagină - şi nu doar în media locală. 
Nici vorbă să ne-apucăm să facem declaraţii inoportune. 

Servaz şi Ziegler nu reacționară. 

— Propun ca judecătorul Confiant şi cu mine să ne 
ocupăm de relaţia cu presa. Ceilalţi, nicio vorbă. Ancheta 
îşi urmează cursul, avem mai multe piste. Nimic în plus. 
Dacă vor vrea detalii să mă întrebe pe mine ori pe Martial. 

— Cu condiţia ca declaraţiile domnului judecător să nu 
ruineze munca anchetatorilor, adăugă Servaz. 

Privirea lui Cathy d'Humieres se răci cu câteva grade. 

— Ce mai e şi cu prostia asta? 

— Ieri, când ne întorceam de la Institut, comandantului 
Servaz i s-a pus pata pe mine şi pe dr. Propp, se apără 
Confiant. Şi-a pierdut sângele rece, luându-se de aproape 


toată lumea. 

Procuroarea se întoarse spre Servaz. 

— Martin? 

— „Şi-a pierdut sângele rece”... e puţin exagerat, zise 
acesta pe un ton sarcastic. Ceea ce e sigur e că domnul 
judecător l-a prevenit pe dr. Xavier în legătură cu vizita 
noastră, fără să vă anunţe nici pe dumneavoastră, nici pe 
noi, asta după ce hotărâsem să fie o vizită surpriză. 

— Adevărat? întrebă d'Humières glacial. 

Judecătorului îi căzu faţa. 

— Xavier e prietenul meu, nu puteam să apar acolo cu 
poliţia fără să-l previn. 

— În acest caz, de ce nu ne-ai prevenit şi pe noi? îl certă 
ea cu vocea vibrând de supărare. 

Confiant lăsă privirea în jos, pocăit. 

— Nu ştiu... Nu mi s-a părut... important. 

— Ascultaţi! În următoarele zile o să fim în lumina 
reflectoarelor. (Arătă cu o mişcare nervoasă a bărbiei spre 
jurnaliştii adunaţi în spatele benzii puse de poliţişti.) Nu 
vreau să jucăm spectacolul unui grup divizat. Ca urmare, 
vom vorbi cu o singură voce: a mea! Îndrăznesc să sper că 
această anchetă se va termina în curând, lansă ea 
îndepărtându-se. Şi vreau o şedinţă în 30 de minute! 

Privirea pe care Martial Confiant i-o aruncă lui Servaz 
când se despărţiră putea fi foarte bine a unui taliban 
contemplând o vedetă de filme XXX. 

— Ei bine, chiar ai talent să-ţi faci prieteni, remarcă 
Ziegler, privindu-l cum se îndepărtează. Ai zis că stăteau 
unul în spatele celuilalt în cabină. 

— Perrault şi criminalul? Da. 

— Era mai scund sau mai înalt decât Perrault? 

Servaz se gândi. 

— Mai scund. 

— Bărbat sau femeie? 

Reflectă un moment. Câţi martori interogase el de-a 
lungul carierei? Îşi aminti cât de greu le era să răspundă la 
astfel de întrebări. Acum îi venise rândul. Şi realiză cât de 
puţin loială putea fi memoria. 

— Bărbat, zise într-un final. 


— De ce crezi asta? 

Ziegler îi simţise ezitarea. 

— Nu ştiu... (Se opri din nou.) Din cauza felului în care 
se mişca, a atitudinii... 

— Oare nu pentru că ţi se pare greu de imaginat ca o 
femeie să facă aşa ceva? 

Se uită la ea zâmbind uşor. 

— Poate. De ce o fi simţit Perrault nevoia să urce acolo? 

— În mod evident, pentru că fugea de cineva. 

— Oricum, mai avem un caz de spânzurare. 

— Dar fără deget tăiat, de data asta. 

— Poate că pur şi simplu n-a avut timp. 


— Un cântăreţ blond cu barbă şi ochi mari, febrili, pe 
nume Kurt, în 1993, îţi spune ceva? 

— Kurt Cobain, răspunse Ziegler fără ezitare. Era în 
camera unuia dintre adolescenţi? 

— In cea a lui Alice. 

— Oficial, Kurt Cobain s-a sinucis, zise tânăra 
şchiopătând până la maşina lui Servaz. 

— Când? întrebă acesta oprindu-se brusc. 

— În 1994, cred. Şi-a tras un glonţ în cap. 

— Crezi ori eşti sigură? A 

— Sunt sigură. În legătură cu anul, în orice caz. În rest, 
pe vremea aceea eram fan - şi au circulat tot felul de bârfe 
şi despre o presupusă crimă. 

— 1994... În cazul ăsta nu e vorba de mimetism, trase el 
concluzia, repunându-se în mişcare. Te-a văzut vreun 
doctor? 

— Mai târziu. POr 

Telefonul începu să-i sune, tocmai în momentul când se 
pregătea să pună contactul. 

— Servaz. 

— Sunt Vincent. Ce faci cu telefonul ăla? Am încercat să 
te sun toată dimineata! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta fără să-i dea detalii. 

— Inelul: am aflat ce scrie pe el. 


— Şi? 


— Două litere: un C şi un S. 

— „C S”? 

— Da. 

— Şi după tine, ce vor să însemne? 

— N-am idee. 

Reflectă un moment. Apoi se gândi la altceva. 

— N-ai uitat de serviciul pe care ți l-am cerut, nu? 

— Care serviciu?... 

— In legătură cu Margot... 

— O, la naiba, fir-ar, rahat! Ba da. Am uitat. 

— Şi cu vagabondul cum stăm? 

— A, da. Avem rezultatul amprentelor: apar ale tuturor 
celor trei băieţi. Dar asta nu schimbă mare lucru: Samira 
crede că judecătorul va accepta teoria înecului. 

Privirea lui Servaz se întunecă. 

— Probabil că se fac presiuni asupra lui. Autopsia va 
avea ultimul cuvânt. S-ar spune că tatăl lui Clement are 
ceva relaţii. 

— Dar ceilalţi nu: judecătorul vrea să-l interogheze încă 
o dată pe cel mai mare, băiatul şomerului. Crede că ele 
instigatorul. 

— Bun, vom mai vedea. Şi despre Lombard, ai găsit 
ceva? 

— Încă nu. Caut. RER 

O cameră mare, fără geamuri. Împărţită în mai multe 
alei de rafturi înalte, metalice, pline de dosare prăfuite şi 
luminată de neoane. Aproape de intrare, două birouri: unul 
cu un computer vechi de cel puţin cinci ani, şi celălalt 
suportând greutatea unui lector de microfilme antic - 
maşină greoaie şi lipsită de graţie. Cutii cu microfişe 
aşezate şi ele pe etajere. 

Memoria Institutului Wargnier. 

Diane întrebase dacă toate dosarele erau în prezent 
informatizate şi angajatul mai că-i râsese în nas. 

Ea ştia că cele ale ocupanților blocului A erau. Dar, 
începând din ajun, mai avea opt pacienţi în legătură cu 
care Xavier hotărâse s-o lase să-şi „ascută dinţii”. In mod 
vizibil, aceştia nu erau atât de importanţi pentru ca cineva 


să-şi fi dat osteneala să fi introdus datele din dosarele lor 
în sistemul informatizat. Merse pe una dintre alei şi începu 
să examineze cotoarele, încercând să înţeleagă sistemul de 
arhivare. Ştia din experienţă că metoda folosită nu era 
întotdeauna evidentă. Unii arhivişti, bibliotecari sau 
creatori de aplicaţii online aveau fixurile lor. 

Se bucură apoi să constate că angajatul de acolo avea o 
minte suficient de logică pentru a aranja totul în ordine 
alfabetică. Apucă dosarele respective şi merse să se aşeze 
la una dintre măsuţele de lectură. In sala mare şi tăcută, 
departe de tumultul anumitor părţi din Institut, gândul îi 
fugi deodată la ceea ce se petrecuse cu o noapte înainte în 
subsol şi o luă cu frig. De când se sculase, nu încetase să 
revadă în minte culoarele sinistre, să-şi aducă aminte 
mirosul de închis şi umezeala glacială şi să retrăiască 
momentul în care rămăsese în beznă. 

Cine mergea noaptea în blocul A? Cine era bărbatul care 
urlase şi plânsese în clădirea fostei tabere? Cine era 
implicat în crimele din Saint-Martin? Prea multe 
întrebări... Unele după altele, se loveau de ţărmul 
înfrigurat al creierului său ca nişte maree venite la ore 
fixe. Şi ea ardea să le găsească răspuns... 

Deschise primul dosar. Fiecare pacient făcea obiectul 
unei monitorizări atente, începând cu primele manifestări 
ale patologiei şi cu primele diagnostice, până la diferitele 
momente de instituţionalizare, înainte să aterizeze la 
Institut, tratamentul medicamentos, eventualele efecte 
iatrogene ale tratamentelor... Se punea accent pe gradul 
de periculozitate şi pe măsurile de securitate necesare în 
prezenţa lui, ceea ce-i aminti, în cazul în care ar fi putut 
uita, că în Institut nu erau internaţi băieţi de cor. 

Luă câteva notite şi citi mai departe. Urmau 
tratamentele propriu-zise... Fără surpriză, constată că 
neurolepticele şi calmantele erau administrate în doze 
masive. Mult superioare regulilor în vigoare. Asta îi 
confirmă ceea ce-i spusese Alex. Un fel de Hiroshima 
farmaceutică, gândi ea cutremurându-se. Nimănui nu i-ar 
fi plăcut să-şi lase creierul bombardat cu asemenea 
substanţe... Cunoştea prea bine efectele secundare pe care 


le produceau... Chiar şi simpla idee îi dădu fiori. Fiecare 
dosar avea o anexă legată de medicaţie: doze, ore de 
distribuţie, schimbări ale tratamentelor, livrare de produse 
spre diferite secţii... De fiecare dată când secţia 
răspunzătoare de un anumit pacient primea un stoc de 
medicamente de la farmacia Institutului, chitanţa de 
primire era semnată de asistentul responsabil al acesteia şi 
contrasemnată de şeful farmaciei. 

Neuroleptice, somnifere, anxiolitice... dar niciun fel de 
psihoterapie - cel puţin până în momentul sosirii ei... Bum- 
bum-bum-bum... li răsări în minte imaginea unor ciocane 
uriaşe lovind ritmic în cranii care se aplatizau din ce în ce 
mai mult la fiecare atingere. 

Atacând al patrulea dosar, simţi o bruscă nevoie de 
cafeină, dar se hotări să termine ceea ce avea de făcut. La 
final, citi fişa anexă. Ca şi în dosarele precedente, dozajele 
îi produseră un fior pe şira spinării: 


Clozapin: 1200 mg/zi (3 capsule de 100g de 4 ori pe 
zi). 

Acetat de zuclopentixol: 400 mg IM*/zi. 

Tiaprid: 200 mg la o orà. 

Diazepam: AMI” IM 20 mg/zi. 

Meprobamat: cp sec.*5 400 mg. 


Dumnezeule! Avea să găsească nişte legume în loc de 
pacienţi. Dar îşi aduse aminte şi în acest caz de ceea ce-i 
spusese Alex: după decenii de tratamente medicamentoase 
dure, majoritatea rezidenţilor din Institut deveniseră 
chimio-rezistenţi. Tipii ăia se fâţâiau pe acolo având în 
vene cantităţi de droguri suficiente pentru a dobori un T- 
Rex şi de-abia dădeau semne de amorţeală. Tocmai când 
se pregătea să închidă dosarul, ochii îi căzură pe o scurtă 
adnotaţie de mână, pe margine: 


Pentru cine e tratamentul ăsta? Întrebat Xavier. Niciun 


34 Intramuscular. 
35 Adenozin monofosfat. 
38 Comprimé sécable - comprimate divizibile. 


răspuns. 


Scrisul era strâmb, denota grabă. Dar, citindu-l, ghici în 
spatele lui frustrare şi furie. Se încruntă şi examină din 
nou lista de medicamente şi dozajele. Inţelese imediat 
nedumerirea persoanei care scrisese acele cuvinte. Işi 
aminti că medicamentul numit Clozapin se folosea când 
celelalte neuroleptice se dovedeau ineficace. Dar, atunci, 
de ce să prescrii şi zuclopentixol? Atâta vreme cât în 
tratamentul anxietăţii nu puteai combina două anxiolitice 
ori două hipnotice. Or, exact asta se făcea acolo. Poate că 
mai existau şi alte anomalii care ei îi scăpaseră - nu era 
nici medic, nici psihiatru - dar pe care autorul notei le 
observase. În aparenţă, Xavier nu se grăbise să dea vreo 
explicaţie. Perplexă, Diane se întrebă dacă nu-şi băga din 
nou nasul unde nu-i fierbea oala. Apoi îşi zise că dosarul 
aparţinea totuşi unuia dintre pacienţii ei. Inainte de a 
începe orice fel de psihoterapie, trebuia să afle de ce i se 
prescrisese acel cocktail demenţial. In dosar se vorbea 
despre psihoză schizofrenică, stări de delir acut, confuzie - 
dar niciun diagnostic precis. 

Să-l întrebe pe Xavier? Persoana cu nota o făcuse deja. 
Fără succes. Luă din nou la mână dosarele de dinainte şi 
examină cu scrupulozitate semnăturile şefilor de secţie şi 
pe cea a farmacistului. Într-un final, găsi ce căuta. 
Deasupra uneia dintre ele, cineva scrisese: „livrare 
întârziată din cauza grevei transportatorilor”. Compară 
cuvintele „transportatori” şi „tratament”. Forma literelor 
era identică: nota respectivă fusese scrisă de asistentul 
care se ocupa cu stocul de medicamente. 

Cu el trebuia să ba lare dată. 

Urcă scările spre etajul al doilea, cu dosarul sub braţ. 
Farmacia Institutului era în grija unui asistent de vreo 30 
de ani, îmbrăcat cu blugi prespălaţi, halat alb şi bascheţi 
uzaţi. Avea o barbă de vreo trei zile, părul ridicat în ţepi 
rebeli şi cearcăne sub ochi, şi Diane îl bănui imediat de o 
viaţă de noapte intensă şi plină de distracţii, în afara 
Institutului. 


Farmacia era compusă din două camere, una ce servea 
de recepţie, cu o tejghea şi sonerie, plină de hârtii şi de 
cutii goale, iar cealaltă în care erau depozitate stocurile de 
medicamente în dulapuri cu geam securizat. Asistentul 
care, dacă dădeai crezare etichetei brodate pe buzunarul 
de la piept, se numea Dimitri, o privi intrând cu un zâmbet 
puţin prea larg. 

— Bună, zise el. 

— Bună, răspunse ea, aş dori câteva informaţii despre 
administrarea produselor farmaceutice. 

— Sigur. Sunteţi noul psiholog, nu? 

— Da. 

— Ce-aţi dori să ştiţi? 

— Ei bine, cum funcţionează. 

— Bun, bun, zise el jucându-se cu stiloul din buzunarul 
de la piept. Veniţi pe aici. 

Ea se strecură în spatele tejghelei. Bărbatul luă un caiet 
mare, cartonat, ce semăna cu un registru contabil. 

— Acesta este registrul-jurnal. Notăm în el toate 
intrările şi ieşirile de medicamente. Activitatea în farmacie 
constă, pe de o parte, în a identifica necesarul din Institut 
şi a face comenzile, iar pe de altă parte în a primi şi 
depozita medicamentele şi apoi a le distribui la diferite 
secţii. Farmacia are buget propriu. Comenzile se fac în 
fiecare lună, dar există şi situaţii excepţionale. 

— Cine, în afară de dumneavoastră, e la curent cu toate 
intrările şi ieşirile? 

— Oricine poate consulta registrul-jurnal. Dar toate 
chitanţele de livrare şi toate comenzile trebuie 
contrasemnate în mod obligatoriu ori de dr. Xavier, ori, în 
majoritatea timpului, de Lisa sau de dr. Lepage, medicul- 
şef. În plus, fiecare produs apare pe o fişă individuală de 
stoc. (Apucă un dosar gros şi-l deschise.) Toate 
medicamentele folosite în Institut se găsesc aici şi, graţie 
acestui sistem, ştim exact ce stocuri disponibile avem. 
Apoi, distribuim produsele în diferite secţii. Fiecare 
distribuire e contrasemnată de asistentul responsabil al 
secţiei şi de mine. 

Ea deschise dosarul pe care îl avea în mână şi-i arătă 


nota scrisă de mână de pe marginea fişei-anexă. 

— E scrisul dumneavoastră, nu? 

Îl văzu încruntându-se. 

— Aşa e, răspunse după un moment de ezitare. 

— Nu eraţi de acord cu tratamentul pe care-l urma acest 
pacient... 

— Păi... eu... hm, nu vedeam de ce... să-i prescrii două 
anxiolitice, adică acetat de zuclopentixol şi clozapin în 
acelaşi timp... Eu... hm... e puţin... o metodă... 

— Prin urmare, aţi vorbit cu dr. Xavier. 

— Da. 

— Şi ce v-a spus? 

— Că sunt doar gestionar, nu psihiatru. 

— Am înţeles. Toţi pacienţii au tratamente la fel de 
dure? 

— Majoritatea. Vedeţi dumneavoastră, după ani şi ani de 
tratament, majoritatea au devenit... 

— Chimio-rezistenţi... Da, ştiu... Vă deranjează dacă 
arunc o privire peste astea? (Arătă spre registrul-jurnal şi 
spre dosarul cu fişele individuale ale produselor.) 

— Sigur că nu. Poftiţi. Puteţi să vă aşezaţi acolo. 

Tipul dispăru în camera vecină şi îl auzi vorbind la 
telefon cu voce scăzută. Sigur cu iubita lui. Nu purta 
verighetă. Ea deschise registrul-jurnal şi începu să 
întoarcă paginile. Ianuarie... februarie... martie... aprilie... 

Inventarul din decembrie umplea două pagini. Pe cea 
de-a doua, un rând din mijloc îi atrase atenţia: Livrare 
comandă Xavier, 7 decembrie. Pe linia punctată apăreau 
trei feluri de medicamente. Nu le cunoştea. Era totuşi 
sigură că nu era vorba despre psihotrope. Din curiozitate, 
le notă în carnet şi apoi îl strigă pe Dimitri. Il auzi 
murmurând un „te iubesc” şi apoi apăru. 

— Ce este asta? 

El ridică din umeri. _ 

— N-am idee. N-am scris-o eu. În acel moment eram în 
concediu. Acesta se uită prin dosar şi începu să se 
încrunte. 

— E chiar ciudat... Nu există fişe individuale de stoc 
pentru aceste trei produse. Doar facturi... Probabil că cel 


care a scris în registru nu ştia că trebuie să le facă... 
Fu rândul lui Diane să ridice din umeri. 
— Nicio problemă. N-are importanţă. 


20 


Se adunară în aceeaşi sală ca ultima dată. Erau prezenţi 
Ziegler, Servaz, căpitanul Maillard, Simon Propp, Martial 
Confiant şi Cathy d'Humières. La invitaţia lui Servaz, 
Ziegler făcu un rezumat al ultimelor evenimente. Remarcă 
faptul că aceasta le prezenta într-o lumină care-l exonera 
de orice eroare de judecată şi că ea însăşi îşi reproşa că 
fusese neglijentă luându-şi motocicleta în dimineaţa aceea, 
fără să ţină cont de prognoza meteo. Tânăra atrase apoi 
atenţia asupra detaliului care lega actuala crimă de 
cealaltă:  spânzurarea. Dar nu aduse în discuţie 
sinuciderile. Sublinie, în schimb, faptul că Grimm şi 
Perrault făcuseră în trecut obiectul unei plângeri pentru o 
faptă de şantaj sexual, alături de Chaperon şi de un al 
patrulea bărbat, mort cu doi ani în urmă. 

— Chaperon? se miră Cathy d'Humières. N-am auzit 
niciodată vorbindu-se despre aşa ceva. 

— Din spusele lui Saint-Cyr, povestea s-a întâmplat 
acum mai bine de 20 de ani, preciză Servaz. Cu mult 
înainte ca domnul primar să candideze. În plus, plângerea 
a fost retrasă aproape imediat. 

li repetă ceea ce aflase de la Saint-Cyr. Procuroarea le 
aruncă o privire încărcată de scepticism. 

— Chiar credeţi că există o legătură? O fată beată, nişte 
tineri în aceeaşi stare, câteva fotografii compromiţătoare... 
Nu spun că sunt de acord cu astfel de chestii - darnue 
cine ştie ce. 

— Saint-Cyr spune c-au mai circulat şi alte zvonuri 
legate de cei patru, zise comandantul. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Poveşti mai mult sau mai puţin similare, de abuz 
sexual, care demonstrau că, odată ameţiţi, tipii aveau 
tendinţa să devină agresivi, chiar violenţi cu femeile. 
Totuşi, nicio plângere oficială, în afara celei despre v-am 
vorbit - şi care, repet, a fost retrasă foarte repede. Şi apoi, 
mai e ceea ce am găsit în cabana lui Grimm. Capa şi 
cizmele... Aceleaşi sau aproximativ aceleaşi pe care le-am 


găsit şi pe cadavrul său... 

Servaz ştia din experienţă că era de preferat să nu spui 
chiar tot procurorilor şi magistraţilor de instrucţie, până 
când nu dispuneai de probe solide, pentru că, în caz 
contrar, aceştia obişnuiau să ridice obiecţii. Totuşi, nu 
putu rezista tentaţiei de a merge mai departe. 

— După Saint-Cyr, Grimm, Perrault, Chaperon şi 
prietenul lor Mourrenx formau încă din vremea liceului un 
cvartet inseparabil. Am mai descoperit şi că aceştia purtau 
acelaşi tip de inel - cel care ar fi trebuit să se găsească şi 
pe degetul tăiat al lui Grimm... 

Confiant se uită la ei perplex, încruntându-se. 

— Nu înţeleg ce legătură are povestea asta cu inelele în 
ecuaţia noastră, zise el. 

— Ei bine, putem presupune că ar putea fi vorba de un 
fel de semn de recunoaştere, sugeră Ziegler. 

— Semn de recunoaştere? A ce? 

— In acest stadiu, e dificil de spus, admise Ziegler, 
aruncându-i o privire întunecată judecătorului. 

— Lui Perrault nu i-a fost tăiat degetul, obiectă 
d'Humières fără să-şi ascundă scepticismul. 

— Exact. Dar fotografia găsită de comandantul Servaz 
demonstrează că l-a purtat în trecut. Dacă asasinul n-a 
crezut de cuviinţă să-i taie degetul e probabil pentru că 
Perrault nu-l avea în acel moment. 

Servaz se uită la ei. Instinctul îi spunea că erau pe calea 
cea bună. Ceva urma să iasă la suprafaţă, asemenea 
rădăcinilor care se ridică din pământ. Ceva întunecat şi 
înspăimântător. 

— E evident că n-am căutat destul în trecutul acestor 
tipi, interveni deodată Confiant. Dacă am fi făcut-o, în loc 
să ne concentrăm pe Institut, poate am fi găsit ceva care 
ne-ar fi pus în gardă la timp - apropo de Perrault. 

Toată lumea înţelese că acel „ne-ar” era retoric. Ceea ce 
voia să spună în realitate era „v-ar” - şi se referea la 
Ziegler şi Servaz. În acelaşi timp, comandantul se întrebă 
dacă, de data asta, Confiant nu avea dreptate. 

— În orice caz, două dintre victime au făcut obiectul 
acelei plângeri şi purtau nenorocitul de inel, insistă el. Nu 


putem ignora aceste coincidenţe. lar cea de-a treia 
persoană vizată e încă în viaţă şi se numeşte Roland 
Chaperon... 

Procuroarea păli. 

— Aşa că avem o prioritate, se grăbi ea să spună. 

— Da. Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să-l găsim 
pe primar şi să-l punem sub protecţie - urgent. (Se uită la 
ceas.) Aşa că propun să încheiem şedinţa. 


Viceprimarul din Saint-Martin le aruncă o privire în care 
neliniştea se distingea ca uleiul de apă. Aşezat la biroul 
său de la primul etaj, era livid şi se juca nervos cu un 
stilou. 

— E de negăsit de ieri dimineaţă, declară el de la 
început. Suntem extrem de îngrijoraţi. Mai ales după cele 
întâmplate. 

Ziegler confirmă printr-un semn din cap. 

— Şi n-aveţi nicio idee unde poate fi? 

Edilul părea disperat. 

— Nu. 

— Cineva la care putea merge. 

— Are o soră în Bordeaux. Am sunat-o. Nu ştie nimic de 
el. Fosta soţie nici atât... 

Se uita când la unul, când la celălalt, în acelaşi timp 
nehotărât şi speriat, ca şi cum el ar fi fost următorul pe 
listă. Ziegler îi întinse o carte de vizită. 

— Dacă vă parvine cea mai mică informaţie, sunaţi-mă. 
Chiar dacă vi se pare lipsită de importanţă. 

16 minute mai târziu, parcau în faţa fabricii de 
îmbuteliat pe care Servaz o vizitase cu două zile în urmă, 
cea al cărei patron şi proprietar era Roland Chaperon. O 
clădire joasă şi modernă, înconjurată de gard cu bare de 
metal şi sârmă ghimpată deasupra. În parcare, câteva 
camioane aşteptau să fie încărcate. În interior, un vacarm 
infernal. La fel ca înainte, Servaz observă o linie 
automatizată pe care sticlele erau spălate într-un vârtej de 
apă curată, înainte să fie dirijate spre robinetele care le 
umpleau, apoi spre dispozitivele automate care le puneau 
capace şi le etichetau fără cea mai mică intervenţie 


umană. Muncitorii nu făceau decât să controleze fiecare 
operaţiune. Urcară scara metalică ce ducea spre cuşca de 
sticlă izolată fonic a directorului. Acelaşi tip masiv, pletos 
şi prost ras care îl primise pe Servaz data trecută îi privi 
cu ostilitate, în timp ce decojea nişte fistic. 

— Ceva nu e în regulă, zise el spărgând o coajă în 
coşuleţ. Roland n-a apărut la fabrică nici ieri, nici azi. Nu-i 
stă în obicei să lipsească fără să anunţe. Cu toate chestiile 
astea care se întâmplă, nu înţeleg de ce nu există mai 
multe baraje pe şosele. Ce aşteptaţi? Eu dac-aş fi fost 
poliţist ori jandarm... 

Ziegler strâmbă din nas din cauza mirosului de 
transpiraţie ce plutea în birou. Observă apoi aureolele 
generoase ce pătau cămaşa albastră a bărbatului la subraţ. 

— Dar nu sunteţi, dădu ea replica pe un ton muşcător. 
Lăsând la o parte acest aspect, n-aveţi idee unde ar putea 
fi? 

Tipul o săgetă din privire. Servaz nu se putu abţine să 
nu zâmbească. Omul făcea parte dintre cei care aveau 
impresia că orăşenii nu sunt în stare să facă lucruri de 
bun-simt. 

— Nu. Roland nu e genul de om care să vorbească prea 
mult despre viața lui particulară. Acum câteva luni, am 
aflat despre divorțul lui doar în ultimul moment. Nu ne 
spusese niciodată că are probleme în familie. 

— „Probleme în familie”, repetă Ziegler pe un ton 
evident sarcastic. Ce bine aţi spus-o. 

— Mergem la el acasă, zise Servaz urcând în maşină. 
Dacă nu e acolo, va trebui să întoarcem locul cu susul în 
jos. Sună-l pe Confiant şi roagă-l să ne dea un mandat. 

Ziegler îşi luă pentru o clipă ochii de la drum. Norii 
încărcaţi de ploaie ori de zăpadă alergau pe cerul 
întunecat neprevestind nimic bun. Se întuneca. 

— La naiba, nu mai avem timp. Trebuie să ne despărţim. 


Esperandieu asculta Gutter Twins cântând The Stations, 
în momentul în care Margot Servaz ieşi pe poarta liceului. 
Aşezat în umbra maşinii aranjate să nu iasă în evidenţă, se 
uită prin mulţimea de adolescenţi care plecau fiecare în 


drumul său. Nu-i trebuiră nici zece secunde s-o localizeze. 
În plus faţă de geaca de piele şi de pantalonii scurţi reiaţi, 
fiica lui Martin arbora nişte extensii violet în părul negru, 
ciorapi de plasă pe picioarele lungi şi nişte jambiere 
enorme de blană în jurul gleznelor, care-ţi dădeau impresia 
că venise la şcoală cu apreschiuri. Era la fel de uşor de 
reperat ca un vânător de capete într-un restaurant din 
oraş. Esperandieu se gândi la Samira. Verifică prezenţa 
aparatului foto digital pe scaunul de lângă el şi deschise 
aplicaţia „dictafon” pe iPhone-ul care difuza în buclă 
albumul Saturnalia. 

Orele 17. Ieşit de la şcoală. Vorbeşte cu colegii de clasă. 

Zece metri mai încolo, Margot râdea şi trăncănea. Apoi 
scoase din geacă o punguţă de tutun. Nu începe bine, 
gândi Esperandieu. Fata îşi rulă o ţigară, în timp ce asculta 
comentariile celorlalţi. O faci cu uşurinţă, constată el. Se 
vede că ai antrenament. Brusc, se simţi ca un nenorocit de 
voyeur pândind fetiţele la ieşirea din şcoală. La naiba, 
Martin, Chiar că mă scoţi din sărite! 20 de minute mai 
târziu, în faţa micului grup opri un scuter. 

Esperandieu intră în alertă. 

Il văzu pe ocupant scoţându-şi casca şi vorbind cu fiica 
şefului său. Aceasta aruncă ţigara pe trotuar şi o strivi sub 
tocul pantofului. Apoi se urcă în şaua scuterului. 

De-asta-mi erai... Pleacă pe scuter cu un individ de 17- 
18 ani. Păr negru. Nu e din liceu. 

Ezită să facă poze. Era prea aproape. Risca să se 
deconspire. Văzut de la acea distanţă, băiatul era 
frumuşel, cu părul ridicat cu gel ultrarezistent. Tipul îşi 
puse înapoi casca şi îi întinse una şi lui Margot. Ăsta era 
micul nenorocit care o lovea şi-i frângea inima? Scuterul 
demară. Esperandieu plecă în urmărirea lor. Băiatul 
conducea în viteză - periculos. Făcea slalom printre 
maşini, schimba direcţia pe neaşteptate, în timp ce 
întorcea mereu capul, strigând ca să se facă înţeles de 
pasagera din spate. Într-o bună zi, realitatea o să-ți joace o 
festă urâtă, amigo... 

În două rânduri avu impresia că-i pierduse, dar îi reperă 
ceva mai încolo. Nu voia să folosească girofarul; întâi, 


pentru a nu le atrage atenţia, şi apoi misiunea în speţă n- 
avea nimic oficial, nu se considera în timpul serviciului. 

Într-un final, scuterul se opri în faţa unei vile înconjurate 
de o grădină cu un gard viu des. Esperandieu recunoscu 
imediat adresa: mai fusese acolo cu Servaz. Era locuinţa 
Alexandrei, fosta nevastă a comandantului şi a 
nemernicului ei pilot de linie. 

Şi pe cale de consecinţă, a lui Margot. 

Care cobori de pe scuter şi-şi scoase casca. Cei doi tineri 
discutară calm un timp, ea în picioare pe marginea şoselei, 
el aşezat în şa şi Esperandieu îşi spuse că până la urmă îl 
vor observa: era oprit pe strada pustie la nici cinci metri 
de ei. Din fericire însă, adolescenţii erau prea absorbiți de 
conversaţie. Polițistul constată că discutau calm. Nu tu 
tipete ori ameninţări. Din contra, hohote de râs şi aplecări 
complice din cap. Și dacă Martin se înşela? Poate că, până 
la urmă, meseria de poliţist îl făcuse paranoic. Apoi fata lui 
Servaz se aplecă şi îşi sărută pilotul pe amândoi obrajii. 
Acesta ambală motorul cu o violenţă care-i trezi lui 
Esperandieu dorinţa de a cobori din maşină ca să-i dea o 
lecţie, apoi dispăru. 

La naiba! Am făcut-o pe treabă! Vincent îşi mai zise că 
pierduse o oră bună din timpul său liber. Îl blestemă în 
gând pe şeful lui şi iul ici 

Servaz studie fațada umbrită de copaci. Albă, 
impunătoare, impresionantă ca înălţime, cu balcoane din 
lemn sculptat şi obloane de tip chalet la toate etajele. 
Acoperiş înclinat şi ascuţit în vârf şi un fronton de lemn 
triunghiular sub streaşină. 'Tipică pentru zonele montane. 
Ascunsă în partea de sus a grădinii în pantă, în umbra 
copacilor seculari din acel cartier rezidenţial, nu primea 
lumină din stradă. Avea în ea ceva subtil ameninţător. Ori 
poate îşi imagina el? Îşi aminti un fragment din Prăbuşirea 
Casei Usher: „Nu ştiu cum se face, dar de la întâia privire 
aruncată asupra casei, un sentiment de tristeţe 
insuportabilă mă copleşi”. 

Se întoarse spre Ziegler. 

— Confiant tot nu răspunde? 


Ziegler îşi puse mobilul la loc în buzunar şi făcu semn că 
nu. Servaz împinse poarta ruginită, care scârţâi din 
balamale. Urcară pe alee. Urme de paşi în zăpada pe care 
nimeni nu se ostenise să o măture. Comandantul urcă 
treptele. Sub marchiza de sticlă, apăsă pe clanţă. Incuiat. 
În interior, nicio lumină. Se întoarse: oraşul se vedea jos. 
Decoraţiunile de Crăciun pâlpâiau ca o inimă a văii. Un 
zgomot îndepărtat de maşini şi de claxoane - dar, în jurul 
lor, linişte. În vechiul cartier rezidenţial cocoţat pe înălţimi 
domnea tristeţea de nepătruns şi tăcerea apăsătoare a 
vieților ascunse ale burgheziei locale. Ziegler i se alătură 
în capătul scărilor. 

— Ce facem? 

Servaz se uită în jur. De fiecare parte a scărilor, casa se 
sprijinea pe o bază din piatră de moară, cu două gemuleţe. 
Imposibil de intrat pe acolo: fiecare dintre acestea era 
protejată cu bare de fier. Dar obloanele a două dintre 
marile ferestre de la parter erau deschise. Ochi o mică 
magazie în formă de chalet într-o margine, în spatele unor 
tufe. Cobori din nou treptele şi se îndreptă într-acolo. 
Niciun lacăt. Deschise uşa. Miros de pământ răscolit. În 
umbră, greble, lopeţi, jardiniere, o stropitoare, o roabă, o 
scară... Servaz reveni cu scara de metal sub braţ. O puse 
pe perete şi urcă la înălţimea ferestrei. 

— Ce vrei să faci? 

Fără să răspundă, el îşi trase manşeta peste mână şi 
dădu un pumn unuia dintre pătratele care alcătuiau 
geamul. Fu nevoit să lovească de două ori. 

Apoi, tot cu pumnul înfăşurat, îndepărtă bucăţile de 
sticlă, întoarse cremona şi împinse fereastra. Se aştepta să 
audă urletul asurzitor al vreunei alarme, dar nu se 
întâmplă nimic. 

— Eşti conştient că un judecător ar putea anula întreaga 
procedură din cauza chestiei pe care tocmai ai făcut-o? 
strigă Ziegler de la baza scării. 

— Pentru moment, urgenţa o reprezintă găsirea lui 
Chaperon în viaţă. Nu condamnarea lui. Să spunem că am 
găsit fereastra spartă şi am profitat de ocazie... 

— NU MIŞCAŢI! 


Se întoarseră în acelaşi timp. Mai jos, pe alee, între doi 
brazi, o siluetă îi ameninţa cu o puşcă. 

— Mâinile sus! Nicio mişcare! 

În loc să se supună, Servaz îşi băgă mâna în geacă şi 
scoase legitimaţia, înainte de a cobori. 

— Nu te obosi, bătrâne: poliţia. 

— De când intră poliţia prin efracţie în casele 
oamenilor? întrebă omul coborând arma. 

— De când e presată de timp, zise comandantul. 

— Îl căutaţi pe Chaperon? Nu e acasă. Nu l-am văzut de 
două zile. 

Servaz recunoscu personajul: „paznicul autoproclamat” 
de care vorbise Saint-Cyr. Genul care se amestecă în viaţa 
altora doar pentru că locuiesc în vecinătate. Şi care, din 
această cauză, crede că are tot dreptul să-i supravegheze, 
să-i spioneze, mai ales dacă i se par suspecți. Şi pentru 
felul ăsta de  vigilenţi, suspecți înseamnă: cupluri 
homosexuale, mame singure, flăcăi tomnatici timizi şi 
retraşi şi, în general, toţi cei care se uită urât la ei şi nu le 
împărtăşesc ideile fixe. Foarte utili, de altfel, în anchetele 
prin vecinătate. Chiar dacă Servaz nu simţea pentru ei 
decât un dispreţ profund. 

— Nu ştii unde a plecat? 

— Nu. 

— Ce fel de tip e? 

— Chaperon? Un primar bun. Şi un tip corect. Politicos, 
zâmbitor, întotdeauna amabil. Şi dispus să se oprească 
pentru două vorbe. Nu ca fascistu' de colo. 

Arătă spre una dintre case, puţin mai în josul străzii. 
Servaz presupuse că „fascistu' de colo” era ţinta preferată 
a paznicului autoproclamat. Sunt de neconceput unul fără 
celălalt. Fu tentat să-i spună că „fascistu' de colo” nu 
făcuse probabil niciodată obiectul unei reclamaţii de şantaj 
sexual. Asta era problema tipilor de felul acesta: luându-se 
după aparente, se înşelau adesea. Şi de obicei mergeau în 
tandem: soţ şi soţie - redutabili ca adversari. 

— Ce se petrece? întrebă tipul fără să-şi ascundă 
curiozitatea. După toate cele întâmplate, toată lumea s-a 
baricadat în casă. Mai puţin eu. Să apară numai, 


nenorocitul, că sunt pregătit. 

— Mulţumesc, zise Servaz. Poţi să te întorci acasă. 

Bărbatul mormăi ceva şi făcu stânga-împrejur. 

— Dacă mai aveţi nevoie de informaţii, locuiesc la 
numărul 5! strigă apoi peste umăr. Mă numesc 
Lancgonneur! 

— N-aş vrea să-l am ca vecin, comentă Ziegler, uitându- 
se după el. 

— Ar trebui să te intereseze mai mult vecinii tăi, replică 
el. Sigur există printre ei unul ca acesta. Sunt peste tot. 
Hai să mergem. 

Urcă din nou pe scară şi intră în casă. 

Sticla spartă îi trosni sub tălpi. O canapea de piele, 
covoare pe parchet, pereţi lambrisaţi, un birou, totul 
ascuns în penumbră. Servaz găsi comutatorul şi aprinse 
lumina. Ziegler apăru în vârful scării şi încălecă fereastra. 
În spatele ei, luminile din vale se întrezăreau printre 
copaci. Se uită în jur. În mod evident, se găseau în biroul 
lui Chaperon ori al fostei sale soţii. Etajere, cărţi, fotografii 
vechi pe pereţi, reprezentând peisaje montane, orăşele din 
Pirinei la începutul secolului trecut, străzi pe care treceau 
bărbaţi cu joben şi trăsuri. Servaz îşi aminti că, într-o 
vreme, staţiunile termale din Pirinei atrăgeau crema 
turiştilor parizieni, fiind unele dintre cele mai elegante 
staţiuni de la munte, la întrecere cu Chamonix, Saint- 
Moritz ori Davos. 

— În primul rând, să încercăm să-l găsim pe Chaperon, 
zise el. În speranţa că nu atârnă deja undeva în vreun 
ştreang. După aceea, scotocim peste tot. 

— Căutând ce? 

— O să ştim când o să dăm peste el. 

leşi din birou. 

Un hol. 

O scară în fund. 

Deschise uşile una câte una. Salon. Bucătărie. Toalete. 
Sufragerie. 

Un covor vechi fixat cu tije metalice îi acoperi zgomotul 
paşilor pe scară. Ca şi biroul, scara era lambrisată cu lemn 
de culoare deschisă. Pe pereţi, pioleţi vechi, crampoane de 


metal pentru gheață, bocanci de piele, schiuri 
rudimentare: materiale de alpinism şi de munte antice, din 
epoca pionierilor în domeniu. Se opri ca să se uite mai bine 
la o fotografie: un alpinist, în picioare în vârful unui pinten 
de stâncă, vertical şi strâmt ca stâlpul lui Simeon”. Îşi 
simţi imediat stomacul strângându-se. Cum reuşise 
bărbatul acela să pozeze acolo fără să ameţească? Stătea 
în picioare, pe buza prăpastiei şi zâmbea spre fotograful ce 
se găsea pe altă înălţime, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Apoi realiză că alpinistul ce sfida înălțimile nu 
era altul decât Chaperon. Într-o altă fotografie, atârna 
liniştit într-un ham sub o ieşitură din stâncă, ca o pasăre 
pe creangă, la o înălţime considerabilă. Împiedicat de la o 
cădere fatală doar de o coardă subţire. Dedesubt, se 
ghiceau o vale cu un râu şi câteva sate. 

Servaz ar fi vrut să-l întrebe cum te poţi simţi într-o 
astfel de postură. Dar şi cum e să te ştii ţinta unui 
criminal. Acelaşi gen de senzaţie? Întreg interiorul casei 
era un templu închinat muntelui şi depăşirii de sine. 
Primarul nu era în mod vizibil făcut din acelaşi material ca 
farmacistul. Era cu totul altfel. Acele imagini veneau să 
confirme prima impresie pe care şi-o făcuse despre el la 
Centrală: un bărbat mic de statură, dar puternic ca o 
stâncă, amator de natură şi de activitate fizică, cu părul lui 
alb, alura leonină şi faţa mereu bronzată. 

Apoi îl revăzu pe pod şi în maşină: mort de frică şi 
disperat, între cele două ipostaze: moartea farmacistului. 
Incepu să reflecteze. In ciuda caracterului atroce, moartea 
calului nu-i produsese aceeaşi reacţie. De ce? Pentru că 
fusese vorba despre un animal? Ori pentru că în acel 
moment nu se simţise vizat? Îşi reîncepu explorarea, 
copleşit de sentimentul de urgenţă care nu-i mai dădea 
pace de la episodul cu telecabinele. La etaj, o baie, un WC, 
două camere. Una dintre ele, dormitorul principal. Dădu o 
tură, simțindu-se asaltat de o senzaţie bizară. Mai privi o 
dată prin cameră, încruntându-se. Îl preocupa o idee. 

Un dulap. O comodă. Un pat de două persoane. Dar 


37 Simion Stâlpnicul, ascet din Cilicia, care a trăit 26 de ani în vârful 
unui stâlp. 


luând în considerare forma pe care o luase salteaua, doar 
una dormea acolo, de multă vreme. De asemenea, un 
singur scaun şi o singură noptieră. 

Dormitorul unui bărbat divorţat, care trăia singur. 
Deschise dulapul... 

Rochii, cămăşi, fuste, pulovere şi paltoane de damă. Si, 
dedesubt, perechi de pantofi cu toc... 

Îşi trecu degetul peste noptieră: un strat gros de praf - 
ca în camera lui Alice... 

Chaperon nu dormea acolo. 

Era camera fostei neveste, înainte de divorţ. 

Ca şi şotii Grimm, aceştia aveau dormitoare separate... 

Se simţi tulburat. Din instinct, intui că mai era ceva. 
Starea de tensiune era palpabilă. Nu reuşea să scape de 
ea. Aceeaşi senzaţie de pericol. De catastrofă pe cale să se 
producă. Revăzu în minte imaginea lui Perrault urlând ca 
un damnat în telecabină şi-i veni ameţeală. 

Trebui să se sprijine de colţul patului. Şi apoi, ţipătul: 

— MARTIN! 

Se precipită pe hol. Vocea lui Ziegler. Cobori scările 
aproape în fugă. Uşa de sub scară, care ducea la subsol, 
era întredeschisă. Începu să coboare. Ajunse într-un spaţiu 
vast cu pereţii din cărămidă netencuită. O cameră ce 
servea de spălătorie şi uscătorie. Întunecată. Totuşi, de 
undeva venea lumină... Se îndreptă într-acolo. O cameră 
mare, luminată de un bec gol. Haloul său vaporos lăsa 
colţurile în umbră. Un banc de lucru, materiale de 
escaladă agăţate de nişte panouri mari de plută. Ziegler 
stătea în faţa unui dulap deschis. Un lacăt spânzura de 
uşă. 

— Ce...? 

Se întrerupse. Înaintă. În interior: o capă neagră 
impermeabilă, cu glugă şi cizme. 

— Şi nu e tot, spuse Ziegler. 

Îi întinse o cutie de pantofi. Servaz o deschise şi o 
îndreptă spre lumina slabă a becului. Îl recunoscu imediat: 
inelul. Marcat cu „C S”. Şi o singură fotografie, şifonată şi 
îngălbenită. Foarte veche. Patru bărbaţi în picioare, unul 
lângă celălalt şi îmbrăcaţi cu aceeaşi capă pe care o 


găsiseră agăţată pe un umeraş în dulapul metalic, aceeaşi 
capă neagră cu glugă de pe trupul lui Grimm, şi apoi 
agăţată în cabana de lângă rău... Toţi cei patru aveau o 
parte din faţă ascunsă în umbra glugilor, dar lui Servaz i 
se păru că recunoaşte totuşi bărbia flască a lui Grimm şi 
maxilarul pătrat al lui Chaperon. Soarele strălucea 
deasupra celor patru siluete negre, ceea ce dădea capelor 
un aer şi mai sinistru, deplasat. Se putea distinge un peisaj 
estival, împrejurimi cu un aer bucolic - ţi se părea că ai fi 
putut auzi şi păsărelele cântând. Dar răul era acolo, gândi 
Servaz. Aproape palpabil: în acel peisaj împădurit scăldat 
în soare, prezenţa sa materializată în cele patru siluete era 
şi mai evidentă. Răul există, îi trecu din nou prin minte, şi 
cei patru bărbaţi erau una dintre nenumăratele sale 
încarnări. 

Incepu să întrezărească o schemă, un posibil tipar. 

După el, acei bărbaţi aveau o pasiune comună: muntele, 
natura, drumeţiile şi campingul. Dar mai împărtăşeau una, 
secretă şi mult mai sinistră. Izolaţi în fundul acelor văi, 
bucurându-se de o libertate totală, stimulaţi de înălțimile 
grandioase pe care le cunoşteau ca pe propriile buzunare, 
sfârşiseră prin a se crede de neatins. Înţelese că se 
apropia de sursa problemei - de locul din care pornea 
totul. In timp, aceştia deveniseră un fel de minisectă, 
trăind în turnul lor de fildeş din acest colţ al Pirineilor, 
unde zgomotul lumii nu ajungea decât prin intermediul 
televizorului şi al ziarelor, izolaţi nu numai geografic, dar 
şi psihologic de restul lumii, şi chiar de consoartele lor - 
de unde divorţurile şi ura rumegată ani întregi. 

Până când realitatea îi ajunsese din urmă. 

Până la prima picătură de sânge vărsat. 

În acel moment, gaşca se risipise, înspăimântată, ca un 
stol de grauri. Şi-şi arătase adevărata faţă: nişte bieţi tipi 
speriaţi de moarte, laşi, rataţi. Doborâţi în mod brutal de 
pe piedestalele lor. 

Şi, dintr-odată, munţii nu mai erau martorii plini de 
grandoare ai crimelor lor nepedepsite - ci eşafodul. Cine 
era justiţiarul? Cum arăta? Unde se ascundea? 

Gilles Grimm. 


Serge Perrault. 

Gilbert Mourrenx - şi Roland Chaperon. 

„Clubul” din Saint-Martin. 

Il mai frământa o întrebare. Care era natura exactă a 
faptelor lor? Pentru că Servaz era acum sigur că Ziegler 
avea dreptate: şantajul exercitat asupra acelei fete nu era 
decât partea vizibilă a aisbergului a cărui natură sinistră 
se temea s-o descopere. În acelaşi timp, undeva simţea un 
obstacol, un detaliu care nu se potrivea în schemă. Prea 
simplu, prea evident, îşi spuse. Exista undeva un ecran pe 
care nu-l vedeau - şi în spatele căruia se ascundea 
adevărul. 

Servaz se apropie de gemuleţul care dădea spre grădina 
întunecată. Afară se făcuse beznă. 

Justiţiarul sau justiţiarii erau undeva acolo. În întuneric. 
Pregătiţi să lovească. Încercând fără îndoială, ca şi ei, să-l 
găsească pe Chaperon. Unde se ascunsese? Departe - sau 
foarte aproape? FIR 


Când ajunse acasă, Esperandieu o găsi pe tânăra baby- 
sitter în salon. Aceasta se ridică cu regret, vizibil absorbită 
de un episod din Dr. House. Cel puţin nu era prea scumpă. 
O studentă în anul întâi la Drept, cu un prenume exotic ca 
Barbara, Marina ori poate Olga, îşi aminti el. Ludmila? 
Stella? Vanessa? Renunţă să-i mai folosească prenumele şi 
îi plăti cele două ore. Găsi un bilet de la Charlene lipit cu 
un magnet pe uşa frigiderului: Vernisaj. Mă întorc târziu. 
Pupici. Scoase un cheeseburger din congelator, îl puse în 
cuptorul cu microunde, apoi băgă laptopul în priză, pe 
masa de lucru. Constată că primise mai multe emailuri. 
Unul dintre ele era de la Kleim162. Se intitula: „R: Diverse 
întrebări în legătură cu L”. Esperandieu închise uşa de la 
bucătărie, puse muzică (The Last Shadow Puppets cu The 
Age of the Understatement), trase un scaun şi începu să 
citească: 

„Salut, Vince, 

lată primele rezultate ale anchetei pe care am făcut-o. 
Nimic demn de un articol, doar câteva chestii mici ce 
creionează o imagine a lui Eric Lombard uşor diferită de 


cea pe care o cunoaşte marele public. Nu cu multă vreme 
în urmă, în timpul unei întrevederi a miliardarilor la Davos, 
tipul nostru şi-a însuşit definiţia globalizării a lui Percy 
Barnevik, fostul preşedinte suedez al ABB3: «Pentru mine, 
globalizarea înseamnă libertatea companiei mele de a 
investi unde doreşte, cât timp doreşte, cu scopul de a 
produce ce doreşte, fără cea mai mică constrângere 
posibilă în materie de dreptul muncii şi de convenţii 
sociale». Ceea ce reprezintă un credo al majorităţii 
conducătorilor de multinaționale. 

Pentru a înţelege presiunile din ce în ce mai mari pe 
care acestea le exercită asupra statului, trebuie să ştii că, 
la începutul anilor 1980, în lume existau în jur de 7000 de 
multinaționale, care s-au făcut 37.000 în 1990 şi, 15 ani 
mai târziu, mai mult de 70.000, controlând 800.000 de 
filiale şi 70 la sută din fluxul comercial. Şi creşterea se 
accelerează pe zi ce trece. Rezultatul, omul a devenit mai 
bogat decât Cresus, dar, pe de altă parte, bogăţiile n-au 
fost nicicând mai inegal repartizate. Directorul General de 
la Disney câştigă de 300.000 de ori mai mult decât un 
muncitor haitian care confecţionează tricouri într-o fabrică 
de-a lui. Cei 13 membri ai grupului director de la AIR, din 
care face parte şi Eric Lombard, au câştigat anul trecut 
zece milioane de euro din salarii, adică de două ori salariul 
cumulat a 6000 de muncitori dintr-una dintre fabricile lor 
din Asia.” 

Esperandieu se încruntă. Oare Kleim162 urma să-i 
prezinte întreaga istorie a liberalismului? Era conştient că 
acesta încerca o ură viscerală pentru poliţişti, politică şi 
multinaționale, şi că era nu numai ziarist, ci şi membru al 
Greenpeace şi Human Rights Watch - şi că participase în 
Genova şi Seattle la marşurile antiglobalizare pe durata 
reuniunilor G8. La Genova, în 2001, fusese de faţă când 
poliţia italiană deschisese focul în şcoala Diaz ce servea de 
dormitor manifestanţilor şi măcelărise cu o brutalitate 
nemaiîntâlnită bărbaţi şi femei, până când pereţii se 
acoperiseră de sânge. Apoi chemaseră ambulanţele. Bilanţ: 


33 Companie elveţiano-suedeză, una dintre cele mai importante 
producătoare de echipamente electrice şi industriale la nivel mondial. 


un mort, 600 de răniţi şi 281 de persoane arestate. 

„Eric Lombard şi-a făcut ucenicia la producătorii de 
echipamente sportive ai Grupului familial: o marcă bine- 
cunoscută de orice puşti, graţie numeroşilor campioni care 
o poartă. A reuşit să dubleze profiturile din ramură în cinci 
ani. Cum? Dezvoltând o adevărată artă a subcontractării. 
Pantofii de sport, tricourile şi alte echipamente erau 
fabricate în India, în Indonezia şi în Bangladesh de femei şi 
copii. Eric Lombard s-a deplasat în acele ţări şi a modificat 
contractele încheiate în trecut. De atunci încolo, pentru a 
obţine licenţa de fabricaţie, furnizorii au fost nevoiţi să 
îndeplinească nişte condiţii draconice: fără greve, calitate 
ireproşabilă şi costuri de producţie atât de mici, încât nu le 
puteau da muncitorilor decât nişte salarii de mizerie. Şi 
pentru a menţine presiunea, licenţele sunt revizuite de 
atunci în fiecare lună. O măgărie folosită deja de 
concurenţă. De când cu această politică, ramura respectivă 
n-a fost nicicând mai prosperă.” 

Esperandieu se uită în jos, la tricoul pe care scria: STAU 
LÂNGĂ UN FRAIER, cu o săgeată indicând spre stânga. 

„Un alt exemplu? În 1996, ramura farmaceutică a 
Grupului a cumpărat firma americană care brevetase 
eflornitina, singurul medicament cunoscut contra 
tripanosomiazei africane, cel mai cunoscut nume al bolii 
somnului. Cea care afectează în prezent 450.000 de 
persoane în Africa şi, fără tratament, duce la encefalită, 
comă şi, în final, la moarte. Grupul Lombard a abandonat 
imediat fabricarea acestui medicament. Motivul? 
Nerentabilă. Desigur, boala afectează sute de mii de 
persoane - dar fără reală putere de cumpărare. lar în 
momentul în care, din cauza unor urgenţe de natură 
umanitară, ţări precum Brazilia, Africa de Sud ori 
Thailanda au decis să fabrice ele înseşi tratamente contra 
SIDA ori meningitei, trecând peste brevetele deţinute de 
marile companii farmaceutice, Lombard s-a asociat cu 
acestea din urmă, ca să atace respectivele ţări în faţa 
Organizaţiei Mondiale a Comerţului. In acea epocă, 
bătrânul Lombard era deja pe moarte: Eric, la numai 24 de 
ani, preluase frâiele Grupului. Începi să-l vezi pe frumosul 


nostru aventurier şi idol al mediei cu alţi ochi?” 

În concluzie, îşi spuse Vincent, trebuie că Lombard nu 
ducea lipsă de duşmani. Nu era o veste prea bună. Sări 
peste următoarele pagini, conţinând aproximativ aceleaşi 
chestii, zicându-şi că o să revină asupra lor mai târziu. Se 
opri totuşi asupra unui paragraf, puţin mai încolo: 

„Chestia cea mai interesantă pentru tine o reprezintă 
probabil conflictul foarte dur dintre Grupul Lombard şi 
muncitorii fabricii Polytex, aproape de graniţa cu Belgia, în 
iulie 2000. La începutul anilor 1950, Polytex fabrica unele 
dintre primele fibre sintetice din Franţa şi avea cam un 
milion de angajaţi. La sfârşitul anilor 1990, nu mai erau 
decât vreo şase sute. În 1991, fabrica a fost cumpărată de 
o multinațională şi le-a cedat aproape tot cumpărătorilor: 
nu mai era rentabilă, din cauza concurenţei altor fibre, mai 
ieftine. Totuşi, treaba nu stătea chiar aşa: calitatea 
superioară a produsului îl făcea extrem de util în chirurgie. 
Putea deci exista o piaţă profitabilă. În final, s-au succedat 
mai mulţi cumpărători, până când s-a prezentat o filială a 
Grupului Lombard. 

Pentru muncitori, o multinațională de talia lui Lombard, 
implicată deja în domeniul farmaceutic, medical şi 
chirurgical, era un noroc nesperat. Şi au hotărât să creadă 
în el. Cumpărătorii anteriori practicaseră cu toţii şantajul 
obişnuit în cazul închiderii unor fabrici: blocarea salariilor, 
ore de muncă în plus, inclusiv în weekend şi de sărbători... 
Nici Lombard n-a făcut excepţie: într-o primă fază, a cerut 
şi mai multe sacrificii. În realitate, Grupul cumpărase 
fabrica cu un singur scop: să obţină brevetele de 
fabricaţie. Pe 5 iulie 2000, Tribunalul Comercial din 
Charleville-Mezieres a pronunțat falimentul. Pentru 
muncitori, a fost o deziluzie teribilă. Aceasta însemna 
concedieri fără salarii compensatorii, încetare imediată a 
activității şi lichidarea materialelor. Scoşi din minti, 
aceştia au asediat fabrica şi au ameninţat că sunt pregătiţi 
să sară în aer odată cu ea, deversând 50.000 de litri de 
acid sulfuric în Meuse, dacă nu li se luau în considerare 
revendicările. Erau perfect conştienţi de arma pe care o 


deţineau: fabrica era clasată Seveso**. Conţinea o grămadă 
de produse chimice foarte toxice care, în caz de incendiu 
ori explozie, puteau provoca o catastrofă mai mare decât la 
AZF.% 

Autorităţile au ordonat evacuarea în regim de urgenţă a 
oraşului vecin, sute de poliţişti au înconjurat fabrica, iar 
Grupul Lombard a fost somat să înceapă negocierile cu 
sindicatele. Toată treaba a durat cinci zile. Cum 
negocierile nu avansau, pe 17 iulie muncitorii au deversat 
5000 de litri de acid sulfuric colorat simbolic în roşu, într- 
un pârâu care se varsă în Meuse. Au ameninţat că vor 
repeta figura la fiecare două ore. 

Politicieni, sindicalişti şi conducere au denunţat acel act 
de „ecoterorism condamnabil”. Un mare ziar a titrat chiar: 
„Apariţia social-terorismului”, atrăgând atenţia asupra 
acelor „talibani sinucigaşi”. Cu atât mai ironic cu cât, zeci 
de ani, Polytex fusese cel mai mare poluator pentru Meuse 
şi împrejurimile sale. Trei zile mai târziu, fabrica a fost 
preluată de GIGN” şi CSR”. Muncitorii s-au întors acasă şi 
greva a luat sfârşit, fără să fi obţinut ceva. E posibil ca unii 
dintre ei să nu fi putut digera respectivul episod. 

Asta e tot, pentru moment. Continui căutările. Noapte 
bună, Vince.” 

Esperandieu se încruntă din nou. Şi totuşi, de ce acum, 
după opt ani? Unii dintre muncitori or fi făcut puşcărie? 
Ori işi puseseră capăt zilelor după ani de şomaj, lăsând în 
urmă familii roase de ură? Notă în carnetul de stenografie 
că trebuia să răspundă la acele întrebări. g 

Se uită la oră, în colţul ecranului. 19:30. Inchise 
aparatul şi se întinse. Se ridică apoi şi scoase o sticlă de 
lapte din frigider. În casă era linişte. Megan se juca la ea 
în cameră, Charlene nu era de aşteptat să se întoarcă în 
următoarele ore, fata care avusese grijă de copil plecase. 


33 Accident industrial de mare amploare la un reactor chimic din 
nordul Italiei. 

+ Prescurtare pentru Azot Fertilizant, fabrică de produse chimice din 
Toulouse, care a explodat pe 21 septembrie 2001, cu un bilanţ de 29 
de morţi şi 2500 de răniţi. 

4 Unitate tactică de elită a Jandarmeriei franceze. 

42 Crupul pentru Responsabilitate Socială. 


Sprijinindu-se de chiuvetă, înghiţi un anxiolitic, făcându-l 
să alunece pe gât cu lapte băut direct din sticlă. Cu un 
reflex brusc, căută pe cutie numele laboratorului 
farmaceutic. Constată că tocmai înghiţise un drog fabricat 
de Grupul Lombard, menit să diminueze stările de angoasă 
produse de activităţile aceluiaşi Grup! 

Se gândi apoi la maniera de a obţine şi alte informaţii 
despre Lombard şi brusc îi veni în minte o persoană din 
Paris - o tânără de excepţie, pe care o cunoscuse la Şcoala 
de Poliţie şi care, fără îndoială, era mai în măsură să 
obţină ceva chestii picante. 


kK 

— Martin, vino să vezi. 

Urcaseră din nou să scotocească la etaj. Servaz tocmai 
abordase o cameră mică ce, dacă dădeai crezare stratului 
de praf, nu mai fusese folosită de secole - deschizând 
dulapul şi sertarele, ridicând pernele şi saltelele, încercând 
chiar să demonteze placa de metal care bloca şemineul, 
când vocea lui Irène se auzi din nou prin uşa deschisă. 

leşi pe holul de la primul etaj. In faţă, la celălalt capăt, o 
scară înclinată cu rampă, ca pe un vapor. Şi o trapă 
deschisă deasupra. O fâşie de lumină cădea prin gaura 
căscată, străpungând întunericul. Urcă scările şi scoase 
capul prin deschizătură. 

În picioare în mijlocul camerei, Ziegler îi făcea semn să 
se apropie. 

Mansarda era alcătuită dintr-o singură încăpere. Una 
frumoasă, sub streaşină - servind în acelaşi timp de 
cameră şi de birou. leşi din gaură şi puse piciorul pe 
podea. Mobila şi decorul evocau un chalet de munte: lemn 
brut, un dulap, un pat cu noptieră sub una dintre ferestre, 
o masă în chip de birou. Pe unul dintre pereţi, o hartă 
imensă a Pirineilor - cu văi, sate, drumuri şi vârfuri... Încă 
din primul moment, Servaz se întrebase unde dormea 
Chaperon, pentru că niciuna dintre camere nu părea 
realmente locuită. Acum avea răspunsul în faţa ochilor. 

Ziegler mătură încăperea cu privirea, Servaz o imită... 
Dulapul era deschis... 

Umeraşe goale, 


şi o grămadă de haine pe jos. 

Pe birou, un vraf de hârtii 

şi, sub pat, un sertar deschis lăsa vederii schimburi 
bărbăteşti în dezordine. 

— Aşa le-am găsit, murmură Ziegler. Ce s-o fi întâmplat 
aici? 

Servaz remarcă un detaliu care îi scăpase în primul 
moment: 

Pe birou 

Printre hârtii, 

o cutie de gloanţe deschisă... 

În graba lui, Chaperon scăpase unul 

pe podea. 

Se uitară unul la altul... 

Primarul o luase la sănătoasa 

ca şi cum ar fi fost urmărit de diavolul însuşi. 

Cu siguranţă se temea pentru viaţa lui... 


21 


Ora 19. Lui Diane i se făcu dintr-odată foarte foame şi 
fugi până la cantină unde serile era asigurat un meniu fix 
pentru mâna de angajaţi care nu plecau acasă. În trecere, 
salută doi paznici ce mâncau la o masă de lângă intrare şi 
luă o tavă. 

Făcu o grimasă aruncând o privire spre vitrina cu 
mâncare caldă: „Pui/Cartofi prăjiţi”. Trebuia să se 
organizeze, dacă voia să mănânce sănătos şi să nu se 
trezească cu zece kilograme în plus la finalul şederii în 
Institut. Ca desert, alese o salată de fructe. Mâncă lângă 
fereastră, contemplând peisajul nocturn. Micile felinare 
din jurul clădirii luminau zăpada de sub brazi. Efectul era 
feeric. 

După plecarea celor doi paznici, rămase singură în sala 
tăcută şi pustie - chiar şi angajatul din spatele tejghelei 
dispăruse - şi un val de tristeţe şi de îndoială se abătu 
asupra ei. Totuşi stătuse de nenumărate ori singură în 
camera de la facultate, învățând şi lucrând în timp ce alţii 
părăseau căminul răspândindu-se prin puburile şi prin 
sălile de dans din Geneva. Dar niciodată nu se simţise atât 
de departe de casă. Atât de izolată. De pierdută. Şi i se 
întâmpla în fiecare seară. 

Se scutură, furioasă pe ea însăşi. Unde erau luciditatea 
cu care se mândrea şi cunoştinţele ei de psihologie şi de 
fiziologie? Oare nu era în stare să împingă autoobservaţia 
puţin mai departe, în loc să se lase pradă emoţiilor? Chiar 
nu se putea adapta? Doar cunoştea ecuaţia de bază: 
inadaptare = luptă interioară = angoasă. Mătură 
argumentul cu dosul palmei. Cunoştea cauza acestei stări 
de disconfort. N-avea nimic de-a face cu ea. Erau locul 
acesta şi evenimentele din ultima vreme. Ştia că nu va mai 
avea linişte până când nu va afla mai multe. Se ridică şi 
puse tava pe mica bandă rulantă. Holurile erau la fel de 
pustii ca sala de mese. 

Tocmai dădea colţul pe cel ce ducea la biroul ei, când se 
opri brusc. Avu impresia că cineva îi toarnă un lichid 


îngheţat în stomac. Xavier era pe hol. Închidea uşor uşa 
unui birou - biroului ei... Acesta aruncă o privire în 
dreapta şi în stânga şi ea fu nevoită să se ascundă rapid în 
spatele zidului. Spre marea ei uşurare, îl auzi plecând în 
cealaltă parte. 

Sr x k 

Casete audio... 

Acela era detaliul care-i atrăsese atenţia. Printre hârtiile 
de pe biroul primarului erau nişte casete audio, din acelea 
pe care nimeni nu le mai foloseşte, dar pe care se pare că 
Chaperon hotărâse să le păstreze. Le luă şi se uită la 
etichete: CANTECE DE PĂSĂRI 1, CÂNTECE DE PĂSĂRI 
2, CÂNTECE DE PĂSĂRI 3... Le puse la loc. Mai remarcă, 
într-un colţ, un aparat stereo cu compartiment pentru 
casete. 

Alpinism, păsărele... Tipul avea o adevărată pasiune 
pentru natură. 

Şi pentru chestiile vechi: fotografii, casete... Lucruri 
vechi într-o casă veche - normal, nu? 

Totuşi, Servaz continua să simtă un semnal de alarmă, 
adânc în cap. Era ceva legat de această încăpere. Mai 
precis de cântecele de păsări. Ce însemna treaba asta? În 
general, obişnuia să-şi asculte instinctul, care rareori îl 
înşela. 

Se gândi intens, dar nu-i veni nicio idee. Ziegler încerca 
să sune la Jandarmerie pentru a pune casa sub sechestru şi 
a trimite criminaliştii. 

— Începem să ne apropiem de adevăr, zise ea după ce 
închise. 

— Da, confirmă el cu gravitate. Dar, după cum se vede, 
nu suntem singurii. 

Neliniştea îi strângea din nou stomacul. În acel moment 
era convins că punctul nodal al anchetei îl reprezenta 
cvartetul Grimm-Perrault-Chaperon-Mourrenx şi 
„aventurile” lor din trecut. Dar criminalul ori criminalii 
erau cu cel puţin doi paşi înaintea lor. Spre deosebire de el 
şi de Ziegler, aceştia ştiau tot ce era de ştiut şi o ştiau de 
multă vreme... Ce legătură aveau calul lui Lombard şi 
Hirtmann în această ecuaţie? Servaz îşi spuse din nou că 


exista o parte a problemei pe care încă n-o vedea. 

Coborâră şi ieşiră pe scările luminate din faţa casei. 
Noaptea era rece şi umedă. Copacii îşi amestecau umbrele 
şi pictau grădina cu întuneric. Undeva în acea obscuritate 
un oblon scârţâi. Întârziind pe trepte, Servaz se întrebă de 
ce îl preocupau încă acele cântece de păsări. Scoase 
casetele din buzunar şi i le întinse lui Ziegler. 

— Dă-le cuiva să le asculte. Nu doar câteva secunde. 
Integral. 

Tânăra îi aruncă o privire surprinsă. 

— Vreau să ştiu dacă sunt doar cântece de păsări. Ori 
mai apare ceva... 3 

Telefonul începu să-i vibreze în buzunar. Îl scoase şi se 
uită pe ecran: Antoine Canter, şeful său. 

— Scuză-mă puţin, zise el coborând scările. 

Apoi răspunse călcând zăpada din grădină. 

— Martin? Sunt Antoine. Vilmer vrea să te vadă. 

Comisarul de divizie Vilmer, şeful Poliţiei Judiciare din 
Toulouse. Un tip pe care Servaz nu-l agrea. lar sentimentul 
era reciproc. În ochii lui Vilmer, Servaz era genul de 
poliţist care-şi trăise traiul: refractar la nou, individualist, 
bazându-se pe instinct, refuzând să se supună noilor 
ordine venite de la minister. Şeful visa funcţionari docili, 
uşor de manevrat şi de înlocuit. 

— O să trec mâine pe la el, zise, aruncând o privire spre 
Ziegler care aştepta în faţa casei. 

— Nu. Vilmer te vrea în biroul lui în seara asta. Te 
aşteaptă. Fără şmecherii, liră Peste două ore. 

Servaz părăsi Saint-Martin puţin după orele 20. 30 de 
minute mai târziu, lăsă în urmă D825 şi se angajă pe A64. 
Oboseala îl ajunse în timp ce conducea pe autostradă, cu 
luminile de întâlnire aprinse, orbit de farurile maşinilor 
care veneau din sens opus. Opri la un refugiu, intră în 
magazin şi-şi luă o cafea de la aparat. Mai căută apoi o 
doză de Red Bull într-un frigider uriaş, o plăti la casă, o 
desfăcu şi o bău pe toată uitându-se la copertele revistelor 
şi la primele pagini ale ziarelor de la stadul de profil, 
înainte să se întoarcă la maşină. 


Când ajunse la Toulouse, ploua. Salută plantonul, parcă 
şi se îndreptă spre lifturi. Când apăsă pe butonul de la 
ultimul etaj, era 21:30. De obicei îl evita. Îi amintea prea 
mult de perioada în care, la începutul carierei, lucrase la 
Direcţia Generală a Poliţiei Naţionale - unde era plin de 
lume care nu cunoştea altă latură a poliţiei decât pe cea 
care se ocupa de software-urile Windows şi care trata 
orice solicitare a colegilor din teritoriu ca pe o nouă 
tulpină de virus Ebola. La ora aceea, majoritatea 
angajaţilor plecaseră acasă şi holurile erau pustii. Călcând 
pe covoarele groase, le compară cu atmosfera haotică, de 
tensiune permanentă ce domnea la el la Brigadă. Sigur că 
întâlnise şi numeroase persoane competente şi eficiente la 
Direcţia Generală. Dar acelea ieşeau rareori în evidenţă. Şi 
rareori abordau ultimul trend în materie de cravate. Işi 
aminti zâmbind teoria lui Esperandieu: adjunctul său era 
de părere că, de la un anumit nivel de tipi în costume pe 
metru pătrat, intrai în ceea ce el numea „zona de 
competenţă rarefiată” sau „zona deciziilor absurde”, „zona 
de atras beneficii pentru sine” ori „zona umbrelelor 
deschise”. 

Se uită la ceas şi se hotărî să-l lase pe Vilmer să aştepte 
cinci minute în plus. N-avea în fiecare zi posibilitatea asta 
cu cineva care îşi petrecea timpul considerându-se buricul 
pământului. Profită de ocazie ca să intre în localul cu 
automatele de băuturi şi introduse o monedă în aparatul 
de cafea. Trei persoane - un bărbat şi două femei - stăteau 
de vorbă la o masă. La apariţia lui, discuţiile scăzură în 
intensitate cu câţiva decibeli. Cineva făcu o glumă în 
şoaptă. Umorul, îşi zise el. Fosta soţie îi reproşase într-o zi 
că-i lipsea. Poate că avea dreptate. Era oare un semn al 
lipsei de inteligenţă? Nu, dacă lua în considerare numărul 
imbecililor care excelau în domeniu. Dar era oricum un 
semn al unei breşe psihologice. O să-l întrebe pe Propp. 
Începea să-l simpatizeze pe psiholog, în ciuda laturii sale 
bombastice. După a „n”-a cafea pe ziua respectivă, ieşi din 
cafeneaua unde conversațiile se reluară. Femeia izbucni în 
râs în spatele lui. Un râs artificial, lipsit de graţie, care-l 
enervă. 


Biroul lui Vlimer se afla câţiva metri mai încolo. 
Secretara îl întâmpină cu un zâmbet afabil. 

— Intraţi. Vă aşteaptă. 

Servaz îşi spuse că asta nu prevestea nimic bun, în timp 
ce se întreba dacă secretara îşi recupera în vreun fel orele 
suplimentare făcute. Vilmer era un tip subţire, cu o barbă 
îngrijită, tunsoare impecabilă şi un zâmbet la comandă 
mereu pe buze, ca un herpes tenace, întotdeauna nec plus 
ultra” în materie de cămăşi, cravate, costume şi pantofi, 
cu aplecare vădită spre tonurile de ciocolatiu, marron 
glace şi violet. Servaz îl considera dovada vie că un imbecil 
poate ajunge sus, dacă are deasupra alţi imbecili. 

— Luaţi loc, zise el. 

Servaz se lăsă să cadă în fotoliul din piele neagră. 
Vilmer părea nemulţumit. Îşi încrucişă degetele sub bărbie 
şi îl privi un moment fără să spună nimic, cu un aer ce se 
voia în acelaşi timp profund şi reprobator. Totuşi, n-ar fi 
făcut carieră la Hollywood şi polițistul îi susţinu privirea 
zâmbind uşor. Ceea ce avu darul de a-l exaspera pe şeful 
diviziei. 

— Credeţi că situaţia e de râs? 

Ca orice poliţist din SRPJ, Servaz ştia că Vilmer făcuse 
toată viaţa muncă de birou. N-avea nicio idee despre 
anchetele de teren, cu excepţia unei scurte perioade la 
Moravuri, la începutul carierei. Lumea bârfea că fusese 
calul de bătaie şi măscăriciul colegilor de acolo. 

— Nu, domnule. 

— Trei crime în opt zile! 

— Două, îl corectă Servaz. Două şi un cal. 

— Şi cum staţi cu ancheta? 

— Avem opt zile de investigaţii. Şi azi-dimineaţă am 
reuşit să-l încolţim pe criminal, dar a scăpat. 

— Adică l-ați lăsat să scape, preciză directorul. 
Judecătorul Confiant mi s-a plâns de dumneavoastră, 
adăugă repede. 

Servaz tresări. 

— Cum adică? 

— A depus plângere la mine şi la Cancelarie. Ultima a 


3 Nu poate fi depăşit. (în lat., în orig.). 


fost imediat trimisă la directorul de cabinet al ministrului. 
Care m-a sunat pe mine. 

Marcă o pauză. 

— Mă puneţi într-o situaţie extrem de neplăcută, 
domnule comandant. 

Servaz era consternat. Confiant trecuse peste capul lui 
d'Humières!  Nenorocitul de judecătoraş nu pierduse 
timpul! 

— Mă suspendaţi? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Vilmer ca şi cum nici nu i- 
ar fi trecut prin cap aşa ceva. Şi apoi, Catherine 
d'Humières v-a luat apărarea cu destulă elocvenţă, aş 
spune. E de părere că dumneavoastră şi căpitanul Ziegler 
faceţi o treabă foarte bună. 

Se opri, ca şi cum l-ar fi costat să repete asemenea 
inepţii. 

— Dar vă atrag atenţia: afacerea asta e urmărită de 
persoane extrem de importante. Suntem în ochiul 
ciclonului. Pe moment, atmosfera e calmă. Dar dacă daţi 
greş, aşteptaţi-vă să se lase cu „căderi” masive. 

Servaz nu-şi putu reţine un zâmbet. În ciuda aerului 
degajat şi a costumului ultimul răcnet, Vilmer făcea pe el 
de frică. Pentru că ştia prea bine că acele „căderi” nu 
aveau să afecteze doar echipa de anchetă. 

— E un dosar extrem de sensibil, nu uitaţi. 

Din pricina unui cal, gândi Servaz. Calul îi interesează. 
Îşi înghiţi furia. 

— Asta e tot? întrebă el. 

— Nu. Tipul acela, victima, Perrault, v-a chemat în 
ajutor? 

— Da. 

— De ce pe dumneavoastră? 

— Nu ştiu. 

— N-aţi încercat să-l convingeţi să nu urce acolo? 

— N-am avut timp. 

— Şi povestea aia cu sinuciderile? Ce legătură are? 

— Pentru moment, nu ştim. Dar Hirtmann a făcut aluzie 
la ea când am fost să-l vizităm. 

— Cum aşa? 


— Ei bine, m-a... sfătuit să mă interesez despre 
sinucideri. 

De data asta, directorul se uită la el cu o uimire 
nedisimulată. 

— Vreti să spuneţi că Hirtmann v-a spus cum să 
desfăşuraţi ancheta! 

Fruntea lui Servaz se încreţi. 

— E o manieră de a vedea lucrurile, uşor... simplistă. 

— Simplistă? (Vilmer ridicase tonul.) Am impresia că 
ancheta asta e absolut haotică, domnule comandant! Aveţi 
ADN-ul lui Hirtmann, nu? Ce vă mai trebuie? Dacă el n-a 
putut ieşi înseamnă că are un complice în interior. Găsiţi-l! 

Ce simple par lucrurile când le priveşti de departe, când 
omiți detaliile şi nu ştii nimic despre caz, îşi spuse 
polițistul, dar în mare Vilmer avea dreptate. 

— Ce piste aveţi? 

— În urmă cu câţiva ani, împotriva lui Grimm şi a lui 
Perrault a fost depusă o plângere pentru şantaj... şantaj 
sexual. 

— Şi? 

— Cu siguranţă nu erau la prima încercare. Se poate 
chiar să fi mers mult mai departe cu alte femei. Sau 
adolescente... Ar putea fi mobilul pe care îl căutăm. 

Servaz era conştient că înainta pe nisipuri mişcătoare, 
dispunând de mult prea puţine dovezi - dar era cam târziu 
să dea înapoi. 

— O răzbunare? 

— Cam aşa ceva. 

Atenţia îi fu atrasă de un afiş din spatele lui Vilmer. Un 
pisoar. Îl recunoscu: Marcel Duchamp. Expoziţia de artă 
Dada de la Centrul Georges-Pompidou din 2006. Foarte la 
vedere. Ca pentru a demonstra vizitatorilor că tipul care 
lucra în acel birou era un om în acelaşi timp cultivat, 
pasionat de artă şi cu simţul umorului. 

Directorul reflectă o secundă. 

— Şi ce legătură are cu animalul lui Lombard? 

Servaz ezită. 

— Ei bine, dacă pornim de la ipoteza unei răzbunări, 
putem crede că acestea - victimele - au făcut ceva foarte 


urât, zise el, aproape repetând cuvintele Alexandrei. Şi mai 
ales l-au făcut împreună. În cazul lui Lombard, neputând 
ajunge direct la el, asasinul ori asasinii s-au răzbunat pe 
cal. 

Vilmer pălise dintr-odată. 

— Nu-mi spuneţi... Nu-mi spuneţi... că bănuiţi că Eric 
Lombard s-a dedat şi el la... la... 

— La abuzuri sexuale, îl ajută Servaz, conştient că 
împingea lucrurile puţin prea departe - dar teama pe care 
o citi pentru o clipă în ochii şefului avu asupra lui efectul 
unui afrodiziac. Nu, deocamdată nimic de felul acesta. Dar 
în mod sigur există o legătură între el şi ceilalţi, o legătură 
care îl aşază în rândul victimelor. 

Reuşise măcar un iii ei, gura lui Vilmer. 

leşind de la SRPJ, Servaz se îndreptă spre centrul vechi 
al oraşului. N-avea chef să meargă acasă. Nu imediat. 
Trebuia să-şi elibereze tensiunea şi furia pe care tipii 
precum Vilmer aveau darul să le trezească în el. Cădea o 
ploaie măruntă şi nu avea umbrelă, dar o primi ca pe o 
binecuvântare. Părea să-l spele de toată mizeria în care se 
scăldase în ultimele zile. 

Fără să-şi dea seama, paşii îl purtară spre strada Taur şi 
se trezi în faţa intrării din sticlă şi luminată puternic de la 
Charlene's, galeria de artă a soţiei adjunctului său. 
Aceasta, îngustă şi aşezată pe adâncime, avea două 
niveluri, ale căror interioare moderne şi decorate în alb 
puteau fi văzute prin ferestre, contrastând puternic cu 
vechile faţade de cărămidă roz din vecinătate. Inăuntru era 
multă lume. Un vernisaj. Tocmai voia să se facă nevăzut, 
când ridică privirea şi o văzu pe Charlene Esperandieu 
făcându-i semn de la primul etaj. Intră fără tragere de 
inimă în sala lungă - cu hainele şi părul şiroind de apă, 
pantofii uzi plescăind şi lăsând urme pe podeaua de lemn 
deschis la culoare, dar atrăgând totuşi mai puţine priviri 
decât s-ar fi aşteptat. Toţi cei de acolo cultivau 
excentricitatea, modernitatea şi ideea de spirit neîngrădit, 
cel puţin aşa le plăcea să creadă. La suprafaţă erau 
deschişi şi moderni, dar în realitate? Un conformism îl 


poate alunga pe altul, gândi el. Se îndreptă spre scara de 
oţel în spirală situată în fundul sălii, orbit de lumina prea 
puternică a rândurilor de spoturi şi de albul din jur. 
Tocmai se pregătea să pună piciorul pe prima treaptă, 
când văzu şocat imensul tablou de pe peretele din fund. 

În realitate nu era un tablou, ci o fotografic înaltă de 
vreo patru metri. 

O imensă scenă a crucificării, în tonuri albăstrui, 
maladive. În spatele crucii, se ghicea un cer de furtună pe 
care fierbeau nori străpunşi de fulgere livide. Pe cruce, o 
femeie însărcinată îi luase locul lui lisus. Cu capul înclinat 
într-o parte, plângea cu lacrimi de sânge. Picături de un 
roşu intens curgeau şi din coroana de spini de pe fruntea 
ei albăstrie. Nu numai că era crucificată, dar sânii îi 
fuseseră smulşi şi înlocuiţi cu două plăgi sângerânde de 
acelaşi roşu viu, iar irişii îi erau de un alb translucid şi 
lăptos, ca acoperiţi de cataractă. 

Servaz se dădu înapoi. Imaginea era de un realism şi de 
o violenţă de nesuportat. Ce dement avusese ideea unei 
astfel de reprezentări? 

De unde venea acea fascinaţie pentru violenţă? se 
întrebă el. Avalanşa de imagini şocante de la televizor, 
cinema şi din cărţi. Reprezenta ea o modalitate de a invoca 
teama? In general, aceşti artişti nu cunoşteau violenţa 
decât în mod indirect, în manieră abstractă. Altfel spus, n- 
o cunoşteau deloc. Dacă poliţiştii  confruntaţi cu 
inimaginabilele scene ale crimelor, pompierii obligaţi să 
descarcereze în fiecare săptămână victime ale accidentelor 
rutiere ori magistraţii care aveau de-a face zi de zi cu fapte 
atroce s-ar fi apucat să picteze, să sculpteze ori să scrie, 
cine ştie ce ar fi imaginat, ce le-ar fi ieşit? Acelaşi lucru 
sau ceva absolut diferit? 

Scările de oţel vibrară sub picioarele lui când urcă la 
etaj. Charlene stătea de vorbă cu un bărbat elegant, 
îmbrăcat într-un costum foarte scump, cu părul alb şi 
mătăsos. Se întrerupse ca să-i facă semn să se apropie, 
apoi făcu prezentările. Lui Servaz i se păru a înţelege că 
tipul era unul dintre cei mai de seamă clienţi ai galeriei. 

— Bun, o să cobor ca să admir această foarte frumoasă 


expoziţie, zise acesta. Încă o dată bravo pentru gustul tău, 
draga mea. Nu ştiu cum faci ca să descoperi de fiecare 
dată artişti atât de talentaţi. 

Bărbatul se îndepărtă. Servaz se întrebă dacă-l privise 
măcar o singură dată. Păruse că nici nu observă starea în 
care se afla. Pentru genul acela de oameni, el nici nu 
exista. Charlene îl sărută pe obraz şi el îi simţi mirosul de 
zmeură şi de vodcă din respiraţie. Era splendidă în rochia 
roşie de gravidă, purtată pe sub o geacă de vinil alb. Ochii 
de culoarea colierului străluceau puţin prea tare. 

— Am putea spune că plouă, zise ea privindu-l şi 
zâmbind cu tandreţe. (Arătă spre galerie.) Vii atât de rar. 
Imi face mare plăcere că eşti aici, Martin. Îţi place? 

— E puţin... şocant, răspunse el. 

Ea râse. 

— Artistul se numeşte Mentipagus. Tema expoziţiei e: 
Cruzime. 

— În cazul acesta, e foarte reuşită, glumi el. 

— Arăţi obosit, Martin. 

— Îmi pare rău, nu trebuia să intru în halul ăsta. 

Ea îi mătură scuzele cu un gest. 

— Cel mai bun mijloc de a nu te face remarcat aici ar fi 
să ai un al treilea ochi în mijlocul frunţii. Toţi cei de faţă se 
cred în fruntea avangardei, a modernităţii şi a 
anticonformismului - propovăduiesc ideea că frumuseţea 
lor vine din interior - şi că sunt mai buni decât ceilalţi... 

El rămase surprins de amărăciunea ce îi răzbătea din 
voce şi se uită la paharul plin de cuburi de gheaţă. Poate 
că era doar din cauza alcoolului. 

— Clişeul artistului egocentric, zise. 

— Clişeele devin clişee tocmai pentru că spun multe 
adevăruri, replică ea. In realitate, cred că ştiu doar doi 
oameni frumoşi la interior, continuă ea ca şi cum ar fi 
vorbit pentru sine. Vincent şi cu tine. Doi poliţişti... Totuşi, 
în cazul tău, e bine ascunsă... 

Mărturisirea aceea îl luă pe nepregătite. Cu totul. 

— Urăsc artiştii, zise ea dintr-odată, cu un tremurat în 
voce. 

Gestul următor îl surprinse încă şi mai mult. Ea se 


aplecă şi-l mai sărută o dată pe obraz, dar de data asta, 
spre colţul gurii. Apoi, îi atinse buzele cu vârful degetelor - 
un dublu gest de o surprinzătoare delicateţe şi de o 
intimitate care-l lăsă cu gura căscată - înainte de a se 
îndepărta. Servaz îi auzi tocurile răsunând pe treptele de 
metal în timp ce cobora. 

Inima lui bătea în acelaşi ritm. Capul îi vâjâia. O parte 
din podea era acoperită de moloz, ghips şi pavele - şi el se 
întrebă dacă era vorba despre o altă operă de artă ori 
despre un şantier în lucru. În faţa lui, pe peretele alb, un 
tablou pătrat pe care colcăiau o mulţime de mici 
personaje, care formau o mulţime compactă şi colorată. 
Erau cu sutele - poate chiar cu miile. În aparenţă, 
Cruzimea cruţase primul etaj. 

— Magistral, nu? întrebă o femeie lângă el. Genul ăsta 
de pop art, de benzi desenate. Un Lichtenstein în 
miniatură. 

El fu pe punctul de a tresări. Absorbit de gânduri, nu o 
auzise apropiindu-se. Femeia vorbea ca şi cum ar fi făcut 
vocalize, cu vocea modulându-se între tare şi şoaptă. 

— Quos vult perdere Jupiter prius dementat, zise el. 

Tipa Îl privi fără să înțeleagă. 

— E în latină: Când vrea să piardă pe cineva, Jupiter îl 
face prima dată să înnebunească. 

Şi se îndreptă spre scară. 

e x k 

Ajungând acasă, puse la casetofon Cântecul 
pământului“ în versiunea modernă a lui Eiji Oué cu 
Michelle de Young şi Jon Villars şi trecu direct la 
bulversantul Adio. Nu-i era somn şi alese o carte din 
bibliotecă. FEtiopica de Heliodor. 

„Copilul e aici cu mine. Fiica mea, cea care îmi poartă 
numele. Toată viaţa mea îi este dedicată. Desăvârşită în 
toate privinţele, mi-a adus satisfacţii dincolo de orice 
închipuire. Cât de repede a atins perfecțiunea, precum 
odrasla viguroasă a unei epoci apuse! Întrece în frumuseţe 
pe oricine altcineva, în aşa fel încât niciun om, grec sau 
străin, nu poate să nu o admire.” 


+4 Piesă de Gustav Mahler. 


Aşezat în fotoliu, în faţa bibliotecii, se opri din citit şi se 
gândi la Gaspard Ferrand, acel tată devastat. Gândurile i 
se învârtiră apoi în jurul sinuciderilor şi al lui Alice, ca un 
corb deasupra câmpiei. Asemenea tinerei Haricleea, fata 
lui Heliodor, Alice atrăgea toate privirile. Recitise 
mărturiile vecinilor: Alice Ferrand era copilul ideal, 
frumoasă, precoce, cu rezultate şcolare excelente - chiar şi 
la sport - şi deosebit de îndatoritoare. Dar în ultimele luni 
se schimbase, dacă dădeai crezare tatălui ei. Ce i se 
întâmplase? Apoi îi veni în minte cvartetul Grimm-Perrault- 
Chaperon-Mourrenx. Alice şi ceilalţi sinucigaşi avuseseră 
de-a face cu ei? Când? În tabără? Dar doi dintre cei şapte 
nu călcaseră niciodată pe acolo. 

Simţi din nou frisoane. Avea impresia că temperatura 
din apartament scăzuse cu câteva grade. Se pregăti să 
meargă în bucătărie pentru a-şi lua o sticlă de apă, dar 
brusc camera începu să se învârtă cu el. Cărţile de pe 
rafturi începură să se clatine, în timp ce lumina lămpii i se 
păru prea strălucitoare şi supărătoare. Se lăsă să cadă 
înapoi în fotoliu. 

Închise ochii. Când îi deschise din nou, ameţeala 
trecuse. Ce Dumnezeu avea? 

Se ridică încă o dată şi se duse la baie. Scoase una 
dintre pastilele de la Xavier. Îşi simţea gâtul în flăcări. Apa 
rece îi făcu bine timp de o jumătate de secundă, apoi 
senzaţia de arsură reapăru. Îşi masă ochii şi reveni în 
salon. leşi pe balcon să respire puţin. Aruncă o privire 
luminilor oraşului şi se gândi la maniera în care 
aglomerările urbane moderne, cu strălucirea lor ireală şi 
zgomotul permanent, îşi transformă locuitorii în insomniaci 
şi apoi în fantome somnolente, în timpul zilei. 

Gândurile îi reveniră la Alice. Revăzu mansarda, mobila 
în portocaliu şi galben, pereţii violeţi şi mocheta albă. 
Fotografiile şi cărţile poştale, CD-urile şi rechizitele 
şcolare, hainele şi cărţile. Jurnalul... Lipsea jurnalul... 
Servaz era din ce în ce mai convins că o adolescentă 
precum Alice nu putea să nu ţină unul. 

Trebuia să existe unul pe undeva... 

Se gândi din nou şi la Gaspard Ferrand, filolog, globe- 


trotter, yoghin... Îl compară instinctiv cu tatăl lui. Tot 
filolog, profesor de latină şi greacă. Un bărbat strălucit, 
dar ascuns, excentric - şi uneori coleric. Genus irritabile 
vatum - Genul coleric al poeţilor. 

Ştia bine că astfel de gânduri aveau să antreneze altele, 
dar era deja prea târziu pentru a opri valul, aşa că lăsă 
amintirile să-l inunde şi să pună stăpânire pe el cu o 
acuratețe de coşmar. 

Faptele. Rămâi la fapte. 

Faptele erau următoarele: într-o seară călduţă de iulie, 
tânărul Martin Servaz de zece ani, se juca în curtea casei, 
când zări farurile unei maşini pe drumul lung şi drept din 
faţă. Casa familiei Servaz era o veche fermă izolată, situată 
la trei kilometri de cel mai apropiat sat. Ora zece seara. O 
semiobscuritate blândă domnea peste întins, iar pe 
câmpurile din apropiere, ţârâitul greierilor urma să fie 
înlocuit cu cântecul broaştelor. Un sunet surd de tunet se 
făcea auzit la orizont, în munţi, iar stelele apăreau una 
câte una pe cerul încă deschis la culoare. Apoi, în liniştea 
serii, sunetul imperceptibil al acelei maşini în depărtare, 
apropiindu-se pe drum. Sunetul se transformase apoi în 
zgomot de motor şi maşina încetinise. Farurile se 
întorseseră spre casă şi vehiculul urcase încet drumul, 
hurducându-se. Pneurile scrâşniseră pe pietriş când 
intrase pe poartă şi oprise în curte. O pală de vânt făcuse 
plopii să foşnească în momentul în care cei doi bărbaţi 
coborâseră. Nu reuşise să le distingă feţele din cauza 
întunericului ce începuse să se lase sub copaci, dar auzise 
foarte bine vocea unuia dintre ei: 

— Bună, micuţule, părinţii tăi sunt acasă? 

În acelaşi moment, uşa casei se deschisese şi mama lui 
apăruse în lumina venită dinăuntru. Bărbatul care vorbise 
se apropiase atunci de ea, scuzându-se pentru deranj şi 
vorbind repede, în timp ce al doilea îi punea copilului o 
mână prietenoasă pe umăr. Era ceva în acel gest care-i 
displăcuse din primul moment copilului Servaz. Ca o 
infimă perturbare a acelei seri minunate. Ca o ameninţare 
surdă pe care doar el o putea observa, chiar dacă bărbatul 
celălalt vorbea prietenos, făcând-o pe mama să zâmbească. 


Ridicând capul, îl zărise pe tatăl lui, încruntat, la fereastra 
biroului de la primul etaj, acolo unde obişnuia să corecteze 
lucrările de control ale elevilor. Avusese impulsul de a 
striga la mama lui să fie atentă, să nu-i lase să intre în casă 
- dar fusese învăţat să fie politicos şi să nu intervină în 
discuţiile adulţilor. 

O auzise pe mama spunând: „Intraţi”. 

Apoi bărbatul din spatele lui îl împinsese uşor în faţă, 
degetele lui groase arzându-i umărul prin țesătura cămăşii 
şi el găsise gestul mai mult autoritar decât amical. Chiar şi 
în prezent îşi amintea că fiecare dintre paşii ce-i făcuseră 
pe pietriş răsunaseră în capul lui ca un avertisment. Îşi 
amintea şi mirosul puternic de apă de toaletă şi de 
transpiraţie din spatele lui sau că ţârâitul greierilor 
crescuse în intensitate, părând şi el un semnal de alarmă. 
Chiar şi inima îi bătea într-un tam-tam de rău augur. În 
momentul în care ajunseseră în capul scărilor, bărbatul îi 
acoperise nasul şi gura cu ceva. O bucată de țesătură 
umedă. Brusc, o dâră de foc îi arsese gâtlejul şi plămânii şi 
văzuse puncte albe dansându-i prin faţa ochilor, înainte să 
se prăbuşească într-o prăpastie neagră. 

Când îşi recăpătase cunoştinţa, era în debaraua de sub 
scară, ameţit şi năuc şi vocea imploratoare a mamei sale 
răzbătând prin uşă îl încremenise de spaimă. Auzind 
şoaptele înfundate ale celor doi bărbaţi ameninţând-o, 
liniştind-o sau bătându-şi apoi joc de ea, frica devenise 
incontrolabilă şi el începuse să tremure. Se întreba unde 
era tatăl lui. Din instinct, realizase ce sunt cei doi: fiinţe nu 
tocmai umane, personajele negative din filme, răufăcători, 
antieroii din benzile desenate: Drege-Tot şi Spiriduşul 
Verde... Intui că tatăl lui trebuia să zacă legat pe undeva, 
neputincios, cum se întâmpla adesea cu eroii din benzile 
desenate, altfel ar fi sărit să o salveze. Mulţi ani mai târziu, 
îşi spusese că nici Seneca, nici Marc Aureliu nu-i fuseseră 
de mare ajutor tatălui său pentru a-i convinge pe cei doi 
vizitatori să îi lase în pace. Dar oare poţi să convingi nişte 
lupi înfometați? Şi totuşi, celor doi nu le era foame de 
carne. Era o altfel de dorinţă cea care îi mâna. Dacă 
tânărul Servaz ar fi avut un ceas, ar fi constatat că era 


12:20 când îşi revenise din leşin şi că urmau să se mai 
scurgă încă cinci ore până ce calvarul avea să se termine, 
cinci ore în care mama lui urlase, plânsese în hohote, 
suspinase, jurase şi implorase aproape fără încetare. Şi în 
timp ce urletele ei se transformau încet-încet în suspine şi 
apoi în murmure neinteligibile, în timp ce lui mucozităţile i 
se scurgeau din nas într-o pastă vâscoasă şi urina caldă îi 
uda coapsele, în timp ce primele zgomote ale zorilor 
pătrundeau prin uşa debaralei - un cocoş trezit cântând 
prea devreme, un câine lătrând în depărtare, o maşină 
trecând pe drum la nicio sută de metri - şi o lumină vagă, 
gri se insinua în rasul pământului, liniştea se lăsase până 
la urmă în casă - o linişte totală, definitivă şi ciudat de 
reconfortantă. 

Servaz era deja în poliţie de trei ani când reuşise să facă 
rost de raportul autopsiei, 15 ani mai târziu. Acea 
întoarcere în timp reprezentase o greşeală dintre cele mai 
funeste. Crezuse că anii scurşi îi dăduseră forţa necesară. 
Dar se înşelase. Descoperise cu o oroare de nedescris tot 
ce pătimise mama lui în acea noapte. După care, tânărul 
poliţist închisese raportul, fugise la toaletă şi vomase tot 
micul-dejun. 

Faptele. Rămâi la fapte. 

Faptele erau următoarele: tatăl său supravieţuise - dar 
petrecuse totuşi două luni în spital, timp în care micul 
Martin fusese dat în grija unei mătuşi. La ieşirea din spital, 
bărbatul îşi reluase orele la şcoală. Dar foarte curând se 
dovedi că nu mai era apt pentru aşa ceva: se prezentase de 
mai multe ori băut, cu barbă şi părul netuns în faţa 
elevilor, pe care îi mai şi insultase din plin. Administraţia 
sfârşise prin a-l trece în concediu pe durată nedeterminată 
şi el profitase, pentru a se afunda şi mai mult în băutură. 
Copilul fusese din nou trimis la mătuşa lui... Faptele, nimic 
altceva... La două săptămâni după ce o întâlnise la 
Universitate pe cea care avea să-i devină soţie şase luni 
mai târziu, la sfârşitul primăverii, Servaz se dusese să-şi 
viziteze tatăl. Coborând din maşină, aruncase o privire 
scurtă spre casă. Pe o latură, vechiul hambar căzuse în 
ruină; casa propriu-zisă părea şi ea nelocuită, cel puţin o 


jumătate dintre obloane erau închise. Servaz bătuse în 
geamul de la uşă. Niciun răspuns. Deschisese. „Iată?” 
Liniştea fusese singurul răspuns. Bătrânul trebuie că era 
încă o dată căzut mort de beat pe undeva. După ce-şi 
aruncase geaca şi rucsacul pe o mobilă şi băuse un pahar 
de apă în bucătărie, odată setea potolită, urcase scara, 
ştiind că tatăl lui trebuia să fie în birou, pe punctul de a 
adormi. Tânărul Martin avusese dreptate: era acolo. O 
muzică înfundată  răzbătea prin uşa deschisă. O 
recunoscuse imediat: Gustav Mahler, compozitorul 
preferat al bătrânului. 

Totuşi, se înşelase: nu dormea. Nici nu citea unul dintre 
autorii lui latini preferaţi. Zăcea imobil în fotoliu, cu ochii 
deschişi şi sticloşi şi o spumă albă pe buze. Otravă. Ca 
Seneca ori Socrate. Două luni mai târziu, Servaz lua 
concursul de ofiţer de poliţie. 


La ora 22, Diane stinse lumina în birou. Luă o lucrare pe 
care voia s-o termine înainte de culcare şi urcă în camera 
ei de la etajul al patrulea. Era la fel de frig ca întotdeauna, 
aşa că îşi puse şi halatul peste haine, înainte de a se aşeza 
în capul patului ca să citească. Consultându-şi notițele, îl 
revăzu în minte pe primul pacient al zilei: un omuleţ de 64 
de ani, cu aer inofensiv şi voce ascuţită şi răguşită ca şi 
cum cineva i-ar fi pilit coardele vocale. Fost profesor de 
filosofie. O salutase extrem de politicos când intrase. 
Vorbise cu el într-un salon echipat cu mese şi fotolii fixate 
în podea. Aveau şi un televizor cu ecran mare, pus într-o 
carcasă de plexiglas, la fel ca toate colţurile şi muchiile 
mobilierului. Nimeni altcineva în încăpere, cu excepţia 
unui infirmier de gardă în prag. 

— Victor, cum vă simţiţi azi? întrebase ea. 

— Ca un al dracu’ de sac de rahat... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ca un mare cârnat, excrement, balegă, caltaboş, 
căcat... 

— De ce sunteţi atât de grosolan? 

— Mă simt ca treaba aia care vă iese dintre buci, 
doctore, când mergeţi la... 


— Nu vreţi să-mi răspundeţi? 

— Mă simt ca... 

Îşi jurase că n-o să-l mai întrebe niciodată cum se simte. 
Victor îşi omorâse nevasta, cumnatul şi cumnata cu lovituri 
de topor. Din dosar reieşea că soţia şi cumnaţii îl tratau ca 
pe un nimic şi-şi băteau în permanenţă joc de el. În viaţa 
lui „normală”, Victor fusese o persoană educată şi 
cultivată. În cursul precedentei spitalizări, se aruncase 
asupra unei asistente care avusese neşansa să râdă în faţa 
lui. Din fericire, omul nu cântărea mai mult de 50 de 
kilograme. 

Diane încercă din toate puterile să se concentreze 
asupra cazului, dar nu prea reuşi. Altceva o preocupa. Se 
grăbea totuşi să termine treaba, pentru a putea reveni la 
ceea ce se petrecea în Institut. Nu ştia ce urma să 
găsească, dar era hotărâtă să-şi continue cercetările. De 
data asta ştia de unde să înceapă. Ideea îi venise după ce-l 
surprinsese pe Xavier ieşind din biroul ei. 

Deschizând următorul dosar, îl revăzu imediat pe 
respectivul pacient. Un bărbat de 40 de ani, cu privire 
febrilă, obraji supţi, inundaţi de barbă şi cu părul murdar. 
Un fost cercetător, specializat în faună marină, de origine 
maghiară. Care vorbea o franceză excelentă cu puternic 
accent slav. Gyorgy. 

— Suntem conectaţi cu adâncurile, îi spusese el de la 
bun început. N-o ştiţi încă, doctore, dar noi nu existăm cu 
adevărat decât la nivelul gândurilor, suntem emanaţii ale 
spiritului creaturilor abisale, acelea care trăiesc pe fundul 
oceanelor, la mai mult de două mii de metri adâncime. Pe 
tărâmul întunericului etern, unde lumina zilei nu pătrunde 
niciodată. E negru tot timpul. Auzind acel cuvânt, ea se 
simţise atinsă de aripa de gheaţă a spaimei. Şi frig, foarte, 
foarte frig. Şi presiunea apei, colosală. Aceasta creşte cu o 
atmosferă la fiecare zece metri. De nesuportat pentru 
oricine, în afară de acele creaturi. Care seamănă cu nişte 
monştri, ştiaţi? Ca şi noi. Au nişte ochi enormi, fălci pline 
de dinţi ascuţiţi şi organe luminoase pe tot corpul. Sunt ori 
mâncători de carne, necrofagi ce se hrănesc cu cadavrele 
căzute din straturile superioare ale oceanului, ori 


prădători feroce, capabili să-şi omoare prada dintr-o 
singură mişcare. Acolo jos, nu e decât întuneric şi cruzime. 
Ca şi aici. E peştele-viperă sau Chauliodus sloani, al cărui 
cap seamănă cu un craniu cu dinţi lungi ca nişte cuțite şi 
transparenţi ca sticla şi al cărui trup de şarpe e acoperit 
de puncte luminoase. Mai sunt şi Litiophrmyne lucifer şi 
Photostomias guernei, mai urâţi şi mai periculoşi decât 
piranha. Şi pycnogonide, care seamănă cu nişte păianjeni, 
şi topoarele argintii care se pot preface moarte. Aceste 
creaturi nu văd niciodată lumina zilei, nu urcă niciodată la 
suprafaţă. Ca noi, doctore. Nu vedeţi analogia? Asta 
pentru că aici noi nu existăm cu adevărat, spre deosebire 
de voi. Deoarece suntem secretaţi de spiritul acelor 
creaturi. De fiecare dată când una dintre ele moare acolo 
în adâncuri, moare şi unul dintre noi. 

Ochii i se împăienjeniseră în timp ce vorbea, ca şi cum 
ar fi fost departe, în fundul abisului oceanic. Acel discurs 
absurd o îngheţase prin frumuseţea lui de coşmar. Trecuse 
ceva timp până când se putuse elibera de imaginile 


respective. 
La Institut, totul funcţiona pe bază de antiteze, îşi 
spusese ea. Frumuseţe/cruzime. Linişte/urlete. 


Singurătate/promiscuitate. 'Teamă/curiozitate. De când 
ajunsese acolo, nu încetase să fie bântuită de sentimente 
contradictorii. 

Inchise dosarul pacientului numit György şi se concentră 
pe altceva. Toată seara se gândise la tratamentul pe care 
Xavier îl aplica unora dintre pacienţi. Acea „cămaşă de 
forţă” de natură chimică. Şi la vizita clandestină pe care 
acesta o făcuse în biroul ei. Oare Dimitri, asistentul de la 
farmacie, îi povestise doctorului că ea se interesase cam 
prea mult de modul său de a îngriji pacienţii? Puțin 
probabil. Simţise în vorbele asistentului un fel de ostilitate 
reţinută faţă de psihiatru. Nu trebuia uitat nici faptul că 
acesta nu venise în instituţie decât în urmă cu câteva luni, 
înlocuindu-l pe omul care crease acel loc. Oare avea 
probleme de relaţionare cu personalul? 

Răsfoi prin carnet până găsi denumirea celor trei 
produse misterioase comandate de Xavier. Ca şi prima 


dată, nu-i spuneau nimic. 

Deschise laptopul şi intră pe Google. 

Introduse primele două cuvinte cheie. 

Tresări în momentul în care descoperi că Hipnosalul era 
una dintre formele comerciale al Tipoentalului sodic, un 
anestezic care se număra printre cele trei produse 
administrate condamnaților la moarte în Statele Unite, 
folosit şi în cazul eutanasiei în Olanda! O altă formă care 
circula pe piaţă era bine-cunoscută ca Pentotal. Fusese 
folosit o vreme în narcoanaliză. Aceasta consta în a injecta 
un anestezic spre a ajuta pacientul supus analizei să-şi 
actualizeze aşa-numitele amintiri reprimate. O tehnică 
abandonată de multă vreme şi criticată, deoarece existenta 
traumatismelor refulate în mod inconştient nu fusese 
niciodată dovedită ştiinţific. 

Ce punea la cale Xavier? 

Cel de-al doilea set de răspunsuri o uimi şi mai tare. 
Xilazinul era tot un anestezic - dar de uz veterinar. Diane 
se întrebă dacă nu ratase ceva, aşa că îşi continuă 
investigaţiile deschizând diferitele fişiere puse la dispoziţie 
de motorul de căutare, dar nu mai găsi alte aplicaţii 
cunoscute. Se simţea din ce în ce mai nedumerită. Ce 
căuta un produs veterinar în farmacia Institutului? 

Trecu repede la următorul produs. De data aceasta 
sprâncenele ei făcură o acoladă. Ca şi celelalte două, 
Halotanul era un agent anestezic. Acţiunea sa toxică 
asupra inimii şi a ficatului îl făcuse să dispară din sălile de 
operaţie, în afara celor din ţările în curs de dezvoltare. 
Comercializarea pentru uz medical asupra oamenilor 
fusese totuşi interzisă peste tot, începând din 2006. Ca şi 
Xilazinul, se mai folosea doar în cazul animalelor. 

Diane se lăsă pe spate, sprijinindu-se de perne şi 
reflectă. Din ceea ce ştia ea, la Institut nu existau animale 
- nici măcar un câine sau o pisică (după câte înţelesese, 
unii dintre pacienţi aveau fobie la animalele domestice). 
Apucă laptopul şi reluă una câte una informaţiile de care 
dispunea. Dintr-odată, privirea i se opri la ceva. Scăpase 
din vedere lucrul cel mai important: cele trei produse nu 
erau folosite concomitent decât într-un singur caz. Pentru 


a anestezia un cal... Informaţia se găsea pe un site 
specializat, destinat veterinarilor. Redactorul, el însuşi 
specializat în medicina ecvină, recomanda o doză de 
Xilazin de 0,8 mg/kg, urmată de o injecție intravenoasă de 
Tiopental sodic şi apoi Halotan, la o rată de 25% pentru un 
cal de aproximativ 490 de kg. 

În stomac începură să i se trezească nişte chestii 
asemănătoare creaturilor descrise de Gyorgy. Xavier... Îşi 
aminti conversaţia surprinsă prin gura de aerisire. 
Doctorul păruse atât de neajutorat în ziua aceea, atât de 
pierdut, în momentul când polițistul îl anunţase că cineva 
din Institut era amestecat în afacerea cu moartea calului. 
Nu-şi putea imagina absolut niciun motiv pentru care 
psihiatrul ar fi urcat acolo pe culme şi ar fi omorât 
animalul. De altfel, polițistul vorbise despre două 
persoane. În schimb, ea începea să întrevadă cu totul 
altceva... Dacă era chiar Xavier cel care făcuse rost de 
drogurile care permiseseră anestezierea calului înainte de 
a fi omorât, tot el procurase şi ADN-ul lui Hirtmann. 

Simpla idee făcu să se agite creatura trezită în stomacul 
ei. Cu ce scop? Care era rolul lui Xavier în toate acestea? 

Ştia el în momentul acela că puţin mai târziu urma să fie 
omorât un om? Ce motiv ar fi avut să devină complice la 
crimele săvârşite în vale, el, care nu venise acolo decât de 
câteva luni? 

După tot ce descoperise, nu mai reuşi să pună geană pe 
geană. Se tot întoarse de pe o parte pe alta în pat, 
aşezându-se când pe burtă, când pe spate şi fixând lumina 
slabă, gri, de dincolo de fereastra asaltată de rafale de 
vânt. Prea multe întrebări neplăcute îi asaltau creierul. Pe 
la ora trei, luă o jumătate X Pr 

Aşezat în fotoliu, Servaz asculta intervenția flautului în 
primul recitativ din Adio. Cineva îl comparase odată cu o 
„privighetoare de vis”. Urmau harpa şi clarinetul ca nişte 
bătăi de aripi. Cântecele de păsări, îşi aduse aminte brusc. 
De ce era din nou tulburat de amintirea acelor cântece? 
Chaperon iubea natura, alpinismul. Ei şi? Ce importanţă 
puteau avea acele înregistrări? 


Se gândise mult la asta, dar nu găsise niciun răspuns. 
Totuşi, era absolut sigur: ceva stătea acolo ascuns în 
umbră, aşteptând să fie scos la lumină. Şi acel ceva avea 
de-a face cu înregistrările găsite în casa primarului. Era 
foarte curios să afle dacă într-adevăr era vorba despre 
păsărele. Dar mai era ceva ce nu-i dădea pace. Mai era 
ceva... 

Se ridică şi ieşi în balcon. Nu mai ploua, dar o ceaţă 
uşoară se târa pe trotuarele ude şi crea în jurul felinarelor 
halouri vaporoase. O umezeală rece urca din stradă. Se 
gândi la Charlene Esperandieu. La surprinzătoarea 
intimitate a sărutului pe care i-l dăduse pe obraz şi simţi 
iar un nod în stomac. Trecând pragul uşii de sticlă, îşi 
înţelese greşeala: nu era vorba despre cântece, casetele în 
sine îi atrăseseră atenţia. Nodul din stomac se întări ca şi 
cum cineva i-ar fi turnat ciment pe esofag. Pulsul i se 
acceleră. Răsfoi înfrigurat prin agendă până găsi numărul 
şi îl formă. 

— Alo? zise o voce de bărbat. 

— Aş putea să trec pe la dumneavoastră în aproximativ o 
oră şi jumătate? 

Tăcere. 

— Dar va fi trecut de miezul nopţii! 

— Aş vrea să arunc o privire în camera lui Alice. 

— La ora asta? Nu poate aştepta până mâine? 

Vocea de la capătul firului era absolut şocată. Servaz se 
punea în situaţia lui Gaspard Ferrand: fata lui era moartă 
de 15 ani. Ce putea fi atât de urgent, aşa din senin? 

— Aş vrea totuşi s-o fac în seara asta, insistă el. 

— Foarte bine. Nu mă culc niciodată înainte de miezul 
nopţii. Vă aştept până la 1 kk E or mă duc să mă culc. 

Pe la 12:25 ajunse în Saint-Martin, dar în loc să se 
îndrepte spre centru, intră în sensul giratoriu şi se încadră 
în direcţia oraşului adormit la cinci kilometri de acolo. 

Gaspar Ferrand deschise la prima apăsare pe sonerie. 
Părea extrem de nedumerit şi curios. 

— A apărut ceva nou? 

— Aş vrea să mai văd o dată camera lui Alice, dacă nu vă 


deranjează. 

Ferrand îi aruncă o privire interogativă. Purta halat 
peste un pulover şi nişte blugi vechi. Avea picioarele goale 
în papucii de casă. Urcă scările. Servaz îi mulţumi şi urcă 
şi el în fugă. Ajuns în cameră, se îndreptă direct spre 
etajera de lemn de deasupra micului birou pictat în 
portocaliu. 

Casetofonul. 

Spre deosebire de aparatul stereo de pe podea, acesta 

nu avea nici radio, nici CD; era un casetofon vechi pe care 
Alice îl luase probabil de undeva de la vechituri. 
_ Doar că Servaz nu văzuse nicio casetă la prima sa vizită. 
Il cântări în mână. Nu era mai greu decât normal - dar 
asta nu spunea nimic. Deschise din nou, unul câte unul, 
toate sertarele biroului şi ale noptierelor. Nicio casetă. 
Nicăieri. Poate existaseră la un moment dat şi apoi fata le 
aruncase când trecuse la CD-uri. 

Atunci de ce să fi păstrat acel aparat greoi? Camera lui 
Alice semăna cu un muzeu al anilor 1990 - cu toate 
posterele acelea, CD-urile, Game Boy-ul şi culorile... 

Un singur anacronism: casetofonul... 

Servaz îl apucă de mânerul de sus şi îl examină cu 
atenţie. Apoi apăsă pe butonul de deschidere a 
compartimentului pentru casete. Gol. Cobori la parter. Din 
salon se auzea televizorul. O emisiune literar-culturală cu 
program de noapte. 

— Mi-ar trebui o şurubelniţă în cruce, zise el din prag. 
Aveţi aşa ceva? 

Ferrand stătea pe sofa. De data asta, profesorul îi 
aruncă o privire absolut inchizitoare. 

— Ce anume aţi descoperit? 

Tonul îi era imperios, fierbând de nerăbdare. Voia să 
ştie. 

— Nimic, absolut nimic, răspunse Servaz. Dar dacă 
găsesc ceva, o să vă spun. 

Ferrand se ridică şi ieşi din cameră. Un minut mai 
târziu, reveni cu şurubelniţa. Servaz urcă din nou la 
mansardă. Desfăcu uşor cele trei şuruburi strânse lejer. Ca 
de o mână de copil... 


Ţinându-şi respiraţia, scoase partea din faţă a carcasei. 

Am găsit... 

Fata fusese genială. O parte din aparat fusese complet 
golită de componentele electronice. Lipite de peretele de 
plastic cu o bandă adezivă groasă, erau trei carneţele cu 


coperţi albastre. 
kkk 


Servaz se uită la ele vreme îndelungată fără să facă nicio 
mişcare. Oare visa? Jurnalul lui Alice... Stătuse acolo ani 
de zile, la îndemâna tuturor. Noroc că Gaspard Ferrand 
păstrase camera fiicei sale intactă. Cu infinite precauţii, 
dezlipi banda adezivă care se uscase şi se încreţise şi 
scoase carneţelele din aparat. 

— Ce e acolo? întrebă o voce în spatele lui. 

Polițistul se întoarse. Ferrand se uita ţintă la carnete. 
Ochii îi străluceau ca unei păsări de pradă. Ardeau de o 
curiozitate aproape  maladivă. Comandantul deschise 
primul carnet şi aruncă o privire. Citi primele cuvinte. 
Inima începu să-i bată cu putere: Sâmbătă, 12 august... 
Chiar aşa €... 

— S-ar spune că un jurnal. N 

— Era acolo, înăuntru? întrebă Ferrand stupefiat. In toţi 
anii ăştia, a fost acolo? 

Servaz dădu din cap. Văzu ochii profesorului umplându- 
se de lacrimi, în timp ce faţa i se strâmba într-o grimasă de 
disperare şi durere. Polițistul se simţi dintr-odată foarte 
nelalocul său. 

— Trebuie să le examinez, zise el. Poate că aceste pagini 
conţin vreo explicaţie a gestului ei, cine ştie. După aceea vi 
le dau înapoi. 

— Aţi reuşit, murmură Ferrand cu o voce albă. Acolo 
unde toată lumea a eşuat... Incredibil... Cum... Cum aţi 
ghicit? 

— Încă nu, îl temperă Servaz. E prea devreme. 


22 


Se făcuse aproape opt dimineaţa şi cerul începuse să se 
lumineze când termină lectura. Închise carnetele şi ieşi pe 
balcon, respirând aerul rece şi proaspăt al zorilor. Se 
simţea extenuat. Bolnav. La capătul puterilor. Prima dată, 
băiatul pe nume Clement, şi acum asta... 

Nu mai ningea. Temperatura chiar crescuse puţin, dar 
grămezi de nori defilau pe deasupra oraşului, iar pe 
versanţi, profilurile brazilor abia ieşite din întunericul 
nopţii se cufundau în ceaţă. Acoperişurile şi străzile 
începură să strălucească argintii şi Servaz simţi primii 
stropi de ploaie pe faţă. Aceştia începură să topească 
zăpada adunată într-un colţ al balconului şi el intră în 
cameră. Nu-i era foame - dar trebuia să înghită măcar o 
cafea caldă. Cobori în veranda spațioasă Art Deco ce se 
ridica deasupra oraşului ascuns în perdeaua ploii. 
Chelneriţa îi aduse tartine cu pâine proaspătă, o cafea, un 
pahar de suc de portocale, unt şi cutiuţe cu gem. Spre 
marea lui surpriză, le devoră pe toate. Mâncarea semăna 
cu un exorcism. Demonstra că el e viu şi că iadul dintre 
paginile carnetelor nu-l putea atinge. Sau cel puţin mai 
putea fi ţinut departe câteva clipe. 

Mă numesc Alice şi am 15 ani. Nu ştiu ce o să fac cu 
aceste pagini, nici dacă cineva le va citi vreodată. Poate o 
să le rup ori o să le ard imediat ce le voi scrie. Ori poate că 
nu. Dar dacă nu le scriu acum, o s-o iau razna, la naiba. 
Am fost violată. Nu doar de un singur nemernic, nu - ci de 
mai multe bestii imunde. Într-o noapte de vară. Violată... 

Acel jurnal era una dintre cele mai dureroase mărturii 
pe care le citise în viaţa lui. O lectură atroce... Jurnalul 
intim al unei adolescente, cu desene, poezii şi fraze 
criptice. În timpul nopţii, pe măsură ce zorile se apropiau 
cu lentoarea unui animal înspăimântat, fusese tentat să-l 
arunce la gunoi. Erau puţine informaţii concrete - mai 
mult aluzii şi fraze cu subînţeles. Totuşi, câteva fapte se 
distingeau cu claritate. In cursul verii lui 1992, Alice 
Ferrand fusese în tabăra „Capra Neagră”, în prezent 


dezafectată. Cea pe lângă care trecuse în drum spre 
Institut, evocată de Saint-Cyr şi a cărei fotografie era pusă 
pe peretele camerei sale. În vremea în care funcţiona, 
tabăra găzduia, odată cu venirea sezonului cald, copii din 
Saint-Martin şi din împrejurimi, proveniţi din familii prea 
sărace ca să le ofere altă vacanţă. Era o tradiţie locală. 
Alice, ale cărei câteva dintre cele mai bune prietene 
fuseseră trimise acolo, ceruse voie să meargă şi ea. 
Părinţii ezitaseră la început, apoi acceptaseră. Fata 
povestea că aceştia nu luaseră acea decizie doar ca să-i 
facă ei un hatâr, ci mai ales pentru că se potrivea cu 
idealul lor de egalitate şi dreptate socială. Mai adăuga că 
luaseră în acea zi „cea mai tragică hotărâre a vieţii lor”. 
Nu era supărată pe ei. Nici măcar pe ea însăşi, ci pe 
PORCII, NEMERNICII, NAZIŞTII (cuvinte scrise cu litere 
de tipar în cerneală roşie) care-i ruinaseră existenţa. Ar fi 
vrut să-i „castreze, emasculeze, să le taie scula cu un cuţit 
ruginit şi să le-o bage pe gât - apoi să-i omoare”. 

Se gândi deodată că exista mai mult decât un punct 
comun între băiatul pe nume Clement şi Alice: amândoi 
erau inteligenţi şi mai maturi decât vârsta lor. Şi puteau da 
dovadă de o violenţă verbală incredibilă. Şi fizică, îşi mai 
spuse. Doar că primul şi-o canalizase împotriva unui 
vagabond, iar cealaltă împotriva ei înseşi. 

Din fericire pentru Servaz, jurnalul fetei nu descria în 
detaliu tot ce pătimise. Nici nu era vorba despre un jurnal 
propriu-zis: nu prezenta experienţele de zi cu zi. Era mai 
mult un rechizitoriu. Un strigăt de durere. Chiar şi aşa, 
fiind o fată inteligentă, cu un spirit pătrunzător, cuvintele 
erau teribile. lar desenele şi mai şi. Unele ar fi fost chiar 
remarcabile, dacă subiectul n-ar fi fost atât de macabru. 
Printre ele, atenţia îi fusese imediat atrasă de cei patru 
bărbaţi cu cape şi cizme. Alice avusese talent. Desenase şi 
cea mai mică cută a capelor negre şi feţele membrilor 
cvartetului ascunse în umbra glugilor. Alte desene îi 
înfăţişau întinşi pe spate, goi şi cu gurile deschise, morți... 
Un vis, gândi Servaz. 

Examinându-le, constată dezamăgit că în ciuda faptului 
că pelerinele erau fidel reproduse, iar corpurile goale 


extrem de realiste, feţele nu trimiteau la niciunul dintre 
bărbaţii pe care îi cunoştea. Nici la Grimm, nici la Perrault, 
nici la Chaperon... Erau nişte feţe umflate, monstruoase, 
nişte caricaturi ale viciului şi ale cruzimii, asemenea 
demonilor  schimonosiţi, sculptați pe  frontoanele 
catedralelor. Alice îi desfigurase intenţionat? Ori trebuia 
să înţeleagă că nici ea, nici prietenele ei nu văzuseră 
niciodată feţele torţionarilor? Că aceştia nu-şi scoseseră 
niciodată glugile? Totuşi, din desene şi din texte putea 
deduce anumite informaţii. În primul rând, în desene era 
vorba întotdeauna de patru bărbaţi: deci violatorii 
reprezentau un cvartet. Apoi, jurnalul răspundea la încă o 
întrebare legată de punerea în scenă a morţii lui Grimm: 
cizmele. Prezența lor în picioarele farmacistului 
reprezentase până atunci o enigmă. Dar îşi găsea 
explicaţia puţin mai departe: 


Nemernicii vin întotdeauna în nopțile cu furtună, când 
plouă. Fără îndoială ca să se asigure că nimeni nu-i va 
descoperi în tabără. Cui i-ar trece prin cap să vină în 
această vale după miezul nopții, când plouă cu găleata? 

Plescăie cu cizmele lor imunde prin noroiul drumului şi 
apoi lasă urme pe culoare. Mânjesc tot ce ating, porcii 
nenorociți. 

Râd tare, au voci puternice: recunosc cel puţin una 
dintre ele. 


Citind această ultimă frază, Servaz tresărise. Răsfoise 
carnetele în toate sensurile, întorcând febril paginile - dar 
în nicio altă parte nu mai găsise vreo aluzie la identitatea 
călăilor. La un moment dat dăduse şi peste: „Au făcut-o pe 
rând”. Cuvinte care-l lăsaseră paralizat, incapabil de a 
merge mai departe. Dormise câteva ore, apoi reluase 
lectura. Recitind unele pasaje, ajunsese la concluzia că 
Alice fusese violată o singură dată - ori mai bine zis o 
singură noapte - că nu fusese singura din acea noapte şi 
că, în vara aceea, bărbaţii mai veniseră în tabără de vreo 
şase ori. De ce nu spusese ea nimic? De ce n-o făcuse 
niciunul dintre copii? Din nişte aluzii, Servaz înţelese că 


unul dintre ei murise, căzând într-o ravenă, în aceeaşi 
vară. Un exemplu? Un avertisment pentru ceilalţi? De 
aceea  tăcuseră? Pentru că fuseseră ameninţaţi cu 
moartea? Sau poate de ruşine, convinşi că nimeni nu-i va 
crede? Pe vremea aceea, denunţurile erau rarisime. 
Jurnalul nu aducea clarificări niciuneia dintre aceste 
întrebări. 

Mai erau şi poezii ce dovedeau acelaşi talent precoce ca 
şi desenele, chiar dacă fata nu căutase valoarea literară, 
încercând doar să exprime oroarea în legătură cu ceea cei 
se întâmplase: 


Era al MEU acest CORP neînsemnat scăldat în 
LACRIMI? 

Acea Mizerie, acea pată pe sol, acel mucegai: eram 
Eu? 

Privind pe pământ, atât de aproape, umbra 

Călăului întins; 

Nici nu contează ce-au făcut, ce-au zis, 

N-au putut atinge în mine nucleul dur, sămânţa, 
esenţa. 

„Tata, ce înseamnă TÂRÂTURĂ?” 

Spunea fetiţa de şase ani. lată răspunsul: 

PORCI, PORCI, PORCI, PORCI 


Un detaliu - cel mai sinistru dintre toate - îi atrăsese 
atenţia, în expunerea faptelor, Alice se referea de mai 
multe ori la foşnetul capelor, la fâsâitul strident al 
materialului negru impermeabil atunci când agresorii se 
mişcau ori se deplasau. „Acel zgomot, scria ea, nu-l voi 
uita niciodată. Îmi va aminti întotdeauna că răul există şi e 
zgomotos.” 

Acea ultimă frază îl cufundase pe Servaz într-o meditaţie 
adâncă. Continuând lectura, înţelesese de ce nu găsise 
niciun jurnal în camera fetei, nicio însemnare făcută cu 
mâna ei: 


Ținusem un jurnal. Scriam în el despre viaţa mea 
neînsemnată de dinainte. Zi de zi. L-am rupt şi l-am 


aruncat. Ce sens ar fi avut, după ASTA? Scursorile alea nu 
mi-au distrus doar viitorul, mi-au mânjit pentru totdeauna 
şi trecutul. 


Mai înţelese că Alice nu se putuse hotări să arunce şi 
carneţelele: erau singurele în care adevărul asupra celor 
întâmplate putea fi păstrat pe veci. Dar, în acelaşi timp, 
voia să se asigure că părinţii ei nu vor da niciodată peste 
ele. De unde şi ascunzătoarea... Ştia că probabil părinţii nu 
vor atinge nimic după moartea ei. Cel puţin aşa trebuise să 
spere. Aşa cum mai sperase totuşi în secret că însemnările 
vor fi găsite de cineva într-o bună zi... Sigur că nu se 
gândise că se va întâmpla după atâta vreme şi că bărbatul 
care le va găsi va fi un necunoscut. Oricum, fata nu alesese 
să-i „castreze pe nenorociţi”, adică nu alesese răzbunarea. 
Altcineva o făcuse pentru ea... Dar CINE? Tatăl ei, care 
jelea acum şi moartea soţiei? Alt părinte? Ori poate un fost 
copil abuzat care nu se sinucisese, dar care devenise un 
adult plin de furie, devorat pentru totdeauna de o sete de 
răzbunare imposibil de potolit? 

Ajuns la finalul lecturii, Servaz pusese carneţelele 
departe de el şi ieşise pe balcon. Se sufoca. Acea cameră, 
oraşul, munţii. Ar fi vrut să fie departe de toate acelea. 

După ce mâncă micul-dejun, urcă în cameră. În baie, 
puse apă în paharul pentru periuţa de dinţi şi înghiţi două 
dintre comprimatele primite de la Xavier. Avea febră şi se 
simţea ametit. O transpiraţie fină îi perla fruntea. Avea 
impresia că puţina cafea pe care o băuse îi stătea ca un 
nod în stomac. Rămase mult timp sub apa fierbinte a 
duşului, apoi se îmbrăcă, îşi luă mobilul şi ieşi. 

Jeepul Cherokee era parcat puţin mai jos, în faţa unui 
magazin de băuturi şi de suveniruri. Cădea o ploaie deasă 
şi rece, ce topea zăpada, şi zgomotul apei curgând în 
canalizare copleşea străzile. Aşezat la volanul maşinii, o 
sună pe Ziegler. Far iei 


În dimineaţa aceea, Esp6randieu îşi scoase telefonul 
imediat ce ajunse la Brigadă. Apelul său răsună într-o 
clădire de zece etaje în formă de arc de cerc, situată la nr. 


122, pe strada Château-des-Rentiers (nume predestinat), 
în arondismentul XIII din Paris. Răspunse o voce cu un 
uşor accent. 

— Ce faci, Marissa? întrebă el. 

Comandantul Marissa Pearl lucra la BRIE, Brigada de 
Represiune a Infracţiunilor Economice, o subdirecţie a 
Ministerului Economiei şi Finanţelor. Specialitatea ei: 
evaziunea fiscală. Marissa era expert în paradisuri 
financiare şi fiscale, spălare de bani, dare şi luare de mită, 
licitaţii publice trucate, deturnare de fonduri, trafic de 
influenţă, multinaționale şi reţele mafiote. Era şi o 
profesoară excelentă şi Esperandieu fusese un fan al 
cursurilor pe care le ţinea la Şcoala de Poliţie. Obişnuia să 
pună o mulţime de întrebări. După cursuri, băuseră adesea 
un pahar şi-şi descoperiseră şi alte pasiuni comune: 
Japonia, benzile desenate independente, Indie Rock-ul... 
Păstraseră legătura: în meseria lor, o reţea bună de 
contacte le permitea adesea să relanseze o anchetă aflată 
în impas. Din vreme în vreme, îşi aminteau unul de altul 
printr-un mail sau telefon, aşteptând poate ziua în care 
unul va avea nevoie de serviciile celuilalt. 

— Îmi ascut dinţii pe un mahăr al CAC 40%, răspunse ea. 
Prima mea anchetă de asemenea anvergură. Treabă multă. 
Dar spune! 

— Prevăd că vei deveni teroarea CAC 40, Marissa, o 
asigură el. 

— Ce problemă ai, Vincent? 

— Ai ceva despre Eric Lombard? 

La celălalt capăt se aşternu tăcerea. 

— Asta-i bună! Cine ţi-a vândut pontul? 

— Ce pont? 

— Nu-mi spune că e o întâmplare: tipul pe care-l 
urmăresc e chiar Lombard. De unde ai avut informaţia? 

Simţi că femeia devenea suspicioasă. Cei 380 de poliţişti 
de la financiar se mişcau într-o lume uşor paranoică: erau 
prea obişnuiţi să aibă de-a face cu politicieni corupți, cu 
înalţi funcţionari cumpăraţi, dar şi cu poliţai şi avocaţi 
mânjiţi, trăind în umbra marilor firme transnaţionale. 


+5 Indicele bursier al pieţei de capital din Franţa. 


— Calul preferat al lui Lombard a fost omorât acum vreo 
zece zile. Aici, în Pirinei. În timp ce el era într-o călătorie 
de afaceri în Statele Unite. Au urmat alte două crime. 
Bănuim că cele două afaceri sunt legate între ele. Că e 
vorba despre o răzbunare. Aşa că încercăm să aflăm cât 
mai multe despre Eric Lombard. Mai ales dacă are 
duşmani. 

Când ea începu să vorbească, o simţi mai destinsă. 

— S-ar putea spune că eşti un mic băftos, domnule! 
(Bănui că femeia zâmbea.) Suntem pe cale să culegem 
laurii fără să fi dat bătălia. Ca urmare a unui denunţ. Şi 
nici nu-ţi poţi imagina ce va ieşi la iveală. 

— Presupun că e ceva strict confidenţial? 

— Exact. Dar dacă aflu ceva care poate avea vreo 
legătură cu ancheta voastră, o să-ţi dau de ştire, în regulă? 
Două crime şi un cal, zici? Ce chestie ciudată! Până una- 
alta, nu prea mai am timp de discuţii. Trebuie să te las. 

— Pot să contez pe tine? 

— Da. Imediat cum aflu ceva, îţi spun. Şi viceversa, 
bineînţeles. Dar să fie clar: nu ţi-am spus nimic şi n-ai nici 
cea mai mică idee la ce lucrez. Vrei să ştii una bună? 
Lombard a plătit în 2008 mai puţine impozite decât 
brutarul de la parterul locuinţei tale. 

— Cum aşa? 

— Foarte simplu. Are cei mai buni avocaţi în domeniul 
fiscalităţii. Care cunosc pe dinafară cele 486 de nişe fiscale 
care există în frumoasa noastră ţară, mai ales sub formă 
de credite. Cea mai importantă e, bineînţeles, cea din 
colonii. În mare, investiţiile făcute în colonii permit 
reducerea impozitelor cu până la 60% în sectorul 
industrial şi chiar cu până la 70% pentru renovarea 
hotelurilor şi a vaselor de croazieră. In plus, nu există nicio 
limită pentru valoarea investiţiilor şi deci pentru reducerile 
de impozit. Investiţii care, desigur, vizează rentabilitatea 
pe termen scurt şi aproape deloc viabilitatea economică a 
proiectelor. Şi fii sigur că Lombard nu investeşte în 
pierdere: îşi recuperează el banii într-un fel sau altul. Dacă 
mai adaugi creditele cu titlu de convenţii internaţionale 
care evită dubla impozitare, achiziţionarea de opere de 


artă şi o grămadă de alte chestii contabile deştepte ca 
subscripţia de împrumuturi pentru cumpărarea acţiunilor 
propriului Grup, nu mai ai nevoie să te ascunzi în Elveţia 
ori Insulele Caiman. La final, Lombard plăteşte mai puţine 
impozite decât un contribuabil care câştigă unu pe un 
milion din averea lui. Nu-i rău, nu, dacă vorbim de una 
dintre cele mai mari averi din top 10? 

Esperandieu îşi aminti de ceea ce-i spusese Kleim162: 
cuvântul de ordine al instituţiilor financiare internaţionale 
ca FMI ori al guvernelor era „crearea unui mediu prielnic 
investiţiilor”, altfel spus, deplasarea poverilor fiscale 
dinspre cei mai bogaţi spre cei din clasa de mijloc. Sau, 
aşa cum declarase cu cel mai cras cinism un miliardar 
american închis pentru fraude fiscale: Doar săracii plătesc 
taxe. Poate că trebuia să i-o prezinte pe Marissa 
contactului său. Păreau făcuţi unul pentru altul. 

— Merci, Marissa, pentru că mi-ai ridicat moralul pentru 
toată ziua. 

Rămase un moment contemplând screensaverul. Se 
pregătea un scandal... Care îl implica pe Lombard şi 
Grupul său... Ce legătură rea la cu ancheta lor? 

Ziegler, Propp, Marchand, Confiant şi d'Humières îl 
ascultau pe Servaz fără să clintească. Toţi aveau în faţă 
croasanti şi chifle: un jandarm le adusese de la o brutărie 
din apropiere. La fel şi ceai, cafea, doze de apă minerală şi 
pahare. Şi mai aveau un lucru în comun: oboseala care se 
citea pe feţele tuturor. 

— Jurnalul lui Alice Ferrand ne deschide o nouă pistă, 
trase el concluzia. Sau poate confirmă doar una dintre 
ipotezele deja existente. Cea a răzbunării. După Gabriel 
Saint-Cyr, una dintre pistele pe care le urmărise după 
seria de sinucideri a fost cea a abuzurilor sexuale. 
Abandonată din lipsă de probe. Or, dacă e să dăm crezare 
jurnalului, violuri şi abuzuri s-au produs şi asupra 
adolescenților de la tabăra de vară „Capra neagră”, chiar 
în mod repetat. Abuzuri care i-ar fi putut conduce pe unii 
dintre ei la sinucidere. 

— Jurnal pe care numai dumneavoastră l-aţi citit până 


acum, observă Confiant. 

Servaz se întoarse spre Maillard. Acesta făcu turul 
mesei, distribuind mai multe teancuri de fotocopii, pe care 
le aşeză printre ceşti, pahare şi croasanţi. Unii îi 
mâncaseră pe ai lor, lăsând firimituri peste tot, alţii nu se 
atinseseră de ei. 

— Aveţi dreptate. Asta pentru că respectivul jurnal nu a 
fost destinat cititorilor. Era foarte bine ascuns. Şi nu l-am 
descoperit, după cum v-am spus, decât noaptea trecută. 
Datorită unui concurs de împrejurări. 

— Şi dacă fata a fabulat? 

Servaz îşi desfăcu braţele. 

— Nu-mi vine să cred... O să vedeţi cu toţii... E prea 
real, prea... precis. Şi apoi, dacă ar fi aşa, de ce să-l mai fi 
ascuns? 

— Şi spre ce ne conduc toate astea? întrebă judecătorul. 
Un copil devenit adult, care se răzbună? Un părinte? In 
cazul ăsta, ce legătură are ADN-ul lui Hirtmann găsit la 
locul faptelor? Dar calul lui Lombard? N-am mai văzut 
niciodată o anchetă atât de încurcată. 

— Nu ancheta e încurcată, replică Ziegler cu o voce 
tăioasă, faptele sunt. 

Cathy d'Humières îl fixă mult timp pe Servaz, cu ceaşca 
goală în mână. 

— Gaspard Ferrand are un mobil foarte bun pentru toate 
aceste crime, observă apoi. A 

— Ca toţi ceilalţi părinţi ai victimelor, răspunse el. În 
plus, asemenea tuturor tinerilor violaţi care nu s-au sinucis 
şi care au devenit adulţi. 

— Asta e o descoperire foarte importantă, zise într-un 
final procuroarea. Ce sugeraţi, Martin? 

— Urgenţa rămâne aceeaşi: găsirea lui Chaperon. Asta e 
prioritară. Înainte s-o facă asasinii... Începând de azi, ştim 
că membrii cvartetului au „lucrat” în tabără. Pe asta 
trebuie să ne concentrăm eforturile - şi pe sinucigaşi. 
Pentru că acum e clar că există o legătură între ei şi cele 
două victime şi că aceasta trece prin tabără. 

— Chiar dacă două dintre victime n-au fost pe acolo? 
obiectă Confiant. 


— După părerea mea, aceste carnete nu lasă nicio 
îndoială asupra celor petrecute. Poate că ceilalţi doi 
adolescenţi au fost violaţi în afara taberei. Pe de altă parte, 
cei patru trebuie consideraţi pedofili? Nu ştiu... Nu există 
nicio dovadă că au avut de-a face doar cu copii, şi nu cu 
adolescenţi şi chiar tineri. Reprezintă asta vreo diferenţă? 
Nu sunt eu în măsură s-o spun. 

— Fete şi băieţi, dacă e să judecăm după lista 
sinucigaşilor, comentă Propp. Dar aveţi dreptate: tipi ăştia 
nu au profiluri de pedofili - mai degrabă de prădători 
sexuali, cu aplecare spre jocurile cele mai perverse şi spre 
sadism. Atraşi totuşi de tinereţea victimelor, fără îndoială. 

— Depravaţii naibii, zise Cathy d'Humières rece. Ce 
intenţionaţi să faceţi pentru a-l găsi pe Chaperon? 

— Nu ştiu, mărturisi Servaz. 

— N-am mai avut niciodată de-a face cu aşa ceva, zise 
ea. Mă întreb dacă n-ar trebui să chemăm întăriri. 

Răspunsul lui Servaz îi luă pe toţi prin surprindere. 

— N-ar fi rău. Trebuie să localizăm şi să interogăm toţi 
copiii care au trecut prin tabără şi care azi sunt adulţi. Şi 
pe toţi părinţii rămaşi în viaţă. Odată ce reuşim să facem o 
listă. Muncă de ocnaş. E nevoie de timp şi de mijloace. Dar 
timp, cel puţin, nu avem. Trebuie să ne mişcăm repede. 
Aşa că rămân mijloacele. Treaba asta poate fi făcută de 
personalul suplimentar. 

— Foarte bine, zise d'Humières. Ştiu că Poliţia judiciară 
din Toulouse e îngropată în dosare, aşa că o să fac apel la 
Jandarmerie, zise ea, uitându-se la Ziegler şi Maillard. 
Altceva? 

— Curelele cu care a fost legat Grimm, zise Ziegler. M-a 
contactat producătorul. Au fost vândute dintr-un magazin 
din Tarbes... în urmă cu câteva luni. 

— Altfel spus, nu ne putem aştepta la înregistrări video, 
zise procuroarea. Au vândut multe? 

— E vorba despre un magazin specializat în echipamente 
sportive. Casierele au de-a face cu zeci de clienţi zilnic, 
mai ales în weekenduri. Nu ne putem aştepta la nimic 
important. 

— Bun. Altceva? 


— Firma care se ocupă de paza Institutului, continuă 
Ziegler, ne-a trimis lista cu personalul de acolo. Am 
început s-o studiez. Până acum, nimic notabil. 

— Autopsia lui Perrault are loc azi după-amiază, mai zise 
d'Humières. Cine merge? 

Servaz ridică mâna. 

— După aceea merg la Institut să vorbesc cu Xavier, 
adăugă el. Avem nevoie de lista exactă cu cei care au de-a 
face cu Hirtmann. Şi trebuie să mai sunăm şi la Primăria 
din Saint-Martin. Să vedem dacă ne pot face o listă cu toţi 
copiii care au trecut prin tabără. In aparenţă, „Capra 
Neagră” depindea de ei, atât din punct de vedere 
financiar, cât şi administrativ. Trebuie să facem săpături 
mai ales aici: Ja Institut şi la tabără. Să vedem dacă există 
vreo legătură între ele. 

— Ce fel de legătură? întrebă Confiant. 

— Imaginaţi-vă că am descoperi că unul dintre tinerii din 
colonie, una dintre victime, a devenit membru al 
personalului de la Institut. 

Cathy d'Humieres îl fixă insistent. 

— E o ipoteză interesantă, zise ea. 

— Vorbesc eu la Primărie, lansă Ziegler. 

Servaz îi aruncă o privire surprinsă. Tânăra ridicase 
vocea. Nu-i stătea în fire. Dădu din cap. 

— Foarte bine. Dar prioritatea rămâne găsirea lui 
Chaperon. Trebuie interogată fosta lui soţie: poate ştie 
ceva. Căutaţi prin hârtii. Poate descoperiţi facturi, chitanţe 
de cazare, ceva care ne poate duce la ascunzătoarea lui. 
Parcă aveai întâlnire cu fosta soţie în dimineaţa asta. Du- 
te. Apoi poţi merge la Primărie. 

— Bine. Altceva? zise d'Humières. _ 

— Profilul psihologic, zise Propp. Începusem să schiţez 
un portret destul de precis luând în considerare 
elementele găsite la faţa locului: spânzurarea, cizmele, 
goliciunea lui Grimm etc. Dar ceea ce am găsit în jurnal 
schimbă în mod radical lucrurile. Va trebui să-l refac. 

— De cât timp aţi avea nevoie? 

— În prezent, avem destule elemente ca să avansăm 
rapid. O să vă fac cunoscute concluziile mele luni. 


— Luni? Sperând ca asasinii să nu lucreze în weekend, 
nu? replică d'Humieres sec. 

Sarcasmul ei îl făcu pe psihiatru să roşească. 

— Încă o chestie: bună treabă, Martin. Nu m-am îndoit 
nicio clipă că am făcut o alegere inspirată, încredinţându- 
vă ancheta. 

Spunând acestea îşi deplasă privirea de la poliţist spre 
Confiant - care se prefăcea că-şi studiază unghiile. 


Esperandieu asculta The Raconteurs cântând Many 
Shades of Black, când sună telefonul. Deveni foarte atent 
când recunoscu vocea Marissei, colega de la Brigada 
Financiară. 

— Voiai să ştii dacă s-au întâmplat chestii ciudate în 
jurul lui Lombard în ultima vreme? 

— În mare, da, confirmă el, chiar dacă îşi aminti că 
formulase ideea în mod diferit. 

— S-ar putea să am ceva. Nu ştiu dacă îţi va fi de ajutor: 
a priori nu are nicio legătură cu povestea ta. Dar s-a 
întâmplat de curând şi se pare că a provocat oarecare 
agitaţie. 

— Spune-mi. 

Îi spuse. Explicaţia îi luă ceva timp. Esp6randieu avu 
ceva dificultăţi în a înţelege despre ce era vorba: oricum 
era mai mult sau mai puţin vorba despre o sumă de 
135.000 de dolari din contabilitatea de la Lombard Media, 
plătită pentru un reportaj televizat comandat la o firmă de 
producţie. După verificările făcute la respectiva firmă, s-a 
aflat că aceasta nu primise nicio comandă. Cu siguranţă 
era vorba despre o deturnare de fonduri. Când Marissa 
termină, Esperandieu rămase puţin decepţionat: nu era 
sigur dacă înţelesese totul şi nu vedea cum îl putea ajuta o 
treabă ca asta. Luase totuşi ceva notițe. 

— Te ajută sau nu? 

— Nu chiar, răspunse el. Dar mulţumesc, oricum. 


Atmosfera ce domnea în Institut avea ceva electric: 
Diane îl spionase pe Xavier întreaga dimineaţă, urmărindu- 
i cele mai mici gesturi şi mişcări. Acesta părea neliniştit, 


tensionat, la limita epuizării. Privirile lor se încrucişaseră 
de mai multe ori. Ştia... Sau, mai precis, doctorul ştia că ea 
ştia. Ori poate i se părea. Proiecţie, transfer: cunoştea prea 
bine sensul acelor termeni. _ 

Oare trebuia să sune la poliţie? Intrebarea o chinuise 
toată dimineaţa. 

Nu era sigură că poliţia ar fi văzut o legătură la fel de 
evidentă ca ea între comanda de medicamente şi moartea 
calului. Îl întrebase pe Alex dacă cineva de la Institut avea 
vreun animal, iar acesta păruse extrem de surprins înainte 
de a-i răspunde că nu. Îşi mai amintea că îşi petrecuse 
toată dimineaţa cu Xavier în momentul sosirii ei la Institut 
- acea dimineaţă în care fusese descoperit calul - şi că 
tipul chiar nu părea genul care să facă o noapte albă 
decapitând un animal,  transportându-l şi apoi 
suspendându-l la două mii de metri altitudine, pe un ger de 
minus zece grade. Păruse vioi şi odihnit atunci - cu toată 
aroganţa şi condescendenţa lui insuportabile. 

Oricum, nu fusese nici epuizat, nici stresat... 

Se întrebă cu un sentiment brusc de teamă dacă nu 
cumva se grăbea să tragă concluzii şi dacă izolarea şi 
atmosfera stranie ce domnea în locul acela nu erau pe cale 
s-o transforme într-o paranoică. Cu alte cuvinte, dacă nu 
fabula. lar în momentul când avea să se descopere 
adevărata destinaţie a medicamentelor, urma să se facă de 
râs pentru că luase legătura cu poliţia şi poate avea să-şi 
piardă definitiv orice credibilitate în faţa lui Xavier şi a 
restului angajaţilor. Ca să nu mai vorbim de reputaţia ei, la 
întoarcerea în Elveţia. 

Perspectiva o făcu să îngheţe de spaimă. 

— Nu vă interesează deloc ce vă povestesc? 

Reveni în prezent. Pacientul aşezat în faţa ei o privea 
supărat. Chiar şi acum, omul avea mâini mari, bătătorite 
de muncă. Un fost angajat care-şi atacase patronul cu o 
şurubelniţă, după o concediere abuzivă. Citindu-i dosarul, 
Diane fusese convinsă că vreo câteva săptămâni într-un 
spital de psihiatrie ar fi fost suficiente pentru bietul om. 
Dar ajunsese pe mâinile unui doctor prea zelos. Fusese 
internat zece ani. I se dăduseră doze masive şi prelungite 


de psihotrope. Ajuns probabil la spital cu o simplă 
depresie, devenise cu timpul complet nebun. 

— Ba, sigur că da, Aaron. Mă interesează... 

— Eu văd cu totul altceva. 

— Vă asigur... 

— O să-i spun doctorului Xavier că nu vă interesează 
nimic din ce vorbesc eu aici. 

— De ce aţi vrea să faceţi aşa ceva, Aaron? Dacă nu vă 
deranjează, am putea reveni la... 

— Bla-bla-bla-bla, încercaţi să câştigaţi timp. 

— Să câştig timp? 

— Nu sunteţi obligată să repetaţi tot ce spun eu. 

— Ce v-a venit, Aaron? 

— „Ce v-a venit, Aaron?” De-o oră vorbesc la pereţi. 

— Nu e adevărat! Nici vorbă, eu... 

— „Nu e adevărat, nici vorbă, eu...” Toc-toc-toc, ce-i în 
capul dumneavoastră, doctore? 

— Cum? 

— Ce vă umblă prin scăfârlie? 

— De ce spuneţi asta, Aaron? 

— „De ce spuneţi asta, Aaron?” întrebări şi iar întrebări! 

— Cred c-o să lăsăm discuţia aceasta pentru mai târziu... 

— Eu nu prea cred. O să-i spun doctorului Xavier că mă 
faceţi să-mi pierd timpul. Nu mai vreau să discut cu 
dumneavoastră. 

Fără să vrea, Diane roşi. 

— Haideţi, Aaron! E doar a treia noastră întâlnire. Eu... 

— Sunteţi în altă parte, doctore. Nu vă concentrați. Vă 
gândiţi la altceva. 

— Aaron, eu... 
_ — Ştiţi ceva, doctore? Locul dumneavoastră nu e aici. 
Întoarceţi-vă de unde aţi venit. În Elveţia dumneavoastră 
natală. 

Ea tresări. 

— Cine v-a spus că sunt elveţiancă? N-am vorbit 
niciodată despre asta. 

El îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un râs 
dizgraţios. Apoi o fixă cu privirea lui goală şi ternă, de 
ardezie. 


— Ce credeţi dumneavoastră? Aici nu există secrete. 
Toată lumea ştie că ii ari i. ca Julian. 

— Nicio îndoială, zise Delmas. A fost aruncat în gol, cu 
ştreangul în jurul gâtului. Spre deosebire de cazul 
farmacistului, se observă leziuni bulbare şi medulare 
semnificative, la care se adaugă cele cervicale, din cauza 
şocului. 

Servaz evita să se uite la corpul lui Perrault, culcat pe 
burtă, cu ceafa şi partea din spate a craniului deschise. 
Circumvoluţiunile materiei cenuşii şi măduva străluceau ca 
jeleul în lumina lămpilor din sala de autopsie. 

— Fără urme de hematoame sau de înţepături, continuă 
legistul, dar oricum l-aţi văzut conştient în cabină chiar 
înainte de... În concluzie, şi-a urmat călăul de bunăvoie. 

— Cel mai probabil sub ameninţarea unei arme, zise 
comandantul. 

— Asta nu mai e de resortul meu. O să facem oricum şi o 
analiză de sânge. Al lui Grimm conţinea urme slabe de 
Flunitrazepam. E un antidepresiv de zece ori mai puternic 
decât Valiumul, folosit în cazul tulburărilor de somn severe 
şi comercializat sub denumirea de Rohypnol. Se mai 
utilizează şi ca anestezic. Grimm era farmacist, poate îl 
folosea împotriva insomniilor. Posibil... Doar că acest 
medicament este clasat printre „drogurile violului”, 
deoarece provoacă amnezii şi diminuează inhibiţiile, mai 
ales dacă este asociat cu alcool, dar şi pentru că este 
inodor, incolor şi insipid, regăsindu-se uşor în urină, dar 
nu în sânge, ceea ce-l face aproape indetectabil: orice 
urmă chimică dispare în 24 de ore. 

Servaz fluieră uşor. 

— Faptul că nu am găsit decât urme slabe este din cauza 
intervalului de timp scurs între absorbţie şi momentul 
prelevării. Rohypnolul poate fi administrat pe cale orală 
sau intravenos, înghiţit, ros, dizolvat într-o băutură... 
Probabil că agresorul l-a folosit ca să facă victima mai 
docilă şi mai uşor de controlat. Tipul pe care-l căutaţi e un 
fanatic al controlului, Martin. Şi extrem de inteligent. 

Delmas întoarse corpul pe spate. Perrault nu mai avea 


acea expresie terifiată pe care i-o văzuse în telecabină. În 
schimb, era cu limba scoasă. Legistul luă un fierăstrău 
electric. 

— Bun, cred c-am văzut destul, zise polițistul. Oricum 
ştim deja ce s-a întâmplat. O să citesc raportul. 

— Martin, îl strigă legistul în momentul în care se 
pregătea să iasă. 

Se întoarse. 

— Nu arătaţi bine, zise doctorul cu fierăstrăul în mână, 
ca un meseriaş de ocazie. Nu faceţi din povestea asta o 
afacere personală. 

Servaz dădu din cap şi ieşi. Privi sicriul capitonat care îl 
aştepta pe Perrault la ieşirea din camera mortuară. leşi din 
subsolul spitalului pe rampa de beton şi inspiră lacom 
aerul proaspăt. Dar amintirea mirosului de formol, 
dezinfectant şi cadavru îi rămase în nări multă vreme. 
Telefonul îi sună în momentul în care descuia maşina. Era 
Xavier. 

— Am făcut lista, anunţă psihiatrul. Celor care au avut 
de-a face cu Hirtmann. O vreţi? 

Servaz privi munţii. 

— Trec s-o iau, răspunse apoi. În scurt timp. 

Cerul era înnorat, dar nu mai ploua în momentul în care 
plecă spre Institut şi spre munţi. Pe marginea drumului, la 
fiecare curbă, frunze galbene şi ruginii, ultime vestigii ale 
toamnei, apăruseră de sub zăpadă şi se învârtejeau la 
trecerea maşinii. Un vânt aspru agita crengile goale ale 
copacilor, care  zgâriau caroseria ca nişte degete 
descărnate. La volanul jeepului, se gândi din nou la 
Margot. Oare o urmărise Vincent? Apoi gândul îi zbură la 
Charlene Esperandieu, la băiatul pe nume Clement, la 
Alice Ferrand... Toţi se învârteau şi se amestecau în 
mintea lui, pe măsură ce lua virajele. 

Telefonul vibră încă o dată. Răspunse. Era Propp. 

— Am uitat să vă spun ceva: albul e foarte important, 
Martin. Albul piscurilor pentru cal, albul corpului dezgolit, 
pentru Grimm, zăpada din nou, pentru Perrault. Albul e 
culoarea criminalului. Pentru el e un simbol al purității sau 
al purificării. Căutaţi albul. Cred că îl veţi găsi în mediul în 


care se mişcă. 

— De exemplu, albul de la Institut? întrebă Servaz. 

— Nu ştiu. Am înlăturat deja acea pistă, nu? Imi pare 
rău că nu vă pot ajuta mai mult. Căutaţi albul. 

Servaz îi mulţumi şi închise. Avea un nod în gât. Simţea 
ameninţarea plutind în aer. 

Nu se terminase. 


23 


— 11, zise Xavier. (Întinse foia peste birou.) 11 persoane 
au avut de-a face cu Hirtmann în ultimele două luni. lată 
lista. 

Psihiatrul părea preocupat şi era tras la faţă. 

— Am vorbit mult timp cu fiecare dintre ele, mai spuse. 

— Şi? 

Doctorul deschise braţele în semn de neputinţă. 

— Nimic. 

— Cum adică nimic? 

— N-am aflat nimic. Niciunul nu pare să aibă nimic de 
ascuns. Ori toţi au. Nu mai ştiu ce să zic. 

Observă privirea nedumerită a lui Servaz şi făcu un gest 
de scuză. 

— Vreau să spun că aici trăim izolaţi, departe de tot şi 
de toate. În acest mediu special, apar tot felul de intrigi de 
neînțeles pentru cei din afară. Mici secrete, manevre de 
culise îndreptate împotriva unuia sau altuia, bisericuțe, un 
întreg angrenaj de relaţii ale căror reguli pot părea bizare 
pentru cineva nepregătit să le înţeleagă... Probabil vă 
întrebaţi despre ce naiba vorbesc. 

Servaz zâmbi. 

— Ba nu, zise el gândindu-se la Brigadă. Ştiu exact 
despre ce vorbiţi, doctore. 

Xavier se relaxă puţin. 

— Doriţi o cafea? 

— Cu plăcere. 

Doctorul se ridică. Într-un colţ, avea un esspresor şi 
nişte capsule într-un coşuleţ. Era bună. Servaz o bău pe 
îndelete. Să afirme că locul acela îl făcea să se simtă prost 
era un eufemism dulce. Se întrebă cum putea cineva lucra 
acolo fără s-o ia razna. Asta nu numai din cauza 
rezidenţilor. Era ceva cu locul în sine: cu zidurile acelea, 
cu munţii de afară. 

— Pe scurt, e dificil să separi lucrurile, continuă Xavier. 
Aici toată lumea are micile sale secrete. În aceste condiţii, 
nimeni nu joacă cu cărţile pe masă. 


Doctorul îi adresă un mic zâmbet de scuză din spatele 
ochelarilor cu ramă roşie. Nici chiar tu, prietene, îşi spuse 
Servaz. 

— Înţeleg. 

— Şi bineînţeles că v-am făcut lista cu toţi cei care au 
avut de-a face cu Julian Hirtmann, dar asta nu înseamnă 
că-i consider pe toţi suspecti. 

— A, nu? 

— Asistenta noastră şefă, spre exemplu. E unul dintre 
cei mai vechi membri ai personalului. De pe vremea 
doctorului Wargnier. Mare parte din funcţionarea acestei 
instituţii se bazează pe competenţa ei şi pe faptul că îi 
cunoaşte pe toţi rezidenții. Am cea mai mare încredere în 
ea. E inutil să vă pierdeţi vremea cercetând-o. 

Servaz se uită pe listă. 

— Hmm. Elisabeth Ferney, nu? 

Xavier confirmă din cap. 

— O persoană de încredere, insistă el. 

Servaz ridică privirea şi-l scrută cu insistenţă. Psihiatrul 
roşi. 

— Mulţumesc, zise apoi, împăturind foaia şi punând-o în 
buzunar. (Ezită.) Mai am o întrebare care nu are nimic de- 
a face cu ancheta. Pe care o adresez psihiatrului şi omului, 
nu martorului. 

Xavier ridică intrigat o sprânceană. 

— Credeţi în existența Răului, doctore? 

__ Momentul de tăcere dură mai mult decât se aşteptase. 
În tot acel timp, doctorul continuă să-l fixeze prin ciudaţii 
lui ochelari roşii, ca şi cum ar fi încercat să ghicească unde 
vrea să ajungă. 

— Din postura de psihiatru, răspunse într-un final, pot 
spune că răspunsul la această întrebare nu ţine de 
psihiatrie. Ci de psihologie. Mai exact de morală. Din acest 
punct de vedere, observăm că Răul nu poate exista în 
absenţa Binelui, adică cele două noţiuni depind una de 
cealaltă. Aţi auzit cumva de scara dezvoltării morale a lui 
Kohlberg? întrebă el. 

Servaz făcu semn că nu. 

— Lawrence Kohlberg este un psiholog american. S-a 


inspirat din teoria lui Piaget despre dezvoltarea cognitivă, 
pentru a postula existenţa a şase stadii ale dezvoltării 
umane. 

Xavier făcu o pauză, se aşeză mai bine în fotoliu şi-şi 
încrucişă mâinile pe pântece, încercând să-şi adune ideile. 

— După Kohlberg, simţul moral al unui individ se 
dezvoltă pe paliere succesive, odată cu personalitatea sa. 
Niciuna dintre aceste etape nu poate fi evitată. Odată atins 
un stadiu moral, individul nu mai poate da înapoi: îl 
dobândeşte pe viaţă. Totuşi, nu toată lumea poate atinge 
ultimul stadiu, nici pe departe. Mulţi se opresc la cele 
inferioare. In fine, aceste etape sunt comune tuturor 
oamenilor şi nu ţin de spaţiul cultural, sunt adică 
transculturale. 

Servaz simţi că-i trezise interesul psihiatrului. 

— La primul nivel, continuă doctorul cu entuziasm, 
binele face obiectul unei recompense, iar răul, al unei 
pedepse. Ca atunci când lovim un copil cu rigla peste 
degete ca să-l atenţionăm că a făcut ceva greşit. 
Capacitatea de a ne supune este văzută ca o valoare în 
sine, copilul ascultă pentru că adultul are puterea de a-l 
pedepsi. La nivelul 2, copilul nu ascultă doar pentru a se 
supune unei autorităţi, ci şi pentru a obţine o recompensă: 
începe deci să vadă un schimb de servicii... 

Doctorul zâmbi uşor. 

— La nivelul 3, individul atinge primul stadiu al moralei 
convenţionale, încercând să satisfacă aşteptările celorlalţi, 
ale celor din jur. E foarte importantă aici părerea familiei, 
a grupului. Copilul învaţă respectul, loialitatea, încrederea, 
recunoştinţa. La nivelul 4, noţiunea de grup se extinde la 
nivelul întregii societăţi. E vorba despre respectul pentru 
lege şi ordine. Suntem aici tot pe terenul moralei 
convenţionale, la stadiul de conformism: binele înseamnă 
să-ţi faci datoria, răul e ceea ce societatea condamnă. 

Xavier se aplecă înainte. 

— Începând cu stadiul numărul 5, individul trece de 
bariera moralei convenţionale, o depăşeşte. Şi atunci 
apare morala postconvenţională. Din egoist, devine 
altruist. E conştient şi de faptul că orice valoare e relativă, 


că legile trebuie respectate, chiar dacă nu sunt neapărat 
bune. Se gândeşte înainte de toate la binele comun. În 
sfârşit, la nivelul 6, individul adoptă principii etice liber 
alese, care pot intra în contradicţie cu legile ţării sale, 
dacă el le consideră imorale. Se lasă guvernat de 
conştiinţă şi de rațiune. Individul moral de nivel 6 are o 
idee clară, coerentă şi integrată a propriului sistem de 
valori. E un actor angajat în viaţa comună, în opere de 
caritate, un duşman declarat al jecmănelii, al egoismului şi 
al lăcomiei. 

— Foarte interesant, zise comandantul. 

— Nu-i aşa? Inutil să vă spun că marea majoritate a 
indivizilor rămân blocaţi în stadiile 3 şi 4. Kohlberg 
vorbeşte şi de un nivel 7. Puţini sunt cei care-l ating. 
Individul de nivel 7 se scaldă în iubirea universală, 
compasiune şi sacru, deasupra muritorilor obişnuiţi. 
Kohlberg nu dă decât câteva exemple: lisus, Buddha, 
Gandhi... Într-un fel, putem spune că psihopaţii rămân 
undeva aproape de nivelul zero. Chiar dacă aceasta nu e o 
abordare prea academică pentru un psihiatru. 

— Şi credeţi că putem stabili în aceeaşi manieră o scară 
a răului? 

La această întrebare, ochii doctorului sclipiră în spatele 
ochelarilor. Părea să se întrebe unde vrea să ajungă 
Servaz. Acesta din urmă simţi din nou cum transpiră şi i se 
accelerează pulsul. Ceva era pe cale să nască în pieptul lui. 
O teamă asemănătoare cu panica... Revăzu farurile din 
oglinda retrovizoare, imaginea lui Perrault urlând în 
telecabină, cadavrul gol al lui Grimm spânzurat de pod, 
calul decapitat, privirea colosului elveţian fixată asupra lui, 
cea a Lisei Ferney pe culoarul Institutului... Frica era acolo 
de la început, înăuntrul lui... Nu aştepta decât să 
germineze şi să se dezvolte... Avu impulsul de a-şi lua 
picioarele la spinare, de a fugi din locul acela, din valea şi 
din munţii aceia blestemaţi... 

— Mulţumesc, doctore, zise el ridicându-se grăbit. 

Xavier se ridică şi el zâmbind şi-i întinse mâna peste 
birou. 

— Vă rog. (Îi reţinu un moment mâna între ale sale.) 


Păreţi foarte obosit, arătaţi rău, comandante. Ar trebui să 
vă odihniţi. 

— Ea doua oară pe ziua de azi când mi se spune aşa, zise 
el zâmbind. 

Dar picioarele îi tremurau când se îndreptă spre uşă. 


15:30. După-amiaza de iarnă era pe sfârşite. Brazii negri 
se profilau pe zăpadă, întunericul se adâncea sub copaci şi 
silueta muntelui forfeca cerul înnorat şi ameninţător ce 
părea să se boltească ca un coviltir asupra văii. Urcă în 
maşină şi se uită pe listă. 11 nume... Cunoştea cel puţin 
două. Lisa Ferney şi dr. Xavier... Apoi demară şi porni. 
Zăpada se topise aproape de tot pe şosea, înlocuită de o 
peliculă neagră, ca de grăsime, fleşcăită şi lucitoare. Nu se 
întâlni cu nimeni pe drumul întunecat dar, câţiva kilometri 
mai departe, ajungând în dreptul taberei, descoperi o 
maşină parcată la intrarea pe cărare. Un Volvo 940 roşu, 
vechi. Servaz încetini şi încercă să citească numărul de 
înmatriculare în lumina farurilor. Maşina era atât de 
murdară, încât jumătate din acesta dispărea sub stratul de 
noroi şi frunze lipite pe plăcuţă. Întâmplare sau camuflaj? 
Servaz începu să se neliniştească. 

În trecere, aruncă o privire în interior. Nimeni. Opri 
cinci metri mai încolo şi coborî. Nimeni nici împrejur. 
Crengile mişcate de vânt scoteau un sunet lugubru, 
asemănător cu cel al hârtiei învechite. La care se adăugau 
psalmodierile torentului. Lumina se estompa din ce în ce 
mai mult. Luă o lanternă din torpedou şi se îndreptă spre 
Volvo, fleşcăind prin zăpada murdară de pe marginea 
şoselei. În interior, nimic deosebit, în afară de aceeaşi 
mizerie pe care o observase pe caroserie. IÎncercă să 
deschidă portiera: încuiată. 

Episodul de la telecabină îi stăruia în minte. De data 
aceasta se întoarse să-şi ia arma. Când ajunse la micul pod 
ruginit, răcoarea torentului îl învălui. Regretă că nu avea 
cizme, din momentul în care începu să lipăie prin noroiul 
de pe cărare şi îşi aminti pasajul din jurnalul lui Alice 
referitor la aceasta: după câţiva paşi, pantofii lui de oraş 
erau în aceeaşi situaţie de plâns ca Volvo-ul. Ploaia cădea 


din nou peste pădure. La început merse pe sub coroanele 
arborilor, dar din momentul în care drumul intră în 
luminiş, unde iarba înaltă şi urzicile răzbăteau prin stratul 
de zăpadă, ploaia începu să-l bată direct în cap ca zeci de 
degete, într-un ritm nebunesc. Servaz îşi ridică gulerul pe 
ceafa udă. Sub mantia ploii puternice, tabăra părea 
complet pustie. 

Apropiindu-se de clădiri, acolo unde cărarea urca într-o 
pantă uşoară, alunecă pe noroi şi puţin lipsi să se întindă 
cât era de lung. Scăpă şi arma, care ateriză într-o băltoacă. 
O recuperă înjurând. Îşi spuse că, în cazul în care îl spiona 
cineva, era foarte amuzant de urmărit cu toate stângăciile 
acelea. 

Clădirile păreau să-l aştepte. Se murdărise de noroi pe 
mâini şi pe pantaloni, iar restul hainelor îi erau înmuiate 
de ploaie. 

Strigă, dar nu răspunse nimeni. Pulsul începuse să i-o ia 
razna. Toate semnalele de alarmă treceau pe roşu, unul 
câte unul. Ce motiv să ai ca să te plimbi printr-o tabără de 
vară pustie? Şi, mai ales, de ce să nu răspunzi? Sigur 
auzise strigătul lui purtat de ecou. 

Cele trei clădiri fuseseră construite în stil chalet, dar din 
beton, cu doar câteva detalii din lemn, acoperişuri de 
ardezie, rânduri de ferestre la etaje şi geamuri mari la 
parter. Erau legate între ele prin galerii deschise. Nicio 
lumină în spatele ferestrelor. Jumătate dintre geamuri erau 
sparte. Unele dintre ele fuseseră înlocuite cu panouri din 
placaj. Jgheaburile găurite vomitau şiroaie de apă ce 
stropeau totul în jur. Servaz plimbă fasciculul de lumină 
peste faţada clădirii centrale şi descoperi deasupra intrării 
o lozincă cu litere lipsă: Şcoala vieții nu are vacanțe. Cea a 
crimelor nici atât, gândi el. 

Deodată, o mişcare la periferia câmpului său vizual, în 
stânga. Se întoarse brusc. O clipă mai târziu, nu mai fu 
sigur de ce văzuse. Poate nişte crengi bătute de vânt. 
Totuşi, era aproape sigur că zărise o umbră în direcţia 
aceea. O umbră printre alte umbre... 

De data asta, verifică siguranţa şi băgă un glonţ pe 
ţeavă. Apoi înaintă, cu toate simţurile în alertă. Trecând de 


colţul clădirii situate cel mai în stânga, fu obligat să 
păşească cu atenţie, deoarece solul se înclina brusc, 
instabil şi alunecos din cauza noroiului lipicios. De-o parte 
şi de alta, trunchiurile groase şi drepte ale câtorva fagi se 
înălţau până a-ţi atinge crengile negre, acolo sus. Printre 
ele zări, ridicând capul, bucăţi de cer gri şi ploaia ce cădea 
direct pe el. Panta noroioasă cobora printre copaci până la 
un pârâu ce curgea câţiva metri mai jos. 

Dintr-odată zări ceva. 

O lumină... _ 

La fel de slabă şi tremurătoare ca o nălucire. Inchise 
ochii ca să-şi alunge picăturile de ploaie de pe gene: 
lumina era tot acolo. 

— Asta ce naiba mai e? 

O flacără... Care dansa, fragilă şi minusculă, la un metru 
de sol, în faţa unui trunchi vertical. 

Alarma lui interioară o luă razna. Flacăra fusese aprinsă 
de cineva - şi acel cineva nu putea fi departe. Se uită în 
jur. Apoi cobori panta până la copac, puţin lipsindu-i să 
cadă încă o dată. O lumânare... Dintre acelea folosite ca 
pastile sau pentru a împrospăta aerul într-o cameră. Era 
pusă pe un mic platou de lemn, fixat de trunchi. Fasciculul 
lanternei mătură trunchiul rugos şi, deodată, descoperi 
ceva care-l făcu să îngheţe. La câţiva centimetri deasupra 
flăcării. O inimă mare. Tăiată cu cuțitul în scoarță. In 
interior, cinci nume: 

Ludo + Marion + Florian + Alice + Michaël... 

Sinucigaşii... Polițistul fixă inima încremenit, interzis. 

Ploaia stinse flacăra. 

Atunci veni atacul. Feroce. Brutal. Terifiant. Dintr-odată 
simţi că nu mai e singur. O fracțiune de secundă mai 
târziu, ceva uşor şi rece se abătu asupra capului său. 
Panicat, se împotrivi şi se zbătu ca naiba, dar agresorul se 
tinu tare. Simţi chestia aceea rece alunecându-i pe nas şi 
gură. Creierul lui înnebunit urla înăuntru: pungă de 
plastic! Bărbatul îi dădu apoi o lovitură teribilă în spatele 
genunchilor şi picioarele îl lăsară fără să se poată 
împotrivi, sub efectul durerii. Căzu la pământ, cu faţa în 
noroi, cu toată greutatea celuilalt peste el. Punga îl sufoca. 


Simţea noroiul moale şi lipicios prin plastic. Agresorul îi 
ținea capul la pământ, strângându-i punga în jurul gâtului 
şi blocându-i mâinile cu genunchii. În timp ce se sufoca, îşi 
aminti de noroiul din părul lui Grimm şi o frică îngheţată, 
incontrolabilă, îl invadă. Îşi agită frenetic gambele şi 
trunchiul, încercând să-l dezechilibreze pe bărbatul din 
spatele lui. Degeaba. Acesta nu ceda niciun centimetru. Cu 
un zgomot atroce şi şuierător de du-te-vino, plasticul i se 
dezlipea de pe faţă la fiecare respiraţie, pentru a i se lipi la 
loc pe nas, gură şi dinţi când inspira. Tăindu-i aerul 
aproape de tot. Dându-i un sentiment oribil de sufocare şi 
de panică. Lipsit aproape total de aer, cu capul prins în 
închisoarea de plastic, avea impresia că inima i se va opri 
dintr-o clipă-n alta. Apoi, deodată, fu tras cu violenţă în 
spate şi o coardă îi cuprinse gâtul, strângând şi mai tare 
punga de plastic. O durere îngrozitoare îi traversă ceafa, în 
timp ce era din nou aruncat la pământ. 

Picioarele i se agitau în toate sensurile, tălpile îi derapau 
pe noroi în încercarea de a diminua teribila presiune de pe 
gât. Fundul i se ridica, recădea şi aluneca pe pământul 
înmuiat, iar mâinile încercau în zadar să apuce coarda şi 
să desfacă strânsoarea mortală. Nu ştia unde îi căzuse 
arma. Fu tras câţiva metri, rupt din încheieturi, fără 
suflare, asfixiat, ca un animal dus la abator. 

În mai puţin de două minute, avea să moară. 

Deja nu mai avea aer. 

Gura i se deschidea convulsiv, dar plasticul îi împiedica 
fiecare încercare de a respira. 

În interiorul pungii oxigenul se rarefia, înlocuit cu 
dioxidul de carbon pe care îl expira. 

Urma să aibă aceeaşi soartă cu Grimm! 

Sau Perrault! 

Alice! 

Spânzurat! 

Era pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa când, brusc, 
aerul îi intră din nou în plămâni, ca şi cum s-ar fi deschis 
un robinet. Aer curat, nu stătut. Simţi şi ploaia curgându-i 
pe faţă. Inspiră aerul şi ploaia cu guri lacome, salvatoare, 
care îi făcură plămânii să şuiere. 


— RESPIRAŢI! RESPIRAŢI! 

Vocea doctorului Xavier. Întoarse capul, lăsă să treacă o 
secundă ca să-şi revină şi-l văzu pe psihiatru aplecat 
asupra lui, sprijinindu-l. Părea la fel de înspăimântat ca şi 
el. 

— Un... unde e? 

— A fugit. Nici n-am avut timp să-l văd. Nu mai vorbiţi şi 
respiraţi adânc! 

Deodată se auzi un zgomot de motor şi Servaz înţelese. 
Volvo-ul! 

— La naiba, găsi el forţa să exclame. 

Sr x 

Stătea sprijinit de un copac, lăsând ploaia să-i spele faţa 
şi părul. Ghemuit lângă el, psihiatrul părea la fel de 
indiferent faţă de ploaia ce-i uda costumul şi de noroiul ce- 
i acoperea pantofii impecabili. 

— Tocmai coboram spre Saint-Martin, când v-am zărit 
maşina. Eram curios să aflu ce faceţi înăuntru. Aşa că am 
hotărât să vin să arunc o privire. 

Îl fixă intens, cu un zâmbet palid. 

— Ce să fac? Sunt şi eu ca ceilalţi oameni. Ancheta, 
crimele... Terifiante - dar şi extrem de intrigante. Pe scurt, 
vă căutam şi, brusc, v-am văzut acolo, la pământ, cu punga 
pe cap şi cu această... coardă! Tipul trebuie că mi-a auzit 
maşina şi s-a tirat repede. Cu siguranţă nu prevăzuse că va 
fi deranjat. 

— O cap... cană, bâigui Servaz, masându-şi gâtul. Mi-a 
în... tins o capcană. 

Trase din ţigara umedă, care sfârâi. 'Tremura din toate 
încheieturile. Psihiatrul îndepărtă delicat gulerul gecii. 

— Lăsaţi-mă să văd... Arată destul de urât... O să vă duc 
la spital. Trebuie să primiţi îngrijiri. Şi să faceţi o 
radiografie cervicală şi de laringe. 

— Mulţumesc că aţi tre... cut pe aici... 

kkk 

— Bună ziua, zise domnul Monde. 

— Bună ziua, răspunse Diane. Am venit să-l văd pe 
Julian. 

Domnul Monde o examină cam bosumflat, cu mâinile lui 


imense agăţate de centură. Diane susţinu privirea 
colosului fără să clipească, străduindu-se să-şi păstreze 
sângele rece. 

— Dr. Xavier nu e cu dumneavoastră? 

— Nu. 

O umbră trecu pe faţa colosului. Ea îl privi încă o dată în 
ochi. Acesta ridică din umeri şi-i întoarse spatele. 

Ea îl urmă cu inima în gât. 

— Vizită, lansă gardianul după ce deschise uşa celulei. 

Diane intră. Ochii ei îi întâlniră pe cei miraţi ai lui 
Hirtmann. 

— Bună ziua, Julian. 

Elveţianul nu răspunse. Părea în toane proaste. Starea 
de spirit de data trecută se evaporase. Diane trebui să facă 
apel la întreaga ei voinţă ca să nu se întoarcă şi să iasă 
înainte de a fi prea târziu. 

— Nu ştiam c-o să primesc vizite azi, spuse el într-un 
târziu. 

— Nici eu, replică ea. Cel puţin nu până acum cinci 
minute. 

De data asta, el păru sincer descumpănit şi ea simţi o 
oarecare satisfacţie. Se aşeză la măsuţă şi îşi puse hârtiile 
în faţă. Aşteptă ca el să vină să se aşeze pe scaun, de 
partea cealaltă a mesei, dar bărbatul nu se mişcă, 
mulţumindu-se să se plimbe prin faţa geamului ca un leu în 
cuşcă. 

— Având în vedere că o să ne întâlnim cu regularitate, 
începu ea, aş vrea să-mi clarific câteva lucruri, în dorinţa 
de a fixa un cadru al schimburilor noastre de păreri şi de a- 
mi face o idee despre cum se desfăşoară treaba în această 
instituţie... 

El se opri pentru a-i arunca o privire bănuitoare, apoi îşi 
reluă mişcarea de du-te-vino, fără o vorbă. 

— Vă deranjează? 

Niciun răspuns. 

— Ei bine... pentru început... primiţi multe vizite, Julian? 

Din nou, acesta se opri pentru a se uita la ea, înainte de 
a-şi relua nervos turele, cu mâinile împreunate la spate. 

— Vizite din afara Institutului? 


Tăcere. 

— Şi aici, cine vă vizitează: dr. Xavier? Elisabeth 
Ferney? Cine altcineva? 

Nimic. 

— Vi se întâmplă să vorbiţi cu ei despre ceea ce se 
petrece afară? 

— Dr. Xavier a autorizat această vizită? întrebă el brusc, 
oprindu-se în faţa ei. 

Diano se forţă să ridice privirea. Ea aşezată şi el în 
picioare, o domina privind-o de la o înălţime considerabilă. 

— Ei bine, eu... 

— Pun pariu că nu. De ce aţi venit, dr. Berg? 

— Hmmm... am venit să vă spun, eu... 

— Ţăââs-ţâss. Incredibil cât de lipsiţi de psihologie 
puteţi fi, voi, psihologii, uneori! Sunt o persoană bine- 
crescută dr. Berg, dar nu-mi place să mă ia cineva de 
prost, adăugă el pe un ton tranşant. 

— Sunteţi la curent cu se petrece în exterior? întrebă ea, 
abandonând tonul profesional. 

El cobori privirea spre ea, părând să reflecteze. Apoi se 
hotărî să se aşeze, aplecat în faţă, cu antebraţele pe masă 
şi degetele încrucişate. 

— Vreţi să vorbim despre crime? Da, citesc ziarele. 

— Adică singurele informaţii de care dispuneţi sunt cele 
din ziare, nu? 

— Unde vreţi să ajungeţi? Ce se petrece afară de v-a 
adus într-o asemenea stare? 

— Ce stare? 

— Păreţi... înspăimântată. Şi nu numai. Aveţi aerul cuiva 
care caută ceva... sau chiar... aerul unui animăluţ hăituit, 
unul care sapă galerii; asta e faţa pe care o aveţi în acest 
moment: o faţă de şobolan plouat... dacă aţi putea să vă 
vedeţi privirea! Doamne, Dumnezeule, dr. Berg, ce vi se 
întâmplă? Nu mai suportaţi locul ăsta, nu-i aşa? Nu vă 
temeţi că o să perturbaţi liniştea acestei instituţii cu toate 
aceste întrebări? 

— Parcă aţi fi dr. Xavier, îl persiflă ea. 

El zâmbi. 

— A, nu, vă rog! Ascultati, prima dată când aţi venit aici, 


am simţit imediat că locul dumneavoastră nu e în această 
instituţie. Locul ăsta... Ce credeaţi c-o să găsiţi? Genii ale 
răului? Nu sunt decât nişte bieţi psihotici, schizofrenici, 
paranoici, nişte nenorociţi bolnavi, dr. Berg. Şi îmi permit 
să mă includ şi eu printre ei. Singura diferenţă faţă de 
lumea din afară e violenţa... Şi credeţi-mă că nu există 
doar în rândul pacienţilor... 

Işi desfăcu braţele. 

— Da, ştiu că dr. Xavier are o imagine... să spunem 
romanţată asupra faptelor... Că ne vede ca pe nişte fiinţe 
rele, emanaţii ale lui Nemesis şi alte rahaturi. Că se crede 
învestit cu o misiune. Pentru el, locul acesta e ca un fel de 
Sfânt Graal al psihiatrilor. Prostii! 

În timp ce vorbea, privirea i se întunecase, se făcuse mai 
dură - şi ea nu se putu abţine să nu se dea înapoi pe scaun. 

— Aici, ca şi în altă parte, nu veţi găsi decât mizerie, 
mediocritate, rele tratamente şi doze uriaşe de 
medicamente. Psihiatria e cea mai mare escrocherie a 
secolului XX. Uitaţi-vă ce medicamente se folosesc: nici nu 
ştiu pentru ce sunt! Majoritatea au fost descoperite din 
întâmplare în alte ramuri ale medicinei. 

Ea îl fixa cu insistentă. 

— Vorbiţi-mi despre informaţiile pe care le aveţi, insistă 
apoi. Toate vin din ziare? 

— NU ASCULTAŢI NIMIC DIN CEEA CE VĂ SPUN. 

Pronunţase ultima frază cu voce puternică, tăioasă, 
autoritară. Ea tresări. Simţi că-l va pierde. Făcuse o 
greşeală, omisese ceva. El urma să se închidă... 

— Ba da, vă ascult, eu... 

— Ba nu ascultați nimic din ce vă spun. 

— De ce spuneţi asta? Eu... 

Apoi înţelese. 

— Ce-aţi vrut să spuneţi cu: nu există doar în rândul 
pacienţilor? 

Pe faţa lui apăru un zâmbet uşor şi feroce. 

— Vedeţi că puteţi? 

— Ce vrea să spună: nu există doar în rândul 
pacienţilor? Despre ce vorbiţi? Despre nebuni? Despre 
bieţii oameni de aici? Despre criminali? Asasini? Ori 


despre membrii personalului? 

— Până la urmă îmi place mult să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

— Despre cine vorbiti, Julian? Despre cine e vorba? 

— Ce ştiţi, Diane? Ce-aţi descoperit? 

— Dacă vă spun, cine îmi garantează că n-o să mai 
spuneţi şi altcuiva? 

El izbucni într-un râs înspăimântător, dezagreabil. 

— Haide, Diane! Ai zice că suntem într-o nenorocită de 
scenă de film! Ce credeţi dumneavoastră? Că treaba asta 
mă interesează cu adevărat? Uitaţi-vă la mine: n-o să ies 
niciodată de aici. Aşa că ar putea să fie un nenorocit de 
cutremur acolo afară şi eu n-aş avea nici în clin, nici în 
mânecă - asta dacă nu cumva ar crăpa pereţii ăştia în 
două... 

— ADN-ul dumneavoastră a fost găsit acolo unde a fost 
omorât calul, zise ea. Ştiaţi? 

El se uită la ea o vreme. 

— Şi dumneavoastră de unde ştiţi? 

— Nu contează. Deci, o ştiaţi sau nu? 

El avu un mic rictus ori poate un surâs. 

— Ştiu ce căutaţi, zise apoi. Dar n-o să găsiţi aici. Şi 
răspunsul la întrebare este: EU ŞTIU TOT, DIANE. Tot ce 
se întâmplă în interior, dar şi afară. Staţi liniştită: n-o să 
spun nimănui nimic despre vizita dumneavoastră. Nu ştiu 
însă dacă domnul Monde va face la fel. Spre deosebire de 
mine, n-are libertate de mişcare. Paradoxal, nu? Şi acum 
plecaţi. Asistenta-şefă trebuia să fie aici de acum un sfert 
de oră. Plecaţi! Fugiţi din acest loc. Fugiţi departe, Diane. 
Aici sunteţi în pericol. i ai 


Aşezat la birou, Esperandieu reflecta. După apelul 
Marissei îi venise o idee. Se tot gândise la suma pomenită 
în acea dimineaţă: 135.000 de dolari. Despre ce putea fi 
vorba? La prima vedere, n-avea nicio legătură cu ancheta 
lor. La prima vedere... Apoi îi venise acea idee. 

Una atât de fantezistă, că la început o respinsese. 

Dar ea continuă să-l obsedeze. Cu încăpățânare. Ce-l 
costa să verifice? La 11 se decisese şi căutase ceva pe 


computer. Apoi dăduse un telefon. Prima persoană de la 
capătul firului se arătase la început foarte reticentă. Se 
ferise să-i dea un răspuns clar. Nu se discuta aşa ceva la 
telefon, mai ales cu un poliţist. Când aminti de cei 135.000 
de dolari, primi totuşi confirmarea că acelea erau în mare 
tarifele pe care le practicau pentru asemenea distanţă. 
Starea de excitație a poliţistului ajunse la paroxism. 
Dădu încă vreo şase telefoane în următoarea jumătate 
de oră. Primele rămaseră fără rezultat. De fiecare dată, 
primea acelaşi răspuns: nu, nu se întâmplase nimic de felul 
acela la data despre care vorbea el. Din nou avu 
sentimentul că ideea era ridicolă. Cei 135.000 de dolari 
puteau fi pentru o grămadă de lucruri. Apoi mai dădu un 
telefon şi: bingo! Ascultă răspunsul interlocutorului cu un 
nou amestec de stupoare şi excitație crescândă. Dacă o 
nimerise? Era posibil? O mică voce interioară încerca să-i 
tempereze entuziasmul: era posibil să fie doar o 
coincidenţă. Dar nu credea. Nu chiar pe acea dată. După 
ce închise nu-şi mai putu reveni. Incredibil! Cu câteva 
telefoane, reuşise să facă un pas uriaş în anchetă. 
Se uită la ceas: 16:50. Se gândi să-i spună lui Martin, 
apoi se răzgândi: avea nevoie de o confirmare definitivă. 
Luă telefonul şi formă febril un număr. De data asta 


avea o pistă. 
kkk 

— Cum te simţi? 

— Nu prea grozav. 

Ziegler se uita fix la el. Părea aproape la fel de 
bulversată. Asistentele intrau şi ieşeau din cameră. Un 
medic îl examinase şi apoi îi făcuseră o serie de radiografii, 
înainte de a-l aduce înapoi în cameră pe o targă, chiar 
dacă era perfect capabil să meargă singur. 

Xavier stătea pe un scaun de pe hol, aşteptând ca 
Ziegler să-i ia declaraţia. Era şi un jandarm în faţa uşii, 
care se deschise deodată larg. 

— Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? strigă 
Cathy d'Humieres intrând grăbită şi apropiindu-se de pat. 

Servaz încercă să-i povestească cât mai pe scurt. 

— Şi n-ai reuşit să-i vezi faţa? 


— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Tot ce pot să spun e că era solid. Şi că ştia foarte bine 
cum să imobilizeze pe cineva. 

Cathy d'Humières îi aruncă o privire întunecată. 

— Asta nu mai poate continua, zise ea. (Se întoarse spre 
Ziegler.) Suspendaţi toate misiunile care nu sunt urgente 
şi concentrați tot personalul disponibil în această anchetă. 
Cum stăm cu Chaperon? 

— Fosta lui soţie n-are nicio idee unde ar putea fi, 
răspunse Ziegler. 

Servaz îşi aminti că tânăra fusese la Bordeaux pentru a 
se întâlni cu aceasta. 

— Cum e tipa? 

— Genul de parvenită. Snoabă, bronzată la solar şi 
machiată excesiv. 

El nu-şi putea reţine un zâmbet. 

— I-ai cerut detalii despre fostul soţ? 

— Da. Din momentul în care am amintit de el, tipa s-a 
închis ca o scoică. Nu mi-a spus decât banalităţi: despre 
pasiunea lui pentru alpinism şi politică, despre prietenii 
care-i acaparau soţul, despre divorţul cu acordul ambelor 
părţi şi vieţile lor care porniseră pe drumuri diferite. Dar 
am simţit că-mi ascundea esenţialul. 

Brusc lui Servaz îi reveni în minte casa lui Chaperon: 
aveau dormitoare separate... La fel şi Grimm cu nevasta 
lui... De ce? Soţiile le descoperiseră poate teribilul secret? 
Avu dintr-odată convingerea că într-un fel sau altul asta se 
întâmplase. Sau poate că doar bănuiseră. Dar disprețul 
văduvei Grimm şi tentativa ei de sinucidere, ca şi refuzul 
fostei doamne Chaperon de a vorbi despre viaţa ei privată 
aveau o sursă comună: acele femei cunoşteau latura 
perversă şi întunecată a soţilor lor, chiar dacă nu 
conştientizau adevărata amploare a crimelor pe care le 
săvârşiseră. 

— I-ai vorbit despre ce am găsit în casă? o întrebă pe 
Ziegler. 

— Nu. 

— Fă-o. Nu mai avem niciun minut de pierdut. Sun-o şi 


spune-i că, în cazul în care ascunde ceva şi fostul ei soţ va 
fi găsit mort, ea va fi prima suspectată. 

— Bine. Am mai găsit ceva interesant, adăugă ea. 

Servaz aşteptă. 

— În tinereţe, asistenta-şefă de la Institut, Elisabeth 
Ferney, a avut probleme cu legea. Multe. Furt de scuter, 
ultraj, droguri, loviri şi alte violenţe, escrocherie... A intrat 
de mai multe ori în şcoala de corecție în acea vreme. 

— Şi totuşi a ajuns la Institut? 

— Chestiile alea s-au întâmplat cu multă vreme în urmă. 
Între timp, şi-a revenit, a fost la şcoală. A mai lucrat în 
câteva spitale de psihiatrie înainte ca  Wargnier, 
predecesorul lui Xavier, s-o ia sub aripa lui ocrotitoare. 
Oricine are dreptul la o a doua şansă. 

— Interesant. 

— În plus, tipa frecventează un club de fitness din Saint- 
Lary, la vreo 20 de kilometri de aici. E înscrisă şi la un club 
de tir. 

Servaz şi d'Humières ciuliră brusc urechile. Pe 
comandant îl lovi o certitudine: prima lui intuiţie fusese 
corectă. Lisa Ferney se încadra în profil... Cei care 
agăţaseră calul acolo sus erau nişte tipi solizi. Infirmiera- 
şefă putea să-i întreacă pe unii bărbaţi. 

— Continuă să sapi, zise el. Poate că e într-adevăr ceva. 

— A, da, era să uit: casetele... 

— Da? 

— Erau doar cântece de păsări. 

— O! 

— Bun, eu plec la Primărie să verific dacă există o listă 
cu elevii care au fost în tabără. 

— Doamnelor, aţi vrea să-l lăsaţi pe domnul comandant 
să se odihnească, se auzi o voce puternică dinspre uşă. 

Se întoarseră ca la comandă. Un medic de vreo 30 de 
ani, în halat alb, tocmai se pregătea să intre. Avea un ten 
mat şi sprâncene groase împreunate la rădăcina nasului 
cărnos. Servaz citi pe halat: Dr. Saadeh. Omul se apropie 
zâmbind. Dar ochii nu-i zâmbeau şi sprâncenele îi erau 
încruntate în încercarea de a impune şi de a sugera că în 
acel loc judecătorii şi jandarmii trebuiau să se supună unei 


autorităţi superioare: cea a personalului medical. Servaz, 
pe de altă parte, începuse să tragă draperiile. 

— Nici nu se pune problema să rămân aici, zise el. 

— Nici nu se pune problema să vă las să plecaţi în starea 
în care sunteţi, replică doctorul punându-i o mână 
prietenească, dar fermă, pe umăr. Nu am terminat 
investigaţiile. 

— Atunci faceţi-o repede, zise el resemnat, lăsându-se 
din nou pe pernă. 

Dar în momentul în care plecă toată lumea, închise ochii 


şi adormi. 

l k*k 

În acelaşi moment, un ofițer de poliție tocmai răspundea 
la telefon în clădirea-fortăreaţă a secretariatului general al 
Interpolului, de pe strada Charles de Gaulle nr. 200, din 
Lyon. Bărbatul se afla chiar în mijlocul unui open space 
plin de computere, telefoane, imprimante şi aparate de 
cafea, ce dădea spre Ron. Mai era şi un brad înalt, decorat, 
al cărui vârf încoronat cu o stea se ridica deasupra 
pereţilor despărțitori. 

Acesta se încruntă recunoscând vocea interlocutorului. 

— Vincent? Tu eşti? De când nu te-am mai auzit, 
bătrâne? Ce mai faci? 

A doua organizaţie ca număr de membri după ONU, 
Interpolul are sedii în 187 de ţări. Serviciile sale centrale 
nu reprezintă totuşi ideea de poliţie propriu-zisă - fiind mai 
mult un serviciu de informaţii consultat de poliţia din ţările 
membre datorită expertizei şi a bazelor sale de date - dar 
dispune de o bază de date cu 178.000 de infractori şi 4500 
de urmăriţi. Un serviciu care emite anual mai multe mii de 
mandate de arestare internaţionale: faimoasele „notificări 
roşii”. Bărbatul care tocmai răspunsese se numea Luc 
Damblin. Ca şi pe Marissa, Esperandieu îl cunoscuse la 
Şcoala de Poliţie. Cei doi făcură schimb de amabilităţi, 
apoi Esperandieu trecu la subiect. 

— Am nevoie de un serviciu. 

Damblin se uită maşinal la portretele afişate în faţa lui 
pe perete, deasupra xeroxului: mafioţi ruşi, proxeneţi 
albanezi, magnați ai drogurilor din Mexic şi Columbia, hoţi 


de bijuterii sârbi şi croaţi ori pedofili transnaţionali care 
acționau în ţările sărace. Cineva le pusese căciuli roşii şi 
bărbi albe de Moş Crăciun. Nici aşa nu arătau prea 
simpatici. Ascultă răbdător explicaţiile colegului său. 

— Pot să spun că ai noroc, răspunse el. Ştiu un tip de la 
FBI, din Washington, care-mi datorează un serviciu. l-am 
dat o mână de ajutor într-una dintre anchete. O să-l sun, să 
văd ce poate face. Dar de ce ai nevoie de informaţia asta? 

— Pentru o anchetă în curs. 

— Legată de Statele Unite? 

— O să-ţi explic. Îţi trimit fotografia, mai zise 
Esperandieu. 

Tipul de la Interpol se uită la ceas. 

— S-ar putea să dureze puţin. Omul meu e destul de 
ocupat. Pentru când ai nevoie de informaţie? 

— Cât se poate de urgent, din păcate. 

— Întotdeauna e urgent, răspunse Damblin prompt. Nu- 
ti fă probleme: cererea ta va avea prioritate. Aşa, de 
dragul vremurilor trecute. Şi apoi, e aproape Crăciunul: 
ăsta va fi cadoul meu pentru tine. 

kkk 

Se trezi două ore mal târziu. Avu nevoie de o secundă ca 
să recunoască patul de spital, camera albă, fereastra mare 
cu jaluzele albastre. Când realiză unde se afla, îşi căută din 
ochi hainele, le descoperi puse una peste alta într-un sac 
de plastic transparent aşezat pe un scaun, sări din pat şi 
încercă să se îmbrace cât de repede posibil. Trei minute 
mai târziu, ieşea la aer şi-şi scotea telefonul. 

— Alo? 

— Sunt Martin. Hanul e deschis în seara asta? 

La celălalt capăt al firului, bătrânul domn râse. 

— Ai făcut bine că ai sunat. Tocmai mă pregăteam să iau 
cina. 

— Aş vrea să-ţi pun şi câteva întrebări. 

— Şi eu care credeam că mă suni doar pentru calităţile 
mele de bucătar. Ce decepţie! Ai găsit ceva nou? 

— O să-ţi explic. 

— Foarte bine. Atunci pe curând. 


kk 


Noaptea se lăsase deja, dar strada din faţa liceului era 
bine luminată. În maşina fără însemnele poliţiei, parcată la 
zece metri depărtare, Esperandieu o văzu pe Margot 
Servaz ieşind. Aproape că n-o recunoscu: părul negru se 
transformase într-un blond nordic. Işi împletise două 
codițe care o făceau să pară o caricatură de Mădchen“f. Şi 
purta o bonetă ciudată. 

Când se întoarse cu spatele, văzu, chiar de la acea 
distanţă, că-şi făcuse şi un nou tatuaj pe ceafă, între 
codițe. Unul enorm, policrom. Vincent se gândi la fetiţa lui. 
Cum ar reacţiona, dacă peste ani ar recurge la asemenea 
modificări corporale? Asigurându-se că aparatul foto e la 
locul lui pe scaunul din dreapta, porni motorul. Ca şi în 
ajun, Margot stătu la palavre pe trotuar cu prietenele ei şi- 
şi rulă o ţigară. Apoi cavalerul pe scuter îşi făcu din nou 
apariţia. 

Esperandieu oftă. Cel puţin, de data asta, dacă-i pierdea 
din vedere, ştia unde să-i găsească. Nu mai era nevoit să 
facă aceleaşi manevre riscante ca înainte. Porni maşina şi 
se lansă în urmărire. Pe scuter, băiatul se deda la 
acrobaţiile obişnuite. Pe iPhone, Gutter Twins cântau: O, 
Tată, nu pot să cred că vei pleca. La următorul semafor, 
Esperandieu încetini şi opri. Maşina următoare se oprise şi 
ea, iar scuterul era cu patru maşini mai în faţă. Ştia deja 
că la intersecţie vor merge tot înainte. Se destinse. 

Vocea aspră din căşti declara: „Mama nu mă cunoaşte / 
Iar tata nu e stăpânul meu” când, la lumina verde, scuterul 
viră brusc la dreapta, bârâind. Esperandieu se nelinişti. Ce 
i-a apucat, fir-ar? Ăsta nu era drumul spre casă. În faţă, 
coloana se punea în mişcare cu o încetineală exasperantă. 
Începu să intre în panică. Semaforul se făcu galben, apoi 
roşu. Trecu oricum. Exact la timp ca să zărească scuterul 
care făcea stânga la următorul semafor, două sute de 
metri mai încolo. Mama mă-sii! Unde se tirau aşa? Trecu 
prin intersecţie pe galben şi reuşi să reducă serios distanţa 
între ei. 

Merg spre centru. 

Acum se afla în coada lor. Traficul era mult mai intens, 


46 fetiţă (în lb. germană, în orig.). 


începuse să plouă şi farurile maşinilor străluceau pe 
asfaltul ud. În aceste condiţii era mult mai greu de 
depistat. Apucă rapid iPhone-ul şi dădu pe aplicaţia „Info 
trafic”, apoi făcu zoom pe următorul loc aglomerat, 
depărtând indexul şi degetul mare pe ecranul tactil. 
Şaisprezece minute mai târziu, scuterul îşi lăsă pasagera 
pe şoseaua Alsace-Lorraine şi se îndepărtă în grabă. 
Esperandieu parcă într-un loc interzis, lăsă în jos 
parasolarul cu eticheta POLIŢIA şi cobori. Instinctul îi 
spunea că de data asta urma să se întâmple ceva. Apoi îşi 
aminti că lăsase aparatul foto pe scaunul din dreapta, 
înjură, se întoarse să-l ia şi fugi pentru a nu-şi scăpa ţinta 
din ochi. 

Nu intra în panică: Margot Servaz mergea liniştită prin 
mulţimea din faţa lui. Fără să se oprească, el deschise 
aparatul şi verifică dacă funcţionează. 

Fata o luă prin Piaţa Esquirol. Vitrinele erau luminate, 
iar ghirlandele de sărbători împodobeau copacii şi fațadele 
vechi ale clădirilor. Cu câteva zile înainte de Crăciun, pe 
străzi era multă lume. Ceea ce-i convenea de minune: nu 
risca să se deconspire. Brusc, o văzu oprindu-se şi uitându- 
se în jur, apoi descriind un cerc şi intrând în berăria Pere 
Leon. Lui Esperandieu i se aprinseră toate semnalele de 
alarmă: nu era comportamentul cuiva care n-are nimic de 
ascuns. Grăbi pasul şi merse până în faţa restaurantului 
cam dubios în care dispăruse fata. Avea o dilemă: o 
întâlnise deja pe Margot de vreo şase ori. Cum ar fi 
reacţionat dacă l-ar fi văzut intrând imediat după ea? 

Se uită pe fereastră exact în momentul în care ea se 
aşeza pe un scaun, după ce depusese un sărut pe buzele 
tipului aşezat de cealaltă parte a mesei. Părea radioasă. 
Esperandieu o văzu râzând fericită la vorbele tipului. 

După care, îşi întoarse privirea spre el. O, la naiba! 


În acea seară friguroasă de decembrie, contempla 
stelele semănate deasupra munţilor şi luminile morii 
reflectându-se în apă, anticipând căldura plăcută din 
interior. Un vânt muşcător îi înţepa obrajii, iar ploaia se 
transforma din nou în ninsoare. Când proprietarul morii 


deschise uşa, Servaz îl văzu rămânând cu gura căscată. 

— Doamne, Dumnezeule! Ce ţi s-a întâmplat? 

Servaz ştia că arăta ca naiba, pentru că se uitase într-o 
oglindă de la spital. Pupile dilatate şi ochi roşii, injectaţi, 
demni de Christopher Lee în Dracula, gât vânăt până la 
nivelul urechilor, zona gurii şi a nasului iritate de frecarea 
pungii de plastic şi o cicatrice oribilă, violacee, acolo unde 
coarda îi strânsese gâtul. Ochii îi lăcrimau din cauza 
frigului ori a tensiunii nervoase. 

— Am întârziat, zise el cu o voce răguşită. Dacă-mi 
permiţi, voi începe prin a intra. E frig în seara asta. 

Încă tremura din toate încheieturile. Ajunşi înăuntru, 
Saint-Cyr îl studie îngrijorat. 

— O, Doamne! Vino încoace să te încălzeşti, mai zise 
fostul judecător coborând treptele spre sufragerie. 

Ca şi data trecută, masa era aranjată. Un foc deschis 
scânteia în şemineu. Saint-Cyr trase un scaun pentru 
comandant. Luă apoi o sticlă şi un pahar. 

— Bea. Şi nu te grăbi. Eşti sigur că te simţi bine? 

Servaz îi făcu semn că da. Bău o gură. Vinul avea o 
culoare roşu-închis, aproape neagră. Era tare, dar 
excelent. Cel puţin pentru el, care nu era cine ştie ce 
cunoscător. N 

— Somontano, zise Saint-Cyr. Il aduc de pe cealaltă 
parte a Pirineilor, din zona înaltă a Aragonului. Şi acum, 
spune-mi, ce ţi s-a întâmplat? 

Servaz îi povesti. Mintea i se întorcea fără încetare în 
tabără şi, de fiecare dată, o descărcare prelungă de 
adrenalină îl traversa din cap până-n picioare ca un os de 
peşte ce intră pe gâtul unei pisici. Cine încercase să-l 
stranguleze? Refăcea în minte filmul zilei. Gaspard 
Ferrand? Elisabeth Ferney? Xavier? Dar acesta îl salvase. 
Ori dăduse înapoi în ultimul moment, temându-se să 
omoare un poliţist? Era pe punctul de a da colţul, apoi se 
trezise cu Xavier lângă el. Dar dacă era vorba despre 
aceeaşi persoană? Şi totuşi nu, pentru că auzise Volvo-ul 
demarând! Rezumă apoi evenimentele din ziua aceea şi din 
ajun, fuga precipitată a lui Chaperon, casa goală, 
descoperirea capei şi a inelului, cutia de gloanţe de pe 


birou... 

— E clar că te apropii de adevăr, concluzionă Saint-Cyr 
îngrijorat. Eşti foarte aproape. Dar asta, arătă el spre gâtul 
lui Servaz, ceea ce ţi-a făcut, e... de-o violenţă fără 
precedent - tipul nu se mai dă în lături de la nimic. E gata 
să omoare şi un poliţist dacă e nevoit. 

— Fl sau ei, preciză comandantul. 

Saint-Cyr îl privi ascuţit. 

— Pentru Chaperon e al naibii de rău. 

— N-ai nicio idee unde s-ar putea ascunde? 

Magistratul se gândi o vreme. 

— Nu. Dar tipul e un împătimit al muntelui şi al 
alpinismului. Cunoaşte toate cărările, toate refugiile, atât 
de pe partea franceză cât şi de pe cea spaniolă. Ar trebui 
să vorbeşti cu Jandarmeria Montană. 

Bineînţeles. De ce nu-i trecuse prin cap? 

— Am făcut ceva uşor, mai zise judecătorul. Aşa cum m- 
ai sfătuit. Păstrăv cu sos de migdale. O reţetă spaniolă. Hai 
să mâncăm şi-mi mai povesteşti noutăţile. 

Merse la bucătărie şi reveni cu două farfurii aburinde. 
Servaz mai bău o gură de vin, apoi atacă păstrăvul. 
Mirosea delicios. Sosul era uşor, dar excelent parfumat, cu 
gust de migdale, usturoi, lămâie şi pătrunjel. 

— Crezi deci că cineva vrea să-i răzbune pe acei 
adolescenţi? _ 

Servaz confirmă cu o grimasă. Îl durea gâtul la fiecare 
înghiţitură. Se sătură foarte repede. Împinse farfuria. 

— Îmi pare rău, nu mai pot, zise el. 

— Nicio problemă. O să-ţi fac o cafea. 

Dintr-odată, îşi aminti de inima tăiată în scoarţa 
copacului. Cu cinci nume în interior. Cinci dintre cei şapte 
sinucigaşi. 

— Deci zvonurile erau adevărate, zise Saint-Cyr 
revenind cu o ceaşcă. Incredibil cum am ratat acel jurnal. 
N-am reuşit să găsim nici cel mai mic indiciu legat de el. 

Servaz înţelese. Pe de o parte, judecătorul era uşurat că 
adevărul ieşise în sfârşit la iveală, pe de alta, simţea ceea 
ce simte oricine urmăreşte un obiectiv ani întregi şi care, 
brusc, în momentul în care deja se resemnase că n-o să-l 


atingă niciodată, vede pe altcineva făcând-o în locul său: 
acea senzaţie că ratase esenţialul, că-şi pierduse timpul 
degeaba. 

— Până la urmă, intuiţia ta a fost corectă. Aparent, 
membrii cvartetului nu-şi scoteau niciodată capa când 
treceau la fapte, aşa că victimele nu le vedeau faţa. 

— Oricum: niciuna nu a făcut vreodată plângere! 

— Ceea ce se întâmplă de obicei în aceste cazuri, ştii şi 
tu la fel de bine ca mine. Realitatea e descoperită doar ani 
mai târziu, când victimele cresc, capătă încredere şi nu se 
mai tem de călăii lor. 

— Presupun că ai verificat deja lista copiilor trecuţi prin 
tabără? menţionă Saint-Cyr. 

— Care listă? 

Judecătorul îl privi mirat. 

— Cea pe care am făcut-o şi care se află în cutia pe care 
ţi-am dat-o. 

— Nu era nicio listă în cutie, răspunse Servaz. 

Saint-Cyr păru jignit. 

— Ba sigur că era! Crezi că m-am ramolit? Toate 
documentele sunt acolo, sunt sigur. Inclusiv lista. La 
vremea aceea am încercat să stabilesc o legătură între 
sinucigaşi şi copiii trecuţi prin tabără, aşa cum ţi-am mai 
povestit. Mi-am spus că poate au mai fost şi alte sinucideri 
înainte, trecute cu vederea drept cazuri izolate. Asta mi-ar 
fi confirmat bănuiala că sinuciderile aveau legătură cu 
„Capra Neagră”. Aşa că m-am dus la Primărie şi am 
obţinut lista tuturor copiilor care au trecut prin tabără de 
la înfiinţarea ei până la acel moment. Şi am pus-o în cutie. 

Judecătorului nu-i plăcea să-i pui în discuţie cuvântul. 
Nici facultăţile intelectuale, remarcă Servaz. Omul părea 
foarte sigur de sine. 

— Îmi pare rău, dar n-am găsit nimic de genul ăsta în 
cutie. 

Celălalt îl fixă clătinând din cap. 

— Ceea ce aveţi voi sunt fotocopii. Am fost extrem de 
meticulos, făcând fotocopii fiecărei piese din dosar. Şi sunt 
sigur că am pus şi lista. (Se ridică.) Hai cu mine. 

Merseră pe un hol pardosit frumos cu piatră gri cu 


aspect învechit. Judecătorul împinse o uşă joasă şi apăsă 
pe un comutator. Servaz descoperi un mic haos, un birou 
plin de praf, într-o dezordine incredibilă. Bibliotecă, 
scaune şi gheridoane - toate acoperite de cărţi de drept 
puse la nimereală, de vrafuri de dosare şi de mape din care 
ieşeau o mulţime de foi în dezordine. Erau până şi pe 
podea şi prin toate colţurile. Saint-Cyr scotoci bombănind 
printr-un vraf de 30 de centimetri de pe un scaun. Fără 
succes. Apoi în altul. După cinci minute se îndreptă de 
spate, ţinând în mână câteva foi prinse cu agrafă pe care i 
le întinse triumfător lui Servaz. 

— Iată. 

Comandantul consultă lista. Zeci de nume, dispuse în 
două coloane pe trei pagini. Privirea îi alunecă de-a lungul 
coloanelor. La început nu-i sări în ochi niciunul. Apoi apăru 
un nume familiar: Alice Ferrand... Se uită mai departe. 
Ludovic Asselin... Încă unul dintre sinucigaşi. Puţin mai 
încolo, al treilea: Florian Vanloot... Căută şi numele 
celorlalţi doi adolescenţi care trecuseră prin tabără înainte 
de a-şi pune capăt zilelor, până când întâlni un nume - 
perfect neaşteptat... 

Un nume despre care n-ar fi crezut niciodată că s-ar 
putea găsi acolo. 

Şi care îi dădu ameţeală. Tresări ca electrocutat. Pentru 
o clipă se crezu victima unei halucinaţii. Închise ochii, apoi 
îi deschise din nou. Dar numele era tot acolo, printre cele 
ale altor copii. Irène Ziegler. 

La naiba, e imposibil! 


24 


Rămase vreme îndelungată la volanul jeepului Cherokee, 
cu privirea în gol. Nu vedea fulgii care cădeau din ce în ce 
mai numeroşi, nici stratul de zăpadă care se îngroşa din ce 
în ce mai mult pe şosea. Un cerc de lumină se întindea la 
umbra unui felinar. Luminile din moară se stinseră una 
după alta - cu excepţia uneia. Cu siguranţă cea din 
dormitor. Servaz îşi spuse că fostul judecător citea 
probabil în pat. Nu lăsase jaluzelele. Ar fi fost inutil: un 
eventual hoţ trebuia să înoate mai întâi contra curentului 
şi apoi să se caţere pe perete pentru a ajunge la ferestre. 
Amplasarea era cel puţin la fel de eficace precum un câine 
de pază sau o alarmă. 

Irene Ziegler... Numele ei era pe listă... Se întrebă ce 
însemna asta. Se revăzu după prima lui vizită la Saint-Cyr, 
cu acea cutie în braţe. Îşi aminti şi de ea, cum i-o luase şi 
scosese una câte una piesele anchetei legate de sinucigaşi. 
Saint-Cyr avea dreptate: lista copiilor care fuseseră în 
tabără era acolo în acel moment. Şi dacă bătrânul se 
ramolise? Poate că începea să uite şi nu voia s-o admită. 
Poate că pusese lista în altă parte. Dar mai exista şi altă 
ipoteză, mult mai tulburătoare. Cea conform căreia Servaz 
n-o văzuse niciodată pentru că Irène Ziegler o făcuse 
pierdută. Îşi aminti că aceasta nu se grăbise să vorbească 
despre sinucigaşi când el adusese vorba despre ei prima 
dată, în acea noapte de la Jandarmerie. Brusc, îl asaltă o 
altă imagine: era prizonier în telecabină şi încerca s-o 
găsească. Ar fi trebuit să ajungă înaintea lui, doar era mai 
aproape, dar nu era acolo când el se urcase în teleferic. La 
telefon îi explicase că tocmai avusese un accident de 
motocicletă şi era pe drum. N-o mai văzuse decât după 
aceea: Perrault era mort în acel moment. 

Realiză că încheieturile i se albiseră de cât de tare 
strângea de volan. Se frecă la ochi. Era epuizat, la limita 
nervilor, îşi simţea corpul ca lovit de tren, iar îndoiala i se 
răspândea prin vene ca o otravă mortală. Alte gânduri îl 
invadară: tânăra se pricepea la cai, pilota maşina şi 


elicopterul ca un bărbat, cunoştea regiunea ca pe propriile 
buzunare. Îşi aminti şi felul în care, chiar în acea 
dimineaţă, se oferise voluntar pentru vizita la Primărie. 
Ştia deja ce urma să găsească. Era singura pistă care 
putea duce la ea. Oare scotocise şi prin hârtiile lui 
Chaperon ca să încerce să dea de el? Fa era cea care 
încercase să-l omoare în tabără? Care ținuse coarda şi 
punga? Nu putea crede aşa ceva. 

Oboseala îi încetinea mintea. Nu mai reuşea să 
gândească clar. 

Cum trebuia să acţioneze? N-avea nicio dovadă contra 
ei. 

Se uită la ceasul de bord, luă telefonul şi-l sună pe 
Esperandieu. 

— Martin? Ce s-a întâmplat? 

Servaz îi povesti despre judecătorul pensionar şi 
dosarele lui, apoi îi împărtăşi descoperirea pe care tocmai 
o făcuse. La capătul firului se lăsă un lung moment de 
tăcere. 

— Crezi că e ea? zise într-un final adjunctul, părând 
sceptic. 

— Nu era cu mine când l-am văzut pe Perrault în cabină 
împreună cu asasinul. Acesta din urmă purta o cagulă. S-a 
ascuns în spatele victimei când am trecut unii pe lângă 
alţii, ca să nu-i văd ochii. Ar fi trebuit să ajungă prima - nu 
era acolo. N-a ajuns decât mult mai târziu. (Brusc, îl 
străbătu alt gând.) A fost în tabără şi nu mi-a spus nimic. 
Se pricepe la cai, cunoaşte munţii ăştia, e sportivă şi ştie, 
fără îndoială, cum să manevreze o coardă de alpinism... 

— O, Doamne! exclamă Esperandieu, zdruncinat. 

Vorbea încet şi Servaz îşi spuse că trebuia să fie în pat 
cu Charlene, care probabil dormea. 

— Şi ce facem? întrebă el. 

Tăcere. Ghici stupoarea lui Esperandieu, în ciuda 
distanţei. Nu era obişnuit ca şeful lui să-i cedeze frâiele 
anchetei. 

— Ai o voce ciudată. 

— Sunt epuizat. Cred că am şi febră. 

Nu-i spuse despre ce păţise în tabără. N-avea chef să 


vorbească despre asta deocamdată. 

— Unde eşti acum? 

Servaz se uită din nou la strada pustie. 

— In faţa casei lui Saint-Cyr. 

Din obişnuinţă, aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 
Şi în spate drumul era pustiu, nici ţipenie de om. 
Obloanele ultimelor case, la câteva sute de metri mai 
încolo, erau trase. Doar fulgii de zăpadă cădeau deşi, în 
tăcere. 

— Intoarce-te la hotel, zise Esperandieu. Nu fă nicio 
mişcare deocamdată. Vin cât pot de repede. 

— Când? În seara asta? 

— Da. Mă îmbrac şi plec. Şi Ziegler, ştii unde e? 

— Presupun că la ea acasă. 

— Sau îl caută pe Chaperon. Poate ar trebui s-o suni, 
doar ca să verifici. 

— Şi să-i spun ce? 

— Nu ştiu. Că nu te simţi bine, că eşti bolnav. Eşti 
epuizat, chiar tu ai zis-o. Se simte şi în voce. Spune-i că 
mâine rămâi în pat, că nu mai poţi. Vom vedea cum 
reacţionează. 

Servaz zâmbi. După tot ce se întâmplase, chiar l-ar fi 


putut crede. PEEN 

— Martin? Ce se întâmplă? 

Fl ciuli urechile. În fundal se auzea un televizor. Ziegler 
era acasă. Ori la altcineva. Un apartament? O casă? Nu 
reuşea să-şi închipuie locul în care trăia. In orice caz, nu 
era afară, bântuind ca un lup flămând pe urmele 
primarului. Ori pe ale lui... O revăzu în minte cu 
combinezonul ei de piele, cizmele cu toc şi maşina 
puternică; apoi la manşa elicopterului. Deodată avu 
certitudinea că era ea. 

— Nimic, zise. Te-am sunat să-ţi spun că fac o pauză. 
Trebuie să dorm. 

— Nu te simţeai mai bine? 

— Nu ştiu. Nu mai reuşesc să leg ideile. Nu mai pot nici 
să gândesc. Sunt epuizat şi am o durere atroce de gât. 
(Nicio minciună nu era mai bună decât cea care conţinea o 


parte de adevăr.) Crezi că te poţi descurca singură mâine? 
Trebuie să-l găsim pe Chaperon cu orice preţ. 

— Bine, zise ea după o scurtă ezitare. Oricum nu eşti în 
stare să continui. Odihneşte-te. Te sun cum apare ceva 
nou. Până atunci mă duc şi eu să mă culc. Ai spus-o. 
Trebuie să ne păstrăm mintea limpede. 

— Noapte bună, Irene. 

Intrerupse convorbirea şi îl sună pe adjunctul său. 

— Esperandieu. 

— E acasă. În tot cazul, se auzea un televizor în fundal. 

— Dar nu dormea. 

— Ca o mulţime de oameni care se culcă târziu. Şi tu, pe 
unde eşti? 

— Pe autostradă. Mă opresc să bag benzină şi vin. N-am 
văzut niciodată o zonă rurală atât de întunecată. Ajung în 
vreo 50 de minute. Ce zici, ar trebui să mergi să te plantezi 
în faţa casei ei? 

Ezită. Ar fi în stare? 

— Nici nu ştiu unde locuieşte. 

— Glumeşti? 

— Nu. 

— Atunci cum facem? 

— O sun pe d'Humieres, decise comandantul. 

— La ora asta? 

Puse mobilul pe pat, merse în baie şi-şi dădu cu apă rece 
pe faţă. Ar fi băut bucuros o cafea, dar n-avea unde. Reveni 
în cameră şi o sună pe Cathy d'Humières. 

— Martin? Pentru numele lui Dumnezeu! Ştii cât e 
ceasul? Ar trebui să dormi în starea în care eşti! 

— Îmi pare rău, dar e o urgenţă. 

Intui că procuroarea se ridica în capul oaselor. 

— Încă o victimă? 

— Nu. Doar o piesă grea. Avem un nou suspect. Dar nu 
pot vorbi cu nimeni despre asta deocamdată. In afară de 
dumneavoastră. 

— CINE? zise ea trează dintr-odată. 

— Căpitanul Ziegler. 

Tăcere prelungită la capătul firului. 

— Povesteşte-mi tot. 


El o făcu. Îi vorbi despre lista lui Saint-Cyr, despre 
absenţa lui Irene în momentul morţii lui Perrault, de 
reticenţa ei în a-şi aminti de copilărie şi de trecerea ei prin 
tabără, despre minciunile prin omisiune în ceea ce priveşte 
viaţa personală. 

— Asta nu dovedeşte că e vinovată, zise d'Humieres. 

Răspuns de jurist, îşi spuse el. Dar din punctul lui de 
vedere, Irène Ziegler devenise suspectul numărul 1. Totuşi 
nu-i vorbi despre intuiţia lui de poliţist. 

— Dar ai dreptate, e şocant. Povestea aia cu lista nu-mi 
place deloc. Şi ce vrei de la mine? Cred că nu m-ai sunat la 
ora asta ca să-mi spui ceva ce putea aştepta până mâine. 

— Avem nevoie de adresa ei. N-o am. 

— Noi? 

— I-am cerut lui Esperandieu să vină aici. 

— Aveţi de gând s-o supravegheați? In noaptea asta??? 

— Poate. 

— Doamne! Martin! Trebuie să dormi! Te-ai uitat recent 
în oglindă? 

— Mai bine nu. 

— Nu-mi place deloc treaba asta. Fii prudent. Dacă e ea, 
poate deveni periculoasă. A omorât deja doi bărbaţi. Şi se 
pricepe la arme cel puţin la fel de bine ca voi. 

Ce eufemism drăguţ, gândi el care era nul la tir. Cât 
despre adjunctul său, nu-l prea vedea în postura de 
inspector Harry”. 

— Sună-mă în cinci minute. Dau nişte telefoane, zise ea. 
Pe curând. 

Esperandieu bătu la uşă 40 de minute mai târziu. Avea 
zăpadă pe hanorac şi în păr. 

— Ai un pahar cu apă şi o cafea? spuse el cu un tub de 
aspirină în mână. (Apoi ridică privirea şi-şi văzu şeful.) O, 


rahat! 
Ir x 
Aproximativ pe la ora la care Servaz ieşea de la Saint- 
Cyr, Diane era încă la birou. 
Se întreba ce trebuia să facă. Nerăbdătoare să treacă la 


47 Personaj dintr-un film poliţist american din 1971, Dirty Harry, cu 
Clint Eastwood în rolul principal. 


fapte. Dar în ce măsură? Tentaţia de a se preface că nu se 
întâmplase nimic şi de a uita ce descoperise era mare. Să 
vorbească cu Spitzner? La început crezuse că era singura 
soluţie, dar acum nu mai era atât de sigură. În realitate, nu 
prea ştia la cine să apeleze. 

Era singură, nu se putea baza decât pe ea însăşi. Se uită 
în colţul ecranului să vadă cât e ceasul. 

23:15. 

În Institut domnea o tăcere absolută, în afara vântului 
care bătea în ferestre. Tocmai terminase de completat 
tabelul Excel cu datele adunate în cursul şedinţelor din 
acea zi. Xavier plecase de la birou de mult. Acum ori 
niciodată... Simţi un nod în stomac. Ce se întâmpla dacă o 
prindea cineva? Mai bine nici să nu se gândească. 


kkk 
— O văd. 


Espérandieu îi dădu binoclul. Servaz îl îndreptă spre 
micul imobil de trei etaje de la baza dealului. Irene Ziegler 
stătea în mijlocul salonului, cu mobilul la ureche. Vorbea 
agitat. Era îmbrăcată de stradă - nu ca o persoană care 
mai stă puțin la televizor inainte de culcare. 

— Nu pare să se pregătească de somn, comentă 
Esperandieu luând din nou binoclul. 

Stăteau pe o mică înălţime, la marginea parcării 
prevăzute cu o tablă de orientare, la vreo 20 de kilometri 
de Saint-Martin. Parcarea era înconjurată de un gard viu. 
Se strecuraseră în spaţiul dintre doi arbuşti. Un vânt 
glacial mişca gardul. Servaz îşi ridicase gulerul gecii, iar 
Esperandieu se ascunsese sub gluga hanoracului, care 
începea să se acopere de zăpadă. Comandantul tremura 
de-i clănţăneau dinţii. Era 12:42. 

— Iese! anunţă Esperandieu, văzând-o luând o geacă de 
motociclist de lângă uşă. 

Un minut mal târziu, tânăra trânti uşa apartamentului. 
Îndreptă binoclul spre intrarea în imobil. Ziegler apăru 20 
de secunde mai târziu. Cobori treptele şi o luă spre 
motocicletă, în ciuda ninsorii. 

— La naiba! Incredibil! 

Alergară la maşină. Roţile din spate derapară uşor când 


luară curba de la baza dealului, lângă imobil. La timp 
pentru a vedea motocicleta făcând dreapta în capătul de 
sus al străzii ce urca spre centrul orăşelului. Când 
ajunseră la rândul lor în intersecţie, semaforul se făcu 
roşu. Trecură oricum. Puţine şanse să întâlnească pe 
cineva la ora şi pe vremea aceea. Intrară pe un bulevard 
lung şi acoperit de zăpadă. În depărtare, Ziegler conducea 
foarte încet. Ceea ce le uşura sarcina, dar îi şi supunea 
riscului de-a fi reperaţi, pentru că erau absolut singuri, ea 
şi ei, pe bulevardul albit de nea. 

— Ne vede, dacă merge tot aşa, zise Esperandieu 
încetinind şi el. 

Părăsiră orăşelul şi rulară zeci de minute cu viteză 
redusă, traversând două sate pustii şi câmpuri acoperite 
de zăpadă, cu munţii tot timpul de-o parte şi de cealaltă. 
Esperandieu o lăsase să se îndepărteze până la a nu mai 
vedea decât lumina roşie din spate strălucind stins, 
asemenea unui capăt de ţigară, prin întunericul accentuat 
de perdeaua de ninsoare. 

— Unde merge în ritmul ăsta? 

Aceeaşi uimire care-l stăpânea pe şeful lui îi răzbătea şi 
lui din voce. Servaz nu răspunse. 

— Crezi că l-a găsit pe Chaperon? 

La acea idee, comandantul se încordă. Simţi ridicându-i- 
se tensiunea. Se temea de ce putea să se întâmple. Totul 
confirma că avusese dreptate: ea îl minţise. Nu se dusese 
să se culce, ci ieşise în mijlocul nopţii, fără ştirea nimănui. 
Nu înceta să se întoarcă la diferite etape ale anchetei, la 
fiecare detaliu care o incrimina. 

— A făcut dreapta. 

Servaz îşi întoarse privirea în faţă. Ziegler tocmai 
părăsea şoseaua, îndreptându-se spre o parcare luminată, 
în faţa unei clădiri joase şi dreptunghiulare ce semăna cu 
unul dintre nenumăratele depozite comerciale care 
mărginesc drumurile naţionale. Prin perdeaua de ninsoare, 
văzură un neon strălucind în noapte. Lumina acestuia 
contura faţa unei femei din profil, fumând şi purtând o 
pălărie-melon pe cap. Fumul ţigării reliefa cuvintele: PINK 
BANANA. Esperandieu încetini şi mai mult. O văzură pe 


Ziegler oprind şi punând piciorul la pământ. 

— Ce-i ăsta? întrebă Servaz. Un club de noapte? 

— Un „triunghi roz”. 

— Un ce? 

— Un club pentru lesbiene. 

Se îndreptară spre parcare în momentul în care ea se 
saluta cu paznicul ce purta o geacă cu guler de blană peste 
smoking. Tânăra trecu printre doi palmieri din plastic şi 
dispăru în interior. Esperandieu rulă uşor prin faţa 
discotecii. Mai erau şi alte clădiri paralelipipedice puţin 
mai încolo. Ca nişte cutii de pantofi gigantice. O zonă 
comercială. Coti şi dădu cu spatele spre o zonă întunecată, 
departe de felinare şi neoane, cu botul maşinii spre 
intrare. 

— Voiai să ştii mai multe despre viaţa ei privată, iată-te 
servit, zise el. 

— Ce face acolo? 

— Ce-ar putea face, după părerea ta? 

— Vreau să zic: îl urmăreşte pe Chaperon, ştie că nu are 
timp şi îşi pierde vremea până aici? La ora unu dimineaţa? 

— Doar dacă n-are întâlnire cu vreun informator. 

— Într-un club de lesbiene? 

Esperandieu ridică din umeri. Servaz se uită la ceasul de 
bord. 1:08. 

— Du-mă acolo, zise el. 

— Unde? 

— La ea acasă. 

Scotoci prin buzunar şi scoase o mică trusă de şperacle. 
Esperandieu se încruntă. 

— Hei, hei! Asta nu-i o idee prea bună. Poate pleca de 
aici dintr-un moment în altul. 

— Mă laşi acolo şi te întorci ca să te asiguri că e 
înăuntru. Nu intru până când nu-mi dai undă verde. Ai 
telefonul încărcat? 

Şi-l scoase  pe-al său. Deocamdată funcţiona. 
Esperandieu făcu la fel, clătinând din cap. 

— Aşteaptă. Te-ai văzut azi în oglindă? De-abia te ţii pe 
picioare! Dacă Ziegler e într-adevăr criminala, e extrem de 
periculoasă. 


— Dacă o supraveghezi, o să am destulă vreme să plec 
de-acolo. N-avem timp de pierdut. 

— Şi dacă te vede vreun vecin şi dă alarma? Confiant o 
să-ţi ruineze cariera! Tipul te detestă. 

— Nimeni n-o să afle nimic. Hai. Am pierdut destul timp. 


Diane se uită în jur. Nimeni. Culoarul era gol. Nu existau 
nici camere de supraveghere în acea parte a Institutului în 
care pacienţii nu aveau acces. Apăsă pe clanţă: uşa nu era 
încuiată. Se uită la ceas. 12:20. Intră. Camera era scăldată 
în lumina lunii: biroul lui Xavier... 

Închise uşa în urma ei. Cu toate simţurile în alertă, 
reacţionând cu o acuitate sporită - ca şi cum tensiunea 
făcea din ea un animal cu auzul şi văzul mai ascuţite. 
Mătură cu privirea biroul gol, cu excepţia unei lămpi, a 
computerului şi a unui telefon, a micii biblioteci în dreapta, 
a unor dulapuri-clasoare metalice în stânga, a frigiderului 
dintr-un colţ şi a plantelor în ghivece de pe pervaz. 
Furtuna îşi făcea de cap afară şi, uneori, când cu siguranţă 
norii treceau prin faţa lunii, lumina scădea în aşa măsură, 
încât ea nu mai vedea aproape nimic, în afară de 
dreptunghiul gri-albăstrui al ferestrei. Apoi camera se 
lumina din nou suficient cât să distingă fiecare detaliu. 

Într-un colţ, pe podea, o pereche de haltere mici. Dar 
grele, constată ea apropiindu-se. Fiecare avea ataşate câte 
patru discuri negre de două kilograme. Vru să deschidă 
primul sertar, dar era încuiat. La naiba. Al doilea, în 
schimb, era descuiat. Ezită puţin, apoi aprinse lampa de 
birou. Scotoci prin mapele şi hârtiile dinăuntru, dar nimic 
nu-i atrase atenţia. Al treilea era aproape gol, în afara unor 
markere şi a unor stilouri. 

Se îndreptă spre clasoarele metalice. Erau pline de 
dosare. Diane scoase unele şi le deschise. Dosarele 
personalului... Constată că nu exista niciunul pe numele 
Elisabeth Ferney, dar era unul cu titlul Alexandre Barski. 
Cum nu mai era un alt Alexandre, ajunse la concluzia că 
era vorba despre asistent. Se apropie de lampă ca să vadă 
mai bine. 

CV-ul lui Alex arăta că acesta se născuse în Coasta de 


Fildeş, în 1980. Era mai tânăr decât crezuse ea. Celibatar. 
Locuia într-un oraş numit Saint-Gaudens. Lui Diane i se 
păru că-şi aminteşte de el de pe harta zonei. Era angajat la 
Institut de patru ani. Inainte lucrase la IPSM (Institutul 
Public de Sănătate Mentală) din Armentières. Pe durata 
studiilor, făcuse mai multe stagii de pregătire la un 
serviciu de pedo-psihiatrie şi Diane îşi spuse că ăsta era un 
subiect pe marginea căruia putea discuta cu el în viitor. 
Voia să se apropie de Alex - şi poate să-şi facă un prieten 
acolo. Era bine cotat. De-a lungul anilor, Wargnier şi apoi 
Xavier notaseră despre el: „atent”, „competent”, „are 
iniţiativă”, „spirit de echipă”, „raporturi bune cu 
pacienţii”. 

Bun, hai, că nu ai toată noaptea la dispoziţie... 

Inchise dosarul şi-l puse la loc. Cu o mică strângere de 
inimă, îl căută pe al său. „Diane Berg.” Îl deschise. 
Inăuntru, CV-ul şi fotocopiile e-mailurilor pe care le 
schimbase cu dr. Wargnier. Simţi un nod în stomac, 
descoperind o adnotaţie de mână făcută de Xavier la baza 
paginii: „Motiv de îngrijorare?” Celelalte dosare nu 
aduseră nimic nou. Deschise scurt următoarele sertare. 
Dosarele pacienţilor. Hârţogăraie administrativă... Faptul 
că nu exista nimic pe numele Elisabeth Ferney îi confirmă 
bănuiala: probabil că ea era adevărata şefă a Institutului. 
Nici Wargnier, nici Xavier nu îndrăzniseră să-i facă un 
dosar asistentei-şefe. 

Privirea îi căzu apoi pe bibliotecă, de cealaltă parte a 
camerei. Apoi din nou pe birou şi computer. Ezită. Se 
aşeză pe scaunul lui Xavier. Un miros persistent de săpun 
şi de apă de toaletă cu un iz cam puternic de pădure 
rămăsese pe piele. Ciuli urechile, apoi apăsă pe butonul de 
pornire. În măruntaiele aparatului, ceva începu să se agite 
şi să tipe ca un bebeluş trezit din somn. 

Ecranul se lumină - un peisaj banal de toamnă - şi 
iconiţele apărură una câte una. 

Diane le trecu în revistă, dar nici acolo nu-i atrase 
atenţia nimic. Deschise mesageria. Nimic. Ultimul e-mail 
data din acea dimineaţă, era adresat întregului personal şi 
se întitula: „Calendarul şedinţelor de lucru ale echipelor 


terapeutice”. Erau vreo 500 de mesaje, dintre care 12 
necitite, iar Diane nu avu timp să le deschidă pe toate, dar 
aruncă o privire pe ultimele 40 fără să găsească nimic ieşit 
din comun. 

Examină apoi mesajele trimise. RAS. 

Închise mesageria şi dădu pe lista de căutări. Mai multe 
site-uri îi atraseră atenţia, printre care unul de întâlniri 
pentru celibatari, altul intitulat „seducţia pentru un 
psiholog-sexolog”, unul de imagini pornografice „tari” şi un 
al patrulea care se referea la „dureri toracice şi urgenţe 
cardio-vasculare”. Se întrebă dacă medicul avea probleme 
cardiace ori dacă era pur şi simplu ipohondru, apoi trecu 
mai departe. După vreo 17 minute închise computerul 
dezamăgită. 

Privirea îi căzu din nou pe primul sertar, cel încuiat. 

Se întrebă dacă Xavier nu păstra acolo vreun CD ori 
vreun stick de memorie. În afară de site-urile porno, 
computerul lui era puţin prea „curat” pentru cineva care 
avea ceva de ascuns. 

Se uită în jur, luă o agrafă de hârtie, o desfăcu şi o 
introduse în mica broască, în încercarea de a descuia 
sertarul cum văzuse în filme. 

Tentativa ei era în mod evident sortită eşecului, iar când 
agrafa se rupse şi un capăt rămase în interior, înjură în 
şoaptă. Luă un cater şi reuşi cu greu să-l scoată, după mai 
multe minute de eforturi. După aceea mai trecu o dată în 
revistă toate posibilităţile şi, la un moment dat, îi veni o 
idee. Întoarse scaunul spre fereastră şi se ridică. Săltă 
ghivecele de flori unul câte unul. Nimic. Apoi băgă mâinile 
la întâmplare în pământ. 

La al treilea ghiveci, degetele îi atinseră ceva. Pânză cu 
ceva dur în interior... Trase şi scoase un săculeţ. Pulsul i se 
acceleră. Rămase totuşi decepţionată deschizând sertarul. 
Niciun CD ori stick. Doar un teanc de hârtii referitoare la 
Institut. Rapoarte, emailuri schimbate cu anumiţi colegi - 
nimic confidenţial. Atunci de ce încuiase sertarul? De ce 
nu-l lăsase descuiat ca pe toate celelalte? Îndepărtând 
foile, observă un dosar cartonat, mal subţire decât 


48 Rien a signaler. Nimic de semnalat. 


celelalte. Îl scoase şi-l puse pe clipboardul de sub lampă. 
În interior erau doar câteva foi, printre care o listă de 
nume pe două coloane. Diane observă că avea antetul 
Primăriei din Saint-Martin şi că era vorba de o fotocopie. 
Cum lista se întindea pe două foi, o ridică pe prima. 

Un post-it galben în interior. Il dezlipi şi-l apropie de 
lampă. Xavier scrisese pe el o serie de nume, urmate de 
semnul întrebării: 


Gaspard Ferrand? 
Lisa? 

Irene Ziegler? 
Tabără? 
Răzbunare? 

De ce un cal? 


Se întrebă despre ce era vorba, dar realiză că ştia deja. 
Aceleaşi întrebări şi le pusese şi ea. Două dintre nume îi 
erau necunoscute, iar cuvântul „tabără” o duse cu gândul 
la nefericita experienţă din clădirile abandonate, din urmă 
cu două zile. Avea sub ochi o listă a suspecţilor. Îşi aminti 
brusc conversaţia surprinsă prin gura de aerisire: Xavier 
se angajase în faţa poliţistului să conducă propria anchetă 
printre membrii personalului. Iar aceste întrebări aruncate 
pe o bucată de hârtie dovedeau că începuse s-o facă. Şi 
deci, în mod evident, dacă psihiatrul ancheta în secret 
însemna că nu era el complicele pe care-l căuta poliţia. In 
acest caz, ce semnificaţie avea cererea de medicamente pe 
care o făcuse? 

Perplexă, Diane puse lista înapoi în dosar şi dosarul în 
sertarul pe care îl încuie la loc. Nu auzise niciodată 
vorbindu-se despre celelalte două persoane - dar pe listă 
apărea cel puţin un nume asupra căruia putea să-şi 
concentreze cercetările. Punând cuvântul „tabără” la 
finalul listei, doctorul lăsa să se înţeleagă faptul că toate 
acele persoane erau legate într-un fel sau altul de locul cu 
pricina? Îl revăzu în minte pe bărbatul care urla şi plângea 
în hohote. Ce se întâmplase acolo? Şi ce legătură putea 
exista cu crimele comise în împrejurimi? Răspunsul se afla 


în mod evident în cuvântul scris chiar dedesubt de 
psihiatru. Răzbunare... Diane realiză că-i lipseau prea 
multe elemente pentru a putea spera să se apropie de 
adevăr. În aparenţă, Xavier i-o luase înainte, dar îşi punea 
încă prea multe întrebări. 

Brusc, îngheţă cu mâna pe cheia cu care încuiase 
sertarul. Zgomot de paşi pe coridor... Se lipi inconştient de 
scaun, iar mâna îi alunecă încet şi ferit spre lampa de 
birou, pe care o stinse. Rămase în semiobscuritatea de un 
gri-albăstrui a clarului de lună şi inima începu să-i bată 
înnebunită. Paşii se opriseră în faţa uşii... Vreunul dintre 
paznici îşi făcea rondul? Şi zărise lumină pe sub uşă? 
Secundele se scurgeau interminabile. Apoi paznicul îşi 
reluă plimbarea şi paşii se îndepărtară. 

Cu sângele bubuindu-i în urechi, încercă să-şi recapete 
respiraţia. Nu mai voia decât să urce la ea în cameră şi să 
se bage sub plapumă. În acelaşi timp, ardea de nerăbdare 
să-l întrebe pe Xavier despre ancheta sa. Dar ştia că, în 
momentul în care i-ar fi mărturisit că-i scotocise prin 
hârtii, şi-ar fi pierdut în mod automat postul şi orice 
speranţă de a-şi face o carieră. Trebuia să găsească o altă 
metodă ca să-l facă să iri cra 

— Motocicleta e încă aici. Ea trebuie să fie înăuntru. 

Servaz închise mobilul şi aprinse lumina cu temporizator 
de pe palier. Se uită la ceas. 1:27. Apoi la uşa celui de-al 
doilea apartament. Niciun zgomot. Toată lumea dormea. 
Îşi şterse îndelung picioarele pe covoraş, apoi scoase trusa 
şi începu să introducă şperaclele în broască. 30 de 
secunde mai târziu era înăuntru. Ziegler nu-şi pusese nici 
zăvor suplimentar, nici yală cu închidere în trei puncte. 

Un hol cu două uşi pe dreapta. Prima dădea într-un alt 
hol, a doua în sufragerie. Lumina provenită de la felinarele 
din stradă pătrundea în camera întunecată. In spatele 
ferestrelor, ninsoarea se înteţea. Servaz înaintă în 
sufrageria tăcută. Căută un întrerupător. Lumina ţâşni, 
dezvăluind un interior spartan. Încremeni, cu inima 
bătându-i neregulat. 

Caută albul, îi spusese Propp. 


Se uită cu atenţie în jur. Pereţi albi. O cameră mobilată 
într-un stil rece, fără suflet. Modern. Incercă să-şi facă o 
idee despre persoana caro locuia acolo, independent de ce 
ştia despre ea. Nu reuşi. Avea impresia că se uita la 
apartamentul unei fantome. Se apropie de duzina de cărţi 
aşezate pe o etajeră printre cupe de la competiţii sportive 
şi tresări violent. Toate cărţile aveau acelaşi subiect: crime 
sexuale, violenţă asupra femeilor, agresiune, pornografie şi 
viol. Îl luă cu ameţeală. Se apropia de adevăr... Trecu în 
bucătărie. Dintr-odată observă o mişcare spre dreapta. 
Înainte de a putea face vreo mişcare, simţi ceva atingându- 
i glezna. Panicat, făcu un salt înapoi, cu inima în gât. Un 
mieunat prelung şi motanul fugi să se refugieze în celălalt 
capăt al apartamentului. La naiba! Mi-ai tras o spaimă soră 
cu moartea! Aşteptă să-şi recapete respiraţia şi apoi 
deschise dulapurile. Nimic interesant. Remarcă doar că 
tânăra avea o dietă alimentară strictă, spre deosebire de 
el. Traversă sufrageria în direcţia celorlalte camere. Una 
dintre ele, cea a cărei uşă era întredeschisă, avea un birou, 
un pat făcut la milimetru şi un dulăpior de tip clasor, 
metalic. Deschise  sertarele unul câte unul. Dosare. 
Impozite, curent electric, cursuri de la Şcoala de 
Jandarmerie, contract de închiriere, asigurări de sănătate, 
diferite abonamente... Pe noptieră, cărţi în engleză. The 
Woman-ldentified Woman, Radical Feminism a 
Documentary History. Tresări violent când telefonul începu 
să-i vibreze în buzunar. 

— Ai găsit ceva? întrebă Esperandieu. 

— Pentru moment nimic. Ceva mişcare? 

— Nu, e tot înăuntru. Te-ai gândit că poate nu locuieşte 
singură? Doar nu ştim niciun al naibii de amănunt despre 
ea! 

Servaz îngheţă. Esperandieu avea dreptate. Nici măcar 
nu-şi pusese problema! În apartament erau trei uşi închise. 
Ce se găsea în spatele lor? Cel puţin una dintre ele trebuia 
să fie un dormitor. Cea în care se afla nu părea să ţină loc 
de aşa ceva. Nu făcuse niciun zgomot când intrase şi era 
aproape două noaptea, moment în care lumea doarme, în 
general, profund. Cu un nod în stomac, ieşi şi rămase 


plantat în faţa uşii vecine. Ascultă cu atenţie. Niciun 
zgomot. Îşi lipi urechea de uşă. Aceeaşi tăcere. În afara 
bătăilor propriei inimi. Într-un final, puse mâna pe clanţă şi 
o apăsă foarte încet. 

Un dormitor... Un pat nefăcut... 

Camera era goală. Totuşi, instinctul îl avertiza făcându-i 
inima să bată repede. Îşi spuse că poate era totuşi din 
cauza condiţiei sale fizice dezastruoase. Chiar trebuia să-şi 
pună serios problema de a face puţin sport, dacă nu voia 
să sufere cât de curând un infarct. 

Ultimele două uşi erau de la baie şi WC. Presupunerea i 
se adeveri când le deschise şi pe acelea. Reveni în camera 
cu biroul. Deschise cele trei sertare. O hartă rutieră. 
Trebuie că alunecase de pe birou pe jos. Telefonul îi vibră 
din nou în buzunar. 

— A ieşit. 

— Bine. Sunt aici. Sună-mă când veţi fi la un kilometru 
depărtare. 

— Ce tot vorbeşti acolo? zise Esperandieu. Pleacă 
imediat, pentru Dumnezeu! 

— S-ar putea să fi găsit ceva. 

— A plecat deja! Gata! 

— Prinde-o din urmă. Calc-o! Mai am nevoie de cinci 
minute. 

Închise. 

Aprinse lampa de birou şi se aplecă să ia harta. 

kkk 

Era 2:02 când Espérandieu o văzu pe Irène Ziegler 
ieşind de la Pink Banana, însoțită de o femeie. Dacă 
poliţista, în combinezonul ei de motociclistă şi cizmele de 
piele neagră, arăta ca o amazoană seducătoare, tipa de 
lângă ea arbora o jachetă albă satinată cu guler de blană 
peste nişte blugi mulaţi şi cizme albe cu toc. Părea ieşită 
dintr-o revistă. Era la fel de brunetă pe cât era Ziegler de 
blondă, cu părul lung revărsându-i-se peste gulerul hainei. 
Cele două se apropiară de motocicleta pe care poliţista o 
trase jos de pe furcă. Mai schimbară câteva cuvinte. Apoi 
bruneta se aplecă spre blondă. Esperandieu înghiţi în sec 
când le văzu pe cele două sărutându-se pe gură. 


Fir-ar, îşi zise, cu gura brusc uscată. 

Ziegler ambală apoi motorul, costumul de piele făcând 
corp comun cu bolidul de oţel. Femeia asta ar putea fi o 
criminală, îşi zise el, ca să-şi potolească instinctele 
stârnite. 

Deodată îi veni o idee. Cei care omorâseră calul lui 
Lombard lucraseră în tandem. li făcu o poză brunetei cu 
micul lui aparat digital, chiar înainte ca aceasta să dispară 
în discotecă. Cine era? Era posibil ca asasinii să fie în 
realitate două femei? Scoase mobilul şi îl sună pe Servaz. 

La naiba! înjură el după ce închise din nou. Martin avea 
nevoie de cinci minute! Ce nebunie! 

Ar fi trebuit să plece după ea imediat! Demară în 
trombă, chiar pe sub nasul paznicului. Luă curba de la 
ieşirea din parcare puţin cam strâns şi derapă din nou, 
înainte să accelereze pe drumul care se întindea acum 
drept înainte. Nu ridică piciorul de pe pedală decât în 
momentul în care zări farul roşu din spate al motocicletei. 
Se uită maşinal la ceasul de bord. 2:07. 

Martin, pentru numele lui Dumnezeu, pleacă de acolo! 


Servaz întoarse harta pe toate părţile. 

O hartă detaliată a regiunii înalte Comminges. Cu o 
scară de 1:50.000. Petrecu ceva timp uitându-se la ea cu 
atenţie, desfăcând-o şi apropiind-o de lampă. Nimic. 
Totuşi, Ziegler o consultase de curând. Fără îndoială, chiar 
înainte de a pleca. E acolo undeva, doar că n-o vezi, gândi 
el. Dar ce? Ce trebuia să caute? Şi apoi brusc realiză: 
ascunzătoarea lui Chaperon! 

Era acolo, cu siguranţă - undeva pe acea hartă... 


Exista un loc unde şoseaua făcea câteva curbe. Cum se 
apropiau de el după un drum destul de lung în linie 
dreaptă, erau nevoiţi să încetinească brusc. Drumul 
şerpuia printre brazi şi mesteceni încărcaţi de zăpadă şi 
mici bolovani albiţi, printre care se strecura un pârâu. Un 
peisaj de carte poştală în timpul zilei şi aproape fantastic 
noaptea, în lumina farurilor. Esperandieu o văzu pe Ziegler 
încetinind şi frânând şi apoi înclinând cu prudenţă motorul 


puternic la prima curbă, înainte de a dispărea în spatele 
brazilor înalţi. Ridică piciorul de pe acceleraţie. Abordă 
virajul cu aceeaşi prudenţă şi înconjură prima culme cu 
viteză moderată. Ajunse să meargă aproape la ralanti în 
zona unde curgea pârâul. Dar ceva merse prost... 

Pe moment, ar fi fost incapabil să spună ce anume. O 
umbră neagră... 

Aceasta ţâşni de pe cealaltă parte a drumului şi ateriză 
exact în lumina farurilor. Esperandieu calcă frâna. 
Neinspirat reflex. Maşina derapă orizontal, precipitându-se 
exact spre animal. Şocul fu violent. Ţinând strâns volanul, 
reuşi să redreseze maşina, dar prea târziu. Opri, puse 
avariile, îşi desfăcu centura, luă lanterna din torpedou şi 
ieşi în trombă. Un câine! Lovise un câine! Animalul era 
culcat în mijlocul drumului, în zăpadă. Îl privea în lumina 
lanternei. Implorator. O respiraţie prea rapidă îi ridica 
partea expusă a corpului şi îi învăluia botul într-un abur 
alb; una dintre labe tremura convulsiv. 

NU TE MIŞCA, BĂTRÂNE! VIN ÎNAPOI IMEDIAT! gândi 
Esperandieu aproape cu voce tare. 

Băgă mâna în hanorac. Mobilul! Nu mai era acolo! 
Motocicleta dispăruse de multă vreme. La naiba, la naiba 
şi iar la naiba! Se precipită spre maşină, se aplecă 
înăuntru, lumină podeaua. Îşi trecu o mână printre scaune. 
Nimic! Nici urmă de blestematul de telefon! Nici sub 
scaune, nici pe podea. bor rapi vază PUTEA FI? 

Servaz examinase cu atenţie fiecare bucăţică a hărţii, 
dar nu observase niciun semn, niciun simbol care să-i 
permită să creadă că Ziegler marcase pe ea locul unde se 
ascundea Chaperon. Dar poate că nu avusese nevoie s-o 
facă. Poate că se mulţumise doar să arunce o privire 
pentru a verifica ceva ce cunoştea deja. Comandantul avea 
în faţa ochilor Saint-Martin, staţiunea de schi, văile şi 
înălțimile din jur, drumul pe care veniseră, cel care ducea 
la Centrală, tabără şi Institut şi toate satele 
înconjurătoare... 

Se uită în jur. O foaie îi atrase atenţia. Pe birou. O foaie 
printre multe altele. 


O trase spre el şi se aplecă. Un titlu de proprietate... 
pulsul începu să i se accelereze. Un titlu pe numele de 
Roland Chaperon, domiciliat în Saint-Martin-de- 
Comminges. Era şi o adresă: şoseaua 12, sectorul 4, valea 
Aure, comuna Hourcade... Injură. N-avea timp să meargă 
să verifice la Cadastru sau la Cartea funciară. Apoi observă 
că Ziegler scrisese cu carioca roşie o literă şi o cifră în 
baza paginii. D4. Înţelese. Cu mâinile umede, apropie foaia 
de hartă, cu arătătorul pa as pe cea din urmă... 

Espérandieu se întoarse şi descoperi mobilul pe drum. 
Se aruncă asupra lui. Aparatul zăcea în două bucăţi, cu 
carcasa de plastic sărită. Rahat! Încercă oricum să-l sune 
pe Servaz. În van. Îl cuprinse panica. Martin! Câinele 
gemu să-ţi rupă sufletul. Esperandieu se uită la el. Nu-i 
posibil aşa ceva! E un coşmar sau ce naiba? 

Deschise din zbor portiera din spate, se întoarse spre 
animal şi îl luă în braţe. Era greu. Acesta mârâi 
ameninţător, dar se lăsă purtat. Esperandieu îl puse pe 
bancheta din spate, trânti uşa şi urcă din nou la volan. 
Aruncă o privire la ceas. 2:20! Ziegler urma să ajungă 
acasă dintr-o clipă în alta! Martin, pleacă de acolo! 
PLEACĂ! PLEACĂ! Pentru numele lui Dumnezeu! Demară 
în trombă, alunecă de-a curmezişul, redresă in extremis şi 
acceleră pe drumul alb, derapând de mai multe ori la 
curbe, cramponat de volan ca un pilot de curse. Cu inima 
bătându-i de 160 de ori PS sară 

O cruce... O cruce minusculă cu cerneală roşie, care 
scăpase primei examinări. Chiar în mijlocul secţiunii D4. 
Servaz sări în sus de bucurie. În locul acela, pe hartă 
apărea un mic pătrat negru în mijlocul unei zone pustii de 
munţi şi păduri. Un chalet, o cabană? Nu conta. Acum ştia 
unde urma să meargă Ziegler la ieşirea din discotecă. 

Deodată se uită la ceas. 2:20... Ceva nu era în regulă... 
Esperandieu ar fi trebuit să-l sune cu mult timp în urmă. 
Ziegler plecase de la discotecă de 16 minute deja! Destul 
timp ca să... O transpiraţie rece îi cobori pe şira spinării. 
Trebuia să plece... ACUM! Aruncă o privire panicată spre 


uşă, puse harta acolo unde o găsise, stinse lampa, apoi 
învârti comutatorul mare şi trecu în sufragerie. Un huruit 
afară... Se precipită spre fereastră. Exact la timp pentru a 
vedea apărând motocicleta lui Ziegler de după colţul 
clădirii. Îl luă cu frig. E aici! 

Se aruncă spre întrerupător şi stinse şi lumina din 
sufragerie. 

Apoi alergă spre intrare, ieşi din apartament şi închise 
uşor uşa în urma lui. Mâna îi tremura atât de tare, încât fu 
cât pe ce să scape şperaclul. Incuie uşa, fugi spre scară, 
dar se opri după câteva trepte. Unde mergea? Direcţia 
aceea era compromisă. Dacă ieşea pe acolo dădea nas în 
nas cu ea. Auzi şocat uşa de la intrare deschizându-se cu 
un scârţâit, două etaje mai jos. Era prins în capcană! Urcă 
înapoi treptele două câte două, cât de discret posibil. 
Revenise de unde plecase. Pe palierul de la etajul al doilea. 
Se uită în jur. Nicio altă ieşire, nicio ascunzătoare - Ziegler 
locuia la ultimul etaj. 

Inima îi lovea pieptul ca şi cum ar fi vrut să-şi sape un 
tunel, încercă să gândească. Poliţista urma să apară dintr- 
un moment în altul şi avea să-l găsească acolo. Cum ar fi 
reacţionat? Se presupunea că era bolnav, țintuit la pat, şi 
când colo îl găsea pe holul apartamentului ei, la 2:30 
dimineaţa. Gândeşte! Dar nu reuşea să găsească nimic. 
Nicio soluţie. Scoase din nou şperaclul şi îl strecură în 
broască, deschise uşa şi o închise uşor în urma lui. Încui-o! 
Apoi se repezi spre sufragerie. Al naibii apartament era 
prea gol, prea spartan. Prea lipsit de locuri în care te 
puteai ascunde! Pentru o clipă se gândi să aprindă lumina, 
să se aşeze pe sofa şi să o aştepte aşa, compunându-şi un 
aer degajat. Să-i spună că intrase cu şperaclul. Că avea 
ceva important să-i comunice. Nu! Era stupid! Arăta 
transpirat, respira greu. Şi ea i-ar fi citit imediat teama din 
ochi. Ar fi trebuit să aştepte pe palier. Ce imbecil! Acum 
era prea târziu! Oare era capabilă să-l omoare? 

Se gândi cu un frison că încercase deja. În tabără... În 
aceeaşi zi... Gândul acela îl trezi. Ascunde-te! Se îndreptă 
cu paşi mari spre dormitor. Se strecură sub pat exact în 
momentul în care ea băga cheia în uşă. 


Se târi sub pat exact la timp pentru a vedea prin uşa 
deschisă o pereche de cizme apărând în hol. Cu barba 
sprijinită de podea şi faţa şiroind de transpiraţie, avu 
impresia că trăieşte un coşmar. I se părea că 
experimentează ceva ce nu aparţine realităţii - ceva ce nu 
era posibil să se întâmple. 

Ziegler aruncă cu zgomot cheile pe dulapul de la intrare. 
Cel puţin aşa presupuse, pentru că n-o văzu făcând acel 
gest. Timp de o secundă de teroare absolută, crezu că ea o 
să intre direct în dormitor. 

Dar văzu cizmele dispărând în direcţia sufrageriei, în 
acelaşi timp în care auzi fâşâitul combinezonului de piele. 
Tocmai voia să-şi şteargă faţa cu dosul mânecii, când îşi 
aduse aminte: telefonul! k ia închidă! 

Câinele gemea pe bancheta din spate. Dar cel puţin nu 
se mişca. Esperandieu luă următorul viraj aşa cum o 
făcuse cu toate celelalte: la limita de a pierde controlul. 
Spatele maşinii păru să devieze de la traseul iniţial, dar el 
învârti volanul, reduse viteza, apoi acceleră din nou, 
reuşind să redreseze. 

Clădirea lui Ziegler. 

Parcă în faţă, apucă arma şi sări afară. Ridicând ochii, 
văzu lumină în salon. Motocicleta era şi ea acolo. Dar nici 
urmă de Martin. Ciuli urechile, dar nu auzi nimic, în afară 
de şuieratul vântului. 

La naiba, Martin, arată-te! 

Se uită disperat în jur, când îi veni o idee. Se aşeză din 
nou la volan şi demară. Câinele protestă stins. 

— Ştiu, bătrâne. Nu-ţi fă griji, nu te las. 

Urcă mica pantă ce ducea spre parcare şi spre tabla de 
orientare, apucă binoclul şi se strecură în spaţiul deja 
creat în gardul viu. La timp pentru a o vedea pe Ziegler 
ieşind din bucătărie cu o sticlă de lapte în mână. Îşi 
aruncase geaca de motociclist pe canapea. O urmări bând 
direct din sticlă şi apoi desfăcându-şi cureaua pantalonilor 
din piele şi scoţându-şi cizmele. Apoi părăsi sufrageria. O 
lumină se aprinse în spatele unei ferestre mai mici, din 
stânga, cu geamul mat. Baia... Făcea un duş. Unde 


dispăruse Martin? Avusese timp să plece? În acest caz, 
unde Dumnezeu se ascundea? Esperandieu înghiţi în sec. 
Mai era o fereastră între cea de la baie şi cea mare, de la 
sufragerie. Cum storurile erau ridicate şi uşa de la cameră 
deschisă, ghici graţie luminii de pe hol, un pat. Dormitorul. 
Deodată, o siluetă ieşi de sub pat. Umbra se îndreptă de 
spate, ezită o secundă, apoi părăsi camera şi se îndreptă 
spre uşa de la intrare. Martin! Esperandieu vru să urle de 
bucurie, dar se mulţumi să coboare binoclul spre intrarea 
în imobil la care într-un final, apăru şi Servaz. Un zâmbet 
larg lumină faţa adjunctului. Servaz se uita în stânga şi-n 
dreapta, căutându-l, când Esperandieu îşi puse două 
degete în gură şi fluieră. 

Comandantul ridică capul şi-l văzu. Arătă în sus şi 
Esperandieu înţelese. Urmări ferestrele cu binoclul. Irene 
Ziegler era tot la duş. li făcu semn să se îndrepte spre 
colţul clădirii şi urcă în maşină. Un minut mai târziu, şeful 
deschidea portiera de pe partea dreaptă. 

— La naiba, unde ai fost? întrebă el, scoțând abur din 
gură. De ce nu m-ai... 

Se întrerupse văzând câinele lungit pe bancheta din 
spate. 

— Ce-i ăsta? 

— Un câine. 

— Văd şi eu. Ce caută aici? 

Esperandieu îi povesti despre accident în câteva cuvinte. 
Servaz se lăsă să cadă pe scaunul pasagerului şi trânti 
portiera. 

— M-ai lăsat baltă pentru un... câine? 

Adjunctul păru să se scuze. 

— Latura mea Brigitte Bardot e de vină. Şi oricum, 
telefonul îmi era făcut bucățele. Mi-ai tras o spaimă! Am 
făcut-o de oaie de data asta. 

Servaz dădu din cap. 

— E doar vina mea. Aveai dreptate: n-a fost o idee prea 
bună. 

Asta era una dintre chestiile pe care Esperandieu le 
aprecia la el. Spre deosebire de alţi şefi, ştia să-şi 
recunoască şi să-şi asume greşelile. 


— Dar totuşi am găsit ceva, adăugă el. 

Îi spuse despre hartă. Şi despre titlul de proprietate. 
Scoase o bucată de hârtie pe care reuşise să mâzgălească 
coordonatele. Apoi rămaseră câteva clipe tăcuţi. 

— Trebuie să-i sunăm pe Samira şi pe ceilalţi. Avem 
nevoie de întăriri. 

— Eşti sigur că n-ai lăsat nicio urmă? 

— Cred că da. În afară de un litru de transpiraţie sub 
pat. 

— Bun. În regulă. Dar avem ceva mai urgent de făcut. 

— A, da? Ce anume? 

— Câinele. Trebuie să găsim un veterinar. Repede. 

Servaz se uită la adjunctul său, întrebându-se dacă 
glumeşte, însă Vincent avea un aer cât se poate de serios. 
Se uită în spate. Privi fix animalul. Părea să se simtă foarte 
rău şi abătut. De-abia fu în stare să ridice botul de pe 
banchetă, uitându-se la el cu nişte ochi trişti, resemnaţi şi 
blânzi. 

— Ziegler face duş, zise adjunctul, probabil că nu va mai 
ieşi în noaptea asta. Ştie că are la dispoziţie toată ziua de 
mâine pentru a-l încolţi pe Chaperon, având în vedere 
starea ta. O va face pe zi. 

Servaz ezită. 

— De acord, zise apoi. Sun la Jandarmerie ca să aflu 
unde găsim un veterinar. Până atunci, o scoţi pe Samira 
din pat şi-i spui să se prezinte aici cu încă două persoane. 

Esperandieu se uită la ceas - 2:45 - şi luă telefonul de pe 
bord. Rămase pe fir cu Samira câteva zeci de minute. Apoi 
închise şi se întoarse spre comandant. Lângă el, cu capul 
sprijinit de portieră, Servaz dormea. 


25 


Patul de campanie scârţâi când se ridică şi-şi scoase 
picioarele de sub cuvertură, coborându-le pe gresia rece. 
O cameră mică, fără mobilier. Căscând şi întinzându-se să 
aprindă veioza aşezată pe jos, Servaz îşi aminti că o visase 
pe Charlene Esperandieu: erau goi, lungiţi pe holul unui 
spital şi... făcând dragoste, în timp ce medicii şi asistentele 
treceau pe lângă ei fără să-i vadă! Pe o podea de spital? Îşi 
cobori privirea spre erecţia matinală. Izbucnind în râs de 
absurdul situaţiei, îşi recuperă ceasul căzut sub pat. Ora 
şase dimineaţa... Se ridică, se întinse şi luă hainele curate 
care-i fuseseră lăsate pe un scaun. Cămaşa era prea largă, 
dar pantalonii se potriveau ca lungime. Luă şi schimburile, 
prosopul şi gelul de duş aşezate la îndemână. Aşteptă până 
se asigură că arăta cât de cât prezentabil - chiar dacă n- 
avea prea multe şanse să se întâlnească cu cineva la ora 
aceea - apoi ieşi şi se îndreptă spre duşurile de la capătul 
holului. O puseseră pe Ziegler sub supraveghere 
permanentă şi preferase să doarmă la Jandarmerie pentru 
a urmări operaţiunile în timp real. 

Sala de duşuri era goală. Un curent de aer rece se 
insinua în ciuda eforturilor unui radiator anemic. Servaz 
ştia că jandarmii dorm în altă aripă, în care dispuneau de 
camere individuale şi că această parte nu prea era folosită. 
Totuşi, înjură când deschise robinetul de apă caldă şi un 
jet de-abia călduţ începu să-i curgă în cap. 

Sub duş, fiecare mişcare pe care o făcu pentru a se 
săpuni îi smulse o grimasă de durere. Incepu să se 
gândească. Nu mai avea nicio îndoială asupra vinovăţiei lui 
Ziegler, dar mai rămâneau nişte zone obscure, câteva uşi 
de deschis pe culoarul lung ce ducea spre adevăr. Ca şi 
alte femei din zonă, Ziegler fusese violată de cei patru 
bărbaţi. Cărţile găsite în apartament dovedeau că rănile 
sufleteşti rămăseseră deschise. Grimm şi Perrault fuseseră 
omorâţi pentru violurile comise. Dar de ce spânzurați? Din 
cauza sinucigaşilor? Ori mai era ceva? Exista un detaliu 
care nu înceta să-l obsedeze. Chaperon fugind şi 


abandonându-şi casa în dezordine ca şi cum l-ar fi urmărit 
diavolul în persoană. Ştia cine e asasinul? 

Incercă să se liniştească: Ziegler era sub supraveghere 
şi mai ştiau şi unde se ascunde Chaperon - aveau toţi aşii 
în mână. 

Şi totuşi... Poate din cauza curentului de aer glacial ori a 
apei din ce în ce mai reci, sau poate a amintirii capului său 
prins în punga de plastic, dar nu putea să-şi controleze 
tremuratul şi sentimentul de teamă pe care i-l inspira sala 


de duş pustie. 
kkk 


Stătea deja la masă în faţa unei ceşti de cafea în sala de 
şedinţe goală, când apărură pe rând Maillard, Confiant, 
Cathy d'Humières, Esperandieu şi ceilalţi doi membrii ai 
Brigăzii, Pujol şi Simeoni, cei doi încuiaţi care obişnuiau 
să-l ia peste picior pe Vincent. Se aşezară cu toţii şi-şi 
consultară notițele înainte de a începe, iar foşnetul 
hârtiilor umplu sala. Servaz le observă feţele palide, trase, 
obosite. Tensiunea era palpabilă. Scrise ceva în carnet, 
aşteptând ca toată lumea să fie pregătită, apoi ridică 
privirea şi începu. 

Le povesti totul. Când descrise ce i se întâmplase în 
tabără, se aşternu tăcerea. Pujol şi Simeoni se holbară la 
el. Şi unul şi celălalt se gândeau probabil că lor nu li s-ar fi 
putut întâmpla aşa ceva niciodată. Poate aveau dreptate. 
Cei doi reprezentau latura urâtă a meseriei de poliţist, dar, 
în pofida tuturor defectelor, erau tipi cu experienţă, pe 
care puteai conta când jocul devenea periculos. 

Apoi le vorbi despre Ziegler şi de data aceasta fu rândul 
lui Maillard să pălească şi să strângă din dinţi. Atmosfera 
deveni încărcată. O jandarmeriţă bănuită de crimă era 
garanţia furtunii. 

— Urâtă poveste, comentă sumbru d'Humières. 

Rareori o văzuse atât de palidă. Faţa ridată de oboseală 
îi dădea un aer bolnăvicios. Servaz se uită la ceas. Ora opt. 
Ziegler urma să se trezească. Ca pentru a-i confirma 
bănuielile, telefonul începu să-i sune. 

— Asta e. Se trezeşte! zise Samira Cheung. 

— Pujol, lansă el imediat, du-te la Samira. Ziegler tocmai 


s-a trezit. Şi vreau şi a treia maşină la susţinere. E de-a 
casei, nu trebuie să vă repereze. Simeoni, iei a treia 
maşină. N-o urmăriţi prea de-aproape. Oricum, ştim 
încotro se va îndrepta. Mai bine o pierdeţi decât să-şi dea 
seama că o urmăriţi. 

Pujol şi Simeoni părăsiră sala fără o vorbă. Servaz se 
ridică şi merse până la peretele pe care se găsea o hartă 
mare a regiunii. Timp de câteva minute, se uită când la ea, 
când la carnetul de notițe, apoi puse arătătorul pe un 
anumit loc. Fără să ia degetul, se întoarse şi se uită pe 
rând la cei de la masă. 

— Aici. bkk 

Un fuior de fum se ridica din cabana al cărei acoperiş 
invadat de muşchi era prevăzut cu un horn subțire. Servaz 
se uită în jur. Nori cenușii învăluiau versanţii împăduriţi. 
Aerul mirosea a umezeală şi a ceaţă, a mucegai de sub 
copaci şi a fum. La picioarele lor, printre arbori, cabana se 
ridica în fundul unei văioage acoperite de zăpadă, în 
mijlocul unui luminiş înconjurat de pădure. O singură 
potecă.  Invizibili, trei jandarmi şi un pădurar o 
supravegheau de aproape. Servaz se întoarse spre 
Esperandieu şi Maillard, care confirmară printr-un semn 
din cap şi, însoţiţi de vreo duzină de oameni, începură să 
coboare încet spre văioagă. 

Dintr-odată se opriră. Un bărbat tocmai ieşea din 
cabană. Se întinse savurând noua zi, inspiră adânc, scuipă 
pe sol şi, de unde erau, îl auziră dând un vânt sonor, ca 
sunetul unui corn de vânătoare. În mod ciudat, o pasăre a 
cărei tril semăna cu un chicotit batjocoritor îi răspunse din 
pădure. Bărbatul aruncă o ultimă privire în jur şi dispăru 
în interior. 

Servaz îl recunoscuse imediat, în ciuda începutului de 
barbă. 

Chaperon. 

Ajunseră în luminiş prin spatele cabanei. Acolo, 
umiditatea amintea de o baie turcească. Doar că mai puţin 
fierbinte. Servaz se uită spre ceilalţi. Schimbară câteva 
semne şi se despărţiră în două grupuri. Înaintară încet, 


cufundându-se în zăpadă până la genunchi, apoi ocoliră 
pentru a se strecura pe sub ferestre şi a se apropia de 
intrarea din faţă. Servaz se afla în faţa primului grup. În 
momentul în care trecea de colţul din faţă al cabanei, uşa 
se deschise brusc. Comandantul se postă în spatele ei, cu 
arma în mână. Îl văzu pe Chaperon făcând trei paşi, 
descheindu-şi pantalonii şi urinând cu voluptate în zăpadă, 
în timp ce fredona un cântec. 

— Termină ce faci şi ridică mâinile, Pavarotti, strigă 
comandantul în ceafa lui. 

Primarul înjură: tocmai îşi udase încălţămintea. 


Diane avusese o noapte groaznică. De vreo patru ori se 
trezise lac de transpiraţie, cu un sentiment de apăsare, ca 
şi când ar fi purtat un corset în jurul pieptului. 
Aşternuturile erau ude şi ele. Se întrebă dacă nu luase 
vreun virus. 

Îşi aminti că avusese un coşmar în care era pusă într-o 
cămaşă de forţă şi legată de pat într-una dintre celulele de 
la Institut, înconjurată de o mulţime de pacienţi care o 
priveau şi-i atingeau faţa cu mâinile lor umede din cauza 
medicamentelor. Scuturase din cap şi urlase, până când, la 
un moment dat, uşa celulei se deschisese şi intrase Julian 
Hirtmann, cu un zâmbet malefic pe faţă. O secundă mai 
târziu, nu mai era în celulă, ci într-un spaţiu mult mai larg, 
undeva în exterior: era noapte, vedea un lac şi mai multe 
incendii, mii de insecte uriaşe cu capete de păsări ce se 
târau pe pământul negru şi corpuri goale de bărbaţi şi 
femei care se împreunau cu sutele în lumina roşiatică a 
flăcărilor. Hirtmann era unul dintre ei şi Diane înţelesese 
că el organizase toată acea orgie colosală. Intră în panică 
când realiză că ea însăşi era goală, în pat, încă legată, dar 
fără cămaşă de forţă - se zbătu până se trezi. 

După aceea, petrecuse mult timp la duş, încercând să 
alunge senzaţia vâscoasă lăsată de vis. 

Acum se întreba ce conduită trebuia să adopte. De 
fiecare dată când se gândea să vorbească cu Xavier, îşi 
amintea de comanda de anestezice veterinare şi se simţea 
prost. Dacă se arunca în gura lupului? La fel ca în acele 


fotografii 3D în care personajul îşi schimbă expresia în 
funcţie de poziţia în care le ţii, nu reuşea să se hotărască. 
Ce rol avea psihiatrul în toate acestea? 

Dacă lua în considerare elementele de care dispunea, se 
pare că Xavier se găsea în aceeaşi situaţie: ştia de la 
poliţişti că cineva din Institut era amestecat în asasinate şi 
încerca să descopere cine. Doar că el avea un avans şi o 
serie de informaţii de care ea nu dispunea. Pe de altă 
parte, acesta primise nişte produse utilizate pentru a 
adormi un cal, cu doar câteva zile înainte de moartea 
animalului. Revenea mereu în acelaşi punct: existau două 
ipoteze totalmente contradictorii. Şi totuşi fiecare dintre 
ele era susţinută de fapte. Era posibil ca Xavier să fi 
furnizat anestezicele cuiva, fără să ştie la ce urmau să 
folosească? În acel caz, numele acelei persoane ar fi 
trebuit să apară undeva. Nu mai înţelegea nimic. 

Cine erau Irene Ziegler şi Gaspard Ferrand? După toate 
aparențele, nişte persoane legate cumva de tabăra „Capra 
Neagră”. La fel ca Lisa Ferney... De acolo trebuia să 
înceapă. Era singura pistă concretă de care dispunea. 


Asistenta-şefă. 
kkk 


Servaz intră în cabană. Acoperiş foarte jos, înclinat: 
creştetul capului îi atingea tavanul. În fund, un pat cu 
aşternuturi albe şi cuvertură maro răscolită, o pernă 
pătată. O sobă mare al cărei horn negru dispărea în 
acoperiş, lemne stivuite în apropiere. O chiuvetă şi un mic 
blat sub una dintre ferestre; un aragaz, legat cu siguranţă 
la o butelie. O revistă de cuvinte încrucişate deschisă pe o 
masă, lângă o sticlă de bere şi o scrumieră plină; o lampă 
pe gaz agăţată în tavan. Mirosea a fum de lemn şi de 
țigară, a bere şi mai ales a transpiraţie stătută. Nu exista 
nicio baie. Se întrebă cum făcea Chaperon ca să se spele. 

Uite ce s-a ales de ticăloşii ăia: două cadavre şi un tip ce 
se ascunde ca un şobolan împuțit. 

Deschise dulapurile, băgă mâna sub saltea, căută prin 
buzunarele jachetei agăţate pe uşă. Chei, un portmoneu şi 
un portofel. Il deschise pe cel din urmă: o carte de 
identitate, un carnet de cecuri, un card Vitale, unul Visa şi 


un American Express... În portmoneu, găsi 800 de euro în 
bancnote de 50 şi de 20. Apoi deschise un sertar şi găsi 
arma şi gloanţele. 

leşi. wik 

În mai puțin de cinci minute, dispozitivul era complet. 
Zece oameni în jurul cabanei şi în pădure; alți şase în 
puncte strategice de deasupra văioagei şi în josul potecii 
ca s-o observe venind, toţi blindaţi ca jucăriile Playmobil 
cu veste antiglonţ din kevlar; Servaz şi Esperandieu 
aşteptau în cabană împreună cu Chaperon. 

— Duceţi-vă dracului, zise primarul. Dacă nu mă acuzaţi 
de ceva, mă tirez. Nu puteţi să mă reţineţi împotriva 
voinţei mele. 

— Faceţi cum vreţi, zise Servaz. Dacă vreţi să sfârşiţi 
asemenea amicilor dumneavoastră, sunteţi liber. Dar vă 
confiscăm arma. Şi din momentul în care aţi făcut primul 
pas afară, o să rămâneţi fără protecţie - spionii care-şi 
pierd acoperirea numesc această postură „în aer”. 

Chaperon îi aruncă o privire încărcată de ură, cântări 
argumentele pro şi contra, ridică din umeri şi se lăsă să 


cadă pe pat. 
kkk 
La 9:54, Samira Îl sună să-i spună că Ziegler pleca de 
acasă. Nu se grăbeşte deloc, gândi el. Ştie că are toată 
ziua la dispoziţie. Probabil a pregătit totul din timp. Apucă 
staţia şi anunţă toate unităţile că ţinta se pusese în 
mişcare. Apoi îşi luă o cafea. 
kkk 
La 10:32, îşi puse a treia cafea a dimineţii şi fumă a 
cincea ţigară, în ciuda protestelor lui Espérandieu. 
Chaperon îşi dădea pasiențe pe masă, fără să scoată o 


vorbă. PEI 

La 10:45, Samira sună din nou ca să-i anunțe că Ziegler 
se oprise să bea o cafea într-un bar, apoi cumpărase ţigări, 
timbre şi flori. 

— Flori? De la florărie? 

— Da, că doar nu de la măcelărie. 


Îi reperase... PI 

La 10:52, află că în sfârşit o luase în direcţia Saint- 
Martin. Pentru a ajunge în văioaga unde se găsea cabana, 
trebuia s-o iei pe şoseaua care lega Saint-Martin de 
orăşelul unde locuia Ziegler - apoi s-o iei pe un drum 
secundar care se întindea spre sud, trecea printr-o zonă cu 
defileuri, creste şi păduri adânci şi în final să părăseşti şi 
acel drum pentru a intra pe unul forestier, din care se 


făcea poteca. 
kkk 

— Ce mama naibii face? întrebă Espérandieu după ce 
trecu de 11:00. Nu pronunţaseră mai mult de trei fraze de 
mai bine de o oră, dacă excludeai conversațiile Samirei cu 
Servaz. 

Bună întrebare, gândi acesta din urmă. 

kkk 

La 11:09, Samira sună din nou ca să anunţe că ţinta 
depăşise drumul spre cabană fără să încetinească şi că se 
îndrepta spre Saint-Martin. Nu vine... Servaz înjură şi ieşi 
la aer. Maillard apăru şi el din pădure şi i se alătură. 

— Ce facem? 

— Aşteptăm. 

Sr x k 

— E la cimitir, zise Samira la 11:45. 

— Ce? Ce naiba face acolo? Vă plimbă aiurea: v-a văzut! 

— Nu ştiu. A făcut ceva ciudat... 

— Adică? 

— A intrat într-un cavou şi a stat acolo cinci minute 
bune. Florile erau pentru asta. A ieşit fără ele. 

— Un cavou de familie? 

— Da, dar nu a ei. Am fost să văd. E cavoul familiei 
Lombard. 

Servaz tresări. Nu ştia că Lombard avea cavoul în Saint- 
Martin... Deodată simţi că situaţia îi scăpa de sub control. 
Exista un unghi mort pe care nu-l vedea... Totul începuse 
cu animalul lui Eric Lombard, apoi ancheta îl pusese o 
vreme pe tuşă pentru a se concentra pe trioul Grimm- 
Perrault-Chaperon şi pe sinucideri. Şi iată: cartea lui 


Lombard revenea brusc în joc. Ce voia să însemne asta? Ce 
făcuse Irene Ziegler în acel cavou? Nu mai înţelegea nimic. 

— Unde eşti acum? întrebă el. 

— Sunt încă în cimitir. M-a văzut, aşa că Pujol şi Simeoni 
au preluat filajul. 

— Vin şi eu. 

leşi din cabană, merse pe cărare până la drumul 
forestier, apoi se afundă în hăţişurile din dreapta. După ce 
dădu la o parte crengile grele încărcate de zăpadă care îl 
camuflau, se strecură la volanul jeepului. 


Era 12:12 când opri în faţa cimitirului. Samira Cheung îl 
aştepta la intrare. În ciuda frigului, purta o geacă de piele, 
un şort ultra scurt peste colanţii opaci şi nişte ghete solide 
maro cu jambiere din piele, cam uzate. Muzica din căşti 
era atât de tare, încât Servaz o putu auzi de cum cobori 
din maşină. Sub căciulă, faţa ei roşie îi aminti 
comandantului de o creatură stranie pe care o văzuse într- 
un film la care îl târâse Margot - cu elfi, vrăjitori şi inele 
magice. Se încruntă descoperind că Samira mai avea şi un 
cap de mort pe tricou. Poate ca să se asorteze cu 
ambientul. Tipa avea mai mult faţă de profanatoare de 
morminte decât de polițistă. 

Urcară împreună micul deal, printre brazi şi pietre 
funerare, apropiindu-se de pădurea de conifere ce 
mărginea partea din spate a cimitirului. O femeie în vârstă 
le aruncă o privire severă. Cripta familiei Lombard se 
detaşa net de cele din jur. Ca înălţime, aducea mai mult a 
mausoleu, a capelă. O încadrau doi arbori de tisă şi avea 
trei trepte la intrare. Un grilaj frumos, lucrat din fier 
forjat, împiedica accesul. Samira îşi aruncă ţigara, 
înconjură monumentul şi cotrobăi un minut înainte de a 
reveni cu cheia. 

— Am văzut-o pe Ziegler făcând la fel, explică ea. Era 
ascunsă sub un gargui. 

— Nu te-a văzut? întrebă Servaz sceptic, uitându-se la 
ţinuta subordonatei sale. 

Franco-chino-marocanca se bosumflă. 

— Ştiu cum să-mi fac treaba. Când m-a zărit, aranjam un 


buchet de flori pe mormântul unui tip pe nume Lemeurt“. 
Amuzant, nu? 

Servaz ridică privirea, dar pe frontonul triunghiular de 
la intrare nu scria nimic. Samira introduse cheia şi trase 
de grilaj, care se deschise cu un scârţâit. Servaz intră şi el 
în întunericul criptei. O lumină slabă pătrundea printr-o 
deschizătură din dreapta lor, insuficientă pentru a distinge 
mai mult decât formele vagi a trei morminte. Încă o dată, 
se întrebă de ce toată acea apăsare, toată acea tristeţe şi 
tot acel întuneric - ca şi cum moartea n-ar fi fost de ajuns. 
Existau totuşi ţări în care ideea de moarte era aproape 
uşoară sau chiar veselă, unde se petrecea, se mânca şi se 
râdea la moartea cuiva, spre deosebire de bisericile triste 
şi sumbre, cu slujbele lor de pomenire, recviemurile, 
kadişurile şi rugăciunile scăldate în mări de lacrimi. Ca şi 
cum cancerul, accidentele de maşină, infarcturile, 
sinuciderile şi crimele n-ar fi suficiente, îşi mai spuse. 
Remarcă un buchet solitar pus pe unul dintre morminte: ca 
o pată de culoare în întuneric. Samira îşi scoase iPhone-ul 
şi dădu pe lanternă. Ecranul se făcu alb împrăştiind o 
lumină slabă. Il plimbă pe deasupra celor trei locuri de 
veci: EDOUARD LOMBARD... HENRI LOMBARD... Bunicul 
şi tatăl... Servaz îşi spuse că al treilea trebuia să fie al 
mamei lui Eric, soţia lui Henri - fosta actriţă ratată, fosta 
call-giri, târfa, după cum îi spunea Henri Lombard... De ce 
mama naibii pusese Ziegler flori pe acel mormânt? 

Se aplecă să citească inscripţia. Şi se încruntă. 

li trecu prin cap că se apropia şi mai mult de adevăr. 
Dar şi că, odată în plus, lucrurile se complicau şi mai tare. 

Se uită la Samira - apoi fixă din nou inscripţia în haloul 
de lumină al lanternei: 


MAUD LOMBARD, 1976-1998. 


— Cine mai e şi asta? 

— Sora lui Eric Lombard, cu patru ani mai mică decât el. 
Nu ştiam că e moartă. 

— E important? 


+9 Joc de cuvinte: le meurt = mortul. 


— Poate. 

— De ce crezi că i-a adus Ziegler flori? Ai idee? 

— Deloc. 

— Ţi-a vorbit despre asta? Că o cunoştea? 

— Nu. 

— Şi ce legătură să aibă cu crimele? 

— Nu ştiu. 

— În orice caz, de data asta ai măcar o legătură, mai 
zise Samira. 

— Cum adică? 

— O legătură între Lombard şi restul afacerii. 

— Ce legătură? zise el surprins. 

— Ziegler n-a venit să pună flori aici din întâmplare. 
Trebuie să existe o legătură. Şi dacă tu n-o cunoşti, ea o 
ştie cu siguranţă. E suficient s-o întrebi atunci când o vom 
interoga. 

Da, gândi el. Irene Ziegler ştia mult mai multe decât el 
despre toată treaba. Apoi realiză că ea şi Maud Lombard 
aveau aproape aceeaşi vârstă. Fuseseră prietene? La fel ca 
trecerea ei prin tabără, încă o parte din trecutul tinerei 
venea să se amestece în anchetă. Cu siguranţă că Irène 
Ziegler avea destule secrete. 

Nicio urmă însă a soţiei lui Henri Lombard, mama lui 
Eric. Nu i se permisese să împartă jalnica eternitate cu 
restul familiei - fusese repudiată chiar şi în moarte. 
Revenind spre intrarea în cimitir, Servaz se gândi că Maud 
Lombard murise la 21 de ani. Simţi instantaneu că treaba 
asta marca un punct esenţial al anchetei. Din ce cauză 
murise? În vreun accident? De vreo boală? Sau altfel? 

Samira avea dreptate, Ziegler deţinea cheia misterului. 
Odată închisă, poate le va spune ceva, deşi se îndoia. 
Avusese destule ocazii ca să constate că Irene Ziegler avea 
o personalitate puternică. 

Până atunci, însă, oare unde era? 

Incepu să se neliniştească. Se uită la ceas. Trecuse deja 
destul timp de când nu mai aveau nicio veste. Tocmai voia 
să-l apeleze pe Pujol, când sună telefonul. 

— Am pierdut-o! zbieră Simeoni în aparat. 

— Ce? 


— A naibii lesbiană, cred că ne-a reperat! Cu nenorocita 
aia de motocicletă, n-a avut nicio problemă să se facă 
nevăzută! 

Rahat! Servaz simţi adrenalina descărcându-i-se în 
sânge şi stomacul i se strânse ghem. Căută numele lui 
Maillard pe lista de contacte de pe mobil. 

— Pujol şi Simeoni au pierdut ţinta! strigă el. E 
nesupravegheată! Preveniţi-l pe locotenentul Esperandieu 
şi fiţi pregătiţi! 

— Ok. Nicio problemă. O aşteptăm. 

Servaz închise. Ar fi vrut să împărtăşească calmul 


jandarmului. stg 

Brusc, îi veni o idee. Scoase din nou mobilul şi formă 
numărul lui Saint-Cyr. 

— Alo? 

— Maud Lombard, îţi spune ceva? 

O mică ezitare la capătul firului. 

— Evident că-mi spune ceva. Sora lui Eric Lombard. 

— A murit la 21 de ani. Cam tânără, nu? Ştii ce s-a 
întâmplat? 

— S-a sinucis, răspunse judecătorul, de data asta fără să 
ezite. 

Servaz îşi ţinu respiraţia. Era exact ce spera să audă. 
Ceva începea să se lege. Din ce în ce mai clar... 

Pulsul i se acceleră. 

— De ce? 

O nouă ezitare. 

— O poveste tragică, zise într-un final vocea de la 
capătul firului. Maud era o fată fragilă, idealistă. In timp 
ce-şi făcea studiile în Statele Unite, cred că a iubit cu 
pasiune un tânăr. În ziua când acesta a părăsit-o, n-a mai 
suportat. Moartea tatălui ei cu un an înainte s-a adăugat şi 
ea. S-a întors aici şi s-a omorât. 

— Asta e tot? 

— La ce te aşteptai? 

— Decoraţiunile din grădina familiei sunt în amintirea 
ei? 

Altă ezitare. 


— Da. După cum ştii, Henri Lombard era un tip crud şi 
tiranic, dar mai avea şi astfel de ieşiri de afecţiune. 
Momente când dragostea paternă ieşea la suprafaţă. A pus 
să se modeleze acele animale când Maud avea şase ani, 
dacă-mi amintesc bine. Şi Eric le-a păstrat. În amintirea 
surorii lui, aşa cum ai spus. 

— N-a fost niciodată în tabăra „Capra Neagră”? 

— O Lombard în tabără? Glumeşti! Tabăra aia era 
pentru copiii din familii sărace care n-aveau posibilitatea 
să le ofere altă vacanţă. 

— Ştiu. 

— Atunci cum îţi poţi imagina că o Lombard ar fi putut 
pune piciorul pe acolo? 

— E încă o sinucidere. N-ai fost niciodată tentat s-o 
incluzi pe listă? 

— După cinci ani? Seria de sinucideri încetase de mult. 
Şi Maud era o femeie, nu o adolescentă. 

— O ultimă întrebare: cum s-a sinucis? 

Saint-Cyr făcu o pauză. 

— Şi-a tăiat venele. 

Servaz rămase dezamăgit: nu se spânzurase. 


La 12:30, Esperandieu primi un mesaj pe staţie. La 
masă... Se uită la Chaperon care era culcat pe pat, ridică 
din umeri şi ieşi. Ca poliţist „invitat” putu alege între un 
sendviş-baghetă parizian cu jambon şi ementaler, un pan- 
bagnat” şi un kebap cu roşii, ardei şi salată. 

Alese oriental. 

kkk 


Urcând din nou în Cherokee, simţi o idee detaşându-se 
încet din magma întrebărilor fără răspuns. Maud Lombard 
se sinucisese... Calul lui Eric fusese primul pe listă... Şi 
dacă miezul anchetei se găsea acolo şi nu în tabără? 
Instinctiv, simţi că asta i-ar deschide noi perspective. Mai 
exista o uşă care încă nu fusese deschisă, cu numele 
Lombard pe ea. Ce anume îl aşezase pe Eric Lombard 
printre ţintele justiţiarului? Înţelese că până atunci nu 
dăduse destulă atenţie acelei întrebări. Îşi aminti paloarea 


5 Sendviş specific zonei Nisa, cu salată de crudităţi şi ou. 


lui Vilmer când sugerase în biroul de la Divizie că exista o 
legătură între abuzurile sexuale şi Lombard. La momentul 
acela, fusese doar o glumă menită să-i mai taie din nas 
arogantului director al Poliţiei Judiciare din Toulouse. Dar 
în spatele glumei se ascundea o întrebare justificată. 
Prezenţa lui Ziegler în cavoul familiei Lombard făcea din 
acea întrebare un punct crucial: care era adevărata natură 
a legăturii dintre Lombard şi victime? 


— Soseşte. 

— O aşteptăm. 

Esperandieu se îndreptă dintr-o mişcare. Dădu drumul 
butonului de la staţie şi se uită la ceas. 13:46. Apucă arma. 


— Postul 1 către comandă, o am în vizor. Tocmai şi-a 
lăsat motocicleta la intrarea pe potecă. Se îndreaptă spre 
voi. Postul 2, preluaţi... 

— Aici Postul 2. Ok, tocmai a trecut... 


Xk 

Puțin mai târziu: 

— Aici Postul 3, n-a trecut pe lângă mine. Repet: ținta nu 
a trecut pe aici. 

— La naiba, unde e? urlă Espérandieu în staţie. O vede 
careva? Răspundeţi! 

— Postul 3, nu, nu aici... 

— Postul 4, nici eu nu văd nimic... 

— Postul 5, nimeni... 

— AM PIERDUT-O, COMANDA! REPET: AM PIERDUT- 


O! 
Sr x k 

Unde naiba umbla Martin? Esperandieu era cu mâna tot 
pe butonul staţiei când uşa cabanei se deschise brusc şi se 
trânti de perete. Se întoarse, cu arma ridicată... şi dădu 
nas în nas cu ţeava unei arme de poliţist. Gaura neagră îl 
fixa. Esperandieu înghiţi în sec. 

— Ce naiba faceţi aici? întrebă Ziegler. 

— Vă arestez, răspunse el cu o voce care i se păru 
absolut lipsită de hotărâre. 

— Irene, lasă arma jos! strigă Maillard de afară. 


Pentru o secundă teribilă, în cameră pluti suspansul. 
Apoi ea se supuse şi cobori arma. 

— Martin a avut ideea asta? 

Esperandieu citi în ochii ei o tristeţe profundă, în timp 
ce el se simţea cuprins de o imensă uşurare. 


La 16:35, în timp ce un crepuscul glacial se lăsa peste 
munţi şi noi fulgi de zăpadă începeau să se învârtejească, 
purtaţi de vânt, Diane se strecură afară din camera ei şi 
înaintă pe holul pustiu de la etajul al patrulea. Nu se auzea 
nici cel mai mic zgomot. La ora aceea, întreg personalul 
lucra la etajele inferioare. Diane însăşi ar fi trebuit să fie 
cu unul dintre pacienţii ei ori la birou, dar urcase discret în 
urmă cu un sfert de oră. După ce lăsase uşa de la camera 
ei întredeschisă şi ascultase cel mai mic zgomot, ajunsese 
la concluzia că dormitorul era gol. 

Aruncă o privire în dreapta şi-n stânga şi ezită doar o 
secundă înainte de a apăsa clanţa. Lisa Ferney nu-şi 
încuiase camera. Ăsta era un semn de rău augur: dacă 
asistenta-şefă ar fi avut ceva de ascuns, ar fi făcut-o. 
Camera mică, exact ca a ei, era întunecată. Munţii se 
estompau în spatele ferestrei, cu versanţii ameninţaţi de o 
nouă furtună. Diane apăsă pe întrerupător şi o lumină 
palidă şi galbenă scăldă camera. Ca un bătrân detectiv 
specialist în arta furişării, băgă o mână pe sub saltea, 
deschise dulapul, noptiera, se uită sub pat, examină 
dulăpiorul de medicamente din baie. Nu existau prea 
multe ascunzători şi nu-i luă mai mult de câteva zeci de 
minute până să iasă cu mâna goală. 


26 


— Nu poţi s-o interoghezi, zise d'Humières. 

— De ce nu? întrebă Servaz. 

— Aşteptăm doi ofiţeri de la Inspectoratul Jandarmeriei. 
Nicio mişcare, până nu ajung. Trebuie să evităm orice 
eroare de procedură. Interogatoriul căpitanului Ziegler se 
va face în prezenţa superiorilor săi ierarhici. 

— Nu vreau s-o interoghez, vreau doar să vorbesc cu ea! 

— Haide, Martin... Nu e nu. Aşteptăm. 

— Şi în cât timp vor sosi? 

Cathy d'Humieres se uită la ceas. 

— Trebuie să ajungă în două ore. Aproximativ. 


— S-ar spune că draga noastră Lisa va ieşi în seara asta. 

Diane întoarse capul spre uşa cafenelei. O descoperi pe 
Lisa Ferney care se îndrepta spre tejghea pentru a 
comanda o cafea. Mai constată şi că asistenta-şefă nu era 
în uniformă. Înlocuise halatul cu un palton alb, cu guler de 
blană, un pulover lung roz pal, blugi şi cizme deasupra 
genunchiului. Părul i se ondula liber pe blana mătăsoasă şi 
nu se zgârcise la fard, mascara, gloss şi ruj de buze. 

— Ştii unde merge? întrebă ea. 

Alex dădu din cap cu un zâmbet complice. Asistenta-şefă 
nu-i învrednici nici măcar cu o privire. Bău cafeaua pe 
nerăsuflate şi ieşi. O auziră îndepărtându-se în grabă pe 
culoar. 

— Li întâlnire (n „bărbatul misterios”, /isc el. 

Diane îl fixă nedumerită. În acel moment avea aerul unui 
băieţel obraznic pregătindu-se să-i împărtăşească cel mai 
mare secret colegului său de bancă. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Toată lumea ştie că Lisa are un iubit în Saint-Martin. 
Dar nimeni nu ştie cine e. Nimeni n-a văzut-o cu el. Când 
iese gătită în felul ăsta, în general nu se întoarce decât 
dimineaţa. Unii au încercat deja s-o tachineze pe chestia 
asta şi s-o tragă de limbă, dar de fiecare dată i-a trimis să 
plimbe ursul. Ciudat e însă că nimeni nu i-a văzut vreodată 


împreună, nici în Saint-Martin, nici în altă parte. 

— Probabil e însurat. 

— În cazul ăsta, nevasta lui trebuie că lucrează de 
noapte. 

— Ori are un serviciu care o obligă să plece în deplasări 
departe de casă. 

— Doar dacă nu e altceva, mult mai dificil de mărturisit, 
sugeră Alex aplecându-se peste masă şi luând un aer de 
spiriduş malefic. 

Diane se forţă să-şi menţină atitudinea detaşată. Dar nu 
reuşea să facă abstracţie de ce ştia şi rămânea tensionată. 

— Ca de exemplu? 

— Poate că participă la cine ştie ce petreceri libertine... 
Ori e chiar ea asasinul pe care-l caută toată lumea... 

Simţi cum o ia cu frig pe dinăuntru. Trebuia să facă 
eforturi din ce în ce mai mari ca să-şi ascundă 
preocuparea. Pulsul începu să i se accelereze: Lisa Ferney 
plecată toată noaptea... Acum ori niciodată... 

— Paltonul alb şi puloverul roz nu sunt deosebit de 
practice când te pregăteşti să omori pe cineva, încercă ea 
să glumească. Se face cam multă mizerie, nu? Şi apoi să se 
machieze în felul ăsta... 

— Poate că-i seduce înainte să-i termine. Ştii tu: genul 
de călugăriţă... 

Alex părea să se amuze grozav. Diane ar fi preferat să 
încheie acel subiect. Parcă avea un bloc de ciment în 
stomac. 

— Şi după aceea îi spânzură de un pod? Asta nu 
seamănă a călugăriţă, ci a Terminator. 

— Problema voastră, a elveţienilor, e partea asta 
practică supărătoare, o tachină el. 

— Şi eu care credeam că-mi apreciezi simţul umorului 
tipic elveţian. 

El râse. Diane se ridică. 

— Trebuie să plec, zise ea. 

Asistentul dădu din cap, ridicând privirea spre ea. 
Zâmbetul pe care i-l aruncă era puţin prea călduros. 

— Bine. Şi eu, am de lucru. Pe mai târziu, sper. 


xk k 


La 18:30, Servaz băuse deja atât de multă cafea proastă 
şi fumase atât de multe ţigări, încât începu să se simtă de- 
a dreptul bolnav. Fugi la toaletă să se spele pe faţă cu apă 
rece şi aproape vomită în chiuvetă. Apoi greaţa i se 
amelioră, fără să dispară complet. 

— Ce naiba fac ăştia? întrebă el, revenind în mica sală 
de aşteptare prevăzută cu scaune de plastic în care stăteau 
membrii Brigăzii. 

Sr x k 


Diane închise uşa şi se sprijini de ea cu inima bătând să-i 
spargă pieptul. 

Camera era scăldată în aceeaşi lumină gri-albăstruie, ca 
şi biroul lui Xavier în ajun. 

Un parfum persistent. Diane îl recunoscu. Lolita 
Lempicka. Pe suprafaţa netedă a biroului, un flacon 
reflecta lumina palidă intrată pe fereastră. 

De unde să încep? 

Era şi un dulap metalic de tip clasor, ca la Xavier, dar, 
din intuiţie, se hotări să înceapă cu biroul. 

Niciun sertar nu era încuiat. Aprinse lampa ca să poată 
examina lucrurile dinăuntru şi descoperi pe clipboard un 
obiect foarte ciudat - o salamandră din aur galben cu 
montură de pietre preţioase: rubine, safire şi smaralde. 
Lăsat la vedere şi la îndemâna oricui, obiectul servea de 
prespapier, iar Diane îşi spuse că, date fiind dimensiunile, 
nu putea fi decât placat cu aur şi cu pietre false. Se 
interesă apoi de conţinutul sertarelor. Dosare de diferite 
culori. Le deschise. Toate aveau legătură cu munca de 
asistentă-şefă la Institut. Note, facturi, rapoarte, 
monitorizări ale tratamentelor... Nimic deosebit. Cel puţin 
până la al treilea sertar. 

Un dosar cartonat în fund... 

Îl scoase şi-l deschise. Tăieturi din ziare... Despre 
crimele din vale. Lisa Ferney strânsese cu grijă informaţii 
despre ele. 

Simplă curiozitate - sau altceva? 

Vântul începu să şuiere pe sub uşă şi, pentru un 
moment, Diane îşi întrerupse cercetările. Afară, furtuna se 
înteţea. O străbătu un fior. Apoi se întoarse la ce făcea. 


Dulapul metalic... Aceleaşi dosare aşezate în picioare ca 
la Xavier... În timp ce le aducea în lumină şi le examina pe 
rând, îşi spuse că pierdea timpul. Nu urma să găsească 
nimic, pentru că nu era nimic de găsit. Cine ar fi fost atât 
de nebun sau idiot ca să lase în birou dovezi ale crimelor? 

Strângând hârtiile, privirea îi căzu din nou pe bijuterie, 
pe salamandra care strălucea în mii de culori în lumina 
lămpii... Nu era specialistă, dar era o imitație foarte 
reuşită. 

Se uită mai cu atenţie. Și dacă era autentică? 

Dacă era, ce anume spunea despre asistenta-şefă? Pe de 
o parte că puterea şi autoritatea ei erau atât de mari, încât 
ştia că nimeni n-ar fi îndrăznit să intre în lipsa ei în birou. 
Pe de altă parte, că iubitul ei era un tip bogat, deoarece, 
dacă era autentică, bijuteria aceea valora o mică avere. 

Medită la aceste două aspecte. Şi simţi instinctiv că 
descoperise ceva. dci ai, 


Cei doi reprezentanţi ai Inspectoratului Jandarmeriei 
veniseră în civil, iar feţele lor ar fi putut fi nişte măşti de 
ceară, într-atât de lipsite de expresie se dovedeau. li 
salutară pe Cathy d'Humières şi pe Confiant cu o scurtă 
strângere de mână şi cerură să o interogheze pe căpitan 
Ziegler singuri şi cu prioritate. Servaz se pregătea să 
protesteze, dar procuroarea i-o luă înainte, satisfăcându-le 
imediat cererea. 

O jumătate de oră se scurse până când uşa camerei 
unde era închisă Ziegler să se deschidă din nou. 

— Acum e rândul meu să o interoghez pe căpitan Ziegler 
singur, interveni Servaz în acel moment. N-o să dureze 
mult. Apoi o să ne confruntăm punctele de vedere. 

Cathy d'Humières se întoarse spre el şi se pregăti să 
spună ceva, dar îi întâlni privirea. Se abţinu. Doar că una 
dintre statuile de ceară se însufleţi. 

— Un reprezentant al Jandarmeriei nu va fi interogat de 
un... 

Procuroarea ridică mână, întrerupându-l. 

— Voi aţi avut momentul vostru, nu? Ai zece minute, 

Martin. Nicio secundă în plus. După aceea, interogatoriul 


va continua în prezenţa tuturor. 

Impinse uşa. Tânăra era singură în micul birou, cu o 
lampă luminându-i faţa dintr-o parte. Ca şi ultima dată 
când fuseseră amândoi în acea cameră, fulgii de zăpadă 
cădeau în spatele ferestrelor, în lumina unui felinar. Afară 
se făcuse întuneric. El se aşeză şi o privi. Cu părul ei blond 
şi combinezonul din piele neagră plin de fermoare, 
catarame şi întărituri de protecţie pe umeri şi genunchi, 
semăna cu un personaj de science-fiction. 

— Eşti bine? 

Ea dădu din cap cu buzele strânse. 

— Eu nu cred că eşti vinovată, zise el dintr-odată, cu 
seriozitate. 

Ea îl privi mai intens, dar tot nu zise nimic. Comandantul 
aşteptă câteva secunde înainte de a continua. Nu ştia de 
unde să înceapă. 

— Nu tu i-ai omorât pe Grimm şi Perrault. Şi totuşi, totul 
te indică pe tine, eşti conştientă, nu? 

Ea dădu din nou din cap. 

El enumeră faptele pe degete: minţise - ori ascunsese 
adevărul - în legătură cu tabăra şi cu sinucigaşii, nu le 
spusese că ştie unde se afla Chaperon... 

— Nu erai acolo când a fost omorât Perrault. Or, erai 
mai aproape decât mine, trebuia să ajungi prima. 

— Am avut un accident de motocicletă. 

— Trebuie să realizezi că e cam tras de păr. Un accident 
fără niciun martor. 

— Dar aşa s-a întâmplat. 

— Nu te cred, replică el. 

Ochii tinerei se măriră uşor. 

— Mi-ar plăcea să ştiu. Mă crezi vinovată sau nu? 

— Nevinovată. Dar în legătură cu accidentul minţi. 

Tânăra păru uimită de perspicacitatea lui. Dar de data 
asta, fu ea cea care-l surprinse: începu să zâmbească. 

— Am ştiut din prima clipă că eşti bun, zise. 

— Noaptea trecută, continuă el, când te-ai dus după 
miezul nopţii în acea discotecă, eram sub patul tău când 
te-ai întors. Am ieşit în timp ce erai la duş. Ar trebui să-ţi 
încui uşa cu altceva decât o broască standard. Ce-ai făcut 


acolo? 

Ea rumegă povestea şi-l fixă visătoare mult timp. 

— M-am întâlnit cu o prietenă, răspunse într-un final. 

— În mijlocul nopţii şi cu o anchetă în curs? O anchetă 
care se apropia de final şi ne solicita întreaga energie? 

— Era ceva urgent. 

— Ce putea fi atât de urgent? 

— E greu de explicat. 

— De ce? zise el. Pentru că sunt bărbat, un macho de 
poliţist, iar tu eşti îndrăgostită de o femeie? 

Ea îl sfidă din priviri. 

— Ce ştii tu despre chestiile astea? 

— De fapt, nimic. Dar nu eu risc să fiu acuzat de o dublă 
crimă. Nu sunt duşmanul tău, Irène. Niciun neica nimeni, 
mărginit, macho şi homofob. Aşa că, fă un efort. 

Ea îi susţinu privirea fără să clipească. 

— Noaptea trecută, când am ajuns acasă, am găsit un 
bilet. De la Zuzka, prietena mea. E din Slovacia. Hotărâse 
să ia puţină distanţă. Imi reproşa că sunt prea prinsă cu 
munca, că o neglijez, că sunt distrată... Genul ăsta de 
chestii. Cred că ai trecut şi tu prin asta, fiind divorţat - 
adică ştii despre ce vorbesc. Sunt mulţi poliţişti divorţaţi 
ori separați - chiar şi printre homosexuali. Aveam nevoie 
de o explicaţie. Chiar în acel moment. Nu voiam să plece 
aşa, fără să avem ocazia să vorbim. Mi s-a părut 
insuportabil în acel moment. Aşa că m-am dus la Pink 
Banana fără să gândesc prea mult. Zuzka e administrator 
acolo. 

— Sunteţi de multă vreme împreună? 

— De 18 luni. 

— Şi eşti foarte îndrăgostită? 

— Da. 

— Să revenim la accident. Sau mai bine zis, la pretinsul 
accident. Pentru că nu s-a întâmplat aşa, nu? 

— Ba bineînţeles că da! N-ai văzut cum arătam? Şi 
zgârieturile? Ori crezi că mi le-am făcut singură? 

— Pentru o clipă, am crezut că ţi le-ai făcut sărind din 
telecabină, răspunse el. După ce-l împinseseşi pe Perrault 
în gol, mai preciză. 


Ea se agită pe scaun. 

— Şi acum nu mai crezi acelaşi lucru? 

— Nu, pentru că eşti nevinovată. 

— Cum poţi fi sigur? 

— Am impresia că ştiu cine e. Dar mai cred şi 
următoarele: chiar dacă ai avut realmente un accident, nu- 
mi spui tot adevărul legat de acel subiect. 

Incă o dată, tânăra păru siderată de perspicacitatea lui. 

— După accident, am întârziat expres, cedă ea. Nu m-am 
grăbit deloc. 

— De ce? 

— Perrault: voiam să moară - sau cel puţin voiam să-i 
dau asasinului şansa s-o facă. 

Servaz se uită o vreme la ea, apoi dădu din cap. 

— Din cauza a ceea ce ţi-au făcut, zise el. Grimm, 
Chaperon, Mourrenx şi cu el. 

Ea nu răspunse, dar confirmă din cap. 

— În tabără, continuă el. 

Ea ridică privirea surprinsă. 

— Nu... mult mai târziu... Făceam Dreptul în Pau. Am 
dat peste Perrault la o serbare câmpenească, într-un 
weekend. El... mi-a propus să mă conducă... Grimm şi 
Mourrenx ne aşteptau la intrarea pe un drum, la câţiva 
kilometri de petrecere... Chaperon nu era în noaptea aia, 
nu ştiu de ce. De-aia n-am făcut legătura între el şi ceilalţi 
decât când ai găsit fotografia. Când... când l-am văzut pe 
Perrault părăsind şoseaua şi intrând pe acel drum, am 
înţeles. Am vrut să cobor, dar m-a lovit, o dată şi încă o 
dată, în timp ce ne deplasam, dar şi când am oprit, 
făcându-mă uşuratică şi târfă. Eram plină de sânge. Apoi... 

Tăcu o vreme. El ezită mult timp înainte de a pune 
întrebarea. 

— De ce n-ai...? 

— Depus plângere? Mă... mă culcam cu o grămadă de 
lume pe vremea aia. Bărbaţi, femei... Inclusiv cu o profă de 
la facultate, femeie măritată, cu doi copii. Şi tatăl meu era 
jandarm. Ştiam ce urma să se întâmple - ancheta, noroiul, 
scandalul... M-am gândit la ai mei, la cum vor reacţiona, la 
fratele şi la sora mea vitregă, care nu ştiau nimic despre 


viaţa mea privată... 

lată cum au reuşit să păstreze secretul atâta timp, îşi 
zise el. Prima lui intuiţie din casa familiei Chaperon fusese 
justă. Trebuia ţinut cont de faptul că 90% din victimele 
violurilor nu  depuneau plângere şi că, în afara 
adolescenților din tabără care nu le văzuseră niciodată 
feţele, alegeau prăzi uşoare, cu un stil de viaţă 
nonconformist, care nu le prea avantaja. Inteligenţi 
prădători... Dar transparenţi în ochii soțiilor lor, care 
sfârşiseră prin a bănui ceva, mutându-se în camere 
separate - ori părăsindu-i. 

Se gândi la directorul taberei, mort într-un accident de 
motocicletă. O moarte ce pica şi ea la fix. 

— Realizezi că mi-ai pus şi mie viaţa în pericol? 

— Îmi pare rău, Martin. Cu adevărat. Dar pentru 
moment sunt acuzată de crimă, îl corectă ea cu un mic 
zâmbet trist. 

Avea dreptate. El trebuia să acţioneze cu prudenţă. 
Confiant n-avea să lase prada din gheare cu uşurinţă, 
acum că pusese mâna pe vinovatul ideal. Şi pe care tocmai 
el i-l servise pe tavă! 

— Treaba se complică din momentul în care ai profitat 
de absenţa mea ca să-i iei urma lui Chaperon, fără să spui 
nimănui nimic. 

— Nu intenţionam să-l omor... Voiam doar... să-l sperii. 
Voiam să văd în ochii lui aceeaşi teamă pe care a savurat-o 
el în cei ai victimelor. Voiam să-i bag ţeava pistolului în 
gură, să fim doar noi doi în blestemata aia de pădure şi să 
aibă impresia până în ultima secundă că i-a sunat ceasul. 
Apoi l-aş fi arestat. 

Vocea nu-i mai era decât un ac subţire de gheaţă şi, preţ 
de-o secundă, el se întrebă dacă nu cumva se înşelase. 

— Încă o întrebare. În ce moment ai înţeles ce se 
întâmpla? 

Ea îl privi drept în ochi. 

— Am avut bănuieli încă de la prima crimă. Apoi, când 
Perrault a fost omorât şi Chaperon a fugit, am ştiut că 
cineva era pe cale să-i tragă la răspundere pentru crimele 
pe care le săvârşiseră. Dar nu ştiam cine anume. 


— De ce ai furat lista cu copiii din tabără? 

— Dintr-un impuls idiot. Eram şi eu printre ei. Şi tu 
păreai să te interesezi mult de tot de ce se găsea pe acea 
listă nenorocită. Nu voiam să fiu interogată, să mi se 
scormonească trecutul. 

— O ultimă întrebare: de ce ai dus azi flori la mormântul 
lui Maud Lombard? 

Irene Ziegler păstră tăcerea o vreme. De data asta, nu 
se arătă deloc surprinsă. Înţelesese deja că fusese 
urmărită întreaga zi. 

— Maud Lombard s-a sinucis şi ea. 

— Ştiu. 

— Intotdeauna am ştiut că, într-un fel sau altul, a fost şi 
ea victima acelor prădători. Şi pe mine m-a tentat ideea la 
un moment dat. Într-o vreme, eu şi Maud frecventam 
aceleaşi petreceri - asta înainte de a pleca eu la facultate 
şi înainte ca ea să le întâlnească pe acele orduri. Eram 
destul de apropiate, nu chiar prietene, cunoştinţe - dar o 
iubeam mult. Era o fată independentă şi discretă, care 
vorbea puţin, dar încerca să scape din mediul în care 
crescuse. Aşa că, în fiecare an, de ziua ei de naştere îi pun 
flori pe mormânt. Şi de data asta am vrut să-i trimit un mic 
semn, înainte de a-l aresta pe ultimul dintre acei 
nemernici. 

— Şi totuşi Maud Lombard n-a fost niciodată în tabără. 

— Şi ce? Maud a fugit de acasă de mai multe ori. Işi 
petrecea adesea timpul cu lume destul de dubioasă. 
Deseori se întorcea acasă târziu. Probabil că a dat peste ei 
pe undeva - la fel ca mine. 

Servaz gândea în viteză. Ipoteza lui începea să capete 
contur. O rezolvare incredibilă... Nu mai avea întrebări. Îl 
luă din nou cu ameţeală. Işi masă tâmplele şi se ridică 
greoi. 

— Poate că există o ipoteză pe care n-am avut-o până 
acum în vedere, mai zise î. FIE 

D'Humieres şi Confiant îl aşteptau pe hol. Servaz se 
îndreptă spre ei, luptând împotriva senzaţiei că pereţii şi 
podeaua se clatină şi că urma să-şi piardă echilibrul. Işi 


masă ceafa şi respiră adânc - dar nu fu de ajuns ca să-şi 
alunge strania senzaţie că pantofii îi erau umpluti cu aer. 

— Deci? întrebă procuroarea. 

— Nu cred că e ea. 

— Ce? exclamă Confiant. Sper că glumiti! 

— N-am timp să vă explic acum: trebuie să plec repede. 
Până una-alta, păstraţi-o la răcoare, dacă vreţi. Unde e 
Chaperon? 

— Încercăm să-l facem să mărturisească violurile asupra 
adolescenților din tabără, răspunse d'Humieres pe un ton 
glacial. Dar refuză să scoată vreun cuvânt. 

— Nu există termen de prescripţie? 

— Nu în cazul în care noi elemente ne îndreptăţesc să 
redeschidem cazul. Martin, sper că ştii ce faci. 

Schimbară o privire. 

— Şi eu sper la fel, zise el. 

Ameţea din ce în ce mai rău şi-l durea şi capul. Se 
îndreptă spre recepţie, ceru o sticlă de apă şi înghiţi unul 
dintre comprimatele pe care le primise de la Xavier. Apoi 
merse în parcare să-şi ia maşina. 

Cum să le vorbească despre noua ipoteză fără să-şi 
atragă fulgere din partea judecătorului şi fără s-o pună pe 
procuroare într-o situaţie jenantă? Îl preocupa o întrebare. 
Voia să fie sigur înainte de a arunca cărţile. Şi avea nevoie 
de părerea cuiva - a cuiva care să-l asigure că era pe 
drumul cel bun şi care să-l sfătuiască până unde putea 
merge fără să-şi taie singur craca de sub picioare. Se uită 
la ceas. 21:12. i visa. 

Computerul... 

Îl deschise. Spre deosebire de cel al lui Xavier, acesta 
era parolat. Ia te uită... Se uită la ceas. Se făcea aproape o 
oră de când era acolo. 

Problemă: era departe de a avea aptitudinile unui haker. 
Timp de zece minute bune, îşi stoarse creierii ca să 
găsească parola, încercă să scrie Julian Hirtmann şi Lisa 
Ferney în toate felurile, dar niciuna dintre tentativele ei de 
plâns nu dădu vreun rezultat. Căută din nou prin sertare, 
unde îşi aminti că văzuse o mapă cu documente personale. 


Introduse întâi numărul de telefon şi cel al asigurărilor 
sociale, de la capăt şi de la coadă, apoi data naşterii, 
combinaţii ale celor două prenume (numele complet al 
asistentei şefe era Elisabeth Judith Ferney), asocieri ale 
iniţialelor cu data naşterii... Fără succes. La naiba! 

Privirea îi căzu încă o dată pe salamandră... 

Tastă „salamandra”, apoi „ardnamalas”. 

Nimic... 

Îşi întoarse capul spre ceasul din colţul ecranului. 21:28. 

Se uită încă o dată la animal. Pradă unui impuls de 
moment, îl ridică şi-l întoarse. Pe burtă avea o inscripţie. 
Van Cleef & Arpels, New York. Introduse numele în 
calculator. Nimic... Fir-ar! E ridicol! Ai zice că mă aflu într- 
unul dintre filmele alea de spionaj cu proşti! Le inversă. 
Nici aşa... La ce te aşteptai, drăguță? Nu suntem la 
cinema! În disperare de cauză încercă doar inițialele: 
VC&ANY. Nimic. Atunci invers: YNA&CV... 

Dintr-odată, ecranul începu să clipească înainte de a-i 
permite accesul. Bingo! Diane nu-şi putea crede ochilor. 
Aşteptă până când se afişară toate iconiţele. 

Să-nceapă show-ul... Dar timpul trecea. 21:32. 

Se rugă ca Lisa Ferney să fi plecat cu adevărat pentru 
toată noaptea. 

kkk 

E-mailurile... 

Aproximativ o sută dintre ele proveneau de la un 
oarecare Démétrius. 

De fiecare dată, în spaţiul pentru Subject apărea 
mențiunea: Encrypted email... 

Deschise unul, dar nu apăru decât o serie de semne de 
nedescifrat. Inţelese ce se întâmpla, i se întâmplase şi ei la 
Universitate: certificatul utilizat pentru a cripta mesajul 
expirase şi, în consecinţă, nu mai era posibil ca 
destinatarul să-l decripteze. 

Gândi în mare viteză. 

În general, pentru a evita genul ăsta de probleme, 
destinatarul era sfătuit să salveze local conţinutul 
mesajului, înregistrându-l de exemplu în format HTML. 
Asta ar fi făcut ea, dacă ar fi fost în locul Lisei Ferney. 


Deschise „My Documents”, apoi „Mesaje primite” şi le 
văzu. Un dosar botezat „Demetrius”. 

Lisa nu luase cine ştie ce măsuri de securitate: 
calculatorul ei era deja parolat şi ştia oricum că nimeni n- 
ar fi îndrăznit să se amuze răscolind prin el. 


Lisa, 

Sunt în New York până duminică. Central Park e alb, 
captiv în ghearele unui frig polar. E magnific. Mă gândesc 
la tine. Câteodată mă trezesc în toiul nopții transpirat şi 
ştiu c-am visat gura şi corpul tău. Sper să ajung în Saint- 
Martin peste zece zile. 

Eric. 


Lisa, 

Vineri plec în Kuala-Lumpur. Putem să ne vedem până 
atunci? Nu mă mişc din castel. Vino. 

Eric. 


Unde eşti Lisa? 

De ce nu dai niciun semn? Tot mai eşti supărată pe mine 
pentru data trecută? Am un cadou pentru tine. L-am 
cumpărat de la Boucheron. Foarte scump. O să-l adori. 


Scrisori de dragoste... Sau mai bine zis, mailuri... Erau 
cu zecile... Ori chiar cu sutele... Scrise timp de mai mulţi 
ani... 

Lisa Ferney le salvase cu grijă. Pe toate. Şi toate erau 
semnate cu acelaşi prenume: „Eric”. Eric călătorea mult, 
era bogat şi dorinţele lui erau mai mult sau mai puţin nişte 
ordine. Lui Eric îi plăceau imaginile şocante şi era un 
amant maladiv de gelos: 


Valurile geloziei mă macină şi fiecare dintre ele mă lasă 
mai istovit ca precedentul. Mă întreb cu cine ţi-o tragi. Te 
cunosc, Lisa: cât timp poti sta fără o bucată de carne 
înfiptă între coapse? Jură-mi că n-ai pe nimeni. 


Uneori, când nici rugăminţile, nici amenințările nu 


funcționau, Eric trecea la o autoflagelare ipocrită. 


Cred că ai impresia că sunt un nenorocit. Un nemernic 
ticălos şi un gunoi. Nu te merit, Lisa. Am greşit crezând că 
te pot cumpăra cu banii mei murdari. Oare o să mă poți 
ierta? 


Diane derulă lista spre final, avansând către prezent. 
Observă că în ultimele mailuri, tonul se schimbase. Nu mai 
era vorba doar despre o poveste de amor. Altceva era pe 
cale să se petreacă: 


Ai dreptate. A venit momentul să trecem la fapte. Am 
aşteptat destul: dacă n-o facem acum, n-o mai facem 
niciodată. N-am uitat pactul nostru, Lisa. Și ştii că sunt un 
om de cuvânt. O, da, o ştii prea bine... 

Când te văd atât de puternică şi de hotărâtă, capăt 
curaj. Ai dreptate: nicio justiţie din lumea asta nu ne poate 
linişti. Totul depinde doar de noi. 

Am aşteptat atât de mult. Totuşi, cred că acum e 
momentul. 


Dintr-odată degetul îi încremeni pe mouse. Paşi pe 
culoar... Îşi tinu respiraţia. Dacă persoana respectivă ştia 
că Lisa ieşise, s-ar fi mirat să vadă lumină pe sub uşă. 

Dar paşii se îndepărtară fără să se oprească... 

Respiră şi continuă să deruleze mailurile. Înjurând încet. 
Se simţea din ce în ce mai frustrată. Până în prezent, n- 
avea nimic concret în afară de aluzii şi subînţelesuri. 

Încă cinci minute şi pleca. Deschise sistematic ultimele 
30 de mailuri. 


Lisa, trebuie să vorbim. Am un plan. Unul teribil. Ştii ce 
e un gambit? La şah, un gambit înseamnă să sacrifici o 
piesă la începutul partidei, pentru u obţine un avantaj 
strategic. Asta mă pregătesc să fac. Gambitul unui cal. Dar 
sacrificiul ăsta îmi rupe sufletul. 


Calul, gândi ea cu răsuflarea tăiată. 


Avea impresia că inima îi va sări din piept şi că se 
afunda în iad în timp ce deschidea următorul mail. 


Ai făcut comanda? Eşti sigură că nu va observa că ai 
făcut-o pe numele lui? 


Cu ochii cât cepele şi cu gura uscată, Diane căută data. 
6 decembrie... Răspunsul nu figura în dosar, aşa cum nu 
apărea nici pentru celelalte mailuri, dar era inutil: ultima 
piesă a puzzle-ului căzuse în locul potrivit. Cele două 
ipoteze se reduseră brusc la una. Xavier ancheta povestea 
pe bune. Era nevinovat, nu ştia nimic: nu el făcuse 
comanda de anestezice. Fusese Lisa Ferney - folosindu-i 
numele... 

Diane se dădu pe spate şi se gândi la ce însemna acest 
lucru. Răspunsul era evident. Lisa şi tipul numit Eric 
omorâseră calul - şi probabil şi pe farmacist... 

În numele unui pact făcut în urmă cu mult timp - un pact 
pe care se hotărâseră în sfârşit să-l onoreze... 

Continuă să gândească febril. Timpul trecea. 

Cu ceea ce ştia în prezent, avea destule elemente ca să 
sune la poliţie. Cum îl chema pe acel poliţist care venise la 
Institut?  Servaz. Printă ultimul mail cu ajutorul 
imprimantei de pe birou, apoi îşi scoase mobilul. 


În lumina farurilor, copacii se iveau din întuneric ca o 
armată ostilă. Valea aceea iubea întunericul, secretele; nu- 
i plăceau băgăcioşii veniţi din afară. Servaz clipi peste 
globii oculari dureroşi, fixând prin parbriz drumul îngust 
ce şerpuia prin pădure. Migrena devenise şi mai puternică. 
Avea impresia că o să-i explodeze tâmplele. Furtuna îşi 
făcea de cap, rafalele de vânt măturau fulgii în toate 
direcţiile, iar mersul în viteză îi precipita spre maşină, la a 
cărei trecere deveneau luminoşi ca nişte comete pasagere. 
Pusese Mahler în fundal. Simfonia a VI-a. Aceasta 
acompania urletul vântului cu accentele ei pesimiste şi 
teribil tio premonitorii. 

Cât timp dormise în ultimele 48 de ore? Era la capătul 
puterilor. Fără vreun motiv aparent, se gândi la Charlene. 


Amintirea ei, a gestului tandru din galerie, îl încălzi puţin. 
Telefonul din maşină începu să bâzâie... 
e x 

— Aş vrea să vorbesc cu comandantul Servaz. 

— Cine îl caută? 

— Mă numesc Diane Berg. Sunt psiholog la Institutul 
Wargnier şi... 

— Nu-l putem apela în acest moment, o întrerupse 
jandarmul de la capătul firului. 

— Dar trebuie să vorbesc cu el! 

— Lăsaţi-mi datele dumneavoastră şi o să vă sune. 

— Este urgent! 

— Îmi pare rău, dar a ieşit. 

— Puteţi să-mi daţi numărul lui? 

— Ascultati, eu... 

— Lucrez la Institut, zise ea cu o voce cât se poate de 
chibzuită şi fermă, şi ştiu despre ADN-ul lui Julian 
Hirtmann. Înţelegeţi ce înseamnă asta? 

La capătul celălalt se lăsă tăcerea. 

— Puteţi repeta? 

Ea se execută. 

— Un minut. Vă dau pe cineva... 

Trei apeluri mai târziu: 

— Căpitanul Maillard, vă ascult... 

— Ascultaţi, declară ea, nu ştiu cine sunteţi, dar vreau 
să vorbesc urgent cu comandantul Servaz. Este foarte 
important. 

— Cine sunteţi? 

Se prezentă din nou. 

— Şi ce doriţi dr. Berg? 

— Ceva legat de ancheta crimelor din Saint-Martin. Aşa 
cum tocmai v-am spus, lucrez la Institut - şi știu despre 
ADN-ul lui Julian Hirtmann... 

Ultima informaţie îl amuţi pe interlocutor. Diane se 
întrebă dacă închisese. 

— Foarte bine, zise el într-un final. Aveţi pe ce să notaţi? 
Vă dau numărul lui. 

kkk 


— Servaz, zise acesta. 


— Bună seara, auzi o voce de femeie. Mă numesc Diane 
Berg şi sunt psiholog la Institutul  Wargnier. 
Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, dar eu da: eram în 
camera de alături când aţi fost în biroul doctorului Xavier. 
Şi am auzit ce aţi vorbit. 

Servaz fu pe punctul de a-i spune că se grăbeşte, dar 
ceva din tonul ei şi faptul că lucra la Institut îl opriră. 

— Mă auziţi? 

— Da, zise el. Ce doriţi, doamnă Berg? 

— Domnişoară. Ştiu cine a omorât calul. Şi e foarte 
probabil ca aceeaşi persoană să fi scos şi ADN-ul lui Julian 
Hirtmann din Institut. Vă interesează? 

— O clipă. 

Încetini şi trase pe dreapta, în mijlocul pădurii. Vântul 
înclina copacii din jur. Crengi ca nişte gheare se agitau în 
lumina farurilor ca într-un film nemţesc expresionist. 

— Vă rog. Povestiţi-mi N ri 

— Şi spuneţi că autorul mailurilor se numeşte Eric? 

— Da. Ştiţi cine e? 

— Cred că da. 

Oprit pe marginea drumului, în mijlocul pădurii, se 
gândea la ceea ce-i spusese femeia. Ipoteza care începuse 
să se întrevadă după vizita în cimitir, cea care se conturase 
şi mai mult la Jandarmerie când Irene Ziegler îi dezvăluise 
faptul că Maud fusese cu siguranţă violată, îşi găsea acum 
o nouă confirmare. Şi ce confirmare... Eric Lombard... Îşi 
aminti de paznicii de la Centrală, de tăcerea lor, de 
minciunile pe care le spuseseră. Chiar de la început, fusese 
convins că ascund ceva. In prezent, ştia că nu minţiseră 
pentru că erau vinovaţi - ci pentru că fuseseră obligaţi s-o 
facă. Prin şantaj sau prin faptul că li se cumpărase tăcerea. 
Posibil amândouă. Văzuseră ceva, dar preferaseră să tacă 
şi să mintă, cu riscul de-a atrage bănuielile asupra lor, 
pentru că ştiau că nu puteau rivaliza cu făptaşul. 

— Faceţi cercetări de multă vreme, domnişoară Berg? 

Trecu ceva timp până să primească răspuns. 

— Sunt doar de câteva zile în Institut. 

— Ar putea deveni periculos. 


Din nou tăcere. Servaz se întrebă în ce măsură era ea în 
pericol. Nu era polițistă. Cu siguranţă că făcuse greşeli. Şi 
se găsea într-un mediu deosebit de violent, în care se 
putea întâmpla orice. 

— Aţi mai vorbit cu cineva despre asta? 

— Nu. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, zise el, iată ce veţi face: aveţi 
maşină? 

— Da. 

— Foarte bine. Părăsiţi imediat Institutul, luaţi maşina şi 
coborâţi în Saint-Martin înainte ca furtuna de zăpadă să 
facă acest lucru imposibil. Mergeţi la Jandarmerie şi cereţi 
să vorbiţi cu doamna procuror. Spuneţi-i că veniţi din 
partea mea şi povestiţi-i tot ce mi-aţi spus mie. Aţi înţeles? 

— Da. 

Închisese deja când îşi pare ia maşina ei era în pană. 

Clădirile de la Centrul Ecvestru apărură în lumina 
farurilor. Locul era pustiu şi domnea întunericul. Nici 
urmă de cai ori de îngrijitori la orizont. Boxele fuseseră 
închise pentru noapte - ori din cauza furtunii. Parcă în faţa 
clădirii impunătoare din cărămidă şi lemn şi cobori. 

Fu imediat asaltat de ninsoare şi de vântul ce bătea din 
ce în ce mai tare printre copaci. Işi ridică gulerul şi se 
îndreptă spre intrare. Câinii începură să latre şi să tragă 
de lanţuri în întuneric. În spatele unei ferestre era lumină 
şi văzu o siluetă apropiindu-se şi aruncând o privire afară. 

Servaz intră în clădirea a cărei uşă era întredeschisă şi 
pe culoarul central luminat. Un miros de bălegar îl asaltă 
instantaneu. Zări în dreapta un cal şi un călăreț care se 
mişcau în manejul larg, sub lumina şirurilor de becuri, în 
ciuda orei târzii. Marchand apăru de pe prima uşă din 
stânga. 

— Ce se întâmplă? zise el. 

— Vreau să vă pun câteva întrebări. 

Administratorul arătă spre o altă uşă, puţin mai încolo. 
Servaz intră. Acelaşi birou plin de trofee, de cărţi despre 
cai şi de dosare, ca data trecută. Pe ecranul laptopului, 
fotografia unui cal. Un animal magnific, roib. Poate 


Freedom. Marchand trecu pe lângă el şi comandantul îi 
simţi respiraţia cu iz de whisky. O sticlă de Label 5 din 
care se băuse zdravăn trona pe o etajeră. 

— E vorba despre Maud Lombard. 

Marchand îi aruncă o privire uimită şi bănuitoare. Avea 
ochii puţin prea strălucitori. 

— Ştiu că s-a sinucis. 

— Da, zise fostul grăjdar. Urâtă poveste. 

— Cum a făcut-o? 

Celălalt ezită. O clipă se uită în altă parte, apoi îşi 
întoarse privirea spre poliţist. Se pregătea să mintă. 

— Şi-a tăiat venele... 

— PROSTII! zbieră Servaz, luându-l pe administrator de 
guler.  MINŢIŢI, MARCHAND! ASCULTAŢI AICI: O 
PERSOANĂ NEVINOVATĂ TOCMAI A FOST ACUZATĂ DE 
ASASINAREA LUI GRIMM ŞI PERRAULT! DACĂ NU-MI 
SPUNEŢI IMEDIAT ADEVĂRUL, VĂ ACUZ DE 
COMPLICITATE LA OMOR! GÂNDIŢI REPEDE, N-AM 
TOATĂ NOAPTEA LA DISPOZIŢIE! adăugă el, scoțând 
cătuşele, livid de furie. 

Administratorul păru intimidat de acel acces de nervi şi 
violenţă. Apoi păli, auzind clinchetul cătuşelor. Ochii i se 
căscară. Totuşi îşi încercă norocul. 

— E un bluff! 

Bun ca un jucător de poker. Care nu se lasă uşor 
intimidat. Servaz îl apucă de încheietură şi-l întoarse 
violent. 

— Ce faceţi? întrebă Marchand stupefiat. 

— Exact ce v-am spus. 

— N-aveţi nicio dovadă! 

— Aveţi idee cam câţi acuzaţi fără probe putrezesc în 
arest preventiv? 

— Aşteptaţi! Nu puteţi face aşa ceva! protestă omul, 
intrat dintr-odată în panică. Nu aveţi niciun drept! 

— Vă previn că e plin de ziarişti în faţa Jandarmeriei, 
minţi Servaz împingându-l grăbit spre uşă. Dar când ieşim 
din maşină o să vă pun o haină pe cap. Nu va trebui decât 
să staţi cu capul în jos şi să vă lăsaţi ghidat. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi! Aşteptaţi, la naiba! 


Dar Servaz îl târa hotărât. Erau deja pe culoar. Vântul 
şuiera în exterior, iar fulgii de zăpadă intrau pe uşa 
deschisă. 

— Bine! Bine! Am minţit. Scoateţi-mi astea! 

Comandantul se opri. Călărețul din manej se oprise şi se 
uita la ei. 

— Prima dată, spuneţi-mi adevărul, îi şopti Servaz la 
ureche. 

— S-A SPÂNZURAT! De  balansoarul din parcul 
castelului, la naiba! 

Servaz îşi tinu respiraţia. Spânzurată... Asta era... 
Desfăcu  cătuşele. Din reflex, Marchand îşi masă 
încheieturile. 

— N-o să uit niciodată, zise el, cu capul plecat. Era un 
asfinţit de vară... Îşi pusese o rochie albă, aproape 
transparentă. Plutea ca o fantomă deasupra peluzei, cu 
ceafa zdrobită, în lumina soarelui, murind... Imaginea îmi 
stăruie încă în faţa ochilor... Aproape în fiecare seară... 

Într-o vară... Asemenea celorlalţi, alesese acel anotimp 
pentru a-şi pune capăt zilelor... O rochie albă: Căutaţi 
albul, spusese Propp... 

— De ce aţi minţit? 

— Pentru că mi-a cerut-o cineva, bineînţeles, zise 
Marchand coborând privirea. Nu mă întrebaţi ce 
importanţă are, pentru că nu ştiu. Patronul nu voia să se 
afle. 

— O mare importanţă, răspunse Servaz, îndreptându-se 


spre ieşire. 
kkk 

Espérandieu tocmai îşi închidea computerul, când sună 
telefonul. Oftă, se uită la ceas - 22:40 - şi răspunse. Se 
îndreptă  imperceptibil, recunoscând vocea lui Luc 
Damblin, contactul lui de la Interpol. Aşteptase acel 
telefon încă de când revenise în Toulouse şi deja începuse 
să dispere. 

— Aveai dreptate, zise Damblin fără niciun preambul. El 
era. Tu la ce lucrezi mai exact? Nu ştiu ce se întâmplă, dar, 
pe bune, am impresia că ai prins un peşte barosan. Nu vrei 
să-mi spui mai multe? Ce treabă are un tip ca el cu o 


anchetă legată de crimă? A 

Esperandieu aproape căzu de pe scaun. Înghiţi în sec şi 
se îndreptă de spate. 

— Eşti sigur? Tipul tău de la FBI o confirmă? Povesteşte- 
mi cum a reuşit să facă rost de informaţie. 

În următoarele cinci minute, Luc Damblin îi explică totul 
în detaliu. A/ dracului treabă! gândi locotenentul după ce 
închise. De data asta trebuia să-i spună lui Martin. Urgent! 


Servaz avea impresia că natura se înverşunase împotriva 
lui. Ninsoarea se învârtejea în lumina farurilor, şi 
trunchiurile copacilor începuseră să se albească pe partea 
dinspre nord. O adevărată furtună de zăpadă... Tocmai în 
noaptea aceea... Se întrebă îngrijorat dacă tipa de la 
Institut reuşise să coboare în Saint-Martin, dacă nu cumva 
drumul era prea rău acolo sus. Cu câteva minute în urmă, 
pe când ieşea de la Centrul Ecvestru, mai dăduse un ultim 
telefon. 

— Alo? spusese vocea de la capătul firului. 

— Trebuie să ne vedem. În seara asta. Mi-e şi puţin 
foame. E prea târziu? 

Interlocutorul izbucnise în râs, apoi se oprise brusc. 

— A apărut ceva nou? întrebase Gabriel Saint-Cyr, fără 
să-şi ascundă curiozitatea. 

— Știu cine e. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. Chiar ştiu. 

Tăcere. 

— Şi ai mandat? 

— Nu încă. Vreau să mă consult cu tine înainte. 

— Ce intenţionezi să faci? 

— Prima dată vreau să clarific câteva aspecte legale. 
Apoi să trec la acţiune. 

— Nu vrei să-mi spui cine e? 

— Prima dată luăm masa, apoi discutăm. 

Din nou râsul acela zglobiu la capătul firului. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi lasă gura apă. Hai 
odată! Mai am nişte pui, dacă nu te deranjează. 

— Vin imediat, zise Servaz - şi închise. 


Ferestrele morii străluceau de căldură şi lumină în 
mijlocul furtunii, când opri lângă apă. Nu întâlnise nicio 
maşină pe drum, nici măcar vreun pieton. Încuie jeepul şi 
se grăbi spre podul care se legăna, mişcat de rafalele de 
vânt încărcate de zăpadă. Uşa se deschise imediat. Un 
miros îmbietor de pui fript, de foc, de vin şi de mirodenii. 
Saint-Cyr îi luă geaca şi o agăţă în cuier, apoi arătă spre 
salonul de jos. 

— O cană de vin fiert pentru început? Puiul se face în 20 
de minute. Aşa că avem timp să vorbim. 

Servaz se uită la ceas. 22:30. Orele următoare aveau să 
fie decisive. Trebuia să mute fiecare pion, gândind cu mai 
multe mutări în avans, dar oare putea să vadă atât de 
departe şi de clar? Fostul judecător, cu experienţa lui, îl va 
ajuta să nu comită greşeli. Adversarul era redutabil. La cea 
mai mică greşeală de natură juridică putea pierde totul. [i 
era şi teribil de foame. Mirosul puiului pe cale să se 
rumenească îi provoca crampe în stomac. 

O flacără vie clipea în şemineu. La fel ca ultima dată, 
focul crea pe pereţi şi pe grinzile tavanului un joc de 
lumini şi umbre. Lemnele care trosneau, şuieratul vântului 
prin horn şi zgomotul torentului umpleau încăperea. Fără 
Schubert de data asta. Fără îndoială că Saint-Cyr nu voia 
să piardă nimic din ce urma să-i povestească. 

Pe gheridonul aşezat între două fotolii cu perniţe puse în 
faţa şemineului erau două pahare-balon, pe jumătate pline 
cu un vin rubiniu din care ieşea abur. 

— Ia loc, zise judecătorul, arătând spre unul dintre 
fotolii. 

Servaz luă paharul cel mai apropiat. Era fierbinte. Îl 
învârti în mână şi-i inhală efluviile aromate. Portocală, 
scorţişoară şi nucşoară. 

— Vin fiert cu mirodenii, zise Saint-Cyr. Revigorant şi 
potrivit să încălzească o seară ca asta. Şi mai ales, 
excelent împotriva oboselii. O să te întremeze. Noaptea 
asta va fi lungă, greşesc? 

— E atât de evidentă? întrebă Servaz. 

— Ce anume? 

— Oboseala. 


Privirea judecătorul stărui pe faţa lui. 

— Pari epuizat. 

Comandantul bău. Se strâmbă când îşi arse limba. Dar 
un puternic gust de vin şi de condimente îi umplu gura şi 
gâtul. Saint-Cyr pusese într-un bol şi bucăţi mici de turtă 
dulce, lângă vin. Servaz mâncă una, apoi încă una. Era 
lihnit. Ă 

— Deci? zise Saint-Cyr. Imi povesteşti? Cine e? 


— Sunteţi sigur? întrebă Cathy d'Humières în receptor. 

Esperandieu îşi privi vârfurile Converşilor aşezaţi pe 
biroul din Bulevardul Embouchure. 

— Persoana care mi-a dat informaţia e serioasă. 
Lucrează la sediul Interpolului din Lyon. E vorba de Luc 
Damblin. A luat legătura cu un cunoscut de-ai lui de la FBI. 
E 200% sigur. 

— Doamne Sfinte! exclamă procuroarea. Şi zici că n-ai 
reuşit să dai de Martin? 

— Am încercat de două ori. De fiecare dată era în afara 
ariei de acoperire. Îmi intră căsuţa vocală. O să mai încerc 
peste câteva minute. 

Cathy d'Humières îşi consultă ceasul de mână Chopard, 
din aur galben, pe care i-l făcuse cadou soţul ei, la 
sărbătorirea a 20 de ani de căsătorie. 22:50. Oftă. 

— Esperandieu, vreau să faci ceva pentru mine. Sună-l 
din nou. Până dai de el. Şi atunci spune-i că mai vreau să 
mă şi culc şi n-o să stau după el toată noaptea! 

La celălalt capăt al firului, Esperandieu salută 
milităreşte. 

— Foarte bine, doamnă! 

kkk 

Irène Ziegler asculta vântul ce şuiera în spatele ferestrei 
cu gratii. O adevărată furtună de zăpadă. Ciuli urechea la 
perete. Vocea lui d'Humières. Cu siguranță din cauza 
costurilor de construcție, pereții din această clădire a 
Jandarmeriei erau atât de subţiri, încât păreau din carton - 
ca peste tot, de altfel. _ 

Ziegler înţelesese totul. În aparenţă, Esperandieu 
primise o informaţie capitală. Care schimba radical cursul 


anchetei. Avea impresia că ştia despre ce era vorba. Cât 
despre Martin, dispăruse, pur şi simplu. Ea avea o intuiţie 
cu privire la locul în care s-ar fi putut afla. Probabil se 
dusese să ceară câteva sfaturi, înainte de a trece la atac... 
Bătu în uşa care se deschise aproape imediat. 

— Trebuie să merg la toaletă, zise ea. 

Plantonul închise. Când uşa se deschise din nou, apăru o 
tânără în uniformă, care se uită la ea neîncrezătoare. 

— Urmaţi-mă, căpitane. Fără glume proaste. 

Ziegler se ridică, cu mâinile legate întinse în faţă. 

— Mulţumesc. Aş vrea să vorbesc şi cu doamna 
procuror. Spuneţi-i. E ici 

Vântul mugea prin horn, agitând flăcările din şemineu. 
Servaz era la capătul puterilor. Puse paharul la loc şi văzu 
că mâna îi tremura. Şi-o trase repede, de teamă să nu 
observe Saint-Cyr. Gustul vinului şi al condimentelor era 
plăcut pe limbă, dar undeva în gât îi rămăsese o amăreală. 
Se simţea ametit şi nu era momentul. Îşi spuse că nu va 
mai bea decât apă în următoarea jumătate de oră, iar apoi 
va cere o cafea tare. 

— Nu pari să te simţi bine deloc, zise judecătorul lăsând 
şi el paharul şi observându-l cu atenţie. 

— Am avut şi zile mai bune, dar mă descurc. 

În realitate, nu-şi aducea aminte să se fi simţit vreodată 
atât de epuizat şi de tensionat: rupt de oboseală, cu dureri 
de cap, ameţit - şi totuşi pe cale să rezolve cel mai ciudat 
caz din cariera lui. 

— Deci nu crezi că Irène Ziegler e vinovată? continuă 
judecătorul. Chiar cu toate evidenţele împotriva ei. 

— Aşa e. Dar a apărut un element nou. 

Sprâncenele celuilalt se ridicară a mirare. 

— În seara asta am primit un telefon de la o tipă care 
lucrează la Institutul Wargnier ca psiholog. 

— Şi? 

— Se numeşte Diane Berg şi e din Elveţia. E acolo de 
puţină vreme. În aparenţă, a intuit că se întâmplă ceva 
chestii ciudate şi a făcut o mică anchetă pe cont propriu, 
fără ştirea nimănui. Aşa a descoperit că asistenta-şefă a 


cumpărat anestezice pentru cai... şi că tipa e amanta unui 
anume Eric, un bărbat foarte bogat, care călătoreşte mult, 
dacă e să dai crezare mailurilor pe care le scrie. 

— Cum a reuşit tipa să descopere toate astea? întrebă 
judecătorul, sceptic. 

— E o poveste lungă. 

— Şi acel Eric crezi că e...? Dar era în America în 
noaptea în care a fost omorât calul... 

— Un alibi perfect, comentă Servaz. Şi apoi, cine ar fi 
bănuit că victima era aceeaşi persoană cu agresorul? 

— Tipa asta... psihologul... Ea te-a contactat? Şi o crezi? 
Eşti sigur că e demnă de încredere? Institutul trebuie să 
fie un loc extrem de solicitant pentru nervi, când nu eşti 
obişnuit. 

Servaz îl privi. O clipă nu mai fu atât de sigur. Dacă 
judecătorul avea dreptate? 

— Îţi aminteşti când mi-ai spus că tot ce se petrece în 
valea asta are legătură cu trecutul? întrebă apoi. 

Judecătorul dădu din cap în tăcere. 

— Mi-ai mai spus şi că sora lui Eric Lombard, Maud, s-a 
sinucis la 21 de ani. 

— Exact, zise Saint-Cyr, ieşind din starea de muţenie. 
Crezi deci că acea sinucidere are legătură cu cele din 
tabără? Ea n-a fost niciodată acolo. 

— Nici doi dintre ceilalţi sinucigaşi, răspunse Servaz. 
Cum au fost găsiţi Grimm şi Perrault? întrebă el, în timp ce 
inima începu să-i bată mai tare fără motiv. 

— Spânzuraţi. 

— Exact. Când te-am întrebat cum s-a sinucis sora lui 
Eric Lombard, mi-ai spus că şi-a tăiat venele. Asta era 
versiunea oficială. Dar în seara asta, am descoperit că în 
realitate şi ea s-a spânzurat. De ce a minţit Lombard, dacă 
nu pentru a împiedica lumea să facă o legătură între 
sinuciderea ei şi crime? 

— Psihologul a mai vorbit şi cu altcineva în afară de 
tine? 

— Nu, cred că nu. Am sfătuit-o să meargă în Saint- 
Martin şi să ia legătura cu Cathy d'Humières. 

— Crezi deci că... 


— Cred că Eric Lombard i-a omorât pe Grimm şi 
Perrault, articulă Servaz. (Avu impresia că limba începea 
să i se lipească de cerul gurii şi muşchii fălcilor i se 
înţepeneau). Cred că se răzbună pentru ce i s-a întâmplat 
surorii lui, o soră pe care o adora, şi că impută, pe drept 
cuvânt,  cvartetului  Grimm-Perrault-Chaperon-Mourrenx 
moartea ei şi a altor şapte tineri. Mai cred că a elaborat un 
plan machiavelic ca să poată face singur dreptate, 
îndepărtând în acelaşi timp bănuielile, cu ajutorul unui 
complice de la Institut şi, posibil, şi cu al unuia de la 
Centrul Ecvestru. 

_ Îşi privi mâna stângă. Tremura pe spătarul fotoliului. 
Incercă s-o controleze. În van. Ridicând ochii, îl surprinse 
pe Saint-Cyr urmărindu-l. 

— Lombard e un bărbat extrem de inteligent: a înţeles 
de la început că, mai devreme sau mai târziu, cei care 
urmau să ancheteze crimele vor descoperi legătura între 
valul de sinucideri produs cu 15 ani în urmă şi sora lui. Aşa 
că şi-a spus că cel mai bun mijloc de a îndepărta bănuielile 
e să se includă şi pe sine în cercul victimelor. Ca urmare, 
trebuia ca prima crimă să-l aibă drept ţintă. Dar cum să 
facă? Nu se punea problema să omoare un om nevinovat. 
La un moment dat, trebuie să fi avut o revelaţie: să ucidă o 
fiinţă la care ţinea foarte mult, o crimă pentru care nimeni 
nu-l putea bănui: calul său favorit. Probabil că decizia l-a 
costat enorm. Dar ce alibi mai bun decât acel masacru 
petrecut în timp ce el „era” în Statele Unite? De-aia n-au 
lătrat câinii de la Centrul Ecvestru. Şi nici calul n-a 
nechezat. Poate c-a avut chiar vreun complice acolo. 
Pentru că a fost nevoie de cel puţin două persoane ca să 
ducă animalul sus. lar alarma de la Centru n-a funcţionat. 
Totuşi, la fel ca în cazul lui Grimm şi Perrault, şi pentru a fi 
sigur că Freedom nu va suferi, nu cred c-a lăsat treaba pe 
mâinile altcuiva. Eric nu e genul molatic: e un atlet, un 
aventurier, un războinic - obişnuit cu provocările extreme 
şi cu asumarea responsabilităţilor. Nu se teme să-şi 
mânjească mâinile. 

Ce Dumnezeu era cu starea asta de epuizare? Lipsa 
somnului? I se părea că începe să vadă ca prin ceaţă, ca şi 


cum dintr-odată ar fi purtat nişte ochelari cu indicele de 
corecție greşit. 

— Mai cred şi că Lombard ori unul dintre oamenii lui de 
încredere i-au  şantajat pe paznici. Fără îndoială, 
ameninţându-i cu închisoarea ori cumpărându-le tăcerea. 
De altfel, a ştiut probabil de la început că povestea cu 
Hirtmann nu va ţine multă vreme. Dar asta nu l-a deranjat: 
nu era decât o primă perdea de fum. Apoi, faptul că am 
readus în discuţie valul de sinucideri petrecute cu 15 ani în 
urmă nu l-a mai deranjat, ba din contră: treaba asta 
multiplica pistele. Vinovatul putea fi oricare dintre părinţi 
ori chiar unul dintre foştii adolescenţi violaţi, devenit 
adult. Mă întreb dacă ştia de Ziegler. Că fusese şi ea în 
tabără. Şi că putea deveni suspectul ideal. Ori a fost o 
simplă coincidenţă. 

Saint-Cyr tăcea, concentrat şi trist. Servaz îşi şterse cu 
mâneca transpiraţia care-i curgea în ochi. 

— În definitiv, cred că şi-a spus că, în eventualitatea în 
care planul n-o să funcţioneze exact aşa cum prevăzuse, 
urma să încurce atât de tare iţele, încât ar fi fost aproape 
imposibil de descoperit adevărul - şi de ajuns la el. 

— Aproape, zise Saint-Cyr cu un zâmbet trist. Dar n-a 
luat în calcul pe cineva ca tine, bineînţeles. 

Servaz remarcă faptul că tonul judecătorului se 
schimbase. Şi că bătrânelul îi zâmbea într-un fel admirativ, 
dar şi ambiguu. Încercă să-şi mişte mâna. Nu-i mai 
tremura. Dar braţul i se păru dintr-odată greu ca plumbul. 

— Eşti un anchetator remarcabil, aprecie judecătorul cu 
o voce glacială. Dacă pe vremuri aş fi avut pe cineva ca 
tine în subordine, cine ştie câte cazuri clasate din lipsă de 
probe aş fi rezolvat? 

Mobilul începu să sune în buzunarul lui Servaz. Vru să-l 
ia, dar braţul îi era ca prins într-un ciment cu uscare 
rapidă. Îi luă o veşnicie să-l deplaseze câţiva centimetri! 
Telefonul sună îndelung, spărgând liniştea care se 
instalase între ei - apoi intră mesageria şi sunetul se opri. 
Judecătorul se uita fix la el. 

— Mă... Mă... simt... CIUDAT... bâlbâi polițistul, lăsându- 
şi braţul să cadă. 


La naiba! Ce i se întâmpla? Dinţii i se încleştaseră. 
Aproape nu mai putea articula. Incercă să se ridice, 
sprijinindu-se de mânerele fotoliului. Acesta începu să se 
legene. Fără putere, căzu înapoi. I se păru că-l aude pe 
Saint-Cyr spunând: Implicarea lui Hirtmann în afacere a 
fost o greşeală... Se întrebă dacă auzise bine. Îşi forţă 
creierul sleit, încercând să se concentreze asupra 
cuvintelor ce ieşeau din gura judecătorului: 

— ...previzibil: ego-ul elveţianului a sărit în sus, aşa cum 
era de aşteptat. Aşa că a tras-o de limbă pe Elisabeth, în 
schimbul ADN-ului şi apoi te-a pus pe urma adolescenților, 
doar pentru plăcerea de a-ţi demonstra că el face jocurile. 
Foarte flatant pentru orgoliul lui. Pentru imensa lui 
vanitate. Cred că i-ai căzut cu tronc. 

Servaz ridică vag din sprâncene. Oare cine vorbea? 
Saint-Cyr? Pentru o clipă, i se păru că-l vede pe Lombard 
stând în faţa lui. Apoi clipi pentru a îndepărta transpiraţia 
care-i ardea ochii şi văzu că nu era decât judecătorul, care 
nu se mişcase. Acesta scoase un telefon mobil din buzunar 
şi formă un număr. 

— Lisa, sunt Gabriel... Se pare că mica ta investigatoare 
n-a mai vorbit cu nimeni altcineva. A avut timp doar să-l 
prevină pe Martin. Da, sunt sigur... Da, totul e sub 
control... 

Închise şi-şi concentră atenţia asupra poliţistului. 

— O să-ţi spun o poveste, zise el. (Servaz avea impresia 
că vocea venea de undeva din fundul unui tunel.) Povestea 
unui băieţel care era fiul unui bărbat tiranic şi violent. Un 
băieţel extrem de inteligent, o minune de copil! Când 
venea să ne vadă, avea mereu la el un buchet de flori 
culese de pe marginea drumului sau pietricele de lângă 
râu. N-aveam copii, soţia mea şi cu mine. Aşa că apariţia 
lui Eric în viaţa noastră a fost ca un dar al cerului, ca o 
rază de soare. 

Saint-Cyr făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să ţină 
amintirea la distanţă, să nu cedeze emoţiei. 

— Dar pe cerul acela exista un nor. Tatăl lui Eric, 
celebrul Henri Lombard, care teroriza pe toată lumea din 
jurul lui, atât la fabrică cât şi acasă: la castelul pe care-l 


ştii. Uneori, putea să se arate iubitor şi afectuos cu copiii, 
alteori îi înspăimânta cu crizele lui de furie, cu urletele - şi 
cu loviturile pe care le lăsa să cadă asupra mamei lor. 
Inutil de spus că Eric şi Maud erau profund afectaţi de 
atmosfera ce domnea în castel. 

Servaz încercă să înghită, fără succes. Apoi să se mişte. 
Telefonul îi sună din nou prelung în buzunar. La un 
moment dat se opri. 

— Pe vremea aceea, locuiam împreună cu soţia mea într- 
o casă în pădure, nu departe de ei, pe malul aceluiaşi 
torent de aici, continuă Saint-Cyr fără să-i dea atenţie. 
Oricât de tiranic, bănuitor, paranoic şi, ca să fie gama 
completă, nebun, era Henri Lombard, n-a înconjurat 
niciodată domeniul cu garduri, sârmă ghimpată ori camere 
de supraveghere ca în prezent. Nu era la modă în epoca 
aceea. Nu existau toate aceste pericole şi crime. Orice s-ar 
spune, trăiam într-o lume încă normală. Pe scurt, casa 
noastră a constituit un refugiu pentru copilul Eric şi 
adesea petrecea la noi după-amiezi întregi. Uneori o 
aducea şi pe Maud, o fetiţă cu privirea tristă, care nu 
zâmbea aproape niciodată. Eric o iubea enorm. Începând 
de pe la zece ani, îşi pusese în minte că trebuie s-o 
protejeze. 

Făcu o scurtă pauză. 

— Aveam o viaţă profesională solicitantă şi nu prea 
stăteam pe-acasă, dar din momentul în care Eric a intrat în 
viaţa noastră, am încercat să-mi fac timp liber de câte ori 
era posibil. Eram întotdeauna fericit când îl vedeam 
apărând pe drumul ce lega casa noastră de castel, singur 
sau împreună cu sora lui. În realitate, eu am fost pentru el 
tatăl pe care ar fi trebuit să-l aibă. L-am crescut ca pe 
copilul meu. E mândria mea cea mai mare. Cea mai de preţ 
reuşită. L-am învăţat tot ce ştiam. Era un copil extrem de 
receptiv. Şi care îţi întorcea însutit ceea ce primea. Uite ce 
a ajuns în prezent! Şi nu numai graţie imperiului pe care l- 
a moştenit. Nu. Ci şi datorită lecţiilor mele, a iubirii pe 
care i-am oferit-o. 

Servaz observă cu stupoare că judecătorul plângea, 
lacrimile şiroindu-i pe obrajii ridaţi. 


— Apoi, s-a întâmplat povestea aceea. Îmi amintesc 
perfect ziua când am găsit-o pe Maud spânzurată de 
balansoar. De-atunci, Eric n-a mai fost niciodată la fel. S-a 
închis în el, a devenit mai sumbru, mai dur. Şi-a construit o 
carapace. Îmi imaginez că asta l-a ajutat în afaceri. Dar nu 
mai era acel Eric pe care-l cunoscusem. 

— CE... S-A... ÎNTÂM... PLAT cu...? 

— Cu Maud? Eric nu mi-a spus totul, dar cred că s-a 
întâlnit cumva cu ordurile alea. 

— Nu... după... 

— Anii au trecut. Când Maud s-a sinucis, Eric tocmai 
moştenise imperiul. Tatăl lui murise cu un an în urmă. S-a 
lăsat acaparat de muncă, o zi la Paris, alta la New York ori 
Singapore. Nu mai avea niciun minut pentru el. Apoi 
întrebările şi îndoielile legate de moartea surorii lui au 
revenit. L-am înţeles când, acum câţiva ani, a început să- 
mi pună întrebări. Îşi pusese în cap să descopere adevărul. 
A angajat un cabinet de detectivi particulari. Genul nu 
foarte preocupaţi de metode şi de etică - şi cărora le putea 
cumpăra tăcerea - chiar dacă nu foarte ieftin. Probabil că 
au refăcut puţin câte puţin acelaşi drum ca tine şi au aflat 
adevărul în legătură cu cei patru bărbaţi... În acel moment, 
Eric a reuşit să înţeleagă ce se întâmplase cu sora lui, dar 
şi cu alte femei. A decis să facă singur dreptate. Dispunea 
de toate mijloacele. Era destul de bine plasat ca să 
realizeze că în ţara noastră justiţia e doar relativă. A reuşit 
să-şi găsească şi un ajutor preţios în persoana lui Elisabeth 
Ferney. Amanta lui. Se întâmplă ca ea să fi crescut în zonă 
şi să nu fie doar îndrăgostită de Eric Lombard. Ci şi o fostă 
victimă a cvartetului. 

Lumina lumânărilor şi a lămpilor îi rănea ochii lui 
Servaz. Era lac de transpiraţie. 

— Eu sunt bătrân, mi s-a cam terminat timpul, zise 
Saint-Cyr. Un an, cinci, poate zece: nu schimbă nimic. 
Viaţa mea e deja o amintire. Ce-mi rămâne nu va fi decât o 
lungă aşteptare. De ce să n-o pun în slujba a ceva 
important ori a cuiva? A cuiva atât de sclipitor şi de 
important pentru mine ca Eric Lombard? 

Servaz simţi cum îl cuprinde panica. Inima îi bătea atât 


de tare, încât era sigur c-o să facă un infarct. Dar nu 
reuşea nicicum să se mişte. Iar camera era absolut în ceaţă 
în jurul lui. 

— O să las o scrisoare în care o să spun că eu sunt 
autorul crimelor, anunţă Saint-Cyr pe un ton ciudat de 
calm şi de hotărât. Ca să se facă dreptate. Toată lumea ştie 
cât m-a preocupat cazul sinucigaşilor. Aşa că n-o să mire 
pe nimeni. O să spun că am omorât calul, deoarece 
credeam că şi Henri, tatăl lui Eric, participase la violuri. Şi 
că pe tine te-am ucis pentru că m-ai descoperit. Apoi am 
înţeles că situaţia e fără ieşire şi, cuprins de remuşcări, am 
considerat just să mă confesez înainte de moarte. O să fie 
o scrisoare foarte frumoasă, emoţionantă şi plină de 
demnitate: am scris-o deja. 

O flutură pe sub nasul lui Servaz. Pentru câteva 
secunde, teroarea care pusese stăpânire pe acesta îi 
alungă ceața de pe creier şi îl trezi puţin. 

— N-o să... ser... SER... VEASCĂ la nimic... Diane 
BERG... are dovezi... des vinovaţi... VOR-BEŞIE... cu CA- 
THY... d HUM... 

— Pe de altă parte, continuă Gabriel Saint-Cyr 
imperturbabil, tipa aia, psihologul, va fi găsită moartă în 
noaptea asta. În timpul anchetei, vor descoperi printre 
hârtiile ei dovada că venise din Elveţia doar cu un singur 
scop: să-l ajute pe compatriotul şi fostul său amant, Julian 
Hirtmann, să evadeze. 

— De... CE... FACI... asta? 

— Ţi-am spus: Eric e cea mai mare mândrie a mea. Eu l- 
am crescut. Eu l-am făcut ce e azi. Un om de afaceri 
strălucit, dar şi un bărbat drept, exemplar... Fiul pe care 
nu l-am avut niciodată... 

— E implicat... în... în... dubi... oase... de CO-RUPŢIE... 
ex... ploatare... a co... COPIILOR. 

— MINŢI! zbieră Saint-Cyr, ridicându-se dintr-un salt 
din fotoliu. 

O armă... Un pistol automat... 

Servaz făcu ochii mari. In acelaşi moment, transpiraţia 
de pe sprâncene îi arse corneea. I se părea că vocea 
judecătorului, sunetele şi mirosurile erau mult prea 


puternice. Toate simţurile îi erau asaltate de senzaţii duse 
la paroxism, care-l scoteau din minţi. 

— Halucinogene, zise Saint-Cyr zâmbind din nou. Nici 
nu-ţi imaginezi câte beneficii au. Stai liniştit: drogul pe 
care l-ai ingerat la fiecare dintre mesele pe care ţi le-am 
servit nu era mortal. Trebuia doar să-ţi diminueze 
capacităţile fizice şi intelectuale şi să-ţi provoace reacţii 
suspecte în ochii celorlalţi, dar şi ai tăi. Cât despre cel pe 
care l-am pus în vin, o să te paralizeze doar pentru o 
vreme. Dar n-o să mai ai ocazia să-ţi revii: pentru că o să 
mori. Chiar îmi pare rău că trebuie s-o fac, Martin: eşti 
fără îndoială cea mai interesantă persoană pe care am 
întâlnit-o de multă vreme. 

Servaz avea gura deschisă ca un peşte pe uscat. Se uita 
ca prostul la judecător, cu ochii mari, holbaţi. Brusc, îl 
apucară nervii: din cauza acelui nenorocit de drog, urma 
să moară arătând ca un idiot! 

— Eu care am luptat toată viaţa împotriva crimei, o să 
sfârşesc în pielea unui criminal, zise judecătorul cu 
amărăciune. Dar n-am de ales: Eric Lombard trebuie să 
rămână liber. Are o grămadă de proiecte. Graţie fundațiilor 
pe care le patronează, copiii pot mânca cât vor, artiştii pot 
crea, studenţii primesc burse... N-o să las un poliţai 
neînsemnat să-i distrugă viaţa unuia dintre cei mai 
străluciți bărbaţi ai vremii. Care, până la urmă, n-a 
încercat decât să facă dreptate în felul său, într-o ţară în 
care acest cuvânt a rămas de multă vreme gol de conţinut. 

Servaz se întrebă dacă vorbeau totuşi despre aceeaşi 
persoană: despre cel care făcuse tot ce-i stătuse în putere, 
împreună cu alte mari firme de produse farmaceutice, ca 
să împiedice ţările din Africa să fabrice medicamente 
contra SIDA ori a meningitei, cel ai cărui subcontractori 
fuseseră încurajați să exploateze femeile şi copiii din India 
şi Bangladesh, cel ai cărui avocaţi cumpăraseră Polytex 
doar pentru brevete şi apoi concediaseră muncitorii. Cine 
era adevăratul Eric Lombard? Omul de afaceri cinic şi 
lipsit de scrupule sau un mecena şi un filantrop? Tânărul 
care-şi proteja sora mai mică ori rechinul care exploata 
mizeria umană? Nu mai putea gândi limpede. 


— Eu... PSI-HOLOGA, articulă el. CRI-ME... Re... NEGI... 
toate... princi...  sfârşeşti viaţa... în pielea unui... 
CRIMINAL... 

Văzu o umbră de îndoială trecând pe fața judecătorului. 
Saint-Cyr îşi scutură capul cu îndârjire, ca pentru a o 
alunga. 

— Plec fără regrete. E adevărat: nu m-am abătut de la 
anumite principii niciodată până acum. Doar că, în 
prezent, acestea sunt călcate în picioare. Mediocritatea, 
ticăloşia, cinismul au devenit reguli. Bărbaţii din ziua de 
azi vor să fie precum copiii. Iresponsabili. Stupizi. 
Criminali. Imbecili absolut lipsiți de moralitate... În 
curând, vom fi amenințați de un val de cruzimi fără 
precedent. Se văd deja primele semne. Şi sincer, cine o să 
ne plângă de milă? Risipim din egoism şi sentimentul 
vinovăţiei toată moştenirea lăsată de înaintaşi. Doar câţiva, 
precum Eric, rezistă încă în mijlocul acestei mocirle... 

Agită arma în nasul lui Servaz. Furia se răspândea în 
trupul acestuia din urmă, încă țintuit în fotoliu, ca un 
antidot al otrăvii ce trecea din stomac în vene. Se repezi. 
Reuşind cu greu să se desprindă din fotoliu, realiză că era 
o tentativă eşuată din start. Picioarele i se înmuiară sub 
greutatea corpului, Saint-Cyr se îndepărtă şi-l privi căzând 
şi lovindu-se de gheridon, doborând în trecere o vază şi o 
lampă - a cărei lumină orbitoare îi biciui nervii optici, în 
timp ce vaza se spărgea de podea. Se trezi întins pe burtă 
pe covorul persan. Lumina lămpii ce zăcea în apropiere îi 
ardea retina. Se lovise cu fruntea de gheridon şi sângele 
începuse să-i curgă pe sprâncene. 

— Hai, Martin, e inutil, zise Saint-Cyr cu blândeţe. 

Se ridică cu greutate în coate. Furia ardea în el ca o 
flacără. Lumina îl orbea. Puncte negre îi jucau în faţa 
ochilor. Nu mai vedea decât lumini şi umbre. 

Se târî încet spre judecător şi întinse mâna spre 
manşeta pantalonilor, dar Saint-Cyr se dădu iar înapoi. 
Servaz zărea flăcările din şemineu printre picioarele 
judecătorului. Îl orbeau. Apoi totul se petrecu foarte 
repede. 

— ARUNCĂ ARMA! strigă în stânga lui o voce pe care-şi 


aminti că o mai auzise, dar n-o putea identifica din cauza 
creierului paralizat de drog. s 

Auzi o primă împuşcătură, apoi încă una. Il văzu pe 
Saint-Cyr tresărind şi căzând pe şemineu. Corpul lui lovit 
de cadrul din piatră fu aruncat peste Servaz, care lăsă 
capul în jos. Când îl ridică din nou, cineva trăgea corpul 
greu ca un cal, de pe el. 

— MARTIN! MARTIN! EŞTI BINE? 

El deschise şi închise ochii, ca pentru a alunga o geană. 
O faţă înceţoşată dansa în faţa ochilor lui înlăcrimaţi. 
Irene... Şi cineva care stătea în spatele ei... Maillard... 

— A... PĂ... bâigui el. 

Irène Ziegler se precipită spre bucătăria americană şi 
umplu un pahar cu apă pe care veni să i-l apropie de buze. 
Servaz înghiţi încet, cu muşchii fălcilor dureroşi. 

— Ajută... mă... la... BAIE... 

Cei doi jandarmi îl luară de la subraţ şi-l sprijiniră. La 
fiecare pas, avea impresia c-o să se prăbuşească. 

— LOMBARD... bâigui el. 

— Ce anume? 

— Ba... BAR-RAJE. 

— S-a făcut, se grăbi Irène să răspundă. Pe toate 
drumurile s-au instituit baraje, după ce ne-a sunat 
adjunctul tău. Imposibil să părăsească cineva valea pe 
şosea. 

— VIN-CENT...? 

— Da. A obţinut dovada că Lombard a minţit că era în 
State în noaptea în care a murit Freedom. 

— Elico... 

— Imposibil. N-ar putea decola pe o vreme ca asta. 

Se aplecă peste chiuvetă. Ziegler deschise robinetul şi-l 
stropi cu apă rece. El se înclină şi mai mult şi-şi băgă capul 
sub jet. Apa îngheţată avu efectul unei descărcări 
electrice. Incepu să tuşească şi să scuipe. Cât timp rămase 
aplecat peste chiuvetă pentru a-şi recăpăta respiraţia şi 
facultăţile mintale? N-ar fi putut spune. 

Când se ridică, se simţea deja mult mai bine. Efectele 
drogului începeau să dispară. În plus, starea de urgenţă îi 
biciui sângele, alungând senzaţia de sfârşeală. Trebuiau să 


acţioneze... Repede... 
— Unde sunt... CATH...? 
— Ne aşteaptă. La Jandarmerie. 
Ziegler se uită la el. 
— Bine. Mergem, zise ea. Nu trebuie să pierdem timpul. 


Lisa Ferney închise mobilul. În cealaltă mână, flutura un 
pistol. Diane nu ştia nimic despre arme, dar văzuse destule 
filme ca să ştie că cilindrul gros de la capătul ţevii erau un 
amortizor de zgomot. 

— Mă tem că nu-ţi va veni nimeni în ajutor, Diane, zise 
infirmiera-şefă. În mai puţin de o jumătate de oră, polițistul 
cu care ai vorbit va fi mort. Ce noroc că întâlnirea mea s-a 
dus pe apa sâmbetei din cauza lui. 

— Ştiţi să umblaţi cu aşa ceva? întrebă tânăra, arătând 
spre pistol. 

Lisa Ferney schiţă un zâmbet. 

— Am învăţat. Sunt membră a unui club de tir. Eric m-a 
iniţiat. 

Eric Lombard. 

— Amantul dumneavoastră, comentă Diane. Şi totodată 
complicele. 

— Nu e bine să-ţi bagi nasul în treburile altora, o ironiză 
cealaltă. Cred că e dificil de crezut, Diane, dar Wargnier 
avea de ales dintr-o groază de candidaţi, când i-a intrat în 
cap că are nevoie de un adjunct - în treacăt fie spus, m-a 
ofensat serios, considerând că n-aş avea calităţile necesare 
- şi eu am fost cea care am făcut alegerea, cea care a 
insistat pe lângă el ca să-ţi dea ţie postul. 

— De ce? 

— Pentru că eşti elvețiancă. 

— Cum? 

Lisa Ferney deschise uşa şi aruncă o privire pe coridorul 
tăcut, fără să înceteze s-o ţintească pe Diane. 

— Ca Julian... Când am văzut dosarul tău printre 
celelalte, mi-am spus imediat că era un semn extrem de 
favorabil pentru planul nostru. 

Diane începea să întrezărească o explicaţie. Şi o luă cu 
frig pe spate. 


— Ce plan? 

— De a-i omori pe nenorociţii ăia, răspunse Lisa. 

— Pe cine? 

— Pe Grimm, Perrault şi Chaperon. 

— Din cauza a ceea ce făcuseră în tabără, zise Diane, 
amintindu-şi de post-it-ul din biroul lui Xavier. 

— Exact. In tabără şi nu numai... Toată valea asta era 
terenul lor de vânătoare... 

— Am văzut în tabără pe cineva... Care plângea şi urla... 
Una dintre fostele lor victime? 

Lisa îi aruncă o privire pătrunzătoare, părând să se 
întrebe cât şi ce ştia Diane în realitate. 

— Da, Mathias. Sărmanul nu şi-a mai revenit niciodată. 
A luat-o razna. Dar e inofensiv. 

— Din punctul meu de vedere nu e chiar aşa. 

— Mă rog, nu contează, mai zise Lisa Ferney. Tu o să fii 
cea care a venit din Elveţia ca să-l ajute pe Hirtmann să 
evadeze, Diane. Cea care a pus foc la Institut şi l-a condus 
spre ieşire. Din nefericire, odată ieşit, ingratul de Julian a 
cedat impulsurilor sale multă vreme reţinute; n-a putut 
rezista să nu-şi omoare compatrioata şi complicea: pe tine. 
Sfârşitul poveştii. 

Diane îngheţă, pradă unei terori pure ca zăpada. 

— La început, ne-am gândit la o serie de metode pentru 
a ne şterge urmele. Dar eu, eu m-am gândit imediat la 
Julian. În realitate, a fost o greşeală. Cu cineva ca Julian 
există întotdeauna un risc. În schimbul salivei şi al 
sângelui, a cerut să ştie la ce urma să le folosim. Dar 
cererile lui nu s-au oprit acolo. A trebuie să-i mai promit şi 
altceva. Şi aici intervii tu, Diane... 

— E absurd. In Elveţia mă cunoaşte o groază de lume. 
Nimeni n-o să creadă o asemenea poveste. 

— Dar ancheta nu va fi făcută de poliţia elveţiană. Şi 
apoi, toată lumea ştie că locul ăsta poate fi extrem de 
stresant pentru cei cu psihicul labil. Doctorul Wargnier 
însuşi avea dubii în privinţa ta. Intuia în vocea şi în 
mailurile tale o „vulnerabilitate”. Pe care o s-o fac 
cunoscută poliţiei la momentul potrivit - anchetatorii vor 
vorbi şi cu Wargnier, fără îndoială. Iar Xavier, care nici nu 


te voia aici - nu mă va contrazice. Vezi? Până la urmă, se 
adună destule mărturii împotriva ta... N-ar fi trebuit să mi 
te pui în cale, Diane. Eram hotărâtă să te las în viaţă. Ai fi 
petrecut doar câţiva ani în închisoare. 

— Dar n-o să mă puteţi face răspunzătoare şi pentru 
probele de ADN, se hazardă Diane în disperare de cauză. 

— Asta aşa e. De aceea ne-am gândit la un alt candidat. 
De câteva luni îl plătim pe domnul Monde ca să închidă 
ochii în legătură cu intrările şi ieşirile mele în blocul A şi 
cu discuţiile cu Hirtmann. Doar că acei bani se vor 
întoarce împotriva lui, când poliţia o să realizeze că plăţile 
au fost făcute de elveţian şi când va găsi la el acasă o 
seringă conţinând încă urme din sângele lui Julian. 

— O să-l omorâţi şi pe el? întrebă Diane cu o senzaţie de 
vertij şi de cădere într-un put fără fund. 

— Tu ce părere ai? Crezi că vreau să-mi petrec restul 
zilelor în puşcărie? Bun, adăugă Lisa. Am pierdut destul 
timp. 


27 


— Mă aşteptaţi? 

Cathy d'Humières tresări la auzul vocii. Se întoarse spre 
uşă. Privirea îi stărui mult timp asupra lui Servaz, înainte 
de a se deplasa spre Ziegler şi Maillard, şi înapoi la el. 

— Doamne Sfinte! Ce ţi s-a întâmplat? 

Aproape de uşă, era o fotografie înrămată. Servaz îşi 
surprinse reflexia în geamul acesteia: cearcăne negre, ochi 
injectaţi şi tulburi. 

— Explică-le, o rugă pe Ziegler, lăsându-se să cadă pe un 
scaun - încă simţea cum îi fuge pământul de sub picioare. 

Irene Ziegler povesti ce se întâmplase cu puţin timp în 
urmă. D'Humieres, Confiant şi cele două măşti de ceară de 
la Jandarmerie ascultară în tăcere. Procuroarea fusese cea 
care hotărâse să-i dea drumul tinerei, chiar după apelul lui 
Esperandieu. lar intuiţia lui Ziegler că Servaz era la 
mentorul său îi salvase viaţa. Asta şi faptul că nu erau 
decât cinci minute de mers cu maşina între Jandarmerie şi 
moară. 

— Saint-Cyr! exclamă d'Humieres clătinând din cap. Nu 
pot să cred! 

Servaz se pregătea să dizolve o aspirină efervescentă 
într-un pahar cu apă. Brusc, ceața din creier i se disipă şi 
el revăzu în minte întreaga scenă de la moară. 

— LA NAIBA! scoase el un răget. În timp ce eram în 
transă, Saint-Cyr a sunat-o pe acea... Lisa, la Institut... Ca 
să-i spună că Diane Berg n-a mai vorbit cu nimeni în afară 
de mine... şi că avea situaţia sub control... Asta chiar 
înainte să încerce să mă... 

Procuroarea păli. 

— Asta înseamnă că fata e în pericol! Maillard, mai aveţi 
acolo sus vreo echipă de supraveghere? Ziceţi-le oamenilor 
să intervină, urgent! 

Ea însăşi scoase telefonul şi formă un număr. Închise 
după câteva secunde. 

— Dr. Xavier nu răspunde. 

— Trebuie să-l prindem pe Lombard, zise Servaz cu 


greutate. Şi să-l arestăm. Rămâne doar să aflăm unde e. 
Poate fi oriunde: la Paris, New York, în vreo insulă pe care 
o deţine ori aici - dar mă îndoiesc că o să aflăm uşor. 

— E aici, zise Confiant. 

Toate privirile se întoarseră spre el. 

— Înainte de a veni, am fost la castel la cererea lui, ca 
să-l informez în legătură cu mersul anchetei. Chiar înainte 
de apelul adjunctului dumneavoastră, îi zise lui Servaz. N- 
am avut timp să... hm... anunţ. Apoi s-au întâmplat prea 
multe şi... 

Servaz se întrebă de câte ori fusese la castel tânărul 
procuror, de la începutul anchetei. 

— O să vorbim despre asta mai târziu, zise d'Humières 
pe un ton sever. Avem baraje pe toate drumurile din vale? 
Foarte bine. Vom contacta şi Direcţia de Poliţie. Vreau să i 
se percheziţioneze apartamentul din Paris, în acelaşi timp 
în care noi vom căuta în castel. Dispozitivul trebuie să fie 
perfect coordonat. Şi discret. Vor fi informate doar 
persoanele strict implicate. A greşit mult când s-a luat de 
unul dintre oamenii mei, adăugă ea, uitându-se la Servaz. 
Lombard sau nu a întrecut măsura. Şi oricine face asta are 
de-a face cu mine. (Se ridică.) Trebuie să sun la 
Cancelarie. Avem foarte puţin timp să punem dispozitivul 
în funcţiune şi să stabilim detaliile. Apoi, o să trecem la 
fapte. N-avem niciun minut de pierdut. 

În jurul mesei, începură imediat discuţiile. Nu toată 
lumea era de acord cu hotărârea procuroarei. Şefii de la 
Jandarmerie tergiversau: Lombard era un rechin. Intrau în 
joc cariere, ierarhii, aspecte colaterale... 

— Cum a aflat Vincent că Lombard nu e în Statele 
Unite? întrebă Servaz. i 

Ziegler îi spuse. Avuseseră noroc. În urma unui denunţ 
anonim, Poliţia Economică din Paris tocmai verifica 
registrele contabile ale unora dintre filialele Grupului. Se 
pare că se pregătea un scandal imens. Câteva zile mai 
târziu, pe când se uitau în registrele de la Lombard Media, 
descoperiseră o nouă neregulă: un virament de 135.000 de 
dolari de la ei către o firmă de reportaje TV. După 
verificările normale făcute la firmă, descoperiseră că 


respectivul reportaj nu fusese niciodată făcut şi că 
facturile erau false. Da, acea firmă lucra frecvent pentru 
Lombard Media, dar în cazul acela nu fusese comandat 
niciun reportaj pentru respectiva sumă. Poliţia se 
întrebase atunci pentru ce erau acei bani şi, mai ales, de 
ce se încercase ascunderea lor. Mită? Deturnare de 
fonduri? Aşa că obţinuseră un nou mandat, de data asta 
pentru banca ce efectuase viramentul, cerându-i să le 
dezvăluie adevăratul beneficiar. Din nefericire, autorii 
faptei îşi luaseră toate precauţiile: suma fusese mutată 
după câteva ore într-un cont din Londra, apoi direcţionată 
spre unul din Bahamas şi spre un al treilea din Caraibe... 
De acolo urma se pierdea. Cu ce scop? 135.000 de dolari 
reprezentau o sumă importantă, dar pentru imperiul 
Lombard erau o picătură într-un ocean. Atunci îl citaseră 
pe preşedintele executiv al Lombard Media şi-l 
ameninţaseră că-l vor acuza de fals în acte. Tipului i se 
făcuse frică şi dăduse drumul porumbelului: falsul fusese 
făcut la cererea lui Eric Lombard însuşi, în regim de 
urgenţă. Omul jurase apoi că nu ştia pentru ce. Cum 
Vincent le ceruse celor de la Economic să-i semnaleze 
orice neregulă în activitatea recentă a Grupului, contactul 
său îi transmisese informaţia, chiar dacă, în aparenţă, n- 
avea nimic de-a face cu moartea calului. 

— Deci ce legătură avea? întrebă unul dintre tipii sus- 
puşi de la Jandarmerie. 

— Ei bine, zise Ziegler, locotenentului Esperandieu i-a 
venit o idee. A telefonat la o companie aeriană ce 
închiriază avioane oamenilor de afaceri bogaţi şi a aflat că 
o astfel de sumă putea foarte bine corespunde unui zbor 
transatlantic dus-întors, la bordul unei aeronave private. 

— Eric Lombard are avioanele şi piloţii lui, obiectă 
gradatul. De ce ar folosi o altă companie? 

— Ca să nu lase urme, ca zborul să nu apară nicăieri în 
contabilitatea Grupului, răspunse Ziegler. Rămânea de 
ascuns doar suma în sine. 

— De unde reportajul-fantomă, interveni d'Humieres. 

— Exact. 

— Interesant, zise gradatul. Dar nu sunt decât supoziţii. 


— Nu chiar. Locotenentul Esperandieu şi-a spus că, în 
cazul în care Eric Lombard revenise în secret din State în 
noaptea în care a fost omorât calul, ar fi trebuit să 
aterizeze undeva în apropiere. Aşa că a sunat la diferite 
aerodromuri din zonă, începând cu cel mai apropiat şi 
îndepărtându-se progresiv: Tarbes, Pau, Biarritz... Ajuns la 
al treilea, bingo: un jet privat al unei companii americane 
aterizase la Biarritz-Bayonne în seara de 9 decembrie. 
Dacă dăm crezare informaţiilor de care dispunem, Eric 
Lombard a intrat în ţară sub un alt nume şi cu acte false. 
Nimeni nu l-a văzut. Avionul a rămas vreo 12 ore şi apoi, 
spre dimineaţă, a plecat. Destul timp pentru a face drumul 
Bayonne-Saint-Martin cu maşina, a se duce la Centrul 
Ecvestru, a-l omori pe Freedom, a-l agăța pe culme şi a 
pleca. 

Toată lumea o urmărea acum cu atenţie. 

— Şi asta nu e totul, zise ea. Aeroportul din Biarritz a 
păstrat urma companiei americane în registrul pentru 
zboruri de noapte. Vincent Esperandieu a făcut atunci apel 
la unul dintre contactele sale de la Interpol, care a luat 
legătura cu FBl-ul. Azi i-au făcut o vizită pilotului. Acesta l- 
a recunoscut pe Eric Lombard în mod oficial. E gata să 
depună mărturie. 

Ziegler îşi întoarse privirea către Servaz. 

— Posibil ca Lombard să fie deja la curent cu intenţiile 
noastre, zise ea. Are probabil propriile contacte la FBI sau 
la Ministerul de Interne. 

Servaz ridică mâna. 

— Am doi oameni care supraveghează castelul de la 
căderea serii, îi preveni el. Din momentul în care am 
început să bănuiesc ce se petrece. Dacă domnul judecător 
are dreptate, Lombard e încă acolo. Dar Vincent? 

— Ajunge în câteva minute, răspunse Ziegler. 

Servaz se ridică, abia ţinându-se pe picioare. 

— Locul tău e la dezintoxicare, interveni tânăra. Nu eşti 
în starea necesară pentru a participa la o intervenţie. Ai 
nevoie de un lavaj stomacal şi de supraveghere medicală. 
Nici nu ştim ce drog ţi-a dat Saint-Cyr să înghiţi. 

— O să merg la spital când se va termina totul. Ancheta 


asta e şi a mea. Dar rămân în spate, mai adăugă apoi. Asta 
dacă Lombard ne va lăsa să intrăm fără să ne facă greutăţi 
- ceea ce m-ar mira. 
— Şi dacă mai e acolo, observă d'Humières. 
— Ceva îmi spune că e. 
e x k 

Hirtmann asculta vântul ce umplea fereastra cu fulgi 
mici, îngheţaţi. O adevărată furtună de zăpadă, îşi zise, 
zâmbind. În seara aceea, aşezat în capul patului, se întreba 
ce ar face prima dată, dacă şi-ar recăpăta libertatea. Era o 
ipoteză pe care şi-o închipuia frecvent şi, de fiecare dată, îl 
antrena în lungi şi delicioase reverii. 

Într-unul dintre scenariile lui preferate, îşi recupera 
banii şi documentele pe care le ascunsese în cimitirul din 
Savoia, aproape de graniţa elveţiană. Detaliu amuzant: 
banii, 100.000 de franci elveţieni în bancnote de una şi 
două sute, şi actele false erau închise într-o cutie izotermă 
etanşă, ascunsă într-un cavou în care se odihnea mama 
uneia dintre victimele sale - cavou şi cimitir despre care-i 
vorbise victima însăşi, înainte s-o omoare. Cu banii aceia 
ar fi plătit un chirurg estetician din Var, care participase 
pe vremuri la „seratele” lui din Geneva - avea într-o altă 
ascunzătoare nişte filme devastatoare pentru reputaţia 
doctorului, pe care avusese prezenţa de spirit să le facă 
pierdute în timpul procesului. În timp ce avea să aştepte, 
cu capul bandajat, în clinica bunului doctor, într-o cameră 
de mii de euro, cu ferestre spre Mediterană, urma să ceară 
o combină performantă ca să-şi asculte dragile lui piese de 
Mahler şi o call-giri specializată. 

Brusc, zâmbetul visător îi dispăru. Duse o mână la 
frunte, strâmbându-se.  NENOROCITUL ALA DE 
TRATAMENT ÎI DĂDEA NIŞTE DURERI DE CAP 
ÎNGROZITOARE. Cretinul de Xavier şi TOŢI TÂMPIŢII ĂIA 
DE PSIHIATRI... Auuuu! Toţi pe acelaşi calapod, cu treaba 
lor de şarlatani! 

Simţi cum îl apucă nervii. Furia îşi făcu drum prin 
creierul său, deconectând unul câte unul orice gând 
raţional, până când nu mai rămase decât un nor de 
cerneală neagră, răspândindu-se în oceanul conştiinţei, ca 


o murenă lacomă ţâşnind din ascunziş şi devorându-i şi 
ultima fărâmă de luciditate. Avea chef să dea cu pumnul în 
perete - ori să facă rău cuiva. Scrâşni din dinţi şi-şi roti 
capul în toate direcţiile, gemând şi lamentându-se ca o 
pisică opărită, apoi, într-un final, se calmă. Uneori îi era 
foarte greu să se calmeze - dar cu timpul şi prin disciplină, 
învățase. In cursul diferitelor sale internări în spitalele de 
psihiatrie, petrecuse luni întregi citind cărţile scrise de 
imbecilii ăia de doctori, le învățase micile trucuri de 
prestidigitaţie mentală, şmecheriile de iluzionişti şi le 
repetase iar şi iar în fundul celulei sale, cum doar un 
obsesiv e capabil să o facă. Le cunoştea şi principala 
slăbiciune: nu exista niciun psihiatru pe lume care să nu 
aibă o părere prea bună despre el însuşi. Se găsise totuşi 
unul destul de inteligent ca să-i ghicească intenţiile şi să-i 
ia cărţile. Unul din zecile pe care-i întâlnise. 

Deodată, un sunet strident îi răni urechile. Se ridică în 
fund. Sirena de pe culoar era asurzitoare. Trimitea spre el 
săgeți sonore acute, care-i răneau timpanele, sporindu-i 
migrena. 

De-abia avu timp să se întrebe ce se întâmpla, că lumina 
se stinse. Rămase aşezat într-o semiobscuritate străbătută 
de lumina cenuşie ce pătrundea pe fereastră şi de cea 
portocalie ce venea prin hubloul din uşă, cu intermitențe. 
Alarma de incendiu! 

Pulsul i se ridică la 160 de bătăi pe minut. Un incendiu 
în Institut! Poate era ocazia pe care o aşteptase de atâta 
vreme... 

Brusc, uşa celulei se deschise şi Lisa Ferney intră 
grăbită, cu silueta detaşându-i-se ca într-un teatru de 
umbre chinezesc, pe fundalul puternicei lumini portocalii 
ce venea de pe hol. 

Avea în mână un hanorac de tip polar, o bluză, nişte 
pantaloni albi şi o pereche de ghete de munte. I le aruncă. 

— Imbracă-te. Repede! 

li mai puse pe masă şi o mască de protecţie împotriva 
fumului, cu filtru facial şi ochelari de plexiglas. 

— Pune-ţi şi astea. Grăbeşte-te! 

— Ce se întâmplă? întrebă el, îmbrăcându-se în grabă. 


Lucrurile n-au mers bine? Aveţi nevoie de o diversiune, 
nu? 

— Nu m-ai crezut nicio clipă, am dreptate? răspunse ea 
zâmbind. Ai intrat în joc, fiindcă te amuza. Nu credeai c-o 
să-mi îndeplinesc partea mea de contract. (Il fixă fără să 
clipească. Lisa era una dintre puţinele persoane care erau 
în stare s-o facă.) Ce te-ai gândit că o să-mi faci, Julian? 
Pentru a mă pedepsi? 

Asistenta aruncă o privire pe fereastră. 

— Mai repede! spuse ea. N-avem toată noaptea la 
dispoziţie. 

— Unde sunt paznicii? 

— L-am neutralizat pe domnul Monde. Ceilalţi aleargă în 
toate părţile pentru a-i împiedica pe pacienţi să se facă 
nevăzuţi. Incendiul a dezactivat sistemele de securitate. În 
noaptea asta, uşile sunt deschise. Hai, grăbeşte-te! La 
parter e o echipă de jandarmi. Incendiul şi ceilalţi pacienţi 
îi vor ţine ocupați o vreme. 

El îşi puse masca pe faţă, apoi legă curelele la ceafă. 
Lisa fu mulţumită de rezultat. Cu bluza, masca şi 
semiobscuritatea ce domnea peste tot, era aproape de 
nerecunoscut - excepţie făcând înălţimea... g 

— Coboară pe scara din dreapta până la subsol. (li 
întinse o cheie mică.) Odată ajuns acolo, nu trebuie decât 
să urmăreşti săgețile pictate pe perete, care te vor 
conduce până la o ieşire laterală. Eu mi-am îndeplinit 
partea mea de târg. Rămâne să faci şi tu la fel. 

— Partea mea? (Vocea îi suna ciudat prin mască.) 

Ea scoase o armă din buzunar şi i-o întinse. 

— În subsol, o vei găsi legată pe Diane Berg. Ia-o cu tine. 
Şi omoar-o. Abandoneaz-o Fra în exterior şi dispari. 

Din momentul în care ieşi pe hol, simți mirosul de fum. 
Flashurile orbitoare ale alarmei îi forfecau nervii optici, iar 
urletul sirenei aflate în apropiere îi spărgea timpanele. Pe 
holul pustiu, toate uşile erau deschise. Trecând prin faţa 
lor, Hirtmann constată că toate celulele erau goale. 

Domnul Monde zăcea pe podeaua cuştii din sticlă, cu o 
rană urâtă la ceafă. In jur, o baltă de sânge... Mult sânge... 


Trecură prin sasul deschis şi, de data asta, văzură fumul 
care urca de pe scară. 

— Trebuie să ne mişcăm repede! zise Lisa cu un început 
de panică în voce. 

Lumina alarmei părea să-i incendieze părul lung, şaten, 
şi să-i picteze faţa într-un portocaliu grotesc, evidenţiindu-i 
arcadele cu sprâncene arcuite şi nasul şi subliniindu-i 
maxilarul pătrat, ce îi dădea un aer uşor masculin. 

Coborâră scările. Fumul era din ce în ce mai des. Lisa 
începu să tuşească. Ajunşi la parter, ea se opri şi-i arătă 
ultima parte a scării, care cobora spre subsol. 

— Loveşte-mă! zise apoi. 

— Ce? 

— Hai! Dă-mi un pumn! În nas. Repede! 

El nu ezită mai mult de o secundă. Pumnul o aruncă 
înapoi. Asistenta scoase un țipăt şi-şi acoperi faţa cu 
mâinile. Hirtmann contemplă o clipă, cu voluptate, sângele 
ce începea să curgă şi apoi se făcu nevăzut. 


Îl privi dispărând în perdeaua de fum. Durerea era 
puternică, dar mai presus de asta era îngrijorată. Văzuse 
jandarmii ce stăteau de pază pe coasta muntelui, 
îndreptându-se spre Institut, chiar înainte ca ea să 
declanşeze incendiul. Ce-ar fi căutat acolo dacă poliţaiul 
era mort, iar Diane încă legată şi inconştientă, la subsol? 
Ceva n-a mers cum am stabilit... 

Se ridică. Avea sânge pe bluză şi pe bărbie. Se îndreptă 
clătinându-se spre ieşire. ale 


Servaz stătea în faţa porţii castelului. Mai erau prezenţi 
şi Maillard, Ziegler, Confiant, Cathy  d'Humieres, 
Esperandieu, Samira, Pujol şi Simeoni. În spatele lor, trei 
dube ale Jandarmeriei. Cu oameni înarmaţi înăuntru. 
Servaz sună de două ori. Degeaba. 

— Deci? întrebă Cathy d'Humières, frecându-şi mâinile 
înmănuşate, ca să se încălzească. 

— Niciun răspuns. 

Călcaseră zăpada din faţa porţii de nenumărate ori, aşa 
că urmele de paşi nu arătau decât un du-te-vino. 


— E imposibil să nu fie nimeni, zise Ziegler. Chiar dacă 
Lombard nu e acasă, sunt întotdeauna paznici şi membri ai 
personalului. Asta înseamnă că nu vor să răspundă. 

Din gură le ieşeau aburi. Vântul ce sufla a furtună îi 
dispersa imediat. 

Procuroarea îşi consultă ceasul de aur. 0:36. 

— Toată lumea e la locul ei? întrebă ea. 

În mai puţin de cinci minute, percheziţia avea să înceapă 
şi în apartamentul din arondismentul VIII din Paris, lângă 
Piaţa Etoile. Doi civili îngheţaţi băteau pasul pe loc într-un 
colţ: dr. Castaing şi domnul Gamelin, notarul, aduşi ca 
martori neutri în cazul absenței proprietarului. Fiind vorba 
despre o percheziţie de noapte, procuroarea considerase 
că era vorba despre o urgenţă cu risc de dispariţie a 
probelor şi luase în considerare un flagrant delict după 
tentativa de omor a lui Saint-Cyr asupra lui Servaz. 

— Maillard, întrebaţi în Paris dacă sunt pregătiţi. 
Martin, cum te simţi? Arăţi epuizat. Ai putea aştepta aici, 
nu? Şi s-o laşi pe căpitan Ziegler la comanda operaţiunilor. 
S-ar descurca foarte bine. 

Maillard fugi spre una dintre dube. Servaz se uita la 
Cathy d'Humières zâmbind. Părul ei vopsit blond şi eşarfa 
de la gât fluturau în vânt. Părea că furia şi indignarea 
prevalaseră de data asta asupra carierei. 

— Mă descurc, zise el. 

Auziră voci în interiorul dubei. Maillard se ambalase: 

— Pentru că eu spun că nu se poate! Ce? Unde?... Da, II 
PREVIN IMEDIAT! 

— Ce se întâmplă? întrebă d'Humières când îl văzu 
întorcându-se în fugă. 

— Un incendiu la Institut! Panică totală! Oamenii noştri 
sunt acolo şi încearcă împreună cu paznicii să-i reţină pe 
cei care încearcă să evadeze! Toate sistemele de securitate 
sunt dezactivate! Trebuie să trimitem toţi oamenii acolo, 
de urgenţă. 

Servaz reflectă în viteză. Nu putea fi vorba despre o 
întâmplare... 

— E o diversiune, spuse el. 

Cathy d'Humières îl privi cu gravitate. 


— Ştiu. (Se întoarse spre Maillard.) Ce v-au spus, mai 
exact? 

— Că Institutul e pe cale să ardă din temelii. Toţi 
rezidenții sunt afară, sub supravegherea câtorva paznici şi 
a echipei noastre. Situaţia poate degenera dintr-un 
moment într-altul. Se pare că unii dintre ei au şi profitat 
deja, ca să fugă. Încearcă să-i prindă. 

Servaz păli. 

— Pacienţii din blocul A? 

— Nu ştiu. 

— Cu ninsoarea şi cu frigul ăsta nu vor ajunge departe. 

— Imi pare rău, Martin, dar e o urgenţă, tranşă 
d'Humières. Îţi las echipa ta, dar pe ceilalţi îi trimit sus. O 
să-ţi chem întăriri. 

Servaz se uită la Ziegler. 

— Lăsaţi-mi-o şi pe domnişoara căpitan, zise el. 

— Vrei să intri acolo fără întăriri? Poate că sunt oameni 
înarmaţi înăuntru. 

— Sau poate că e pustiu. 

— Eu merg cu comandantul Servaz, interveni Ziegler. 
Nu cred că nu e niciun pericol, Lombard e un asasin, nu un 
gangster. 

D'Humieres îi privi pe toţi membrii Brigăzii. 

— Foarte bine. Confiant, dumneata rămâi cu ei. Dar fără 
imprudente. La cel mai mic semn de pericol, aşteptaţi 
întăririle, s-a înţeles? 

— Rămâneţi în spate, îi zise Servaz lui Confiant. Vă 
chem pentru percheziţie, imediat ce ne asigurăm că avem 
cale liberă. Nu intrăm decât dacă nu există niciun pericol. 

Confiant dădu din cap cu un aer sumbru. Cathy 
d'Humières se uită din nou la ceas. 

— Bun, plecăm la Institut, zise ea îndreptându-se spre 
maşină. 

Îi priviră pe Maillard şi pe ceilalţi jandarmi urcând în 
dube. Un minut mai târziu, erau plecaţi. 


Jandarmul care supraveghea ieşirea de securitate din 
subsol puse mâna pe armă în momentul în care uşa 
metalică se deschise. 


Văzu un bărbat înalt, îmbrăcat în asistent, cu o mască cu 
filtru de aer pe faţă, urcând treptele cu o femeie leşinată în 
braţe. 

— 1 s-a făcut rău, zise bărbatul prin mască. Din cauza 
fumului... Aveţi vreo maşină? O ambulanţă? Trebuie s-o 
vadă un medic. Repede! 

Jandarmul ezită. Majoritatea pacienţilor şi paznicilor 
erau adunaţi pe partea cealaltă a clădirii. Nu ştia dacă era 
şi vreun medic printre ei. Avea ordin să supravegheze 
această ieşire. 

— Trebuie să ne mişcăm repede, insistă bărbatul. Am 
încercat deja s-o reanimez. Fiecare minut contează! Aveţi 
vreo maşină, da ori nu? 

Vocea bărbatului era gravă, cavernoasă şi autoritară, 
sub mască. 

— O să caut pe cineva, zise jandarmul înainte de a pleca 
în fugă. 

O maşină apăru un minut mai târziu pe drum. Jandarmul 
cobori de pe scaunul pasagerului, iar şoferul - un alt 
jandarm - îi făcu semn lui Hirtmann să urce în spate. În 
momentul în care acesta o puse pe Diane pe bancheta din 
spate, maşina demară. Înconjurară clădirea şi Elveţianul 
zări feţe cunoscute - de pacienţi şi personal - adăpostite la 
distanţă de incendiu. Flăcările devorau deja o bună parte 
din Institut. Pompierii tocmai derulau un furtun dintr-un 
camion roşu ce părea nou-nouţ. Un altul era deja în 
acţiune. Cam târziu. Nu erau de-ajuns pentru a salva 
clădirile. În faţa intrării, ambulanţierii desfăceau o targă 
rulantă pe care o scoseseră din partea din spate a unei 
salvări. 

În timp ce clădirile în flăcări rămâneau în urmă, 
Hirtmann se holba din spatele măştii la ceafa şoferului, 
pipăind metalul rece al srp buzunar. 

— Cum facem ca să trecem de poartă? 

Servaz o examină. Fierul forjat părea solid. Doar o 
maşină-berbece i-ar fi venit de hac. Se întoarse spre 
Ziegler. Aceasta arătă spre iedera ce împodobea unul 
dintre stâlpi. 


— Pe acolo. 

Direct sub ochiul camerei de supraveghere, îşi spuse el. 

— Ştim câţi oameni sunt înăuntru? întrebă Samira, care 
tocmai îşi verifica încărcătorul armei. 

Poate că nu e nimeni. Or fi fugit toţi, îşi dădu cu părerea 
Ziegler. 

— Sau poate că sunt zece, douăzeci ori treizeci, zise 
Esperandieu. 

Apoi îşi scoase pistolul Sig Sauer şi un încărcător nou. 

— În cazul ăsta, să sperăm că au respect pentru lege, 
glumi Samira. Mai mulţi criminali care evadează în acelaşi 
timp din două locuri diferite: asta da situaţie inedită. 

— Nimic nu dovedeşte că Lombard a avut timp să fugă, 
spuse Servaz. Sigur e înăuntru. De-asta i-ar fi plăcut să ne 
vadă plecând spre Institut. 

Confiant nu zicea nimic. Îl urmărea pe comandant cu un 
aer ciudat. O văzură pe Ziegler prinzându-se de iederă şi 
lansându-se în asaltul stâlpului, agăţându-se de camera de 
supraveghere, redresându-se în vârf şi lăsându-se să cadă 
pe cealaltă parte. Servaz le făcu semn lui Pujol şi Simeoni 
să stea de pază împreună cu tânărul judecător. Apoi trase 
aer în piept şi plecă pe urmele tinerei, cu mai multe 
poticneli totuşi, jenat şi de vesta antiglonţ de sub pulover. 
Esperandieu încheia coloana. 

Servaz simţi o durere mistuitoare în momentul în care 
ateriză. Scoase un mic țipăt. Când vru să facă un pas, simţi 
din nou durerea, îşi scrântise glezna! 

— Ai păţit ceva? 

— N-am nimic, răspunse el sec. 

Ca s-o demonstreze, se puse în mişcare şchiopătând. Cu 
dureri la fiecare pas. Strânse din dinţi. Verifică dacă nu 
cumva îşi uitase iar arma. 

— E încărcată? întrebă Ziegler de lângă el. Bagă un 
glonţ pe ţeavă. Acum. Şi tine-o în mână. 

El înghiţi în sec. Remarca tinerei îl enervase cumplit. 

Era 1:05. 

Servaz îşi aprinse o ţigară şi se uită la castelul ce se 
profila la capătul lungii alei asfaltate, mărginite de stejari 
seculari. Fațada şi peluzele înzăpezite erau luminate. 


Animalele din iederă la fel. Mici proiectoare străluceau în 
zăpadă. În corpul central, câteva ferestre luminate. Ca şi 
cum i-ar fi aşteptat... 

În rest, nicio mişcare. În spatele ferestrelor, la fel. 
Ajunseseră la capătul drumului, gândi el. Un castel... Ca în 
basme. Un basm pentru adulţi... 

E înăuntru. N-a plecat nicăieri, aici o să se joace scena 
finală. 

Aşa fusese scris. Încă de la început. 

În lumina artificială, castelul căpăta o înfăţişare 
fantasmagorică. Pe de altă parte era extrem de impozant, 
cu faţada lui albă. Servaz se gândi încă o dată la ce-i 
spusese Propp. 

Caută albul. 

Cum de nu se gândise mai devreme? 


xk 

— Opriţi-vă. 

Şoferul întoarse uşor capul spre spate, fără să scape 
drumul din ochi. 

— Cum? 

Hirtmann puse metalul rece al amortizorului în ceafa 
jandarmului. 

— Stop, zise el. 

Omul încetini. Hirtmann aşteptă până când maşina se 
opri, apoi trase. Craniul bărbatului explodă şi un piure de 
sânge, oase şi creier acoperi partea din stânga sus a 
parbrizului, înainte ca acesta să cadă pe volan. Un miros 
acru de praf de puşcă umplu maşina. Materia de pe geam 
începu să curgă în fâşii maro şi Hirtmann îşi zise c-ar 
trebui s-o şteargă înainte de a pleca. 

Elveţianul se întoarse spre Diane: aceasta era încă 
inconştientă. Îşi scoase masca şi ieşi în viscol, apoi 
deschise portiera de pe partea şoferului şi-l trase pe 
bărbat afară. Abandonă cadavrul în zăpadă şi căută o 
cârpă. Şterse cât de cât materia sângerândă, apoi se 
întoarse în spate ca s-o apuce pe Diane de subraţe. Era 
moale, dar realiză că nu va mai trece mult timp până când 
se va trezi din aburii cloroformului. O instală pe scaunul 
din dreapta, îi strânse centura apoi se urcă la volan, cu 


arma în poală. În zăpada nopţii îngheţate, cadavrul 
jandarmului începu să fumege ca şi cum ar fi fost pe cale 


să se mistuie. FEN STI 

La capătul aleii mărginite de stejari, la liziera marii 
esplanade semicirculare din faţa castelului, Ziegler se opri. 
Vântul era glacial. Erau îngheţaţi bocnă. Uriaşele animale 
din iederă, rondurile de flori acoperite de zăpadă ca nişte 
produse de cofetărie, faţada albă... Totul părea atât de 
ireal. 

Şi calm. Un calm înşelător, gândi Servaz, cu toate 
simţurile în alertă. 

Adăpostită de vânt în spatele ultimului stejar de pe alee, 
Ziegler îi întinse o staţie comandantului, şi alta lui 
Esperandieu. Le dădu instrucţiuni pe un ton autoritar: 

— Ne despărţim. Două echipe. Una la dreapta, una la 
stânga. În momentul în care sunteţi în poziţie ca să ne 
puteţi acoperi, intrăm (arătă spre Samira). În caz de 
opoziţie, ne repliem şi aşteptăm întăririle. 

Samira confirmă din cap şi cele două traversară rapid 
aleea centrală în direcţia celui de-al doilea rând de copaci, 
printre care dispărură. Fără să-i dea timp să reacționeze. 
Servaz se uită la Esperandieu, care ridică din umeri. Se 
strecurară la rândul lor printre copaci, în direcţia opusă, 
pentru a înconjura esplanada. Servaz nu scăpa din ochi 
faţada. 

Brusc, tresări. 

O mişcare... I se păru că vede o umbră mişcându-se în 
spatele unei ferestre. 

Staţia bâzâi. 

— Sunteţi în poziţie? 

Vocea lui Ziegler. Ezită. Oare văzuse ceva sau nu? 

— Cred că am văzut pe cineva la etaj, zise el. Nu sunt 
sigur. 

— OK, intrăm oricum. Acoperiţi-ne. 

Pentru o secundă, îi veni s-o oprească. 

Prea târziu. Cele două se furişau deja printre rondurile 
ninse, alergând pe pietriş. În timp ce treceau printre doi 
lei din iederă, Servaz îşi simţi sângele îngheţându-i în 


vene. O fereastră tocmai se deschisese la primul etaj. Zări 
o armă la capătul unui braţ întins! Fără să ezite, tinti şi 
trase. Spre marea lui surpriză, un geam se făcu ţăndări. 
Dar nu cel vizat! Umbra dispăru. 

— Ce se întâmplă? spuse Ziegler în staţie. 

O văzu adăpostindu-se în spatele animalelor uriaşe, care 
nu prea constituiau o protecţie. O singură rafală prin 
formele de iederă şi ar fi doborât-o. 

— Atenţie! strigă el. E cel puţin un tip înarmat înăuntru! 
Voia să tragă în voi! 

Ea îi făcu un semn Samirei şi cele două se năpustiră 
spre intrare. Apoi dispărură în interior. Doamne! Fiecare 
dintre fetele astea avea mai mult testosteron decât el şi 
Esperandieu la un loc! 

— E rândul vostru, lansă Ziegler în aparat. 

Servaz mârâi. Ar fi trebuit să se retragă. Şi să aştepte 
întăriri. Se mişcă totuşi, urmat de Esperandieu. Fugiră 
spre intrarea în castel, când mai multe împuşcături 
răsunară în interior. Urcară treptele de la intrare câte trei 
odată şi se năpustiră pe uşa deschisă. Ziegler tocmai se 
pregătea să tragă spre interior, ascunsă în spatele unei 
statui. Samira era la pământ. 

— Ce s-a întâmplat? tună Servaz. 

— Au tras în noi! 

Comandantul analiză cu neîncredere mulţimea de 
camere întunecate. Ziegler se aplecă asupra Samirei. O 
rană la picior. Sângera abundent. Lăsase o urmă lungă, 
însângerată, pe marmura de pe jos. Glonţul îi intrase în 
coapsă fără să atingă artera femurală. Lungită la pământ, 
Samira apăsa deja cu mâna înmănuşată plaga, pentru a 
opri sângerarea. Nu se putea face nimic mai mult până la 
sosirea întăririlor. Ziegler îşi scoase staţia ca să cheme o 
ambulanţă. 

— Nu ne mai mişcăm de aici! decretă Servaz când ea 
termină. Aşteptăm întăririle! 

— Nu vor ajunge mai devreme de o oră! 

— Asta e! 

Ea clătină din cap. 

— O să-ţi fac un pansament compresiv, îi spuse Samirei. 


Nu se ştie niciodată: poate vei fi obligată să foloseşti arma. 

În câteva secunde, folosind o cârpă din buzunar şi un 
pachet de batiste de hârtie lăsate în ambalaj, confecţionă 
un pansament, strângându-i suficient de tare pentru a opri 
sângerarea. Servaz ştia că, odată oprită hemoragia, rănitul 
putea rezista o vreme fără repercusiuni majore. Apucă 
staţia. 

— Pujol, Simeoni, veniţi încoace! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Pujol. 

— S-au schimbat focuri de armă. Samira e rănită. Avem 
nevoie de ajutor. Suntem în holul central al castelului. 
Calea e liberă. 

— Recepţionat. 

Intoarse capul. Şi tresări. 

Mai multe capete de animale împăiate îl priveau de pe 
pereţi. Un urs. O capră neagră. Un cerb. Şi altul foarte 
familiar. Freedom... Calul îl fixa cu ochii lui aurii. 

Deodată, o văzu pe Irene ridicându-se şi avântându-se 
spre interiorul întunecat. La naiba! 

— Stai cu Samira! îi lansă adjunctului şi porni pe urmele 


tinerei. PEA 

Diane avea impresia că dormise ore întregi. Deschizând 
ochii, zări întâi drumul ce defila prin parbriz în lumina 
farurilor şi fulgii de zăpadă ce se precipitau cu miile în 
întâmpinarea lor. Auzi apoi mesajele însoţite de bâzâieli 
care veneau din tabloul de bord, de undeva din stânga ei. 

Intoarse capul şi-l văzu. 

Nu se întrebă dacă visa. Din nefericire, ştia că nu era 
cazul. 

Hirtmann observă că se trezise şi apucă arma din poală. 
Continuând să conducă, o îndreptă spre ea. 

Nu pronunţă niciun cuvânt - ar fi fost inutil. 

Tânăra nu se putu împiedica să nu se întrebe unde şi 
când o va ucide. Şi în ce fel. Urma să sfârşească asemenea 
celorlalte, asemenea zecilor de femei dispărute pentru 
totdeauna - undeva într-o ascunzătoare în pădure? Simţi 
cum teroarea o paralizează. Era ca un animal prins în 
capcană. Această perspectivă i se păru atât de 


insuportabilă, încât după un moment de oroare, simţi cum 
furia şi hotărârea încep să pună stăpânire pe ea. Şi o 
ambiţie rece, la fel de glacială ca vremea de afară: n-o să 
moară ca o victimă. Trebuia să lupte, să-şi vândă scump 
pielea. Nenorocitul ăla nu ştia încă ce-l aşteaptă. Doar să 
aştepte momentul potrivit. Cu siguranţă că va apărea. 
Important era să fie ear 

Maud, surioara mea mult-iubită. Dormi, micuța mea. 
Dormi. Eşti atât de frumoasă când dormi. Atât de liniştită. 
De radioasă. 

Am gat greş, Maud. Am vrut să te protejez. Aveai atât de 
multă incredere în mine. lar eu te-am dezamăgit. N-am 
reuşit să te ţin aici, micuța mea. N-am putut împiedica 
lumea asta să te mânjească şi să te rănească. 

— Domnule! Trebuie să plecăm! Veniti! 

Eric Lombard se întoarse cu bidonul de benzină. Otto 
ţinea o armă într-o mână. Celălalt braţ îi atârna inert pe 
lângă corp - mâneca era înmuiată de sânge. 

— Aşteaptă, zise el. Lasă-mă încă puţin, Otto. Surioara 
mea... Ce i-au făcut? Ce i-au făcut, Otto? 

Se întoarse spre sicriu. În jurul lui, o cameră mare, 
rotundă, luminată puternic. Totul era alb: pereţi, podea, 
mobilier... O estradă pătrată în mijloc. Pe fiecare latură, 
trepte. Un sicriu mare, alb, cu tentă de fildeş, deasupra. 
Două gheridoane cu vaze pline de flori, în laterale. Florile, 
vazele şi gheridoanele, albe şi ele. 

Eric Lombard agită bidonul cu benzină pe deasupra 
catafalcului. Sicriul era deschis. Înăuntru, aşezată pe un 
pat de satin ivoriu, Maud Lombard părea să doarmă în 
rochia ei albă. Ochi închişi. Surâzătoare. Imaculată. 
Deasupra morţii... 

Plastinaţie. Lichidele corpului erau înlocuite cu silicon. 
Ca în expoziţiile cu cadavre reale perfect conservate. Eric 
Lombard fixă faţa angelică, acum şiroind de benzină. 

Și se ridică silnicia ca să slujească de toiag pentru 
răutate; nimic nu va rămâne din ei, nici din bogățiile lor, 
nici din petrecerile lor, nici din strălucirea lor! Vine 
vremea, a sosit ziua! (...) Toţi vor geme, fiecare pentru 


nelegiuirea sa... Ezechiel, VII, 11-12. 

— Domnule! Mă auziţi? Trebuie să plecăm! 

— Uită-te la ea cum doarme. Ce liniştită. N-a fost 
niciodată mai frumoasă ca acum. 

— E moartă, pentru numele lui Dumnezeu! MOARTĂ! 
Veniţi-vă în fire! _ 

— Tata ne citea din Biblie în fiecare seară, Otto. [ţi 
aminteşti? Din Vechiul Testament. Nu-i aşa, Maud? Ne 
învăţa lecţiile Domnului, ne învăţa cum să ne facem singuri 
dreptate - să nu lăsăm niciun afront, nicio crimă 
nepedepsite. 

— Treziţi-vă, domnule! Trebuie să plecăm! 

— Doar că el era un om nedrept şi crud. Şi pentru că 
Maud a început să iasă cu băieţi, a tratat-o cum o trata pe 
mama. Iar care vor fugi, vor scăpa şi vor fi prin munţi ca 
nişte porumbei rătăciţi. Toţi vor geme, fiecare pentru 
nelegiuirea sa. La toţi le vor tremura mâinile, şi picioarele 
tuturor se vor înmuia ca apa. Ezechiel, VII, 16-17. 

Sus se auziră Împuşcături. Otto se întoarse şi se apropie 
de scară cu arma pregătită. Braţul rănit îl făcea să se 
strâmbe de durere. PE SA 


Bărbatul apăruse de după colţ. Totul se petrecu foarte 
repede. Glonţul trecu atât de aproape, că Servaz îl auzi 
bâzâind ca o viespe. Nu avu timp să reacționeze. Ziegler 
trăgea deja, şi-l văzu pe tip căzând pe o statuie de 
marmură. Arma îi alunecă pe podea cu un zornăit metalic. 

Ziegler se apropie, cu pistolul încă ridicat. Se aplecă 
deasupra lui. O pată mare, roşie, i se lăţea pe umăr. Era 
viu, dar în stare de şoc. Poliţista dădu un mesaj prin staţie, 
apoi se ridică. 

Înaintând la rândul lor, Servaz, Pujol şi Simeoni 
descoperiră în spatele statuii o uşă ce dădea spre o scară 
ce cobora la subsol. 

— Pe aici, zise Pujol. 

O scară din marmură albă. Treptele largi, în spirală, se 
cufundau în măruntaiele imensei clădiri. Ziegler cobori 
prima, cu arma pregătită. Deodată, se auzi o împuşcătură 
şi ea urcă înapoi pentru a se pune la adăpost. 


— La naiba! Mai e un trăgător acolo jos! 

O văzură desprinzând ceva de la centură. Servaz ghici 
imediat despre ce era lea FI 

Otto văzu obiectul negru sărind ca o minge de tenis pe 
scări în jos, apoi rostogolindu-se pe podeaua sălii, până la 
el.  Toc-toc-toc... lInţelese prea târziu... O grenadă 
antipersonal... Când explodă, o lumină orbitoare ca de la 
un milion de lămpi îi paraliză literalmente vederea. Urmă o 
bubuitură asurzitoare, care zgudui sala şi o undă de şoc îi 
traversă corpul şi timpanele, dându-i impresia că sala se 
învârte în jurul lui. Îşi pierdu echilibrul. 

Tocmai când reuşi să şi-l recapete, două siluete apărură 
în câmpul său vizual. Primi un picior în gură şi scăpă arma, 
apoi fu doborât la pământ şi simţi oţelul rece al cătuşelor 
strângându-i-se în jurul încheieturilor. În acel moment, 
văzu flăcările. Începuseră să devoreze catafalcul. Patronul 
lui dispăruse. Otto renunţă la luptă. Foarte tânăr, în 1960, 
fusese mercenar în Africa, sub ordinele lui Bob Denard şi 
David Smiley.  Cunoscuse atrocitățile războaielor 
postcoloniale, torturase şi fusese torturat. Apoi intrase în 
serviciul lui Henri Lombard, un tip la fel de dur ca el, 
înainte să-l slujească pe fiul acestuia. Era greu de 
impresionat. 

— Duceţi-vă toți să v-o trageţi în dos, zise el simplu. 


Căldura flăcărilor le ardea feţele. Incendiul ocupa 
centrul sălii, înnegrind tavanul înalt. Atmosfera urma să 
devină în curând irespirabilă. 

— Pujol şi Simeoni, lansă Ziegler urcând scările, duceţi-l 
în dubă! 

Ea se întoarse spre Servaz, care contempla estrada în 
flăcări. Focul devora corpul din interiorul sicriului, dar el 
avusese timp să zărească faţa juvenilă şi părul lung, blond. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! şopti Ziegler. 

— l-am văzut mormântul în cimitir, zise Servaz. 

— Trebuie că era gol. Cum or fi reuşit să-i păstreze 
corpul atâta timp? Prin îmbălsămare? 

— Nu, n-ar fi fost de ajuns. Dar Lombard are posibilităţi. 


Şi există tot felul de tehnici. 

Servaz fixa tânăra faţă angelică, transformată într-un 
amalgam de carne arsă, os şi silicon topit. Impresia de 
ireal era totală. 

— Unde e Lombard? întrebă Ziegler. 

Comandantul ieşi din toropeala provocată de spectacolul 
flăcărilor devorând sicriul şi arătă cu bărbia spre mica uşă 
deschisă de pe cealaltă parte a sălii. Traversară încăperea 
ţinându-se pe lângă peretele circular pentru a evita 
flăcările, apoi trecură de uşă. 

O nouă scară. Care urca spre suprafaţă. Mult mai 
îngustă şi mai prost întreţinută decât cealaltă. Din piatră 
gri, plină de mâl, mânjită de urme negre. 

leşiră în spatele castelului. 

Vânt. Ninsoare. Furtună. Noapte. 

Ziegler se opri şi ciuli urechile. Linişte deplină. Dacă nu 
luai în considerare vântul. Luna plină apărea şi dispărea 
printre nori. Servaz scrută umbrele mişcătoare ale pădurii. 

— Acolo, zise ea. 

Pârtia lăsată de un snowmobil sub clarul de lună. 
Aceasta mergea pe o cărare ce se îndrepta spre un spaţiu 
liber dintre copaci. Norii se închiseră din nou şi urma 
dispăru. 

— Prea târziu. A fugit, zise Servaz. 

— Ştiu unde duce drumul ăsta: la un circ glaciar la vreo 
doi kilometri de aici. Apoi urcă pe munte, străbate o 
trecătoare şi coboară spre altă vale. De acolo, există un 
drum care duce spre Spania. 

— Pujol şi Simeoni pot să plece pe urmele lui. 

— Ar trebui să facă un ocol de vreo 50 de kilometri. 
Lombard o să ajungă cu mult înaintea lor! Probabil că are 
o maşină care-l aşteaptă în cealaltă vale! 

Merse spre o construcţie mică ascunsă în pădure: 
urmele snowmobilului porneau de acolo. Ziegler deschise 
uşa şi apăsă comutatorul. Înăuntru, încă două snowmobile, 
un panou pentru chei, schiuri, bocanci, căşti şi două 
combinezoane negre agăţate pe perete: benzile lor 
reflectorizante captau lumina. 

— Doamne! exclamă Ziegler. Sunt curioasă ce derogare 


o avea! 

— Derogare de la ce? 

— Utilizarea acestor motoare e foarte strict 
reglementată, zise ea, luând unul dintre combinezoane. 

Servaz înghiţi în sec când Irene începu să se îmbrace. 

— Ce ai de gând? 

— Pune-ţi-le! 

Şi arătă spre al doilea costum şi spre o pereche de 
ghete. Servaz ezită. Sigur mai exista şi altă cale... De 
exemplu, baraje... Dar toate forţele de ordine erau 
mobilizate la Institut... Şi odată ajuns de cealaltă parte a 
muntelui, Lombard îşi organizase cu siguranţă fuga... 
Irène scotoci prin panoul de chei, porni unul dintre 
motoarele mari, cu formă aerodinamică şi-l împinse afară. 
Aprinse farurile, apoi se întoarse înăuntru şi luă două căşti 
şi două perechi de mănuşi. Servaz se lupta cu costumul lui 
prea mare, jenat de vesta antiglont de dedesubt. 

— Pune-ţi şi astea şi urcă, strigă ea acoperind huruitul 
motorului în patru timpi. 

El îşi puse casca cu alb şi roşu şi o senzaţie de sufocare 
îl năpădi imediat. Îşi trase gluga combinezonului peste ea 
şi ieşi. Ghetele îl făceau să meargă ca un astronaut - sau 
ca un pinguin. 

Afară, furtuna se mai potolise. Vântul slăbise şi 
ninsoarea părea mai slabă în tunelul creat de lumina 
farurilor. Apăsă pe butonul staţiei. 

— Vincent? Cum se simte Samira? 

— OK. Dar celălalt tip nu e bine deloc. Salvările ajung în 
cinci minute. Voi? 

— N-am timp să-ţi explic! Rămâi cu ea. 

Întrerupse comunicarea, cobori viziera căştii şi încălecă 
stângaci şaua înaltă, în spatele lui Ziegler. Apoi se lipi de 
spătar. Ea demară imediat. În fasciculul de lumină, fulgii 
se repezeau spre ei ca nişte stele căzătoare. Trunchiurile 
copacilor, albite pe o singură parte, începură să defileze în 
mare viteză. Motorul aluneca cu uşurinţă pe cărarea 
bătătorită şuierând şi bârâind pe zăpadă ca o motocicletă 
de mare putere. Norii se risipiră încă o dată şi el reuşi să 
zărească prin vizieră munţii ce se ridicau sub clarul de 


lună foarte aproape, pe deasupra copacilor. 


— Ştiu la ce vă gândiţi, Diane. 

Vocea lui răguşită şi gravă o făcu să tresară. Căzuse pe 
gânduri. 

— Vă întrebaţi în ce fel o să vă omor. Şi căutaţi cu 
disperare o soluţie. Pândiţi momentul în care o să fac o 
greşeală. Îmi pare rău să v-o spun, dar nu se va întâmpla 
aşa ceva. Şi că, prin urmare, da: în noaptea asta o să 
muriţi. 

La acele cuvinte, ea simţi un frig imens năpădind-o şi 
răspândindu-i-se din cap, spre stomac şi picioare. Pentru o 
clipă, crezu c-o să leşine. Încercă să înghită, dar un nod 
dureros îi bloca gâtul. 

— Sau poate nu... Poate c-o să vă las în viaţă, totuşi. 
Elisabeth Ferney ar regreta atunci faptul că s-a folosit de 
mine. Ea, care doreşte să aibă întotdeauna ultimul cuvânt, 
ar încerca o decepţie cruntă. Să vă omor m-ar priva de 
această mică victorie: poate că asta e şansa 
dumneavoastră, Diane. Să spun drept, nu m-am decis încă. 

Minţea... Se hotărâse. Toată experienţa ei de psiholog i- 
o striga. Nu era decât unul dintre micile lui jocuri 
perverse, una dintre şmecheriile lui: să dea o rază de 
speranţă victimei, pentru a putea apoi s-o doboare mai 
uşor. Mai bine să şi-o reprime. Da, nu era decât una dintre 
plăcerile lui bolnave. Teroarea, speranţa puternică - şi 
apoi, în ultimul moment, dezamăgirea şi disperarea cea 
mai neagră. 

El tăcu brusc, ascultând cu atenţie mesajele de la radio. 
Diane încercă să-l imite, dar în capul ei era un adevărat 
haos şi fu incapabilă să se concentreze pe apelurile 
şovăitoare. 

— S-ar spune că prietenii noştri jandarmi au multă 
treabă acolo sus. Par uşor depăşiţi. 

Diane privi peisajul ce defila prin geamuri: drumul 
îngust era înzăpezit, dar rulau cu uşurinţă. Vehiculul avea 
cu siguranţă cauciucuri de iarnă. Nimic nu întrerupea 
albul imaculat, în afara trunchiurilor întunecate ale 
copacilor şi a câtorva stânci ce se iţeau pe ici, pe colo. În 


zare, munţii înalţi se decupau pe cerul nOpţii şi Diane zări 
o deschizătură între piscuri, chiar în faţa lor. Probabil că 
drumul ducea într-acolo. 

Se uită încă o dată la el. La bărbatul care urma s-o 
ucidă. Un gând îşi croi drum în mintea ei, la fel de clar ca o 
stalactită de gheaţă în lumina lunii. Minţise şi când 
afirmase că nu va comite nicio greşeală. Voia doar să-i 
adoarmă  vigilenţa. S-o convingă să renunţe la orice 
împotrivire şi să se lase pe mâna lui, în speranţa că n-o va 
ucide. 

Se înşela. Ea n-avea i ete să facă aşa ceva... 

leşiră din pădure, făcând slalom printre două mormane 
de zăpadă îngheţată. Servaz zări intrarea în circ: un 
defileu de dimensiuni ciclopice. Se gândi din nou la 
arhitectura gigantescă pe care o descoperise când venise 
prima dată în zonă. Totul era aici supradimensionat. 
Peisajele, pasiunile, crimele... Furtuna îşi recăpătă forţele 
în mod brutal. Ninsoarea se înteţi din nou. Ziegler se 
crampona de coarnele motorului, aplecată pentru a se feri 
de vânt îndărătul panoului subţire de plexiglas. Servaz se 
lăsase în jos, pentru a profita de puţina protecţie pe care i- 
o oferea corpul  coechipierei sale. Mănuşile şi 
combinezonul nu reuşeau să-l apere prea bine de frig. 
Vântul muşcător i se insinua prin haine. Doar vesta 
antiglont mai înmuia oarecum frigul. Pentru moment, 
motorul sărea în dreapta şi-n stânga printre mormanele de 
zăpadă ca o sanie-bob. De câteva ori, avu certa impresie că 
urmau să se răstoarne. 

Curând însă, în ciuda rafalelor, reuşi să vadă că se 
apropiau de imensul amfiteatru străbătut de terase, striat 
de grohotişuri şi de căderi de gheaţă. Mai multe cascade 
îngheţaseră şi gerul le transformase în uriaşe lumânări 
albe curgând pe versanţi, semănând de la distanţa aceea 
cu ceara scursă. În momentul în care luna ieşi printre nori, 
oglindi un peisaj ce-ţi tăia respiraţia. Un sentiment de 
aşteptare, de timp suspendat domnea peste cuprins. 

— Îl văd! zbieră el. 

Forma aerodinamică a snowmobilului escalada panta de 


pe cealaltă parte a circului. Lui Servaz i se păru că 
desluşeşte urma vagă a unei poteci care urca spre o falie 
mare, deschisă între pereţii de stâncă. Motorul se afla deja 
la jumătatea versantului. Brusc, norii se deschiseră larg şi 
luna apăru încă o dată, părând să plutească într-un iaz 
negru, de pe cer. Lumina ei lăptoasă inundă circul, dând la 
iveală fiecare detaliu de stâncă şi gheaţă. Ridică privirea. 
Silueta tocmai dispăru în umbra falezei, apoi reapăru, pe 
cealaltă parte, sub clarul de lună. Polițistul se aplecă 
înainte şi se tinu cât putu de bine, în timp ce vehiculul 
puternic ataca cu uşurinţă panta. 

Odată trecuţi de falie, se găsiră din nou printre brazi. 
Lombard dispăruse, cărarea urca în continuare, descriind 
zigzaguri prin pădure, vântul sufla în rafale bruşte, 
formând o perdea albă care-i orbea. Lumina farurilor sălta 
pe deasupra. Servaz avu impresia că un zeu furibund, 
turbat, îi strivea cu suflarea lui îngheţată, primită direct în 
faţă. In ciuda faptului că tremura violent sub combinezon, 
simţi şi o picătură de transpiraţie prelingându-i-se între 
omoplaţi. 

— Unde e? zbieră Ziegler din faţă. La naiba! Unde a 
dispărut? 

El ghici starea de tensiune care o stăpânea, cu toţi 
muşchii încordaţi ca să stăpânească motorul. Şi furia. 
Lombard nu reuşise s-o trimită la închisoare în locul lui. 
Tipul se folosise de ei. Pentru o clipă, se întrebă dacă Irene 
reuşise să-şi păstreze luciditatea şi dacă nu urma să-l 
antreneze odată cu ea într-o capcană mortală. 

Apoi pădurea se rări. Străbătură o mică trecătoare şi 
începură să coboare pe cealaltă parte a versantului. 
Furtuna se potoli dintr-odată şi munţii apărură în jurul lor 
ca o armată de giganţi veniţi să asiste la un duel nocturn. 
Şi deodată, îl văzură. La vreo sută de metri mai încolo. 
Părăsise cărarea şi-şi abandonase snowmobilul în zăpadă. 
Adus de spate, întindea mâinile spre sol. 

— Are un snowboard! urlă Ziegler. Nenorocitul! Ne va 
scăpa printre degete. 

Servaz observă că Lombard stătea în vârful unei pante 
foarte abrupte, semănate cu stânci de mari dimensiuni. Îşi 


aminti toate acele articole care-i ridicau în slăvi 
performanţele sportive. Se întrebă dacă snowmobilul ar 
putea să-l urmărească în coborâre, ca apoi să realizeze că 
Lombard nu şi l-ar fi abandonat pe al său, dacă ar fi fost 
posibil. Ziegler înghiţea cărarea în mare viteză. Schimbă 
direcţia, ţinându-se pe urma motorului lui Lombard şi 
Servaz avu pentru un moment impresia că aveau să iasă în 
decor. Îl văzu pe omul de afaceri întorcându-se brusc spre 
ei şi ridicând braţul. 

— Atenţie! Are o armă! 

N-ar fi putut spune exact ce făcuse Ziegler, dar motorul 
se puse brutal de-a curmezişul şi el se răsturnă în zăpadă. 
O lumină ţâşni în faţa lor, urmată imediat de bubuitura 
unei împuşcături. Zgomotul rezonă în pereţii de stâncă, 
trimis înapoi şi amplificat de ecou. O a doua se făcu 
imediat auzită. Apoi i treia... Împuşcăturile şi ecoul lor 
produceau un tunet asurzitor. Apoi se opriră. Servaz 
aşteptă cu inima bătând să-i spargă pieptul, culcat în 
zăpadă. Ziegler era lângă el. Îşi scosese arma, dar pentru 
cine ştie ce motiv, alesese să n-o folosească. Ultimul ecou 
plutea încă în aer, când un alt zgomot păru să se nască din 
el. O trosnitură enormă... 

Un pocnet întrerupt... Servaz era incapabil să spună 
despre ce era vorba... 

Culcat încă în zăpadă, simţi pământul începând să 
vibreze sub el. Pentru o clipă, crezu că-l ia din nou cu 
ameţeală. Nu mai auzise şi nici nu mai simţise ceva 
asemănător niciodată. 

Trosnitura fu urmată de un sunet mai aspru, mai 
profund, mai amplu şi mai surd. Şi tot necunoscut. 

Huruitul, insinuant şi grav, începu să crească - ca şi cum 
s-ar fi găsit pe şina unui tren ce se apropia... Nu: nu a 
unuia, ci a mai multor trenuri în acelaşi timp. 

Se redresă şi o văzu pe Ziegler ridicând ochii spre 
munte, imobilă, ca paralizată. 

Şi dintr-odată, înţelese. 

Urmări privirea terifiată a tinerei spre culmea din 
dreapta. Aceasta îl apucă de braţ ca să-l ridice. 

— Repede! Trebuie să fugim! Repede!!! 


Îl conduse spre cărare, cufundându-se în zăpadă până la 
genunchi. El o urmă, îngreunat de combinezon şi ghete. Se 
opri un moment ca să se uite după Eric Lombard prin 
viziera căştii. Acesta încetase să mai tragă şi se lupta să-şi 
fixeze snowboardul. Il văzu aruncând o privire neliniştită 
spre vârful pantei. Se uită şi el într-acolo şi simţi ca un 
pumn în stomac. Sub clarul de lună, o parte din ghețar 
începuse să se mişte ca un gigant care se trezeşte din 
somn. Înspăimântat, o luă la fugă în salturi, bătând cu 
braţele în aer ca să înainteze mai repede, fără să piardă 
ghețarul din ochi. 

Un nor uriaş se ridică şi începu să înghită muntele şi 
brazii. S-a sfârşit, gândi el. S-a sfârşit! Încercă să alerge 
mai repede. Fără a mai putea urmări ce se petrecea 
deasupra lui. Avalanşa îi lovi câteva secunde mai târziu. 
Servaz fu ridicat în aer, catapultat şi suflat ca un pai. 
Scoase un țipăt gâtuit, repede înghiţit de zăpadă. I se păru 
că se află în cuva unei maşini de spălat. Deschise gura, tuşi 
din cauza zăpezii, se înecă, dădu din mâini şi din picioare. 
Se sufoca. Întâlni privirea lui Irène, cu susul în jos, care-l 
fixa puţin mai încolo, cu o expresie de oroare absolută pe 
faţă. Apoi tânăra dispăru din câmpul său vizual. 


Nu mai auzea nimic... 
Urechile-i ţiuiau... 
Nu mai avea aer... 
Urma să moară sufocat... îngropat... 
SE TERMINASE... 
Se x x 


Diane văzu norul imens care înghiţea muntele. 

— Atenţie! urlă ea, mai mult ca să-l sperie şi să-l 
destabilizeze, decât de frică. 

Hirtmann aruncă o privire surprinsă în lateral şi Diane îl 
văzu făcând ochii mari de uimire. În momentul în care 
valul de zăpadă, sfărâmături şi pietre ajungea la şosea şi 
urma să-i îngroape, el trase brusc de volan şi pierdu 
controlul vehiculului. Capul lui Diane lovi portiera şi ea 
simţi partea din spate a maşinii alunecând. În acelaşi timp, 
fură biciuiţi de furia avalanşei. 


Lumea se întoarse cu susul în jos. Şoseaua începu să se 
învârtă ca un carusel într-o zi de bâlci. Corpul îi fu aruncat 
în toate părţile şi se lovi cu capul de parbriz şi de metalul 
portierei. O ceaţă albă îi învălui, însoţită de un huruit surd, 
terifiant. Maşina se rostogoli de câteva ori pe pantă în jos, 
de-abia înfrânată de copacii din jur. Diane îşi pierdu 
cunoştinţa în două-trei reprize, aşa că întreaga secvenţă i 
se derulă pe dinainte ca o serie de flashuri ireale şi de 
găuri negre. Când maşina se opri în sfârşit, cu un scârţâit 
sinistru de metal contorsionat, era năucită, dar conştientă. 
În faţa ei, parbrizul explodase; capota era în întregime 
acoperită de un morman de zăpadă; pârâiaşe de zăpadă 
amestecată cu pietricele curgeau pe bord, în interiorul 
maşinii şi pe picioarele ei. Se uită spre Hirtmann. Fără 
centură, acesta îşi pierduse cunoştinţa. Faţa îi era plină de 
sânge. Arma... Diane încercă disperată să-şi desfacă 
propria centură şi reuşi, dar cu greu. Apoi se aplecă şi 
căută arma din ochi. O zări într-un final între picioarele 
criminalului, aproape blocată între pedale. Fu nevoită să 
se aplece şi mai mult şi, cu un fior de oroare, să-şi bage 
mâna între picioarele elveţianului, pentru a o recupera. O 
privi mult timp, întrebându-se dacă siguranţa îi era pusă 
ori nu. Exista un singur mod de a afla... Indreptă arma 
spre Hirtmann, cu degetul pe trăgaci. Realiză imediat că 
nu era o criminală. Orice ar fi făcut acel monstru, nu putea 
să apese pe trăgaci. Cobori pistolul. 

Doar în acel moment îşi dădu seama de un lucru: 
liniştea. 

În afara vântului prin crengile desfrunzite ale copacilor, 
nimic nu mişca. 

Căută o reacţie pe faţa elveţianului, un semn că urma să 
se trezească, dar acesta era perfect imobil. Poate că 
murise... N-avea niciun chef să-l atingă, pentru a se 
convinge. Teama persista - şi urma să persiste atâta vreme 
cât se găsea închisă acolo cu el. Îşi scotoci buzunarele în 
căutarea mobilului şi constată că-i fusese luat. Posibil ca 
Hirtmann să-l fi avut la el, dar nu avea puterea să-l caute 
prin buzunare. 

Cu arma în mână, reuşi să se caţere pe bord. Trecu în 


patru labe prin parbriz şi ajunse pe zăpada ce acoperea 
capota. Nu mai simţea frigul. Adrenalina o încălzea. Cobori 
de pe capotă şi se cufundă în zăpadă până la coapse. 
Înaintarea era dificilă. Stăpânindu-şi un început de panică, 
începu să urce spre şosea. Arma din mână îi dădea 
încredere. Aruncă o ultimă privire spre maşină. Hirtmann 
nu se mişcase. Poate că pi prag 

Cred cccăăăă seeee treeeezeeeşttiteee 

Neeee auuuuzițiţţţi 227? 


Voci. Undeva departe. Vorbeau cu el. Apoi durerea. 
Durerile...  Epuizarea, dorința de a se odihni, 
medicamentele... O tresărire de luciditate în timpul căreia 
zări feţe şi lumini - apoi, din nou avalanşa, muntele, frigul 
şi, în final, întunericul... 


Maaaartin, măăă nai 6 

Deschise ochii - foarte încet. La început fu orbit de 
cercul luminos din tavan. Apoi o siluetă intră în câmpul 
vizual şi se aplecă spre el. Servaz încercă să fixeze faţa 
persoanei care i se adresa cu blândeţe - dar cercul luminos 
din spate, ce-i aureola capul, îi făcea rău. Faţa era când 
clară, când blurată. Totuşi, avea impresia că era un chip 
frumos. 

O mână de femeie i-o strânse pe a sa. 


Martin, mă auzi? 


El clătină din cap. Charlene îi zâmbi. Se aplecă şi-l 
sărută pe obraz. Ce atingere plăcută! Şi un parfum uşor. 
Apoi uşa camerei se deschise şi îşi făcu apariţia adjunctul 
său. 

— S-a trezit? 

— Aşa se pare. N-a scos încă nicio vorbă. 

Ea se întoarse spre el şi-i făcu complice cu ochiul, iar 
Servaz se simţi dintr-odată extrem de treaz. Esperandieu 
traversă camera, fluturând două pahare fumegânde. Îi 


întinse unul soţiei sale. Servaz încercă să întoarcă şi el 
capul, dar ceva îl împiedică la nivelul gâtului: un guler 
cervical... 

— La naiba, ce poveste nebunească! zise Esperandieu. 

Servaz încercă să se ridice în capul oaselor - dar 
durerea îi produse o grimasă şi renunţă. Esperandieu îl 
văzu. 

— Medicul a zis că n-ar trebui să te mişti. Ai trei coaste 
rupte, diferite răni la nivelul gâtului şi capului şi câteva 
degerături. Şi... ţi-au amputat trei degete de la picior. 

— Ce??? 

— Nu, glumeam. 

— Şi Irène? 

— A scăpat şi ea. E într-o cameră alăturată. E puţin mai 
şifonată decât tine, dar îşi va reveni. Fracturi multiple - 
dar atât. 

Servaz se simţi dintr-odată mai liniştit. Dar o altă 
întrebare i se ivi imediat pe buze. 

— Lombard? 

— Nu i-au găsit corpul şi vremea e prea rea acolo sus ca 
să înceapă căutările. Mâine. E mort, fără îndoială. Voi doi 
aţi avut noroc: avalanşa v-a mângâiat doar. 

Servaz se strâmbă din nou. Ar fi vrut să-l vadă şi pe 
adjunctul său mângâăiat în acelaşi fel. 

— SETE... zise el. 

Esperandieu dădu din cap şi ieşi din nou. Reveni cu o 
asistentă şi un doctor. El şi Charlene părăsiră pentru un 
moment salonul şi Servaz fu chestionat şi examinat din cap 
până-n picioare. Apoi, asistenta îi întinse un pahar cu pai. 
Apă. Avea gâtul uscat ca iasca. Bău şi mai ceru. Deodată, 
uşa se deschise din nou şi apăru Margot. Ghici din privirea 
pe care i-o aruncă fata că arăta rău. 

— Ai putea juca într-un film de groază! Eşti absolut de 
speriat! glumi ea. 

— Mi-am permis să ţi-o aduc, zise Esperandieu cu mâna 
pe clanţă. Vă las. 

Inchise uşa. 

— O avalanşă, zise Margot, fără a îndrăzni să-l privească 
multă vreme. Brrr, asta da sperietură! (Schiţă un zâmbet 


strâmb, apoi deveni serioasă.) Îţi dai seama că puteai să 
crăpi? La naiba, tată, să nu-mi mai faci niciodată una ca 
asta! 

Ce-i cu limbajul ăsta? se întrebă el încă o dată. Apoi îşi 
dădu seama că fata avea lacrimi în ochi. Trebuie că venise 
înainte să-şi recapete el cunoştinţa şi ceea ce văzuse o 
emoţionase. Dintr-odată, simţi fluturi în stomac. li arătă 
marginea patului. 

— Vino şi stai aici, zise el. 

Îi luă mâna într-a lui. De data asta, ea îl lăsă. După un 
lung moment de tăcere, el tocmai se pregătea să spună 
ceva, când se auzi o bătaie în uşă. Întoarse capul în acea 
direcţie şi văzu o tânără de vreo 30 de ani intrând în salon. 
Era sigur că n-o mai văzuse niciodată. Aceasta avea câteva 
răni pe faţă - pe arcada şi pometele din dreapta, o tăietură 
destul de urâtă la frunte şi ochii roşii şi încercănaţi: o altă 
victimă a avalanşei? 

— Domnul comandant Servaz? 

El confirmă din cap. 

— Sunt Diane Berg. Psihologul de la Institut. Am vorbit 
la telefon. 

— Ce vi s-a întâmplat? 

— Am avut un accident de maşină, răspunse ea zâmbind, 
ca şi cum asta ar fi fost ceva amuzant. Aş putea să vă 
întorc întrebarea, dar cunosc deja răspunsul. (Se uită în 
direcţia lui Margot.) Putem vorbi un minut? 

Servaz se uită la Margot care se bosumflă, se zgâi la 
tânăra femeie, se ridică şi ieşi. Diane se apropie. Servaz îi 
arătă scaunul liber. 

— Ştiţi că Hirtmann a dispărut? întrebă ea aşezându-se. 

Servaz o fixă un moment. Dădu din cap a negaţie, în 
ciuda gulerului. Hirtmann liber... Dintr-odată, faţa i se 
întunecă şi Diane îi văzu ochii devenind negri şi duri ca şi 
cum cineva ar fi stins lumina în interior. În realitate, gândi 
el, toată această noapte n-a fost decât un imens dezastru. 
Lombard, chiar dacă asasin, nu reprezentase un pericol 
decât pentru o mână de răufăcători. Dar Hirtmann era 
ceva cu totul diferit. Pe el îl anima o furie ucigaşă 
incontrolabilă, ce ardea în inima lui fără încetare, ca o 


flacără întunecată, separându-l pentru vecie de ceilalţi 
muritori. O cruzime fără limite, o sete de sânge şi o totală 
lipsă de remuşcări. Servaz simţi furnicături pe şira 
spinării. Ce avea să se întâmple acum că elveţianul 
scăpase? Liber, fără medicamente, comportamentul lui de 
psihopat, impulsurile şi instinctele de vânător urmau să se 
trezească la viaţă. Simpla idee îl îngheţă. În marii perverşi 
psihopaţi de teapa lui Hirtmann nu mai exista nici cea mai 
mică urmă de umanitate. Plăcerea pe care le-o provoca 
tortura, violul şi crima era prea mare: în momentul în care 
o să i se ivească ocazia, elveţianul va recidiva. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă el. 

Tânăra îi povesti despre noaptea pe care o trăise, din 
momentul în care Lisa Ferney o surprinsese în biroul ei, 
până când se pusese în mişcare pe drumul acela îngheţat, 
lăsându-l pe Hirtmann aparent lipsit de viaţă în maşină. 
Mersese timp de aproape două ore până să găsească vreun 
semn de viaţă. Era deja îngheţată şi chiar pradă 
hipotermiei, când ajunsese la prima casă de la intrarea 
într-un sat. Când jandarmii sosiseră la locul accidentului, 
maşina era goală. 

Găsiseră urme de paşi şi de sânge care urcau până la 
şosea apoi nimic. 

— L-a găsit cineva, comentă Servaz. 

— Da. 

— O maşină care trecea pe acolo ori... un complice. 

Îşi întoarse privirea spre fereastră. Afară se făcuse 
întuneric. 

— Cum aţi reuşit să descoperiţi că Lisa era complicea lui 
Lombard? întrebă el. 

— E o poveste lungă, chiar vreţi s-o auziţi? 

Îl privi zâmbind. El simţi că ea, psihologul, avea nevoie 
să vorbească cu cineva. Trebuia să se descarce. Chiar 
atunci... Momentul era potrivit şi pentru el, şi pentru ea. 
Polițistul înţelese că şi ea încerca aceeaşi stare de 
irealitate ca şi el - o stare născută din acea noapte stranie, 
plină de spaime şi de violenţă, dar şi din zilele precedente. 
Şi în acel moment, singuri în liniştea salonului de spital, cu 
noaptea pândind la fereastră, chiar dacă erau doi străini, 


se simţiră extrem de apropiaţi. 

— Am toată noaptea la dispoziţie, răspunse el. 

Ea zâmbi. 

— Ei bine, am ajuns la Institut în dimineaţa în care a fost 
găsit calul mort. Îmi amintesc foarte bine. Ningea şi... 


Crimen extinguitur mortalite 
(Moartea face uitate crimele) 


Când văzu duşmanii apropiindu-se, Cezar dădu semnalul 
convenit celei de-a patra linii de atac, formate din şase 
cohorte. Trupele porniră în viteză şi, în formaţie de asalt, îi 
atacară atât de viguros pe cavalerii lui Pompei, încât 
nimeni nu le putu rezista. 

— Uite-i, zise Esperandieu. 

Servaz îşi luă ochii de la Războiul Gallic. Cobori geamul. 
Nu văzu întâi decât o mulţime compactă înghesuindu-se 
sub luminiţele de Crăciun - apoi, ca şi cum ar fi dat zoom 
pe o fotografie de grup, două siluete se iviră din 
aglomeraţie. O imagine care-i strânse inima. Margot. Nu 
era singură. Un bărbat mergea pe lângă ea. Înalt, îmbrăcat 
în negru, elegant, de vreo 40 de ani... 

— El e, zise Esperandieu, scoţându-şi căştile în care 
Portishead cântau The Rip. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Servaz deschise portiera. 

— Aşteaptă-mă aici. 

— Să nu faci vreo prostie, bine? 

Fără să răspundă, acesta se pierdu în mulţime. La vreo 
150 de metri în faţa lui, Margot şi bărbatul acela făcură 
dreapta. Servaz se grăbi să ajungă la colţul străzii, pentru 
cazul în care aceştia ar fi avut proasta inspiraţie să dispară 
pe vreo străduţă adiacentă, dar odată ajuns la intersecţie, 
constată că se îndreptau direct spre Capitol şi spre Piaţa 
de Crăciun. Încetini şi apoi îi urmări spre vasta esplanadă 
unde se ridicau vreo sută de căsuțe de lemn. Margot şi 
iubitul ei făceau cumpărături la diferite standuri. Fiica lui, 
remarcă el, părea extrem de fericită. Uneori îl lua pe 
bărbat de braţ şi-i spunea ceva. Tipul râdea şi-i arăta şi el 
ceva. Chiar dacă se fereau s-o afişeze, gesturile lor trădau 
o evidentă apropiere fizică. Servaz simţi o înţepătură de 


gelozie. De când n-o mai văzuse pe Margot atât de veselă? 
li veni să admită că era posibil ca Esperandieu să aibă 
dreptate - bărbatul putea fi inofensiv. 

Apoi cei doi traversară esplanada în direcţia cafenelelor 
de sub arcade şi îi văzu aşezându-se la o terasă, în ciuda 
temperaturii hibernale. Bărbatul comandă doar pentru el, 
aşa că Servaz trase concluzia că Margot se pregătea să 
plece. Se ascunse în spatele unei căbănuţe şi aşteptă. Cinci 
minute mai târziu, bănuielile i se confirmară: fiica lui se 
ridică, depuse un sărut uşor pe buzele bărbatului şi se 
îndepărtă. Servaz mai aşteptă câteva minute. Profită ca să 
se uite mai bine la iubitul lui Margot. Frumos, sigur pe el, 
cu fruntea înaltă şi hainele de firmă care-i sugerau poziţia 
socială. Bine întreţinut, dar Servaz îi dădu câţiva ani mai 
mult decât avea el însuşi. Verighetă pe inelarul stâng. 
Furia îl cuprinse din nou. Fata lui de 17 ani ieşea cu un 
bărbat însurat mai bătrân decât el... 

Inspiră adânc, străbătu ultimii metri cu pas hotărât şi se 
aşeză pe locul rămas liber. 

— Bună, zise el. 

— Locul acela e ocupat, se precipită bărbatul. 

— Nu prea cred. Fata a plecat. 

Omul îi aruncă o privire surprinsă şi începu să-l 
examineze. Servaz îi întoarse privirea, fără să trădeze nici 
cea mai mică emoție. Un zâmbet amuzat apăru pe faţa 
celui dintâi. 

— Sunt şi mese libere, ştiţi? Mi-ar plăcea să rămân 
singur, dacă nu vă deranjează. 

Vorbise frumos, iar tonul ironic trăda o mare siguranţă 
de sine. Tipul nu era uşor de intimidat. 

— E minoră, nu? zise comandantul. 

De data asta, vecinului îi pieri zâmbetul. 

— Ce vă priveşte pe dumneavoastră? 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Nu ştiu cine sunteţi, dar faceţi bine şi căraţi-vă! 

— Sunt tatăl ei. 

— Ce? 

— Sunt tatăl lui Margot. 

— Poliţaiul? întrebă neîncrezător iubitul fetei sale. 


Lui Servaz i se păru că tocmai primise un pumn în plină 
faţă. 

— Aşa îmi spune? 

— Nu, eu vă numesc aşa, răspunse bărbatul. Margot vă 
spune „tata”. Vă iubeşte mult. 

Servaz nu se lăsă pradă emoţiei. 

— Şi soţia dumneavoastră ce părere are? 

Tipul îşi recăpătă imediat sângele rece. 

— Nu-i treaba dumneavoastră, ripostă el. 

— Margot ştie de ea? 

Văzu cu satisfacţie că reuşise să-l enerveze. 

— Ascultaţi, tată sau nu, chestia asta nu vă priveşte. Dar 
da: i-am spus totul lui Margot. Şi n-o deranjează. Acum o 
să vă cer să plecaţi. 

— Şi dacă n-am chef, ce faceţi: chemaţi poliţia? 

— N-ar trebui să jucaţi acest joc cu mine, zise bărbatul 
cu voce scăzută, dar amenințătoare. 

— A, nu? Şi dacă merg la soţia dumneavoastră şi-i 
povestesc? 

— De ce faceţi asta? întrebă iubitul fiicei sale - dar spre 
marea uimire a lui Servaz părea mai mult mirat decât 
speriat. 

Polițistul ezită. 

— Nu-mi provoacă nicio plăcere faptul că fiica mea de 
17 ani face pe jucăria unui tip de vârsta dumneavoastră, 
care n-are altă treabă. 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre asta? 

— O să divorţaţi pentru o fată de 17 ani? 

— Nu fiţi ridicol. 

— Ridicol? Nu găsiţi că un tip de vârsta dumneavoastră 
care se încurcă cu o fetiţă este mai ridicol? Unde vă e 
mintea? Nu credeţi că e mai degrabă profund patetic? 

— Gata cu  interogatoriul, zise bărbatul. Ajunge. 
Terminaţi cu manierele astea de poliţai. 

— Ce-aţi zis? 

— M-aţi auzit foarte bine. 

— Fata e minoră, aş putea să vă reclam. 

— Prostii! Majoratul sexual e fixat la 15 ani în ţara asta. 
Şi dacă insistaţi pe drumul ăsta, dumneavoastră sunteţi cel 


care ar putea avea probleme. 

— O, da? zise Servaz sarcastic. 

— Sunt avocat, i-o trânti celălalt. 

La naiba, gândi polițistul. Asta-i mai lipsea. 

— Da, continuă iubitul fetei sale. Inscris în barocul din 
Toulouse. Margot era sigură că n-o să întârziaţi să ne 
descoperiţi... legătura. Vă  stimează foarte mult, 
bineînţeles, dar în unele chestii vă consideră puţin... 
demodat... 

Servaz tăcea, uitându-se drept înainte. 

— Sub aparenţa ei rebelă, Margot e o fată extraordinară, 
sclipitoare şi independentă. Şi mult mai matură decât 
credeţi dumneavoastră. Astea fiind spuse, aveţi dreptate: 
nu intenţionez să-mi părăsesc familia pentru ea. Margot o 
ştie prea bine. De altfel, şi ei i se mai întâmplă să 
frecventeze tineri de vârsta ei. 

Servaz vru să-i spună să tacă. 

— Chestia asta durează de mult? întrebă cu o voce carei 
se păru stranie chiar şi lui. 

— De zece luni. Ne-am întâlnit la o coadă la cinema. Şi a 
fost cea care a făcut primul pas, să ştiţi. 

Adică avea 16 ani când se întâmplase... Sângele începu 
să-i bubuie în urechi. I se părea că vocea bărbatului era 
acoperită de bâzâitul a mii de albine. 

— Vă înţeleg preocuparea, zise avocatul, dar e inutilă: 
Margot e o fată sănătoasă, echilibrată, care se simte bine 
în pielea ei - capabilă să ia singură decizii. 

— Se simte bine în pielea ei? găsi el forţa să reacționeze. 
V-aţi uitat cumva la ea în ultima vreme, i-aţi observat 
acea... tristeţe? E din cauza dumneavoastră? 

Tipul păru sincer jenat - dar îi susţinu privirea. 

— Nu, zise el, e din cauza dumneavoastră. Vă crede 
pierdut, părăsit, singur. Simte că singurătatea vă macină. 
Că aţi vrea ca ea să petreacă mai mult timp cu 
dumneavoastră, că serviciul vă macină, că vă lipseşte 
mama ei. Şi i se rupe sufletul. Vă repet: Margot vă iubeşte 
enorm. 

Un moment, se lăsă tăcerea. Când începu să vorbească, 
Servaz o făcu pe un ton rece. 


— Frumoasă pledoarie. Dar ar trebui să păstrezi genul 
ăsta de vrăjeală pentru sala de judecată. Cu mine îţi pierzi 
timpul. 

Cu coada ochiului, observă cu satisfacţie că bărbatul se 
încordase văzând că-l tutuieşte. 

— Acum, ascultă-mă cu atenţie. Eşti avocat, ai o anumită 
reputaţie: în lipsa ei eşti mort, profesional vorbind. Că fata 
mea e majoră din punct de vedere sexual nu schimbă cu 
nimic lucrurile. Dacă se află că ţi-o tragi cu fetiţe, s-a 
sfârşit. O să-ţi pierzi clienţii unul după altul. Şi poate că 
nevasta ta închide ochii la aventurile pe care le ai acum, 
dar nu cred că va mai fi la fel de îngăduitoare când banii 
vor înceta să intre în casă, crede-mă. Aşa că îi vei spune lui 
Margot că s-a terminat, o să te comporţi civilizat, o să-i 
spui ce-ţi trece prin cap: la discursuri ieftine te pricepi. 
Dar eu nu mai vreau să aud niciodată de tine. In plus, am 
înregistrat mica noastră discuţie. Mai puţin finalul. Pentru 
orice eventualitate. O zi bună. 

Se ridică şi se îndepărtă zâmbind, fără să mai verifice 
efectul cuvintelor sale. Il ştia deja. Apoi se gândi la 
durerea pe care o s-o simtă Margot şi pentru o clipă îi păru 


Tău. POPE 

În ziua de Crăciun, Servaz se trezi devreme. Coborî fără 
zgomot la parter. Se simțea plin de energie. Rămăsese 
până spre dimineață să discute cu Margot, după ce toată 
lumea se dusese la culcare: un tete-â-tete tată-fiică în acel 
salon care nu era al lor, aşezaţi pe canapea, lângă bradul 
împodobit. 

Ajuns la capătul scării, aruncă o privire spre 
termometrul interior/exterior. Un grad peste zero. Şi 15 în 
interior: gazdele dăduseră căldura mai mică peste noapte 
şi era frig. 

Servaz rămase câteva clipe să asculte liniştea. Şi-i 
imagină sub plapumă: Vincent şi Charlene, Megan, 
Margot... Era pentru prima dată după multă vreme când se 
trezea în altă parte decât acasă în dimineaţa de Crăciun. 
Un sentiment persistent de  înstrăinare, dar nu 
dezagreabil. Dimpotrivă. Sub acelaşi acoperiş dormeau 


adjunctul şi cel mai bun prieten, soţia lui care-i inspira o 
dorinţă violentă şi fiica sa. Ciudat? Cel mai ciudat era că 
accepta situaţia aşa cum se prezenta. Când îi spusese lui 
Esperandieu că urma să petreacă Revelionul împreună cu 
fiica lui, acesta îi invitase imediat. Servaz se pregătise să 
refuze, dar spre marea lui surpriză, acceptase. 

— Nici măcar nu-i cunosc! protestase Margot în maşină. 
Mi-ai spus că o să fim doar noi doi, nu că o să petrecem o 
seară între poliţişti! 

Dar Margot se înţelesese foarte bine cu Charlene, 
Megan şi mai ales cu Vincent. La un moment dat, uşor 
ameţită, fluturase chiar o sticlă de şampanie exclamând: 
„N-aş fi crezut niciodată că un gabor poate fi atât de 
simpatic!” Era prima dată când Servaz îşi vedea fata beată. 
Vincent, aproape la fel de ameţit ca ea, râsese cu lacrimi, 
lungit pe covor, lângă canapea. El, pe de altă parte, se 
simţise puţin nelalocul lui la început, în prezenţa lui 
Charlene. Nu putea să uite gestul ei din galerie. Dar 
alcoolul şi atmosfera îl ajutaseră şi sfârşise prin a se 
relaxa. 

Tocmai se îndrepta spre bucătărie în picioarele goale, 
când tălpile îi întâlniră un obiect care începu să lumineze 
şi să scoată sunete stridente. Un robot japonez. Sau 
chinezesc. Se întrebă dacă nu existau mai multe chestii 
chinezeşti decât franţuzeşti în ţara lor binecuvântată. Apoi, 
o formă neagră ţâşni din salon şi veni să i se arunce la 
picioare. Servaz se aplecă şi mângâie viguros burta 
câinelui pe care Esperandieu îl lovise pe drumul înapoi de 
la discotecă şi pe care un veterinar trezit din somn la trei 
dimineaţa îl salvase. Animalul se dovedise foarte afectuos 
şi cuminte. Aşa că adjunctul se hotărâse să-l păstreze. În 
amintirea acelei glaciale nopţi de chin, îl botezase Umbră. 

— Bună, prietene, zise el. Şi Crăciun fericit. Cine ştie 
unde ai fi fost acum, dacă n-ai fi avut strălucita idee să 
traversezi drumul ăla, nu? 

Umbră îi răspunse cu câteva scheunături aprobatoare, 
coada lui neagră bătând picioarele comandantului, care 
rămase trăsnit la intrarea în bucătărie. Contrar a ceea ce 
crezuse, nu era primul care se trezise: Charlene 


Esperandieu era deja în picioare. Ea pusese deja ceainicul 
şi cafetiera în funcţiune şi aşeza felii de pâine în prăjitor. 
Femeia îi întoarse spatele şi el o contemplă un moment, cu 
părul ei lung şi roşcat căzând peste halat. Tocmai făcea 
stânga împrejur cu un nod în gât, când ea se întoarse spre 
el, cu o mână pe burta rotunjită. 

— Bună, Martin. 

O maşină trecu foarte încet pe stradă, dincolo de 
fereastră. La streaşina casei, nişte luminiţe clipeau aşa 
cum o făcuseră toată noaptea. O adevărată noapte de 
Crăciun, îşi zise el. Făcu un pas înainte şi călcă pe o 
jucărie de pluş care măcăi sub piciorul lui. Charlene râse şi 
se aplecă s-o ridice. Apoi se îndreptă, îl trase spre ea, 
luându-l cu o mână de ceafă şi îl sărută pe gură. Servaz se 
simţi roşind instantaneu. Ce se întâmpla dacă apărea 
cineva? În acelaşi timp, simţi un fior de dorinţă punând 
stăpânire pe el, în ciuda pântecelui rotund ce-i despărţea. 
Nu era prima dată când îl săruta o femeie însărcinată - dar 
era întâia oară când o făcea una pe care n-o lăsase el. 

— Charlene, eu... 

— Şşşt... Nu spune nimic. Ai dormit bine? 

— Foarte. Pot... pot să iau o cafea? 

Ea îl mângâie afectuos pe obraz şi se îndreptă spre 
maşină. 

— Charlene... 

— Nu spune nimic, Martin. Nu acum. Vorbim mai târziu: 
e Crăciunul. 

El luă ceaşca de cafea şi o bău fără să realizeze ce face, 
cu mintea golită. Avea gura încleioşată. Regretă imediat că 
nu se spălase pe dinţi înainte de a coborî. Când se 
întoarse, ea dispăruse. Işi apăsă coapsele de blatul de 
bucătărie cu impresia că un întreg muşuroi de termite i se 
trezise în vintre. Simţea şi în oase şi muşchi stigmatele 
aventurii de pe munte. Era cel mai straniu Crăciun pe 
care-l avusese vreodată. Şi cel mai înspăimântător. Nu 
putea să uite că Hirtmann era undeva pe afară. Oare 
părăsise regiunea? Era deja la mii de kilometri depărtare? 
Ori bântuia prin zonă? Se gândea la el fără încetare. Şi la 
Eric Lombard: îi găsiseră în sfârşit cadavrul. Îngheţat. 


Servaz avea un frison de fiecare dată când se gândea la el. 
Oribilă agonie... Pe care era cât pe ce s-o împărtăşească şi 
el. 

Se gândea adesea la acea paranteză îngheţată şi 
însângerată pe care o reprezentase ancheta: ceva atât de 
ireal. Şi deja atât de departe. Ştia că existau aspecte în 
acea poveste pe care nu şi le va putea explica niciodată. Ca 
acele iniţiale „CS” de pe inele. La ce anume se refereau? 
Când şi cu ce ocazie începuse seria nenumăratelor crime 
ale cvartetului? Şi care dintre ei venise cu ideea, care era 
liderul? Răspunsurile urmau să rămână pentru totdeauna o 
enigmă. Chaperon se închisese în sine. Aştepta în 
închisoare să fie judecat, dar nu ciripise nimic. Apoi se 
gândi la altceva. În câteva zile, urma să împlinească 40 de 
ani. Era născut pe 31 decembrie - şi, conform spuselor 
mamei lui, exact la miezul nopţii: aceasta auzise dopurile 
şampaniilor sărind într-un salon vecin exact în momentul 
în care el scosese primul țipăt. 

Acel gând îl lovi ca un pumn. O să împlinească 40 de 
ani... Ce făcuse cu viaţa uri i 

— În definitiv, tu ai făcut cea mai importantă 
descoperire în această anchetă, declară fără echivoc 
Kleim162, a doua zi de Crăciun. Nu comandantul tău, cum 
îl cheamă? 

Kleim162 venise să-şi petreacă sărbătorile în sud-vest. 
Coborâse cu o zi în urmă în oraşul roz din TGV-ul Paris- 
Bourdeaux-Toulouse. 

— Servaz. 

— În fine, pe scurt, Domnul Citez-proverbe-latine-în- 
timp-ce-rezolv-crime, o fi el regele anchetatorilor, dar de 
data asta i-ai luat faţa. 

— Să nu exagerăm. Am avut noroc. Şi Martin a făcut o 
treabă remarcabilă. 

— Ce orientare sexuală are Zeul tău coborât printre 
muritori? 

— 150 la sută hetero. 

— Păcat. 

Kleim162 îţi scoase picioarele de sub pătură şi se aşeză 


pe marginea patului. Ea gol. Vincent Esperandieu profită 
de moment ca să-i admire spatele musculos, în timp ce 
trăgea din ţigară, întins pe pernă, cu o mână sub cap. O 
peliculă fină de transpiraţie îi strălucea pe piept. Când 
Kleim162 se ridică să meargă la baie, polițistul nu se putu 
abţine să nu mângâie cu privirea fesele ziaristului. In 
spatele obloanelor ningea în sfârşit, în ziua aceea de 26 
decembrie. 

— Doar nu eşti îndrăgostit de el? strigă Kleim162 prin 
uşa deschisă a băii. 

— Nevasta mea e. 

Capul blond se iţi pe uşă instantaneu. 

— Cum adică? Şi-o trag? 

— Nu încă, zise Vincent suflând fumul spre tavan. 

— Dar nu era însărcinată? Şi el nu trebuia să fie viitorul 
naş? 

— Ba da. 

Kleim162 se uită la el cu o nedumerire neprefăcută. 

— Şi nu eşti gelos? 

Esperandieu zâmbi din nou, dându-şi ochii peste cap. 
Tânărul jurnalist clătină din cap profund şocat şi dispăru 
din nou în baie. Esperandieu îşi puse la loc căştile. Vocea 
minunat de răguşită a lui Mark Lanegan răspundea 
murmurelor diafane ale lui Isobel Campbell în The False 


Husband. PEro 

Într-o frumoasă zi de aprilie, Servaz trecu s-o ia pe fiica 
lui de la fosta soţie. Zâmbi când o văzu ieşind din casă cu 
rucsacul în spate şi cu ochelari de soare la ochi. 

— Pregătită? întrebă el când fata se aşeză în dreapta. 

O luară pe autostradă spre Pirinei şi se îndreptară (nu 
fără o mâncărime la ceafă şi o încruntare din partea lui 
Servaz) spre ieşirea Montrejeau/Saint-Martin-de- 
Comminges. Apoi rulară spre sud, înspre munţi. Era o 
vreme deosebit de frumoasă, cu cer albastru şi culmile 
munţilor albe în zare. Prin geamul întredeschis, aerul curat 
îţi dădea ameţeală ca eterul. Relaxată, Margot îşi pusese 
muzica preferată la maximum în căşti şi cânta şi ea - dar 
treaba asta nu reuşi să-i strice buna dispoziţie lui Servaz. 


Îi venise această idee de ieşire cu o săptămână în urmă, 
când Irene Ziegler îl sunase, după luni întregi de tăcere. 
Traversară sate pitoreşti, cu munţii care se apropiau din ce 
în ce mai mult până când fură atât de aproape că nu-i mai 
văzură deloc şi drumul urcă în pantă. La fiecare curbă, 
descopereau panorame grandioase în fundul câmpiilor 
înverzite: cătune ascunse în văi, râuri sclipind în soare, 
fâşii de ceaţă acoperind turmele aureolate de lumină. 
Peisajul, gândi el, nu mai părea acelaşi. Apoi ajunseră în 
mica parcare. Soarele dimineţii, ascuns îndărătul munţilor, 
nu apăruse încă. Totuşi, nu erau primii. O motocicletă era 
parcată în fund. Două persoane îi aşteptau, aşezate pe 
nişte pietre mari. Se ridicară. 

— Bună, Martin, zise Ziegler. 

— Bună, Irène. i-o prezint pe Margot, fiica mea. 
Margot, Irène. 

Poliţista îi strânse mâna fetei şi se întoarse ca să le-o 
prezinte pe frumoasa brunetă care o însoțea. Zuzka 
Smatanova avea o strângere de mână fermă, păr lung de 
abanos şi un zâmbet strălucitor. Schimbară doar câteva 
cuvinte înainte de a porni la drum, ca şi cum s-ar fi 
despărţit doar în ajun. Ziegler şi Martin mergeau înainte, 
Zuzka şi Margot rămaseră liniştite în urmă. Servaz le 
auzea râzând în spate. El şi Irène începură să discute puţin 
mai departe, în timpul lungii ascensiuni. Pietricelele de pe 
drum trosneau sub tălpile groase ale încălţărilor şi 
murmurul apei urca din pârâul ce curgea puţin mai jos. 
Soarele le încălzea deja feţele şi picioarele. 

— Mi-am continuat cercetările, zise ea dintr-odată, în 
timp ce treceau peste un mic pod arcuit, din brad. 

— Cercetările în legătură cu ce? 

— Cu cvartetul. 

El îi aruncă o privire circumspectă. Nu voia să-şi strice 
acea zi frumoasă. 

— Şi? 

— Am descoperit că, atunci când aveau 15 ani, 
Chaperon, Perrault, Grimm şi Mourrenx au fost trimişi de 
părinţi într-o tabără de vacanţă. La mare. Ştii cum se 
numea tabăra? 


— Te ascult. 

— Tabăra Strenes*!. 

— Şi? 

— Îţi aminteşti literele de pe inel? 

— C S, zise Servaz oprindu-se brusc. 

— Da. 

— Crezi că...? Că acolo a început totul...? 

— E posibil. 

Lumina dimineţii juca prin frunzele unui crâng de plopi 
ce tremurau în briza uşoară, la marginea cărării. 

— 15 ani... Vârsta la care începem să intuim cine suntem 
cu adevărat... vârsta prieteniilor pe viaţă... dar şi a 
descoperirii propriei sexualităţi, zise Servaz. 

— Şi vârsta primelor crime, adăugă Ziegler, uitându-se 
la el. 

— Da, ar putea fi şi asta. 

— Ori altceva, zise ea. 

— Ori altceva. 

— Ce se întâmplă? lansă Margot ajungând lângă ei. De 
ce v-aţi oprit? 

Zuzka le aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Relaxaţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Servaz se uită în jur. Era o zi cu adevărat magnifică. O 
clipă, gândul îi zbură la tatăl său. Zâmbi: 

— Da, să ne relaxăm, zise el pornind înainte. 


51 Rândunica de Mare. 


Precizări 


Unele informaţii şi fapte prezentate în această carte pot 
părea rodul unei imaginaţii excesive. Ei bine, nu e aşa. 
Uzina subterană săpată la 2000 de metri altitudine există, 
doar că am deplasat-o câteva zeci de kilometri. În plus, 
unele tehnici psihiatrice descrise aici, ca de exemplu 
tratamentul aversiv sau pletismografia peniană, sunt, din 
păcate, practicate în unele spitale din Franţa şi din lume. 
Ca şi electroşocurile care, chiar dacă au suferit unele 
modificări din epoca lui Lou Reed şi a melodiei Kill Your 
Sons, sunt încă de actualitate în această ţară, în secolul 
XXI. Cât despre muzica ascultată de Esperandieu, puteţi s- 
o descărcaţi oricând. 


Mulţumiri 


În materie de mulţumiri, suspectul nr. 1 se numeşte 
Jean-Pierre Schamber. Vinovat ideal care îmbină siguranţa 
gustului, pasiunea pentru romane polițiste şi alte genuri de 
literatură şi cunoştinţele în materie de muzică, care mi-au 
lipsit amarnic. El e cel care, încă de la primele pagini, m-a 
făcut să înţeleg că n-ar fi fost bine să mă opresc acolo. 
Mulţumesc, prietene! 

Ceilalţi suspecti au, indiferent de gradul lor de vinovăţie, 
o parte de vină în această crimă: soţia mea, care ştie ce 
înseamnă să trăieşti în preajma unui scriitor şi care îmi 
face viaţa infinit mai uşoară, fiica mea, globe-trotter pentru 
care planeta însăşi e un teren prea mic de joacă - mi-ar 
trebui trei vieţi ca să ţin pasul, fiul meu, care ştie mult mai 
multe decât mine despre noile tehnologii şi care, sper, le 
va lăsa deoparte pentru a citi ce-am scris. 

Dominique Matos Ventura reprezintă cu siguranţă o altă 
pistă: fără încurajările, talentul şi complicitatea ei, această 
carte n-ar exista. Cântecele ei au reprezentat de altfel 
coloana sonoră a cărţii în timp ce o scriam. 

Poate că nu chiar suspect, dar cu siguranţă dubios: Greg 
Robert, neobosit căutător de greşeli, cititor răbdător, al 
cărui singur defect e că adoră genul fantasy. Greg e în 
primul rând un prieten şi doar la urmă un nepot. 

Urmează apoi complicităţile demonstrate: toată echipa 
de la editura XO, începând cu Bernard Fixot însuşi, foarte 
pretenţiosul plăsmuitor de regi, Edith Leblond, pentru 
competenţa şi susţinerea ei, Jean-Paul Campos, pentru că 
s-a declarat fan numărul 1, Valerie Taillefer, pentru ale ei 
„savoir-faire” şi „faire-savoir”, Florence Pariente, 
Gwenaëlle Le Goff, şi, bineînţeles, last but not least, 
Caroline Lepee, care poate transforma cel mai ruginit 
metal în aur. 

Şi apoi, mulţumesc lui Gaëlle pentru fotografii, lui 
Patrick pentru umorul lui special, lui Claudine şi Philipe 
pentru că au uns mecanismele, surorii mele şi lui Jo pentru 
că au fost mereu lângă mine şi întregului clan K: Loic 


pentru Bretania lui, Christian pentru pivniţă (şi 
instrumentarul lui), Didier pentru că e prietenul ideal, 
Dominique, Ghislaine, Patricia, Nicole pentru hohotele lor 
de râs... 

În definitiv, contrar a tot ce auzisem, scrisul nu e o 
activitate atât de solitară pe cât se crede. 


VIRTUAL) 
E- 


| PROJECT 


a 
În iri 
T 
ri 
Bei 
[a] 
E 


Captivant! 
Un succes remarcabil! 
E a 


LE POINT 


Într-o vale greu accesibilă din Pirinei, câțiva muncitori 
descoperă cadavrul decapitat al unui cal, suspendat pe 
un versant înghețat. În aceeași zi, Diane Berg își ia în 
primire postul de psiholog la centrul psihiatric de maxima 
securitate din vale, 


Cazul straniu al calului decapitat îi este incredintat lui 
Martin Servaz, un comandant de poliţie înzestrat cu o 
intuiție extraordinară. Împreună cu Irène Ziegler, căpitan 
de poliție, Servaz vrea să afle ce a fost în mintea celui care 
a omorât animalul, l-a jupuit, apoi l-a agăţat la o altitudine 
de paste 2 000 de metri. 


O atmosferă apăsătoare, o intrigă plină de suspans 
și o explorare a celor mai tainice frici ale noastre. 


TREI 


arma aditarulivLee 


EEE aa IT 7 


e 
— 
a 


Fa 
[n 
ki 
k 
[zd 
= 
F 
"I 
[=] 
5 
= 
Pe 
Li 


J