James Patterson — Antologie Thriller 01

O INTERNATIONAL 


Lee Child 
James Grippando 
J. A. Konrath 
Heather Graham 
James Siegel 
James Rollins 
Gayle Lynds 
Michael Palmer 
Daniel Palmer 
David Morrell 
Chris Mooney 
Dennis Lynds 
John Lescroart 
M. J. Rose 
David Liss 
Gregg Hurwitz 
David Dun 


Thriller 


É SiptămânayFinanciară 


LITERA 


JAMES PATTERSON 


THRILLER 
Vol. 1 


Lui Dennis Lynds 

şi tuturor scriitorilor 

de thriller de ieri şi de azi. 

Fie ca povestirile lor să dăinuie veşnic. 


Cuprins 

Introducere de James Patterson 

Lee Child NOUA IDENTITATE A LUI JAMES PENEY 
James Grippando OPERAŢIUNEA NORTHWOODS 
J. A. Konrath EPITAF 

Heather Graham CHIPUL DE LA FEREASTRĂ 
James Siegel EMPATIE S 

James Rollins KOWALSKI S-A ÎNDRĂGOSTIT 
Gayle Lynds ÎN CĂUTAREA LUI DMITRI 

Michael Palmer şi Daniel Palmer DESFIGURAREA 
David Morrell SANCŢIUNEA ABELARD 

Chris Mooney CADEREA 

Dennis Lynds SUCCESUL UNEI MISIUNI 

John Lescroart şi M. J. Rose PORTALUL 

David Liss FAŢARNICUL 

Gregg Hurwitz VREME CÂINOASĂ 

David Dun DUHUL RĂTĂCITOR 

Biografiile autorilor 


Introducere 


ACEST VOLUM POATE FI CONSIDERAT un deschizător de 
drumuri din dată şi, de asemenea, cea dintâi apariţie editorială 
a unei noi organizaţii profesionale, Internaţional Thriller Writers, 
Inc. 

Prin însăşi firea lor, scriitorii sunt, în general, oameni 
singuratici, fericiţi să se cufunde în munca lor, înconjurați de 
familie şi de câţiva prieteni apropiaţi. Din când în când, ei simt 
însă nevoia de se întâlni cu confraţi în ale scrisului. Ani de zile, 
ne-am tot întrebat: „De ce nu ne organizăm?” Apoi, în iunie 
2004, Barbara Peters, de la legendara librărie Poisoned Pen din 
Scottsdale, Arizona, şi-a asumat sarcina de a găzdui prima 
conferinţă a autorilor de thriller din Statele Unite. A invitat şase 
scriitori - Lee Child, Vince Flynn, Steve Hamilton, Gayle Lynds, 
David Morrell şi Kathy Reichs - şi un redactor, Keith Kahla, de la 
St. Martin's Press, să susţină prelegeri despre aspecte specifice 
creaţiei şi editării acestui gen literar. Clive Cussler a ţinut 
discursul din timpul prânzului oficial. 

Cu numai două săptămâni la dispoziţie pentru a face 
publicitate evenimentului, Barbara a estimat că va reuşi să 
strângă, cu puţin noroc, vreo sută de oameni. In cele din urmă, 
s-au adunat circa 125 de participanţi şi, spre surpriza generală, 
nu toţi veniseră să se instruiască în arta scrisului. Mulţi erau 
simpli cititori, dornici să-i întâlnească pe autorii lor favoriţi de 
thriller. Am avut astfel, pentru prima oară, confirmarea a ceea 
ce mulţi dintre noi bănuiserăm de mult: fanii simțeau şi ei 
necesitatea unei organizaţii a scriitorilor de thriller. Ni s-ar 
alătura la întruniri şi interesul lor ar creşte dacă am acorda 
premii - în lumea vorbitoare de limbă engleză nu s-au decernat 
niciodată distincţii speciale pentru romanele, povestirile sau 
filmele din această categorie. 

În ultima zi a conferinţei, mai mulţi participanţi stăteau de 
vorbă în restaurantul luminos din Baltimore Hotel, Scottsdale. 
Gayle Lynds, o excelentă autoare de thriller, le-a împărtăşit 
colegilor concluzia ei: conferinta  dovedise oportunitatea 
înfiinţării unei asociaţii a scriitorilor de thriller. Adrian Muller, 
ziarist independent şi organizator de evenimente, a subliniat că 
organizaţia nu ar trebui să se limiteze la teritoriul Statelor Unite. 
Barbara Peters s-a declarat gata să organizeze o nouă 


conferinţă, de mai mare amploare. Înţelegând deodată la ce era 
pe cale să se înhame, Gayle a dat înapoi: „N-am cum să mă 
ocup singură de asta.” Soţul ei, incomparabilul Dennis Lynds, a 
secondat-o: „Are dreptate. E mult prea mult pentru un singur 
om.” La care Barbara a răspuns zâmbind: „N-aveţi decât să-l 
racolaţi şi pe David Morrell. E exact ce vă trebuie.” 

Zis şi făcut. 

Adrian Muller s-a oferit să trimită e-mailuri tuturor autorilor de 
thriller pe care îi cunoştea sau de care auzise, ca să vadă dacă 
exista un interes real în rândurile lor pentru formarea unei 
asociaţii profesionale. După câteva zile, Gayle şi David au avut o 
lungă conversaţie telefonică, în care au dezbătut implicaţiile 
activităţii organizatorice de structurare a unei astfel de grupări 
internaţionale. Au decis să-şi unească eforturile şi, pe tot 
parcursul verii anului 2004, Adrian, David şi Gayle au lucrat 
intens, au discutat mult şi au schimbat zeci de e-mailuri. Adrian 
a aranjat cu Al Navis, organizatorul marii întruniri Bouchercon 
2004 a autorilor şi cititorilor de mystery, să rezerve o sală 
pentru adunarea scriitorilor de thriller. 

E-mailul de întâmpinare al lui Adrian a avut un efect 
impresionant. Tot mai mulţi autori şi-au exprimat adeziunea faţă 
de ideea unei asociaţii profesionale. S-au întâlnit pe data de 9 
octombrie, la Metro Toronto Convention Centre, şi, după discuţii 
îndelungate, au decis să înfiinţeze Internaţional Thriller Writers, 
Inc. În noiembrie 2004, au început înscrierile, iar reacţia a 
depăşit aşteptările. În prezent, organizaţia numără peste patru 
sute de membri, cu peste un miliard şi jumătate de exemplare 
vândute. 

În ciuda vitezei uimitoare cu care s-au derulat evenimentele, 
crearea unei asociaţii a autorilor de thriller nu are nimic 
spectaculos în sine, având în vedere satisfacţiile enorme oferite 
de acest gen literar. În cadrul său se disting diverse subspecii: 
thrillerul juridic, de spionaj, de acţiune şi aventură, thrillerul 
medical, poliţist, romantic, istoric, politic, religios, 
tehnothrillerul, thrillerul militar şi lista se extinde continuu, 
datorită inventării constante de noi variante. Această capacitate 
de diversificare este de fapt una dintre trăsăturile fundamentale 
ale thrillerului. Ceea ce uneşte însă toate subcategoriile este 
intensitatea emoţiei create, în special a sentimentelor de 
aprehensiune şi satisfacţie, de exaltare şi suspans, toate menite 


să dea naştere acelui fior care reprezintă însăşi esenţa 
thrillerului. 

Thrillerul se caracterizează totodată prin ritmul alert şi forţa 
cu care îl mână pe cititor înainte. Este un soi de cursă cu 
obstacole, în care obiectivul este atins plătind un preţ eroic. 
Obiectivul poate fi personal (salvarea soţului/soţiei sau a unei 
rude de mult dispărute), de anvergură globală (împiedicarea 
izbucnirii unui nou război mondial) sau, adesea, o combinaţie 
dintre cele două. Uneori există o limită de timp, alteori nu. Unele 
thrillere sunt construcţii care ajung treptat la apogeu, marcat 
printr-un final catartic şi exploziv. Altele debutează la viteză 
maximă şi o menţin pe tot parcursul. Cele mai bune thrillere 
sunt cele în care documentarea minuțioasă şi detaliile exacte se 
îmbină pentru a da naştere unui decor cu personaje credibile şi 
semnificative pentru lumea în care trăim. Când cititorul închide 
cartea, în mod ideal, el ar trebui să se simtă nu numai satisfăcut 
emoţional, dar şi mai bine informat - şi dornic să înceapă o nouă 
povestire la fel de captivantă. 

Henry James scria cândva: „Casa ficţiunii are o mulţime de 
ferestre.” Este o observaţie care se aplică şi thrillerului, după 
cum o dovedeşte această antologie. Ideea ei a fost lansată de 
Gayle Lynds, iar Internaţional Thriller Writers, Inc. A solicitat 
autorilor să trimită povestiri spre publicare. S-au primit multe 
propuneri şi treizeci dintre acestea au fost, în cele din urmă, 
selectate. Mi s-a solicitat să preiau rolul de redactor, pe care l- 
am acceptat cu plăcere, iar Steve Berry, un alt membru al ITW, 
şi-a asumat sarcina de director general. După ce proiectul 
editorial a fost acceptat de agentul literar Richard Pine, şi el 
membru ITW, licitaţia pentru drepturile de autor a fost câştigată 
de MIRA Books. 

Toţi autorii şi-au cedat drepturile în favoarea ITW, urmând ca 
încasările să fie vărsate într-un fond pentru finanţarea extinderii 
acestei asociaţii profesionale merituoase. Tema antologiei este 
extrem de simplă. Fiecare scriitor a folosit un personaj sau o 
idee familiară din lucrările anterioare, pentru a crea o operă 
nouă, astfel încât cititorul să aibă parte de ceva familiar şi inedit 
deopotrivă. După cum veţi vedea, povestirile diferă semnificativ 
între ele, iar autorii şi-au folosit din plin imaginaţia. Am prefaţat 
povestirile cu o introducere care prezintă autorul, opera sa şi 
lucrarea respectivă, iar la finalul volumului am inclus biografiile 


scriitorilor. A fost o plăcere să parcurg povestirile şi nu pot decât 
să sper că şi cititorii le vor savura în egală măsură. 

Aşadar, pregătiţi-vă pentru o lectură captivantă, care vă va 
ţine cu sufletul la gură! 


James Patterson 
iunie 2006 


P.S. Puteţi afla mai multe despre ITW accesând site-ul 
www.thrillerwriters.org 


Lee Child 


ROMANUL DE DEBUT AL LUI LEE CHILD, Capcana Margrave, o 
naraţiune la persoana întâi, în care îşi face apariţia în scenă Jack 
Reacher, protagonistul unei viitoare serii, este, fără îndoială, un 
thriller alert, conţinând câteva elemente specifice universului 
limitat al westernului clasic. Child, la acea vreme un profesionist 
experimentat în domeniul mass-media, era perfect conştient de 
necesitatea de a scrie a doua carte, înainte de declanşarea unei 
reacţii semnificative faţă de prima. Pentru a evita stereotipiile - 
care îl pot afecta pe un scriitor la fel de mult ca pe oricare artist 
- şi-a propus să facă din Evadare imposibilă ceva cât mai diferit, 
deşi parte a aceleiaşi serii Jack Reacher. A plănuit să creeze 
între aceste două romane un spaţiu suficient de mare pentru a 
putea intercala apoi cu uşurinţă celelalte cărţi din serie. Din 
acest motiv, romanul Evadare imposibilă a fost scris la persoana 
a treia şi conţine toate ingredientele unui thriller clasic: urmăriri 
spectaculoase şi o intrigă pe mai multe planuri. În schiţa iniţială, 
Child a împins totuşi ideea un pic prea departe: a introdus un 
personaj bine definit, cu un trecut potenţial interesant - James 
Penney - care nu-şi avea însă locul în carte şi care a dispărut, de 
altfel, din versiunea finală. Dar nu şi din memoria lui Child, fiind 
resuscitat atunci când scriitorului i-a fost solicitată o povestire 
pentru a fi inclusă într-o antologie britanică obscură. Child a 
refăcut povestea lui James Penney, plasând-o în timp înaintea 
celei a lui Jack Reacher şi adăugând câteva detalii despre 
începuturile carierei protagonistului seriei, iar povestirea a fost 
publicată, dar într-un tiraj limitat. lată acum istoria lui James 
Penney, revizuită şi adăugită, în speranţa că, de această dată, 
va beneficia de un public mai numeros. 


NOUA IDENTITATE A LUI JAMES PENNEY 


PROCESUL PRIN CARE James Penney s-a transformat într-o cu 
totul altă persoană a început în urmă cu treisprezece ani, în 
Laney, California, la ora unu după-amiaza, într-o zi de luni, pe la 
mijlocul lunii iunie. Un moment fierbinte al zilei, într-o lună 
fierbinte a anului, într-un colţ fierbinte al ţării. Oraşul stă 
ghemuit pe cocoaşa drumului care duce dinspre Mojave către 
L.A. Spre vest se văd ultimele creste ale munţilor de coastă. 
Spre est, deşertul Mojave se pierde în ceaţă. În Laney se petrec 
foarte puţine lucruri. Şi încă şi mai puţine după acea zi de luni, 
de la mijlocul lui iunie, de acum treisprezece ani. 

Laney era un oraş monoindustrial. O singură fabrică, întinsă 
pe o suprafaţă mare. Avea pereţii laterali acoperiţi cu tablă 
roasă de vreme şi fusese construită în anii '60. Birourile erau 
amplasate spre nord, pe partea umbrită. Etajul întâi avea un 
aspect modest. Aici lucrau funcţionarii. Se ocupau de facturi, de 
contabilitate şi răspundeau la telefoane. Al doilea etaj era 
elegant. Direcţiunea. Biroul din colţul din dreapta aparținuse 
cândva directorului de personal. Acum era ocupat de directorul 
de resurse umane. Acelaşi individ, cu altă plăcuţă pe uşă. 

Pe coridorul lung de la etajul al doilea, care pornea de la uşa 
acestui birou se întindea un şir de scaune. Secretara directorului 
de resurse umane le aşezase acolo în dimineaţa zilei de luni. Pe 
scaune stăteau bărbaţi şi femei, într-o tăcere adâncă. La fiecare 
cinci minute, persoana aşezată pe scaunul cel mai apropiat de 
birou era chemată înăuntru. Ceilalţi se mutau cu un scaun mai 
în faţă. Nimeni nu vorbea. Nu aveau de ce. Cu toţii ştiau ce se 
întâmplă. 

Cu puţin înainte de ora unu, James Penney a ajuns pe scaunul 
din faţă. A aşteptat cinci minute interminabile, apoi s-a ridicat în 
picioare când a fost chemat. A intrat în cameră. A închis uşa în 
urma lui. Directorul de resurse umane era un tip pe nume Odell. 
Odell era încă un ţânc pe vremea când James Penney începuse 
să lucreze la fabrica din Laney. 

— Domnule Penney, spuse Odell. 

Penney nu răspunse, ci se aşeză şi înclină din cap, cu un aer 
reţinut. 

— Trebuie să vă comunicăm câteva informaţii, spuse Odell. 

Penney ridică din umeri. Ştia ce avea să urmeze. Auzise şi el 
zvonurile, ca toţi ceilalţi. 

— OK, dar pe scurt, ceru el. 


Odell încuviinţă. 

— Suntem nevoiţi să vă concediem. 

Penney tăcu o clipă pentru a digera cuvintele directorului. Ştia 
că aveau să vină, dar îl loviseră în faţă ca şi cum ar fi fost 
ultimele la care s-ar fi aşteptat din partea lui Odell. 

— De ce? Întrebă. 

Odell ridică din umeri. Nu părea că se simte în largul lui. Dar 
nici nu avea aerul unui om afectat de situaţie. 

— Restructurare, răspunse el. Unica alternativă. Singura 
soluţie de a o scoate la capăt. 

— De ce? Repetă Penney. 

Odell se lăsă pe spate în scaun şi îşi încrucişă mâinile la 
ceafă. Se pregăti să rostească acelaşi discurs pe care îl ţinuse 
de nenumărate ori în acea zi. 

— Trebuie să reducem cheltuielile. Avem costuri prea mari. 
Rata profitului e mică. Piaţa s-a restrâns. Ştiţi toate astea. 

Penney privi înainte, cu un aer pierdut, ascultând tăcerea care 
părea să fi cuprins întreaga fabrică. 

— Adică închideţi fabrica? 

Odell negă. 

— O redimensionăm, atâta tot. N-o închidem. Păstrăm 
serviciile de întreţinere. Ceva reparaţii şi revizii generale. Dar n- 
o să mai fie ca înainte. 

— Fabrica rămâne deschisă? Întrebă Penney. Atunci cum se 
face că mă concediaţi? 

Odell se foi pe scaun. Îşi retrase mâinile de la ceafă şi le 
încrucişă la piept, într-un gest defensiv. Ajunseseră la partea 
neplăcută a întâlnirii. 

— Este vorba de mixul de abilităţi, explică el. Am selectat o 
echipă cu cea mai potrivită formulă posibilă. Am muncit mult 
pentru a lua decizia corectă. Regret, dar dumneavoastră nu aţi 
fost ales. 

— Care e problema cu abilităţile mele? Întrebă Penney. Am 
abilităţi. Muncesc aici de şaptesprezece ani. Ce naiba e în 
neregulă cu abilităţile mele? 

— Nimic, răspunse Odell. Numai că alţi angajaţi sunt mai buni 
decât dumneavoastră. lar noi trebuie să privim lucrurile în 
ansamblu. Va fi o echipă mică, aşa că avem nevoie de oamenii 
cei mai pricepuţi, care învaţă repede şi au o prezenţă bună la 
serviciu, genul ăsta de lucruri, ştiţi. 


— O prezenţă bună? Spuse Penney. Ce nu e în regulă cu 
prezenţa mea? Muncesc aici de şaptesprezece ani. Vreţi să 
spuneţi că nu sunt demn de încredere? 

Odell bătu uşor cu palma dosarul cu coperţi maro din faţa sa. 

— Aţi avut multe concedii de boală, spuse el. O rată a 
absenței de peste opt la sută. 

Penney îl privi de parcă nu-şi putea crede urechilor. 

— Concedii de boală? N-am fost bolnav. Post traumatism. La 
întoarcerea din Vietnam. 

Odell clătină din nou din cap. Era mult prea tânăr. 

— Mă rog. Oricum, este o rată mare a absenței. 

James Penney rămase țintuit în scaun, uluit. Se simţea de 
parcă fusese lovit de tren. 

— Căutăm cea mai bună formulă pentru personalul nostru, 
reluă Odell. Şi direcţiunea a alocat mult timp acestui proces de 
triere. Suntem convinşi că am luat decizia corectă. Nu sunteţi 
singurul în această situaţie. Optzeci la sută din oamenii noştri 
vor pleca. 

Penney îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Dumneavoastră rămâneţi? 

Odell  încuviinţă, încercând să-şi ascundă, fără succes, 
zâmbetul. 

— Afacerea trebuie administrată în continuare. E nevoie de 
conducere. 

Liniştea se aşternu peste biroul din colţul drept al etajul celui 
de-al doilea. 

Afară, briza fierbinte stârnită în deşert ridică uşor praful, care 
se aşternu apoi nepăsător pe clădirea metalică. Odell deschise 
dosarul maro şi extrase un plic. l-l înmână lui Penney pe 
deasupra biroului. 

— Aţi fost plătit până la sfârşitul lunii iulie. Banii au fost viraţi 
în contul dumneavoastră în această dimineaţă. Mult noroc, 
domnule Penney. 

Întâlnirea de cinci minute se încheiase. Secretara lui Odell 
intră şi deschise uşa dinspre coridor, invitându-l pe Penney să 
iasă. Penney ieşi. Secretara îl pofti în încăpere pe următorul 
aflat la rând. Penney trecu pe lângă şirul lung de oameni care 
aşteptau aşezaţi pe scaune şi cobori în parcare. Se strecură în 
maşină. Era un Firebird roşu, vechi de un an şi jumătate, pentru 
care nu achitase însă toate ratele. Porni maşina, îndreptându-se 


spre casă, aflată la un kilometru şi jumătate de fabrică. Pe 
drum, se opri la un semafor şi rămase acolo, căzut pe gânduri şi 
complet debusolat, cu motorul pornit. 

Şi-i imagina pe cei care aveau să-l execute silit şi să-i ridice 
maşina. Singurul lucru afurisit pe care şi-l dorise toată viaţa. Işi 
aminti momentul de fericire pe care-l trăise când o cumpărase. 
După divorţ. Atunci îşi dăduse seama că nu trebuia decât să se 
ducă la vânzător, să semneze hârtiile şi maşina avea să fie a Im. 
Fără discuţii. Fără certuri în familie. Se dusese la dealer, dăduse 
hârbul pe care îl condusese până atunci, semnase documentele 
şi plecase spre casă în Firebird, cuprins de o bucurie profundă. 
Spălase maşina săptămânal. Urmărise toate reclamele şi 
încercase toate soluţiile miraculoase de lustruit, disponibile pe 
piaţă. Maşina stătuse în fiecare zi în parcarea fabricii din Laney, 
un simbol roșu aprins al reuşitei sale. O consolare strălucitoare 
pentru toate prostiile şi corvezile pe care fusese nevoit să le 
îndure. Poate că nu se alesese cu cine ştie ce în viaţa, dar 
măcar avea un Firebird. 

Simţi cum o furie disperată pune stăpânire pe el. leşi din 
maşină, alergă spre garaj şi înşfăcă iute canistra cu benzină. 
Fugi înapoi spre casă. Deschise uşa. Goli conţinutul canistrei, 
stropind bine canapeaua. Nu reuşi să găsească un băț de 
chibrit, aşa că aprinse aragazul din bucătărie şi desfăcu un sul 
de prosoape de hârtie. Aşeză un capăt pe aragaz şi desfăşură 
restul sulului prin tot livingul. Când fitilul improvizat se aprinse, 
se strecură afară, intră în maşină şi porni spre nord, către 
Mojave. 

Vecina sa văzu focul atunci când flăcările ieşeau deja prin 
acoperiş. Sună la staţia de pompieri din Laney. Nu răspunse 
nimeni. Staţia funcţiona pe bază de voluntariat şi toţi pompierii 
erau la fabrică, aşteptându-şi rândul la etajul al doilea, pe 
coridorul îngust. Apoi, aerul cald venit dinspre deşertul Mojave 
transforma totul într-o vâlvătaie şi, când James Penney se 
îndepărtase la cincizeci de kilometri de casă, flăcările 
cuprinseseră deja tufişurile uscate de pe peluză. Când a ajuns în 
oraşul Mojave şi s-a oprit la bancă pentru a-şi încasa ultimul cec, 
focul se extinsese la pajiştea din faţa casei vecine şi bătea acum 
la uşa din spate. 

Ca toate orăşelele californiene născute dintr-un boom 
economic, Laney se dezvoltase mult prea rapid. Fabrica fusese 


ridicată în grabă, la începutul primului mandat al lui Nixon. 
Cincizeci de hectare de livezi de portocali fuseseră defrişate, şi 
se construiseră cinci sute de case de lemn, populaţia crescând 
de patru ori într-un singur an. Casele arătau bine, numai că, în 
cei treizeci şi unu de ani de existenţă, nu văzuseră ploaia decât 
de vreo zece ori şi erau uscate iască. Lemnul stătuse şi se 
copsese la soare, scorojit de vânturile calde dinspre deşert. 

Pe străzi nu existau hidrante. Casele fuseseră înălțate 
aproape unele de altele şi nu fuseseră prevăzute cu paravânturi. 
Asta pentru că în Laney nu fuseseră niciodată incendii grave. 
Până în acea zi de luni, pe la mijlocul lunii iunie. 

Vecina lui James Penney sună din nou la pompieri, după ce 
uşa din spate fu mistuită de flăcări. Staţia era însă într-un haos 
total. Dispecerul o sfătui să iasă din casă şi să aştepte pur şi 
simplu în stradă sosirea pompierilor. Când maşina ajunse în 
sfârşit, casa vecinei era deja distrusă. La fel şi casa de alături. 
Briza uscată a deşertului împrăştiase focul, scoțând în stradă 
cuplul vârstnic ce locuia acolo. Laney chemă în ajutor pompierii 
din Lancaster, Glendale şi Bakersfield, care sosiră dotați cu 
echipamentul necesar şi rezolvară situaţia. Stropiră cu furtunul 
tufişurile uscate dintre case şi vâlvătaia nu se mai întinse. Doar 
trei case arseseră. Cea a lui Penney şi cele două aflate mai jos. 
După două ore, panica se risipi şi, în clipa în care Penney se afla 
la optzeci de kilometri nord de Mojave, şeriful din Laney lucra 
deja cu anchetatorii pentru a stabili cauzele incendiului. 

Au început cu casa lui Penney, aflată cel mai sus pe direcţia 
vântului, prima care arsese şi deci prima care începuse să se 
mai răcească. Arsese până la placa de pardoseală, dar structura 
de rezistenţă rămăsese în picioare. lar dovezile erau acolo. Pe 
locul unde se aflase livingul, totul era pârjolit. Anchetatorii 
recunoscură imediat indiciile bine cunoscute. Erau semnele 
tipice lăsate de îmbibarea cu benzină şi aprinderea materialelor 
spongioase din canapele sau fotolii. Incendiul fusese, fără 
îndoială, provocat. Şi se extinsese din pricina vântului uscat 
care bătea dinspre deşert şi a distanțelor mici dintre case. 

Şeriful porni apoi în căutarea lui James Penney, pentru a-l 
înştiinţa că cineva îi dăduse foc la casă şi că în incendiu 
arseseră şi două case vecine. Se urcă în maşina de poliţie şi se 
opri la fabrică, urcă la etajul doi, trecu de oamenii care îşi 
aşteptau rândul pe coridor şi intră în biroul din colţ. Odell îi 


relată discuţia de cinci minute avută cu Penney, imediat după 
ora unu. Şeriful se întoarse la postul de poliţie din Laney, ţinând 
o mână pe volan şi frecându-şi gânditor bărbia cu cealaltă. 

Şi, pe când se afla la 240 de kilometri depărtare de casă, 
conducându-şi Firebirdul paralel cu versantul înalt, estic al 
muntelui Whitney, James Penney a fost dat în urmărire 
generală, sub acuzaţia de incendiere cu premeditare, ceea ce, 
pentru deşertul fierbinte din sudul Californiei, era ceva extrem 
de grav. 

A doua zi dimineaţă, James Penney fu trezit de o rază jucăuşă 
de soare, strecurată printr-o gaură din oblonul camerei sale de 
motel. Tresări şi rămase întins în patul închiriat, privind dansul 
particulelor de praf. 

Era tot în California, în apropiere de Parcul Naţional Yosemite, 
totuşi suficient de departe pentru ca motelul să fie ieftin. In 
portofelul ascuns sub saltea, la mijloc, avea salariul pe şase 
săptămâni. Salariul pe şase săptămâni, minus un rezervor şi 
jumătate de benzină, un cheeseburger şi douăzeci şi şapte de 
dolari şi cincizeci de cenți pentru camera de motel. Ascuns sub 
saltea, pentru că într-un hotel care se respectă n-ai fi găsit o 
cameră cu douăzeci şi şapte de dolari şi cincizeci de cenți. Işi 
încuiase uşa, dar tipul de la recepţie avea o cheie de rezervă şi 
n-ar fi fost primul dispus să închirieze camera cu ora, pentru 
cineva dornic să facă un ban în plus prestând servicii nocturne. 

Nu se întâmplase însă nimic rău. Salteaua era atât de subţire 
încât simţea portofelul sub rinichi. Umflătura era încă acolo. Un 
sentiment plăcut. Zăcu în pat calculând, împărțind salariul pe 
şase săptămâni la un număr de zile dintr-un viitor previzibil. 
Fără alte cheltuieli decât mâncarea ieftină, motelurile modeste 
şi benzina pentru Firebird, socoti că n-avea de ce să-şi facă griji. 
Firebird avea un motor modern, cu 24 de valve, conceput 
pentru a îmbina puterea şi consumul redus. Cu el, va putea 
ajunge departe şi îi vor rămâne suficient de mulţi bani pentru a- 
şi lua răgazul de a privi în jur. 

După aceea, nu ştia ce avea să se întâmple. Dar urma să i se 
facă o propunere. 

De asta era sigur. Chiar dacă va fi vorba de o slujbă umilă. La 
urma urmei, nu era decât un muncilor. Poate că-şi va găsi ceva 
de lucru în aer liber. Îi surâdea ideea. Ceva demn. O muncă 
simplă, pentru oameni simpli şi cinstiţi, cu totul altceva decât 


să-l slugărească pe lingăul de Odell, cu rânjetul ăla lăţit pe faţă. 

Pentru o vreme, urmări nemișcat traseul razei de soare de-a 
lungul cuverturii. Apoi o dădu la o parte şi sari din pat. Merse la 
toaletă, se dăţi pe faţă şi pe gura la chiuvetă şi se îmbrăcă în 
hainele pe care le aruncase la picioarele patului cu o seară 
înainte. Va avea nevoie de mai multe haine. Nu luase cu el 
decât lucrurile pe care le purta când plecase de acasă. Restul 
arsese înăuntru. Ridică din umeri şi refăcu în gând socotelile, 
adăugând la cheltuieli pantaloni şi cămăşi de lucru. Poate şi 
bocanci, dacă avea să muncească afară. Trebuia să tragă mai 
mult de salariul pe şase săptămâni. Se hotărî să conducă încet 
pentru a economisi benzină şi să mănânce, poate, mai puţin. 
Sau poate nu mai puţin, ci mai ieftin. Va folosi bufetele de 
camionagii, nu pe cele turistice. Mai multe calorii, cu bani mai 
puţini. 

Se hotărî să ajungă cât mai departe şi abia apoi să se 
oprească pentru micul dejun. Îşi zornăi în buzunar cheile de la 
Firebird şi ieşi din cameră. Apoi un încremeni. Inima îi bubui în 
piept. Spaţiul dreptunghiular din faţa camerei sale era gol. Doar 
câteva pete vechi de ulei. Privi disperat în stânga şi-n dreapta, 
de a lungul şirului de maşini parcate. Nici urmă de vreun 
Firebird roşu. Reveni împleticindu-se în cameră şi se aşeză greoi 
pe pat. Rămase acolo, privind în gol, gândindu-se ce să facă. 

Se decise să nu-şi bată capul cu tipul de la recepţie. Cu 
siguranţă că şi el era implicat. Vedea scena cu ochii minţii. ŞI-I 
imagină aşteptând o oră şi chemându-şi apoi amicii, care 
porniseră maşina fără cheie. leşiseră din parcare şi coborâseră 
apoi în drum. O conspirație menită să nu trezească nicio 
suspiciune în traficul liniştit din jurul motelului. O conspirație 
pentru a-i trage pe sfoară pe tâmpiţii suficient de creduli cât să 
plătească douăzeci şi şapte de dolari şi cincizeci de cenți pentru 
privilegiul de a se lăsa jefuiţi de bunurile cele mai de preţ. Se 
simţea amorţit. Suspendat undeva, între senzaţia de greață şi 
furia care creştea în el. Firebirdul său cel roşu. Dus. Furat. Nu 
ridicat de cei responsabili cu punerea sechestrului, ci de hoţi. 

Cel mai apropiat post de poliţie se afla la trei kilometri spre 
sud. Il văzuse cu o seară înainte, când trecuse pe lângă el, 
îndreptându-se spre nord. Era mic şi aglomerat. Se aşeză la 
rând. In faţa lui se aflau cinci persoane. La birou stătea un 
poliţist care înregistra plângerile, discuta detaliile cu reclamanţii 


şi nota totul încet. Penney simţea că fiecare clipă era crucială. 
Poate că Firebirdul gonea în acest moment spre graniţă. 
Polițistul putea să-l dea în urmărire prin staţie. Nerăbdător, săltă 
de pe un picior pe altul. Privi furios de jur-împrejur. In spatele 
poliţistului se afla un avizier pe care erau prinse mai multe afişe. 
Copii de telexuri şi faxuri, aproape ilizibile. Anunţuri ale şerifului. 
Tot felul de lucruri. Le parcurse absent. 

Apoi ceva îi sări în ochi. Fotografia lui. Fotografia de pe 
propriul său permis de conducere. O copie alb-negru, mărită, cu 
aspect granulat. Şi numele lui scris dedesubt, cu litere de-o 
şchioapă. JAMES PENNEY. Din Laney, California. Descrierea 
maşinii. Un Firebird roşu. Numărul de înmatriculare. James 
Penney. Căutat pentru incendiere premeditată şi distrugere de 
proprietate privată. Se holbă la afiş. Afişul se făcea mai mare, 
tot mai mare, până ajunse la mărimea naturală. Faţa de pe afiş 
îl privea ca şi cum s-ar fi uitat în oglindă. James Penney. 
Incendiere cu premeditare. Pagube cauzate unei proprietăţi 
particulare. Dat în urmărire generală. Femeia din faţa lui 
termină ce avea de făcut şi el păşi înainte, în faţa poliţistului. 
Sergentul aflat în spatele biroului îşi ridică privirea spre el. 

— Cu ce vă pot ajuta? Intrebă el. 

Penney clătină din cap. Se întoarse spre stânga şi se 
îndepărtă. leşi calm din clădire, păşi afară în soarele strălucitor 
al dimineţii şi porni în goană spre nord, ca un nebun. Alergă cam 
o sută de metri, după care începu să gâfâie din pricina căldurii şi 
o luă la pas. Apoi îşi urmă, pur şi simplu, instinctul: ieşi de pe 
şosea pentru a se adăposti într-un crâng de mesteceni sălbatici. 
Îşi croi drum printre tufişuri până ce se îndepărtă suficient 
pentru a nu mai fi văzut de pe şosea şi se prăbuşi, cu spatele 
rezemat de un trunchi subţire şi noduros, cu picioarele întinse în 
faţă, răsuflând din greu şi ţinându-se cu mâinile de cap, care 
părea că stă să explodeze. 

Incendiere premeditată şi pagube materiale. Ştia semnificaţia 
cuvintelor. Dar nu putea să le lege de faptele petrecute. Era 
vorba de incendierea propriei sale case. Era ca şi cum şi-ar fi ars 
gunoiul. Avea tot dreptul să o facă. Cum adică incendiere 
premeditată? Şi putea să ofere explicaţii. Se enervase, asta e. 
Stătu un timp aşa, rezemat de mesteacăn şi începu să-şi 
recapete suflul. Dar numai pentru o clipă. Pentru că imediat îi 
veniră în minte avocaţii. Avusese de-a face cu ei. Le plătise o 


groază de bani pentru divorţ. Ştia ce le poate pielea. Şi avocaţii 
erau o problemă. Chiar dacă nu era incendiere premeditată, 
avea să-l coste o avere ca să aducă dovezi. Un potop de bani, 
pe care să-i verse asupra lor, ani de zile. Bani pe care nu-i avea 
şi pe care nu o să-i aibă niciodată. Rămase acolo, pe pământul 
tare şi uscat, şi îşi dădu seama că tot ce avea pe lumea asta se 
afla asupra lui. O pereche de pantofi, o pereche de şosete, o 
pereche de chiloţi, o pereche de jeanşi, o cămaşă de bumbac şi 
o jachetă din piele. Şi portofelul. Îl pipai prin buzunarul hainei. 
Salariul pe şase săptămâni, mai puţin cheltuielile din ziua 
precedentă. 

Se ridică în picioare în luminiş. Picioarele îi tremurau după 
cursa aceea, neobișnuită pentru el. Inima bătea să-i spargă 
pieptul. Se rezemă de un trunchi de mesteacăn şi inspiră adânc. 
Îşi croi apoi drum înapoi spre şosea. Porni către nord. Merse o 
jumătate de oră cu mâinile în buzunare, vreo doi kilometri şi 
jumătate, înainte ca muşchii să i se relaxeze şi răsuflarea să i se 
domolească. Începu să vadă lucrurile într-o lumină mai clară. Îşi 
revizui atitudinea faţă de eticheta care îi fusese pusă. Era un tip 
realist, care nu încercase niciodată să se autoamăgească. Dacă 
ei spuneau că e piroman, atunci aşa era. Faza de furie trecuse. 
De-acum era momentul să ia, una după alta, numai decizii 
logice. Nu avea cum să clarifice lucrurile. Aşa că trebuia să se 
ţină departe de ei. Asta a fost puma decizie pe care a luat-o. 
Punctul de plecare. Strategia. Celelalte decizii aveau sa decurgă 
din asta. La fel şi tacticile. 

Existau trei căi în care ar fi putut să dea de el. După nume, 
după faţă şi după mașină. leși din nou de pe şosea şi se afundă 
douăzeci de metri în pădure. Făcu o groapă mică sub un 
morman de frunze şi extrase din portofel toate obiectele care 
conţineau numele lui. Le îngropă şi nivelă pământul. Apoi 
scoase din buzunar cheile de la preţiosul său Firebird şi le 
azvârli cât mai departe în pădure. Nu se uită să vadă unde 
aterizaseră. 

Nu mai avea maşina. În situaţia de faţă, ăsta era un lucru 
bun. Numai că maşina lăsase urme. Poate că cineva o văzuse în 
faţa băncii din Mojave. Sau la benzinăria la care făcuse plinul. 
lar numărul maşinii era înscris în registrul motelului. Alături de 
numele lui. Tot felul de indicii care arătau că străbătuse 
California, îndreptându-se spre nord. 


Îşi aminti instrucţia din Vietnam. Rememoră trucurile 
învăţate. Dacă voiai sa te deplasezi la est de vizuina în care te 
adăpostiseşi, trebuia să porneşti spre vest. Trebuia să mergi 
spre vest câteva sute de metri, călcând pe crengile căzute, dând 
la o parte crengile tufişurilor şi tot aşa, înaintând tăcut, dar nu 
într-o liniște deplina, pentru a-l convinge pe inamic că ţinta se 
afla la vest. Apoi te întorceai şi o luai spre est, de data aceasta 
în cea mai mare tăcere şi mişcându-te cu toată atenţia, trecând 
de punctul de plecare şi mergând mai departe. Făcuse asta de 
zeci de ori. Iniţial, plănuise să petreacă un timp în nord, poate în 
Oregon. Urmase planul câteva ore. De aceea, Firebirdul lăsase 
urme care duceau spre nord. Aşadar, acum avea să se îndrepte 
pentru o vreme către sud, şi apoi să dispară. leşi din pădure, în 
praful de lângă şosea, şi porni înapoi pe drumul pe care venise. 

Nu avea cum să-şi schimbe chipul. Era faţa imprimată pe 
toate afişele. Şi-o aminti, aşa cum îl privise în ochi de pe 
avizierul din postul de poliţie. Cărarea laterală, îngrijită, obrajii 
scofâlciţi, cu o umbră de barbă grizonată. Işi trecu degetele prin 
păr, înainte şi înapoi, cu putere, până ce firele de păr se zburliră 
în toate direcţiile. Gata cu cărarea. Îşi pipăi barba nerasă de o zi. 
Se decise să o lase să crească. Oricum, nu avea de ales. N-avea 
lame de ras la el şi nici intenţia de a arunca banii pe aşa ceva. 
Merse prin praf, spre sud, cu Muntele Excelsior ridicându-se în 
dreapta. Ajunse la răscrucea unde drumul ocolea luând-o spre 
vest, către San Francisco, prin trecătoarea Tioga şi apoi prin 
Muntele Dana, şi mai înalt. Se opri în praful de lângă şosea 
pentru a chibzui. Dacă îşi continua drumul spre sud, avea să se 
întoarcă la Mojave. Prea aproape de casă. Deloc convenabil. Aşa 
că-şi schimbă planul. Avea să facă mai întâi autostopul spre vest 
şi să se hotărască pe urmă încotro s-o apuce. 

Spre seară, cobori dintr-un soi de Jeep decapotabil hippy, la 
marginea de sud a oraşului Sacramento. Urmări maşina 
dispărând în zare, în timp ce-i făcea cu mâna şoferului. In 
tăcerea aşternută brusc, privi de jur-împrejur, cântărind situaţia. 
De-a lungul şoselei, se înşira o învălmăşeală de indicatoare viu 
colorate şi de firme strălucitoare care făceau reclamă la 
moteluri cu aer condiţionat, piscină şi TV prin cablu, la tonete de 
burgeri, localuri de toate felurile, supermarketuri, parcuri auto şi 
multe altele. Părea un loc tocmai bun ca să te pierzi. 
Nenumărate moteluri, amplasate unul lângă altul, toate 


concurând pentru atragerea clienţilor prin cele mai mici oferte 
de preţ din oraş. Se gândi să tragă la un motel şi acolo să-şi 
pună planul la punct în linişte. Dar mai întâi să mănânce. li era 
foame. Alese un lanţ de fast-food pe care nu-l mai frecventase şi 
se aşeză la o masă lângă fereastră, urmărind apatic traficul. 
Când chelneriţa se apropie, comandă un cheeseburger şi două 
Coca-Cola. Praful de pe şosea îi făcuse sete. 

Şeriful din Laney deschise o hartă. Se concentră. Era sigur că 
Penney nu avea să rămână în California. Se va deplasa. Probabil 
spre ţinuturile sălbatice din Oregon sau statul Washington. Sau 
Idaho sau Montana. În orice caz, nu spre nord. Penney era 
veteran de război. Ştia cum să-i fenteze pe urmăritori. Mai întăi, 
o va lua spre vest. Va încerca să treacă prin Sacramento. In 
stânga, nu departe de oraş, se întindea oceanul, iar în dreapta, 
un lanţ muntos înalt. Nu existau decât şase şosele importante, 
care intrau şi ieşeau din oraş. Deci, şase filtre de control ar 
putea fi de ajuns, poate amplasate pe o rază de şaisprezece 
kilometri, pentru a nu-i enerva pe navetiştii locali. Şeriful zâmbi 
în sinea lui şi puse mâna pe telefon. 

Penney merse pe jos spre nord timp de o oră. La asfintit, 
începu să plouă. O ploaie neîntreruptă, sâcâitoare. Nordul 
Californiei, în apropiere de munţi, era foarte diferit de sudul 
statului, cu care era obişnuit Penney. Mergea cu capul între 
umeri, înfofolit în jacheta de piele, obosit, demoralizat şi singur. 
În plus, era ud până la piele. Şi bătător la ochi. În California, 
nimeni nu mergea pe jos. Aruncă o privire peste umăr spre 
maşinile care rulau pe şosea şi văzu un Chevrolet sedan într-o 
nuanţă mohorâtă de oliv, încetinind în dreptul lui. 

Se opri și un braţ lung se întinse şi deschise portiera din 
dreapta. Lumina de pe capotă se aprinse, reflectându-se pe 
carosabilul ud. 

Vrei să urci? Strigă şoferul. 

Penney se aplecă şi se uită înăuntru. Şoferul era un bărbat 
foarte înalt, la vreo treizeci de ani, musculos, cu o constituţie de 
halterofil. Păr scurt, blond, faţă colţuroasă, privire deschisă. 
Îmbrăcat în uniformă. Penney cercetă însemnele şi le reţinu: 
căpitan în poliţia militară. Pe partea laterală a maşinii, pe 
vopseaua mată, oliv, era inscripţionat un număr de înregistrare. 

— Nu ştiu, răspunse Penney. 

— Intră, nu sta în ploaie, spuse şoferul. Un veteran ca tine n- 


ar trebui să umble aşa, prin ploaie. 

Penney se strecură înăuntru. Inchise portiera. 

— De unde ai ştiut că sunt veteran? 

— După mers, răspunse şoferul. După vârstă şi după cum 
arăţi. Sunt al naibii de sigur ca un tip de vârsta şi cu aspectul 
tău nu e dintre aceia care au recurs la subterfugiul colegiului 
pentru a scăpa de înrolare. 

Penney încuviinţă. 

— Așa e. Eu am ales să fac un tur al junglei. 

— Lasă-mă să te duc cu maşina, insistă şoferul. O favoare, ca 
de la soldat la soldat. Consideră-l un drept al tău, ca veteran. 

OK, răspunse Penney. 

— Încotro? Întrebă şoferul. 

Nu ştiu, răspunse Penney. Cred că spre nord. 

— OK, atunci spre nord să fie. Numele meu e Jack Reacher. 
Mă bucur să te cunosc. 

Penney nu răspunse. 

— Ai vreun nume? Întrebă tipul pe nume Reacher. 

Penney ezită. 

— Nu ştiu. 

Reacher porni maşina şi aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare. Işi făcu loc în trafic. Stinse lumina de pe capotă şi 
încuie uşile. î 

— Ce ai făcut? Intrebă. 

— Poftim? 

— Eşti urmărit şi încerci să te ascunzi, spuse Reacher. leşi din 
oraş pe o vreme ca asta, mergi pe jos prin ploaie, cu capul între 
umeri, fără bagaje, nu ştii cum te cheamă. Am văzut destui 
fugari la viaţa mea, iar tu eşti unul dintre ei. 

— Ai de gând să mă torni? 

Sunt poliţist militar. Ai făcut ceva împotriva armatei? 

— Împotriva armatei? Nu. Am fost un soldat bun. 

Atunci de ce să te predau? 

Penney privi în gol. 

— Ce le-ai făcut civililor? Întrebă Reacher. 

— O să mă predai, spuse Penney, neajutorat. 

Reacher ridică din umeri. 

— Depinde. la zi, ce-ai făcut? 

Penney nu răspunse. Reacher întoarse capul şi îl privi drept în 
ochi. O privire intensă, tăcuta, hipnotică, pe care se abţinuse 


până atunci, cale de o sută de metri, să i-o arunce. Penney nu-şi 
putu întoarce privirea. Respiră adânc. 

— Mi-am dat foc la casă, spuse. Lângă Mojave. După 
şaptesprezece ani de muncă, ieri am fost dat afară şi m-am 
enervat pentru că nu-mi mai puteam plăti ratele şi ştiam c-or să 
vină să-mi ia maşina. Aşa că am dat foc la casă. Ei îi spun 
incendiere cu premeditare. ` 

— Lângă Mojave? Întrebă Reacher. Aşa se explică. În locul ăla, 
incendiile sunt considerate foarte periculoase. 

Penney încuviinţă. 

— Mi-am ieşit din minţi, ăsta-i adevărul. Şaptesprezece ani de 
muncă în aceeaşi fabrică şi mă trezesc într-o zi că mă azvârlă ca 
pe un gunoi. Şi maşina mi-a fost furată chiar în prima noapte 
după ce am fugit de acasă. 

— Sunt filtre de poliţie peste tot, spuse Reacher. Am trecut 
printr-unul la sud de oraş. 

— Crezi că mă caută pe mine? Întrebă Penney. 

— S-ar putea. În sudul Californiei, autorităţilor nu le plac deloc 
incendiile. 

— O să mă predai? 

Reacher îi aruncă din nou o privire dură şi tăcută. 

— Asta-i tot? Întrebă. 

Penney confirmă: 

— Da, domnule, asta-i tot. 

Pentru o clipă, se aşternu tăcerea. Nu se auzea decât 
zgomotul cauciucurilor pe şosea. 

— Nu mă deranjează ce-ai făcut, spuse Reacher în cele din 
urmă. Un tip care face un tur al junglei, pe urmă lucrează 
şaptesprezece ani într-o fabrică şi este dat afară cred că are 
dreptul să se enerveze un pic. 

— Deci ce-ar trebui să fac? 

— S-o iei de la capăt, undeva, în altă parte. 

— Or să mă găsească, ripostă Penney. 

— Te gândeşti să-ţi schimbi numele, nu-i aşa? 

Penny încuviinţă. 

— Mi-am aruncat deja toate actele de identitate. Le-am 
îngropat în pădure. 

— Atunci fă rost de alte documente. Despre asta e vorba. 
Asta îi interesează. Să ai hârtiile potrivite. 

— Cum să fac? 


Reacher tăcu din nou, gândindu-se. 

— Soluţia clasică este să găseşti într-un cimitir mormântul 
cuiva care a murit de copil. Să obţii o copie după certificatul de 
naştere, şi de aici toate celelalte: un număr de asigurări sociale, 
paşaport, cărţi de credit, şi uite aşa devii altă persoană. 

Penney scutură din cap. 

— Nu pot să fac toate astea. E prea greu. Şi nici n-am timp. 
Chiar tu ai spus că sunt filtre de poliţie peste tot. Cum să rezolv 
toate astea înainte de a da de poliţie? 

— Există şi alte soluţii, sugeră Reacher. 

— Care? 

— Sa găseşti un tip care şi-a creat deja o identitate falsă şi să 
i-o furi. 

Penney îl privi uluit, apoi ridică din umeri. 

— Eşti nebun. Unde să dau peste un asemenea individ? 

— Poate că nu trebuie să dai tu. Poate că am dat eu deja 
peste unul. 

Ai acte false? 

Nu sunt ale mele, ci ale tipului pe care îl urmăream. 

— Ce tip? 

Ținând volanul cu o mână, Reacher scoase din buzunarul 
interior al jachetei un teanc de documente oficiale. 

— Asta e un mandat de arestare, explică el. Pentru un ofiţer 
de legătură, de la o fabrica de armament de lângă San 
Francisco. Făcea copii după schiţe. Avea trei seturi de acte de 
identitate, în perfectă ordine susţinute de toate documentele 
necesare, începând cu şcoala primară. Ceea ce înseamnă că au 
fost probabil de sovietici şi nu pot fi dovedite ca falsuri. Tocmai 
am vorbit cu respectivul. Şi el este urmărit şi încearcă să se 
ascundă. Este deja la al doilea set de acte. | le-am luat. Sunt OK. 
Le-am pus în portbagaj, într-un portofel. 

În faţă, traficul încetinise. Prin parbrizul ud se zărea o lumină 
roşie orbitoare. Alte lumini, albastre şi galbene, licăreau una 
lângă alta. 

— Filtrul de poliţie, anunţă Reacher. ` 

— Deci, pot să folosesc actele tipului? Intrebă Penney 
nerăbdător. 

— Sigur că da, răspunse Reacher. Dă-te jos şi du-te să le iei. 
Adu portofelul din jacheta din portbagaj. 

Încetini şi trase maşina pe marginea şoselei. Penney cobori. 


Ocoli maşina şi deschise portbagajul. Zăbovi mult şi, când se 
întoarse, era livid. Îi arată lui Reacher portofelul. 

— Asta e, spuse Reacher. Ai acolo tot ce-ţi trebuie. 

Penney încuviinţă. 

— Bagă-l în buzunar, spuse Reacher. 

Penney îşi strecură portofelul în buzunarul interior al jachetei. 
Reacher se foi. Cu mâna dreaptă scoase din buzunar un pistol şi 
o pereche de cătuşe. 

— Nu mişca, spuse el. 

Se aplecă şi îi puse cătuşele lui Penney folosind o singură 
mână. Porni motorul, reintră în trafic şi începu să se târască în 
spatele celorlalte maşini, către filtrul de poliţie. 

— Pentru ce sunt astea? Intrebă Penney. 

— Taci. 

In faţa lor mai erau două maşini. Trei poliţişti de la patrulare, 
cu pelerine, direcţionau şoferii spre maşinile de poliţie care 
formau barajul. Farurile lor străluceau în întuneric. 

— Ce se întâmplă? Întrebă din nou Penney. 

Reacher nu răspunse. Opri în locul indicat de poliţist şi cobori 
geamul. Aerul nopţii, rece şi umed, năvăli înăuntru. Polițistul se 
aplecă. Reacher îi întinse legitimaţia militară. Polițistul aprinse 
lanterna, o citi şi i-o dădu înapoi. 

— Cine este pasagerul? Intrebă el. 

— Prizonierul meu, răspunse Reacher. Îi arată poliţistului 
mandatul de arestare. 

— Are acte? Întrebă polițistul. 

Reacher se aplecă spre Penney şi scoase din jachetă 
portofelul, ţinându-l cu două degete, cu dexteritatea unui hoţ de 
buzunare. || deschise şi i-l dădu poliţistului peste geam. Un al 
doilea poliţist stătea în lumina farurilor, notând numărul de 
înmatriculare al maşinii. Ocoli maşina şi se apropie de primul 
poliţist. 

— Căpitanul Reacher din poliţia militară, spuse primul. 

Al doilea poliţist notă numele. 

— Cu un prizonier pe nume Edward Hendricks, adăugă primul 
poliţist. 

Al doilea poliţist notă numele. 

— Mulţumim, domnule, spuse primul poliţist. Drum bun! 

Reacher depăşi barajul făcut de maşinile poliţiei. Acceleră şi 
porni la drum, prin ploaie. După doi kilometri, trase pe dreapta. 


Se aplecă şi desfăcu atent cătuşele. Le puse înapoi în buzunar. 
Penney îşi frecă încheieturile. 

— Am crezut că o să mă predai, spuse el. 

Reacher scutură din cap. 

— M-am gândit că e o idee bună ca poliţia să-mi vadă 
prizonierul. 

Îi dădu portofelul lui Penney. 

— Poftim. Păstrează.-l. 

— Eşti sigur? 

— Edward Hendricks, spuse Reacher. De acum înainte, ăsta 
va fi numele tău. Actele sunt în regulă şi vei putea să le 
foloseşti. Consideră-l un drept al tău, ca veteran. O favoare, ca 
de la soldat la soldat. 

Edward Hendricks îl privi, încuviinţă din cap şi deschise 
portiera. Coborî din maşină, îşi ridică gulerul jachetei şi porni 
prin ploaie, spre nord. Reacher îl urmări îndepărtându-se, porni 
maşina şi, la prima bifurcaţie, o luă spre vest. Coti apoi spre 
nord şi se opri în apropierea oceanului, pe un drum pustiu. 
Ajunsese la un refugiu cu pietriş, în spatele căruia se aflau o 
barieră joasă şi o stâncă abruptă care cobora în apele agitate şi 
înspumate ale Pacificului. 

Cobori din maşină, deschise portbagajul şi apucă reverele 
jachetei despre care îi vorbise lui Penney. Inspiră adânc şi o 
ridică. Cadavrul cântărea greu. Reacher se opinti, îl scoase din 
portbagaj, îl puse pe umăr şi se îndreptă împleticindu-se spre 
barieră. Îşi îndoi genunchii şi îl aruncă dincolo de barieră. Trupul 
se lovi de stâncă şi se rostogoli, cu mâinile şi picioarele zdrobite. 
Se prăbuşi apoi cu un pleoscăit uşor şi dispăru pentru totdeauna 
în ocean. 


James Grippando 


DELOC ÎNTÂMPLĂTOR, cinci dintre cele zece romane de 
suspans publicate până acum de James Grippando sunt thrillere 
juridice, avându-l în prim-plan pe Jack Swyteck, avocat al 
apărării, un personaj de-a dreptul exploziv. Grippando este el 
însuşi avocat, dar, din fericire, cu mai puţine probleme decât 
Jack. Dar cine este Jack? Închipuiţi-vă că sunteţi fiul 
guvernatorului de Florida, că v aţi cunoscut cel mai bun prieten 
pe când acesta îşi aştepta execuţia în urma condamnării la 
moarte şi că viaţa dumneavoastră amoroasă ar putea umple un 
întreg capitol din Regulile lui Cupidon despre arta iubirii şi a 
răsfătului (versiunea speciala pentru idioţi). Adăugaţi o punere 
sub acuzare pentru crimă, plus un șir lung de alte infracţiuni mai 
puţin grave, şi veţi obţine o primă imagine a eroului lui 
Grippando. 

Cititorii seriei Swyteck ştiu că Jack se descrie drept un băiat 
pe jumătate cubanez, captiv în trupul unui gringo. Cu alte 
cuvinte, mama sa cubaneză a murit la naştere şi Jack a fost 
crescut de tată şi de mama vitregă, evident, total rupt de 
moştenirea sa genetică. Fără a avea aceleaşi origini, Grippando 
se consideră un fel de „cubanez onorific”. În colegiu şi-a 
cunoscut cel mai apropiat prieten, un tânăr născut în Cuba, a 
cărui familie l-a „adoptat” drept otro hijo, „celalalt fiu”. Fapt 
remarcabil, având în vedere că Grippando a crescut în Illinois, în 
mediul rural, şi nu ştia decât spaniola învățată la şcoală. Când a 
ajuns în Florida, habar n-avea că nu chinezii, ci cubanezii cultivă 
cel mai bun orez din lume, sau că o ceaşcă mare de cafea tare 
cubaneză face parte din ritualurile după amiezilor din Miami, tot 
aşa cum norii de ploaie se abat zilnic pe deasupra regiunii 
Everglades. Avea să afle cu timpul că, dacă îi ceri o întâlnire 
unei fete cubaneze drăguţe, toată familia va veni la uşă să te 
cunoască, atunci când o iei de acasă. Pe scurt, aidoma lui Jack 
Swyteck, Grippando este un gringo care s-a trezit la un moment 
dat complet absorbit de cultura cubaneză. 

In Aici răul nu răzbate, a patra carte din seria Swyteck, Jack 
călătoreşte în Cuba pentru a-şi descoperi rădăcinile. După cum 
era de aşteptat, intră în tot felul de încurcături ca urmare a 
comiterii unei crime în baza navală americană din golful 
Guantanamo. Grippando, care îşi face un titlu de glorie din 


documentarea minuțioasă, a cercetat pentru acest thriller 
diverse aspecte referitoare la Cuba. La acea vreme, nu puteai să 
deschizi subiectul bazei navale americane de la Guantanamo, 
fără a face referire la prizonieri şi condiţiile lor de detenţie. Cu 
această ocazie, Grippando a dat peste un plan vechi de 
patruzeci de ani — Operaţiunea Northwoods - care, dacă ar fi 
căzut în mâinile unei persoane cu o minte diabolică, ar fi creat 
probleme uriaşe. 

Astfel a apărut această povestire. 

În Operaţiunea Northwoods, Jack şi tovarăşul său, pitorescul 
Theo Knight, sunt prinşi în mijlocul unei controverse aprinse, 
după o explozie la baza navală americană din golful 
Guantanamo, Cuba - o explozie care zguduie lumea întreagă. 


OPERAŢIUNEA NORTHWOODS 


6:20 a.m., Miami, Florida 

JACK SWYTECK opri cu un pumn soneria de la ceas, dar până 
şi lumina subtilă, verzuie, a cristalelor lichide îi deranja ochii. 
Ţărâitul continuă, întinse mâna peste ceas şi înşfăcă receptorul 
telefonului pus pe noptieră, răspunzând cu o voce mahmură. 
Era Theo. 

— Theo şi mai cum? Întrebă Jack. 

— Theo Knight, deşteptule. 

Era clar. Creierul lui Jack încă nu se trezise. Theo era prietenul 
şi cel mai bun „anchetator” al său sau, mă rog, cam pe-acolo. 
Theo găsea informaţii despre tot ce îi cerea Jack, de la ultimul 
model de avion cu reacţie fabricat în Africa la prezenţa unui 
cadavru în cada de baie a lui Jack. Acesta din urmă nu înceta să 
se minuneze cum de reuşea Theo să afle toate astea. Câteodată 
îl întreba; de cele mai multe ori însă prefera să nu ştie. Intre ei 
se legase o prietenie strânsă, deşi nu tocmai dintre cele mai 
obişnuite: un fiu de guvernator, absolvent de Ivy League!, şi, de 


1 Ivy League (literal, „Liga lederii”) grupa iniţial cele mai vechi şi 
prestigioase patru universităţi din nord-estul Statelor Unite: 
Harvard, Yale, Princeton şi Columbia. în prezent, opt universităţi 
fac parte din această ligă, celor patru deja amintite alăturându- 
se Cornell, Brown, Darmouth şi Pennsylvania, iar „Ivy League”, 
care se referea iniţial la întrecerile sportive, a devenit pentru 
întreaga lume o filozofie a educaţiei sinonimă cu performanţa şi 


cealaltă parte, un tânăr negru care abandonase liceul din 
Liberty City?. Dar se înțelegeau foarte bine pentru doi tipi care 
se cunoscuseră la închisoare, în secţiunea condamnaților la 
moarte, Jack în calitate de avocat şi Theo ca deţinut. Datorită 
perseverenţei lui Jack, aducerea lui Theo pe scaunul electric 
fusese amânată suficient de mult pentru ca testele ADN să se 
transforme într-o practică uzuală, iar nevinovăția lui să fie 
dovedită. Nu aşa plănuise, dar astfel, Jack a început să facă 
parte din noua viaţă a lui Theo, uneori secondându-l, alteori 
stând deoparte şi urmărindu-i uimit cum încearcă să recupereze 
timpul pierdut. 

— Hei, dă drumul la televizor, pe CNN, spuse Theo. 

Prea dezorientat pentru a riposta, Jack cedă tonului imperativ. 
Puse mâna pe telecomandă şi aprinse televizorul, rămânând 
aşezat la picioarele patului. Ecranul se umplu cu o imagine 
granulată, de slabă calitate, asemănătoare cu cele ale 
urmăririlor de maşini făcute de poliţie pe autostradă şi filmate 
din elicopter. Era o vedere aeriană a unui complex de clădiri. 
Zeci de case mici, și altele, mai mari, punctau un decor bătut de 
vânturi. Existau şi petice de verdeaţa, dar, în ansamblu, părea 
un teren arid, tocmai bun pentru iguane şi şobolani de Cuba - 
dacă n-ar fi fost gardurile. Jack observă că se întindeau pe zeci 
de kilometri. Peisajul era întretăiat de şosele cu una sau două 
benzi de circulaţie, care dădeau impresia unor cicatrice, şi se 
zărea o coloană de vehicule deplasându-se cu mare viteză, deşi, 
de la această înălţime, păreau nişte mașinuțe de jucărie. In 
fundal, un colac de fum negru se înălța ameninţător, ca dintr-un 
COȘ vulcanic. 

— Ce-i asta? Întrebă Jack. 

Un reportaj de la baza navală din golful Guantanamo. Are 
legătură cu clientul tău. 

— Clientul meu? Care din ei? 

— Nebunul. 


elitismul academic. Este considerată o adevărată rampă de 
lansare pentru viitoare personalităţi din lumea politică, a 
finanţelor, artelor, culturii, ştiinţei etc. (n. tr.) 

2 Liberty City este un cartier din oraşul Miami, Florida, al cărui 
nume derivă de la Liberty Square Housing Project, un complex 
de locuinţe, construit la sfârşitul anilor '30, pentru afro- 
americanii cu venituri mici, fiind al doilea centru de acest fel din 


— Asta nu mă ajută prea mult. 

— Ei ştii tu, sfântul din Haiti, răspunse Theo. Lack nu se obosi 
să-i explice că nu era vorba propriu-zis de un sfânt. 

— Vrei să spui Jean Saint? Preux? Ce-a făcut? 

— Ce-a făcut? Ricană Theo. A dat foc nenorocitei âleia de 
baze militare. 


6,35 a. M., golful Guantanamo, Cuba 

Camp Delta se ivi la orizont, ca o minge de foc imensă, 
aidoma unui al doilea răsărit de soare. Vârtejul de fum negru se 
înălţase şi mai mult, alimentat de vâlvătaia de dedesubt. 
Aparent, briza uşoară care bătea dinspre strâmtoarea Windward 
nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile - era prea slabă pentru 
a împrăştia fumul, dar suficient de puternică pentru a răspândi 
un abur întunecat pe deasupra întregului capăt sud-estic al 
bazei navale a SUA din golful Guantanamo, Cuba. 

Maiorul Frost Jorgenson gonea spre sud, aşezat în dreapta 
şoferului, într-un Humvee aparţinând infanteriei marine 
americane. Ochii îi lăcrimau din cauza fumului strecurat prin 
geamurile care se presupunea închise etanş. 

Incredibil, spuse el, pe când se apropiau de Camp Delta. 

„Sfânt”, în franceză în original (n. Tr.) 

— Da, domnule, răspunse şoferul. N-am văzut în viaţa mea un 
incendiu aşa de puternic. 

Maiorul Jorgenson sosise de relativ puţin timp la „Gitmo”, ca 
parte a planului de asigurare a unei prezenţe progresive a 
puşcaşilor marini, după crearea la Camp Delta a unui spaţiu 
permanent de detenţie pentru aşa-numiţii „inamici combatanți” 
- prizonieri suspectaţi de acte de terorism, fără a fi fost 
vreodată puşi oficial sub acuzare. Chiar şi după standardele 
puşcaşilor marini, Jorgenson putea fi catalogat ca un tip dur. 
Patru ani de fotbal american la Universitatea Grambling, în liga 
colegiilor, îl pregătiseră pentru o viaţă bazată pe disciplină, şi 
vechile obiceiuri nu se uită uşor. In acea zi, înainte de răsăritul 
soarelui, alergase trei kilometri şi făcuse două sute de flotări. 
Tocmai ieşea din duş, cu apa şiroind pe el, când telefonul 
sunase. Era Staţia de Pompieri Nr. 1. O explozie la Camp Delta. 
Posibile victime. Se solicita trimiterea unui detaşament de 
intervenţie rapidă. Nu se cunoşteau încă detaliile. Aproape 


3 „Sfânt”, în franceză în original (n. Tr.) 


imediat după aceea a început să primească alte apeluri, din 
partea ofiţerilor superiori, inclusiv de la generalul de brigadă 
responsabil cu întregul program al deţinuţilor, toţi cerând 
imperativ un raport. Pronto. 

La punctul de control de la Camp Delta, soldatul de pază le 
făcu semn să treacă. 

— Incredibil. 

Maiorul se simţea un pic stânjenit de repetiţie, dar părea 
singurul cuvânt potrivit pentru a descrie spectacolul ce se 
desfăşura în faţa ochilor săi. 

Vehiculul se opri, iar soldaţii săriră din maşină şi-şi puseră în 
grabă măştile de gaze. Un val de căldură se abătu instantaneu 
asupra maiorului, izbindu-l în faţă şi sufocându-l, de parcă ar fi 
aruncat neglijent un chibrit peste un maldăr de brichete de 
cărbune supra umezite. Instinctiv, îşi duse mâna la faţă, deşi era 
protejat de mască. După câteva clipe, senzaţia de fierbinţeală 
se mai domoli, dar vizibilitatea părea să scadă. Totul depindea 
de direcţia din care bătea vântul şi ţi se părea că păşeşti printr- 
un amurg ceţos în care soarele dimineţii, încă mult prea jos, nu 
reuşea să răzbată prin fumul gros. Jorgenson scoase lanterna 
din torpedou. 

Porni cu un pas energic, călcând apăsat printre furtunurile tari 
ca piatra şi dărâmături, până ajunse în local unde acţiona echipa 
de la Staţia de Pompieri Nr. 2. Fumul gros şi toxic îl împiedica să 
vadă altceva decât cele mai apropiate trei maşini de pompieri, 
deşi era convins că undeva, în întuneric, acționau mai multe. 
Sau cel puţin aşa spera. Căldura îl înfăşură din nou ca o pătură, 
dar şi mai sufocant i se păru zgomotul din jur - pârâiturile staţiei 
radio, vuietul sirenelor, strigătele oamenilor. Cel mai tare răsuna 
însă tocmai infernul din jurul său, cu limbile nesfârşite de foc 
care scoteau un zgomot specific incendiilor puternice, ceva 
ciudat, între vuietul unui val de reflux şi fâlfâitul unui cearşaf ud, 
pus la uscat în bătaia vântului. 

— Atenţie! 

Chiar deasupra lui, un şuvoi de apă ţâşni din tunul unei maşini 
de pompieri mari şi galbene, una dintre cele câteva maşini 
speciale de luptă contra incendiilor, deţinute de bază. Aveau o 
capacitate de opt sute de litri şi un debit de 44 de litri de apă pe 
minut. Dar nu era nici pe departe de ajuns. 

— Faceţi loc! 


O echipă de brancardieri trecu în fugă pe lângă el. Maiorul 
Jorgenson aruncă o privire spre targa metalică prevăzută cu roţi, 
pe care zăcea întins un trup înnegrit, cu braţele şi picioarele 
contorsionate, ca o bucată de plastic topit. Din instinct se repezi 
şi apucă de capătul din spate al tărgii, exact în momentul în 
care omul aflat în acea poziţie păru gata să se prăbuşească. 

— Doamne, Dumnezeule! Exclamă el. 

Inima îi sări însă din piept când brancardierul aflat în faţă 
depăşi maşina de salvare, îndreptându-se spre o platformă plină 
cu rămăşiţe umane. Deja se adunaseră prea multe cadavre şi 
platforma nu mai rezista unor greutăţi suplimentare. Rostogoliră 
trupul carbonizat pe caldarâm. 

— Domnule maior! 

Se întoarse şi-l văzu pe comandantul pompierilor făcându-i 
semn să vină spre maşină. Un recrut păşi în faţă pentru a-i lua 
locul la căratul tărgii. Maiorul i-o încredinţă şi se grăbi să se 
alăture şefului pompierilor, intrând în cabină şi scoţându-şi 
masca, în timp ce închidea portiera. 

Comandantul pompierilor, murdar de funingine, îi aruncă o 
privire mirată. 

— Cu tot respectul, domnule, dar ce faceţi aici? 

— Ce faceţi şi dumneavoastră, răspunse maiorul. E atât de 
grav pe cât pare? 

— Poate chiar mai rău, domnule. 

— Victime? 

— Deocamdată, şase  puşcaşi marini dați dispăruți. 
Unsprezece răniți. 

— Şi deținuții? 

— Pe moment, e mai uşor să ţinem socoteala 
supravieţuitorilor. 

— Câţi? 

— Deocamdată, niciunul. 

Maiorul simţi un gol în stomac. Niciunul. Niciun supravieţuitor. 
Era îngrozitor şi va fi şi mai greu când vor trebui să dea 
socoteală pentru ceea ce se întâmplase. 

Şeful pompierilor se frecă la ochi, îndepărtând un fir de 
cenuşă, şi spuse: 

— Domnule, facem tot posibilul să ţinem piept monstrului. 
Dar orice informaţie aţi avea despre cauzele declanşării 
incendiului ne-ar fi, în acest moment, de mare folos. 


— S-a prăbuşit un avion, răspunse maiorul. Asta e tot ce ştim. 
Un avion civil, un Cessna. 

Chiar în acel moment, o formaţie de avioane de luptă F-16 
zbură pe deasupra lor. De la izbucnirea incendiului, avioanele 
marinei survolaseră în permanenţă baza militară. 

— Un aparat de zbor civil, spuneţi? Poate că nu e treaba mea, 
dar cum a fost posibil? 

— Aşa e, nu e treaba dumneavoastră. 

— Da, domnule. Dar pentru siguranţa oamenilor mei, mă 
gândesc că ar trebui să fim înştiinţaţi dacă în incintă există 
ceva... vreau să spun, ceva exploziv sau incendiar... 

— Asta e o bază de detenţie. Atât şi nimic mai mult. 

— A naibii explozie pentru un avion civil mic, care s-a prăbuşit 
taman peste o bază de detenţie. 

Maiorul îşi ţinu privirea aţintită în faţă. N-avea ce să răspundă. 

Comandantul pompierilor continuă: 

— Domnule, oi fi eu un bătrân ramolit, dar la incendii mă mai 
pricep cât de cât. Un avion civil de mici dimensiuni care se 
prăbuşeşte peste o clădire nu poate provoca un asemenea 
incendiu, pentru simplul motiv că rezervorul lui e prea mic 
pentru a stoca atâta combustibil. Şi trupurile alea pe care le-am 
scos din foc... nu vorbim aici de arsuri de gradul trei. Optzeci şi 
cinci până la nouăzeci la sută prezintă arsuri de gradul patru sau 
chiar cinci, iar unele au ars până la os. Plus mirosul de benzen. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că-mi dau seama când e vorba de napalm. 

Maiorul îşi întoarse privirea spre flăcări, apoi scoase din 
buzunar telefonul mobil şi formă numărul centrului de comandă. 


7:02 a.m., Miami, Florida 

Jack dădu mai tare sonorul, pentru a auzi mai bine cuvintele 
precipitate ale prezentatoarei de ştiri, care încerca să 
comenteze imaginile televizate. 

— Sunteţi martorii unor scene filmate în direct la baza navală 
americană de la Guantanamo, spuse prezentatoarea. Nu avem o 
confirmare oficială, dar CNN a intrat în posesia unor rapoarte 
neoficiale, potrivit cărora, imediat după răsăritul soarelui, aici a 
avut loc o explozie. Focul încă mai arde puternic, dar având în 
vedere că atât armata americană cât şi cea cubaneză au 
instituit o zonă tampon în jurul bazei, nu putem trimite o echipă 


pentru a filma mai de aproape. În acest moment, în direct prin 
telefon se află analistul militar al CNN, David Polk, ofiţer de 
marină în retragere şi fost comandant al bazei de la 
Guantanamo. Domnule Polk, privind imaginile de pe ecran, ne 
puteţi oferi informaţii care să ne ajute să înţelegem mai bine ce 
se petrece? 

— După cum se poate vedea, Deborah, baza de la 
Guantanamo este destul de mare. Are circa şaptezeci şi doi de 
kilometri pătraţi şi se află în extremitatea sud-estică a Cubei, la 
aproximativ şase sute de kilometri de Miami, pe calea aerului. 
Câteva precizări de ordin istoric: SUA controlează acest teritoriu 
din timpul Războiului Americano-Spaniol şi însăşi existenţa bazei 
militare a fost o sursă de fricţiune în relaţiile americano- 
cubaneze, după venirea la putere a lui Fidel Castro. Nu se poate 
nega faptul că teritoriul aparţine de drept Cubei. Totuşi, din 
raţiuni de ordin strategic, SUA nu a renunţat până acum la acest 
petic de pământ extrem de important, invocând un tratat de 
acum şaptezeci de ani, care, în esenţă, permite Americii să 
rămână aici oricât doreşte. 

— Din câte ştim, a avut loc o explozie. S-a mai întâmplat aşa 
ceva la Guantanamo? 

— Nu. Desigur, au existat momente de tensiune între cele 
două state, care au culminat la începutul anilor '60 cu episodul 
din Golful Porcilor şi cu criza rachetelor nucleare cubaneze şi s- 
au reaprins în 1994, când şaizeci de mii de refugiaţi cubanezi şi 
haitieni au fost închişi la Guantanamo. Dar aşa ceva nu s-a 
petrecut niciodată. 

— Ce anume ar putea provoca o asemenea explozie la baza 
din Guantanamo? 

— La acest moment, nu pot fi vehiculate decât speculaţii. 
Trebuie să aşteptam noi informaţii. 

— Puteţi să localizaţi incendiul pe ecran? Care porţiune din 
baza militară este afectată? 

— Este vorba de baza militară principală. Guantanamo este 
format din două părţi, pista de avioane se află spre vest, sub 
vânt. Baza principală este situată către est, dincolo de golful 
Guantanamo, o întindere de apă de patru kilometri. Puteţi vedea 
o parte din golf, în colţul din stânga sus al ecranului. 

— Ce zonă din baza principală a fost cuprinsă de flăcări? 

— Capătul sudic, numit şi Radiobaliza, din cauza antenei radio 


care domină terenul, şi pe care o puteţi vedea în imagine. 
Interesant, se pare că focul este concentrat în Camp Delta, noua 
bază de detenţie de maximă securitate. 

— Camp Delta a fost special construită pentru suspecţii de 
terorism, nu-i aşa? 

— Formularea oficială este „inamici combatanți”. Iniţial, 
singurii deţinuţi încarceraţi aici au fost presupuşi membrii ai 
reţelei teroriste al-Qaeda. Totuşi, în ultimele luni, Statele Unite 
au lărgit sfera de aplicabilitate a prevederilor referitoare la 
„inamicii combatanți”. Drept urmare, în prezent sunt închişi la 
Camp Delta capii unor carteluri ale drogurilor şi rebeli din 
America de Sud, posibili criminali de război din Cecenia, răpitori 
şi torţionari din Cambodgia şi tot felul de alte categorii care 
intră sub incidenţa definiţiei date de Departamentul Apărării 
„inamicilor combatanți”, în cadrul acestui război tot mai extins 
împotriva terorismului. 

— Această problemă a deţinuţilor a devenit subiectul unor 
controverse internaționale destul de neplăcute pentru 
preşedintele Howe, nu-i aşa? 

— E puţin spus. Reţineţi că niciunul dintre deţinuţii de la 
Guantanamo nu a fost acuzat vreodată de ceva. Şi asta pentru 
că, aşa cum am spus, baza militară se află pe teritoriul cubanez. 
Departamentul Apărării a convins curţile federale americane că 
baza nu este situată pe teritoriul „suveran” al SUA şi deţinuţii nu 
au, aşadar, dreptul să fie judecaţi potrivit Constituţiei Statelor 
Unite. Casa Albă susţine că armata îi poate reţine pe deţinuţi pe 
termen nelimitat. Numai că, la nivel internaţional, se exercită 
tot mai multe presiuni pentru ca SUA fie să îi pună pe deţinuţi 
sub acuzare, fie să-i elibereze. 

— Totuşi, sunt sigură că unii deţinuţi sunt extrem de 
periculoşi. 

— Chiar şi cei mai radicali experţi în antiterorism ai 
preşedintelui au început să se îngrijoreze cu privire la 
amploarea protestelor contra ţinerii sub detenţie pe termen 
nedefinit, fără punerea sub acuzare. Pe de altă parte, este 
foarte posibil ca unii deţinuţi de la Guantanamo să se numere 
printre cei mai periculoşi oameni din lume. Aşadar, Camp Delta 
este în prezent un fel de butoi cu pulbere. 

— Care tocmai a explodat, la modul cel mai propriu. 

— Cred că va fi una dintre cele mai dificile probleme cu care 


preşedintele Howe se va confrunta în acest al doilea mandat al 
său. Ce e de făcut cu toţi aceşti inamici combatanți pe care i-am 
urmărit pe tot globul, i-am arestat şi închis, fără a-i pune sub 
acuzare? 

— După cum arată lucrurile, se pare că cineva a găsit o 
soluţie. 

— Nu asta voiam să sugerez, dar... 

— Domnule Polk, mulţumim foarte mult pentru participarea 
dumneavoastră la această emisiune. CNN va reveni după pauza 
publicitară cu alte imagini în direct, de la baza militară 
americană de la Guantanamo. 

Jack opri sonorul. 

— Mai eşti la telefon? Întrebă el. 

— Da, răspunse Theo. Îţi vine să crezi c-a făcut-o? 

— Ce anume? 

— N-ai văzut - e vorba de un Cessna. Ce naiba, omule, 
trezeşte-te odată. Este Operaţiunea Northwoods. 

Cineva bătu la uşă. Un zgomot puternic şi autoritar - braţul 
lung al legii îl găsise. 

— Deschideţi! FBl-ul! 

Jack apucă strâns receptorul. 

— Theo, cred că o să am nevoie de un avocat. 

Uşa din faţă cedă cu o bufnitură şi, după numai o clipă, Jack 
îşi dădu seama că o echipă SWAT‘ pătrunsese în casă. li auzi 
venind pe hol şi îi văzu năvălind în dormitor. „Culcat, la podea!” 
strigă cineva, şi Jack se supuse instinctiv. N-avusese niciodată 
pretenţia c-ar fi cel mai deştept avocat din lume, dar era 
suficient de isteţ ca să înţeleagă că atunci când şase tipi dau 
buzna într-un dormitor, înainte de ivirea zorilor, complet echipați 
în uniforme SWAT, treaba e complicată. Se hotărî să lase 
discursul despre libertăţile civile pe altă dată, poate într-o zi 
când n-avea să stea cu faţa îngropată în covor şi cu puştile 
automate aţintite asupra cefei. 

— Unde e Jack Swyteck? Lătră unul dintre oameni. 

— Eu sunt Jack Swyteck. 


+ SWAT (Special Weapons and Tactics) este o unitate de elită a 
poliţiei americane, specializată în operaţiuni de mare risc, 
precum arestarea unor infractori periculoşi, intervenţii în luări 
de ostatici, împotriva unor suspecți înarmaţi sau în cazuri de 
contra terorism (n. tr.). 


Urmă un moment de tăcere, în care şeful echipei păru să 
confrunte o fotografie cu chipul lui Jack. Apoi spuse: 

— Lăsaţi-l să se ridice, băieţi. 

Jack se sculă şi se aşeză pe marginea patului. Pe post de 
pijama, purta o pereche de pantaloni scurţi de sport şi un tricou 
inscripţionat Miami Dolphins. 

Echipa SWAT făcu un pas în spate. Şeful îşi cobori arma şi se 
prezentă drept agentul Malta, FBI. 

— Scuze pentru modul în care am intrat, spuse el. Am primit 
un pont că vă aflaţi în pericol. 

— Un pont? De la cine? 

— Anonim. 

Jack îi aruncă o privire sceptică. La urma urmei, era avocat al 
apărării. 

— Trebuie să discutăm despre clientul dumneavoastră, Jean 
Saint Preux. A acţionat singur? 

— Deocamdată, nici nu ştiu dacă a făcut ceva. 

— Păstraţi-vă replicile astea pentru tribunal, spuse Matta. 
Spuneţi-mi dacă mai sunt şi alte avioane pe drum. 

Jack înţelese pe data gravitatea situaţiei şi motivele apariţiei 
în forţă a echipei SWAT. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Clientul dumneavoastră face de ceva vreme curse în 
strâmtoarea Windward, nu-i aşa? 

— Da. E haitian. Mulţi oameni mor pe mare încercând să fugă 
din insule. Saint Preux participă la misiuni umanitare de 
localizare a bărcilor pierdute în larg. 

— Cât de bine îl cunoaşteţi? 

— E un client ca oricare altul. L-am întâlnit acum zece ani, 
când am fost avocat pro bono într-un caz de imigrare. Oricum, 
presupun că ştiţi mai multe decât mine. Sunteţi siguri că el e? 

— Sper că ne puteţi ajuta identificându-i vocea de pe 
înregistrările turnului de control aerian. 

Agentul Malta scoase un CD din buzunar şi adăugă: 

— A fost editat comprimând durata convorbirii, dar tot este 
extrem de informativ. 

Jack era şi el curios să afle dacă, într-adevăr, clientul său era 
implicat - dacă mai trăia sau murise. 

— OK, daţi-i drumul, spuse el. 

Matta introduse CD-ul în player. Câteva clipe, nu se auzi 


nimic. Apoi, o voce hărâită: Aici turnul de control, Baza Aeriană 
Navală a SUA, golful Guantanamo, Cuba. Aparat neidentificat, 
zburând pe direcţia opt-cinci, cu unu-cinci noduri, identificați-vă. 

Urmă o altă pauză. Turnul de control repetă cererea. În cele 
din urmă, îi răspunse o voce care se auzea cu greu, dar în care 
se putea distinge accentul creol. Recepționat. 

— E Jean, spuse Jack. 

Vocea înregistrată a controlorului de trafic continuă: Sunteţi 
pe punctul de a pătrunde neautorizat într-un spațiu aerian. Vă 
rog să vă identificați. 

Niciun răspuns. 

Au fost trimise avioane de luptă în urmărire. Vă rog să vă 
identificați. 

Jack se apropie pentru a auzi mai bine. Clientul său părea să 
respire greu. 

Vocea  controlorului deveni mai  imperativă. Aparat 
neidentificat, dispozitivul dumneavoastră de emisie transmite 
codul şapte-şapte-o sută. Aveti vreo urgență? 

O nouă pauză, apoi altă voce: Guantanamo, aici Mustang. 

Matta se întinse peste consolă şi opri aparatul, atât cât să 
explice: „Este pilotul de pe avionul de luptă.” 

Inregistrarea continuă: Aparatu/ se află în raza noastră 
vizuală. Cessna alb unu-optzeci-doi cu dungi albastre. Număr de 
înmatriculare - Noiembrie doi şase Golf Mike. Un pilot la bord. 
Niciun pasager. 

Vocea controlorului de trafic se auzi din nou: Noiembrie doi 
şase Golf Mike, rog confirmaţi cod şapte-șapte-o sută. Aveţi 
probleme? 

Afirmativ. 

Identificaţi-vă. 

Jean Saint Preux. 

Ce probleme aveti? 

Cred... cred că fac un infarct. 

Controlorul întrebă: Mustang, îl mai ai în raza vizuală? 

Afirmativ. Pilotul pare prăbuşit peste manete. Avionul e pus 
pe pilot automat. 

Noiembrie doi şase Golf Mike, aţi pătruns neautorizat în 
spațiul aerian. Recepționat? 

Niciun răspuns. 

Aici Mustang. Se văd nişte MIG-uri. Două se apropie la doi-o 


sută-patruzeci grade, vest-nord-vest. 

Matta privi spre Jack şi spuse: „MIG-urile sunt avioane din 
dotarea cubanezilor. Avioanele particulare nu sunt privite cu 
ochi buni în spaţiul aerian cubanez.” 

Vocea înregistrată a controlorului de trafic se auzi din nou: 
Noiembrie doi şase Golf Mike, solicitati permisiunea de a 
ateriza? 

Da, veni cu greu răspunsul. Nu mă pot întoarce. 

Următoarea intervenţie, în spaniolă, îi dădu fiori lui Jack. 
Atenţiune. Aţi încălcat spațiul aerian suveran al Republicii Cuba. 
Aceasta este singura avertizare. Schimbaţi imediat cursul sau 
veți fi tratat ca avion inamic şi veți fi atacat cu focuri de armă. 

Controlorul: Noiembrie doi şase Golf Mike, schimbaţi cursul la 
doi-douăzeci, sud-sud-vest. leşiți din spațiul aerian cubanez şi 
intrați în coridorul american. Recepționat? 

Matta opri înregistrarea şi explică: „Există un coridor îngust, 
folosit de avioanele americane pentru a decola şi ateriza la 
bază. Controlorul încearcă să-l aducă în zona de securitate.” 

Înregistrarea continuă: Noiembrie doi şase Golf Mike. 
Recepționat? 

Înainte ca Saint Preux să poată răspunde, cubanezii 
interveniră în spaniolă, cu un nou avertisment: Schimbaţi 
imediat cursul sau veți fi tratat ca avion inamic și veți fi atacat 
cu focuri de armă. 

— Noiembrie doi şase Golf Mike. Recepționat? 

— Face semne cu mâna, interveni Mustang. Cred că nu mai 
poate vorbi. 

Controlorul: Noiembrie doi şase Golf Mike, virați la doi- 
douăzeci, sud-sud-vest. Aliniați-vă cu F 16 din fruntea escadrilei 
şi veţi fi escortat pentru aterizare. Aveţi permisiunea de a 
ateriza la Guantanamo. 

Jack privi spre fereastră, în timp ce cu ochii minţii trăia drama 
de pe cerul cubanez. 

— Mustang, în ce poziţie te afli? Întrebă controlorul. 

— Suntem în condor. Tinta e din nou pe pilot automat. 

— Ai avionul în în raza vizuala? 

— Da. Sunt înspre aripă. Manevra prin care s-a îndepărtat de 
MIG-uri l-a epuizat. Pilotul pare aproape inconştient. Situaţia e 
periculoasă. 

— Noiembrie doi şase Golf Mike, semnalizați cu mâna spre 


pilotul nostru, dacă sunteți conştient şi urmăriți transmisia. 

După un lung moment de tăcere, Mustang spuse: OK. A 
semnalizat. 

Controlorul: Aveţi permisiunea de a ateriza pe pista unu. 
Sunteţi escortat de palm aparate F-16, autorizate să tragă, dacă 
vă abateți de la cursul stabilit. Recepționat? 

Pauză, apoi Mustang: A recepționat. 

— Am înţeles. Mustang, ia-o înainte. 

După treizeci de secunde de linişte, controlorul interveni din 
nou: Mustang, ce vizibilitate directă ai? 

Prietenul nostru ar trebui să aibă vizibilitate bună. Ne 
apropiem de capătul sudic al bazei principale. 

Matta se folosi de pauza următoare, pentru a oferi alte 
explicaţii: „Baza principală se află la est de pistă. Pentru a 
ateriza, avioanele trebuie să survoleze baza principală şi apoi 
golful.” 

— La naiba! Strigă deodată Mustang. Jinta a leşinat! 

— Noiembrie doi şase Golf Mike, ridicați aparatul! 

— E în aceeaşi poziție! Se auzi, tot mai plină de îngrijorare, 
vocea din Mustang. 

— Ridicaţi imediat aparatul! 

Nicio schimbare spuse Mustang. 

— Noiembrie doi şase Golf Mike, ultimul avertisment. Preluați 
controlul sau se va trage asupra aparatului! 

— Se îndreaptă direct spre Camp Delta. 

— Foc de voie! 

Un zgomot ascuţit, ca un scrâşnet, veni dinspre difuzor. Apoi 
se aşternu tăcerea. 

Matta apăsă pe butonul STOP. 

— Asta-i tot! Spuse el impasibil. 

Ocoli încet consola şi reveni la locul lui, în fotoliu. 

Jack rămăsese încremenit. Fără să fi fost un apropiat al lui 
Saint Preux, era emoţionat. 

Matta întrebă: 

— Domnul Saint Preux suferea cu inima? 

— Nu, din câte ştiu. Avea însă cancer pancreatic. Doctorul îi 
mai dăduse câteva luni de trăit. 

— A menţionat vreodată posibilitatea de a se sinucide? 

— Nu mie. 

— Era deprimat, furios? 


— Cine n-ar fi? N-avea decât şaizeci şi trei de ani. Dar asta nu 
înseamnă că şi-a prăbuşit deliberat avionul în Guantanamo. 

Matta întrebă: 

— Ştiţi dacă avea vreun motiv pentru a uri autorităţile 
americane? 

Jack şovăi. 

Matta insistă: 

— Uitaţi cum stă treaba, înţeleg că sunteţi avocatul lui şi 
există problema confidenţialităţii. Dar clientul dumneavoastră 
este mort, la fel şi şase puşcaşi marini, plus o mulţime de 
deţinuţi. Trebuie să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat. 

— Tot ce vă pot spune este că era nemulţumit de modul în 
care guvernul nostru îi trata pe refugiații haitieni. Considera că 
se aplică standarde duble celor de culoare. N-am de gând să vă 
citez dintr-o predică a lui Jesse Jackson”, dar ştiţi cum se spune - 
dacă te naşti negru, n-ai cale de întoarcere. 

— Şi era suficient de nemulţumit pentru a arunca în aer o 
bază navală? 

— Nu ştiu. 

— Ba cred că ştiţi, ripostă Matta cu asprime. 

Se interpuse brusc în spaţiul lui Jack, privindu-l drept în faţă. 

— Cred că infarctul a fost o păcăleală. Cred că a fost un atac 
suicidal, planificat de un om care mai avea puţin de trăit. ŞI 
presupun că a beneficiat de un sprijin logistic şi financiar din 
partea unei organizaţii pe care numai dumneavoastră ne puteţi 
ajuta s-o identificăm. 

— E ridicol! Exclamă Jack. 

— Aveţi de gând să pretindeţi în continuare că nu v-a spus 
nimic despre planurile lui sau despre această organizaţie? 

Jack era gata să-i răspundă că nu putea să-i mărturisească 
nimic, chiar dacă ar fi vrut, să invoce confidenţialitatea sau 
caracterul privilegiat al discuţiilor cu clientul său - chiar dacă 
acesta era mort. Îşi aduse însă aminte de un anumit lucru pe 
care Jean îl spusese în faţa lui, a lui Theo şi a încă vreo şase 
indivizi pe jumătate beţi, în taverna în care lucra Theo, ceva ce 
putea deci să povestească fără să se teamă că ar fi încălcat 
încrederea acordată de clientul său. 

— A zis ceva de Operaţiunea Northwoods. 


> Reverendul Jesse Jackson, celebru militant pentru drepturile 
oamenilor de culoare din Statele Unite (n. tr.). 


Malta păli. Se întoarse, ieşi din cameră şi începu imediat să 
vorbească la telefonul său codat. 


7:40 p.m., două săptămâni mai târziu 

Sparky's Tavern se află pe autostrada 1, la sud de 
Homestead, una dintre ultimele spelunci, înainte ca peisajul 
care purta încă urmele devastatoare ale uraganului Andrew din 
1992 să facă loc splendidului arhipelag Florida Keys. Fusese 
amenajată într-o fostă benzinărie, iar podeaua era atât de 
pătată de băuturile vărsate pe jos, încât nici măcar Agenţia 
pentru Protecţia Mediului nu avea cum să stabilească dacă mai 
mult lichid inflamabil intrase în duşumea înainte sau după 
transformarea în cârciumă. Rampa de maşini nu mai exista, dar 
garajul fusese păstrat. În încăpere se aflau un bar lung din lemn, 
un televizor fixat pe canalul ESPN şi un număr aparent nesfârşit 
de fise, pe masa de biliard. Berea era servită în căni, iar cele 
goale erau sparte în stil specific, trântite de menghina pentru 
cauciucuri, aflată încă pe bancul de lucru. Era genul de local pe 
care Jack l-ar fi frecventat asiduu dacă s-ar fi aflat în apropierea 
casei, dar aici sosea, după un drum de patruzeci de minute cu 
maşina, dintr-un singur motiv: barmanul era Theo Knight. 

— Încă unul, amice? 

Theo îl servea cu păhărele de tequila. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Jack. 

— Haide. Mai ia unul, dar fără auxiliari, insistă Theo, luând de 
pe bar lămăâile şi solniţa. 

Mintea lui Jack rătăcea însă în altă parte. 

— Am cunoscut un fost militar de carieră. Susţine că ştie tot 
despre Operaţiunea Northwoods. 

— l-auzi! Ştie tot şi despre Zâna Măseluţă şi iepuraşii de 
Paşti? 

— A lucrat la Pentagon în timpul administraţiei Kennedy. 

Theo turnă un alt pahar de tequila, însă Jack nu-l atinse. 

— Bun, te ascult, se resemnă Theo. 

— Mi-a arătat un memorandum păstrat ani de zile în arhiva de 
documente strict secrete. A fost declasificat acum câţiva ani, 
dar cumva nu a ajuns în atenţia presei, deşi se intitula 
„Justificări pentru intervenţia militară a SUA în Cuba”. 

Şefii de stat major l-au prezentat Departamentului Apărării la 


€ Canal TV specializat în transmisiuni sportive (n. tr.). 


câteva luni după invazia din Golful Porcilor. Nimeni nu neagă 
existenţa memorandumului, dar fostul secretar al Apărării, 
McNamara, a declarat că nu l-a văzut niciodată. Oricum, este 
vorba de schiţa unui plan intitulat „Operaţiunea Northwoods”. 

— Deci, Operaţiunea Northwoods a existat cu adevărat? Papa 
Paul nu o luase razna sub efectul calmantelor? 

— Îl chema Saint Preux, tâmpitule. Şi era vorba de un 
memorandum, nu de o operaţiune reală. Ideea era ca armata 
americană să însceneze acţiuni teroriste la Guantanamo şi să 
dea vina pe Cuba, ca pretext pentru a-i declara război. 

— Fugi de-aici! 

— Serios! Într-o primă fază, nişte cubanezi aflaţi de partea 
noastră, îmbrăcaţi în uniforme militare cubaneze, urmau să 
creeze panică la baza din Guantanamo, să dea foc muniției şi 
avioanelor, să declanşeze incendii, să saboteze un vapor aflat în 
port şi să scufunde un vas din apropierea radei. 

— Pare intriga unui film prost. 

— Şi asta nu e tot. Se face referire şi la posibilitatea unui 
incident de tipul „Remember the Maine”, în care SUA să-şi 


7 Remember the Maine! To hell with Spain! („Amintiţi-vă de 
Maine! în iad cu Spania!”) a fost sloganul de presă lansat de 
ziarul Journal şi „strigătul de luptă” care i-a animat pe americani 
în timpul Războiului Americano-Spaniol (aprilie-august 1898). La 
15 februarie 1898, cuirasatul american Maine, aflat în rada 
portului Havana, este zguduit de o explozie în care pier peste 
250 de oameni. Ziarele americane populare, avide de 
senzaţional, acuză Spania de un atentat criminal, în încercarea 
de a influenţa opinia publică în favoarea războiului cu spaniolii, 
stăpânitorii Cubei încă de la descoperirea sa de către Cristofor 
Columb. în America acelor ani exista sentimentul că Statele 
Unite ar trebui să-şi îndrepte „misiunea civilizatoare” către 
eliberarea popoarelor primitive (mai ales că expansiunea Franţei 
şi a Marii Britanii stârnea oarecare invidie). Prima ocazie de a 
pune în practică noul imperialism american a fost oferită de 
imperiul în declin al Spaniei. în 1895, locuitorii Cubei au lansat o 
revoltă naționalistă care a fost suprimată cu atrocități 
prezentate pe larg în presa americană. Totuşi, populaţia 
americană nu era convinsă de necesitatea războiului. 
Campaniile de presă de după incidentul cu nava Maine au 
contribuit însă decisiv la mobilizarea americanilor, războiul 


detoneze una dintre navele din golful Guantanamo, după care 
să acuze Cuba. 

— Bine, dar cum se poate face aşa ceva fără a lovi în proprii 
oameni? 

— Nu se poate. Şi lucrul ăsta e arătat în memorandum - când 
am citit, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Scria negru pe alb: 
„Lista victimelor americane, publicată în ziarele din SUA, va da 
naştere unui val de indignare naționalistă pe deplin justificată.” 

Theo se cutremură - sau poate era efectul tequilei? 

— Dar n-au făcut de fapt toate chestiile astea, nu? 

— Nu S-a găsit probabil la Pentagon cineva cu scaun la cap. 
Totuşi, mă gândesc dacă nu cumva Jean a încercat să ne spună 
ceva despre o Operaţiune Northwoods din secolul XXI. 

Theo încuviinţă, după care adăugă, mergând pe firul logic: 

— Un avion care se prăbuşeşte peste o bază militară, câteva 
victime americane și voilà! Astfel, problema arzătoare a celor 
şase sute de terorişti deţinuţi fără a fi judecaţi ar fi rezolvată 
odată pentru totdeauna. Nu, nu e posibil, nu-i așa? 

— Nu. N-ar putea... 

Jack se întrerupse. Preşedintele Lincoln Howe vorbea la 
televizor. 

— Amice, dă-l, te rog, mai tare. 

Theo se căţără pe un taburet de lângă bar şi dădu volumul 
mai tare. Pe ecran, preşedintele Lincoln Howe se adresa în 
direct naţiunii, la o oră de vârf, îndreptându-şi umerii, în timp ce 
vorbea la microfon, cu o voce puternică și convingătoare, 
capabilă să transmită întreaga responsabilitate a înaltei sale 
funcţii. Lume nu putea decât să admire atitudinea hotărâtă a 
acestui fost general de armată. 

— FBl-ul şi Departamentul de Justiție au lucrat fără 
întrerupere şi au finalizat rapid această investigaţie, spuse 
preşedintele. Suntem ferm convinşi că domnul Saint Preux a 
acţionat de unul singur. A umplut rezervorul unui avion civil cu 
material puternic exploziv, creând echivalentul unei bombe cu 


declanşându-se după numai câteva luni şi sfârşindu-se cu 
înfrângerea Spaniei şi anexarea de către SUA a Cubei, 
Filipinelor, Puerto Rico şi insulei Guam. Cauzele exploziei şi 
scufundării navei Maine nu au fost niciodată elucidate, dar una 
dintre teoriile vehiculate este aceea că guvernul american s-ar fi 
aflat în spatele incidentului (n. tr.). 


napalm de patru sute de kilograme. Printr-o serie de înşelătorii, 
printre care un fals atac de cord a obţinut permisiunea de a 
ateriza la baza noastră navală şi aeriană din Guantanamo. Şi-a 
urmat planul şi avionul a explodat, incendiind Camp Delta, 
ucigând şase puşcaşi marini americani şi peste şase sute de 
deţinuţi, şi rănind mulţi alţii. Evident, rugăciunile şi 
compasiunea noastră se îndreaptă către victime şi familiile 
acestora. Dar doresc totodată să subliniez că rapiditatea cu care 
am acţionat în acest incident dovedeşte hotărârea noastră 
fermă de a-i urmări până la capăt pe toţi teroriştii, precum şi 
toate grupările teroriste, indiferent din cine ar fi compuse, fie că 
ţinta lor ar fi soldaţii americani, civilii nevinovaţi sau chiar 
combatanții inamici pe care Statele Unite îi ţin legal în custodie. 

Preşedintele făcu o pauză, ca pentru a da vocii sale răgazul să 
se înmoaie, apoi îşi îngustă ochii şi atacă ultima parte a 
discursului: 

— Nu încape nicio îndoială. Deşi majoritatea victimelor erau 
combatanți inamici deţinuţi în baza noastră militară de la 
Guantanamo, acesta a fost în mod clar un atac asupra 
democraţiei şi Statelor Unite ale Americii. Odată cu moartea 
domnului Saint Preux, s-a făcut însă dreptate. Noapte bună, vă 
mulţumesc şi Dumnezeu să binecuvânteze America! 

Jack rămase lipit de televizor, pe când preşedintele cobora de 
pe podium. Reporterii săriră imediat de pe scaune, lansându-şi 
tirul de întrebări, dar preşedintele le făcu un semn cu mâna şi 
dispăru. Comentatorii reţelelor de televiziune interveniră din 
studiouri cu propriile analize, dar în mintea lui Jack se învolburau 
alte gânduri. Existase ceva real în această Operaţiune 
Northwoods? Clientul său făcuse o favoare guvernului 
american? Sau, dimpotrivă, pusese administraţia Howe într-o 
lumină proastă, inducând ideea că însuşi preşedintele îl incitase 
la acest gest? Oricare ar fi fost adevărul, răspunsul nu fusese 
găsit. 

Sau poate că da? 

Theo stinse televizorul. 

— Şi cu asta s-a terminat, remarcă el, cu mai mult sarcasm 
decât de obicei. Încă un nebun de haitian care îşi zdrobeşte 
avionul de o bază navală americană, în semn de protest faţă de 
politica de imigrare a Statelor Unite. 

Jack îşi ridică păhărelul de tequila. 


— Sunt gata, spuse el. 

— Pentru ce? 

— Să renunţ la auxiliari, răspunse Jack, aruncând o privire 
spre lămâi şi solniţă. 


J.A. Konrath 


J.A. KONRATH ESTE UN NUME relativ nou pe scena thrillerului. 
Seria locotenentului Jacqueline „Jack” Daniels aduce în prim- 
plan o polițistă din Chicago, în vârstă de patruzeci şi ceva de 
ani, care urmăreşte criminali în serie. In romanul său de debut, 
Whisky acru, Konrath a îmbinat într-un mod unic adrenalina 
pură cu momentele hilare. În Bloody Mary şi Unghia ruginită a 
urmat aceeaşi reţetă a râsului care merge mână în mână cu 
fiorii pe şira spinalii, apelând la formula eroilor agreabili, puşi în 
situaţii înfricoşătoare. Konrath consideră că o mare parte din 
latura amuzantă a unui thriller este generată de personajele 
secundare. Oamenii se definesc prin cei care îi înconjoară. lar 
Jack are câţiva companioni care o ajută sau, dimpotrivă, o 
încurcă în investigaţiile criminale. 

Phineas Troutt este unul dintre amicii utili. 

Phin îşi face apariţia pentru prima oară în Whisky acru. 
Rezolvă problemele operând în afara legii, făcând tot felul de 
treburi murdare, pentru care este plătit regește. Jack nu ştie cu 
certitudine cum îşi câştigă Phin existenţa. Nici Konrath nu știe, 
dar crede că merită să încerce să afle. 

Abandonând lumea canibalilor, a necrofililor, a criminalilor în 
serie şi a celor ce filmează asasinate în direct, din romanele cu 
Jack Daniels, Epitaf atacă o problemă mai familiară şi mai 
accesibilă - găştile de cartier. Rezultatul este mai dur, mai 
întunecat şi mai violent decât seria care a dat naştere 
personajului Phineas Troutt. Nimic amuzant. Nicio glumă. 
Konrath s-a aventurat întotdeauna în tenebre, dar umorul nu-i 
mai serveşte aici drept plasă de siguranţă. Ce îl face pe un om 
să renege societatea şi să ucidă pentru bani? Există vreo 
legătură între moralitate şi demnitate? Şi, mai presus de orice, 
ce anume introduce Phin în tuburile de cartuş ale puştii 
Mossberg modificate? 

Aşadar, să înceapă numărătoarea cadavrelor. 


EPITAF 
SĂ ŞTII CUM S-O IEI pe cocoaşă este o adevărată artă. 
Eram flancat de doi indivizi care mă ţineau cu braţele întinse, 
de parcă voiau să mă crucifice. Tipul responsabil cu bătaia se 
năpusti asupra mea cu sălbăticie, fără să se proptească bine pe 


picioare sau îşi folosească toată forţa corpului. lrosea mai multă 
energie înjurând şi ţipând, în loc să se concentreze pe ideea de 
a-mi produce cât mai multă durere. 

Amator. 

Nu că m-aş fi plâns. Compensa din plin lipsa de 
profesionalism cu răutatea. 

Se mişcă şi mă lovi lateral, ca un ageamiu. Mi-am încordat 
muşchii stomacului şi am încercat să-mi schimb poziţia pentru a 
încasa lovitura în centru, şi nu în rinichi, o zonă mult mai 
vulnerabilă. 

Am expirat cu putere când pumnul se abătu asupra mea, dar 
tot am văzut stele verzi. 

Tipul se dădu un pic în spate ca să-şi ia avânt şi să mă 
pocnească în faţă. Acum, în loc să mă încordez, mi-am lăsat 
muşchii să se relaxeze şi am atenuat efectul lăsându-mi capul 
pe spate. 

Totuşi, durea al naibii de tare. 

Am simţit gustul de sânge, dar nu ştiam dacă se scurge din 
nas sau din gură. Probabil că ambele variante erau corecte. 
Ochiul stâng mi se umflase deja şi nu mai vedeam nimic cu el. 

Hijo calvo de una perra! 

„Fiu de căţea chelios!” Foarte original. Tipul începu să răsufle 
greu, cocârjat şi cu faţa lucind de sudoare. 

În zilele noastre, băieţii ăştia din găşti nu se mai ţin în formă. 
Şi de vină sunt televiziunea şi fast-foodul. 

O ultimă lovitură - fără prea mare tragere de inimă, în nasul 
meu spart după care mi-au dat drumul. 

M-am prăbuşit cu faţa în jos, într-un soi de baltă cu iz de 
urină. Cei trei Regi Latino mă scuipară pe rând. Pe urmă, o luară 
în sus pe alee râzând şi bătându-se pe spate. 

Când s-au îndepărtat suficient, m-am târât spre un tomberon, 
m-am sprijinit de el şi m-am ridicat în picioare. Aleea era 
întunecoasă şi tăcută. Am simţit că-mi trece ceva peste picior. 

Şobolanii se adunaseră să lângă sângele care se scurgea din 
mine. 

Un cartier cât se poate de pitoresc! 

Mă durea tot corpul, dar eram de mult obişnuit cu durerea. 
Am inspirat adânc şi m-am pipăit peste tot. Se părea că toate 
organele erau la locul lor. 

Avusesem noroc. 


Am scuipat. Saliva amestecată cu sânge mi se lipi de buza 
superioară, umflată, şi porni să picure pe tricou. Am făcut câţiva 
paşi, reuşind să-mi păstrez echilibrul, am continuat să merg pe 
alee, ieşind în stradă şi oprindu-mă la staţia de autobuz din colţ. 

M-am aşezat. 

Regii îmi luaseră portofelul, în care n-aveam acte de 
identitate sau cărţi de credit, doar câteva sute de dolari. In 
pantof ţineam ascunsă o hârtie de cinci dolari pentru cazuri de 
urgenţă. Autobuzul sosi şi şoferul solid ridică din sprâncene 
când mă văzu. 

— Amice, ni nevoie de un doctor? 

— Am avut parte de o mulţime de doctori. 

Ridică din umeri şi-mi luă mărunţişul pentru bilet. 

În autobuz, ceilalţi pasageri se străduiau din greu să-mi evite 
privirea. M-am aplecat în faţă pentru ca sângele să picure pe 
jos, între picioare, şi să nu-mi păteze mai tare hainele. Era 
perechea mea bună de blugi. 

Am ajuns la staţia mea, i-am salutat pe toţi făcându-le un 
semn voios cu mâna şi am coborât împleticindu-mă. 

Colţul dintre State şi Cermak sclipea în lumina reclamelor în 
engleză şi chineză. Spre deosebire de New York şi Los Angeles, 
ambele cu câte un ditamai Chinatown, Chicago are mai degrabă 
un Chinablock*. Dacă se întâmplă să clipeşti în timp ce conduci 
maşina spre vest de 22th Street, rişti să nici nu-l vezi. 

Deşi sunt alb, în Chinatown am descoperit un soi de linişte pe 
care n-o găsisem în cartierele englezeşti. De când am fost 
diagnosticat, m-am cam retras din societate. M-am stabilit aici 
pentru că era ca şi cum aş fi locuit într-o ţară străină sau cel 
puţin într-un colţişor dintr-o altă ţară. 

Aveam o cameră la Lucky Lucky Hotel, înghesuit între un bloc 
de apartamente în paragină şi o măcelărie chinezească, pe 
State colţ cu 25th Street. Camerele se închiriau în general cu 
ora, deşi mi se părea probabil cel mai respingător loc în care să 
aduci o femeie, chiar dacă era şi ea închiriată tot cu ora. Holurile 
miroseau a mucegai, iar tencuiala îţi cădea în cap când urcai 
scările, desene obscene se înşirau pe pereţi şi întreaga clădire 
era uşor înclinată spre dreapta. 


3 Chinatown - Oraşul chinezesc, termen sub care sunt cunoscute 
în lume cartierele locuite majoritar de etnici chinezi, şi 
Chinablock - „Blocul” chinezesc (n. tr.). 


Plăteam o chirie decentă - stăteam gratis, cu condiţia să-i ţin 
departe pe traficanţii de droguri. Ceea ce şi făcusem, de altfel, 
cu excepţia celor care îmi vindeau mie. 

L-am salutat pe proprietar, Kenny-Jjen-Bang-Ko, şi i-am cerut 
cheia. Kenny avea de trei ori vârsta mea şi era ras la sânge, cu 
excepţia câtorva aluniţe negre pe obraji, din care ieşeau fire 
albe, lungi, de păr, de care trase în timp ce mă cercetă cu 
privirea. 

— Ce face celălalt individ? Mă întrebă. 

— Tocmai bea o sticlă de bere, cumpărată cu banii furaţi de la 
mine. 

Kenny dădu aprobator din cap, ca şi cum ăsta ar fi fost exact 
răspunsul pe care-l aştepta. 

— Vrei nişte pizza? 

Îmi arătă cu un semn cutia de pe tejghea. Feliile păreau atât 
de vechi şi de zbârcite încât semănau cu Doritos?. 

Din câte ştiam, chinezilor nu le place mâncarea de fast-food. 

— Pizza nu rapidă. Treizeci de minute se coace. Anşoa şi 
ardei iute. 

Am declinat oferta. 

Camera mea se afla cu un etaj mai sus, pe nişte scări care 
scârţâiau îngrozitor. Am descuiat uşa şi am şontâcăit până la 
baie, apoi m-am privit în oglinda crăpată. 

Dumnezeule! 

Ochiul stâng era complet închis, iar în jurul său se formaseră 
nişte pungi de mărimea perelor. Vânătăile concurau cu 
umflăturile de un roşu aprins, de pe obraji şi frunte. Nasul era 
moale, ca un jeleu de căpşuni, iar sângele curs se transformase, 
pe buze şi de-a lungul gâtului, într-o crustă neagră. 

Arătam de parcă fusesem bătut măr de Jackson Pollocki!. 

Mi-am scos tricoul, apoi pantofii şi jeanşii, şi am dat drumul la 
duş, cu apa opărită. 

Durea al naibii de tare, dar am scăpat în mare parte de jeg. 


° Marcă de chipsuri de tortilla, fabricată, începând cu 1966, de 
compania americană Frito-Lay, o divizie a PepsiCo, Inc. (n. tr.). 
joc de cuvinte: fast-food, înseamnă literal „mâncare rapidă” 
(n. tr.). 

11 (Cunoscut pictor american (1912-1956), unul dintre 
reprezentanţii de frunte ai expresionismului abstract (n. tr.). 


După duş, am dat pe gât cinci pastile de Tylenol!? cu câte o 
duşcă de tequila şi am stat zece minute în faţa oglinzii, 
încercând să-mi îndrept nasul, cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă. 

Aveam în casă nişte cocaină, dar n-aveam cum s-o prizez cu 
nasul meu spart şi mă simţeam prea istovit ca să mi-o injectez. 
M-am mulţumit cu tequila, gândindu-mă că a doua zi aveam să- 
mi iau reţeta de codeină. 

Durerea nu mă lăsa să dorm, aşa că m-am hotărât să fac o 
trebuşoară. 

Cu ajutorul unei furculiţe murdare, am scos scândurile de 
duşumea de lângă calorifer. De sub ele am extras o pungă de 
plastic, plină cu ceea ce păreau la prima vedere nişte pietricele 
cenuşii. Granulele aveau mărimea şi consistenţa pietrişului de 
acvariu. 

Am pus punga pe podea şi am scos dispozitivul de încărcat 
Lee Load-All, cântarul, o cutie cu praf de puşcă, nişte ştifturi şi o 
cutie cu tuburi de cartuş, goale, de calibrul 12. 

Am dus totul pe masa din bucătărie. Mi-am pus o pereche 
nouă de mănuşi din plastic, am fixat încărcătorul pe blatul de 
masă şi am petrecut ora următoare umplând cu grijă zece 
cartuşe. După ce am terminat, am băgat cinci cartuşe în 
magazia puştii Mossberg 935, cu patul şi ţeava tăiate, pentru a 
fi mai uşor de camuflat. 

Îmi plăceau puştile. Îţi dădeau mai mult timp pentru a ţinti şi 
erau mai greu de depistat de poliţie decât gloanţele, plus că 
nimic nu băga mai tare spaima în cineva ca zgomotul făcut de 
introducerea unui cartuş în magazia puştii. 

Pentru ceea ce aveam de gând să fac nu exista alternativă. 

Până să termin, nasul meu luase medalia de aur la zvâcnit, iar 
ochiul, pe cea de argint. Am mai înghiţit cinci pastile de Tylenol 
cu patru păhărele de tequila, m-am trântit pe pat şi am adormit. 

Am început imediat să visez. 

Era acelaşi vis din fiecare noapte, atât de viu încât simţeam 
parfumul Donnei. 

Eram încă împreună şi locuiam în suburbii. Ea îmi zâmbea şi 
îşi trecea degetele prin părul meu. 

— Phin, furnizorul vrea să ştie dacă vrem cremă de mazăre 
sau supa specială de nuntă. 


12 Tylenol este o cunoscută marcă americană de calmante (n. 
tr.). 


— Mai zi-mi o dată ce e supa de nuntă. 

— Este o supă de pui cu perişoare mici, din carne de vițel. 

— Și zici că e bună? 

— Foarte bună. Mie mi-a plăcut foarte mult. 

Atunci, aşa rămâne. 

Mă sărută, jucăuşă şi drăgăstoasă. 

M-am trezit scăldat în sudoare. 

Dacă cineva mi-ar fi spus cu mult timp în urmă că amintirile 
fericite pot provoca atâta durere, zău că nu l-aș fi crezut. 

Lucrurile se schimbă însă. 

Soarele îşi aruncă o rază prin geamul murdar, făcându-mă să 
închid ochii. M mu întins şi am tresărit de durere. Mă durea tot 
corpul, în afară de partea stângă, unde o echipă de chirurgi îmi 
secţionase nervii printr-o operație numită cordotomie”. 
Operația n-avusese decât un efect paleativ. Zona era amorţită, 
deși cancerul continua să avanseze în pancreas şi să se 
răspândească, de fapt, în tot corpul. 

Cordotomia îmi oferise suficientă alinare încât să pot trăi în 
continuare, iar tequila, cocaina şi codeina făceau restul. 

Mi-am tras pe mine o pereche de pantaloni de trening 
lăbărţaţi, afurisiţii de pantofi de sport (în care am ascuns o nouă 
bancnotă de cinci dolari) şi un tricou alb, curat. Mi-am prins 
banduliera din piele sub braţ şi am pus puşca Mossberg în toc. 
Atârna direct între omoplaţi, cu butoiaşul în sus, şi puteam să o 
înşfac ducându-mi mâna dreaptă în spate, la nivelul taliei. 

Peste această ţinută mi-am trântit un trenci negru, larg, 
pentru a ascunde puşca şi banduliera. 

Am verificat cele cinci tuburi de cartuşe, punga cu granule 
cenuşii, pistolul Glock 21 cu două încărcătoare suplimentare de 
cartuşe calibrul 45, şi un cuţit fluture!* de cincisprezece 


'3 Intervenţie neurochirurgicală constând în secţionarea porțiunii 
anterioare a cordului lateral al măduvei spinării, pe unde trece 
fascicul spinzotalamic, calea sensibilităţii dureroase difuze a 
membrelor inferioare, a bazinului şi abdomenului (n. tr.). 

14 Cuţitul-fluture sau Balisong este un tip de briceag cu două 
mânere care se rotesc în sens opus. Se crede că a fost inventat 
în Filipine, în jurul anului 800, şi răspândit în Europa de 
cuceritorii spanioli, după 1500. În unele ţări este considerat o 
armă periculoasă sau chiar letală şi deținerea sa este ilegală (n. 
tr.). 


centimetri. Apoi mi-am prins un drug de fier de o curea cusută 
în căptuşeala hainei şi am ieşit afară pentru a întâmpina cum se 
cuvine o nouă zi. 

Chinatown mirosea a sos de soia şi a varză. Era şi mai rău 
vara, când duhoarea părea să pună stăpânire pe cartier şi să 
pătrundă în haine. Încă nu era ora şapte, dar temperatura părea 
să fi atins deja nouăsprezece grade şi faţa mă usture din pricina 
soarelui arzător. 

Am trecut de State, apoi de Cermak, şi m-am îndreptat spre 
est. Brutăria Sing Lung se deschisese de o oră. Şeful, un chinez 
mandarin îndesat, pe nume Ti, rămase pentru o clipă cu gura 
căscată când mă văzu. 

— Phin! Faţa ta arată groaznic! 

Se repezi din spatele tejghelei pentru a mă saluta, cu mâinile 
şi cămaşa pline de făină. 

— Mama zicea că-s băiat frumos, i-am răspuns. 

Se strâmbă, cu o moacă îngrijorată. 

— Ei au fost? Tipii care mi-au măcelărit fiica? 

Am încuviinţat scurt. 

Ti îşi clătină dezolat capul. 

— Îmi pare rău că atâta suferinţă la tine. Sunt oameni foarte 
răi. 

Am ridicat din umeri şi durerea m-a săgetat din nou. 

— A fost vina mea. Am fost neglijent. 

Nu exageram cu nimic. După ce scotocisem tot oraşul timp de 
o săptămână, îmi dădusem seama că membrii bandei se 
dăduseră la fund. Am pus mâna pe un tip şi l-am convins amical 
să ciripească. Mi-a dat nişte informaţii vitale: ucigaşii lui Sunny 
urmau să compară la tribunal, într-un caz care nu avea nimic 
de-a face cu fata lui Ti. 

M-am dus la Daly Center, unde aveau loc audierile 
preliminare, şi i-am studiat pe inculpaţi. l-am identificat pe 
fiecare în parte şi apoi i-am urmărit până la bârlogul în care se 
adăpostiseră. 

Am greşit însă învârtindu-mă prea mult pe acolo. Un tip alb 
într-un cartier hispanic iese în evidenţă. Şi cum fusesem la 
tribunal, ceea ce însemna obligativitatea trecerii prin detectorul 
de metale, nu purtam nicio armă. 

O prostie. Ti şi Sunny meritau pe cineva mai bun decât mine. 

Ti auzise de mine din cartier. Aşa îmi şi câştigam în general 


clienţii: din vorbele spuse de unii şi de alţii. Eram Phineas Troutt, 
cel care rezolvă orice problemă. Nicio slujbă nu era prea 
murdară, niciun preţ, prea mare. 

Ne întâlniserăm într-o parcare, vizavi de brutărie, şi îmi 
spusese toată povestea oribilă, descriindu-mi ce-i făcuseră 
animalele alea fetiţei lui. 

— Poliţiştii nu intervin. Prietena lui Sunny prea speriată să 
vorbească. 

Prietena lui Sunny scăpase cu numai zece dinţi lipsă, şase 
plăgi înjunghiate şi rectul sfâşiat. Sunny nu fusese la fel de 
norocoasă. 

Ti acceptase pe loc preţul. Nu mulţi oameni încercau să 
negocieze cu ucigaşii plătiţi. 

— Tu termină treaba astăzi? Mă întrebă Ti, în timp ce căuta în 
vitrină nişte pateuri. 

— Da. 

— Aşa cum am vorbit? 

— Aşa cum am vorbit. 

Ti se înclină şi-mi mulţumi. Apoi îndesă două pateuri într-o 
pungă şi mi-o întinse. 

— Prăjitura Lunii!” cu ouă de rață şi bulgăraşi cu pastă de 
fasole roşie şi seminţe de susan. Te rog, ia. 

Le-am luat. 

— Să-mi spui când îi găseşti. 

— O să mă întorc azi, mai târziu. Fii atent la ştiri. S-ar putea 
să auzi ceva care o să-ţi placă. 

Am ieşit din brutărie şi am pornit către staţia de autobuz. Ti 
mă plătise suficient pentru a-mi putea permite un taxi, sau chiar 
o limuzină, numai că taxiurile şi limuzinele lasă urme. În plus, 
preferam să economisesc banii pentru lucruri mai importante, 
ca, de pildă, drogurile şi târfele. Incerc să-mi trăiesc fiecare zi ca 
şi cum ar fi ultima. 

Ceea ce ar fi, în fond, cât se poate de posibil. 

Autobuzul sosi şi, din nou, toată lumea îmi evită privirea. Era 
un drum scurt, de vreo trei kilometri, până la o zonă numită 
Pilsen, între Racine şi 18th Street. 

Am lăsat pe scaun prăjitura Lunii şi bulgăraşul, pentru deliciul 
unui alt pasager, mai norocos, apoi am coborât în Micul Mexic. 


15 Dulciuri tradiţionale chinezeşti, preparate special cu ocazia 
sărbătorii de la mijlocul toamnei, închinate Lunii (n. tr.). 


Mirosea a sos de salsa şi a varză. 

Pe stradă era puţină lume - era prea devreme pentru 
navetişti sau cei plecaţi la cumpărături. Toate firmele erau în 
spaniolă: zapatos!'*,  ropa!”, restaurante,  trendas de 
comestibles'î, bancos, teléfonos de la celula. Nimeni nu se 
obosise să le traducă în engleză. Am trecut de aleea unde 
fusesem bătut măr şi am mers spre nord, până am ajuns la 
blocul unde locuiau cei trei amigos. Am încercat uşa de la 
intrare. 

Nu mi-o lăsaseră descuiată. 

Deşi vopseaua gri se decolorase şi se scorojise, uşa era 
masivă, din aluminiu, şi încuietoarea solidă. Numai că tocul uşii 
era din lemn vechi, după câte îmi aminteam din vizita din ajun. 
Am scos din căptuşeala jachetei drugul de fier, am aruncat o 
privire discretă în ambele direcţii şi am deschis uşa mai repede 
decât cu o cheie, cadrul din lemn cedând şi crăpând pe loc. 

Regii ocupau apartamentul de la parter, din stânga intrării, cu 
vedere spre stradă. Noaptea trecută numărasem şapte inşi - 
cinci bărbaţi şi două femei - inclusiv cei trei amici ai mei. Sigur, 
se putea să dau şi peste alţii. 

Avea să fie o distracţie pe cinste. 

Spre deosebire de uşa de la bloc, cu uşa apartamentului a 
fost floare la ureche. Probabil se gândiseră că, din moment ce 
erau membri ai unei bande, nu aveau nevoie de cine ştie ce 
măsuri de securitate. 

Ei bine, se înşelaseră. 

Am scos pistolul Glock şi am încercat să-mi domolesc bătăile 
inimii. Să intri în locuinţa cuiva e o chestie care n-are cum să nu 
te sperie. 

Am lovit uşa cu piciorul şi s-a deschis. 

Un tip întins pe canapea dormea cu televizorul pornit. Nu era 
unul din cei trei. S-a trezit şi s-a holbat la mine. Mi-a trebuit o 
miime de secundă ca să înregistrez că avea pe dosul mâinii 
tatuat simbolul găştii, o coroană cu cinci colţuri. 

L-am împuşcat în frunte. 

Dacă uşa trântită la pământ nu sculase pe toată lumea, atunci 
o făcuse, fără îndoială, pistolul de calibrul 45, care răsunase ca 


'* „Pantofi”, în spaniolă în original (n. tr.). 
” „Imbrăcăminte”, în spaniolă în original (n. tr.). 
18 „Magazine alimentare”, în spaniolă în original (n. tr.). 


un tunet în camera îngustă. 

O mişcare în dreapta mea. O femeie în bucătărie, în chiloţi şi 
cu un tricou Dago, mult prea fardată şi cam grasă. 

— Te vayas”? am şuierat spre ea. 

A înţeles mesajul şi s-a făcut nevăzută. 

Un bărbat ieşi împleticindu-se pe hol, se împiedică şi căzu, 
întinzându-se cât era de lung pe covorul subţire. Era unul dintre 
oamenii mei, cel care mă ţintuise de mâna dreaptă în timp ce 
eram bătut. Ţinea în mână un stilet. Am făcut iute doi paşi spre 
el şi i-am înfipt un glonţ în cot şi al doilea în spatele 
genunchiului. 

A scos un țipăt ascuţit. 

M-am ghemuit şi am înaintat pe hol. Un glonţ şuieră pe 
deasupra capului meu şi se opri în tavan. M-am aplecat şi mai 
tare, am privit spre stânga şi l-am zărit pe trăgător în baie: era 
tipul care îmi ţinuse fixată cealaltă mână şi râsese cu poftă la 
fiecare lovitură pe care o încasasem. 

Mi-am băgat pistolul Glock în blugi şi am întins mâna la spate, 
scoțând Mossbergul. 

Tipul trase din nou, rată, aşa că mi-a venit şi mie rândul. 
Mossbergul meu îi înroşi faţa. 

Spre deosebire de cartuşele cu plumb, granulele mele cenuşii 
nu pătrundeau adânc. În loc să-i zboare capul, i-au jupuit pur şi 
simplu buzele, obrajii şi sprâncenele. 

Se prăbuşi pe linoleum, orbit şi înecându-se în propriul sânge. 

O mişcare în spatele meu. M-am aruncat într-o parte şi m-am 
rostogolit pe spate. Un puşti de vreo treisprezece ani stătea în 
picioare pe hol, la câţiva pași de mine. Purta culorile Regilor 
Latino: negrul, care reprezenta moartea, și aurul, viaţa. 

În mână ţinea un pistol. 

Am armat şi am ţintit jos. 

Dacii puştiul îşi începuse cumva viaţa sexuală, acum era 
momentul să o termine. 

Căzu în genunchi, ţinând în continuare pistolul în mână. 

M-am repezit la el şi i-am tras un picior în nas. S-a prăbuşit 
leşinat. 

Alţi trei tipi ieşiră în fugă din dormitor. 

Se vede treaba că mă înşelasem la socoteli. 


A 


Doi dintre ei erau tineri şi musculoşi şi îşi roteau cuţitele 
19 „Cară-te!”, în spaniolă în original (n. tr.). 


ameninţător înspre mine. Al treilea era tipul care mă bătuse cu 
o seară înainte şi mă făcuse fiu de căţea chelios. 

S-au năpustit asupra mea înainte să am timp să-mi armez 
puşca. 

Primul s-a aruncat pe mine cu şişul şi am parat cu 
încărcătorul de la Mossberg. M-a crestat la încheieturile 
degetelor de la mâna dreaptă. 

l-am aruncat puşca în faţă şi am scos Glockul. 

Se mişca repede. 

Numai că eu eram şi mai rapid. 

Poc poc şi tipul deveni obiect de studiu pentru legist. M-am 
răsucit iute spre stânga şi l-am ţintit pe al doilea tip. Era în plin 
salt: se avântase spre mine scoțând un strigăt de luptă, cu câte 
un cuţit în fiecare mână. 

Un pistol face mai mult decât două cuțite. 

Incasă trei gloanţe în piept şi două în gât, după care se 
prăvăli. 

Ultimul tip, cel care îmi spărsese nasul, îmi înhăţă puşca şi se 
adăposti în spatele canapelei. 

Hârș, hârş. Scoase cartuşul şi introduse altul pe ţeavă. Am 
încărcat şi eu Glockul. 

— Hijo calvo de una perra! 

Pusese din nou placa aia cu fiul chel de căţea. Am încercat să 
trec peste sentimentele mele rănite şi m-am târât până la o 
masă din colţ, am răsturnat-o și m-am baricadat în spatele ei. 

Pușca bubui. Dacă ar fi fost încărcată cu muniţie adevărată, 
glonţul ar fi pătruns prin placajul mesei şi m-ar fi făcut terci. Sau 
un hijo calvo de una perra tocat mărunt. Dar de la această 
distanţă, granulele nu avură alt efect decât să producă un 
zgomot puternic. 

Tipul păru să nu înţeleagă: mai trase de două ori, cu rezultate 
asemănătoare, şi astfel goli rezervorul. 

M-am ridicat din spatele mesei, cu inima pulsându-mi puternic 
în gât și mâinile tremurând sub presiunea adrenalinei. 

Regele se întoarse şi o rupse la fugă. 

Spatele lui se dovedi o ţintă uşoară. 

Am aruncat o privire scurtă în jur, asigurându-mă că toţi erau 
la podea sau scoşi din joc, după care mi-am recuperat puşca. 
Am încărcat alte trei cartuşe şi m-am apropiat de şeful prăbuşit, 
care muşca din covor văicărindu-se. Avea răni urâte în spinare, 


dar tot mai încerca să se îndepărteze de mine târându-se. 

M-am aplecat, l-am întors cu faţa în sus şi i-am înfipt ţeava 
Mossbergului între buzele sângerânde. 

— O mai ţii minte pe Sunny Lung? L-am întrebat, apoi am 
tras. 

Nu era o privelişte prea frumoasă. lar lovitura nu fusese 
fatală. Granulele au făcut să-i explodeze obrajii şi au pătruns pe 
gât, dar individul reuşea cumva să mai respire. 

Am tras încă o dată, apăsând şi mai tare ţeava puştii de faţa 
lui distrusă. 

De data asta, individul dădu colţul. 

Al doilea tip, cel pe care îl orbisem, leşinase pe podeaua din 
baie. Practic, nu mai avea faţă şi sângele curgea din orificiul 
care fusese cândva gura lui. 

— Sunny Lung îţi trimite salutări, am spus. 

l-am înfipt ţeava puştii adânc în gât şi l-am rezolvat din prima. 

Ultimul tip, cel care scosese nişte triluri ă la Pavarotti atunci 
când îi zdrobisem genunchiul, lăsase o dâră de sânge din hol 
până în bucătărie. Se ghemuise într-un colţ, tamponându-şi rana 
din picior cu o cârpă de vase. 

— Stai, nu mă omori! Nu mă omori! 

— Pun pariu că Sunny Lung te-a implorat la fel. 

Mossbergul bubui de două ori: o dată în piept şi a doua oară 
în cap. 

N-a fost de ajuns. Partea din el care mai rămăsese în viaţă 
icni. 

Am scos o mână de granule din punga din buzunar şi i le-am 
îndesat pe gât până când a încetat să mai respire. 

Apoi m-am dus la baie şi am vomitat în chiuvetă. 

În depărtare, se auziră sirenele poliţiei. Era momentul s-o 
şterg. M-am spălat pe mâini, am clătit ţeava Mossbergului şi l- 
am băgat înapoi în tocul ascuns în haine. 

În hol, puştiul pe care îl castrasem îşi ţinea mâinile între 
picioare, hohotind. 

— Există şi alternativa preoţiei, i-am amintit, după care am 
ieşit. 

Aveam nasul încă umflat, dar am reuşit să prizez suficientă 
cocaină pentru a-mi mai atenua durerea. Înainte de a declara 
oficial ziua încheiată, m-am oprit la brutărie. Ti mă salută, dând 
din cap cu o privire sumbră. 


— Am văzut ştirile. Au zis c-a fost un masacru. 

— Da, n-a fost un spectacol prea plăcut. 

— Ai făcut aşa cum am vorbit? 

— Da, Ti. Fiica ta a fost răzbunată. Ea e cea care i-a ucis. Pe 
toţi trei. 

Am scos punga de granule şi i-am înmânat-o. Rămăşiţele 
incinerate ale lui Sunny Lung. 

— Xie, xie, îmi mulţumi Ti în mandarină. 

Îmi întinse un plic burduşit de bancnote. 

Părea stânjenit, numai că eu aveam nevoie de bani ca să-mi 
cumpăr droguri, așa că l-am luat. 

După o oră, aveam în buzunar codeina prescrisă pe reţetă. Mă 
mai alesesem e u două sticle de tequila şi cu o târfă slăbănoagă, 
cu urme de înţepături pe braţe. Am dus totul acasă şi am 
început petrecerea. Am înghiţit pilule, am băut, am regulat-o pe 
tipă şi am prizat cocaină, încercând să dau uitării ultimele două 
zile. Şi ultimele şase luni. 

Atunci fusesem diagnosticat. Cu o săptămână înainte de 
nuntă. lar darul pe care i-l făcusem viitoarei mele mirese fusese 
s-o întind cât mai repede cu putinţă, ca să n-o oblig să mă 
urmărească murind. 

Regii Latino au scăpat uşor în dimineaţa asta. N-au ştiut ce-i 
aşteaptă. 

Şi să ştii ce te aşteaptă e cel mai rău lucru. 


Heather Graham 


HEATHER GRAHAM trăieşte în zona Miami şi foloseşte adesea 
ambianța care îi este atât de familiară ca fundal pentru 
romanele sale. Consideră că viaţa în Miami seamănă, într-un fel, 
cu o piesă de teatru absurd. Unde altundeva ai putea întâlni 
această îngemănare între aerul cosmopolit al unui mare oraş şi 
urme ale unui trecut îndepărtat? Locul are de toate: păsări 
cocoşari şi aerul desuet al vechiului Sud; regiunea Everglades, 
locuită şi acum de triburi mândre de indieni americani. Şi 
înăbuşitorul „râu de iarbă”, cel care oferă oportunităţi 
excepţionale pentru traficul de droguri şi ascunzători ideale 
pentru trupuri care nu mai ies niciodată la suprafaţă. 

Graham îşi iubeşte ţinutul natal, adoră apa, canotajul şi mai 
ales să facă scuba diving, marea ei pasiune. Declară că 
dragostea faţă de Miami se aseamănă cu cea părintească. 
Trebuie să-l iei aşa cum e, cu bene şi cu rele. Graham este 
recunoscută pentru abilitatea de a crea decoruri care trăiesc, 
respiră şi au aceeaşi greutate în economia cărţilor sale ca şi 
personajele care pun lucrurile în mişcare. Câştigătoare a mai 
multor premii, cu apariţii constante pe lista de bestselleruri din 
New Work Times şi USA Today, autoarea se mişcă la fel de 
dezinvolt în domeniul thrillerului cu vampiri sau fantome, ca şi în 
cel istoric sau de suspans. Dar, indiferent de locul sau de timpul 
pe care le alege pentru intrigile sale, îi place să-şi ţină cititorii cu 
sufletul la gură. În Chipul de la fereastră, Graham preia 
personaje din romanul /nsu/a şi le plasează în mijlocul unei 
furtuni neaşteptate, cu consecinţe neaşteptate. 


Fluviul Miami, care străbate regiunea mlăştinoasă Everglades, 
din sudul statului Florida. în cartea de non-ficțiune Everglades: 
râul de iarbă, publicată în 1947, an în care a fost inaugurat 
Parcul Naţional Everglades, cea mai mare rezervaţie naturală 
subtropicală din SUA, scriitoarea Marjory Stoneman Douglas a 
atras pentru prima oară atenţia asupra degradării mediului în 
această zonă, devenită între timp un paradis al traficanţilor de 
droguri şi o ascunzătoare pentru cei certaţi cu legea (n. tr.). 


CHIPUL DE LA FEREASTRĂ 


UN FULGER ORBITOR brăzdă cerul. 

Tunetul bubui. 

Oare se apropia sfârşitul lumii? 

Un chip straniu răsări de nicăieri. Îşi lipi fruntea de fereastră. 
Avea ochii uimi. Injectaţi, arzători, ca ai unui diavol. Pentru o 
fracțiune de secundă, furtuna însăși păru să fi abătut demonul 
asupra femeii. 

Beth Henson tresări şi scoase un țipăt, îndepărtându-se de 
imaginea terifiantă şi aproape împiedicându-se de măsuţa de 
cafea din spatele ei. Lumina strălucitoare a fulgerului păli, 
înnegrindu-se, şi odată cu ea dispăru şi chipul neaşteptat. 

Dincolo de fereastră, întunericul învălui din nou totul. 

O lanternă stătea aprinsă pe masă, aruncând o lumină difuză 
în bezna tenebroasă a nopţii. Furtuna întrerupsese de mult 
curentul şi îi alungase pe ceilalţi locuitori din zonă. Vântul urla, 
scoțând sunete ascuţite, ca tânguitul unei banschee?!, deşi 
uraganul scăzuse la intensitatea unei furtuni tropicale, înainte 
de a lovi Florida Keys??, în partea sudică. 

Pentru câteva clipe lungi, Beth se lăsă copleşită de o teamă 
instinctivă, care cedă însă locul milei. Cineva era acolo şi se 
lupta, ud până la piele şi înfricoşat, cu furtuna. Beth se uitase pe 
fereastră, încercând să-l zărească pe Keith. Plecase imediat 
după ce vorbise la telefon cu şeriful - ultima convorbire înainte 
ca liniile telefonice să cadă - şi aflase că doamna Peterson, unul 
dintre puţinii rezidenţi permanenţi de pe mica insulă, nu fusese 
evacuată. Doamna Peterson refuzase să-și părăsească locuinţa 
pentru a se refugia în adăpostul pus la dispoziţie de autorităţi, 
pentru că nu i se permisese să-l aducă şi pe căţeluşul ei Yorkie, 
pe nume Cocoa. OK, Cocoa era o pacoste, dar Beth şi Keith 
înțelegeau dragostea bătrânei faţă de căţeluşul şi companionul 
ei, iar Beth îl convinsese pe Keith că puteau suport pentru o 
vreme lătratul lui Cocoa. 

Apariţia chipului la fereastră fu urmată de o bătaie în uşă. 
Beth tresări din nou speriată. Încremeni pentru o clipă. Dacă era 


2 În original, banshee, zână care prevesteşte moartea, în 
folclorul irlandez şi în cel scoţian (n. tr.). 

2 Arhipeleag din sud-estul Statelor Unite, format din circa 1700 
de insule (n. tr). 


un criminal în serie? În mod normal, nu deschidea ușa oricui. 

Însă ciocănitul la uşa continuă, însoţit de strigăte de ajutor. 
Beth se dezmetici, mustrându-se în sinea ei. Cineva era afară şi 
avea nevoie de adăpost. Vreun turist imprudent, care ignorase 
avertismentele de evacuare. Dacă acel cineva ar muri din cauza 
reticenţei şi a refuzului ei de a-i sări în ajutor într-o situaţie de 
urgenţă... 

Era ridicol! Fireşte, lumea era un loc nesigur, plin de criminali 
odioşi pe care oamenii se prefăceau că nu-i văd. Dar să crezi că 
un criminal în serie ar putea bântui pe o insuliţă, în mijlocul unei 
furtuni ucigătoare, era de-a dreptul hilar. 

Se repezi şi împinse cu putere uşa, împotriva vântului. Fu din 
nou cuprinsă de milă când bărbatul, ud leoarcă, intră 
împleticindu-se şi încercând disperat să-şi recapete suflul. Era 
slab şi părul ud i se lipise de faţă şi de gât. O privi pe Beth cu 
ochi mari şi înfricoşaţi, şi îi oferi un zâmbet slab. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! Eşti un înger! 

Beth luă cuvertura de pe canapea şi i-o înfăşură în jurul 
umerilor, întrebându-l: 

— Ce cauţi afară pe o vreme ca asta? Nu se poate să nu fi 
auzit ordinele de evacuare a turiştilor. 

Bărbatul o privi cu un aer timid. 

— Te rog, nu mă da afară. Recunosc, eram la un chef în Key 
West. 

Se clătină, încercând să se ridice în picioare. 

— Când am auzit avertizările poliţiei, am plecat. Numai că 
vântul mi-a luat pur şi simplu maşina pe sus. Pe urmă am văzut 
o lumină slabă venind dinspre casa asta. Se pare că Dumnezeu 
are grijă de cei nesăbuiţi. Adică... dacă nu mă dai afară. 

Era înalt, slab şi musculos, şi părea să aibă în jur de treizeci 
de ani. Beth îşi dădu seama că, în condiţii normale, ar fi fost un 
tânăr cu o înfăţişare izbitoare, cu ochi albaştri, strălucitori, şi păr 
negru. 

— N-o să te dau afară, îl asigură ea. 

Bărbatul îi întinse brusc mâna. 

— Sunt Mark Egan, muzician. Poate ai auzit de grupul meu, 
Ultra C? Tocmai am scos primul CD şi cântăm în barurile din Key 
West. N-ai auzit de mine - de noi, vreau să zic? Insistă el 
dezamăgit. 

— Nu, îmi pare rău. 


— E-n regulă. Probabil că încă nu ne prea ştie lumea. 

— Soţul meu s-ar putea să vă ştie. Merge des în Key West şi îi 
place să asculte formaţiile locale. 

Bărbatul îi zâmbi din nou, cuceritor. 

— Nu contează, oricum eşti minunată. Un înger - şi, pe 
deasupra, şi frumoasă. 

— Mulţumesc. Pot să-ţi dau nişte haine uscate să te schimbi. 
Soţul meu e mai solid, dar cred că o să găsim ceva potrivit. 

— Soţul? E şi el aici? 

Beth se simţi un pic stânjenită. 

— Da, sigur că e. E pe aici... pe undeva... prin apropiere, mai 
face nişte pregătiri de furtună. 

— Sper să nu mai întârzie mult. Afară e prăpăd. Auziţi, dar nu 
aveţi maşină? 

O simplă întrebare nevinovată? 

— Ba da, răspunse Beth, hotărâtă să nu-i mai dea alte 
explicaţii. Sunt Beth Henson, se prezentă, întinzându-i mâna. 

Strânsoarea lui era mai puternică decât se aşteptase. 

— Stai aici. Mă întorc cu nişte haine, continuă ea. 

Luă o lanternă şi porni spre dormitor. Nu se putu abţine să nu 
arunce o privire peste umăr, speriată că bărbatul ar putea veni 
în urma ei. Tânărul rămase însă pe loc. Beth deschise şifonierul 
şi alese o pereche de blugi vechi şi un tricou. 

Era tot ce-i putea oferi. Le luă şi i le dădu. Apa continua să 
şiroiască pe el. 

Baia e la stânga, prima uşă. la lanterna. 

Mulţumesc! Eşti un adevărat înger! Spuse bărbatul, luând-o 
înainte pe hol. 

Prietenii lui Keith obişnuiau să-l tachineze din cauza 
Hummerului. De fapt, şi lui Beth îi plăcea să-l ia peste picior, şi o 
făcea cu o îngăduinţă amuzată. Era un monstru total 
antiecologic şi consuma enorm. O chestie de testosteron, tipic 
macho, pe care trebuise neapărat să o aibă. Se gândi că acum 
putea să-i pună pe toţi la punct - Hummerul lui era suficient de 
solid pentru a se deplasa pe un asemenea vânt, înfruntând 
potopul. 

Asta e, băieţi. Testosteron, ziceţi? Poate. Numai că Beth era 
cea care îşi făcuse mii de griji pentru doamna Peterson. Se 
speriase însă când el plecase pentru a o aduce pe bătrână, cu 
tot cu căţeluşul ei. Voise să-l însoţească, dar Keith o convinsese 


că era mai bine să rămână acasă, pentru a nu-i îngreuna şi mai 
mult misiunea. _ 

Butonă, încercând să prindă un post de radio. In sfârşit, reuşi. 
Se aştepta să nu audă decât ştiri despre furtună, chiar dacă mai 
scăzuse în intensitate. 

Criminal în serie evadat. Autorităţile bănuiesc că se îndrepta 
spre sud în momentul în care au fost emise avertismentele de 
evacuare a populaţiei...” Radioul pârâi şi transmisiunea se opri. 
Fir-ar să fie! Apoi sunetul reveni: „Parker «s-a evaporat», după 
cum a declarat locotenentul Abner Gretsky, gardianul-şef al 
penitenciarului. Stâlpii de comunicaţii căzuţi şi pana de curent 
au îngreunat urmărirea şi prinderea criminalului. John Parker a 
fost condamnat anul trecut pentru asasinarea Patriciei Reeves 
din Miramar. Este suspectat de uciderea a cel puţin alte şapte 
femei în statele din sud-est. Este un bărbat de circa...” 

Lui Keith nu-i veni să creadă când, în loc de descrierea 
semnalmentelor individului, radioul pârâi din nou. Cum adică se 
îndrepta spre sud? 

Nu atât de departe în sud. Numai un maniac sinucigaş ar fi 
încercat să străbată cu maşina această zonă accidentată, 
orbecăind prin beznă şi cu ameninţarea unei furtuni deasupra 
capului. Totuşi, panica puse stăpânire pe el, strângându-i inima 
ca într-o menghină. 

Betty era singură acasă. 

Instinctiv, vru să întoarcă maşina. Dar rulota doamnei 
Peterson se zărea deja. N-avea decât să-i salte pe ea şi pe căţel 
în Hummer şi s-o ia repede din loc, înapoi. 

Primul lucru pe care îl observă era că vechiul automobil 
Plymouth nu se afla în faţa rulotei. 

Şovăi, apoi deschise torpedoul şi scoase un pistol Smith 
Wesson de calibrul 38, pentru care avea permis. Se dădu jos din 
maşină, blestemând rafalele de ploaie. 

— Doamna Peterson! Strigă, în timp ce se apropia de alee. 

Bătrânica avusese noroc că vântul nu îi zburase casa cu totul. 
Auzi câinele lătrând înăuntru. A naibii potaie, dar ce să-i faci, 
văduva era înnebunită după ea. 

— Doamna Peterson! 

Keith bătu la uşă. Niciun răspuns. Ezită, apoi apăsă clanţa. 
Uşa era descuiată. ` 

Intră. Poşeta doamnei Peterson zăcea pe măsuţa de cafea. Il 


auzi din nou pe Cocoa lătrând, deşi nu se zărea nicăieri. 

— Doamna Peterson? 

Era o rulotă mică. N-aveai unde să te ascunzi în living sau în 
bucătărie. Aruncă o privire în atelierul de croitorie, după care 
ezită, fără să ştie de ce, în faţa uşii de la dormitor. Scoase uşor 
pistolul din bandulieră, luă poziţia de atac şi dădu uşa de perete. 

Nimic. Nimeni. Răsuflă uşurat. Apoi se întoarse pe loc, 
alarmat de un zgomot. Cocoa se năpusti de sub pat. 

Căţeluşul reuşi cumva să zboare drept în braţele lui, 
tremurând de spaimă. În timp ce îl strângea la piept, încercând 
să-l liniştească, Keith auzi un zgomot şi porni înapoi spre intrare. 

Un bărbat, şiroind de apă, îmbrăcat în ceea ce ar fi trebuit să 
fie un impermeabil, stătea în pragul uşii. 

— Mătuşă Dot! Strigă el. 

Era un tip de vreo treizeci de ani. Părul negru i se lipise de 
cap. Avea cam 1,80 înălţime. Îl văzu pe Keith cu pistolul în mână 
şi scoase un țipăt, surprins şi înspăimântat. 

— Cine eşti? Întrebă Keith. 

— Joe Peterson, nepotul lui Dot Peterson, explică bărbatul. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Pe jos. 

Individul înghiţi în sec. 

— Mi s-a stricat maşina. Unde... unde e mătuşa mea? 

— Tu să-mi spui, răspunse Keith prudent. 

— Păi... nu ştiu. Veneam cu maşina încoace... şi am rămas în 
pană. Dumnezeule, am trecut prin nişte bălți şi pe urmă maşina 
s-a stricat... şi a trebuit s-o iau pe jos. Tu cine eşti şi de ce ţii 
pistolul ăla spre mine? 

Vocea îi tremura, înfricoşată. 

— Stai, ştii ceva, nu contează. Nu vreau să ştiu cine eşti. Dacă 
vrei să iei ceva de pe-aici, dă-i drumul! Eu o să plec. Mă duc s-o 
caut pe mătuşa mea. 

O s-o căutăm împreună, spuse Keith. 

Îi făcu un semn să iasă. Joe ezită, încurcat, după care întrebă 
pe un ton îngrijorat: 

— Şi zici câ... mătuşa Dot nu e aici? 

Keith scutură din cap. 

— Mişcă-te. 

Joe se îndreptă spre uşă. 

Ne întoarcem în ploaie? Întrebă neîncrezător. 


Keith încuviinţă din cap, cu o privire mohorâtă. leşiră. Puse 
cățelul în maşină, bagă pistolul în bandulieră şi deschise 
portiera din dreapta. 

— Urcă! Îi strigă el lui Joe Peterson. 

Poate că ar fi mai bine s-o aştept aici, răspunse Joe. 

Poate că artrebui s-o căutăm pe mătuşa ta! 

Se urcară amândoi în maşină. Cocoa se ghemui pe scaunul 
din spate, scheunând. Keith porni Hummerul. 

— Uită-te bine pe marginea drumului, poate că a ieşit cumva 
în decor, spuse el. 

să mă uit pe marginea drumului? Repetă Joe. 

Îşi întoarse capul spre Keith, atât de brusc încât stropii de 
ploaie îi săriră de pe faţă şi glugă. 

— Nici drumul nu-l văd. Totul e gri în jur! 

Atunci, caută un punct gri-închis în mijlocul grâului! 

Ştergătoarele lucrau din greu, dar cu prea puţin folos. 

Apoi îl zări. De-abia se vedea. Aplecându-se în faţă, recunoscu 
Plymouth-ul. Era pe direcţia sud şi ieşise în decor. 

Keith se uită spre Joe, îşi luă pistolul şi îl avertiză: 

— Stai aici. 

— OK, OK! Răspunse Peterson, holbându-se nervos la pistol. 

Keith ieşi din maşină. Înotă prin zloată, spre taluzul înnămolit. 
Îşi aruncă privirea spre scaunele din faţă ale maşinii, dar nu zări 
nimic. De ce şi-ar fi lăsat bătrâna poşeta, pe care o căra peste 
tot după ea, în casă, din moment ce plecase cu maşina? 

Opintindu-se, deschise portierele din faţă şi din spate. Niciun 
semn de luptă, niciun fir de păr, nimic... 

Apoi văzu portbagajul. Era întredeschis. Ridică cu grijă 
capacul. 

Şi dădu de doamna Peterson. 

— Şi locuiţi aici tot timpul? 

— Nu. E doar o casă de vacanţă. 

— E un loc destul de izolat. 

Beth ridică din umeri. 

— Locuim în Coconut Grove, dar petrecem mult timp aici. 
Soţul meu face scufundări. 

— E scafandru profesionist? 

Ar fi putut să-i explice că munca lui Keith presupunea mai 
mult decât nişte simple scufundări, că avea deseori de-a face cu 
autorităţile şi cu aplicarea legii, dar n-avea chef să-i dea toate 


aceste detalii - nici ea nu ştia de ce. Musafirul ei nepoftit îşi 
schimbase hainele şi se uscase. Îl servise cu un pahar de coniac 
şi se purtase politicos, dar foarte circumspect. Se simţea în 
continuare tulburată pentru că îl lăsase să între în casă, deşi 
probabil că n-avea motive. Tipul părea la fel de inofensiv ca o 
tufă de hibiscus. 

— Da, da, e scafandru profesionist, încuviinţă ea. 

— Grozav, zise el şi rânji. 

Împunse uşor aerul cu degetul, în semn de dojană. 

— Voi n-aţi primit ordinul de evacuare? 

— Ba da. Însă casa asta a fost construită pe la 1850 şi a 
trecut prin multe furtuni. Şi evacuarea e obligatorie pentru 
vizitatori, nu şi pentru rezidenţi. 

Brusc, se auzi un pârâit. 

— Radioul, sări Beth, fericită, în picioare. Nu ştiu de ce, că 
bateriile sunt noi, dar până acum n-am prins niciun post. Nici 
telefoanele mobile nu funcţionează. 

Îi zâmbi în chip de scuză şi se repezi pe hol spre bucătărie şi 
mai departe, în spatele casei. 

„... Să fie vigilenţi... extrem de periculos...” 

Aproape că se împiedică şi se opri ca trăsnită ascultând 
cuvintele care veneau dinspre radioul pus pe masa din 
sufragerie. 

„... criminal în serie...” 

Mişcându-se automat, se apropie de masă, holbându-se la 
aparatul de radio. Se oprise din nou. ÎI luă de pe masă şi-l 
zgâlţâi, simțindu-se ameţită şi gata să se prăbuşească. 

m... Se pare că se îndreaptă spre Florida Keys, în partea 
sudică...” 

— Închide-l! 

Beth se întoarse. Musafirul ei o urmărise din bucătărie în 
sufragerie. Stătea în uşă, cu mâinile încleştate pe tocul din 
lemn, şi se holba la ea, cu ochi sălbatici, injectaţi... 

Exact aşa cum arătaseră când îi văzuse pentru prima oară 
chipul la fereastră. 

Şi un criminal în serie se afla în libertate, undeva prin 
apropiere... 

Doamna Peterson zăcea în portbagaj, ca o pasăre doborâtă 
de o puşcă de vânătoare. Avea încheieturile şi gleznele legate, 
şi un căluş în gură. Nici urmă de sânge şi, cu toate că hainele pe 


care le purta erau murdare de noroi şi ude, bătrâna nu părea să 
fi opus rezistenţă. Keith îi cercetă semnele vitale. Corpul ei era 
atât de rece... 

Şi totuşi trăia! Îi simţi pulsul slab şi deschise cu un pocnet 
briceagul militar elveţian, prins de lanţul de chei. Tăie căluşul şi 
apoi frânghiile cu care fusese legată. 

Nu ştia dacă avea oase rupte sau leziuni interne. La fel de 
bine putea să se fi ales cu o pneumonie sau cu ceva şi mai rău, 
dar era o situaţie în care n-avea prea multe opţiuni la îndemână. 
Ridică trupul fragil din portbagaj şi se întoarse la maşină, 
clătinându-se şi luptându-se cu rafalele de vânt. Strigă la Joe 
Peterson să vina să-l ajute, dar fără niciun rezultat. Reuşi să 
smucească şi să deschidă portiera din spate, de unul singur. 

Cocoa lătră scurt. 

Keith înjură. 

Fir-ar să fie! De ce n-ai ieşit să mă ajuţi? Urlă el la pasager, 
după care aşeza pe bancheta povara umană, cu toată grija de 
care era capabil. 

Niciun răspuns, în afara hămăitului vesel al lui Cocoa. 

Pasagerul se făcuse nevăzut. 

— Ai dreptate! Reuşi Beth să îngaime, străduindu-se să iasă 
din starea de perplexitate. Furtuna e şi aşa o pacoste. Nu e 
cazul să mai ascultăm şi ştirile astea alarmiste. 

Închise radioul. 

— Ascultă, am o maşină de gătit Sterno”. Dacă ţi-e foame, 
pot să încropesc ceva rapid. 

Bărbatul scutură din cap, fără să se mişte, privind-o în 
continuare fix, cu ochii săi injectaţi. A; trecut prin clipe mai 
grele! Îşi spuse Beth. 

Mai grele? 

Da! Ca atunci când îl cunoscuse pe Keith, când descoperise 
un craniu îngropat în nisip, când devenise mult prea curioasă... 

Fii tare! Se dojeni singură. Ai reuşit să treci peste atâtea 
greutăți! 

— Cred că o să pregătesc ceva pentru mine. 

Fii ca/mă şi sigură pe tine. Cum trebuia să te porţi cu un 
criminal în serie? Se strădui să-şi amintească toate sfaturile, 
toate recomandările unor psihiatri care petrecuseră ore 
interminabile stând de vorbă cu criminali întemnițați. Trebuie să 


23 Marcă de maşină de gătit cu kerosen (n. tr.). 


le vorbeşti. Da. Să vorbeşti încontinuu... 

Îşi aminti apoi avertismentele lui Keith. Wu scoate arma decât 
dacă eşti absolut sigură că o s-o foloseşti. lar dacă eşti obligată 
să tragi, atunci ucide! 

N-avea nicio armă în casă. 

Apoi în mintea ei răsări o nouă întrebare. 

Dar dacă musafirul ei nu era criminalul în serie despre care se 
vorbise la radio? Numai pentru că se pomenise singură cu el şi 
auzise ştirea că un criminal se afla în libertate nu însemna că 
bărbatul pe care-l adăpostise era cel căutat de poliţie. 

O armă! Avea neapărată nevoie de o armă! 

1 Marcă de maşină de gătit cu kerosen (n. tr.). 

Oare putea aplica sfatul lui Keith şi dacă nu avea o armă 
adevărată? Nu scoate arma decât dacă eşti absolut sigură că o 
s-o foloseşti. Era valabil şi pentru o tigaie? 

Scoase dintr-un sertar un vas Sterno şi chibriturile, încercând 
să-l ignore pe bărbatul care i se părea acum că arată exact ca 
un psihopat, aşa cum stătea în uşă, holbându-se la ea. Se forţă 
să fredoneze ceva, în timp ce aprindea aparatul Sterno, apoi luă 
o tigaie. O ţinu în mână şi începu să scotocească din nou prin 
sertare. 

Il auzi apropiindu-se... 

Stătea cu spatele la el, iar individul se furişă spre ea hoţeşte, 
fără niciun zgomot. 

Se prefăcu în continuare că se uită prin dulap, nehotărâtă. 

Se întoarse. 

Dumnezeule! 

Bărbatul era acum lângă ea, privind-o, în timp ce un rânjet i 
se lăţea pe faţă. : 

Smuci tigaia cu toată puterea. Il pocni lateral în cap şi tigaia 
păru să-i reverbereze în mâini. Bărbatul stătea tot acolo, 
nemişcat, holbându-se la ea. 

Apoi... 

Bărbatul îşi întinse mâinile spre ea. 

Beth scoase un țipăt când mâinile lui poposiră pe umerii ei. 

Potopul se pornise acum şi mai tare, dar Keith nu avea altă 
soluţie decât să se bizuie pe cunoştinţele sale despre zonă şi pe 
propriile instincte. Răsuci volanul şi rosti în gând o rugăciune de 
mulţumire când cauciucurile scrâşniră pe pietrişul şi dalele din 
faţa casei. 


Bărbatul care îşi spunea Joe Peterson dispăruse. Fugise din 
maşină. Renunţând să-şi caute mătuşa. În împrejurimi nu exista 
decât o casă. Far Beth era singură în ea. 

O pată de culoare se mişcă printre tufişurile şi pinii care 
mărgineau aleea. 

Cineva se strecura, în faţa lui, spre casă. 

Mark Egan îşi aşeză mâinile pe umerii lui Beth. Ochii lui îi 
întâlniră pe ai ei. Aveau o privire tulbure şi întrebătoare. 

Bărbatul încercă să se agaţe de ea şi căzu încet la podea, în 
faţa ei. Beth făcu un pas înapoi şi se întoarse ca să o ia la fugă. 

Mâna lui îi apucă glezna, într-o strânsoare încă incredibil de 
puternică. Beth se prăbuşi, ameţită. Mai avea în mâini tigaia. 

Nu scoate tigaia decât dacă eşti absolut sigură că o s-o 
foloseşti! 

Se ridică, pregătită să lovească încă o dată. N-a mai fost 
nevoie. Degetele lui îşi slăbiră brusc presiunea asupra gleznei. 
Beth se refugie în colţul cel mai îndepărtat al bucătăriei, 
holbându-se la bărbatul care zăcea la podea. Murise? 

Se apropie foarte încet de el, târându-se în genunchi, cu 
mâna care ţinea tigaia ridicată, gata să-l lovească. 

Musafirul ei rămase nemişcat. _ 

Beth îl privi, încercând disperată să-şi adune gândurile. Işi 
aminti cu groază un film în care victima îşi pusese atacatorul la 
podea, apoi fugise, de teamă ca ucigaşul să nu se ridice. Se 
pregăti să-l pocnească din nou cu tigaia, apoi scrâșni din dinţi, 
nehotărâtă. 

Dacă se înşela? Dacă nu era decât un muzician drogat? 

Îşi roti privirile prin bucătărie şi ochii îi picară pe un dulap 
întredeschis. Înăuntru văzu o funie extensibilă. Exact ce-i 
trebuia. Din fericire, petrecuse mult timp pe apă şi se pricepea 
la bărci. Ştia cum să facă un nod zdravăn. 

Cu mâini tremurânde, apucă funia şi se întoarse pentru a-şi 
lega victima. Spre surprinderea ei, bărbatul se ridicase. 

Se holba din nou la ea. 

Ochii lui nu mai păreau tulburi. 

Acum îi aruncau o privire mortală. 

Furtuna părea că se înteţise. In faţa casei se formase o baltă. 
Keith ştia că, dacă o lasă pe bătrână în maşină, o condamnă la 
moarte. Se împotrivi cu toată tăria tentaţiei de a o abandona şi 
de a da fuga disperat spre casă, pentru a vedea ce se întâmplă 


cu Beth. 

Câinele lătră scurt. 

— Cocoa, dacă nu taci... îl avertiză Keith. 

Spre surprinderea lui, Cocoa tăcu, privindu-l cu o expresie 
gravă. Keith deschise portiera şi o ridică pe doamna Peterson de 
pe bancheta din spate. Câinele mai scoase un lătrat, parcă 
pentru a-i aminti de prezenţa lui. 

— Hai şi tu, îi spuse Keith, şi Cocoa sări, aterizând pe burta 
stăpânei. Keith se grăbi spre casă, purtându-i pe amândoi în 
braţe. 

Să fi fost bărbatul din rulotă nepotul doamnei Peterson şi să 
se fi speriat, pur și simplu la vederea lui şi a pistolului? Sau era 
ucigaşul despre care se vorbea la radio? Poate era chiar acum în 
casă şi o atacase pe Beth...? 

Beth se îndreptă în fuga spre uşă. 

Fugi! N-avea altă opţiune. 

Bucătăria dădea spre uşa din spate. Beth se repezi către ea, 
cu bărbatul pe urmele ei. 

Deschise uşa şi vântul năvăli înăuntru cu putere. Ea era 
pregătită, el nu, uşa se trânti în faţa bărbatului. 

Beth se trezi în mijlocul furtunii. 

Keith dădu buzna în casă, ţinând-o pe doamna Peterson în 
braţe şi pe Cocoa deasupra ei. 

Beth? 

Uimit, văzu un bărbat ieşind din bucătărie şi clătinându-se pe 
picioare. Era îmbrăcat cu hainele lui. Bărbatul arăta de parcă 
tocmai scăpase dintr-un azil de nebuni. 

Era neînarmat. 

Keith se grăbi s-o întindă pe doamna Peterson pe canapea. 
Cocoa se aşeză pe burta stăpânei, mârâind ameninţător. 

Keith scoase pistolul din bandulieră. 

— Stai aşa! Strigă necunoscutul. 

— Unde e soţia mea? Se răsti Keith. 

— M-a pocnit cu o tigaie şi a fugit afară! Răspunse bărbatul. 
Doamne! Peste ce nebuni am dat! Se văicări. Ea mă loveşte, şi 
acum tu - ce ai de gând, să mă împuşti? 

— Şi tu cine naiba mai eşti? Urlă Keith. 

— Mark Egan. 

Oftă, frecându-şi mâna. 

— Sunt muzician. Ce Dumnezeu e în capul vostru? 


Ţinând pistolul aţintit asupra intrusului, fără să-l scape nicio 
clipă din ochi, Keith întinse mâna şi luă un pled de pe speteaza 
balansoarului. O înveli pe doamna Peterson. 

— Intră aici, îi ordonă el, făcând semn spre camera de 
oaspeţi. Acum! 

— OK! Răspunse bărbatul, ridicând o mână. 

Sprijinindu-se de pereţi, porni spre încăperea indicată de 
Keith. Lanterna arunca umbre în toată casa. 

— Ştii ceva, spuse încet bărbatul, sunteţi nebuni. Amândoi! 

— Dacă i-ai făcut ceva lui Beth, te spintec. 

— N-auzi că ea m-a atacat? Protestă individul. 

— Taci şi intră aici! 

În acel moment, amândoi auziră un țipăt lung şi ascuţit 
răzbind prin răpăitul ploii. ` 

Baraca era singurul adăpost în faţa furtunii. In plus, se putea 
înarma: aici țineau echipamentul de scufundare, inclusiv cuțitul 
de scafandru. _ 

La început, nu reuşi să deschidă uşa din cauza vântului. In 
cele din urmă însă, uşa cedă. 

O întâmpină o beznă totală. 

Scotoci în buzunar după chibriturile cu care aprinsese maşina 
de gătit. Mâinile îi tremurau, reci şi ude. 

Dădu greş la prima încercare. Era leoarcă şi picăturile de apă 
cădeau pe chibrituri. 

În sfârşit, aprinse un chibrit. 

Şi la lumina lui zări un chip. 

Ochi injectaţi. 

Faţa palidă ca ceara. 

Mâinile încleştate pe un cuţit de scafandru. 

Nu ţipa! Se auzi poruncitoare vocea bărbatului. 

Prea târziu. 

Beth ţipă din toate puterile. 

Keith se repezi afară din casă. 

Apoi se opri, dezorientat. Ploaia şi vântul băteau în rafale, iar 
zgomotele îl derutau. Apoi îşi dădu seama că ţipătul venea 
dinspre baracă şi porni în goană într-acolo, cu arma în mână. 
Dădu uşa de perete. 

Întunericul îl învălui. 

— Beth! 

— Lasă arma jos! Veni replica. 


O voce masculină, guturală. 

Beth se ivi din beznă. Era udă până la piele, cu părul lipit de 
chipul ei atât de frumos. In spatele ei era un bărbat. Individul 
care-şi spunea Joe Peterson. Ținea un cuţit la gâtul lui Beth. 

— Lasă arma jos! Răcni încă o dată Peterson. 

— Dă-i drumul soţiei mele! Îi ceru Keith, încercând să-şi 
păstreze calmul. 

— Nici gând. Pe urmă o să mă mori. E nebun de legat, ştii? O 
întrebă bărbatul pe Beth. 

Beth îl privi pe Keith cu ochi mari. Keith se încruntă. Beth 
părea să-i spună din priviri că totul e în regulă. Nebuni de legat, 
auzi! De parcă n-ar fi fost totul o nebunie, când cineva ţinea un 
cuţit la gâtul ei! 

— Suntem cu toţii uzi leoarcă. Hai să ne întoarcem în casă. 
Keith, ştii că mai avem un musafir? Întrebă Beth pe un ton de 
conversaţie, ignorând oţelul ascuţit care îi apăsa pielea. 

— Da, l-am văzut. 

— Unde e doamna Peterson? Continuă ea cu întrebările. 

— Tipul asta din spatele tău a încercat s-o ucidă. A îndesat-o 
în portbagajul de la Plymouth. Doamna Peterson e acum pe 
canapeaua noastră. Şi, cum să-i spun musafirului tău - bănuiesc 
că e în casă. 

— Nu eu am încercat s-o omor pe mătuşa Dot, ci tu! Protestă 
Peterson nervos, cu mâna contractându-se spasmodic pe cuţit. 

— Hai să intrăm în casă, repetă Beth. Domnule Peterson, eu 
voi merge în fața dumitale, iar Keith înaintea mea. 

Keith se încruntă la ea. 

— Bine! Hai să mergem! Zise Peterson în cele din urmă. 

Keith porni. Era tulburat. Avea în casă un bărbat, iar în 
spatele lui venea un altul, care ţinea un cuţit la gâtul lui Beth. 
Unul din ei era, fără îndoială, criminalul. 

Intră în casă. Uşa rămăsese deschisă şi ploaia pătrunsese 
înăuntru. In spatele lui intră Beth. Şi după ea, bărbatul cu 
cuțitul. 

Doamna Peterson zăcea în continuare grămadă pe canapea - 
o pată mai întunecată în bezna încăperii. Cocoa nu mai era însă 
lângă ea. Şi nici nu mai lătra. Se ghemuise în celălalt capăt, lipit 
de peretele dinspre camera de oaspeţi, şi scheuna jalnic. 

— Am avut şi un alt musafir în seara asta, îi explică Beth lui 
Peterson. Un muzician. Cântă cu o formaţie - Ultra C. 


Înghiţi în sec şi îi aruncă o privire lui Keith. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Era... era aici când am ieşit din 
casă. 

— A plecat! Sau cel puţin aşa sper. 

Se auzi un oftat trist. Era Joe Peterson. Privea cu jale spre 
femeia întinsă pe canapea. 

— Domnule Peterson, i se adresă Keith cu blândeţe. N-am de 
gând să vă împuşc. Numai că vă rog să luaţi cuțitul de la gâtul 
lui Beth, chiar în clipa asta. 

Beth împinse uşor mâna lui Peterson, desprinzându-se de el. 
Bărbatul nu reacţionă. Continua să privească spre canapea. 

— Dumnezeule! E moartă? Intrebă el cu vocea stinsă. 

Cocoa schelălăi. Beth se uită spre Keith, tremurând, dar 
răsuflând uşurată. 

— Cocoa, şopti ea. Poate că mă înşel, dar dacă omul ăsta ar fi 
atacat-o pe doamna Peterson, câinele ar fi lătrat la el. 

— Mătuşă Dot! Se tângui Peterson. 

— Nu e moartă... sau cel puţin nu era când am adus-o aici, 
spuse Keith. Deci, e muzicianul tău, zise el privind spre Beth. 

— Da. Văd că ţi-ai dat şi tu seama... Dar... 

— Individul e undeva, pe afară. Şi va trebui să ne ocupăm de 
asta. Dar, deocamdată, să încercăm s-o ţinem pe doamna 
Peterson în viaţă. 

— Keith, vrei, te rog, să-mi aduci nişte coniac şi amoniacul din 
bucătărie? Intrebă Beth. Să vedem dacă putem s-o facem să-şi 
revină. Şi pe urmă s-o ducem la spital. 

Zâmbi. 

— Cu Hummerul. 

Keith porni spre bucătărie, aplecându-se în drum, pentru a 
ridica tigaia de pe podea. Incremeni auzind un țipăt de spaimă 
care acoperise zgomotul ploii. Se întoarse, luând-o înapoi spre 
living. Se opri. 

Camera era cufundată într-o beznă totală. 

Teroarea puse stăpânire pe Beth. Se apropiase de canapea şi 
o dezvelise pe doamna Peterson, grăbindu-se să se asigure că 
era în viaţă. 

Deodată, o mână se strecurase spre ea din spatele canapelei, 
trăgând-o în jos cu o forţă uimitoare. Degetele se încleştară în 
jurul gâtului ei, luând-o pe sus şi azvârlind-o ca pe un fulg. 

Egan. Mark Egan. Muzicianul drogat. Nu. Ucigaşul psihopat. 


Îi văzu rânjetul dement, înainte ca bărbatul să stângă lanterna 
şi s-o strângă cu putere, ţinând-o imobilizată, ca pe o păpuşă de 
cârpă. 

— La zi, ce-o să faci, omule? Se auzi o voce venind din 
întuneric, chiar de lângă urechea ei. Să mă împuşti? Şi dac-o 
nimereşti pe ea? Nu te apropia, c-o omor. 

Beth îşi încordă toţi muşchii. Nu ştia dacă bărbatul mai avea 
vreo altă armă, în afară de forţa extraordinară a mâinilor sale. 

Nu mai auzea decât bubuitul vântului şi al ploii. Şi o explozie 
de stele, când Bărbatul îşi apăsă şi mai tare degetele puternice 
pe gâtul ei, sufocând-o. Niciun alt sunet. Nicio mişcare. 

Nici măcar Cocoa nu mai schelălăia. 

Deodată, cineva scose un geamăt înăbuşit. Nu, nu era Keith! 
Era vocea lui Peterson! Dar atunci... unde era Keith? 

— Văd că eşti un tip înţelegător, zise Egan - sau cine o fi fost. 
Rămâi acolo unde eşti. Doamna şi cu mine o să luăm maşina. O 
să facem o mică plimbare cu maşina ta. Înţeleg că vrei să afli 
dacă nevestica ta o să scape teafără? Cine ştie? Dar încearcă 
numai să mă opreşti, şi-o s-o omori, probabil, chiar cu mâna ta. 

Începu s-o tragă pe Beth către uşă. Chicoti uşor. ă 

— Mă descurc destul de bine pe întuneric. Imi place 
întunericul. 

Aproape că ajunseseră la ieşire, ştia, simţea asta. Bărbatul 
trânti uşa de perete. Inima femeii bătea cu atâta putere încât a 
început, nici nu auzi hârşâitul slab. 

Beth icni, scoțând aerul din piept, în timp ce sunetul uşor se 
transformă brusc într-o mişcare impetuoasă. Keith. Se aruncă 
asupra lor dinspre verandă, luându-i, atât pe ea cât şi pe Egan, 
prin surprindere. Beth se răsuci. În cădere strânsoarea lui Egan 
slăbise. Îl muşcă de încheietura mâinii. Bărbatul urlă, apoi se 
rostogoli împreună cu Keith, încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. 

Cocoa începu să latre frenetic. Beth simţi labele căţeluşului 
trecând peste mâinile ei şi îl auzi mârâind cu furie. Egan scoase 
un alt țipăt de durere. Micul Yorkie smucea şi sfâşia ceva. Pe 
Egan. Chinuit sau nu de dureri, Egan continua însă să se zbată, 
fără să se dea bătut. Ploaia pătrunse prin uşa deschisă. Și odată 
cu ea, o lumină slabă căzu pe ceva... 

Tigaia. 

Beth o înşfăcă, încercând cu disperare să-şi dea seama, în 


beznă, care din cei doi era Keith. Văzu un cap ridicându-se. 

Aproape că-l lovi cu tigaia. 

Keith! 

Celălalt bărbat se zvârcolea la podea. Cu un braţ răsucit în 
jurul gâtului lui Keith şi degetele tot mai încleştate... 

Lovi orbeşte cu tigaia. Se auzi un urlet... 

Lovi din nou. Şi din nou. 

Apoi două braţe se întinseră spre ea. 

— Gata, iubito. S-a terminat. 

Lanterna era aprinsă. Bunul şi bătrânul Cocoa se afla în 
dormitor, de veghe lângă stăpâna lui. Deşi fusese aşezată cam 
neceremonios pe podea, doamna Peterson era încă în viaţă. 
Nepotul ei, Joe Peterson, o îngrijea. 

Keith îl lăsase pe bărbatul căzut pe jos acolo unde se afla. 
Beth nu ştia dacă mai trăia sau murise. De un lucru era însă 
sigură: n-o să-i mai permită să se scoale când va avea el chef! 

Îi văzuse chipul înainte ca soţul ei să-l acopere cu pledul. 

— El e...? Criminalul în serie? Îl întrebă pe Keith. 

— Aşa cred, murmură el, înconjurându-i strâns umerii cu 
braţul. 

— Cum de-ai ştiut că nu Peterson e criminalul? 

Keith schiţă din vârful buzelor un zâmbet vinovat, în chip de 
scuză. 

— Pentru că oricine a trecut prin Key West ştie că Ultra Co 
formaţie, de fete. 

— l-am spus eu că te pricepi la muzică, răspunse Beth. 

Tresăriră amândoi la zgomotul puternic al unui claxon. După o 
clipă, cineva ciocăni la uşă. 

Keith merse şi o deschise, cu pistolul încă în mână. Era Andy 
Fairmont, de la biroul şerifului din Monroe. 

— lisuse! Strigă Andy. Aţi auzit? Un criminal în serie e în 
libertate! 

Keith aruncă o privire spre Beth. Femeia ridică din umeri şi se 
întoarse spre Andy. 

— Nu scoate tigaia decât dacă eşti absolut sigură că o s-o 
foloseşti! Spuse ca pe un ton grav. 

— Poftim?!! 

— Andy, cred că ar fi mai bine să intri, zise Keith, strângând-o 
pe Beth în braţe. 


James Siegel 


JAMES SIEGEL SUSŢINE că întrebarea pe care cititorii i-o pun 
cel mai des este: De unde vă vin ideile? La care răspunde 
întotdeauna: Nu ştiu - aveți voi idee? Desigur, adevărul este că 
se inspiră de peste tot. Siegel scrie despre oameni obişnuiţi, 
prinşi în vârtejul unor întâmplări extraordinare. Fiind el însuşi, 
după cum se descrie, „o persoană obişnuită”, nu-i este greu să 
se pună în pielea personajelor sale. De pildă, călătorind frecvent 
cu trenul spre Long Island - adesea în compania unor frumoase 
necunoscute - şi-a pus întrebarea Ce-ar fi dacă...? Aşa s-a 
născut Fără control, povestea unui individ banal, director la o 
agenţie de publicitate, care „deraiază” după ce cunoaşte în tren 
o femeie. Experienţa personală a înfierii a două gemene în 
Columbia a inspirat Oco/u/, o istorie pe această temă, în care 
lucrurile iau o întorsătură neaşteptată, mortală. Pe urmă, într-o 
zi, în salonul de masaj al hotelului Four Seasons din Beverly 
Hills, maseuza l-a întrebat, imediat după ce i-a atins gâtul: De ce 
sunteți supărat? Siegel a chestionat-o, curios: Cum de v-aţi dat 
seama că am necazuri? Femeia i-a răspuns: Pentru că sunt 
empatică. 

Siegel a fost intrigat. 

Empatică? Ce înseamnă asta? 


EMPATIE 


STAU ÎNTR-O CAMERĂ de hotel. 

Afară e întuneric beznă, dar oricum am tras storurile ca să nu 
mă vadă când intră. Astfel, va fi nevoită să se îndepărteze de 
mine pentru a aprinde lumina. 

Nu-mi place întunericul. 

Trăiesc cu scotch şi Ambien?* şi ezit să înfrunt întunericul, 
pentru că, altfel, mai devreme sau mai târziu, ajung să mă 
trezesc în obscuritatea confesionalului, având iarăşi opt ani. 
Simt mirosul de usturoi din respiraţia lui şi îi aud foşnetul 
hainelor. Pentru o clipă, sunt din nou băiatul sfios, prietenos şi 
înnebunit după baseball. Corpul meu refuză fizic să-şi asume 
viitorul. 

Apoi totul devine roşu în jurul meu şi lumea ia foc. 


24 Marcă de somnifere (n. tr.). 


Privesc înapoi cu mânie pentru că mânia mă defineşte - sunt 
omul-pumn. 

Mânia m-a făcut să-mi pierd casa şi a determinat tribunalul să 
decidă că trebuie să urmez ore de terapie pentru a învăţa să-mi 
controlez pornirile. Şi tot din cauza mâniei am fost dat afară din 
LAPD” şi nevoit să mă angajez în serviciul de pază al unui hotel, 
unde îmi pot permite să mă înfurii fără să ucid pe cineva. 

Cel puţin până acum. 

Aţi auzit de hotelul în care lucrez. Considerat un loc de mare 
clasă, este frecventat de diverşi guru de la Hollywood şi, 
ocazional, de celebrităţi de bună credinţă. Oricât de jos am 
decăzut în viaţă, încă n-am ajuns la capăt. M-am oprit la Beverly 
şi Doheny?6. 

Port costum şi un dispozitiv în ureche, cam ca cei de la 
Serviciile Secrete. Mă mişc de colo-colo, având aerul unei 
persoane cvasi importante, şi chiar dau ordine salariaţilor 
hotelului, care nu poartă costum. 

Ea era maseuză la centrul de spa al hotelului. 

Kelly. 

Era renumită pentru masajul profund şi cel cu pietre de bazalt 
încălzite. l-am vorbit pentru prima dată într-o firidă de la subsol, 
unde mă ascunsesem în căutarea singurătăţii - dar o 
remarcasem dinainte. Auzisem muzica, strecurându-se din 
camera în care lucra, atunci când treceam pe acolo în drum spre 
lifturile din spate şi, în ziua aceea, când a intrat în subsol ca să 
tragă în grabă un fum, am complimentat-o pentru gusturile ei. 
Majoritatea  maseuzelor din hoteluri erau înnebunite după 
Enya?”, sitarul oriental sau sunetul valurilor care se preling pe 
nisip. Nu şi ea. Avea o pasiune pentru Jones - Rickie Lee, Nora 
şi, uneori, Quincy. 

— Clienţilor tăi le place muzica asta? Am întrebat-o. 


5 Los Angeles Police Department - Poliţia din Los Angeles (n. 
tr.). 

26 Beverly Hills, orăşel de lângă Los Angeles, practic un cartier 
din suburbiile acestuia, renumit pentru rezidenții săi extrem de 
bogaţi. Doheny Drive este o arteră principală care străbate, pe 
direcţia nord-sud, Beverly Hills şi West Hollywood (n. tr.). 

27 Cântăreaţă de origine irlandeză (n. tr.). 

23 Rickie Lee Jones, Nora Jones, Quincy Jones - muzicieni 
americani (n. tr.). 


A ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Majoritatea se concentrează să nu aibă o erecţie. 

— Riscurile meseriei, bănuiesc. 

— Cam aşa ceva. 

Era, fără îndoială, o femeie drăguță. Dar mai avea ceva: o 
aură palpabilă care făcea ca aerul să plutească jilav în jurul ei, 
chiar şi în uscăciunea aerului condiţionat dat la maximum. 

Cred c-a observat umflăturile urâte de la degetele mâinii mele 
drepte şi porţiunea din zid pe care o izbisem cu pumnul. 

— Ai avut o zi grea? 

— Nu. Nimic deosebit. 

A întins mâna şi mi-a atins faţa, trecându-şi uşor degetele 
peste obrazul meu drept. Atunci mi-a mărturisit că e empatică. 

N-o să vă mint pretinzând că ştiam ce înseamnă. 

O umbră i s-a aşternut pe faţă atunci când m-a atins, ca şi 
cum ar fi pipăit acea parte din mine la care eu însumi rareori 
ajung, şi numai în beznă, înainte ca Johnnie Walker să-şi facă 
efectul. 

— İlmi pare rău, zise ea. 

— Pentru ce? 

— Pentru ce ţi s-a întâmplat. 

Aşa îşi pot folosi harul persoanele empatice. Sau, după caz, ca 
să arunce blesteme. 

In următoarele săptămâni, mi-a povestit totul despre empatie. 
Stăteam de vorbă la subsol, ne întâlneam la intrare sau într-un 
colţ, afară, când ieşeam să fumăm o ţigară. 

Oamenii empatici află totul prin atingere. Pipăie pielea şi 
oasele şi ajung la suflet. Văd prin intermediul mâinilor. Totul - 
binele, răul şi urâtul cel mai îngrozitor. 

Văzuse mai mult decât putea duce. 

Urâţenia începuse s-o afecteze, făcând-o să pătrundă în 
întunecimi despre a căror existenţă nu ştiuse până atunci. 

Era vorba despre unul dintre clienţii ei, mi-a explicat. 

— Ştii, de obicei, simt emoţii şi atât - fericire, tristeţe, teamă - 
lucruri de nul ăsta. Dar alteori... alteori, văd mai mult decât 
atât... Ştiu cine sunt aceşti oameni, înţelegi? 

— Nu. Nu prea. 

— Uite, tipul ăsta e un client regulat. Prima oară când l-am 
atins, mi-am retras imediat mâna. Atât de puternică era. 

— Ce? 


— Senzaţia de rău. Ca şi cum aş fi atins... nu ştiu... o gaură 
neagră. 

— Ce fel de rău? 

— Răul cel mai rău cu putinţă. 

Mai târziu, mi-a povestit mai multe. Intraserăm într-un bar de 
pe bulevardul Sunset ca să bem ceva. Era, cum ar veni, prima 
noastră întâlnire. 

— Le face rău copiilor, mi-a explicat. 

Am simţit acea greață atât de familiară. Greaţa care mă 
cuprindea în confesional, atunci când el se apropia de mine, 
acea furie dureroasă. Greaţa care mă copleşise când fratele 
meu mai mic îmi luase locul pentru a da o mână de ajutor în 
altarul bisericii şi îmi ţinusem gura ferecată ca pe un sertar 
secret. Nu-i spune... nu-i spune. Dar totul se plăteşte în viaţă. ŞI 
plătisem preţul după câţiva ani, în acea după-amiază când îl 
găsisem pe fratele meu, atât de dulce şi de trist, spânzurat cu o 
curea în dormitorul nostru. Toată adolescenţa încercase cu 
disperare să-şi găsească alinarea în droguri, care îi făcuseră şi 
mai mult rău. 

— Cum de ştii toate astea? Am întrebat-o pe Kelly. 

— Pur şi simplu ştiu. Are de gând să facă ceva rău. Ceva cea 
mai făcut. 

Când i-am sugerat să meargă la poliţie, m-a privit de parcă aş 
fi fost un copil retardat. 

— Şi ce să le spun? Că sunt empatică? Că simt că unul dintre 
clienţii mei e pedofil? Îmi închipui ce or să-mi răspundă. 

Avea dreptate. Aveau să râdă de ea, s-o considere nebună şi 
s-o dea afară. 

Cam după o săptămână, după mai multe şedinţe de masaj cu 
clientul ei şi văzând-o tot mai deprimată, m-am oferit să-l 
supraveghez. 

— Şi cum o s-o faci? 

Eram la mine acasă, întinşi în pat. Dusesem relaţia la nivelul 
următor, aşa cum se spune, amândoi folosind probabil sexul pe 
post de narcotic - pentru a uita. 

— Când are programată următoarea şedinţă de masaj? Am 
întrebat-o. 

— Marţi la ora două. 

— OK. 


L-am aşteptat la ieşirea din piscină, acolo unde clienţii se 
plimbă dintr-o parte în alta, cu un aer somnoros şi plictisit. 
Părea istovit şi tulburat. In timp ce el se dezbrăca, Kelly se 
strecurase afară din salon, pentru a-mi descrie hainele 
individului. Nu era nevoie - oricum, l-aş fi recunoscut. 

Işi purta povara ca pe un sac greu. 

Când s-au urcat într-un Volvo pe care băiatul de serviciu de la 
hotel i-l scosese din garaj, eram deja în maşină, aşteptându-i. 

L-am urmărit intrând pe autostrada 101 şi apoi în vale?. A 
ieşit într-un bulevard larg, a rulat cam opt kilometri şi a cotit 
după indicatorul „Şcoala Crossing”. 

A parcat în apropierea locului de joacă şi a rămas un timp în 
maşină. 

Am simţit-o din nou. 

Acea greață paralizantă care îmi săgeta stomacul, făcându- 
mă să mă chircesc. 

Am stat la volan privindu-l cum coboară din maşină şi se 
strecoară pe lângă gard. Şi-a scos ochelarii şi i-a şters de 
căptuşeala buzunarului de la pantaloni. A cercetat mulţimea de 
copii din ciclul primar, care se revărsa pe poarta şcolii. Atenţia 
păru să i se îndrepte spre un băieţel, cam de clasa a patra, un 
copil drăgălaş care îmi amintea de cineva. A mers în spatele lui 
pe stradă, apropiindu-se tot mai mult, aşa cum leul îşi alege şi 
îşi hăituieşte prada, îndepărtând-o de turmă. L-am privit 
simţindu-mă la fel de slab şi amorţit ca în ziua în care fratele 
meu cel mic coborâse ţopăind scările casei, îndreptându-se spre 
biserică pentru prima lui comuniune. 

Încremenisem. 

A pășit în faţa băieţelului şi a început să discute cu el. Îmi 
imaginam expresia copilului, fără să-i văd faţa. Bărbatul l-a prins 
de braţ, dar eu tot nu reuşeam să mă urnesc din maşină. 

Numai după ce băiatul s-a desprins din strânsoare, luând-o la 
fugă, iar bărbatul a mai făcut, şovăitor, câţiva paşi spre el, 
oprindu-se în cele din urmă, m-am mişcat. 

Furia era duşmanul meu. Furia era şi prietenul meu vechi, de 
mult pierdut. S-a abătut asupra mea ca un val roşu, arzător, 
teroarea care înlocuise greaţa împingându-mă afară din maşină, 


* San Fernando Valley, în sudul Californiei, cuprinde mai mult 
de jumătate din suprafaţa oraşului Los Angeles, precum şi alte 
câteva localităţi mai mici (n. tr.). 


gata să sar în ajutorul copilului. 

Joseph, am şoptit. 

Numele fratelui meu. 

Bărbatul s-a urcat înapoi în maşină şi a plecat. L-am privit cu 
atenţie în timp ce inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. 

In acea noapte, i-am povestit lui Kelly ce aveam de gând să 
fac. 

Stăteam întinşi în pat, scăldaţi în sudoare, şi i-am spus că 
trebuia s-o fac. Furia se întorsese, punând stăpânire pe mine, 
învăluindu-mă şi ţinându-mă strâns la pieptul ei ocrotitor, 
şoptindu-mi: Bine ai revenit! 

L-am aşteptat lângă şcoală în după-amiaza următoare. Şi a 
doua zi, şi toată săptămâna. 

A venit luni şi şi-a parcat maşina chiar vizavi de terenul de 
joacă. 

Când a coborât, m-am plantat în faţa lui şi l-am rugat să-mi 
arate drumul spre 4th Street. S-a întors, gesticulând în direcţia 
străzii, şi i-am înfipt pistolul în ceafă. 

— Dacă scoţi o vorbă, eşti un om mort. 

S-a pierdut imediat cu firea şi l-am auzit îngăimând ceva, 
oferindu-se să-mi dea portofelul. l-am poruncit să tacă. 

S-a urcat în maşina mea, blând ca un mieluşel. 

O mamă care îşi aştepta copilul s-a uitat lung după noi. 

L-am dus într-un loc din vale pe care îl mai folosisem înainte, 
când vedeam roşu în faţa ochilor şi le făceam anumite lucruri 
suspecţilor cu gura mare şi caziere cât o zi lungă de post. Acele 
lucruri care mă scoseseră din poliţie şi mă obligaseră, prin 
decizia tribunalului, să merg la terapie de grup pentru a-mi 
controla furia, alături de fraţii mei întru suferinţă, care aplaudau 
când povesteam că învăţasem să număr până la zece înainte de 
a apăsa pe trăgaci. Da, ţinta şi trăgaciul mă puneau în mişcare, 
şi pentru utilizarea lor corectă exista un întreg set de reguli. 

Bărbaţii cu gulere albe şi sutane. Ei erau pentru mine ţinta 
numărul unu. 

_ Am mers cu el cam patru sute de kilometri până la balastieră. 
Intre timp, o transformaseră în groapă de gunoi şi era plină cu 
apă mocirloasă. 

— De ce? Mă întrebă când l-am oprit pe marginea gropii. 

Pentru că la opt ani toată viața mi s-a dat peste cap. Pentru 
că mi-am omorât fratele; eu l-am făcut să-şi pună ştreangul de 


gât şi să dea cu piciorul în scaun. 

Trupul bărbatului s-a prăvălit şi a dispărut în învălmăşeala 
subterană de vechituri. 

Pentru că o meriti. 


A doua zi, când m-am prezentat la muncă, ea nu era. 

Voiam să-i povestesc totul şi să-i alung neliniştea. 

Am sunat-o pe mobil, dar nu mi-a răspuns. 

Am cerut la hotel adresa ei - ne întâlniserăm întotdeauna la 
mine acasă, pentru că ea avea o colegă de apartament. După 
două zile, am urcat la etajul al doilea, într-un bloc de pe Ventura 
Avenue, şi am bătut la uşă. 

Niciun răspuns. 

L-am găsit pe administrator făcându-şi de lucru în curtea din 
spate, năpădită de buruieni, păpădii şi mizerii. 

— Ai văzut-o pe-aici pe Kelly? L-am întrebat. 

— A plecat, mi-a răspuns, fără să se obosească să-şi ridice 
ochii spre mine. 

— A plecat? Unde? La magazin? 

— Nu. A plecat de tot. Nu mai locuieşte aici. 

— Ce tot spui? Unde s-a dus? 

A ridicat din umeri. 

— N-a lăsat nicio adresă. Tocmai a plecat cu copilul. 

— Ce copil? 

S-a uitat la mine cu o privire ciudată. 

— Fiul ei. Dar tu cine eşti? 

— Un prieten. 

— OK, prietene. Tipa şi-a luat copilul şi a plecat. Nenorocitul 
ăla de prieten al ei a venit şi i-a luat cu maşina. Asta e. 


Trebuie să vă spun că nici acum nu înţeleg prea bine ce s-a 
întâmplat. 

să vă spun că m-am întors la hotel şi am încercat să analizez 
situaţia cu calm. Că atunci când o altă maseuză - Trudy, o fată 
cu care Kelly obişnuia să mai stea de vorbă - a ieşit din salonul 
ei, am întrebat-o ce ştie despre Kelly. l-am spus că e empatică. 

— Cee? 

— Empatică. Îi atinge pe oameni şi află tot felul de lucruri 
despre ei. 

— Da, vezi să nu! Ştie că sunt excitaţi şi deloc în formă. 


— Nu, ştie ce simt ei şi ce fel de oameni sunt. 

— Ha, ha! Cine ţi-a spus asta? Kelly? 

Tot nu înţelegeam. 

Nici măcar atunci când Trudy mă privea de parcă aş fi aterizat 
dintr-o galaxie îndepărtată. Chiar şi atunci am refuzat să văd 
realitatea. 

— Kelly are un fiu, am spus. 

— Mda. Un băieţel drăguţ. Nu datorită ei. Mă rog, poate că 
exagerez. Vreau să spun că are gusturi proaste în privinţa 
bărbaţilor. 

— Te referi la tatăl copilului? 

— Nu. La prietenul ei. Amândoi au o problemă cu drogurile. 

— Cine e tatăl? 

— Aaa, de fapt e un tip destul de drăguţ. Are serviciu şi toate 
cele. Şi ea l-a părăsit. lar el încearcă să obţină custodia copilului. 

— De ce? 

— Probabil crede că narcomanii nu sunt cea mai bună 
companie pentru un copil de opt ani. Numai că ea îl asmute 
mereu pe băieţel împotriva lui. Mare păcat. Să-i fi auzit 
săptămâna trecută certându-se în Salonul Liniştit. 

Săptămâna trecută... când anume? În ce zi? 

— Nu ştiu. El trece mereu pe aici să-i lase bani pentru copil. 
Parcă marţi. 

Furia năvăli iarăşi peste mine. Puternică. Implacabilă. 

— La ce oră marţi? 

Nu ştiu. După prânz. De ce? 

Nu-ţi ignora furia. Priveşte-o drept în faţă. 

Parcă marti. După prânz. 

Cum arată individul? 

Păi... Cam de înălţimea ta. Poartă ochelari. Părea destul de 
abătut în ziua aia, după ce s-au certat. Ea l-a ameninţat c-o să-şi 
ia copilul şi-o să plece dacă mai continuă procesul pentru 
custodie. Ştii ce cred eu? Că prietenul ăla al ei îi toacă banii daţi 
de tată. 

Cam de înălțimea ta. Poartă ochelari. 

Nu te uita. Nute uita. 

Marţi. După prânz. 

In ziua aia se certaseră în camera de meditaţie şi el plecase 
supărat și trist. 

Marți. 


Pe urmă, el se dusese la şcoala băiatului. 

Marți. 

Încercase să-i explice copilului că se lupta pentru custodie şi 
să-l roage să nu plece urechea la ce-i spunea mama despre el. Il 
prinsese de mână ca să-l convingă, dar băiatul fugise, pentru că 
otrava picurată de mamă îşi făcuse efectul. 

— Băiatul, am spus. Are păr castaniu foarte scurt, o tunsoare 
militărească. Un copil tare dulce. 

— Da. El e. 

Sunt empatică, spusese ea. E de-ajuns să-l ating pe acest 
bărbat şi-mi dau seama că e un om rău, un pervers sexual. Dar 
ce pot să fac? Nimic. Poliția n-o să mă creadă. Vine la salon 
marți, la ora două, iar eu nu pot să fac nimic. 

Cum? 

Cum de pusese ochii pe mine? 

Cum? 

Aşa bine. 

Pentru că mă făcuse să deschid sertarul secret. 

Pentru că, într-o zi, cineva mă arătase cu degetul - probabil 
una dintre maseuze - şi-i spusese: tipul ăla... fereşte-te de el, e 
un fost poliţist care îi bătea pe suspecți până îi lăsa laţi. 

Numai că ea nu se ferise de mine - coborâse la subsol, în 
firida în care mă refugiam ca să lovesc cu pumnii în pereţi. Imi 
vorbise. Şi mă făcuse să deschid larg sertarul şi să-mi golesc pe 
patul în care făcuserăm dragoste toate secretele mele cumplite. 

Fratele meu. Păcatul meu. Mânia mea. 

Sfânta treime. 

Un soi de religie cu un singur credincios şi o unică poruncă. 

Căci a ta este împărăţia răzbunării. 

Este un om rău, mi-a spus ea. O să vină la mine marți. La ora 
două. 

La ora două. 

Bărbatul care-şi iubea fiul. Care încercase să-l protejeze. 

De ea. 

De ce? Întrebase el pe marginea gropii de gunoi. De ce? 

Pentru că mânia orbeşte la fel de tare ca dragostea, iar ea mi 
le oferise pe amândouă. 


Trebuie să vă spun că seceta a pus stăpânire pe LA. ŞI 
tufişurile de pe dealurile din Malibu au luat foc. Că au ars case în 


valoare de douăzeci de milioane de dolari. Că seceta a secat 
jumătate din Salton Sea%, inclusiv porţiunea ocupată de groapa 
de gunoi, şi că cineva care venise să-şi arunce maşina de spălat 
veche a zărit trupul unui bărbat înfăşurat în jurul unei pompe de 
motor. 

Trebuie să vă spun că bărbatul a fost identificat, iar glonţul 
din inimă s-a dovedit a proveni de la un Walther de calibrul 45, 
una dintre armele preferate ale celor din serviciile de pază, şi că 
o mamă declarase că îl văzuse pe tip într-o zi, lângă şcoala unde 
învăţa fiul ei, şi că un alt bărbat îl împingea cu forţa într-o 
maşină. 

Că rotiţele justiţiei se puseseră în mişcare şi se învârteau, 
îndreptându-se inexorabil spre mine. 

Că nu sunt prea popular printre poliţiştii cu care lucrasem 
cândva, dar că între noi există un soi de cod al onoarei şi - la 
urma urmei - sângele apă nu se face. Aşa se explică cum de un 
fost partener, pe care aproape că-l târâsem după mine la fund, 
a pus mâna pe registrele unei bănci şi mi-a dezvăluit locul în 
care o oarecare Kelly Marcel îşi folosise recent cardul VISA. 

Că există un motel, undeva la sud de La Jolla*!, unde amărâţii 
îşi plătesc săptămânal camera. 

Că am mers cu maşina până acolo. 

Că am văzut-o lăsându-şi băiatul la rulota de pe țărm, acolo 
unde locuieşte bunica lui. 

Că prietenul ei a plecat într-o direcţie necunoscută. Că o 
înţeleg foarte bine. 

Trebuie să vă spun că stau 
motel. 

Că am tras storurile ca să nu mă vadă când va intra. Astfel, va 
fi nevoită să se îndepărteze de mine pentru a aprinde lumina. 

Că o aud acum trântind portiera maşinii şi păşind pe pietrişul 
din faţa intrării, care scârţâie sub tălpile ei. 

Că Waltherul meu de calibrul 45 are două gloanţe. Două. 

Ca uşa se deschide. 

Că acum întunericul nu mă mai sperie şi că am găsit o pace 
mult mai adâncă decât mânia. 

— Imi pare rău, m-am auzit spunând. 


A 


n întuneric, într-o cameră de 


3 Lac sărat din sudul Californiei (n. tr). 
31 Stațiune la malul Oceanului Pacific, oficial parte a oraşului San 
Diego (n. tr.). 


Cui? 
Asta nu o să vă spun. 
Nu, n-o să vă spun. 


James Rollins 


ÎN FURTUNA DE NISIP (2003) şi Harta oaselor (2004), James 
Rollins s-a îndepărtat de formula care îl consacrase. Până 
atunci, scrisese lucrări cu intrigi şi personaje de sine stătătoare. 
În noile romane, Rollins a introdus pentru prima dată 
protagonişti ai unei serii. A făcut-o la îndemnul cititorilor, dar şi 
din propria voinţă. Ani în şir fusese întrebat de fani ce se 
întâmplase cu eroii thrillerelor mai vechi? Ce soartă avusese 
copilul lui Ashley şi al lui Ben, din Subteranul (1999)? In ce port 
va acosta echipajul din Ape adânci (2001)? 

În cele din urmă, Rollins a înţeles că şi el dorea să afle 
răspunsul. Aşa încât s-a hotărât să realizeze o serie - ceva unic 
şi distinct. Voia să construiască un peisaj populat de personaje 
tridimensionale, să le creeze o mitologie proprie şi să le 
urmărească pe parcurs evoluţia, în încercările lor de a îmbina, 
cu mai mult sau mai puţin succes, viaţa personală cu cea 
profesională. În acelaşi timp, Rollins a refuzat să-şi renege 
originile. Biolog de meserie, cu o diplomă în medicina 
veterinară, a combinat în noua serie, la fel ca şi în operele 
precedente, intriga cu conotaţii ştiinţifice cu thrillerul istoric. 
Noile personaje sunt membri ai echipei Sigma Force, un grup de 
foşti soldaţi de elită din Forţele Speciale, convertiți profesional şi 
instruiți în diverse discipline ştiinţifice (Rollins îi descrie în glumă 
drept „savanţi ucigaşi, care operează în afara legii”). Şi nu în 
cele din urmă, plătind tribut formaţiei sale de veterinar, a 
atribuit un rol important şi câte unui animal ciudat sau exotic. 

Povestirea care urmează nu face excepţie. 

Aici, Rollins leagă trecutul de prezent, aducând în prim-plan 
un personaj secundar (şi unul dintre favoritele sale) dintr-un 
thriller mai vechi, de sine stătător, Vânătoarea de gheață 
(2003). Matelotul Joe Kowalski poate fi descris pe scurt drept un 
bărbat cu inimă de erou, dar nedăruit de la natură cu o minte pe 
potrivă. Aşadar, cum de este el recrutat de un grup atât de 
exclusivist ca Sigma? 

Dar, ştiţi cum e... uneori mai intervine şi norocul chior. 


KOWALSKI S-A ÎNDRĂGOSTIT 


NU ARĂTA CINE ŞTIE CE... aşa cum se legăna prins în laţ. Nas 
cârn, păr brunet, tuns cu lama, o halcă de carne de vreo 1,80 m, 
atârnând cu capul în jos şi complet gol, cu excepţia unei perechi 
de boxeri uzi. Pieptul îi era plin de cicatrice vechi şi avea o 
zgârietură ce cobora de la încheietura pieptului până la vintre. 
Ochii îi străluceau, mari şi sălbatici. 

Avea toate motivele să fie furios. 

Cu două minute în urmă, pe când ateriza cu parapanta pe 
plaja din apropiere, doctorul Shay Rosauro îi auzise ţipetele 
răsunând în junglă şi venise să vadă ce se întâmplă. Se 
apropiase tiptil, fără niciun zgomot, spionându-l de la mica 
distanţă, la adăpostul umbrei şi al frunzişului. 

Du-te naibii de-aici, monstru păros ce eşti...! 

Bărbatul bombăni un şir aparent nesfârşit de blesteme, în 
care se distingea un pronunţat accent din Bronx. Aşadar, era 
american, ca şi ea. 

Femeia se uită la ceas. 

8:33 

Insula avea să explodeze în următoarele douăzeci şi şapte de 
minute. 

Bărbatul va muri mai devreme. 

Amenințarea cea mai apropiată venea însă de la ceilalţi 
locuitori ai insulei, atraşi de urletele bărbatului. Mandrilii?? adulţi 
depăşesc în medie 45 de kilograme, în mare parte muşchi şi 
dinţi. De obicei, se întâlnesc în Africa. Niciodată într-o junglă de 
pe o insulă din apropierea țărmului brazilian. Zgărzile lor 
galbene prevăzute cu cipuri dovedeau că făcuseră obiectul 
cercetărilor profesorului Salazar, care efectuase experimente 
ştiinţifice pe această insulă îndepărtată. Manari/lus sphinx este 
considerat un frugivor, aşadar un animal care se hrăneşte cu 
fructe şi nuci. 

Dar nu întotdeauna. 

Uneori, are porniri de carnivor. 

Unul dintre babuini dădu ocol, ţanţoş, omului prins în laţ: era 
un mascul cu patul negru ca tăciunele şi botul roşu şi lat, tivit de 
cute albastre. Coloritul indica poziţia sa de mascul dominant în 


32 Specie de primate inferioare, de talie mică, înrudite cu 
babuinii, care trăiesc în Africa Centrală şi de Vest (n. tr.). 


cadrul grupului. Femelele şi masculii subordonați, toţi de o 
nuanţă maro, lipsită de strălucire, se aşezaseră sau atârnau de 
ramurile copacilor din jur. Un spectator căscă, arătându-şi setul 
de canini de peste şapte centimetri lungime şi gura plină de 
incisivi ascuţiţi. 

Masculul îl adulmecă pe prizonier. Un pumn cărnos şfichiui 
aerul, îndreptându-se spre animalul curios, fără a-l nimeri. 

Babuinul se ridică pe picioarele din spate şi scoase un urlet, 
cu buzele dezvăluindu-i în întregime colții galbeni. Un gest 
sfidător, impresionant şi înfricoşător. Ceilalţi babuini se 
strânseră mai aproape. 

Shay păşi în luminiş, atrăgând toate privirile. Îşi ridică mâna şi 
apăsă butonul dispozitivului sonic poreclit țipătoru/. Zgomotul ca 
de sirenă avu efectul contat. 

Babuinii se retraseră în pădure. Masculul dominant se ridică 
dintr-un salt, lua o crenguţă de pe jos şi se afundă, legănându- 
se, în întunericul învăluitor al junglei. 

Bărbatul, încă învârtindu-se în laţ, o zări şi el pe Shay. 

— Hei... ce-ai zice să...? 

Shay avea în cealaltă mână o macetă. Se căţără pe un 
bolovan şi tăie dintr-o singură mişcare sfoara din cânepă. 

Bărbatul se prăbuşi, izbindu-se cu toată greutatea de 
pământul moale şi gras, şi rostogolindu-se pe o parte. Se luptă 
să-şi desfacă laţul de la glezne, revărsând un nou potop de 
înjurături. În cele din urmă, se eliberă. 

— Maimute afurisite! 

— Babuini, preciză Shay. 

— Ce? 

— Sunt babuini. Au coada scurtă. 

— Aşa o fi. Oricum, nu le-am văzut decât colții ăia nenorociti. 

Bărbatul se ridică, scuturându-şi praful de pe genunchi, şi 
Shay remarcă o ancoră a marinei americane tatuată pe bicepsul 
drept. Un fost soldat? Poate că îi va fi de folos. Işi privi din nou 
ceasul. 

8:35 _ 

— Şi ce cauţi aici? Il întrebă. 

— Mi s-a stricat barca. 

Privirea lui măsură din cap până-n picioare trupul suplu al 
femeii. 

Shay era familiarizată cu astfel de atenţii din partea 


masculilor aparţinând propriei specii... chiar şi atunci când 
purta, ca acum, o ţinută formată dintr-o salopetă de camuflaj şi 
cizme butucănoase, care nu îi puneau deloc silueta în valoare. 
Părul negru, până la umeri, îi era strâns comod la spate, într-o 
bandană, iar pielea căpătase în arşiţa tropicală nuanţa cafelei. 

Prins holbându-se, bărbatul îşi întoarse privirea spre plajă. 

— Am ajuns aici înot, după ce mi s-a scufundat barca. 

— Ţi s-a scufundat barca? 

— Mă rog... A explodat. 

Shay îi aruncă o privire întrebătoare. 

— A fost o scurgere de combustibil. Mi-a căzut ţigara şi... 

Femeia îi reteză vorbele cu o fluturare a mâinii în care ţinea 
maceta. În mai puţin de o jumătate de oră urma să fie evacuată 
din nordul insulei. În acest răstimp, trebuia să ajungă la 
complex, să spargă seiful şi să ia fiolele de antidot. Fără a 
pierde timpul, se afundă în junglă, mergând pe o potecă. 
Bărbatul porni în urma ei. 

— Un... unde mergem? 

Shay scoase din rucsac un poncho şi i-l dădu. 

Bărbatul se zbătu, luptându-se să-l îmbrace. 

— Mă numesc Kowalski, spuse el. Reuşi să-şi tragă ponchoul 
peste cap şi începu să-l aranjeze în jurul corpului. Ai o barcă? 
Sau o altă idee cum să scăpăm de pe insula asta nenorocită? 

Shay n-avea timp de subtilităţi. 

— Uite cum stă treaba, în douăzeci şi trei de minute, marina 
braziliană va arunca atolul ăsta în aer. 

— Cum? 

Bărbatul îşi privi încheietura mâinii. N-avea ceas. 

Femeia continuă: 

— Evacuarea este programată la 8:55 în nordul insulei. Dar 
mai întâi trebuie sa iau ceva de aici. 

— Stai! la-o de la capăt! Cine ziceai c-o s-arunce porcăria asta 
în aer? 

— Marina braziliană. Peste douăzeci şi trei de minute. 

— Păi, sigur! 

Clătină din cap. 

— Din toate insulele astea afurisite, a trebuit să nimeresc 
taman pe una care o să sară în aer. 

Shay îi ignoră diatriba. Cel puţin, individul mergea întins, asta 
trebuia sa recunoască. Ori era foarte curajos, ori pur şi simplu 


prostănac. 

— Hei, uite... un mango. 

Kowalski întinse mâna să culeagă fructul galben. 

— Nu pune mâna. 

— Dar n-am mâncat nimic de... 

Toată vegetaţia a fost stropită din elicopter cu virusul 
transgenic Rhabdoviridae. 

Kowalski lăsă mâna jos. 

— Odată ingerat, virusul stimulează centrii senzoriali ai 
creierului, amplificând simţurile: vederea, auzul, mirosul, gustul 
şi pipăitul. 

— Şi ce e în neregulă cu asta? 

— Procesul afectează şi aparatul reticular al cortexului 
cerebral, producând stări de surescitare şi furie. a 

Un urlet ameninţător răsună în jungla din spatele lor. li 
răspunse un cor de grohăituri convulsive şi ţipete. 

— Maimuţele...? 

— Babuinii. Da. Mai mult ca sigur că sunt infestaţi. Au făcut 
parte dintr-un experiment. 

— Grozav. Insula babuinilor turbaţi. 

Fără să-i dea atenţie, ea îi arăta printr-o breşă formată în 
frunziş o hacienda zugrăvită în alb, cocoţata în vârful dealului 
următor. 

— Trebuie să ajungem la complexul acela. 

Clădirea din teracotă fusese închiriată de profesorul Salazar 
pentru cercetări, cu fonduri donate de o organizaţie teroristă 
obscură. Pe această insulă izolată îşi finalizase studiul asupra 
armelor biologice. Cu două zile în urmă, Sigma Force - o unitate 
americană sub acoperire, specializată în combaterea 
amenințărilor globale - îl capturase pe doctor în mijlocul pădurii 
tropicale braziliene, nu înainte însă de a fi infestat un întreg sat 
indian de lângă Manaus, inclusiv un spital pediatric 
internaţional. 

Boala se afla deja în primele stadii şi armata braziliană 
instituise în sat carantina. Singura soluţie erau fiolele cu 
antidotul conceput de profesor, ţinute sub cheie, în seiful său. 

Sau cel puţin aşa se credea. 

Salazar susţinuse însă că le distrusese. 

Pus în faţa acestei situaţii, guvernul brazilian hotărâse să nu 


33 Oraş brazilian, capitala statului federal Amazonas (n. tr.). 


rişte. Prognoza meteo arăta că, la ivirea zorilor, o furtună cu 
intensitate de uragan avea să lovească insula. Exista temerea 
că vântul va purta virusul de pe insulă spre pădurea tropicală de 
pe ţărmul continental. O singură frunză infestată putea distruge 
toată pădurea ecuatorială. Aşadar, mica insulă avea să fie 
aruncată în aer, pentru ca vegetaţia să fie în întregime arsă. 
Bomba avea să fie detonată la ora 9. Autorităţile nu se lăsaseră 
convinse să amâne operaţiunea, pentru a acorda o şansă, 
considerată mult prea îndepărtată, găsirii unui antidot. Optaseră 
pentru distrugerea totală. Inclusiv a satului brazilian. Victime 
colaterale. 

Furia o năpădi pe Shay când îşi aminti de Manuel Garrison, 
partenerul ei. Încercase să evacueze spitalul pediatric, dar 
rămăsese blocat şi se îmbolnăvise. Împreună cu toţi copiii. 

Victime colaterale era o expresie pe care Shay refuza s-o 
accepte. 

Nu acum. 

Aşa că pusese la cale, de una singură, o operaţiune. Se 
paraşutase de la mare înălţime şi, în timpul căderii libere, îşi 
transmisese prin radio planurile. Comandanții Sigma 
acceptaseră să-i pună urgent la dispoziție un elicopter de 
evacuare, în capătul nordic al insulei. Avea să staţioneze la sol 
un singur minut. Fie se afla la locul întâlnirii în momentul 
stabilit, fie... avea să moară. 

Işi asumase riscul. 

Numai că acum nu mai era singură. 

Halca de carne tropăia zgomotos în spatele ei, fluierând. 
Fluiera. Shay se întoarse cu faţa spre însoţitorul ei: 

— Domnule Kowalski, îţi aminteşti ce ţi-am spus despre virus? 
Cum amplifică simţurile? Auzul?!! 

Deşi şoptite, cuvintele îi trădau iritarea. 

— Scuze. 

Bărbatul aruncă o privire în spate, spre cărare. 

— Atenţie la capcana aia pentru tigri, îl avertiză ea, ocolind 
gaura camuflată grosolan. 

— Ce...? 

Piciorul stâng al bărbatului alunecă exact pe mănunchiul de 
trestii pus deasupra capcanei, zdrobindu-l sub greutatea sa. 

Shay îl trase deoparte, blocându-l cu umărul, şi ateriză 
deasupra lui, ca pe o grămadă de cărămizi. Atâta doar: 


cărămizile erau probabil ceva mai isteţe. 

Se ridică. 

— După ce ai fost prins în laţ, m-aş fi aşteptat să fii mai atent 
pe unde mergi. Tot locul e împânzit de mine. 

Își aranjă rucsacul şi se strecură pe lângă groapa înconjurată 
de ţepuşe. 

— Stai în spatele meu. Calcă pe unde calc eu. 

Furioasă, uită de coarda legată deasupra capcanei şi se 
împiedică. 

Singurul avertisment fu un hârşâit uşor. 

Sari într-o parte, dar era prea târziu. O buturugă priponită se 
balansă, lovind o cu putere. Auzi zgomotul făcut de tibia ei 
ruptă, apoi fu aruncată în aer drept către gaură. 

Se răsuci pentru a evita ţepuşele. Dar n-avea nicio şansă. 

Apoi se izbi din nou... de cărămizi. 

Kowalski sărise şi acoperise capcana cu propriul corp. Shay se 
rostogoli de pe el. O durere ascuţită îi săgetă piciorul, urcând 
spre coapse şi explodând în șira spinării. Vederea i se îngustă la 
un punct cât o înţepătură de ac, dar reuşi să și zărească piciorul 
răsucit sub genunchi. 

Kowalski veni lângă ea. 

— O, Doamne... o, nu... 

— Mi-am rupt piciorul, spuse Shay, muşcându-şi buzele de 
durere. 

— Putem să-l punem în atele. 

Shay se uită la ceas. 

8:39 

Mai aveau la dispoziţie douăzeci şi unu de minute. 

Kowalski spuse: _ 

— Pot să te duc în spate. Incă mai avem timp să ajungem la 
locul de întâlnire. 

Shay încercă să-şi limpezească gândurile. Îşi imagină 
suferinţa lui Manuel... şi a copiilor. O durere mai intensă decât 
cea a piciorului rupt o copleşi. Pur şi simplu, nu-şi putea permite 
să dea greş. 

Bărbatul intui ce gândea. 

— N-ai cum să ajungi la casa de pe deal, zise el. 

— N-am de ales. 

— Atunci, o s-o fac eu! lzbucni el. 

Cuvintele părură să-l ia şi pe el prin surprindere, dar nu şi le 


retrase. 

— Tu du-te spre plajă. O să iau eu tot ce-ţi trebuie din 
blestemata aia de hacienda. 

Shay se întoarse şi îl privi pe străin drept în ochi, încercând cu 
disperare să găsească în ei o putere ascunsă, acea tărie de 
caracter încă nedescoperită, de care să-şi agaţe speranţele. 
Nimic. N-avea însă altă soluţie. 

— O să dai peste alte capcane. 

— De data asta, o să fiu cu ochii-n patru. 

— Seiful din birou... N-am timp să te învăţ cum să-l spargi. 

— Ai un transmiţător în plus? 

Shay încuviinţă. 

— Atunci o să-mi explici când ajung acolo. 

Femeia şovăi - dar n-avea timp nici măcar pentru ezitări. 
Trase rucsacul la îndemână. 

— Apleacă-te! 

Scoase dintr-un buzunar lateral al rucsacului două dispozitive 
autoadezive. Ataşă unul în spatele urechii bărbatului şi pe 
celălalt pe mărul lui Adam. 

— Microreceptor şi un transmiţător subvocal. 

Testă rapid radioul, explicându-i în acelaşi timp cum 
funcţiona. 

— S-a zis cu vacanţa mea la soare, bombăni Kowalski. 

— Incă ceva, zise ea. 

Scoase din rucsac cele trei componente ale unei arme. O 
puşcă VK, cu energie cinetică variabilă. O asamblă repede, 
îndesând dedesubt un cartuş cilindric lat. Părea o puşcă de asalt 
butucănoasă, numai că ţeava era mai lată şi aplatizată pe 
orizontală. 

— Mecanismul de siguranţă este aici. 

Indreptă puşca spre un tufiş, apăsând pe trăgaci. Nu se auzi 
decât un huruit înfundat. Un proiectil ţâşni din ţeavă, cu un 
bâzâit uşor, retezând frunzele şi crengile. 

— Discuri-lamă de doi centimetri şi jumătate. O poţi seta pe 
foc individual sau pe foc automat, adăugă ea, făcându-i o 
demonstraţie. Două sute de lovituri pe încărcător. 

Kowalski fluieră admirativ, luând puşca. 

— Poate c-ar fi mai bine să păstrezi tu dihania asta. Cu 
piciorul tău bugşit, o să te târăşti ca un melc. 

Gesticulă spre junglă. Şi maimuţele alea afurisite sunt tot 


acolo. 

— Sunt babuini... şi nu uita că am ţipătorul. Acum, e cazul să 
pleci. Îşi verifică din nou ceasul. Îi dăduse un cronometru lui 
Kowalski, după ce îl potrivise cu al ei. Nouăsprezece minute. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Ne vedem curând. leşi de pe cărare, afundându-se brusc în 
desiş. 

— Ce faci? Strigă Shay în urma lui. Cărarea... 

— Dă-o naibii de cărare, răspunse el prin radio. O să risc şi-o 
s-o iau prin junglă. Sunt mai puţine capcane. In plus, am şi 
păpuşica asta cu mine ca să-mi croiesc drum direct spre casa 
nebunului ăluia de doctor. 

Shay nădăjduia ca bărbatul să aibă dreptate. Nu va avea timp 
pentru întoarceri sau încercări repetate. Îşi amorţi durerea 
injectându-şi rapid o doză de morfină şi luă de pe jos o creangă 
ruptă, folosind-o pe post de cârjă. Porni spre plajă, însoţită de 
strigătele de foame ale babuinilor. 

Nu putea decât să spere că bărbatul se va dovedi mai deştept 
decât animalele. 

Gândul o făcu să scoată un geamăt care n-avea nimic de-a 
face cu piciorul rupt. 

Din fericire, Kowalski avea acum un cuţit. 

Pentru a doua oară în acea zi... atârna cu capul în jos. Se 
smuci în sus, îşi apucă glezna prinsă în laţ şi tăie sfoara. Se 
rupse cu un pocnet. Kowalski căzu încovrigat la pământ, cu o 
bufnitură puternică. 

— Ce s a întâmplat? Auzi prin radio vocea lui Shay. 

— Nimic, mormăi el. M-am împiedicat de o piatră. 

Aruncă o privire furioasă spre frânghia care se bălăbănea 
deasupra capului său. N-avea de gând să-i povestească 
frumoasei doctoriţe că se lăsase iarăşi prins în laţ. Avea şi el 
mândria lui. 

— Capcane nenorocite, murmură cu răsuflarea tăiată. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic. 

Uitase cât de sensibil era transmiţătorul subvocal. 

— Ai spus capcană? larăşi ai căzut în laţ, nu-i aşa? 

Nu răspunse. Mama îl prevenise cândva: E mai bine să-ţi tii 
gura închisă ca lumea să te creadă prost, decât s-o deschizi şi 
să le confirmi bănuielile. 


— Trebuie să fii atent pe unde mergi, îl mustră femeia. 

Kowalski îşi înghiţi vorbele. Simti durerea şi teama din vocea 
ei. Sări în picioare şi îşi recuperă puşca. 

— Şaptesprezece minute, îi reaminti doctor Rosauro. 

— Mă apropii de clădire. 

Scăldată în soare, hacienda apăru în faţa ochilor săi ca o oază 
de linişte şi civilizaţie, într-un noian de vegetaţie luxuriantă. 
Liniile sale drepte şi rigurozitatea sterilă contrastau cu 
abundența sălbatică şi haosul fecund al naturii. Trei clădiri, 
amplasate pe un teren îngrijit impecabil, unite prin coridoare 
acoperite, dar deschise lateral, şi grupate în jurul unei mici 
grădini interioare. În mijlocul grădini se afla o fântână spaniolă 
pe trei nivele, împodobită cu plăcuţe din sticlă de culoare 
albastră şi roşie. Bazinele erau însă goale. 

Kowalski studie complexul, întinzându-se pentru a scăpa de 
cârcelul din spinare. Singurul sunet care răzbătea dinspre 
terenul cultivat era foşnetul frunzelor de cocotieri. Vântul 
începuse să se înteţească, prevestind furtuna. Norii se 
adunaseră la orizont, spre sud. 

— Biroul e la parter, mai în spate, se auzi vocea lui Shay. Ai 
grijă la gardul electric. S-ar putea sa fie încă în funcţiune. 

Kowalski cerceta îngrăditura din inele de lanţ, de aproape doi 
metri şi jumătate înălţime, cu spirale de sârmă ghimpată în vârf, 
despărțită de junglă pentru o fâşie de pământ ars, lată de circa 
zece metri. Un fel de teritoriu al nimănui, interzis oamenilor. 

Sau, mai degrabă, maimutelor. 

Se aplecă, ridică de jos o creangă ruptă şi se apropie de gard. 
Dându-se uşor înapoi şi ferindu-şi picioarele goale, întinse un 
capăt al băţului spre gard. N-ar trebui să fiu împământat? N- 
avea nici cea mai vagă idee. 

Când vârful băţului atinse gardul, se auzi un urlet strident. 
Sări înapoi, după care îşi dădu seama că zgomotul nu venea 
dinspre gard, ci din stânga, dinspre mare. 

Ţipătorul doctoriţei Rosauro. 

— Eşti bine? Întrebă el în transmiţător. 

Urmă o tăcere lungă. Îşi ţinu respiraţia. Apoi auzi cuvintele 
şoptite ale lui Shay: 

— Probabil că babuinii au luat urma rănii şi se apropie de 
mine. Tu mergi înainte! 

Kowalski lovi gardul cu băţul de mai multe ori, aşa cum fac 


copiii cu un şobolan care nu mai mişcă, pentru a se asigura că e 
cu adevărat mort. Mulţumit de rezultat, tăie sârma ghimpată cu 
o pereche de cleşti primiţi de la doctoriţa Rosauro şi sări peste 
gard, convins că puterea sa letală nu avea să revină decât 
odată cu reluarea furnizării de energie. 

Căzu cu un oftat de uşurare de cealaltă parte, pe gazonul 
tuns impecabil, ca un teren de golf. 

— Nu mai ai decât puţin timp, preciză inutil doctorita. După ce 
iei fiolele, grădinile din spate dau spre plajă şi de aici în 
promontoriul din nordul insulei. 

Kowalski îşi reluă drumul spre clădirea principală a 
complexului. Vântul îşi schimbă brusc direcţia, aducând un 
miros umed de ploaie... şi, odată cu el, duhoarea morţii, izul de 
carne lăsată să putrezească-n soare. Zări cadavrul în capătul 
îndepărtat dinspre fântână. 

Il ocoli. Faţa fusese mâncată până la os, hainele sfâşiate, 
burta despicată, cu intestinele răspândite de jur-împrejur, ca 
nişte confetti. După câte se părea, maimuţele avuseseră parte 
de un festin după plecarea lui Shay. 

Observă mâna încleştată pe pistolul negru. Văzu că în 
încărcătorul care glisase nu mai erau gloanţe. Muniția nu fusese 
suficientă pentru a opri toată haita de carnivori îmblăniţi. 
Kowalski ridică arma la umăr. Cercetă atent toate ungherele 
întunecate, în căutarea maimuţelor ascunse. Nu descoperi nici 
măcar trupuri moarte. Fie bărbatul fusese un prost ţintaş, fie 
maimuţele cu fund roşu îşi căraseră fraţii căzuţi în luptă, poate 
pentru a-i devora mai târziu, aşa cum fac de obicei babuinii. 

Cercetă toată zona fără a găsi nimic. 

Porni spre clădirea principală. Ceva îl sâcâia, dar nu-şi dădea 
seama ce. Se scărpină în cap, încercând să desluşească ce 
anume era în neregulă, dar nu reuşi. 

Urcă pe veranda din lemn şi apăsă pe clanţă. Uşa era închisă, 
dar nu încuiată. O împinse cu piciorul, cu arma pregătită, gata 
să facă faţă asaltului maimuţelor. 

Uşa se deschise larg, reveni la loc şi i se trânti în faţă. 

Gâfâind enervat, puse din nou mâna pe clanţă. Nu se mişca. 
Smuci mai tare. 

Era încuiată. 

— Nu se poate! 

Cel mai probabil, broasca se blocase când se trântise uşa. 


— Ai intrat? Întrebă Rosauro. 

— Aproape, mormăi Kowalski. 

— Cum merge spargerea? 

— Păi... ei bine... 

Adoptase un ton umil, care i se potrivea ca nuca-n perete. 

Cred că cineva a încuiat uşa. 

— incearcă să intri pe fereastră. 

Kowalski se uită la cele două ferestre largi care încadrau uşa 
blocată. Se apropie de cea din dreapta şi aruncă o privire 
înăuntru. O bucătărie rustică: mese din lemn de stejar, o 
chiuvetă şi oale vechi, smălţuite. Destul de bine. Poate găsea şi 
nişte bere în frigider. In fond, avea tot dreptul să viseze. Dar mai 
întâi trebuia să-şi termine treaba. 

Făcu un pas în spate, ţinti şi trase o singură dată. Discul-lamă 
argintiu pătrunse prin panou, la fel de eficient ca un glonţ. Din 
gaură ţâşniră aşchii. 

Rânji. Optimismul îi reveni. 

Se mai retrase un pas, atent să nu se împiedice de marginea 
verandei. Puse arma pe automat şi trase în panourile rămase. 

Işi băgă apoi capul prin gaură: 

— Hei, e cineva aici? 

In acel moment zări un fir ieşind, răsucit în jurul unui disc 
argintiu înfipt în mortarul din zid. leşise din cablul electric. Mai 
multe discuri erau înfipte în peretele de vizavi... inclusiv unul 
care înţepase cablul de alimentare al aragazului. 

Nu mai avu timp să înjure. 

Se răsuci şi sări, în timp ce, în spatele lui, totul explodă. Un 
val de aer supraîncălzit îl lovi, făcând să-i fluture ponchoul. 
Ateriză pe pământ, rostogolindu-se, iar o minge de foc zbură pe 
deasupra capului său, de-a curmezişul curţii. Înfăşurat în 
poncho, se împiedică şi căzu - direct peste cadavrul eviscerat. 
Buimăcit de dogoare, cu mădularele zvâcnind, bâjbâi, dând de 
gaura rece din burtă şi lichidele împroşcate pe gazon. 

Sufocai, se zvârcoli şi reuşi să-şi scoată ponchoul. Se ridică în 
picioare, tremurând ca un câine ud, ştergându-şi dezgustat 
sângele de pe braţe. Privi spre clădire. 

Pe fereastra bucătăriei văzu flăcările dansând. Fumul 
înecăcios ieşea prin panoul distrus. 

— Ce s-a întâmplat? O auzi în ureche, gâfâind, pe Shay. 

Clătină din cap, fără să răspundă. Focul se extinsese şi se 


năpustea spre verandă, prin fereastra spartă. 

— Kowalski! 

— Era o mină. Sunt bine. 

Îşi recuperă arma din poncho. Şi-o puse pe umăr, gata să 
înconjoare clădirea. Shay îi spusese că biroul se afla în spate. 

Dacă se mişca repede... 

Îşi privi ceasul. 

8:45 

Până acum scosese un timp record. 

Porni spre latura nordică a haciendei. Piciorul gol îi alunecă pe 
un morman de intestine, ca pe o coajă de banană. Se împiedică 
şi căzu cu faţa în jos, izbindu-se de pământul bătătorit, cu 
degetul apăsat pe trăgaci. 

Proiectilele argintii ţâşniră, lovind creatura care se mişca 
greoi prin curte, cu un braţ cuprins de flăcări. Fiinţa scoase un 
urlet - nu de durere, ci de furie sălbatică. Purta o livrea de valet, 
făcută zdrenţe. Ochii slinoşi îi străluceau, cuprinși de un soi de 
febră. De pe buzele încreţite într-un rictus înfiorător i se 
scurgeau balele. Sângele care îi acoperea partea de jos a feţei îi 
înmuiase cămaşa albă, cândva scrobită. 

Într-un rarisim moment de intuiţie, Kowalski îşi dădu seama 
ce îl deranjase: lipsa cadavrelor de maimuțe. Presupusese că îşi 
devoraseră confrații, dar atunci cum se explica prezenţa 
cadavrului? 

Răspunsul era că nu maimuţele atacaseră. 

Din câte se părea, nu erau singurele fiinţe infestate de pe 
insulă. 

Şi nici singurele carnivore. 

Valetul, cuprins încă de flăcări, se năpusti asupra lui Kowalski. 
Primele proiectile îl loviseră în umăr şi în gât, de unde ţâşnea 
acum sângele. Nu era însă destul pentru a-l opri pe omul turbat. 

Kowalski apăsă pe trăgaci, ţintind jos. 

Discul ascuţit descrise o spirală, oprindu-se în genunchi. 

Se auzi zgomotul tendoanelor frânte şi al oaselor rupte. 
Valetul se prăbuşi în faţa lui Kowalski, aterizând aproape nas în 
nas cu el. Îşi încleştă mâna pe gâtul lui Kowalski, înfigându-i 
unghiile adânc în carne. Kowalski ridică arma. 

— Îmi pare rău, amice. 

Ţinti spre gura deschisă şi apăsă pe trăgaci, închizându-şi 
ochii în ultima clipă. 


Omul scoase un țipăt scurt, bolborosit, în timp ce degetele i 
se descleştară de pe gâtul lui Kowalski. 

Kowalski deschise ochii şi îl privi pe valetul căzut cu faţa la 
pământ. 

Era mort. 

Se rostogoli pe o parte şi se ridică. Se uită încă o dată după 
alţi atacatori, apoi alergă spre spatele clădirii. In fugă, aruncă o 
privire pe ferestrele pe lângă care trecea: un vestiar, un 
laborator cu cuşti metalice pentru animale, o sală de biliard. 

Capătul îndepărtat al clădirii fusese cuprins de focul 
amplificat de vântul tot mai puternic. Fumul se ridica într-un 
vârtej spre cerul care se întunecase, prevestind furtuna. 

Prin geamul următor, Kowalski zări un birou din lemn masiv şi 
rafturi care se înălţau de la podea până în tavan. 

Biroul profesorului. 

— Doctore rosauro, şopti Kowalski. 

Niciun răspuns. 

— Doctore Rosauro, încercă el din nou, de data aceasta 
vorbind ceva mai tare. 

Își pipăi gâtul. Pierduse transmiţătorul în cursul luptei cu 
valetul. Privi înapoi, spre curte. Flăcările dansau pe cer. 

Lira pe cont propriu. 

Se întoarse spre birou. O uşă dădea spre încăpere. Era 
întredeschisă. 

Fu din nou cuprins de o senzaţie de nelinişte. 

Presat de timp, înaintă cu grijă, ţinând puşca ridicată. O folosi 
pentru a împinge uşa. 

Era pregătit pentru orice. 

Babuini turbaţi, valeţi nebuni. 

Dar nu şi pentru femeia tânără, îmbrăcată într-un costum de 
scafandru negru ca tăciunele, strâns pe corp. 

Era ghemuită în faţa unui seif aşezat pe podea şi se ridică 
încet, cu un rucsac aruncat pe umăr, când auzi scârţâitul uşii. 
Părul negru şi ud îi flutura ca aripile unui vultur şi avea pielea de 
culoarea mierii. Ochii săi întunecaţi îi întâlniră pe ai lui. 

Pe deasupra unui Sig-Sauer de 9mm:* argintiu, ţinut într-o 


3+ Pistol folosit pentru antrenamente de trageri rapide. Este 
fabricat de SIG Sauer, fosta companie elveţiano-germană, 
înfiinţată în 1985, în SUA, sub numele de SIGARMS, ca filială 
importatoare a Swiss Army AG. în 2000, a fost cumpărată de 


mână. 

Kowalski se adăposti în spatele uşii, cu puşca aţintită spre 
interiorul camerei. 

— Şi tu cine naiba mai eşti? 

— Numele meu, señor, este Condeza Gabriella Salazar. Aţi 
încălcat proprietatea soţului meu. 

Kowalski se încruntă. Soţia profesorului. Cum de femeile 
drăguţe erau rezervate bărbaţilor deştepţi? 

Şi ce faci aici? Strigă el. 

— Sunteţi american, şi? Faceţi parte din Sigma Force, fără 
îndoială, adăugă ea cu dispreţ. Am venit să iau antidotul 
conceput de mi marido. || voi folosi pentru a negocia eliberarea 
lui şi n-aveţi cum să mă opriţi. 

Glonţul tras de ea făcu o gaură în uşă. Aşchiile îl loviră pe 
Kowalski. 

Dexteritatea cu care mânuise arma demonstra obişnuinţa. În 
plus, dacă se căsătorise cu un profesor, coeficientul ei de 
inteligenţă era probabil peste al lui. 

Şi inteligenţă, şi frumuseţe... 

Viaţa nu e întotdeauna dreaptă. 

Kowalski făcu un pas în spate, spre uşa laterală. 

O fereastră se sparse lângă urechea lui dreaptă. Un alt glonţ 
trecu razant pe lângă grumazul lui. Se trânti la podea, cu 
spatele rezemat de zidul din argilă. 

Căţeaua ieşise din birou şi îl vâna acum din interiorul casei. 

Inteligență, frumuseţe şi, în plus, cunoştea şi configuraţia 
locului. 

Nu e de mirare că reuşise să se ferească de monşirii 
îmblăniţi. 

Un zgomot se auzi în depărtare. Uruitul elicelor unui elicopter. 
Elicopterul de evacuare. Işi privi ceasul. Evident, sosise mai 
devreme. 

— Ar fi bine să te duci la prietenii tăi, strigă femeia dinăuntrul 
casei. Atât cât mai e timp! 

Kowalski privi gazonul îngrijit, care se întindea până la plajă. 
Niciun adăpost. Avea să fie, cu siguranţă, doborât în câteva 
clipe. 


Michael Like şi Thomas Ortmeier, care au transformat-o într- 
una dintre cele mai mari fabrici producătoare de armament din 
lume şi i-au schimbat denumirea în 2007 (n. tr.). 


Dacă nu reuşea, îl aştepta moartea. 

Işi strânse picioarele sub el, răsuflă adânc şi sări. Se aruncă 
cu spatele în geamul spart de glonţul tras de femeie. Işi ţinu 
puşca pe lângă corp. Căzu greu la pământ şi se rostogoli, 
ignorând cioburile intrate în piele. 

Se ghemui, cu arma ridicată, şi pivotă. 

Camera era goală. 

Căţeaua ieşise. 

Avea să urmeze o cursă de-a şoarecele şi pisica prin toată 
casa. 

Se deplasă către uşa care dădea în interior. Fumul se scurgea 
în valuri pe lângă tavan. Căldura devenise insuportabilă. Işi 
aminti de rucsacul ţinut de femeie pe umăr. Golise deja seiful. 
Inseamnă că avea să încerce să iasă din clădire. 

Se strecură spre camera următoare. 

Un solar. Un perete din sticlă dădea spre grădini şi gazon. 
Mobilierul împletit, din trestie, şi paravanele ofereau mai multe 
ascunzişuri. Trebuia s-o ademenească într-un fel să iasă de 
acolo. Să fie mai isteţ decât ea! 

Da, vezi să nu! 

Se furişă în încăpere, ţinându-se cât mai aproape de zid. 

Traversă camera. Nicio mişcare. 

Ajunse la arcada din capătul opus. Dădea într-un vestibul. 

Cu o uşă deschisă. 

Injură în sinea lui. Probabil că femeia ieşise exact când intra 
el. Şi se afla acum deja în drum spre Honduras. Se repezi spre 
uşă şi ieşi pe veranda din spate. Privi de jur-împrejur. 

Nimeni. 

Aici luă sfârşit încercarea lui de a o întrece în isteţime. 

Presiunea ţevii fierbinţi pe ceafă dovedea cât de groasă îi era 
ţeasta. După cum prevăzuse, femeia îşi dăduse seama ce 
riscant ar fi fost un sprint de-a lungul gazonului. Se hotărâse să-l 
aştepte şi să-l atragă într-o ambuscadă. 

Doamna Salazar nu se abţinu să nu-i dea o replică 
amuzantă... fără să se aştepte ca el să-i răspundă pe măsură. li 
oferi o singură vorbă de consolare. 

— Adios. 

Zgomotul armei fu înghiţit de urletul brusc al unei sirene. 

Ambii săriră la auzul ei. 

Din fericire, el spre stânga, iar ea spre dreapta. 


Glonţul străpunse urechea dreaptă a lui Kowalski, ca o suliță 
de foc. Bărbatul se răsuci, armându-şi puşca. Apăsă fără să 
ţintească, de la nivelul șoldului. Îşi pierdu echilibrul la marginea 
verandei şi se împiedică înclinându-se spre spate. 

Un alt glonţ îi şuieră pe lângă vârful nasului. 

Căzu pe cărarea cu prundiş, iar capul i se lovi de pietre. Scăpă 
arma din mână. Privi în sus şi o văzu pe femeie păşind pe 
verandă către el. 

Cu o mână îl ţintea. _ 

Cu cealaltă se ţinea de burtă. In zadar. Conţinutul abdominal 
se revărsă prin hurta ciuruită, într-un val de sânge întunecat. 
Femeia ridică arma cu braţul tremurând - ochii săi îi întâlniră, cu 
o surpriză nedisimulată, pe cei ai bărbatului. Arma îi alunecă din 
mână, în timp ce se împleticea spre el. 

Kowalski se dădu la o parte exact la timp. 

Femeia ateriză cu o pocnitură pe cărarea pietruită. 

Dangătul ca de clopot al elicopterului răsună mai puternic 
când vântul îşi schimbă direcţia. Furtuna se apropia cu 
repeziciune. Kowalski văzu elicopterul dând roată plajei, ca un 
câine care îşi caută culcuşul, şi coborând apoi spre terenul 
pietruit. 

Se aplecă spre trupul Gabriellei Salazar şi desprinse rucsacul. 
Porni în goană spre plajă. Apoi se opri, se întoarse şi îşi luă 
puşca VK. N-avea de gând s-o lase acolo. 

În timp ce alergă, îşi dădu seama de două lucruri. 

Primul, că nu mai auzise urletul sirenei dinspre jungla 
învecinată. Al doilea, că Shay rosauro nu scosese nicio vorbă de 
ceva vreme. Verifică receptorul din spatele urechii. Era la locul 
lui. 

De ce tăcea Shay? 

Elicopterul - un Sikorsky S-76 - ateriză în faţa lui. Elicele 
ridicară nisipul în aer. Un puşcaş în uniformă militară îşi îndreptă 
arma spre el, urlând pentru a acoperi zgomotul. 

— Culcat! Acum! 

Kowalski se opri. Lăsă puşca în jos, dar ridică rucsacul. 

Aici e afurisitul ăla de antidot. 

Aruncă o privire în jur. Doctorita rosauro nu se vedea nicăieri 
pe plajă. Sunt matelotul Kowalski! Marina americană! O ajut pe 
doamna doctor Rosauro! 

După ce se consultă cu cineva în interiorul elicopterului, 


puşcaşul îi făcu semn să se apropie. Aplecându-se pe sub elice, 
Kowalski întinse rucsacul. O figură ascunsă în umbră îl luă şi îl 
deschise. Se auziră frânturi dintr-o convorbire prin radio. 

— Unde este doamna doctor? Intrebă străinul, în mod evident, 
şeful. 

Se apropie de uşă, studiindu-l pe Kowalski cu ochii săi albaştri 
şi duri. 

Kowalski clătină din cap. 

— Domnule comandant Crowe, spuse pilotul. Trebuie să 
plecăm. Marina braziliană a dat ordinul de dinamitare a insulei. 

— Urcă, spuse bărbatul, pe un ton poruncitor. 

Kowalski păşi spre uşa deschisă. 

Un vaiet ascuţit îl opri. Un singur sunet scurt. Venea de 
dincolo de plajă. 

Dinspre junglă. 

Shay rosauro se agăţase de o creangă, cam la jumătatea unui 
cocotier cu coroană deasă. Dedesubt, babuinii bolboroseau pe 
limba lor. Fusese muşcată de gambă şi îşi pierduse radioul şi 
rucsacul. 

Cu câteva minute în urmă, după ce fusese nevoită să se 
adăpostească în copac, îşi dăduse seama că poziţia îi oferea o 
vedere panoramică a haciendei, suficientă pentru a-l zări pe 
Kowalski ameninţat cu arma de o femeie necunoscută. Nu-l 
putuse ajuta decât cu „ţipătorul” sonic. 

Din nefericire, zgomotul îi alertase pe babuini, care săriseră 
pe ramura pe care şedea, clătinând-o. Femeia îşi pierduse 
echilibrul... şi ţipătorul. Se redresă şi auzi în acelaşi timp două 
focuri de armă. 

Speranţa se stinse în sufletul ei. 

Mai jos de ea, un babuin, masculul dominant al grupului, 
găsise ţipătorul şi butonul de alarmă. Sirena îi îndepărtă pe 
moment pe ceilalţi babuini. Dar numai pentru o clipă. Acţiunea 
de intimidare devenea tot mai ineficientă - de fapt, îi înfuriase şi 
mai tare. 

Shay se lipi strâns de trunchiul copacului. 

Îşi privi ceasul, apoi închise ochii. 

Îşi imagină figurile copiilor... chipul partenerului... 

Un zgomot venit de sus îi atrase atenţia. Huruitul unui 
elicopter. Frunzele din jurul ei se mişcară. Ridică o mână pentru 
a face semn... apoi o cobori. 


Era prea târziu. 

Elicopterul se îndepărtă. Doar câteva secunde o mai 
despărţeau de explozia ordonată de marina braziliană. Dădu 
drumul din mână băţului, singura armă pe care o mai avea. La 
ce bun? Băţul căzu, alertându-i pe babuini. Işi reînnoiră atacul, 
începând să se caţere spre ea. 

Nu-i rămânea decât să asiste la acţiunile haitei. 

Apoi o voce familiară răzbătu brusc până la ea: 

— Muriţi, fir-aţi voi ale dracului de maimuțe jegoase şi 
turbate! 

O siluetă masivă apăru dedesubt, trăgând furioasă cu o puşcă 
VK. 

Babuinii urlară. Smocuri de blană zburară prin aer. Sângele 
ţâşni, împroşcând totul în jur. 

Kowalski păşi în mijlocul debandadei, purtând din nou doar 
perechea de boxeri. 

Şi puşca. 

Trase, se răsuci, apoi se ghemui. 

Babuinii o luară la fugă. 

Toţi, în afară de şeful lor. Masculul se ridică pe labele din 
spate, scoțând un urlet tot atât de puternic ca al lui Kowalski şi 
dezvelindu-şi colții lungi. Kowalski îl imită, arătându-şi şi el 
dinţii, la fel de mulţi. 

— Taci naibii din gură! 

Işi punctă afirmaţia cu o salvă continuă de proiectile, 
transformând babuinul într-o masă informă. După ce termină, îşi 
puse puşca pe umăr şi păşi înainte. Se rezemă de copac şi privi 
în sus. 

— Eşti gata să te dai jos, doctore? 

Uşurată, femeia îşi dădu drumul din copac. Kowalski o prinse. 

— Antidotul...? Întrebă ea. 

— E pe mâini sigure, o linişti bărbatul. În drum spre țărm. I l- 
am dat comandantului Crowe. Mi-a zis să plec cu ei, dar... ei 
bine... bănuiesc că îţi rămăsesem dator. 

O sprijini cu grijă. leşiră cât putură de repede din junglă pe 
plajă. 

— Şi cum să plecăm de aici...? 

— Am rezolvat chestia asta. O doamnă foarte drăguță ne-a 
lăsat un cadou de despărţire. Arătă spre un jet ski tras la 
marginea plajei. Din fericire pentru noi, Gabriella Salazar îşi 


iubea soţul şi a venit până aici. 

Se grăbiră spre ambarcaţiune. Kowalski o ajută, susţinând-o 
uşor, apoi se urcă şi el în faţă. 

Shay îi înconjură mijlocul cu braţele. Observă urechea 
sângerândă şi rănile de pe spate. Alte cicatrice aveau să se 
adauge colecţiei lui, şi aşa impresionante. inchise ochii, 
sprijinindu-şi obrazul de spatele lui gol. Recunoscătoare şi 
epuizată. 

— Şi, apropo de iubire, zise el, pornind motorul şi turându-l. 

Îi aruncă o privire peste umăr. 

— Cred că sunt pe cale să mă îndrăgostesc... 

Shay îşi ridică ochii surprinsă, apoi îşi rezemă din nou capul 
de el. 

Ușurată. 

Kowalski îşi admira puşca pusă pe umăr. 

— Da, da spuse el. N-am de gând să renunţ la frumuseţea 
asta. 


Gayle Lynds 


GAYLE LYNDS NU a AVUT DE GÂND, la început, să conceapă o 
serie. Şi-a gândit prima carte, Acțiunea Mascarada, apărută la 
jumătatea anilor '90, ca pe un thriller de spionaj în stil modern. 
Dar în acea perioadă de după prăbuşirea Cortinei de Fier, nu 
numai că în Congresul american se punea foarte serios 
problema desființării CIA, dar New York Times şi-a suprimat 
rubrica permanentă de recenzii „Spionaj Thrillers”. In lumea 
editorială, romanul de spionaj fusese declarat la fel de mort ca 
şi Războiul Rece. 

Cu toate acestea, Acțiunea Mascarada, o superbă poveste de 
aventuri, captivant condimentată cu elemente de istorie şi 
psihologie, a intrat pe lista de bestselleruri a celebrului New 
York Times. Eroina cărţii, Sarah Walker, se identifica într-un mod 
straniu cu autoarea. Ambele lucrau ca jurnaliste, numai că 
Sarah avusese ghinion: unchiul ei era un celebru asasin 
supranumit Carnivorul, deşi - evident - ea nu ştia acest lucru. 
Protagonistul romanului, Asher Flores, este un agent CIA 
fascinant, încântător, remarcabil de inteligent şi cu suflet de 
vagabond. Sarah se aliază cu Asher pentru demascarea 
Carnivorului. 

Lynds a publicat ulterior alte două thrillere de sine stătătoare, 
Vraja şi Mozaic, şi a colaborat cu Robert Ludlum la crearea seriei 
dedicate agenţiei secrete Covert-One. In tot acest timp, a 
continuat să primească mailuri de la fani care îi cereau să revină 
la personajele lor favorite: Sarah, Asher şi Carnivorul. Aşa s-a 
născut Conspirația Spirala, roman care o are în prim-plan pe Liz 
Sansborough, unica fiică a Carnivorului. Fost agent CIA, Liz 
jucase un rol esenţial în Acţiunea Mascarada, tot aşa cum Sarah 
şi Asher au avut un cuvânt greu de spus în Conspirația Spirala. 

Liz şi Sarah sunt ca două flăcări gemene, asemănătoare nu 
numai prin înfăţişare, ci şi prin spiritul viu şi acel tip de curaj 
deopotrivă admirabil dar şi intimidant, cel puţin în unele cazuri. 
În Conspirația Spirala, lui Liz i se alătură Simon Childs, de la 
MI6”, pentru care „M” vine de la maverick*. Acest agent 
infiltrat în mişcarea antiglobalizare, îndrăzneţ şi fermecător de 


3 Secret Intelligence Service (SIS) sau MI6 în limbaj familiar - 
serviciile secrete britanice (n. tr.). 


imperturbabil, reflectă preocuparea constantă pentru politică a 
lui Lynds. 

Cel mai recent roman al său, Ultimul maestru al spionajului, 
va fi urmat de o altă carte din seria Carnivorului. Şi /n căutarea 
lui Dmitri face parte din această serie. 

Este una dintre povestirile cu Liz Sansborough. 

Ceea ce înseamnă că şi Carnivorul îşi va face apariţia. 


ÎN CĂUTAREA LUI DMITRI 


NIMENI NU-I LUA ÎN SERIOS pe francezi. Nemţii voiau să 
deţină controlul cu orice preţ. Românii aveau un complex al 
vinovăţiei. lar americanii habar n-aveau de ceea ce se petrecea 
sub nasul lor. În mijlocul acestui schimb amical de bârfe, Liz 
Sansborough, doctor în ştiinţe, cercetă cu privirea Clubul 
Facultăţii, în căutarea colegului şi prietenului ei apropiat, Arkadi 
Albam. Bărbatul întârziase. 

Barul luminat discret era înţesat, cu toate mesele ocupate. 
Aromele bogate ale vinului şi băuturilor tari se revărsau în 
valuri. Clinchetul paharelor răsuna în atmosfera electrizantă a 
discuţiilor purtate în toate limbile pământului. Cei prezenţi, toţi 
universitari, sărbătoreau încheierea cu succes a unei conferinţe 
internaţionale pe tema efectelor politice negative ale Războiului 
Rece în era post 11 septembrie 2001, conferinţă la a cărei 
organizare participase şi ea. Arkadi nu se zărea nicăieri. 

Economistul de la Universitatea din Londra rânji cu subînţeles 
către Liz - singurul american din grup. 

— Am auzit că economia Rusiei merge atât de prost încât 
Kremlinul a fost nevoit să concedieze zeci de cârtiţe”” 
americane. 

— Asta pentru că nu ne place să ne vindem ieftin, ricană Liz. 
Moscova își permite însă să-i ţină pe spionii din MI6 pe statul de 
plată până la moarte. 

În timp ce toată lumea izbucni în râs, sociologul de la Sorbona 
o întrebă pe Liz în franceză, făcând un semn spre scaunul liber 
de lângă ea: 

— Unde e Arkadi? Nu e aici ca să-şi apere ţara. 


3 În engleză, maverick: persoană independentă, rebelă, 
nonconformistă, dar şi animal rătăcit de turmă (n. tr.). 
37 Agenţi dubli (n. tr.). 


— Da, şi eu mă întrebam. 

Liz mătură din nou cu privirea barul. 

Arkadi preda istoria Rusiei şi era, începând din ianuarie, 
profesor invitat la Universitatea California din Santa Barbara, 
locul unde se aflau. O cunoscuse pe Liz. La puţin timp după ce 
sosise în campus, la o întrunire a cadrelor didactice ale 
facultăţii, când se aşezase lângă ea şi, privind locul liber de 
cealaltă parte, se prezentase simplu: „Sunt tipul cel nou.” îşi 
descoperiseră o preocupare comună pentru problematica 
europeană, aceeaşi pasiune pentru filme, dar şi că nici unuia nu- 
i plăcea să vorbească despre trecutul său. Liz îşi aminti faţa lui 
plăcută, 

Agenţi dubli (n. tr.). 

Plină de riduri, şi atingerea degetelor sale pe braţ, atunci 
când se apleca spre ea cu un zâmbet drăcesc, pentru a-i 
împărtăşi un gând sau o mică bârfă. 

Din păcate, era un bărbat vârstnic - avea aproape şaptezeci 
de ani - şi se simţise atât de rău în ultima săptămână încât 
lipsise de la toate evenimentele din ziua de luni, inclusiv de la 
propriul seminar. Îi telefonase însă lui Liz pentru a o înştiinţa, 
deşi refuzase cu încăpățânare să meargă la doctor. 

Distracţia continuă, sosi un nou val de invitaţi, dar nici urmă 
de Arkadi. Nu întârzia niciodată. Liz îşi luă telefonul mobil şi 
formă numărul lui pe apelare rapidă. Niciun răspuns. In loc să-i 
lase un alt mesaj, Liz se despărţi de colegi şi îşi croi drum prin 
mulţime, spre uşă. Arkadi locuia la numai câteva minute de 
campus, aşa că era poate mai bine să treacă pe la el. 

Era o noapte întunecată şi stelele se vedeau ca nişte mici 
puncte îndepărtate pe cer. Liz se grăbi spre maşină, îşi aruncă 
poşeta pe scaunul din dreapta, porni motorul şi ieşi din parcare, 
accelerând pe străzile mărginite de palmieri înalţi şi ajungând în 
faţa clădirii lui Arkadi, 2B. Într-unul dintre rarele sale momente 
de sinceritate deplină, Arkadi îi mărturisise glumind că prefera 
acest „B” Beciului, porecla dată de serviciile secrete sovietice 
încăperilor de la subsolul Lubiankăi, complexul în care KGB-ul îi 
întemniţa şi executa pe disidenţi, spioni şi pe cei care se 
opuneau intereselor Uniunii Sovietice. li povestise că scăpase ca 
prin urechile acului, fără a-i da însă alte detalii, deşi se vedea că 
retrăia intens amintiri chinuitoare. 

Liz urcă în fugă scara exterioară şi bătu la uşa balconului. 


Niciun răspuns. Draperia era trasă, dar un fir de lumină se 
strecura printr-o gaură din mijloc. Bătu din nou, apoi încercă 
mânerul. Il roti şi deschise uşa. Ochii îi picară imediat pe un 
maldăr de reviste aruncate pe jos. Alături, zăcea o lampă cu 
suportul din ceramică spart. Inima i se strânse. 

— Arkadi! Unde eşti? 

Singurul zgomot care o întâmpină fu ticăitul ceasului de 
perete. Liz deschise uşa mai larg. Cărţile stăteau împrăştiate pe 
podea, cu cotoarele răsucite, aşa cum căzuseră după ce 
fuseseră smulse de pe rafturi. Privi încordată în spatele uşii - şi 
îl zări pe Arkadi. Se uita la ea cu ochii lui mari, căprui, în care se 
citea spaima, părând deodată mic şi zbârcit, deşi era un bărbat 
cu piept lat şi destul de musculos pentru vârsta lui. Era aşezat în 
fotoliul său preferat, scăldat în lumina unui lampadar înalt, din 
fier forjat. 

Răsuflă uşurată la vederea lui. 

— Eşti bine? 

Arkadi oftă şi spuse: 

— Asta am găsit când m-am întors acasă după ultimul 
seminar. 

Vorbea o engleză cu accent american. 

— Ce porcărie, nu-i aşa? 

Era încă îmbrăcat cu vechea lui jachetă ponosită din tweed, 
iar cravata gri era strâns legată la gât. In mâna stângă avea un 
plic albastru, iar cea dreaptă era înfundată în jachetă, ca şi cum 
ar fi ţinut-o apăsată pe inimă. Arkadi îmbina felul de-a fi tipic 
rusesc, sensibil şi vorbăreţ, cu obiceiurile ascetice mongole. 

Liz se încruntă: 

— Bine, dar tot nu mi-ai răspuns. Eşti rănit? 

Arkadi clătină din cap, iar Liz, acţionând sub impulsul unor 
vechi obişnuinţe, ieşi din nou pe balcon. O pală de vânt mişcă 
frunzele unui arbore de piper, răcorindu-i faţa înfierbântată. 
Inspectă strada şi maşinile parcate, apoi celelalte clădiri, 
retrăind tulburată vremurile când lucra ca agent neoficial sub 
acoperire, în cadrul CIA, în misiuni care o purtaseră de la Paris la 
Moscova. Nimeni de la universitate nu era la curent cu trecutul 
ei secret. 

Nu văzu nimic suspect şi se strecură înapoi în apartament, 
încuind uşa. Arkadi nu se mişcase. In lumina lampadarului, părul 
său des şi sprâncenele stufoase aveau nuanţa pală a piliturii de 


fier. 

— Ce s-a întâmplat, Arkadi? Cine a făcut asta? Lipseşte ceva 
din casă? 

Arkadi ridică din umeri, cu o expresie nefericită. 

Liz străbătu bucătăria, dormitorul şi biroul. Totul părea la locul 
său. Se întoarse în living. 

— Stai cu mine, draga mea Liz, spuse Arkadi, încercând să-şi 
revină. Eşti o mare alinare pentru mine. Dacă aş fi avut norocul 
să am o fiică, aş fi vrut să-ţi semene. 

Liz se înduioşă. Ca psiholog, era perfect conştientă că îşi 
dorea atenţia acestui bărbat vârstnic, devenit un tată surogat, 
cu care stabilise o legătură profundă. Tatăl natural constituia 
secretul ei cel mai ascuns: era un asasin internaţional, cu un 
nume de cod pe măsura reputației - Carnivorul. Ura tot ceea ce 
făcea şi reprezenta el. Era bântuită de ideea că sângele lui îi 
curgea prin vene - asta cu excepţia momentelor când se afla 
alături de Arkadi. 

Se cufundă în fotoliul ei preferat, unde doar măsuţa joasă de 
citit o despărţea de profesorul rus. 

— Ai sunat la biroul şerifului? 

Arkadi clătină din cap. 

— La ce bun? 

— O să sun eu. 

Arkadi scutură şi mai tare din cap. 

— Prea periculos. Se va întoarce. 

Liz îl privi lung şi-l întrebă: 

— Prea periculos? Cine se va întoarce? 

Arkadi îi întinse plicul albastru pe care îl ţinea în mână. Liz îl 
întoarse. Ștampila arăta că fusese expediat din Los Angeles. 

— Nu lua seama la asta, îi spuse el. Scrisoarea a fost trimisă 
din Moscova la New York, într-un plic mai mare. Acolo a fost 
deschisă de un prieten, pusă într-un alt plic şi expediată spre 
Los Angeles, de unde mi-a parvenit aici. 

Liz deschise plicul. Inăuntru erau trei floarea-soarelui mici, 
presate. In Rusia, numerele fără soţ erau considerate 
norocoase. Scrisoarea era în alfabetul chirilic. 

„Dragul meu”, începea scrisoarea. Liz ridică ochii spre Arkadi. 

— E de la soţia mea, Nina, explică el, cu privirea pierdută în 
trecut, într-o cu totul altă viaţă. N-a vrut să fugă împreună cu 
mine. Noi n-am avut copii şi ea era sigură că voi reuşi să 


răzbesc. Mi-a spus că preferă să mă ştie departe şi în siguranţă 
decât mort la Moscova. 

Făcu o pauză. 

— Presupun că s-a gândit că singur mă voi descurca mai uşor. 

Liz răsuflă adânc. Cu plicul într-o mână şi florile în cealaltă, 
lăsă ochii în jos pentru a citi mai departe. Scrisoarea descria 
viaţa de zi cu zi a unei femei obişnuite, care locuia într-un mic 
apartament dintr-o pensiune moscovită. „lubirea mea, am pus 
în plic trei floarea-soarelui presate”, se încheia scrisoarea, 
„pentru a-ţi aminti de clipele frumoase petrecute împreună. Vei 
rămâne pentru totdeauna în sufletul meu”. 

Liz stărui cu privirea asupra florilor uscate, acum de culoarea 
deşertului. Apoi împături scrisoarea şi o introduse împreună cu 
florile în plic. 

Arkadi o privi intens pe tânăra femeie din faţa lui, căutând 
parcă în ochii ei o renegare a trecutului, precum şi a viitorului 
înfricoşător care îl aştepta. 

— Este clar că Nina te iubeşte foarte mult, spuse Liz. Acum 
însă poate să vină şi ea în Statele Unite. 

— Imposibil. 

Liz se încruntă. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Înainte să plec, Nina şi cu mine am stabilit că, dacă vreunul 
din noi bănuieşte că cineva ne interceptează corespondenţa, să 
scriem că am pus în plic trei floarea-soarelui. Probabil că un 
individ din serviciile secrete şi-a închipuit că florile căzuseră din 
plic şi le-a înlocuit. Greşeala confirmă presimţirile Ninei. 

Gesticulă spre camera răvăşită. 

leri şi azi am avut impresia că sunt urmărit. Vandalismul 
dovedeşte că el e aici. E un mesaj prin care mă atenționează că 
poate pune pe cineva de la Moscova să o elimine pe Nina dacă 
încerc să scap. Şi ştie că am înţeles mesajul. 

Liz îşi aminti o declaraţie oficială din timpul procesului 
înscenat de autorităţile comuniste bulgare lui Boris Arsov: 


ss Emigrant bulgar care s-a refugiat în Danemarca, unde publica 
un mic ziar împotriva regimului lui Jivkov. Se pare că serviciile 
secrete bulgare au încercat - fără succes - să-l asasineze în ţara 
de adopţie, după care i-au răpit şi adus în Bulgaria. A fost 
judecat într-un proces televizat şi condamnat la 20 de ani de 
închisoare. A murit în temniţă, după câteva luni, în 1974, în 


Bratul legii este mai lung decât picioarele trădătorului. După 
câteva luni, Arsov fusese găsit mort în celula sa. Kremlinul îi 
urmărise neîncetat pe fugari. Chiar şi acum, foşti agenţi KGB 
străbăteau lumea în lung şi-n lat, în căutarea trădătorilor Uniunii 
Sovietice. 

— Te aştepţi să fii omorât, remarcă Liz pe un ton plat. 

— Liz, trebuie să pleci. Eu sunt împăcat cu soarta mea. 

— Şi cine e bărbatul care vrea să te omoare? 

— Un asasin al KGB-ului, pe nume Oleg Olenkov. E un 
maestru al deghizării și recrutării de oameni mai presus de orice 
bănuială. A continuat să mă vâneze și după destrămarea Uniunii 
Sovietice. Aşa că mi-am schimbat numele în Arkadi Albam - am 
crezut că nu mă va căuta în mediul academic. Numai că, pentru 
el, eliminarea mea a devenit o chestiune de ordin personal. 

O privi cu încordare. 

— Numele meu adevărat este Dmitri Garniţki. Am fost 
disident. Am fost vremuri îngrozitoare. Chiar vrei să-ţi 
povestesc? 

— Da. 

Ochii lui Liz se abătură asupra ferestrei, apoi a uşii, pentru a 
reveni, în cele din urmă, asupra bărbatului. 

— Povesteşte-mi acum. 

Văzu cum un mic zâmbet straniu se şterge de pe faţa lui 
Arkadi. Un zâmbet pe care nu-l remarcase până atunci. Şi care o 
făcu pentru o clipă să se simtă stânjenită şi suspicioasă. 

În acea iarna aspră din 1983, cerul cenuşiu al Moscovei 
cernea zilnic zăpadă, începând cu puţinele ore de lumină, şi 
continuând până în întunericul nopţii. Din apartamentul lor, 
Dmitri şi Nina Garniţki auzeau urletul lupilor închişi în cuşti, la 
grădina zoologică. Vodca curgea în valuri în întreg oraşul: se 
bea cu nădejde, până la golirea ultimei sticle. Intre timp, 
Washingtonul amplasa în Europa rachete Pershing, îndreptate 
împotriva Uniunii Sovietice. O dezolantă lipsă de speranţă 
cuprinsese oraşul, suprapunându-se peste paranoia obişnuită. 
Kremlinul era atât de convins de iminenţa unui atac nuclear 
surpriză, încât ordonase în secret KGB-ului nu numai să pună la 
cale un plan de trimitere a unor scrisori bombă liderilor 
occidentali, dar şi să eradicheze mişcările disidente moscovite. 

Dmitri era şeful unei reţele de rezistenţă. A reuşit să scape de 


condiţii rămase neelucidate (n. tr.). 


urmăritori şi sa dispară din Moscova timp de o săptămână, 
pentru a tipări afişe antisovietice, pe o veche presă ascunsă 
într-un tunel sub metropolă. Nina îl însoţise şi se afla cu el şi 
tovarăşii săi în ultima zi, în acele ceasuri dinainte de ivirea 
zorilor, împărțind ceşti de ceai negru, tare, pentru a-i ţine treji. 

Deodată, Saşa Penofski năvăli înăuntru, fulgii albi de zăpadă 
zburând de pe şapca sa de bizon şi scurta din lână. 

— Suntem înconjurați de KGB! 

— Ce se întâmplă? Întrebă Dmitri, trăgând-o mai aproape pe 
Nina, care tremura în braţele sale. 

— Animalul ăla KGB-ist, Oleg Olenkov, are ordin să te 
suprime, Dmitri. Nu le-a găsit acasă şi i-a arestat pe toţi oamenii 
noştri. l-a dus la Lubianka, zise Penofski, înghițind cu greu. Mai 
mult, KGB-ul vrea atât de mult să te elimine, încât a adus un 
specialist. Un asasin plătit care are reputaţia că nu dă niciodată 
greş. | se spune Carnivorul. 

Nina se albi la faţă. 

— Dmitri, nu mai poţi să aştepţi. Trebuie să pleci chiar acum. 

— Are dreptate! 

Saşa se întoarse pe călcâie şi o luă la fugă. Avea propriile 
planuri de scăpare. Nimeni nu le ştia, aşa cum nu le cunoştea 
nici pe ale lui Dmitri. Aşa era mai sigur. 

— Am să le divulg locul de întâlnire al membrilor celulei tale, 
dragul meu, spuse Nina, cu vocea frântă. O să vezi, totul va fi 
bine. Discutase cu Dmitri şi se aşteptau s-o interogheze şi apoi 
să-i dea drumul, în speranţa că îi va conduce la el. Dar dacă 
descopereau că şi ea făcea parte din grupul subversiv, viaţa 
avea să-i fie pusă în pericol. 

Cu inima zdrobită, Dmitri o conduse în fugă prin tunel. 
Împinse o bucată de tavan fals, aşezată acolo cu mai mult timp 
în urmă, şi Nina se căţără, ieşind afară. Ultima imagine care îi 
rămase întipărită în minte fu cea a galoşilor ei uzaţi, făcându-şi 
drum cu greu prin troienele de zăpadă. 

Dmitri mai întârzie cinci minute în tunel. Apoi ieşi şi el în 
grabă, în zorii mohorâţi ai zilei, purtând în mână un sufertaş cu 
mâncarea de prânz, ca orice muncitor moscovit. Frigul îl 
pătrunse până la os. Micile Jiguli şi Moskviciuri treceau vâjâind 
pe lângă el, cu farurile aprinse, într-un şuvoi de lumini roşii ca 
sângele. Le aruncă priviri neliniştite. Îl ştia pe Olenkov din 
vedere, dar nu auzise până atunci de Carnivor. 


Traversă podul Kalininski şi tocmai cobora în fugă scările spre 
un pasaj pietonal subteran, când simţi cum pielea de pe ceafă i 
se înfioară. Privi înapoi. În spatele său mergea un cuplu tânăr, 
un bărbat mai în vârstă, cu servietă, şi alţi doi bărbaţi singuri 
cărând, ca şi el, sufertaşe. Unul avea mustață, celălalt era 
proaspăt ras. Nu-i cunoştea pe niciunul. 

In dreapta sa apăru un gard viu. Deschise o poartă din lemn şi 

se strecură într-un mic spaţiu verde, lângă un bloc destinat 
nomenclaturiştilor privilegiați. Ramurile anemice ale unui tei 
gigantic se întindeau deasupra scuarului ca nişte vene subţiri. 
Inşfăcă un scaun de grădină acoperit de zăpadă, îl trase până la 
copac şi se urcă în el. Intinse mâna şi scoase dintr-o scorbură, 
de sub straturile de frunze îngheţate, un pachet înfăşurat în 
material impermeabil. înăuntru avea ruble, dolari americani atât 
de râvniţi şi un paşaport fals bine făcut. 
__În timp ce scotea pachetul, auzi scârţăitul uşor al porţii. 
inlemni. Îşi întoarse încordat capul şi văzu un pistol cu 
amortizor, aţintit asupra sa. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, 
îşi ridică ochii şi văzu mustaţa. Era unul dintre muncitorii care 
merseseră în spatele lui prin pasaj. 

— Eşti Dmitri Garniţki. 

Bărbatul vorbea ruseşte cu un uşor accent, stând cu 
picioarele puţin depărtate, pentru a-şi păstra bine echilibrul şi 
cu genunchii un pic îndoiţi. Avea în jur de 1,80 şi era musculos, 
dar nu greoi, şi îl privea cu o faţă lipsită de expresie şi ochi 
aproape incolori. Aerul său de animal de pradă nu avea nimic 
de-a face cu arma pe care o ţinea în mână. 

Dmitri încercă să-şi adune gândurile. 

— Niet, nu știu cine... 

Portiţa se deschise din nou brusc. Bărbatul cu pistolul îşi 
contractă muşchii, întorcându-şi imperceptibil capul, pentru a-l 
privi pe celebrul Olenkov într-o apariţie impresionantă, purtând 
o şapcă din nurcă şi un palton negru de caşmir. 

Era mai înalt şi mai solid decât el - şi zâmbea. Îşi descheie 
nasturii şi scoase din hainii un pistol pe care îl îndreptă tot 
asupra lui Dmitri. 

— Bravo! Se adresă el primului bărbat. L-ai găsit. 

Apoi către Dmitri: 

— Să mergem, tovarăşe Garniţki. 

In mână ţinea o pereche de cătuşe. 


— Vom face din tine un adevărat spectacol. O lecţie pentru 
toţi duşmanii Uniunii Sovietice. 

Dmitri se dădu jos de pe scaun, ţinând pachetul sub braţ. 

— De ce-ţi mai pierzi timpul cu cătuşele? Vrei să mă vezi mort 
ca să-i sperii pe ceilalţi disidenţi şi să-i faci să se dezică public, 
pentru ca apoi să-i trimiţi în gulaguri. Oricum, o să mă ucizi. 

— Asta cam aşa e, răspunse Olenkov pe un ton lejer. Numai 
că nu văd niciun motiv pentru care să transpir cărându-te în 
spinare. lar specialistul meu nu a fost angajat pentru a târî 
cadavre. Nu, e mult mai bine să te împuşc lângă dubă, cu nişte 
martori oculari care să jure că te-ai opus arestării. 

Celălalt bărbat îşi întoarse brusc capul. Îl studie pe Olenkov cu 
aceeaşi figură lipsită de expresie. 

Dmitri îşi încleştă dinţii. Cuvintele lui Olenkov îi răsunau în 
cap - „specialistul meu nu a fost angajat.” Aşadar, celălalt 
bărbat era Carnivorul. 

— Ce se va întâmpla cu soţia mea? Întrebă Dmitri. 

— Mă voi ocupa de ea mai târziu. 

Olenkov gesticulă cu arma spre Carnivor, ordonându-i: 

— la-l! 

Carnivorul nu se clinti din loc. 

— In meseria mea trebuie să fiu extrem de atent, rosti el pe 
un ton calm, care impunea respect. Eşti singurul care ştia cine 
sunt şi totuşi ai pus să fiu urmărit. 

— Și ce-i cu asta? Intrebă Olenkov nerăbdător. 

Nu-mi spăl niciodată rufele în public. 

Bărbatul clipi mărunt, fără să-l slăbească din ochi pe ofiţerul 
KGB. 

— Nu acţionez niciodată pe stradă. Niciodată în locuri în care 
martorii m-ar putea identifica. Am reguli de securitate foarte 
stricte. Pe care le cunoşteai. 

Părea că vrea să-l facă pe Olenkov să-şi vină în fire. 

— Ştiai că lucrez întotdeauna singur. 

Olenkov îşi încordă maxilarul. Privirea i se înăspri. 

— Nu şi de data asta! Ripostă el. Şeful vrea să rezolvăm 
imediat chestiunea cu Garniţki. la-l! 

Pe faţa Carnivorului se citea dezgustul. Îşi răsuci arma cu 
amortizor, într-o singură mişcare lină. Trase. Poc! Glonţul 
pătrunse prin paltonul lui Olenkov, făcând o gaură mai închisă la 
culoare decât caşmirul. Sângele şi țesuturile ţâşniră prin gaură, 


împroşcând aerul cenușiu cu fire subţiri, rozalii. 

Chipul lui Olenkov se contorsionă de furie. Se împletici 
încercând să ţintească spre asasinul plătit. Carnivorul făcu iute 
doi paşi înainte şi îl pocni pe Olenkov cu piciorul în genunchi. 

Omul de la KGB gemu şi se rostogoli căzând pe spate, o pată 
neagră Rorschach* pe zăpada albă. Pistolul îi alunecă din mână. 
Se întinse spre el. Carnivorul puse piciorul pe armă, o săltă şi o 
băgă în buzunar, privindu-l pe Olenkov cum se zbate să se ridice 
pentru a riposta. Dar apoi obrajii îi deveniră livizi. Ochii i se 
închiseră. În cele din urmă, rămase întins la pământ, nemişcat. 
Aerul răbufni din plămâni. 

Dmitri se luptă să-şi învingă greaţa şi teama. Aşteptă 
următorul glonţ. 

Carnivorul îi aruncă o privire, păstrându-şi mina 
imperturbabilă. 

— Contractul pentru tine tocmai a fost reziliat. 

Deschise poarta şi se făcu nevăzut. 


Liz rămase tăcută mult timp, asaltată de umbrele trecutului. 
În timpul Războiului Rece, oficiali guvernamentali şi persoane 
particulare aflate de ambele părţi ale Cortinei de Fier apelaseră 
la serviciile Carnivorului sau încercaseră să-l suprime. Era un om 
lipsit de orice scrupule, o adevărată legendă. Se ştia că era 
devotat unei singure cauze - banul. Lucra întotdeauna deghizat, 
pentru ca nimeni să nu-l recunoască sau să-i poată afla 
adevărata identitate. Toate piesele povestirii lui Arkadi se 
potriveau. 

Şi totuşi, apariţia Carnivorului părea prea ciudată pentru a fi o 
simplă coincidenţă. Fără a lua în seamă privirea lui Arkadi, ridică 
plicul albastru, examinându-l de aproape, în lumina puternică a 
lampadarului. Niciun semn de „deschidere franceză” 
practicarea unei tăieturi într-un colţ al plicului şi lipirea lui 


3 Testul Rorschach sau testul „petelor de cerneală” este o 
metodă empirică, larg folosită în psihiatrie şi psihopatologie, 
pentru diagnosticarea personalităţii umane. A fost concepută de 
psihologul elveţian de orientare freudiană Hermann Rorschach 
şi prezentată, în anul 1921, în cartea Psychodiagnostik. Constă 
în evaluarea răspunsurilor verbale şi nonverbale ale subiecţilor, 
confruntaţi cu planşe conţinând imagini ale unor pete de 
cerneală (n. tr.). 


ulterioară. Niciun indiciu de răsucire a clapei cu două andrele, 
aşa cum făceau sovieticii, sau de folosire a aburului sau a unor 
compuşi chimici noi. A 

Răsuflând uşor, puse scrisoarea în poală. Işi aminti zâmbetul 
straniu al lui Arkadi, de dinainte de a-i spune povestea. . 

— Ştii că celebrul Carnivor este tatăl meu, nu-i aşa? Intrebă 
ea. 

— Cum de ţi-ai dat seama? 

Liz nu răspunse. Privi în schimb fix peste măsuţă, spre 
umflătura din jacheta lui Arkadi, acolo unde mâna era aşezată 
pe inimă. Trebuia să afle cu orice preţ adevărul. 

Răspunzând întrebării ei nerostite, Arkadi dădu deoparte 
reverul hainei, cu cealaltă mână. 

Liz îl urmărea şocată. Aşa cum se temuse, Arkadi ţinea un 
pistol îndreptat spre ea. Ceea ce nu-şi imaginase însă era că 
arma - un Glock - îi aparţinea; stătuse încuiată în seiful ei din 
dormitor. Îşi ridică ochii spre faţa acelui bărbat plăcut, care 
fusese cândva un prieten apropiat. Un tată mai bun. Masca 
blândeţii dispăruse. Citi în ochii săi negri o ură neîmpăcată. 

O regulă fundamentală a supravieţuirii era adaptarea. Liz îşi 
şterse orice emoție de pe chip. Dacă voia să rămână în viaţă, 
trebuia fie să-l învingă, fie sa fugă. 

— Plicul, răspunse ea. Nu mai fusese deschis. 

Arkadi confirmă, înclinându-şi capul. 

— Unde e Carnivorul? 

— Dacă ştii că e tatăl meu, atunci ştii şi că e mort. 

Era o minciună. Putea la fel de bine să fie încă în viaţă. Pe 
vremea când lucra pentru CIA, Liz descoperise cu ce se 
îndeletnicea tatăl ei, surprinzându-l în plină acţiune la Lisabona. 
Îl oprise, iar el îi jurase că avea să se predea. Din câte ştia, 
fusese însă ucis înainte de a-şi putea îndeplini promisiunea, deşi 
trupul lui nu fusese niciodată găsit. 

— E ceva adevărat în povestea asta? 

— Dmitri şi Nina Garniţki, Oleg Olenkov şi, bineînţeles, 
Carnivorul sunt cât se poate de reali. Olenkov a fost împuşcat, 
iar Dmitri Garniţki a fugit. 

Liz se strădui să-şi limpezească gândurile, încercând să 
descâlcească firele povestirii. Apoi îşi aminti vorbele lui Arkadi - 
un maestru al deghizării şi recrutării de oameni mai presus de 
orice bănuială - şi piesele acestui puzzle nebunesc începură să 


se îmbine: în ianuarie trecut, „Arkadi Albam” nu se aşezase 
întâmplător lângă ea la întâlnirea profesorilor. Era începutul unei 
campanii de influențare a ei, prin care urmărise să o 
vulnerabilizeze faţă de el. Scrisoarea de la „Nina” era opera lui, 
iar luni, când pretinsese că fusese bolnav, mersese de fapt cu 
maşina la Los Angeles, pentru a o pune acolo la poştă. lar astăzi 
făcuse în aşa fel încât ea să se îngrijoreze de absenţa lui şi să 
vină să-l caute acasă. Aici o aşteptase, cu pistolul ei Glock 
ascuns sub jachetă şi îndreptat spre fotoliul ei preferat. 

— Eşti Olenkov! 

Buzele lui se lăţiră într-un zâmbet de automulţumire. Cu 
privirea îngheţată, Liz ascultă zgomotul unor paşi care urcau 
scara exterioară. Olenkov născocise povestea cu scrisoarea 
pentru a-i distrage atenţia şi a o împiedica să-i facă necazuri; de 
fapt, aştepta pe altcineva - dar nu pe cineva venit să-l omoare. 

Liz îşi păstră vocea calmă. 

— Dmitri Garniţki, presupun. 

Olenkov scoase un pistol Smith Wesson de 9 mm, ascuns 
între spinare şi rezemătoarea fotoliului. Nu avea amortizor, ca şi 
Glockul, ceea ce însemna că n-avea de gând să-şi camufleze 
intenţiile. 

— Crezi c-o să scapi cu faţa curată, spuse Liz. Pun pariu că 
poliţiştii vor găsi apartamentul meu răvăşit, aşa că vei susţine 
că purtam pistolul Glock pentru autoapărare. Şi că 
descoperisem cumva că Oleg Olenkov mă vâna pentru a se 
răzbuna pe tatăl meu. 

Îşi dădu seama că plicul şi povestea din Moscova reprezentau 
şi pentru ea un test. 

Bărbatul râse pe înfundate, satisfăcut de modul în care 
decurgeau lucrurile. 

— Tu eşti cea care mi-a dat ideea - fiica cea isteaţă care se 
dovedeşte o demnă urmaşă a tatălui ei. Evident, pusă în 
această situaţie, vei fi nevoită să te aperi. Din păcate, tu şi 
Dmitri vă veţi ucide unul pe celălalt. Crede-mă, voi fi foarte 
convingător când le voi relata asta poliţiştilor. 

O picătură de sudoare se prelinse pe şira spinării lui Liz. 

— Bine, dar toată povestea asta s-a petrecut cu mult timp în 
urmă! Şi nimănui nu-i mai pasă! 

— Mie îmi pasă. A fost cât pe ce să mor atunci. Am stat doi 
ani în spital! Şi când în sfârşit mi-am revenit şi m-am întors la 


muncă, m-au dat afară pentru că Garniţki scăpase. Cariera mea 
a fost terminată. Toată viaţa mea distrusă! Şi-au bătut joc de 
mine! 

Motivația psihologică cel mai des întâlnită în comportamentul 
violent este sentimentul de a fi disprețuit, respins, insultat, 
umilit - toate conducând către aceeaşi idee: a inferiorităţii, 
insignifianţei, micimii persoanei respective. Olenkov era un 
bărbat crud, cu o personalitate volatilă şi foarte probabil cu un 
puternic complex de inferioritate, care putea recurge adesea la 
acte iraționale, chiar şi în detrimentul propriilor interese. Drept 
dovadă, povestea istorisită în acea seară, care îi scotea în 
evidenţă aroganţa şi incompetenţa. 

— N-ai niciun motiv să te simţi ruşinat, insistă Liz. 

— N-am greşit cu nimic. Dacă n-ar fi fost nenorocitul ăla de 
Carnivor... 

Se auzi un ciocănit la uşă. În micul apartament, sunetul 
reverberă ca zgomotul făcut de un ciocan pneumatic. 

Olenkov se ridică sprinten şi păşi în lateral, ţinând-o în 
continuare pe Liz în bătaia Glockului. Cobori revolverul SW, 
descuie uşa şi se întoarse. Se aşeză la loc în fotoliu, ţintind-o 
acum cu SW-ul şi îndreptând Glockul spre uşă. 

— Intră! Strigă el. 

Uşa se deschise şi aerul proaspăt, cu miros de sare, năvăli 
înăuntru. În prag se ivi un bărbat, iar în spatele său se zăreau 
cerul cenuşiu şi stelele îndepărtate. 

— Liz Sansborough? Întrebă el, cu un pronunţat accent 
rusesc. Am primit un bilet să vin... 

Zări pistolul. Ochii săi albaştri şi blânzi se întunecară de 
teamă. Bărbatul îşi încordă umerii laţi, pregătindu-se parcă să 
sară. 

Liz îl recunoscu. Era istoric şi preda la Universitatea din lowa, 
sub un alt nume decât Dmitri Garniţki. Avea faţa lată şi obosită, 
şi palmele mari. Purta o pereche de pantaloni lejeri, din denim, 
şi o jachetă sport din catifea cord de cu luare cafenie şi părea să 
aibă aproape cincizeci de ani. 


— Nici să nu te gândeşti! Îl avertiză Olenkov. Am să te 
ciuruiesc înainte să apuci să faci primul pas. Intră şi închide uşa 
după tine. 


Dmitri ezită, apoi pătrunse în încăpere, cu un mers obosit. 
Trânti uşa cu piciorul. Era încălţat cu tenişi. Pentru o clipă, pe 


faţa sa, uimirea luă locul spaimei. 

— Cine eşti? Şi ce vrei? Întrebă el repede, privind-o insistent 
pe Liz. 

— Nu mă recunoşti? Se interesă Olenkov. 

— Vocea mi se pare familiară. 

Olenkov râse zgomotos. 

— Nici eu nu te-am recunoscut până nu te-am văzut mergând. 
Am fost învăţat să ţin minte mersul celor cu care am de-a face. 
II studie atent. Văd ca CIA a avut grijă de tine. Şi eu mi-am făcut 
operaţie estetică. 

Olenkov reacţionă într-un mod absolut tipic persoanelor 
confruntate cu un sentiment puternic de ruşine mistuitoare. Era 
total absorbit de Dmitri, agăţându-se de fiecare cuvânt de-al lui, 
încercând să stoarcă o picătură de plăcere din fiecare şoc, din 
fiecare surpriză pe care acesta i-ar fi putut-o oferi - şi Liz profită 
de această atenţie obsesivă. Cercetă rapid camera, în căutarea 
unei arme sau a unui obiect cu care să-i smulgă pistoalele. Puse 
ochii pe lampadarul din fier forjat, din spatele măsuţei care o 
despărţea de Olenkov. 

Dmitri păru să dea înapoi sub efectul surprizei. 

— Oleg Olenkov! 

Ridică vocea. 

— Nenorocitule! Unde e Nina? Spune-mi că nu i-ai făcut nimic 
rău Ninei! 

Olenkov râse din nou. 

— Am ceva şi mai important pentru tine - ţi-o prezint pe Liz 
Sansborough, fata Carnivorului, îşi aminteşti de el, nu-i aşa? 
Salvatorul tău! 

Liz se aplecă spre lampadar, sperând că Dmitri va înţelege ce 
avea de gând să facă. Işi aşeză cotul drept pe braţul fotoliului. 
De aici putea să ajungă cu ambele mâini la lampadar, să ridice 
postamentul greu şi să-l arunce în Olenkov. 

Dar Dmitri nu dădu niciun semn că ar fi înţeles planul. Îşi 
îndreptă iarăşi privirea către Olenkov şi rosti sentenţios: 

— Nu Carnivorul m-a salvat, ci prostia ta! 

Totul se petrecu în câteva secunde. Olenkov se ridică din 
fotoliu cu o smucitură, de parcă şi-ar fi îndreptat spinarea. Fără 
un cuvânt, îi privi pe cei doi şi aduse armele la acelaşi nivel. 

Mâinile lui Liz ţâşniră, înşfăcând lampa. Olenkov o văzu. Se 
feri şi apăsă pe trăgaci. Un zgomot exploziv zgudui pereţii. 


Postamentul din fier al lampadarului îl lovi puternic în partea 
stângă a capului. Sângele i se prelinse pe obraji, în timp ce 
lampadarul se rostogoli şi postamentul ateriză pe podea, făcând 
un salt. 

O durere atroce săgetă faţa lui Liz. Fusese lovită. Asasinul îşi 
scutură capul pentru a-şi limpezi privirea, iar Liz înhăţă arma 
cea mai apropiată. Apoi se clătină ameţită. Se prăbuşi sprijinită 
de celălalt braţ al fotoliului, respirând greu. 

De cealaltă parte a camerei, Dmitri se lovi de perete. Un şuvoi 
roşu se prelingea din rana de la umăr, pătând jacheta cafenie. 
Ochii larg deschişi îi străluceau nefiresc de intens, straniu de 
excitaţi, de parcă tocmai se trezise dintr-un lung coşmar. 
Scoţând un şir nesfârşit de înjurături în ruseşte, se răsuci, 
repezindu-se apoi asupra lui Olenkov. 

Olenkov ridică din nou Glockul. Liz îl lovi, înfigându-şi piciorul 
în degetele sale. Fostul agent KGB desfăcu palma, iar pistolul îi 
zbură din mână. 

Dmitri pocni umărul lui Olenkov cu ambele braţe. Scaunul se 
rupse şi se răsturnă. Cei doi bărbaţi se prăvăliră, Dmitri 
urcându-se cu genunchii pe pieptul lui Olenkov şi ţintuindu-l la 
podea. Mâinile sale mari se strânseră ca o menghină în jurul 
gâtului lui Olenkov. 

Olenkov îşi roti pumnul, dar Dmitri se eschivă şi strânse şi mai 
tare. Olenkov îşi înfipse unghiile în mâinile care îi zdrobeau 
grumazul. Icni. Sângele i se urcă în obraji şi se înroşi. Sudoarea 
îi curgea pe faţă. 

Liz expiră adânc, încercând să-şi potolească durerea. Se 
concentră cu greu asupra lui Dmitri, bărbatul care se hrănea de 
ani de zile cu furia şi teama faţă de siguranţa Ninei. Cu gura 
strâmbată de efort, Dmitri privi în jos, în ochii lui Olenkov, 
înjurându-l din nou şi strângându-l şi mai tare. li zgâlţăi 
grumazul, şi capul lui Olenkov se clătină. Râse când ochii lui 
Olenkov ieşiră din orbite. 

Liz se chinui să se ridice. Sprijinind pistolul de braţul fotoliului, 
îl îndreptă spre Dmitri: 

— Opreşte-te! Lasă-l în pace! Acum nu ne mai poate face 
niciun rău! 

Dmitri păru că nu o aude. Continua să-l sugrume pe Olenkov, 
care gâfâia din greu. 

— La naiba, Dmitri! Lasă poliţia să-l aresteze. Acum poţi să te 


duci la Moscova. S-o revezi pe Nina! 

Dmitri  înlemni auzind numele Ninei. Înjurăturile se 
transformară în bolboroseli. Dar mâinile îi rămaseră încleştate 
pe gâtul asasinului KGB-ist şi genunchii pe pieptul lui, 
zdrobindu-l. Olenkov ţinea ochii închişi, dar horcăitul pe care-l 
scotea îi arăta lui Liz că era încă în viaţă. Sunetul oribil care 
vestea moartea o copleşi. Soţul, mama şi mulţi dintre colegii săi 
muriseră de o moarte violentă. Se întrebă cum de supravieţuise. 
Poate că ea însăşi era un coşmar. 

Apăsându-şi rana, Liz se strădui să-şi alunge furia şi suferinţa 
din glas. 

— Tu şi Nina puteţi s-o luaţi acum de la capăt. Ce n-aş da să 
am şi eu parte de o asemenea şansă! 

În sfârşit, umerii lui Dmitri se detensionară. Se ridică şi se 
îndepărtă de Olenkov, care zăcea inconştient, rânjind dezgustat. 
Nu-i aruncă nicio privire. 

Scârbită de Olenkov şi supărată pe ea însăşi pentru lipsa de 
discernământ, Liz îl ignoră şi ea pe bărbatul căzut la podea. 

Sunetul pătrunzător al sirenelor răsună în depărtare. Dmitri 
ridică privirea, calculând zgomotul care se apropia. 

— Nina s-a născut pe vremea când mă ascundeam de KGB, 
spuse el. Acum are douăzeci şi trei de ani. 

Făcu o pauză. 

— A fost greşeala mea. Am vrut atât de mult să aflu veşti de 
la ea, încât i-am trimis o scrisoare anul trecut. Cred că atunci 
mi-a luat Olenkov urma. 

Liz reuşi cu greu să articuleze: 

— Aşadar, Nina este... 


— Fiica mea. 

Dmitri zâmbi radios. 

— Mulţumesc. 

Porni spre uşă şi o deschise. În spatele său, cerul - până 
atunci cenuşiu - lucea ca abanosul. Stelele care păruseră 


îndepărtate licăreau acum strălucitoare. 
Se opri, se întoarse şi atinse precaut rana lui Liz. 
— Nimic grav. Cum te simţi? 
— O să supraviețuiesc. Olenkov mi-a spus că Nina e soţia ta. 
Dmitri îşi luă mâna de pe umărul ei. Faţa i se contractă de 
durere. 
— Nu. Pe soţia mea o chema Natalia. Olenkov a ucis-o. 


— Îngrozitor! Îmi pare foarte rău. Aşadar, Olenkov o minţise şi 
în privinţa asta. Eşti sigur că nu tatăl meu a făcut-o? 

Dmitri clătină din cap. 

— Imediat ce Carnivorul a dat de noi, Olenkov a eliminat-o pe 
Natalia. Carnivorul s-a înfuriat peste măsură. A spus că fusese 
angajat să-i suprime pe asasini, nu pe disidenţi. Aşa că atunci 
când nenorocitul de Olenkov a încercat să mă omoare şi pe 
mine, Carnivorul l-a împuşcat. 

Liz se holbă la Dmitri. Nu-i venea să creadă. Tatăl ei îl 
salvase? Se înfioră. Acceptase, fără să-şi pună prea multe 
întrebări, versiunea oferită de autorităţi, despre cariera de 
asasin plătit a Carnivorului. E drept că nici el nu încercase 
niciodată să nege. Ce altceva îi mai ascunsese? 

— Carnivorul m-a ajutat să fug din Uniunea Sovietică, povesti 
Dmitri. De două ori aproape că am fost prinşi. Am mers pe jos 
trei zile, prin zăpadă şi pe gheaţă, până am trecut în Finlanda. 

Înghiţi în sec şi îşi întoarse privirea. 

— Ştiu ce se spune despre el, că e un ucigaş, dar cu mine a 
fost foarte bun. Fragmente disparate din copilărie îi reveniră în 
minte, de parcă ieri s-ar fi întâmplat. Liz îşi aminti cum tatăl ei o 
ţinea de mână şi râdeau amândoi, în timp ce el o provoca la o 
întrecere pe digul Tamisei. Lungile conversații, aşezaţi comod şi 
bând ceai. Blândeţea cu care îi dădea părul la o parte, pentru a 
o săruta pe obraji. Poate că se înşelase în privinţa lui. Ce altceva 
îi ascunsese? Pentru Liz, căutarea abia acum începea. 


Michael Palmer şi Daniel Palmer 


ÎN 1982, MICHAEL PALMER, care practica la acea vreme 
medicina de urgenţă în peninsula Cape Cod, şi-a făcut un debut 
exploziv cu romanul Frăția, inclus de New York Times pe lista de 
bestselleruri şi tradus în treizeci şi trei de limbi. De atunci, a 
scris alte nouă thrillere medicale. Palmer a fost coleg cu Robin 
Cook la Universitatea Wesleyan şi ambii au urmat rezidenţiatul 
la Massachusetts General Hospital din Boston. Ulterior, Palmer a 
fost impulsionat să scrie de succesul înregistrat de Michael 
Crichton şi de Coma, cartea lui Cook, cei trei contribuind decisiv 
la consacrarea thrillerului medical ca gen literar. 

Palmer consideră thrillerul diferit de poveştile polițiste clasice, 
două dintre favoritele sale din această categorie fiind 
Maratonistul al lui William Goldman şi Cele şase zile ale 
condorului de james Grady. In operele lui Palmer, acţiunea se 
declanşează ca urmare a unor evenimente petrecute în viaţa 
profesională a eroilor. Ei nu sunt detectivi şi nu se implică în 
rezolvarea unor mistere, ci se străduiesc să-şi facă meseria de 
doctor cât mai bine cu putinţă. De cele mai multe ori, sunt târâţi 
în tot felul de aventuri împotriva voinţei lor şi obligaţi să se 
apere luptând împotriva unor forţe care ameninţă să le distrugă 
viaţa. Evident, pe parcurs are loc un catharsis, dar definitoriu 
pentru opera lui Palmer este acel aspect înfricoşător care îl face 
pe cititor să se întrebe la final dacă un astfel de lucru i s-ar 
putea întâmpla şi lui. 

Palmer nu a mai colaborat înainte cu niciun alt autor. A scris 
însă Desfigurarea împreună cu Daniel James Palmer, al doilea 
dintre cei trei fii ai săi, compozitor, muzician şi programator 
profesionist, căruia îi aparţine, de fapt, ideea povestirii. Şi cu 
toate că personajul principal nu este doctor, tema rămâne una 
medicală; la fel ca majoritatea protagoniştilor lui Michael 
Palmer, Maura este atrasă fără să vrea într-o intrigă plină de 
suspans. 


DESFIGURAREA 


FIUL TĂU ESTE LA NOI. Fotografia nu este trucată, aceasta nu 
este o farsă şi noi nu putem fi cumpăraţi. Dacă vrei să-ţi mai 
vezi fiul în viaţă, citeşte cu atenţie scrisoarea şi urmează 
întocmai instrucţiunile. 

Pe 23 iunie, la orele 16:00, ai programat-o pentru o operaţie 
de lifting facial pe pacienta Audra Meadows, domiciliată în Bel- 
Air, pe Glenn Cherry Lane, la numărul 144. In timpul 
intervenţiei, îi vei injecta 5 centimetri cubi de alcool izopropilic 
în zona nervului facial, pe ambele părţi ale feţei. Paralizia 
muşchilor faciali care va rezulta trebuie să fie completă şi 
ireversibilă. Dacă vei da greş, dacă va putea să-şi mişte până şi 
colţul gurii, nu-ţi vei mai vedea niciodată fiul. 

Duplicate ale scrisorii şi fotografiei au fost lăsate pe patul lui 
David, pentru a fi văzute de soţia ta. Nu alerta autorităţile sau 
pe altcineva. Procedând astfel, vei pecetlui soarta lui David. 

Doctorul George Hill, chirurgul plastician al vedetelor, se lăsă 
să alunece în jos, rezemat de marmura rece din holul de la 
intrare, cu inima bătându-i nebuneşte. Cu câteva minute în 
urmă, sunetul insistent al soneriei îl trezise din somn. Găsise 
plicul mare proptit de uşă. 

Se forţă să se ridice şi studie fotografia fiului său. Avea părul 
mai scurt decât ultima oară când îl văzuse. Să fie două luni? 
Oricum, nu mai mult de trei. Ochii băiatului, sclipind de 
inteligenţă, erau acum acoperiţi cu o eşarfă. Stătea aşezat pe 
un scaun pliant metalic, ţinând în mână o plăcuţă pe care era 
scris: 


22 iunie 
ora 2:00 


Ora 2:00 - cu numai trei ore în urmă. Hill se îndreptă 
tremurând spre sala de recepţie şi-şi sună directorul. 

— Bună, eu sunt, zise el. 

— De parcă n-aş fi ştiut cine e, chiar şi fără să mă uit pe 
ecran. Că doar e ora cinci dimineaţa, răspunse Joyce Baker. 

Telefoanele primite la ore nepotrivite şi întreruperea 
frecventă a momentelor ei de relaxare, şi aşa puţine, erau 
preţul plătit de cincisprezece ani pentru poziţia de administrator 
al cabinetului lui George Hill. Doctorul se număra printre cei mai 


buni chirurgi plasticieni din sudul Californiei, dacă nu chiar din 
toată ţara, şi era hotărât să rămână acolo, în vârf. 

— Ai permis cuiva din birou accesul la noul sistem de 
programare a consultaţiilor? 

— Nu. Sunt singura care ştie parola. 

— Te-a chestionat cineva despre programarea vreunui client? 
Oricare client? 

— Bineînţeles că nu, spuse Joyce. Despre ce este vorba? Ce 
client? 

— A, nimic. Doamna G. Este programată duminică noaptea 
pentru un retuş la centrul chirurgical, asta-i tot. 

— Ştiu. Eu am programat-o. 

— Ei bine, ea bănuieşte că un reporter ar fi aflat. 

— Doamne Dumnezeule! Dar nu văd cum a fost posibil... 

— Joyce, nu-ţi face probleme. Rezolvăm noi. La revedere. 

Era vorba, fără îndoială, de o informaţie obţinută din interior, 
gândi doctorul, de la cineva de la birouri sau din centrul 
chirurgical. Detaliile intervenţiei asupra acestei paciente, 
precum şi ora exactă la care urma să aibă loc, erau secrete mai 
bine ascunse decât reţetele companiei Coca-Cola. Audra nu 
făcea parte dintre celebrităţile cele mai vânate ale momentului, 
dar pentru el era o persoană cu totul specială - Mona Lisa lui, 
Capela sa Sixtină. Spre deosebire de alte vedete, Hill nu lăsase 
niciodată să se scurgă către presă informaţia că el era artistul 
răspunzător de frumuseţea ei remarcabilă şi longevivă. 

Un timp, umblă de colo-colo prin vila din Malibu, făcându-şi 
curaj ca s-o sune pe Maura. Ca fostă soţie, ea va înţelege, mai 
bine ca oricine, dilema morală în care se găsea, iar ca mamă a 
lui David era îndreptăţită să participe la luarea unei decizii care 
ar putea duce la moartea fiului lor în mai puţin de două zile. 

Maura Hill alerga pe Overland Avenue, încercând să păstreze 
ritmul. Încă două-trei minute, iubito, îşi zise gâfâind. După ani 
de zile de muncă şi niciun exerciţiu fizic, începuse să facă 
jogging pe distanţe tot mai lungi. Acum spera nu numai să 
participe la maratonul din Los Angeles, dar şi să obţină un timp 
bun. Totuşi, poate că visul ei trebuia să mai aştepte. In ultima 
vreme, David luase note ceva mai mici la şcoală şi avea o 
problemă de atitudine, pusă de profesori pe seama excesului de 
MTV şi de chitară, ca să nu mai vorbim de transformările 
hormonale, normale pentru un băiat de paisprezece ani. Maura 


adăuga pe listă şi absenţa tatălui. Cunoştea potenţialul lui David 
şi spera să-i dea un exemplu personal, demonstrându-i că 
munca grea şi perseverenţa duceau la rezultate bune. Poate că 
la anul. Acum, David avea nevoie mai mult ca oricând de un 
părinte mereu prezent, iubitor şi dornic să-l sprijine. 

Maura alergă pe cărarea pavată care ducea spre vila cu trei 
dormitoare, în care locuia împreună cu David. Casa o întâmpină 
tăcută. Ca de obicei, puştiul avea să facă nazuri la sculare, 
numai că astăzi trebuia să se grăbească dacă voia să-l ducă la 
şcoală cu maşina. Maura avea o întâlnire dimineaţa devreme la 
Caltech“, unde preda informatica. 

Tresări auzind telefonul. Văzu afişat pe ecran numele lui 
George. „Ticălosule”, murmură instinctiv. Se resemnase cu 
faptul că, după ce îşi descoperise remarcabilul talent pentru 
chirurgia plastică, George se lăsase complet absorbit de muncă, 
neglijându-l pe David, dar nu putea accepta ideea fostului ei soţ, 
cum că o masă în oraş sau un meci o dată la câteva luni 
echivalau cu a fi un părinte bun. 

— Salut, George, spuse ea pe un ton distant. 

Ascultă cu atenţie, albindu-se la faţă. Ţinând încă telefonul în 
mână, alergă pe hol spre camera lui David. Nu se poate, se 
gândi ea. Cu o seară înainte, îşi sărutase fiul înainte de a se 
duce la culcare. Imposibil să fi dispărut. Deschise ușa 
dormitorului şi i se tăie răsuflarea. Patul nefăcut era gol, iar 
fereastra larg deschisă. Perdelele fluturau ca nişte fantome, în 
lumina slabă a dimineţii. 

— Cine e tipa? Strigă Maura, dând buzna în biroul elegant, din 
Beverly Hills, al fostului ei soţ. 

George, care stătea cocârjat pe un scaun în sala de aşteptare, 
bând whisky dintr-un pahar mare, abia îşi ridică ochii. 

— O cheamă Audra Meadows, zise el, terminându-şi băutura 
şi turnându-şi încă un pahar. E pacienta mea de mulţi ani. 
Ascultă, Maura, David a dispărut doar de câteva ore. N-ar fi mai 
bine să chemăm poliţia? 

— Doar ai citit biletul. 

— Şi atunci ce-ar trebui să facem? 

— In primul rând, noi ar trebui să nu mai bem ca să ne 
păstrăm mintea cât de cât limpede. Dă-mi dosarul femeii. 


% California Institute of Technology din Pasadena, California (n. 
tr.). 


— Dar regulile de confidenţialitate... 

— Doamne Sfinte! George, dă-mi dosarul sau îţi jur că 
răscolesc totul până dau de el. E vorba de fiul nostru! 

George scoase dosarul din seiful ignifug şi i-l dădu. Maura îl 
parcurse neputând să-şi creadă ochilor: doisprezece ani 
comprimaţi în notații chirurgicale şi fotografii - obişnuitele 
liftinguri şi augmentări de tip hollywoodian, plus opt sau nouă 
intervenţii faciale. Dar chiar şi înaintea acestor operaţii, Audra 
Meadows fusese o femeie izbitor de frumoasă. Avea din naştere 
acel tip de pomeţi înalţi, râvniţi de toate doamnele. Ochii săi 
migdalaţi, de un verde intens, îi confereau un aspect exotic şi 
atrăgător. Pe scurt, era perfecțiunea întruchipată. Şi totuşi, 
fiecare procedură adusese schimbări - imperceptibile dacă 
fotografiile nu erau văzute în ordine cronologică - care îi 
menţinuseră şi chiar îi îmbunătăţiseră înfăţişarea superbă, 
nealterată de trecerea anilor. 

— De ce Dumnezeu şi-a făcut atâtea operaţii? Întrebă Maura. 

— Ca mulţi alţi pacienţi ai mei, Audra vede imperfecţiuni ale 
propriei persoane, invizibile pentru ceilalţi. 

Maura se strâmbă. Câtă vanitate! 

— Aşadar, cine ar putea s-o urască atât de tare încât să fie 
dispus să-l omoare pe fiul meu - pardon, pe fiul nostru? 

George ridică din umeri. 

— Cineva invidios pe felul în care arată? 

— Sau pe succesul tău. Poate că vrea să te distrugă. 

— Da, m-am gândit şi la asta. Concurența e acerbă în 
domeniu - mai ales în oraşul ăsta. 

Maura îşi îngustă ochii. 

— George, este în joc viaţa fiului nostru. Vei face ce ţi se cere, 
nu-i aşa? Vei face injecţia. 

George ezită. 

— Procedura îi va paraliza pentru totdeauna muşchii faciali, 
obiectă el. Şi, chiar presupunând că am s-o fac, asta nu ne 
garantează că-l vor lăsa pe David în viaţă. 

— Dar n-avem de ales! Ţipă Maura. Nu poţi s-o faci acum şi pe 
urmă să încerci s-o să repari? Fir-ar să fie, doar eşti chirurgul 
vedetelor! 

George dădu cu pumnul în masă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Maura, ce nu pricepi? Ti-am 
spus că paralizia va fi permanentă. Şi dacă totul răsuflă şi află 


comisia medicală, îmi vor ridica licenţa, voi fi dat în judecată şi 
voi pierde totul. 

— Egoist nenorocit ce eşti! 

— Ascultă, ştiu că ţi-e greu să înţelegi, dar tot ce mi-am dorit 
încă de pe vremea rezidenţiatului a fost să practic chirurgia 
estetică. Să desfigurez un pacient în mod deliberat este contrar 
tuturor principiilor mele. Cred că am să sun la poliţie. 

Ochii Maurei aruncară scântei. 

— Dacă faci asta, îţi jur c-am să găsesc o cale să te distrug cu 
mâna mea. 

Adună nervoasă foile dosarului. 

— Ştii ceva? Îl voi găsi singură pe David, înainte să fii pus să 
alegi între preţioasa ta reputaţie şi viaţa lui. 

Trânti uşa atât de tare încât geamul jivrat zdrăngăni. 

Maura părăsi biroul lui George, conştientă că cineva ar putea 
s-o urmărească pentru a se asigura că nu amestecă poliţia în 
toată această afacere. Era încă devreme, înaintea orelor de vârf, 
şi pe străzi erau puţine maşini. Niciuna nu părea suspectă. 
Tremurând de teamă şi de furie, conduse spre vest cale de un 
kilometru şi ceva, apoi se opri la un semafor. Îşi puse capul pe 
volan şi începu să plângă. Ea era o intelectuală - o persoană 
studioasă şi blândă, nu un om de acţiune. Acum va trebui să se 
schimbe, şi încă foarte repede. 

Stăpânindu-se, aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi zări 
în spatele unui şir de maşini un Cadillac gri, cu farurile aprinse. 
Nu-l văzuse oare parcat în faţa biroului lui George, cu numai 
câteva minute în urmă? Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Oare 
înregistraseră apelul pe care îl primise de la George? Răpitorii 
erau deja pe urmele ei? Se strecură înapoi în trafic, circulând 
fără viteză. După câteva secunde, Cadillacul porni şi el, la 
distanţă de numai câteva maşini în urmă. Nu vedea numărul de 
înmatriculare. Scotoci prin geantă, scoase telefonul mobil şi 
sună. 

— Alo! Auzi o voce familiară. 

— Hack! Slavă Domnului că ai răspuns! 

Taylor „Hack” Burgess era unul dintre studenţii ei de la 
Caltech, doctorand şi specialist în nanotehnologie, crearea de 
senzori electronici submicroscopici, cu potenţial imens de 
utilizare. Un fost student afirmase cândva că Burgess, elevul 
strălucit, retras, cu o înfăţişare fantomatică, era candidatul 


ideal, vânat de toate marile corporaţii. | se deschideau în faţă 
nenumărate posibilităţi, cu condiţia să nu ajungă la închisoare. 
Îşi datora porecla marii sale pasiuni, pentru care Maura nu 
înceta să-l dojenească: adora să spargă coduri aparent 
inaccesibile. Burgess numea asta „muncă de cercetare”. 

— Hack, urmăreşte-mă cu atenţie, spuse Maura, pe un ton 
imperativ. N-am timp să-ţi explic, dar vreau să faci nişte 
cercetări pentru mine. 

— Pentru tine, orice. 

Îi dădu numele Audrei Meadows, adresa şi data naşterii, după 
care adăugă: 

— Comunică-mi tot ce afli despre ea. Dacă a fost arestată sau 
judecată, dacă e implicată în strângeri de fonduri sau a primit 
vreo distincţie. Orice. Sparge coduri, numai strânge cât mai 
multe date. E urgent. 

— N-ai de gând să-mi spui să am grijă? 

— Fă ce trebuie să faci. 

Maura privi din nou în oglinda retrovizoare. Cadillacul se afla 
în continuare în spatele ei. Soarele, care încă nu se ridicase, o 
împiedica să-l vadă pe şofer. Se opri la un semafor pe Wiltshire 
Boulevard. Îşi încleştă cu putere mâinile pe volan, până ce 
degetele i se albiră. Nu se poate să fiu atât de aproape şi să nu 
aflu. 

Înşfăcă telefonul mobil, răsuflă o dată adânc şi se năpusti 
afară din maşină, exact când se făcu verde. Un cor de claxoane 
îi acompanie cursa spre Cadillac. Acum putea vedea silueta 
şoferului, dar fără a distinge nimic precis, cu excepţia şepcii de 
baseball şi probabil a unor ochelari de soare. In timp ce se 
apropia, roţile Cadillacului scrâşniră: maşina porni înainte cu 
viteză, lovind o Acura, care se răsuci la patruzeci şi cinci de 
grade şi izbi un Volkswagen. 

Maura  înlemni: şoferul Cadillacului dădu în marşarier, 
tamponând maşina din spate. Se auzi zgomotul dezgustător al 
frecării metalului şi airbagul se deschise. Cadillacul viră brusc la 
stânga, încadrându-se în trafic. Maşinile treceau în viteză pe 
lângă Maura. După câteva clipe, Cadillacul dispăru pe Wiltshire. 
Uluită, Maura puse din nou mâna pe telefon. Hack răspunse la al 
treilea apel. 

— Cadillac gri. Număr de înregistrare AZ3 şi încă ceva. Asta e 
tot ce am. Caută-l în bazele de date. 


În depărtare, se auzi o sirenă. Folosi timpul rămas până la 
sosirea poliţiştilor, pentru a născoci o poveste despre calarea 
motorului maşinii ei şi un şofer de Cadillac nerăbdător şi furios. 

În orele care au urmat, Maura a verificat mereu să vadă dacă 
era urmărită. Într-un sfârşit, se hotărî să meargă la un motel, în 
loc să rişte ca telefonul de acasă să fie ascultat sau vila să fie 
împânzită de microfoane. Îi trimise un bilet lui George, printr-un 
mesager, instruindu-l să nu ia legătura cu nimeni şi să o sune de 
la un telefon public pe numărul de la motel. Poate că era 
paranoică, dar n-avea încotro. 

George n-avea nimic nou de raportat. Maura îşi tinu 
răsuflarea şi îl întrebă încă o dată dacă era gata să dea curs 
cererii răpitorilor de a o desfigura pe Audra Meadows. 

— N-o să lăsăm să se ajungă până acolo, fu tot ce îi spuse 
George. Pur şi simplu, nu putem lăsa lucrurile aşa. 

Maura trânti receptorul. Apoi formă numărul lui Hack. 

— Ce-ai aflat? Întrebă el. 

— Destule. Mi-a luat ceva timp până să intru în baza de date a 
DMV“. Probabil că au un tip nou care se ocupă de securitatea 
sistemului. Greşeala lui e că a upgradat baza SQL la SP4 şi asta 
m-a ajutat. 

— Hack, nu mă interesează cum ai procedat. De fapt, poate c- 
ar fi mai bine să nici nu ştiu. Spune-mi ce-ai aflat. 

— OK. În California există peste trei mii de numere de 
înregistrare auto care încep cu AZ3. 

Speranţele Maurei se năruiră. 

— Fir-ar să fie! 

— Dintre acestea, mai puţin de douăzeci şi cinci sunt 
Cadillacuri. jumătate dintre ele aparţin unor firme de închirieri, 
celelalte sunt ale unor persoane particulare, şi niciunul nu e de 
prin Los Angeles. 

— Suntem morţi. 

— Nu te grăbi. În loc să risc să fiu prins, am folosit bunul şi 
vechiul telefon şi am sunat la Avis şi Hertz. 

Maura se învioră. 

— Continuă. 

— M-am dat drept poliţist care anchetează un caz de accident 
şi fugă de la locul faptei. Se pare că avem de-a face cu o 


4 Department of Motor Vehicles - Registrul Auto (n. tr.). 


coincidenţă. leri, biroul Avis din LAX* a închiriat un Cadillac gri 
unei persoane de la Meadows Productions. Am verificat: este 
firma lui Alec Meadows. 

Bingo! Alec Meadows. Infidelitate? Audra îl anunţase că-l va 
părăsi? Indiferent de motiv, Alec Meadows era suficient de 
pornit împotriva soţiei încât să pună în pericol viaţa lui David. 
Dar era oare pregătit şi să-şi pună ameninţarea în practică? 


Maura se ghemui în spatele unui şir de garduri vii, bine 
întreţinute, şi scrută cu binoclul proprietatea Meadows. Ajunsese 
aici la puţin timp după apusul soarelui şi se gândea dacă nu era 
totuşi cazul să telefoneze la poliţie. Era un teren mare, la o 
distanţă apreciabilă de şoseaua principală şi înconjurat de o 
pădure deasă. Poate că David se afla în vilă. Dacă nu, spera să 
obţină indicii în legătură cu locul unde era ţinut ascuns. 

Casa construită din piatră de râu semăna cu un castel şi avea 
un garaj pentru trei maşini, care funcţionase probabil în trecut 
ca adăpost pentru trăsuri. Hack îi oferise un profil al lui Alec 
Meadows, din date culese din mai multe surse. Işi făcuse averea 
din industria de divertisment, producând filme horror de duzină, 
pentru adolescenţi, şi câteva emisiuni TV de succes. N-avea 
cazier. Audra era prima lui soţie, în timp ce ea mai fusese 
căsătorită o dată. Nu aveau copii. 

Fiul tău este la noi. 

Noi. Oare pluralul avea vreo semnificaţie? Cu cine se aliase 
Alec Meadows în această afacere? Angajase profesionişti? Maura 
încercă să-şi limpezească gândurile. Alec ar fi putut foarte bine 
să apeleze la serviciile unui asasin pentru a-şi lichida soţia. De 
ce să se complice cu o răpire? Reveni apoi la vechea idee: dar 
dacă nu Audra era ţinta, ci George? 

Licărirea unor faruri care se apropiau străpunse întunericul 
nopţii. Vorbise cu Hack şi obținuse promisiunea lui că va veni cu 
maşina să saboteze sistemul de securitate al casei, pentru ca ea 
să poată intra, dar poate că acum nu mai avea nevoie de 
ajutorul lui. Maura ţâşni pe alee şi se ascunse în tufişurile de 
lângă garaj. După câteva clipe, uşa din mijloc se ridică, lăsând 
să pătrundă un Mercedes mare şi negru. Maura aşteptă până ce 
uşa fu aproape închisă, apoi se strecură rostogolindu-se pe sub 
ea, până sub partea din spate. Işi arse braţul atingând ţeava de 


“2 Aeroportul Internaţional din Los Angeles (n. tr.). 


eşapament. Rămase ascunsă, muşcându-şi buzele ca să nu ţipe 
de durere. Portierele se deschiseră şi văzu două perechi de 
picioare. 

— Pune-ţi astea pe tine, Audra, căţea ce eşti. Şi vino la mine 
când o să-ţi spun că sunt gata. 

Vocea era tăioasă, poruncitoare şi încărcată de furie. 

— Sigur, Alec, veni răspunsul şoptit. 

Maura rămase nemişcată, până când se convinse că cei doi 
intraseră în casă. Urcă cele câteva trepte şi întredeschise uşa. 
Se afla într-un hol întunecos, din care se vedea bucătăria. 
Cineva deschise uşa frigiderului, proiectând pe pereţi o umbră 
stranie. După câteva secunde, bărbatul ieşi din bucătărie. Paşii 
săi răsunau, stârnind un ecou în timp ce urca la etaj. Maura se 
strecură în bucătărie, adaptându-şi repede ochii la întuneric. 

Intră tiptil în livingul slab luminat. Plănuise să stea ascunsă, 
până ce soţii Meadows vor fi adormit şi apoi să-şi înceapă 
căutarea de la subsol. Dacă avea să dea peste vreun sistem de 
alarmă cu senzori de mişcare, va fi nevoită să improvizeze. 

Deodată auzi paşi coborând scara din lemn masiv. Cu inima 
bubuindu-i în piept, Maura se târî în spatele canapelei, întinsă 
pe podea. Alec intră în cameră şi aprinse lumina de deasupra 
şemineului. Stătea la mai puţin de un metru şi jumătate de ea. 
Doi paşi mai la dreapta şi ar fi descoperit-o! 

Din locul în care se afla, Maura putea vedea prin arcadă 
sufrageria. Masa uriaşă era acoperită, până aproape de podea, 
cu o faţă de masă impecabil de albă, iar în mijloc era aşezată o 
vază cu un aranjament superb de flori proaspăt tăiate. 

— Audra, coboară aici! Strigă Alec. 

Traversă livingul, îndreptându-se spre baza scărilor. 

Acum! Fugi! Îşi porunci Maura. 

Mişcându-se fără zgomot, se târî până la masă, ascunzându- 
se dedesubt, între două scaune din lemn masiv. Îşi afundă 
obrazul în covorul oriental, privind printr-o deschizătură mică de 
câţiva centimetri. Văzu picioarele goale ale lui Alec intrând în 
cameră, urmate imediat de cele ale soţiei sale. 

— Arăţi ca o târfă, aşa cum eşti îmbrăcată, se auzi vocea 
tăioasă a lui Alec. Îmi plac târfele. Chiar foarte mult. 

Zgomotul unei plesnituri bruşte. Ţipătul Audrei. 

— Alec, te rog, nu în seara asta. Nu pot! 

— ţi place, cățea ce eşti. O ştii la fel de bine ca şi mine. 


O altă plesnitură, şi mai puternică. Audra se prăbuşi sub 
impactul loviturii, la mică distanţă de Maura. Ar fi putut chiar s-o 
zărească, dar femeia părea realmente zdruncinată. 

— Scoală-te! Îi ceru Alec. Sunt deja excitat. 

— Alec, te rog! 

Fiecare neuron din capul Maurei ţipa să sară pentru a o salva 
pe Audra din ghearele monstrului. Femeia rămase însă chircită 
în poziţia fetală, ascunsă sub masa elegantă. 

— Urcă-te pe masă! Porunci Alec. Îmi place cum arăţi acum. 
Eşti frumoasă... atât de frumoasă. Şi mâine, după operaţie, vei 
arăta şi mai bine. 

Maura îşi acoperi gura ca să nu strige. Din cauza tensiunii şi 
încordării muşchilor, pentru a nu-şi schimba poziţia, i se pusese 
un cârcel în gambă. Durerea era atât de mistuitoare, de parcă 
cineva ar fi înjunghiat-o în mod repetat cu un cuţit bont. Işi 
muşcă degetele, chinuindu-se să rămână tăcută şi nemişcată, şi 
să ignore oroarea care se petrecea chiar deasupra ei. 

Un timp chinuitor de lung, Alec nu-şi domoli furia atacului. 
Ţipetele înăbuşite ale Audrei nu avură niciun efect. La final, 
răzbătu până la Maura sunetul făcut de cei doi în încercarea de 
a-şi recăpăta suflul. Violul se sfârşise. 


Dacă ar fi putut să-l ucidă pe acel bărbat, fără să pună în 
pericol viaţa lui David, Maura ar fi făcut-o. După ce îşi isprăvi 
treaba, Alec se dădu jos de pe masă, îşi aranjă hainele şi urcă 
agale scara. Audra rămase un timp acolo, scâncind complet 
sleită de puteri. Sentimentul de simpatie al Maurei faţă de ea se 
adânci. Ambele sufereau din cauza lui Alec Meadows. 

Era aproape patru şi jumătate dimineaţa, când Audra urcă în 
sfârşit la etaj. Maura mai rămase ascunsă. După câteva minute, 
se târî cu grijă de sub masă şi îşi întinse picioarele pentru a 
alunga durerea din gamba amorţită. Cercetă fără succes 
parterul şi descoperi în bucătărie o uşă care dădea spre subsol. 
Era un spaţiu vast, slab luminat, construit din beton şi încă 
nefinisat, umed, rece și înfiorător. Cutii şi mobile vechi zăceau 
împrăştiate peste tot, dar nici urmă de David şi niciun indiciu 
care să-l implice pe Alec în răpirea fiului ei. 

Descurajată, Maura cochetă pentru o clipă cu ideea de a 
aştepta să rămână singură în casă, pentru a examina încăperile 
de la etaj, dar, în cele din urmă, renunţă. Tocmai se pregătea să 


iasă din subsol, când văzu în celălalt capăt o uşă. Dădea într-o 
baie nefinisată, prevăzută cu un dulăpior, o chiuvetă, oglindă şi 
toaletă. In dulăpior găsi un portfard albastru, conţinând flacoane 
de plastic cu diverse medicamente. Valium, Zoloft, Prozac, 
Xanax, Effexor”? - toate prescrise pe numele Audra Meadows. 
Majoritatea erau goale, cu excepţia sticluţelor de Effexor şi 
Xanax. Maura cunoştea foarte bine aceste medicamente. In 
timpul divorţului şi imediat după, suferise de depresii. Effexor îi 
producea o stare de nepăsare şi neputinţă, iar Xanaxul, care 
crea dependenţă, avusese asupra ei efecte pur şi simplu 
înspăimântătoare. Aşa că optase pentru statul la televizor până 
târziu în noapte, şedinţe de terapie şi exerciţii fizice regulate. 
Totuşi, înţelegea prea bine de ce Audra avea nevoie de o astfel 
de medicaţie. 

Pilulele îi dădură o idee. Dacă Audra urma şedinţe de terapie, 
atunci s-ar putea ca psihiatrul ei să fi aflat de operaţiile estetice 
şi de Alec. Problema era cum să-l convingă să încalce secretul 
profesional. Poate că doctorul Simon Rubenstein avea şi el un 
fiu, rânji Maura sălbatic. 

Işi consultă ceasul. Mai avea la dispoziţie nouă ore. Vârându- 
şi în buzunar unul dintre flacoanele goale având înscrisă adresa 
cabinetului lui Rubenstein, se strecură afară pe uşa de la subsol 
şi dispăru în pădure, prin ceața rece a începutului de zi. 


Conformându-se instrucţiunilor primite, Hack îi lăsase la 
recepţia motelului Holiday Inn o cutie de pantofi. Hack îl 
cunoştea pe David şi îndeplinise cererea Maurei fără a-şi face 
mustrări de conştiinţă. Odată ajunsă în maşină, Maura mută 
pistolul de calibrul 38 în buzunarul jachetei. Hack, un tip cu un 
intelect strălucit, dar uşor paranoic şi excentric, depozitase 
acasă un mic arsenal. In afară de armă, îi adusese Maurei şi 
nişte cărţi printate, conţinând informaţii despre Alec Meadows. 

Meadows nu avea niciun apartament sau depozit înregistrat 
pe numele lui sau al companiei, iar biroul din centrul Los 
Angelesului nu părea locul potrivit pentru a ţine captiv un copil. 
Pe lista întocmită de Hack figurau şi douăzeci de proprietăţi din 
sudul Californiei, în dreptul cărora apărea numele de A. 
Meadows. Una dintre acestea, pe care Hack o încercuise - 


% Denumirile comerciale ale unor medicamente antidepresive şi 
calmante (n. tr.). 


probabil o cabană - era situată în Parcul Naţional Los Padres, la 
nord de Ventura. Aparţinea lui A. R. Meadows, inițialele soţului 
Audrei. Maura localiză pe hartă pădurea, estimând că drumul 
până acolo şi înapoi va dura cinci ore. Până la operaţie mai 
rămăseseră opt ore. 

Doctorul Simon Rubenstein avea numărul de telefon dat la 
secret, dar Hack încerca să-l afle, împreună cu adresa de acasă. 
Între timp, Maura se dusese la biroul din Hollywood al 
psihiatrului, aflat la numai câteva blocuri distanţă de centru de 
chirurgie al lui Alec. Clădirea era încuiată. Putea fie să-şi piardă 
timpul în aşteptarea lui Rubenstein, fie să urmărească singura 
pistă pe care o avea - cabana din munţi. 

Îl sună pe George acasă, la birou şi pe telefonul mobil, dar de 
fiecare dată răspunse robotul. Doctorul George Hill, chirurgul 
plastician al vedetelor, îşi ţinea tot timpul telefonul deschis. O 
evita, ceea ce însemna că încă nu luase o decizie în legătură cu 
ce avea să facă la momentul adevărului. Îi lăsă mesaje furioase 
pe toate numerele, informându-l în termeni categorici ce soartă 
îl aştepta dacă David avea să păţească ceva din cauza lui. Apoi 
făcu plinul maşinii sale Toyota Camry şi se îndreptă spre 
autostradă. 

A fost nevoită să facă o oprire la centrul de informaţii al 
pădurarilor din Los Padres, dar, ajutată şi de un pic de noroc, 
după circa două ore şi jumătate de la plecarea din L. A., a intrat 
pe drumul Eagle's Nest, la trei kilometri de Frazier Park. Nu mai 
avea decât patru ore şi jumătate la dispoziţie pentru a-l găsi pe 
David. 

Plăcuța de lemn pe care era vopsit numărul 14 fusese bătută 
în cuie, de un copac. Casa, o cabană, aşa cum bănuise Hack, era 
un spaţiu mic şi dărăpănat, plin de gunoaie în curtea din spate - 
nici pe departe genul de proprietate pe care familia Meadows ar 
fi putut s-o deţină. Maura parcă mai jos de alee şi se apropie de 
clădire mergând prin pădure. La marginea luminişului, scoase 
pistolul din buzunar. Aproape imediat simţi în ceafă apăsarea 
fermă a unei arme. _ 

— Lasă pistolul! Mârâi o voce joasă. Acum întoarce-te! Incet! 

Arma era o puşcă de vânătoare cu lunetă. Bărbatul era un 
uriaş - pe puţin doi metri înălţime - cu barba roşie şi deasă. 
Maura îşi ridică privirea sfidătoare. 

— Unde e fiul meu? Intrebă ea. 


— Doamnă, singurul copil de aici e fiul meu. Luanne? 

O femeie în haine ponosite apăru în curte, ţinând de mână un 
băieţel de doi ani, la fel de şleampăt. 

Maura simţi că leşină. 

— Vă numiţi Meadows? Întrebă ea cu o voce răguşită şi 
tremurătoare. 

— Ambrose Meadows, deşi nu ştiu dacă asta vă priveşte. 
Oricum, cine naiba sunteţi şi căutaţi aici? 


O oră. 

Nemulţumită de lipsa ei de inspiraţie, care o făcuse să piardă 
timp cu drumul în Los Padres, Maura se întoarse în L.A., 
prinzând orele de trafic infernal. Pistolul revenise la locul său, în 
buzunarul jachetei. Apelurile către fostul soţ, pe toate liniile 
telefonice, rămăseseră fără efect. Nu reuşise să discute decât 
cu recepţionistele. 

Poate că aţi uitat, sublimase o operatoare, dar domnul doctor 
Hill nu permite să fie deranjat în timpul operaţiilor. 

Maura gemu. larăşi politica marelui chirurg, care voia să-l 
facă pe fiecare client să se simtă ca şi cum ar fi fost unicul său 
pacient. Renunţă să încerce s-o convingă pe telefonistă de 
urgenţa apelului, în schimb rulă cu viteză, folosind banda de 
urgenţă a autostrăzii, către biroul lui Simon Rubenstein, urcând 
apoi în goană cele trei etaje. Un bărbat îndesat, chel, cu o faţă 
blândă şi inteligentă, tocmai încuia uşa. 

— Domnule doctor Rubenstein? 

— Da? 

— Am în mână un pistol. Vă rog, intraţi înapoi în birou sau vă 
jur că trag. 

Psihiatrul nu dădu niciun semn că s-ar fi speriat. Răsuci cheia 
în broască în sens invers şi o invită pe Maura înăuntru. Maura îl 
urmă spre biroul din capătul coridorului şi închise uşa. 

Treizeci de minute. 

— Nu vreau să vă fac niciun rău, spuse Maura, dar am nevoie 
de ajutor. 

— Nu ţin aici medicamente, deşi am impresia că nu asta e 
problema. 

Maura îi întinse scrisoarea trimisă de răpitori. Doctorul o citi 
gânditor. 

— M-am furişat în reşedinţa Meadows şi am dat peste nişte 


reţete prescrise de dumneavoastră. Dar înainte de asta, mă 
ascunsesem în casă şi l-am văzut pe Alec Meadows violându-şi 
soţia. El e în spatele răpirii. Fie vrea s-o distrugă pe Audra, fie 
să-l discrediteze pe fostul meu soţ. Operația este programată 
peste doar câteva minute şi eu încă nu ştiu unde se află fiul 
meu. 

Izbucni în hohote de plâns. 

— Te rog, lasă pistolul jos, îi ceru Rubenstein pe un ton calm. 
Ai sunat la poliţie? 

— Nu, aţi văzut, scrisoarea îmi interzicea. Şi... în plus... am 
crezut c-o să-l găsesc pe David înainte să... 

— Şi ştii dacă doctorul Hill o va desfigura pe Audra, după cum 
cere biletul? 

— Nu... nu ştiu... chiar nu ştiu. Acum, vă rog, operaţia trebuie 
să înceapă în câteva minute. 

— Cred că pot să te ajut, zise Rubenstein, dar mai întâi 
trebuie să ai încredere în mine şi să găseşti o soluţie ca să 
împiedici intervenţia chirurgicală. În cât timp crezi că ajungi la 
sala de operaţii? 


Maura ştia că George era la fel de meticulos în respectarea 
programului, ca şi în toate celelalte privinţe. Uluită de ceea ce Îi 
spusese Rubenstein, cobori scările blocului în care psihiatrul îşi 
avea biroul, sărind câte trei trepte deodată, şi ţâşni în stradă, 
făcându-şi loc printre trecători, ca un veritabil mijlocaş pe 
terenul de fotbal. 

Ajunse la clădirea din sticlă şi cărămidă albă a centrului 
chirurgical exact la ora patru. Uşile erau încuiate şi în sala de 
recepţie era întuneric. Fără să ezite, dădu cu piciorul într-un 
panou de sticlă, desprinse cioburile şi se strecură înăuntru. 
Sălile de operaţii se aflau în spate. Intr-una dintre ele se lucra. 

— Doamnă Hill, n-aveţi voie aici, strigă o asistentă, când 
Maura trânti de perete uşa sălii de operaţii. 

Era 16:05. Audra Meadows era întinsă pe o masă puternic 
luminată, pregătită pentru anestezie. 

George, marele maestru al chirurgiei plastice, îmbrăcat în 
halat, cu mănuşi şi purtând mască, stătea în picioare lângă ea, 
ţinând în mână o seringă mare. Pe tavă, alături de diverse 
instrumente din oţel inoxidabil, se găsea o altă seringă. Una 
dintre seringi conţinea probabil anestezicul. Cealaltă...? 


— Maura! Strigă George. Ce Dumnezeu...? 

Fără să-i arunce o privire, Maura se repezi spre Audra. Ochii 
femeii erau  înceţoşaţi din cauza medicaţiei administrate 
înaintea intervenţiei. 

— Maura, n-ai ce căuta aici, spuse George. 

Maura nu-i dădu atenţie. Se aplecă spre Audra. 

— Săraca de tine, şopti ea. Audra, ştiu prin ce ai trecut. Şi am 
să te ajut. Totul va fi bine, vei vedea. Înţelegi ce-ţi spun? 

— Da... înţeleg. 

— OK. Acum spune-mi, unde îl ţii ascuns pe fiul meu? 

George clătină din cap, sceptic. 

— Nu-mi vine să cred ce voia să facă Audra. 

Poliţia sunase pentru a-i linişti: echipa specială SWAT îl găsise 
pe David în locul indicat de Audra - o vilă a unui prieten, rareori 
folosită, situată pe un deal ce străjuia staţiunea Malibu. Omul 
angajat de Audra pentru a-l răpi şi a-l păzi pe David fusese 
arestat, la fel ca şi ea, deşi un judecător îi promisese deja lui 
Rubenstein că i-o va retrimite pe Audra pentru o evaluare 
completă. 

— Psihiatrul ei numeşte asta sindromul tulburării de stres 
posttraumatic, îi explică Maura lui George. Încă dinainte de a se 
căsători cu Alec Meadows, Audra a avut o relaţie patologică de 
ură-iubire cu soţul ei sadic. El este cel care a obligat-o să 
suporte toate intervenţiile chirurgicale. Bănuiesc că toţi aceşti 
ani de abuzuri sexuale şi mentale au adus-o în pragul nebuniei. 
Credea că, dacă va fi desfigurată, Alec o va respinge şi ea va fi 
liberă din nou. Poate că n-a avut curajul de a se tăia singură sau 
de a angaja pe cineva care s-o facă sau poate şi-a închipuit că, 
datorită priceperii tale, cicatricele nu vor fi permanente. 

Un detectiv intră în cameră, făcându-i un semn lui George. 

— Domnule doctor Hill, trebuie să vă iau o declaraţie. 

George se ridică pentru a-l urma pe poliţist, dar Maura îl opri. 

— George, spuse ea, aveai în mână o seringă şi am remarcat 
o alta pe tavă. Aveai de gând să te conformezi instrucţiunilor din 
scrisoare? Seringa din mână era umplută cu alcool izopropilic? 

George zâmbi. 

— Ei bine, draga mea Maura, tu ce crezi? 

Apoi se întoarse cu spatele la ea şi ieşi. 


David Morrell 


FRĂŢIA TRANDAFIRULUI reprezintă o carte de referinţă pentru 
David Morrell. A fost primul său volum ajuns pe lista de 
bestselleruri a New York Times, fiind ecranizat ulterior de NBC“ 
într-o miniserie. „Trandafirul” din titlu se referă la un simbol 
antic, secret, din mitologia greacă. In acele vremuri de demult, 
conspiratorii care se întruneau clandestin jurau sub rosa („sub 
trandafir”) că nu vor divulga nimic din ceea ce se discuta în 
cadrul întâlnirii. „Frăţia” este formată din doi tineri orfani, Saul 
şi Chris, recrutaţi pentru CIA de către un bărbat care preia rolul 
de tată adoptiv. Morrell, care şi-a petrecut şi el o parte din 
copilărie într-un orfelinat, s-a putut identifica uşor cu eroii săi. 
Se pare că autorul s-a ataşat într-o asemenea măsură de 
atmosfera acestei cărţi, încât a scris apoi un alt thriller cu un 
titlu asemănător, Frăția pietrei, în care introduce un personaj 
asemănător cu primii săi eroi, Drew MacLane. Continuând pe 
aceeaşi temă a orfanilor şi a taţilor adoptivi (considerată de el o 
metodă de autopsihanaliză benefică), Morrell a reunit în Liga 
nopții şi a ceții două dintre personajele romanelor sale 
anterioare, Saul şi Drew, transformând această carte într-o 
dublă continuare şi marcând totodată finalul trilogiei. intenţiona 
să adauge seriei un nou thriller, motiv pentru care a lăsat un fir 
al intrigii nedus până la capăt, pentru a-l exploata într-un al 
patrulea volum. Numai că Matthew, fiul său în vârstă de 
cincisprezece ani, care suferea de o formă rară de cancer osos 
cunoscută sub numele de sarcomul Ewing, a murit în urma unor 
complicaţii. Dintr-odată, tema orfanilor aflaţi în căutarea unor 
taţi adoptivi nu mai prezenta interes pentru Morrell. Devenise 
acum un tată care încerca să umple golul lăsat de moartea 
fiului, idee pe care o va explora în mai multe romane 
neaparţinând seriei Frăției, în special în Măsuri disperate şi 
Pierdut de mult. 

Şi acum, după atâţia ani, Morrell mai primeşte scrisori şi e- 
mailuri în care cititorii îi cer să reia firul epic lăsat în suspans şi 
să dezvolte personajul Saul. Când ideea acestei antologii a prins 
viaţă, i s-a solicitat în mod expres o povestire din seria Frăției. 


* Naţional Broadcasting Company - companie de televiziune 
americană (n. tr.). 


Morrell nu era deloc dispus să revină la acea perioadă neagră 
din viaţa sa. Saul şi soţia sa, Erika, îi bântuiau însă imaginaţia. Și 
avea deja creat elementul declanşator al intrigii - un atac 
neaşteptat asupra satului în care locuieşte Saul. Poate că 
povestirea care urmează va reprezenta, atât pentru Morrell cât 
şi pentru cititorii săi, acel final îndelung aşteptat al seriei Frăției. 
Şi, chiar dacă spaţiul limitat al genului scurt nu a permis 
includerea lui Saul şi a prietenei sale, Ariene, fanii le vor simţi 
fără îndoială prezenţa tăcută, undeva, în fundal. 

În plus, există un alt element de natură să-i incite pe cititori - 
căci, la urma urmei, ce ar fi o povestire din seria Frăției fără 
sancţiunea Abelard? 


SANCŢIUNEA ABELARD 


LA ÎNCEPUT, au existat doar şase adăposturi Abelard: în 
Postdam, Oslo, Lisabona, Buenos Aires, Alexandria şi Montreal. 
Se întâmpla în 1938, atunci când reprezentanţi ai celor mai 
importante servicii secrete de informaţii din lume s-au întrunit la 
Berlin şi au convenit să stabilească un set de măsuri minime de 
protecţie pentru războiul care se preconiza ca fiind iminent. Aşa 
a luat naştere sancţiunea Abelard, după numele lui Pierre 
Abelard, poetul şi teologul din Evul Mediu care şi-a sedus eleva, 
pe frumoasa Héloïse, fiind castrat de familia acesteia în semn de 
răzbunare. Temându-se pentru viaţa sa, Abelard şi-a găsit 
refugiul într-o biserică de lângă Paris, unde a întemeiat oratoriul 
Paraclet, termen desemnând în limbajul bisericesc rolul de 
Mângâietor şi mediator, între oameni şi Dumnezeu, al Duhului 
Sfânt. Oricine cerea ajutor, era primit aici şi i se garanta 
protecţia. 

În epoca modernă, cei care au preluat şi dezvoltat viziunea lui 
Abelard au plecat de la premisa că haosul unui nou război 
mondial avea să-i pună pe agenţii serviciilor secrete în faţa unor 
provocări şi tensiuni deosebite. Desigur, fiecare agenţie îşi avea 
propriile case conspirative, dar sanctuarele purtând numele de 
„Abelard” aveau să extindă într-un mod remarcabil ideea de 
adăpost. Aici, orice membru al serviciilor secrete, indiferent pe 
cine slujea, avea să-şi găsească refugiul în situaţii extreme, 
garantându-i-se imunitatea absolută. Aceste zone protejate 
puteau servi în plus şi drept locuri de întâlnire neutre, pentru 
încheierea, în condiţii de deplină siguranţă, a unor alianţe între 


agenţii sau stabilirea de comun acord a unor tactici de urmat. 
Adăposturile erau menite să ofere tuturor agenţilor de teren un 
loc de relaxare, refacere sau meditaţie asupra strategiilor şi 
opţiunilor lor. lar discuţiile purtate cu sinceritate între zidurile 
sanctuarelor Abelard nu aveau să fie folosite ulterior ca arme 
împotriva lor. 

Pentru încălcarea acestor principii era prevăzută pedeapsa 
supremă. Cel care rănea un agent în incinta unui astfel de 
sanctuar devenea imediat persona non grata. Toţi membrii 
comunităţii mondiale a serviciilor secrete aveau sarcina de a-l 
vâna pe proscris şi de a-l ucide cu prima ocazie, chiar dacă 
aparţineau aceleiaşi organizaţii. Cum Pierre Abélard îşi găsise 
refugiul într-o biserică, autorii conceptului modern au decis să 
continue tradiţia. Au avut în vedere posibilitatea ca elementul 
religios să întărească legăturile confreriei, în acele vremuri de 
puternic declin al valorilor morale. Evident, reprezentantul 
NKVD-ului şi-a manifestat scepticismul, religia fiind interzisă în 
URSS, dar nu a văzut nimic rău în a-i lăsa pe americani şi pe 
englezi să creadă în binefacerile administrării „opiumului pentru 
mase”. 

In timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii de 
maximă tensiune ai Războiului Rece care a urmat, adăposturile 
Abelard s-au dovedit atât de utile încât au fost întemeiate altele 
noi la Bangkok, Singapore, Florenţa, Melbourne, în localitatea 
austriacă Ferlach şi la Santa Fe în New Mexico. Acesta din urmă 
a reprezentat într-un fel un adevărat triumf, având în vedere că 
reprezentantul Statelor Unite la întâlnirea din 1938 îşi 
exprimase îndoiala cu privire la posibilitatea aplicării sancţiunii 
Abelard în momente de criză, insistând că niciun astfel de 
sanctuar - un loc sensibil din punct de vedere politic şi potenţial 
violent - să nu fie amplasat pe teritoriul american. Timpul a 
demonstrat că se înşelase. Într-o lume tot mai periculoasă, 
nevoia unui refugiu temporar s-a acutizat. Şi în domeniul, prin 
excelenţă cinic, al serviciilor secrete, onoarea şi puterea 
conferite sancţiunii Abelard de părinţii săi fondatori au rămas 
neştirbite. 


Santa Fe înseamnă Sfânta Credinţă. Abelard ar fi fost întru 
totul de acord cu alegerea, medită Saul Grisman, în timp ce îşi 
conducea în amurg maşina închiriată, o marcă banală, pe 


drumul umbrit, şi mai întunecat de apariţia neaşteptată a unui 
furtuni. Deşi cei neavizaţi îşi imaginau Santa Fe drept un oraş de 
câmpie, mereu scăldat în soare, asemănător cu Phoenixul, 
adevărul era că vremea se schimba aici în funcţie de cele patru 
anotimpuri. Locul era situat la o altitudine de peste 2000 de 
metri, la poalele unor versanţi din Munţii Stâncoşi, denumiți 
Sangre de Cristo de primii exploratori spanioli, care au comparat 
strălucirea sa la apus cu presupusa imagine a sângelui lui 
Hristos. Saul se îndrepta spre o culme aflată la nord-est de 
comunitatea artistică din Santa Fe, numărând cincizeci de mii 
de suflete. Fulgerele luminau când şi când crestele munţilor. Pe 
scaunul pasagerului se aflau o hartă şi o foaie cu indicaţii de 
drum, dar Saul avusese timp să le studieze cu atenţie în timpul 
zborului urgent pe care fusese nevoit să-l facă până în New 
Mexico, aşa încât nu se oprise decât o dată, pentru a-şi reaminti 
şi a localiza câteva repere pe care şi le luase cu câţiva ani 
înainte, în cursul unei misiuni în Santa Fe. Farurile maşinii 
luminară un indicator greu de observat din cauza ploii: Camino 
de la Cruz, calea crucii. Cu mâinile încleştate pe volan, viră la 
dreapta, pe drumul pustiu. 

Adăpostul Abelard fusese întemeiat în apropiere de Santa Fe, 
din mai multe motive. Los Alamos, locul unde fusese inventată 
bomba atomică, era cocoţat pe un versant, de cealaltă parte a 
văii, spre vest. Sandia Naţional Laboratories, o unitate de 
cercetare la fel de importantă pentru securitatea Statelor Unite, 
trona în mijlocul muntelui, la o oră de mers cu maşina spre sud, 
lângă Albuquerque. Aici, agentul dublu Edward Lee Howard 
scăpase de oamenii FBl-ului la o curbă strânsă pe strada 
Corrales şi fugise apoi în Uniunea Sovietică. Spionajul era aici la 
el acasă, în aceeaşi măsură ca galeriile de artă de pe Canyon 
Road. Mulţi dintre agenţii operativi care avuseseră ocazia să 
staţioneze în zonă se îndrăgostiseră de acest Ţinut Vrăjit, cum îl 
numeau localnicii, şi se stabiliseră în Santa Fe după ce se 
retrăseseră din activitate. 

Pinii şi ienuperii de pe margini aruncau umbre pe drumul plin 
de hârtoape. După circa o jumătate de kilometru de mers, 
drumul se termină brusc, la poalele unui deal. La lumina unui 
fulger, zări printre ştergătoare o turlă de biserică. Tunetul păru 
să zdruncine clădirea joasă de alături. Ca majoritatea 
construcţiilor din Santa Fe, avea acoperişul plat. Colţurile erau 


rotunjite, iar zidurile groase, de culoarea pământului, erau 
făcute din chirpici şi stuc. Saul citi indicatorul: „Mănăstirea 
Soarelui şi a Lunii”. Fiind evreu, se gândi că numele avea 
legătură cu Munţii Soarelui şi Lunii din apropiere. Presupuse şi 
că, în acord cu reputaţia de comunitate New Age, adeptă a 
practicilor Feng Shui şi a cristaloterapiei, întemeiată de localnicii 
din Santa Fe, denumirea avea rolul de a-i avertiza pe curioşi, la 
modul cel mai clar, că nu aveau câtuşi de puţin de-a face cu o 
instituţie catolică tradiţională. 

O singură maşină, la fel de închisă la culoare şi de banală ca 
cea a lui Saul, se afla în faţa clădirii. Parcă maşina alături, opri 
motorul şi stinse farurile, după care inspiră şi expiră adânc, 
alocând fiecărei operaţii câte trei secunde. Işi luă sacul de voiaj 
şi, aruncându-l pe umăr, cobori din maşină, grăbindu-se prin 
ploaia rece către intrarea în mănăstire. 

Se adăposti sub portic şi încercă cele două uşi din lemn 
masiv, dar ambele erau încuiate. Apăsă pe un buton şi privi în 
sus spre o cameră video. Auzi un băzâit şi uşile se deblocară. O 
deschise pe cea din dreapta şi pătrunse într-un hol cu podea din 
cărămidă. Când o închise, o pală puternică de vânt aţâţă focul 
din şemineul aflat în stânga încăperii. Era amplasat cam la 30 
de centimetri deasupra nivelului podelei şi avea o formă ovală, 
fiind construit în stilul cunoscut sub numele de kiva, cu lemnele 
care trosneau, aşezate pe verticală, rezemate de spatele vetrei. 
Mirosul de pin îi aminti lui Saul de tămâie. 

Se întoarse spre biroul aflat în dreapta, din spatele căruia un 
tânăr îmbrăcat în straie preoţeşti îl cerceta cu atenţie. Bărbatul 
avea un aspect ascetic şi obrajii supţi. Era ras în cap. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Am nevoie de un adăpost. 

Saul simţi apa picurându-i pe gât din părul ud. 

— Poate că aţi fost greşit informat. Acesta nu este un hotel. 

— Mi s-a spus să întreb de domnul Abelard. 

Ochii preotului se rotiră uşor, fixându-l cu o privire mai 
intensă. 

— O să-l chem pe supraveghetor. 

Vorbea cu un accent aparent european, dar greu de 
identificat. Apăsă un buton. 

— Aveţi arme asupra dumneavoastră? 

— Da. 


Preotul se încruntă, privind spre monitoarele care aveau 
afişate imagini nocturne, verzui, ale zonei din jurul clădirii: cele 
două maşini din parcare, drumul pustiu şi dealurile presărate cu 
tufe de ienupăr, în fundal. 

— Sunteţi aici pentru că vă simţiţi ameninţat? 

— Nu mă urmăreşte nimeni, răspunse Saul. 

— Aţi mai stat într-un astfel de stabiliment? 

— Da, în Melbourne. 

— Atunci cunoaşteţi regulile. Trebuie să-mi predaţi pistolul. 

Saul băgă mâna în jacheta de piele şi scoase cu grijă un pistol 
Heckler Koch de 9 mm. ÎI aşeză pe birou, cu ţeava îndreptată 
spre perete, şi aşteptă ca preotul să-şi noteze modelul (P2000) 
şi seria armei. 

Preotul studie magazia, concepută pentru folosirea pistolului 
cu ambele mâini, şi mecanismul de glisare, apoi puse arma într- 
o cutie metalică. 

— Mai aveţi şi alte arme? 

— Un cuţit Hideaway”. 

De forma unei gheare de tigru bengalez, acesta nu avea mai 
mult de 10 centimetri în lungime. Saul îşi ridică poala stângă a 
jachetei. Micul mâner negru era aproape complet ascuns într-un 
toc, tot negru, plasat paralel cu centura neagră. Puse cuțitul pe 
birou. 

După ce făcu o altă notă, preotul îl aşeză în cutie. 

— Altceva? 

— Nu. 

Saul ştia că un scanner încastrat în birou îl atenţiona pe preot 
dacă oaspetele minţea sau nu. 

— Sunt părintele Chen, se auzi o voce, din cealaltă parte a 
holului. 

Un tunet bubui în depărtare. Saul se întoarse spre un alt 
bărbat îmbrăcat în sutană, dar trecut de patruzeci de ani. Era un 
chinez cu burtă, faţa rotundă şi capul ras, semănând cu Buddha. 
Accentul trăda însă studii făcute într-o universitate Ivy League 
din New England. 

— Sunt supraveghetorul acestui adăpost Abelard. 

Preotul îi făcu un semn să-l urmeze. 


*5 Instrument de autoapărare, de mici dimensiuni, format dintr-o 
lamă uşor de ascuns în haine sau camuflată în diverse obiecte 
(breloc, lanternă, riglă, CD etc.) (n. tr.). 


— Numele? 

— Saul Grisman. 

— Vreau să spun numele de cod. 

— Romulus. 

Părintele Chen îl studie câteva clipe. Parcurseră coridorul şi 
intrară într-o cameră din dreapta, unde părintele se aşeză în 
spatele unui birou, deschise calculatorul şi tastă ceva. Citi ce 
era scris pe ecran, apoi îl privi pe Sau, parcă într-o cu totul altă 
lumină. 

— Romulus a fost unul din cei doi gemeni care au întemeiat 
Roma. Ai un frate geamăn? 

Saul înţelese că era supus unui test. 

— Am avut. Nu geamăn. Un fel de frate. Îl chema... 

Ezită din cauza emoţiei. 

— Chris. 

— Christopher Kilmoonie. Irlandez. 

Părintele Chen gesticulă spre monitor. 

— Nume de cod Remus. Amândoi aţi crescut într-un orfelinat 
din Philadelphia. Şcoala de băieţi Benjamin Franklin. O şcoală 
militară. 

Saul ştia că preotul se aştepta să-i ofere detalii. 

— Purtam uniforme. Mărşăluiam cu arme de jucărie. Toate 
orele pe care le făceam - istorie, trigonometrie, literatură etc. — 
Erau concepute pentru a avea legătură cu domeniul militar. 
Vedeam numai filme de război şi jucam numai jocuri de război. 

— Care este mottoul şcolii? 

— Invaţă-i politică şi război, pentru ca fiii lor să studieze 
medicina şi matematica şi să le poată oferi copiilor lor dreptul 
de a studia pictura, poezia, muzica şi arhitectura. 

— Nu este un citat din Benjamin Franklin. 

— Nu. E din John Adams. 

— Aţi fost instruiți de Edward Franciscus Eliot, spuse părintele 
Chen. 

Saul îşi ascunse din nou emoţiile. Eliot fusese directorul 
serviciului de contraspionaj al CIA, fapt pe care el îl aflase însă 
mult mai târziu. 

— Când aveam cinci ani, Eliot a venit la noi la şcoală, ne-a 
cunoscut şi ne-am împrietenit. De-a lungul anilor, a devenit 


4 john Adams (1735-1826) a fost primul vicepreşedinte şi al 
doilea preşedinte (1797-1801) al SUA (n. tr.). 


pentru noi... un fel de tată adoptiv, tot aşa cum Chris şi cu mine 
am ajuns să ne considerăm fraţi. Ne lua în weekend de la şcoală 
şi ne ducea să vedem meciuri de baseball, să facem grătare în 
grădina casei lui din Falls Church, Virginia, sau la un dojo“, unde 
învăţam artele marţiale. În esenţă, ne-a recrutat pentru a face 
din noi agenţii săi operativi personali. lar noi eram dornici să-i 
facem pe plac şi să ne slujim tatăl. 

— L-ai ucis. 

Saul tăcu câteva clipe. 

— Aşa e. Am aflat că nenorocitul transformase şi alţi orfani în 
agenţii lui personali, care îl iubeau ca pe un tată şi făceau orice 
le cerea. Ne-a folosit pe toţi, şi Chris a murit din cauza lui, aşa 
că, în cele din urmă, am înfipt în inima aia de piatră toate 
gloanţele dintr-un Uzi. 

Ochii părintelui Chen se îngustară. Saul ştia ce urmează. 

— Ai făcut-o încălcând principiile Abelard. 

— Nu-i adevărat. Nu l-am ucis în incinta unui adăpost Abelard. 

Părintele Chen continuă să-l fixeze cu privirea. 

— Totul e acolo, în dosarul meu, explică Saul mai departe. 
Recunosc, am făcut valuri şi am tulburat liniştea unui refugiu 
Abelard. Şi în final ni s-a ordonat, mie şi lui Eliot, să părăsim 
adăpostul. | s-a acordat un avans de douăzeci şi patru de ore. 
Dar l-am prins din urmă. 

Părintele Chen bătu uşor cu degetele sale groase în birou. 

— Arbitrii au decis că regulile Abelard au fost greşit 
interpretate, dar nu încălcate, spuse el. Ai dezvăluit agenţiei 
faptul că Eliot era agent dublu şi ai primit în schimb, neoficial, 
imunitate, cu condiţia să rămâi în exil. Se ştie că te-ai stabilit în 
Israel, unde participi la întemeierea unei noi aşezări a evreilor. 
De ce n-ai rămas acolo? Pentru numele lui Dumnezeu, având în 
vedere trecutul tău atât de distructiv, cum poţi să crezi c-o să-ţi 
permit să intri în acest refugiu? 

— Caut o femeie. 

Părintele Chen se înroşi de indignare. 

— Doar nu te aştepţi să găseşti aici prostituate. 

— Nu, ai înţeles greşit. E vorba de soţia mea. 

Părintele Chen aruncă o privire încruntată spre monitor. 


+ Dojo („locul Căii” sau „locul iluminării”) este spaţiul de 
antrenament în artele marţiale (n. tr.). 


— Erika Bernstein, spuse el. Fost agent operativ al 
Mossadului“8. 

— Maşina din parcare. E a ei? 

— Nu. Spuneai că o cauţi? 

— N-am mai văzut-o de trei săptămâni. Maşina îi aparţine 
cumva lui Yusuf Habib? 

Un alt tunet bubui. Părintele Chen încuviinţă. 

— Habib este oaspetele nostru. 

— Inseamnă că Erika va ajunge şi ea aici cât de curând. 
Crede-mă, nu vreau să vă fac necazuri, dimpotrivă. 

Se auzi un ţârâit. Încruntat, părintele Chen apăsă pe un 
buton. Monitorul afişă imaginea holului de la intrare. Inima lui 
Saul începu să bată mai tare când o văzu pe Erika. Chiar şi 
filmată în alb-negru, tot superb arăta, cu părul negru şi lung, 
prins într-o coadă de cal, şi trăsăturile ei ferme, dar totuşi atât 
de delicate. Ca şi el, purta pantofi sport şi blugi, dar în locul 
jachetei de piele avea un impermeabil din care se scurgeau pe 
podea picături de ploaie. 

Saul ieşi din birou înainte ca părintele Chen să apuce să se 
ridice de pe scaun. În holul puternic iluminat, Erika se întoarse 
încordată, la auzul zgomotului paşilor lui Saul, şi nu se destinse 
la vederea lui. 

Îl privi furioasă. 

— Ţi-am spus să nu mă urmăreşti. 

— Nici n-am făcut-o. 

— Atunci ce naiba cauţi aici? 

— Nu pe tine te-am urmărit, ci pe Habib. 

Saul se întoarse spre părintele Chen. 

— Vreau să vorbesc cu soţia mea între patru ochi. 

— Refectoriul e gol acum. 

Preotul făcu semn spre coridorul din spatele lor şi le indică o 
uşă pe stânga, vizavi de biroul său. 

Saul şi Erika se priviră lung. Nerăbdătoare, ea o luă înaintea 
lui şi intră în refectoriu. 

Saul o urmă, aprinzând luminile fluorescente. Se auzea un 
băzâit uşor. Refectoriul avea patru mese lungi, dispuse în şiruri 
de câte două. Era frig. Mirosul de peşte de la masa de seară 
încă mai persista în încăpere. În capăt se afla o tejghea, iar în 
spatele ei, un frigider profesional, de genul celor folosite în 


48 Serviciile secrete israeliene (n. tr.). 


restaurante, şi o maşină de gătit din oţel inoxidabil. Lângă tăvile 
cu furculiţe, cuțite şi linguri erau aşezate ceşti şi un vas, pe 
jumătate plin cu cafea, ţinut la cald. Ploaia izbea cu putere 
ferestrele întunecate. Saul turnă cafea în două ceşti, adăugând 
un substitut de frişcă şi un îndulcitor, aşa cum îi plăcea ei. 

Se aşeză la masa cea mai apropiată de Erika. Fără prea mare 
tragere de inimă, ea i se alătură. 

— Eşti bine? Întrebă el. 

— Sigur că nu. Cum poţi să întrebi aşa ceva? 

— Voiam să ştiu dacă nu cumva eşti rănită. 

— Ah! Exclamă Erika, întorcând privirea. Nu. Sunt bine. 

— Nu, nu eşti. 

Erika nu răspunse. 

— Ştii, nu era numai fiul tău. 

Saul privi în jos spre cafeaua neatinsă. 

— Fiul nostru a murit, Erika. 

Femeia tăcea în continuare. 

— Îl urăsc pe Habib la fel de mult ca şi tine, spuse Saul. Aş 
vrea să-l strâng de gât cu mâinile mele şi... 

— Pe naiba! Dacă ar fi aşa, ai face şi tu ca mine. 

— Erika, ne-am pierdut fiul. Dacă te pierd şi pe tine, o să 
înnebunesc. Ştii bine că dacă îl ucizi aici pe Habib, eşti un om 
mort. N-o să mai apuci o altă zi, dacă încalci regulile Abelard. 

— Dacă nu-l ucid, nu merit să mai apuc o altă zi. Habib e aici? 

Saul ezită. 

— Aşa mi s-a spus. 

— Atunci asta e cea mai bună ocazie pentru mine. 

— Ascultă, putem să plecăm de aici şi să-l aşteptăm să iasă. 
O să te ajut, insistă Saul. Dealurile din jur sunt locuri perfecte de 
observaţie. Un glonţ tras dintr-o armă cu lunetă te-ar satisface 
sau ţii morţiş să-l vezi murind de aproape? 

— Nu-mi pasă în ce fel îl ucid. Numai să dispară de pe faţa 
pământului, să nu mai respirăm amândoi acelaşi aer. 

— Bun, atunci aşa rămâne. 

Erika îşi clătină capul dintr-o parte într-alta. 

— Aproape că am reuşit în Cairo. Are o gaură în braţ, amintire 
de la mine. Timp de două săptămâni n-a făcut altceva decât să 
se mute dintr-un refugiu într-altul. Acum şase zile şi-a schimbat 
însă tactica şi am putut să-l urmăresc mult mai uşor. Mi-am spus 
că obosise, că începuse să cedeze sub presiunea mea. Numai 


că, după ce a trecut din Mexic în sud-vestul Statelor Unite, am 
înţeles ce plănuise. În Orientul Mijlociu se putea amesteca 
printre oameni. Ce să caute un arab în Santa Fe? De ce ar risca 
şi şi-ar părăsi teritoriul? Îţi spun, a vrut să mă ademenească aici. 
Vrea să fie găsit aici. Sunt sigură că oamenii lui mă pândesc 
acum afară, închizând capcana. Habib nu-şi poate închipui că aş 
fi dispusă să încalc regulile Abelard şi să mor odată cu el. Se 
aşteaptă să mă comport logic şi să mă ascund printre copacii de 
pe dealuri, gata să intru în acţiune când îl voi vedea ieşind de 
aici. Şi atunci când o voi face, oamenii lui mă vor ataca. Eu voi fi 
ţinta, nu el. Fir-ar să fie, de ce n-ai făcut ce ţi-am spus şi te-ai 
amestecat în povestea asta? Acum, nici tu, nici eu nu mai 
putem să ieşim vii de aici. 

— Te iubesc, spuse Saul. 

Erika îşi privi mâinile încleştate. Tonul aspru şi furios i se 
îndulci puţin. 

— În toată viaţa mea, fiul nostru este... a fost... singurul pe 
care l-am iubit mai mult decât pe tine. 

— Trebuie să plecaţi. Amândoi. Acum, se auzi o voce. 

Saul şi Erika îşi întoarseră privirile spre uşă. Părintele Chen 
stătea în prag, cu mâinile la spate. Şi în ele ţinea un pistol, Saul 
era sigur de asta. 

O altă uşă se deschise şi în încăpere păşi preotul cu aspect 
ascetic, care îi întâmpinase. Şi el ţinea o armă în spatele 
sutanei. 

Saul înţelese că refectoriul era împânzit cu microfoane 
ascunse. 

— Aţi auzit-o pe Erika. Habib a atras-o într-o capcană. 

— O simplă teorie, ripostă părintele Chen. N-aveţi dovezi. 
Poate că ea a inventat-o pentru a mă convinge să vă las să staţi 
aici. 

— Habib este membru al Hamas“, spuse Erika. 

— Nu mă interesează ce şi pentru cine lucrează. Celor care 
vin aici li se garantează siguranţa. 


4 Organizaţie paramilitară palestiniană islamistă, înfiinţată în 
1987, odată cu izbucnirea primei Intifade. Scopul său declarat 
este cucerirea teritoriilor aflate în prezent în cadrul statului 
Israel, Cisiordania şi Fâşia Gaza. Uniunea Europeană, Canada, 
Statele Unite şi Israel consideră Hamas ca fiind o grupare 
teroristă (n. tr.). 


— Nenorocitul ăsta e un psiholog care recrutează sinucigaşi 
pentru atentate cu bombă, spuse Erika, iar ochii îi scăpărau. El 
conduce centrele de instruire. li convinge că vor ajunge în 
paradis, unde vor regula nenumărate virgine, dacă se aruncă în 
aer împreună cu evreii din preajma lor. 

— Cunosc modul de operare al acestor sinucigaşi, spuse 
părintele Chen. Dar păstrarea sanctităţii acestui adăpost este 
sarcina mea şi singurul lucru care are importanţă pentru mine. 

— Sanctitate? Strigă Saul. Cum rămâne cu sanctitatea 
căminului nostru? Acum patru săptămâni, unul dintre obsedaţii 
instruiți de Habib s-a furişat în satul nostru şi s-a aruncat în aer 
în piaţă. Casa noastră. Fiul nostru... 

Nu mai putu continua. 

— Fiul nostru a murit ucis de o bucată de şrapnel care 
aproape că i-a retezat capul, adăugă Erika mânioasă. 

— Înţeleg şi aveţi condoleanţele mele cele mai sincere, spuse 
părintele Chen. Nu lăsaţi durerea să vă întunece judecata. Nu 
pot permite încălcarea regulilor. Rezolvaţi-vă problemele afară. 

— Aşa voi face, cu condiţia ca Habib să-şi cheme oamenii 
înapoi, spuse Erika. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine, dar 
vreau să mă asigur că Saul nu va păţi nimic. 

Tunetul bubui. 

— Bine, o să transmit atunci cererea voastră, spuse părintele 
Chen. 

— Nu e nevoie, rosti o umbră venită dinspre coridor. 

Saul îşi simţi toţi muşchii încordându-se la vederea chipului de 
o paloare bolnăvicioasă, care îşi făcu apariţia în spatele 
părintelui Chen. Habib era un bărbat de peste patruzeci de ani, 
solid, cu părul negru şi des, o privire mohorâtă şi trăsături 
inteligente. Purta pantaloni de culoare închisă şi un pulover 
gros. Mâna stângă era prinsă într-o eşarfă. 

Stând în continuare în spatele preotului, Habib spuse: 

— Îmi pare rău pentru fiul vostru. Mă gândesc însă la toţi 
aceşti morţi prin prisma statisticilor. Victime colaterale anonime. 
Cum altfel am putea purta războiul? Să personalizeze inamicul 
înseamnă să te recunoşti dinainte învins. Şi totuşi, ori de câte 
ori citesc în ziare numele unor oameni, mai ales copii, morţi în 
atentate, mă simt impresionat şi tulburat. Nu e; ne-au luat 
pământul. Nu e; au făcut legile prin care am devenit cetăţeni de 
rang inferior. 


— Ce să zic, aproape că m-ai convins cu mila ta, ripostă Erika. 

— Am copilărit în partea veche a lerusalimului. Soldaţii 
israelieni patrulau pe zidul care împrejmuia incinta în care trăiau 
palestinienii. În fiecare zi, se pişau de sus, de pe zid, în grădina 
noastră de legume. Şi politicienii voştri au continuat de atunci 
să se pişe pe noi. 

— Eu nu, spuse Erika. Eu nu m-am pişat pe nimeni. 

— Schimbaţi lucrurile, daţi-ne înapoi pământurile şi atentatele 
vor înceta. Vieţile altor sute de copii vor fi astfel salvate. 

— Nu-mi pasă de alţi copii. 

Erika păşi spre Habib. 

— Ai grijă! O preveni părintele Chen, gata să scoată arma la 
vedere. 

Erika se opri. 

— Nu-mi pasă decât de fiul meu. El nu s-a pişat pe legumele 
tale, dar tot l-ai ucis. E ca şi cum ai fi detonat tu bomba. 

Habib o studie: un psiholog care evalua tulburările 
manifestate de un pacient. 

— Şi acum eşti gata să-ţi sacrifici viaţa şi pe cea a soţului tău 
pentru a te răzbuna? 

— Nu. 

Vocea Erikăi se umplu de furie. 

— Nu viaţa lui Saul. El nu e amestecat în treaba asta. 
Contactează-ţi oamenii. Spune-le să se retragă. 

— Bine, dar dacă pleci de aici, nu vei face decât să le iei locul, 
ripostă Habib. Mă vei aştepta să ies, ca să mă ataci. 

— Îţi ofer aceleaşi condiţii pe care soţul meu i le-a acordat 
tatălui său adoptiv. Un avans de douăzeci şi patru de ore. 

— Tu auzi oare ce spui? Eşti pe cale să pierzi şi te aştepţi să- 
mi abandonez de bunăvoie poziţia de forţă. 

— De forţă? 

Erika trase fermoarul impermeabilului. 

— Ce mai zici acum de poziţia ta de forţă? 

Habib icni. Părintele Chen o privi cu ochii măriţi de groază. 
Saul făcu un pas, apropiindu-se suficient pentru a vedea tuburile 
de dinamită prinse în jurul taliei Erikăi. Pulsul i se acceleră când 
Erika îşi duse arătătorul de la mâna dreaptă spre butonul ataşat 
la detonator şi îl apăsă. 

— Dacă mă împuşcă cineva, degetul se va ridica de pe buton 
şi o să ajungem cu toţii în rai. Atâta doar că pe mine nu mă 


interesează fetele virgine, spuse ea. 

— Soţul tău va muri şi el. 

— Va muri oricum, atâta timp cât oamenii tăi îl aşteaptă 
afară. Numai că o să mori şi tu. la zi, cum te simţi când eşti de 
cealaltă parte a baricadei şi ai în faţă un sinucigaş? Nu ştiu cât 
timp mai pot ţine apăsat butonul. Cam în cât timp crezi c-o să- 
mi amorţească degetul? 

— Eşti nebună. 

— La fel de nebună ca şi tine şi ucigaşii tăi. Singurul lucru bun 
în toată povestea asta e că te asiguri că demenţii ăia nu au 
urmaşi. De dragul lui Saul, îţi mai dau o şansă. leşi dracului de 
aici. Şi ia-ţi oamenii cu tine. Îţi dau cuvântul meu. Ai douăzeci şi 
patru de ore la dispoziţie ca să dispari. 

Habib o privi lung, analizându-i furia. Se adresă apoi părintelui 
Chen: 

— Dacă părăseşte incinta înaintea expirării celor douăzeci şi 
patru de ore... 

— N-o va face, îl linişti preotul, scoțând pistolul de sub sutană. 

— Îţi rişti viaţa pentru a mă ajuta? Îl întrebă Habib. 

— N-o fac pentru tine, ci pentru acest refugiu. Am jurat pe 
sufletul meu că-l voi apăra. 

— A început să-mi amorţească degetul, îi avertiză Erika. 

Habib acceptă condiţiile cu o înclinare a capului. Erika şi Saul 
îl urmară pe coridor, spre camera pe care o ocupa. Păziţi de cei 
doi preoţi, îl aşteptară să-şi împacheteze lucrurile. Habib îşi cără 
valiza în holul de la intrare, mişcându-se greoi din cauza 
umărului rănit. Ajuns la biroul de la recepţie, formă un număr 
folosindu-se de mâna dreaptă, sănătoasă, şi puse telefonul pe 
speaker. 

Saul auzi o voce masculină răspunzând pe un ton neutru: 

— Alo! 

În fundal se distingea zgomotul sacadat al ploii. 

— les din clădire. Operaţiunea a fost amânată. 

— Am nevoie de codul de confirmare. 

— Santa Fe este Oraşul Diferit. 


5 „Oraşul Diferit” (The City Different) este sloganul oficial al 
localităţii Santa Fe. A fost adoptat în anii '20, după impunerea 
de către autorităţile locale, începând cu 1912, a unui stil 
arhitectonic unitar în cadrul planului de urbanizare, cu scopul de 
a-l diferenţia de celelalte oraşe americane şi pentru a încuraja 


— Confirmat amânarea. 

— Rămâi în aşteptare. Revin în douăzeci şi patru de ore. 

Habib întrerupse convorbirea şi îi aruncă Erikăi o privire 
mânioasă: 

— Pe viitor, n-o să-ţi mai permit să te apropii de mine. 

Degetul arătător al Erikăi tremură pe butonul detonatorului. 
Făcu un semn spre ceasul de perete din spatele recepţiei: 

— Este zece şi cinci minute. În ceea ce mă priveşte, 
numărătoarea inversă a început. Mişcă! 

Habib deschise uşa cu mâna sănătoasă. Ploaia năvăli 
înăuntru. 

— Îmi pare cu adevărat rău pentru fiul tău, îi spuse el Erikăi. 
Este îngrozitor: copii care trebuie să sufere, pentru ca 
politicienilor să le vină mintea la cap şi să îndrepte răul făcut. 

Folosi telecomanda pentru a debloca portierele maşinii. Apăsă 
un alt buton pentru a porni motorul. Îşi luă valiza şi păşi afară, în 
ploaie. 

Erika îl privi cum aleargă, încercând să-şi păstreze echilibrul 
printre rafalele de vânt. Un fulger despică cerul. Instinctiv, Saul 
se retrase din pragul uşii deschise a mănăstirii, pentru a nu da 
prilej vreunui acolit nebun de-al lui Habib să tragă asupra unui 
refugiu Abelard. 

Clătinându-se din pricina vântului, Habib îşi puse valiza pe jos, 
deschise portiera dinspre scaunul şoferului, aruncă valiza pe 
celălalt loc din faţă şi se grăbi să se aşeze în spatele volanului. 

Părintele Chen închise uşa sanctuarului. Ploaia şi Habib 
rămaseră afară. Aerul rece pătrunsese însă în încăpere. 

— Parcarea delimitează spaţiul în care nu se mai aplică 
sancţiunea Abelard? Întrebă Erika. 

— Nu contează! O săgetă părintele Chen cu privirea. 
Dinamita. Asta contează. Pentru numele lui Dumnezeu, cum 
facem să neutralizăm bomba? 

— Simplu. 

Erika îşi luă degetul de pe buton. 

Părintele Chen scoase un țipăt şi se retrase împiedicându-se. 

Detunătura nu pornise însă de la Erika. Explozia fusese afară 
şi Saul îşi strânse buzele într-un rânjet de satisfacţie, 
imaginându-şi ce se întâmplase cu cele trei maşini. El şi Erika 


turismul. Sursa principală de inspiraţie au reprezentat-o casele 
indienilor pueblo (n. tr). 


parcaseră de o parte şi de cealaltă a maşinii lui Habib. 
Explozibilul din plastic din cele două portbagaje trimisese o 
undă de şoc asupra uşilor adăpostului Abelard. Bucăţi de 
şrapnel loviră clădirea. O fereastră zdrăngăni. 

Părintele Chen deschise uşa cu o smucitură. Ploaia continua 
să cadă, aducând cu ea mirosul greu de fum, metal ars şi piele 
carbonizată. În ciuda furtunii, flăcările ce izbucniseră în 
vehiculele devastate luminau în noapte. Maşina lui Habib 
explodase pe ambele părţi laterale, limbi de foc ţăâşnind prin 
geamurile sparte. In spatele volanului, trupul fusese cuprins de 
flăcări. 

Huruitul tunetului se auzi ca un ecou al exploziei. 

— Ce-ai făcut? Strigă părintele Chen. 

— L-am trimis pe nenorocit în iad, acolo unde îi e locul, 
răspunse Erika. 

Dinspre dealuri se auzi, imperceptibil din cauza furtunii, 
zgomotul unor Împuşcături. 

— Prieteni de-ai noştri, explică Saul. De acum înainte, oamenii 
lui Habib nu vor mai întinde nimănui curse. 

— Şi să nu vă faceţi griji că autorităţile vor descinde la 
mănăstire din cauza exploziei, adăugă Erika. 

Bubuitul celei de-a doua explozii răsună în depărtare. 

— Prietenii noştri au simulat un accident de maşină la intrarea 
pe drumul spre sanctuar, imediat după prima explozie. Vehiculul 
a luat foc. In portbagaj se aflau mai multe canistre cu propan, 
pentru un grătar în aer liber, care tocmai au explodat. Asta va fi 
explicaţia oferită autorităţilor. Nici poliţia şi nici pompierii nu vor 
avea motive să facă cercetări la o jumătate de kilometru 
distanţă de locul exploziei. 

Deja flăcările care distruseseră cele trei maşini din parcare 
erau aproape stinse din cauza ploii. 

— N-aveam idee că va fi furtună, continuă Saul să explice. N- 
aveam neapărat nevoie de asta, dar, oricum, nu face decât să 
ne uşureze munca. Nu vom mai fi nevoiţi să alergăm să stingem 
focul pentru a împiedica autorităţile să prindă de veste. 

O altă detunătură se auzi pe un deal. 

— Evident, vom ajuta la curățirea locului, spuse Erika. 
Mănăstirea Soarelui şi a Lunii va arăta ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Aţi încălcat regulile Abelard. 


Părintele Chen ridică pistolul. 

— Nu. Ne-ai spus că parcarea nu face parte din sanctuar, 
insistă Saul. 

— N-am spus aşa ceva! 

— Erika te-a întrebat! Am auzit-o! Şi celălalt preot a auzit 
răspunsul pe care i l-ai dat. Ai spus că parcarea nu contează. 

— Ai ameninţat un agent în incinta sanctuarului! 

— Cu ce? În tuburile alea nu era dinamită. Nu sunt decât nişte 
tuburi de carton colorat. N-avem niciun fel de arme asupra 
noastră. Poate că am interpretat un pic diferit regulile, dar nu le- 
am încălcat. 

Preotul le aruncă o privire furioasă. 

— Tot aşa l-ai ucis şi pe tatăl tău adoptiv. 

Erika încuviinţă. 

— Şi acum am ras de pe faţa pământului un alt nenorocit cu 
inima de piatră. 

Lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— Numai că fiul meu tot mort rămâne. Nimic nu s-a schimbat. 
Încă doare. Doamne, cât de tare doare! 

Saul o luă în braţe. 

— Îmi vreau fiul înapoi, gemu Erika. 

— Ştiu, spuse Saul. Ştiu. 

— Am să mă rog pentru el, zise părintele Chen. 

— Roagă-te pentru noi toţi. 


Chris Mooney 


CĂI OCOLITE a fost primul thriller al lui Chris Mooney. În acest 
roman îşi face apariţia un personaj secundar, pe nume Malcolm 
Fletcher, un fost profilert, misterios şi enigmatic, cu ochi negri, 
stranii, care se ascunde de FBI. Un alt fost profiler, Jack Casey, 
reuşeşte să dea de urmele lui Fletcher şi îl convinge să se 
implice într-un caz dificil - un criminal în serie care ucide familii 
în timp ce dorm şi detonează bombe la sosirea poliţiei. Casey 
descoperă că Fletcher cunoaşte identitatea criminalului: un fost 
participant la un program de studii, sponsorizat de FBI, asupra 
modificării comportamentului uman. La sfârşitul romanului, 
Malcolm Fletcher redevine fugarul vânat de foştii săi patroni. 

După apariţia cărţii, Mooney a constatat cu surprindere că 
mulţi cititori i-au trimis scrisori şi e-mailuri în care îşi exprimau 
dorinţa de a afla mai multe despre Malcolm Fletcher. Ce i s-a 
întâmplat mai departe? Era în continuare căutat de FBI? Şi, cel 
mai important, cu ce se ocupa de fapt? Evident, Mooney nu 
cunoştea nici el răspunsurile. Fletcher îi ieşise pur şi simplu din 
minte, aşa încât s-a concentrat asupra următoarelor două 
volume: Lumea fără de sfârșit şi În amintirea lui Sarah. Însă a 
continuat să primească e-mailuri şi, în cele din urmă, a început 
să-şi pună aceleaşi întrebări ca şi cititorii săi. S-a decis să revină 
asupra acestui personaj atât de popular şi a descoperit că şi lui 
îi lipseşte. Acum cochetează cu ideea lansării unei serii Fletcher. 

În povestirea Căderea, Mooney explorează temele sale 
favorite: ideea pierderii, a ispăşirii păcatelor, precum şi sensul 
atât de discutabil pe care oamenii îl pot da noţiunii de dreptate. 
Şi introduce un nou personaj: o tânără care este solicitată să 
ajute la prinderea fostului psiholog criminalist FBI, care este 
extrem de periculos. 

Aşadar, ce s-a mai petrecut în viaţa lui Malcolm Fletcher în 
toţi aceşti ani? Este momentul să aflăm. 


CĂDEREA 


AEROPORTUL CLOCOTEA de atâta agitaţie. Pentru a ţine 
pasul, Marlene era nevoită să meargă repede. 
— E un transmiţător de dimensiuni reduse, mai mic decât 


51 Pshilolog criminalist (n. tr.). 


guma unui creion, explică agentul special Owen Lee. 

Era un bărbat zvelt, cu alură de înotător, şi vorbea uşor 
sâsâit. 

Sarcina ta este să plantezi transmiţătorul şi apoi să te retragi 
pentru a savura câteva zile de odihnă şi relaxare în insulele 
Cayman, pe cheltuiala guvernului federal. 

— Tot nu înţeleg de ce m-ati solicitat tocmai pe mine, spuse 
Marlena. 

O observaţie pertinentă. Ea era un şoarece de bibliotecă sau 
mai degrabă de laborator, o specialistă în medicină legală, nu în 
urmăriri. 

— Am cerut o tânără de încredere şi cu capul pe umeri, 
răspunse Lee. In plus, trebuia să arate excepţional şi să fie 
cubaneză, pentru că tipul are o slăbiciune pentru femeile 
cubaneze. Aşa s-a ajuns la tine. 

— Cine e subiectul? 

— Malcolm Fletcher. 

Marlena simţi că i se clatină pământul sub picioare. 

Malcolm Fletcher, una dintre cele mai strălucite minţi din 
întreaga istorie a FBl-ului, se afla acum pe lista celor mai căutaţi 
adversari ai agenţiei. In acest moment, pe capul lui era pusă o 
recompensă de două milioane de dolari, pentru uciderea a cel 
puţin trei agenţi federali. 

Şi asta era numai oferta guvernamentală. De ani de zile 
circulau zvonuri privind un premiu de circa cinci milioane de 
dolari, pus la bătaie de Jean Paul Rousseau. Fiul său, agentul 
special Stephen Rousseau, fusese implicat într-o tentativă 
eşuată de prindere a lui Fletcher. Stephen devenise o legumă şi 
era ţinut în viaţă cu ajutorul aparatelor. 

— Judecând după figura ta, înţeleg că ştii despre cine vorbim. 

Marlena încuviinţă, înghițind în sec. 

— E adevărat ce se spune despre ochii lui? 

— Da, sunt total depigmentaţi, complet negri. Am auzit că ai 
solicitat un post la Unitatea de Suport Investigaţional. 

— Da. 

Marlena spera că experienţa sa în laborator va constitui un 
atu în faţa celorlalţi candidaţi care râvneau la postul rămas liber, 
în cadrul departamentului FBI care se ocupa exclusiv de 
criminalii în serie. 

— Prinderea lui Fletcher şi aducerea lui în faţa justiţiei este 


genul de caz prin care se poate face carieră. Sper că vei 
proceda în consecinţă. 

— Vă puteţi bizui pe mine, domnule. 

— Bun. Acum, hai să-ţi cumpărăm o rochie frumoasă. Diseară 
eşti invitată la un cocktail. 

Mm îşi aruncă valiza în spatele unui Jeep avariat. La volan 
stătea un bărbat care putea trece cu uşurinţă drept Incredibilul 
Hulk5?. Purta o şapcă de baseball Yankees şi un tricou atât de 
strâns pe corp încât părea gata să plesnească. Era Barry Jacobs, 
unul din membrii echipei de urmărire a lui Lee. 

Malcolm Fletcher, îi explicase Lee, avea gusturi foarte precise. 
De aceea, totul trebuia făcut ca la carte. Lee insistă s-o vadă 
probând toate rochiile. 

Marlena încercă rochiile, în timp ce Lee, aşezat pe un scaun 
din piele, îi cerea să se întoarcă sau să stea în profil pentru a o 
vedea mai bine. Nu zâmbea şi vorbea puţin, dar ea îi simţi 
privirea insistând prea mult asupra părţilor dezgolite. Pentru a 
trece peste sentimentul de jenă, Marlena se concentră asupra 
magazinului, studiind cu atenţie şirurile de pantofi scumpi, 
vitrinele cu bijuterii şi zâmbetul strălucitor al franţuzoaicei 
amabile, care îi aducea rochie după rochie. lat-o acum cu o 
superbă creaţie Gucci, de culoare neagră, elegantă, deşi destul 
de decoltată. 

Când Marlena ieşi din cabina de probă purtând rochia Gucci, 
expresia lui Lee îi aminti de un recent caz de viol la care lucrase 
- un tânăr care studiase la o universitate Ivy League şi care 
droga femeile cu Rohypnol”, înregistrând pe video tot ceea ce 
le făcea. Felul în care zâmbea când îşi desfăcea cureaua 
pantalonilor semăna mult cu rânjetul lui Lee. 

În timp ce Lee plătea rochia şi pantofii, Marlena se scuză şi 
ieşi. Îl găsi pe Jacobs rezemat de zidul magazinului, fumând o 
ţigară. 

— Îmi dai şi mie una? 

Jacobs o servi cu o ţigară, apoi i-o aprinse. 

— Ai emoţii pentru diseară? Întrebă el. 

— Ar trebui să am? 


“2 Eroul filmului cu acelaşi nume, un om de ştiinţă care străbate 
lumea în căutarea unui leac pentru boala care îl face să se 
transforme într-un uriaş monstru verde (n. tr.). 

> Medicament hipnotic (n. tr.). 


— Nu. Am să fiu şi eu la clubul de iahting, dar n-o să mă vezi. 
Lee şi ceilalţi doi agenţi din echipă vor monitoriza totul din casa 
operativă. E la vreo doi kilometri şi ceva depărtare de club. 
Acolo ne-am stabilit sediul. Pentru tine, Lee a rezervat o cameră 
într-un hotel bun. 

Amestecul agenţilor bărbaţi şi femei în case operative era 
acum interzis de regulamente: două agente se plânseseră de 
comportamentul indecent al colegilor şi îi acuzaseră de hărţuire 
sexuală. Şi având în vedere modul în care Lee o privise, Marlena 
se simţi uşurată că avea să locuiască în altă parte. 

— Fletcher nu a atacat pe nimeni în public până acum. Atâta 
timp cât nu mergi nicăieri singură cu el, totul va fi bine. 

Jacobs îşi stinse ţigara. 

— Mă duc să aduc jeepul. Spune-i lui Lee că mă întorc în 
câteva minute. N-am găsit loc pe stradă şi am parcat într-un 
garaj. 

Marlena zări în apropiere un magazin care expunea pe stative 
rotative o colecţie de cărţi poştale viu colorate din insulele 
Cayman, care îi amintiră de mama sa. Ruthie Sanchez îşi tapeta 
pereţii camerei sale de femeie de serviciu cu vederi trimise de 
familie şi prieteni. Avea o adevărată pasiune pentru peisajele 
pitoreşti. 

Privi modelele etalate, întrebându-se care din ele i-ar fi plăcut 
mamei, şi alese două vederi. Adăugă şi un pachet de ţigări şi, în 
timp ce le plătea, încercă din răsputeri să-şi alunge din minte 
imaginea mamei rămasă captivă în turnul de nord, la etajul 56 
al World Trade Center, înconjurată de limbile de foc şi ţipetele 
îngrozite ale celorlalţi, privind spre fereastra spartă prin care se 
zărea cerul albastru, plin de fum, singura cale de scăpare. 

Owen Lee insistase să ţină şedinţa de instruire în camera ei 
de hotel. Îi dădu un plic şi se retrase pe hol, scuzându-se, pentru 
a discuta cu Jacobs. Marlena citi dosarul pe balconul ce dădea 
spre plaja aglomerată. 

Conţinea, în cea mai mare parte, date privind mişcările din 
ultimele săptămâni ale lui Fletcher. Fusese văzut de două ori 
vorbind cu Jonathan Prince, avocat şi proprietar al unei bănci 
private de pe insulă. Potrivit unui informator, al cărui nume nu 
era menţionat în raport, Fletcher urma să-l întâlnească pe Prince 
în acea seară, cu ocazia unui cocktail, pentru a intra în posesia 
unui paşaport, a cărţilor de credit şi a altor documente necesare 


adoptării unei noi identități. 

Plicul mai conţinea şi patru fotografii făcute în timpul 
supravegherii. Prima îl înfăţişa pe Jonathan Price stând la ieşirea 
unui imobil cu uşi din sticlă. Era un bărbat ceva mai vârstnic, cu 
capul ras şi un nas coroiat, ca un cioc de pasăre. Celelalte trei 
fotografii erau ale lui Fletcher. În fiecare dintre ele, fostul 
profiler FBI purta haine elegante şi ochelari de soare diferiţi. 
Marlena se întreba cum arătau acei ochi negri, stranii, ascunşi în 
spatele ochelarilor, când Lee intră pe balcon şi îi dădu o poşetă 
Prada. 

— Un ceas Rolex şi o pereche de cercei incrustaţi cu diamante 
te vor ajuta să intri în rol, îi spuse el. Transmiţătoarele sunt în 
săculeţul cu fermoar. 

Pe o bucată de plastic dreptunghiulară erau aşezate şase 
transmiţătoare, de diverse culori, uşor de camuflat, indiferent 
de nuanţa îmbrăcămintei pe care ţinta avea s-o aleagă pentru 
acea seară. 

Lee îşi trase un scaun şi se aşeză pe balcon, lângă ea. 

— Partea de sus este fabricată dintr-un material adeziv, cam 
ca un arici, care se prinde uşor pe orice tip de material. Aproape 
că nici nu trebuie să apeşi. Incearcă! 

Marlena detaşă discul alb, întinse mâna şi îşi plimbă degetele 
pe spatele gulerului cămăşii lui Lee, minunându-se de 
rapiditatea cu care dispozitivul se ataşase de țesătură. Prin 
dimensiunile sale, transmiţătorul era aproape invizibil. 

— Bună tehnică, o lăudă Lee zâmbind. 

Marlena simţi în răsuflarea lui mirosul apei de gură mentolate. 
Părul roşu al agentului era ud şi pieptănat cu grijă. Marlena nu 
putea decât să spere că bărbatul nu se dichisise special pentru 
ea. ă 

— Te deranjează dacă fumez? Intrebă ea. 

— Numai dacă nu-mi oferi şi mie o ţigară, răspunse Lee. 

Marlena se duse în dormitor şi reveni cu ţigările. Işi aprinse 
una şi îi întinse pachetul şi chibriturile lui Lee. 

— Am citit raportul. 

Işi mută, ca din întâmplare, scaunul ceva mai departe. 

— Nicăieri nu este menţionat unde locuieşte Fletcher pe 
insulă. 

— Pentru că nu ştim. Fletcher este un foarte bun cunoscător 
al tehnicilor de supraveghere, aşa că nu putem folosi metodele 


de urmărire uzuale. În plus, de cele mai multe ori se deplasează 
noaptea, ceea ce complică şi mai mult lucrurile. Acum, spune-mi 
ce ştii despre el. 

— În principiu, că este un individ de o inteligenţă sclipitoare. 

— Fără îndoială. În perioada cât a lucrat pentru Unitatea de 
Suport Investigaţional a avut cea mai mare rată de prindere a 
criminalilor în serie dintre toţi agenţii. Din păcate, a întrecut 
măsura. În loc să-i captureze pe aceşti monştri, şi-a arogat rolul 
de judecător, juriu şi călău. Când FBl-ul a aflat, a trimis trei 
agenţi la el acasă, pentru a rezolva problema cât mai discret cu 
putinţă. Unul dintre ei a ajuns o legumă şi este ţinut în viaţă 
conectat la aparate. Ceilalţi doi... ei bine, nu se ştie ce s-a 
întâmplat cu ei. În orice caz, de atunci, Fletcher este căutat de 
FBI. 

— Cum aţi aflat că se ascunde pe insulă? 

— Informatorul menţionat în raport este o secretară de la 
firma de avocatură a lui Prince. De mulţi ani îl suspectăm pe 
Fletcher că îşi plasează banii în băncile din insulele Cayman şi 
tot aici îşi schimbă identitățile. Bănuielile ne-au fost confirmate. 
Secretara ne-a oferit informaţii cu privire la numele pe care le 
foloseşte, conturile bancare şi multe altele. 

Lee îşi aprinse ţigara şi azvârli chibritul peste balustrada 
balconului. 

— Fletcher şi Prince se vor întâlni diseară, la ora zece. La 
petrecere va fi multă lume şi toţi vor încerca să-şi protejeze 
paharele şi să nu se lovească de ceilalţi. Vei merge în spatele lui 
Fletcher, îl vei atinge uşor cu braţul şi pe urmă îţi vei cere scuze, 
ca şi cum V-aţi fi ciocnit din greşeală. Metoda asta de agăţare, 
accidentală, e cea mai eficientă. 

— Dar dacă Fletcher încearcă să facă primul pas şi să mă 
agaţe? 

— Atunci, evident, vei face conversaţie. Poartă-te firesc, 
flirtează, arată-i că te interesează, atinge-l pe braţ sau pe umăr 
şi, când prinzi un moment prielnic, fixează-i transmiţătorul de 
haine. Pe urmă nu pleca imediat, ca să nu bată la ochi. Mai 
discută cu el câteva minute şi de-abia după aceea găseşte un 
pretext şi retrage-te. Din acel moment, ne ocupăm noi de toate. 

— Secretara lui Prince... de ce l-a denunţat pe Fletcher? 

— Vrea să divorţeze, şi cu două milioane poate pleca departe, 
pentru a începe o viaţă nouă. Acum, bănuiesc că te întrebi de ce 


n-am recurs la ea pentru a planta transmiţătorul. În primul rând, 
pentru că nu-l cunoaşte personal pe Fletcher. El nu vine 
niciodată la biroul lui Prince; se întâlnesc numai în locuri publice, 
unde are la dispoziţie mai multe căi de scăpare. În al doilea 
rând, chiar dacă ar reuşi să se apropie de Fletcher, femeia nu e 
în niciun caz graţia întruchipată, aşa că orice încercare de a se 
da la Fletcher i-ar da de bănuit. 

— Dar de ce nu îl abordaţi pur şi simplu direct? Aveţi suficienţi 
agenţi, sunt sigură. 

— Adevărat, numai că pentru asta ar trebui să informăm 
autorităţile locale. lar Prince are multe relaţii, oameni care pot fi 
uşor cumpăraţi. In plus, există chestiuni legate de procedurile 
de extrădare şi multe altele, despre care e mai bine să nu ştii. 
Ascultă, Marlena, înţeleg că eşti îngrijorată. Dar ai încredere în 
mine că totul e bine pus la punct. Ceasul din poşeta ta este 
prevăzut cu un dispozitiv de ascultare. Dacă apare vreo 
problemă sau o schimbare de planuri, Jacobs te va informa. lar 
dacă simt că eşti în pericol, te scot de acolo. Avem o barcă în 
apropiere, pentru orice eventualitate. Totul va fi OK, cu condiţia 
să respecţi următoarea regulă - cu niciun chip nu trebuie să 
mergi undeva singură cu Fletcher. 

— Da. Mi-a spus şi Jacobs. 

— Du-te la petrecere pe la ora opt, ca să apuci să intri în 
atmosferă. Numele tău figurează pe lista de invitaţi. Pe pat vei 
găsi un set de chei; sunt de la un Mercedes negru, aflat în 
parcarea din spatele hotelului. Sub scaunul din maşină vei găsi 
instrucţiunile pentru a ajunge la club. 

Marlena rămase cu privirea pierdută spre mare. 

— Şi nu mai face faţa asta lungă. O să vezi, totul va fi bine, 
adăugă Lee. 

Da, da, ce uşor e să dai din gură, gândi Marlena, întrebându- 
se pe cine voia Lee de fapt să convingă. 


Clubul de iahting se afla în celălalt capăt al insulei, într-un loc 
îndepărtat şi absolut fermecător, care domina docul unde erau 
acostate o mulţime de bărci cu vele şi iahturi. Părea locul cel 
mai potrivit pentru a face rost de o nevastă cu bani sau de un 
soţ bătrân şi putred de bogat. Toate femeile aveau sub treizeci 
şi cinci de ani, erau remarcabil de frumoase şi îmbrăcate cu 
rochii demne de a fi purtate pe covorul roşu. Marlena înţelese în 


sfârşit de ce insistase Lee să participe la alegerea ţinutei sale. 

Se apropia ora zece. În ultima jumătate de oră, Marlena 
fusese nevoită să asculte o adevărată fosilă vie, pe William 
Bigham, alias Billy Bing, regele neîncoronat al vânzărilor de 
automobile Mercedes din San Francisco, California, perorând 
despre miracolele navigaţiei, de parcă ar fi evocat o partidă 
memorabilă de sex din tinereţe. In timp ce se prefăcea că îi 
acordă toată atenţia, cerceta mulţimea elegant îmbrăcată, în 
căutarea lui Malcolm Fletcher şi a lui Jonathan Price, dar 
gândurile îi zburau spre cărţile poştale. 

Nu era pentru prima dată când cumpăra ceva pentru mama ei 
moartă - la ultimul Crăciun, achiziţionase de la Talbots, contra 
sumei de două sute de dolari, un pulover de caşmir. Nu o făcea 
pentru a pune puloverul sau vederile pe mormântul mamei. 
Ruthie Sanchez nu avea mormânt. La fel ca multe alte victime 
ale atentatelor de la 11 septembrie 2001, rămăşiţele trupului ei 
nu fuseseră găsite - şi nici nu aveau să fie găsite vreodată, 
pentru că Marlena negociase cu autorităţile renunţarea la orice 
pretenţii în acest sens, în schimbul unei sume care îi permisese 
internarea fratelui ei, suferind de o formă gravă de autism într- 
un sanatoriu de specialitate. 

Orice observator cu un minim de cunoştinţe de psihologie ar fi 
fost tentat să interpreteze nevoia de a cumpăra cadouri pentru 
mama ei moartă drept un indiciu al neputinței de a depăşi 
această traumă emoţională. Şi aşa şi era. Mai exista însă şi o 
altă motivaţie, pe care Marlena nu o dezvăluise nimănui, nici 
măcar psihiatrului ei. Ori de câte ori ţinea în mâini vederile, 
puloverul cumpărat de Crăciun sau vaza de cristal luată la 
împlinirea unui an de la moartea mamei, se simţea copleşită de 
un puternic sentiment de furie. Atentatorii sinucigaşi şi cei care 
planificaseră loviturile, birocraţii de la CIA şi FBI, politicienii care 
ignoraseră toate avertismentele - Marlena ar fi vrut să-i strângă 
pe toţi laolaltă şi, aidoma episodului din Biblie, să-i omoare cu 
pietre, dar zile în şir, pentru a se bucura la vederea agoniei lor. 
Gândul la diversele modalităţi prin care îi putea pedepsi pe 
aceşti oameni nu-i dădea niciodată pace. 

Făcu un efort să se adune. Billy Bing continua să 
trăncănească - de data asta ceva în legătură cu golful. Din 
fericire, chelnerul se apropia cu paharul ei de vin. 

— Un domn de la bar m-a rugat să vă dau asta, spuse 


chelnerul, înmânându-i un şerveţel împăturit. 

Mesajul era scris cu cerneală neagră: Foloseşte telefonul de 
pe cutia frigorifică din barca Falling Star, în apropiere de capătul 
docului. Dezleagă barca, apoi sună şi urmează instrucţiunile. 
Jacobs. Sub nume era trecut un număr de telefon. 

Marlena părăsi grupul, scuzându-se politicos, şi se îndreptă 
spre docuri, amintindu-şi cuvintele spuse de Lee în acea după- 
amiază: Dacă simt că eşti în pericol, te scot de acolo. Avem o 
barcă în apropiere. 

Aşadar, ceva se întâmplase şi acum era în pericol. 

Cu inima bubuind în piept, ajunse pe doc în faţa lui Falling 
Star, o ambarcaţie Boston Whaler supradimensionată, un tip de 
barcă închiriat cu precădere de amatorii de pescuit la mare 
adâncime. La bord era întuneric şi pustiu, dar iahtul Sea Ray 
acostat alături era înţesat de oameni elegant îmbrăcaţi, bând 
whisky cu sifon şi fumând ţigări de foi şi trabucuri. 

Marlena cercetă împrejurimile. O mulţime de lume se învârtea 
pe docuri, dar nimeni nu se îndrepta în direcţia ei. OK, mergi 
înainte. Urcă la bordul vasului, simţindu-i cum se leagănă sub 
picioarele ei, şi îşi puse paharul de vin şi poşeta pe masa din 
cabină. Sub masă se aflau două cutii frigorifice identice, foarte 
mari, legate cu lanţuri şi închise cu lacăte. O a treia era sprijinită 
de peretele din spatele ei, lângă uşa cabinei. Nu era încuiată; 
lanţurile fuseseră îndepărtate şi zăceau grămadă pe podea. Pe 
capac tronau două obiecte: un telefon mobil şi un set de chei, 
iar capacul nu era închis. 

Aşa cum fusese instruită, Marlena dezlegă barca, aruncând 
mereu priviri în jur. Oamenii îşi vedeau însă de treburile lor: 
râsetele şi vocile se amestecau cu muzica veche de jazz, care 
răzbătea de pe iahtul Sea Ray. După ce ridică ultimul tranchet 
de cauciuc pe pupă, reveni în cabină, luă telefonul şi formă 
numărul scris pe şerveţel. 

— Ascultă ce-ţi spun şi nu scoate nicio vorbă, răspunse o voce 
bărbătească joasă şi surprinzător de calmă. 

— Unul din cei doi agenti din casa operativă, pe care n-am 
apucat să-i cunosc, gândi Marlena. 

Pe capacul răcitorului vei găsi cheile de la barcă. Scoate-o din 
port. Şi mişcă-te cât poţi de repede. N-avem prea mult timp la 
dispoziţie. 

Bărbatul îi spuse cum să procedeze. Marlena porni cele două 


motoare, simțind podeaua vibrând tot mai tare, pe măsură ce 
accelera şi îndepărta încet barca de doc, ţinând cu o mână 
cârma şi cu cealaltă telefonul apăsat de ureche, pentru a auzi 
instrucţiunile. 

Ceva greu ateriză la pupă. Marlena îşi întoarse brusc capul, 
panica dispărând însă la vederea lui Barry Jacobs, care intră în 
cabină, îmbrăcat în haine negre de chelner. 

Slavă Domnului, se gândi ea. Roşu la faţă şi transpirat, Jacobs 
îi smulse telefonul din mână, azvârlindu-l pe podea. Marlena se 
holbă la el, uluită. Dădu să spună ceva, îşi înghiţi vorbele când 
Jacobs o îmbrânci de perete. _ 

— Ce mama dracului faci? Intrebă el. 

— Mi-ai transmis instrucţiuni să ies cu barca în larg. 

Jacobs îi strânse cu putere braţul: 

— Nu mă minţi sau îţi jur că... 

— Nu mint. Un chelner mi-a dat un bilet scris pe un şerveţel. 
Era semnat de tine. Spunea că... 

— Şi asta ai făcut? Ai venit pur şi simplu aici? 

— Lee mi-a spus că dacă vor fi probleme, o să mă anunti şi... 

— Unde-i biletul? 

— În geantă. 

— Adu-l încoace. 

Jacobs îi dădu drumul şi preluă cârma, accelerând. Barca ţâşni 
înainte. 

În interiorul cabinei se auzi un zgomot de sticlă spartă. 
Marlena păşi înăuntru şi văzu că paharul său de vin se 
răsturnase de pe capacul cutiei frigorifice. Cutia de lângă uşă se 
deplasase şi, pe lângă capacul pe jumătate deschis, se 
prelingea o dâră de sânge. Marlena deschise capacul. 

Ca specialist în medicină legală, văzuse destule cadavre şi 
diverse modalităţi în care o fiinţă omenească putea fi tăiată, 
lovită sau sfâşiată. Dar la vederea trupului dezmembrat al lui 
Owen Lee, o cuprinse greaţa. 

Harry! Ţipă ea. 

În două secunde, Jacobs fu lângă ea. Trânti capacul cutiei 
frigorifice. 

— Respiră adânc şi linişteşte-te, spuse el pe un ton 
poruncitor, în timp ce o conducea către un scaun. O să sun la 
centrul de comandă. 

Îşi scoase telefonul mobil. Marlena îl privea tulburată. 


Simti cum ceva fierbinte şi ascuţit îi înţeapă pielea. Privi în 
jos, spre piept, şi văzu o pereche de fire prinse în cleşti; Jacobs 
ţinea în mâini un Taser**. Arma fu descărcată şi următorul lucru 
pe care l-a văzut a fost imaginea mamei, care o lua de mână 
pentru a se cufunda împreună într-un cer albastru electric. 

Marlena auzi pleoscăitul apei. Deschise cu greu ochii şi zări pe 
cer luna. 

Se afla tot pe barcă, întinsă pe unul dintre scaunele 
capitonate răspândite pe punte. Toate luminile de afară şi 
dinăuntru erau stinse şi motoarele fuseseră oprite. Lângă ea 
zăcea o cutie frigorifică deschisă. Era goală. 

Ceva greu se ciocni de barcă. Bănuind despre ce era vorba, 
Marlena încercă să se ridice, dar nu reuşi. Avea mâinile legate la 
spate şi gleznele prinse cu acelaşi tip de sfoară groasă. Îşi 
balansă picioarele şi izbuti să se aşeze în fund. 

Se afla în larg, departe de port. De-a lungul şi în spatele 
vasului, aripi dorsale de diverse tipuri despicau apa. Şi asta era 
doar ceea ce se putea vedea. 

— N-ai de ce să te temi, Marlena. N-am de gând să te arunc 
pradă rechinilor. 

Femeia îşi întoarse privirea dinspre apă şi întâlni ochii negri, 
stranii, ai lui Malcolm Fletcher. 

Se dădu înapoi şi căzu, lovindu-se cu capul de marginea 
vasului, înainte de a ateriza pe planşeu, cu faţa în jos. Se 
pregătea să se rostogolească pe spate - pentru a se putea 
apăra lovind eventual cu picioarele - când braţele puternice ale 
lui Fletcher o prinseră de subsuori, ridicând-o în aer, deasupra 
apei. Marlena se zbătu. 

— Indiferent ce ţi-a povestit guvernul federal despre mine, n- 
am să-ţi fac niciun rău, spuse Fletcher aşezând-o înapoi pe 
scaun. Insă asta nu e valabil şi pentru agentul special Jacobs. 
Norocul tău e că mă aflam la bord şi l-am împiedicat să-şi pună 
planul în aplicare. 

Faţa lui Fletcher părea mai întunecată şi mai suptă decât în 
fotografie. Era îmbrăcat într-un costum impecabil, închis la 
culoare, fără cravată. 

— Inainte de a-ţi da drumul, vreau de la tine o informaţie - şi 
sper că vei fi sinceră cu mine. Promiţi să-mi răspunzi sincer? 


5 Armă pe bază de şocuri electrice, care paralizează temporar 
muşchii (n. tr). 


Este foarte important. 

Marlena încuviinţă. Încercă să-şi domolească bătăile inimii, 
trăgând adânc aer în piept. 

— Cărţile poştale pe care le-ai cumpărat mai devreme, pentru 
cine erau? 

Intrebarea o luă pe nepregătite. 

— Le-am cumpărat pentru mama, răspunse Marlena, după o 
clipă de ezitare. 

— Bine, dar a murit, nu-i aşa? 

— Cum de...? Da. E moartă. De ce întrebi? 

— Cum s-a întâmplat? 

— Pe 11 septembrie. Era într-una dintre clădiri... în turnul de 
nord. 

— Ai apucat să vorbeşti cu ea? 

— Nu direct. Mi-a lăsat un mesaj pe robot. 

— Ce spunea? 

— Că mă iubeşte şi să am grijă de fratele meu. Se auzea un 
zgomot puternic în fundal. Pe urmă s-a întrerupt semnalul. 

Marlena îşi aminti şi cealaltă voce de pe bandă. Era un bărbat 
care îi şoptea ceva mamei. Un prieten de la un laborator FBI 
reuşise să descifreze vorbele: Ține-te de mâna mea, Ruthie. 
Vom sări împreună. Ciudat, i se păruse că vocea seamănă cu 
cea a tatălui ei, care murise când ea avea douăzeci de ani. Sau 
poate că pur şi simplu spera în adâncul sufletului că mama ei nu 
fusese singură în ultimele clipe de viaţă. 

— Îmi pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o, îi spuse 
Fletcher, pe un ton sincer. Acum o să te rog să mă scuzi un 
moment. 

Dispăru în cabină. Apa izbi marginile vasului. După câteva 
secunde, reveni pe punte, târându-l pe Jacobs, legat de mâini şi 
de picioare. Îl propti, aşezându-l în genunchi chiar în faţa 
Marlenei. Jacobs avea o bandă izolantă aplicată pe gură. 

— Ţine minte ce ţi-am spus despre mărturisirile care fac bine 
sufletului, îi spuse Fletcher lui Jacobs, după care smulse banda. 

Jacobs se holbă la rechinii care dădeau ocol vasului. Inghiţi de 
mai multe ori în sec înainte de a se adresa Marlenei: 

— Te-am trădat în favoarea unor vânători de recompense 
care lucrează pentru Jean Paul Rousseau. Stephen, fiul lui, era 
agent federal şi a făcut parte dintr-o echipă însărcinată cu 
prinderea lui Fletcher. 


— FBl-ul a vrut să mă omoare, interveni Fletcher. N-am făcut 
decât să mă apăr, dar asta e altă poveste. Continuaţi, vă rog, 
domnule agent special Jacobs. 

— Rousseau a cerut ca Fletcher să fie prins în viaţă şi adus în 
Louisiana, explică Jacobs. Asta a fost condiţia pusă pentru 
acordarea recompensei. Vânătorii de recompense şi ceilalţi 
oameni ai lui Rousseau au decis că agenţii FBI trebuiau să 
dispară. Toată lumea avea să dea vina pe Fletcher, din cauza 
trecutului său şi a reputației de ucigaş de agenţi. In felul acesta, 
Rousseau ar fi fost convins că singura soluţie de capturare a lui 
Fletcher era asasinarea. 

— Mi-e teamă că Jacobs spune adevărul în legătură cu 
vânătorii de recompense, spuse Fletcher. În ultima săptămână, 
l-am urmărit permanent pe Lee. Evident, voiam să aflu ce pune 
la cale, aşa că mi-am luat libertatea de a-i înregistra convorbirile 
telefonice - tehnologia de încriptare a FBl-ului este incredibil de 
perimată. După ce Lee şi Jacobs au părăsit hotelul tău, i-am 
urmărit până la casa folosită ca centru operativ. Inchipuiţi-vă 
surpriza mea când, după două ore, cinci bărbaţi cu un aspect 
cam dubios au ieşit pe uşa din spate, cărând trei cutii frigorifice 
mari la barca de pescuit în care Lee îşi ţinea echipamentul de 
supraveghere. L-am recunoscut pe unul dintre ei dintr-o afacere 
complicată, de acum câţiva ani - un urmăritor sau vânător de 
recompense profesionist, care lucrează pentru Tata Rousseau. 
Acum, fii drăguţ şi povesteşte-i Marlenei ce plănuiseşi pentru ea. 

Jacobs tăcu. 

Fletcher se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. Jacobs tresări 
îngrozit. 

— După ce plantai transmiţătorul, continuă el cu o voce 
tremurândă, vânătorii de recompense aveau să intervină şi să 
se ocupe de Fletcher. Mi-au cerut să te duc pe vas, sub 
pretextul unei întâlniri cu Lee, la centrul operativ. Urma să 
dispari în mare. Rechinii aveau să termine treaba. Fără cadavre 
şi fără probe nu se poate construi niciun caz în instanţă. 

— Şi tu unde aveai de gând să pleci de aici? Întrebă Fletcher. 

— În Costa Rica. 

— Şi câţi bani urma să primeşti? 

Urmă o pauză, după care Jacobs răspunse: 

— Şapte milioane. 

— Se pare că preţul pus pe capul meu a crescut, rânji 


Fletcher. Jacobs a omis să-ţi spună cum m-am strecurat afară 
din toaletă şi l-am prins pipăindu-te. Se pare că voia să se 
distreze niţel cu tine înainte de a te arunca peste bord. Nu are în 
fiecare zi şansa de a fi intim cu o femeie aşa de frumoasă. l-ai 
povestit Marlenei despre activităţile palpitante şi încântătoare 
din Boston? 

— Am lucrat ca intermediar în relaţiile cu informatorii. 

— Eşti mult prea modest, remarcă Fletcher. Agentul special 
Jacobs a fost omul de legătură cu doi şefi foarte importanţi din 
mafia irlandeză. În schimbul unor recompense generoase, 
Jacobs a manevrat lucrurile în aşa fel încât cei doi şi-au putut 
continua nestingheriţi extorcările, spălarea de bani şi crimele. 
Atunci când superiorii lui Jacobs au prins de veste, irlandezii s- 
au evaporat pur şi simplu. Ai idee ce s-a întâmplat cu ei? 

— Toate acuzaţiile împotriva mea au fost retrase. 

— Nu ai fost condamnat pentru că preşedintele a intervenit şi 
a invocat imunitatea guvernamentală, ca să-şi protejeze un 
oficial de rang înalt, care îţi fusese şef pe vremea când lucrai în 
Boston. Corupţia s-a manifestat la un nivel care l-a depăşit cu 
mult pe cel la care erai tu, iar preşedintele a muşamalizat totul. 
Câţi oameni au murit pentru ca tu să-ţi păstrezi secretele, 
domnule agent special Jacobs? Câţi oameni ai ucis? 

Jacobs nu răspunse. 

— Nu contează. Oricum, cred c-am auzit destule. 

Fletcher fixă din nou banda peste gura lui Jacobs. 

Marlena îl urmări apoi pe Fletcher târându-l în spatele vasului 
pe Jacobs, care se zbătea şi ţipa. Şi-l imagină pe Jacobs plutind 
în apă, urlând de spaimă şi durere, în timp ce era sfâşiat de 
rechini. Gândul nu o cutremură şi nu încercă să-l alunge. 

Jacobs stătea priponit la pupă, încercând să ţipe în ciuda 
benzii adezive, cu ochii măriţi de groază, aţintiţi asupra mării. 

— Vrei să-l dezleg înainte de a-l arunca peste bord? O întrebă 
Fletcher. 

Marlena nu răspunse, conştientă de sentimentul care punea 
stăpânire pe ea, acelaşi pe care îl trăia atunci când ţinea în 
mâini puloverul sau cărţile poştale cumpărate pentru mama ei. 

— Ce te-ar fi sfătuit mama ta să faci? Insistă Fletcher. 

Marlena se gândi la ultimele clipe din viaţa lui Ruthie 
Sanchez, o simplă femeie de serviciu care nu-şi dorise decât să 
fie o mamă bună pentru cei doi copii ai ei şi care se trezise, în 


acel moment îngrozitor, confruntată cu dilema de a sări în 
întâmpinarea morţii sau de a aştepta să ardă de vie. 

O lumină strălucitoare apăru la orizont. Era o barcă. 

— E vasul venit pentru mine, spuse Fletcher. Deci, ce ai 
hotărât? 

Dorea ca Jacobs să sufere. Dar a vrea şi a face erau două 
lucruri diferite. 

— Vreau să-l predau autorităţilor, spuse ea. 

— În acest moment, n-ai nicio probă directă că este 
amestecat în afaceri cu vânătorii de recompense. Jean Paul 
Rousseau nu e prost deloc. Şi, în ciuda aerului său tembel, pun 
pariu că Jacobs şi-a acoperit bine urmele. Aşa că vor trebui să 
decidă pe care din voi să-l creadă. Şi nu vreau să-ţi amintesc 
cum se termină de obicei astfel de cazuri, cu atât mai mult cu 
cât Jacobs are relaţii cu persoane suspuse. 

— O să fac rost de dovezi. 

— Mă îndoiesc că vei reuşi. 

— Sunt gata să-mi asum riscul. 

— Cum vrei. 

Fletcher îi dădu drumul din strânsoare lui Jacobs. 

— Marlena, întoarce-te ca să desfac sfoara. 

Lângă Falling Star se opri un vas-ţigaretă, o ambarcaţiune 
special concepută pentru a atinge viteze incredibile. Omul de la 
timonă era un bărbat palid, cu capul ras şi un nas cu formă 
ciudată - Jonathan Prince. 

— Malcolm, spuse Price, e cazul să plecăm. 

Marlena recunoscu vocea care îi dăduse ceva mai devreme 
instrucţiuni prin telefon. 

— Ai pus totul la cale dinainte, murmură ea, mai mult pentru 
sine. 

— Voiam să te duc într-un loc sigur şi singura soluţie era să te 
atrag pe vas, departe de club, explică Fletcher. 

Marlena simţi răsuflarea bărbatului, care se aplecă pentru a-i 
şopti la ureche: 

— Cărţile poştale şi toate celelalte lucruri pe care le-ai 
cumpărat pentru mama ta după ce a murit... îţi sugerez să le 
arzi. 

Îi dezlegă mâinile. 

— Îl las pe Jacobs legat, în caz că te răzgândeşti. Mult noroc, 
Marlena. 


Vasul-ţigaretă se îndepărtă huruind. Marlena se aplecă şi îşi 
dezlegă sfoara de la glezne. Nu se grăbea. Ştia că n-avea nicio 
şansă să-l prindă din urmă pe Fletcher. 

In timpul ultimelor minute, extrem de agitate, Jacobs reuşise 
să-şi dezlipească banda la colţurile gurii. 

— Ascultă, am un cont deschis aici, pe insulă, bolborosi el. Îţi 
transfer ţie banii. N-am nevoie decât de un laptop. Mă laşi să 
plec şi îţi promit că n-o să mă mai vezi niciodată. 

Marlena nu răspunse. 

— Şapte milioane, continuă Jacobs. Gândeşte-te ce poţi să 
cumperi de banii ăştia. 

Da, dar nu ceea ceea ce-mi trebuie mie, se gândi Marlena, 
pregătindu-se să pornească motoarele. 

— Hai să discutăm despre asta, insistă Jacobs. Nu se poate să 
nu ajungem la o înţelegere. 

Marlena îndreptă vasul spre luminile care licăreau pe insulă. 
Peste huruitul motoarelor şi zgomotul făcut de vânt, îl auzi pe 
Jacobs, care continua s-o implore. Acceleră, imaginându-şi-o pe 
Ruthie Sanchez prăbuşindu-se şi încercând din răsputeri să nu 
se gândească prea mult la cât de limitată era de fapt puterea 
justiţiei. 


Dennis Lynds 


AUTOR DE ROMANE DE SUSPANS şi nu numai, Dennis Lynds 
este considerat scriitorul care a adus povestea polițistă în era 
modernă, pentru ca, după douăzeci de ani - mai precis în anii 
'80 -, să introducă tehnici literare care au propulsat genul către 
forma dinamică pe care o cunoaşte în zilele noastre. Câştigător 
a numeroase premii, a publicat circa optzeci de romane şi două 
sute de povestiri, sub diverse pseudonime, cel mai notoriu fiind 
Michael Collins. Sub acest nume a apărat cea mai lungă serie 
polițistă din literatură, avându-l în prim-plan pe inconfundabilul 
detectiv particular Dan Fortune. New York Times a inclus în mod 
repetat romanele sale de mistere pe lista celor mai bune zece 
astfel de creaţii. Într-un an, două dintre titlurile sale au figurat în 
acest top, fără ca ziariştii să-şi dea seama că aparţineau 
aceluiaşi autor, care folosise însă două pseudonime. A fost 
recompensat cu premiile Edgar şi Marlowe pentru întreaga 
carieră. 

Lynds a scris şi romane clasice şi povestiri, cinci dintre 
acestea din urmă apărând în antologia Ce/e mai bune povestiri 
americane. La sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 a 
revoluţionat din nou genul poliţist, prin romane la persoana întâi 
sau a treia, legate între ele prin povestiri, tehnică devenită 
acum uzuală. 

„Puternice şi memorabile, aceste opere demonstrează că, 
după circa 60 de lucrări, Collins a pornit pe un nou drum”, nota 
criticul Richard C. Carpenter în Romanul polițist şi de mistere în 
secolul XX. „Este un scriitor cu adevărat demn de tot respectul.” 
Şi comentând asupra ultimei sale culegeri de povestiri, Lumea 
lui Fortune, ziarul Los Angeles Times sublinia: „Să fii capabil ca, 
timp de trei decenii, să ţeşi povestiri captivante şi inteligente 
reprezintă în sine o realizare remarcabilă. Cu atât mai mult 
având în vedere calitatea constantă a lucrărilor... Pentru aşa 
ceva este nevoie de stil. Şi de curaj, fără îndoială.” 

Din nefericire, acest scriitor iconoclast, spiritual şi generos, s- 
a stins din viaţă, la vârsta de 81 de ani, pe 19 august 2005. O 
parte din povestirile sale vor apărea postum. Printre ele, şi cea 
care urmează, Succesul unei misiuni, publicată pentru prima 
oară în 1968. De atunci, a fost nominalizată la mai multe premii 
şi inclusă în diverse antologii. Şi, cu toate că a fost scrisă acum 


mai bine de patruzeci de ani, deznodământul său, deopotrivă 
fericit şi tragic, rămâne de actualitate. 


SUCCESUL UNEI MISIUNI 


MINISTRUL APĂRĂRII stătea în picioare, cu spatele la cameră. 
Privea harta lumii, desfăşurată pe tot peretele din cabinetul său. 

— Vor ataca, spuse el. Şi dacă nu descoperim unde se află 
depozitele lor de muniţie, echipament şi combustibil, nu putem 
să-i împiedicăm. 

Ministrul se întoarse. Era un bărbat scund şi avea o faţă 
rotundă, care ar fi putut părea jovială, dacă ochii cenușii n-ar fi 
aruncat priviri dure. Îi cercetă pe cei doi oameni din încăpere, ca 
un savant care studiază un specimen la microscop. 

— Datele nu pot fi decât la cartierul general al armatei din 
capitala lor, domnule ministru, sublinie căpitanul de infanterie 
înalt. 

Ministrul încuviinţă. 

— Aşa e. Omul pe care îl avem la comandamentul lor ştie 
exact unde anume în clădire se află dosarul care cuprinde 
aceste informaţii. i 

— Şi nu poate să le aducă? Intrebă femeia. 

— Nu. N-are acces în clădire. Având în vedere postura în care 
se află, ar fi practic imposibil şi, oricum, ne este mai util în 
poziţia pe care o deţine. Contactele sale sunt la un nivel prea jos 
şi nu avem alţi agenţi de încredere în comandament, care să 
posede experienţa necesară unei misiuni atât de dificile, 
delicate şi importante. Şi nici nu avem suficient timp pentru a 
plasa acum un agent sub acoperire. Ne trebuie o singură 
acţiune rapidă, întreprinsă din afară: pătrunderea, sustragerea 
documentelor şi ieşirea, înainte ca cei de acolo să-şi dea seama 
ce s-a întâmplat. 

Femeia păli sub tenul măsliniu. Teama o cuprinse, dar dispăru 
instantaneu. Totuşi, fusese acolo. În fond, în ciuda uniformei de 
ofiţer, nu era decât o puştoaică. Avea faţa ovală, nasul mic, 
buze pline şi ochi căprui şi catifelaţi. Era în armată de trei ani şi 
înjunghiase deja patru oameni în toiul nopţii. Culoarea îi dispăru 
însă din obraji când îl auzi pe ministru descriind misiunea care 
trebuia îndeplinită la cartierul general al unei armate vrăjmaşe, 
în inima unei ţări inamice. 

Bărbatul înalt îşi înclină capul în semn de acceptare. 


— Când plecăm? 

Vorbi pe un ton jos şi cu un accent uşor diferit de cel al femeii 
şi al ministrului. O cicatrice lungă îi brăzda faţa slabă şi 
bronzată. Degetul mijlociu de la mâna stângă îi lipsea. Ochii 
aproape negri priveau imperturbabili. 

— Peste zece minute, căpitane. Toate documentele sunt 
pregătite, răspunse ministrul. Dumneata, căpitane Hareet, vei fi 
un comerciant american de automobile, aflat într-o călătorie 
care combină vacanţa cu afacerile şi care n-a putut fi amânată, 
în ciuda crizei. Te-am ales pentru această misiune datorită 
experienţei, englezei americane colocviale pe care o vorbeşti şi 
cunoştinţelor tale de limbă arabă. Dacă va fi cazul, vei recurge 
şi la machiaj pentru a da o nuanţă mai întunecată pielii şi a 
putea trece drept arab. Cunoşti oraşul şi modul de organizare al 
armatei lor. 

Căpitanul Hareet încuviinţă. 

— Da, domnule. Le cunosc suficient de bine pentru a nu 
pierde acest mic război. 

Ministrul se întoarse spre femeie. 

— Locotenent Frank, vei fi soţia lui. Locuiţi în Santa Barbara, 
California. Nu aveţi nevoie de vreun accent deosebit. Un 
californian educat vorbeşte americana standard. Araba ta e cât 
de cât bună, deşi sperăm să nu fie cazul s-o foloseşti. E greu 
pentru o femeie să se infiltreze într-o ţară arabă. 

— Da, domnule, spuse locotenentul Frank. 

Tremurul din vocea ei era atât de slab încât ar fi trecut 
neobservat de cineva fără experienţa ministrului sau a 
căpitanului, mai ales că dispăru la fel de brusc precum apăruse. 
Cei doi bărbaţi se priviră, dădură din cap aprobator şi îi zâmbiră 
femeii. 

— Sunteţi amanți? Întrebă ministrul. 

Căpitanul tăcu. După o clipă de ezitare, locotenentul Frank 
încuviinţă. 

— Da, domnule. Paul şi cu mine trăim împreună de peste un 
an de zile şi relaţia noastră durează de mai mult timp. Urma să 
ne căsătorim cât de curând, dar acum va trebui să aşteptăm să 
se termine criza. 

— Îmi pare rău de amânare, locotenente, dar pe de altă parte 
mă bucur că informaţiile mele au fost confirmate. 

— Erau necesare astfel de informaţii? Întrebă căpitanul 


Hareet. 

— Orice informaţie se poate dovedi utilă, răspunse ministrul. 
lar în cazul de faţă poate fi vitală. Veţi juca rolul de soţi, într-un 
moment în care orice străin care soseşte în această ţară va fi 
privit cu maximum de suspiciune. Se aşteaptă, evident, să 
trimitem spioni care să încerce să afle ce pun la cale. In astfel 
de ocazii, femeile necăsătorite au tendinţa de a se pierde cu 
firea şi se poartă ca nişte fecioare sfioase. Pentru a da impresia 
că se culcă în mod regulat cu un bărbat, o femeie trebuie să se 
culce cu adevărat în mod regulat cu el. lar bărbaţii necăsătoriți 
habar n-au cum să se comporte cu o soţie. 

— Da, domnule, spuse Hareet, adresându-i un alt zâmbet 
femeii. Cred că Greta şi cu mine ne vom juca rolurile suficient 
de convingător. _ 

— Ne paraşutăm? Intrebă Greta. 

— Cerul e mult prea senin şi ei vor fi în alertă maximă. Veţi 
zbura până la Roma şi de aici vă veţi îmbarca pe o cursă 
regulată. Veţi fi domnul şi doamna Rogers din Santa Barbara. 
Harry şi Susan, dar el îţi spune Susy. Documentele voastre sunt 
în regulă. Adevărata familie Rogers se află în Europa, tot într-o 
călătorie, dar cu un itinerariu pe care am reuşit să-l schimbăm 
în ultima clipă. Sunt supravegheați permanent de agenţii noştri. 
Semănaţi suficient de bine cu ei pentru a trece cu brio de o 
inspecţie superficială. 

Ministrul se întoarse din nou cu faţa spre harta de pe perete. 

— Mi-aş fi dorit să aveţi mai mult timp la dispoziţie pentru a 
vă pregăti aşa cum se cuvine. Din păcate, nu avem. Momentan, 
sunteţi singura echipă capabilă să îndeplinească această 
misiune. Nici măcar nu vă pot da instrucţiuni precise privind 
modul de operare. Tot ce vă pot spune este că avem nevoie de 
informaţii în maximum trei zile. 

Se întoarse şi îi privi pe Hareet şi Greta, cu ochii săi cenuşii şi 
duri. 

— Peste trei zile ne vor ataca. 

Domnul şi doamna Harry Rogers din Santa Barbara, 
California, SUA, trecură fără probleme de vamă şi de biroul de 
imigrări de la aeroportul din Roma. Oficialii italieni se purtară 
foarte politicos şi mai mult decât apreciativ la adresa frumuseţii 
brune a doamnei Rogers, care avu parte de toate fluierăturile şi 
zâmbetele obişnuite în astfel de situaţii, ba chiar şi de o 


ciupitură de fund. În taxiul care îi ducea spre hotel, admirară 
locurile prin care treceau, scoțând exclamaţii de uimire, aşa 
cum fac turiştii americani. 

Se instalară în camera rezervată cu luni înainte, făcură un duş 
pentru a scăpa de murdăria acumulată în timpul zborului, făcură 
dragoste în patul italienesc bogat ornamentat, după care ieşiră 
să viziteze Cetatea Eternă. Luară masa într-unul dintre cele mai 
bune restaurante din oraş, băură două pahare din cel mai bun 
vin alb local, aruncară monede în fântâna potrivită şi făcură 
turul celorlalte şi, în general, petrecură o seară turistică reuşită 
în capitala Italiei. 

A doua zi se sculară destul de târziu şi serviră în tihnă un mic 
dejun copios, apoi luară un taxi spre aeroport, pentru a doua 
parte a călătoriei. Se aşezară pe locurile lor, în spatele aripii. Cu 
ghidul în mână, Harry Rogers îi arătă soţiei locurile pe care nu 
apucaseră să le vadă cu o seară înainte. 

— Uite, iubito, spuse căpitanul Hareet, perfect în rolul 
energicului comerciant american de automobile, aflat în prima 
sa călătorie prin Europa. Asta e Bazilica Sf. Petru, aici e 
Colosseumul şi aici Via Venetto. Ţii minte că ne-am oprit chiar în 
capătul străzii noaptea trecută? 

— Ai trimis vederi familiilor Phelp şi Temple, Harry? Întrebă 
Greta, soţia devotată, care nu-şi neglija niciodată obligaţiile 
sociale. 

— Ah, am uitat, răspunse cu năduf Harry Rogers, soţul 
american, niţel cam egoist. Când ajungem la Atena, o să le 
trimit de acolo, OK? 

La următoarea oprire, pe aeroportul ţării inamice, fură 
întâmpinați de hărmălaia şi zăpăceala specifice ţărilor arabe. 
Criza politică şi ameninţarea unui război, care plutea în aer, nu 
făcuseră decât să amplifice haosul şi larma. La vamă, bagajale, 
fură minuţios inspectate. Cu puternica Flotă a Şaptea care 
patrula ostentativ de-a lungul coastelor acestui colţ din 
Mediterana, americanii nu erau în niciun caz nişte oaspeţi bine- 
veniţi în acel moment. 

— Ar fi bine să nu părăsiţi oraşul, e mai sigur, le recomandă 
cu răceală un funcţionar de la vamă. Şi vă sugerez să nu vă 
aventuraţi în zonele mai puţin vizitate, unde poliţia nu vă poate 
proteja. 

— Aşa vom face, amice, răspunse Hareet, pe un ton în mod 


cert timorat. 

Funcţionarul zâmbi spre americanul intimidat de vorbele sale. 
În schimb, un alt bărbat, plasat mai la dreapta, care studia toate 
persoanele care ieşeau din vamă, nu surâse. Privi cu ochii săi 
întunecaţi, levantini, spre mâna stângă a căpitanului Hareet. Pe 
faţa lui nu se citea nimic, dar îi urmări cu atenţie în timp ce se 
îndepărtau. 

— A observat că-ţi lipseşte un deget, şuieră Greta, păstrându- 
şi un zâmbet candid, întipărit pe faţă. S-ar putea să aibă un 
dosar despre tine. 

— Tot ce se poate, răspunse Hareet la fel de surăzător. 
Trebuie însă să mergem la hotel. N-avem cum să evităm riscul, 
acolo vom face contactul. 

Greta păşi în faţa soţului, aşa cum fac americancele. Se 
urcară într-un taxi şi descinseră la hotel, unde Greta intră prima, 
lăsându-l pe Hareet să plătească şoferul şi să alerge ca s-o 
prindă din urmă. 

Ajunşi în apartament, Hareet nu uită să-i dea un bacşiş 
generos băiatului posomorât, îmbrăcat în uniformă, care le 
cărase valizele, în timp ce Greta dădu imediat drumul la apă 
pentru a face un duş. Toate erau precauţii bine gândite. La scurt 
timp, se înfiinţară două cameriste, care îşi făcură de lucru prin 
apartament. 

— Suntem supravegheați, Paul, spuse Greta. 

Hareet dădu aprobator din cap. 

— Întrebarea e dacă ne urmăresc ca pe orice turist străin 
sosit aici într-un astfel de moment, total nepotrivit, sau ne 
consideră un caz special şi potenţial periculos? 

— AŞ zice că a doua variantă, medită Greta. Dar nu sunt 
sigură. Oricum, ne-au luat în vizor. 

— Aşadar, până ne verifică, o să mai treacă ceva timp. Cel 
puţin câteva ore. Asta dacă nu au un dosar despre mine şi nu 
fac legătura cu Harry Rogers. 

— Câţi oameni vor trimite după noi? 

— Dacă descoperă cine suntem, o brigadă de soldaţi şi un 
vehicul. Dacă nu sunt siguri, numai doi oameni. 

— Nu putem rămâne în cameră. Suntem turişti americani, 
asta ar da de bănuit. 

— Ai dreptate. Eşti gata? 

leşiră din hotel pe străzile aglomerate, îmbibate de miros de 


sudoare şi de duhoarea canalizării defectuoase. Oraşul era chiar 
mai animat decât de obicei, locuitorilor obişnuiţi adăugându-se 
felahii”, oamenii din clasa de mijloc şi chiar din pătura de sus, a 
elitelor, în Cadillacuri şi Mercedesuri. Cu toţii păreau mai agitaţi 
ca oricând. În aer plutea o tensiune palpabilă, un sentiment de 
ură şi violenţă care creştea cu fiecare clipă. În pieţe, negustorii 
se tocmeau şi îşi vindeau marfa cu frenezie. Proprietarii de 
magazine stăteau pregătiţi oricând să tragă obloanele, în cazul 
unor manifestații în masă. 

Cei doi americani erau priviţi pretutindeni cu o duşmănie abia 
disimulată. 

Hareet făcu nenumărate fotografii, până ce se înseră. Se 
opriră în mai multe cluburi care debordau de un patriotism 
exacerbat. Dansatoarele din buric se mişcau cuprinse parcă de 
extaz, prin faţa soldaţilor omniprezenţi. 

Intr-un astfel de local, popular printre turişti, se aşezară lângă 
alţi patru americani. 

— Nu-mi place ce văd, le spuse unul dintre ei. Ar fi cazul să 
plecăm de aici. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, adăugă un altul. 

— Da, situaţia nu e prea grozavă, spuse şi Hareet pe un ton 
nervos. 

— David Spatz, se prezentă primul american. De unde 
sunteţi? 

— Santa Barbara, răspunse Hareet. Harry şi Susy Rogers. 

— Am fost o dată în Santa Barbara, la Fiesta. E un oraş 
nemaipomenit. Noi suntem din Chicago. 

— Cel mai bine e la noi în august, interveni şi Greta. 

Poliţiştii îi urmăreau şi ascultau conversaţia. Dar aşa făceau 
cu toţi străinii. Rămaseră pentru încă două băuturi şi trei dansuri 
din buric, apoi reveniră la hotel. Recepţionerul îi întâmpină 
amabil. 

— Ce vremuri cumplite! Spuse el. Până şi hoţii sunt mult prea 
tulburaţi pentru a mai lucra. 

— Hoţii? Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Hareet. 

Recepţionerul zâmbi şi scoase de sub birou verigheta Gretei. 

— Madame a uitat să-şi pună verigheta după ce a făcut duş. 
Camerista a găsit-o în baie când aţi plecat în oraş. 


5 Tăran sau muncitor agricol; termenul este folosit în unele ţări 
arabe din nordul Africii şi Orientul Apropiat (n. tr.). 


— Ah, ce zăpăcită sunt! Exclamă Greta, aruncând un surâs 
funcţionarului. 

Intinse mâna stângă pentru a lua inelul. Recepţionerul se 
aplecă pentru a-i pune verigheta pe deget. Se îndreptă din 
spate cu o expresie uşor schimbată pe faţă, dar continuând să 
zâmbească, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Greta şi Paul urcară în apartament. 

— Ne-au percheziţionat camerele, spuse Hareet. Atunci au 
găsit verigheta. 

— Oricum nu contează. Am făcut o greşeală uriaşă, Paul. Ai 
observat ochii recepţionerului? Şi-a dat seama. 

— O greşeală? Despre ce vorbeşti? 

Greta îşi scoase verigheta, o bandă lată de aur, de pe degetul 
mijlociu de la mâna stângă. Degetul rămase neted şi de o 
nuanţă uniformă. 

— Sunt bronzată, Paul, îi atrase atenţia Greta. Pe deget, sub 
verighetă, ar trebui să am un semn circular, mai deschis la 
culoare. Recepţionerul şi-a dat seama că nu port verighetă 
decât de câteva zile. 

— Bine, dar ai tenul închis. 

— Nu aşa de închis. Uită-te aici, la încheietura mâinii, unde 
am avut ceasul. Vezi cercul mai palid? Şi sub ochelarii de soare, 
nasul e mai decolorat. Îţi spun, a observat toate astea. 

Hareet îşi privi ceasul. 

— Mai stăm o jumătate de oră să aşteptăm omul de contact. 

După cincisprezece minute, se auzi un ciocânit. 

Hareet deschise uşa. In spatele lui, din baie, se auzea 
zgomotul apei de la duş. 

Cei doi bărbaţi cu ochi negri care intrară purtau haine 
occidentale. Amândoi aruncară o privire spre baie, apoi către 
Hareet. 

— Soţia mea nu suportă căldura asta înăbugşitoare, zâmbi 
Hareet, în chip de scuză. Acasă, când e cald, nu e aşa multă 
umezeală ca aici. Noi avem o climă mai degrabă uscată şi nu 
foarte caldă, mă rog, poate cu excepţia zilelor când vânturile 
Santa Ana” bat dinspre canioane. 


5 Vânturi puternice, foarte uscate, care mătură sudul Californiei 
şi nordul statului (Baja) la sfârşitul toamnei şi începutul iernii. 
Pot fi reci sau calde, în funcţie de temperatura din zona de 
origine. Toamna dau naştere unor perioade caniculare şi 


— Sunteţi din Santa Barbara, domnule? Spuse unul dintre 
bărbaţi. Vă referiţi cumva la vânturile de apus”? 

Celălalt bărbat inspectă toate camerele, cu mâna în buzunar. 
Toate, cu excepţia băii. Se întoarse, clătină din cap către colegul 
său şi se plantă lângă uşa din hol, pe care o lăsaseră deschisă. 

— Exact, vânturile de apus, răspunse Hareet. Aţi fost vreodată 
în Santa Barbara? 

— V-aş ruga să-i spuneţi soţiei... 

Primul bărbat nu apucă să-şi termine fraza. 

Greta apăru tăcută în pragul uşii din hol. Bărbatul aflat lângă 
uşă îi auzi pasul uşor şi se întoarse. Ea îl înjunghie de două ori în 
inimă, înainte să aibă timp să riposteze sau măcar să deschidă 
gura. 

In mâna lui Hareet apăru un cuţit. Primul bărbat nu apucă să 
scoată decât pe jumătate pistolul. Hareet îl ucise dintr-o singură 
lovitură. 

Greta închise uşa. Amândoi cărară trupurile în dormitor şi le 
înghesuiră într-un dulap. Mutară mobilele atât cât să acopere 
petele de sânge de pe covor. Se schimbară în haine arăbeşti şi 
părăsiră apartamentul. Fără să fi luat cu ei vreun bagaj, în afara 
armelor şi unui al doilea set de documente, coborâră pe scara 
din spate. 

Inainte de a pleca, Hareet sparse oglinda de la măsuţa de 
toaletă din dormitor. _ 

Se amestecară în marea de oameni care umplea străzile. In 
timp ce-şi croiau drum prin mulţime, în capitala statului inamic, 
Greta îl luă de mână. Vălul îi acoperea faţa. Apoi îi dădu drumul 
şi păşi în urma lui, până ce ajunseră pe străzile întunecate şi 
pustii de la periferie, pline de murdărie şi mizerie, locuite de 
felahi. 

Pe o astfel de alee, foarte întunecoasă şi tăcută, coborâră 
patru trepte şi pătrunseră într-un beci umed, în care apa se 
scurgea printr-un jgheab adânc, într-un capăt al încăperii. 
Mizeria plutea pe apă şi şobolanii înotau în ea. Hareet se tocmi 


secetoase (n. tr.). 

5 Denumirea locală a unei variante a vânturilor Santa Ana. Se 
formează la sfârşitul primăverii şi începutul verii, pe pantele 
dealurilor, atunci când, la nord de Santa Barbara, presiunea este 
ridicată; sunt mai puternice la asfinţit, de unde şi denumirea (n. 
tr.). 


cu un negustor ambulant, chior, îmbrăcat în haine occidentale, 
ponosite, şi cu un fes pătat pe cap. Banii trecură dintr-o mână 
într-alta. Hareet şi Greta găsiră un colţ mai adăpostit şi se 
întinseră pe jos ca să doarmă. 

— Cât timp mai avem? Întrebă Greta. 

— Cât ştii şi tu. Două zile. 

Vorbiră între ei în şoaptă, într-o arabă nu prea fluentă. Din 
conductele din ziduri, apa ţâşnea când şi când în valuri, şi 
duhoarea de excremente umane umplea beciul. Oamenii zăceau 
adormiţi, încremeniţi într-un soi de stupoare, sau priveau în gol, 
meditând, rezemaţi de ziduri, la sărăcia, nevoile şi necazurile 
lor. În bezna şi tăcerea din beci, nimănui nu-i păsa de ei, nimeni 
nu-i privea cu suspiciune. Nicăieri patriotismul nu face casă 
bună cu cei flămânzi, goi sau bolnavi, nici măcar într-o ţară în 
care, mult prea adesea, patriotismul era singurul lucru care îi 
făcea pe cei bătuţi de soartă să se simtă cu adevărat umani. 

— N-au cum să dea de urma noastră, o linişti Hareet pe Greta. 
Familia Rogers s-a evaporat. Tot ce ştiu ei este că în oraş sunt 
doi spioni, dar oricum se aşteptau ca o mulţime de agenţi să 
bântuie pe aici. Problema noastră e aceeaşi - cum să punem 
mâna pe informaţii. Singura schimbare e că acum va fi ceva mai 
greu să le obţinem la timp. : 

— Mai e ceva, Paul, spuse Greta. In noaptea asta n-o să 
dormim în pat. 

— Nu. Îmi pare rău, /iebchen. 

Greta zâmbi la auzul dezmierdării, atât de diferită de araba 
destul de pocită a iubitului ei. 

— Mie îmi pare şi mai rău, spuse ea lipindu-se de Hareet în 
întuneric. Unde vom locui când totul se va termina şi ne vom 
retrage? 

Bărbatul îi mângâie uşor braţul. 

— În ţara noastră, în nord, e un deal, iar mai jos se întind o 
livadă de portocali şi un crâng de măslini. De acolo, de sus, se 
vede graniţa. Dealul e proprietatea mea şi atunci când voi privi 
graniţa şi voi fi sigur că niciun pericol nu ne mai paşte, voi 
construi acolo o casă de piatră în care vom locui. 

Dormiră câte puţin fiecare, stând de veghe pe rând. Greta era 
trează, când bărbatul îmbrăcat ponosit, cu care se tocmiseră, se 
strecură lângă ei ca o nălucă ivită din apa murdară. Femeia îl 
atinse uşor pe braţ pe Hareet, care deschise ochii, dar rămase 


nemişcat. 

— Oglinda a fost reparată, şopti în engleză negustorul 
ambulant. 

Hareet îşi retrase mâna de pe pistolul ascuns sub zdrenţe. 
Greta îşi puse cuțitul la loc în mâneca largă. 

— Am fost nevoiţi să ucidem doi oameni, spuse Hareet. 

— Au fost găsiţi. Din fericire, cu cinci minute înainte, intrasem 
în apartament şi văzusem oglinda spartă. Care e misiunea? 

— Depozitele de muniţie, echipament şi combustibil. 

— Imposibil. Hărțile şi toate informaţiile se află la 
comandamentul general, spuse negustorul. 

— Pot să intru, replică Hareet. 

— Dar nu poţi ieşi, căpitane. Nu cu datele într-o formă 
utilizabilă. 

— De ce? Întrebă Greta. 

Negustorul jegos se rezemă de zidul umed şi închise ochii, ca 
şi cum ar fi moţăit. 

— Pentru că prietenii noştri arabi s-au modernizat, 
locotenente. Cel puţin la comandamentul general. Documentele 
sunt tratate chimic, aşa încât nimeni nu le poate atinge sau 
filma fără a scăpa nedetectat. Tehnică sofisticată, pusă la 
dispoziţie de marile naţiuni prietene. Ca să ieşi din clădire, 
trebuie să treci de două rânduri de gărzi, de porţi încuiate, plus 
un şir de detectoare de documente sau filme. 

— Deci, dacă sustragem documentele, vor afla imediat şi vor 
schimba amplasarea depozitelor. 

— Dacă reuşeşti să le scoţi, vor muta depozitele. Poate că vei 
amâna un pic operaţiunea pe care o pun la cale, dar asta nu ne 
va fi de ajutor. 

— Şi, oricum, nu putem face decât o încercare, spuse Greta. 

— Oricâte am face, datele ne-ar fi utile numai dacă ei n-ar 
prinde de veste, sublinie Hareet. Trebuie să scoatem şi să 
transmitem documentele fără ca ei să afle. 

— Lucru imposibil, căpitane, spuse negustorul. Până la urmă, 
vom ajunge să-i înfruntăm faţă în faţă, oricât de puţin ne-ar 
conveni asta. 

— Totul e posibil, într-un fel sau altul, ripostă Hareet, 
meditând în liniştea urât mirositoare a beciului, tulburată numai 
de zgomotul picăturilor şi şuvoaielor de apă. Avem un om la 
comandamentul general, nu-i aşa? 


— Da, încuviinţă negustorul. Dar în niciun caz... 

— Clădirea principală, cea în care se află documentele, este 
înconjurată de o curte? 

— Da. Şi în zidul ei exterior se află o poartă încuiată. 

— Unde sunt amplasate detectoarele? 

— La uşa de intrare în clădire. 

— Cât de bune sunt măsurile de securitate în interiorul clădirii 
pe timpul zilei şi al nopţii? 

— Ziua, măsurile sunt foarte aspre, dar noaptea, nu prea. Se 
bazează pe zidul exterior, pe porţile şi gărzile care păzesc 
incinta. În interior, gărzile fac ronduri, dar nu intră în birouri. 
Ofițerii nu au fost de acord ca oamenii de pază să aibă chei. 
Asta e slăbiciunea lor. 

— lar noi o vom exploata, spuse Hareet. 

— Pot să intru şi eu cu tine, Paul? Întrebă Greta. 

— Sigur că nu, răspunse Hareet scurt, apoi îi zâmbi. Dar poate 
că reuşim să găsim un loc ferit în noaptea asta, numai pentru 
noi. 

Femeia surâse şi ea. 

— Bun, atunci aşa rămâne. 

Hareet şi negustorul se întinseră pe jos, pe pietre. Greta 
rămase în picioare, veghindu-i. Cei doi bărbaţi discutară multă 
vreme. Era trecut cu mult de miezul nopţii, când negustorul 
plecă. Hareet şi Greta se prefăcură că dorm încă o oră, apoi se 
strecurară afară din beciul umed şi mizer. 

— Amicul nostru mi-a dat o altă adresă, spuse Hareet. Un loc 
unde să fim singuri. Nu-i departe. 

Amândoi cunoşteau pericolele la care se expuneau, în fiecare 
clipă petrecută pe stradă putând fi văzuţi, opriţi sau obligaţi să 
facă o mişcare greşită. Orice loc nou spre care se deplasau 
presupunea alte contacte, alte posibile surprize neplăcute. In 
acelaşi timp, amândoi ştiau ce riscuri îi aşteptau a doua zi. 

Locul se dovedi a fi o mică încăpere, deasupra unei librării 
întunecoase, cu afişe patriotice la ferestre, ţinută de o bătrână 
văduvă, membră a bisericii copte. Negustorul însuşi le deschise 
şi îi conduse la etaj, după care reveni în camera de la parter, 
unde locuia de peste un an. 

— E cel mai sigur adăpost pe care vi l-am putut găsi, le spuse 
bărbatul, apoi îi lăsă singuri în cămăruţa cu un singur pat, 
câteva scaune şi un dulap abia vizibil din cauza întunericului. 


Clădirea nu avea electricitate. 

Dar nici nu aveau nevoie de lumină. După ce făcură dragoste 
a doua oară, Hareet o ţinu strâns în braţe pe Greta, ca şi cum ar 
fi înălţat în jurul ei un zid de protecţie. Nu era un bărbat 
expansiv, şi Greta îşi dădu seama că se temea pentru ceea ce 
se putea întâmpla după ivirea zorilor în viaţa ei şi a lor, a 
amândurora. 

Gărzile  patrulau la picioarele zidului exterior al 
Comandamentului General al Armatei, aflat departe de centru, 
la marginea oraşului. Din când în când, îşi ridicau ochii pentru a 
urmări avioanele armatei lor, care zburau în formaţie. În timp ce 
îşi târşâiau picioarele, trecând de porţi, oameni în zdrenţe 
aclamau avioanele şi gărzile. 

Un bărbat înalt, cu pielea întunecată, barbă ascuţită, ochelari 
cu lentile groase şi fes se amestecă în gloata care trecu de porți. 
Mergea cu un aer hotărât şi arogant. Pe lângă fesul cu mot, 
purta un costum occidental, închis la culoare, şi o pereche de 
mănuşi de şevro, imaculate. Mulțimea de felahi îi făcu loc să 
treacă, plină de respect. 

Hareet, cu machiajul care îi făcea pielea mai întunecată şi cu 
mănuşile care camuflau lipsa degetului, coti după zidul masiv, 
oprindu-se pe o străduţă lăturalnică, şi începu să inspecteze 
clădirea comandamentului militar. Zidul lateral era întrerupt de 
o altă poartă înaltă din lemn, încuiată pe dinăuntru şi pe 
dinafară. În spate, zidul se întindea continuu, iar pe a patra 
latură exista o singură poartă îngustă, cu grilaj, încuiată şi ea pe 
dinafară şi pe dinăuntru, şi prin faţa căreia patrula un soldat. 

Clădirea în sine data din secolul al XIX-lea şi n-avea decât 
două etaje. Acoperişul era abrupt, iar ferestrele de la etajul 
superior aveau grilaje şi obloane. Două vehicule blindate 
patrulau încet pe străzile care înconjurau cartierul general al 
armatei, deplasându-se în direcţii opuse. 

Terminându-şi inspecția, Hareet intră într-o casă situată la 
câteva clădiri de comandament, unde se schimbă într-un 
burnuz, haina largă purtată de arabi. Scoase fesul şi îl înlocui cu 
o keffiyeh”, după care îşi aranjă din nou barba falsă. Işi prinse 
mâna stângă într-o curea la spate şi ieşi din casă şchiopătând cu 
58 Acoperământ de cap, în formă de eşartă, purtat de bărbaţii 


arabi. Este de obicei fabricat din bumbac şi protejează de soare 
(n. tr.). 


piciorul stâng. 


Un felah infirm era o imagine mult prea comună pe străzile 
oraşului, pentru ca cineva să-i mai acorde vreo atenţie. Felahul 
îşi croi drum şontăcăind până la o alee murdară, paralelă cu 
strada ce se întindea prin faţa comandamentului, şi intră într-o 
clădire prin uşa din spate. Urcă la etajul al doilea şi se strecură 
într-o încăpere goală din faţă. Încuie uşa în urma lui, traversă 
camera repede şi fără să şchioapete şi se opri la fereastra care 
dădea spre poarta păzită a cartierului general al armatei. 

Hareet se aşeză pe scaunul tras cam la un metru şi jumătate 
de geam, pentru ca soarele să nu se reflecte în binoclul puternic 
pe care îl scoase de sub burnuz. Rămase acolo timp de şase ore, 
fără să se mişte, doar odihnindu-şi din când în când ochii şi 
aprinzându-şi câte o ţigară. Cercetă atent clădirea şi ofiţerii care 
intrau şi ieşeau. 

Spre sfârşitul după-amiezii, auzi zgomotul unei uşoare 
zgârieturi la uşă. Ascultă fără să se ridice de pe scaun. Sunetul 
se repetă în acelaşi mod. Descuie uşa. Negustorul intră. 

— Ţi-ai găsit omul, căpitane? 

— Un colonel de artilerie, răspunse Hareet. Semănăm destul 
de bine. Acum e înăuntru. E un tip arogant, pe care soldaţii par 
să nu-l placă şi îşi conduce singur maşina. Numărul de 
înregistrare al vehiculului arată că este ofiţer într-o unitate de 
luptă, nu membru al statului major. Este neobişnuit de înalt 
pentru un arab, are trăsături de sudanez, monoclu şi un mers 
cam ca al meu. In plus, poartă mănuşi. Foloseşte un baston mic 
de trestie şi îl enervează că trebuie să prezinte documentele de 
identificare ori de câte ori intră sau iese de pe poarta principală. 
Când se schimbă garda? 

— Peste o oră. 

— Unde se află documentele care ne interesează, despre 
depozitele de muniţie, echipament şi combustibil? 

— Intr-un mic seif cu cheie, un model vechi, lăsat aici de 
englezi. Având în vedere toate măsurile de precauţie mai 
moderne, pe care şi le-au luat prin bunăvoința prietenilor, n-au 
considerat necesar să cheltuie bani pe un seif nou. Nu va fi greu 
de deschis şi se află într-o cameră de arhivă, legată printr-o uşă 
de biroul şefului aprovizionării. Probabil însă că astăzi se va 
lucra fără întrerupere în clădire. 


— Nici vorbă. Sunt arabi! Vor sta în şedinţe sau se vor distra 
cu amantele. Vino! 

Hareet părăsi încăperea însoţit de negustor. Coborâră în 
stradă. Din umbră se desprinse Greta, deghizată în copil al 
străzii. 

Hareet i-l descrise pe colonelul de artilerie, instruind-o: 

— Fii atentă! Dacă iese din clădire, urmăreşte.-l. 

Hareet şi negustorul merseră ceva mai departe, în casa în 
care Hareet îşi schimbase înfăţişarea, devenind din domn un 
felah schilod. Aici, negustorul deschise un clasor mare, în care 
Hareet găsi fotografia, dosarul şi titulatura oficiale ale 
colonelului pe care îl urmărise intrând şi ieşind pe poarta 
principală a comandamentului militar. 

Negustorul spicui din informaţiile conţinute în dosar: 

— Colonelul Aziz Ramdi. Vârsta: patruzeci şi doi de ani. 
Necăsătorit. Mamă sudaneză. Nu a lucrat şi nu a efectuat stagii 
de instruire în străinătate. A fost citat de mai multe ori, pentru 
acte de curaj, în cursul ultimului război împotriva noastră. 
Comandant al Batalionului 112 artilerie, care face parte din 
unităţile de apărare a oraşului. Recent transferat aici după ce a 
servit la frontiera de sud. Nu pare să fie un tip influent şi nici să 
aibă relaţii. Probabil din cauza mamei sudaneze. E greu de ştiut 
cât e de cunoscut la cartierul general. 

— Am nevoie de un pic de timp ca să rezolv cu deghizarea, 
spuse Hareet. Presupun că un ofiţer combatant, care a servit în 
detaşamente de luptă, departe de capitală, n-are cum să 
cunoască prea bine personalul de la comandament. In acest 
moment, reprezintă pentru noi cea mai bună opţiune şi, oricum, 
nu mai avem timp. 

Negustorul încuviinţă. Cu fotografia în faţă, Hareet se machie 
pentru a semăna cât mai bine cu colonelul Aziz Ramdi de la 
Batalionul 112 artilerie. 

— Am putea arunca filmul de la fereastra de sus, spuse 
negustorul. Am echipamentul necesar. 

— Atunci şi-ar da seama, ripostă Hareet. 

— Ai putea copia, nu fotografia documentele. Astfel, lumina n- 
ar sensibiliza substanţele chimice de pe documente şi nu ai fi 
depistat. 

— N-aş avea suficient timp. Şi ar trebui să ating hârtiile. Nu. 
Datele trebuie transmise în siguranţă, fără ca ei să afle că am 


intrat în posesia lor, sublinie Hareet. 

Termină machiajul. Cu negustorul târşâindu-şi picioarele mult 
în faţa lui, pentru a nu fi bănuiţi că sunt împreună, reveniră pe 
alee şi la încăperea de vizavi de comandament. Intre timp se 
înnoptase, iar proiectoare puternice luminau zidul şi clădirea 
cartierului general. 

— E încă înăuntru, spuse Greta, din umbra aleii. 

După o oră, colonelul de artilerie ieşi din comandament, urcă 
într-un Jeep şi îşi prezentă nerăbdător documentele la poarta 
principală. Conduse pe stânga, coti la dreapta şi se înscrise pe o 
stradă îngustă, care ducea direct la unitate. 

O femeie felah se năpusti din umbră în faţa maşinii. Fu 
urmată de un negustor ambulant, îmbrăcat în zdrenţe, care o 
prinse în mijlocul străzii. Începură să se păruiască, într-un torent 
de ţipete şi înjurături. Ramdi apăsă frâna şi adăugă larmei 
propriile blesteme. 

Colonelul de-abia simţi Jeepul clătinându-se, când cineva urcă 
dintr-un salt în spatele lui. Nu apucă să scoată pistolul din toc: o 
coardă subţire se strânse în jurul gâtului său. 

Colonelul Aziz Ramdi îl privi furios pe ofiţerul de gardă de la 
intrarea în comandament. Ofiţerul de gardă cerceta nervos 
documentele colonelului. Cu numai un sfert de oră înainte, le 
inspectase când colonelul ieşise din clădire şi se simţea ridicol 
reluând rutina, dar ştia că ar fi fost mult mai rău dacă n-ar fi 
respectat regulamentul. În armatele arabe nu se încurajează 
gândirea independentă şi luarea deciziilor pe cont propriu. O 
altă slăbiciune, de care Hareet ştiuse să profite în misiunile 
anterioare. 

Colonelul nu oferi nicio explicaţie pentru revenirea la 
comandament după aşa puţin timp şi rămase cufundat într-o 
tăcere de piatră, pe tot parcursul procesului laborios de 
verificare a documentelor. Privirile sale arogante îl sfredeleau 
însă pe tânărul ofiţer, parcă ameninţându-l că insulta nu va fi 
uitată. Maniera de recunoaştere între ei a militarilor face parte şi 
ea din specificul unei armate marcate de statutul rigid al 
claselor şi privilegiilor sociale. 

— Mii de scuze, domnule colonel, spuse ofiţerul de gardă, 
înapoindu-i documentele cu un salut ca la carte. 

Hareet intră cu maşina în curte, fără a se obosi să răspundă la 
salut. În spatele lui, tânărul ofiţer înjură printre dinţi. 


Hareet parcă Jeepul cât mai aproape de intrarea în 
comandament - ofiţerii superiori nu agreează mersul pe jos. Sări 
din maşină, arborând un aer important, ca şi cum ar fi avut de 
îndeplinit o misiune vitală, şi păşi ţanţoş spre intrare. Işi încetini 
însă abia vizibil pasul, pentru a permite ca doi maiori să i-o ia 
înainte. Cei doi se opriră respectuoşi, aşteptându-i să între. Le 
făcu un semn, impacientat, cu micul său baston să nu se 
oprească, afirmându-şi astfel statutul superior şi bunăvoința 
faţă de ofiţerii de rang mai mic, şi distrăgând totodată atenţia 
soldatului de gardă. 

Cei doi maiori se grăbiră să între, pentru a nu-l face pe 
colonel să aştepte. La doar câţiva centimetri în urma lor, Hareet 
îşi flutură documentele prin faţa soldatului. Zăpăcit de cele trei 
legitimaţii vârâte sub nas aproape simultan şi de efortul de a 
executa trei saluturi rapide, garda abia dacă îi aruncă o privire. 

Hareet se afla în interiorul clădirii. 

Coridoarele lungi, cu tavane înalte, erau slab luminate şi 
răcoroase. Hareet le parcurse zgomotos, până ce ajunse în faţa 
biroului şefului aprovizionării. Pe sub uşă se strecura o rază de 
lumină, şi din interior răzbătea murmurul unor conversații. Aşa 
cum prevăzuse negustorul ambulant, şeful aprovizionării avea 
mult de lucru în acea seară. 

Hareet se retrase într-un spaţiu de odihnă, rezervat exclusiv 
ofiţerilor. Intră într-o cabină de toaletă. Işi schimbă gradele de la 
colonel la maior, precum şi însemnul de arme cu cel al unei 
unităţi de artilerie cantonate departe, în sud. Rupse în bucăţi 
mici documentele de acreditare ale colonelului Aziz Ramdi şi le 
aruncă în vasul de toaletă, după care trase apa. Dintr-un mic 
săculeţ, ascuns sub haine, scoase documentele de maior la o 
unitate de tancuri din sudul ţării, apoi aruncă la toaletă 
săculeţul. Reveni pe hol şi rămase acolo timp de o oră, 
prefăcându-se absorbit de citirea unui raport important. 

Din oră în oră, se întoarse pentru a verifica biroul şefului 
aprovizionării. De două ori ajunse în camera de odihnă a 
ofiţerilor, unde citi o revistă şi bău cafeaua turcească, tare, 
servită de o ordonanţă. În mod normal, n-ar fi avut cine să-l 
recunoască: din câte ştia negustorul ambulant, în capitală nu se 
afla la acel moment niciun ofiţer din unitatea sa din sudul ţării, 
toate  detaşamentele de luptă fiind consemnate pentru 
următoarele 24 de ore. 


La miezul nopţii, biroul şefului aprovizionării era la fel de 
întunecat şi de tăcut ca toate celelalte încăperi. Confirmând 
presupunerile lui Hareet, toţi ofiţerii, începând cu şeful de stat- 
major, părăsiseră comandamentul pentru a se odihni sau a 
petrece. Ziua următoare avea să fie una importantă, dar, pentru 
moment, era linişte şi pace. Doar soldaţii de gardă mai patrulau 
pe coridoare. 

Hareet aşteptă ca patrula care trecea pe coridorul din faţa 
biroului şefului aprovizionării să-şi termine rondul. Coridorul era 
acum pustiu şi tăcut. Hareet descuie uşa cu şperaclul şi se 
strecură înăuntru, ţinând la îndemână cuțitul pentru 
eventualitatea - puţin probabilă de altfel - ca cineva să fi rămas 
în birou, poate adormit. 

Nu era însă nimeni. 

Uşa fără ferestre, care dădea spre arhive, era deschisă. 
Hareet îşi fixă o mică lanternă pe cap şi se ghemui pentru a 
inspecta seiful. După cum îi spusese negustorul, era un model 
vechi, cu cheie, lăsat în urmă de britanici. Descuie fără 
probleme lacătul şi deschise uşiţa. 

Documentele de care avea nevoie erau aranjate în ordine. 
Fiecare dosar era etanşeizat printr-un sigiliu din sârmă şi plastic 
ce trebuia rupt pentru a ajunge la fişier. Hareet rupse sigiliul şi 
scoase documentele. Păreau uşor alunecoase la pipăit. A doua 
zi, lumina ultravioletă avea să dezvăluie amprentele sale, dar va 
fi prea târziu. 

Fotografie documentele cu aparatul miniatural ascuns în tocul 
special al cizmelor. Cuprindeau zece liste cu hărţi şi foi 
transparente plasate deasupra. Foile conțineau detalii 
suplimentare, adăugate în acea zi. Hareet fotografie fiecare 
document în parte. Sub lumina puternică a aparatului, foile se 
întunecară puţin la culoare. Scoase rolfilmul şi îl puse în tubul 
din buzunarul de la piept. 

Din tocul celeilalte cizme extrase un al doilea rolfilm, 
reîncărcă aparatul şi făcu un nou set de fotografii. 

Puse documentele înapoi în dosare, le resigilă cât de bine 
putu şi le aşeză în seif. 

Incuie seiful şi ieşi din camera arhivelor. 

Se aşeză la biroul generalului responsabil cu aprovizionarea, 
delectându-se cu o ţigară şi privind de jur-împrejur, la încăperea 
rezervată ofițerului de rang înalt din armata inamică. Aşteptă ca 


soldatul să facă următorul rond. Dură câteva minute, timp în 
care fumă trei ţigări. Inhală adânc fumul, bucurându-se de 
clipele de relaxare. 

După ce soldatul trecu, se strecură afară din birou, încuie uşa 
şi merse, fără să se mai ascundă, spre spaţiul de odihnă al 
ofiţerilor. Intră într-o cabină de toaletă, se aşeză pe capacul 
closetului şi adormi cu capul rezemat de zid. 

Zorii se iviră în acea zi imediat după ora cinci. 

Clădirea se trezi încet la viaţă. Vehiculele intrau şi parcau. 
Dintr-un capăt în celălalt al curţii, şi la porţi, se auzeau ordinele 
strigate de ofiţeri. Coridoarele răsunau de sunetul aspru al 
călcâielor lovite şi de saluturile ofiţerilor de elită. Cizmele grele 
bocăneau pe holuri. Uşile birourilor se deschideau şi se 
închideau, pocnind ca o mitralieră uşoară. 

Hareet mai aşteptă până puţin după ora şase, când zgomotul 
rutinei zilnice lua încet-încet locul larmei din zori. 

În cabina de toaletă, scoase din buzunar o bucată mare de 
halva ambalată, o despachetă şi introduse în ea al doilea rolfilm, 
acoperindu-l complet cu desertul moale. 

leşi din cabină, trecu prin camera de odihnă, încă pustie la 
acea oră matinală, şi reveni pe coridor. 

Păşi calm spre uşa din faţă. Ofițerii veniţi cu treburi la 
comandament erau verificaţi de santinelele somnoroase din 
schimbul de noapte. Tulburarea şi entuziasmul - febra războiului 
iminent - dominau atmosfera la intrarea în cartierul general al 
armatei. Gărzile din schimbul de zi se organizau în curte. 
Servitorii felahi măturau şi stropeau curtea, pregătind-o pentru 
canicula de peste zi. A 

Soarele se înălţase. Se anunţa o zi fierbinte. In celălalt capăt 
al curţii, la poarta principală, Hareet văzu santinelele de noapte 
întinzându-se pentru a alunga oboseala, în aşteptarea 
înlocuitorilor. Aerul dimineţii se umplu de larma motoarelor 
maşinilor, care tuşeau şi scuipau. Şirul de ofiţeri continua să se 
reverse înăuntru. Nimeni nu ieşea din clădire. 

Hareet aşteptă ca plutoanele de santinele de zi să-şi înceapă 
marşul către posturi pentru a schimba garda de noapte. Işi puse 
pistolul în buzunar, verifică filmul din buzunarul de la piept şi, 
când un grup masiv de ofiţeri traversă curtea, apropiindu-se de 
uşa de la intrare, porni şi el către ei. 

Ofițerii se înghesuiau la uşă. 


Santinela se întoarse şi luă documentele întinse de Hareet. 

Se auzi un ţârâit uşor, venit de undeva, dinspre perete, după 
care sunetul unei sirene răsună în clădire, reverberând în curte. 
Santinela se holbă la Hareet. 

Hareet îl înjunghie în inimă şi, ţinând trupul strâns lipit de el, 
ieşi în curte printre ofiţerii dezorientaţi, îmbulziţi la intrare. 

Timp de câteva clipe, aparent nesfârşite, soneria continuă să 
urle în dimineaţa strălucitoare, pe deasupra curţii şi a 
comandamentului, în timp ce ofiţerii şi gărzile se învârteau de 
colo-colo ţipând. Nimeni nu-l observă pe Hareet traversând 
curtea, îndepărtându-se atât de clădire, cât şi de poarta din 
faţă, cu santinela moartă încă agăţată de el, ca şi cum s-ar fi 
grăbit amândoi spre o întâlnire oficială importantă. 

Ofiţerul din regimentul de gardă îi zări pe cei doi într-o zonă în 
care erau singuri, deplasându-se într-o direcţie ciudată, unul 
sprijinindu-l pe celălalt. Fugi după ei, strigând: 

— Tu, de colo! Tu, maiorule! Opreşte-te! Stai pe loc! 

Hareet lăsă trupul santinelei să cadă la pământ, scoase 
pistolul şi îl împuşcă pe ofiţer. Apoi se întoarse şi continuă să 
alerge prin curte, spre mica poartă laterală cu grilaj, unde ştia 
că un singur om stătea de pază. 

Gărzile şi ofiţerii îşi înşfăcară armele. Comandamentul şi 
curtea fură cuprinse de haos. Santinelele de noapte şi de zi se 
regrupară repede şi porniră în fugă spre Hareet, din direcţii 
diferite, încercuindu-l. Soldatul de la poarta laterală trase, dar îşi 
rată ţinta. 

Hareet îl dobori la pământ cu un glonţ. 

Făcu un salt spre zid. Un glonţ îl nimeri în picior. Se încovoie, 
căzu, se rostogoli şi încercă să se ridice. Se prinse cu mâinile de 
barele grilajului, făcându-şi vânt să sară pe zid. Dincolo de zid, 
cele două vehicule blindate de patrulare ieşiră în stradă, 
înclinându-se huruind. Hareet ajunse pe marginea zidului. 

O rafală îl lovi în spate. Mitralierele montate pe maşinile 
blindate îi spintecară trupul. Două gloanţe de puşcă îi explodară 
în cap. Trupul său neînsufleţit se clătină şi se prăvăli înapoi în 
curte. 

Gărzile de zi şi de noapte se adunară în jurul cadavrului 
căpitanului Hareet, neştiind ce să facă, sau poate doar şocate 
de încercarea nebunească a bărbatului. 

Un colonel din poliţia militară îşi făcu loc printre gărzi şi îl 


împuşcă din nou în cap pe Hareet. 

Apoi colonelul se aplecă, percheziţionă trupul şi găsi 
microfilmul în buzunarul de la piept. Râse şi dădu cu piciorul în 
cadavru. Unii soldaţi îşi reveniră din şoc, izbucniră în râs şi îl 
scuipară pe Hareet între ochii lipsiţi de viaţă. 

— Tăiaţi-i capul, ordonă colonelul de la poliţia militară. 
Agăţaţi-l de poartă şi atârnaţi-i o pancartă: „Spion împuţit”! 

Un general din statul-major se apropie, iar soldaţii şi ceilalţi 
ofiţeri îi făcură loc. Generalul privi în jos spre Hareet. Colonelul 
din poliţia militară îi înmână microfilmul. 

— Luaţi trupul şi identificaţi i înainte de a-i tăia capul, 
colonele, spuse generalul. O tentativă nesăbuită, dar bine 
planificată. Aproape că reuşise să scape. 

— O încercare disperată, rânji colonelul. Fără nicio speranţă. 
Se tem de noi, domnule general. 

— Sigur că se tem de noi, tot aşa cum şi noi ne temem de ei, 
răspunse generalul aproape cu lehamite. Află ce anume se 
găseşte pe microfilm, colonele, ce îi interesează. Nu că ar mai 
avea acum vreo importanţă, dar s-ar putea să încerce din nou. 

— Şi vor da greş de fiecare dată, insistă colonelul. 

Nu-i plăcea să i se atragă atenţia că se temea de duşmani. 
Era un punct de vedere care denota slăbiciune şi defetism. Îşi 
propuse să stea cu ochii pe general. Pentru moment, îşi întoarse 
însă privirea spre trupul prăbuşit la pământ. 

— Prostul nu ştia că n-ar fi folosit la nimic dacă ar fi reuşit. 
Chiar dacă ar fi scăpat cu viaţă, am fi ştiut ce documente a furat 
şi ne-am fi schimbat imediat planurile. 

Colonelul râse din nou zgomotos. Soldaţii ridicară trupul lui 
Hareet. Responsabilul cu aprovizionarea identifică rapid ţinta 
spargerii şi postă o santinelă în faţa uşii, în schimburi 
permanente. Asta chiar dacă, după cum îi explică el 
comandantului-şef al armatei, nimeni nu putea sustrage ceva 
din seif fără ca el să afle imediat şi să dispună schimbarea 
amplasării. Il asigură pe comandant că datele rămăseseră 
sigure şi secrete şi că nu se impunea nicio schimbare de planuri, 
mai ales că până la declanşarea operaţiunii mai rămăsese foarte 
puţin timp. Comandantul răsuflă uşurat: orice schimbare ar fi 
însemnat o amânare de câteva zile. 

Căpitanul Hareet fu identificat rapid. Îi agăţară capul de 
poartă, spre bucuria felahilor, care se îmbulzeau să-l 


batjocorească. 


Comandamentul general al armatei reveni la normal. Ofițerii 
veneau şi plecau în flux continuu. Servitorii felahi curăţau 
curtea, în timp ce ofiţerii se pregăteau de război. Ofițerii, 
ocupați până peste cap, entuziaşti şi plini de importanţă, nu îi 
luau în seamă pe ţăranii zdrenţuiţi din curte. Un astfel de felah 
luă cu mătura o bucată mare de halva. O aruncă în sacul său de 
gunoi. După ce îşi termină treaba, răsturnă sacul într-o ladă de 
gunoi de lângă mica poartă laterală cu grilaj, unde Hareet îşi 
găsise sfârşitul. 

Peste puţin timp, un camion ridică tomberoanele şi le duse la 
groapa de gunoi a oraşului. Acolo, un negustor ambulant, în 
straie ponosite, scotoci printre ele. Ceva mai târziu, negustorul 
se instală în faţa unui hotel din capătul estic al oraşului pentru 
a-şi vinde marfa. 

O turistă italiancă frumuşică foc cumpără o mică urnă. 

În acea seară, turista din Italia părăsi motelul în care se 
cazase şi ieşi din oraş, îndreptându-se cu maşina spre o plajă 
pustie. Se dezbrăcă şi făcu o baie în mare. 

După treizeci şi şase de ore, atacul a fost lansat. După numai 
zece ore, războiul era ca şi terminat. Toate depozitele de 
muniţie, echipamente şi combustibil ale armatei atacatoare au 
fost distruse în zece ore de la declanşarea ofensivei. 

Câteva săptămâni mai târziu, locotenent Greta Frank stătea 
singură pe un deal din nordul ţării sale, privind spre graniţă, pe 
deasupra portocalilor şi măslinilor. Era linişte. Granița nu era 
încă pe deplin sigură, dar, oricum, ceva mai bine protejată. 

Greta plângea. 

Ministrul urcă dealul şi se aşeză pe vine, pe pământul uscat şi 
prăfos. Privi cu ochii săi cenuşii şi aspri spre graniţă. 

— Nu exista altă cale, spuse el. Inamicul trebuia să rămână 
convins că încercarea lui Hareet eşuase. Era obligatoriu să fie 
prins - şi nu în viaţă. lar el ştia că acesta era singurul plan viabil. 

— Şi tu ştiai la fel de bine. 

— Da, ştiam. 

— Ştiai dinainte de a ne trimite în misiune. 

Ministrul răscoli praful cu bastonul, desenând. 

— De ce nu te-ai dus tu în misiune? intrebă Greta. Marele 
ministru, eroul care a câştigat războiul! 


— N-aş fi putut s-o fac. 

— Nu, tu n-ai fi putut, eu n-aş fi putut şi nici negustorul 
ambulant - cine o fi fost - n-ar fi putut. Numai Paul ar fi fost în 
stare să ducă misiunea la bun sfârşit. 

Studie desenele făcute de ministru în praf. Imagini vechi: 
soarele şi luna oamenilor din caverne, hieroglife. 

— Da, Paul a ştiut că el era singura noastră şansă. 

Mai jos, la poalele dealului, doi băieţi strigau şi alergau printre 
portocali, jucându-se de-a soldaţii. 


John Lescroart şi M. J. Rose 


JOHN LESCROART ESTE UN AUTOR de thrillere juridice de 
mare succes. M. J. Rose scrie bestselluri despre o 
psihoterapeută specializată în tratarea tulburărilor de natură 
sexuală şi pacienţii acesteia. Amestecul celor două stiluri pare o 
sarcină dificilă, dar este exact ceea ce s-a întâmplat în Portalul. 
Schimbând între ei e mailuri, de pe o coastă a Statelor Unite pe 
cealaltă, Lescroart şi Rose au explorat psihicul şi acţiunile lui 
Lucy Delrey, o tânără cu probleme, care se manifestă în 
anumite situaţii în modalităţi care i-au surprins chiar şi pe 
autori. Pentru Rose, terapia urmată de Lucy reprezintă însuşi 
portalul: o uşă care se deschide într-o cameră întunecată, tot ce 
poate vedea doctoriţa Morgan Snow (personajul din romanul lui 
Rose, Efectul de halo). In consecinţă, sfaturile terapeutei, pe 
care Lucy şi le însuşeşte şi care propulsează acţiunea, nu se 
bazează decât pe nişte umbre înşelătoare. Lui Lescroart, 
povestirea i-a oferit şansa de a reveni în universul juridic, 
fundalul bestsellerului său, Vinovăţia. Călătoria întreprinsă de 
Lucy pentru a-şi exorciza demonii o poartă la San Francisco (loc 
devenit un personaj în sine în romanele lui Lescroart). Aici, 
profesionişti sofisticaţi servesc masa în restaurante elegante, 
locuiesc în hoteluri de mare clasă şi formează un grup social 
care, în ciuda strălucirii de suprafaţă, ascunde multe secrete 
întunecate. 


PORTALUL 


CRED CĂ E CEVA ÎN NEREGULĂ cu mine, emoţional. 

Am dat din cap. Îmi mai spusese asta. Aproape la fiecare 
şedinţă de terapie. Lucy Delrey era pacienta mea de două luni. 
In fiecare seară de marţi, la orele 18:00, sosea în biroul meu din 
Upper East Side, Manhattan, se aşeza în faţa mea şi întorceam 
amândoi pe toate feţele mecanismele ei defensive. 

— De ce crezi că e ceva în neregulă? Am întrebat-o. 

— Pentru că nu simt nimic, doamnă doctor Snow. Nici măcar 
în situaţii extreme. 

— Ce înţelegi prin situaţii extreme? 

Repetam aproape cuvânt cu cuvânt conversaţia purtată cu o 
săptămână în urmă şi în toate săptămânile de dinainte. 
Invariabil, ajungeam la acel punct în care Lucy se închidea în ea 


şi rămânea tăcută timp de câteva minute, apoi schimba 
subiectul şi îmi povestea despre cât de mult îşi dorise în 
copilărie să devină artistă, şi despre bărbatul care o inspirase. 

În acea seară, pentru prima dată, mi-a răspuns la întrebare. 

— Când distrug pe cineva. Nici măcar atunci nu simt nimic. 

A tăcut. M-a privit. Aştepta. Încerca să desluşească din 
expresia mea ce gândeam. Eram însă sigură că pe faţa mea nu 
se citeau şocul sau surpriza. Eram obişnuită cu mărturisirile. 
Chiar şi cu cele mai dramatice, ca aceasta. 

Am insistat. 

— Cum adică să distrugi pe cineva? 

În cele câteva secunde care au urmat până să-mi răspundă, 
m-am gândit că se referea la distrugere în sens metaforic. Am 
aşteptat curioasă răspunsul. 

— Să distrug. Înţelegeţi dumneavoastră. Să ucid. 

Începute în şoaptă, cuvintele erau rostite tot mai încet. 

— Să anihilez. Să asasinez. 

Abia am desluşit ultimele cuvinte: 

— Să omor. 

Nu-şi schimbă expresia în timp ce vorbea, dar după ce 
termină, oboseala i se întipări pe faţă. Ca şi cum simpla rostire a 
cuvintelor o epuizase. 

Tocmai această expresie m-a făcut, pentru o scurtă clipă, să 
mă întreb dacă nu cumva... nu, era imposibil. In tot timpul 
petrecut împreună, în tot ce spusese în cursul şedinţelor de 
terapie, nu-mi dăduse niciodată de bănuit că ar putea ucide pe 
cineva. Folosea termenii pentru a defini metaforic distrugerea 
persoanelor pe care le iubise. 

— Ar trebui să simt ceva. Să fiu tristă. 

Vocea îi revenise la tonul normal. 

Era cea mai lungă confesiune făcută de Lucy, fără a menţiona 
numele lui Frank Millay - artistul pe care îl cunoscuse în 
copilărie - cel care pictase în acuarelă faleza din Brooklyn 
Heights. 

Îmi mai descrisese picturile: cât de bine surprindeau esenţa 
ascunsă a râului” şi a oraşului, cât de mult o emoţionaseră şi o 
făcuseră să-şi dorească să înveţe să folosească pensula şi 
culorile pentru a picta lucruri care să însemne cu adevărat ceva. 


> East River, canalul care desparte Manhattanul de Brooklyn (n. 
tr.). 


Altădată, mi-a povestit despre pictor şi cum îi trebuiseră ei, o 
fetiţă de şapte ani, luni întregi pentru a-l face să-i vorbească şi, 
în cele din urmă, să-i arate cum să facă să alunece pensula pe 
acea hârtie groasă a cărei textură putea reda cea mai mică pată 
de culoare. 

In cursul şedinţelor, am sesizat atenţia pe care pacienta mea 
o acorda detaliilor. Obsesia pe care o avea faţă de culori. 
Memoria, care reţinuse toate nuanțele acelor zile despre care 
îmi vorbea. 

Dar şi după atâtea întâlniri, tot nu ştiam de ce venise la mine. 

Bun, ştiam că era tulburată de ceea ce ea numea lipsa ei de 
emoție. Dar nu depăşisem niciodată stadiul de afirmare a 
acestei stări. Intr-adevăr, singura emoție pe care o manifesta 
era atunci când vorbea despre pictor şi despre puternica 
impresie pe care lucrările lui o produseseră asupra ei. 

Acum, în sfârşit, trecuse de retrăirea repetată a amintirilor din 
copilărie şi venise cu o revelaţie care m-a luat pe nepregătite. 

— La ce te gândeşti atunci când... în timp ce distrugi pe 
cineva? 

— Că e o slujbă ca oricare alta. Mă concentrez asupra 
lucrurilor pe care trebuie să le fac. Asupra muncii mele. 

Incă nu-mi venea să cred că vorbea serios. Nimic din 
personalitatea ei nu-mi atrăsese atenţia în acest sens. Lucrasem 
cu condamnaţi care îşi ispăşeau pedeapsa în închisoare. 
Ascultasem mărturisirea unor crime pasionale sau făcute cu 
sânge-rece. Urmărisem feţe schimonosite de chinul de a se fi 
trezit dintr-o stare de stupoare, cu un cuţit sau o puşcă în mână, 
sau cu degetele încleştate pe gâtul cuiva, întipărindu-i dungi 
lăptoase, alb-albăstrii pe piele. 

— Scuză-mă, Lucy, dar nu sunt sigură că am înţeles. „O slujbă 
ca oricare alta?” în sens literal? Credeam că eşti fotograf de 
meserie. 

— Aşa e. Dar, în afară de asta, oamenii mă angajează... ca 
să... 
Vocea se frânse. 

Am dat din cap, încurajând-o să continue. 

— Nu e ceva despre care îmi place să povestesc în societate. 
Nu sunt obişnuită să vorbesc despre asta. Dar cred că sunt 
lucruri pe care ar trebui să le ştii pentru a mă înţelege mai bine. 
Pentru a mă ajuta să pricep de ce nu-mi pasă nici cât negru sub 


unghie atunci când fac praf vieţile unor oameni. Când îi distrug. 

Instinctiv, mi-am întins piciorul drept mai în faţă. 

Pentru a apăsa butonul de panică. 

Numai că în biroul meu nu exista aşa ceva - era însă unul în 
cămăruţa din închisoare, unde se ţineau şedinţele de terapie. 
Lucy se purtase atât de convingător când afirmase că este 
asasină profesionistă, încât reacţionasem aşa cum procedam în 
închisoare în situaţii dificile, când eram nevoită să cer ajutor. 
Simpla idee că ar putea fi o asasină, şi nu o amatoare de 
metafore, mi-a îngheţat sângele în vine. 

Însă nu puteam să-mi permit luxul de a zăbovi asupra 
propriilor sentimente. Trebuia neapărat să-i răspund. S-o fac să 
vorbească în continuare. Să obţin şi mai multe informaţii. Să-mi 
dau seama ce am de făcut, pentru că singura situaţie în care 
terapeutul are dreptul de a încălca secretul profesional este 
atunci când viaţa cuiva se află în pericol iminent. 

Singura situaţie. 

— Nu cred că nu ai niciun sentiment faţă de ceea ce faci, am 
spus. De obicei, nu simţim nimic atunci când ne reprimăm 
emoţiile. 

— De ce aş face-o? Aşa îmi câştig existenţa. Şi nu mi-e ruşine. 
Ucid profitând de slăbiciunile lor. 

— Cum adică? 

— Ştii că dacă îi oferi sex unui bărbat nu prea îl interesează 
cine eşti? Acelaşi tip care te verifică la Dun BradstreetS, înainte 
de a-ţi răspunde la un telefon de afaceri, se culcă fără probleme 
cu o femeie, fără să fie curios să afle care e numele ei de 
familie. Şi pe asta mă şi bazez. Pe pofta trupească: datorită ei, e 
uşor să fac ceea ce fac. Mult prea uşor chiar. N-ar trebui să fie 
atât de uşor să ucizi un bărbat. Ar trebui să riposteze. Sau să-i 
fie teamă. Să se gândească la ce pericol se expune când stă gol 
puşcă şi cu picioarele desfăcute, cu o blondă deasupra, care îi 
face sex oral. Nici măcar nu le trece prin cap... 

Lucy se opri pentru a sorbi din cafeaua pe care o adusese cu 
ea. 

Mâna îmi tremura uşor. Speram ca Lucy să nu observe. 

Da, mai auzisem şi înainte astfel de confesiuni, dar în 


“ Firmă cu sediul în Short Hills, New Jersey, SUA, cunoscut 
furnizor de baze de date despre oameni de afaceri şi corporaţii 
(n. tr.). 


închisoare, cu paznici care ne supravegheau orice mişcare, nu în 
biroul meu. 

— Şi asta îţi produce plăcere? 

Încuviinţă. 

— Dacă ştiu suficient de multe lucruri despre acel bărbat. ŞI 
dacă e suficient de ticălos. Da. Cred că se poate spune că sunt 
un fel de înger răzbunător. Nu ucid decât bărbaţi care îşi merită 
soarta. Care au făcut lucruri de neiertat. Care trebuie pedepsiţi. 

Căutam semne de psihoză, încercând să discern dacă 
povestea era reală sau pură fantezie. Dar pupilele nu-i erau 
dilatate. Respira regulat. Nicio picătură de sudoare pe buza de 
sus sau pe frunte. Nicio pată pe faţă. Nu-şi frământa mâinile în 
poală. Nu-şi bâţâia picioarele. Vorbea pe acelaşi ton egal, pe 
care ajunsesem să-l cunosc de ceva vreme. Părea că are totul 
sub control şi este foarte ancorată în realitate. 

— Pictorul, spuse Lucy. 

Am dat din cap. 

Când eram copil, el m-a învăţat că orice se poate transforma 
în altceva. Se uita la apa care pentru mine nu era decât o 
întindere de un albastru murdar şi găsea în ea sute de nuanţe. 
Unele dintre ele de-a dreptul strălucitoare. 

— Ce ştii despre el? Mai este în viaţă? 

— Nu ştiu. S-a mutat. Fără să-mi spună. Într-o bună zi, a 
plecat. Am încercat să-l găsesc. Dar nimeni nu ştia ce se 
întâmplase. Ori de câte ori am ocazia, intru în galerii de artă şi-i 
caut tablourile. Acum trebuie să aibă în jur de cincizeci de ani. 
Bărbaţii de cincizeci de ani sunt mai uşor de prostit decât cei de 
treizeci. Cu bărbaţii tineri, nu mergi întotdeauna la sigur. Până la 
urmă îşi dau duhul, dar la început, unii dintre ei sunt suspicioşi. 
De ce se dă tipa asta la mine? Tocmai la mine? Dar bărbaţii mai 
în vârstă se simt în schimb aşa de flataţi, că le iese erecţia prin 
ochi. Cu ei, merge foarte uşor. 

Am încurajat-o din nou să vorbească. 

— Poate că pictorul a murit. Poate că nu s-a mutat. 

Nu mi-a răspuns. Dar ochii i s-au umplut deodată de lacrimi. O 
picătură i se prelinse pe obraz şi o şterse. Era, fără îndoială, 
surprinsă de propria reacţie. 

— Nu m-am gândit niciodată că ar fi putut să moară. 

— De ce nu? De ce ai presupus că s-a mutat fără să-şi fi luat 
rămas-bun? Clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să alunge 


întrebarea. Apoi schimbă subiectul. 

— Ar trebui să fiu tristă şi supărată pe ceea ce fac. Ştiu că aşa 
ar trebui. Numai că indivizii o merită. Adică, cei mai mulţi dintre 
ei fac rău altor oameni. li abuzează, într-un fel sau altul. Nu sunt 
oameni cumsecade. Eu le dau însă tuturor o şansă. Înainte de a- 
i duce la mine în cameră, le ofer şansa de a mă refuza. Îi întreb 
dacă sunt căsătoriţi sau dacă au o prietenă. Şi dacă vor într- 
adevăr să o facă. Şi să le facă să sufere pe acele femei. 

— Cred că unii dintre ei te refuză. 

— Nu foarte mulţi. Doi sau trei. 

Am vrut s-o întreb doi sau trei din câţi. Dar am preferat s-o las 
să vorbească. 

— O dată, un bărbat m-a mângâiat. Avea buricele degetelor 
moi, ca de femeie. Şi ochi albaştri. Îmi amintesc ochii lui. Din 
cauza degetelor ălora, care se plimbau pe pielea mea, făcându- 
mă să tremur. De obicei, nu simt nimic. Vreau să spun, înainte. 
Nu simt nimic când bărbaţii mă ating. Sau atunci când apăs pe 
trăgaci. 

— Foloseşti o armă? 

Nu voisem să-i adresez o întrebare atât de directă - ca şi cum 
m-aş fi îndoit de spusele ei. Aş fi vrut mai degrabă s-o întreb 
cum proceda ca să-l omoare, şi nu să-i sugerez cea mai 
îngrozitoare cale de a o face. 

Imi aruncă o privire de parcă eu eram cea cu mintea dusă şi 
care avea nevoie de ajutor profesionist. 

— O armă? 

— Da, armă, atunci când îi omori. 

— Doamnă doctor Snow, îi atrag în capcane şi le înscenez 
diverse lucruri. Îi excit. Îi demasc şi îi ruinez. Tot apartamentul 
meu este un studio foto. li nimicesc făcându-le poze pe care le 
vând poliţiştilor, detectivilor particulari sau tabloidelor. Le 
distrug reputaţia. 

Zâmbi. 

Şi pentru o clipă nu m-am îndoit că mulţi bărbaţi erau dornici 
să o aibă, fără să stea prea mult pe gânduri. 

— Spune-mi, crezi c-ar fi bine să-l caut? Şi să dau, în sfârşit, 
de Frank Millay? Eram la sfârşitul şedinţei, dar nu mă ridicasem, 
aşa cum fac de multe ori, pentru a-i arăta pacientului că 
întâlnirea se terminase. Lucy ajunsese la un punct critic în 
cadrul terapiei şi nu voiam s-o grăbesc în niciun fel. 


— Cred că-ţi doreşti să-l găseşti. Şi ăsta e lucrul cel mai 
important. În general, prefer să pun întrebări şi nu să răspund. Îi 
explicasem lui Lucy, aşa cum le explicam tuturor pacienţilor la 
un moment dat, că numai răspunzând propriilor întrebări pot să 
se împace cu adevărurile lor personale. De data aceasta, Lucy 
îşi exprimase, în sfârşit, o nevoie, o dorinţă. Ceea ce pentru ca 
reprezenta o mare realizare. Din tot ce-mi povestise, 
dedusesem că nu mai trăise nicio emoție reală, din ultima clipă 
când se aflase în prezenţa acestui bărbat, pe care îl numea 
„portalul”. După plecarea lui, viaţa ei emoţională practic se 
încheiase. 

— Încă o lucru, Lucy. Trebuie să clarificăm ceva: dacă te 
decizi să-l cauţi, o faci pentru că vrei să înţelegi. Să înţelegi, nu 
să faci o scenă. 

Îmi zâmbi dulce şi sfios, seducător, luându-şi acea poză pe 
care o folosea ori de câte ori voia să se ascundă de mine. Sau 
de oricine, din câte bănuiam. O văzusem făcând asta aproape la 
fiecare şedinţă de terapie. Cum ne apropiam de un punct critic, 
cum se închidea în sine. 

Era Lucy cu adevărat pregătită să-l găsească pe Millay? 

Sau era de datoria mea să încerc s-o împiedic? 

— Sunt sigură că vreau să înţeleg. Şi nu să fac o scenă. 
Dumneavoastră nu sunteţi sigură, doamnă doctor Snow? 

— E posibil ca ceva să se fi întâmplat atunci, ceva care te-a 
făcut pe tine să te închizi emoţional, iar pe el, să dispară. Aşa că 
aş vrea să te mai gândeşti. În acelaşi timp, îţi înţeleg frustrarea. 
Cât timp eşti dispusă să aloci căutării lui? 

— Nu ştiu. Poate câteva săptămâni? 

— Ce-ai zice dacă ai mai veni la o şedinţă? Sau poate două? 
Ca să fim sigure că vei fi complet pregătită, în cazul în care vei 
afla ce s-a întâmplat atunci. 

Lucy sesiză imediat unde băteam. Se adânci în fotoliu, 
rezemându-se de spătar, lipsită de apărare, cu picioarele uşor 
încrucişate. 

— Am făcut hipnoză regresivă cu terapeutul pe care l-am avut 
înainte, spuse ea. N-am descoperit nimic de genul ăsta. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre viol. 

— Ceea ce nu înseamnă că n-ai fi putut să reprimi faptele ca 
atare. 


— Faptele ca atare! 

Ochii îi erau umezi şi vocea încărcată de furie, deşi încerca să 
nu ridice tonul. 

— Frank Millay nu m-a violat. 

— E în regulă. 

— la mai scutiţi-mă cu asta, doctore. Mi-aş fi amintit. Fiţi 
sigură de asta. 

Am încuviinţat şi am respirat adânc. N-aveam cum s-o opresc. 

— Ai căutat ceva ce pierduseşi. Indiferent despre ce este 
vorba, acest ceva a afectat puternic capacitatea ta de a simţi. 
Dacă poţi găsi acel ceva în lumea reală, şi nu în biroul meu sau 
al unui alt psihoterapeut, da, Lucy, asta ar putea marca 
începutul vindecării. 


— Cabinetul de avocatură Bascom, Owen, Millay. 

— O! Pot vorbi cu domnul Frank Millay, vă rog? 

— Desigur, răspunse o voce feminină, cultivată. Pot să-i spun 
cine îl caută? 

— O veche prietenă. Nu ştiu dacă-şi mai aminteşte de mine. 
Lucy Delrey. 

— O secundă, vă rog. 

Pe de o parte, fusese prea uşor; pe de altă parte, totul părea 
pur şi simplu incredibil. Înainte ca doctorul Snow să-i sugereze 
să-l caute sistematic pe Frank Millay, Lucy încercase la 
întâmplare, urmărind vernisajele de expoziţii anunţate în presă 
sau intrând în galerii de artă, acolo unde stilul autorului i se 
părea cât de cât familiar. Nu se gândise niciodată în mod serios 
că artistul de stradă pe care-l cunoscuse în copilărie ar fi putut 
să renunţe la prima dragoste pentru a se dedica unei alte 
profesii. Şi nici nu-i trecuse prin cap să-l caute pe internet. 

Numele apăru însă pe monitor în două secunde. 

Era avocat în San Francisco. 

Nu, nu putea fi vorba de acelaşi bărbat. Trebuia totuşi să sune 
şi să verifice, pentru a fi sigură. 

— Frank Millay la telefon. 

Pentru o clipă, Lucy păru că-şi înghiţise limba. Apoi însă, 
temându-se că bărbatul avea să închidă dacă nu începea să 
vorbească, îşi regăsi glasul. 

— Sunteţi Frank Millay, care a lucrat ca artist în New York? 

De data aceasta, tăcerea se aşternu la celălalt capăt al firului. 


— Mă rog, care picta, să zicem. 

Un moment de ezitare. 

— Îmi cer scuze. Secretara mi-a spus cum vă numiţi, dar... 

— Lucy. Lucy Delrey. Pe atunci eram o fetiţă... 

— O, Doamne! Spuse bărbatul cu răsuflarea tăiată. Micuța 
Lucy, sigur că da. Câţi ani aveai atunci? 

— Şapte. Acum am treizeci. 

— Treizeci? Doamne, Dumnezeule! Imposibil. 

— Nu şi dacă dumneavoastră aveţi în jur de cincizeci. Cam 
atât ar trebui să aveţi. 

Nu-şi putu reprima un mic râs nervos. Da, era vocea lui. Ar fi 
recunoscut-o dintr-o mie. Deşi era neobişnuit de serioasă, cu un 
ton de adult, care se potrivea, probabil, noii sale profesii. 

— Acum sunteţi avocat? 

— Doar de vreo douăzeci de ani. Lucy, ce surpriză! Cum ai dat 
de mine? 

— De pe internet. 

— Bun... şi tu cu ce te ocupi? Unde eşti acum? 

— Acasă, la New York. Sunt... 

Of, era aşa dificil să explici cuiva cu ce te ocupi, de fapt. 

— Sunt fotograf, spuse ea. 

— Deci, unul din noi încă mai are o legătură cu arta, zise el, 
apoi, ca pentru a umple golul din conversaţie, adăugă uşor 
stânjenit: Mă bucur s-aud. 

— Păi, da... 

O altă pauză, după care Lucy se surprinse pe ea însăşi. 

— Ascultaţi, domnule Millay... 

— Te rog, spune-mi Frank. 

— OK, Frank. Întâmplarea face că săptămâna viitoare voi fi la 
San Francisco, cu nişte afaceri. Ţi s-ar părea deplasat dacă ne- 
am întâlni? Ca să luăm prânzul sau ceva de genul ăsta. 

Simţi reținerea lui şi insistă. 

— Nu te-aş învinovăţi dacă m-ai refuza. Ştii, în ciuda acestui 
telefon, te asigur că nu sunt nebună şi nici nu-mi place să 
hărţuiesc oamenii... Atâta doar că n-am uitat ce impact 
extraordinar au avut picturile tale asupra mea. Şi încă mai au, 
cel puţin atât cât mi le mai amintesc. Ar... ar însemna foarte 
mult pentru mine. Pur şi simplu simt că trebuie să te văd. 

O tăcere prelungită. 

— Lucy, acum sunt însurat. Am trei copii. Nu ştiu dacă soţia 


mea... 

Lăsă fraza în aer. 

— Te rog, insistă Lucy. Ea nu trebuie neapărat să afle. E 
foarte important pentru mine. Nu vreau decât să stăm de vorbă, 
atâta tot. 

— Ştii că nu mai pictez, Lucy. N-am mai pus mâna pe o 
pensulă de douăzeci de ani. 

— Nu, nu e vorba numai de asta. E vorba de tine, de cine ai 
fost. 

Nesigură pe sine, adăugă: 

— Şi nu numai de asta. 

— Bun, am înţeles. 

Când, în cele din urmă, vorbi, vocea lui adultă i se păru lui 
Lucy aproape de nerecunoscut. 

— O să-mi fac timp pentru tine. Când anume vrei să vii 
săptămâna viitoare? 


Lucy dormi prost în următoarele cinci nopţi. 

Culorile lui Frank Millay, şi în special acel albastru murdar, se 
strecurau în visele ei şi o trezeau din somn. Mereu şi mereu. Era 
un albastru rece, sub un cer rece dar, paradoxal, se deştepta lac 
de sudoare. Şi excitată. 

Visele aveau acelaşi decor. Camera lui Millay era toată un 
uter, închis în acel albastru întunecat şi murdar - râul, aşa cum 
îl pictase el, curgând la nesfârşit de-a lungul pereţilor fără 
ferestre de deasupra patului. 

N-avea niciun sens. Nu-şi amintea să fi fost vreodată în 
camera lui. Nu-i văzuse niciodată patul. 

Ceva se întâmpla însă cu ea. 

Ultimul vis a fost diferit. A început cu un miros de mucegai, de 
animal sau de pământ, iar la capătul unui tunel verde, se vedea 
o lumină strălucitoare. Apoi ea se întoarse cu spatele, păşi 
printr-o uşă roşie şi se trezi deodată în camera de un albastru 
murdar a lui Millay. Simţi cum coapsele i se frecau una de alta 
şi-şi dădu seama că este complet dezbrăcată. Stătea în picioare, 
pe o cutie aurie, iar el îi picta portretul. Era ascuns în spatele 
şevaletului şi nu-i vedea decât capul. 

Barba lui blondă părea cumva udă. Îi vorbea cu o voce joasă, 
care îi reverbera în oase şi o făcea să se simtă ca şi cum ar fi 
fost gata să leşine. Millay ocoli şevaletul şi veni spre ea. Avea 


acel miros ciudat, pe care acum îl recunoscu: era spermă. Purta 
un tricou portocaliu, preimprimat, dar n-avea pantaloni şi nici 
chiloţi. Ea era urcată pe cutie şi feţele lor erau aproape la 
acelaşi nivel, iar el o fixa cu privirea în timp ce îşi băga mâna 
între picioarele ei. Apoi ea se uită în jos şi văzu că ceva murdar 
şi albastru se scurge din penisul lui, iar el o picta cu acea 
substanţă, tuşă după tuşă, pe tot corpul. 

Se trezi plângând în hohote, în mijlocul unui orgasm. 

Şi, în sfârşit, îşi aminti totul. 


Lucy ştia că procesul de vindecare se declanşase. Amintiri pe 
care şi le reprimase în memorie reveneau acum în valuri, izbind- 
o cu o stăruinţă îndârjită, care îi învineţea trupul, făcând-o, în 
două alte rânduri, să plângă, dar măcar nu mai era amorţită. Ar 
fi vrut s-o sune pe doctor Snow pentru a-i spune că putea din 
nou să simtă. Şi chiar dacă ceea ce simţea era negativ şi 
dureros, nu conta. Era preţul pe care trebuia să-l plătească 
pentru a reveni la normal. Ştia însă că nu se terminase, că 
pentru a fi pe deplin vindecată trebuia să mai asasineze încă un 
bărbat. Ultimul. Cel care aproape că o distrusese cu atâţia ani în 
urmă. _ 

În mod cert, Frank Millay nu voia ca ea să vină la el la birou. Îi 
trimisese un e-mail în care îi propusese să se întâlnească la 
Slanted Door, un restaurant vietnamez excelent şi uşor de găsit, 
situat în clădirea recent renovată a complexului Ferry Building 
din San Francisco, pe Market Street. Făcuse rezervare pentru 
ora unu, pe numele York. Îi explicase că, într-o zi de lucru, la 
prânz, era puţin probabil să dea acolo peste vreunul dintre 
numeroşii săi colegi. Lucy îşi dădu seama, uşor tulburată, că 
bărbatul se temea deja de ea sau, în orice caz, să fie văzut în 
compania ei. Ceea ce însemna că acceptase s-o întâlnească din 
trei motive posibile: pentru a încerca să-i explice ceea ce se 
întâmplase cu atâţia ani în urmă, pentru a-i cere iertare sau 
pentru a afla de la ea în ce mod intenţiona să-l şantajeze. 

Lucy îi cunoştea însă pe bărbaţii de cincizeci de ani. Şi ştia că, 
odată ce se va da la el, Millay nu-i va bănui adevăratele motive, 
indiferent de ceea ce-i făcuse în copilărie. Va crede, oricât de 
stranie şi de bolnavă ar fi ideea, că ea era şi acum atrasă de el. 
Îşi repetase discursul şi îşi ascunsese cu grijă aparatele de 
fotografiat şi microfoanele în camera ei de la hotelul Four 


Seasons, aflat la numai câteva străzi depărtare de restaurant. 

Era pregătită. 

Îmbrăcată într-o fustă neagră, crăpată, o bluză roşie de 
mătase, strânsă pe corp, fără sutien, şi încălţată în pantofi cu 
tocuri joase, Lucy ajunse cu douăzeci de minute mai devreme la 
întâlnire. Se aşeză la masa lor, plasată discret într-un colţ. Era o 
zi răcoroasă şi nici în local nu era prea cald. Se simţi mulţumită 
când observă că bărbaţii nu-şi puteau lua ochii de la sfârcurile ei 
întărite. 

Când Frank Millay se apropie de recepţie, îl recunoscu 
imediat, deşi acum părea prototipul avocatului de succes: 
proaspăt ras, tuns scurt şi îmbrăcat într-un costum cu vestă. Era 
un bărbat îngrijit şi cu o înfăţişare încă plăcută, deşi începuse să 
încărunţească. Faţa şi bărbia îşi păstraseră însă fermitatea. 
Privindu-l de aproape, îşi dădu seama că ochii lui, de un albastru 
intens, încă mai aveau puterea de a fascina. Dar nu pe ea. Şi nu 
din nou. 

După ce femeia de la recepţie îl conduse la masă, Millay se 
aşeză şi îi adresă un zâmbet uşor neliniştit. 

— Dumnezeule, ce bine arăţi! 

— Mulţumesc. 

Apăru chelnerul, care se prezentă, le dădu detalii despre 
meniu şi dispăru pentru a le lăsa timp să se decidă. Un picolo le 
turnă apă în pahare. Pe fereastră se vedea feribotul de 
Sausalito“! care pleca de la chei, însoţit de tipele pescăruşilor, în 
timp ce norii alunecau mânaţi de vânt. 

Ochii lui Millay se abătură o clipă asupra sânilor ei, apoi o 
priviră în faţă. 

— E o situaţie cam jenantă, oftă el. 

Lucy îşi puse pentru o clipă mâna peste a lui, apoi şi-o 
retrase. 

— E în regulă, zise ea. Poate că ar fi fost mai bine să-ţi dau un 
telefon şi atât. Dar am vrut să te văd ca să-ţi spun că te iert. 

— Nu ştiu cum să... se bâlbâi el. De asta am plecat din New 
York, ca să las totul în urmă. Lucrurile îmi scăpaseră complet de 
sub control, ceea ce ţi-am făcut ţie e numai o parte. Am trecut 
printr-o perioadă de nebunie. 

Îşi duse mâna la faţă, frecându-şi obrazul, cu o expresie care 
denota nu numai tristeţe, ci şi teamă... 


si Orăşel din golful San Francisco (n. tr.). 


— Nu ştiu, nu pot să-mi explic. 

— Nici nu trebuie, îl linişti Lucy. Cu toţii facem greşeli. 

— Nu de genul ăsta. Am o fetiţă de şapte ani. Mă îngrozesc şi 
acum când mă gândesc la ce ţi-am făcut. Imi pare rău, Lucy. Imi 
pare foarte rău. 

— Au mai fost şi altele? 

— Nu! Aproape că ţipă Frank Millay. Nu, reluă pe un ton ceva 
mai potolit. Numai tu, fetiţa căreia îi plăceau picturile mele. Şi 
singura care le aprecia, drept să-ţi spun. Şi care m-a convins o 
dată s-o duc la mine şi să i le arăt. 

— O singură dată? Întrebă Lucy atingându-i din nou mâna. 
Spune-mi, te rog, eu nu mai ţin minte. 

— O singură dată. O dată şi a fost de ajuns. 

Chelnerul apăru pentru a le lua comanda. Lucy îl invită să 
împartă o sticlă de vin. În timpul discuţiei cu chelnerul, Frank se 
relaxă în mod vizibil. Se aşeză mai comod, îndepărtându-se de 
masă, punându-şi o gleznă pe genunchiul celuilalt picior. Purta 
nişte pantofi negri, superbi, din piele împletită, şi ciorapi negri 
de mătase, care dispăreau sub cracul pantalonilor. Mişcându-se 
fără astâmpăr, ca şi cum ar fi fost emoţionată, Lucy îşi descheie 
al doilea nasture de la bluză. 

— Aşa deci, zise ea. Şi zici că te-ai însurat? 

— Da. 

— Eşti fericit în căsnicie? 

— Mă rog, suntem căsătoriţi de şaptesprezece ani. E OK. 

— Nu pare prea romantic. 

— Nici nu e. 

— Şi nu-ţi lipseşte? Romantismul, vreau să spun. 

— Nu prea. În fine, uneori. Cine nu-şi doreşte un pic de 
romantism? 

— Mare păcat. Eşti şi acum un bărbat foarte atrăgător. Dar 
cred că ştii şi tu, probabil că ţi se spune mereu. 

Un chicotit stânjenit. 

— Mulţumesc. N-aş zice totuşi că primesc prea des un astfel 
de compliment. Mă rog, oricum sunt al naibii de sigur că nu mai 
arăt aşa de bine ca pe vremuri. 

Lucy îşi puse mâna peste a lui, dar, de această dată, nu şi-o 
mai retrase, îi spuse privindu-l în ochi: 

— Eu însă sunt sigură că arăţi bine. De ce crezi că şi acum, 
după atâta timp, nu te-am uitat? Crezi că atunci, în ziua aia, 


totul a pornit numai de la tine, că a fost numai ideea ta? 
Mai departe a mers uşor. 


Au urcat direct în apartamentul cu două camere de la hotelul 
Four Seasons. Imediat cum au intrat, Lucy se scuză şi se 
îndreptă ostentativ spre baie, lăsându-l pe Frank în camera de 
zi. Aşezase un mic aparat foto, asemănător unui pix, pe măsuţa 
de toaletă - făcea automat câte o fotografie pe minut. Avea să- 
şi folosească telefonul mobil pe post de cameră video. Il propti 
pe o noptieră. 

Pentru a păstra aparențele, trase apa la toaletă, apoi ieşi din 
baie şi intră în dormitor, descheindu-şi bluza şi lăsând-o să cadă 
pe pat. 

— Ce faci, Frank, strigă ea, nu vii încoace? 

— Ba da. 

Bărbatul apăru în pragul uşii, privind-o. 

Îi sesiză ezitarea. Frank nu se dezbrăcase. Încă mai avea 
cravata la gât. Şi ea avea o regulă, de la care nu se abătea 
niciodată - să le ofere tuturor victimelor o ultimă şansă de a se 
salva, de a-i dovedi că sunt oameni mai buni decât păreau. Până 
şi Frank Millay avea dreptul la această şansă, chiar dacă Lucy îşi 
dorea ca el să nu profite de ea. 

Îi dărui cel mai frumos zâmbet de care era capabilă. Cuceritor 
şi seducător, jucăuş, dar cât se poate de serios în pasiunea pe 
care o promitea. 

— Eşti sigur că vrei? Îl întrebă ea. Nu vreau să te oblig să faci 
ceva ce nu vrei. 

Bărbatul zâmbi uşor, parcă luându-se singur în râs. 

— Dacă n-ai fi vrut să mă obligi, nu ţi-ai fi scos bluza. 

Lucy îşi desfăcu copca de la fustă şi o lăsă să alunece pe 
podea. 

— Păi... zise ea, întinzându-se pe pat, acolo unde ştia că 
aparatele vor înregistra orice mişcare. 

Făcu un semn spre pat, invitându-l. 

— De ce nu vii încoace? 

Bărbatul păru să mai ezite o clipă, apoi se apropie. Când 
ajunse în faţa ei, Lucy întinse mâna pe deasupra fermoarului 
pantalonilor, mângâind uşor umflătura ce se itea dedesubt. 

— O! Exclamă ea. 

Simţi mâinile lui Frank rătăcind prin părul ei, apoi 


cuprinzându-i faţa. Ridică privirea şi se uită drept în ochii lui. 

— Îmi pare rău, spuse el, în timp ce mâinile îi alunecau mai 
jos, pe gâtul ei. 

— Nu, Frank, n-ai de ce... 

Deodată, simţi cum mâinile lui îi împing umerii, forţând-o să 
se culce pe pat, şi se strâng apoi uşor, ca într-o mângâiere, în 
jurul gâtului. 

— Nu înţelegi? Şopti el, cu faţa aproape atingând-o pe a ei. Nu 
pot să risc. Într-o bună zi, ai putea povesti cuiva. 

— Nu, ascultă, eu nu... p 

Nu mai putu să scoată niciun sunet. Incercă să tipe, să se 
ridice din pat, să-l lovească cu piciorul, dar bărbatul era aproape 
de două ori cât ea şi puterea lui o copleşea. O împinse înapoi pe 
pat, urcându-se deasupra ei, cu mâinile strângându-i tot mai 
tare grumazul. 

În ochi îi explodară mii de stele galbene, purpurii şi verzi, care 
se amestecară într-un albastru murdar şi apoi într-un albastru 
mai închis, rece. 

Pe urmă, culorile dispărură. Rămase doar un negru adânc. 


De două săptămâni nu mai ştiam nimic de Lucy. Într-o seară 
târziu, am aprins televizorul pentru a urmări ştirile, şi chipul ei 
apăru pe ecran, în timp ce un reporter descria oribila crimă 
petrecută în San Francisco. 

„Întreaga scenă a fost filmată pe telefonul mobil al lui Lucy 
Delrey, descoperit de poliţie la faţa locului.” 

În orele, zilele şi săptămânile care au urmat, maşinăria de 
relaţii publice a lui Frank Millay se puse pe treabă şi, în 
momentul în care cazul ajunse la tribunal, avocaţii lui 
întorseseră faptele în aşa fel încât Lucy să pară o nimfomană 
psihopată, care îşi găsea plăcerea în a-i provoca sexual pe 
bărbaţi şi a-i distruge. lar Frank Millay nu fusese decât o victimă 
nefericită. 

În acel moment, compasiunea publicului se îndrepta în mod 
clar spre el, deşi nu pot decât să sper că, până şi într-un loc 
precum San Francisco, atunci când un bărbat sugrumă o femeie 
şi totul e înregistrat, soarta lui e pecetluită şi oricum o să 
ajungă, cel puţin pentru o vreme, la închisoare. Cariera - şi 
întreaga viaţă - a lui Millay erau definitiv compromise şi nimic 
nu avea să mai fie ca înainte. 


Lucrul cel mai ciudat era însă că Lucy făcuse ceea ce îi 
cerusem: să găsească adevărul, oricât de complicat şi de 
dureros ar fi fost. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat în acele 
ultime clipe, Lucy se dusese acolo pentru a-l distruge pe acel 
bărbat. Şi reuşise. 


David Liss 


PENTRU PRIMUL SĂU ROMAN, Conspirația hârtiilor, David Liss 
s-a inspirat dintr-o sursă cel puţin neobişnuită la prima vedere: 
propria teză de doctorat despre reflectarea în romanul englez 
din secolul al XVIII-lea a speculațiilor bursiere şi a noilor realităţi 
ale lumii finanţelor. El a demonstrat că apariţia bancnotelor a 
avut loc într-o atmosferă impregnată de mistere, pericole şi o 
adevărată paranoia culturală. A reuşit, prin intermediul 
energicului său protagonist, Benjamin Weaver, un vânător de 
hoţi curajos, dacă nu chiar nechibzuit, care înfruntă tot felul de 
primejdii, o combinaţie între un detectiv particular din epoca 
modernă, un ofiţer de poliţie de închiriat şi un bodyguard. 
Cutezanţa cu care Weaver se aventurează, cu capul înainte, în 
cartierele rău-famate ale Londrei secolului al XVIII-lea i-a adus 
nenumărați admiratori, personajul fiind reluat de Liss în 
Spectacolul coruptiei urmând să reapară în /nsoțitorul 
diavolului. 

Liss a declarat în interviuri că îi place la nebunie să scrie 
despre Weaver şi lumea lui brutală şi pitorească, dar că simte 
nevoia să-şi împartă timpul între acest erou şi alte romane, 
independente, ca, de pildă Negustorul de cafea sau Asasinul cu 
principii. Din păcate, între acestea şi seria Weaver, nu a reuşit 
să se concentreze asupra unei teme care l-a preocupat încă 
după finalizarea Conspiraţției hârtiilor - o povestire plasată tot în 
lumea lui Weaver, dar cu acesta jucând un rol secundar şi alte 
personaje în prim-plan. 

Nu a reuşit până acum. 

lată însă că în Fățarnicul avem de-a face cu un bătrân hoţ la 
drumul mare, care vrea ca, înainte să moară, să spună o ultimă 
poveste, cea a întâlnirii sale, cu ani în urmă, cu tânărul 
Benjamin Weaver, la acea vreme şi el tâlhar. După cum afirmă 
Liss, marea provocare într-un astfel de demers este regândirea 
elementelor definitorii ale unui personaj de serie, pentru a-l 
înzestra cu trăsături noi. Îi place să scrie despre personaje pline 


de defecte şi despre secături simpatice, pentru că, în viaţa 
reală, nimeni nu e nici perfect, nici pe deplin rău şi fiecare este 
eroul sau eroina propriei poveşti. 

lar Fățarnicul i-a permis lui Liss să-şi prezinte protagonistul 
seriei drept eroul negativ din povestirea altcuiva. 


FĂŢARNICUL 

SUNT BĂTRÂN ŞI CURÂND O SĂ MOR şi nimănui n-o să-i pese, 
ăsta-i adevărul. Da' înainte să mă cărăbănesc de pe lumea asta, 
am de zis o poveste, şi l-am anjagat pe tocilaru' ăsta sfrijit, cu 
moacă de măr stricat, să mi-o scrie. O să-l pun să mi-o citească 
mie înainte, că nu mă-ncred io în el şi n-o să vadă niciun penny 
de la mine dacă nu mi-o plăcea ce aud. 

Nu că mi-ar plăcea prea tare ce aud de obicei. Ziarele se 
umplu de vreo trei, patru sau chiar cinci ori pe an de isprăvile 
evreului ăla neisprăvit, Benjamin Weaver - că ce tip grozav e, şi 
ce favoruri a făcut cutărui ministru sau ducelui de Arse-Wipe sau 
bunului judecător Milksop. Bătrân cum e, tot se mai ţine de-alde 
astea. Oamenii uită, zău, da’ nu şi bătrânu' Fisher. Mi-amintesc 
tot, cum ne-am întâlnit când eram amândoi tineri şi el nu era 
nicio iotă mai breaz ca mine - ba mai rău, dacă te gândeşti că 
mai era şi evreu pe deasupra. 

Nu-i nicio scofală şi nici vreun secret, deşi nimeni nu vorbeşte 
prea mult de asta, de vremea când eroul ăsta, un „vânător de 
hoţi” de curăţă acum străzile pentru cei ce-şi zic oameni de 
rând, nu era mai bun decât ăi de teapa mea. Nu era decât un 
fudul şi un tâlhar la drumu' mare şi se simţea în largul lui lângă 
orice scursură şi hoţ de buzunare ticăloşit. 

Lumea îşi aminteşte că a fost cândva boxer şi-şi câştiga banu' 
cu pumnii. Acum îl ştiu drept un soi de făcător de bine, dar a 
fost o vreme, după ce n a mai putut lupta, când nu descoperise 
chestia asta cu vânătoarea de hoţi. lo ştiu tot despre vremurile 
alea şi am să vă spun şi vouă. 

Aşa, o să-ncep cu o toamnă ploioasă ca dracu', poate în 1717 
sau '18 - poate '19 sau '20. Nu pot să zic că-mi amintesc ca 
lumea, bătrân cum sunt, şi după ce-am scuipat sânge prin 
plămâni şi prin fund. Da’ asta nu vă priveşte. Şi cum vă ziceam, 
tre’ să ştiţi că, pe când eram tânăr, am dat peste un filfizon 
spilcuit, care tocmai ce-şi termina treaba la o trăsură tare 
mândră - era pe o bucată de drum pustie, taman bună pentru 


furişaguri. Avea în mână un sac plin cu monede şi bijuterii şi tot 
felul de alte lucruri faine şi îşi lua adio de la două coţofene urâte 
ca noaptea, trecute de treizeci de ani şi care nu mai erau bune 
de nimic. Da' el îi dădea înainte de le vrăjea şi-şi spunea 
Gentleman Ben, iar băbătiile roşeau şi băteau din gene de parcă 
ar fi fost la nu-ş' ce danţ galant, şi nu el era ăl de le legase 
vizitiul şi le luase toate minunăţiile pe care le-aveau. Tovarăşu' 
lui, un tip pe nume Thomas Lane, sta la vreo cincizeci de metri 
mai încolo şi ţinea de şase. 

Vă zic io, ăştia doi se aveau ca fraţii şi nu dădeau lovituri 
decât împreună. Ba mai şi semănau, amândoi bruneţi, înalţi şi 
laţi în umeri. Păi, tocmai asta şi e, nu-i aşa? Că nimănui nu-i 
convine să se pună cu pungaşi de soiu’ ăsta, cu doi tipi 
nedespărţiţi, de parcă ar avea acelaşi sânge, pentru că dacă îi 
faci rău unuia, te trezeşti cu celălalt pe cap. 

Eram călare şi m-am apropiat, cum vă spuneam, de Thomas 
Lane (deşi numele aveam să i-l aflu niţel mai târziu). Celălalt 
individ, de-şi zicea Weaver, era la trăsură şi conversa cu 
damele. Soarele care răzbea printre nori îmi bătea drept în ochi 
şi nu vedeam faţa lui Lane prea bine, da' tot mi-am dat seama 
că se şifonase şi era sătul până peste cap de fandoselile lui 
Weaver cu cele două scorpii. Se uita în spate, spre Weaver, şi nu 
spre mine, aşa că nu m-a văzut şi nici nu m-a auzit apropiindu- 
mă fără zgomot, cum îmi învăţasem calu’ să meargă, şi 
furişându-mă lângă el, până ce-am început să-i car pumni în 
cap. S-a răsucit pe o parte, da' n-a căzut, aşa că l-am pocnit 
iarăşi în cap, şi încă o dată, în acelaşi loc, ca să fiu sigur că l-am 
doborât, şi planul ăsta a mers bine, pentru că lovitura asta, 
ultima, am aflat io mai încolo, aproape că l-a ucis, deşi la 
momentul ăla nu mi-am dat seama. Tot ce ştiam e că acu’ tăcea 
mâlc, şi asta mi-era de ajuns. 

Nu voiam să-l omor. Nu că mi-ar fi fost prieten, da’ era şi el 
pungaş ca şi mine, şi tot ce-mi doream era să tacă. Da’, ştiţi 
cum e, odată pornită o treabă, n-ai ce să mai faci. Că doară 
lacrimile n-aduc pe nimeni înapoi la viaţă, nu-i aşa? 

Acu', din partea ailaltă se apropie prietenul şi tovarăşul meu, 
un ins pe nume Ruddy Dick. Aveam vreo trei sau patru amici cu 
care mă însoţeam în isprăvile mele, da’ în nici unu’ n-aveam mai 
multă bază ca în bătrânul Dick, c-aşa ziceam io pe vremea aia, 
că-i bătrân, deşi avea cu vreo douăj' de ani mai puţin decât am 


io acum. Aşa că doar ce i-am aruncat o privire şi am ştiut 
amândoi ce aveam de făcut, că doară eram prieteni vechi, după 
cum v-am zis. 

Weaver ăsta era probabil cu mintea niţel dusă, da' nu şi 
scorpiile pe care le pungăşise. Ele m-au văzut bumbăcindu-l pe 
Lane şi au început să ţipe şi să m-arate cu degetu', de-ai fi zis 
că erau prietene cu pungaşii ăia doi şi io eram duşmanul. Nicio 
clipă nu le-a trecut prin cap că voiam să le salvez, da' ce să-i 
faci, ăsta-i blestemu' când ai o moacă aşa, ca a mea, de te- 
nspăimântă, şi încă şi mai înfricoşătoare pe vremea aia, când 
eram tânăr, chiar dacă nu vă vine a crede. 

Scorpiile alea ţipau şi p-ormă s-au adăpostit în trăsură, iar io 
m-am întors spre banditu' ăla de-şi zicea gentleman şi i-am 
strigat: 

— Hei, amice, tare mi-e teamă că ţi-am ciomăgit prietenul şi 
acu' e rândul tău. 

Weaver - deşi, cum v-am zis, arunci nu-i aflasem încă numele 
- se întoarce spre mine şi se holbează, da' nu cu surprindere 
sau spaimă sau tristeţe, ci cu o furie care ardea în ochii ăia 
întunecaţi de răzbea pân’ la mine, cu toată ploaia şi ceața. Şi, 
vă zic, într-o clipită, cam cât îţi ia de când te tai pân’ ce ţâşneşte 
sângele, a înţeles totu'. A văzut scena, şi-a dat seama ce 
puneam la cale şi pe loc am văzut că mi-am făcut din el un 
duşman. 

Asta era vestea rea, cum s-ar zice. Vestea bună e că nu m- 
aşteptam s-o mai ducă mult, nu cu Ruddy Dick, care se prăvălea 
asupra lui. Dăduse pinteni calului şi galopa, cu sabia scoasă, 
gata să-i reteze capu’ evreului ăluia zăpăcit, precum prepuţu' 
servit la un ospăț secret. 

Acu', Weaver se zgâia la mine cu ochii ăia plini de ură şi io îi 
susţineam privirea ca să-i abat atenţia de la Dick. Doar o bătaie 
a ceasului şi tipul ăsta furios avea să fie un tip furios cu capu' 
retezat, numa’ că, deodată, de parcă ar fi avut ochi şi-n spate, 
individul se-ntoarce. Lasă sacul cu prada pe jos şi într-o clipa 
scoate sabia, mai repede decât Dick. Acu', vă zic, poate că 
nimic nu-i mai plin de culoare ca o decapitare, numai să n-apuci 
să vezi cum sabia lui Weaver se învârte şi taie grumazul lui Dick 
şi sângele ţâşneşte ca dintr-o fântână roşie. Asta a fost tot. 
Bietul Dick a murit. 

O tragedie, vă zic, un prieten aşa de bun, cu care împărţisem 


mâncarea, banii şi târfele. Viaţa merge însă înainte şi Weaver 
nu era singurul care ştiuse într-o clipită ce are de făcut. Am dat 
pinteni calului şi m-am prefăcut că vin asupra lui, ca să mă 
răzbun, da' în loc de asta m-am aplecat, am cules de pe jos 
sacul şi p aci mi-a fost drumu'. In urma mea, cele două trupuri 
au rămas întinse în băltoacele de sânge. 

După câteva săptămâni am aflat că tipu' de-l bătusem 
zdravăn n-a scăpat cu viaţă. Celălalt, de trăia, mi s-a spus că-i 
Benjamin Weaver şi c-a jurat răzbunare. Aşa că vreo lună-două 
am stat cu ochii-n patru, da’ nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a mai 
auzit nimic de Weaver sau de vreo ispravă de a lui şi am început 
să mă gândesc dacă nu cumva murise sau se ascunsese pe 
undeva. Aşa că mi-am închipuit că totu' se terminase. Nici vorbă 
însă. Deşi am trăncănit de mă doare gura şi-am dat pe gât şi 
două halbe, ceea ce v-am povestit io pân' acu' nu-i decât 
începutul. 


Aşa, după vreun an, mă pregăteam de o nouă ispravă. Asta 
chiar dacă mi-aş fi dorit să mă pitesc de poliţie, care îi sălta acu' 
pe toţi tâlharii ca mine şi-i trimitea la spânzurătoare ca pe pui la 
măcelar. Numa' că eu puneam totul la cale cu mare grijă şi nu- 
mi plăcea să dau multe lovituri şi să risc să fiu prins. Isprava 
asta de care vă zic acu' o făceam la o lună după ultima, şi asta 
pentru că ultima nu mersese aşa cum trebuie. Mi se spusese 
despre o trăsură care transporta o avere, şi aşa şi era, numai că 
era băgată într-o casă de bani. Şi lada asta fusese făcută de un 
neamt pe nume Domal, cel mai bun meşter din lume în chestiile 
astea, din câte am auzit. Era prea tare pentru a fi spartă şi prea 
complicată pentru a fi deschisă. După toată munca, mă 
alesesem io cu o avere, chipurile, da' n-aveam cum s-ajung la 
ea. O ascunsesem într-un loc secret dintr-o casă secretă - 
pentru că nu spusesem nimănui unde locuiesc, nici măcar 
prietenilor ăi mai apropiaţi, că nu e bine să te-ncrezi în nimeni, 
şi mai ales în amici. 

Aşa că, după ce m-am ales cu ditamai casa de bani pe care n- 
o puteam deschide, am pus ochii pe o trăsură care urma să se 
întoarcă din Yorkshire la Londra, după terminarea sezonului de 
vară. Asta se întâmpla în fiecare an - se întorceau acasă, şi 
trăsurile erau pline cu lăzi, dame şi bijuterii, catarame de argint, 
batiste fine, ţesături de olandă şi tot soiu’ de alte lucruri. Acu’, e 


într-un fel descurajant că un tip poate lua dintr-o lovitură ca asta 
marfă de trei sau patru sute de lire şi tăinuitorul nu-i dă pe ea 
decât vreo trei-patru lire, da' n-ai ce să faci. Bogătanii ăştia de 
care vă zic nu erau aşa de proşti ca să călătorească fără 
escortă, şi încă una în care să se-ncreadă. Ce vreau să spun cu 
asta? Păi, aveau doi oameni, şi pe deasupra un vizitiu curajos şi 
voinic, un tip chipeş de i se zicea Phillip, nume care înseamnă 
„iubitor de cai”. Asta aşa, ca să v-arăt că, pe lângă toate alea, 
mai sunt şi savant. 

Ei, şi acestui Phillip îi plăcea de o bucătăreasă, o fătucă 
frumuşică, slăbuţă şi micuță, da’ focoasă rău, pe nume Maggie. 
Şi Maggie asta era tare înamorată de mine, şi aşa am intrat io în 
afacere. Am convins-o să-şi reverse favorurile asupra bietului 
Phillip, şi aşa a făcut. Maggie l-a vrăjit atât de tare că omu' îşi 
pierduse minţile de atâta iubire şi era gata să facă orice pentru 
ea. Aşa se face că a consimţit să ne ajute în schimbul unei părţi 
din pradă, şi a unei părţi din Maggie. Sau aşa credea el, numa' 
că nu degeaba făcusem io atâta umbră pământului şi ştiam să 
fiu, la o adică, făţarnic. 

Aşa am plănuit lovitura asta, împreună cu tovarăşu' meu, 
pentru că, după cum v-am zis, n-aş fi ajuns aşa departe şi n-aş fi 
făcut atâtea şi atâtea fără ajutorul unor prieteni buni. Amicu' de 
care vă zic era Farting Dan, nume cât se poate de potrivit*?. Da’ 
dincolo de chestia cu pârţurile, Dan era un adevărat gânditor, şi 
asta era partea bună. Partea rea era că puţea ca dracu’. 

De multe ori m-am gândit că cei care ne urmăreau se puteau 
lua după miros, pentru că Dan nu trăgea vânturi aşa, ca toată 
lumea, ci de-alea de-ţi făceau ochii să lăcrimeze şi capul să se- 
nvârtă. În rest, omu' îşi merita toţi banii. Nu era el la fel de 
curajos sau aventuros ca bunul şi bătrânul Ruddy Dick, da' era 
de încredere şi ştia mai multe decât oricine despre pistoale. 
Datorită lui, eram atât de sigur pe cât se poate că pistolul meu 
n-avea să dea rateuri. In plus, după ce ne împărţeam prada şi 
plecam la distracţii, nicio damă nu-l prefera pe el în locu' meu. 
Aşa urât cum eram. 

Aşadar, vine şi ziua cu pricina, şi noi stăm şi aşteptăm într-o 
dumbravă, pân' ce trăsura trece de noi - mamă şi ce trăsură! — 
Toată în turcoaz şi auriu, bordată cu negru. Da' mie îmi părea 
un sac de bani purtat de doi cai zdraveni. Şi în faţa trăsurii 


s În engleză, to fart înseamnă „a trage vânturi” (n. tr.). 


călărea un malac, şi în spate altu', amândoi cu feţe obosite şi 
plictisite, taman aşa cum îmi plac mie. 

Farting Dan dă semnalul, repezindu-se cu calu' spre garda din 
spate şi îşi descarcă pistolul în pieptul lui. Văd praful de puşcă şi 
fumul care se ridică şi tipu' alunecă de pe cal. 

Nu aşa obişnuiam io să procedez. Mai bine dobori omu' la 
pământ decât să-l omori. Totuşi, n-aveam acu' timp să mă 
oţărăsc la Dan, că sarcina mea era să m-ocup de garda din faţă, 
da' Farting Dan mi-o ia înainte şi, galopând tare, îşi descarcă al 
doilea pistol în spinarea lui. 

Cum mă apropiasem, focul pistolului mă orbeşte pentru o 
clipă, da’ după aia văd calul fără călăreț, căzut la pământ. 

li arunc o privire lui Dan şi el ridică din umeri. Asta e, îmi zic. 

Totu’ vuia acu’ de ţipete şi strigăte, pentru că oamenii din 
trăsură nu erau obişnuiţi de niciun fel cu asemenea vărsare de 
sânge. De fapt, toţi tâlharii ăia dandy ne făcuseră sarcina mai 
uşoară, căci damele crezuseră că a fi jefuit era ăl mai romantic 
lucru de pe lume, aşa că atunci când au văzut cu ochii lor cum 
stă treaba, cu tot sângele şi duhoarea morţii şi alte alea, au fost 
cu atât mai înclinate să ne asculte poruncile. 

Farting Dan trage un vânt, din cele care-l făcuseră vestit, şi 
porneşte în goană spre trăsură. li calc pe urme, pregătindu-mi 
pistolul şi dând din mână ca să alung putoarea. Trăsura trebuia 
oprită. Stabiliserăm ca Phillip să încerce, chipurile, să ne- 
ntreacă, şi el îşi face de lucru cu frâiele şi caii galopează, poate 
prea tare pentru gustu' meu şi, după câte se pare, cei doi 
malaci morţi l-au făcut pe Phillip să-şi piardă încrederea în noi şi 
să treacă de cealaltă parte. 

După cum ne înţeleseserăm, io urma să mă ocup de Phillip, 
dar Farting Dan are altă idee, şi odată-l văd că face o figură de- 
aia, ca la bâlciul de Sfântu' Bartolomeu, şi sare de pe calul său 
în aer. Ei, ăsta-i Dan, gânditorul, şi acu' pasămite gândeşte să 
sară drept pe vizitiu, pe Phillip, ăl de se presupune că era omu’ 
nostru. Şi Dan ştie asta foarte bine, da” nici că-i pasă. Îl văd că-şi 
scoate pistolul ca să-l folosească pe post de bâtă. Îl tot învârte 
prin aer. De trei ori, de patru ori. Aud gemete şi gâfâieli, da' din 
poziţia-n care sunt, nu văd lupta. Când ajung în fine să văd ce 
se-ntâmplă, trăsura se oprise, cu vizitiul prăbuşit la pământ şi cu 
ţeasta zdrobită. Farting Dan e plin de sânge, stropit pe cămaşă 
şi pe faţă. Imi rânjeşte urât şi-şi linge sângele de pe buze. 


Mă îndrept acum spre trăsura care stă nemişcată. La vreo 
patru sute de metri în spatele nostru avem doi oameni morţi şi 
doi cai. Nu-mi place să las aşa urme, da' drumul nu pare prea 
umblat şi de-abia după vreun sfert de oră să mai treacă poate 
careva pe-acolo. Cel mai probabil după o oră, da' nu-mi place să 
fac presupuneri. Trebe să fii prudent ca să scapi cu viaţă. Asta e 
toată tărăşenia, vă zic, nimic mai simplu. 

Farting Dan sare jos, scoțând din fund un zgomot ca de 
trompetă. Respir pe gură şi descalec. A venit momentul să ne 
facem treaba. 

Dinăuntru trăsurii se aud şoapte, da' nu pot să văd nimic, cu 
perdelele alea trase, de parcă se-ascundeau de toată nebunia 
aia. Omu' însă se cheamă că e înţelept atunci când e cu băgare 
de seamă, aşa că mi-am scos pistolul şi l-am aţintit spre uşă. 

— Afară, putorilor! Strig. Uşurel, cu mâinile ridicate şi goale. 
Cine nu face cum zic, va fi împuşcat şi târtiţa o să i-o îndes în 
gura damei care mi-e mai la-ndemână. 

Asta trebe să faci, să le sperii până-n măduva oaselor. Fără 
palavre d-alea galante. Va;, da’ ce şirag frumos aveți! N-aţi vrea 
să fiti aşa de amabilă încât să mi-l dați? Mai degrabă m-aş culca 
c-un porc din bătătură decât să rostesc astfel de prostii. La viaţa 
mea, am făcut una din astea două, da' n-am să vă zic care. 

Uşa se deschide, mai întâi puţin, apoi de tot, şi un bărbat 
solid, cu burta mare, în haine albastre ca ceru', toate numai 
dantelă cu fir de aur, iese poticnindu-se. 

Peruca îi stă strâmb pe cap, mişcată fără îndoială din cauza 
tremuratului, şi faţa îi luceşte de sudoare, în ciuda frigului de 
afară. Are aşa, la vreo cincizeci de ani, da' plânge ca un prunc 
smuls de la ţâţa mamei şi izbit de pereţi. 

— Vă rog, zice el cu lacrimi în ochi şi muci la nas. Facem tot 
ce ne cereţi. Numai nu ne faceţi rău. 

— Să nu vă fac rău? Latru io la el. la Uită-te în juru’ tău, mă, 
smiorcăitule! Gărzile sunt moarte şi vizitiul ucis. Vrei să zici să 
nu facem rău ălora de sunt mai cu moţ decât servitorii? 

Îmi vine să-i mai zic vreo două, da' nu mă lăsa timpul, şi-n 
plus, un tâlhar la drumu' mare nu trebe să se poarte ca un 
comediant. 

— leşiţi cu toţii din trăsură! Le ordon. 

— Nu mai e nimeni înăuntru, în afară de soţia mea, zice 
grăsanu' plângăcios. 


— Afară cu ea, dacă nu vrei ca-n trăsură să rămână o văduvă, 
îi răspund. 

Pe vremea aia, eram isteţ foc. 

Şi iat-o că iese, vă zic, cea mai frumoasă femeie pe care am 
văzut-o vreodată. N-are mai mult de optşpe ani, pielea albă, gât 
de lebădă, ochii verzi precum cele mai strălucitoare frunze în 
cea mai însorită zi din vara cea mai senină. Poartă o rochie din 
alea, la modă, care lasă să se vadă ditamai bucata din sânii 
mari. Ţine ochii în pământ şi, ca şi soţului, buzele îi tremură, da’ 
buzele astea sunt roşii şi umede, numa’ bune de sărutat. 

Farting Dan îi aruncă o privire pofticioasă şi nici ea, nici 
bărbatu-său nu ghicesc dacă vrea să sfredelească o gaură în ea 
sau să le folosească pe alea pe care deja le are. 

Îi arunc grăsanului un sac, ) 

— Hai, umple-l. Monede, bancnote, bijuterii, tot ce ai. Inainte 
de a pleca, o să verific trăsura, şi, dacă dau peste ceva ce n-ai 
băgat în sac, îţi tai câte un deget pentru tot ce găsesc. 

Am încă pistolul în mână, îndreptat spre ei, când îl aud pe 
Farting Dan că zice: 

— Cred că trebe să mai zăbovim ceva timp. 

Îl văd că se uită la femeie, aşa că e clar ce are în cap, numai 
că io-l fac să înţeleagă că n-avem timp de prostii. 

— Ştii ceva, îi spun, păstrează-te pentru târfele tale. Aici nu-i 
locul potrivit. 

— Punem pariu? Zice şi se urcă pe cal, ca pentru a-mi da de- 
nţeles că puţin îi pasă de mine. 

Între timp, nătărăii vâră în sac ce le cerusem. Grăsanul şi-a 
pus săculeţul cu bani şi îşi scoate cataramele de la pantofi. 
Dama îşi scoate şi ea inelele şi colierul. 

ÎI trimit pe soţ sus pe trăsură, s-arunce jos cuferele, au două, 
dintr-alea mari. Se deschid singure când cad în praf şi dintr-una 
se revarsă o groază de haine şi alte marafeturi. O fac pe 
frumuşica de nevastă-sa să le strângă şi să le-ndese în sac, şi 
cum le tot mută de colo-colo, văd ceva lucios care sclipeşte-n 
soare de-mi ia ochii. 

E o cutie cu încuietoare, cam la fel ca aia de-o am la mine 
acasă, cea pentru care mă zbătusem atâta, aia cu averea de s- 
ar putea zice că nici nu există, din moment ce nu puteam să 
pun laba pe ea. E din acelaşi soi, cu acelaşi desen în filigran pe 
partea metalică. Asta e însă mult mai mică, aşa, cam de două 


ori cât pumnu' meu, da' încuietoarea pare la fel de mare, prea 
mare pentru o lădiţă. Aşa că acu’ am altceva în cap, o treabă 
mai de seamă decât frumoasa domniţă. 

— Ce-i în lădiţă? Il întreb pe soţ. 

— Bancnote, îmi zice cam fără chef. 

E totuşi un tip de ispravă şi merită, în felu’ lui, o pălmuţă la 
fund. 

— Dă-mi cheia, îi poruncesc. 

Clatină din cap şi-mi zice: 

— N-o am. 

— Da’ unde-i? 

— Nu mai e. Bancnotele erau prea valoroase, aşa c-am distrus 
cheia. 

— Atunci cum dracu' le scoţi d-acolo? Urlu la el. 

Vă zic, era o întrebare cât se poate de rezonabilă şi demnă de 
a fi pusă cu voce tare. 

— Am un om, singurul din lume care poate deschide o 
încuietoare Domal, îmi zice. Şi arată spre Phillip vizitiul, care 
zace grămadă pe jos, într-o baltă de sânge ce luceşte-n soare 
aproape la fel de tare ca lădiţa metalică. 

Acu', asta-i ceea ce se cheamă ironie. Farting Dan i-a scos 
creierii din cap singurului om în stare să deschidă lădiţa asta, 
plus aia de-o aveam la mine acasă. Mă holbez la grămada de 
carne şi deodată ceva ciudat se-ntâmplă. Phillip tresare, de 
parcă m-ar fi auzit şi mi-ar fi dat în grabă replica pe-o scenă. 

Cu pistoalele încă îndreptate asupra celor doi porumbei, mă 
uit mai îndeaproape la Phillip. Are păru' încâlcit de-atâta sânge, 
da' capul nu-i crăpat. Se pare că Farting Dan, cu toată forţa lui, 
nu i-a făcut cine ştie ce stricăciuni. 

Ce trebe să fac e să-l duc pe Phillip la mine acasă şi să-l 
îngrijesc cum oi putea io mai bine, pân' ce-o să poată să-mi 
deschidă lada. Asta ar face un om cu scaun la cap. 

Farting Dan lipseşte cam de multişor, aşa c-arunc o privire-n 
jur, da’ nu văd nimic. Pe urmă, cu pistoalele încă aţintite spre 
cei doi porumbei, îmi furişez ochii în spate. Dacă plângăciosu' şi 
nevastă-sa şi-ar fi pus în cap să mă doboare, atunci ar fi fost 
momentu’ âl mai potrivit, căci am zăbovit asupra scenei mai 
mult decât s-ar fi cuvenit s-o facă un tip deştept. 

Ce anume mi-a atras atenţia? Farting Dan. Era, aşa cum v-am 
zis, în spatele meu. În spatele meu şi legat de un pom. Avea 


ochii deschişi şi gura deschisă. Şi, deşi eram la vreo 30 de metri 
de el, aş putea să jur că şi gâtu' era deschis, aşa plin de sânge 
cum era, la fel de pătat ca jacheta şi cămaşa de pe el. 

Câtă cruzime! Ce răutate! Oricine ar fi văzut scena şi-ar fi dat 
seama că ideea nu fusese atât să-i facă rău lui Farting Dan, deşi 
îi făcuse, şi încă din plin, cât să-i bage în sperieţi pe privitori. 
Părea o răfuială în toată regula şi în acea clipă am ştiut că un 
singur om era capabil de aşa ceva. Benjamin Weaver, care-şi 
pusese-n cap să se răzbune. 

— De ce naiba nu mi-ai zis ce se petrece? L-am luat la rost pe 
grăsan. 

— Dar n-am văzut nimic, se smiorcăi el. Eram prea ocupat să 
strâng lucrurile pentru tine. 

— Atunci o să mori, am spus, pentru că asta era o jignire din 
alea de se pedepsesc cu moartea, şi nu neapărat a celui care 
comisese crima. 

Mâna care ţinea pistolul mi-a fost însă oprită de o voce: 

— Lasă-l în pace, Fischer. Intoarce-te şi înfruntă-mă, dacă eşti 
bărbat. 

M-am întors şi l-am văzut, călare pe un cal, cam la jumătatea 
distanţei dintre mine şi trupul fără viaţă al lui Farting Dan. Eram 
departe şi nu-l văzusem de mai bine de un an, da' l-am 
recunoscut imediat. Era Benjamin Weaver, tipu’ de-l omorâse pe 
Ruddy Dick. Ţinea în fiecare mână câte un pistol aţintit spre 
mine. 

La distanţa aia, pistoalele n-ar fi făcut faţă, aşa că dă pinteni 
calului şi se-ndreaptă spre mine. 

— E timpu’ să plăteşti pentru ce i-ai făcut lui Thomas Lane, 
îmi zice. 

Eram hotărât să par că nu mi-e teamă, deşi tremuram din toţii 
rărunchii. 

— Ce i-ai făcut lui Farting Dan? ÎI întreb. El n-a avut nimic de-a 
face cu amicu’ tău cel mic şi drăgălaş. 

— Las c-am văzut ce de rele aţi făcut amândoi, zice el, trufaş 
ca un lord. Merita să moară, şi tu la fel. 

Ţineam pistoalele aţintite unu’ împotriva celuilalt. El avea 
două, eu unu’, da' al meu fusese curăţat şi încărcat de răposatul 
Farting Dan, ăl mai tare om în pistoale, aşa că eram în avantaj şi 
puteam să trag înaintea lui. O singură lovitură norocoasă, şi 
totu' s-ar fi isprăvit. 


Am tras când era cam la un metru de raza de bătaie. A tras şi 
el, aproape simultan cu mine, numai că io cu folos. Nu suficient 
de bine pe cât aş fi vrut. Nu l-am nimerit decât în umăr, da' s-a 
clătinat spre spate şi a tras în sus. 

Weaver s-a prăvălit de pe cal. Atunci am ştiut că sosise 
momentul. 

— Tu! l-am strigat grăsanului. Urcă-l pe calul meu! 

Am gesticulat cu un alt pistol spre trupul prăbuşit la pământ şi 
nemişcat al lui Phillip. 

Grăsanul m-a ascultat şi, în mai puţin de treizeci de secunde, 
eram cu vizitiul pe cal. Weaver se lupta să se ridice de jos. Se 
ţinea cu mâna de umăr şi părea că sângerează puternic. ÎI 
nimerisem probabil într-un vas de sânge, ceea ce nu făcea 
decât să-mi uşureze treaba, da' n-aveam de gând să las nimic la 
voia întâmplării. 

Am trecut în fugă pe lângă el, călare, şi am golit pistolul în el, 
după care am întins-o la drum, cu prizonierul meu legănându-se 
pe cal, ca un sac de rahat, mare şi plin de sânge. 

Până la casa mea din Londra era un drum de mai bine de trei 
ore. Nici dac-aş fi pus totu’ la cale, n-aş fi nimerit mai la ţanc, 
căci se înnoptase de-a binelea când am intrat în oraş, da' nu era 
încă aşa de târziu încât prezenţa mea să atragă atenţia. În plus, 
o fi având Londra multe păcate, da' şi reputaţia că-i un loc în 
care nimeni nu se miră când te vede călărind cu un tip prăbuşit 
peste cal. In fond, sunt multe alte lucruri care-ţi pot lua ochii. 
Strigătele femeilor care vând creveţi şi stridii, ale plăcintarilor, 
ale târfelor şi negustorilor de mărfuri păcătoase. Nătărăii care 
mână trăsurile prea repede pe străzile înguste, fermierii care-şi 
duc porcii la piaţă. Străzile erau pline de oale de noapte golite, 
coteţe şi cai morţi şi tăiaţi de cerşetori pentru masa de prânz. 
Cerul Londrei era plin de fum şi cărbune, iar oamenii se 
grăbeau, erau mânioşi şi temători. Aşa că toată lumea era 
ocupată şi nimeni nu-mi dădu nici pic de atenţie, de parcă n-aş 
fi fost decât o biată muscă bâzâitoare. 

Locuinţa mea e-n Hockley in the Hole®, şi-n încâlceala aia de 
şandramale, fără adrese şi adesea şi fără străzi, nimeni n-avea 
cum să mă găsească, decât dacă-i conduceam io. lar 


s Cartier londonez, locuit în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea de 
tâlhari şi prostituate, loc unde se ţineau lupte de câini şi de tauri 
(n. tr.). 


proprietarul, care m-a văzut târându-l pe Phillip sus pe scări, n- 
avea să mă dea de gol. Îi cumpărasem tăcerea. Mai mult, mi-a 
dat o mână de ajutor să-l car în cameră, unde l-am trântit pe 
podea. Şi ca să fiu sigur că totul avea să meargă şnur, i-am dat 
proprietarului o monedă şi l-am lăsat să plece-n plata Domnului. 

N-aveam cine ştie ce în casă, era doar un loc de odihnă; în 
rest, locuiam în taverne, bordeluri şi împreună cu damele de 
stradă. N-aveam decât un pat sărăcăcios, şi ceva mobile pe care 
să m-aşez şi să-mi pun picioarele când mâncam. Nu agăţasem 
nimic pe pereţi, n-aveam covoare pe podeaua crăpată şi nici 
perdele care s-acopere ferestrele sparte. 

Pe drum, observasem că Phillip nu mai sângera la cap şi 
răsuflarea lui mi s-a părut destul de regulată, ceea ce mi-a dat 
speranţe. Am aprins nişte lămpi cu ulei pentru a avea lumină. 
Apoi am înşfăcat găleata cu apă în care mă spălasem dimineaţa 
şi-am aruncat apa peste Phillip. S-a trezit imediat. A mormăit, a 
tuşit şi a scuipat. P-ormă îl văd că-şi deschide ochii. 

Am aţintit pistolul spre el. 

— Scoală-te! 

S-a sculat şi şi-a dus mâna la cap, da' şi-a retras-o iute. 

— Aflu că ştii să deschizi o încuietoare Domal. 

A dat din cap, încuviinţând, şi efortul ăsta cât p-aci să-l facă 
să leşine, aşa că se părea că, numai printr-un miracol, 
nenorocitu’ ăsta rănit avea să poată să deschidă lada-n noaptea 
aia. 

Am dat la o parte cu oareşce greutate, că eram obosit mort, 
un scaun mare şi neobişnuit de greu, de-l ţineam pe lângă 
perete, apoi am deschis dulapul secret unde-mi ţineam bunurile 
cele mai de preţ. Şi printre ele, de fapt singurul lucru de valoare 
ce-l aveam atunci în casă era lada aia de care v-am tot zis. Spre 
deosebire de cea din sacul cu prada din acea zi, asta era cam de 
mărimea unui trunchi de bărbat şi grea, deşi n-aveam cum şti 
ce conţine judecând după cum arăta. 

M-am aşezat pe podea, lângă tip, şi el a privit ameţit spre 
ladă. 

— Deschide-o, i-am zis. 

— Nu, mi-a răspuns cu o voce surprinzător de tare. 

Am aţintit pistolul spre el. 

— Fă-o! 

— Dacă mă omori, asta n-o să te ajute s-o deschizi. 


— Aşa e, da’ nişte plumb în picior te-ar face probabil ceva mai 
cooperant. 

Apoi tipu' a făcut un lucru neobişnuit pentru un individ cu 
capu' spart. S-a ridicat în picioare şi a rămas aşa, uitându-se la 
mine, cu ochii limpezi şi fără să se clatine pe picioare. Probabil 
că, la urma urmei, rănile nu erau aşa de grave pe cât păruseră 
sau pe cât voise elsă mă facă să cred. 

lo eram însă la doar câteva palme de el şi c-un pistol în mână, 
stăpân pe situaţie, cum s-ar zice, şi dacă el n-o credea, aveam 
să-l fac să-nţeleagă. 

— Deschide-o, îi spun din nou, sau dacă nu, o să-ţi pară rău. 

Mi-a zâmbit, un zâmbet plin de încredere şi, da, vă zic, şi de 
plăcere. Ce mai, tipu' se distra pe cinste. 

— Nu ştiu s-o deschid, zice el. 

— Atunci o să-ţi amintesc io, îi spun şi trag cu pistolul drept în 
genunchiul lui. 

Acu', o rană de asta îi putea pricinui atâta durere cât să nu-şi 
mai poată face treaba, da’ io am văzut, şi asta nu o dată, că un 
om împuşcat în picior face tot ce trebe, numai de teamă să nu 
păţească aceeaşi chestie şi la celălalt picior. 

Prin norul de fum şi mirosul de praf de puşcă, am văzut că 
omu' meu, care ar fi trebuit să se prăbuşească, era tot în 
picioare. N-avusesem cum să ratez de la o distanţă aşa de mică. 
Pe podea nu se zăreau semne, şi totuşi nu-l atinsesem şi nici 
măcar nu se clintise când trăsesem. 

— Pistolul tău e descărcat, zice el. Al meu însă nu e. 

A scos din buzunar o armă mare, pe care a aţintit-o spre 
pieptul meu. 

— Aşază-te, spune tipu', făcându-mi semn spre scaunul mare 
şi greu. 

Vă zic, nu m-am pierdut cu firea. Şi nici nu m-am dat bătut, 
da' n-aveam de ales şi l-am ascultat. M-am aşezat. A scos din 
buzunar o bucată de sfoară groasă. 

— Leagă-te de scaun. Şi nu-ncerca să mă duci de nas, te rog. 
O să stau cu ochii pe tine şi ştiu să deosebesc un nod făcut ca 
lumea de unu' de mântuială. 

Am bâjbâit, făcându-mi de lucru cu sfoara. 

— Ascultă aici, Phillip. Am o grămadă de bani la mine. În loc 
să fim duşmani, hai s-ajungem la o înţelegere, cum s-ar zice. 

N-a mai spus nimic până ce-am terminat treaba cu sfoara. 


Voisem io să fac un nod slab, dar nu m-a scăpat o clipă din ochi. 
Aşa c-am bănuit că nu-şi pusese-n cap să mă ucidă cu sânge- 
rece şi deci îmi puteam cumpăra libertatea cu niscaiva arginţi. 

Odată ce m-am legat de scaun, mi-a zâmbit, da' cu un 
zâmbet dintr-ăla drăcesc. 

— Numele meu nu e Phillip, zice. Presupun că nu m-ai văzut la 
faţă când m-ai doborât, acu' un an şi jumătate, şi prin urmare n- 
aveai cum să mă recunoşti azi. 

Tăcerea s-a aşternut în încăpere. Era acea tăcere care 
urmează la teatru, după o mare revelaţie, când până şi 
prostimea de la parter îşi ţine gura ca să vadă ce secrete sunt 
date la iveală pe scenă. Şi io tocmai ce trăiam un astfel de 
moment. Un moment teatral, în care lucruri ce fuseseră pân- 
atunci ascunse ies la lumină. 

— Thomas Lane, am spus. Am crezut c-ai murit. 

— Nu. Thomas nu e mort, numai că io nu-s Thomas. Ne-ai 
confundat între noi, după cum am şi plănuit. lo mi-s Benjamin 
Weaver. 

— Păi, atunci, tipu' pe care l-am bătut... zic io. 

— Ala eram io, şi când ne-am întâlnit întâia dată tu m-ai 
confundat cu Thomas. Thomas avea atunci nişte necazuri şi i-a 
convenit ca lumea să creadă c-a murit. Aşa c-am împrăştiat 
zvonul că l-ai ucis, şi pentru a face lucrurile şi mai credibile, tot 
el a venit cu ideea că io te-aş căuta, chipurile pentru a răzbuna 
o crimă care n-a avut loc. 

Am început să mă bâlbâi, în capu' meu totul era de-acu' 
vraişte. 

— Bine, zic, da' dacă nu l-am omorât pe Lane, atunci de ce te- 
ai dat peste cap ca să te răzbuni pe mine? 

A zâmbit din nou. 

— Nu-i răzbunare, Fischer, e o chestie de afaceri. Vezi tu, am 
găsit o cale mai bună de a câştiga bani. Nu mai sunt tâlhar de 
drumu' mare, ci vânător de hoţi. Am fost angajat de proprietarul 
acestei case de bani să i-o găsesc. Cum tu n-ai spus nimănui 
unde locuieşti, nici măcar tovarăşilor tăi, n-am avut de ales 
decât să te fac să m-aduci aici de bunăvoie. Jaful ăsta la drumu’ 
mare, io l-am pus la cale. Te-am lăsat să crezi c-a fost ideea ta, 
când de fapt eu te-am dus de nas pe tine. 

— Nu eşti decât un făţarnic şi ăl mai mare nenorocit din toţi 
pe care i-am cunoscut la viaţa mea. Ai lăsat să moară toţi 


oamenii ăia numai ca să găseşti lada? 

A izbucnit în râs. 

— Nimeni n-a murit. Şi nici măcar n-a fost rănit. Nu te-ai mirat 
că nu m-ai nimerit când ai tras asupra mea? Tovarăşu' tău n-a 
pus gloanţe în pistol. Te-am amăgit cu arme neîncărcate şi 
sânge fals, din recuzita de la teatru. 

Şi atunci, peste mirosul de praf de puşcă am simţit altceva. O 
duhoare de ouă stricate, carne putrezită şi dinţi nespălaţi. Şi-n 
încăpere intră Farting Dan, însoţit de Thomas Lane. 

— Ştiam că ţii lada în cameră, zice Farting Dan, numai că tu 
nu spuseseşi nimănui unde stai, aşa că n-aveam cum să vând 
pontul. Îţi ştiam însă drumu’, aşa că Thomas şi cu mine am luat- 
o călare înaintea ta şi p-ormă ne-am oprit şi te-am aşteptat să 
treci. Erai aşa de grăbit s-ajungi acasă şi-atât de sigur că 
scăpaseşi, că nu ne-ai observat. 

— M-ai trădat! Am urlat la Farting Dan. De ce? 

— Pentru bani, zice el, ridicând din umeri. 

— De, spun io, ăsta-i un motiv al naibii de bun şi nu pot să-ți 
port pică. 

— Acu”, îi zice Dan lui Weaver, ia-ţi lada şi întinde-o. Aşa ne- 
am înţeles şi mă aştept să-ţi respecţi cuvântu'. 

Weaver dă din cap. 

— Mi-ar plăcea să te aduc în faţa justiţiei, Fischer, dar trebuie 
să-mi ţin promisiunea, spune el. Te sfătuiesc însă ca de-aici 
înainte să nu-mi mai ieşi în cale. 

După care saltă lada şi iese cu tovarăşu' lui. 

Aşteptăm în tăcere, până ce paşii grei coboară scările. Auzim 
uşa trântindu-se. Farting Dan se duce la fereastră şi se uită pe 
geam, iar io mă uit la el. Apoi se-ntoarce spre mine şi sparge 
tăcerea. 

— Nu-i prea strânsă sfoara, nu? 

— lo însumi m-am legat, răspund. 

— Eşti bine? Stai comod? 

— Tacă-ţi fleanca şi vino de mă dezleagă. Ai pus mâna şi pe 
ultima sumă? 

Taie sforile cu cuțitul. 

— Încă zece guinee, cum a fost învoiala. 

Cu mâinile dezlegate, mă ridic şi-mi frec încheieturile. 

— O grămadă de prostii pentru douăzeci de guinee, zic. Mai 
ales dacă stai să te gândeşti că lada aia trebe să fi valorat de 


sute de ori mai mult. 

— Douăzeci de guinee e mai bine decât nimic, şi atâta ar fi 
făcut lada dacă nu reuşeam s-o deschidem. Şi-n plus, fără să ne 
temem c-o s-ajungem la spânzurătoare sau c-o s-avem de-a 
face cu tăinuitorii. Nu-i rău, după părerea mea. 

Avea dreptate, vă zic io. Farting Dan, amicu' ăsta al meu, era 
un tip practic şi deştept. Mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap 
un asemenea plan. Da' ăsta era Dan. Gânditorul. Şi omu' care 
trăgea mereu vânturi. 


Gregg Hurwitz 


CA ADJUNCT AL ŞERIFULUI, însărcinat cu transportarea 
condamnaților şi prinderea fugarilor, Tim Rackley, protagonistul 
lui Gregg Hurwitz, se află zilnic în preajma închisorilor. C/auza 
de ucidere, primul thriller din seria Rackley, debutează cu 
momentul în care eroul află de asasinarea fetiţei sale în vârstă 
de şapte ani. Începând cu acest moment, este atras într-o 
grupare obscură, formată din oameni care îşi caută dreptatea în 
afara legii. Programul ni-l înfăţişează pe Rackley angajat s-o 
găsească pe fiica unui important producător de la Hollywood şi 
infiltrându-se într-o sectă ucigaşă, care se ocupă cu dobândirea 
controlului asupra minţilor. 

În Depanatorul, următorul thriller din seria Rackley, şeful unei 
bande criminale de motociclişti evadează pe autostrada pe care 
era dus de la tribunal la închisoare. În mod cert, tema recurentă 
în romanele lui Hurwitz este modul în care oamenii îşi fac 
dreptate pe cont propriu - sau ideea de dreptate pusă faţă în 
faţă cu cea a legii - iar fiecare carte îi oferă oportunitatea unei 
noi perspective. Ca să se documenteze pentru un volum din 
seria Tim Rackley, Hurwitz a petrecut ceva timp după gratii şi a 
cunoscut persoane care au de-a face cu sistemul 
penitenciarelor. 

Vreme  câinoasă este o povestire inspirată de această 
experienţă. 


VREME CÂINOASĂ 


ERA UN BĂRBAT DE O FRUMUSEŢE SENZUALĂ, cu părul lins şi 
pieptănat pe spate, pe după urechi, şi muşchi puternici, vizibili 
sub cămaşa albă, cu nasturi de sus până jos, pe care o purta pe 
deasupra pantalonilor şi cu mânecile suflecate până la coate. Se 
strecurase tăcut în Frankie's Furlough“*, împins parcă de la 
spate, spre capătul îndepărtat al sălii, de o pală de vânt 
muşcător, pătrunsă în bar când deschisese uşa. Clădirea 
şubredă se iţea de după un troian de zăpadă, la marginea 
autostrăzii, ca şi când cineva ar fi azvârlit-o acolo. Înăuntru 
mirosea a rumeguş, care era împrăştiat pe podea, pentru a 
absorbi băutura vărsată şi glodul adus de pantofii clienţilor. 

Frecventată de camionagii, adepţi ai metodelor în 12 paşis;, 
care căzuseră pe scară, şi mai ales de gardienii de la închisoare, 
Furlough devenise un soi de instituţie a autostrăzii, încă de când 
Frankie se pensionase din slujba pe care o avusese la puşcărie 
şi reuşise să ridice cele patru ziduri şi un acoperiş de o 
eficacitate discutabilă, pentru ca apoi să aducă o masă de 
biliard acoperită cu pluş roşu. Frankie se descurcase bine, deşi 
nu s-ar fi zis, după cum arăta locul. 

larna lăsase dezgolit peisajul din jur, copacii împungând 
nămeţii, ca nişte pari bifurcaţi. Gerul năprasnic din Michigan 
redusese drastic orice semne de viaţă: nu se vedeau decât un 
magazin de băuturi de cealaltă parte a drumului, o staţie de 
benzină închisă demult şi un refugiu înclinat, cu prundiş, unde 
se adăposteau cei care ieşiseră din local prea beţi pentru a mai 
urca la volan. Şi apoi, drumul drept, de vreo cincisprezece 
kilometri, care ducea spre nord, către singura instituţie de 
oarecare importanţă din ţinut, Penitenciarul de Stat pentru 
Bărbaţi Upper Ridgeway, care se înălța inconfundabil din spatele 
unor cedri albi, aidoma unui secret pe care nimeni nu se obosise 
să-l ascundă. 

Laura termină de şters o halbă cu şervetul, privindu-l cu 
atenţie pe străinul din capătul sălii. Intrase şchiopătând uşor, 


s În engleză, furlough înseamnă permisie. Denumirea barului s- 
ar traduce ca Permisia lui Frankie (n. tr.). 

5 Aluzie la metoda folosită în terapie (scara în 12 paşi) de 
alcoolici, pacienţi care suferă de depresii, manii, excese de furie 
etc. (n. tr.). 


ceea ce o intrigase. În plus, îşi ţinea ochii aţintiţi asupra barului 
din furnir lăcuit de mesteacăn, şi nu spre sânii (punctul ei forte, 
dacă ar fi să judecăm după ocheadele care i se aruncau) sau 
spre fundul rotunjor, dar încă ferm, al proprietarei de treizeci şi 
şase de ani. Laura mai ştia că n-avea trăsături urâte, dar vârsta 
îşi pusese amprenta în ridurile din jurul ochilor şi în linia 
maxilarului. Şi în pielea gâtului. Se resemnase, oricum n-avea ce 
să facă. Bărbatul părea mai tânăr decât ea - spre treizeci de ani, 
socoti Laura -, dar avea tenul palid, aproape nesănătos, al celor 
obişnuiţi să trăiască în locuri mai calde. 

Străinul îşi sorbea tacticos băutura, cu înghiţituri mici, 
învârtind sticla în mâini, de parcă nu mai văzuse o bere în viaţa 
lui. Atitudinea contemplativă era o raritate la Frankie's Furlough. 
În schimb, un alt client, Rick Jacobs, îşi dădea ifose, în timp ce 
lovea bilele sale pline“ de cele dungate ale lui Myron. Piept 
bombat, îmbrăcat într-un tricou călduros, barbă, vânător de 
weekend - Rick era copia la indigo a unei copii. Când intrase în 
Asphalt Cruisers“, ceruse să i se spună Spike“. Porecla nu 
prinsese, în ciuda eforturilor sale. li plăceau glumele rasiale, 
râgâia zgomotos şi intra în fibrilaţie dacă stătea treaz mai mult 
de patruzeci de minute după ce bea o sticlă de Glenlivet“. De 
aceea se şi afla aici, pe un viscol care îi ţinea pe toţi închişi în 
casă, cu excepţia Laurei, care ar fi fost în stare să sape cu 
mâinile o cărare prin zăpadă, pentru a lua o gură de aer 
proaspăt, după orele petrecute îngrijindu-şi tatăl, şi a lui Myron, 
pe care Rick îl atrăsese aici, fără nicio îndoială, pentru a-i ţine 
companie şi a-l face să pară mai bărbat. Nişte oameni de 
treabă, de la ţară, Rick şi Myron, totdeauna gata să râdă la o 
glumă bună sau să sară la bătaie. 

Rick se odihnea, cu fundul în dreptul şemineului în care Laura 
arunca mereu lemne. Tatăl ei construise cu mâinile lui soba din 
cărămidă, o realizare care îi demonstra masculinitatea şi de 


Referire la Bila 8, joc de biliard în care loviturile sunt anunţate. 
Se folosesc 15 bile ţintă şi o bilă albă. Un jucător trebuie să 
introducă în coş bilele numerotate de la 1 la 7 (culori pline), în 
timp ce adversarul său joacă bilele de la 9 la 15 (dungate) (n. 
tr.). 

s Club de motociclişti (n. tr.). 

s În engleză, cui, crampon, ţeapă, spin, vârf (n. tr.). 

* Marcă de whisky single malt, foarte populară în SUA (n. tr.). 


care îi amintea cel puţin o dată pe săptămână, pe vremea când 
conducea banii, deşi abia dacă o folosise în câteva rânduri. Nu 
era adeptul ideii că după ce băgai bani în ceva trebuia să-i dai 
foc; era un bărbat cu trăsături parcă tăiate în piatră, puternic şi 
acum, la bătrâneţe, şi care-şi petrecea timpul bocănind prin 
casă, îmbrăcat în jacheta din lână de Shetland, cumpărată cu 
mulţi ani în urmă, în 1967, din Montreal, într-o excursie făcută 
cu ocazia Expoziţiei Universale. 

Străinul îi surprinse privirea şi făcu un semn cu degetul spre 
sticlă. Laura se îndreptă spre el, trecându-şi palma uşor peste 
tejghea. 

— Încă una? 

— Nu, doar un pachet de Marlboro roşu. 

— Fără băutură la volan, zise ea, aruncând pachetul de ţigări 
pe tejghea. Bună alegere. Vei sfârşi de cealaltă parte a gratiilor. 

Străinul se înclină spre spate, cu un mic rânjet întipărit pe 
faţă. ` 

— E aşa de evident? Intrebă el. 

Laura se aplecă peste bar (oferindu-i ocazia de a-i admira 
decolteul şi remarcând cu satisfacţie că străinul nu profitase 
prea mult de şansă), aruncând o privire plină de înţelesuri spre 
bastonul de cauciuc prins de curea. 

— Bastonul şi cizmele Galls” te-au trădat. Lucrez aici de mult. 
Oi fi tu drăguţ - zâmbetul străinului se lăţi dar recunosc tiparul. 
Eşti nou sau transferat? 

În ochii lui de un albastru spălăcit se ivi o nuanţă jucăuşă. 

— De unde ştii că sunt nou-venit? 

— Pentru că nu te-am mai văzut pe aici. Ce naiba, doar nu 
degeaba ne numim Furlough. Până şi deţinuţii ştiu de noi. Asta 
e, dacă suntem pe autostradă. 

Aruncă floricelele de porumb râncede la gunoi şi băgă vasul 
de lemn înapoi în dulap. 

— Aşa că, te mai întreb o dată, frumosule, eşti nou sau 
transferat? 

— Nou. 

Îi întinse o mână bătătorită. 

— Brian Dyer. 

— Laura Hillman. 


7 Marcă de cizme cu care sunt dotați gardienii din penitenciare 
în SUA (n. tr.). 


Arătă spre firma cu neon atârnată deasupra oglinzii ruginite. 
N-o reparaseră de ani de zile, şi din reclamă rămăseseră doar 
câteva litere: F nk e Furl gh. 

— Sunt fiica lui Frank. Crede-mă, am ceva experienţă în 
domeniu. 

Işi aruncă părul pe spate, lăsând câteva şuviţe să-i cadă pe 
faţă. 

— Tot te mai simţi prost? 

— De ce să mă simt prost? 

— Văd că nu porţi jacheta de uniformă, cravata maro oribilă şi 
pantalonii gri. Ţi-ai schimbat hainele în vestiar, chiar dacă pe 
acolo bântuie un curent care-ţi face - un semn delicat cu mâna - 
să se retragă de tot, ca să zic aşa. Asta se întâmplă când eşti 
gardian, lumea vorbeşte vrute şi nevrute pe seama ta, eşti 
stânjenit, aşa că preferi să-ţi laşi uniforma la închisoare. 

Străinul zâmbi din nou şi Laura simţi o căldură învăluindu-i 
trupul, răscolind acea parte din ea care tânjea de prea mult 
timp după o mângâiere - sau o speranţă. Deşi şemineul se afla 
la mai bine de patruzeci de metri depărtare, o picătură de 
sudoare stătea atârnată în părul lui. Laurei îi făcu plăcere să 
vadă că trăia atât de intens senzaţia de căldură. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Şi ce altceva? Vreau să spun, în afară de faptul că eşti, în 
mod clar, mai deşteaptă ca mine. Există vreun domn Laura? 

Rick dădu ocol mesei de biliard, apropiindu-se de ei şi dând cu 
prea multă cretă pe tac. Myron abandonase jocul şi părăsise 
barul clătinându-se pe picioare, pentru a-şi lua porţia zilnică de 
săpuneală de la Kathy, în timp ce Rick îşi consuma ultimii stropi 
de energie încercând de unul singur diverse şmecherii. De când 
Frankie avusese ultimul atac de cord şi Laura servea la bar în 
weekend, îşi luase obiceiul de a rămâne până ce plecau ultimii 
clienţi. 

Zgomotul puternic al bilelor fu urmat de exclamaţia sa de 
satisfacţie. 

Laura se aplecă înainte, coborându-şi vocea. 

— Nu-mi stă bine în albastru”, aşa c-am urmat tradiţia 
familiei şi m-am măritat imediat ce-am terminat liceul. Domnul 
Laura tocmai absolvise Academia. Şi ştii ce se spune - că atunci 
când devii ofiţer de penitenciar primeşti trei lucruri. 


7 Aluzie la uniforma de poliţist (n. tr.). 


— O maşină, un baston de cauciuc şi un divorţ, răspunse 
Brian. 

— Am încercat doi ani, ca perioadă de probă, aşa cum se 
face. De atunci, sunt singură. 

— Nu chiar aşa de singură, interveni Rick, stând aplecat 
asupra bilei 13, care refuzase, trei lovituri la rând, să între în 
COŞ. 

— Mulţumesc, Spike. 

Rick mormăi şi reveni la frecarea tacului cu cretă. 

— Ce-i cu tatuajul ăsta? 

Laura îşi lăsă mâna pe cerneala albastră, spălăcită, de pe 
antebraţul lui Brian şi bărbatul tresări uşor. Pielea lui era caldă 
şi moale, iar femeia simţi o senzaţie inexplicabilă de excitare la 
atingerea ei. 

În spatele lor, tacul zgârie pluşul uzat al mesei: 

— Fir-ar al dracului! Se auzi vocea lui Rock. 

O pală de vânt pătrunse rapid în sală, în timp ce uşa se trânti 
de perete, după care rămaseră singuri. 

— Tatuajul, reveni Laura, urmărind cu degetul silueta albastră 
a femeii de cerneală. 

— Nu-mi amintesc cum de m-am căpătuit cu el. 

— Pare o poveste marinărească. 

— Nu tocmai. 

Brian îşi feri privirea, strângând din buze, şi Laura simţi 
tristeţea şi furia din glasul lui. 

— S-a întâmplat în cursul unei beţii de optzile... 

— De după...? 

Femeia îl îndemnă să continue, vorbindu-i aproape şoptit, cu 
o voce puţin îngroşată de presimţirea că avea să-şi regrete 
curând indiscreţia. 

— Moartea soţiei. Era însărcinată în trei luni. Un şofer beat. 
Fusese iubita mea din liceu. Eram împreună de patru ani şi nu 
ne mai împăcăm atât de bine - mă rog, ne gândiserăm că un 
copil avea să schimbe lucrurile - dar, oricum, era o parte 
importantă din viaţa mea. 

Înclină sticla de bere şi o duse la gură, dar era goală. 

— Asta e, altă poveste lacrimogenă. Tot ce-ţi lipsea. 

Mâna ei se odihnea în continuare pe braţul lui, şi Laura nu şi-o 
mai retrase. Gestul i s-ar fi părut acum nepotrivit. li plăcea 
atingerea, senzaţia pe care i-o dădea pielea lui. In acel loc, 


mâinile lor erau puţin umede şi sudoarea li se amestecase. 
Căută cuvinte care să nu pară banale. Se gândi la fetus, la 
zgomotul de metal zdrobit al maşinii, la şchiopătatul lui Brian. 

— Cum îţi revii după aşa ceva? 

— Dar oare mi-am revenit? Zise bărbatul şi râse sănătos, ca şi 
cum ceea ce spunea îl amuza. Mult timp am fost la pământ şi 
când m-am ridicat, în cele din urmă, m-am înscris la Academie. 
După aşa ceva, poţi să înnebuneşti sau dimpotrivă. Linia de 
demarcaţie e... — lşi ridică degetul mare şi arătătorul, 
apropiindu-le la câţiva milimetri. M-am gândit că viaţa ordonată 
o să mă ajute să mă pun pe picioare. Aşa că am parte de ordine. 
Am un loc de muncă în care oamenii îşi ţin maşinile la umbra 
unui turn de supraveghere şi blochează volanul cu bastonul de 
cauciuc. Un tip pe care-l cunosc, unul Conner... 

— A, îl ştiu. 

— A sudat o încuietoare la sufertaşul metalic pentru 
mâncarea de prânz, ca să poată să-i pună lacăt. Nu glumesc. 

— Da, tipic pentru Conner. 

— Suntem de fapt cu toţii prizonierii unei paranoia 
generalizate. Dar ştii ceva? Aş minţi dacă ţi-aş spune că metalul 
nu mă linişteşte. Şi colţurile drepte. Şi soneria, după care poţi 
să-ţi potriveşti ceasul. Intr-o bună zi, o să plec de aici, n-am 
nicio îndoială, şi o să mă duc într-un loc cu climă mai caldă şi îmi 
vor lipsi toate astea. E... un soi de armură. 

— O armură de care ai avut nevoie. 

— Da, aşa e. Am avut. 

Laura se trezi foarte aproape de el, poate la vreo două palme 
distanţă - bărbatul îi vorbise pe un ton liniştit, trăgând-o spre el, 
şi pentru o clipă îşi închipui că buzele li se vor întâlni. Necazurile 
lui erau pe potriva propriei ei dezamăgiri în viaţă. Fusese copil 
unic şi crescuse fără mamă, în mijlocul unei câmpii mereu 
îngheţate. incercase să scape, să ajungă cel puţin până în 
Detroit, dar îşi făcuse alegerile mult prea de tânără, şi după ce 
căsnicia ei eşuase, se împotmolise aici, ca o pasăre împuşcată 
în aripă. Avea numai douăzeci de ani la acea vreme, dar de 
atunci nu găsise curajul de a risca, de a lua totul de la capăt. 

O singură dată, fusese în Florida - la Disneyland, cu Sue Ann 
-, dar nu putuse să-şi ia zborul şi dormise întotdeauna în camera 
în care copilărise, cu excepţia scurtei căsnicii. Şi chiar şi atunci 
nu plecase prea departe, doar la vreo cincisprezece kilometri, 


dincolo de vâlcea. Asta se întâmplase cu un deceniu şi jumătate 
în urmă. Şi de atunci viaţa ei se consumase în glume făcute cu 
camionagii, jocuri de biliard cu ofiţerii de la penitenciar şi câte o 
tăvăleală când şi când, numai din dorinţa de a putea simţi un 
pic de căldură. Dar până şi micile ei indiscreţii o costaseră 
chicoteli pe seama ei în biserică şi priviri acuzatoare aruncate 
de tatăl ei, devenite acum, după ce partea stângă a feţei îi 
paralizase, nişte grimase, însoţite de spuma albă adunată în 
colţul gurii. Murmurul dezaprobator care se isca la orice apariţie 
a ei o durea profund, dar se hotărâse, cu mult timp în urmă, să- 
şi caute sprijin şi plăcere oriunde ar fi putut găsi şi să-i dea 
dracului pe toţi ceilalţi. 

De câţiva ani începuse să pună bani deoparte, în speranţa că 
o vor ajuta să plece din Upper Ridgeway sau măcar din casa 
părintească. Sau poate - o idee aproape prea dureros de 
optimistă pentru a-şi putea permite să creadă în ea - să-şi facă 
un cămin al ei, alături de cineva. Numai că radarul ei se stricase, 
aşa cum îi plăcea lui Frankie să-i spună. Vedea în bărbaţi ceea 
ce voia să vadă şi, cel puţin în ultima vreme, nici măcar atât. 

Brian îşi ridică o mână (incredibil de caldă) spre obrazul ei, 
sprijinindu-se cu cotul de bar, astfel încât să-i cuprindă toată 
faţa în palmă, apoi uşa se trânti brusc de perete şi un bărbat cu 
o puşcă năvăli înăuntru, aţintind-o spre ei şi ţipând atât de tare 
încât împroşcă salivă. 

— Seiful - ştiu că ai un seif, deschide-l acum! 

Laura se dădu înapoi, proptindu-se de geamul vitrinei din 
spate, în timp ce o sticlă de triplu sec săltă de două ori pe podea 
şi se rostogoli apoi fără zgomot. Brian rămase pe taburet, 
privind în faţă, într-un calm desăvârşit, rod al experienţei 
îndelungate, cu mâinile puse la vedere, pe tejghea. Ochii îi erau 
aţintiţi în faţă; părea că urmăreşte mişcările individului prin 
oglinda din spatele ei. 

Omul cu puşca purta mai multe tricouri cu mânecă lungă, 
puse unul peste altul. Zăpada şi transpiraţia îi încâlciseră părul 
moale şi blond, lipindu-l de ţeastă. Bărbatul se scotoci în 
buzunar şi scoase o cutie de mărimea unei cărţi de credit, 
asemănătoare unui Play-Doh”? bej, ţinându-şi ochii fixaţi asupra 


72 joc pentru copii, comercializat în cutii care conţin plastilină şi 
aditivi, cu care cei mici modelează diverse forme la grădiniţă şi 
în primele clase şcolare, după planşele color incluse în cutie (n. 


Laurei. 

— Mişcă-te, căţea. 

Bărbatul îl împunse pe Brian în umăr cu puşca. 

— Şi tu, ridică-te şi... 

Brian se răsuci cu taburetul şi îl lovi pe bărbat cu pumnul în 
burtă. Bărbatul se încovoie şi puşca se declanşă o singură dată. 
Brian se clătină în faţă, gemând. 

Străinul se retrase cu spatele spre uşă, ţipând: 

— Nenorocitule! Idiot nenorocit ce eşti! 

Clopoţelul de la intrare sună, vântul năvăli pe uşă şi bărbatul 
se făcu nevăzut. 

Laura sări peste tejghea. Scrâşnind din dinţi, Brian îşi scoase 
cizma şi o aruncă în şemineu. Şoseta, îmbibată de sânge, 
scoase un sunet ca de descojire, când şi-o smulse de pe picior. 
Luă şi ea drumul sobei. 

Glonţul îi pătrunsese în laba piciorului drept, la câţiva 
milimetri de degetul mic. Laura resimţi de-abia acum şocul. 
Ochii i se umeziră. Mirosul plăcut de foc încins persista în 
încăpere, dezorientând-o şi mai tare. 

— N-ai păţit nimic grav. 

În voce i se simţea uluiala, dar şi uşurarea. 

— N-ai nimic. 

— Da, sunt bine. A trecut în lateral, uite, pe aici. 

— Te bandajez şi pe urmă mergem la spital. Am o trusă de 
prim ajutor... 

— Mai întâi, încuie uşa. Şi verifică parcarea, să fim siguri c-a 
plecat. 

Laura îl ascultă: înclină obloanele ieftine, care acopereau 
fereastra. Autostrada părea o întindere albă, nesfârşită. Un zid 
de zăpadă împrejmuia parcarea goală, mărginită de brazi 
acoperiţi de nea. Un Subaru alb staţiona lateral faţă de intrarea 
din şosea; Laura îşi apăsă faţa de geam pentru a-l zări. Se părea 
că maşina era goală. 

— Nu se zăreşte nimeni. În parcare e însă o maşină. Cu 
farurile aprinse. 

— Înseamnă că e a lui. Nu mai e nimeni altcineva aici, decât 
noi. Tipul n-are cum să ajungă prea departe mergând pe jos. 

— Poate că stă ascuns în maşină. Sau în copaci. 


tr.). 


— Sună la 911%. 

Femeia ocoli în fugă barul şi ridică receptorul. Telefonul era 
mort. 

— A tăiat cablul. 

— Grozav! Suntem izolaţi. Ai vreo armă? 

— Nu. Crezi că individul o să se întoarcă? 

— Cred că avea nişte C4'* asupra lui. Ca să arunce seiful în 
aer. 

— Doamne Dumnezeule! C4, ca-n filme? 

— L-am speriat, dar poate că acum, că s-a ascuns în maşină şi 
încearcă să-şi revină, şi-a dat seama că suntem blocaţi aici şi că 
eu sunt rănit. În plus, a fost viscol - un moment cât se poate de 
prost pentru a pretinde o reacţie rapidă din partea poliţiei, chiar 
şi dacă nu ar fi tăiat cablul telefonic. Eu zic să plecăm. 

— Mai întâi să oprim sângerarea. _ 

Laura scoase din dulap vase şi farfurii. In sfârşit, dădu de 
trusa de prim ajutor şi se întoarse la Brian. Bărbatul stătea cu 
privirea aţintită asupra ei, cu braţele în jurul genunchilor, 
zâmbindu-i în lumina portocalie. Îi simţi privirea, în timp ce ea îi 
pansa rana. Părea să nu dea atenţie durerii. Laura nu prea ştia 
ce face, dar reuşi să improvizeze un soi de compresie la 
jumătatea gambei şi să înfăşoare un bandaj elastic peste nişte 
tampoane sterile, prinzându-l strâns peste rană. 

— Chestii dintr-astea se întâmplă des pe aici? 

— Într-un bar pentru ofiţerii de penitenciar? Glumeşti? Oricine 
intră aici riscă să încaseze o bătaie soră cu moartea. 

Îşi termină treaba şi îi mângâie gamba. Focul se reflecta în 
ochii lui şi ea îi atinse uşor faţa, lăsându-şi degetele să alunece 
până spre buzele lui. 

Faţa bărbatului se întunecă. Îşi întoarse nervos privirea spre 
fereastră. 

— Hai să mergem. 

— Bronco-ul'” meu e în spate. 

Laura îl ajută să se ridice. 

Brian se mişcă rapid, ţinându-se cu mâna de pereţi. 


73 Numărul apelului de urgenţă din SUA (poliţie, ambulanţă, 
pompieri) (n. tr.). 

74 Tip de explozibil plastic (n. tr.). 

'5 Marcă de vehicule de teren fabricată de compania Ford între 
1966 şi 1996 (n. tr.). 


— Ce faci acolo? 

Laura îngenunchease şi rula covorul jegos, împingându-l spre 
tonomat. Umblă la codul seifului de podea şi-l deschise. Scoase 
dinăuntru trei suluri de bancnote de o sută de dolari, legate 
strâns, şi le îndesă în buzunare. 

— Am aici cincisprezece mii de dolari. Economiile mele de o 
viaţă. Dacă tipul se întoarce, va avea timp berechet să 
răstoarne totul cu fundul în sus. Asta dacă nu cumva ştie deja 
unde e seiful. 

— Hai să ne grăbim. 

Laura îşi puse un braţ în jurul mijlocului bărbatului şi deschise 
cu piciorul uşa din spate, aşteptându-i pe omul cu puşca să 
apară din ceața albicioasă şi să-i atace. In faţa lor nu se afla însă 
decât aleea lată, grămada de cutii de bere Budweiser şi 
camioneta ei. Vântul îi lovi cu putere, biciuindu-le feţele cu fulgi 
de zăpadă, aproape smulgând gulerul Laurei şi făcând să-i 
fluture manşetele blugilor. Îl ajută pe Brian să între în Bronco şi 
ocoli maşina, îndreptându-se spre scaunul şoferului şi privind fix 
şi temătoare către Subaru. Maşina rămase însă încremenită, cu 
farurile aprinse, ca ochii unui om mort. 

Până să apuce să pornească motorul, Brian dârdâia de frig. 
Lăsă căldura să năvălească în maşină şi radioul aprins - DJ-ul 
Don îi întreținea pe camionagii pe postul KRZ, iar Kris 
Kristofferson cânta cu o voce la fel de dulce ca gustul de scotch, 
întreruptă doar de pârâielile datorate condiţiilor atmosferice. 
Dădu drumul şi mai tare la căldură. Bronco-ul ţâşni înainte 
printre nămeţi, trecând de Subaru. Zăriră pentru o clipă 
interiorul maşinii, ascuns în umbră, prin geamul acoperit de 
pojghiţa de gheaţă, apoi roţile patinară spre drumul din faţa 
barului şi intrarea pe autostradă. Privi temătoare prin oglinda 
retrovizoare. Ca pentru a-i confirma temerile, radioul pârâi, apoi 
tăcu brusc. 

Parbrizul maşinii Subaru se holbă în continuare spre ei, dar 
fără să se mişte din loc. Laura îl privi îndepărtându-se, cu inima 
bubuind în piept. 

În faţă, abia vizibile în ninsoare, pâlpâiau două seturi de 
lumini roşii. Laura încetini şi se opri la barajul poliţiei, coborând 
cu greu geamul. Patru ajutori de şerifi blocau intrarea în pasajul 
superior spre autostradă. 

Înainte de a apuca să zică ceva, Earl îşi băgă capul înăuntru, 


ţipând pentru a acoperi zgomotul făcut de vânt. 

— Tocmai am aflat că a avut loc o evadare. Miguel e mort - 
nenorocitul i-a tăiat capul. Asta e tot ce ştim deocamdată, şi că 
trebuie să blocăm drumul. 

— Un individ a încercat să mă jefuiască. Maşina lui e în faţă la 
Furlough. 

— Credem că şi el e încă pe acolo. 

Laura îşi duse o mână tremurândă la faţă. 

— Dumnezeule! Miguel. leri l-am văzut la atelier, monta un 
radiator nou la... 

Ochii i se umeziră. 

— Aţi vorbit cu Leticia? 

— Păr blond, rar, strigă Brian de lângă ea. Cam un metru 
şaptezeci şi şapte, poate un metru optzeci înălţime. Slăbănog. 

Earl ridică din sprâncene. 

— Cine e tipul? 

— Brian Dyer. E ofiţer la penitenciar. A fost împuşcat în timp 
ce încerca să mă apere pe mine. Il duc la spital. 

— OK! Daţi-i drumul! Ne ocupăm noi de Furlough, zise şi miji 
ochii, încercând să desluşească ceva prin ninsoare. Farurile 
maşinii Subaru se zăreau cu greu. Aia e? Intrebă, apoi se 
întoarse spre ceilalţi bărbaţi. Haideţi! 

O bătu uşor pe glugă pe Laura şi femeia ocoli barajul, 
accelerând din nou. 

Traversară pasajul, virând spre intrarea sudică şi se înscriseră 
pe curba lungă care dădea în autostradă. 

Radioul pârâi şi vocea distorsionată a lui Don reveni, cu 
întreruperi: 

— ...0 evadare din închisoare soldată cu o crimă... Trupul lui 
Miguel Herrera a fost găsit, complet dezbrăcat şi îngheţat, în 
curtea dinspre est... 

La poala drumului care urca în pantă, intrarea pe autostradă 
era blocată de un pom căzut. Brian strigă şi Laura frână. Bronco- 
ul patină, aşezându-se de-a curmezişul. Reuşi să oprească totuşi 
lin maşina, o singură ramură zgâăriind portiera dinspre Brian. 
Laura răsuflă adânc şi Brian izbucni în râs. Mai sus, pe 
autostradă, era un şanţ în care un biet suflet, probabil un 
muncitor în construcţii pe jumătate îngheţat, se adăpostise de 
viscol, în căutarea conductelor de apă caldă de sub pasaj. 

— O să întorc maşina, spuse Laura. 


Brian se aplecă în faţă şi apăsă butonul care aprindea 
bricheta de la bord. Îşi sprijinea celălalt braţ în jurul rezemătorii 
ei şi îl lăsă să alunece pe spatele gâtului femeii. Mâinile lui erau 
calde, atât de calde; le ţinuse deasupra radiatorului de la tabloul 
de bord. O mângâie uşor pe obraz şi pe bărbie. Laura îşi simţi 
muşchii gâtului relaxându-se şi tot trupul destinzându-se sub 
atingerea lui. 

Radioul reveni la viaţă, transmițând însă tot cu întreruperi: 

— ...banda video arată... au folosit un pistol de start... unul 
dintre deţinuţii evadați a fost împuşcat pe când sărea... 

Laura făcu ochi mari. Îşi întoarse privirea spre baza 
trunchiului căzut - purta semne de topor, nu crăpase. Un mozaic 
de imagini îi năvăli în minte. Maşina Subaru a soţiei lui Miguel. 
Parcarea de la Furlough, goală şi după sosirea lui Brian. 
Şchiopătatul lui când intrase în bar. Cureaua de care era prins 
bastonul de cauciuc, ieşind de sub cămaşa cu nasturi, parte a 
uniformei din instituţiile statului. Faţa lui, deja palidă din cauza 
rănii. Transpiraţia, dovadă a încercării de a-şi controla durerea. 
Şi cizma furată, pe care o aruncase, cu atâta şiretenie, în foc, 
pentru ca ea să nu vadă că nu fusese găurită de glonţ. 

Brian îi mângâia în continuare faţa. Tremurând, Laura îşi 
ridică ochii spre el, întâlnind o privire de nerecunoscut. Zăpada 
bătea în geamul din spatele lui şi creanga zgâria portiera. Apoi 
zări mâna palidă, ridicându-se parcă pe deasupra pomului căzut, 
de afară, ca într-un film de groază. 

Mâna lui Brian se încleştă, oprindu-se în bărbia ei, pe care o 
pocni cu sete. Capul ei se răsuci, izbindu-se de geam, şi trupul 
alunecă, rezemat de portieră. Bărbatul îi scotoci prin buzunare 
şi scoase sulurile de bancnote. Apoi se întinse peste sânii ei, 
deschise portiera şi o împinse afară cu piciorul sănătos. 

Teddy se strecură pe lângă trunchiul de copac căzut, bătând 
din picioare şi frecându-şi braţele. Ace de gheaţă stăteau lipite 
de firele lui rare de păr blond şi de genele care îi încadrau ochii 
injectaţi. Brian pescui pachetul de Marlboro din buzunar, scoase 
o ţigară, îi bătu uşor capătul şi i-o întinse, cu două degete, peste 
bord. Teddy păşi peste trupul flasc al Laurei şi urcă în maşină, 
răsuflarea lui îngheţând parbrizul, în timp ce trântea portiera şi 
se aşeza la volan. Luă ţigara şi şi-o puse între buzele 
tremurânde. Scoase din buzunar dreptunghiul bej - o cutie de 
gumă de mestecat folosită şi împachetată cu grijă - şi îl aruncă 


pe scaunul din spate. Dădu drumul şi mai tare la căldură, 
dârdâind şi ţinându-şi degetele îngheţate apăsate pe radiator. 

Bricheta de la bord se aprinse, şi Teddy o scoase, aplecându- 
şi capul şi inhalând fumul. 

Brian îşi împleti degetele în formă de pistol şi gesticulă spre 
sud. 

— Spre soare! 

Teddy manevră Bronco-ul prin zăpada moale din refugiu, 
croindu-şi drum pe lângă copac. In timp ce intrau pe autostradă, 
straturile de ninsoare începeau s-o îngroape pe Laura în uitare. 


David DUN 


TEHNOLOGIA, cu toate consecinţele sale uneori nefaste şi, pe 
de altă parte, misticismul specific indienilor americani, formează 
două lumi total diferite şi adesea conflictuale - ştiinţa versus 
conceptul întoarcerii la natură. În primul său thriller, Răul 
necesar, David Dun s-a aplecat asupra acestui război, ţesând o 
intrigă palpitantă, axată pe ideea supravieţuirii în sălbăticie, şi 
aruncându-l în luptă pe Kier Wintripp împotriva unui geniu al 
răului, membru al unei corporaţii care foloseşte donarea umană 
pentru a crea remedii medicale. 

Kier Wintripp face parte din tribul Tilok. În majoritatea 
romanelor lui Dun sunt implicate personaje din acest trib, o 
construcţie fictivă, dar bazată în multe privinţe pe realităţile 
vieţii, tradiţiilor, miturilor, istoriei şi religiei indienilor americani. 
Unul dintre elementele-cheie ale culturii Tilok este aşa-numitul 
Talth, un vraci care îmbină calităţile de psiholog cu cele de lider 
politic, judecător şi expert în supraviețuirea în sălbăticie. El se 
întruchipează în Duhurile Rătăcitoare, oameni dotați cu o 
profundă înţelegere a firii umane şi a naturii, care se nasc o 
dată la un secol. Kier a fost primul din seria eroilor Tilok creaţi 
de Dun, şi, probabil, şi cel mai interesant dintre ei. Om al 
pădurii, el este totodată şi cititor de urme, îndrumător al 
tinerilor, cunoscător al secretelor naturii şi un excelent medic 
veterinar. Ştiinţa reprezentând în operele lui Dun culmea 
raționalismului, Kier încearcă, de multe ori fără succes, să-şi 
găsească pacea apelând la rațiune. 

În povestirea care urmează aflăm cum a devenit Kier un Duh 
Rătăcitor. 


DUHUL RĂTĂCITOR 


BĂTRÂNII SPUNEAU că era duhul unui bărbat care nu fusese 
iubit în copilărie şi rătăcea acum în pădurile întunecate din 
munţi, dar Kier Wintripp nu credea în spiritele cu 
comportamente de psihopaţi. 

Culegea afinele de sub coniferele din faţa colibei sale când 
Matty sosi însoţită de Jack Mix. Formau o pereche ciudată: o 
bătrânică şi un fost agent FBI. Matty se apropie şi Kier simţi 
tensiunea din trupul ei fragil, atunci când ea îi apucă mâinile şi i 
le strânse afectuos la piept, ca o bunicuţă. Mix rămase câţiva 


paşi mai în spate, păstrând o distanţă respectuoasă. 

— Jake, nepotul meu, a plecat pe munte, spre peşteri, 
împreună cu Carmen, spuse Matty. Au pornit acum trei zile, 
înainte de ivirea zorilor, şi urmau să se întoarcă târziu, în 
aceeaşi zi. Femeia privi în jos. Şi mai e ceva. 

Kier o aşteptă să continue. 

— Jake voia să urce pe stâncile de deasupra peşterilor. 

— Sub Stânca Lumii? Locul sacru? 

— Da, ştiu că nu se cuvenea să facă aşa ceva. 

— Şi au zis că vor să se întoarcă în aceeaşi zi? 

Bătrâna încuviinţă. 

— A doua zi era aniversarea mea. Şi Jake nu uită niciodată 
ziua de naştere a bunicii lui. 

Kier ştia acest lucru. 

— Te duci după ei? ÎI întrebă Matty disperată. Doar eşti 
descendent al ultimului Duh Rătăcitor. Ai această putere. Şi poţi 
să-i găseşti. 

Bunicul lui Kier fusese într-adevăr un Duh Rătăcitor, unul 
dintre misticii tribului, acei bărbaţi veneraţi care se năşteau o 
dată la o sută de ani. Ei păstrau viu Talth-ul, îndrumau 
comunitatea, comunicau cu spiritele celor morţi şi desluşeau 
tainele inimilor. Kier cunoştea bine pădurea şi îi învăţa pe cei 
tineri secretele ei. Era însă un om obişnuit, un indian Tilok pe 
jumătate alb, dar şi medic veterinar, deci primise o educaţie 
ştiinţifică, aşa că o parte din el era înclinată să se încreadă 
numai în rațiune. 

— Aşadar, o să pleci în căutarea lor, insistă Matty. 

Vocea i se frânse. 

— Te rog. 

— Aşa o să fac, o linişti Kier. Cu sau fără ajutorul Duhului 
Rătăcitor. 

— Sunt în locul pe unde bântuie fantomele. Ratonul susţine că 
a văzut o nălucă. Purta o mantie lungă, albă ca zăpada. Jake şi 
Carmen s-au gândit că Ratonul ar putea fi şi el acolo, cu 
fantomele. De asta s-au dus. 

Kier auzise zvonurile despre fantome şi crime. Tot felul de 
poveşti fantastice, născute din te miri ce. 

Mix părea că o aşteaptă pe Matty să plece, dar femeia nu se 
lăsa dusă. Aşa că urcară cu toţii pe verandă şi Kier îi invită pe 
cei doi oaspeţi să se aşeze. Era intrigat de Mix. In ultima vreme, 


se învârtise mult pe acolo. Adăpostit sub streaşină, Mix îşi 
scoase pălăria de paie, de sub care i se ivi părul tuns scurt, 
castaniu, de aceeaşi nuanţă ca mustaţa îngrijită. Mix trecuse cu 
succes de la statutul de om al legii la cel de proprietar al unui 
magazin alimentar şi fotograf al naturii, fără să se integreze însă 
social printre localnici, destul de rezervaţi în privinţa străinilor. 
La fel ca Jessie, soţia lui Kier, şi ea fost agent FBI, Mix renunţase 
fără regrete la metropolă în favoarea vieţii la ţară. 

— M-au sunat nişte prieteni de la FBI, spuse Mix. l-am sfătuit 
să-ţi ceară ajutorul. Eşti cel mai bun căutător de urme de pe 
aici. 

Kier înţelegea unde bate. 

— Vrei să spui că ţinta FBl-ului nu sunt de fapt Jake şi 
Carmen. Sau fantomele, nu-i aşa? 

— Corect. FBl-ul vrea să ia legătura cu Ratonul. Anul trecut, 
cuplul acela din districtul Lassen nu şi-a mai găsit fiica, iar 
trupul băiatului lor a fost descoperit sub forma unui morman de 
carne arsă. Tatăl e senator. lar de curând o altă pereche, din 
Humboldt, s-a evaporat, pur şi simplu. Presa a început deja să 
vorbească despre un criminal în serie. 

— Bine, dar asta n-are nimic de-a face cu Ratonul. 

— Poate că da, poate că nu. Ce poţi să-mi spui despre el? 

— Noi, cei din trib, îi spunem Kawa We Ma. Un uriaş cu inimă 
blândă. 

Il descrise aşa cum îl văzuse ultima dată, înfăşurat într-o 
blană de căprioară peste care purta o jachetă de aviator, din 
piele. Numele lui era Josiah Morgan, un orfan pe jumătate Tilok, 
pe care tribul îl adoptase. Işi datora porecla unui semn din 
naştere de pe faţă, ca o pată de vin, care îl făcea să semene cu 
un raton. 

— urmele găsite de şerif şi alte indicii par să arunce o umbră 
de suspiciune asupra lui, spuse Mix. Ratonul dispare cu zilele. 

— La fel ca şi tine, atunci când te duci să fotografiezi în 
pădure. 

— Da, dar eu mă întorc. Vorbesc cu oamenii. Şi am afacerea 
mea. 

— Ratonul vorbeşte cu pădurea, replică Kier. Oamenii nu-l 
înţeleg şi de aceea se tem de el. Noi nu avem cum să ne punem 
în pielea cuiva care vede un miracol în fiecare floare. Pe Raton îl 
distrag miracolele naturii. N-ar putea face rău nimănui. 


— Dacă nu face rău, atunci de ce nu-i iei urma, ca să ajuţi FBI- 
ul? Întrebă Mix. 

— Pentru că nu vreau. 

Matty se întoarse brusc spre el. 

— Ratonul i-a spus lui Carmen că deasupra peşterilor, pe 
stânci, este o colibă în care locuieşte o nălucă. Chiar deasupra 
stâncii Omului Zburător. 

Carmen era fiica Ratonului, şi Kier ştia că tatăl ei o diviniza. 
Aşa că informaţia era, fără îndoială, adevărată. 

Mix scoase din buzunar o pungă de fistic în coajă şi le oferi. 
Kier şi Matty se serviră. 

— O astfel de colibă ar apărea în fotografiile aeriene, spuse 
Mix gânditor. 

Kier scutură din cap. 

— Nu şi dacă ar fi într-o grotă sau o adâncitură. Şi cum este 
un loc sacru, nimeni nu îndrăzneşte să calce pe acolo. Nici 
măcar alpiniştii. _ 

— De ce anume crezi că-i pasă cu adevărat Ratonului? Intrebă 
Mix. 

Kier zâmbi. 

— lată o întrebare inteligentă, din partea unui fost birocrat 
care pare să nu fi dat uitării vechile deprinderi. Bunicul meu 
obişnuia să spună că poţi distinge între un om bun şi unul rău 
prin lucrurile de care le pasă. In afară de Carmen, nu ştiu ce 
altceva mai iubeşte Ratonul pe lumea asta. Dar, aşa cum ţi-am 
spus, nu e, în mod sigur, un ucigaș. 

Urmară şi alte întrebări, la care Kier se trezi că răspunde 
repetându-se, ceea ce-l irită. In cele din urmă, îi spuse lui Mix: 

— Credeam că ai demisionat din FBI. Te-am auzit acuzându-ţi 
foştii colegi că nu ne-au protejat ţara aşa cum ar fi trebuit. 11 
septembrie. Dr. Antrax”€ şi aşa mai departe. 


76 Aluzie la plicurile conţinând spori de antrax, o toxină deosebit 
de virulentă, expediate timp de mai multe săptămâni, începând 
cu 18 septembrie 2001, pe numele unor senatori şi ale marilor 
publicaţii americane, soldate cu cinci morţi şi 17 persoane 
contaminate. Ancheta desfăşurată de FBI sub numele de cod 
Amerithrax s-a finalizat la jumătatea anului 2008. Singurul 
învinuit a fost Bruce Edwards Ivins, expert în bioterorism, care 
lucrase în cadrul laboratorului militar din Fort Detrick, statul 
Maryland. Devenit „suspect de serviciu” şi hărțuit de FBI, Ivins, 


— Am destule reproşuri să le fac, dar când vine vorba de un 
psihopat, cred că avem cu toţii datoria să ne implicăm. 

Kier dădu din cap, în semn de încuviinţare. 

După ce îşi îmbrăţişă soţia şi copiii şi îşi luă rămas-bun de la 
toţi ceilalţi, care îl binecuvântară cu nelipsita povaţă „ai grijă de 
tine”, Kier se afundă în pădure. După trei ore, studia urmele 
lăsate de Jake şi Carmen, şi povestea lor. După distanţa dintre 
ele şi unghiul în care se aflau unele faţă de celelalte, putea să-şi 
dea seama că cei doi nu erau decât prieteni şi nu formau un 
cuplu. Fu însă mult mai atent la al treilea set de urme, care 
veneau în spatele lor. Aparţineau unui bărbat solid, cu o bună 
condiţie fizică. Având în vedere călcătura grea, care nu dădea 
semne de oboseală, şi apăsarea uniformă pe călcâi şi degete, 
urmele proveneau de la o pereche de cizme de piele, făcute 
manual. Doar câţiva bărbaţi din tribul Tilok purtau astfel de 
încălțări, dar niciunul de asemenea dimensiune, poate cu 
excepţia lui şi a Ratonului. 

Vântul care zgâlţâia copacii îi dădea un sentiment de 
nelinişte. Se întrebă dacă şuierul nu evoca mai degrabă acea 
prezenţă dintr-o altă lume, despre care îi povestise bunicul său. 

Îşi lăsă mintea să stăruie asupra misterului care îl înconjura. 
Tulburarea îl cuprinse şi mai tare. Pantele stâncoase ale 
Muntelui de Fier, cu peşterile şi Omul Zburător, o grotă săpată 
în rocă, se înălţau deasupra capului său. Se întoarse încet, la 
360 de grade, şi simţurile i se ascuţiră. Pe pământ, abia vizibil 
printre copaci, zări ceva făcut de mâna omenească. O fâşie de 
haină. 

Trase adânc aer în piept şi remarcă un miros ciudat, de carne 
arsă. 

| se făcu pielea ca de găină. 

Aşteptă, nemişcat, ascultând şi privind în jur. Apoi se strecură 
uşor înainte, fără niciun zgomot, şi repetă exerciţiul. După 
treizeci de minute de astfel de mers şi opriri, trase concluzia că 
în faţa lui nu se afla nimeni în viaţă. Simţurile pe care bunicul îl 
învățase să le stăpânească îl tulburau acum. Senzaţia aceea 
ciudată nu-i dădea pace. O ignoră şi păşi înainte, ajungând în 


aşa-numitul „Dr. Antrax”, s-a sinucis pe data de 27 iulie 2008 
luând o supradoză de Tylonel, un antidepresiv. Concluziile 
investigaţiilor FBI au fost contestate atât de presa americană, 
cât şi de publicul larg şi de unii senatori (n. tr.). 


tabără. 

Primul lucru pe care-l văzu fură rămăşiţele carbonizate ale lui 
Jake. _ 

Lăsă să-i scape un geamăt. Incercă să-şi alunge din minte 
imaginea suferințelor trăite de Jake în ultimele clipe de viaţă. 
Căută urmele lui Carmen, închipuindu-şi teroarea de care fusese 
cuprinsă. Furia puse stăpânire pe el, transformându-se într-o 
hotărâre care-i era extrem de familiară. 

Studie groapa. Având în vedere adâncimea la care se afla 
scrumul, trupul lui Jake fusese lăsat să ardă cam cinci ore. 
Ucigaşul îi urmărise probabil pe cei doi ceva timp, bucurându-se 
dinainte cu gândul la ce avea să se petreacă. Kier ştia acum ce 
avea de făcut. 

Să găsească locul de observație. 

Se retrase de lângă groapă pentru a privi întreaga scenă. 
Descoperi imediat locul în care ucigaşul îi aşteptase pe cei doi. 
Lângă izvor. O undiţă, probabil a lui Jake, stătea încă rezemată 
de un pom. Cercetă urmele de paşi. Erau vizibile, deşi 
estompate. Dacă nu le-ar fi văzut răspândite prin toată zona în 
care fusese tabăra, le-ar fi atribuit unor mişcări de nerăbdare. 
Aşa însă, ştia că erau urme similare, lăsate de doi bărbaţi la fel 
de solizi. 

Ratonul era aici. 

Kier ştia însă sigur că nu el era ucigaşul. 

Privi cu atenţie pământul din jur. 

Ceva mic şi alb îi atrase atenţia. Se aplecă pentru a-l 
examina. Un solz. Nu. O fâşie de ceva. Nu. Altceva, mult mai 
important. 

O coajă de fistic. 

Mintea îi zbură imediat spre Jack Mix. 

Intoarse ipoteza pe toate feţele. Mix ar fi putut, desigur, să 
lase urme de o asemenea mărime. Avea greutatea necesară, 
numai că ar fi trebuit să mărească pasul pentru a imita mersul 
Ratonului. 

Unde duceau toate astea? 

Reveni în tabără, căutând indicii ale unei lupte sau un loc în 
care Carmen să fi fost legată, dar nu găsi nimic. Descoperi un 
strop de sânge la poalele stâncii. Pe peretele acesteia, la circa 
un metru şi jumătate înălţime, văzu o pată de sânge. Inţelese ce 
se întâmplase. Jake se prăbuşise de pe stâncă. Apoi, trupul îi 


fusese ars, la fel ca al băiatului din districtul Lassen. 

Bine, dar de ce? 

Pentru a ascunde ceva. 

Senzaţia unei prezenţe dintr-o altă lume, despre care îi 
povestise bunicul său, nu-i dădea pace. Numai că educaţia 
ştiinţifică îl învățase că superstiţiile nu duceau nicăieri. Aşa că 
dădu ocol taberei, căutând locul de ieşire. In capătul opus, zări o 
bucată de hârtie de culoare maronie. Se apropie şi văzu că era o 
hartă. Sub ea se afla fotografia Polaroid a unei femei de circa 
treizeci şi cinci de ani. 

Jessie. 

Soţia lui. 

In zâmbetul ei atrăgător, Kier îi desluşi bunătatea înnăscută, 
care l-ar fi incitat pe orice ucigaş. Se simţi aproape cuprins de 
panică. Mesajul era cât se poate de clar. Criminalul ştia că avea 
să ajungă aici şi îl prevenea că îi cunoaşte punctele slabe. 

Nu te lăsa atras în capcană. 

__Indesă fotografia în buzunar şi se concentră asupra hărţii. 
Infăţişa râul Wintoon, iar cu un X era marcat locul casei sale. 
Tresări, apoi se gândi mai bine. Totul părea mult prea evident. 

Cu coada ochiului, zări ceva. 

O mişcare. 

Strecură o privire prin frunziş. 

Mai era cineva în apropiere. 

Se ascunse repede în tufiş, dar o lovitură puternică îl aruncă 
afară, prăvălindu-l la pământ. Târându-se pe o parte, fu 
străbătut de o durere puternică în şira spinării, umăr şi braţ. | se 
tăie respiraţia. Simţi durerea până în inimă. O săgeată îi ieşea 
din corp, chiar în stânga bărbiei. Pătrunsese din spate, luând-o 
în sus, trecând prin muşchiul trapezoidal dintre umăr şi gât şi 
ieşind deasupra claviculei. 

Se zbătu să se elibereze din hăţiş, târându-se pe o parte, 
pentru a-şi proteja umărul. Orice mişcare îi provoca o durere 
insuportabilă. Înaintă chinuit în inima pădurii, îndepărtându-se 
de tabără. 

Alte săgeți şuierară prin tufiş. 

Kier îşi scoase cureaua şi o înfăşură în jurul mâinii, formând 
un soi de manşon de piele. 

Evitând vârful ascuţit, sprijini manşonul din piele de capătul 
de jos al săgeţii şi trase cu putere. Penajul rigid sfâşie carnea 


muşchiului trapezoidal şi ieşi curat din corp. Timp de câteva 
minute, nu făcu altceva decât să se agaţe de realitate, 
luptându-se cu senzaţia de greață. Işi reveni încetul cu încetul şi 
mintea începu din nou să-i funcţioneze. Scoase din rucsac 
tampoane sterile şi le aplică pe cele două răni. 

Sângerarea se mai domoli. 

Mulţumi Duhului Rătăcitor. 

Încercă să-şi adune gândurile şi scoase din rucsac un pistol 
Ruger de calibrul 22, îndepărtându-se la doi paşi. 

Ucigaşul era acolo. 

Aşa că aşteptă. 

Dar nu veni nimeni. 


Asudat şi epuizat de durere, Kier se strecură în cele din urmă 
din tufişuri şi găsi urmele de ieşire din tabără. Un rând de urme 
mari, estompate, şi un alt şir de urme mai mici - lăsate de 
Carmen - mult mai apăsate în partea din faţă, ceea ce arăta că 
ucigaşul o trăgea după el. Niciun indiciu de spasme ale 
degetelor, poticniri sau clătinări pe picioare. Carmen ţinea bine 
pasul, urcând o pantă abruptă. De acum era clar: criminalul o 
forţase să între tot mai adânc în munţi. 

Rana îi încetinea mersul şi ideea de a-i prinde pe cei doi din 
urmă deveni tot mai mult o iluzie. Descoperi că ţinându-şi rigidă 
partea superioară a corpului, muşchii spinării se strângeau, 
formând un fel de atelă naturală în jurul rănii. Din păcate, 
mişcarea era însoţită de efectul secundar al crampelor şi 
spasmele musculare îl obligară după puţin timp să adopte un 
mers chinuit. 

Cărarea se lărgea. 

Privi în jos spre urme, dar pământul se învârtea cu el din 
cauza hemoragiei. Clipi şi încercă să-şi revină, concentrându-se 
din nou. Carmen şi cel care o ţinea captivă mergeau acum umăr 
la umăr. 

In mod clar, Carmen îl însoțea de bunăvoie. Cum paşii lui 
Carmen nu se mai suprapuneau peste urmele mari, lui Kier îi era 
acum mult mai uşor să le desluşească. Păreau într-adevăr 
imense, ca cele lăsate de Raton, dar estompate şi uneori 
intercalate cu ale altor paşi. 

Ce îi spusese bunicul? 

Ochii ne sunt conduşi de minte. Avem nevoie şi de ochi şi de 


minte, dar ne pot înşela, aşa că nu trebuie să le dăm niciodată 
crezare deplină. De aceea, uneori trebuie să aflăm ceea ce vrem 
să ştim fără a gândi sau a vedea. 

Îşi lăsă mintea să zăbovească asupra ideii. 

A şti înseamnă a înțelege. 

Îi lipseau discuţiile în contradictoriu cu bătrânul, acum plecat 
în lumea celor drepţi, dar ştia că erau pierdute pentru 
totdeauna. Se forţă să-şi alunge durerea. Ce anume îl indusese 
în eroare? Ce trebuia să afle? 

Doi bărbaţi, un singur rând de urme. 

Dar poate că cel de-al doilea nu ajunsese aici decât după o zi 
sau două. 

Continuă să înainteze. 

La o răscruce, un al treilea set de paşi se desprinse din cel 
lăsat de Raton şi ambele deveniră clare. Se opinti să nu cadă, 
luptându-se cu şocul descoperirii. 

Urmele ucigaşului se potriveau cu proprii paşi. 

Numai că erau mai proaspete. 

Ce se întâmpla? 

Trăia un coşmar. Cizmele sale semănau aproape perfect cu 
cele ale Ratonului. Ambele fuseseră confecţionate manual, în 
stilul tradiţional al tribului Tilok. Ambele erau mari, la fel ca cele 
din tabără. Se pare că Ratonul trecuse pe aici şi, probabil ceva 
mai târziu, altcineva, ale cărui cizme erau identice cu ale sale. 
Dacă ucigaşul putuse copia mersul Ratonului, atunci n-avusese 
nicio dificultate în a imita paşii lui Kier. 

Ratonul era acolo. La fel ca şi Jack Mix. 

Urmări paşii care semănau cu ai săi, cale de câteva zeci de 
metri, până la albia secată a unui pârâu. Ştia că la şapte sute de 
metri mai jos, în linie dreaptă, se afla coliba sa. Acolo era Jessie. 
Dacă ucigaşul mersese prin albia pârâului, avea să ajungă la o 
cascadă, devenită acum o cădere mică de apă şi o cărare 
înşelătoare. Îşi lăsă trupul obosit să alunece pe malul stâncos, 
printre tufişurile dese, căutând urmele de paşi. Spasmele îi 
traversau corpul scăldat în sânge. 

Se opri, forţându-şi mintea să gândească. 

Uneori trebuie să aflăm ceea ce vrem să ştim fără a gândi sau 
a vedea. 

Ceva îl sâcâia. Superstiţiile bunicului păreau să-l tragă spre 
locul sacru. 


Dacă dai crezare unor astfel de prostii, n-o să fii în stare nici 
să-ți tragi dimineaţa ciorapii în picioare. 

Trebuia să gândească. Numai proştii cred tot ce văd, fără să- 
şi pună vreo întrebare. 

Jake era singur. Pescuia? Nu. Căzuse sau fusese Îîmbrâncit de 
pe stâncă. Ce era atunci cu undița? Era un truc? Ucigaşul voise 
să dea impresia că Jake pescuia. Pentru a abate atenția de la 
ceea ce se petrecuse cu adevărat. 

Inscenase scena torturii. 

Tortura de după moarte. 

Acum, mai mult ca oricând, fotografia lui Jessie şi harta îi 
apăreau drept ceea ce erau: o momeală. Omul se defineşte prin 
lucrurile de care îi pasă. Cuvintele rostite de bunicul său îi 
bubuiau în minte. 

Deodată, înţelese că se aventurase pe un teren periculos. 
Strânse cu putere pistolul în mână. 

Citeşte urmele. Lasă pământul să-ţi vorbească. 

Atunci îl zări. 

Un praf alb în desişul de pe albia pârâului, chiar în faţa sa. Nu 
la dreapta, şi nici la stânga. Chiar în faţă. Se întoarse, căutând 
cu privirea alte urme de praf în spatele său, dar nu văzu nimic. 

Munţii purtară ecoul lătratului unor câini. 

Se ridică rezemându-se de malul albiei, se ascunse în spatele 
unui copac şi aşteptă. Pe o fâşie de nisip zări urmele de paşi 
care le copiau pe ale sale: urcau dealul, şi nu mergeau în jos, 
spre coliba în care Jessie avea grijă de copii. Le privi îndelung, 
neputând să-şi creadă ochilor. Dacă ar fi rămas pe urmele 
ucigaşului sau s-ar fi repezit să coboare pentru a o salva pe 
Jessie, ar fi trecut exact prin praful alb. 

Din spatele lui se apropiară câini poliţişti, zbătându-se în lese. 

Kier se opri, ţinându-şi respiraţia. 

In urma câinilor veneau oameni purtând combinezoane 
Hazmat” prevăzute cu filtre de ventilaţie. Câinii se repeziră 
înainte, dar bărbaţii în haine albe îi reţinură. În apropierea 
prafului alb, câinii hămăiră, dând din coadă, fără să le pese însă 
de mirosul lăsat de Kier sau de ucigaş. 


7 Tip de echipament de protecţie contra materialelor şi 
substanţelor periculoase. Este folosit de pompieri şi echipe de 
intervenţie rapidă în caz de contaminare biologică, chimică sau 
nucleară (n. tr.). 


Kier se răsuci şi îşi continuă căţărarea. Vocea bunicului îl 
îndepărtase de tabără, îndrumându-l spre grote. Dacă ar fi 
ascultat vocea raţiunii, s-ar fi expus, fără îndoială, la pericole. 

Şi totuşi, tânjea după o discuţie în contradictoriu cu bătrânul. 

Reţeaua de grote de sus, din munte, se întindea în faţa 
ochilor lui. Labirintul, lung de câţiva kilometri, ascundea lacul la 
care obişnuia să meargă bunicul său şi, din cauza stâncilor, 
urmele de paşi nu mai erau vizibile. Parcurse în patruzeci de 
minute drumul până la Omul Zburător, gaura care se deschidea 
spre sălbăticia, aparent nesfârşită, a Munţilor de Marmură. 
Cărarea îngustă, folosită doar de temerari, şerpuia pe marginea 
stâncii. 

Deschizătura de deasupra grotelor, despre care amintise 
Matty, se afla probabil la câteva sute de metri mai sus. Şi acolo, 
în locul sacru, avea să dea de coliba cea mică, săpată în 
peretele stâncii de Jack Mix. Drumul cel mai scurt era prin grote. 
Aşa că îşi aprinse mica lanternă Techna şi intră. 

Era cuprins de febră şi tremura, abia ţinându-se pe picioare. A 
continua să înainteze pe cărarea îngustă cât un lat de palmă şi 
practic verticală ar fi fost sinucidere curată. Îşi aminti de bunicul 
său. Fusese un bărbat voinic, care se ţinea drept ca un par. 
Nimic nu scăpa ochilor săi. Ce-ar fi făcut dacă ar fi fost în locul 
lui? Simţi că îl lasă puterile, rămânându-i numai voinţa, care 
începuse însă şi ea să-l părăsească. 

Pot să mă întorc acasă şi să încerc să le explic ce se 
întâmplase. 

Cu ochii minţii, îl văzu pe bunic stând lângă lacul din grotă. 

„Într-o bună zi, va trebui să te hotărăşti dacă vei rămâne în 
tribul nostru. La fel de bine te vei putea descurca şi în lumea 
oamenilor albi.” 

„Bine, dar deja am făcut alegerea.” 

„Nu. Va trebui să o faci într-un moment în care decizia ta va 
conta cu adevărat.” ` 

În faţa sa apăru un tunel înclinat la 45 de grade. Îşi scoase cu 
greu jacheta îmbibată de sânge, apoi rucsacul. Se agăţă de 
marginile înguste şi începu să se caţere. Spasmele îl cuprinseră 
din nou, de la coapse până spre spate, şi gemu încet de durere. 
Îşi apăsă tare spinarea de stâncă, răcoarea potolindu-i puţin 
febra. 

Continuă să urce. 


Senzaţia de claustrofobie, de a fi prins într-o cursă, fără 
putinţă de scăpare, deveni copleşitoare. Nu reuşea să înainteze 
decât cu câţiva milimetri la fiecare mişcare, sprijinindu-şi umerii 
largi de peretele tare al stâncii. 

Îi luă trei minute de răsuciri chinuitoare ale corpului, pentru a 
trece de locul cel mai îngust. Apoi, tunelul nu se lărgi cu mult. 

În cele din urmă, găsi o ieşitură prin care se zărea soarele. La 
lumina zilei, văzu vechile picturi Tilok de pe stânci. Una dintre 
ele îi era familiară. Reprezenta un vânător cu o coroană din corn 
de cerb. 

Era semnul Duhului Rătăcitor. 

Mai avea de trecut de o ultimă protuberanţă pentru a ieşi 
afară. Trase cu nesaţ aer în piept, încercând cu disperare să se 
apuce de ceva, când o durere sfâşietoare îi cuprinse mâna 
dreaptă. Deasupra lui stătea un bărbat, purtând o mască din 
care ieşeau filtre de ventilaţie, şi mănuşi care îi protejau 
mâinile, în care ţinea o arbaletă îndreptată în jos, spre el. 

— Până alaltăieri, când Jake a ajuns aici, nu mi-am închipuit 
că cineva va reuşi să se caţere atât de sus, spuse Mix cu o voce 
venită parcă de departe şi înăbuşită din cauza măştii. 

Clătină din cap. 

— Ai făcut un lucru nebunesc, dar poate că e mai bine aşa. 
După cum plănuisem, la ora asta ar fi trebuit să fii jos, la colibă, 
arestat. Le-am explicat agenţilor FBI cum ai încercat să mă 
omori atunci când am descoperit locul unde fabricai antraxul. 

Kier încercă să-şi înăbuşe atât durerea din degete, cât şi din 
rana din mușchiul trapezoidal, care se redeschisese, sângele 
prelingându-se din nou de pe gât spre spate. Fu tentat să se 
zbată pentru a-şi smulge degetele de sub cizma lui Mix, dar 
văzu coroana din corn de cerb de pe peretele stâncii şi ştiu că, 
dacă ar fi fost în locul lui, bunicul ar fi ales să aştepte. 

Afurisitul ăsta de bătrân! 

— Le-am spus că ar trebui să vaccineze contra antraxului pe 
toţi bărbaţii şi copiii şi toate femeile din ţara asta, spuse Mix, 
ţintindu-l în continuare cu arbaleta. Le-am atras atenţia că, dacă 
unul ca mine, fără nicio pregătire tehnică de specialitate, poate 
să fabrice antrax în subsolul casei, atunci oricine poate s-o facă. 
Indiferent dacă e arab sau evreu, negru sau alb. Au zis că sunt 
nebun. Aşa că am fabricat antrax şi l-am trimis prin poştă pe 
adresa Congresului şi a publicaţiilor. Nici după asta n-au vrut să 


mă asculte. A, sigur că m-au chemat la interogatorii despre 
terorism şi alte chestii dintr-astea. Au scos untul din mine. Dar 
le cunoşteam toate secretele, aşa că le-am promis că îl voi găsi 
pe ucigaşul cu antrax. Şi acum mă ţin de promisiune. 

Mix îşi apăsă şi mai tare cizma pe degetele lui Kier, 
zdrobindu-le sub greutatea sa. Durerea îi pătrunse lui Kier în tot 
corpul, cuprins de o transpiraţie rece. 

— De ce l-ai ucis pe băiat? Icni el. 

— Hai să nu ne mai jucăm. 

— Când a început? Acum un an... cuplul acela. 

— N-am avut ce să fac. Au dat peste coliba în care 
depozitasem antraxul. Oricum, tot mureau. Dacă inhalau doar o 
gură de praf... zise şi făcu un gest spre gât. Cu un an în urmă, 
m-am hotărât să fac din tine ucigaşul cu antrax. Acum două zile, 
a venit însă Jake şi lucrurile s-au precipitat. 

— Noi te-am primit cu braţele deschise... încercă Kier să 
spună. 

— Jake a văzut coliba. A început să strige că e un loc sacru. 
Voiam să-l împing de pe stâncă. Numai că era un tip solid. Am 
fost nevoit să-i înfig o săgeată în piept. Şi n-aveam cum să las 
ca asta să iasă la iveală. Aşa că mi-am amintit de familia din 
Lassen. Cei din Birou cred că tu eşti teroristul cu antraxul, dar 
ştiam că ideea va fi confirmată dacă aveam să-i conving că îl 
uciseseşi pe Jake. 

Kier luptă cu durerea, conjurându-şi muşchii să-i dea putere. 

— Sunt disperaţi să-l prindă pe teroristul cu antraxul, aşa că 
li-l servesc pe tavă, chicoti Mix. Supravieţuitorul, fostul renegat. 
Indianul cel rebel. Cel care are dreptul să între în locul sacru. 
Duhul Rătăcitor. Mix arătă cu degetul spre colibă. Asta-i coliba 
mea. [i-am copiat paşii. Urme care duc direct aici. Le-ai văzut 
de jur-împrejurul colibei? Tot ce ştiu despre urme, amprente şi 
munca de criminalist am aflat lucrând la FBI. Ce ironie, nu-i aşa? 

— Tribul n-o să înghită niciodată povestea asta. 

— Am ascuns antrax în pivniţa casei tale de vară. M-ai urmărit 
şi ai acum pe tine urme de antrax. Dacă nu m-ai fi zărit în 
tabără, te-aş fi lăsat probabil să mori inhalând antrax în timp ce 
erai arestat. 

Kier ştia însă că moartea îl aştepta oricum, cu sau fără antrax. 
Deşi înceţoşată, mintea sa continua să lucreze, punând totul cap 
la cap. Ratonul îi urmărise pe Jake şi pe Carmen până în tabără 


şi o luase cu el pe Carmen. Mix îl omorâse pe Jake şi revenise 
apoi în tabără coborând de pe stâncă. 

— Jessie, murmură el. 

— FBl-ul va emite un mandat de percheziţie a casei tale, dacă 
nu cumva a făcut-o deja. 

— Lassen? Întrebă Kier, simțind pe umeri povara temerilor 
legate de familia sa. 

— Ce motiv aş avea să ucid un cuplu din Lassen? N-aş fi făcut 
decât să isc un scandal şi copoii ar fi mişunat pe aici. Trebuie 
însă să-l fac pe senator să tacă. Ratonul va fi un excelent 
criminal în serie. Povestea Ratonului, criminalul în serie, şi a lui 
Kier, teroristul cu antraxul. Poate c-o să scriu o carte. 

Mix tăcu, ţintind arbaleta spre baza gâtului lui Kier. 

— Acum trebuie să termin cu tine. Am şi alte treburi de 
rezolvat. Carmen şi Ratonul sunt pe undeva, pe sus. 

— Toate astea pentru a obţine profit? Intrebă Kier. Asta ai 
urmărit? 

— Drepturi de autor. Ceva acţiuni la compania producătoare 
de vaccin. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre protejarea 
acestei ţări, lăsată de izbelişte de conducătorii ei. 

Kier nu mai putu să vorbească. Amenințarea la adresa familiei 
îi răsucea un cuţit încins în inimă. Închise ochii şi se forţă să 
înlocuiască durerea care îi străbătea trupul cu imaginea lui 
Jessie şi a copiilor. Apoi, în faţa ochilor, îi apăru chipul 
bătrânului, îmbărbătându-l. 

Trase adânc aer în piept şi îşi retrase degetele zdrobite de 
sub cizma lui Mix. 

Dar, înainte de a apuca să se arunce asupra acestuia, un urlet 
de furie izbucni de la câţiva paşi distanţă. 

Trupul masiv al Ratonului se prăvăli peste cel al lui Mix. 

Mâna stângă a lui Kier ţâşni, încercuind glezna lui Mix, ca un 
şarpe, şi aruncându-l pe bărbat la pământ. 

Mix trase cu arbaleta şi Kier auzi coarda arcului plesnind. Apoi 
văzu sângele curgând de la baza gâtului Ratonului, acolo unde 
se înfipsese săgeata. 

Mix se lovi de peretele pictat al grotei şi căzu, cu degetele lui 
Kier încleştate în jurul gleznei. Cu mâna sănătoasă, Kier îl pocni, 
sfâşiindu-i masca. Apoi îşi concentră toată energia în degetul 
mare de la mâna beteagă, pe care îl înfipse în ochiul lui Mix, 
împingând tot mai tare, prin cornee şi menisc, până la creier. 


Mix gemu, ducându-şi mâinile spre scobitura ochiului. Trupul i 
se cutremură. 

Carmen se ivi din spate, aruncându-se peste Raton, ţipând şi 
încercând să oprească sângerarea. 

— Nu, tata, nu, strigă ea, plângând în hohote. 

Ratonul îi luă mâna. Ştia că sângele nu putea fi oprit. 

— Nu ne părăsi, îi spuse Kier prietenului său. 

Celălalt ochi al lui Mix se goli de viaţă şi corpul său rămase 
nemişcat. Murise. Kier se târî mai aproape de Raton şi îl privi în 
ochi pe omul care îi salvase viaţa. 

— Ai încasat săgeata în locul meu. 

— Duhul Rătăcitor, spuse Ratonul, luându-i mâna cu mâna sa 
liberă. Carmen. 

Kier îl urmări pe Raton răsuflând o dată, cu greu, apoi pieptul 
nu i se mai clinti. Văzu Duhul părăsind trupul prietenului său şi 
încercă să-şi ridice mâna, ca pentru a-i face semn să se 
întoarcă. 

Se aşternu o tăcere adâncă. Suferinţa plutea în aer. 

— Tata s-a dus, şopti Carmen. De cum am ajuns aici, a văzut 
că eşti în pericol. N-am mai avut timp să ne luăm rămas-bun. 

Kier se întrebă dacă Ratonul îi putea vedea, de acolo, de unde 
era. 

Carmen tăcu, continuând să-şi privească tatăl. Nici Kier nu 
mai spuse nimic. Într-un târziu, tânăra întrebă: 

— Cum de poţi să susţii că nu eşti un Duh Rătăcitor? 

— Ai dreptate, răspunse Kier. M-am gândit mai bine şi am 
decis că sunt. 

După care îşi închise ochii. 

Stând drept şi puternic lângă lacul din grotă, bunicul său dădu 
din cap, zâmbind. 


Biografiile autorilor 


Fost director de televiziune, activist sindical, designer de 
lumini pentru teatre, director de scenă şi student la Drept, Lee 
Child şi-a început cariera de scriitor în urmă cu doisprezece ani 
şi a publicat până în prezent paisprezece romane din seria Jack 
Reacher. S-a născut în Anglia, dar trăieşte în prezent în New 
York şi sudul Franţei. Cărţile sale au devenit bestselleruri 
internaţionale, fiind traduse în patruzeci şi una de limbi. 


După doisprezece ani ca avocat pledant în Miami, James 
Grippando a devenit autor de thrillere. A scris cincisprezece 
romane de acest gen, toate foarte bine vândute. După toate 
aparențele este a cincea sa carte, avându-l în prim-plan pe Jack 
Swyteck, avocat al apărării, serie aclamată de critici şi 
considerată „o îmbinare între John Grisham şi Robert Ludlum.” A 
publicat şi un thriller pentru tineret, Sa/turi în gol, prima carte 
pentru copii apărută sub auspiciile Asociaţiei Juriştilor Americani. 
In 2005 a fost recompensat de Universitatea Scranton cu titlul 
Distinguished Author şi romanele sale au fost traduse în 
douăzeci de limbi. Locuieşte în sudul Floridei. 


JA. Konrath este autorul seriei dedicată locotenentului 
Jacqueline „Jack” Daniels. Povestirile sale au apărut în zeci de 
reviste şi antologii. Actualmente, predă tehnici de scriere a 
prozei şi cursuri de marketing la Colegiul Dupage din Glen Ellyn, 
Illinois. Locuieşte în Chicago împreună cu soţia, copiii şi câinii 
săi. Vizitaţi i pe www.JAKonrath.com. 


Inclusă de New York Times şi USA TODAY pe lista autorilor de 
succes, Heather Graham a studiat arta teatrală la Universitatea 
South Florida. După şapte ani petrecuţi în domeniul varieteului, 
într-un grup vocal de acompaniament şi ca barmaniţă, a născut 
al treilea copil şi a rămas acasă, unde a început să scrie 
povestiri de groază şi de dragoste. A publicat peste o sută de 
romane şi nuvele, traduse în douăzeci de limbi. Graham adoră 
să călătorească şi îi place tot ce are legătură cu apa, fiind 
scafandru profesionist. 


James Siegel este autorul romanelor Fără control şi Ocolul, 


incluse de New York Times pe lista de bestselleruri. Primul său 
thriller, Epitaf, a fost nominalizat la premiul Shamus pentru 
debut. Filmul fără control, cu Clive Owen şi Jennifer Aniston, 
apărut în anul 2004, s-a bucurat de mult succes şi în scurt timp 
admiratorii lui Siegel vor avea ocazia să urmărească şi 
ecranizarea romanului Ocolul. 


Inclus de New York Times pe lista autorilor de bestselleruri, 
James Rollins a scris numeroase thrillere, printre care Harta 
oaselor. Speolog şi scafandru amator, petrece mult timp sub 
pământ şi sub apă. Din aceste hobby-uri s-a şi inspirat pentru 
primele sale cărţi, Subteranul/, Amazonia, Vânătoarea de gheață 
şi Furtună de nisip. 


Cu cele opt romane de spionaj ale sale, printre care Ultimul 
maestru al spionajului, Conspirația Spirala şi Actiunea 
Mascarada, Gayle Lynds figurează pe lista New York Times de 
autori de bestselleruri internaționale, cărțile sale fiind tipărite în 
douăzeci de ţări. Este considerată prima scriitoare de thrillere 
de succes, de după Helen Meinnes. A colaborat cu Robert 
Ludlum la crearea seriei dedicate agenției secrete Covert-One. 
Este membră a Asociaţiei Foştilor Agenţi Operativi de Informaţii 
şi cofondator al organizaţiei Internaţional Thriller Writers, Inc. 
Pagina sa de web este www.Gaylelynds.com. 


Michael Palmer a absolvit Universitatea Wesleyan şi 
Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Case Western 
Reserve. A început să scrie în 1979, ca hobby, şi a publicat de 
atunci paisprezece thrillere medicale, toate devenite 
bestselleruri internaţionale, traduse în treizeci şi trei de limbi. 
Romanul Măsuri extreme a fost ecranizat, avându-i în rolurile 
principale pe Hugh Grant, Gene Hackman şi Sarah Jessica 
Parker. Este pasionat de tenis şi de scuba diving şi deţine titlul 
de mare maestru la bridge (în rang de bronz). Locuieşte în 
Massachussetts cu cel mai mic dintre cei trei fii ai săi, Luke. 
Daniel James Palmer, fiul mijlociu al lui Michael, are un masterat 
în comunicaţii la Universitatea Boston şi este muzician, 
compozitor şi programator profesionist. Trăieşte împreună cu 
soţia şi fiul lor în Southern New Hampshire. Practică ciclismul 
montan şi tenisul. 


David Morrell este autorul celebrului roman Rambo. Are un 
doctorat în literatură americană la Universitatea de Stat 
Pennsylvania şi a predat engleza la Universitatea din lowa până 
s-a hotărât să se dedice carierei de scriitor. A publicat treizeci şi 
una de cărţi, traduse în douăzeci şi şase de limbi. Printre 
numeroasele sale thrillere de succes se numără Frăția 
trandafirului şi Negare extremă, a cărui acţiune se desfăşoară în 
Santa Fe, New Mexico, locul unde trăieşte autorul. In Lecţii după 
o viață de scriitor, Morrell concluzionează asupra experienţei 
sale de treizeci de ani în lumea literară. Este cofondator al 
Internaţional Thriller Writers, Inc. 


Chris Mooney avea douăzeci şi opt de ani la apariţia primului 
său thriller, Că; ocolite. De atunci, a mai publicat Dispăruți, 
Lumea fără de sfârşit şi În amintirea lui Sarah, nominalizat la 
Premiul Barry şi Premiul Edgar pentru cel mai bun roman. Mai 
multe informaţii pe www.chrismooneybooks.com. 


Dennis Lynas, alias Michael Collins, a publicat primul roman 
din seria Dan Fortune în 1967. Seria cuprinde douăzeci de cărţi, 
ultima fiind Lumea lui Fortune, o colecţie de povestiri scrise 
între 1963 şi 2000. Odată cu thrillerul Cowboyu/ cu Cadillac 
(1995), Lynas a intenţionat să creeze o nouă serie, avându-l sau 
nu ca protagonist, după cum a declarat el însuşi, pe Ford 
Morgan. Sub pseudonimele Mark Sadler, John Crowe, William 
Arden şi Carl Dekker a publicat alte optsprezece romane 
polițiste şi treisprezece cărţi de aventuri pentru tineret. Sub 
numele de Dennis Lynds i-au fost tipărite trei romane, al 
patrulea. Tablouri pe un perete de dormitor, fiind în curs de 
apariţie, precum şi două colecţii de povestiri, ultima dintre ele 
purtând titlul Vorbind lumii. Lynds a fost laureat al Premiului 
Edgar decernat de asociaţia Mystery Writers of America şi 
nominalizat pentru alte două distincţii importante. S-a născut în 
St. Louis, dar a crescut în Anglia. Ulterior, părinţii săi, actori 
britanici, au revenit în SUA şi Lynds şi-a continuat studiile în Los 
Angeles, Denver şi New York City. Din nefericire, Dennis a murit 
în august 2005. A fost căsătorit cu Gayle Lynds, şi ea autoare de 
thrillere de succes. 


Inclus de New York Times pe lista celor mai de succes autori 
de thrillere din ultimii ani, John Lescroart a publicat optsprezece 
romane, dintre care cincisprezece în cadrul seriilor Dismas 
Hardy/Abe Glitsky, care au ca fundal oraşul San Francisco. 
Locuieşte cu soţia şi copiii în nordul Californiei. 


MJ. Rose a publicat până acum zece  bestselleruri 
internaţionale, printre thrillerele sale numărându-se Efectul de 
halo, Complexul Delilah şi  Otrăvurile Afroditei. A fost 
nominalizată, ajungând în finala pentru decernarea distincțiilor 
Connecticut Book Award şi Anthony Award. Este coautoare a 
două cărţi de non-ficțiune şi face parte din comitetul 
organizaţiei Internaţional Thriller Writers, Inc. Lucrările sale au 
apărut şi pe site-ul Wired.com, precum şi în revistele O, The 
Oprah Magazine şi Poets Writers. Volumele sale au fost 
publicate în zece ţări, printre care Japonia, Israel şi Rusia. În 
afara activităţii literare, administrează cunoscutele bloguri Buzz, 
Balls and Hype şi Backstory şi a creat Authorbuzz. Com. Alte 
detalii pe www.mjrose.com. 


David Liss este creatorul seriei Benjamin Weaver, din care fac 
parte romanele Conspirația hârtiilor şi Spectacolul corupției. A 
scris alte două thrillere independente, Negustorul de cafea şi 
Asasinul cu principii. A primit numeroase distincţii, printre care 
Premiul Edgar pentru debut, iar cărţile sale au fost traduse în 
peste douăsprezece limbi. Recent, a văzut lumina tiparului 
Insoțitorul diavolului, al treilea volum din seria Benjamin 
Weaver. Liss trăieşte în San Antonio, Texas. 


Gregg Hurwitz este autorul bestsellerurilor Turnul, Minute de 
aşteptare, Să nu faci rău, Clauza de ucidere, Programul şi, mai 
recent, Depanatorul. Cărţile sale au fost selectate de toate cele 
patru mari cluburi literare şi incluse pe lista de bestselleruri în 
cadrul programului Booksense al librarilor americani. A adaptat 
Războinicul ticălos pentru Jerry Bruckheimer Films şi Clauza de 
ucidere pentru Paramount Pictures. Este licenţiat în engleză şi 
psihologie al Universităţii Harvard şi are un masterat în tragedia 
shakesperiană la Trinity College din Oxford. A publicat 
numeroase povestiri, articole, recenzii şi articole de specialitate 
şi a ţinut prelegeri la Harvard, Universitatea California din Los 


Angeles şi Universitatea South California. Accesaţi pagina sa de 
web, www.gregghurwitz.net. 


David Dun s-a născut în statul Washington, dar trăieşte în 
California, unde are propria firmă de avocatură, lucrează în 
calitate de consilier general pentru o mare corporație privată şi 
scrie cărţi. Este autorul bestsellerurilor Rul necesar, La limită, 
Prăbuşirea, Risc inacceptabil şi Întunericul tăcut, traduse în opt 
limbi. În timpul liber, îi place să navigheze pe mare de-a lungul 
ţărmurilor statului Washington şi al Columbiei Britanice, în 
Canada.