Glenn Cooper — Biblioteca Mortilor

Doctorul GLENN COOPER a studiat arheologia la 
Harvard şi medicina la Tufts University. În tinereţe a 
participat la numeroase săpături arheologice, mai ales 
în Anglia, dar în cele din urmă a ales o carieră în 
medicină. După ce a lucrat în două mari spitale 
americane, şi-a deschis propriul cabinet medical, apoi 
a fost directorul unei importante companii din 
domeniul biotehnologiei. În această perioadă a început 
să scrie scenarii şi chiar a reuşit să vândă câteva la 
Hollywood, ceea ce l-a încurajat să producă un film de 
lungmetraj, Long Distance (2005), distribuit în peste 
treizeci de ţări. Primul său roman, Biblioteca morților 
(Library of the Dead), considerat unul dintre cele mai 
promițătoare debuturi din 2009, a devenit deja un 
bestseller internaţional, fiind vândut în douăzeci şi 
cinci de ţări. Următorul - Book of Souls - va fi publicat 
în 2010. 


thriller & mystery 


GLENN 
COOPER 
BIBLIOTECA 

MORȚILOR 


GLENN COOPER 
Biblioteca Morților 


Traducere de DANIEL IONESCU 
HU(MANITAS 
îctien_— 


Prelucrare EBook - www.virtual-project.eu 


GLENN COOPER 
Library of the Dead 

Copyright O 2009 by Glenn Cooper 
First published by Harper, 
an Imprint of HarperCollins Publishers, 
New York 
© HUMANITAS FICTION, 2009 


thrillenystery 


Acest roman este o operă de fictiune. Numele, personajele, 
locurile şi întâmplările sunt roadele imaginației autorului, 
sunt folosite în mod fictiv şi nu au legătură cu realitatea. 
Orice asemănare cu evenimente, locuri, instituţii şi persoane 
în viaţă sau decedate este pur întâmplătoare. 


1 


21 MAI 2009 
NEW YORK 


David Swisher scotoci prin lista de e-mailuri din 
BlackBerry până găsi mesajul de la directorul financiar 
al unuia dintre clienţii săi. Tipul voia să-şi facă timp să 
vină personal de la Hartford pentru a discuta despre 
finanţarea unei datorii. O chestie de rutină, genul de 
afacere pe care David o păstra pentru drumul spre 
casă. Tastă la repezeală răspunsul, cu degetele mari, 
în timp ce limuzina Town Car înainta sacadat pe Park 
Avenue, în traficul intermitent. 

Un clinchet de clopotel îl anunţă că primise un e- 
mail. Era de la soţia lui: Am o surpriză pentru tine. 

Îi răspunse: Perfect! Abia aştept. 

Dincolo de geamurile maşinii defilau trotuarele 
înţesate de newyorkezi intoxicaţi de primele semne ale 
primăverii. Lumina palidă a înserării şi aerul călduţ şi 
proaspăt îi îndemnau să iuţească pasul, ridicându-le 
moralul. Bărbaţii, cu sacourile atârnate pe umăr şi cu 
mânecile cămăşilor suflecate, lăsau briza să le 
răcorească braţele goale, iar femeile, în fuste scurte şi 
diafane, îi simțeau mângâierea pe coapse. 
Temperatura creştea, fără îndoială. Hormonii, până 
atunci încremeniţi ca nişte vapoare prinse în gheţurile 
arctice, se dezlănţuiseră, odată cu dezgheţul. In 
noaptea asta, oraşul va avea parte de acţiune. Intr-un 
apartament dintr-un bloc, cineva pusese la combină un 
CD cu exuberantul Ritual al primăverii de Stravinski, iar 
notele îşi luau zborul prin ferestrele deschise şi se 
amestecau în cacofonia oraşului. 

Dar David nu observa nimic din toate astea, pentru 
că era concentrat asupra ecranului LCD care clipea. In 


clipa asta, şi el trecea neobservat, ascuns în spatele 
geamului fumuriu: un bancher de treizeci şi şase de 
ani, cu aer prosper şi păr des, îmbrăcat într-un costum 
din stofă de lână fină, cumpărat de la Barney's, cu un 
rictus lipit pe faţă, la sfârşitul unei zile care nu-i 
adusese nici un câştig pentru carieră, orgoliu sau 
avere. 

Taxiul se opri în dreptul unei clădiri de la intersecţia 
Park Avenue cu 81: Street şi, în timp ce străbătea cei 
cinci metri de la bordură până la uşă, David constată 
că vremea era plăcută. Sărbători acest eveniment 
trăgând în piept o porţie zdravănă de aer şi chiar reuşi 
să-i zâmbească portarului. 

- Cum merge, Pete? 

- Foarte bine, domnule Swisher. Cum a fost piaţa 
azi? 

- Un afurisit de măcel. Trecu pe lângă portar. Ţine-ţi 
banii sub saltea. 

Mica lor glumă. 

Plătise pentru apartamentul acela cu nouă camere 
de la ultimul etaj, la scurt timp după 11 septembrie 
2001, puţin sub 4 750 000. Pieţele erau nervoase, 
vânzătorii erau nervoşi. Un chilipir, cu toate că era o 
bijuterie construită înainte de război, cu tavan la patru 
metri înălţime, o bucătărie imensă şi un şemineu 
funcţional. Şi încă pe Park Avenue! Lui David îi plăcea 
să cumpere când piaţa atingea punctul cel mai de jos - 
orice fel de piaţă. Sigur, era o risipă inutilă de spaţiu 
pentru un cuplu fără copii, dar era în acelaşi timp un 
trofeu care smulgea invariabil exclamaţii admirative de 
la rudele amândurora, ceea ce îl făcea să se simtă al 
dracului de bine. În plus, acum ar fi luat pe el mai mult 
de şapte milioane şi jumătate, chiar dacă l-ar fi dat 


peste noapte, şi asta era, una peste alta, o afacere 
excelentă, cum îşi repeta adesea. 

Cutia de scrisori era goală. Strigă peste umăr: 

- Hei, Pete, nevastă-mea a venit? 

- Acum vreo zece minute. Asta era surpriza. 

Servieta ei se afla pe măsuţa din hol, aruncată peste 
un maldăr de corespondenţă. David închise uşa 
încetişor şi încercă să meargă pe vârfuri. Voia să se 
strecoare în spatele ei, să-i cuprindă sânii cu mâinile şi 
să se lipească tandru de ea. Mica lui distracţie. 
Marmura importată din Italia îi spulberă planul: până şi 
mocasinii lui uşori făceau zgomot şi stârneau ecouri. 

- David, tu eşti? 

- Da. Te-ai întors mai devreme. Ce s-a întâmplat? 

- Depoziţia mea a fost amânată, îi răspunse ea din 
bucătărie. 

Câinele îi auzi glasul, ieşi dintr-un dormitor pentru 
oaspeţi din celălalt capăt al apartamentului şi alergă 
spre el. Lăbuţele lui alunecau pe marmura lucioasă, 
aşa că pudelul se izbi de un perete, ca un jucător de 
hochei de mantinelă. 

- Bloomberg! strigă David. Ce face băiatu' meu? Îşi 
aruncă servieta şi luă în braţe ghemotocul alb, care 
începu să-i lingă viguros faţa, mişcându-şi limba roz ca 
un piston, în timp ce dădea furios din codiţa boantă. Să 
nu faci pipi pe cravata lu' tăticu'! Aşa, bravo, fii 
cuminte! Scumpo, Bloomie a fost scos la plimbare? 

- Pete mi-a spus că Ricardo a ieşit cu el la patru. 
David puse jos cățelul şi se duse să ia corespondenţa, 
pe care o sortă, cu obişnuita-i eficienţă, în mai multe 
teancuri. Facturi. Extrase de cont. Prostii. Chestii 
personale. Cataloagele lui. Cataloagele ei. Reviste. 
Ilustrată? 


O carte poştală simplă, albă, cu numele şi adresa lui 
printate cu negru. O întoarse pe partea cealaltă. 

Văzu o dată: 22 mai 2009. Lângă ea, o imagine care 
îi trezi instantaneu o senzaţie neplăcută: conturul 
inconfundabil al unui sicriu, desenat de mână, cu 
cerneală neagră. 

- Helen! Ai văzut asta? 

Soţia lui veni în hol, ţăcănind cu tocurile-cui pe 
plăcile de marmură. Era îmbrăcată într-un costum 
Armani de un turcoaz-palid, care-i venea ca turnat, 
purta un şirag dublu de perle de cultură peste 
decolteul discret şi cercei asortaţi, care se jucau de-a 
v-aţi ascunselea în părul ei coafat la salon. O femeie 
atrăgătoare, toată lumea era de acord în această 
privinţă. 

- Ce să văd? întrebă ea. 

- Asta. 

Ea aruncă o privire spre cartonaşul alb. 

- Cine-a trimis-o? 

- La expeditor nu apare nimic. 

- A fost pusă la poştă în Las Vegas. Pe cine cunoşti în 
Vegas? 

- Dumnezeule, habar n-am! Am avut afaceri acolo, 
dar nu-mi vine nimeni în minte. 

- Poate că e o reclamă la ceva, un soi de teaser, 
sugeră ea, dându-i înapoi cartea poştală. Probabil că 
mâine o să primeşti încă una şi totul se va clarifica. 

David se lăsă convins. Nevastă-sa era inteligentă, de 
obicei descurca orice problemă. Şi totuşi... 

- E de prost gust. Un afurisit de sicriu, ce naiba! 

- N-are rost să-ţi faci sânge rău. Suntem amândoi 
acasă, la o oră foarte decentă. Nu ţi se pare că e 
minunat? Vrei să mergem la Tutti's? 


David puse cartonaşul în vârful teancului pregătit 
pentru coşul de gunoi şi o mângâie pe fund. 

- Înainte sau după ce ne facem de cap? întrebă el, 
sperând că răspunsul va fi "după". 


Cartea poştală l-a sâcâit pe David toată seara, cu 
întreruperi, deşi n-a mai deschis subiectul. S-a gândit 
la ea în timp ce aşteptau desertul, s-a gândit la ea 
după ce s-au întors acasă şi au făcut dragoste, s-a 
gândit la ea în clipa când ejacula, s-a gândit la ea când 
l-a scos pe Bloomie să facă pipi la colţul blocului, 
înainte să meargă amândoi la culcare. Şi tot către ea i 
s-a îndreptat ultimul gând, chiar înainte să adoarmă, în 
vreme ce Helen citea lângă el, iar lampa de lectură 
fixată pe cartea ei lumina slab colţurile dormitorului. 
Sicriele îl scoteau din minţi. Când avea nouă ani, Barry, 
fratele său cu patru ani mai mic, murise din cauza 
tumorii Wilms. Imaginea sicriului din mahon lăcuit 
depus pe un piedestal în capela mortuară îl bântuia şi 
azi. Indiferent cine îi trimisese cartea aia poştală, era 
un idiot, punct. 


Opri alarma deşteptătorului cu cincisprezece minute 
înainte de ora la care o programase, adică şase 
dimineaţa. 

Pudelul sări din pat şi-şi făcu nelipsitul număr de la 
începutul zilei, alergând ca un nebun, în cerc. 

- Bine, bine, şopti David. Vin imediat. 

Helen încă dormea. Bancherii se duc la birou cu 
ceasuri bune înaintea avocaţilor, aşa că plimbarea de 
dimineaţă îi revenea lui. 

Câteva minute mai târziu, David îl salută pe portarul 
de noapte, în timp ce Bloomberg trăgea de lesă, 
nerăbdător să iasă în aerul rece al dimineţii. Îşi închise 


până sus fermoarul treningului, înainte să pornească 
pe ruta lor obişnuită: până pe 82" Street, unde cățelul 
făcea invariabil treaba mare, apoi spre est, către Lex, 
cu o scurtă oprire ultramatinală la Starbucks, pe urmă 
pe 81* Street şi înapoi acasă. Park Avenue se golea 
rareori, iar în dimineaţa asta treceau destul de multe 
taxiuri şi dube de marfă. 

Rotiţele minţii lui nu se opreau niciodată. Cuvântul 
"relaxare" i se părea ridicol. Analiza mereu o problemă 
sau alta, dar acum, când aproape ajunsese pe 82" 
Street, încă nu se fixase asupra unui subiect precis, ci 
trecea prin lista încă dezordonată de probleme pe care 
trebuia să le rezolve. Din fericire, între timp uitase de 
cartea poştală. In vreme ce cotea pe strada 
întunecoasă, mărginită de copaci, instinctul său ascuţit 
de supravieţuire urbană aproape că-l convinse să-şi 
schimbe ruta - se gândi o clipă să meargă înainte, 
până pe 83" Street -, dar spiritul macho de jucător la 
Bursă îi înăbuşi teama. 

Traversă totuşi strada, ca să-l supravegheze pe 
puştiul oacheş care mergea fără grabă cam la o treime 
de cvartal în urma lui. Dacă traversa şi el, era limpede 
c-o păţise şi avea de gând să-l ia pe Bloomie în braţe şi 
să fugă. Swisher făcuse atletism în liceu. Nu-şi 
pierduse viteza, fiindcă juca regulat baschet în cartier. 
Da, era iute. Şireturile pantofilor sport Nike erau legate 
perfect. Ce dracu', chiar şi în cel mai pesimist scenariu, 
tot s-ar fi descurcat. 

Puştiul se îndrepta spre el pe partea cealaltă a 
străzii, un băiat înalt şi ciolănos, cu gluga treningului 
trasă pe ochi. David nu-i vedea faţa. Spera că va 
apărea vreo maşină sau vreun trecător, dar strada era 
pustie - doar ei doi şi câinele - şi atât de tăcută, încât 
auzea adidaşii băiatului scârţâind pe asfalt. Ferestrele 


erau întunecate, toţi dormeau. Singura clădire cu 
portar se afla tocmai lângă Lexington. Inima îi bubuia 
când ajunseră unul în dreptul celuilalt. Nu trebuia să-l 
privească în ochi. În nici un caz să nu-l privească în 
ochi. Continuă să meargă. Puştiul nu se opri, iar 
distanţa dintre ei crescu treptat. 

Îşi îngădui să arunce o privire peste umăr şi răsuflă 
uşurat când îl văzu pe celălalt cotind pe Park Avenue şi 
dispărând după colţ. Sunt un pămpălău afurisit, îşi 
spuse el. Şi paranoic, pe deasupra. 

La jumătatea cvartalului, Bloomie adulmecă locul lui 
favorit şi se pregăti să-şi vadă de-ale lui. David n-a 
înţeles niciodată de ce nu l-a auzit pe puşti decât 
atunci când aproape ajunsese lângă el. Poate era 
distrat - se gândea la prima lui întâlnire din ziua aceea, 
cu un mahăr al pieţelor de capital, poate îl privea pe 
Bloomie sau îşi amintise cum îşi aruncase Helen 
sutienul noaptea trecută. Sau, cine ştie, poate băiatul 
era pur şi simplu un maestru al apropierii pe nesimţite. 
Oricum, nu mai avea nici o importanţă. 

Primi o lovitură de pumn în tâmplă şi căzu greoi în 
genunchi, deocamdată mai degrabă uimit decât speriat 
de atacul brusc. Şocul îl ameţise. Se uită la Bloomie, 
care terminase. Auzi ceva despre bani şi simţi o mână 
scotocindu-i prin buzunare. Văzu lama unui cuţit chiar 
în dreptul ochilor. Simţi cum îi era smuls ceasul, apoi 
verigheta. Îşi aminti de cartea poştală, blestemata aia 
de carte poştală, şi se pomeni întrebând: "Tu mi-ai 
trimis-o?" | se păru că aude răspunsul: "Da, eu ţi-am 
trimis-o, fraiere". 


2 


CU UN AN ÎNAINTE 
CAMBRIDGE, MASSACHUSETTS 


Will Piper venise mai devreme, ca să bea ceva la 
repezeală, înainte de sosirea celorlalţi. Restaurantul 
aglomerat, aflat undeva lângă Harvard Square, se 
numea OM şi Will ridică din umeri când văzu interiorul 
în stil extrem-oriental, foarte la modă. Nu era genul lui 
de local, dar avea un bar la intrare, iar barmanul avea 
cuburi de gheaţă şi scotch, aşadar îi satisfăcea 
cerinţele minime. Se uită într-o doară la decoraţiunile 
sculptate grosolan în piatră, plasate în spatele tejghelei 
luminate cu neoane albastre, şi la monitoarele plate, 
care afişau lucrări de artă video, şi se întrebă: Ce naiba 
caut aici? 

Cu numai o lună în urmă, probabilitatea ca Will să 
participe la reuniunea de douăzeci şi cinci de ani de la 
terminarea facultăţii părea nulă, şi totuşi uite-l aici, 
înapoi la Harvard, împreună cu alte sute de bărbaţi de 
patruzeci şi şapte - patruzeci şi opt de ani, toţi 
întrebându-se unde le zburaseră anii tinereţii. Jim 
Zeckendorf, ca un bun avocat ce era, dusese o 
neobosită muncă de convingere şi-i hărţuise pe Will şi 
pe alţii cu e-mailuri, până când cedaseră cu toţii. Nu se 
abonase chiar la toată distracţia. Nimeni nu-l putea 
convinge să mărşăluiască împreună cu promoţia 1983 
până la Teatrul Tercentenary. Consimţise totuşi să vină 
cu maşina de la New York, să ia masa cu colegii lui de 
cameră, să rămână peste noapte la Jim şi să plece 
acasă a doua zi dimineaţa. Dar afurisit să fie dacă avea 
de gând să piardă mai mult de două zile din concediu 
de dragul fantomelor trecutului. 


Dădu pe gât scotch-ul înainte ca barmanul să toarne 
pentru următorul client. Zornăi gheaţa din pahar 
pentru a-i atrage atenţia, dar atrase în schimb privirea 
unei femei. Stătea în spatele lui, fluturând o bancnotă 
de douăzeci de dolari - o brunetă splendidă, de vreo 
treizeci de ani. Îi simţi parfumul exotic înainte ca ea să 
se aplece peste umărul lui şi să întrebe: 

- Poţi să-i ceri şi un Chardonnay? 

Will se întoarse pe jumătate şi se trezi faţă în faţă cu 
o pereche de sâni, strânşi într-un pulover de caşmir, şi 
cu o bancnotă de douăzeci ţinută între două degete 
fine. Se adresă sânilor: 

- Iți ofer eu unul. 

Işi răsuci puţin gâtul şi văzu o faţă drăguță, ochi 
fardaţi cu mov şi buze roşii strălucitoare, exact cum îi 
plăceau lui. In aceeaşi clipă înregistră nişte vibrații 
foarte încurajatoare. 

Femeia îşi retrase mâna în care ţinea banii şi se 
strecură în spaţiul îngust pe care el îl lărgise, trăgându- 
se zece centimetri într-o parte. 

După câteva minute, Will simţi o bătaie pe umăr şi 
auzi: 

- Ţi-am spus eu că-l găsim la bar! 

Zeckendorf arbora un rânjet uriaş pe faţa lipsită de 
riduri, aproape feminină. Mai avea destul păr cât să-şi 
facă o coafură afro-evreiască, dacă avea chef, şi Will îşi 
aminti deodată de prima lui zi la Harvard, în 1979: o 
namilă blondă din Florida sărind de colo-colo pe gazon, 
ca o chiftea într-o tigaie, şi făcând cunoştinţă cu un 
puşti slăbăânog, cu o claie de păr, care afişa siguranţa 
de sine a aristocrației locale şi purta un sacou 
purpuriu. Lângă el stătea nevastă-sa, sau cel puţin aşa 
îşi închipuia Will, că matroana înfloritoare, cu şolduri 


late, era mireasa ca o trestie pe care o văzuse la 
cununia lor, în 1988. 

În siajul Zeckendorfilor navigau Alex Dinnerstein şi 
prietena lui. Alex era mărunţel, vânos şi perfect 
bronzat, ceea ce îi dădea un aer tineresc. Işi sublinia 
forma fizică excelentă cu un costum scump, adus din 
Europa, şi o batistă elegantă, plasată în buzunarul de 
la piept, la fel de albă şi de imaculată ca dantura lui. 
Părul lui drept, dat cu gel din belşug, era la fel de 
negru ca în primul an de facultate şi Will îl cobori brusc 
de pe soclu: se vopsea. Fiecare cu slăbiciunile lui. 
Doctorul Dinnerstein trebuia să rămână pururi tânăr 
pentru dulceaţa agăţată de braţul lui, o frumuseţe de 
model cu picioare lungi şi trăsături interesante, cu cel 
puţin douăzeci de ani mai tânără decât el. Will se 
concentră asupra ei cu precizia unui dispozitiv de 
ochire cu laser şi, în timpul schimbului rapid de 
saluturi, uită complet de noua lui cunoştinţă, care 
sorbea timid din paharul cu vin. Zeckendorf observase 
stânjeneala doamnei. 

- Will, n-ai de gând să ne prezinţi? Acesta zâmbi 
jenat şi mormăi: 

- N-am ajuns aşa departe. 

Replica lui îi smulse lui Alex un fornăit complice. 
Femeia interveni: 

- Mă cheamă Gillian. Sper să vă distraţi la reuniune. 
Se îndepărtă, dar numai după ce Will îi strecurase 
discret în mână o carte de vizită. Femeia o citi şi nu 
reuşi să-şi ascundă surprinderea: Agent special Will 
Piper, FBI. După plecarea ei, Alex îl bătu ostentativ pe 
umăr şi îi spuse pe un ton teatral: 

- Probabil că n-a mai cunoscut până azi un tip de la 
Harvard care să poarte armă, nu, Buddy? Ai o Beretta 
în buzunar sau pur şi simplu eşti bucuros că mă vezi? 


- Du-te dracului, Alex! Şi eu mă bucur că ne-am 
întâlnit. Zeckendorf îi împingea de la spate pe scară, 
către restaurant, dar îşi dădu seama că formaţia nu era 
completă. 

- L-a văzut careva pe Shackleton? întrebă el. 

- Eşti sigur că mai trăieşte? glumi Alex. 

- Am dovezi indirecte, răspunse Zeckendorf. E- 
mailuri. 

- N-o să vină. Omul ne urăşte, spuse Alex. 

- Te ura pe tine, preciză Will. Tu eşti nenorocitul care 
l-a lipit cu scotch de pat. Cu mine şi cu Zeck n-avea 
nici o treabă. 

- Eraţi şi voi acolo, dacă-mi amintesc bine, replică 
Alex. Restaurantul, care vibra de conversații însufleţite, 
era un spaţiu luminat discret şi decorat ca o sală de 
muzeu, cu statui nepaleze şi un Buddha într-o firidă. 
Masa lor, lângă o fereastră ce dădea spre Winthrop 
Street, era rezervată, dar nu goală. La un capăt stătea 
un bărbat care frământa nervos în mâini un şervet. 

- Hei, uite cine-i aici! strigă Zeckendorf. 

Mark Shackleton se uita la ei ca şi cum aşteptase 
îngrozit acel moment. Ochii lui mici şi apropiaţi, 
ascunşi pe jumătate sub cozorocul unei şepci Laker's, 
se mişcau înnebuniţi de la unul la altul. Will îl 
recunoscu instantaneu, cu toate că trecuseră douăzeci 
şi opt de ani şi pierduse orice legătură cu el din clipa 
când terminaseră primul an de facultate. Aceeaşi faţă 
complet lipsită de rotunjimi, acelaşi craniu descărnat, 
cu ochii adânciţi în orbite, aceleaşi buze permanent 
încordate, acelaşi nas ascuţit şi acelaşi început de 
chelie, care nu mai putea fi numit calviţie prematură. 
Mark nu arătase niciodată ca un adolescent, nici măcar 
la optsprezece ani. Pur şi simplu alunecase firesc către 
vârsta de mijloc. 


Cei patru foşti colegi de cameră alcătuiau un grup 
ciudat: Will, băiatul jovial din Florida; Jim, puştiul 
volubil de la şcoala pregătitoare din Brookline; Alex, 
obsedatul sexual din Wisconsin, care se pregătea să fie 
doctor; şi Mark, singuraticul geniu al computerelor din 
Lexington. Graţie părinţilor bogaţi ai lui Zeckendorf, 
fuseseră înghesuiți toţi patru într-un apartament din 
partea de nord a campusului împădurit de la Harvard - 
două dormitoare minuscule, dotate cu paturi 
suprapuse şi o sufragerie mobilată aproape decent. 
Will ajunsese acolo ultimul, în septembrie, fiindcă 
fusese în cantonament cu echipa de fotbal pentru 
antrenamentele premergătoare începutului de sezon. 
Intre timp, Alex şi Jim făcuseră deja pereche şi, când el 
îşi aruncase sacul în cameră, cei doi rânjiseră şi-i 
arătaseră uşa celuilalt dormitor, în care îl găsise pe 
Mark stând ţeapăn pe patul de jos, revendicându-l 
astfel, prea speriat ca să facă vreo mişcare. 

- Salut, ce mai faci? l-a întrebat Will pe puşti, 
arborând un ditamai zâmbetul sudist. Cam cât 
cântăreşti, Mark? 

- Şaizeci şi cinci de kile, i-a răspuns Mark bănuitor, 
încercând în acelaşi timp să susţină privirea băiatului 
cu două capete mai înalt decât el. 

- Păi, vezi tu, eu am o sută în chiloţi. Eşti sigur că 
vrei să stai pe dărăpănătura asta de pat cu fundul meu 
enorm la câteva palme deasupra capului? 

Mark oftase cu obidă şi, fără un cuvânt, îi cedase 
locul, iar astfel fusese stabilită, odată pentru 
totdeauna, poziţia fiecăruia în lanţul trofic. 

Apoi începu conversaţia haotică a participanţilor la 
orice reuniune: săpau după amintiri, râdeau de 
situaţiile jenante, făceau schimb de bârfe şi poveşti. 
Cele două femei erau doar un pretext pentru expuneri 


colorate şi amănunțite, practic publicul lor. Zeckendorf 
şi Alex, care rămăseseră prieteni, îşi asumaseră rolul 
de maeştri de ceremonii şi schimbau replici ca la ping- 
pong. Parcă erau un duet de comici care se străduia să 
smulgă hohote de râs spectatorilor, la un teatru de 
comedie. Will nu era la fel de prompt ca ei la 
răspunsuri spirituale, dar toţi îl ascultau fascinaţi când 
povestea, în felul lui calm şi măsurat, aventuri din anul 
acela nebunatic. Doar Mark tăcea. Zâmbea politicos 
când ei râdeau, sorbea din când în când dintr-o bere şi 
ciugulea din mâncarea orientală. Soţia lui Zeckendorf 
primise misiunea să facă fotografii şi se achita perfect 
de ea, învârtindu-se în jurul mesei şi folosind din plin 
bliţul. 

Grupurile de colegi de cameră din primul an de 
facultate sunt ca nişte compuşi chimici instabili. 
Imediat cum se schimbă condiţiile de mediu, legăturile 
se rup şi moleculele se împrăştie. În anul doi, Will s-a 
mutat în Adams House, într-un apartament pe care-l 
împărțea cu alţi băieţi din echipa de fotbal, Zeckendorf 
şi Alex au rămas împreună şi s-au dus la Leverett 
House, iar Mark a închiriat o garsonieră la Currier. Will 
se mai întâlnea uneori cu Zeckendorf la câte-un curs, 
dar fiecare trăia în lumea lui. După absolvire, 
Zeckendorf şi Alex au rămas în Boston şi amândoi îl 
vizitau pe Will din când în când, de obicei după ce 
citeau despre el în ziare sau îl vedeau la televizor. Nici 
unul nu se mai gândise vreodată la Mark. Parcă 
intrase-n pământ şi, dacă Zeckendorf ar fi fost mai 
puţin tenace, iar Mark nu şi-ar fi trecut adresa de Gmail 
în albumul de sfârşit de an, probabil c-ar fi rămas 
veşnic la timpul trecut. 

Alex se apucă să povestească răsunător o escapadă 
din anul întâi, la care participaseră două gemene de la 


Lesley College - o noapte în care, chipurile, el alesese 
ginecologia drept meserie de-o viaţă, dar prietena lui îi 
dădu cuvântul lui Will. Glumele de beţiv ale lui Alex o 
scoteau din ce în ce mai tare din sărite şi se tot uita la 
bărbatul solid, cu păr de culoarea nisipului, care stătea 
liniştit vizavi de ea şi bea scotch după scotch, aparent 
fără să se ameţească. 

- Şi spune-ne, cum ai ajuns în FBI? întrebă ea, înainte 
ca Alex să se lanseze în altă poveste despre el însuşi. 

- N-am fost destul de bun la fotbal ca să trec la 
profesionişti. 

- Nu, serios, vreau adevărul. Părea sincer interesată. 

- Nu ştiu, răspunse Will încet. După absolvire, n-am 
avut prea multe variante. Amicii mei aici de faţă ştiau 
bine ce vor: Alex la Medicină, Zeck la Drept, Mark la 
MIT, nu-i aşa? Mark dădu din cap. Am pierdut câţiva ani 
acasă, în Florida, m-am jucat de-a profesorul şi 
antrenorul, până când s-a eliberat un post la 
departamentul de poliţie al unui comitat. 

- Şi taică-tu a fost poliţist, îşi aminti Zeckendorf. 

- Şerif, în Panama City. 

- Mai trăieşte? întrebă soţia lui Zeckendorf. 

- Nu, s-a dus. Will sorbi din scotch. Cred c-aveam 
treaba asta în sânge, plus că era calea cea mai uşoară, 
cum s-ar zice, deci am profitat de ocazie. După o 
vreme, şeful n-a mai suportat să aibă drept adjunct un 
şmecher de la Harvard şi m-a trimis la Quantico, numai 
ca să scape dracului de mine. Asta-i tot. Parc-ar fi 
trecut o clipă şi uite, acum aştept să ies la pensie. 

- Când faci douăzeci de ani? întrebă Zeck. 

- În doi ani şi ceva. 

- Şi ce-ai de gând? 

- In afară de pescuit, habar n-am. 

Alex era ocupat să destupe încă o sticlă de vin. 


- Ai idee cât de celebru e fraieru' ăsta? o întrebă pe 
amica lui. 

Femeia muşcă momeala. 

- Nu. Cât de celebru eşti? 

- Nu sunt. 

- Aiurea! exclamă Alex. Omul nostru e cel mai bun 
anchetator de crime în serie din istoria FBl-ului! 

- Ba nu, nici vorbă, îl contrazise cu modestie Will. 

- Câţi ai prins pân-acum? se interesă Zeckendorf. 

- Nu ştiu. Câţiva. 

- Câţiva? E ca şi cum ai zice că eu am făcut "câteva" 
controale ginecologice. Toţi spun că eşti un campion. 
Eşti infailibil! 

- Parcă vorbeşti despre Papă. 

- Hai, ce naiba, am citit undeva că radiografiezi un 
om în treizeci de secunde! 

- N-am nevoie de atâta timp ca să te citesc pe tine, 
Buddy. Serios vorbind, n-ar trebui să crezi tot ce scrie- 
n ziare. 

Alex se întoarse către prietena lui. 

- Ascultă bine ce-ţi spun: păzeşte-te de tipul ăsta. E 
un fenomen. 

Will era nerăbdător să schimbe subiectul. Cariera lui 
trecea prin momente mai puţin glorioase şi n-avea nici 
un chef să trăiască pe seama succeselor din trecut. 

- Cred că toţi ne-am descurcat binişor, dacă ţinem 
cont de începutul cam alunecos. Doamne-ajută, Zeck e 
ditamai avocatul corporatist, Alex e profesor la 
Medicină... Dar mai bine să vorbim despre Mark al 
nostru. Ce-ai făcut în toţi anii de când nu ne-am văzut? 

Inainte ca Mark să apuce măcar să-şi umezească 
buzele, Alex înhăţă ştafeta şi îşi reluă rolul de torţionar. 

- Da, ia s-auzim! Probabil că Shackleton a făcut deja 
miliarde cu Internetul şi are un 737 şi-o echipă de 


baschet. la spune, ai inventat telefonul mobil sau vreo 
şmecherie asemănătoare? Mi-aduc aminte că 
mâzgăleai mereu în jurnalul ăla al tău, de obicei cu uşa 
închisă. Ce făceai acolo, amice? Lăsând la o parte 
vraful de Playboy şi pachetele de Kleenex... 

La replica asta, Will şi Zeckendorf nu-şi putură 
stăpâni o grimasă de dezgust, pentru că puştiul părea 
să aibă o rezervă inepuizabilă de Kleenex. Dar, în clipa 
următoare, pe Will l-au asaltat remuşcările, după ce 
Mark l-a străpuns cu o privire de genul: Și tu, Brutus? 

- Securitate IT, zise încet Mark, cu nasul în farfurie. 
Din păcate, nu sunt miliardar. Îşi ridică privirea şi 
adăugă, cu oarecare entuziasm: Mai şi scriu câte ceva. 

- Lucrezi la o firmă? întrebă Will politicos, încercând 
să-şi răscumpere păcatele. 

- Am lucrat la câteva, dar acum sunt ca tine: angajat 
al guvernului. 

- Zău? Unde? 

- În Nevada. 

- Şi stai în Vegas, nu-i aşa? se repezi Zeckendorf. 
Mark dădu din cap, dezamăgit că nimeni nu luase în 
seamă povestea cu scrisul. 

- În ce domeniu? întrebă Will. Fiindcă, în loc de 
răspuns, se alese cu o privire plată, adăugă: Vreau să 
zic, unde? 

Mark înghiţi în sec şi mărul lui Adam i se mişcă 
spasmodic. 

- Într-un laborator. Mi-e teamă că e secret. 

- Shack are un secret! zbieră voios Alex. Mai daţi-i de 
băut, poate-şi dă drumu' la gură! 

Zeckendorf părea fascinat. 

- Hai, Mark, chiar nu poţi să ne spui nimic? 

- Îmi pare rău. Alex se aplecă spre el. 


- Pun pariu că un anume tip de la FBI ar putea afla 
cu ce te ocupi. 

- Nu prea cred, zise Mark, cu oarecare superioritate. 
Zeckendorf, care n-avea de gând să renunţe aşa uşor, 
gândea cu glas tare: 

- Nevada, Nevada... Singurul laborator secret de 
care-am auzit e la mama naibii, în deşert! Cum îi zice? 
Area 51? Aşteptă câteva clipe să fie contrazis, dar se 
alese cu o expresie impenetrabilă, de jucător de poker. 
Spune-mi că nu lucrezi în Area 51! 

Mark ezită, apoi se hotări să facă puţin spectacol în 
faţa foştilor săi colegi care reuşiseră în viaţă. 

- Nu am voie să-ţi spun. 

- Oho! interveni frumoasa cu picioare lungi, vizibil 
impresionată. Nu se studiază acolo farfurii zburătoare 
şi alte chestii de genul ăsta? 

Mark zâmbi mai enigmatic decât Mona Lisa. 

- Dacă ţi-ar spune, ar trebui să te ucidă, glumi Will. 
Mark scutură violent din cap, cu privirea în pământ şi 
un aer posac. Lui Will i se uscase gâtul, un lucru pe 
care-l găsi neliniştitor. 

- Ba nu. Dacă ţi-aş spune, alţii ar trebui să te ucidă. 


3 


22 MAI 2009 
STATEN ISLAND, NEW YORK 


Consuela Lopez era epuizată şi suferea. Stătea la 
prova feribotului de Staten Island, în locul pe care-l 
alegea de obicei, lângă ieşire, ca să poată cobori mai 
repede. Dacă pierdea autobuzul 51, de la ora 10.45, 
trebuia să-l aştepte o groază pe următorul, în staţia St. 
George. Motoarele diesel de 9 000 de cai putere îşi 
trimiteau vibraţiile în trupul ei mărunțel şi o invitau să 
adoarmă, dar se uita bănuitoare la ceilalţi pasageri şi 
nu îndrăznea să închidă ochii, de teamă să nu-i dispară 
poşeta. 

Îşi urcă piciorul cu glezna umflată pe bancheta de 
plastic, având grijă să-şi pună călcâiul pe un ziar. Dacă 
l-ar fi pus direct pe banchetă, ar fi dovedit lipsă de 
educaţie şi de respect pentru ceilalţi. Işi scrântise 
glezna când se împiedicase de cablul aspiratorului. 
Făcea curăţenie în nişte birouri din sudul 
Manhattanului şi tocmai terminase o zi - de fapt, o 
săptămână - de lucru lungă şi istovitoare. Avusese 
mare noroc că accidentul se petrecuse într-o vineri, 
prin urmare avea timp să-şi revină. Nu-şi putea 
permite să lipsească şi se ruga fierbinte să se pună pe 
picioare până luni. Dacă nu-i trecea durerea până 
sâmbătă seara, avea de gând să se ducă duminică 
dimineaţa la biserică şi să se roage Fecioarei Maria s-o 
vindece cât mai repede. Mai voia ceva: să-i arate 
părintelui Rochas acea carte poştală ciudată pe care-o 
primise şi să se scuture de teama pe care i-o stârnea. 

Consuela era o femeie cu înfăţişare banală şi se 
descurca greu în engleză, dar era tânără şi avea 
trăsături plăcute, aşa că nu lăsa niciodată garda jos în 


faţa bărbaţilor. Câteva locuri mai încolo, stătea cu faţa 
la ea un tânăr hispanic, îmbrăcat într-un tricou cenușiu, 
care-i tot zâmbea. Cu toate că la început fusese 
stânjenită, ochii lui scăpărători şi dinţii foarte albi o 
îndemnaseră să-i răspundă cu un surâs mai degrabă 
politicos. Bărbatului atât îi trebuise. Se prezentase şi, 
în ultimele zece minute ale traversării, stătuse lângă 
ea, exprimându-şi compasiunea. 

După ce feribotul acostă, Consuela se îndepărtă 
şchiopătând, nu înainte de a refuza ferm ajutorul lui. 
Dar acum bărbatul o urma politicos, la câţiva paşi în 
spate, deşi ea mergea în ritm de melc. Se oferi s-o 
ducă acasă cu maşina, dar îl refuză din nou - nici 
pomeneală! Totuşi, din cauză că vaporul întârziase 
cinci minute şi ea abia mergea, era limpede că va 
scăpa autobuzul, aşa că reconsideră oferta lui. Părea 
un om de treabă. Era vesel şi politicos. În cele din 
urmă, acceptă şi, când el plecă să ia maşina din 
parcare, se închină Fecioarei, ca s-o ferească de rele. 

Când s-au apropiat de ieşirea către Fingerboard 
Road, unde locuia Consuela, el a devenit grosolan şi ea 
a început să fie neliniştită. Neliniştea i s-a transformat 
în spaimă când au trecut în viteză prin dreptul străzii ei 
şi bărbatul nu i-a luat în seamă protestele. A continuat 
să meargă pe Bay Street, fără să scoată un cuvânt, 
apoi a luat o curbă strânsă la stânga, spre Parcul 
Arthur Von Briesen. 

Când au ajuns la capătul străzii întunecate, ea deja 
plângea, iar el ţipa şi flutura un briceag. A obligat-o să 
coboare din maşină şi a tras-o după el, amenințând c-o 
ucide dacă strigă după ajutor. A dus-o repede - 
aproape alergând dincolo de tufişuri, lângă mal. Glezna 
o durea cumplit, dar nu putea nici să geamă, atât era 
de înspăimântată. 


În faţa lor se înălța silueta masivă şi întunecată a 
Podului Verrazano-Narrows, care i se păru rău 
prevestitoare. Nu era nici un suflet în apropiere. Au 
ajuns într-un mic luminiş, iar el a aruncat-o la pământ 
şi i-a smuls poşeta. Consuela a început să plângă în 
hohote şi el i-a spus să-şi ţină gura. A scotocit repede 
în poşetă şi a pus în buzunar cei câţiva dolari pe care i- 
a găsit. Apoi a scos şi cartea poştală albă, simplă, pe 
care apăreau doar un sicriu desenat de mână şi o dată, 
22 mai 2009. Băiatul s-a uitat la ea şi a zâmbit crud. 

- Usted me piensa le envió esto? întrebă el. Crezi că 
eu ţi-am trimis-o? 

- No sé, zise ea cu glas tremurător, clătinând din 
cap. Nu ştiu. 

- Bien, le estoy enviando esto, spuse el râzând şi-şi 
desfăcu centura. Bine, atunci îţi trimit asta. 


4 


11 IUNIE 2009 
NEW YORK CITY 


Will se aştepta să n-o găsească acolo, iar bănuiala i-a 
fost confirmată în clipa când a deschis uşa şi a pus pe 
podea geanta de voiaj şi servieta. 

Apartamentul rămăsese în starea lui pre-jennifer. 
Lumânările parfumate. Dispărute. Şervetele de pe 
masa din sufragerie. Dispărute. Pernele decorative de 
pe canapea. Dispărute. Hainele ei, pantofii, 
cosmeticele, periuţa ei de dinţi. Dispărute. Sfârşi turul 
rapid al apartamentului de două camere şi deschise 
frigiderul. Până şi porcăriile alea de sticle cu apă 
vitaminizată dispăruseră. 

Terminase un curs de două zile în deplasare, unul de 
relaţii umane, programat la ultima lui evaluare 
profesională. Dacă ea s-ar fi întors pe neaşteptate, 
acum Will ar fi putut să încerce câteva tehnici noi, dar 
uite că Jennifer... dispăruse. 

Îşi slăbi nodul de la cravată, îşi aruncă pantofii cât 
colo şi deschise dulăpiorul cu băuturi de sub televizor. 
Scrisoarea ei stătea şi acum sub sticla de Johnnie 
Walker Black, în acelaşi loc în care o găsise în ziua 
când ea îşi luase tălpăşiţa. Scrisese pe plic doar "Du-te 
dracului", cu literele acelea strâmbe, inconfundabile. 
Îşi turnă o porţie serioasă, îşi puse picioarele pe 
măsuţă şi, în amintirea zilelor de altădată, reciti 
scrisoarea în care îi erau dezvăluite defectele pe care 
oricum şi le cunoştea prea bine. In mijlocul lecturii, un 
zgomot îi distrase atenţia: lovise cu piciorul fotografia 
înrămată de pe măsuţă. l-o trimisese Zeckendorf: foştii 
boboci şi colegi de cameră imortalizaţi la reuniunea din 
vara trecută. Încă un an - dispărut. 


O oră mai târziu, ameţit bine, se pomeni asediat de 
amintirea reproşului preferat al lui Jennifer: "Eşti 
defect, eşti imposibil de reparat". 

"Imposibil de reparat", repetă el în gând. O idee 
interesantă. Făcut praf. lrecuperabil. Nici o şansă de 
reabilitare şi, cu atât mai puţin, de ameliorare. 

Deschise televizorul la meciul cu Mets şi adormi pe 
canapea. 

Defect sau nu, a doua zi, fix la opt dimineaţa, stătea 
la birou şi îşi sorta e-mailurile. Scrise în rafale câteva 
răspunsuri, apoi îi trimise şefei, lui Sue Sanchez, un 
mesaj în care îi mulțumea pentru abilitatea ei 
managerială şi inspiraţia de a-l fi trimis la seminarul 
încheiat ieri. Capacitatea lui de empatie socială 
crescuse cu patruzeci şi şapte la sută, estima el, şi se 
aştepta să obţină rezultate imediate şi cuantificabile. 
Semnă: "Cu empatie, Will" şi apăsă pe butonul Sena. 

Telefonul sună după treizeci de secunde. Era 
Sanchez. 

- Bine-ai venit acasă, Will, începu ea pe un ton 
siropos. 

- Mă bucur că m-am întors, Susan, răspunse el, cuun 
accent sudic abia sesizabil, după atâţia ani petrecuţi 
departe de Florida. 

- Vrei să vii la mine, te rog? 

- Când ai timp, Susan? întrebă el, foarte serios. 

- Acum! zise ea sec şi închise telefonul. 

Susan stătea la vechiul lui birou, în fosta lui cameră - 
din care acum, mulţumită lui Mohammed Atta, se 
vedea foarte drăguţ Statuia Libertăţii -, dar asta nu-l 
irita la fel de mult ca buzele ei strânse pungă, pe faţa 
măslinie. Sanchez era obsedată de gimnastică şi, în 
timp ce trăgea de fiare, citea cărţi de specialitate şi 
tratate practice de management. De obicei, o găsea 


atrăgătoare, însă acum expresia ei acră şi glasul nazal 
şi plin de importanţă, cu accent latino, îi tăiară tot 
cheful. 

- la loc, Will, spuse ea repede. Trebuie să stăm de 
vorbă. 

- Susan, dacă ai de gând să mă toci mărunt, sunt 
pregătit să îndur totul într-un mod foarte profesionist. 
Regula numărul şase... Sau era numărul patru? "Când 
simţi că eşti provocat, nu acţiona pripit. Opreşte-te şi 
gândeşte-te la consecinţele faptelor tale, apoi caută-ţi 
cuvintele cu grijă, în spiritul respectului pentru 
persoana sau persoanele care te-au provocat." Frumos, 
nu? Mi-au dat şi-o diplomă. Zâmbi şi-şi încrucişă 
braţele peste începutul de burtă. 

- Azi n-am chef de prostiile tale, spuse ea pe un ton 
obosit. Am o problemă şi trebuie să m-ajuţi s-o rezolv. 
Sau, pe limba managerilor, e nasol, dar n-ai încotro. 

- Să te-ajut? Orice, câtă vreme nu mă pui să mă 
dezbrac şi nu-mi strici ultimele paişpe luni până la 
pensie. 

Susan oftă, apoi tăcu, dându-i lui Will un motiv să 
creadă că luase în serios regula numărul şase - sau 
numărul patru. Ştia foarte bine că ea îl consideră un 
copil-problemă. Toţi cei din Birou cunoşteau refrenul. 
Will Piper. Patruzeci şi opt de ani, cu nouă ani mai 
mare decât Sanchez. Fostul ei şef, înainte de a fi 
retrogradat la simplu agent special. Pe vremuri, arătos 
de-ţi tăia răsuflarea - un metru nouăzeci, ochi de un 
albastru electric, păr de culoarea nisipului, ciufulit 
băieţeşte -, asta înainte ca pielea lui, din cauza băuturii 
şi a lipsei de mişcare, să capete paloarea aluatului 
dospit. Şi fostă vedetă, înainte să ajungă o pacoste ce 
stătea mereu cu ochii pe ceas. 

Sanchez apucă taurul de coarne: 


- John Mueller a suferit acum două zile o congestie 
cerebrală. Doctorii spun c-o să-şi revină, dar o să 
primească un concediu medical destul de lung. 
Absența lui, mai ales acum, e o mare problemă. Am 
discutat despre asta cu Benjamin şi Ronald. 

Will era uimit. 

- Mueller? E mai tânăr decât tine şi aleargă cât un 
blestemat de maratonist! Cum naiba a păţit-o? 

- Avea o problemă pe care doctorii au ratat-o. Un 
cheag de sânge din picior a ajuns până la creier. Cel 
puţin aşa mi s-a spus. Te ia cu frig când te gândeşti. 

Will îl detesta pe Mueller. Un tip vânos şi plin de el ca 
veceul de rahat. Făcea totul după regulament. După ce 
că nenorocitul era total insuportabil, mai făcea şi 
glume pe faţă în privinţa retrogradării lui şi se 
considera la adăpost, pentru că Will ajunsese un paria. 
Primul gând care i-a trecut prin minte a fost: "Dea 
Domnul să se bâţâie şi să se bâlbâie ca un retardat tot 
restul zilelor lui". 

- Doamne, îmi pare rău, spuse Will. 

- Trebuie să preiei cazul Doomsday. 

Reuşi, cu un efort aproape supraomenesc, să nu-i 
strige în faţă: "Du-te dracului!" 

Cinstit ar fi fost să-i dea cazul de la bun început. De 
fapt, era de-a dreptul strigător la cer că nu i-l oferiseră 
din clipa când ajunsese pe masă. Şi uite-l acum, unul 
dintre cei mai mari experţi în crime în serie pe care 
Biroul îi avusese în ultimii zece ani, trecut cu vederea 
într-un caz istoric care ţinea chiar de jurisdicţia lui. 
Asta dovedea, bineînţeles, cât de mult o luase la vale 
cariera lui. La vremea aceea, lovitura îl duruse ca 
naiba, dar reuşise să treacă destul de repede peste 


1 Sfârşitul lumii, Apocalipsa (/b. eng!.). 


momentul critic şi era convins că scăpase de partea 
cea mai grea. 

Intrase pe ultima sută de metri. Pensionarea îl 
atrăgea pas cu pas, ca un miraj unduitor în deşert. O 
terminase definitiv cu ambiția şi zelul, cu intrigile de 
birou, cu crimele şi moartea. Era obosit, singur şi 
prizonier într-un oraş care nu-i plăcea. Voia să plece 
acasă. Cu pensia în buzunar. 

Rumegă o vreme vestea proastă. Doomsday 
devenise repede cazul-vedetă, adică unul care cerea o 
dăruire pe care el n-o mai avea de ani de zile. Orele 
suplimentare şi weekendurile lucrate nu mai erau o 
problemă. Mulțumită lui Jennifer, avea timp berechet. 
Datele problemei se schimbaseră, fiindcă - aşa cum le 
spunea celor care catadicseau să-l întrebe - acum puţin 
îi păsa. Pentru a duce la bun sfârşit o anchetă despre 
crime în serie, era necesară o ambiţie de fier, iar în el 
flacăra aceea se micşorase încet-încet şi în cele din 
urmă se stinsese. Şi norocul conta, însă ştia din proprie 
experienţă că succesul venea numai dacă munceai pe 
brânci şi îi pregăteai un mediu propice în care să-şi 
vadă de capriciile lui. 

Pe deasupra, partenerul lui Mueller era o puştoaică 
ieşită abia de trei ani din Quantico, doldora de 
devotament, ambiţie şi corectitudine profesională, 
care-i aducea aminte de un fanatic religios. O văzuse 
nu o dată străbătând ca un tanc etajul douăzeci şi trei 
sau mărşăluind pe coridoare, înţepată şi complet lipsită 
de umor, luându-se atât de mult în serios, încât îi făcea 
greață. 

Se aplecă spre Sanchez, aproape cenușiu la față. 

- Uite ce-i, Susan... Incepu el, apoi ridică vocea. Nu-i 
o idee bună. Trenul ăsta a trecut. Ar fi trebuit să-mi dai 
cazul acum o lună, dar ştii ceva? Tot răul spre bine. In 


clipa asta, n-ar fi OK nici pentru mine, nici pentru 
Nancy, nici pentru Birou, nici pentru contribuabili şi nici 
pentru nenorocitele alea de viitoare victime! Ştii asta 
la fel de bine ca mine! 

Susan se ridică şi închise uşa, apoi se aşeză la loc, 
picior peste picior. Foşnetul ciorapilor ei îi captivă o 
clipă atenţia şi-l ajută să se liniştească. 

- OK, o să încerc să nu mai zbier, zise el, dar lasă-mă 
să-ţi spun că tu eşti în poziţia cea mai proastă. Stai pe 
marginea prăpastiei. Ţi-au dat pe mână Departamentul 
de Jafuri şi Crime Violente, adică ăla care-i pe locul doi 
în agenda presei din New York. Dacă nenorocitul de 
Doomsday e prins în tura ta, ai tras lozul câştigător. 
Eşti femeie, faci parte dintr-o minoritate etnică, în 
câţiva ani ajungi director-adjunct la Quantico, poate 
chiar agent-şef la Washington. Pe urmă, drumul spre 
cer ţi-e larg deschis. Nu-ţi rata şansa dându-mi mie 
cazul ăsta. E un sfat prietenesc. 

Sanchez îl pironi cu o privire care ar fi îngheţat şi apa 
clocotită. 

- Will, îţi mulţumesc sincer pentru morala asta în 
oglindă, dar nu prea cred c-o să mă bizui în carieră pe 
sfatul unuia care s-a dat de-a dura pe scări până la 
subsol. Crede-mă, nici mie nu-mi place, însă am făcut 
deja o analiză internă. Benjamin şi Roland refuză să 
detaşeze vreun om de la Antiterorism şi n-avem pe 
nimeni la Crimă Organizată care să fi rezolvat un 
asemenea caz. Nimeni n-are chef să aterizeze aici 
vreun tip de la Washington sau din altă agenţie. Ne-ar 
pune pe toţi într-o lumină proastă. Suntem în New 
York, nu în Cleveland, deci se presupune c-avem de 
unde alege. Tu ai experienţa necesară. Ai şi un 
temperament nepotrivit, la care trebuie să mai lucrezi, 
dar experienţa primează. Doomsday e al tău. O să fie 


ultimul tău caz important, Will. O să ieşi din scenă în 
lumina reflectoarelor. Gândeşte-te la asta şi fii mai 
optimist. Will mai făcu o încercare. 

- Dacă-l prindem pe individul ăsta mâine, ceea ce e 
imposibil, toată povestea o să fie uitată până începe 
procesul. 

- Şi ce dacă? O să te întorci să depui mărturie. Până 
atunci, diurna o să-ţi crească frumuşel. 

- Foarte amuzant. Şi ce facem cu Nancy? Vrei s-o 
sacrifici ca pe-un miel? 

- Nancy e un pistol încărcat. Se descurcă perfect, o 
să se descurce şi cu tine. 

Posomorât, Will renunţă la luptă. 

- Bine, şi rahaturile la care lucrez acum? 

- Nici o problemă, o să le împart. 

Totul se încheiase, punct. Nu lucra într-o organizaţie 
democratică, iar demisia sau concedierea ieşea din 
discuţie. Paisprezece luni. Paisprezece luni nenorocite. 


Viaţa lui se schimbase în numai câteva ore. 
Administratorul apăruse cu un cărucior portocaliu, 
strânsese toate dosarele cazurilor curente şi ieşise cu 
ele. Le luaseră locul documentele cazului Doomsday, 
cutii pline cu hârtii pe care Mueller le adunase timp de 
câteva săptămâni, până când un bot de celule 
sangvine îi făcuse terci o bucată din creier. Will se uită 
la ele ca şi cum erau un morman de dejecţii urât 
mirositoare şi dădu pe gât altă cană de cafea, înainte 
să deschidă prima cutie şi să scoată la întâmplare un 
dosar. 

O auzi dregându-şi glasul la intrare, înainte s-o vadă. 

- Salut, zise Nancy. Am auzit c-o să lucrăm 
împreună. Nancy Lipinski era îndesată într-un costum 
cenuşiu-închis. Părea cu o jumătate de număr prea mic 


şi era suficient de strâns pe talie, încât să-i evidenţieze 
burta care trecea - nu mult, totuşi neplăcut - peste 
cureaua pantalonilor. Era scundă - cel mult un metru 
şaizeci desculţă -, iar Will trase imediat concluzia că 
avea mare nevoie să scape de nişte kilograme. De 
peste tot, chiar şi de pe faţa prea rotundă, cu trăsături 
pline. Unde naiba îi erau pomeţii? Nu era deloc genul 
vânos care iese de obicei pe bandă rulantă de la 
Quantico. Se întrebă cum Dumnezeu trecuse probele 
fizice de la Academie. Erau al dracului de exigenţi şi 
deloc îngăduitori cu femeile. E drept, nu era complet 
neatrăgătoare. Părul castaniu-roşcat era tuns la nivelul 
gulerului, machiajul şi rujul se asortau îndeajuns cât 
să-i pună în valoare nasul fin, buzele frumoase şi ochii 
căprui strălucitori, iar parfumul ei, dac-ar fi fost folosit 
de oricare altă femeie, l-ar fi dat gata. De fapt, singurul 
lucru care-l dezumfla era privirea ei încărcată de 
regrete. Oare chiar se ataşase de o nulitate ca Mueller? 

- Da, ce-o să te faci? zise el retoric. 

- Am venit într-un moment nepotrivit? 

- Uite ce-i, Nancy, abia am deschis prima cutie. Ce-ar 
fi să-mi dai câteva ore şi să vorbim mai târziu, poate 
după-amiază? 

- De acord, Will. Am vrut doar să-ţi spun că, deşi îmi 
pare rău pentru John, o să lucrez în continuare la 
capacitate maximă în cazul ăsta. N-am mai lucrat 
împreună, dar am studiat câteva dintre cazurile tale şi 
ştiu ce contribuţii importante ai adus în domeniu. Eu 
încerc mereu să mă perfecţionez, aşa că experienţa ta 
o să fie extrem de importantă pentru... 

Will hotărî că era cazul să-i reteze de la rădăcină 
discursul enervant. 

- iți place Seinfeld? o întrerupse el. 

- Serialul? 


Will dădu din cap. 

- Păi, am auzit de el, spuse ea pe un ton bănuitor. 

- Tipii care-au scris scenariul au stabilit nişte reguli 
de bază pentru personaje, iar aceste reguli îl 
diferenţiază de toate celelalte sitcomuri. Vrei să ştii 
care sunt? Pentru că ele ni se vor aplica şi nouă, ţie şi 
mie. 

- Sigur, Will, sări ea, aparent pregătită să înveţe o 
lecţie nouă. 

- Regulile sunt: fără îmbrăţişări, fără lecţii?. Ne 
vedem mai târziu, Nancy, trânti el. 

In vreme ce ea stătea acolo, încercând să se 
hotărască dacă era mai bine să se retragă sau să-i 
răspundă, amândoi auziră zgomot de paşi grăbiţi - o 
femeie care încerca să alerge pe tocuri înalte. 

- Şase, Sue! zise Will melodramatic. Se pare c-a aflat 
ceva de care noi habar n-avem. 

In Birou, o informaţie nouă conferea deţinătorului ei 
puteri speciale, iar Sue Sanchez părea să fie în al 
nouălea cer când afla ceva înaintea tuturor. 

- Perfect, sunteţi amândoi aici, zise ea, împingând-o 
pe Nancy înăuntru. Mai avem una! A şaptea, în Bronx. 
Nu putea să stea locului, fremăta ca o adolescentă. 
Duceţi-vă acolo înainte ca Secţia 45 să strice tot! 

Will îşi ridică braţele, exasperat. 

- Dumnezeule, Susan, nu ştiu nimic nici despre 
primele şase! Lasă-mă puţin! 

Aiurea. Nancy interveni încurajator. 

- Hei, ce-ar fi să te prefaci că asta e prima? Nu-i 
mare lucru! Oricum, o să te pun eu la curent pe drum. 

- Cum ţi-am spus, observă Sue, rânjind diabolic. E un 
pistol încărcat. 

2 În original, No hugging, no learning - expresie folosită pe platoul 


celebrului serial de televiziune Seinfeld, aluzie la egoismul personajelor şi la 
incapacitatea lor de a învăţa ceva din experienţele neplăcute. 


Will luă una dintre maşinile de serviciu ale 
departamentului, un Ford Explorer negru. leşi din 
garajul subteran din Liberty Plaza 26 şi conduse o 
vreme doar pe străzile cu sens unic, până când ajunse 
pe FDR Drive, de unde porni spre nord, pe banda de 
viteză. Maşina era bine întreţinută, motorul torcea lin, 
traficul nu era îngreunat, iar de obicei lui îi plăceau 
asemenea evadări din birou. Dac-ar fi fost singur, ar fi 
deschis radioul la postul WFAN şi şi-ar fi satisfăcut 
dependenţa de sport, dar nu era. Nancy Lipinski stătea 
pe locul pasagerului, cu carnetul în mână, ţinându-i un 
curs rapid în timp ce treceau pe sub Roosevelt Island 
Tramway, a cărui gondolă plutea deasupra apelor 
întunecate şi agitate ale lui East River. 

Nancy părea la fel de însufleţită ca un pervers la un 
târg de pornografie. Era primul ei caz de crime în serie 
- şampania criminaliştilor -, un moment definitoriu într- 
o carieră aflată încă la vârsta copilăriei. Primise cazul 
pentru că era protejata lui Sue şi mai lucrase cu 
Mueller. Li se dusese buhul că se înţeleg perfect, 
Nancy fiind mereu pregătită să-i gâdile orgoliul cam 
terfelit. John, eşti atât de inteligent! John, ai o memorie 
fotografică! John, aş vrea să pot lua un interogatoriu 
aşa cum îl iei tu! 

Will făcea eforturi serioase să fie atent. Nu era un 
capăt de ţară să primeşti cu linguriţa informaţii 
adunate în trei săptămâni, dar mintea lui hoinărea şi 
capul îi era încă înceţoşat după lunga întrevedere 
nocturnă cu Johnnie Walker. Pe de altă parte, ştia că, la 
momentul potrivit, va intra în ritm cât ai clipi. În ultimii 
douăzeci de ani, condusese anchetele în opt cazuri 
importante de crime în serie şi participase la 
nenumărate altele. 


Cel dintâi fusese la Indianapolis, în timpul primei sale 
misiuni pe teren, când era cam de vârsta lui Nancy. 
Criminalul era un ţicnit căruia îi plăcea să ardă 
pleoapele victimelor cu ţigara şi-i mersese până când 
un chiştoc îl dăduse de gol. Când a doua lui soţie, Evie, 
se înscrisese la cursuri postuniversitare la Duke, Will se 
transferase la Raleigh şi, bineînţeles, alt nenorocit dus 
cu pluta începuse să omoare femei cu briciul în 
Asheville şi prin împrejurimi. Pusese mâna şi pe ăsta, 
după nouă luni de agonie şi alte cinci victime tocate 
mărunt. Se pomenise că avea o reputaţie, devenise un 
specialist de facto. După al doilea divorţ urât, l-au 
trimis la centru, la Crime Violente, într-o echipă 
condusă de Hal Sheridan, omul care învățase generaţii 
de agenţi cum să facă profilul unui criminal în serie. 

Sheridan era un tip rece ca un sloi de gheaţă, atât de 
detaşat emoţional şi de necomunicativ, încât pe seama 
lui circula prin Birou o glumă: dacă în Virginia ar fi 
izbucnit o epidemie de crime, Hal ar fi trebuit pus în 
capul listei de suspecți. Distribuia cazurile naţionale cu 
mare grijă, încercând să potrivească personalitatea 
criminalului cu cea a agentului care conducea ancheta. 
Sheridan îi dăduse lui Will cazuri de o brutalitate 
extremă, cu victime torturate şi ucigaşi care îşi vărsau 
furia mai ales pe femei. Ca să vezi. 

Litania lui Nancy începu să străpungă ceața care-i 
acoperea gândurile. Faptele, trebuia să recunoască, 
erau destul de interesante. Le ştia deja, în linii mari, 
din presă. Parcă nu le ştia toată lumea? Era povestea 
la ordinea zilei. Evident, presa născocise şi o poreclă 
pentru criminal: "The Doomsday Killer". Ziarul The Post 
îşi adjudecase laurii. Rivalul său etern, Daily News, 
rezistase câteva zile, contraatacând cu titlul scris cu 
litere de-o şchioapă CARȚI POȘTALE DIN IAD, dar 


capitulase repede şi începuse să-şi garnisească prima 
pagină cu DOOMSDAY. 

Potrivit lui Nancy, pe cărţile poştale nu existau 
amprente suspecte. Expeditorul folosea fără îndoială 
mănuşi care nu lăsau fibre, cel mai probabil din 
cauciuc. Pe câteva dintre cărţile poştale fuseseră 
găsite amprente care nu erau ale victimelor, iar 
birourile FBI din zonă încercau să identifice funcţionarii 
de la oficiile poştale aflate pe traseul Las Vegas-New 
York. Ilustratele erau dintre cele obişnuite, modelul de 
opt pe doisprezece care putea fi cumpărat din mii de 
magazine. Textul era imprimat cu o HP Photosmart cu 
jet de cerneală, un model folosit în zeci de mii de 
birouri, iar cartonul era introdus în imprimantă de două 
ori, o dată pentru fiecare faţă. Caracterul de literă era 
şi el comun, existent în orice calculator cu Microsoft 
Word. Conturul sicriului era opera aceleiaşi mâini, 
probabil desenat cu un marker negru Pentel, cu vârf 
ultrafin, din care fuseseră vândute vreo opt milioane 
de bucăţi. Aceeaşi poveste şi cu timbrul: patruzeci şi 
unu de cenți, cu drapelul american - unul dintre cele 
câteva sute de milioane în circulaţie -, nici urmă de 
ADN pe partea autocolantă. Cele şase cărţi poştale 
fuseseră puse la cutie pe 18 mai şi trecuseră prin 
centrul de triere a corespondenţei din Las Vegas. 

- Vasăzică, individul ar fi avut timp berechet s-ajungă 
cu avionul din Vegas la New York, dar cu maşina sau 
cu trenul, nu prea, observă Will. O luase prin 
surprindere pe Nancy, care era aproape convinsă că el 
n-o asculta. Aţi cerut listele de pasageri ale zborurilor 
directe sau cu escală, din Vegas către New York, care 
au aterizat la LaGuardia, Kennedy şi Newark, între 
18.00 şi 21.00? 

Nancy îşi ridică nasul din carnet. 


- l-am spus lui John c-ar trebui să facem asta! Mi-a 
răspuns că nu merită efortul, pentru că altcineva ar fi 
putut să le pună la poştă pentru omul nostru. 

Will claxonă o Toyota Camry care mergea prea încet 
pentru gustul lui, apoi o depăşi agresiv prin dreapta, 
după ce constată că nu se clintea de pe bandă. Nu 
reuşi să-şi stăpânească sarcasmul: 

- Surpriză! Mueller a greşit. Criminalii în serie n-au 
aproape niciodată complici. Uneori lucrează în perechi, 
ca trăgătorii din D.C. sau ca ăia din Phoenix, dar şi 
astea sunt excepţii. Ajutor logistic pentru crime? Ar fi o 
premieră! Tipii ăştia sunt lupi singuratici. 

Nancy scria de zor. 

- Ce faci? întrebă el. 

- Îmi notez ce mi-ai spus. 

Dumnezeule, nu suntem la şcoală, se gândi Will. 

- Dacă tot ai stiloul în mână, notează şi asta, zise el 
caustic. Când suspectul face o cursă nebunească de la 
un capăt al ţării la altul, caută amenzi pentru depăşirea 
vitezei legale pe şoselele principale. 

Nancy dădu din cap, apoi întrebă oarecum 
intimidată: 

- Vrei s-auzi şi restul? 

- Te-ascult. 

In esenţă, totul se reducea la următoarele fapte: 
victimele, patru bărbaţi şi două femei, aveau vârste 
cuprinse între optsprezece şi optzeci şi doi de ani. Trei 
locuiau în Manhattan şi câte una în Brooklyn, Staten 
Island şi Queens. Cea de azi era prima din Bronx. 
Modus operandi: acelaşi. Victima primeşte o carte 
poştală, pe spatele căreia e desenat un sicriu, şi e 
ucisă exact în ziua respectivă. Două prin înjunghiere, 
una prin împuşcare, una, chipurile, din cauza unei 
supradoze de heroină, alta strivită de o maşină care se 


urcase pe trotuar şi apoi dispăruse, alta aruncată de la 
etaj. 

- Şi care-a fost părerea lui Mueller? se interesă Will. 

- Zicea că ucigaşul încearcă să ne deruteze. 

- Şi părerea ta? 

- Cred că e ciudat. În manuale nu apare aşa ceva. 

Will îşi închipui o clipă cum arătau manualele ei de 
criminalistică: pagini pline de sublinieri cu marker 
galben şi adnotări scrise cu litere mici, egale. 

- Şi tipologia victimelor? întrebă el. Vreo legătură 
între ele? 

După toate aparențele, victimele nu aveau nici o 
legătură. Băieţii de la IT din Washington făcuseră o 
analiză matricială complexă, folosind mai multe baze 
de date - o versiune ultratehnologică a jocului Six 
Degrees of Kevin Bacon” -, dar până acum nu găsiseră 
nici un numitor comun. 

- Agresiuni sexuale? 

Nancy îşi răsfoi repede carnetul. 

- Doar una, o hispanică de treizeci şi doi de ani, 
Consuela Pilar Lopez din Staten Island. A fost violată şi 
înjunghiată. 

- După ce terminăm în Bronx, vreau să ne-apucăm 
de asta. 

- De ce? 

- Poţi să afli multe despre un criminal din felul cum 
se poartă cu femeile. 

Acum se aflau pe Bruckner Expressway şi se 
îndreptau spre est, către Bronx. 

- Ai idee unde mergem? întrebă el. Nancy căută 
adresa în carnet. 

- Sullivan Place 847. 


3 Joc ce are ca scop obţinerea unei reţele bazate pe afinități. 


- Mulţumesc! Habar n-am unde dracu' e, mârâi Will. 
Am idee cum s-ajung la Stadionul Yankee, punct. Doar 
atâta ştiu despre blestematul ăsta de Bronx. 

- Te rog să nu mai vorbeşti urât, zise ea ferm, ca o 
profesoară care-şi dojeneşte elevul. Am o hartă. O 
despături, o studie câteva clipe, apoi se uită în jur. 
Trebuie să coborâm pe Bruckner Boulevard. 

Parcurseră următorul kilometru şi jumătate în tăcere. 
Will aştepta continuarea expunerii, dar Nancy privea 
drept înainte, cu faţa împietrită. 

În cele din urmă, el îi aruncă o privire şi văzu că buza 
de jos îi tremura. 

- Ce s-a-ntâmplat? Ce dracu', doar nu te-ai supărat 
pe mine c-am vorbit urât! 

Nancy se uită la el îngândurată. 

- Eşti altfel decât John Mueller. 

- Dumnezeule mare! mormăi el. Atâta ţi-a luat să-ţi 
dai seama? 

Merseră către sud pe East Tremont, apoi trecură de 
Secţia 45 de pe Barkley Avenue, o clădire urâtă şi 
îndesată, cu prea puţine locuri de parcare pentru 
maşinile de patrulare înghesuite bară la bară în jurul ei. 
Termometrul se apropia de douăzeci şi şapte de grade 
şi pe stradă mişunau portoricani care cărau sacoşe din 
plastic, împingeau cărucioare cu sugari sau pur şi 
simplu hoinăreau cu celularele lipite de urechi, intrau şi 
ieşeau din băcănii, baruri sau prăvălii ieftine. Femeile 
erau aproape dezbrăcate. Prea multe tipe solide, în 
topuri şi şorturi minuscule, umblând de colo până colo 
în şlapi. Oare chiar îşi închipuie c-arată sexy? se 
întrebă Will. În comparaţie cu ele, Nancy părea 
topmodel. 

Ea încă mai stătea cu nasul în hartă, pentru că nu 
voia să se facă de râs. 


- De-aici, a treia la stânga. 

Sullivan Place nu era strada potrivită pentru o crimă 
de anvergură. Maşinile de patrulare, cele fără însemne 
şi duba legistului erau parcate pe două şiruri în faţa 
clădirii, strangulând traficul. Will opri lângă un poliţist 
tânăr, care încerca să menţină deschisă singura bandă 
rămasă liberă, şi-i flutură insigna prin faţa ochilor. 

- Nu ştiu unde să vă trimit să parcaţi. N-aţi putea 
merge ceva mai încolo? Poate mai e vreun loc liber 
după colţ. 

- După colţ? îl maimuţări Will. 

- Da, după colţ, adică la dreapta şi iar la dreapta. Will 
opri motorul, cobori şi-i aruncă cheile. Şoferii din spate 
începură să claxoneze ca nişte apucaţi. Blocaj total. 

- Ce Dumnezeu faci? Nu poţi să laşi maşina aici! 
Nancy rămăsese în SUV, vizibil stânjenită. 

- Hai, mişcă-te! îi strigă Will. Şi notează în carneţelul 
ăla al tău numărul insignei poliţistului Cuneo, aici de 
faţă, ca să nu-i vină vreo idee să se poarte urât cu 
bunurile guvernului. 

- Dobitocule, mormăi polițistul. 

Will avea chef de o răfuială, iar puştiul era calul de 
bătaie perfect. 

- Ascultă, zise el, fierbând de furie, dacă-ţi place 
amărâta asta de slujbă, nu te pune cu mine! Dacă 
puţin îţi pasă de ea, atunci, hai! Bagă mare! Să te văd! 

Doi bărbaţi furioşi, faţă-n faţă, cu venele gata să 
plesnească. 

- Will, hai să mergem, îl rugă Nancy. Aici pierdem 
timpul. 

Polițistul clătină din cap, se urcă în Explorer, dădu 
colţul şi parcă în dreptul maşinii unui detectiv. Will, 
încă răsuflând greoi, se întoarse spre Nancy şi-i făcu 
discret cu ochiul. 


- Puteam să pun pariu c-o să găsească un loc. 

Era un bloc în miniatură - trei niveluri, şase 
apartamente -, cu ziduri din cărămidă de un alb- 
murdar, înjghebat prin anii '40. Holul de la intrare era 
slab luminat şi trist, cu pardoseală gen tablă de şah, 
din gresie cafenie şi neagră, pereţi zugrăviți într-un bej 
posomorât şi becuri fără abajur. Tot spectacolul se 
desfăşura în şi în jurul apartamentului 1A de la parter, 
pe stânga. Rudele victimei se adunaseră în fundul 
holului, lângă gheena de gunoi, mai multe generaţii în 
suferinţă. O femeie de vârstă mijlocie, care plângea 
înăbuşit; soţul ei, în haine de lucru, încercând s-o 
consoleze; o tânără gravidă, îmbrăcată în rochie de 
duminică, având o expresie de totală uluire; doi bătrâni 
în cămăşi largi, clătinând din cap şi frecându-şi 
gânditori bărbiile. 

Will se strecură pe uşa întredeschisă, cu Nancy pe 
urmele lui. Se strâmbă când văzu câţi bucătari stricau 
ciorba. Pe o suprafaţă de nici o sută de metri pătraţi, 
mişunau cel puţin zece inşi, care nu făceau altceva 
decât să mărească exponențial riscul de poluare la 
locul faptei. Făcu o recunoaştere rapidă, cu Nancy 
suflându-i în ceafă şi, uluitor, nimeni nu-i opri şi nici 
măcar nu-i întrebă ce căutau acolo. Camera din faţă. 
Mobilă bătrânească şi o grămadă de boarfe. Televizor 
vechi de douăzeci de ani. Scoase un pix din buzunar şi- 
| folosi ca să dea la o parte perdelele, apoi se uită afară 
pe fiecare fereastră - un procedeu pe care-l repetă în 
fiecare cameră. Bucătăria. Curată lună. Nici un vas 
murdar în chiuvetă. Baia. La fel de curată, un miros 
slab de talc. Dormitorul. 

Prea înţesat de oameni care pălăvrăgeau ca să vadă 
mare lucru, cu excepţia picioarelor umflate ale 
victimei, cu pielea cenuşie şi pătată, lângă patul 


nefăcut. Unul desculţ, celălalt pe jumătate încălţat cu 
un papuc. 

- Cine-i şeful aici? strigă Will. Tăcere generală, apoi: 

- Cine întreabă? 

Un detectiv chel, cu burta revărsată şi costumul prea 
strâmt, se desprinse din grup şi apăru în pragul uşii. 

- FBI, zise Will. Agentul special Piper. 

Nancy părea jignită că nu fusese prezentată şi ea. 

- Detectiv Chapman, Secţia 45. 

Detectivul întinse o mână mare şi transpirată, grea 
ca o lespede. Mirosea a ceapă. 

- Chapman, ce-ai zice să golim casa, ca să putem 
inspecta în linişte scena crimei? 

- Băieţii mei aproape au terminat, pe urmă rămâneţi 
singuri. 

- Hai s-o rezolvăm chiar acum, bine? Jumătate din 
oamenii tăi nu şi-au pus mănuşi. Nimeni n-are 
apărătoare de plastic. Faceţi o mare mizerie aici, 
domnule detectiv. 

- Nimeni n-a atins nimic, zise Chapman pe un ton 
defensiv. O văzu pe Nancy, care nota ceva în carnet, şi 
întrebă neliniştit: Ea cine-i, secretara ta? 

- Agent special Lipinski, preciză ea, fluturând grațios 
carnetul pe sub nasul lui. Detectiv Chapman, vrei să-mi 
spui, te rog, prenumele dumitale? 

Will îşi înăbuşi un zâmbet. 

Chapman n-avea chef de o dispută teritorială cu 
federalii. Degeaba tuna şi fulgera, nu făcea altceva 
decât să-şi piardă vremea, pentru că oricum avea să 
sfârşească învins. Viaţa e şi-aşa prea scurtă. 

- Bine. Fiţi atenţi! strigă el. A venit FBl-ul şi toată 
lumea trebuie să plece, aşa că împachetaţi, ca să le 
dăm voie să-şi facă treaba. 

- Să lase şi cartea poştală, zise Will. 


Chapman scoase o pungă de plastic din buzunarul de 
la piept. 

- Uite-o. 

După ce apartamentul se goli, examinară cadavrul, 
împreună cu detectivul. Aerul era greu şi în cameră 
pluteau primele semne ale descompunerii. Pentru o 
victimă ucisă prin împuşcare, erau surprinzător de 
puţine urme de sânge, doar câteva cheaguri în părul 
cărunt şi o dâră pe obrazul stâng, unde hemoragia 
arterială din ureche formase un afluent care cursese 
pe gât şi picurase pe covorul de un verde vegetal. Era 
întinsă pe spate, la vreo treizeci de centimetri de patul 
cu aşternuturi cu imprimeu floral, îmbrăcată într-o 
cămaşă de noapte roz, din bumbac, pe care probabil o 
purtase de o mie de ori. Ochii ei, deja uscați ca lemnul, 
erau larg deschişi şi priveau în gol. Will văzuse 
nenumărate cadavre, multe dintre ele atât de 
brutalizate, încât nu mai aveau aproape nimic 
omenesc. Doamna de faţă arăta destul de bine, o 
bunicuţă portoricană simpatică, pe care-ţi venea s-o 
scuturi de umăr ca s-o trezeşti. Se uită la Nancy, ca să- 
i evalueze reacţia în faţa mortii. 

Ea nota ceva în carneţel. 

- Bun, noi presupunem că... începu Chapman. Will 
ridică mâna şi polițistul amuţi. 

- Agent Lipinski, vrei te rog să ne spui ce s-a 
întâmplat aici? 

Nancy se îmbujoră, iar astfel obrajii ei păreau şi mai 
plini. Roşeaţa îi cobori pe gât şi dispăru sub gulerul 
cămăşii albe. Inghiţi în sec şi-şi umezi buzele cu limba. 
Incepu să vorbească rar, apoi din ce în ce mai repede, 
pe măsură ce-şi ordona ideile. 

- Cred că ucigaşul a mai fost aici, nu neapărat în 
apartament, ci în preajma clădirii. Grilajul de la o 


fereastră a bucătăriei a fost slăbit, apoi forţat. Trebuie 
s-o examinez îndeaproape, dar pun pariu că lemnul e 
putred. Totuşi, chiar dacă s-ar fi ascuns pe aleea din 
spate, nu cred c-ar fi riscat să facă treaba într-o 
singură noapte, dacă voia să fie sigur că respectă data 
de pe cartea poştală. S-a întors azi-noapte, s-a dus pe 
alee şi a smuls grătarul. Apoi a tăiat geamul cu un 
diamant şi a deschis zăvorul. Avea pe tălpi praf de pe 
alee şi a lăsat urme în bucătărie şi pe coridor, plus 
acolo şi acolo. 

Le arătă două locuri pe covorul din dormitor. Pe unul 
dintre ele stătea chiar Chapman, care făcu repede un 
pas într-o parte, ca şi cum ar fi călcat pe deşeuri 
radioactive. 

- Probabil că victima a auzit un zgomot, pentru că s- 
a ridicat şi a încercat să-şi pună papucii. Inainte ca ea 
să apuce să se încalţe, criminalul a intrat în cameră şi 
a împuşcat-o de aproape, în urechea stângă. Se pare c- 
a fost o armă de calibru mic, poate un 22. Nu se vede 
nici o plagă de ieşire, glonţul a rămas în craniu. Nu 
cred c-a fost agresată sexual, deşi nu putem fi siguri 
până nu verificăm. Trebuie să verificăm, de asemenea, 
dacă a furat ceva. Se pare că n-a scotocit prin 
apartament, pe de altă parte, n-am văzut nicăieri 
vreun portofel sau bani. Aproape sigur a ieşit tot pe 
unde-a intrat. Se opri şi se încruntă. Asta e. Asta cred 
eu că s-a întâmplat. 

Will se încruntă şi el, o lăsă câteva clipe să fiarbă în 
suc propriu, apoi zise: 

- Da, şi eu. 

Nancy se uită la el de parcă tocmai aflase că a 
câştigat un concurs de frumuseţe, apoi se apucă să-şi 
studieze pantofii cu talpă de crep. 


- Eşti de acord cu partenerul meu, detectiv 
Chapman? adăugă el. 

Chapman ridică din umeri. 

- Se prea poate să fi fost aşa. Mda, un 22, sunt sigur 
că asta a fost arma. 

Individul ăsta e varză, îşi spuse Will. 

- Aţi aflat dac-a furat ceva? 

- Fiică-sa spune că i-a dispărut poşeta. Ea a găsit-o 
pe moartă, azi-dimineaţă. Cartea poştală era pe masa 
din bucătărie, împreună cu restul corespondenţei. 

Will întinse mâna spre coapsele femeii. 

- A fost violată? 

- De unde să ştiu? Dacă nu l-ai fi dat afară pe legist, 
poate-am fi aflat, i-o întoarse Chapman. 

Will se lăsă pe vine şi, cu pixul, ridică foarte atent 
poala cămăşii de noapte. Se aplecă şi văzu că lenjeria 
intimă, de altfel foarte sobră, era la locul ei. 

- Se pare că nu, mormăi el. Să vedem cartea poştală. 
Will o examină minuţios, faţă şi verso, apoi i-o dădu lui 
Nancy. 

- Acelaşi caracter de literă folosit şi la celelalte? Era 
identic. 

- Courier 12, observă el. 

Nancy îl întrebă de unde ştie. Părea impresionată. 

- Sunt expert în litere, glumi Will. Citi numele, apoi îl 
rosti cu glas tare: Ida Gabriela Santiago. 

Potrivit lui Chapman, fiica susţinea că bătrâna nu-şi 
folosise niciodată al doilea prenume. Will se ridică şi se 
întinse. 

- Bun, am cam terminat, anunţă el. Nu lăsaţi pe 
nimeni să intre până nu apare echipa tehnică de la FBI. 
O să luăm legătura cu tine dacă mai avem nevoie de 
ceva. 


- Aveţi vreun indiciu despre nenorocitu' ăsta? se 
interesă Chapman. 

Mobilul lui Will începu să sune în buzunar, cântând - 
în totală contradicţie cu momentul - refrenul din Odă 
bucuriei. Îi răspunse detectivului, în timp ce încerca să- 
| scoată: 

- Ştim un mare rahat, dar asta-i prima mea zi de 
lucru la cazul ăsta. Apoi, la telefon: Piper... 

Ascultă atent şi clătină de două ori din cap, înainte 
să-i spună interlocutorului său: 

- Din lac în puț... la zi, Mueller nu şi-a revenit ca prin 
minune, nu? Păcat. Închise şi-şi ridică privirea. 
Partenere, eşti pregătită pentru o noapte lungă? 

Nancy aprobă viguros din cap. Se pare că apelativul 
"partenere" îi plăcuse, şi încă mult. 

- Era Sanchez, o lămuri Will. A apărut altă carte 
poştală, dar e diferită de celelalte. Are data de azi şi 
tipul încă n-a murit. 


5 


12 FEBRUARIE 1947 
LONDRA 


Ernest Bevin era veriga de legătură, curierul, 
singurul membru al Cabinetului care servise sub 
ambele guverne. Pentru Clement Atlee, prim-ministrul 
laburist, el era alegerea logică. 

- Da, Ernest, îi spusese Atlee secretarului de externe 
în timp ce şedeau în Downing Street 10, în faţa unui 
şemineu. Stai de vorbă cu Winston. Cere-i ajutorul în 
numele guvernului. 

Pe capul chel al lui Atlee apăruseră mărgele de 
sudoare şi Bevin urmărea stânjenit un pârâiaş care se 
scurgea de pe fruntea lată, pe nasul acvilin al prim- 
ministrului. 

Misiune acceptată. Fără întrebări, fără rezerve. Bevin 
era soldat, descendent al unui lung şir de lideri 
laburişti şi unul dintre fondatorii celui mai mare 
sindicat britanic, TGWU. Totdeauna pragmatic, înainte 
de război fusese unul dintre puţinii politicieni laburişti 
care cooperaseră cu guvernul conservator, luptând cot 
la cot cu acesta împotriva aripii pacifiste din propriul 
partid. In 1940, Churchill îşi pregătea ţara de război şi 
formase un guvern de largă coaliţie. Bevin era un om 
pe care Churchill îl putea folosi în continuare, aşa că 
ajunsese ministru al Muncii şi Serviciilor Publice şi 
primise numeroase responsabilităţi, inclusiv în 
industria militară. Reuşise cu mare abilitate să 
stabilească un echilibru între necesităţile armatei şi 
cele ale civililor, ba chiar îşi înființase propria armată 
de 50 000 de oameni, smulşi din rândul trupelor pentru 
a lucra în minele de cărbune. "Băieţii lui Bevin". 
Churchill îl ridica în slăvi. 


Apoi venise şocul. La doar câteva săptămâni după 
încheierea războiului, încă bucurându-se de victorie, 
cel pe care ruşii îl numeau "buldogul britanic" pierduse 
alegerile generale din 1945, măturat de avalanşa 
stârnită de Partidul Laburist al lui Clement Atlee. 
Churchill, omul care se bucurase de cea mai mare 
încredere din partea compatrioţilor săi în timpul 
războiului, fusese dat la o parte de un electorat care nu 
mai credea că el ar fi în stare să reconstruiască ţara. 
Bărbatul care spusese: "Ne vom apăra insula cu orice 
preţ, vom lupta pe plaje, vom lupta pe pistele de 
aterizare, vom lupta pe ogoare şi pe străzi, nu ne vom 
preda niciodată", s-a retras de pe marea scenă 
şchiopătând, trist şi demoralizat. Acum, la un an şi 
jumătate de la înfrângere, conducea capricios opoziţia 
şi-şi petrecea cele mai plăcute clipe în mult elogiata 
Chartwell House, unde scria poeme, picta acuarele şi 
hrănea cu firimituri de pâine lebedele negre. 

Şi tot acum, după un an şi jumătate, Bevin, 
secretarul de externe al prim-ministrului Atlee, se afla 
într-un buncăr şi-l aştepta pe fostul lui şef. Era frig şi 
Bevin avea pardesiul încheiat până sus, iar dedesubt 
purta un costum cu vestă, din stofă groasă, de iarnă. 
Era un bărbat solid, cu păr cenuşiu care începea să se 
rărească, pieptănat pe spate şi uns cu briantină, cu o 
faţă cărnoasă, cu fălcile cam lăsate. Alesese în mod 
special acest loc de întâlnire clandestin, pentru a 
transmite un mesaj psihologic. Subiectul de discuţie e 
foarte important. Secret. Vino repede, nu întârzia. 

Mesajul fusese limpede pentru Churchill, care intră 
greoi, se uită calm în jur şi întrebă: 

- De ce mi-ai cerut să vin iar în locul ăsta blestemat? 
Bevin se ridică şi, cu un gest scurt, îl trimise la 


plimbare pe ofiţerul superior care îl însoțea pe 
Churchill. 

- Erai în Kent? 

- Da, eram în Kent! Churchill tăcu o clipă. N-am 
crezut c-o să mai calc vreodată pe-aici. 

- Nu-ţi scoate haina. E foarte frig. 

- Aşa e mereu aici, răspunse Churchill. 

Cei doi îşi strânseră mâinile cu răceală, apoi se 
aşezară, după ce Bevin îl conduse pe Churchill la o 
masă pe care se afla un dosar roşu cu sigiliul prim- 
ministrului. 

Se aflau în buncărul de pe George Street, în care 
Churchill şi cabinetul său petrecuseră o bună parte din 
război. Camerele fuseseră construite în subsolul clădirii 
Oficiului Muncii, exact între Parlament şi Downing 
Street. Cu plafoane din beton armat, apărat de saci cu 
nisip şi săpat la o adâncime respectabilă, buncărul ar fi 
supravieţuit probabil unui atac direct, dar acesta nu se 
materializase niciodată. 

Stăteau faţă-n faţă la uriaşa masă pătrată din 
Camera Cabinetului, unde, indiferent dacă era zi sau 
noapte, Churchill îşi chema cei mai apropiaţi consilieri. 
Era o încăpere anostă, mohorâtă, cu aer închis. Alături 
se afla Camera Hărţilor, încă tapetată cu schiţele 
teatrelor de operaţiuni, şi dormitorul lui Churchill, care 
încă mai duhnea a trabuc, la atâta vreme după ce 
ultimul fusese stins între pereţii lui. Mai departe, pe 
coridor, într-o mică magazie transformată, se afla 
Camera Telefonului Transatlantic, unde un criptolog cu 
nume de cod Sigsaly cifra discuţiile dintre Churchill şi 
Roosevelt. Din câte ştia Bevin, linia încă funcţiona. 
Nimic nu se schimbase din ziua când aceste încăperi 
fuseseră discret închise. Ziua Victoriei. 


- Vrei s-arunci o privire? întrebă Bevin. Cred că 
generalul Stuart are cheile. 

- Nu. Churchill îşi pierduse răbdarea şi nu se simţea 
deloc bine în buncăr. O spuse de-a dreptul: Ascultă, de 
ce nu treci la subiect? Ce vrei, de fapt? 

Bevin recită introducerea pe care o repetase ca pe 
un rol: 

- S-a ivit o problemă, una complet neaşteptată, 
remarcabilă şi de o natură foarte delicată. Guvernul 
trebuie s-o abordeze cu prudenţă şi cu mare grijă. 
Pentru că sunt implicaţi şi americanii, prim-ministrul s- 
a întrebat dacă nu cumva dumneata ai fi cel mai 
potrivit să-l ajuţi personal în această privinţă. 

- Sunt în opoziţie, remarcă Churchill pe un ton rece. 
Ce motiv aş avea să-l ajut în orice privinţă, cu excepţia 
plecării lui din Downing Street, ca să mă întorc eu 
acolo? 

- Faptul că eşti cel mai mare patriot pe care națiunea 
asta l-a avut vreodată. Şi faptul că omul care stă acum 
în faţa mea pune mai mare preţ pe bunăstarea 
poporului britanic decât pe jocurile politice. lată de ce 
cred că vei fi de acord să ajuţi guvernul. 

Churchill părea uimit, deşi ştia bine că era jucat pe 
degete. 

- În ce naiba te-ai băgat? Faci apel la vâna mea 
patriotică? Las-o baltă, mai bine spune-mi care-i 
încurcătura în care-aţi intrat. 

- Vei găsi acolo un rezumat al situaţiei, zise Bevin, 
făcând semn cu bărbia către dosarul în coperte din 
piele roşie. Ar fi bine să-l citeşti. Ai ochelarii? 

Churchill scotoci în buzunarul de la piept. 

- Îi am. Îşi potrivi braţele de sârmă pe tâmplele 
capului uriaş. lar dumneata ai de gând să stai aici şi să 
te uiţi pe pereţi? 


Bevin dădu din cap şi se rezemă de spătarul 
scaunului simplu, din lemn. Churchill fornăi dispreţuitor 
şi deschise dosarul. Bevin îl urmări în timp ce citea 
primul paragraf, apoi îl văzu scoţându-şi ochelarii. 

- Ce-i asta, o glumă? întrebă Churchill. Chiar crezi c-o 
să înghit povestea asta? 

- Nu-i deloc o glumă. Incredibil, da. Fantastic, nu. 
Dacă citeşti mai departe, o să afli ce-a făcut până 
acum Serviciul de Informaţii al Armatei pentru a 
autentifica descoperirea. 

- Nu m-aşteptam la aşa ceva. Bevin dădu din cap. 

Înainte de a-şi continua lectura, Churchill îşi aprinse 
un trabuc. Vechea lui scrumieră se afla pe masă. Din 
timp în timp, murmura printre dinţi ceva neinteligibil. O 
dată, chiar exclamă: 

- Dintre toate locurile de pe lumea asta, tocmai 
Insula Wight! 

La un moment dat, se ridică şi-şi dezmorţi picioarele, 
apoi îşi aprinse din nou trabucul. Se încrunta adesea şi, 
după zece minute, când terminase lectura dosarului, îi 
aruncă lui Bevin o privire întrebătoare. Işi scoase 
ochelarii, îi puse în buzunar, apoi trase cu sete din 
trabuc. 

- Sunt şi eu acolo? 

- Da, fără îndoială, dar nu cunosc detaliile, spuse 
Bevin pe un ton solemn. 

- Şi dumneata? 

- N-am întrebat. 

Deodată, Churchill se însufleţi, aşa cum se 
întâmplase de multe ori în această încăpere. Sângele îi 
pulsa hotărât în vene. 

- Publicul nu trebuie să afle nimic! Abia ne-am trezit 
din cel mai îngrozitor coşmar, iar aşa n-am face altceva 
decât să ne prăbuşim în beznă şi haos. 


- Şi noi suntem exact de aceeaşi părere. 

- Cine-a aflat? Cât de bine pot fi controlaţi? 

- Un cerc restrâns. In afară de prim-ministru, doar 
eu, dintre membrii guvernului. Cel mult şase ofiţeri ştiu 
destule ca să facă legăturile logice. Apoi, bineînţeles, 
profesorul Atwood şi echipa lui. 

Churchill mărâi. 

- Asta e o problemă spinoasă. Ai făcut bine că i-ai 
izolat. 

- Şi, în fine, continuă Bevin, americanii. Ţinând cont 
de relaţia noastră specială cu ei, am ajuns la concluzia 
că trebuie să-l informăm pe preşedintele Truman şi am 
primit asigurări că foarte puţini vor afla secretul. 

- Din acest motiv m-ai chemat? Din cauza 
americanilor? Bevin se încălzise, aşa că-şi scoase 
pardesiul. 

- Voi fi sincer cu dumneata până la capăt. Prim- 
ministrul doreşte să te ocupi de Truman. Relaţia lor a 
ajuns în punctul de îngheţ. Guvernul îţi va da oficial 
această misiune. De azi încolo, nu mai vrem să fim 
implicaţi în această chestiune. Americanii s-au oferit să 
ia toate materialele şi, după discuţii interminabile, 
înclinăm să acceptăm acest aranjament. Nu le vrem. 
Se pare că ei au tot felul de idei, dar - sincer - nu ne 
interesează. Ne aşteaptă o muncă serioasă, dacă vrem 
să reconstruim ţara, şi nu ne putem permite să ne 
gândim la altceva, să consumăm resurse sau, în cazul 
divulgării, să plătim oalele sparte. Mai mult, trebuie să 
luăm o hotărâre în privinţa lui Atwood şi a celorlalţi. 
Dorim ca dumneata să-ţi asumi conducerea acestei 
operaţiuni, nu în calitate de lider al opoziţiei, nici în 
calitate de personalitate politică, ci în nume personal, 
ca autoritate morală. 

Churchill clătină din cap. 


- Inteligent, foarte inteligent. Probabil c-a fost ideea 
dumitale. Şi eu aş fi făcut acelaşi lucru. Ascultă, 
prietene, poţi să-mi dai asigurări că problema de faţă 
nu va fi folosită împotriva mea pe viitor? Am de gând 
să dau de pământ cu dumneata la următoarele alegeri 
generale şi nu mi-ar plăcea nici cât negru sub unghie 
să încasez o torpilă sub linia de plutire. 

- Ai cuvântul meu, răspunse Bevin. Chestiunea e mai 
importantă decât convingerile politice. 

Churchill se ridică şi bătu o dată din palme. 

- Atunci sunt de acord. Am să iau legătura cu Harry 
dimineaţă, dacă poţi să aranjezi întâlnirea. Apoi am să 
mă ocup de Atwood. 

Bevin îşi drese glasul. Gâtul i se uscase. 

- Speram că vei rezolva imediat problema lui 
Atwood. Omul e chiar aici, pe coridor. 

- Aici? Vrei să vorbesc cu el acum? exclamă 
Churchill, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. 

Bevin dădu din cap şi se ridică prea repede, de parcă 
ar fi vrut să fugă de-acolo. 

- Acum am să te las să-ţi vezi de treabă şi am să-i 
raportez personal prim-ministrului. Se opri, pentru a da 
mai multă greutate vorbelor sale. Generalul-maior 
Stuart te va ajuta în privinţa logisticii. Va rămâne la 
dispoziţia dumitale până când problema va fi rezolvată 
şi toate materialele vor părăsi teritoriul britanic. Eşti de 
acord cu acest aranjament? 

- Da, bineînţeles. Voi avea grijă de toate. 

- Mulţumesc. Guvernul îţi este recunoscător. 

- Da, da, toţi îmi sunt recunoscători, mai puţin 
nevastă-mea, care-o să mă ucidă fiindc-am lipsit de la 
cină, mormăi Churchill. Să vină Atwood. 

- Vrei să vorbeşti cu el? Credeam că nu e necesar. 

- N-are importanţă dacă vreau sau nu. N-am încotro. 


Geoffrey Atwood stătea în faţa celui mai celebru om 
din lume şi era total uluit. Se păstrase în formă şi era 
încă puternic, după atâţia ani de muncă în aer liber, 
dar pielea lui căpătase o tentă cenuşie şi părea bolnav. 
Deşi abia împlinise cincizeci şi doi de ani, evenimentele 
din ultima vreme îl îmbătrâniseră cu încă zece. 
Churchill observă că mâna profesorului tremura când 
acesta ridică la buze ceaşca de ceai cu lapte. 

- Am fost reţinut împotriva voinţei mele timp de 
aproape două săptămâni, se plânse el. Soţia mea nu 
mai are nici o veste de la mine. Cinci dintre colegii mei 
au fost de asemenea reţinuţi, iar printre ei se numără 
şi o femeie. Cu tot respectul, domnule prim-ministru, 
dar este scandalos! Un membru al echipei mele, 
Reginald Saunders, a murit. Suntem cu toţii profund 
traumatizaţi de aceste întâmplări. 

- Da, admise Churchill, este scandalos şi 
traumatizant. Am fost anunţat de moartea domnului 
Saunders. Cu toate astea, sunt sigur că înţelegeţi, 
domnule profesor, afacerea este absolut extraordinară. 

- Da, desigur, dar... 

- Ce îndatoriri aţi avut în timpul războiului? 

- Experienţa mea profesională a fost folosită cu 
rezultate excelente, domnule prim-ministru. Am servit 
într-un regiment care avea misiunea de a conserva şi 
inventaria operele de artă smulse de nazişti din 
muzeele de pe continent. 

- A! exclamă Churchill. Foarte bine, foarte bine! lar 
după ce aţi fost trecut în rezervă, presupun că v-aţi 
reluat cariera universitară. 

- Da, sunt profesor de istorie şi arheologie la 
Cambridge. 


- lar săpăturile de pe Insula Wight au fost prima 
dumneavoastră ieşire pe teren, după război? 

- Da, dar am mai fost acolo şi înainte. Totuşi, am 
făcut ultimele săpături într-un sector până atunci 
neatins. 

- Înţeleg. Churchill întinse mâna spre cutia cu 
trabucuri. Doriţi unul? întrebă el. Nu? Sper că nu vă 
deranjează dacă fumez. Aprinse un chibrit şi pufăi 
puternic, până când camera se umplu de fum. 
Domnule profesor, ştiţi unde vă aflaţi acum, nu-i aşa? 

Atwood dădu posomorât din cap. 

- Cu excepţia unui cerc restrâns de iniţiaţi, foarte 
puţini oameni au intrat în această încăpere. Nici măcar 
eu nu-mi închipuiam c-o s-o mai văd vreodată, dar am 
fost chemat aici, cum s-ar zice, de la pensie, pentru a 
rezolva mica dumneavoastră criză. 

Atwood protestă: 

- Domnule prim-ministru, înţeleg foarte bine 
consecinţele descoperirii mele, însă nu văd de ce 
libertatea mea şi a echipei mele este pusă în discuţie. 
Dacă se poate vorbi de o criză, atunci ea a fost 
provocată în mod artificial. 

- Da, şi eu înţeleg punctul dumneavoastră de vedere, 
dar alţii pot avea opinii diferite, spuse Churchill cu o 
răceală care îl nelinişti pe profesor. Doar nu vă putem 
lăsa să plecaţi şi să publicaţi în vreo revistă 
blestematele alea de descoperiri! 

Fumul îi iritase gâtul lui Atwood şi el tuşi de câteva 
ori, pentru a-şi drege glasul. 

- Mă gândesc la asta zi şi noapte, de când am fost 
reţinuţi. Vă rog să nu uitaţi că eu însumi am luat 
legătura cu autorităţile. N-am alergat la vreun ziar, nu-i 
aşa? Sunt gata să semnez un contract de 
confidenţialitate şi sunt sigur că-i pot convinge pe 


colegii mei să facă acelaşi lucru. Sper că aşa va fi 
eliminat orice motiv de îngrijorare. 

- Într-adevăr, domnule profesor, e o propunere 
admirabilă şi mă voi gândi la ea. Ştiţi, în timpul 
războiului, am luat multe hotărâri grele, chiar în 
această cameră. Hotărâri de care depindea viaţa sau 
moartea... 

Se întrerupse, pentru că-şi amintise de una dintre 
ele, decizia îngrozitoare de a nu da ordinul de 
evacuare a populaţiei din Coventry înainte ca Luftwaffe 
să bombardeze oraşul. Dacă ar fi făcut asta, nemţii ar 
fi înţeles că cifrul lor de comunicaţii fusese spart. 
Muriseră sute de civili. 

- Aveţi copii, domnule profesor? 

- Două fete şi un băiat. Cel mai mare are 
cincisprezece ani. 

- Atunci, fără îndoială că toţi trei aşteaptă 
nerăbdători întoarcerea dumneavoastră. 

Lui Atwood i se umeziră ochii şi deveni brusc 
sentimental. 

- Domnule prim-ministru, aţi fost un model pentru 
noi toţi! Aţi fost un erou pentru noi toţi, iar astăzi 
sunteţi un erou pentru mine! Vă mulţumesc din inimă 
că aţi înţeles situaţia. 

Profesorul mai avea puţin şi începea să se smiorcăie. 
Churchill scrâşni din dinţi, văzând că un bărbat îşi 
poate pierde cumpătul în asemenea hal. 

- Pentru puţin. Totul e bine când se sfârşeşte cu 
bine. După ce rămase singur, Churchill termină de 
fumat jumătatea de trabuc. Aproape auzea ecourile 
războiului, apelurile urgente, fâsâitul static dintre 
transmisiunile radio, tunetele surde ale bombelor. 
Volutele fine de fum, care pluteau în aerul urât 
mirositor din adăpostul subteran, păreau fantome ale 


trecutului. Generalul-maior Stuart, cu care Churchill se 
întâlnise de câteva ori în timpul războiului, intră şi 
rămase în poziţie de drepţi, aşteptând ordine. 

- Pe loc repaus, domnule general. Ai aflat că 
încurcătura asta a fost aruncată în spinarea mea? 

- Am fost informat, domnule prim-ministru. Churchill 
puse trabucul în vechea lui scrumieră. 

- Dac-am înţeles bine, îi ţii pe Atwood şi pe oamenii 
lui la Aldershot, nu? 

- Aşa este. Profesorul crede că va fi eliberat. 

- Eliberat? Nici gând. Du-l înapoi la colegii lui. Voi lua 
eu legătura cu dumneata. Este o chestiune foarte 
delicată, n-avem voie să ne pripim. 

Generalul se uită la bărbatul corpolent din faţa lui, 
pocni din călcâie şi salută după toate regulile militare. 

Churchill îşi luă haina şi pălăria. Fără să mai arunce 
vreo privire în urmă, ieşi încet din Cabinetul de război, 
pentru ultima dată. 


6 


10 IULIE 1947 
WASHINGTON, D.C. 


Harry Truman părea un pitic în spatele uriaşei mese 
de lucru din Biroul Oval. Era pus la patru ace: cravată 
albă în dungi, cu nod desăvârşit, costum cenuşiu din 
stofă fină, încheiat la toţi nasturii, pantofi lustruiţi 
oglindă şi părul cam rar perfect aranjat. 

Acum, la jumătatea primului său mandat, scăpase de 
un război cumplit. De la Lincoln încoace, nici un alt 
preşedinte nu mai trecuse printr-o asemenea probă de 
foc. Capriciile istoriei îl catapultaseră într-o poziţie 
incredibilă. Nimeni, niciodată - nici măcar el însuşi -, n- 
ar fi pariat un singur cent pe faptul că bărbatul acesta 
cu înfăţişare banală va ajunge vreodată la Casa Albă. 
În nici un caz acum douăzeci şi cinci de ani, când 
vindea cămăşi de mătase la Truman & Jacobson, în 
Kansas City; sau când era judecător în Jackson County, 
un simplu pion în maşinăria democrată a lui 
Pendergast; sau când era senator de Missouri, adică 
tot o marionetă mânuită de sus; şi nici măcar atunci 
când Roosevelt îl alesese drept viitor vicepreşedinte, 
un compromis şocant încheiat în camerele încinse şi 
înăbuşitoare din Chicago în care se desfăşurase 
Convenţia din 1944. 

Dar, după optzeci şi două de zile în funcţia de 
vicepreşedinte, Truman fusese chemat de urgenţă la 
Casa Albă, pentru a fi informat că Roosevelt murise. 
Fusese obligat să ia peste noapte frâiele din mâinile 
unui om cu care abia dacă schimbase câteva cuvinte în 
primele trei luni ale mandatului. Truman era persona 
non grata în cercul de intimi al lui Roosevelt. Nu fusese 
invitat la consfătuirile de război. Nu auzise niciodată de 


Proiectul Manhattan. "Băieți, acum rugaţi-vă pentru 
mine", le spusese el reporterilor care aşteptau o 
declaraţie şi fusese cât se poate de sincer. După alte 
patru luni, fostul comerciant autorizase folosirea 
bombei nucleare la Hiroshima şi Nagasaki. 

In 1947, se obişnuise deja cu munca foarte grea de 
conducere a unei superputeri nou-născute într-o lume 
haotică, dar stilul său de lucru, metodic şi ferm, îi era 
de un real folos şi intrase bine în ritm. Problemele 
curgeau: reconstruirea Europei prin Planul Marshall, 
înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, lupta împotriva 
comunismului prin National Security Act“, demararea 
programului social intern prin Fair Deal’. Pot să fac 
toate astea, încerca el să se autoconvingă. La naiba, 
chiar sunt în stare! Apoi, în agenda lui de lucru apăruse 
ceva total neaşteptat şi de-a dreptul fantastic. Acum, 
problema se afla chiar în faţa lui, pe biroul perfect 
ordonat, lângă celebra plachetă THE BUCK STOPS 
HERE€. 

Pe plicul de Manila scria cu caractere de culoare 
roşie: PROIECTUL VECTIS - ACCES: ULTRA. 

Truman îşi aminti de telefonul pe care-l primise de la 
Londra cu cinci luni în urmă, unul dintre evenimentele 
care aveau să-i rămână pe vecie perfect gravate în 
memorie. Îşi amintea cum era îmbrăcat în ziua 
respectivă, îşi amintea de mărul pe care îl mâncase, la 
ce se gândise cu câteva clipe înainte şi imediat după 
discuţia cu Winston Churchill. 

- Mă bucur să v-aud, spusese el. Ce surpriză! 


+ Lege din 1947, prin care au fost reorganizate forţele armate şi serviciile 
de informaţii americane. 

5 Nume dat de preşedintele Truman programului de reforme sociale şi 
economice iniţiat în 1949. 

5 Cuvintele înscrise pe această plachetă, care a stat permanent pe biroul 
preşedintelui Truman, sunt o parafrază a expresiei passing the buck care, în 
sens larg, înseamnă a fugi de responsabilitate. 


- Bună ziua, domnule preşedinte. Sper că sunteţi 
bine sănătos. 

- Nu m-am simţit niciodată mai bine. Cum vă pot fi 
de folos? 

In ciuda zgomotului de fond de pe linia 
transatlantică, Truman percepuse încordarea din glasul 
lui Churchill. 

- Domnule preşedinte, ne puteţi fi de cel mai mare 
ajutor. A survenit o problemă cu adevărat remarcabilă. 

- Sigur că vă ajut, dacă-mi stă în puteri. Este o 
convorbire oficială? 

- Da. Am fost rechemat la datorie. Lângă ţărmul 
nostru sudic există o insulă mică, Insula Wight. 

- Am auzit de ea. 

- O echipă de arheologi a făcut acolo o descoperire 
care este, fără ocolişuri, prea fierbinte pentru noi. Este 
de o importanţă crucială, dar mi-e teamă că noi nu 
avem capacitatea de a ne ocupa de ea, în situaţia în 
care ne aflăm acum, după război. Nu ne putem asuma 
riscul de a greşi. In cel mai bun caz, ar fi un scandal 
naţional, în cel mai rău - o catastrofă naţională. 

Truman şi-l imagină pe Churchill stând acolo, aplecat 
peste telefon, pierdut într-un nor de fum de trabuc. 

- Ce-ar fi să-mi spuneţi, în câteva cuvinte, ce-au 
găsit compatrioţii dumneavoastră? 

Imperturbabilul preşedinte de buzunar asculta atent, 
cu stiloul pregătit să noteze, dacă era cazul. În scurtă 
vreme, stiloul căzu pe birou, nefolosit, iar Truman 
începu să bată nervos darabana în tăblia de lemn. 
Deodată, nodul cravatei i se păru prea strâns, iar 
responsabilitatea care-i apăsa umerii - prea grea. Îşi 
închipuise că bomba atomică fusese cea mai grea 
încercare. Acum i se părea un simplu exerciţiu de 
încălzire pentru ceva mult mai complicat. 


În afară de preşedintele Statelor Unite, doar alte şase 
persoane aveau nivel de acces "Ultra", un cod de 
securitate atât de drastic, încât însăşi existenţa lui era 
strict secretă. Sute, poate mii de oameni aflaseră de 
Proiectul Manhattan încă de la începuturile lui, dar 
numai şase fuseseră informaţi de existenţa Proiectului 
Vectis. Singurul membru al cabinetului Truman care 
avea acces Ultra era James Forrestal. Truman îl 
simpatiza pe Forrestal ca om, iar la nivel oficial avea 
încredere absolută în el. La fel ca preşedintele, făcuse 
afaceri înainte de a intra în politică. Pe vremea lui 
Roosevelt, fusese Secretar al Marinei, iar Truman îl 
păstrase în funcţie. 

Forrestal era un ins calculat şi exigent, dedicat trup 
şi suflet muncii sale, şi împărtăşea sentimentele 
profund anticomuniste ale preşedintelui. Truman îl 
pregătea pentru o responsabilitate mult mai 
importantă. La timpul potrivit, Forrestal avea să 
primească o funcţie nou înfiinţată în guvern, aceea de 
Secretar al Apărării, iar Proiectul Vectis urma să 
rămână în mâinile sale. 

Truman rupse sigiliul din ceară roşie al dosarului, un 
instrument de securitate străvechi, dar încă foarte 
eficace. Intre copertele din carton era un raport scris 
de comandorul Roscoe Hillenkoetter, unul dintre cei 
şase cu acces Ultra, pe care Truman avea să-l 
numească în scurtă vreme director al nou înfiinţatei 
CIA. Truman citi raportul, apoi scoase din dosar un 
teanc de tăieturi din ziare. 


Roswell Daily Record: B 
AVIAŢIA MILITARA CAPTUREAZA O FARFURIE 
ZBURATOARE LA O FERMA DIN ROSWELL 


şi a doua zi: . 
GENERALUL RAMEY CERCETEAZA FARFURIA 
ZBURATOARE DE LA ROSWELL. 


Sacramento Bee: 

ARMATA DECLARĂ CĂ A PRELUAT FARFURIA 
ZBURĂTOARE GĂSITĂ LA O FERMĂ DIN NEW 
MEXICO. 


Mai erau acolo câteva zeci de articole şi comunicate 
naţionale, de la Associated Press şi United Press, toate 
pe aceeaşi linie. 

Alea iacta est, îşi spuse Truman, amintindu-şi brusc 
latina învățată în liceu. Cezar traversase Rubiconul 
după ce pronunţase aceste vorbe memorabile şi 
schimbase cursul istoriei, sfidând Senatul şi intrând în 
Roma cu legiunile sale. Truman deşurubă capacul 
stiloului şi-i scrise lui Hillenkoetter un mesaj scurt, pe o 
coală cu antetul Casei Albe. Puse coala în dosar, 
împreună cu celelalte documente, şi scoase din 
sertarul de sus, cel din dreapta, trusa pentru aplicat 
sigilii. Aprinse o brichetă Zippo, apoi fitilul unei lămpi 
cu kerosen şi se apucă să topească un beţigaş de 
ceară, lăsând picăturile să cadă una câte una pe 
coperta din carton, până când formară o băltoacă în 
miniatură, de un roşu-sângeriu. Zarurile erau aruncate. 

Pe 24 iunie 1947, pilotul unui avion particular care 
zbura în apropierea Muntelui Rainier din statul 
Washington semnalase prezenţa unor obiecte 
zburătoare de formă lenticulară, care se mişcau haotic, 
cu o viteză uluitoare. După numai câteva zile, sute de 
oameni din toată ţara văzuseră acelaşi lucru şi ziarele 
se umpluseră cu poveşti despre "farfurii zburătoare". 
Terenul era pregătit pentru Roswell. 


Zece zile mai târziu, de Ziua Independenţei, pe o 
furtună cumplită, cerul de deasupra localităţii Roswell 
din New Mexico a fost luminat de un obiect albăstrui, 
cu o coadă de flăcări, care a căzut la nord de orăşel. 
Cei care l-au văzut jurau că nu fusese un fulger, nici 
vorbă. 

A doua zi dimineaţă, Mark Brazel - muncitorul-şef de 
la ferma de oi J.B. Foster, aflată la 120 de kilometri 
nord de Roswell -, care mâna o turmă către 
adăpătoare, descoperise o mulţime de resturi de metal 
şi cauciuc risipite pe câmp. Grămezile erau pe alocuri 
atât de înalte, încât oile refuzaseră să traverseze 
pajiştea şi fusese nevoit să facă un ocol larg. 

Brazel, un tip serios, cu pielea arsă de soare, a făcut 
o recunoaştere rapidă şi s-a convins că fragmentele nu 
aveau nici o legătură cu resturile de baloane 
meteorologice pe care le mai găsise prin zonă în 
câteva rânduri. La o examinare amănunţită, a 
remarcat un păienjeniş de urme de cauciucuri ce 
înconjura zona respectivă. Cauciucuri de jeep, şi-a spus 
el. Cine naiba se plimbă pe terenurile mele? A adunat 
câteva bucăţi de metal şi a dus oile la adăpat. Mai 
târziu, în seara aceleiaşi zile, i-a telefonat şerifului din 
comitatul Chavez, George Wilcox, şi i-a spus foarte sec: 
"George, ai auzit poveştile alea cu farfurii zburătoare? 
Ei bine, cred c-am găsit una împrăştiată prin ferma 
mea". 

Wilcox îl cunoştea bine pe Brazel şi ştia că nu poate 
fi vorba de o glumă. Dacă Mack spunea asta, atunci, 
pentru numele lui Dumnezeu, el unul avea de gând să-l 
ia în serios. Şeriful a dat un telefon la baza aeriană 
locală, USAAF Roswell, care aparţinea Grupului 509 
Bombardiere, şi a cerut să discute cu comandantul. La 
rândul său, colonelul William Blanchard i-a chemat pe 


ofiţerii săi de informaţii, Jesse Marcel şi Sheridan 
Cavitt, şi le-a ordonat să se ducă la fermă în dimineaţa 
zilei următoare. Apoi i-a trimis un mesaj superiorului 
său de la comandamentul Flotei a Opta din Fort Worth, 
generalul de brigadă Roger Ramey, care a insistat să 
primească pas cu pas rapoarte de pe teren. Generalul 
credea orbeşte în adevărul zicalei "Rahatul curge de 
jos în sus", aşa că a telefonat la Washington şi a 
transmis un raport preliminar secretarului Armatei. 
Apoi a aşteptat un răspuns. 

După numai câteva minute, aghiotantul l-a anunţat 
că era căutat de la Washington. 

- E secretarul Patterson? întrebă el. 

- Nu, domnule general, a fost răspunsul. Este 
secretarul Marinei, domnul Forrestal. 

Marina? Ce dracu' se petrece? s-a întrebat generalul, 
în timp ce ridica receptorul. 


Duminică dimineaţa, soarele deja părjolea pământul 
roşiatic când Mack Brazel s-a întâlnit, la intrarea în 
fermă, cu cei doi ofiţeri de informaţii şi cu un pluton de 
soldaţi. Convoiul militar a urmat camioneta Ford a lui 
Brazel pe drumuri pline de praf, până la colina 
presărată cu tufişuri uscate unde se aflau cele mai 
multe rămăşiţe. Soldaţii au izolat un perimetru şi au 
început să asude sub soarele arzător, în vreme ce 
maiorul Marcel, un tânăr foarte politicos, fuma ţigară 
de la ţigară şi scotocea prin resturi. Când Brazel i-a 
arătat urmele de cauciucuri şi l-a întrebat dacă armata 
mai fusese acolo, ofiţerul a tras cu sete un fum şi i-a 
răspuns: "Nu ştiu nimic despre asta, domnule". 

Peste câteva ceasuri, soldaţii au plecat, după ce 
aleseseră şi încărcaseră o mulţime de fragmente în 
camioanele acoperite cu prelate. Brazel a urmărit cu 


privirea convoiul până când acesta a dispărut la 
orizont, apoi a scos din buzunar o bucăţică de metal. 
Era la fel de subţire ca foiţa de celofan a unui pachet 
de ţigări şi la fel de uşoară, dar avea o caracteristică 
stranie. Brazel era un bărbat solid, cu mâini ca nişte 
lopeţi, însă oricât s-a străduit, n-a reuşit s-o îndoaie. 

În următoarele două zile, Brazel a remarcat că 
militarii tot veneau şi plecau din locul cu pricina. | se 
ordonase să nu se apropie. În dimineaţa zilei de marţi, 
ar fi putut să jure că vede un general de brigadă sosind 
acolo într-un jeep. Inevitabil, tot oraşul aflase că la 
ferma Foster se petrecea ceva, iar după-amiază 
armata n-a mai putut să ţină povestea sub capac. 
Colonelul Blanchard a difuzat un comunicat de presă 
oficial, în numele USAAF, în care anunta că un fermier 
din partea locului găsise o farfurie zburătoare. Serviciul 
de informaţii al bazei ridicase obiectul cu pricina, apoi 
îl trimisese mai sus pe scara ierarhică. In seara 
aceleiaşi zile, Roswell Daily Record a scos o ediţie 
specială şi aşa a izbucnit frenezia din presă. 

Ciudat, la o oră după difuzarea comunicatului lui 
Blanchard, generalul Ramey a telefonat la United Press 
şi a schimbat complet povestea. Nu era nici pe departe 
o farfurie zburătoare, nimic de felul ăsta. Era un balon 
meteorologic obişnuit, cu un reflector pentru radar, 
adică nimic care să justifice atâta tapaj. Atunci presa 
poate fotografia resturile? a fost el întrebat. Ei bine, a 
răspuns, deşi Washingtonul trata chestiunea ca pe un 
mare secret, el era dispus să-i ajute, atât cât se putea. 
Prin urmare, i-a invitat pe reporteri în biroul său din 
Texas, ca să fotografieze resturile învelişului unui balon 
meteorologic întinse cu grijă pe covor. "lată-le, 
domnilor. lată motivul acestei nemaipomenite agitaţii." 


A mai trecut o săptămână şi interesul la nivel 
naţional s-a stins. Cu toate astea, la Roswell persistau 
tot felul de zvonuri cu privire la evenimentele ciudate 
care se petrecuseră în primele ore şi zile după 
presupusa prăbuşire. Se spunea că armata ajunsese 
într-adevăr la faţa locului înaintea lui Brazel; că acolo 
găsiseră un aparat de zbor de formă lenticulară, în 
mare parte intact; şi că cinci cadavre mici, care nu 
păreau umane, fuseseră luate dimineaţa devreme şi 
examinate la baza aeriană. 

O infirmieră din personalul medical al armatei, care 
asistase la autopsie, s-a întâlnit apoi cu un prieten, 
antreprenor de pompe funebre din Roswell, şi a 
desenat pe un şerveţel siluetele unor fiinţe fragile, cu 
capete alungite şi ochi imenşi. Armata l-a reţinut 
temporar pe Mack Brazel, iar după aceea fermierul a 
devenit mult mai tăcut. În următoarele zile, practic 
fiecare persoană care văzuse locul incidentului sau 
participase la recuperarea rămăşiţelor fie şi-a schimbat 
peste noapte declaraţia, fie a tăcut mâlc, fie a fost 
transferată de urgenţă departe de Roswell, asta dacă 
n-a dispărut pur şi simplu de pe faţa pământului. 


Truman îi răspunse secretarului: 

- Bine, spune-i să intre. 

Forrestal, un bărbat mărunţel şi îngrijit, cu urechi 
supradimensionate care erau trăsătura sa cea mai 
pregnantă, se aşeză în faţa lui Truman, cu spatele 
perfect drept. Purta un costum din stofă pepit şi arăta 
până în vârful unghiilor ca un bancher, ceea ce şi 
fusese. 

- Jim, vreau un raport la zi despre Vectis, începu 
Truman, sărind peste etapa politeţurilor. 


Forrestal n-avea nimic împotrivă, pentru că de obicei 
folosea cât mai puţine cuvinte cu putinţă pentru a-şi 
exprima ideile. 

- Lucrurile merg conform planului, domnule 
preşedinte. 

- Care mai e situaţia acolo, la Roswell? 

- După părerea mea, am reuşit să ţinem oala la 
temperatura potrivită. 

Truman dădu viguros din cap. 

- Asta-i şi părerea mea, după ce-am citit ştirile din 
ziare. Spune-mi, ce reacţie au avut băieţii din Armată 
când au primit ordine de la secretarul Marinei? 

Truman chicoti. 

- Nu sunt chiar încântați, domnule preşedinte. 

- Pun pariu că nu sunt! Am ales omul potrivit - pe 
tine. Este o misiune a Marinei, aşa c-ar face bine să se 
obişnuiască. Acum, spune-mi despre locul acela din 
Nevada. Cum ne descurcăm? 

- Groom Lake. Am fost acolo săptămâna trecută. Nu 
e deloc primitor. Aşa-zisul lac a secat acum câteva 
sute de ani, dacă nu mă înşel. Este izolat, se 
învecinează cu poligonul nostru de la Yucca Flats. Nu 
vom avea nici o problemă cu vizitatorii ocazionali, iar 
dacă cineva îl caută în mod deliberat, amplasamentul e 
uşor de apărat, e înconjurat de dealuri şi de munţi. 
Lucrările progresează într-un ritm excelent, până acum 
sunt la termen. A fost construită o pistă de aterizare, 
au fost montate hangarele şi dormitoarele. După ce 
auzi aceste veşti bune, Truman îşi încrucişă mâinile la 
ceafă şi se relaxă câteva clipe. 

- Perfect. Continuă, te rog. 

- Au fost terminate săpăturile pentru complexul 
subteran. Acum se toarnă betonul şi curând vor începe 
lucrările la sistemul de ventilaţie şi la cel electric. Sunt 


absolut sigur că baza va fi gata la termenul stabilit în 
proiect. 

Preşedintele părea mulţumit, omul lui se achita 
perfect de sarcinile pe care le primise. 

- Şi cum te simţi ca director de şantier al celei mai 
secrete baze din lume? întrebă el. 

Forrestal se gândi o clipă. 

- Am construit cândva o casă în Westchester. 
Proiectul acesta mă solicită mai puţin. 

Faţa lui Truman se încreţi într-un surâs. 

- Fiindcă nevastă-ta nu se mai uită peste umărul tău. 
Am dreptate sau nu? 

Forrestal răspunse cu deplină sinceritate: 

- Aveţi perfectă dreptate, domnule. Truman se 
aplecă spre el şi îşi cobori glasul: 

- Materialul de la englezi... E încă la adăpost în 
Maryland? 

- Ar fi mai uşor să pătrunzi în Fort Knox decât acolo. 

- Cum ai de gând să-l transporţi prin toată ţara, până 
în Nevada? 

- Amiralul Hillenkoetter şi cu mine încă dezbatem 
problema transportului. Eu prefer camioanele, el ar 
opta pentru avioane. Există argumente pro şi contra la 
fiecare variantă. 

- Ce naiba, zise Truman, în fond, voi hotărâți, băieţi! 
N-am de gând să vă dau ordine la nesfârşit. Încă ceva: 
cum vom numi baza? 

- Indicativul cartografic militar este NTS 51, domnule 
preşedinte. Geniştii au botezat-o Area 51. 


James Forrestal a demisionat din funcţia de secretar 
al Apărării la 28 martie 1949. Truman începuse să 
bănuiască ceva abia cu o săptămână înainte, când 
Forrestal devenise brusc instabil. Se purta ciudat, 


părea obosit şi arăta neîngrijit. Nu mai mânca, nu mai 
dormea şi era în mod evident incapabil să-şi 
îndeplinească îndatoririle oficiale. S-a răspândit imediat 
zvonul că suferise o depresie nervoasă din cauza 
stresului provocat de responsabilităţile sale, iar 
confirmarea a venit când Forrestal s-a internat la 
Spitalul Naval Bethesda. N-a mai ieşit niciodată viu de 
acolo. La 22 mai, cadavrul lui, dezarticulat ca o păpuşă 
de cârpă, a fost găsit pe un balcon de la etajul al 
treilea. Rezerva în care stătea se afla la etajul al 
şaisprezecelea. Reuşise să forţeze fereastra bucătăriei 
de lângă camera lui. 

In buzunarul pijamalei sale au fost găsite două foi de 
hârtie. Pe una erau scrise, cu o mână tremurătoare, 
câteva versuri din tragedia Ajax de Sofocle: 


În aşteptarea sumbră a mormântului căscat, 
Chin pentru mamă în ceasul de-asfințit, 

Chin pentru inimă secată şi tâmple ce-au albit, 
Când în ureche îi va fi şoptită 

Povestea celui drag, cumplită. 

Chin, chin! striga-va ea, 

Nu murmur liniştit, ca trilul jalnic 

Al păsării ce-i singură cu cântu-i falnic. 


Pe cealaltă era scris, cu stiloul, un singur rând: 
Azi, 22 mai 1949, este ziua în care eu, James Vincent 
Forrestal, voi muri. 


7 


11 IUNIE 2009 
NEW YORK 


Deşi locuia la New York, Will nu era newyorkez. 
Fusese fixat acolo ca un post-it care putea fi oricând 
dezlipit fără efort şi lipit în altă parte. Nu înțelegea 
oraşul, nu avea nici o legătură cu el. Nu-i simțea ritmul, 
nu avea ADN-ul lui. Era nepăsător la toate noutăţile şi 
modele - restaurante, galerii de artă, expoziţii, 
spectacole, cluburi. Era un intrus care nu voia să fie 
acceptat. Dacă oraşul era o țesătură, Will era firul 
destrămat. Mânca, bea, dormea, muncea şi, din când 
în când, făcea sex la New York, dar în afară de asta era 
complet dezinteresat. Avea un bar preferat pe Second 
Avenue, un local grecesc unde-i plăcea să mănânce, pe 
23" Street, un restaurant de unde avea încredere să ia 
acasă mâncare chinezească, pe 24", o băcănie şi o 
prăvălie de băuturi pe Third Avenue. Acesta era 
microcosmosul lui, un pătrat de asfalt ca oricare altul, 
care avea însă propria coloană sonoră: vaierul 
permanent al Salvărilor care se luptau cu traficul 
pentru a-şi vărsa încărcătura la Bellevue. Îi mai 
rămăseseră un an şi două luni ca să hotărască unde 
putea fi "acasă", dar era sigur de pe-acum că asta nu 
se va întâmpla niciodată la New York. 

Habar n-avea că Hamilton Heights era un cartier în 
plină înflorire, dar asta nu era de mirare. 

- Zău? zise el pe un ton placid. În Harlem? 

- Da, în Harlem, răspunse Nancy. O mulţime de 
oameni din branşă s-au mutat mai la periferie. Asta 
pentru că au Starbucks şi aici, glumi ea. 

Inaintau încet prin traficul letargic şi dens al orei de 
vârf şi ea vorbea ca o mitralieră. 


- City College e tot acolo, adăugă Nancy 
entuziasmată. Sunt o mulţime de studenţi şi de 
profesori, câteva restaurante minunate, chestii de 
genul ăsta, şi e mult mai ieftin decât în alte locuri din 
Manhattan. 

- Ai fost vreodată acolo? Nancy se dezumflă puţin. 

- Sincer, nu. 

- Atunci de unde ştii toate astea? 

- Păi, am citit în New York şi The Times. 

Spre deosebire de Will, Nancy iubea oraşul. Crescuse 
în suburbia White Plains. Bunicii ei încă mai locuiau în 
Queens, imigranţi polonezi veniţi cu vaporul, care nu-şi 
pierduseră niciodată accentul înfiorător şi obiceiurile 
de la ţară. White Plains era căminul ei, dar oraşul 
fusese terenul ei de joacă, locul unde studiase muzica 
şi arta, unde comandase prima băutură, unde-şi 
pierduse virginitatea, în căminul de la John Jay College 
of Criminal Justice, unde fusese admisă în Barou, după 
ce absolvise Fordham Law ca şefă de promoţie, unde 
primise prima ei slujbă la FBI, după ce terminase 
cursurile de la Quantico. Nu avea nici timp, nici bani ca 
să exploreze în voie New Yorkul, dar se străduia din 
răsputeri să ţină degetul pe pulsul metropolei. 

Au traversat mâlosul Harlem River şi au ajuns la 
intersecţia West 140" Street cu Nicholas Avenue, unde 
complexul de clădiri cu douăsprezece etaje era din 
fericire marcat de vreo şase maşini de la Secţia 32 din 
Manhattan North. St. Nicholas Avenue era largă şi 
curată, mărginită la vest de fâşia verde crud a unui 
parc, un tampon între zona rezidenţială şi campusul 
CCNY”. Cartierul părea surprinzător de prosper. Privirea 
lui Nancy parcă spunea: Ei, n-am avut dreptate? 


7 City College of New York - Colegiul oraşului New York. 


Apartamentul lui Lucius Robertson era pe partea 
înverzită, la ultimul etaj. Pe ferestrele mari se vedeau 
parcul St. Nicholas, campusul universitar şi, dincolo de 
el, râul Hudson şi zona împădurită New Jersey 
Palisades. În depărtare, un şlep cărămiziu, lung cât un 
teren de fotbal, era remorcat încet către sud. Razele 
soarelui se reflectau în tubul de alamă al unei lunete 
vechi, fixate pe un trepied, şi Will se pomeni atras de 
ea şi copleşit de dorinţa copilărească de a privi prin 
ocular. 

Rezistă impulsului şi îşi flutură insigna, gest care 
atrase exclamaţia "A venit cavaleria!" din partea unui 
locotenent de la secţie, un afroamerican solid, care 
abia aştepta s-o şteargă de-acolo. Poliţiştii în uniformă 
şi detectivii păreau şi ei uşuraţi. Făcuseră ore 
suplimentare şi toţi sperau să-şi petreacă într-un fel 
mai plăcut această seară de vară. Berile reci şi grătarul 
erau mai sus pe lista lor de preferinţe decât temele cu 
copiii. 

- Unde-i omul nostru? îl întrebă Will pe locotenent. 

- În dormitor, se odihneşte. Am inspectat tot 
apartamentul, am adus şi-un câine. E curat. 

- Cartea poştală? 

Era într-o pungă etichetată. Lucius Jefferson 
Robertson, 384 West 140" Street, New York, NY 10030. 
Pe verso, sicriul şi data: 11 iunie 2009. 

Will i-o dădu lui Nancy şi făcu un tur al 
apartamentului. Mobilă modernă şi scumpă, două 
covoare orientale frumoase, pereţi zugrăviți în bej, 
picturi în ulei moderne, cumpărate din galerii bune. Pe 
un perete întreg, înrămate, coperte de viniluri şi CD- 
uri. Lângă bucătărie, un pian Steinway de concert, cu 
un teanc de partituri pe capacul închis. Rafturi cu sute 
de CD-uri şi un sistem audio de cea mai bună calitate. 


- Ce-i tipul ăsta, muzician? întrebă Will. Locotenentul 
aprobă din cap. 

- Jazz. N-am auzit niciodată de el, dar Monroe zice 
că-i celebru. 

Un poliţist alb subţirel repetă ca un ecou: 

- E celebru. 

După o scurtă discuţie, au căzut de acord că ancheta 
revenea FBl-ului. Poliţiştii de la secţie urmau să 
supravegheze noaptea intrările în clădire, dar FBl-ul 
putea să-l ia în primire pe domnul Robertson şi să-l 
supravegheze cât avea chef. Locotenentul strigă spre 
uşa dormitorului: 

- Domnule Robertson, sunteţi bun să veniţi? FBl-ul 
vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

- Bine, vin imediat, se auzi din spatele uşii. 
Robertson, care arăta ca un explorator epuizat - slab, 
cu umerii lăsaţi -, apăru îmbrăcat într-un pulover 
galben-deschis, pantaloni largi şi papuci. Avea vreo 
şaizeci şi cinci de ani, dar părea mai bătrân. Ridurile lui 
erau atât de adânci, încât ai fi putut pierde o monedă 
printre ele. Pielea, de un negru profund, era lipsită de 
orice nuanţă maronie, cu excepţia palmelor şi a 
degetelor fine şi lungi, mai palide, de culoarea cafelei 
cu lapte. Avea părul şi barba tunse scurt şi aproape 
cărunte. 

Se îndreptă imediat spre nou-veniţi. 

- Bună ziua, îi salută el. Imi pare rău c-am provocat o 
asemenea agitaţie. 

Will şi Nancy se prezentară pe rând. 

- Vă rog să nu-mi mai spuneţi domnul Robertson, 
protestă muzicianul. Prietenii îmi zic Clive. 


Poliţiştii plecaseră imediat. Soarele care atârna 
deasupra râului Hudson părea un grepfrut uriaş. Will 


trase perdelele în living şi cobori storurile în dormitor. 
Încă nu se confruntaseră cu vreun lunetist, dar 
Doomsday nu mai respecta nici un tipar. Ajutat de 
Nancy, inspectă fiecare centimetru pătrat din 
apartament, apoi, după ce ea se duse să-i ţină de urât 
lui Clive, verifică palierul şi scara. 

Interogatoriul a fost scurt şi la obiect, pentru că nu 
erau prea multe de povestit. Clive se întorsese după- 
amiază dintr-un turneu prin ţară cu cvintetul lui. 
Nimeni nu mai avea cheile de la apartament şi, din 
câte îşi dădea el seama, nici un obiect nu fusese clintit 
din loc sau furat. După un zbor liniştit de la Chicago, 
luase un taxi de la aeroport şi găsise cartea poştală 
îngropată în teancul de corespondenţă adunat în acea 
săptămână. O recunoscuse imediat, telefonase la 911. 
Asta era tot. 

Nancy îi spuse pe rând numele şi adresele celorlalte 
victime, dar de fiecare dată Clive clătină trist din cap. 
Nu le cunoştea. 

- Ce motiv ar avea individul ăsta să-mi vrea răul? se 
lamentă el. Sunt un pianist oarecare... 

Nancy închise carnetul, iar Will ridică din umeri. 
Terminaseră. Era aproape opt seara. Incă patru ore 
până la data fatidică. 

- Frigiderul e gol. N-am apucat să cumpăr nimic, 
după ce m-am întors, altfel v-aş fi oferit ceva de 
mâncare. 

- O să comandăm, zise Will. Ce-i mai bun în cartier? 
Adăugă repede: Plăteşte guvernul! 

Clive le recomandă cotletele de la Charley's, de pe 
Frederick Douglass Boulevard, apoi se duse la telefon 
şi se chinui multă vreme să comande un meniu 
complicat, cu cinci garnituri diferite. 


- În contul meu, îi şopti Will şi îşi scrise numele, cu 
litere mari, pe o foaie din carnet. 

În timp ce aşteptau mâncarea, făcură un plan. Clive 
va rămâne sub ochii lor până la miezul nopţii. Nu va 
răspunde la telefon. Când el se va duce la culcare, ei 
vor sta de pază în living, iar dimineaţa vor evalua din 
nou riscurile şi vor stabili alt plan de apărare. 

O vreme, nimeni nu mai spuse nimic. Clive se foia în 
fotoliul lui preferat, încruntat şi scărpinându-şi barba. 
Nu se simţea în largul lui când avea musafiri, cu atât 
mai mult când aceştia erau agenţi FBI. Din punctul lui 
de vedere, puteau fi extratereştri teleportaţi de pe altă 
planetă. 

Nancy îşi întinse gâtul ca să vadă mai bine tablourile 
de pe perete şi deodată se ridică şi exclamă: 

- Nu e un de Kooning? 

Arăta spre o pânză mare, cu pete şi linii neregulate, 
în culori primare. 

- Foarte bine, domnişoară, exact asta e. Văd că te 
pricepi la artă. 

- Uimitor, zise ea emoţionată. Probabil valorează o 
avere. 

Will se uită şi el la tablou. În ochii lui, părea mai 
degrabă o mâzgălitură, în genul celor pe care le fac 
copiii la şcoală şi apoi le-aduc acasă, unde le lipesc pe 
uşa frigiderului. 

- Este foarte valoros, admise Clive. Chiar Willem mi |- 
a dat, de mult. Am intitulat o piesă cu numele lui şi, 
chiar dacă s-ar zice că suntem chit, cred totuşi că eu 
am ieşit în câştig. 

Asta îi stârni pe amândoi şi începură să 
pălăvrăgească despre arta modernă, un subiect la care 
Nancy părea că se pricepe destul de bine. Will îşi slăbi 
nodul cravatei, se uită la ceas şi îşi auzi stomacul 


protestând. Fusese o zi foarte lungă. Dacă Mueller n-ar 
fi păţit-o, acum el ar fi stat acasă, tolănit pe canapea, 
s-ar fi uitat la televizor şi ar fi băut liniştit un scotch. Il 
ura pe Mueller tot mai mult. 

În clipa următoare, se auzi un ciocănit în uşa 
apartamentului. Will îşi scoase Glock-ul din toc. 

- Du-l în dormitor. 

Nancy îl luă de braţ pe Clive şi-l trase repede după 
ea, în timp ce Will se uita pe vizor. 

Era un poliţist în uniformă, care ţinea într-o mână o 
pungă uriaşă de hărtie. 

- Cotletele voastre, zise el. Dacă nu le mai vreţi, le 
luăm noi. 

Cotletele erau bune - ba nu, excelente. Se aşezară 
toţi trei, foarte civilizat, în jurul mesei din living şi 
mâncară cu poftă, până la ultima firimitură, inclusiv 
garnitura de cartofi piure, porumb, fasole şi verdeţuri. 
Mestecau cu grijă şi înghiţeau în tăcere, pentru că 
mâncarea era prea bună ca s-o strice făcând 
conversaţie. Clive termină primul, apoi Will, amândoi 
părând de-a dreptul ghiftuiţi. Nancy continuă să 
mănânce încă cinci minute, în acelaşi ritm. Cei doi 
bărbaţi se uitau la ea cu admiraţie nedisimulată, apoi, 
din politeţe, mai traseră de timp, desfăcând un pachet 
de şerveţele umede şi ştergându-şi meticulos degetele 
mânjite cu sos. 

În liceu, Nancy fusese destul de scundă şi foarte 
sportivă. jucase pe post de fundaş în echipa de softball 
şi de mijlocaş în cea de fotbal european. Incepuse să 
se îngraşe în timpul primului an petrecut departe de 
casă, victimă, ca atâţia alţii, a "bolii bobocului". De-a 
lungul anilor de facultate, continuase să pună pe ea 
kilogram după kilogram, ba chiar mai rău în timpul 
cursurilor la Drept. În cele din urmă, devenise 


indiscutabil o femeie cu forme pline. La Fordham, la 
jumătatea anului al doilea, se hotărâse definitiv să dea 
examen la FBI, dar consilierul ei o avertizase că mai 
întâi trebuia să-şi intre în formă. Aşa că, dând dovadă 
de o voinţă de fier, începuse o dietă-fulger şi un 
program de alergări şi ajunsese la şaizeci de 
kilograme. 

Numirea ei la biroul din New York fusese o veste 
bună şi, în acelaşi timp, una proastă. Vestea bună: New 
Yorkul. Vestea proastă: New Yorkul. Diploma ei GS-108 
însemna un salariu de bază de 38 000 de dolari, cu un 
bonus de încă 9 500 pentru agenţii federali. Dar unde 
puteai locui în New York cu un salariu de nici 50 000? 
Pentru ea, răspunsul era unul singur: acasă, în White 
Plains, unde îşi luase iar în primire vechea cameră, la 
pachet cu mesele gătite de mama şi sendvişurile ei 
speciale. Lucra ore suplimentare şi nu mai călcase într- 
o sală de gimnastică. In trei ani, greutatea îi crescuse 
constant şi, pe corpul ei şi aşa scund, apăruseră noi 
rotunjimi. 

Will şi Clive se uitau la ea de parcă era pe punctul să 
câştige un concurs de mâncat cârnaţi. Stânjenită, 
Nancy se îmbujoră şi puse tacâmurile pe farfurie. 

Apoi strânseră masa şi spălară frăţeşte vasele, ca în 
familie. Se făcuse aproape zece. 

Will dădu la o parte draperia câţiva centimetri. Era 
întuneric beznă. Se uită discret în stradă şi văzu două 
maşini de poliţie parcate la bordură, acolo unde se 
aştepta să le vadă. Lăsă draperia să cadă la loc şi 
verifică uşa de la intrare. Cât de hotărât era criminalul? 
Acum, când clădirea era supravegheată, care va fi 
următoarea lui mişcare? Se va retrage şi îşi va 


3 GS (General Schedule), grilă de salarizare cu cincisprezece trepte 
pentru salariaţii cu studii superioare ai guvernului american. 


recunoaşte înfrângerea? În fond, nu trecuseră nici 
douăzeci şi patru de ore de când omorâse o bătrână. 
De obicei, criminalii în serie nu sunt nişte indivizi plini 
de energie, dar ăsta ucidea la grămadă. Va da buzna 
prin peretele apartamentului alăturat? Va cobori pe o 
frânghie de pe acoperiş şi va intra pe fereastră? Va 
arunca în aer întreaga clădire, doar pentru a-şi elimina 
ţinta? Will încă nu-l citea: era o excepţie şi 
imprevizibilul îl neliniştea profund. 

Clive se aşezase iar în fotoliul său favorit şi încerca 
să se convingă de faptul că timpul era aliatul lui. 
Vorbea cu Nancy, care părea fascinată de cadenţa 
lentă, perfectă a glasului său. Subiectul era muzica, iar 
Will avea impresia că ea ştia destul de multe şi în acest 
domeniu. 

- Glumeşti! zise Nancy. Chiar ai cântat cu Miles? 

- O, da, am cântat cu toţi... Am cântat cu Herbie, cu 
Dizzy, cu Sonny şi cu Ornette. Sunt un răsfăţat al sorții. 

- Cine e preferatul tău? 

- Păi, cred c-ar fi Miles, domnişoară. Nu neapărat ca 
om, dacă mă înţelegi, doar ca muzician. O, da! Nu 
ţinea în mâini o trompetă, nu, ci un corn dăruit de 
Dumnezeu însuşi. Crede-mă, ce făcea el nu era treabă 
de muritor! Nu făcea muzică, ci vrăji. Când cântam cu 
el, mi se părea că cerul se va deschide, dintr-o clipă-n 
alta, şi va ploua cu îngeri. Vrei să-ţi pun Miles chiar 
acum, ca să înţelegi mai bine ce vreau să zic? 

- Aş prefera s-ascult muzica ta, zise ea. 

- Incerci să mă seduci, tânără domnişoară de la FBI! 
Şi reuşeşti... Se întoarse spre Will: Ştiai că partenera ta 
e o seducătoare de profesie? 

- E prima noastră zi împreună. 


- Are personalitate. Cu aşa ceva, ajungi departe. Se 
ridică greoi din fotoliu şi se duse la pian, se aşeză pe 
scaun şi îşi flexă de câteva ori degetele. 

- Trebuie să cânt încet, din cauza vecinilor, ştiţi? 

Începu să cânte. O piesă liniştită, frumoasă, vag 
melancolică, având accente fantomatice din alte 
timpuri, care dispăreau în ceața notelor, pentru a se 
întoarce mai proaspete. Cântă multă vreme, cu ochii 
închişi, fredonând din când în când în chip de 
acompaniament. Nancy era hipnotizată, dar Will 
rămăsese în gardă: se uita mereu la ceas şi încerca să 
prindă, printre note, zgomotele discrete ale nopţii. 

Când Clive se opri, după ce ultima notă se stinse în 
neant, Nancy spuse: 

- Dumnezeule, a fost minunat! Îţi mulţumesc din 
suflet. 

- Ba nu, eu îţi mulţumesc că m-ai ascultat şi c-ai 
vegheat asupra mea în noaptea asta. Clive se aşeză iar 
în fotoliu. 

Vă mulţumesc amândurora. M-aţi făcut să mă simt în 
siguranţă şi vă sunt recunoscător. la spune, domnule, 
se întoarse el către Will, am voie să beau un păhărel? 

- Ce vrei să bei? lţi aduc eu. 

- Am o sticlă de Jack în bucătărie, în dulapul din 
dreapta chiuvetei. Dar ai grijă să nu-l strici cu gheaţă. 

Will găsi sticla, pe jumătate plină. Deşurubă capacul 
şi mirosi. Putea fi otrăvită? Oare asta era soluţia pe 
care-o găsise criminalul? Apoi, într-o clipă de inspiraţie 
subită, se gândi: Trebuie să-l apăr pe omul ăsta şi nu 
mi-ar strica deloc un pahar. Işi turnă cam două degete 
şi dădu băutura peste cap. Avea gust de bourbon. 
Simţi o căldură plăcută în stomac. O s-aştept treizeci 
de secunde şi, dacă nu mor, omul îşi primeşte trataţia, 
îşi spuse el, aproape impresionat de propria logică. 


- Ai găsit-o, şefule? strigă Clive din living. 

- Da. Vin imediat. 

Supravieţuise, aşa că turnă într-un pahar şi i-l duse 
lui Clive, care-i mirosi răsuflarea şi remarcă: 

- Omule, sunt bucuros să văd că te-ai servit! Nancy îi 
aruncă o privire furioasă. 

- Gustarea bucatelor, ca-n Roma antică, se justifică 
Will, dar ea părea oripilată. 

Clive sorbi din pahar şi începu să pălăvrăgească: 

- Ştii ceva, Miss FBI, o să-ţi trimit câteva CD-uri cu 
trupa mea, Clive Robertson Five. Suntem doar o mână 
de boşorogi, dar încă mai ştim să facem treabă, dacă 
mă-nţelegi. Incă mai gătim la aragaz, deşi omul meu 
de la tobe, Harry Smiley, dă afară o grămadă de gaze! 

Aproape un ceas mai târziu, încă mai vorbea despre 
viaţa din turnee, despre stilurile de interpretare la 
keyboard, despre industria muzicii. Işi terminase 
băutura. Vocea i se stinse treptat, ochii i se închiseră şi 
începu să sforăie încetişor. 

- Ce facem acum? întrebă Nancy în şoaptă. 

- Mai e o oră până la miezul nopţii. Îl lăsăm acolo 
unde stă şi-aşteptăm, zise Will şi se ridică. 

- Unde te duci? 

- La baie. Sper că n-ai nimic împotrivă. 

Nancy clătină din cap fără prea multă convingere. 

- Ce-i? şuieră el. Credeai că mă duc să-mi mai torn 
un pahar? Pentru numele lui Dumnezeu, trebuia să mă 
asigur că scotchul n-a fost otrăvit! 

- Spirit de sacrificiu, observă ea. Admirabil! 

Will se duse la baie şi se întoarse tot furios. Se 
strădui să nu ridice tonul: 

- Ştii ceva, partenere, trebuie să mai laşi de la tine, 
dacă vrei să lucrăm împreună. Câţi ani ai? 

- Treizeci. 


- Păi, drăguţa mea, când eu am intrat în jocul ăsta, 
tu abia intrai la liceu, nu? 

- la mai lasă-mă cu "drăguţa mea"! 

- Ai dreptate, nu ţi se potriveşte. Nici într-un milion 
de ani n-ai putea fi drăguţa mea, ce dracu'! 

Nancy îi răspunse cu violenţa unei rafale de 
mitralieră: 

- Ca să vezi! Asta-i o veste bună, pentru că, ultima 
dată când ai făcut curte unei femei la birou, era cât pe- 
aci să fii concediat. Felicitări, Will!. Adu-mi aminte să 
nu-ţi cer niciodată sfaturi în carieră. 

Clive bolborosi şi se mişcă în somn. Tăcură amândoi, 
dar continuară să se privească în ochi, fierbând de 
furie. 

Will nu era surprins că Nancy aflase despre trecutul 
lui pătat, doar nu era strict secret. Era totuşi uimit că 
ea pusese subiectul pe tapet atât de repede. De obicei 
îi lua mai mult timp până să scoată o femeie din sărite. 
Se vedea obligat să recunoască: fata avea coloană 
vertebrală. 

Se transferase la New York acum şase ani, când Hal 
Sheridan îl aruncase în sfârşit afară din cuib, după ce-i 
convinsese pe şefii de la Resurse Umane din 
Washington că Will era în stare să conducă o echipă. 
Biroul din New York ajunsese la concluzia că el era un 
candidat viabil pentru comanda Departamentului de 
Jafuri şi Crime Violente. Îl trimiseseră înapoi la 
Quantico pentru un curs de management şi-i 
împuiaseră capul cu tot felul de prostii, chipurile 
necesare unui şef modern din FBI. Evident, ştia perfect, 
şi fără să ia cursuri, că nu era cazul să-şi calce 
superiorii pe bătături, nici măcar pe cei din alte 
departamente, dar la Quantico nu văzuse în nici un 
manual vreo fotografie a Ritei Mather. 


Rita era atât de voluptuoasă, frumos mirositoare, 
atrăgătoare şi, potrivit zvonurilor, atât de 
spectaculoasă în pat, încât practic nu avusese de ales. 
Işi ascunseseră luni de zile relaţia, până într-o zi când 
şeful ei refuzase să-i acorde mărirea de salariu mult 
aşteptată şi Rita îl rugase pe Will să intervină. Când şi 
el o refuzase, ea făcuse o criză şi dăduse totul în 
vileag. Urmase o mare mizerie: interogatorii cu tipii de 
la comisia disciplinară, armate de avocaţi, isterie la 
Resurse Umane. Ajunsese la un fir de păr de 
concediere, când Hal Sheridan pusese piciorul în prag 
şi reuşise să încheie un târg discret: îl lăsau să-şi 
termine cei douăzeci de ani de serviciu. În joia aceea, 
Sue Sanchez încă mai stătea drepţi în faţa lui. În lunea 
următoare, era exact pe dos. 

Bineînţeles că se gândise la demisie, dar, vai, ce s-ar 
fi ales de pensia lui, atât de apropiată şi îndelung 
aşteptată? Işi acceptase soarta, trecuse prin cursul de 
reeducare rezervat celor vinovaţi de hărţuire sexuală, 
îşi făcuse treaba la fel de bine în continuare şi începuse 
să bea ceva mai mult decât până atunci. 

Inainte să-i poată răspunde lui Nancy, Clive se mişcă 
şi deschise brusc ochii. Câteva clipe păru complet 
rătăcit, apoi îşi aminti unde se află. Plescăi din buze şi 
se uită nervos la ceasul Cartier de la încheietura 
mâinii. 

- Ei, uite că n-am murit... Şefule, ai ceva împotrivă 
dacă mă duc la closet fără asistenţă federală? 

- Nimic. 

Clive observă că Nancy era supărată. 

- S-a întâmplat ceva, Miss FBI? Am impresia că eşti 
furioasă. Nu pe mine, aşa-i? 

- Bineînţeles că nu. 

- Atunci ăi fi furioasă pe şeful ăsta al tău... 


Clive se chinui să se ridice şi îşi îndreptă cu greu 
genunchii înţepeniţi de artrită. Făcu doi paşi şi 
încremeni. Pe faţa lui se citea un amestec de uluire şi 
spaimă. 

- O, Doamne! 

Will se întoarse brusc şi cercetă camera dintr-o 
privire. Ce naiba se întâmpla? 

În următoarea fracțiune de secundă, respinse ipoteza 
unui foc de armă. Nu auzise sticlă spartă, nici zgomot 
de impact şi nu văzuse nici un strop de sânge. 

- Will! strigă Nancy, când Clive îşi pierdu echilibrul şi 
căzu cu faţa în jos pe podea. 

Şocul s-a dovedit atât de violent, încât osul şi 
cartilajul nazal au fost pulverizate instantaneu, 
împroşcând pe covor o pată sângerie, ca ruptă din 
picturile lui Jackson Pollock. Dac-ai fi putut s-o 
reproduci pe pânză, probabil că bătrânul Clive ar fi 
adăugat-o bucuros la colecţia lui. 


8 


ȘAPTE LUNI MAI DEVREME 
BEVERLY HILLS, CALIFORNIA 


Peter Benedict îşi văzu reflexia şi se minună că 
imaginea lui era descompusă, apoi recompusă pe 
sticlă. Fațada clădirii era de fapt o suprafaţă pronunţat 
concavă, înălțându-se zece etaje deasupra 
bulevardului Wilshire, care aproape te aspira de pe 
trotuar în holul lenticular, înalt cât primele două 
niveluri. Mai era acolo un soi de curte interioară 
austeră, rece şi goală, cu excepţia unui bronz de Henry 
Moore - o siluetă aiurită, lobată, vag omenească, 
plasată pe o latură. Sticla parcă era o oglindă perfect 
lustruită, redând atmosfera şi culorile din împrejurimi, 
iar clădirea se afla în Beverly Hills, unde cerul este de 
obicei strălucitor şi culoarea dominantă, albastrul 
azuriu. Cum concavitatea era foarte puternică, faţada 
oglindea şi imaginile reflectate de alte suprafeţe şi le 
amesteca într-o salată vizuală: nori, construcţii, bronzul 
de Moore, trecători şi maşini se întreţeseau neîncetat 
pe suprafaţa ei. 

Era minunat. 

Venise şi vremea lui. 

Ajunsese la vârf. Avea o întâlnire - programată şi 
confirmată - cu Bernie Schwartz, unul dintre zeii de la 
Artist Talent Inc. 

Peter se frământase ceva timp din cauza hainelor. O 
asemenea întâlnire era o premieră pentru el şi-i fusese 
ruşine să întrebe de regulile vestimentare. Oare în ziua 
de azi agenţii mai purtau costume? Sau scriitorii? Ar fi 
trebuit să pară conservator sau, dimpotrivă, la modă? 
Costum încheiat sobru sau haine sport? Ca să fie sigur, 
optase pentru calea de mijloc: pantaloni gri, cămaşă 


albă, sacou albastru, pantofi negri. Când ajunse mai 
aproape de disc, se văzu într-un geam plan, de sus 
până jos, nedistorsionat, şi întoarse imediat capul, 
ruşinat de fragilitatea siluetei sale şi de părul rar, pe 
care de obicei şi-l ascundea sub o şapcă de baseball. 
Ştia măcar atâta lucru: cu cât eşti mai tânăr, cu atât 
scrii mai bine, iar ţeasta lui cheală, care-l făcea să 
arate mult mai bătrân, îl oripila. Oare lumea chiar 
trebuia să afle că Peter Benedict se apropia de 
cincizeci de ani? 

Uşa rotativă îl împinse într-un spaţiu în care aerul 
părea îngheţat. Biroul de la recepţie era din lemn 
masiv lustruit şi respecta curbura fațadei. Şi podeaua 
era concavă, din scânduri de bambus curbate. Un stol 
de recepţionere cu aer de starletă, dotate cu 
microfoane şi căşti invizibile, rostea în cor: "ATI, unde 
vă dau legătura?" "ATI, unde vă dau legătura?" lar şi 
iar, până când cuvintele căpătau sonoritatea unei 
incantaţii. 

Se uită în jur, apoi în sus, la galeriile pe care 
mergeau repede zeci de tineri şi tinere îmbrăcaţi după 
ultimul răcnet - şi, da, agenţii purtau într-adevăr 
costume. Poporul lui Armani. 

Se apropie de recepţie şi tuşi politicos pentru a-şi 
semnala prezenţa. Femeia cea mai frumoasă pe care o 
văzuse vreodată se întoarse spre el şi-l întrebă: 

- Cu ce vă pot ajuta? 

- Am întâlnire cu domnul Schwartz. Mă numesc Peter 
Benedict. 

- Care dintre ei? 

Clipi nedumerit şi răspunse, bâlbâindu-se: 

- N-n-nu prea înţeleg. Eu sunt Peter Benedict. Pe un 
ton de gheaţă: 

- Care domn Schwartz? Avem trei. 


- A, am priceput! Bernard Schwartz. 

- Vă rog să luaţi loc. Il sun imediat pe asistentul 
dumnealui. 

Dacă nu ştiai deja că Bernie Schwartz era unul dintre 
cei mai talentaţi agenţi de la Hollywood, n-aveai cum 
să-ţi dai seama de asta doar văzându-i biroul din colţul 
etajului al optulea. Ai fi zis că era colecţionar de artă 
sau antropolog. Din biroul lui lipseau toate fleacurile 
acelea tipice - afişe de film, poze braţ-la-braţ cu vedete 
sau politicieni, premii, casete video, DVD-uri, ecrane cu 
plasmă, reviste de cinema. Nimic din toate astea, doar 
artă africană: tot felul de statuete, vase decorative, 
scuturi din piele, sulițe, măşti, desene cu motive 
geometrice. Ţinând cont că era un evreu din Pasadena, 
scund, gras şi trecut bine de prima tinereţe, omul 
dovedea o ciudată pasiune pentru continentul negru. 
Strigă prin uşă la unul dintre cei patru asistenţi ai lui: 

- la spune, de ce mă văd cu tipul ăsta? 

- Victor Kemp, îi răspunse o voce de femeie. Ridică 
mâna stângă, semn că aştepta să i se dea ceva. 

- Da, da, îmi amintesc. Dă-mi dosarul şi opreşte-mă 
după zece minute, maximum maximorum. Sau mai 
bine cinci. 

Când Peter ajunse în pragul uşii, se fâstâci 
instantaneu văzându-l pe Bernie, deşi micuțul agent 
zâmbea cu gura până la urechi şi, din spatele biroului, 
îl pofti înăuntru ca un comandant pe puntea 
portavionului. 

- Intră, intră... Cafea? Avem espresso, latte, orice 
vrei. Eu sunt Bernie Schwartz. Mă bucur să te cunosc, 
Peter. 

Mâna subţire şi albă a lui Peter a fost înhăţată deo 
mână mică, lătăreaţă, şi scuturată zdravăn de câteva 
ori. 


- Poate un pahar cu apă? 

- Roz, vrei să-i aduci domnului Benedict apă? la loc 
aici. Eu o să m-aşez pe canapea. 

După câteva secunde, o chinezoaică tânără - altă 
frumuseţe - apăru ca din neant, cu o sticlă de Evian şi 
un pahar. Toţi se mişcau repede pe-aici. 

- Şi spune-mi, Peter, ai venit cu avionul? întrebă 
Bernie. 

- Nu, de fapt, am venit cu maşina. 

- Inteligent, foarte inteligent! Află de la mine, eu nu 
mai pun piciorul în avion, cel puţin în alea comerciale... 
Nouă unşpe parc-a fost ieri. Cine ştie, poate că mă 
urcam şi eu într-unul din avioanele alea! Nevastă-mea 
are o soră în Cape Cod. Roz! Mi-aduci o cafea? Bun, 
vasăzică eşti scriitor, Peter. De când scrii scenarii? 

- Cam de cinci ani, domnule Schwartz. 

- Te rog! Bernie! 

- Cam de cinci ani, Bernie. 

- Câte-ai strâns pân-acum? 

- Câte am terminat, adică? 

- Da, da, câte proiecte încheiate ai, zise Bernie 
nerăbdător. 

- Cel pe care ţi l-am trimis e primul. 

Bernie închise strâns ochii, ca şi cum ar fi comunicat 
telepatic cu asistenta lui: Cinci minute, nu zece. 

- Aşa, şi e bun de ceva? 

Peter cântări întrebarea. Trimisese scenariul acum 
două săptămâni. Oare Bernie nu-l citise? 

Pentru Peter, scenariul era ca un text sacru, învestit 
cu o aură aproape magică. Îşi vărsase sufletul în el şi 
ţinea un exemplar la vedere, pe birou, într-un dosar cu 
trei perforaţii şi capse strălucitoare din alamă - prima 
lui operă încheiată. În fiecare dimineaţă, înainte să iasă 
pe uşă, îi mângâia coperta, aşa cum alţii ating un 


talisman sau pun mâna pe burta unui Buddha. Era 
biletul lui spre o nouă viaţă şi ardea de nerăbdare să-l 
folosească. Mai mult, subiectul i se părea extrem de 
important: o odă închinată vieţii şi destinului. Când era 
student, îl mişcase adânc The Bridge of San Luis Rey, 
romanul lui Thornton Wilder despre cinci străini care 
pier împreună, când podul pe care se aflau se 
prăbuşeşte. Fireşte, odată cu noul job în Nevada, 
începuse să cugete şi la soartă şi predestinare. Până la 
urmă se hotărâse să încerce o abordare modernă a 
poveştii clasice, iar în versiunea lui, vieţile a cinci 
necunoscuţi se intersectau în mijlocul unui atac 
terorist. Bernie îşi primi cafeaua. 

- Mulţumesc, scumpete. Ai grijă de următoarea mea 
întâlnire, da? 

Roz se retrase din câmpul vizual al lui Peter şi-i făcu 
şmechereşte cu ochiul şefului ei. 

- Păi, eu cred că e bun, zise Peter. Ai avut timp să-l 
răsfoieşti? 

Bernie nu mai citise un scenariu de vreo douăzeci de 
ani. Le citeau alţii pentru el şi-i trimiteau recenzii. 

- Da, da, am însemnările chiar aici. 

Deschise dosarul şi citi în diagonală cele două pagini. 

Poveste slabă. 

Dialoguri groaznice. 

Personaje insuficient dezvoltate etc. etc. 

Recomandare: respins. 

Bernie nu ieşi din rol. Zâmbi larg, apoi întrebă: 

- Bun, ia spune-mi, Peter, cum se face că-l cunoşti pe 
Victor Kemp? 


? Podul din San Luis Rey, roman publicat în 1927 şi distins cu Premiul 
Pulitzer. 


Cu o lună mai devreme, Peter Benedict intrase în 
Constellation cu pas vioi, plin de speranţă. 
Constellation era cazinoul lui preferat de pe Strip, 
singurul cu vagi urme de viaţă inteligentă. Pe 
deasupra, în copilărie, Peter fusese pasionat de 
astronomie, iar pe bolta uriaşului planetariu din 
cazinou era proiectat non-stop, cu laser, cerul nocturn 
de deasupra Las Vegasului, aşa cum l-ai fi văzut dacă 
cineva ar fi stins simultan sutele de milioane de becuri 
şi miile de kilometri de neon care ştergeau de pe 
firmament stelele. Dacă veneai destul de des, te uitai 
atent şi-ţi dădeai puţină osteneală, cu timpul, ajungeai 
să recunoşti fiecare constelație. Carul Mare, Orion, 
Andromeda - floare la ureche. Peter le găsise şi pe cele 
mai puţin cunoscute: Corbul, Delfinul, Eridanul, 
Sextantul. De fapt, îi mai lipsea de pe listă doar Cosiţa 
Berenicei - Coma Berenices -, un grup de stele pierdut 
undeva între Câinii de Vânătoare şi Fecioară. Într-o 
bună zi, o va găsi şi pe ea. 

Juca blackjack la mesele cu miză mare - cel puţin o 
sută de dolari la o mână, maximum cinci mii - şi îşi 
ascundea mereu chelia sub o şapcă Lakers. Nu miza 
aproape niciodată peste limita de jos, dar alegea 
aceste mese pentru că spectacolul i se părea mai 
interesant. Era un jucător bun, disciplinat, şi de obicei 
încheia seara cu câteva sute în plus în portofel, iar din 
când în când, sfârşea cu o mie mai sărac sau mai 
bogat, în funcţie de cărţi. Dar trăia adevăratele emoţii 
prin interpuşi, urmărindu-i pe jucătorii de categorie 
grea care jonglau cu norocul, dublând miza sau 
ridicând-o cu cincisprezece, douăzeci de mii dintr-un 
foc. l-ar fi plăcut la nebunie să simtă pe pielea lui valul 
de adrenalină, însă era perfect conştient că asta nu se 
va întâmpla niciodată nu la salariul lui. 


Dealerul, un ungur pe nume Sam, observase că 
seara nu se anunţa prea bună pentru Peter şi încercase 
să-l îmbărbăteze: 

- Nu-ţi face griji, Peter, norocul e schimbător. O să 
vezi. 

Dar el nu credea asta. Valoarea cărţilor din joc 
ajunsese la minus cincisprezece, iar şansele de câştig 
erau aproape sută la sută de partea casei. Cu toate că 
ştia, nu-şi schimbă tactica de joc, deşi orice jucător cât 
de cât profesionist s-ar fi retras o vreme şi s-ar fi întors 
când sorții i-ar fi părut favorabili. 

Peter era un "numărător" ciudat. Ţinea socoteala 
cărţilor pentru că putea. Creierul lui funcţiona la o 
viteză atât de mare şi cu atât de puţin efort, încât, 
după ce ajunsese să stăpânească bine această tehnică, 
nu putea să nu mai numere. Cărţile lui - de la decar la 
as - aveau valoarea minus unu; cărţile mici - de la doi 
la şase - erau plus unu. Un numărător priceput trebuia 
să facă bine două lucruri: să calculeze din mers totalul, 
pe măsură ce cărţile din cele şase pachete intrau în 
joc, şi să estimeze, cât mai aproape de adevăr, 
valoarea cărţilor neîmpărţite. Când valoarea era 
scăzută, trebuia să mizezi cât mai puţin sau să te ridici 
şi să pleci. Când era mare, mizai agresiv. Dacă ştiai ce 
faci, puteai să înclini regula mediei în favoarea ta şi să 
câştigi serios. Asta până când se prindea un dealer, un 
supraveghetor sau ochiul de sticlă din cer şi erai oprit 
sau dat afară din cazinou pentru totdeauna. 

Din când în când, Peter lua hotărâri în funcţie de 
numărătoare, dar miza aproape de fiecare dată 
aceeaşi sumă şi nu câştiga nimic de pe urma talentului 
său ascuns. li plăcea la Constellation, se bucura pe 
deplin de partidele care durau trei sau patru ore şi nu 
voia deloc să fie dat afară din localul lui favorit. 


Devenise parte integrantă a locului, ca piesele de 
mobilier. 

În seara aceea, la masa lui mai erau doar doi 
jucători: un anestezist din Denver, care venise la o 
conferinţă medicală, şi un director îmbrăcat la patru 
ace, cărunt, singurul care arunca în joc bani serioşi. 
Peter pierduse 600 de dolari, iar acum o lăsase mai 
moale şi sorbea alene dintr-o bere. Când mai 
rămăseseră câteva mâini până să fie amestecate din 
nou cărţile, pe unul din cele două scaune libere se 
trânti un puşti deşirat, de vreo douăzeci şi doi de ani, 
în tricou şi pantaloni largi, cu buzunare, şi cumpără fise 
de o mie de dolari. Avea plete şi un farmec western 
discret. 

- Salutare, cum vă simţiţi în seara asta? E o masă 
bună? 

- Nu pentru mine, zise directorul. Eşti invitatul meu, 
dacă vrei să schimbi norocul. 

- M-aş bucura să v-ajut cât îmi stă-n puteri, spuse 
puştiul. Citi numele de pe insigna dealerului. Bagă-mă- 
n joc, Sam. 

Şi aşa, mizând suma minimă, puştiul transformă o 
masă până atunci tăcută, într-una la care pălăvrăgeala 
nu se mai oprea. Le spuse că era student în ultimul an 
la UNLV, la Ştiinţe Politice şi, începând cu doctorul, îi 
întrebă pe toţi de unde erau şi ce meserii aveau. După 
ce mai sporovăi o vreme despre o problemă pe care o 
avea la umăr, se întoarse spre Peter. 

- Eu sunt din partea locului, răspunse Peter. Mă ocup 
de computere. 

- Ca lumea! Foarte tare, amice, zise prompt puştiul. 
Directorul se adresă întregii mese: 

- Eu lucrez în asigurări. 

- Vinzi asigurări, amice? 


- Da şi nu. Conduc o companie de asigurări. 

- Marfă! Eşti pe cai mari! exclamă puştiul. 

Sam amestecă pachetele şi Peter începu instinctiv să 
numere. După cinci minute, intraseră de-a dreptul în 
noua partidă şi mizele începuseră să crească. Peter nu 
se omora cu jocul, dar acum stătea ceva mai bine: 
câştigase mai multe mâini decât pierduse. 

- Vezi, ţi-am zis eu, îi rânji Sam încurajator, după ce 
câştigase trei mâini la rând. 

Doctorul pierduse două mii, dar directorul de 
asigurări pierduse peste treizeci şi începea să fie 
nervos. Puştiul miza aiurea, aparent fără nici o 
chemare pentru joc, dar pierduse doar câteva sute. 
Comandă un rom cu cola şi răsuci paiul între degete 
până când îl scăpă pe jos. 

- Hopa! exclamă el. 

O blondă de vreo treizeci de ani, în blugi strâmţi şi 
un top galben ca lămâia, mulat, apăru la masă şi se 
aşeză pe scaunul liber. Işi puse la picioare poşeta 
Vuitton, care costase în mod sigur o grămadă de bani, 
şi depuse în faţa ei zece mii de dolari, în fişicuri perfect 
aranjate. 

- Bună, zise ea cu un aer timid. 

Nu era frumoasă, dar avea un corp superb şi o voce 
gravă, sexy, care tăie brusc orice conversaţie. 

- Sper că nu sunt în plus, continuă blonda, aşezând 
ultimul fişic. 

- La naiba, sigur că nu! spuse puştiul. Aveam nevoie 
de un trandafir printre atâţia spini. 

- Mă numesc Melinda, zise ea şi ceilalţi se prezentară 
politicos, în stilul minimalist din Vegas. 

Blonda, care era din Virginia, le arătă verigheta: 
bărbăţelul ei se dusese la piscină. 


Peter o urmări la primele mâini. Era iute şi 
îndrăzneață, miza de fiecare dată 500 şi risca la limită, 
dar obținea rezultate destul de bune cu stilul acesta. 
Puştiul, care pierduse trei mâini consecutiv, se lăsă pe 
spate şi zise: 

- Amice, mi s-a făcut o vrajă! Vrajă. 

Peter îşi dădu seama că ajunsese cu numărătoarea la 
plus 13 şi în cutie mai erau cam 40 de cărţi. 

Vrajă. 

Blonda împinse în faţă un fişic care valora trei mii 
cinci sute. Văzând asta, directorul de asigurări plusă şi 
miză maximum posibil. 

- Îmi dai aripi, îi spuse el femeii. 

Peter se mulţumi să mizeze suta obişnuită, la fel ca 
doctorul şi puştiul. 

Sam dădu cărţile şi Peter primi un nouăsprezece 
destul de puternic, directorul, paisprezece, doctorul, 
şaptesprezece, puştiul, doisprezece, iar blonda, o 
pereche de valeţi - douăzeci. Dealerul le arătă un şase. 
A dat lovitura, îşi spuse Peter. 

Număr mare, dealerul probabil c-o să facă peste 
douăzeci şi unu, stă foarte bine cu douăzeciul ei. 

- O să tai, Sam, anunţă ea. 

Sam clipi şi încuviinţă, iar blonda împinse pe masă 
alte trei mii cinci sute. 

Doamne fereşte! Peter era uluit. Cine naiba se-apucă 
să taie decarii? 

Doar dacă... 

Peter şi doctorul nu luară nici o carte, puştiul trase 
un şase şi ajunse la optsprezece. Directorul de 
asigurări se alese cu un decar şi exclamă dezgustat: 

- Fir-ar al dracului! 

Blonda îşi ţinu răsuflarea şi rămase cu pumnii strânşi, 
până când Sam îi dădu o damă la o mână şi un şeptar 


la cealaltă. Femeia bătu din palme şi, în acelaşi timp, 
trase aer în piept. 

Dealerul întoarse atuul, un popă, şi trase un nouă. 

Peste douăzeci şi unu. 

Printre ţipetele de bucurie ale blondei, Sam plăti 
potul, împingând spre ea fise în valoare de şapte mii. 

Peter se scuză repede şi porni spre toaletă, aproape 
tremurând. Mintea lui fierbea. Ce Dumnezeu să fac? se 
întrebă el. Nu e treaba mea! Nu mă priveşte! 

Dar nu putea. Era copleşit de o indignare justiţiară: 
dacă el nu profita, ei ce drept aveau s-o facă? 

Se răsuci pe călcâie, se întoarse la mesele de 
blackjack şi prinse privirea supraveghetorului, care-l 
salută şi-i zâmbi. Peter se apropie de el şi-i zise: 

- Ce mai faci? 

- Foarte bine, domnule. Cu ce vă pot fi de folos în 
seara asta? 

- Îi vezi pe băiatul şi pe femeia de la masa aceea? 

- Da, domnule. 

- Ăştia doi numără. 

Buzele supraveghetorului se încordară. Văzuse multe 
la viaţa lui, dar niciodată un jucător care să-l dea de 
gol pe altul. Care era şmecheria? 

- Sunteţi sigur? 

- Foarte sigur. Puştiul numără şi-i face semn femeii. 

- Mulţumesc, domnule. Mă voi ocupa de asta. 
Supraveghetorul îl chemă prin staţie pe directorul sălii, 
care la rândul său îi puse pe cei de la pază să verifice 
înregistrarea video a ultimelor câteva mâini. Văzut aşa, 
jocul la miză maximă al blondei părea suspect. 

Peter ajunse la masă în acelaşi timp cu o trupă de 
agenţi în uniformă, care-l apucară pe puşti de braţe. 

- Hei, ce naiba faceţi? strigă el. 


Jucătorii de la celelalte mese se opriseră şi se uitau 
la ei. 

- Vă cunoaşteţi? întrebă supraveghetorul, făcând 
semn spre femeie. 

- N-am mai văzut-o pân-acum! Ce dracu', nu vă 
mint! scânci puştiul. 

Blonda nu spuse nimic. Doar îşi luă poşeta, adună 
fisele şi-i lăsă lui Sam un bacşiş de 500 de dolari. 

- Ne mai vedem, băieţi, le aruncă ea în timp ce era 
condusă spre ieşire. 

Supraveghetorul ridică mâna şi în locul lui Sam apăru 
alt dealer. 

Doctorul şi directorul se uitau la Peter cu uimire 
sinceră. 

- Ce naiba se întâmplă aici? întrebă în cele din urmă 
directorul. 

- Numărau, răspunse Peter scurt. Le-am făcut-o. 

- Nu pot să cred! strigă directorul. 

- Ba da, chiar asta am făcut. M-au scos din sărite. 

- Cum ţi-ai dat seama? întrebă doctorul. 

- Pur şi simplu, mi-am dat. 

Acum, când se afla în centrul atenţiei, era stânjenit. 
Ar fi vrut să fugă. 

- Să fiu al naibii! zise directorul, clătinând din cap. 
Prietene, lasă-mă să-ţi ofer ceva de băut. Să fiu al 
naibii! În timp ce scotea o carte de vizită din portofel, 
ochii lui albaştri scăpărau. Uite, ia-o. Firma mea e plină 
de computere. Să mă cauţi dacă ai vreodată nevoie de 
o slujbă, bine? 

Peter luă cartea de vizită: 


NELSON G. ELDER, 

PRESEDINTE ŞI DIRECTOR GENERAL, 
DESERI LIFE, 

COMPANIE DE ASIGURĂRI. 


- Foarte frumos din partea ta, dar am de lucru, 
mormăi Peter, abia ghicit în vacarmul făcut de 
aparatele cu fise şi de melodiile care se repetau la 
nesfârşit. 

- Nu-i nimic, dacă se schimbă ceva, ai numărul meu 
de telefon. 

Supraveghetorul veni la masă. 

- Domnilor, îmi cer scuze pentru tot tămbălăul. Cum 
vă simţiţi în seara asta, domnule Elder? Tot ce mâncaţi 
şi beţi e din partea casei şi vă pot aduce bilete la orice 
film doriţi. În regulă? Încă o dată, îmi pare rău. 

- Frankie, îţi pare destul de rău cât să-mi dai înapoi 
banii pe care i-am pierdut? întrebă Elder. 

- Aş vrea să pot, domnule Elder, dar e imposibil. 

- Ei, asta e, spuse Elder, ca pentru sine. Incercarea 
moarte n-are. 

Şeful îl bătu pe umăr pe Peter şi şopti: 

- Directorul vrea să stea de vorbă cu 
dumneavoastră. Peter tresări. 

- Nici o grijă, e numai de bine. 

Gil Flores, directorul cazinoului Constellation, era 
elegant şi manierat, iar în prezenţa lui, Peter se simţi 
deodată grosolan şi intimidat. Îi transpiraseră mâinile 
şi voia să plece. Biroul directorului era simplu, echipat 
cu mai multe monitoare LCD pe care se succedau 
imagini în timp real de la mesele de joc şi din sala 
aparatelor. 

Flores analiza situaţia, încercând să-şi dea seama 
cum şi de ce. Cum reuşise un client să observe ceea ce 
băieţii lui nu putuseră şi, mai ales, de ce-i denunţase 
pe cei doi? 

- Ce ştii tu şi mie-mi scapă? îl întrebă Flores pe 
bărbatul timid din faţa lui. 


Peter sorbi din paharul cu apă. 

- Mă pricep să număr, admise el. 

- Şi tu? 

- Da. 

- Poţi să faci asta? Şi recunoşti în faţa mea că 
numeri? zise Flores, ridicând tonul. 

- O fac, dar nu profit. 

Flores renunţă brusc la politeţuri. 

- Ce dracu' înseamnă asta? 

- Număr, mi-a intrat în obicei, dar nu folosesc 
avantajul. 

- Şi vrei să te cred? Peter ridică din umeri. 

- Îmi pare rău, dar ăsta-i adevărul. Vin aici de doi ani 
şi niciodată n-am mizat sume mari. Mai câştig câte 
ceva, mai pierd câte ceva, ştiţi cum e. 

- Incredibil! Adică ştiai ce urmează când dobitocul 
ăla a spus... Ce-a spus? 

- A spus că e o vrajă. Ajunseserăm la treisprezece, 
deci "vrajă" e codul pentru treisprezece. Femeia a 
venit la masă când jocul se încinsese. Cred că semnalul 
s-a dat când băiatul a scăpat pe jos paiul. 

- Adică el numără şi aruncă momeala, iar ea mizează 
şi adună banii. 

- Probabil că au un cod pentru fiecare număr, cine 
ştie, poate "scaun" pentru patru, "dulce" pentru 
şaisprezece. 

Sună telefonul şi Flores ascultă câteva clipe, apoi 
spuse: 

- Da, domnule. Se întoarse spre Peter. Peter 
Benedict, e ziua ta norocoasă. Victor Kemp vrea să 
stea de vorbă cu tine sus, în penthouse. 

Din penthouse, priveliştea îţi tăia răsuflarea: întregul 
Strip se unduia ca un şarpe în flăcări către orizontul 
întunecat. Victor Kemp se ridică şi-i întinse mâna, iar 


Peter simţi împunsăturile inelelor mari de aur, când 
degetele lor se atinseră. Kemp era foarte bronzat, avea 
părul negru, ondulat, şi dinţii de un alb strălucitor - 
stilul şi nonşalanţa la care te aşteptai de la proprietarul 
unuia dintre cele mai faimoase cluburi din oraş. Purta 
un costum dintr-o stofă albastru-închis, lucioasă, care 
reflecta ireal lumina, de parcă ar fi fost o țesătură 
nepământeană. Îl pofti pe Peter să ia loc în salonul 
uriaş şi-l întrebă ce vrea să bea. In timp ce o cameristă 
desfăcea o sticlă de bere, Peter observă că, pe unul 
dintre monitoarele aflate în celălalt capăt al camerei, 
se vedea biroul lui Flores. Camere video peste tot. 

Peter luă berea şi se întrebă dacă era cazul să-şi 
scoată şapca, dar o păstră pe cap. Era rău dacă o 
dădea jos, rău şi dacă n-o dădea, aşa că s-o ia naiba! 

- Un om cinstit e cea mai nobilă lucrare a Domnului, 
zise Kemp pe neaşteptate. Alexander Pope a spus asta. 
Noroc! Kemp îşi ciocni paharul cu vin de paharul cu 
bere al lui Peter. Mi-ai ridicat moralul, domnule 
Benedict, şi-ţi mulţumesc pentru asta. 

- Cu plăcere, zise Peter pe un ton prudent. 

- Pari un om foarte abil. Îmi permiţi să te întreb cu ce 
te ocupi? 

- Lucrez în domeniul calculatoarelor. 

- De ce nu mă mir s-aud asta? Ai observat un lucru 
pe care o armată de profesionişti n-a reuşit să-l 
observe, aşa că, pe de-o parte, sunt bucuros că eşti un 
om cinstit, dar, pe de alta, sunt nemulţumit de 
angajaţii mei. Domnule Benedict, te-ai gândit vreodată 
să lucrezi în serviciul de securitate al unui cazinou? 

Peter clătină din cap. 

- E a doua ofertă de angajare pe care o primesc în 
seara asta. 

- Cine ţi-a făcut-o pe prima? 


- Cineva de la masa de blackjack, directorul unei 
companii de asigurări. 

- Păr grizonat, zvelt, cam la cincizeci de ani? 

- Da. 

- E Nelson Elder, un om de nădejde. Ai avut o seară 
plină. Bine, dacă eşti mulţumit de slujba ta, trebuie să 
găsesc un alt mod de-a te răsplăti. 

- A, nu! Nu-i nevoie, domnule. 

- Nu mă lua cu "domnule". Poţi să-mi spui Victor, iar 
eu o să-ţi spun Peter. Aşadar, Peter, e ca şi cum ai fi 
găsit lampa fermecată. Dar cum noi nu suntem 
personaje dintr-o poveste, ai dreptul la o singură 
dorinţă şi ea trebuie să fie... cum să zic, realistă. În 
concluzie, ce-ţi doreşti: o femeie, un credit, o cină cu 
un star de cinema? 

Creierul lui Peter era capabil să analizeze rapid un 
volum uriaş de informaţii. In câteva secunde de 
gândire, trecuse deja prin câteva scenarii şi 
deznodăminte, iar în final ieşi la suprafaţă o propunere 
care, din punctul lui de vedere, era nemaipomenită. 

- Cunoaşteţi vreun agent de la Hollywood? întrebă el 
cu voce tremurătoare. 

Kemp surâse binevoitor. 

- Bineînţeles, doar toţi vin aici! Eşti şi scriitor? 

- Am scris un scenariu, zise Peter stânjenit. 

- Atunci o să-ţi aranjez o întâlnire cu Bernie 
Schwartz, unul dintre şefii de la ATI. Ce zici? Eşti 
mulţumit? 

Copleşit de bucurie, Peter exclamă: 

- O, da! Ar fi extraordinar! 

- Bine, atunci. Peter, nu pot să-ţi promit c-o să-i 
placă scenariul tău, dar pot să te asigur c-o să-l 
citească şi o să stea de vorbă cu tine. Bate palma. 


Îşi strânseră din nou mâinile. În drum spre ieşire, 
Kemp puse mâna pe umărul lui, un gest aproape 
părintesc. 

- Peter, să nu mai numeri cărţile aici, ne-am înţeles? 
Acum eşti de partea dreptăţii. 


- Foarte interesant, spuse Bernie. Victor Kemp e 
totuna cu Vegasul. Omul ăsta e un prinţ! 

- Cum rămâne cu scenariul meu? întrebă Peter, apoi 
îşi tinu răsuflarea, aşteptând verdictul. 

Venise clipa masacrului. 

- Vezi tu, Peter, scenariul tău, oricât de bun ar fi, are 
nevoie de un pic de cizelare înainte să-l trimit mai 
departe. Dar chestiunea mai importantă e alta. Ce ai tu 
aici e un film de buget mare. Ai un tren care sare în aer 
şi o mulţime de efecte speciale. Un film de acţiune de 
genul ăsta e din ce în ce mai greu de produs, dacă nu 
are un public deja format sau potenţial pentru o 
franciză. Şi mai ai povestea cu terorismul, care e 
problema cea mai serioasă. Totul s-a schimbat după 
nouă unşpe. Crede-mă, foarte puţine dintre proiectele 
mele anulate în 2001 au fost repuse pe rol. Nimeni nu 
mai vrea să facă filme cu terorişti. Imi pare rău, trăim 
în altă lume. : 

Respiră, îşi spuse Peter. Era ameţit. In clipa aceea 
intră Roz. 

- Domnule Schwartz, a venit persoana cu care aveți 
următoarea întâlnire. 

- Când a trecut timpul? Bernie sări în picioare, ceea 
ce-l obligă pe Peter să facă acelaşi lucru. Bun, acum 
du-te şi scrie-mi un scenariu despre jocuri cu miză 
mare şi tipi care numără cărţile, vâră în el ceva sex şi 
situaţii comice şi-ţi promit c-am să-l citesc. Mă bucur 
că te-am cunoscut. Transmite-i domnului Kemp 


salutările mele. Şi, crede-mă, ai făcut bine c-ai venit cu 
maşina. Eu, unul, nu mă mai sui în avion, cel puţin nu 
în alea comerciale. 


În seara aceea, când Peter se întoarse la căsuţa lui în 
stil rustic din Spring Valley, găsi un plic pe jumătate 
vârât sub preşul de la intrare. Il deschise imediat şi citi, 
la lumina becului de afară, un mesaj scris de mână. 


Dragă Peter, 

Îmi pare rău că n-ai avut succes cu Bernie azi. 
Permite-mi să mă revanşez față de tine. Vino la hotel la 
ora zece, camera 1834. 

Victor 


Era obosit, cu moralul la pământ, dar era vineri seara 
şi avea la dispoziţie un weekend întreg ca să-şi revină. 

La recepţia hotelului Constellation îl aştepta o cheie 
şi urcă imediat după ce o luă. Se pomeni într-un 
apartament mare, cu două dormitoare şi o privelişte 
minunată. Pe măsuţa din living, găsi un coş cu fructe şi 
o sticlă de Perrier-Jouet la gheaţă. Şi un alt plic. În el 
erau două cartoline: un cupon de cumpărături în 
valoare de 1 000 de dolari, valabil la complexul 
comercial din Plaza, şi un cec de 5 000 de dolari pentru 
cazinou. 

Se aşeză pe canapea, uluit, şi contemplă o vreme 
peisajul de neon care se aşternea la picioarele lui. 

Auzi o bătaie la uşă. 

- Intră! 

- Nu am cheie, îi răspunse un glas de femeie. 

- Scuze, zise el, alergând la uşă. Am crezut că e 
camerista. 


Femeia era superbă. Şi tânără, aproape o fetişcană. 
Brunetă, cu o faţă proaspătă, sinceră, şi un corp ferm, 
de culoarea fildeşului, pus în valoare de rochia neagră 
de seară, mulată. 

- Presupun că tu eşti Peter, zise ea în timp ce 
închidea uşa. Domnul Kemp m-a trimis să te salut. 

Ca atâţia alţii care trăiau în Las Vegas, venise din 
altă parte: accentul ei avea o nuanţă rustică, o notă 
delicată şi muzicală. 

Peter se îmbujoră atât de tare, încât obrajii lui 
păreau din plastic purpuriu. 

- Aha! 

Femeia se apropie încet de el, obligându-l să se dea 
înapoi, către canapea. 

- Eu sunt Lydia. E-n regulă? 

- În regulă? 

- Dacă preferi un bărbat, nu face nimic. Nu eram 
sigură. Avea un aer caraghios, dar fermecător. 

El răspunse fără să vrea, cu o voce chiţăitoare din 
cauza stânjenelii: 

- Nu-mi plac bărbaţii! Adică, vreau să spun că-mi 
plac femeile. 

- Păi, foarte bine, pentru că eu sunt femeie, susură 
ea pe un ton teatral, îndelung exersat. Ce-ar fi să stai 
jos şi să destupi sticla de şampanie, în timp ce eu o să 
încerc să ghicesc ce fel de jocuri îţi plac? 

Peter se lovi de canapea, genunchii i se îndoiră şi 
căzu greoi în şezut. Creierul lui înota într-un ocean de 
sentimente - teamă, dorinţă, ruşine -, pentru că nu mai 
făcuse aşa ceva până atunci. Părea simplu, şi totuşi... 

Apoi Lydia zise pe neaşteptate: 

- Stai, te-am mai văzut! Părea sincer entuziasmată. 
Da, te-am mai văzut de-o mie de ori! Abia acum mi-am 
dat seama! 


- Unde? La cazinou? 

- Nu, prostuţule! Cred că nu mă recunoşti pentru că 
nu sunt îmbrăcată în uniforma aia tâmpită. Ziua, lucrez 
la aeroportul McCarran, la recepţie, la terminalele E.G. 
Şi G. 

Roşeaţa dispăru instantaneu de pe faţa lui, înlocuită 
de paloare. 

Era prea mult pentru el. Mult prea mult. 

- Nu te cheamă Peter! Eşti Mark nu ştiu cum. Mark 
Shackleton. Nu uit nici un nume. 

- Păi, ştii, un nume e doar un nume, spuse el nesigur. 

- Am priceput. Lasă, nu-i treaba mea! Scumpule, ce 
se-ntâmplă în Vegas rămâne în Vegas. Dacă vrei să 
ştii, nici pe mine nu mă cheamă Lydia. 

Peter o urmări tăcut în timp ce ea turuia ca o 
mitralieră şi îşi scotea rochia neagră, dezvăluindu-şi 
lenjeria garnisită din belşug cu dantelă. 

- E aşa de cool! Ştii, mereu am vrut să stau de vorbă 
cu unul dintre voi. Mă-nţelegi, cât de ciudat trebuie să 
fie să faci zilnic naveta în Area 51! Adică e atât de 
secret, că mă excit numai când mă gândesc! 

Peter rămăsese cu gura căscată. 

- Mă-nţelegi? Ştiu că n-ai voie să vorbeşti despre 
asta, dar, te rog în genunchi, doar dă din cap dacă într- 
adevăr studiaţi acolo farfurii zburătoare, fiindcă aşa 
zice toată lumea! 

El se strădui să nu-şi mişte capul nici un milimetru. 

- Ai dat din cap? întrebă femeia. Asta înseamnă da? 
Peter îşi revenise îndeajuns cât să-i răspundă. 

- N-am voie să-ţi spun nimic. Te rog! 

O clipă, ea păru dezamăgită, apoi se lumină la faţă şi 
se apucă iar de lucru. 

- Bine, nu-i nimic. Crede-mă, Peter, gânguri ea 
legănându-şi şoldurile şi apropiindu-se încet de 


canapea, în seara asta, eu o să fiu "OFN"-ul tău - obiect 
futăcios neidentificat. Ce părere ai? 


9 


23 IUNIE 2009 
NEW YORK 


Will se trezi cu o durere de cap cumplită, ca şi cum în 
ţeasta lui se cuibărise o nevăstuică - la început, 
mulţumită să stea la căldurică şi adăpost, apoi, 
speriată - ce se apucase să-şi croiască drum spre 
libertate cu ghearele şi cu dinţii. 

Seara începuse destul de inofensiv. În drum spre 
casă, se oprise la adăpătoarea lui de cartier, un subsol 
umed şi cam urât mirositor, botezat Dunigan's, şi 
dăduse pe gât câteva pahare pe stomacul gol. Ceva 
mai târziu, intrase în Pantheon Diner, unde mormăise 
ceva în direcţia unui chelner neras, de la care primise 
drept răspuns o mormăială identică. Fără să aibă 
nevoie de vreun cuvânt articulat, acesta îi aduse 
meniul pe care-l comanda invariabil de două-trei ori pe 
săptămână: kebab de miel cu orez, stropit, bineînţeles, 
cu vreo două beri. Apoi, înainte să se retragă în 
bârlogul lui ca să se culce, intrase clătinându-se în 
micuțul magazin de cartier pe care-l cunoştea prea 
bine şi îşi adusese tributul cumpărând o sticlă de Black 
Label, cam singurul lux pe care şi-l permitea în viaţă. 

Apartamentul lui era mic şi spartan, iar după ce-i 
fusese ştearsă tuşa feminină imprimată de lucrurile lui 
Jennifer, redevenise ceea ce era în realitate: un bun 
imobiliar mohorât şi anost, adică două camere cu 
pereţii zugrăviți în alb, parchet lucios, vedere spre 
blocul de vizavi, mobilă şi covoare de duzină, care 
valorau în total câteva mii de dolari. Sincer vorbind, 
era prea mic chiar şi pentru un singur locatar. Livingul 
avea cam patru metri pe cinci, dormitorul trei şi 
jumătate pe patru, iar bucătăria şi baia nu erau mai 


mari decât un dulap ceva mai încăpător. Dacă ar fi fost 
mutaţi aici, unii dintre infractorii pe care-i trimisese 
după gratii nu s-ar fi bucurat deloc. Cum naiba reuşise 
să împartă patru luni spaţiul ăsta cu Jennifer? Cine 
avusese ideea asta strălucită? 

Nu voia să se îmbete criţă, dar sticla de doi litri, 
neîncepută, părea să fie plină ochi de promisiuni. 
Rupse sigiliul, deşurubă capacul, apoi o înhăţă de 
mâner şi îşi turnă o porţie zdravănă în paharul favorit. 
Cu televizorul susurând liniştitor, întins pe canapea, 
coborâse, pahar după pahar, tot mai adânc într-o 
groapă întunecată, blestemând ziua de rahat, cazul de 
rahat, viaţa de rahat. 

Făcând abstracţie de reticenţa lui de a prelua 
ancheta Doomsday, trebuia să admită că primele zile 
de lucru îl întineriseră. Clive Robertson fusese ucis 
chiar sub nasul lui, iar bruscheţea şi îndrăzneala crimei 
avuseseră efectul unui şoc electric. Îi amintiseră de 
cum se simţea arunci când lucra la un caz important, 
iar descărcările stimulatoare de adrenalină erau o 
confirmare în plus. 

Se aruncase cu capul înainte în puzderia de fapte şi 
informaţii. Deşi era convins că momentele de epifanie 
erau pură fantezie, simţea impulsul irezistibil de a 
scotoci cât mai adânc şi de a descoperi detaliul care 
fusese trecut cu vederea, veriga ce lega două crime, 
apoi trei, apoi patru, până când cazul ar fi fost rezolvat. 

Munca la o anchetă atât de importantă îl împiedicase 
să se gândească la altceva şi fusese la fel de bine- 
venită ca untul pe o arsură. Începuse cu motorul turat 
la maximum, citind cuvânt cu cuvânt dosarele şi 
biciuind-o pe Nancy, până când, după un maraton în 
care zilele de trudă se amestecaseră cu nopţile de 
trudă, ajunseseră amândoi la epuizare. O vreme chiar 


se ghidase după vorbele lui Sue Sanchez: "O să fie 
ultimul tău caz important, Will". De ce să nu urce pe 
podium şi să iasă din scenă cu un splendid foc de 
artificii? 

Crescendo. 

Descrescendo. 

Intr-o săptămână se topise ca o lumânare, iar acum 
era consumat şi dezamăgit. Autopsia lui Robertson şi 
rapoartele toxicologice i se păreau vorbărie goală. Nici 
celelalte şase cazuri nu aveau nici un sens. Nu reuşea 
să intuiască nici cât negru sub unghie cine putea fi 
criminalul şi ce avea el de câştigat. Nici una dintre 
ideile lui iniţiale nu dăduse roade. Tot ce izbutise să 
discearnă până acum era caracterul întâmplător al 
crimelor, iar asta era ceva complet nou în portretul 
unui criminal în serie. 

Primul pahar de scotch trebuia să atenueze gustul 
amar pe care i-l lăsase după-amiaza petrecută în 
Queens, unde vorbise cu rudele victimei călcate cu 
maşina, nouă oameni de ispravă care încă nu reuşiseră 
să se împace cu tragedia. Al doilea pahar trebuia să-i 
alunge frustrarea, al treilea, să-i umple cu amintiri 
siropoase o parte din golul sufletesc, iar al patrulea, să- 
i destrame singurătatea. Al cincilea...? 

In ciuda faptului că tâmplele îi zvâcneau şi îi era 
greață, la opt era gata pentru o nouă zi de lucru. În 
agenda lui personală, dacă nu întârziai la slujbă, dacă 
nu-ţi turnai nici o picătură de alcool pe gât în timpul 
programului şi dacă rezistai până la sfârşitul zilei, 
însemna că nu aveai nici o problemă cu băutura. Dar 
uite că, în timp ce cobora cu liftul, nu putea să ignore 
durerea de cap sfredelitoare şi strângea la piept o 
cafea uriaşă ca pe un colac de salvare. Tresări când îşi 
aduse aminte că se trezise la şase dimineaţa, îmbrăcat 


la fel cum intrase pe uşă, şi văzuse blestemata de 
sticlă din care lipsea cam o treime. La birou avea Advil 
într-un sertar. Trebuia să ajungă acolo. 

Dosarele cazului Doomsday erau stivuite pe masa de 
lucru, pe fişet, pe rafturi, iar pe podea erau risipite alte 
teancuri de note, rapoarte, declaraţii, printuri şi 
fotografii de la scena fiecărei crime. Işi croise poteci 
printre mormanele de hârtii - de la uşă la scaun, de la 
scaun la bibliotecă, de la scaun la fereastră -, ca să 
poată umbla la jaluzele, pentru că altfel, după-amiaza, 
soarele i-ar fi bătut direct în ochi. Străbătu traseul cu 
obstacole, se trânti greoi pe scaun şi pescui, în cele din 
urmă, două pastile, pe care le înghiţi cu o gură de 
cafea fierbinte. Se frecă la ochi cu dosul mâinilor şi, 
când îi deschise iar, o văzu pe Nancy stând în faţa lui şi 
examinându-l ca o doctoriţă. 

- Ţi-e rău? 

- Mă simt bine. 

- Nu pari să te simţi bine. Pari bolnav. 

- N-am nimic. Bâjbâi, apucă un dosar la întâmplare 
şi-l deschise. Nancy era tot acolo. Ce vrei? 

- Care-i programul de azi? întrebă ea. 

- Programul meu e să-mi beau cafeaua, iar al tău, să 
te întorci într-o oră. p 

Nancy se întoarse fix după o oră. Intre timp, durerea 
de cap şi greata îi mai trecuseră, dar tot nu era în stare 
să gândească limpede. 

- Bun, începu el, ce-avem de făcut pe ziua de azi? 
Nancy deschise nelipsitul ei carneţel. 

- La zece, teleconferinţă cu doctorul Sofer de la 
John's Hopkins. La două, conferinţă de presă. La patru, 
vizită la Helen Swisher. Arăţi mai bine. 

- Mă simţeam bine şi mă simt bine şi acum, zise el 
ferm. 


Cum ea nu părea convinsă, Will se întrebă dacă 
mirosise că era mahmur. Abia atunci îşi dădu seama: 
Nancy arăta altfel. Faţa parcă îi era mai suptă, corpul 
ceva mai zvelt, iar fusta nu-i mai plesnea pe şolduri. 
Fuseseră nedespărţiţi timp de zece zile şi el nici nu 
observase că Nancy nu mâncase aproape nimic. 

- Pot să te-ntreb ceva? 

- Sigur. 

- Ţii cură de slăbire? Ea se înroşi instantaneu. 

- Cam aşa ceva. Am început să fac şi jogging. 

- Perfect, pentru că rezultatele se văd. Ţine-o tot 
aşa. Nancy îşi plecă privirea, vizibil stânjenită. 

- Mulţumesc. 

Will schimbă repede subiectul. 

- În regulă, hai să ne dăm câţiva paşi înapoi şi să 
încercăm să privim tabloul în ansamblu, zise el cleios. 
Detaliile ne sufocă. Să trecem prin toate încă o dată, 
dar să ne concentrăm asupra punctelor de legătură. 

Se opri lângă ea, la masa de conferinţe, şi mută 
câteva teancuri de hârtii ca să elibereze locul. 
Deschise un caiet neînceput şi scrise pe prima pagină: 
Observaţii-cheie, apoi sublinie cuvintele de două ori. Işi 
îndemnă creierul să treacă la treabă şi îşi slăbi nodul 
cravatei, ca să fie sigur că sângele ajunge unde 
trebuie. 

Trei victime pe 22 mai, trei pe 25 mai, două pe 11 
iunie şi nici una de atunci încoace. 

- Ce ne spune asta? întrebă el. 

Nancy clătină din cap, aşa că Will îşi răspunse singur 
la întrebare: 

- Numai zile lucrătoare. 

- Poate că omul nostru lucrează în weekend, 
interveni ea. 

- Da, poate. 


Scrise prima "observaţie-cheie": Zile lucrătoare. 

- Găseşte-mi dosarul lui Swisher. Cred că e-n 
bibliotecă. 

Cazul nr. 1: David Paul Swisher, 36 de ani, director 
la banca HSBC. Apartament pe Park Avenue, bogat, 
scria pe el Ivy League. Căsătorit, nici o aventură 
extraconjugală. După toate aparențele, nici schelete în 
dulap, ca în scandalul Enron. leşise cu câinele la 
plimbarea de dimineaţă, fusese găsit de un trecător 
puţin după ora cinci, într-o baltă de sânge, cu gâtul 
tăiat. Ceas, inele, portofel: lipsă. Cadavrul, cald încă, se 
afla cam la şase metri de limita de acoperire a celei 
mai apropiate camere video de supraveghere, plasată 
pe acoperişul unui bloc din partea sudică a 82" Street - 
şase metri blestemaţi, din cauza cărora crima nu 
fusese filmată. 

Aveau totuşi imaginea fugară a unui personaj 
suspect, o secvenţă de nouă secunde, de la 5.02.23 la 
5.02.32, surprinsă de altă cameră de supraveghere, 
fixată pe acoperişul unei clădiri cu zece etaje de pe 
Park Avenue, între 81* şi 82" Street. În ea apărea un 
bărbat care intra în cadru venind de pe 82" Street. 
Apoi mergea spre sud, pe Park Avenue, se întorcea pe 
călcâie, alerga înapoi şi dispărea tot pe 82" Street, pe 
unde venise. Imaginea era de calitate proastă, dar 
tehnicienii de la FBI o luaseră-n primire şi reuşiseră s-o 
limpezească. Pielea lui închisă la culoare, după cum 
trădau mâinile, sugera că individul era negru sau 
hispanic şi, după calcule comparative, ajunseseră la 
concluzia că avea aproximativ un metru optzeci şi între 
şaptezeci şi cinci şi optzeci şi cinci de kilograme. Faţa îi 
era ascunsă de gluga unui trening cenuşiu. Reperele 
orare erau promițătoare, pentru că apelul la 911 


fusese primit la 5.07, însă identificarea era imposibilă 
în lipsa martorilor oculari. 

Dacă n-ar fi existat cartea poştală, ar fi fost, pur şi 
simplu, un jaf de stradă. Insă David Swisher primise o 
carte poştală. David Swisher era prima victimă a lui 
Doomsday. 

Will ridică fotografia bărbatului în trening cenușiu și- 
o flutură prin faţa lui Nancy. 

- Ce zici, el e omul nostru? 

- E posibil să fie cel care l-a ucis pe David, dar asta 
nu înseamnă că e Doomsday. 

- Criminal în serie prin interpuşi? Asta chiar c-ar fi o 
premieră! 

Nancy încercă altă abordare. 

- De acord, dar poate să fi fost o crimă comandată. 

- Posibil. Un bancher îşi face duşmani, admise Will. În 
fiecare contract există un învingător şi un învins. Dar 
David se deosebeşte de celelalte victime. Era singurul 
care avea o slujbă de birou, pe bani buni. Cine-ar fi 
plătit pentru ceilalţi amărâţi? Răsfoi dosarul Swisher. 
Avem o listă a clienţilor lui David? 

- Banca nu prea ne-a ajutat, zise Nancy. Toate 
cererile noastre trec prin departamentul lor juridic şi 
trebuie să fie aprobate şi semnate în consiliul general. 
Încă n-am obţinut nimic, dar insist în continuare. 

- Ceva îmi spune că aici e cheia. Will închise dosarul 
şi-l împinse la marginea mesei. Prima victimă are 
întotdeauna o semnificaţie aparte pentru un criminal în 
serie, uneori simbolică. Zici că azi ne întâlnim cu 
nevastă-sa? 

Nancy dădu din cap. 

- Era şi timpul. 

Cazul nr. 2: Elizabeth Marie Kohler, treizeci şi şapte 
de ani, managerul farmaciei Duane Reade din Queens. 


Aparent, împuşcată în timpul unui jaf şi găsită de 
angajaţi la intrarea din spate, la 8.30 dimineaţa. Mai 
întâi, poliţiştii crezuseră că fusese ucisă de un hoţ care 
o aşteptase, cu intenţia de a fura narcotice. Ceva nu 
mersese conform planului, el trăsese cu arma, o 
omorâse, apoi fugise. Glonţul era de calibrul 38. 
Fusese tras un singur foc, în tâmplă, de la distanţă 
mică. Nu existau înregistrări video, iar autopsia nu le 
oferise nici o informaţie utilă. Abia după câteva zile 
găsiseră cartea poştală în apartamentul ei şi făcuseră 
legătura cu celelalte crime. 

Will îşi ridică privirea, se uită la ea şi întrebă: 

- Bun, care poate fi legătura dintre un bancher de pe 
Wall Street şi o farmacistă din Queens? 

- Nu ştiu, răspunse Nancy. Erau cam de aceeaşi 
vârstă, însă e aproape sigur că nu se întâlniseră şi nu 
se cunoşteau. David n-a intrat niciodată în farmacia ei. 
N-avem nimic. 

- Ce-am aflat de la fostul ei soţ, de la prieteni, de la 
angajaţi? 

- Pe cei mai mulţi i-am identificat şi au fost 
chestionaţi. Nu l-am găsit pe iubitul ei din liceu, care s- 
a mutat în alt stat, acum câţiva ani. Toţi ceilalţi "foşti", 
dacă n-au vreun alibi pentru crima asta, au pentru 
toate celelalte. Kohler a divorţat acum cinci ani. Fostul 
ei, un şofer, era la volanul autobuzului când a fost 
împuşcată. Era o femeie obişnuită, care ducea o viaţă 
simplă. N-avea nici un duşman. 

- În concluzie, dacă n-ar fi primit cartea poştală, am 
fi avut un alt caz nesoluţionat de crimă, probabil 
involuntară, în timpul unui jaf armat. 

- Cel puţin la prima vedere, recunoscu ea. 

- În regulă, uite ce-ai de făcut. Vezi dac-a ţinut vreun 
jurnal în timpul liceului sau facultăţii şi verifică-i pe toţi 


cei care apar acolo. la legătura cu proprietarul 
apartamentului şi cere-i o listă cu toţi vecinii din ultimii 
cinci ani. Verifică-i şi pe ei. 

- S-a făcut. Mai vrei cafea? Voia, şi încă tare. 

Cazul nr. 3: Consuela Pilar Lopez, treizeci şi doi de 
ani, venită ilegal din Republica Dominicană, domiciliată 
în Staten Island, angajată ca femeie de serviciu în 
Manhattan. Găsită de câţiva adolescenţi, la câteva 
minute după ora trei dimineaţa, într-o pădurice de pe 
malul lacului din Parcul Arthur Von Briesen, la mai 
puţin de doi kilometri de Fingerboard Road, unde 
locuia. Fusese violată şi înjunghiată de mai multe ori în 
piept, gât şi cap. În seara respectivă, luase feribotul de 
ora zece din Manhattan, fapt confirmat de înregistrarea 
video. De obicei, mergea mai departe cu autobuzul 
spre Fort Wadsworth, dar nimeni n-o văzuse în staţia 
de la St. George sau în autobuzul 51, care trece pe Bay 
Street şi ajunge la Fingerboard. 

Ipoteza de lucru era simplă: cineva o abordase în 
staţia terminus a feribotului, se oferise s-o ia cu 
maşina, apoi o dusese în colţul acela întunecat al 
insulei, unde o omorâse sub impunătorul pod 
Verrazano-Narrows. Legiştii nu găsiseră spermă pe sau 
în corpul ei, deci asasinul folosise un prezervativ. 
Găsiseră în schimb pe fusta ei fibre de culoare cenușie, 
care probabil proveneau dintr-un material folosit la 
confecţionarea tricourilor şi treningurilor. La autopsie 
analizaseră şi rănile. Lama cuţitului folosit avea zece 
centimetri lungime, aproximativ la fel ca în cazul lui 
David Swisher. Lopez locuia într-o casă cu două 
apartamente, alături de o mulţime de rubedenii şi veri, 
unii cu acte în regulă, alţii nu. Era credincioasă şi se 
ducea frecvent la o biserică unde, de altfel, enoriaşii 
şocaţi de vestea morţii ei se adunaseră pentru o slujbă 


de pomenire. Potrivit declaraţiilor rudelor şi prietenilor, 
nu avea un iubit, iar rezultatele autopsiei sugerau că 
era virgină, în ciuda faptului că trecuse de treizeci de 
ani. Toate încercările de a găsi un numitor comun cu 
celelalte victime se dovediseră zadarnice. 

Will pierduse exagerat de mult timp cu această 
crimă: se dusese la staţia de feribot, la cea de autobuz, 
examinase locul crimei, vorbise cu rudele femeii, 
intrase până şi în biserică. Crimele de natură sexuală 
erau punctul lui forte. Nu asta-şi dorise - nimeni întreg 
la minte n-ar fi scris în cererea de admitere la 
Quantico: "Într-o bună zi, sper să mă specializez în 
crime de natură sexuală". Dar primele lui cazuri 
importante avuseseră o componentă sexuală decisivă, 
iar în FBI, aşa ajungeai să te trezeşti în colivie. Făcuse 
mai mult decât să-şi urmeze flerul, ardea de ambiţie şi 
se autoeducase până la nivel de expert. Studiase 
analele infracţiunilor de natură sexuală şi devenise o 
enciclopedie ambulantă a perversiunilor în serie din 
America. 

Se mai întâlnise apoi cu genul acesta de criminal şi îi 
schiţase destul de repede profilul. Infractorul îşi 
urmărea victimele, planifica totul, era un singuratic 
prudent, care avea grijă să nu lase urme de ADN la 
locul faptei. Cunoştea bine cartierul, ceea ce însemna 
că locuia sau locuise în Staten Island. Cunoştea şi 
parcul de pe malul apei ca pe propriul buzunar, aşadar 
stabilise dinainte unde putea să-şi ducă treaba până la 
capăt, cu cel mai mic risc de a fi surprins întâmplător. 
Erau şanse mari ca el să fie hispanic, pentru că reuşise 
să câştige încrederea femeii şi o convinsese să urce în 
maşină, deşi Consuela vorbea prost engleza. Exista de 
asemenea posibilitatea ca ea să-l fi cunoscut, fie şi 
numai din vedere. 


- Stai o clipă, zise deodată Will. Aici e ceva. E 
aproape sigur că ucigaşul are maşină. Ar trebui să 
căutăm aceeaşi berlină albastru-nchis care l-a călcat 
pe Myles Drake. Notă repede în caiet: Ber/ină a/bastră. 
Cum spuneai că-l cheamă pe preotul Consuelei? 

Nancy îşi aminti imediat figura tristă a preotului şi 
răspunse, fără să mai deschidă carnetul: 

- Părintele Rochas. 

- Să facem un fluturaş cu modelele de berlină 
albastră cel mai bine vândute şi să-l rugăm pe Rochas 
să-l împartă enoriaşilor, poate vreunul o să îşi 
amintească cine are aşa ceva. Fă o listă cu toţi 
enoriaşii şi caută-i în baza de date de la înmatriculări. 
Ai grijă să verifici mai ales bărbaţii de origine 
hispanică. 

Ea dădu din cap şi îşi notă instrucţiunile în carnet. 
Will se întinse şi căscă. 

- Trebuie să mă duc la closet. Pe urmă, îl sunăm pe 
tipul ăla. 


Legiştii de la Centru îi sfătuiseră să stea de vorbă cu 
Gerald Sofer, cel mai bun specialist din ţară într-o 
boală cu adevărat stranie. Faptul că se gândiseră să-i 
ceară părerea dovedea cât de tare îi înnebunea lipsa 
indiciilor în cazul lui Clive Robertson. 

Will şi Nancy aplicaseră febril procedura de prim 
ajutor, timp de şase minute, unui Clive Robertson care 
nu mai avea puls, cu alte cuvinte, până când venise 
ambulanţa. A doua zi, stătuseră în spatele legistului în 
timp ce acesta deschidea cadavrul, pentru a stabili 
cauza decesului. Cu excepţia nasului zdrobit, nu se 
vedeau alte traumatisme externe. Creierul, care până 
ieri vibra în ritmul muzicii, fusese tăiat în felii subţiri, ca 
o franzelă. Nici urmă de hemoragie sau de congestie 


cerebrală. Toate organele interne erau în stare bună, 
ţinând cont de vârsta răposatului. Inima puţin mărită, 
valvele în regulă, artera coronară afectată de scleroză 
uşor până la mediu, mai ales ramura anterior-stângă, 
obturată în proporţie de aproximativ şaptezeci la sută. 

- Probabil că eu stau mai prost cu inima decât tipu' 
ăsta, remarcă legistul, un veteran. 

Nu exista nici un indiciu de infarct, dar Will fusese 
sfătuit să ceară o analiză microscopică, în mod sigur 
hotărâtoare. 

- Deocamdată, nu pot să pun nici un diagnostic, 
continuă legistul, în timp ce-şi scotea mănuşile. 

Will aşteptase nerăbdător rezultatele analizelor de 
sânge şi biopsiilor. Spera că va fi pusă în evidenţă o 
toxină sau o otravă, dar îl interesa foarte tare şi testul 
SIDA, pentru că-i făcuse lui Clive respiraţie gură la gură 
şi mortul avea faţa plină de sânge. Vestea bună: 
negativ pentru HIV şi virusul hepatitei. Vestea rea: 
totul negativ. Moartea lui Clive era inexplicabilă. 

- Da, am citit raportul autopsiei domnului Robertson, 
începu doctorul Sofer. Este un caz tipic pentru 
sindromul respectiv. 

Will se aplecă mai mult către microfonul telefonului. 

- Mai precis? 

- În primul rând, inima lui nu era într-o stare chiar 
atât de proastă. Nu există ocluzii coronare critice, nici 
tromboză şi nici dovezi histopatologice c-ar fi fost un 
infarct miocardic. Toate acestea se potrivesc perfect cu 
concluziile studiilor mele asupra pacienţilor care suferă 
de cardiomiopatie indusă de stres, cunoscută şi sub 
denumirea de "sindromul miocardic fulgerător". 

Potrivit lui Sofer, emoţiile bruşte, spaima, furia, 
durerea sau şocul puteau cauza stop cardiac. Printre 
victime se numărau oameni care se bucurau de o 


sănătate înfloritoare, dar erau doborâţi de o emoție 
extrem de puternică, de pildă, pierderea unei rude 
apropiate sau o spaimă cumplită. 

- Doctore, sunt agentul special Lipinski, interveni 
Nancy. Am citit articolul pe care l-aţi publicat în New 
England Journal of Medicine. Nici unul dintre pacienţii 
diagnosticaţi cu acest sindrom n-a murit. Prin ce se 
deosebeşte de ei domnul Robertson? 

- O întrebare foarte bună, răspunse Sofer. Cred că 
stopul cardiac se poate instala în urma unui aport 
masiv de catecolamină, un hormon asociat stresului, 
asemănător adrenalinei, care este secretat de glandele 
adrenale drept răspuns la un şoc puternic. Este un 
mecanism de apărare elementar, care pregăteşte 
organismul uman pentru luptă sau fugă în situaţia unei 
ameninţări mortale. Totuşi, în anumite cazuri, 
producerea în exces a acestui neurohormon poate 
afecta buna funcţionare a inimii. Pulsul scade brusc şi, 
implicit, tensiunea. Din nefericire pentru domnul 
Robertson, scăderea activităţii cardiace, coroborată cu 
blocajul moderat al arterei coronare, au condus 
probabil la o circulaţie deficitară în ventriculul stâng, 
urmată de o aritmie fatală, posibil şi de o fibrilaţie 
ventriculară şi, în cele din urmă, la deces. Au fost 
semnalate foarte puţine decese provocate de acest 
sindrom, dar ele există. După părerea mea, domnul 
Robertson a fost supus unui stres acut chiar înaintea 
morţii. 

- A primit o carte poştală de la un criminal, aşa- 
numitul Doomsday, zise Will. 

- Atunci aş putea spune, în termeni vulgari, că 
domnul Robertson a tras o spaimă soră cu moartea. 

- Mie nu mi s-a părut speriat, îl contrazise Will. 


- Expresia unui om poate induce în eroare, spuse 
Sofer. Will închise şi goli ce mai rămăsese din a cincea 
cafea pe ziua aceea. 

- Fir-ar să fie, e limpede ca noaptea, mormăi el. 
Adică ucigaşul e sigur că-şi poate da gata victimele, 
dacă le sperie bine? Mai scuteşte-mă! Işi ridică 
exasperat braţele deasupra capului. Mă rog, să 
continuăm. Vasăzică, a omorât trei persoane pe 22 
mai, apoi a luat o pauză în weekend. Pe 25 mai s-a 
apucat iar de treabă. 

Cazul nr. 4: Myles Drake, douăzeci şi patru de ani, 
domiciliat în Queens, curier pe bicicletă. La şapte 
dimineaţa se află în districtul financiar, iar o 
funcţionară - de altfel, singurul martor ocular - se uită 
întâmplător pe fereastră şi-l vede pe John Street, când 
tocmai îşi pune rucsacul în spate şi se urcă pe 
bicicletă. În aceeaşi clipă, un automobil albastru se 
urcă pe trotuar, dă peste el şi se îndepărtează în 
viteză. Femeia e prea şocată ca să reţină numărul de 
înmatriculare sau modelul maşinii. Drake moare pe loc, 
cu ficatul şi splina zdrobite. lar maşina, care în mod 
sigur avea botul avariat, dispare pur şi simplu, în ciuda 
căutărilor prin toate atelierele auto din oraş. Myles 
locuia împreună cu fratele lui mai mare şi, conform 
tuturor declaraţiilor, era un băiat cuminte. N-avea 
cazier, îşi vedea de treabă şi aşa mai departe. Nu 
fusese descoperită nici o legătură directă sau indirectă 
cu celelalte victime, dar era imposibil de dovedit că nu 
intrase niciodată în farmacia Duane Read din Queens. 

- Nici o problemă cu drogurile? întrebă Will. 

- Nici una, dar îmi amintesc de un caz - eram la 
facultate pe-atunci - cu un curier care livra cocaină 
tipilor de la Bursă. 


- E o idee bună, hai să verificăm. Notă în caiet: 
Analiză rucsac pentru urme de droguri. 

Cazul nr. 5: Milos Ivan Covic, optzeci şi doi de ani, 
domiciliat în Park Avenue Slope, Brooklyn. Intr-o după- 
amiază plonjează de la fereastra apartamentului său 
de la etajul nouă, undeva lângă Grand Army Plaza, şi 
se împrăştie pe Prospect Park West. Fereastra 
dormitorului e deschisă larg, uşa de la intrare e 
încuiată, nu există urme de pătrundere prin efracţie. Pe 
de altă parte, pe podea sunt împrăştiate câteva 
fotografii alb-negru înrămate, în care Covic apare 
împreună cu alţi oameni, probabil rude. Nu este găsit 
nici un mesaj de adio. Mortul, un imigrant de origine 
croată care lucrase cincizeci de ani într-o cizmărie, nu 
mai avea nici o rudă în viaţă şi trăia atât de retras, 
încât nici un vecin nu putuse să le dea informaţii 
despre sănătatea lui mintală. In apartament fuseseră 
găsite doar amprentele lui. Will se uită repede la 
fotografiile vechi. 

- N-a fost identificat nici unul? 

- Nu, răspunse Nancy. Am vorbit cu toţi vecinii, am 
dat sfoară-n ţară în comunitatea croată, dar nimeni nu- 
I| cunoaşte. Habar n-am ce mai putem face. Ai vreo 
idee? 

Will îşi ridică rugător mâinile spre cer. 

- De data asta, nu. 

Cazul nr. 6: Marco Antonio Napolitano, optsprezece 
ani, proaspăt absolvent de liceu. Domiciliat, împreună 
cu părinţii şi sora mai mică, în Little Italy. Maică-sa 
găsise cartea poştală în camera lui şi făcuse o criză de 
isterie. Familia l-a căutat zadarnic toată ziua. Poliţia i-a 
găsit cadavrul abia seara, în centrala termică din blocul 
în care locuia, cu un ac înfipt în braţ. Lângă el, 
instrumentar pentru injectarea heroinei şi un garou de 


cauciuc. Autopsia confirmase decesul în urma unei 
supradoze, dar rudele şi prietenii insistau că băiatul nu 
se atingea de droguri, declaraţie susţinută de lipsa 
altor urme de ac pe corpul lui. Puştiul se afla în 
evidenţa poliţiei pentru furt din magazine şi alte delicte 
minore, dar nu era un infractor în adevăratul sens al 
cuvântului. Pe seringă fuseseră evidenţiate două 
amprente ADN, a lui şi a unui bărbat neidentificat, ceea 
ce sugera că la reuniune mai participase cineva, care 
folosise aceleaşi instrumente. Pe seringă şi pe linguriţă 
erau, de altfel, două seturi diferite de amprente, ale lui 
Marco şi ale cuiva care nu figura în baza de date 
dactiloscopică a FBl-ului, de vreo cincizeci de milioane 
de persoane. 

- OK, zise Will, e posibil ca asta să ne indice nişte 
puncte de legătură. N 

Nancy le văzuse şi ea. Işi ridică privirea şi spuse: 

- Da, ce zici de asta? Ucigaşul e dependent şi o 
omoară pe Elizabeth în timp ce încearcă să jefuiască 
farmacia Duane Reade. Vrea să-i plătească o poliţă lui 
Marco, aşa că umple o seringă cu o supradoză. Are de 
egalat scorul şi cu Myles, care-i livrează marfa. 

- Şi David? 

- Aici e vorba mai degrabă de o tâlhărie pentru bani, 
ceea ce se potriveşte cu profilul unui dependent de 
droguri. 

Will clătină din cap, zâmbind oarecum exasperat. 

- Cam slăbuţ, remarcă el şi scrise în caiet: Posibil 
dependent? Bun, concluzii în punctul ăsta: Omul nostru 
ia o pauză de două săptămâni, apoi trece din nou la 
treabă, pe 11 iunie. De ce s-a oprit? Obosise? Era 
ocupat cu altceva? Plecase din oraş? Se întorsese la 
Vegas? 


Întrebări retorice. Nancy îl privea fix pe Will, a cărui 
minte pur şi simplu fierbea. 

- Am verificat toate infracțiunile comise pe şoselele 
principale între Vegas şi New York, în intervalele dintre 
datele de expediere înscrise pe cărţile poştale şi datele 
crimelor. N-am găsit nimic util, corect? 

- Corect, răspunse ea. 

- Şi am obţinut listele pasagerilor de la toate 
zborurile directe şi cu escală între Vegas şi New York, 
în zilele respective, corect? 

- Corect. 

- Bun, şi ce-am aflat? 

- Deocamdată, nimic. Ne-am ales cu câteva mii de 
nume, pe care le confruntăm zilnic cu toate persoanele 
care au avut o legătură oarecare cu victimele. Până 
acum, nici o suprapunere. 

- Ai verificat toţi pasagerii în bazele de date ale 
poliţiei statale şi federale? 

- Will, mi-ai pus de zece ori întrebările astea! Dar el 
n-avea de gând să se scuze. 

- Da, pentru că sunt importante! Adu-mi o listă cu 
toţi pasagerii care au nume hispanice. li arătă cu 
degetul un vraf de dosare aşezat pe podea, lângă 
fereastră. Dă-mi toate alea. De acolo am început. 

Cazul nr. 7: Ida Gabriela Santiago, şaptezeci şi opt 
de ani, ucisă de un spărgător în dormitorul ei, cu un 
glonţ de calibrul 22, tras în ureche. Aşa cum bănuise 
Will, nu fusese violată, iar la locul crimei nu fuseseră 
găsite decât amprentele victimei şi ale apropiaților ei. 
Poşeta bătrânei fusese într-adevăr furată şi nu mai 
apăruse. În grădină, sub fereastra bucătăriei, poliţia 
găsise o urmă de picior, măsura 42, iar relieful 
caracteristic al tălpii provenea de la un model de 
pantof sport foarte popular, Reebok DMX 10. Ţinând 


cont de adâncimea urmei şi de consistenţa şi gradul de 
umiditate ale solului, tehnicienii de la laborator 
estimau că suspectul avea aproximativ optzeci de 
kilograme, aceeaşi greutate ca suspectul de pe Park 
Avenue. Căutaseră şi aici legături, mai ales cu cazul 
Lopez, dar vieţile celor două femei hispanice nu se 
intersectaseră niciodată. 

Mai rămânea cazul nr. 8: Lucius Jefferson Robertson, 
cel care fusese literalmente speriat de moarte. Dar nici 
despre el nu puteau spune prea multe. 

- Gata, am obosit, anunţă Will. Vrei să tragi tu 
concluziile, partenere? 

Nancy răsfoi cu un aer serios notele proaspete, apoi 
aruncă o privire la "observaţiile-cheie" ale lui Will. 

- Păi, pot spune că suspectul nostru este un hispanic 
cam de-un metru optzeci şi optzeci de kilograme, că e 
dependent de droguri şi a comis infracţiuni sexuale, 
are o maşină albastră, un cuţit, o armă de calibrul 22 şi 
una de calibrul 38, face naveta de la Vegas fie cu 
maşina, fie cu avionul şi preferă să ucidă în zilele 
lucrătoare, ca să se odihnească în weekenduri. 

- Un profil dat dracului, observă Will, schiţând în 
sfârşit un zâmbet. În regulă, acum mergi până la capăt. 
Cum îşi alege victimele şi cum explici cărţile poştale, 
fir-ar ale dracului? 

- Nu vorbi urât! îl admonestă ea, prefăcându-se că-l 
loveşte cu carneţelul. Poate că victimele lui au legătură 
una cu alta, poate că nu. Nici o crimă nu seamănă cu 
celelalte. Aproape îmi vine să cred că respectă cu 
sfinţenie principiul hazardului. Poate-şi alege şi 
victimele la întâmplare. Trimite cărţile poştale ca să ne 
anunţe că toate crimele sunt legate şi doar el 
hotărăşte cine moare şi cine nu. Citeşte în ziare despre 
"criminalul Doomsday", se uită la ştirile despre el care 


rulează non-stop, o adevărată baie de putere. E foarte 
abil şi foarte original. Da, e omul nostru. 

Nancy aştepta un semn de aprobare, în schimb Will îi 
dărâmă castelul din cărţi de joc. 

- Agent special Lipinski, cred că ai mare încredere în 
tine, nu-i aşa? Se ridică şi se minună cât era de bine să 
ai capul limpede şi un stomac care să nu respingă 
mâncarea. In sinteza ta e o singură problemă, continuă 
el. Nu cred nici un cuvânt din ea. Singurul 
supercriminal pe care-l ştiu capabil de o asemenea 
genialitate malefică este Lex Luthor şi, ultima dată 
când am verificat, era un personaj de bandă desenată. 
la o pauză pentru masa de prânz şi întoarce-te la 
conferinţa de presă. 

O goni cu un rânjet şi o urmări cu privirea în timp ce 
ieşea. Da, în mod sigur arată mai bine, îşi spuse el. 


Venise vara şi, cum cazul bătea pasul pe loc, ştirile 
din presă referitoare la Doomsday s-au rărit la 
intervalul de o săptămână. La început, aveau zilnic 
întâlniri cu jurnaliştii, dar un asemenea interes nu 
putea fi susţinut multă vreme. În ciuda acestui fapt, 
povestea făcuse picioare, ba chiar avea picioare solide, 
lucru dovedit de cotele de audienţă mai mari decât în 
cazurile O.J. Simpson, Jon Benet şi Anna Nicole la un 
loc. In fiecare seară, posturile de televiziune disecau 
cazul până la nivel molecular şi trimiteau în faţa 
moderatorilor o legiune de foşti agenţi FBI, poliţişti, 
avocaţi şi experţi care-şi turuiau pe nerăsuflate teoriile 
favorite. În ultima vreme aveau o temă predilectă: FBI- 
ul nu reuşea să obţină rezultate, în consecinţă, FBl-ul 
era o adunătură de incapabili. 

Conferinţa de presă fusese organizată în sala de bal 
a Hotelului Hilton. În clipa când Will şi Nancy îşi 


ocupară locurile lângă una dintre intrările de serviciu, 
sala era deja pe trei sferturi plină de ziarişti şi fotografi, 
iar actorii principali se instalau pe scaunele de pe 
podium. La un semn, toate luminile camerelor video se 
stinseră, iar transmisiunea TV în direct se întrerupse. 

Primarul, un individ elegant şi imperturbabil, se 
instală la pupitru. 

- A trecut o lună şi jumătate de când a început 
această anchetă, zise el. Vestea bună este că, în 
ultimele zece zile, nu au mai fost înregistrate victime. 
Deşi până acum nu au fost operate arestări, apărătorii 
legii din oraşul şi statul New York şi agenţiile federale 
au lucrat febril şi, sunt sigur, eficient, pentru a tria 
numeroasele indicii şi ipoteze. Pe de altă parte, nu 
putem nega faptul că în acest oraş au fost comise opt 
crime şi că nici un cetăţean nu se va simţi în siguranţă 
până când criminalul nu va fi prins şi deferit justiţiei. 
Acum va răspunde la întrebările dumneavoastră 
Benjamin Wright, director-adjunct al biroului FBI din 
New York. 

Wright era un afroamerican înalt şi zvelt, cam de 
cincizeci de ani, cu mustață subţire, tunsoare militară 
şi ochelari cu rame de sârmă mai degrabă potriviţi 
pentru un profesor. Se ridică şi îşi netezi sacoul la două 
rânduri. Nu avea trac în faţa camerelor şi glasul îi 
răsună hotărât şi limpede în bateria de microfoane: 

- Aşa cum a spus domnul primar, FBI lucrează în 
strânsă cooperare cu apărătorii legii din oraşul şi statul 
New York, pentru a rezolva cât mai repede acest caz. 
Ancheta de faţă este de departe cea mai amplă dintre 
toate anchetele de crime în serie din istoria FBl-ului. 
Incă nu am arestat nici un suspect, dar lucrăm în 
continuare zi şi noapte şi - vreau să fie foarte clar - îl 
vom găsi pe criminal. Nu facem economie de mijloace. 


Ne folosim, în această anchetă, toate resursele. Nu 
este o problemă de personal, ci una de timp. Aştept 
întrebările dumneavoastră. 

Ziariştii începură să zumzăie ca un stup de albine 
răsturnat, bănuind că nu aveau să afle nimic nou. 
Reporterii de la posturile de televiziune erau îndeajuns 
de politicoşi cât să-i lase pe colegii lor mai prost plătiţi 
din presa scrisă să arunce primii bolovani. 


Întrebare: Există informaţii noi privitoare la analizele 
toxicologice ale lui Lucius Robertson? 

Răspuns: Nu. Vor mai trece două-trei săptămâni 
până când vom primi rezultatele tuturor analizelor de 
țesut. 

Î: Au fost făcute analize pentru ricin şi antrax? 

R: Da. Ambele sunt negative. 

Î: Dacă toate rezultatele sunt negative, care este 
cauza morții lui Robertson? 

R: Încă nu este cunoscută. 

Î: Nu credeţi că această lipsă de transparență va 
îngrijora şi mai mult publicul? 

R: Vom face cunoscută cauza decesului când o vom 
afla. 

Î: Poliția din Las Vegas cooperează cu 
dumneavoastră? 

R: Da. 

Î: Au fost identificate toate amprentele de pe cărțile 
poştale? 

R: Majoritatea. Mai sunt căutaţi câțiva lucrători de la 
poştă. 

Î: Există indicii referitoare la identitatea bărbatului 
filmat în cazul Swisher? 

R: Nu. 


Î: Ati identificat armele folosite în cele două cazuri de 
împuşcare? 

R: Nu. 

Î: Pe ce vă bazati când respingeți ipoteza unui 
atentat Al-Qaeda? 

R: Nu există nici un indiciu în sprijinul acestei 
ipoteze. 

Î: Un medium din San Francisco s-a plâns că FBI 
refuză s-o asculte, în pofida declarațiilor ei că, în acest 
caz ar fi implicat un bărbat cu părul lung, pe nume 
Jackson. 

R: FBI este interesat de orice indicii şi piste credibile. 

Î: Sunteti conştienţi că publicul este iritat de lipsa 
oricărui progres în anchetă? 

R: Da, împărtăşim sentimentele cetățenilor, dar în 
acelaşi timp suntem ferm convinşi că, în cele din urmă, 
ancheta se va incheia cu succes. 

Î: Credeţi că vor mai avea loc crime? 

R: Sper că nu, dar nu putem fi siguri. 

Î: FBI a stabilit un profil al criminalului? 

R: Încă nu. Se lucrează la el. 

|: De ce durează atât de mult? 

R: Din cauza complexității cazului. 


Will se aplecă şi îi şopti lui Nancy: 
- O pierdere de timp colosală. 


Î: Folosiţi cei mai buni oameni la această anchetă? 

R: Da. 

Î: Putem discuta direct cu agentul special care 
conduce ancheta? 

R: Pot răspunde eu la toate întrebările 
dumneavoastră. 


- Acum începe să fie interesant, zise Will. 


R: Vom încerca să-l aducem la următoarea conferință 
de presă. 

|: Se află acum în sală? 

Pa 


Wright se întoarse spre Sue Sanchez, care stătea în 
primul rând, şi îi aruncă o privire imploratoare: Ajută- 
mă să-l ţin în frâu pe subalternul tău! Sanchez se uită 
în jur şi-l localiză pe Will, care stătea pe o latură a sălii. 
Nu reuşi să facă altceva decât să-l fixeze cu o privire 
inexpresivă. 

E convinsă c-o să-mi dau în petic, îşi spuse Will. 
Foarte bine, a venit momentul să aruncăm paie pe foc. 
În fond, eu conduc ancheta. N-am vrut acest caz, dar 
acum e al meu. Dacă mă vor, iată-mă. 

- Aici! strigă el şi ridică mâna. 

Se mai aflase faţă în faţă cu presa de zeci de ori şi 
situaţiile de acest gen nu mai erau o noutate; se putea 
spune orice despre el, dar în nici un caz că ar fi fost 
stânjenit în faţa obiectivului. Nancy remarcă expresia 
de oroare supremă a lui Sanchez şi, instinctiv, se 
întinse şi aproape reuşi să-l apuce pe Will de braţ. 
Aproape. El porni spre podium cu paşi apăsaţi, iar 
camerele de filmat se rotiră la unison spre stânga, 
pentru a-l prinde în cadru. 

Benjamin Wright nu mai putea face nimic, prin 
urmare se mulţumi să anunţe: 

- Bine, agentul special Will Piper va răspunde câtorva 
întrebări. Ai cuvântul, Will. 

În timp ce treceau unul pe lângă altul, Wright îi şopti: 

- Scurt şi ai grijă ce spui. 


Will îşi netezi părul şi se instală la pupitru. Efectele 
neplăcute ale alcoolului dispăruseră complet, iar acum 
se simţea bine, ba chiar era plin de energie. Hai să 
facem spectacol, îşi spuse el. Era telegenic: un bărbat 
solid, cu umerii laţi, cu părul blond-pai, o gropiţă în 
bărbie şi ochii de un albastru superb. Undeva, un 
director de producţie dintr-un studio oarecare tocmai 
exclama: "Dă-mi un prim-plan cu tipul ăsta!" 

Prima întrebare a fost: Cum se scrie numele 
dumneavoastră? 

- La fel ca Pied Piper. P, I, P, E, R. 

Reporterii s-au foit pe scaune şi s-au aplecat în față. 
Câţiva dintre veterani şoptiră: "Mi-aduc aminte de el. E 
celebru". 

- De cât timp lucraţi la FBI? 

- Optsprezece ani, două luni şi trei zile. 

- Cum de ştiţi cu atâta precizie? 

- Sunt un om al detaliilor. 

- Aveţi experienţă cu crimele în serie? 

- De-a lungul întregii mele cariere, am lucrat numai 
la asemenea cazuri. Am condus opt anchete de felul 
ăsta: Violatorul din Asheville, Ucigaşul White River din 
Indianapolis şi alte şase. l-am prins pe toţi, îl vom 
prinde şi pe acesta. 

- De ce n-aţi stabilit încă profilul criminalului? 

- Credeţi-mă, am încercat, dar nu se încadrează în 
tipare. Nici o crimă nu seamănă cu celelalte. Nu există 
un tipar. Dacă n-ar fi trimis cărţile poştale, probabil n- 
am fi aflat că au un numitor comun. 

- Care este teoria dumneavoastră? 

- Cred că avem de-a face cu un individ foarte 
inteligent şi foarte alambicat. N-am idee care este 
motivaţia lui. Vrea să câştige atenţia publică, asta-i 
sigur, iar cu ajutorul dumneavoastră, o şi câştigă. 


- Adică n-ar trebui să transmitem informaţii despre 
acest caz? 

- Nu aveţi de ales. Am enuntat un simplu fapt. 

- Cum veţi reuşi să-l arestaţi? 

- Nimeni nu-i perfect. A lăsat indicii pe care, din 
motive evidente, nu le pot dezvălui. II vom prinde. 

- Dac-ar fi să pariaţi, aţi miza că va ucide din nou? 

- Daţi-mi voie să vă răspund aşa: pun pariu că se 
uită la televizor chiar în clipa asta şi profit de ocazie să- 
i spun... Will se uită către obiectivele camerelor de luat 
vederi. Ochii lui albaştri scăpărau. Voi pune mâna pe 
tine şi voi avea grijă să fii condamnat. E o chestiune de 
timp. 

Wright, care abia mai stătea locului, îl împinse pur şi 
simplu din faţa microfoanelor. 

- Gata, cred că ajunge pentru azi. Vom anunţa din 
timp data şi locul următoarei conferinţe de presă. 

Toţi se ridicară de pe scaune, dar glasul unei ziariste 
de la Washington Post acoperi vacarmul general: 

- Promite-ne că ni-l aduci înapoi pe Pied Piper! 


Clădirea cu treisprezece etaje de pe Park Avenue 
941 era un cub solid din cărămidă, construit înainte de 
război. Primele două niveluri erau placate cu granit alb, 
iar holul de la parter era decorat cu o combinaţie 
rafinată de marmură şi tapet textil. Will mai trecuse 
pe-acolo când reconstituise traseul lui David Swisher 
de-acasă până în punctul de pe 82" Street unde 
sângerase până murise. Făcuse drumul pas cu pas, în 
acelaşi semiîntuneric din zori, şi se aplecase chiar în 
locul acela - puţin mai decolorat decât restul 
trotuarului, în urma strădaniei muncitorilor de la 
salubritate -, încercând să vadă ceea ce văzuse victima 
în ultimele clipe, înainte să închidă ochii pe vecie. O 


porţiune anostă de trotuar? Grilajul din fier forjat de la 
fereastra de-alături? Spoilerul unei maşini parcate în 
apropiere? Stejarul subţire! care se înălța dintr-un 
pătrat de pământ bătătorit? Spera să fi fost copacul. 

Aşa cum era de aşteptat, Helen Swisher îl scosese 
din sărite. In ultimele săptămâni, se luptaseră din greu 
să obţină o discuţie cu ea faţă în faţă, printre 
nenumăratele ei telefoane importante, întâlniri care nu 
sufereau amânare şi drumuri în afara oraşului. 

- Se poartă de parc-ar fi suspectă, nu soţia victimei! 
răbufnise el în prezenţa lui Nancy. Ce dracu', nu poate 
să fie şi ea mai cooperantă? 

Apoi, chiar când Sue Sanchez se pregătea să-l facă 
albie de porci pentru recitalul de gen "Eu sunt şeful" de 
la conferinţa de presă, soţioara îl sunase pe mobil doar 
ca să-l avertizeze că trebuia să fie punctual, pentru că 
timpul ei era foarte preţios. Şi - cireaşa de pe tort - le 
deschisese uşa apartamentului 9B cu o expresie 
distantă şi dispreţuitoare, de parcă erau de la firma de 
curăţat covoare. 

- Nu ştiu ce v-aş putea spune în plus faţă de ce le-am 
spus poliţiştilor, începu Helen Swisher, în timp ce-i 
conducea pe sub o arcadă monumentală către living, 
un spaţiu vast cu vedere către Park Avenue. Will se 
încordă brusc văzând mobilele şi accesoriile: într-o 
singură cameră erau adunate numai fineţuri care 
valorau salariul lui pe viaţă, opera unor decoratori care 
se jucaseră până la delir cu fotoliile, candelabrele şi 
covoarele persane, fiecare obiect la fel de scump ca o 
maşină. 

- Frumoasă casă, remarcă el, ridicând o sprânceană. 

- Mulţumesc, răspunse ea rece. Lui David îi plăcea să 
citească aici ziarul duminica. Am dat anunţ, vreau s-o 
vând. 


Se aşezară şi Helen Swisher începu imediat să-şi 
învârtă cureaua ceasului, semn că timpul lor era 
limitat. Will o cântări într-o clipă. Era atrăgătoare, deşi 
uşor cabalină, cu trăsăturile puse în valoare de coafura 
perfectă şi costumul scump. Swisher era un nume 
evreiesc, dar ea nu era evreică, mirosea mai degrabă a 
familie bună. Un bancher şi o avocată care nu se 
întâlnesc nicidecum întâmplător, ci pentru a semna un 
contract. Nu era o femeie cu sânge rece, era pur şi 
simplu un sloi. Lipsa oricărui semn de suferinţă nu 
dovedea neapărat că nu ţinuse la soţul ei - probabil că 
se ataşase de el -, ci era o consecinţă a faptului că prin 
vene îi curgea gheaţă, nu sânge. Dacă vreodată ar fi 
vrut să dea pe cineva în judecată, pe cineva realmente 
detestabil, Will ar fi ales-o ca avocat pe femeia asta. 

Doamna Swisher i se adresa numai lui, ca şi cum 
Nancy ar fi fost invizibilă. Subordonaţii, ca şi asociaţii ei 
de la firma de avocatură erau anexe, piese de fundal. 
Abia când Nancy îşi deschise carneţelul catadicsi să ia 
act de prezenţa ei, cu o strâmbătură dispreţuitoare. 

Will ajunsese la concluzia că era inutil să piardă 
vremea cu fraze de complezenţă. Ea nu avea nevoie de 
aşa ceva, iar el nu era dispus să i le ofere. Incepu 
foarte direct: 

- Cunoaşteţi vreun latino-american cu o maşină 
albastră? 

- Doamne! exclamă ea. Atât de departe aţi ajuns cu 
ancheta? 

Will ignoră întrebarea. 

- Da sau nu? 

- Singurul domn hispanic pe care-l cunosc este cel 
care ne plimba câinele, Ricardo. Nu ştiu dacă are 
maşină. 

- De ce "plimba"? 


- Am dat câinele, era al lui David. Ca o coincidenţă 
amuzantă, unul dintre medicii de la Lenox Hill s-a 
îndrăgostit de el în dimineaţa aceea. 

- Îmi puteţi da adresa şi numărul de telefon ale lui 
Ricardo? întrebă Nancy. 

- Bineînţeles. 

- Dacă plăteaţi un om să vă plimbe câinele, continuă 
Will, de ce-a ieşit soţul dumneavoastră cu el în 
dimineaţa aceea? 

- Ricardo venea doar după-amiaza, când noi nu eram 
acasă. Dimineaţa îl scotea David. 

- La aceeaşi oră, în fiecare zi? 

- Da, cam pe la cinci. 

- Cine-i mai ştia programul? 

- Presupun că portarul de noapte. 

- Soţul dumneavoastră avea duşmani? De genul 
celor care i-ar fi dorit moartea. 

- În nici un caz! Sigur, oricine lucrează într-o bancă 
are adversari, e firesc, dar David se ocupa de regulă de 
tranzacţii obişnuite, amiabile. Era un om blând, adăugă 
ea, de parcă blândeţea ar fi fost un defect. 

- Aţi primit e-mailul cu lista celorlalte victime? 

- Da, l-am citit. 

- Şi? 

Helen Swisher se strâmbă. 

- Şi bineînţeles că nici eu, nici David nu cunoaştem 
vreo persoană de pe lista aia! 

lată, Will primise şi explicaţia lipsei de cooperare. Pe 
lângă neplăcerea pe care i-o provocase pierderea unui 
bărbat pe care se putea bizui, doamna era oripilată de 
perspectiva implicării ei în cazul Doomsday. Era un caz 
de pagina întâi, însă ieftin. Majoritatea victimelor erau 
persoane anonime, din clasele de jos. Moartea lui 
David nu era nici pe departe bună pentru imaginea ei, 


pentru cariera ei, pentru relaţiile ei cu partenerii de la 
firmă, care o bârfeau în timp ce foloseau closetele din 
porțelan fin sau traversau agale terenul de golf. Intr-un 
fel, probabil era supărată pe David pentru că se lăsase 
ucis atât de uşor. 

- Las Vegas, zise repede Will. 

- Las Vegas, repetă ea pe un ton bănuitor. 

- Pe cine cunoştea David în Vegas? 

- Şi-a pus şi el aceeaşi întrebare, când a văzut 
ştampila de pe cartea poştală. Nu şi-a amintit de 
nimeni, şi nici eu nu ştiu. 

- Am încercat să obţinem de la bancă lista clienţilor 
lui, dar nu ne-au dat-o, interveni Nancy. Se întoarse 
spre Will. Cu cine-ai vorbit? 

- Cu secretariatul consiliului de conducere. 

- II cunosc foarte bine pe Steve Gartner. Dacă vreţi, 
pot să-i dau un telefon. 

- Mulţumim, ne-ar fi de mare ajutor. 

Telefonul lui Will începu să cânte refrenul acela, din 
nou nepotrivit cu momentul, şi el răspunse fără să-şi 
mai ceară scuze. Ascultă câteva clipe, apoi se ridică şi 
se retrase lângă un arhipelag de canapele şi fotolii, în 
capătul celălalt al camerei, lăsându-le pe cele două 
femei să aştepte într-o tăcere stânjenitoare. 

Nancy se prefăcea că reciteşte însemnările din 
carneţel şi încerca să pară absorbită, dar era limpede 
că se simţea ca o pisică lângă o leoaică. Helen se uita 
fix la ceasul ei de mână, ca şi cum acesta ar fi avut 
puterea miraculoasă de a provoca dispariţia oaspeţilor 
nedoriți. 

Will închise telefonul şi se întoarse la ele. 

- Mulţumim. Trebuie să plecăm. 

Gata. Strângeri de mână rapide şi retragerea. Priviri 
reci, nici un strop de simpatie. 


- E o dulceaţă, zise Will, în timp ce coborau cu liftul. 

Nancy era de aceeaşi părere: 

- E o scârbă. 

- Mergem în City Island. 

- De ce? 

- Victima numărul nouă. 

Nancy întoarse capul spre el atât de brusc, încât 
aproape făcu întindere musculară. Uşa ascensorului se 
deschise. 

- Jocul s-a schimbat, partenere. Se pare că nu va mai 
exista victima cu numărul zece. Poliţia a arestat un 
suspect, Luis Camacho, un hispanic de treizeci şi doi 
de ani. Un metru şaptezeci şi opt, optzeci de 
kilograme. 

- În fine! 

- Se pare că e însoțitor de zbor. Ghici pe ce rută. 

- Las Vegas-New York? 

- Las Vegas-New York. 


10 


6 IULIE 777 
VECTIS, BRITANIA 


Aliniere. 

În ultima vreme, cuvântul se tot zbătea în mintea lui, 
iar când rămânea singur îi urca pe buze şi-l făcea să 
tremure. 

Alinierea îi stârnea teama, la fel şi confraţilor săi, 
însă - era sigur - lui în mai mare măsură decât 
celorlalţi. Poate era doar rodul închipuirii sale, pentru 
că nimeni nu vorbea deschis despre asta. 

Bineînţeles, se ştia de mult că va sosi şi această a 
şaptea zi, dar greutatea premoniţiei crescuse în luna 
mai, când apăruse o cometă, iar acum, două luni mai 
târziu, coada ei fioroasă încă mai ardea noaptea pe 
cer. 

Priorul losefus se trezise înainte ca dangătul 
clopotului să anunţe Laudele. Aruncase cât colo pătura 
aspră, se ridicase şi urinase în vasul din pământ ars, 
apoi se spălase pe faţă cu apă rece. Un scaun, o masă 
şi o saltea umplută cu paie, aşezată direct pe podeaua 
de pământ bătătorit, doar atât avea în chilia lui fără 
ferestre. lar roba albă din lână nevopsită şi sandalele 
de piele erau singura lui avere lumească. 

Şi era fericit. 

În cel de-al patruzeci şi patrulea an al vieţii, era deja 
chel şi cam gras, din pricină că-i plăcea tare mult berea 
păstrată în butoaie în pivniţa abației. In schimb, părul 
lui rărit înlesnea păstrarea tonsurii, iar Ignatius, 
bărbierul-felcer, avea prea puţin de lucru cu el în 
fiecare lună şi-l trimitea la treburile lui cu o bătaie 
prietenească pe ţeasta golaşă şi un zâmbet frăţesc. 


Venise la mânăstire când avea cincisprezece ani şi, 
ca novice, îi era interzis să cerceteze locul înainte de a- 
şi desăvârşi iniţierea şi a deveni membru cu drepturi 
depline. Ştia că, odată ajuns acolo, nu va mai ieşi 
niciodată şi va muri între acele ziduri. Dragostea lui 
pentru Domnul şi legătura lui cu membrii congregaţiei 
familia întru Hristos erau atât de puternice, încât 
adesea plângea de bucurie şi se liniştea numai fiindcă 
se simţea vinovat faţă de atâtea suflete sărmane care 
trăiau pe insula aceea, fără să aibă parte de norocul 
care îi ieşise lui în cale. 

Ingenunche lângă saltea şi, urmând chiar pilda 
Sfântului Benedict, îşi începu ziua cu Pater noster, căci 
numai aşa - cum scrisese însuşi Benedict - "spinii 
discordiei ce răsar neîntârziat" puteau fi smulşi din 
rândurile comunităţii. 


Pater noster, qui es in caelis, 
Sanctificetur nomen Tuum, 
Adveniat regnum Tuum, 

Fiat voluntas Tua... 


Termină rugăciunea, îşi făcu semnul crucii şi în 
aceeaşi clipă răsună clopotul abației. Atârnat în turn de 
o frânghie groasă, clopotul fusese făurit acum douăzeci 
de ani de Matias fierarul, prieten bun al lui losefus, 
mort cu ani în urmă de vărsat de vânt. Dangătul 
melodios al limbii care lovea plăcile de fier bătut la 
cald cu barosul îi amintea de râsul neprefăcut al 
fierarului cu obraji veşnic îmbujoraţi. Ar fi vrut să 
rămână câteva clipe în tovărăşia amintirilor despre 
prietenul său, însă acel cuvânt - a/iniere - îi luase în 
stăpânire gândurile. 


Mai erau multe treburi de dus la bun sfârşit până să 
înceapă Laudele, iar el, priorul abației, era dator să 
supravegheze munca novicilor şi a călugărilor tineri. 
Afară fu învăluit de o răcoare plăcută şi de întunericul 
ca smoala şi, când trase aer în piept, i se păru că simte 
mirosul mării. In grajduri, ugerele vacilor erau pline de 
lapte şi văzu mulţumit că mai tinerii lui fraţi se aflau 
deja acolo şi îşi vedeau de treabă. 

- Pace ţie, frate, spuse el fiecăruia, cu glas blând, 
atingându-i în trecere umărul. Apoi încremeni, fiindcă 
în grajd erau şapte vaci şi şapte oameni. 

Şapte. 

Numărul misterios al Domnului. 

Dacă deschideai numai Cartea Revelaţiei, observai 
că era înţesată de cifra şapte: cele şapte ceruri, cele 
şapte tronuri, cele şapte peceţi, cele şapte biserici. 
Zidurile lerihonului se prăbuşiseră în a şaptea zi de 
asediu. Şapte spirite ale Domnului fuseseră trimise pe 
pământ. De la David până la naşterea Mântuitorului 
Isus, trecuseră exact şapte generaţii. 

lar acum se aflau în ajunul celei de-a şaptea zile a 
celei de-a şaptea luni din anno Domini 777, care se 
potrivea cu venirea cometei botezate de Paulinus, 
astronomul abației, Cometes Luctus - Cometa Jelaniei. 

Apoi mai era şi necazul cu Santesa, soţia lui Ubertus, 
cioplitorul în piatră, care se apropia de sorocul celor 
nouă luni. Alt prilej de nelinişte. 

Cum puteau fi ceilalţi atât de senini? 

In numele Domnului, ce va aduce ziua de mâine? 


Biserica Abației Vectis era o lucrare măreaţă în plină 
desfăşurare, motiv de grozavă mândrie. Vechea 
biserică din lemn, cu acoperiş de paie, ridicată cu 
aproape un secol în urmă, era o construcţie solidă care 


rezistase bine la vânturile aspre de pe coastă şi la 
biciuirea repetată a furtunilor care veneau de pe mare. 
Istoria bisericii şi abației era bine cunoscută, pentru că 
unii dintre preoţii bătrâni slujiseră personal sub 
conducerea fraţilor care înfiinţaseră lăcaşul. Într- 
adevăr, unul dintre ei, venerabilul Alric, acum prea 
suferind pentru a mai ieşi din chilie, îl cunoscuse în 
tinereţea lui îndepărtată pe însuşi Birinus, fericitul 
episcop de Dorchester. 

Birinus, un franc, venise la Essex în anul 634, după 
ce Papa Honorius îl numise episcop şi îi dăduse 
misiunea să-i convertească pe saxonii păgâni din 
vestul Britaniei. Birinus se pomenise curând arbitru în 
luptele din ţinutul acela uitat de Dumnezeu şi 
încercase să obţină încheierea unei alianţe între 
necioplitul şi crudul rege saxon din vest, Cynegils, şi 
regele din Northumbria, Oswald - un om mult mai 
agreabil, creştin. Dar Oswald nu voia să încheie un 
pact cu un păgân, iar Birinus, simțind aici prilejul unei 
fapte măreţe, îl convinsese pe Cynegils să se 
convertească la creştinism şi, în numele lui Hristos, 
turnase cu mâna lui apa botezului în părul slinos al 
regelui. 

Urmase alianţa, apoi o lungă pace, iar Cynegils îşi 
arătase recunoştinţa dăruindu-i lui Birinus episcopatul 
Dorchester şi devenind binefăcătorul acestuia. La 
rândul lui, Birinus pornise o mare campanie de 
construire a unor abaţii, după pilda Sfântului Benedict, 
în ţinuturile din sud şi, pe vremea când fusese scris 
edictul de înfiinţare a Abației Vectis, adică în 686, anul 
Marii Ciume, ultima dintre insulele păgâne ale Britaniei 
venise la sânul Creştinătăţii. Cynegils trecuse în 
proprietatea Bisericii şaizeci de hides?’ de pământ 


10 Veche unitate de măsură a suprafeţelor, echivalentă cu 48 de hectare. 


roditor cu apă dulce, pe această insulă aflată în 
apropierea țărmului din Wessex. 

Acum, episcop de Dorchester era Aetia şi de el 
depindea ca arginţii să curgă neîncetat din vistieriile 
regale, în cuferele Bisericii. II convinsese pe regele Offa 
din Mercia că va avea mari câştiguri spirituale dacă va 
susţine financiar următoarea etapă glorioasă din viaţa 
Abației Vectis, adică înlocuirea bisericii de lemn cu una 
de piatră, întru veşnica slavă şi pomenire a Domnului. 
"Căci, nu-i aşa", şoptise episcopul la urechea regelui, 
"prestigiul se măsoară nu în lemn de stejar, ci în 
blocuri de piatră". 

Cioplitorii aduşi din Italia trudiseră doi ani într-o 
carieră aflată nu departe de zidurile abației, fasonând 
blocuri de gresie şi transportându-le apoi în care trase 
de bivoli până la locul construcţiei, unde ridicaseră 
încet-încet zidurile viitoarei biserici, folosind drept 
reper schelăria din lemn a celei vechi. Zgomotul 
dălţilor de fier care muşcau din piatră răsuna cât era 
ziua de lungă şi amuţea numai în timpul slujbelor, când 
preoţii umpleau sanctuarul!! pentru a se ruga şi a 
medita. 

În drum spre Laude, losefus trecu prin dormitorul 
comun şi deschise cu grijă uşa chiliei lui Alric, 
încredinţându-se că bătrânul nu-şi dăduse sufletul în 
timpul nopţii. Se linişti când auzi un sforăit, apoi 
murmură o rugăciune deasupra trupului încovrigat, se 
strecură afară şi intră în biserică pe scara folosită în 
timpul nopţii. 

În sanctuar ardeau mai puţin de o duzină de 
lumânări, dar se vedea destul de bine cât să se poată 
evita orice accident. Liliecii care treceau ca nişte săgeți 
printre grinzi, în beznă, abia se zăreau. Fraţii stăteau 


11 Spaţiu din jurul altarului principal al unei biserici. 


de-o parte şi de cealaltă a altarului, în două şiruri 
paralele, aşteptând răbdători sosirea abatelui. losefus 
se aşeză lângă Paulinus, un călugăr scund, cu mişcări 
iuți şi, dacă n-ar fi auzit scârţâitul uşii principale care 
tocmai se deschidea, poate-ar fi schimbat cu el un 
salut pe furiş. Dar abatele se apropia şi nimeni nu 
îndrăznea să scoată o vorbă. 

Abatele Oswyn era un bărbat impunător, cu mâini şi 
picioare lungi şi umeri laţi, care fusese toată viaţa cu 
un cap mai înalt decât semenii săi. Acum, la bătrâneţe, 
părea să scadă, căci spatele i se cocârja tot mai mult, 
pe zi ce trecea. Din cauza acestui beteşug, privirea îi 
era aţintită numai în pământ şi, în ultimii ani, îi venea 
tot mai greu s-o înalțe spre cer. Starea lui sufletească 
se întunecase treptat, ceea ce arunca fără îndoială o 
umbră peste sentimentele frăţeşti din comunitate. 

Călugării îl auziră mergând încet către sanctuar, căci 
tălpile sandalelor sale se frecau la fiecare pas de 
duşumeaua din scânduri. Ca de obicei, îşi ţinea capul 
plecat, iar lumina pâlpâitoare a lumânărilor sclipea pe 
ţeasta lui lucitoare şi-i aureola părul cărunt. 

Abatele urcă greoi treptele altarului, strâîmbându-se 
din cauza efortului, şi se aşeză sub un ciborium boltit 
din stejar lustruit. Îşi lipi palmele de lemnul rece şi 
începu să intoneze, cu o voce ascuţită şi nazală: Aperi, 
Domine, os meum ad benedicendum nomen sanctum 
tuum”. 

Călugării din cele două şiruri îi ţineau isonul, 
intonând canonul, iar glasurile lor răsunătoare se 
împleteau şi umpleau sfântul lăcaş. De câte mii de ori 
rostise losefus aceste rugăciuni? Totuşi, azi se simţea 


12 Baldachin sau acoperiş susţinut de coloane, aflat în sanctuar, care 
acoperă altarul. 

13 Deschide, Doamne, buzele mele pentru a-ţi binecuvânta sfântul nume 
(Ib. lat.). 


mai dornic ca oricând să ceară îndurarea şi iertarea 
Domnului, iar în ochii lui sclipiră lacrimi când rosti 
primul rând al Psalmului 148: A//eluia, laudate 
Dominum de caelis, alleluia, alleluia! 


Era o zi călduță, fără nici un semn de ploaie, iar 
abația zumzăia ca un stup de albine. losefus străbătea 
pajiştea proaspăt tunsă, dintre aleile cu arcade, pentru 
a-şi începe turul matinal de supraveghere a activităţilor 
cruciale pentru bunul mers al comunităţii. La ultima 
numărătoare, se dovedise că în Abația Vectis trăiau 
optzeci şi trei de suflete, fără a-i pune la socoteală pe 
oamenii tocmiţi la muncă, şi fiecare se aştepta să-l 
vadă pe prior măcar o dată pe zi. Nu era adeptul 
vizitelor inopinate, avea obiceiurile lui şi toată lumea le 
cunoştea prea bine. 

Începu cu zidarii, pentru a verifica bunul mers al 
construcţiei, şi observă nemulţumit că Ubertus nu se 
prezentase la lucru. Il căută pe feciorul cel mare al lui 
Ubertus, lulianus, un flăcău înalt şi zdravăn, a cărui 
piele arămie lucea de sudoare, şi află că Santesa era în 
chinurile facerii. Ubertus avea să vină când putea. 

- Mai bine azi decât mâine, nu? Aşa zic oamenii, îi 
spuse lulianus priorului, care încuviinţă solemn şi ceru 
să fie informat de îndată ce femeia avea să nască. 

losefus îşi continuă drumul până la ce//arium!, ca să 
vadă legumele şi carnea, apoi la grânar, ca să fie sigur 
că şoarecii nu dăduseră iama prin făină. La berărie se 
văzu obligat să guste din fiecare butoi, iar când avea 
îndoieli în privinţa calităţii, gusta din nou. Apoi se duse 
la bucătărie, care se afla lângă refectoriu, verificând 
dacă surorile şi novicele pe care acestea le aveau în 
grijă munceau cu voie bună. Pe urmă, trecu pe lângă 


14 Pivniţă. 


lavatorium, unde se asigură că apa proaspătă curgea 
într-un şuvoi neîntrerupt în bazinul în care fraţii îşi 
spălau mâinile şi, în sfârşit, ajunse la latrine, unde se 
tinu de nas în timp ce inspecta şanţul. 

In grădina de zarzavat, controlă dacă fraţii ţineau cu 
străşnicie iepurii cât mai departe de lăstarele fragede, 
apoi străbătu păşunea pe care păşteau caprele şi 
ajunse la clădirea lui preferată, scriptoriul*”, unde 
Paulinus avea în subordine şase călugări care, aplecaţi 
cât era ziua de lungă peste mesele de scris, copiau cu 
mare meşteşug Rânduiala Sfântului Benedict şi Sfânta 
Scriptură. 

losefus îndrăgea cel mai mult această încăpere 
pentru că era liniştită, iar în ea se făcea o muncă 
nobilă. O îndrăgea, de asemenea, pentru că de-a 
lungul timpului se convinsese că Paulinus era mai pios 
şi mai învăţat decât mulţi alţii. Dacă voiai să afli ceva 
despre ceruri, despre anotimpuri sau despre orice se 
petrecea în natură, Paulinus îţi oferea într-o clipă un 
răspuns amănunţit, atent cumpănit şi corect. Abatele 
nu privea cu ochi buni conversațiile lumești, însă 
Paulinus era un interlocutor minunat şi dădea replici 
bine gândite, pe care losefus le preţuia cum se cuvine. 

Priorul se strecură în scriptoriu având grijă să nu-i 
deranjeze pe copişti. Singurul sunet care tulbura N 
tăcerea era scârțâitul penelor pe foile de pergament. Il 
salută cu un gest discret pe Paulinus, care îi răspunse 
cu un zâmbet abia schiţat. Orice semne fățişe de 
camaraderie ar fi fost nelalocul lor, căci dovezile 
vizibile de afecţiune erau păstrate pentru Dumnezeu. 
Paulinus îi făcu semn cu degetul să-l urmeze afară. 

- Bună să-ţi fie ziua, frate, zise losefus, mijindu-şi 
ochii din cauza soarelui. 


15 Locul în care erau scrise, copiate şi legate manuscrisele. 


- Şi ţie. Paulinus părea îngrijorat. Aşadar, mâine e 
ziua ispăşirii, continuă el în şoaptă. 

- Da, da, încuviinţă losefus. A venit, în sfârşit. 

- Azi-noapte m-am uitat multă vreme la cometă. 

- Şi? 

- Pe măsură ce se apropia miezul nopţii, era tot mai 
strălucitoare şi mai roşie. Avea culoarea sângelui. 

- Ce înseamnă asta? 

- Aş spune că e un semn nefast. 

- Am auzit că femeia e-n chinurile facerii, zise losefus 
cu speranţă în glas. 

Paulinus îşi încrucişă braţele pe piept şi-şi ţuguie 
dispreţuitor buzele. 

- Aşadar, dacă ea a mai născut de nouă ori până 
acum, crezi că acest copil va veni pe lume mai repede? 
În a şasea zi a lunii, nu într-a şaptea? 

- Da, putem nădăjdui, spuse losefus. 

- Era sângerie, insistă Paulinus. 

Soarele se înălţase pe cer şi losefus se grăbi să-şi 
termine rondul înainte ca fraţii să se adune iar în 
sanctuar, pentru rugăciunile din Ceasul al Şaselea. 
Trecu repede pe lângă dormitorul surorilor şi intră în 
sala capitulară!*, unde băncile de lemn aşezate în 
şiruri, acum goale, aşteptau ceasul când abatele avea 
să citească, în faţa întregii congregaţii, un capitol din 
Rânduiala Sfântului Benedict. O vrabie rămasă 
prizonieră în sală fâlfâi neliniştită din aripi deasupra 
capului său şi priorul deschise larg uşile, sperând că 
pasărea îşi va recăpăta libertatea. In celălalt capăt al 
clădirii, losefus bătu încet cu încheieturile degetelor în 
uşa odăii abatelui. 

Oswyn stătea la masa de lucru, cu capul plecat peste 
Biblie. Raze de soare aurii pătrundeau pe ferestrele 


16 Într-o mănăstire catolică, locul unde se întrunesc călugării. 


smălţuite şi cădeau pe masă într-un unghi perfect, 
creând iluzia că Sfânta Scriptură ardea cu vâlvătăi 
portocalii. Oswyn îşi îndreptă spatele doar atât cât să-l 
privească în ochi pe priorul său. 

- A, losefus! Cum merg treburile azi? 

- Foarte bine, părinte. 

- Şi cum înaintează construcţia bisericii noastre? Ce 
veşti despre al doilea arc al peretelui de răsărit? 

- E aproape gata. Totuşi, unul dintre cioplitori, 
Ubertus, n-a venit azi la lucru. 

- S-a îmbolnăvit? 

- Nu, nevasta lui e-n chinurile facerii. 

- A, da, îmi amintesc. Aşteptă ca priorul să mai 
spună ceva, dar acesta nu deschise gura. Eşti îngrijorat 
din pricina acestei naşteri? 

- Poate că nu e de bun augur. 

- Dumnezeu ne va apăra, losefus. Poţi fi sigur de 
asta. 

- Da, părinte. Mă întreb totuşi dacă n-ar fi bine să 
dau o fugă până-n sat. 

- İn ce scop? întrebă tăios abatele. 

- Poate vor avea nevoie de un preot, zise stânjenit 
losefus. 

- Ştii bine cum văd eu drumurile în afara acestor 
Ziduri. Suntem slujitorii lui Hristos, nu ai omului. 

- Da, părinte. 

- Ţi-au trimis vorbă sătenii? 

- Nu, părinte. 

_ - Atunci nu văd de ce te-ai amesteca în treburile lor. 
Işi ridică cu greu trupul încovoiat de pe scaun. Să 

mergem la Ceasul al Şaselea, să ne alăturăm fraţilor şi 
surorilor noastre şi să înălţăm rugăciuni către Domnul. 


A 


Vesperele, rugăciunile de seară, îi erau cele mai 
dragi lui losefus, pentru că abatele îi îngăduia surorii 
Magdalena să-i acompanieze. Degetele ei lungi 
ciupeau corzile lăutei, iar perfecțiunea sunetelor şi 
cadenţa lor fără greş erau, după părerea lui, un imn 
înălţător închinat măreției celui Atotputernic. 

După slujbă, fraţii şi surorile ieşeau în şir din 
sanctuar şi se îndreptau spre dormitoarele lor, trecând 
pe lângă blocurile de piatră, grămezile de moloz şi 
schelăria părăsite pe timpul nopţii de lucrătorii italieni. 
In chilia lui, losefus încercă să-şi limpezească mintea 
pentru a începe exerciţiul de contemplaţie, dar se 
pomeni ascultând zgomotele slabe ce răsunau departe, 
în noapte. Se apropia cineva de ziduri? Venise vreun 
sătean să le vestească naşterea? Se aştepta s-audă 
dintr-o clipă în alta dangătul clopotului care anunţa 
oaspeţii. 

Dar timpul trecea repede şi venise vremea să se 
întoarcă în biserică, pentru ultima rugăciune a zilei, 
Completoriul. Din pricina grijilor, nu reuşise să 
mediteze cu folos, prin urmare se rugă să-i fie iertată 
această rătăcire. După ce ultimele ecouri ale ultimului 
cuvânt se stinseră în aer, îl urmări cu privirea pe abate, 
care cobora cu mare grijă din altar, şi îşi spuse că 
Oswyn nu arătase niciodată mai bătrân şi mai şubred. 

losefus dormi cu întreruperi, tulburat de vise 
neliniştitoare în care apăreau comete sângerii şi copii 
cu ochii roşii, scăpărători. In ultimul său vis, oamenii se 
adunau în piaţa satului, chemaţi acolo de un clopotar 
cu un braţ zdravăn şi celălalt uscat şi mai scurt. Părea 
să aibă mintea rătăcită şi plângea. Apoi, losefus se 
trezi brusc şi-şi dădu seama că omul din vis avea 
chipul lui Oswyn. 

Cineva bătea cu putere în uşa chiliei. 


- Da? 

De dincolo de uşă se auzi glasul unui tânăr: 

- Părinte losefus, îmi cer iertare dacă te-am trezit. 

- Intră. 

Era Teodorus, un novice care, în noaptea aceea, 
fusese pus să păzească poarta. 

- A sosit lulianus, fiul cioplitorului Ubertus. Te roagă 
să mergi cu el la casa tatălui său. Maică-sa e în chinuri 
mari şi s-ar putea să nu mai apuce lumina zilei. 

- Incă nu a născut? 

- Nu, părinte. 

- Cât să fie ceasul, fiule? 

losefus se ridică în capul oaselor şi se frecă la ochi. 

- E ceasul al unsprezecelea. 

- Atunci, curând va fi ziua a şaptea. 

Drumul spre sat era brăzdat de şanţuri adânci lăsate 
de carele cu boi, iar în bezna ca de smoală, losefus 
aproape că-şi scrânti gleznele. Se străduia să se ţină 
după lulianus, care mergea cu paşi mari şi hotărâți, iar 
aşa nu trebuia decât să urmeze spatele lat al flăcăului 
ca să fie sigur că rămâne pe drum. Vântul răcoros 
purta cu el ţârâitul greierilor şi ţipetele pescăruşilor. De 
obicei, losefus se bucura de muzica nopţii, dar acum 
aproape că n-o băga în seamă. 

Când ajunseră lângă prima casă din sătucul 
cioplitorilor în piatră, losefus auzi clopotul abației. 

Miezul nopţii. 

Oswyn va afla de plecarea lui, iar priorul era sigur că 
abatele nu va fi deloc încântat. 

Cu toate că era atât de târziu, satul părea ciudat de 
însufleţit. losefus zări în depărtare opaițe care licăreau 
la uşile căsuţelor acoperite cu paie şi torţe care se 
mişcau în sus şi-n jos pe uliţă, semn că oamenii intrau 
şi ieşeau. Când se apropiară, văzu limpede că în 


mijlocul acestei frenezii se afla căsuţa lui Ubertus. 
Sătenii se adunaseră în jurul ei şi torţele aruncau 
umbre lungi, ireale. Trei bărbaţi se înghesuiau la uşă, 
privind înăuntru, iar spinările lor alcătuiau un zid. 
losefus desluşi o incantaţie febrilă în italiană şi frânturi 
dintr-o rugăciune în latineşte pe care lucrătorii o 
auziseră la abație, iar acum o repetau fără s-o 
priceapă. 

- Faceţi loc, faceţi loc, a venit priorul de la Vectis! 
strigă lulianus şi bărbaţii se traseră la o parte, făcându- 
şi în acelaşi timp semnul crucii şi îngenunchind. 

Un strigăt izbucni dinăuntru. Era strigătul de agonie 
al unei femei, atât de înspăimântător şi de ascuţit, 
încât aproape străpungea carnea ca o suliță. losefus 
simţi că-l lasă picioarele şi murmură: "Doamne, fie-ţi 
milă!" înainte să treacă pragul. 

Odaia mică era plină de rubedeniile femeii şi de 
săteni înghesuiți unii-n alţii, aşa că doi dintre ei se 
văzură nevoiţi să iasă pentru ca priorul să poată 
înainta. Ubertus, bărbatul care părea la fel de tare ca 
stânca pe care o cioplea, şedea lângă vatră, dar acum 
avea spatele încovoiat şi îşi ţinea capul în palme. 

Cioplitorul strigă cu glas obosit: 

- Părinte losefus, slavă Domnului c-ai venit! Te 
implor, roagă-te pentru Santesa! Roagă-te pentru noi 
toţi! 

Santesa zăcea pe cea mai bună laviţă, înconjurată de 
femei. Stătea pe-o parte, cu genunchii strânşi la 
pântecul uriaş, iar veşmântul ridicat până aproape de 
talie îi dezvelea coapsele pătate de sânge. Chipul ei 
era alb ca varul, schimonosit şi aproape neomenesc. 

Avea ceva animalic, i se păru lui losefus. Poate că 
Diavolul o luase deja la el. 


Moaşa părea să fie o femeie rotofeie, pe care losefus 
o recunoscu drept nevasta lui Marcus, paznicul 
cimitirului. Stătea la capătul laviţei şi, din când în când, 
îşi vâra capul sub poala veşmântului gravidei şi-l 
scotea fulgerător, apoi lătra în italiană porunci către 
Santesa. Părul moaşei era împletit în cozi şi strâns în 
creştetul capului ca să nu-i intre în ochi, iar mâinile şi 
şorţul îi erau mânjite de ceva rozaliu, vâscos. losefus 
observă că pântecele gravidei strălucea la lumina 
torţelor din cauza alifiei roşii cu care fusese uns, iar pe 
pat fusese aruncat un picior însângerat de cocostârc. 
Vrăjitorie. Nu putea îngădui aşa ceva. 

In loc de salut, moaşa se întoarse şi îi spuse doar 
atât: 

- A-nceput să iasă. 

losefus se opri în spatele ei şi femeia ridică repede 
poala rochiei, pentru a-i arăta un picioruş purpuriu care 
atârna din trupul soţiei cioplitorului. 

- E de parte bărbătească sau femeiască? Moaşa lăsă 
veşmântul să cadă. 

- E băiat. 

losefus înghiţi cu greu, îşi făcu semnul crucii şi căzu 
în genunchi. 

- In nomine patre, et filii, et spiritus sancti... 

Dar, în timp ce rostea cuvintele, se ruga din tot 
sufletul ca pruncul să moară. 


Într-o seară aspră de noiembrie, cu nouă luni mai 
devreme, o rafală de vânt zgâlţâi coliba cioplitorului. 
Ubertus aţâţă jarul, apoi trecu de la o laviţă la alta, ca 
să constate că progeniturile sale dormeau - câte două 
sau trei pe o saltea, cu excepţia lui lulianus, care era 
destul de mare încât să aibă o saltea de paie numai a 
lui. Apoi se urcă în pat, alături de femeia lui, care 


aproape adormise, doborâtă de o altă zi de trudă 
neîncetată. 

Ubertus se acoperi până la bărbie cu pătura groasă, 
din lână aspră. O adusese cu el tocmai din Umbria, 
într-un cufăr din lemn de cedru, şi-i fusese de mare 
folos în locul acesta friguros. Simţea trupul cald al 
Santesei lipit de al lui şi puse uşurel mâna pe pieptul 
ei, care se ridica şi cobora încet. Dorinţa veni 
numaidecât, iar acum trebuia să-şi potolească tăria. Ce 
Dumnezeu, merita şi el măcar atâta plăcere pe lumea 
asta urâtă! Îşi strecură mâna mai jos şi-i desfăcu 
picioarele. 

Santesa îşi pierduse de mult frumuseţea. Treizeci şi 
patru de ani şi nouă copii îşi luaseră cu prisosinţă 
tributul. Se îngrăşase, era veşnic obosită şi se strâmba 
din cauza durerilor de dinţi. Dar ştia care-i era datoria, 
aşa că, dându-şi seama ce voia bărbatul ei, oftă şi se 
mulţumi să-i şoptească: 

- E una din zilele când trebuie să ai grijă. 

Ubertus ştia bine ce însemna asta. 

Mama lui zămislise treisprezece copii, opt băieţi şi 
cinci fete. Doar nouă ajunseseră la vârsta maturității. 
Ubertus era cel de-al şaptelea fiu şi crescuse purtând 
această povară. Dacă va avea şi el şapte băieţi, potrivit 
tradiţiei, cel de-al şaptelea va fi un vrăjitor care va 
chema puterile răului, ba chiar un necromant, spuneau 
unii. Toţi cei din satul lor cocoţat pe coasta unui deal 
cunoşteau povestea celui de-al şaptelea fiu al celui de- 
al şaptelea fiu, dar adevărul era că nimeni nu întâlnise 
până atunci vreunul. 

În tinereţe, Ubertus sucise minţile multor femei şi 
trăsese mari foloase de pe urma amenințării pe care-o 
purta în vintre. Poate că-şi folosise renumele ca s-o 
ademenească şi pe Santesa, cea mai frumoasă fată din 


sat. De-a lungul anilor, se împreunaseră fericiţi de 
nenumărate ori, dar după naşterea celui de-al şaselea 
fecior, Lucius, bucuria dispăruse şi contopirile lor 
trupeşti căpătaseră o notă gravă. Următoarele trei 
naşteri fuseseră prilej de mare nelinişte. Santesa 
încercase de fiecare dată să afle dacă pruncii erau de 
parte bărbătească sau femeiască, aşa cum învățase de 
la maică-sa: se înţepa în deget cu un spin şi lăsa o 
picătură de sânge să cadă într-un vas cu apă de izvor. 
Dacă picătura se scufunda, pruncul avea să fie băiat. 
Totuşi, deşi picătura uneori se scufundase, iar alteori 
plutise, toţi pruncii fuseseră fete. Ubertus pătrunse în 
femeia lui. Santesa îşi ţinu răsuflarea, apoi şopti: 

- Dea Domnul să fie fată. 


Pe măsură ce se adânceau în noapte, la căpătâiul 
gravidei situaţia devenea tot mai neliniştitoare, în 
ciuda rugăciunilor lui losefus. Santesa era prea slăbită 
ca să mai poată ţipa şi respira întretăiat. Picioruşul 
stacojiu se întunecase, iar acum era de-un albastru- 
închis, aproape negru, ca lutul care le plăcea atât de 
mult olarilor abației. 

In cele din urmă, moaşa spuse că trebuia să facă 
ceva, altfel va muri şi mama, odată cu copilul. Urmă o 
discuţie aprinsă, apoi ajunseră la o înţelegere: pruncul 
va fi scos cu forţa. Moaşa îl va apuca de picioare şi-l va 
trage afară, fără milă, dacă nu va avea încotro. Acest 
procedeu însemna moartea sigură a copilului, dar 
maică-sa avea o şansă să scape cu viaţă. Dacă nu 
făceau nimic, îi condamnau pe amândoi la moarte. 

Moaşa îl privi pe losefus şi-i aşteptă aprobarea. 

Priorul dădu din cap. N-aveau de ales. 


Ubertus se apropie de laviţă şi contemplă o vreme 
catastrofa pe care-o provocase. Braţele lui cu muşchi 
puternici atârnau acum neputincioase. 

- Fie-ţi milă, Doamne! strigă el, dar nimeni nu 
înţelese dacă se ruga pentru mamă sau pentru copil. 

Moaşa începu să tragă. Nu era greu de priceput, 
după strâmbăturile ei, că se străduia din toate puterile. 
Santesa murmură ceva de neînțeles. Acum nu mai 
simţea durerea. 

Femeia lăsă picioarele pruncului şi îşi ridică mâinile, 
ca să le şteargă de şorţ şi să-şi mai tragă răsuflarea. Se 
aplecă şi apucă din nou picioarele copilului. 

De data asta, îl clinti. Pruncul apăru treptat: 
genunchii, coapsele, bărbăţia, şoldurile. Apoi, deodată, 
se desprinse cu totul. Din trupul mamei ieşi un cap 
uriaş. Copilul se afla acum în mâinile moaşei. 

Era mare, bine croit, dar de un albastru-pământiu şi 
lipsit de viaţă. In timp ce fiecare bărbat, femeie şi copil 
din încăpere se uita la el cu gura căscată, placenta ieşi 
din trupul femeii şi căzu pe podea cu un plescăit. Parcă 
fusese un semn, căci pieptul copilului tresări şi se 
umflă. Urmă o altă răsuflare. După câteva clipe, 
trupuşorul nu mai era albastru, ci roz, iar băiatul ţipa 
ca un godac proaspăt fătat. 

In clipa când pruncul căpătă viaţă, maică-sa muri. 
Mai trase o dată aer în piept, apoi trupul ei încremeni. 

Ubertus gemu de durere şi înşfăcă băiatul din 
mâinile moaşei. 

- Nu e fiul meu! urlă el. E al Diavolului! 

Se mişca repede. Târând placenta în urma lui, pe 
podeaua de pământ bătătorit, îşi croi drum cu umerii 
prin mulţime, apoi ieşi. losefus era prea uimit ca să mai 
poată face ceva. Încercă să vorbească, dar nici un 
cuvânt nu se desprinse de pe buzele lui. 


Ubertus se oprise pe uliţă, strângându-şi fiul în 
mâinile puternice ca nişte cleşti şi urlând ca un animal. 
Apoi, în timp ce sătenii care aveau torţe se apropiau să 
vadă mai bine, apucă cordonul ombilical şi începu să 
învârtă pruncul deasupra capului, ca pe-o praştie. 

Izbi micul trup de pământ cu toată puterea. 

- Unu! strigă el. 

Îl ridică iar deasupra capului şi iar îl izbi de pământ. 

- Doi! 

Şi iar, şi iar. 

- Trei! Patru! Cinci! Şase! Şapte! 

În cele din urmă, lăsă trupul strivit şi însângerat să 
zacă pe uliţă şi se întoarse în odaie. 

- S-a sfârşit. L-am ucis. 

Nu reuşea să înţeleagă de ce nimeni nu-i dădea 
atenţie. 

În loc să fie aţintite asupra lui, toate privirile se 
întorseseră spre moaşă, care stătea aplecată deasupra 
moartei şi scociora ca o apucată între picioarele ei. 

Deodată apăru un smoc de păr de culoarea paiului. 

Apoi un căpşor. 

Apoi fruntea. 

Şi nasul. 

losefus privea uluit şi aproape nu-i venea să creadă. 
Din pântecul mort se ivea al doilea copil. 

- Mirabile dictu” murmură el. 

Moaşa se strâmbă şi trase afară capul, apoi un umăr 
şi întregul trup lung şi firav. Era tot un băiat şi, fără să 
aibă nevoie de ajutor, începu imediat să respire cu 
mişcări puternice. 

- Minune! exclamă un bărbat şi ceilalţi repetară în 
cor. Ubertus se împletici înainte şi privi cu ochi sticloşi 
spectacolul. 


17 Minune! (Ib. lat.). 


- E feciorul meu al optulea! strigă el. O, Santesa, ai 
zămislit gemeni! 

Atinse temător obrajii copilului, de parc-ar fi pus 
mâna pe un cazan încins. 

Pruncul se zbătea în mâinile moaşei, dar nu plângea. 

Cu nouă luni mai devreme, când Ubertus terminase 
să-şi verse sămânţa, aceasta pătrunsese în pântecele 
soţiei sale. lar acolo o întâmpinaseră nu unul, ci două 
ouă. 

Cel care fusese însămânţat al doilea devenise copilul 
care acum zăcea zdrobit pe uliţă. 

Primul, cel de-al şaptelea fiu, era băiatul cu păr de 
culoarea spicelor care vrăjise toate sufletele aflate în 
căsuţa cioplitorului. 


11 


19 MARTIE 2009 
LAS VEGAS 


Pentru că fusese singur la părinţi şi crescuse în 
Lexington, Massachusetts, Mark Shackleton avusese 
rareori motive de nemulţumire. Părinţii lui din clasa 
mijlocie, atât de îngăduitori, îi făcuseră orice capriciu, 
iar el crescuse aproape fără a cunoaşte semnificaţia 
cuvântului "nu". Nu cunoştea nici frustrările, fiindcă 
mintea lui iute şi analitică diseca problemele cu o 
eficienţă care-l ajuta să înveţe fără efort. 

Dennis Shackleton, un inginer de aviaţie care lucra la 
Raytheon, se mândrea că-i transmisese fiului său gena 
matematicii. La cea de-a cincea aniversare a lui Mark, 
la o reuniune de familie în apartamentul lor duplex 
perfect ordonat, Dennis adusese la un moment dat o 
coală de hârtie şi anunţase: 

- Teorema lui Pitagora! 

Băieţelul slăbuţ a apucat imediat un creion gros şi, 
simțind privirile bunicilor, mătuşilor şi unchilor 
urmărindu-l în timp ce se apropia de masa din 
sufragerie, a desenat un triunghi mare şi a scris sub el: 
a? + b? = c?. 

- Bine! a exclamat tatăl lui, potrivindu-şi pe nas 
ochelarii cu rame negre, groase. Acum spune-mi ce-i 
asta, a continuat el, punând degetul pe latura mare a 
triunghiului. 

Bunicii au chicotit după ce copilul, care se 
încruntase, a exclamat plin de entuziasm: 

- Hipopotuza! 

Dar primele frustrări apăruseră în viaţa lui Mark în 
adolescenţă, când îşi dăduse seama că trupul nu i se 
dezvoltase la fel de miraculos ca mintea. Se simţea 


superior - ba nu, era superior - idioţilor plin de muşchi 
care mişunau prin liceu, dar fetele nu puteau trece cu 
privirea de picioarele lui ca nişte bețe şi de pieptul 
îngust, către Mark cel dinăuntru, cu mintea ascuţită ca 
briciul, un interlocutor minunat şi un scriitor în 
devenire, care punea pe hârtie povestiri science fiction 
complicate, despre extratereştri care-şi învingeau 
adversarii prin inteligenţă, nu prin forţă brută. O, dacă 
fetele frumoase, cele cu piepturi pline şi catifelate, ar fi 
stat de vorbă cu el, în loc să chicotească atunci când 
Mark se prelingea pe coridoare sau ridica nerăbdător 
mâna în timpul orelor, din prima bancă! 

Prima dată când o fată îl refuzase, îşi jurase că va fi 
şi ultima. În al doilea an de liceu, când în sfârşit şi-a 
adunat curajul s-o invite pe Nancy Kislik la un film, fata 
i-a aruncat o privire ciudată şi i-a spus pe un ton rece: 
"Nu", aşa că el şi-a îngropat pornirile de acest fel 
pentru mulţi ani de-atunci încolo. A plonjat în 
universurile paralele ale Clubului de Matematică şi 
Clubului de Computere, unde era cel mai cool dintre 
cei uncool, primul dintre primii. Numerele nu-i 
spuseseră niciodată "nu". Nici limbajele de 
programare. Abia mult timp după ce terminase studiile 
la MIT - când era un tânăr angajat la o firmă de 
securitate informatică, se scălda în acţiuni, mergea 
într-o decapotabilă şi ieşea cu o Jane oarecare, analist 
de sistem -, a reuşit, slavă Domnului, să marcheze 
prima dată. 

Acum, Mark se plimba nervos prin bucătărie, folosind 
energia cinetică pentru a se transforma în Peter 
Benedict, alter ego şi nom de plume!, gentleman 
sofisticat, jucător de mare clasă şi scenarist la 
Hollywood. Un om total deosebit de Mark Shackleton, 


18 Pseudonim literar (Ib. fr.). 


angajat al guvernului şi as al computerelor. Răsuflă 
adânc de câteva ori şi dădu peste cap restul de cafea 
călduţă. Azi; e ziua cea mare, azi e ziua cea mare, azi e 
Ziua cea mare. Se strădui să-şi ridice moralul, aproape 
intonând o rugăciune, până când reveria îi fu curmată 
brusc de imaginea detestabilă pe care o zări în geamul 
verandei. Mark sau Peter, n-avea nici o importanţă. Era 
firav, chelise şi avea nasul prea mare. Încercă să 
alunge sentimentul neplăcut, dar în mintea lui se 
insinuară trei cuvinte crude: demn de milă. 


Începuse să lucreze la noul lui scenariu, Numărătorii, 
la scurt timp după întâlnirea de la ATI. | se făcea greață 
când se gândea la Bernie Schwartz şi la măştile lui 
africane, însă omul îi comandase un scenariu despre 
jucătorii din cazinouri, nu-i aşa? Experienţa de la ATI 
fusese cumplită. Îi plăcea la nebunie scenariul respins, 
investise în el dragostea pe care alţii o revărsau asupra 
primului lor copil, dar acum avea un alt plan: va vinde 
al doilea scenariu, apoi îl va folosi drept argument 
pentru a-l resuscita pe primul. Işi jură că nu-l va lăsa să 
moară într-un sertar. i 

Se aruncase în acest proiect fără nici o rezervă. In 
fiecare weekend şi în fiecare seară, după ce se 
întorcea de la lucru, trudea la scenele de acţiune şi la 
dialoguri. Îl terminase în trei luni şi i se părea nu doar 
bun, ci extraordinar. 

Din punctul lui de vedere, filmul trebuia să fie în 
primul şi în primul rând un vehicul pentru câteva mari 
staruri care, aşa cum visa el, îl vor aborda pe platou - 
la Constellation? şi-i vor spune cât de mult le plăceau 
replicile pe care le scrisese pentru ele. Povestea avea 
de toate: intrigă, dramă, sex appeal, plasate în lumea 
jocurilor pe mize mari, cinstite şi necinstite, din 


cazinouri. ATI îl va vinde pe câteva milioane, iar el îşi 
va părăsi lumea de până atunci - un laborator în 
mijlocul deşertului şi economii de-o viaţă de 130 000 
de dolari, pentru universul strălucitor al scenariştilor de 
film şi o casă uriaşă în Hollywood Hills, unde va primi 
telefoane de la regizori şi va pleca la premiere, scăldat 
în lumina orbitoare a reflectoarelor. Încă nu împlinise 
cincizeci de ani. Mai avea un viitor. 

Dar mai întâi trebuia să obţină un răspuns pozitiv de 
la Bernie Schwartz. Până şi acţiunea simplă de a-i 
telefona era de fapt complicată. Mark pleca la lucru 
prea devreme şi se întorcea prea târziu pentru a-l suna 
de acasă pe Bernie. De la slujbă, îi era imposibil să 
telefoneze. Când lucrezi într-un laborator subteran, nu 
poţi să dai o fugă până la suprafaţă ca să-ţi foloseşti 
mobilul, asta presupunând că i-ar fi dat voie să intre cu 
telefonul în buzunar, ceea ce bineînţeles că nu era 
cazul. Asta însemna că trebuia pur şi simplu să-şi ia un 
concediu medical ca să poată rămâne în Vegas şi să 
dea un telefon în L.A. Incă vreo câteva absente şi 
superiorii lui vor începe să pună întrebări, obligându-l 
să-şi facă un control la departamentul medical. 

Formă numărul şi aşteptă până când auzi refrenul: 

- Aici ATI, unde vă fac legătura? 

- Cu Bernard Schwartz, vă rog. 

In ultimele două săptămâni, muzica de aşteptare 
fusese o piesă de Bach, una pentru clavecin, 
liniştitoare dintr-un punct de vedere oarecum 
matematic. Mark vedea structura muzicală în minte şi 
asta îl ajuta să scape de stresul provocat de obligaţia 
de a-i telefona acelui omuleţ oribil, dar esenţial. 

Muzica se opri. 

- Roz la telefon. 


- Bună, Roz, sunt Peter Benedict. Domnul Schwartz e 
acolo? 

O pauză prea lungă, apoi pe un ton rece: 

- Bună, Peter. Nu, a plecat. Frustrare. 

- Am sunat de şapte ori, Roz! 

- Ştiu, Peter, am vorbit de şapte ori cu tine. 

- Ai idee dacă a citit scenariul meu? 

- Nu sunt sigură c-a apucat. 

- Când am vorbit săptămâna trecută, mi-ai spus c-o 
să verifici. 

- Săptămâna trecută încă nu-l citise. 

- Crezi c-o să-l citească săptămâna asta? insistă el. 
Se aşternu tăcerea. | se păru că aude ţăcănitul repetat 
şi rapid al unui pix. În cele din urmă, primi răspunsul: 

- Uite ce-i, Peter, eşti un om de treabă. N-ar trebui 
să-ţi spun asta, dar am primit recenzia de la lectorii 
noştri şi nu e prea bună. |ţi pierzi timpul dacă mai 
telefonezi aici. Domnul Schwartz este foarte ocupat şi 
nu are de gând să preia proiectul tău. 

Mark înghiţi un nod şi strânse atât de tare receptorul, 
încât începu să-l doară mâna. 

- Peter? 

Îi era greu să respire şi gâtul îl ustura. 

- Mulţumesc, Roz. Imi pare rău că te-am deranjat. 
Închise telefonul şi se prăbuşi pe cel mai apropiat 
scaun. Totul începu cu o lacrimă în ochiul stâng şi alta 
în cel drept. În timp ce le ştergea, presiunea care 
crescuse sub diafragmă i se ridică în piept, apoi îşi croi 
drum mai departe prin laringe, sub forma unui suspin 
înăbuşit. Urmară altul şi altul, până când se pomeni că 
umerii i se cutremurau şi plângea necontrolat. Ca un 
copil, ca un puşti. Nu. Nu. 

Cerul deşertului era de un purpuriu regal când Mark 
intră ca un robot în Constellation, cu mâna dreaptă 


încleştată pe teancul de bancnote din buzunarul 
pantalonilor. Işi croi drum prin holul aglomerat, zărind 
în treacăt doar umbre tulburi dincolo de pereţii 
tunelului care-l conducea irezistibil către Grand Astro 
Casino. Când trecu pragul cazinoului, aproape că nu 
mai auzea murmurul vocilor, nici clinchetele şi 
sunetele caraghioase ale automatelor cu fise şi 
aparatelor de pocher video. Auzea numai sângele care- 
i bubuia în urechi, ca bătaia valurilor pe ţărmul 
oceanului. Contrar obiceiului său, nu aruncă nici măcar 
o privire punctelor strălucitoare de pe domul 
planetariului, care formau constelaţiile Taurul, Perseu 
şi Auriga. Coti la stânga pe culoarul străjuit de 
automatele cu fise şi trecu pe sub Orion şi Gemeni, în 
drum spre Carul Mare, acolo unde se afla sala meselor 
de blackjack cu miză serioasă. 

Avea de ales între şase mese de 5 000 de dolari şi se 
opri la cea unde lucra Marty, unul dintre dealerii lui 
preferaţi. Marty, transplantat aici din New Jersey, îşi 
purta părul castaniu, ondulat, strâns într-o coadă de 
cal. Ochii lui scăpărară când îl văzu pe Mark. 

- la te uită, domnul Benedict! Am un scaun bun 
pentru dumneavoastră. 

Mark se aşeză şi mormăi un salut către ceilalţi patru 
jucători, toţi bărbaţi şi toţi serioşi ca nişte ciocli. Scoase 
banii din buzunar şi cumpără fise în valoare de 8 500 
de dolari. Marty nu-l mai văzuse niciodată schimbând o 
sumă atât de mare. 

- Bun! zise el mai tare decât ar fi trebuit, ca să-l 
audă şi şeful de sector, care se afla în apropiere. Sper 
că veţi avea noroc în seara asta, domnule B. 

Mark îşi aşeză fisele grămăjoare şi se uită prosteşte 
la ele. Mintea lui era ca un mâl gros. Miză 500, adică 
minimum, jucă pe pilot automat timp de câteva minute 


şi ieşi pe zero înainte ca Marty să amestece pachetele 
şi să împartă iar cărţile. Apoi, capul i se limpezi brusc, 
ca şi cum cineva i-ar fi vârât sub nas o sticluţă cu 
săruri, şi începu să audă în minte ţăcănitul numerelor, 
ca un far de ceaţă pe mare. 

Plus trei, minus doi, plus unu, plus patru. 

Numerele îl strigau, numerele îl chemau şi, aproape 
hipnotizat, îşi îngădui pentru prima dată să facă 
legătura între ele şi jocul lui. În ora următoare, înaintă 
şi se retrase ca fluxul şi refluxul, mizând minimum 
posibil când numerele erau mici şi adunând tot de pe 
masă când erau mari. Valoarea fiselor din faţa lui 
crescu la 13 000, apoi la 31 000, dar el juca mai 
departe, aproape fără să observe că Marty dispăruse şi 
că fusese înlocuit de o acritură pe nume Sandra, cu 
degetele pătate de nicotină. După altă jumătate de 
oră, observă în treacăt că Sandra amesteca mai des 
cărţile. Şi, tot în treacăt, îşi dădu seama că acum avea 
fise în valoare de 60 000. Observă tot atât de 
dezinteresat că berea nu-i fusese împrospătată. ŞI 
aproape că nu observă când şeful de sector se postă în 
spatele lui, flancat de doi agenţi de pază. 

- Domnule Benedict, spuse el, sunteţi bun să veniţi 
cu noi? 


Gil Flores se plimba înainte şi-napoi cu paşi mici şi 
nervoşi, ca un tigru siberian din vechile spectacole ale 
lui Siegfried şi Roy”. Bărbatul umil care stătea în faţa 
lui aproape că-i simţea răsuflarea fierbinte pe creştetul 
chel. 

- Ce dracu' ai crezut că faci, Peter? întrebă Flores. 
Credeai că n-o să ne prindem? 

19 Siegfried Fischbacher (n. 1939) şi Roy Horn (n. 1944), iluzionişti 


americani de origine germană care foloseau, în spectacolele lor din Las 
Vegas, tigri siberieni albi. 


Mark nu-i răspunse. 

- Nu vrei să vorbeşti cu mine? Ce naiba, aici nu 
suntem la tribunal! Aici nu eşti nevinovat până când se 
dovedeşte că eşti. Amice, eşti vinovat! E ca şi cum mi- 
ai fi tras-o-n cur şi mie nu-mi place să mi-o trag aşa. 

O privire inexpresivă şi tăcere. 

- Cred c-ar trebui să-mi răspunzi. Da, cred al dracului 
de tare c-ar trebui să-mi răspunzi! 

Mark se strădui să înghită bolovanul care-i astupa 
gâtul uscat şi emise un sunet ridicol. 

- Îmi pare rău, nu ştiu de ce-am făcut asta, zise el. 
Gil îşi pieptănă cu degetele mâinii drepte părul negru şi 
des şi mormăi exasperat: 

- Cum poate un om inteligent să spună "Nu ştiu de 
ce-am făcut cutare lucru"? Din punctul meu de vedere, 
răspunsul tău e o tâmpenie. Bineînţeles că ştii de ce-ai 
făcut-o. De ce? 

Mark se uită la el şi începu în sfârşit să plângă. 

- Nu boci în faţa mea. Nu sunt blestemata de maică- 
ta! Flores îi aruncă în poală un pachet de şerveţele. 

- Azi am primit o lovitură urâtă, spuse Mark. Eram 
furios. Da, eram furios şi am reacţionat aşa. Am fost un 
prost şi te rog să mă ierţi. Poţi să păstrezi banii. 

Până să audă ultima propoziţie, Flores fusese tentat 
să-l ierte, dar acum se înfurie iar şi urlă: 

- Pot să păstrez banii? Adică banii pe care mi i-ai 
furat? Asta-i soluţia ta? Fir-ar să fie, îmi dai voie să 
păstrez ce-i al meu? 

Mark tresări şi îşi şterse lacrimile. 

În clipa aceea, telefonul de pe birou începu să sune. 

Flores ridică receptorul şi ascultă câteva clipe. 

- Eşti sigur? Apoi, după o pauză: Evident. Absolut. 
Puse receptorul în furcă şi se postă chiar în faţa lui 


Mark, care se văzu obligat să-şi dea capul pe spate ca 
să-i vadă faţa. 

- OK, Peter, uite cum o să rezolvăm chestia asta. 

- Te rog să nu faci plângere la poliţie, zise Mark, cu 
glas tremurător. M-ar concedia imediat. 

- Vrei să taci dracului din gură şi să m-asculţi? Asta 
nu-i o conversaţie. Eu o să vorbesc și tu o să mă 
asculţi. Singur te-ai pus în situaţia asta de inegalitate. 

O şoaptă: 

- Bine. 

- Unu: ţi se interzice să mai intri vreodată în 
Constellation. Dacă mai pui piciorul în cazinoul meu, o 
să fii arestat şi dat în judecată pentru infracţiune cu 
premeditare. Doi: o să ieşi de-aici cu cei 8 500 pe care- 
i aveai în buzunar când ai intrat, nici un cent mai mult, 
nici un cent mai puţin. Trei: ţi-ai bătut joc de 
încrederea şi de prietenia mea, aşa că vreau să te cari 
dracului, chiar acum, din biroul şi din cazinoul meu! 

Mark se uită la el şi clipi de câteva ori. 

- Încă n-ai plecat? 

- N-o să chemi poliţia? 

- N-ai auzit ce ţi-am spus? 

- Şi n-o să-mi interzici să intru în alte cazinouri? 
Flores clătină din cap, uimit. 

- Vrei să-mi dai idei? Crede-mă, aş putea să scornesc 
o mulţime de alte chestii pe care să ţi le fac, de pildă, 
să te trimit la ortopedie. Şterge-o de-aici, Peter 
Benedict! Aproape scuipă ultimele cuvinte: Eşti 
persona non grata. 


Din penthouse, Victor Kemp îl privea pe bărbatul cu 
umerii lăsaţi care tocmai se ridicase de pe scaun şi _ 
mergea încet către uşă, flancat de agenţii de pază. Il 
urmări pe alte monitoare în timp ce trecea prin 


cazinou, unde aruncă o ultimă privire la domul 
planetariului, încercând disperat să descopere 
constelația Cosiţa Berenicei, şi mai departe, când 
ajunse în hol şi apoi afară, în parcare, sub adevăratul 
cer nocturn. 

Kemp îşi turnă o băutură proaspătă şi se adresă cu 
glas vibrant de tenor încăperii uriaşe şi pustii: 

- Victor, n-o să câştigi niciodată o para chioară dacă 
ai încredere în oameni. 


Mark conducea încet Chevroletul Corvette pe Strip, în 
traficul spasmodic. Mai erau trei ore până la miezul 
nopţii şi oraşul părea tot mai agitat, pe măsură ce 
oamenii ieşeau să-şi vadă de programul de distracţie al 
serii. Se îndrepta spre sud, dar fără o ţintă precisă. 
Încerca să nu se gândească la ceea ce tocmai se 
întâmplase. Fusese exilat. Proscris. Constellation era a 
doua lui casă şi nu se mai putea întoarce acolo, în vecii 
vecilor. Ce făcuse? 

Nu voia să stea singur acasă, voia să rămână în barul 
unui cazinou, acolo unde se întâmpla ceva, acolo unde 
clinchetele demente ale aparatelor cu fise îi abăteau 
gândurile. Slavă Domnului că Flores nu dăduse sfoară- 
n ţară şi nu trimisese fotografia lui la toate cazinourile 
din Nevada. Avusese noroc. Aşadar, întrebarea pe 
care-o pritocea acum în minte, în timp ce înainta 
strangulat pe Strip, era următoarea: Unde să se ducă? 
Putea să bea oriunde. Putea să joace blackjack 
oriunde. Ce-i trebuia era un loc în care atmosfera să fie 
potrivită cu temperamentul lui, un loc asemănător 
cazinoului Constellation, cu o vibraţie intelectuală, fie 
ea şi falsă. 

Trecu de Caesars, apoi de Venetian, pentru că erau 
prea inautentice, prea Disney. Harrahs şi Flamingo îl 


lăsau rece. Bellagio era prea strălucitor. New York, New 
York - alt parc de distracţii. Mai avea puţin şi ajungea 

la capătul bulevardului. MGM Grand era totuşi o 
posibilitate. Nu-i plăcea, dar nici nu-l detesta. La 
intersecţia cu Tropicana, aproape că trase de volan la 
stânga, încercând să intre în parcare. În aceeaşi clipă, 
îl văzu şi înţelese că va fi noua lui casă. 

Bineînţeles, îl mai văzuse de mii de ori, pentru că era 
în fond unul dintre reperele Vegasului. Cele treizeci de 
etaje din sticlă fumurie ale piramidei din Luxor se 
înălţau la aproape o sută douăzeci de metri sub cerul 
deşertului. Un obelisc şi Marele Sfinx de la Gizeh 
străjuiau intrarea, dar adevăratul jalon se afla în vârf, 
un reflector al cărui fascicul vertical străpungea bezna: 
cel mai strălucitor far de pe întreaga planetă, cu 
puterea incredibilă a patruzeci şi una de gigacandele, 
mai mult decât suficient pentru a-i orbi pe piloţii 
avioanelor care se pregăteau să aterizeze pe 
aeroportul McCarran. Se apropie de edificiul de sticlă şi 
sorbi din ochi perfecțiunea matematică a fațadelor 
triunghiulare. Mintea i se umpluse de formulele 
geometrice ale piramidelor şi triunghiurilor, apoi un 
nume se desprinse de pe buzele lui, într-o şoaptă 
drăgăstoasă: 

- Pitagora. 


Înainte să se instaleze în barul liniştit al 
restaurantului aflat la acelaşi nivel cu cazinoul, făcu un 
tur rapid al edificiului, ca un cumpărător care vrea să 
încheie o afacere imobiliară. Nu era Constellation, dar 
avea destule atuuri. Îi plăceau îndrăzneţele motive 
hieroglifice de pe mochetele aurii, roşii şi azurii, copiile 
impunătoare ale statuilor de la Luxor, plasate în holul 
de la intrare, şi reconstituirea de cea mai bună calitate 


a mormântului lui Tutankhamon. Da, erau kitsch, dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, se afla în Vegas, nu la 
Luvru! 

Bău a doua Heineken şi se gândi la următoarea 
mişcare. Localizase camerele în care se juca la miză 
mare, în spatele unor pereţi de sticlă jivrată, la capătul 
cazinoului. Avea bani în buzunar şi ştia că putea 
petrece câteva ore plăcute la mesele de joc, chiar dacă 
trebuia să ignore numerele care apăreau automat în 
mintea lui. Mâine era vineri, zi lucrătoare, şi pusese 
ceasul deşteptător să sune la 5.30. Totuşi, în seara 
asta simţea ceva provocator în ambianța cea nouă. 
Parcă mergea la prima întâlnire cu o femeie: era în 
acelaşi timp timid şi nerăbdător. 

Barul era aproape plin. O mulţime de clienţi aşteptau 
să se elibereze mesele, iar grupurile şi perechile 
aşezate pe scaune discutau cu însufleţire şi râdeau 
zgomotos. Mark alese un taburet înalt dintr-un şir de 
trei, pe cel din mijloc, şi, în timp ce alcoolul îşi făcea 
efectul, se întrebă de ce nu fuseseră ocupate locurile 
din stânga şi din dreapta lui. Era radioactiv, era 
stigmatizat? Oare aflaseră cu toţii că era un scriitor 
jalnic? Auziseră că încercase să trişeze? Până şi 
barmanul îl tratase cu răceală, aproape că nu făcuse 
nici un efort ca să primească un bacşiş decent. Se 
posomori din nou. Goli sticla de bere şi bătu cu palma 
în bar pentru încă una. 

În timp ce alcoolul îi îmbiba creierul, într-un colţişor 
al minţii lui răsună o întrebare paranoică: Dar dacă 
ştiau şi celălalt secret, cel adevărat? Nu, habar n- 
aveau, îşi spuse imediat, plin de dispreţ. N-aveţi nici 
cea mai mică idee, proştilor, strigă în sinea lui, furios 
de-a binelea, nici cea mai nenorocită idee! Eu ştiu 


lucruri pe care voi n-o să le aflaţi niciodată, în 
amărâtele voastre de vieţi de două parale! 

In dreapta lui, o femeie de vreo patruzeci de ani, 
care-şi sprijinea de bar pieptul impunător, ţipă ca o 
fetiţă când tipul gras care stătea lângă ea îi lipi de 
ceafă un cub de gheaţă. Mark se răsuci, ca să vadă mai 
bine micul spectacol, iar când se întoarse la loc, 
constată că pe scaunul din stânga se aşezase un 
bărbat. 

- Dacă cineva mi-ar face mie una ca asta, zise 
bărbatul, i-aş sparge faţa. 

Mark se uită la el, descumpănit. 

- Scuze, vorbeai cu mine? 

- Ziceam că, dacă mi-ar face mie un străin chestia 
asta, ar ieşi scântei, dacă-nţelegi ce vreau să spun. 

Grasul şi femeia se pipăiau şi se vedea că se distrau 
de minune. 

- Cred că se cunosc, zise Mark. 

- Poate. Eu doar am spus ce-aş fi făcut. 

Bărbatul era subţirel, dar foarte musculos, brunet, 
proaspăt bărbierit, cu buzele pline şi moi şi pielea 
lucioasă, de culoarea alunelor. Portorican, pentru că 
avea un accent puternic. Era îmbrăcat lejer, în 
pantaloni sport negri şi o cămaşă largă, tropicală, 
descheiată până la jumătatea pieptului. Avea degetele 
lungi, cu manichiura făcută, purta câte un inel de aur 
pe fiecare mână, iar la gât, un lanţ gros din aur 
strălucitor. N-avea mai mult de treizeci şi cinci de ani. 
Intinse mâna şi Mark se văzu obligat să i-o strângă, 
pentru a nu fi nepoliticos. Inelul părea să cântărească 
la fel de mult ca posesorul lui. 

- Luis Camacho, se prezentă bărbatul. Ce mai faci? 

- Peter Benedict, răspunse Mark. Foarte bine. Luis 
întinse mâna teatral către podea. 


- Când sunt în Vegas, ăsta-i locul meu preferat. 
Omule, îmi place la nebunie Luxorul! 

Mark sorbi din bere. Nu era niciodată momentul 
potrivit pentru taclale şi, cu atât mai puţin, în seara 
asta. Un blender urui puternic în apropiere. 

Deloc descurajat, Luis continuă: 

- Imi place că pereţii camerelor sunt înclinați, ştii, ca 
într-o piramidă. Mi se pare foarte cool, ţie nu? 

Aştepta un răspuns, iar Mark îşi dădu seama că 
trebuia să umple tăcerea, altfel risca să se aleagă cu o 
buză spartă. 

- N-am stat niciodată aici, zise el. 

- Nu? Dar la ce hotel stai? 

- Locuiesc în Vegas. 

- Să fiu al naibii! Un localnic! Hai că-mi place! Vin la 
Luxor cam de două ori pe săptămână şi n-am întâlnit 
aproape niciodată localnici, în afară de tipii care 
lucrează aici, ştii? 

Barmanul turnă un lichid gros, din blender, în paharul 
lui Luis. 

- E margarita la gheaţă, declară el mândru. Vrei şi 
tu? 

- Nu, mulţumesc. Am o bere. 

- Heineken, observă Luis. Bună bere! 

- Da, bună bere, spuse Mark pe un ton plat. 

Din păcate, nu putea să se scuze politicos şi să 
plece, berea lui era prea proaspătă. 

- Bun, şi cum îţi câştigi pâinea, Peter? 

Mark îi aruncă o privire cu coada ochiului şi văzu că, 
pe buza de sus a lui Luis, apăruse o mustață 
caraghioasă de spumă. Chiar, ce să fie în seara asta? 
Scriitor? Jucător? Informatician? Mintea lui parcă era un 
aparat cu fise, posibilităţile se tot învârteau, dar, în 
cele din urmă, rotiţele se opriră. 


- Sunt scriitor, răspunse el. 

- Zău? Adică scrii romane? 

- Filme. Scriu scenarii de film. 

- Mamă! Am văzut vreun film de-al tău? Mark se foi 
pe taburet. 

- Încă n-au intrat în producţie, dar o să semnez un 
contract anul ăsta. 

- E ca lumea, omule! Ce, thrillere sau comedii de- 
alea amuzante? 

- Mai ales thrillere. Filme cu buget mare. 

Luis sorbi de câteva ori, zgomotos. 

- Şi de unde-ţi vin ideile? Mark îşi desfăcu larg 
braţele. 

- De peste tot. Suntem în Vegas. Dacă nici în Vegas 
nu-ţi vin idei, înseamnă că n-o să-ţi vină nicăieri. 

- Da, pricep ce vrei să spui. Poate-mi dai şi mie să 
citesc ceva din ce-ai scris. Ar fi cool. 

Singurul fel în care Mark putea să schimbe subiectul 
era să pună şi el o întrebare: 

- Şi tu cum îţi câştigi pâinea, Luis? 

- Sunt însoțitor de zbor, omule. La US Air. Asta-i ruta 
mea, New York-Vegas. Mă duc şi mă-ntorc, mă duc şi 
mă-ntorc. 

Îşi mişcă mâna înainte şi-napoi, ca pentru a-şi ilustra 
cuvintele. 

- Îţi place? întrebă Mark fără voia lui. 

- Păi, da. Ştii, e OK. Zborul durează şase ore, aşa că, 
de câteva ori pe săptămână, rămân peste noapte în 
Vegas şi trag aici. Da, îmi place, nu zic nu. N-ar strica 
să mă plătească mai bine, dar îmi dau prime şi alte 
chestii şi, de obicei, mă tratează cu respect. 

Luis îşi terminase băutura. Făcu semn barmanului să- 
i toarne încă una. 


- Peter, eşti sigur că nu vrei şi tu una de-asta sau o 
Heineken? 

Mark refuză. 

- Nu mai stau mult. 

- De jucat, joci? întrebă Luis. 

- Da, din când în când, blackjack. 

- Mie nu prea-mi place jocu' ăsta. Imi plac aparatele. 
Dar eu sunt doar un însoțitor de zbor, omule, aşa că 
trebuie să am grijă. Mă mulţumesc cu cincizeci de 
dolari. Când i-am terminat, gata! Se codi câteva clipe, 
apoi întrebă: Tu joci tare? 

- Uneori, răspunse Mark. 

Apăru altă margarita. Acum Luis părea nervos şi îşi 
lingea buzele ca să şi le umezească. Işi scoase 
portofelul şi plăti băuturile cu o Visa. Portofelul era mic, 
dar burduşit, şi din el alunecă, odată cu cartea de 
credit, şi permisul de conducere. Luis lăsă permisul pe 
bar şi, cu un aer distrat, puse portofelul peste el, apoi 
sorbi zdravăn din margarita proaspătă. 

- la zi, Peter, spuse el într-un târziu, ai chef să joci 
tare cu mine în seara asta? 

Mark nu pricepu sensul întrebării. Era dezorientat. 

- Nu-nţeleg ce vrei să spui. 

Luis îşi lăsă mâna să alunece pe lemnul lăcuit, până 
când degetul lui mic atinse degetul lui Mark, foarte 
uşor. 

- Ziceai că n-ai văzut niciodată camerele de-aici. Aş 
putea să-ţi arăt camera mea. 

Mark simţi că-l ia cu ameţeală. De fapt, chiar se 
aştepta să leşine, să cadă, pur şi simplu, de pe scaunul 
de la bar, ca un betiv într-o comedie proastă. Inima îi 
bubuia şi parcă avea pieptul înfăşurat într-un bandaj 
prea strâns. Îşi îndreptă spatele şi îşi retrase mâna, 
bolborosind: 


- Dar eu nu... 

- Hei, omule, îmi pare rău. Ştii, mi-am închipuit că 
poate-ţi plac tipii. Nu-i mare scofală. Apoi, aproape în 
şoaptă: Oricum, amicul meu John ar fi bucuros c-am 
dat greş. 

Nu-i mare scofală? se gândi Mark, furios. Pe dracu' 
nu-i mare scofală! Hei, rahat cu ochi, poponar 
nenorocit, ba e mare scofală! Nu vreau s-aud nimic 
despre nenorocitul tău de prieten! Lasă-mă dracului în 
pace! Salva asta bubui în mintea lui însoţită de o 
cascadă de senzaţii viscerale - ameţeală, greață tot 
mai puternică, apoi panică în toată regula. Se îndoia că 
ar fi fost în stare să se ridice şi să plece fără să cadă 
grămadă pe jos. Zgomotele din restaurant şi din 
cazinou se stinseseră. Auzea numai bătaia cadenţată 
din pieptul său. 

Luis părea speriat de ochii lui holbaţi şi de privirea de 
nebun. 

- Hai, omule, linişteşte-te! Eşti un tip de treabă, nu 
vreau să te supăr. O să mă duc la budă şi pe urmă 
doar o să stăm de vorbă. Uită de chestia cu camera. 
Cool? 

Mark nu-i răspunse. Stătea nemişcat şi încerca să-şi 
recapete controlul asupra propriului corp. Luis înhăţă 
portofelul şi zise: i 

- Mă-ntorc imediat. Păzeşte-mi băutura, bine? II bătu 
uşor pe spate şi se strădui să-i vorbească pe un ton cât 
mai blând: Linişteşte-te, bine? 

Mark îl urmări cu privirea în timp ce dispărea după 
colţ, un tip cu coapse zvelte, strânse în pantaloni negri, 
mulaţi. Imaginea îi canaliză toate sentimentele într-un 
singur făgaş: turbare. Tensiunea îi crescu brusc. 
Tâmplele îi ardeau. Incercă să se calmeze, dând peste 
cap berea rece. 


După câteva momente, îşi spuse că putea să se 
ridice şi îşi încercă prudent picioarele. Până aici, toate 
bune. Genunchii rezistau. Voia să plece cât mai 
repede, aşa că aruncă pe bar o bancnotă de douăzeci, 
apoi încă una de zece, pentru orice eventualitate. A 
doua hârtie ateriză pe un card plastifiat. Era permisul 
de conducere al lui Luis. Mark se uită pe furiş în jur, 
apoi îl luă. 


Luis Camacho 
189 Minnieford Avenue, City Island, New York, 10464 
N. 12.01.77 


Îl aruncă înapoi pe bar şi ieşi aproape alergând. N- 
avea nici un rost să-şi noteze. Memorase totul. 

După ce plecă de la Luxor, îşi luă maşina şi se duse 
acasă, într-un cu/-de-sac“ liniştit, cu şase case. A lui 
era drăguță, în stil rustic, cu alee pavată, ziduri albe şi 
acoperiş de ţiglă oranj. Era construită pe un teren mic 
şi avea peluze de mărimea unor covoraşe. În spate, 
bucătăria era prelungită cu o terasă din lemn, iar 
curtea era mărginită de un gard înalt, care-o ferea de 
privirile vecinilor. Interiorul era mobilat cu nepăsarea 
unui burlac. Pe vremea când lucra la o firmă high-tech 
particulară din Menlo Park Avenue şi câştiga mai bine 
decât acum, cumpărase mobilă scumpă, modernă, cât 
să umple cu ea un apartament: piese minimaliste, cu 
muchii ascuţite, vopsite în culori primare. Aceeaşi 
mobilă arăta complet aiurea într-o căsuţă rustică în stil 
spaniol, la fel ca mâncarea mucegăită într-un 
restaurant respectabil. 

Era un interior fără suflet, aproape lipsit de obiecte 
de artă, accesorii decorative sau accente personale. 


20 Fundătură (/b. fr.). 


Mark nu-şi găsea locul. Era la un pas de isterie, 
emoţiile clocoteau în pieptul lui ca un acid. Incercă să 
se uite la televizor, dar, după câteva minute, îl stinse 
dezgustat. Luă o revistă, apoi o aruncă pe măsuţa de 
lângă canapea, unde alunecă şi izbi o mică fotografie 
înrămată, care căzu pe podea. O ridică şi o privi: foştii 
colegi de cameră din anul întâi, la reuniunea de 
douăzeci şi cinci de ani. Soţia lui Zeckendorf o 
înrămase şi i-o trimisese drept suvenir. 

Nu prea ştia de ce-o pusese acolo. Acum oamenii 
ăştia nu mai însemnau nimic pentru el. De fapt, îi 
dispreţuia şi atunci. Mai ales pe Dinnerstein, torţionarul 
lui personal, care transformase chinul la care era supus 
în mod obişnuit un boboc cu probleme de socializare 
într-o tortură rafinată, umilindu-l şi luându-l peste 
picior în fiecare zi. Nici Zeckendorf nu fusese mai 
breaz. Will era singurul care nu semăna cu ei, dar, într- 
un anumit sens, sfârşise prin a-l dezamăgi cel mai tare. 

In fotografie, Mark stătea ţeapăn, zâmbind fals, cu 
braţul puternic al lui Will odihnindu-i-se pe umăr. Will 
Piper, băiatul de aur. Mark îşi petrecuse tot anul întâi 
privind invidios cât de uşor obținea el totul: femei, 
prieteni, distracţie. Will afişa întotdeauna o bunăvoință 
de gentleman, chiar şi faţă de Mark. Când Dinnerstein 
şi Zeckendorf se apucau să-l toace mărunt, Will 
dezamorsa situaţia cu o glumă sau, pur şi simplu, îi 
gonea îmbrâncindu-i jucăuş cu ditamai mâinile, cât 
labele de urs. Visase luni în şir că, în anul doi, Will îl va 
invita să împartă camera cu el şi că aşa va putea să 
culeagă o părticică din gloria lui. Apoi, în primăvara 
aceea, chiar înainte de sesiune, se întâmplase ceva. 

Intr-o seară, stătea întins pe pat şi încerca să 
adoarmă. Ceilalţi trei erau în camera comună, unde 


beau bere şi ascultau muzică, bineînţeles, prea tare. 
lritat, Mark strigase prin uşa închisă: 

- Hei, raliaţilor, mâine am examen! 

- Bou' ăla ne-a făcut rahaţi? îi întrebă Dinnerstein pe 
ceilalţi. 

- Cred că da, confirmă Zeckendorf. 

- Trebuie să luăm măsuri, zise Dinnerstein, acum 
furios. Will dădu muzica mai încet. 

- Lasă-l în pace. 

Un ceas mai târziu, toţi trei erau beţi criţă: cu 
picioare ca de cauciuc, ameţiţi, în altă lume, starea 
aceea în care cele mai rele idei par în regulă. 

Dinnerstein, care ţinea în mână o rolă de bandă 
adezivă, a intrat pe furiş în dormitorul lui Mark. De 
obicei, Mark dormea buştean, aşa că Dinnerstein şi 
Zeckendorf l-au legat fără probleme de pat, înfăşurând 
banda adezivă în jurul lui de-atâtea ori, încât, la sfârşit, 
Mark arăta ca o mumie. Din pragul uşii, Will îi urmărise 
apatic, zâmbind prosteşte, dar nu încercase să-i 
oprească. 

Când au fost mulţumiţi de rezultatul năzbâtiei, au 
ieşit şi au continuat să bea şi să râdă până când au 
căzut grămadă pe jos. 

A doua zi dimineaţă, când Will a deschis uşa 
dormitorului, l-a văzut pe Mark tot în pat, ca un 
cadavru, înfăşurat într-un bandaj cenuşiu. Pe faţa lui 
roşie ca sfecla şiroiau lacrimi. A întors capul către Will. 
In privirea lui scăpărau ura şi suferinţa încrederii 
trădate. 

- N-am ajuns la examen, scânci el. Şi m-am pişat pe 
mine. Will a tăiat banda cu un briceag elveţian şi Mark 
l-a auzit îngăimând, cu glas răguşit de beţiv, o scuză 
stângace, dar de-atunci n-au mai vorbit niciodată. 


Will îşi continuase drumul către celebritate şi făcuse 
numai lucruri admirabile, în timp ce Mark trudise o 
viaţă întreagă în obscuritate. Acum îşi aminti ce 
spusese Dinnerstein despre Will în seara aceea, la 
Cambridge: cel mai bun anchetator de crime în serie 
din istoria Americii. Unic. Infailibil. Dar despre el ce se 
putea spune? Închise ochii strâns. 

Întunecimea declanşă un mare clocot. Idei începură 
să prindă contur şi, dată fiind rapiditatea minţii sale, se 
clarificau fulgerător. Pe cât de repede se formau, pe 
atât de repede o altă parte a creierului său încerca să 
le destrame şi să le alunge, înainte să-i facă rău. 

Scutură din cap atât de tare, încât începu să-l doară 
o durere surdă, ca o pulsaţie. Era un instinct primitiv, 
un lucru pe care l-ar fi făcut orice copil ca să gonească 
gândurile rele. Nu te mai gândi la asta! 

- Opreşte-te acum! 

Şocat, sări în picioare, dându-şi seama că strigase de 
se cutremuraseră pereţii. 

leşi pe terasă şi încercă să se calmeze privind cerul 
nopţii, dar era neaşteptat de frig şi nori deşi acopereau 
constelaţiile. Se retrase în bucătărie, unde bău o altă 
bere, stând comod la masă, pe un scaun cu spătar 
înalt. Cu cât încerca mai tare să-şi ţină gândurile la 
respect, cu atât îi era mai greu să stăvilească şuvoiul 
de mânie şi dezgust care se ridica în sufletul lui ca o 
apă tulbure. 

O zi infernală, îşi spuse el. O nenorocită de zi 
infernală. 

Trecuse de miezul nopţii. Deodată îşi dădu seama ce 
putea face ca să se simtă mai bine şi scoase mobilul 
din buzunar. Inspiră adânc, apoi căută numărul în 
agenda telefonului şi apăsă pe tasta de apel. Suna. 

- Alo? 


O voce de femeie. 

- Lydia? 

Pe un ton dulce: 

- Cine întreabă? 

- Sunt Peter Benedict, ştii, de la Constellation. 
Prietenul domnului Kemp. 

- Area 51! chiui ea. Bună, Mark! 

- N-ai uitat numele meu adevărat. Incepea bine. 

- Bineînţeles că nu. Doar eşti amicul meu cu OZN- 
urile! Nu mai lucrez la McCarran, dacă m-ai căutat 
acolo. 

- Da, am observat că nu mai lucrezi acolo. 

- Am găsit un job mai bun într-o clinică, chiar lângă 
Strip. Sunt recepţioneră. Aici se fac numai vasectomii, 
dar în sens invers. Îmi place la nebunie! 

- E cool. 

- Şi tu ce mai faci? 

- Păi, mă-ntrebam dacă eşti liberă în seara asta. 

- Scumpule, eu nu sunt niciodată liberă, însă, dacă 
vrei să ştii dacă sunt disponibilă, o să-ţi răspund c-aş 
vrea să fiu. Chiar acum sunt în drum spre Four 
Seasons, unde am o întâlnire, apoi mă duc să-mi fac 
somnul de frumuseţe. Imi pare rău. 

- Şi mie. 

- Of, scumpule! Să mă suni curând, promiţi? Caută- 
mă cu ceva timp înainte şi-ţi garantez c-o să ne 
întâlnim. 

- Bine. 

- Transmite salutări omuleţilor verzi, OK? Rămase 
acolo o vreme şi, complet învins, se lăsă în voia sorții, 
acceptând planul care se contura treptat şi irezistibil în 
mintea lui. Mai întâi, trebuia să afle ceva. Ce făcuse cu 
cartea aceea de vizită? Ştia c-o păstrase, dar unde o 
pusese? Se apucă s-o caute febril în toate locurile unde 


arunca de obicei mărunţişuri şi o găsi în sfârşit într-un 
sertar al comodei, sub un morman de ciorapi curaţi. 


NELSON G. ELDER, 
PREŞEDINIE ŞI DIRECTOR GENERAL, 
COMPANIA DE ASIGURARI DESERI LIFE 


Laptopul era în living. Deschise Google şi tastă 
nerăbdător numele, apoi sorbi informaţiile ca un 
burete. Compania lui Elder, Desert Life, era cotată la 
bursă, dar se afla în cădere liberă, iar acţiunile 
ajunseseră la cel mai scăzut nivel din ultimii cinci ani. 
Forumurile de pe Yahoo erau inundate de vitriolul 
împroşcat de investitori. Nelson Elder nu era în nici un 
caz ridicat în slăvi de acţionarii lui şi mulţi îi spuneau 
pe şleau unde să-şi vâre compensaţiile în valoare de 
8,6 milioane de dolari. Mark intră pe site-ul firmei şi 
scotoci prin rapoartele financiare şi bilanţurile anuale. 
Trecu în revistă ecran după ecran cu informaţii 
administrative şi financiare. Era un investitor 
experimentat şi cunoştea bine hârţogăraia 
corporațiilor. Nu-i luă prea mult să-şi facă o idee destul 
de exactă privind modul de lucru şi starea companiei 
Desert Life. 

Închise laptopul cu o mişcare bruscă. Planul se 
desfăşură fulgerător în mintea lui, complet, fiecare 
detaliu de o precizie fără cusur. Clipi de câteva ori, 
convins de perfecțiunea lui. 

O să fac chestia asta, îşi spuse el cu amărăciune. La 
dracu', o s-o fac! Frustrările adunate ani în şir se 
ridicaseră la suprafaţă ca o magmă incandescentă, 
plină de gaze otrăvitoare. S-o ia dracu' de viaţă de 
inadaptabil. Să le ia dracu' de mii şi mii de invidii şi 
dorinţe neîmplinite. Şi să-i ia dracu' de ani trăiţi numai 
în umbra Bibliotecii. Vezuviul erupe! Luă iar fotografia 


de la reuniune şi studie cu o privire de gheaţă 
trăsăturile frumoase ale lui Will. Să te ia dracu' şi pe 
tine. 

Fiecare călătorie începe undeva. Mark o începu pe-a 
lui scotocind nebuneşte într-un sertar din bucătărie, cel 
plin ochi, în care păstra o grămadă de componente 
vechi de calculator. Inainte să se prăbuşească pe pat, 
găsise exact ce căuta. 


A doua zi, la 7.30 dimineaţa, sforăia încetişor, la 
altitudinea de 5 000 de metri. Rareori adormea în 
timpul zborului scurt către Area 51, dar azi-noapte se 
culcase cam târziu. Sub el se întindea deşertul gălbui, 
brăzdat de crăpături adânci. Din aer, creasta unui lung 
lanţ muntos semăna cu spinarea unei şopârle 
mumificate. Boeingul 737 atinsese altitudinea de 
croazieră cu numai douăsprezece minute în urmă şi 
deja se pregătea de aterizare. Profilat pe cerul azuriu, 
aparatul arăta ca un desert de marţipan. De-a lungul 
fuselajului alb, se întindea de la coadă până la bot o 
dungă roşie optimistă: erau culorile de mult defunctei 
Western Airlines, înghițită de EG&G, unul dintre 
furnizorii armatei, pentru mica flotă aeriană din Las 
Vegas. Numerele de înregistrare de pe ampenajul 
vertical aparţineau Marinei. 

Când începură să coboare spre aeroportul militar, 
copilotul transmise prin radio: 

- JANET 4 cere permisiunea să aterizeze la Groom 
Lake, pista 14 stânga. 

JANET. Codul radio pentru Joint Air Network for 
Employee Transport”. O denumire ciudată. Navetiştii îi 
spuneau altfel: Just Another Non-Existent Terminal??. 


* Reţeaua aeriană comună de transport al angajaţilor (Ib. engl.). 
22 incă un terminal inexistent (/b. eng!.). 


Mark se trezi când roţile atinseră pista. Avionul frână 
brusc şi el îşi propti instinctiv călcâiele în podea, 
pentru a compensa strânsoarea neplăcută a centurii de 
siguranţă. Ridică storul hubloului şi-şi miji ochii, orbit 
de soarele care pârjolea terenul aproape sterp, 
presărat cu arbuşti rari. Amorţise şi îi era greață. Se 
întrebă dacă arăta la fel de rău pe cât se simţea. 

- Am crezut c-o să fiu nevoit să te scutur. 

Mark se întoarse spre bărbatul care stătea pe locul 
din mijloc. Era de la Arhivele Ruseşti, un tip cu fundul 
mare, pe nume Jacobs. 

- N-aveai de ce, zise Mark, încercând să se poarte 
firesc. Sunt treaz. 

- Nu te-am mai văzut niciodată dormind în timpul 
zborului, remarcă bărbatul. 

Oare Jacobs chiar lucra la Arhive? Mark încercă să-şi 
alunge îndoiala. Nu fi paranoic, se linişti el, bineînţeles 
că acolo lucrează. Supraveghetorii n-aveau curul mare 
şi gras. Erau aleşi numai tipi atletici. 

Înainte să li se dea voie să intre şi să coboare sub 
pământ, cei şase sute treizeci şi cinci de angajaţi din 
Groom Lake Building 34 - botezată familiar "Truman 
Building" - erau obligaţi să îndure primul dintre cele 
două ritualuri temute ale zilei, aşa-numitul D&S, adică 
"dezbrăcarea şi scanarea". După ce autobuzele îi lăsau 
în dreptul construcţiei cu aspect de hangar, femeile şi 
bărbaţii se despărţeau şi porneau spre intrări separate. 
În fiecare secţiune a clădirii, erau şiruri lungi de 
dulapuri, asemănătoare cu cele din liceele din suburbii. 
Mark se duse repede la dulapul lui, care se afla cam la 
jumătatea unui coridor lung. Cei mai mulţi trăgeau de 
timp şi treceau prin scaner în ultima clipă, dar astăzi 
Mark era nerăbdător s-ajungă jos. 


Învârti rotiţele lacătului cu cifru, se dezbrăcă până la 
chiloţi şi îşi atârnă hainele de cârligele din dulap. Pe un 
raft era împăturit cu grijă un combinezon oranj dintr-o 
singură bucată, proaspăt spălat, cu numele lui, 
SHACKLETON, M., brodat pe buzunarul de la piept. Se 
îmbrăcă repede. Trecuse de mult vremea când 
angajaţilor li se permitea să poarte haine civile în 
subteran. Toate obiectele personale pe care lucrătorii 
din Building 34 le aveau asupra lor rămâneau acolo. 
De-a lungul şirului interminabil de dulapuri, cărţile, 
revistele, pixurile, telefoanele mobile şi portofelele 
erau acum aşezate pe rafturi. Mark se mişcase repede 
şi se aşeză printre primii la coada care se forma de 
obicei în faţa scanerului. 

Magnetometrul era flancat de doi paznici, doi tineri 
cu feţe de piatră şi tunsori perie, care, cu un gest 
scurt, milităros, făceau semn fiecărui angajat să 
înainteze. În faţa lui mai era un singur om. Observă că 
Malcolm Frazier, directorul Securităţii Operative, adică 
supraveghetorul-şef, se afla în apropiere şi urmărea 
scanarea de dimineaţă. Era un colos care te băga-n 
sperieţi, grotesc de musculos, cu capul pătrat, ca un 
criminal dintr-o bandă desenată. De-a lungul anilor, 
Mark schimbase cu Frazier doar câteva cuvinte, chiar 
dacă supraveghetorii aveau acces la o parte dintre 
rapoartele lui. De obicei, se făcea mic în spatele 
directoarei grupului şi o lăsa pe ea să discute cu 
Frazier şi oamenii lui. Individul era un fost militar - 
operaţiuni speciale - şi mutra lui amenințătoare, lucind 
de testosteron, îi dădea fiori. De regulă, se ferea să-l 
privească în ochi, iar azi avea un motiv în plus. Îşi lăsă 
capul în pământ când privirea pătrunzătoare a lui 
Frazier se aţinti asupra lui. 


Scanarea avea un singur scop: să împiedice 
introducerea în laborator a oricăror aparate foto sau de 
redare. Dimineaţa, angajaţii treceau prin scaner 
îmbrăcaţi. La sfârşitul zilei, erau din nou verificaţi, dar 
goi puşcă, pentru că echipamentul nu detecta hârtia. 
Sub pământ, totul era steril. Nu intra nimic, nu ieşea 
nimic. 

Building 34 era cel mai steril complex din Statele 
Unite. În el lucrau numai oameni aleşi de o echipă de 
recrutori de la Departamentul Apărării, care nu aveau 
nici cea mai vagă idee despre natura activităţii pentru 
care selectau candidaţii. Cunoşteau numai setul de 
cerinţe. La a doua sau a treia rundă de interviuri, 
dezvăluiau primul secret, şi anume că joburile aveau 
legătură cu Area 51 - bineînţeles, numai după ce 
primeau verde de la superiorii lor. 

Inevitabil, recrutorii erau întrebaţi imediat: "Adică 
locul unde se studiază OZN-uri şi extratereştri?", la 
care răspunsul, tot autorizat în prealabil, era: "Este o 
bază strict secretă a guvernului, în care se desfăşoară 
activităţi cruciale pentru siguranţa naţională. 
Deocamdată, doar atât vă putem spune. Dar candidaţii 
care vor fi acceptaţi se vor număra printre foarte 
puţinii angajaţi guvernamentali care vor cunoaşte în 
detaliu natura cercetărilor din Area 51". 

Restul discursului standard suna cam aşa: Veţi fi 
membru al unei echipe de elită, formată din oameni de 
ştiinţă şi cercetători, cele mai bune creiere din ţară. 
Veţi folosi cea mai avansată tehnologie hardware şi 
software din lume. Veţi cunoaşte secrete la care au 
acces doar câteva persoane cu funcţii înalte din 
administraţie. Pentru a compensa parţial pierderea 
financiară pe care o veţi suferi renunțând la slujba 
dumneavoastră bine plătită şi sigură din sectorul privat 


sau din mediul academic, veţi fi scutit de plata 
impozitelor federale, veţi primi gratuit locuinţă în Las 
Vegas şi Contravaloarea cheltuielilor pentru educaţia 
copiilor. 

Faţă de alte momeli de acelaşi gen, asta era aur 
curat. Cei mai mulţi se dovedeau destul de curioşi 
pentru a trece la etapele de preselecție şi realizare a 
profilului, un proces de şase până la douăsprezece luni, 
în cursul căruia echipe de agenţi speciali FBI şi 
psihologi de la Departamentul Apărării scotoceau atent 
prin biografiile lor. Era un proces de triere severă. Din 
cinci recruți, doar unul ajungea la celălalt capăt, cu 
menţiunea ASP, adică AUTORIZARE SELECTIVA 
PARŢIALĂ, şi era trimis la Informaţii Speciale. 

Recruţii cu ştampila ASP erau invitaţi la interviul 
final, la Pentagon, supervizat de directorul 
Departamentului Juridic al Marinei. De când fusese 
fondat de James Forrestal, NTS-51 rămăsese un 
serviciu al Marinei, iar în armată tradiţiile mor greu. Un 
avocat care nu ştia nimic despre natura activităţii din 
Area 51 le prezenta un contract de angajare şi 
parcurgea împreună cu ei toate detaliile, inclusiv 
sancţiunile severe prevăzute pentru orice încălcare a 
oricărei prevederi a contractului, dar mai ales a clauzei 
de confidenţialitate. 

Ca şi cum douăzeci de ani după gratii la Leavenworth 
n-ar fi fost de ajuns, odată intraţi în mecanism, noii 
angajaţi erau luaţi în primire cu un tir încrucişat de 
Zvonuri şi poveşti despre guri slobode amuţite pe vecie 
de braţul lung al misterioşilor agenţi guvernamentali. 
"Acum Îmi puteţi spune ceva despre munca mea?" era 
întrebat avocatul. "Nici gând", suna răspunsul. 

Pentru că, odată ce contractul era pe deplin înţeles şi 
acceptat verbal, urma o nouă verificare, Programul de 


Acces Special sau PAS-NTS 51, un examen chiar mai 
dificil decât ASP-ul. Abia după ce trecea cu succes de 
ultima încercare şi primea PAS-ul, iar contractul 
devenea valid, bobocul era trimis cu avionul la baza 
din Groom Lake şi afla adevărul uluitor chiar din gura 
directorului de Resurse Umane, un amiral în rezervă, 
cu o figură impasibilă, care stătea la biroul lui din 
deşert ca o rață pe uscat şi îşi dorea să fi primit o sută 
de dolari pentru fiecare exclamaţie de genul: "Isuse, 
chiar nu m-aşteptam la una ca asta!" 

Mark răsuflă ceva mai uşurat după ce trecu prin 
scaner fără să declanşeze alarma. Supraveghetorii şi 
Malcolm Frazier nu bănuiau nimic. Ascensorul numărul 
unu îi aştepta la nivelul solului. Când se umplu cu 
primii doisprezece oameni, uşile se închiseră şi cabina 
cobori şase niveluri, prin straturi succesive de beton 
armat şi oţel, apoi încetini şi se opri la Laboratorul de 
Cercetări Primare. "Bolta" era la douăzeci de metri mai 
jos, un spaţiu în care temperatura şi umiditatea erau 
ţinute riguros sub control. La sfârşitul anilor '80, în 
urma unor lucrări de modernizare care costaseră 
câteva miliarde de dolari, Bolta fusese dotată cu un 
sistem uluitor de absorbţie a şocurilor provocate de 
cutremure şi de explozii nucleare, sistem cumpărat de 
la japonezi, care deţineau supremaţia tehnologică în 
materie de combatere a efectelor seismelor. 

Doar câţiva angajaţi aveau acces la Boltă, însă chiar 
şi în Area 51 exista o tradiţie. În prima zi, novicele, 
însoţit de director, era dus cu un ascensor special, pe 
care foarte puţini angajaţi aveau dreptul să-l 
folosească, să vadă cu ochii lui locul acela legendar. 

Biblioteca. 

Uşile din oţel erau păzite de paznici înarmaţi, care se 
străduiau să pară cât mai ameninţători. După tastarea 


codurilor, uşile masive se deschideau silențios, apoi 
novicele era condus în sala enormă, luminată discret - 
un spaţiu la fel de sobru şi de tăcut ca o catedrală -, 
unde rămânea încremenit, cu gura căscată, în faţa 
priveliştii care i se deschidea înaintea ochilor. 

Astăzi, în lift era un singur om din echipa lui Mark - 
Grupul pentru Algoritmi de Securitate -, un 
matematician de vârstă mijlocie, cu numele aproape 
ireal de Elvis Brando. N-avea legătură nici cu unul, nici 
cu celălalt. 

- Cum o mai duci? întrebă matematicianul. 

- Foarte bine, răspunse Mark, lovit de un acces de 
greață. 

Nivelul subteran era scăldat în lumina aspră a 
lămpilor fluorescente. Cel mai mic zgomot stârnea 
ecouri care ricoşau în pereţii goi, vopsiți într-un 
albastru de spital, şi în podeaua de beton. Biroul lui 
Mark era unul dintre puţinele aflate pe laturile unei 
mari încăperi centrale, care juca rolul dublu de sală de 
conferinţe şi loc de întrunire pentru tehnicienii de grad 
inferior. Era mic şi îmbăcsit, un simplu dulap în 
comparaţie cu fostul lui birou, de la ultima firmă la care 
lucrase, în California, cu vedere spre peluze perfecte şi 
bazine cu apă limpede. Dar acolo, jos, spaţiul era 
limitat şi avea noroc că nu trebuia să-l împartă cu 
nimeni. Masa de lucru şi fişetul erau ieftine, din plăci 
aglomerate furniruite, dar scaunul era scump, un 
model ergonomie, singura tuşă de confort de la care 
guvernul nu făcuse rabat. In Area 51 stăteai mult cu 
fundul pe scaun. 

Deschise computerul şi intră în reţea, după ce tastă 
parola şi făcu scanarea dactiloscopică şi retiniană. 
Ecranul de bun-venit era împodobit cu emblema 
Marinei. Aruncă o privire prin sală. În biroul alăturat, 


Elvis deja lucra, aplecat deasupra tastaturii. Nimeni 
altcineva din departament nu trecuse încă prin 
controlul de la intrare şi, cel mai important lucru, 
directorul grupului, Rebecca Rosenberg, plecase în 
concediu. 

După cum se dovedise, n-avea de ce să-şi facă griji 
că va fi supravegheat îndeaproape. La suprafaţă, era 
un singuratic, la fel şi aici. În general, colegii îl lăsau în 
pace. Nu lua parte la bârfe sau la tachinările obişnuite. 
La prânz, îşi găsea un loc izolat în cantina uriaşă, după 
ce lua o revistă de la intrare. Cu doisprezece ani în 
urmă, când intrase prima dată în bază, făcuse câteva 
eforturi stângace de a se integra în turmă. Cam tot 
atunci, cineva îl întrebase dacă era cumva rudă cu acel 
Shackleton, exploratorul Antarcticii, iar el, doar pentru 
a se umfla în pene, răspunsese că da, apoi se lansase 
într-o poveste de familie ridicolă despre un străunchi 
din Anglia. Nu după multă vreme, un fanatic al bazelor 
de date îi verificase genealogia şi-i dăduse în vileag 
minciuna. 

Doisprezece ani în şir venise la slujbă şi îşi făcuse 
conştiincios treaba. În timpul cursurilor 
postuniversitare, apoi la toate firmele high-tech din 
Silicon Valley la care lucrase, îşi câştigase reputaţia de 
expert în securitatea bazelor de date - unul dintre cei 
mai buni din ţară -, o autoritate în materie de protejare 
a serverelor împotriva oricăror atacuri. Chiar din acest 
motiv fusese recrutat agresiv pentru Groom Lake. 
Reticent la început, se lăsase în cele din urmă sedus de 
aerul acela secret şi de ideea de a înfăptui ceva 
crucial, în contrast cu plictiseala şi previzibilul vieţii 
sale de până atunci, care nu prinsese rădăcini nicăieri. 

In Area 51 scria coduri-unicat pentru a proteja 
serverele împotriva oricăror viruşi sau intruziuni, 


algoritmi pe care administraţia şi sectorul civil i-ar fi 
adoptat pe scară largă şi care ar fi devenit noile reguli 
de aur - dacă ar fi avut voie să-şi publice lucrările. Tot 
în sarcina lui cădea să monitorizeze permanent 
serverele şi să caute indicii de acces neautorizat atât 
din interior, cât şi din exterior tentative de infiltrare ale 
hackerilor. 

In plus, agenţii de securitate trimiteau Grupului liste 
de carantină, câte una pentru fiecare angajat - numele 
rudelor, prietenilor, vecinilor, colegilor soţiei sau 
soţului şi aşa mai departe -, care instituiau interdicții 
stricte, de ordin personal. Unul dintre codurile lui Mark 
putea detecta orice angajat care ar fi încercat să 
obţină informaţii despre persoanele de pe lista de 
carantină şi era o chestiune răsştiută că o asemenea 
descoperire ar fi avut consecinţe extrem de neplăcute. 
In memoria colectivă se păstrase amintirea unui analist 
care, la sfârşitul anilor '70, încercase să-şi caute 
logodnica. Bietul băiat putrezea şi-acum, se pare, într-o 
închisoare federală. 

O crampă intestinală ascuţită îl făcu să tresară. 
Scrâşni din dinţi, ieşi repede şi aproape alergă de-a 
lungul coridorului, până la cea mai apropiată toaletă. 
Când, după puţin timp, se aşeză iar la birou, uşurat, 
ţinea strâns în mâna stângă un obiect mic. După ce se 
asigură că nimeni nu se uita la el, îşi descleştă 
degetele şi aruncă într-un sertar un tub din plastic 
cenuşiu, de forma unui glonţ, cam de cinci centimetri 
lungime. 

Se duse în sala de întrunire şi se strecură ca o 
fantomă printre oamenii care se adunaseră între timp 
acolo, discutând zgomotos despre planurile lor de 
weekend. Căută într-o mică magazie un pistol de lipit şi 
se întoarse cu el în birou, apoi închise încet uşa. 


Cum Rosenberg lipsea, riscul de a fi surprins era 
aproape egal cu zero, aşa că-şi văzu de treabă. În 
sertarul de jos al biroului păstra mai multe cabluri de 
computer, legate cu elastic. Alese un cablu USB şi, 
folosind un cleştişor, desprinse cu grijă unul dintre 
conectorii metalici. Acum putea să se ocupe de glonţul 
cenuşiu. 

Un minut mai târziu, treaba era încheiată. Lipise cu 
grijă conectorul la capătul glonţului din plastic şi 
obținuse astfel un stick de memorie perfect funcţional, 
de patru giga, capabil să stocheze trei milioane de 
pagini - un dispozitiv mult mai periculos pentru 
securitatea bazei decât orice armă automată care ar fi 
fost strecurată clandestin. 

Puse dispozitivul în sertarul biroului şi, tot restul 
dimineţii, scrise secvenţe de program. Ceva mai 
devreme, în timpul drumului scurt până la aeroportul 
din Vegas, schiţase în minte codul, iar acum degetele 
lui alergau nebuneşte pe tastatură. Era un program de 
camuflaj menit să ascundă spargerea propriului sistem 
infailibil de detectare a intruziunilor. Până la prânz, 
terminase. 

In pauza de prânz, când sala de întrunire şi birourile 
din jurul ei începură să se golească, trecu la fapte şi 
activă noul cod. Funcţiona perfect - aşa cum ştia prea 
bine că va funcţiona - şi era sută la sută nedetectabil. 
Mulţumit în această privinţă, se conectă la cea mai 
mare bază de date din Statele Unite. 

Apoi tastă un nume - Camacho, Luis, n. 12.01.1977 - 
şi-şi ţinu respiraţia. Pe ecran nu apăru nimic. Păcat. 

Bineînţeles, mai avea şi alte atuuri în mânecă. 
Următorul în ordinea şanselor era John, prietenul lui 
Luis. Işi făcuse socoteala - corect, de altfel - că-l va 
găsi foarte uşor. La adăpostul programului de camuflaj, 


deschise un punct de acces la o bază de date 
specializată, în care erau centralizate facturile tuturor 
operatorilor de telefonie din ţară. 

Combinând prenumele - John - cu adresa - Minnieford 
Avenue 189, City Island, New York -, reuşi să obţină 
numele complet, John William Pepperdine, şi numărul 
de securitate socială. Câteva clipe mai târziu, avea şi 
data naşterii. Floare la ureche, îşi spuse. Înarmat cu 
aceste informaţii, intră iar în baza de date principală şi 
căută din nou. 

Tresări, pentru că nu-i venea să creadă ce noroc 
căzuse pe capul lui. Rezultatul era uimitor. Ba nu, 
perfect! 

Acum avea un punct de sprijin. 

In regulă, Mark, dă-i bătaie, se felicită el. Ai intrat, 
acum ieşi dracului de-aici! Nu mai era mult până să se- 
ntoarcă toţi colegii lui de la masa de prânz şi n-avea 
nici un chef să danseze pe sârmă. Introduse cu mare 
grijă proaspăt fabricatul stick de memorie într-un port 
USB. In doar câteva secunde, descărcase pe flash drive 
baza de date pentru Statele Unite. După ce termină, îşi 
acoperi perfect urmele, ştergând programul de 
camuflaj, şi porni simultan programul de detectare a 
intruziunilor. Incheie operaţiunea smulgând conectorul 
de pe glonţul cenuşiu şi lipindu-l la cablul USB. După ce 
puse toate componentele la loc în sertar, deschise uşa 
biroului şi, mergând cât mai nepăsător cu putinţă, se 
duse iar la magazie, unde lăsă pistolul de lipit. 

Când se întoarse să iasă, constată că Elvis Brando - 
un tip solid, cu apucături dictatoriale - îi bloca drumul. 
Stătea atât de aproape de el, încât îi simţea în 
răsuflare mirosul de ardei. 

- Ai sărit peste prânz? se interesă Elvis. 

- Cred că am ceva la stomac, zise Mark. 


- Poate că n-ar strica să te duci la cabinetul medical. 
Transpiri ca naiba. 

Mark îşi trecu mâna peste fruntea umedă şi abia 
atunci simţi că era leoarcă la subsuori. 

- Nu, mă simt ceva mai bine. 

Cu o jumătate de oră înainte de sfârşitul 
programului, se duse din nou la toaletă şi intră într-o 
cabină. Scoase din buzunarul combinezonului două 
obiecte: stick-ul de memorie în formă de glonţ şi un 
prezervativ mototolit. Strecură tubul de plastic în 
prezervativ şi îşi deschise fermoarul combinezonului. 
Apoi strânse din dinţi şi îşi îndesă în anus cel mai bine 
păzit secret din lume. 


În aceeaşi seară, se aşeză pe canapea şi curând 
pierdu noţiunea timpului. Laptopul încins îi ardea 
coapsele şi ochii îl usturau. Scotoci prin baza de date 
furată, etalând-o ca pe un pachet de cărţi de joc, căută 
nume, verifică date şi scrise de mână tot felul de liste, 
pe care apoi le corecta până când părea mulţumit. 

Lucra fără grijă: chiar dacă ar fi fost conectat la 
Internet, calculatorul lui era apărat de un sistem de 
securitate practic impenetrabil. Mâinile şi degetele 
erau singurele părţi din corpul său aflate în mişcare, 
dar, când termină, abia-şi mai trăgea sufletul, atât era 
de obosit. Propria îndrăzneală îl stimulase ca un şoc 
electric şi ar fi vrut să se laude în gura mare cu 
stratagema lui genială. 

În copilărie alerga la părinţi să se laude ori de câte 
ori lua o notă bună sau rezolva o problemă la 
matematică. Maică-sa murise de cancer. Taică-su se 
recăsătorise cu o femeie insuportabilă şi era 
neconsolat din cauză că Mark îşi părăsise postul bun 
din sectorul privat pentru o slujbă la stat. Aproape că 


nu-şi mai vorbeau. Oricum, ce făcuse el nu era un lucru 
cu care să te lauzi în gura mare. 

Deodată, îi veni o idee care-i smulse un chiţăit de 
satisfacţie. 

De ce nu? 

Cine-ar putea şti? 

Inchise baza de date, o securiză cu o parolă, apoi 
deschise fişierul în care se afla primul lui scenariu, oda 
aceea închinată sorții, în stil Thornton Wilder, pe care 
broscoiul de la Hollywood o aruncase la coş. Parcurse 
întregul text şi începu să facă modificări. De fiecare 
dată când dădea clic pe Find and replace, chicotea ca 
un puşti pus pe rele. 


12 


17 SEPTEMBRIE 782 
VECTIS, BRITANIA 


Venise vremea recoltei, anotimpul preferat al lui 
losefus, când zilele erau călduţe, nopţile răcoroase şi 
plăcute, iar în aer plutea mirosul atât de pământesc de 
grâu şi orz proaspăt cosite şi de mere rumene. losefus 
înălţă o rugăciune de mulţumire pentru roadele bogate 
ale câmpurilor din jurul zidurilor abației. Fraţii puteau 
în sfârşit să umple hambarele cu grâne şi butoaiele de 
stejar, care se goliseră, cu bere proaspătă. Deşi 
detesta lăcomia, nu-i plăcea deloc zgârcenia cu care 
era împărţită berea, când se-ajungea la jumătatea 
verii. 

Înlocuirea bisericii din lemn cu una din piatră se 
încheiase cu trei ani în urmă. Turnul zvelt, cu secţiune 
pătrată, se înălța falnic şi devenise un reper de 
navigaţie pentru bărcile şi corăbiile care se apropiau 
de insulă. Încăperea pătrată din faţa altarului, la 
capătul de răsărit al edificiului, avea ferestre joase, 
triunghiulare, care luminau minunat sanctuarul în 
timpul oficiilor divine zilnice. Nava era lungă şi 
suficient de încăpătoare nu numai pentru comunitatea 
lor de-acum, ci şi pentru un număr mult mai mare de 
slujitori ai lui Hristos în viitor. losefus căuta adesea 
iertarea şi făcea penitenţe pentru păcatul mândriei 
care-i clocotea în piept ori de câte ori se gândea la 
rolul pe care-l jucase în construirea bisericii. Sigur, 
cunoştea prea puţin lumea largă, dar îşi închipuia că 
biserica de la Vectis se număra printre marile catedrale 
ale Creştinătăţii. 

În ultimele zile, zidarii lucrau din greu ca să termine 
noua sală capitulară. losefus şi Oswyn hotărâseră că va 


veni rândul scriptoriului şi că acesta trebuia să fie 
lărgit. Scripturile şi cărţile de rugăciune copiate acolo, 
precum şi ediţiile ilustrate din Epistolele Sfântului 
Petru, scrise cu cerneală aurită, erau la mare preţ, iar 
losefus auzise că unele ajunseseră chiar dincolo de 
mare, în Irlanda, Italia şi Francia. Era pe la jumătatea 
dimineţii - se apropia Ceasul al Treilea -, iar losefus 
mergea de la /avatorium către refectoriu, ca să-şi ia 
gustarea obişnuită, compusă din pâine neagră, carne 
de oaie sărată şi o cană cu bere. Stomacul lui ghiorţăia 
nerăbdător, pentru că Oswyn stabilise cu asprime că 
puteau mânca o singură dată pe zi, asta ca să 
întărească spiritele şi să ţină în frâu dorinţele trupului. 
După o lungă perioadă de meditaţie şi post, pe care 
firavul abate cu greu şi-o putea permite, Oswyn 
împărtăşise revelaţia sa întregii congregaţii, care se 
adunase disciplinată în sala capitulară. 

- Trebuie să postim zilnic, aşa cum trebuie să ne 
hrănim zilnic, declară el. Ne vom mulţumi trupului cu 
mai puţin şi vom dovedi mai multă zgârcenie. 

Şi aşa slăbiseră cu toţii. 

losefus se auzi chemat. Guthlac, un zdrahon cam 
necioplit, care fusese soldat înainte să se retragă la 
abație, alerga să-l ajungă din urmă şi sandalele lui 
lipăiau pe cărare. 

- Frate, zise el, Ubertus, cioplitorul în piatră, te- 
aşteaptă la poartă. Vrea să vorbească numaidecât cu 
tine. 

- Tocmai mă duceam la refectoriu să mănânc, 
protestă losefus. Crezi că nu mai poate aştepta? 

- Mi-a spus că nu suferă amânare, răspunse Guthlac, 
care deja se îndepărta grăbit. 

- Unde te duci? strigă losefus în urma lui. 

- La refectoriu, frate. Vreau să mănânc. 


Ubertus îl aştepta lângă poartă, aproape de intrarea 
în hospitium, casa pentru oaspeţi şi călători, o clădire 
scundă din lemn, cu şiruri de laviţe simple. Rămăsese 
încremenit, ca şi cum picioarele lui prinseseră rădăcini. 
De la distanţa la care se afla, losefus crezu că 
cioplitorul era singur, dar, când se apropie, observă 
copilul care stătea în spatele italianului. Printre 
picioarele ca nişte trunchiuri de stejar ale tatălui, se 
vedeau două picioruşe subţiri. 

- Cum îţi pot fi de folos, Ubertus? întrebă losefus. 

- Am adus copilul. 

losefus îl privi întrebător, pentru că nu pricepea. 

Ubertus întinse mâna în spate şi-l trase pe băiat la 
vedere. Era un copil firav, subţire ca o trestie, cu părul 
roşcat, strălucitor. Purta o cămăşuţă murdară şi 
zdrenţuită, de sub care-i ieşeau la iveală coastele, ca o 
scară în miniatură, şi pieptul de porumbel. Pantalonii 
prea lungi fuseseră pesemne primiţi de la un frate mai 
mare. Pielea lui fină era albă ca varul, iar ochii larg 
deschişi, verzi ca smaraldele, străluceau pe o feţişoară 
delicată, la fel de însufleţită ca blocurile de piatră pe 
care le cioplea taică-su. Işi încordase atât de tare 
buzele, încât i se albiseră, iar efortul îi schimonosea 
chipul. 

losefus auzise câte ceva despre băiat, dar abia acum 
îl vedea prima oară. Şi ceea ce vedea era neliniştitor: 
copilul avea un aer de nebunie rece, ca şi cum ar fi 
ştiut că neînsemnata lui viaţă, abia începută, nu 
primise binecuvântarea Domnului. Numele - Octavus, 
adică al optulea - fusese ales de Ubertus chiar în 
noaptea naşterii. Dar, spre deosebire de fratele său 
geamăn, o creatură oribilă care fusese stârpită cu 
îndreptăţire, viaţa lui avea să fie, cu ajutorul Domnului, 
cât se poate de obişnuită. La urma urmei, al optulea fiu 


al celui de-al şaptelea fiu era un fiu oarecare, chiar 
dacă se născuse în a şaptea zi a celei de-a şaptea luni 
a anului 777 după Hristos. Ubertus se rugase ca el să 
crească puternic şi harnic şi să fie cioplitor în piatră, la 
fel ca tatăl şi fraţii lui. 

- De ce l-ai adus? întrebă losefus. 

- Te rog să-l iei. 

- De ce ţi-aş lua copilul? 

- Nu mai vreau să-l ţin. 

- Dar ai fete care pot avea grijă de el. Ai destulă 
hrană să pui pe masă. 

- Are nevoie de Hristos, iar Hristos e aici. 

- Hristos e peste tot. 

- Nicăieri nu-i mai puternic decât aici, părinte. 
Băiatul se lăsă în genunchi şi înfipse un deget subţire! 
în pământ. Începu să deseneze cu el cercuri mici, apoi 
un model, dar taică-su îl trase de păr şi-l ridică în 
picioare. Octavus se strâmbă de durere, însă nu scoase 
nici un sunet, în ciuda cruzimii cu care fusese smucit. 

- Are nevoie de Hristos, repetă cioplitorul. Vreau să 
ducă o viaţă întru credinţă. 

losefus auzise zvonuri cum că băiatul ar fi ciudat, 
mut, închis în el, că nu arătase nici urmă de interes 
faţă de fraţii şi surorile lui sau faţă de copiii din sat. 
Fusese hrănit la sân, dar niciodată nu mâncase cu 
lăcomie şi nici măcar acum, la vârsta de cinci ani, nu 
căpătase poftă de mâncare şi abia ciugulea câte ceva. 
În adâncul sufletului, losefus nu se mira că băiatul 
ajunsese astfel. Doar văzuse cu ochii lui în ce 
împrejurări neobişnuite venise pe lume. 

Deşi abația mai primise şi până atunci copii, această 
practică nu era încurajată, fiindcă ameninţa rezervele 
de hrană şi le silea pe surori să neglijeze alte treburi. 
Mai ales sătenii erau veşnic doritori să-şi lase la porţile 


ei copiii cu defecte sufleteşti şi trupeşti. Dacă sora 
Magdalena ar fi avut câştig de cauză, ar fi fost cu toţii 
refuzaţi, dar losefus avea o slăbiciune pentru cele mai 
nefericite făpturi ale Domnului. 

Totuşi cea aflată acum în faţa lui îl neliniştea. 

- Băiete, ştii să vorbeşti? întrebă el. 

Octavus nu-l luă în seamă. Avea ochi doar pentru 
desenul pe care-l măzgălise pe jos. 

- Nu vorbeşte, zise Ubertus. 

losefus îl apucă blând de bărbie şi-i ridică încet 
capul. 

- Ţi-e foame? 

Privirea băiatului era goală. 

- Ai auzit de Hristos, mântuitorul tău? 

losefus nu desluşi în ochii copilului nici un semn de 
înţelegere. Faţa palidă a lui Octavus era tabu/a rasa, o 
tăbliță pe care nu era scris nimic. 

- Îl vei lua, părinte? spuse rugător cioplitorul. losefus 
îşi luă mâna de pe bărbia copilului, iar acesta căzu în 
genunchi şi se apucă iar să deseneze, cu degetul 
înnegrit de pământ. 

Pe faţa colţuroasă a lui Ubertus şiroiau lacrimi. 

- Te rog, părinte, te rog în genunchi! 


Sora Magdalena era o femeie aspră, pe care rumeni 
nu-şi amintea s-o fi văzut zâmbind vreodată, nici 
măcar atunci când cânta la lăută muzică cerească. 
Trecuse de patruzeci de ani şi îşi petrecuse jumătate 
din viaţă între zidurile abației. Sub vălul ei se 
ascundeau o mulţime de şuviţe sure, iar sub veşminte, 
un trup virginal, impenetrabil ca o coajă de nucă. 
Totuşi, nu era lipsită de ambiţii şi ştia bine că, în 
Ordinul Sfântului Benedict, o femeie putea obţine 
rangul de abate, dacă şi episcopul voia asta. Cum era 


cea mai în vârstă soră de la Vectis, această dorinţă nu 
era lipsită de temei, însă Aetia, episcopul de 
Dorchester, abia o băga în seamă când venea în vizită 
de Paşte şi de Crăciun. Magdalena credea din tot 
sufletul că dorinţa ei secretă de a conduce abația mai 
bine decât era condusă acum nu izvora din simplă 
vanitate, ci din pornirea sinceră de a spori puritatea şi 
bogăţia sfântului lăcaş. 

leşea adesea în calea lui Oswyn, pentru a-i împărtăşi 
bănuielile ei în privinţa risipei, excesului şi chiar a 
împreunărilor carnale, iar el o asculta răbdător, oftând 
în sinea lui, apoi se sfătuia cu losefus. Oswyn ajunsese 
şchiop de-a binelea din cauza spatelui său cocârjat, iar 
durerile nu-l slăbeau nici o clipă. Plângerile surorii 
Magdalena despre consumul dezmăţat de bere sau 
despre privirile lacome pe care-şi închipuia că le 
stârneau farmecele ei virginale nu făceau altceva 
decât să sporească suferinţa abatelui. Se bizuia pe 
losefus să aibă grijă de aceste probleme lumeşti, 
pentru ca el să se poată dedica slujirii Domnului şi 
slăvirii Sale prin reconstrucţia abației înainte să-şi dea 
ultima suflare. 

Se ştia că surorii Magdalena nu-i plăceau copiii. 
Amănuntele scabroase ale conceperii lor o tulburau şi îi 
găsea pe de-a-ntregul nefolositori. II dispreţuia pe 
losefus, care le dădea adăpost la Vectis, mai ales celor 
de vârstă fragedă şi infirmi. Avea în grijă nouă copii, 
care încă nu împliniseră zece ani, şi i se părea că cei 
mai mulţi nu munceau cât să-şi merite tainul. Le punea 
pe surori să-i cocoşeze cu poverile: copiii aduceau apă 
şi lemne de foc, spălau oale şi linguri la bucătărie, 
umpleau saltelele cu paie proaspete, ca să scape de 
păduchi. Când vor mai creşte, vor avea timp şi pentru 


studiu, dar, până când minţile lor nu vor fi potolite prin 
muncă, ea îi considera potriviţi numai pentru corvezi. 

Octavus, cea mai recentă greşeală a lui losefus, o 
scotea din sărite. 

Nu era în stare să-şi îndeplinească nici cele mai 
simple îndatoriri. Refuza să golească o oală sau să 
arunce un lemn în focul din bucătărie. Nu se ducea la 
culcare decât dacă era târât la salteaua lui şi nu se 
trezea odată cu ceilalţi decât dacă era smuls din 
aşternut. Copiii îşi băteau joc de el şi-l făceau cum le 
venea la gură. La început, Magdalena crezuse că de 
vină era doar încăpăţânarea şi-l bătea cu nuiaua, dar, 
în cele din urmă, obosise să aplice pedepse corporale, 
cu atât mai mult cu cât păreau fără efect - nici măcar 
nu avea satisfacția de a-i smulge un strigăt sau un 
scâncet. Pe deasupra, când termina cu el, băiatul lua 
de fiecare dată băţul cu care fusese lovit şi începea să 
scrijelească semne pe podeaua din pământ bătătorit a 
bucătăriei. 

Acum, când toamna se pregătea să se prefacă-n 
iarnă, nu-l mai băga deloc în seamă şi-l lăsa să-şi vadă 
de-ale lui. Din fericire, băiatul mânca la fel de puţin ca 
o vrăbiuţă, aşadar nu făcea o pagubă prea mare în 
cămări. 


Într-o dimineaţă rece din decembrie, losefus tocmai 
ieşise din scriptoriu şi se ducea la mesă. Primul viscol 
al iernii trecuse peste insulă în timpul nopţii şi lăsase în 
urma lui un strat subţire de zăpadă, care strălucea atât 
de puternic în lumina soarelui, încât îl usturau ochii. Işi 
frecă mâinile îngheţate şi grăbi pasul, pentru că-i 
amorţiseră şi degetele de la picioare. 

Octavus stătea pe vine lângă cărare, desculţ şi 
îmbrăcat doar cu o cămaşă subţire. losefus îl vedea 


adesea prin abație. De obicei, se oprea să-i pună cu 
blândeţe mâna pe umăr, rostea repede o rugăciune 
pentru vindecarea bolii copilului, oricare ar fi fost ea, 
apoi pleca tot atât de repede la treburile lui. Dar astăzi 
se temea, pe bună dreptate, că băiatul va degera dacă 
nu avea nimeni grijă de el. Se uită în jur, însă nici o 
soră nu se afla în apropiere. 

- Octavus! exclamă priorul. Treci înăuntru! Nu-i bine 
să stai desculţ în zăpadă! 

Copilul ţinea un băț într-o mână şi, ca de obicei, 
desena pe jos, dar, de data asta, pe chipul său cu 
trăsături delicate se citea o oarecare însufleţire. 
Ninsoarea îi oferise o suprafaţă nesfârşită şi curată, 
numai bună pentru mâzgălelile lui. 

losefus se oprise lângă el şi tocmai se pregătea să-l 
ridice, dar rămase cu mâna în aer şi icni de uimire. 

De bună seamă că nu putea fi adevărat! 

Işi feri ochii cu palma de strălucirea orbitoare a 
soarelui şi văzu că temerea lui era întemeiată. 

Alergă înapoi la scriptoriu şi, câteva clipe mai târziu, 
se întoarse cu Paulinus, pe care-l trăgea furios de 
mânecă, în ciuda protestelor firavului călugăr. 

- Ce s-a întâmplat, losefus? strigă Paulinus. De ce nu 
vrei să-mi spui ce se petrece? 

- Uite! Spune-mi ce vezi. 

Octavus desena netulburat cu băţul pe zăpadă. Cei 
doi se opriră lângă el şi studiară desenele. 

- Nu se poate! şuieră Paulinus. 

- Ba e cât se poate de adevărat, îl contrazise losefus. 
Nu încăpea nici o îndoială, pe zăpadă apăruse un şir de 
litere. 


S-I-G-B-E-R-T D-I-N-T-I-S 


- Sigbert din Tis? 

- N-a terminat, spuse cu însufleţire losefus. Uite: 
Sigbert din Tisbury. 

- Cum de ştie să scrie copilul ăsta? bolborosi 
Paulinus. Era alb la faţă ca zăpada şi atât de speriat, că 
tremura. 

- Habar n-am, zise losefus. Nici un sătean nu ştie să 
citească sau să scrie. Fără îndoială că nici surorile nu l- 
au învăţat. Adevărul e că toată lumea îl socoteşte slab 
la minte. 


Băiatul continua să scrie. 
18 12 782 Natus 


Paulinus îşi făcu cruce. 

- Doamne sfinte! Scrie şi numere! A optsprezecea zi 
din a douăsprezecea lună, anul 782. Adică azi! 

- Natus, murmură losefus. Naştere. 

Paulinus păşi peste literele scrise în zăpadă şi şterse 
cuvintele şi cifrele. 

- Adu-l încoace! 

Au aşteptat până ce toţi călugării care se duceau la 
mesă au ieşit din scriptoriu, apoi l-au aşezat pe 
Octavus la una dintre mesele copiştilor. Paulinus i-a 
împins în faţă o foaie de vellum şi i-a pus în mână o 
pană. Octavus a început imediat s-o mişte pe 
pergament, fără să pară câtuşi de puţin descurajat că 
nu se vedea nimic. 

- Nu! exclamă Paulinus. Aşteaptă! Uită-te la mine. 
Înmuie pana într-o călimară din pământ ars şi i-o dădu 
înapoi. Copilul se apucă imediat să scrie, iar acum 
rezultatul era vizibil. Părea să nu ia în seamă literele 
alungite şi negre pe care le scria cu mâna lui şi, 
deodată, slobozi din adâncul gâtlejului un sunet 
gutural. Era primul sunet pe care-l scosese vreodată. 


- lar ziua de azi, mormăi Paulinus. Dar acum a scris 
Mors - moarte. 

- Asta-i fără-ndoială vrăjitorie, se lamentă losefus, 
dându-se înapoi, până se lovi de altă masă. 

Cerneala se uscase şi Paulinus luă mâna băiatului şi 
o călăuzi către călimară. Cu faţa complet lipsită de 
expresie, Octavus porni iar să scrie, dar de data asta 
făcu nişte semne de neînțeles. 


Cedric dinYork 18 12 787 Mors 
EX/[39 18 12 787 Natus 


Cei doi clătinară din cap, fără să priceapă. 

- Astea nu sunt litere, dar uite iarăşi data, zise 
Paulinus. losefus îşi veni brusc în fire şi îşi dădu seama 
că riscau să întârzie la masă, un păcat de neiertat. 

- Ascunde pergamentul şi cerneala şi lasă-l pe băiat 
aici, într-un colţ. Vino, Paulinus, să ne grăbim s- 
ajungem în sanctuar. Ne vom ruga lui Dumnezeu să ne 
ajute să-nţelegem ce-am văzut şi-l vom implora să ne 
curețe de rele. 

În seara aceea, losefus şi Paulinus s-au întâlnit în 
berăria rece ca gheaţa şi au aprins o lumânare groasă. 
losefus simţea nevoia să bea un urcior, ca să-şi 
liniştească sufletul şi să-şi aline stomacul, iar Paulinus 
era gata să ridice moralul prietenului său. Traseră două 
băncuţe una lângă alta şi se aşezară. Genunchii lor 
aproape că se atingeau. 

losefus se considera un om simplu, care înţelegea 
numai dragostea pentru Dumnezeu şi Rânduiala 
Sfântului Benedict din Nursia, pe care toţi slujitorii 
Domnului erau obligaţi s-o urmeze. Pe de altă parte, 
ştia că Paulinus avea o minte ascuţită şi citise multe 
cărţi despre cele cereşti şi cele lumeşti. Dacă vreun om 


era în stare să explice ceea ce văzuseră mai devreme, 
acela era Paulinus. 

Totuşi Paulinus nu părea doritor să-i ofere o 
explicaţie. In schimb, veni cu o misiune, iar o vreme se 
sfătuiră cum puteau s-o ducă mai bine la îndeplinire. 
Căzură de acord să păstreze secretul în privinţa 
băiatului, pentru că n-ar fi avut nimic de câştigat dac- 
ar fi stârnit tulburare în abație, înainte ca Paulinus să 
afle adevărul. 

Când losefus sorbi şi ultima picătură de bere, 
Paulinus întinse mâna spre lumânare. Chiar înainte s-o 
stingă, îi mărturisi priorului ce avea pe suflet. 

- Frate, începu el, nimic nu ne îndreptăţeşte să 
credem că, atunci când sunt zămisliţi gemeni, al 
şaptelea fiu născut dintr-o femeie este, fără doar şi 
poate, conceput de Domnul. 


Ubertus rătăcea pe şesurile din Wessex în misiunea 
pe care priorul i-o aruncase pe umeri. | se părea că nu 
e omul potrivit pentru o asemenea însărcinare, dar îi 
era îndatorat lui losefus şi nu putuse să-l refuze. 

Calul solid şi greoi pe spinarea căruia se afla îi 
încălzea trupul şi-l ferea astfel de gerul din ziua aceea 
de la mijlocul lui decembrie. Ubertus nu era un călăreț 
priceput. Cioplitorii erau obişnuiţi mai degrabă cu 
înaintarea ca de melc a carelor trase de boi. Ţinea 
hăţurile prea din scurt şi strângea din răsputeri între 
genunchi pântecele bidiviului, de teamă să nu cadă. 
Calul era un animal sănătos, pe care abația îl ţinea 
într-un grajd de pe țărm tocmai pentru asemenea 
ocazii. Un barcagiu îl dusese pe Ubertus de la pontonul 
din scânduri până pe ţărmul din Wessex. losefus îi 
dăduse instrucţiuni să se grăbească şi să se întoarcă în 


cel mult două zile, ceea ce însemna că ar fi trebuit să 
mâne la trap. 

Pe măsură ce ziua înainta, cerul căpăta o nuanţă tot 
mai mohorâtă de cenuşiu, strâns înrudită cu culoarea 
stâncilor de pe ţărmul mării. Ubertus călărea la pas 
prin ţinutul acela îngheţat, cu câmpuri arate, dar 
nesemănate, pe care erau presărate ziduri joase din 
piatră şi cătune la fel ca acela de pe insulă. Uneori se 
întâlnea cu ţărani posomorâţi, care-şi târşâiau 
picioarele sau mergeau agale pe catâri adormiti. li era 
teamă de hoţi, deşi singurele lucruri de preţ pe care le 
avea erau calul şi câţiva bănuţi pe care-i primise de la 
losefus pentru călătorie. 

Ajunse în Tisbury chiar înainte de asfinţit. Era un sat 
prosper, cu câteva case mari din lemn şi o mulţime de 
căsuțe curate, de-o parte şi de alta a uliţei largi. 
Câteva oi stăteau înghesuite unele-n altele într-o 
bătătură din mijlocul satului. La marginea ei se înălța o 
bisericuţă din lemn, singuratică, întunecată şi rece. In 
cimitirul mic de lângă ea, văzu un mormânt proaspăt. 
Îşi făcu repede cruce. În aer se unduia fumul care se 
înălța din vetre, iar Ubertus uită repede mormântul, 
fiindcă nările îi erau gâdilate de aroma îmbietoare de 
carne friptă şi grăsime încinsă care plutea pretutindeni. 

Fusese zi de târg şi în piaţă se mai vedeau, ici-colo, 
cărucioare şi tarabe din lemn, pentru că proprietarii lor 
rămăseseră la cârciumă să bea şi să joace zaruri. 
Ubertus descălecă lângă uşa cârciumii. Un flăcău îl zări 
şi se oferi să ţină hăţurile. Pentru un bănuţ, băiatul 
duse calul în grajd, unde-i dădu o mână de ovăz şi o 
găleată cu apă. 

Ubertus intră în încăperea caldă, înţesată de 
muşterii, iar simţurile îi fură luate cu asalt de 
hărmălaia glasurilor de beţivi şi de duhoarea de bere 


stătută, trupuri asudate şi urină. Se aşeză lângă vatra 
în care ardea turbă, îşi frecă mâinile îngheţate şi ceru, 
cu un puternic accent italian, un urcior cu vin. Cum în 
Tisbury se ţinea un târg, localnicii erau obişnuiţi cu 
străinii, drept urmare fu întâmpinat cu o curiozitate 
veselă. Câţiva îl chemară la masa lor şi se pomeni 
prins într-o discuţie însufleţită despre pricina care-l 
adusese acolo şi despre locul lui de baştină. 

Lui Ubertus îi luă mai puţin de un ceas - timp în care 
dădu pe gât trei urcioare cu vin - să afle lucrul pentru 
care fusese trimis acolo. 


De obicei, sora Magdalena mergea prin abație cu pas 
măsurat: nici prea încet, pentru că ar fi irosit timp 
preţios, dar nici prea repede, ca să nu creadă ceilalţi că 
pentru ea exista pe lume ceva mai important decât 
credinţa în Dumnezeu. 

Astăzi alerga, strângând ceva într-o mână. 

După câteva zile mai calde, zăpada se subţiase şi pe 
alocuri chiar se topise, iar cărările bine bătătorite nu 
mai erau alunecoase. 

losefus şi Paulinus stăteau tăcuţi în scriptoriu. Îi 
goniseră pe copişti pentru a se putea întâlni între patru 
ochi cu Ubertus, care se întorsese din misiune, 
îngheţat şi frânt de oboseală. 

Ubertus nu se mai afla acolo. Il trimiseseră în sat, 
după ce-i mulţumiseră posomorâţi şi-i dăduseră 
binecuvântarea. 

Povestea pe care le-o spusese era simplă şi 
neliniştitoare. 

In a optsprezecea zi din decembrie, adică în urmă cu 
trei zile, în orăşelul Tisbury se născuse un băiat, fiul lui 
Wuffa şi al femeii lui, Eanfled. 

Numele copilului era Sigberi. 


Deşi nici unul dintre ei nu voia să recunoască făţiş, 
vestea nu-i uluise peste măsură. Se aşteptau oarecum 
să audă lucruri stranii, pentru că naşterea miraculoasă 
a unui copil mut dintr-o mamă moartă - copil care ştia, 
fără să fi primit învăţătură, să scrie litere şi cifre - nu 
putea fi decât începutul unui şir de întâmplări 
nemaivăzute. 

După ce Ubertus plecă, Paulinus îi spuse lui losefus: 

- Băiatul este, fără îndoială, cel de-al şaptelea fiu. 
Are o putere nebănuit de mare. 

- Bună sau rea? întrebă losefus cu glas tremurător. 
Paulinus se uită la prietenul său, îşi ţuguie buzele, dar 
nu răspunse. 

Deodată, sora Magdalena dădu buzna în scriptoriu. 

- Fratele Otto mi-a spus că sunteţi aici, zise ea 
gâfâind, în timp ce trântea uşa în urma ei. 

losefus şi Paulinus schimbară repede o privire, ca doi 
conspiratori. 

- Vezi bine că suntem, soră, spuse losefus. De ce eşti 
aşa de tulburată, s-a întâmplat ceva? 

- Asta! 

Braţul ei zvâcni înainte. În mâna încleştată ţinea un 
pergament rulat. 

- O soră l-a găsit în dormitorul copiilor, sub salteaua 
lui Octavus. L-a furat din scriptoriu, sunt sigură. Vrei 
să-mi spui dacă-l recunoşti? 

losefus derulă pergamentul şi-l citi, umăr la umăr cu 
Paulinus. 


Kal ba Lakna 21 12 782 Natus 
Flavius de Napoli 21 12 782 Natus 

CJIMCOH 21 12 782 Natus 
782 12 21 "707 Mors 


Juan de Madrid 21 12 782 Natus 


losefus îşi desprinse cu greu privirea de foaia pe care 
Octavus îşi aşternuse scrisul înghesuit şi stângaci. 

- Aici e în ebraică, recunosc semnele, îi şopti 
Paulinus, arătându-i un rând. Nu ştiu în ce limbă poate 
fi cel de deasupra. 

- Ei, bine? întrebă sora Magdalena. Adevereşti că 
băiatul a furat pergamentul? 

- Te rog, soră, aşază-te, spuse losefus oftând. 

- Nu vreau să stau jos, părinte prior, vreau să aflu 
adevărul, apoi am să-l pedepsesc cum se cuvine pe 
băiatul ăsta. 

- Te implor, aşază-te. 

Sora se aşeză în cele din urmă într-una dintre băncile 
copiştilor. 

- Pergamentul a fost fără îndoială furat, începu 
losefus. 

- Copil afurisit! Dar ce-nseamnă asta? E un fel de 
listă ciudată. 

- Sunt nume, zise losefus. 

- În mai multe limbi, adăugă Paulinus. 

- La ce foloseşte şi de ce se găseşte şi Oswyn în ea? 
întrebă sora, bănuitoare. 

- Oswyn? repetă losefus. 

- A doua foaie, a doua foaie! zise ea. losefus citi a 
doua filă. 


Oswyn din Vectis 21 12 782 Mors 


Priorul se făcu alb ca varul. 

- O, Doamne! 

Paulinus se ridică şi se întoarse cu spatele, pentru a 
nu-şi trăda neliniştea de faţă cu sora Magdalena. 

- Care frate a scris asta? întrebă ea pe un ton 
autoritar. 

- Nici unul, soră, şopti losefus. 


- Atunci cine-a scris-o? 

- Băiatul, Octavus. 

În vreme ce el şi Paulinus îi povesteau ce ştiau 
despre Octavus şi despre darul său miraculos, priorul 
încercă să numere de câte ori îşi făcea Magdalena 
semnul crucii, dar pierdu repede şirul. In cele din urmă, 
când tăcură, pentru că nu mai rămăsese nimic de spus, 
toţi trei schimbară priviri neliniştite. 

- Fireşte că aici e mâna Diavolului, zise Magdalena, 
rupând tăcerea. 

- Mai poate fi o explicaţie, spuse Paulinus. 

- Care anume? 

- Lucrarea Domnului. Paulinus îşi căuta cu mare grijă 
cuvintele. Ştim cu toţii că Domnul alege când să aducă 
un suflet pe lume şi când să-l cheme înapoi la El. 
Domnul e atotştiutor. Ştie când un om simplu înalţă 
către El o rugăciune, ştie când o vrabie cade din înaltul 
cerului. Băiatul acesta se deosebeşte de toţi ceilalţi 
prin naştere şi prin purtare... De unde ştim că nu este 
un trimis al Domnului, că n-a fost pus să ţină socoteala 
venirii şi plecării de pe lume a oilor Sale? 

- Dar ar putea fi al şaptelea fiu al celui de-al şaptelea 
fiu! şuieră Magdalena. 

- Da, ştim şi noi ce se spune despre asemenea 
făpturi. Dar a mai întâlnit cineva până acum un 
asemenea om? Şi, cu atât mai mult, pe unul care s-a 
născut în a şaptea zi a lunii a şaptea din anul 777? Nu 
putem fi siguri că puterile sale sunt diavoleşti. 

- Eu unul nu văd cum ar putea să facă rău darul 
băiatului, zise losefus încrezător. 

Teama dispăru de pe chipul Magdalenei, alungată de 
furie. 

- Dacă ce spuneţi voi este adevărat, atunci ştim că 
dragul nostru abate va muri chiar azi. Mă rog Domnului 


să nu se întâmple asta. Cum puteţi crede că nu e un 
lucru rău? Deodată, se ridică şi înhăţă foile de 
pergament. Nu voi păstra nici un secret faţă de abate. 
Trebuie să afle ce s-a întâmplat şi doar el va hotărî 
soarta băiatului. 

Era o femeie aprigă. losefus nu îndrăzni să i se 
împotrivească, iar Paulinus nici atât. 


După Ceasul al Nouălea, rugăciunea de la mijlocul 
după-amiezii, se duseră toţi trei la Oswyn şi-l însoţiră în 
odaia lui din sala capitulară. Acolo, în lumina tot mai 
slabă, îi spuseră povestea şi fiecare încercă să citească 
ceva pe chipul acela brăzdat de vreme, care, din 
pricina diformităţii trupului, era mereu plecat. 

Abatele îi ascultă atent. Studie pergamentele şi 
zăbovi câteva clipe, când ajunse la numele său. Le 
puse întrebări şi cântări răspunsurile. Apoi, izbind o 
singură dată cu pumnul în masă, le dădu de înţeles că 
întrunirea se terminase. 

- Nu văd nimic bun în toate astea, zise el. În cel mai 
fericit caz, va stârni o mare tulburare în viaţa abației 
noastre. Ne aflăm aici pentru a-l sluji pe Domnul din 
toată inima şi din toate puterile. Băiatul ne-ar 
îndepărta de la misiunea noastră. Trebuie să-l trimitem 
de-aici. 

Auzind aceste vorbe, Magdalena îşi ascunse cu greu 
mulţumirea. 

losefus îşi drese glasul, pentru că gâtul i se uscase. 

- Taică-su nu-l va primi înapoi. N-are unde să se 
ducă. 

- Asta nu mai e grija noastră, zise abatele. Alungă-l. 

- E frig, insistă losefus. Nu va apuca zorii. 

- Domnul îl va lua în primire şi-i va hotări soarta, 
spuse abatele. Acum, lăsaţi-mă să mă împac cu a mea. 


Povara căzuse pe umerii lui losefus şi, după asfinţit, îl 
luă pe băiat de mână şi îl conduse cu blândeţe până la 
poarta din faţă. O soră mai tânără şi mai miloasă îl 
încălţase cu ciorapi groşi şi îl înfofolise cu încă o 
cămaşă şi o pelerină scurtă. Dinspre mare bătea un 
vânt tăios, care ameninţa să aducă îngheţul. 

losefus desferecă poarta şi o deschise larg. Amândoi 
fură izbiţi de o rafală puternică şi rece. Priorul îl 
împinse blând pe copil de la spate. 

- Trebuie să pleci de la noi, Octavus, dar să nu-ți fie 
teamă. Domnul te va avea în pază. 

Băiatul nu se întoarse să se uite în urmă, ci înfruntă 
bezna nesfârşită a nopţii cu aceeaşi privire goală şi 
neclintită. Priorului i se rupea sufletul să vadă o făptură 
a Domnului tratată atât de nemilos, era ca şi cum l-ar fi 
condamnat pe copil la moarte prin îngheţ. Şi nu era un 
copil obişnuit, ci unul cu un dar fără seamăn care, dacă 
Paulinus nu greşea, putea veni nu din adâncurile 
ladului, ci din Ceruri. Dar losefus era un slujitor supus 
şi prima sa datorie era să facă voia Domnului - deşi 
voia Lui în această privinţă încă nu-i era limpede -, iar 
a doua să-l asculte pe abate - a cărui hotărâre era tot 
atât de limpede ca apa de izvor. 

losefus se înfioră şi închise poarta. 


Clopotul bătea pentru Vespere, iar fraţii şi surorile se 
adunaseră în sanctuar. Sora Magdalena strângea la 
piept lăuta şi se bucura de victoria ei asupra lui 
losefus, pe care-l dispreţuia pentru slăbiciunea lui. În 
mintea lui Paulinus se întreceau tot felul de gânduri 
teologice despre Octavus - dacă puterea lui era un dar 
ceresc sau un blestem. 


În ochii lui losefus sclipiră lacrimi usturătoare când se 
gândi la băiatul firav care rătăcea singur prin noaptea 
geroasă. Se simţea cumplit de vinovat din cauză că el 
stătea acolo, la căldură, ferit de rele. Totuşi, ştia bine 
că Oswyn avea dreptate măcar într-o privinţă: copilul i- 
ar fi îndepărtat de la îndatoririle lor de rugăciune şi 
supunere faţă de Domnul. 

Acum ciuleau cu toţii urechile ca să prindă târşâitul 
paşilor abatelui, care-i lăsase să aştepte cum nu-i 
stătea în obicei. losefus se uită la ceilalţi, care se foiau 
neliniştiţi. Toţi ştiau că Oswyn nu întârziase niciodată. 

După câteva minute, priorul, acum alarmat de-a 
binelea, îi şopti lui Paulinus: 

- Trebuie să vedem ce face abatele. 

Toate capetele se întoarseră spre ei în timp ce 
ieşeau, dar sora Magdalena îşi duse degetul la buze şi 
sâsâi furioasă. 

Odaia lui Oswyn era întunecată şi rece, iar focul se 
stinsese de mult. Îl găsiră pe pat, ghemuit, îmbrăcat în 
veşmintele de zi şi la fel de rece ca aerul îngheţat din 
încăpere. În mâna stângă strângea pergamentul pe 
care era scris numele său. 

- Ai milă de noi, Doamne! strigă losefus. 

- Profeţia, murmură Paulinus, căzând în genunchi. 
Amândoi rostiră iute o rugăciune la căpătâiul lui 
Oswyn, apoi se ridicară. 

- Trebuie să-i trimitem vorbă episcopului, zise 
Paulinus. losefus dădu din cap. 

- Mâine-dimineaţă am să trimit un mesager la 
Dorchester. 

- Frate, până când episcopul va lua o hotărâre, tu 
trebuie să conduci abația. 

losefus îşi făcu cruce. 


- Du-te la sora Magdalena şi roag-o să înceapă 
Vesperele. Voi veni şi eu cât de curând, dar mai întâi 
am ceva de făcut. 

Priorul alergă pe întuneric, cât îl ţineau picioarele, 
până la poartă şi ajunse acolo cu răsuflarea tăiată. O 
împinse cu putere şi ea se deschise scârţâind. 

Băiatul nu mai era acolo. 

Alergă pe drum, strigându-l pe nume. 

Deodată văzu o mogâldeaţă în faţa lui. 

Octavus nu ajunsese prea departe. Stătea liniştit în 
noaptea geroasă, dârdâind la marginea câmpului. 
losefus îl luă cu blândete în braţe şi se întoarse cu el la 
poartă. 

- Poţi să rămâi cu noi, băiete, spuse el. Domnul vrea 
să rămâi cu noi. 


13 


25 IUNIE 2009 
LAS VEGAS 


Will începuse să flirteze la nivelul mării şi continua s- 
o facă la fel de convins şi la altitudinea de 10 000 de 
metri. Stewardesa era genul lui: înaltă, cu forme 
generoase, buze pline şi părul de un blond murdar. O 
şuviţă îi tot cădea pe ochi şi ea o dădea mereu la o 
parte, cu un gest mecanic. După o vreme, începu să 
viseze că stătea întins lângă ea, gol-goluţ, şi chiar el îi 
îndepărta şuviţa rebelă. Se simţi vinovat, fără să ştie 
de ce, când în visul său pătrunse Nancy, cu o figură 
plină de reproş. Ce drept avea să-i calce în picioare 
fanteziile? Făcu efortul să se stăpânească şi se întoarse 
la stewardesa lui. 

Respectase procedura standard de securitate pentru 
a se urca în avionul US Airways având o armă asupra 
lui. Fusese condus la clasa economică înainte să apară 
ceilalţi călători şi se aşezase în dreptul aripii. 
Stewardesa, Daria, fusese imediat atrasă de pasagerul 
bronzat, arătos, îmbrăcat într-un sacou sport şi 
pantaloni kaki, şi se instalase pe locul de vizavi. 

- Bună, FBI, ciripise ea, pentru că procedura de 
securitate îl dăduse de gol. 

- Bună. 

- Să-ţi aduc ceva de băut înainte de invazie? 

- Mi s-a părut mie sau miroase a cafea? 

- Vine imediat, spuse ea. Azi avem şi un controlor de 
securitate pe locul 7C, dar tu eşti mult mai important. 

- Vrei să-l anunţ că sunt aici? se oferi Will. 

- Ştie deja. 

Mai târziu, când îi servise băuturile, Daria nu scăpase 
nici o ocazie să-i atingă uşor umărul sau braţul, când 


trecea prin dreptul lui. Poate că e doar o închipuire, îşi 
spuse el, în timp ce aluneca încet în somn, anesteziat 
de vuietul înăbuşit şi monoton al motoarelor. Sau 
poate că nu. 

Se trezi cu o tresărire, dezorientat, dar în chip plăcut. 
Sub el se întindeau nesfârşite câmpuri verzi, semn că 
se aflau undeva în centrul ţării. Dinspre toalete se 
auzeau voci ridicate şi furioase. Işi desfăcu centura de 
siguranţă, se întoarse şi identifică problema: trei 
englezi tineri, cu chef de băutură, care se antrenau 
pentru concediul în Vegas, stârniseră un mic scandal. 
Erau roşii la faţă şi gesticulau ameninţător şi la unison, 
ca un monstru cu trei capete, în faţa unui însoțitor de 
zbor subţire! ca o trestie, care făcuse greşeala să le 
închidă robinetul de bere. In timp ce pasagerii asistau 
alarmaţi la ceartă, englezul de pe locul de la margine - 
un pachet îndesat de muşchi şi tendoane - se ridică şi, 
nas în nas cu însoţitorul de zbor, strigă furios: 

- L-ai auzit pe amicu' meu! Vrea încă o afurisită de 
bere! Daria pornise deja în goană printre fotolii, să-l 
ajute pe colegul ei, şi încercă să prindă privirea lui Will 
când trecea prin dreptul lui. Agentul de pe locul 7C nu 
se ridicase - regulă operativă standard -, ci 
supraveghea carlinga, în eventualitatea că asta ar fi 
fost o diversiune. Era tânăr, pălise din cauza încordării 
şi făcuse ochii cât cepele. Probabil că era primul 
incident real de care avea parte, se gândi Will, care se 
aplecase peste spătarul fotoliului şi-l studia. 

Apoi se auzi un bufnet oribil, os pe os: un cap în gură 
ca la Glasgow. 

- Asta meriţi, rahat cu ochi! zbieră englezul. Mai vrei 
una? Will ratase acţiunea, dar prinse continuarea. 
Lovitura crăpase pielea de pe fruntea însoţitorului de 


zbor, care căzu în genunchi, gemând. Daria ţipă fără să 
vrea, văzând sângele care începuse deja să curgă. 

Agentul de securitate şi Will se ridicară simultan, 
schimbară o privire şi trecură la acţiune ca o echipă 
care repetase de nenumărate ori acelaşi exerciţiu. 
Agentul rămase lângă fotoliu, îşi scoase arma şi strigă: 

- Agenti federali! Staţi jos şi puneţi mâinile pe 
scaunele din faţa voastră! 

Will îşi scoase legitimaţia şi se apropie încet de 
toalete, ţinând insigna la vedere. 

- Asta ce dracu' mai e? zise englezul, când văzu că 
Will venea spre el. Încercam doar să mai dăm ceva pe 
gât, amice. 

Daria îl ajută pe colegul ei care sângera să se ridice 
şi-l duse de-acolo, grăbită printr-un gest de Will, care-i 
făcu şmechereşte cu ochiul, ca s-o liniştească. 
Ajungând cam la cinci rânduri distanţă de englez, se 
opri şi vorbi rar şi calm: 

- Aşază-te imediat şi pune-ţi mâinile pe cap. Eşti 
arestat. Vacanţa ta s-a cam sfârşit, şi adăugă, în loc de 
punct: amice. 

Individul nu voia să stea jos, deşi unul dintre prietenii 
lui îl rugă să renunţe, apoi începu să zbiere, furios şi 
totodată speriat. Venele de pe gâtul lui păreau gata să 
plesnească. 

- Nu vreau! repeta el. Nu vreau! 

Will puse insigna în buzunar şi scoase arma din toc, 
apoi verifică şi răsverifică discret dacă avea siguranţa 
pusă. Văzând pistolul, pasagerii începură să se agite. O 
femeie obeză, care ţinea de mână un copil, scânci 
ascuţit, ceea ce stârni o reacţie în lanţ. Will se strădui 
să-şi şteargă de pe faţă urmele somnului şi să adopte o 
mutră gen "nu te pune cu mine". 


- Asta-i ultima ta şansă să terminăm povestea cu 
bine. Stai jos şi pune-ţi mâinile pe cap. 

- Şi dacă nu vreau? bravă englezul, căruia începuse 
să-i curgă nasul. O să mă-mpuşti şi-o să faci o gaură în 
blestematul ăsta de avion? 

- Folosim muniţie specială, zise Will, minţind cu 
neruşinare. Glonţul o să rămână în căpăţâna ta şi-o să- 
ţi facă creierii terci. 

Will era un trăgător excelent. În copilărie şi în 
tinereţe, vânase sute de veveriţe în desişurile din 
Panhandle, aşa că, de la distanţa asta, putea să 
plaseze un glonţ unde voia, plus sau minus câţiva 
milimetri. Din nefericire, ar fi ieşit pe partea cealaltă. 

Englezului îi pierise curajul. 

- Îţi dau cinci secunde, îl anunţă Will, ridicând pistolul 
de la nivelul pieptului la cel al capului. Îţi spun sincer, 
puţin îmi pasă dacă te-mpuşc. Din cauza ta o să scriu 
oricum hârţoage o săptămână. 

Unul dintre cei trei strigă: N 

- Dă-o-n mă-sa, Sean, stai dracu' jos! Il trase pe 
amicul lui de bluză. Sean ezită câteva clipe 
interminabile, apoi se aşeză şi ridică brațele deasupra 
capului. 

- O hotărâre înţeleaptă, remarcă Will. 

Daria aduse imediat un snop de cătuşe din plastic şi, 
cu ajutorul celorlalţi pasageri, imobiliză mâinile celor 
trei scandalagii. Will îşi cobori arma, o băgă în toc, apoi 
strigă către agent: 

- Aici e-n regulă! 

Trase adânc aer în piept şi se întoarse încet la locul 
lui, însoţit de un ropot tunător de aplauze. Se întrebă 
dacă mai era în stare să adoarmă la loc. 


Taxiul porni şi intră în trafic. Deşi se înserase, arşiţa 
deşertului era la fel de cumplită ca ziua, iar Will 
constată fericit că în maşină era aproape frig. 

- Unde mergem? întrebă şoferul. 

- Unde crezi c-am putea găsi o cameră bună? zise el. 
Daria îi dădu un ghiont în glumă. 

- Probabil că nu-i nici o diferenţă între o cameră 
plătită de compania aeriană şi una plătită de guvern. 
Se aplecă spre el şi şopti: Oricum, scumpule, cred că 
nu ne pasă. 

Maşina mergea de-a lungul aeroportului McCarran, 
îndreptându-se către Strip. Will zări lângă un hangar 
izolat un grup de trei Boeinguri 737, fără însemne, cu 
excepţia unor dungi roşii pe fuselaj. 

- Ce linie aeriană e asta? o întrebă el pe Daria. 

- Sunt avioanele care fac naveta la Area 51. Sunt ale 
armatei. 

- Glumeşti. 

Şoferul se simţi dator să intervină: 

- Ba nu glumeşte deloc. E cel mai prost păzit secret 
din Vegas. Vreo câteva sute de cercetători plătiţi de 
guvern fac naveta acolo în fiecare zi. Au găsit nişte 
nave extraterestre şi încearcă să le pună în funcţiune, 
cel puţin aşa am auzit eu. Will râse. 

- Indiferent ce fac, sunt sigur că risipesc banii 
contribuabililor. Poate nu mă credeţi, dar ştiu un tip 
care lucrează acolo. 


Nelson Elder se considera stăpânul unui imperiu al 
fitnessului. Făcea exerciţii viguroase în fiecare 
dimineaţă şi se aştepta ca toţi cei din echipa de 
conducere să-i urmeze exemplul. "Nimeni nu vrea să 
discute cu un agent de asigurări gras", le tot spunea, 
iar el cu atât mai puţin. O sechelă din copilăria sa plină 


de lipsuri, irosită în Bakersfield, California, căci sărăcia 
şi obezitatea făceau casă bună în nenorocitul de parc 
de rulote în care locuia pe-atunci. Nu angaja obezi sau, 
dacă accepta să-i asigure, îi obliga să plătească 
suplimentar sume grase pentru a acoperi riscul de 
sănătate. 

Pielea arămie încă îl mai ustura după alergarea de 
cinci kilometri şi duşul fierbinte, la presiune maximă. În 
timp ce stătea în biroul lui de pe colţ, cu vedere 
superbă spre munţii ca de ciocolată şi un braţ azuriu al 
Lacului Mead, se simţea - fizic, cel puţin - perfect, atât 
cât se poate simţi un bărbat de şaizeci şi unu de ani. 
Pe de altă parte, în mintea lui făcea ravagii o furtună, 
iar cana de ceai de plante pe care o băuse nu-l prea 
ajutase. 

Bertram Myers, directorul contabil al companiei 
Desert Life, stătea în pragul uşii, gâfâind din greu, 
transpirat ca un cal de curse. Era cu douăzeci de ani 
mai tânăr decât şeful lui, avea părul negru, des şi 
sârmos, însă un corp mult mai puţin atletic. 

- A fost bună alergarea? întrebă Elder. 

- Excelentă, mulţumesc, răspunse Myers. 
Dumneavoastră aţi alergat? 

- Bineînţeles. 

- Cum se face c-aţi ajuns aşa devreme? 

- Aţi uitat? F.B. - să-i ia dracu' - I. 

- Isuse, chiar am uitat! Trebuie să fac repede un duş. 
Vreţi să vin şi eu? 

- Nu, mă descurc, zise Elder. 

- Sunteţi îngrijorat? Mie aşa mi se pare. 

- Nu sunt. Fie ce-o fi. Myers încuviinţă. 

- Chiar aşa, fie ce-o fi. 


Will făcuse un drum scurt cu taxiul până la sediul 
central al companiei Desert Life din Henderson, un 
orăşel rezidenţial la sud de Vegas, lângă Lacul Mead. In 
ochii lui, Elder arăta ca un actor dintr-un serial de 
televiziune, prototipul directorului general grizonat, 
uns cu toate alifiile şi purtându-şi cu naturaleţe bogăţia 
şi poziţia socială. Elder se sprijini de spătarul fotoliului 
şi încercă să mai scadă puţin nivelul aşteptărilor lui 
Will. 

- Domnule agent special Piper, aşa cum ţi-am spus şi 
la telefon, nu prea cred că am cum să te-ajut. S-ar 
putea să fi făcut o călătorie lungă pentru o întâlnire 
scurtă. 

- Nu vă faceţi probleme în privinţa asta, domnule, 
răspunse Will. Oricum aveam drum încoace. 

- Am văzut la ştiri c-aţi făcut o arestare la New York. 

- Nu am voie să vorbesc despre mersul anchetei 
atâta vreme cât nu s-a încheiat, zise Will, dar cred că 
vă daţi seama şi singur că, dacă acest caz ar fi fost 
rezolvat, n-aş mai fi fost obligat să vin aici. Imi puteţi 
spune câte ceva despre relaţia dumneavoastră cu 
David Swisher? 

Potrivit lui Elder, nu erau multe de spus. Se 
cunoscuseră cu şase ani în urmă, în timpul uneia dintre 
desele călătorii ale lui Elder la New York, unde se 
întâlnea cu investitorii. Pe vremea aceea, HSBC era 
una dintre numeroasele bănci care curtau compania 
Desert Life, iar Swisher, director de operaţiuni, făcea 
jocurile. Elder se dusese la birourile HSBC, unde 
Swisher îl întâmpinase în fruntea unei echipe de şoc. 

De-a lungul anului următor, Swisher îl pisase agresiv 
cu telefoane şi e-mailuri, iar perseverenta lui dăduse 
până la urmă roade. În 2003, când Desert Life se 
pregătea să facă o ofertă publică de acţiuni pentru a 


finanța o achiziţie, Elder hotărâse că HSBC va conduce 
grupul de investitori. 

Will îl întrebă dacă Swisher venise personal la Las 
Vegas în timpul acelei operaţiuni. Elder era sigur că nu. 
Îşi amintea perfect că vizitele la Desert Life erau lăsate 
pe seama unor persoane mai puţin importante. Cu 
excepţia mesei oferite la semnarea contractului, la 
New York, cei doi nu se mai întâlniseră niciodată. 

Păstraseră legătura de-a lungul anilor? 

Elder îşi amintea că vorbeau la telefon din când în 
când. 

Şi când vorbiseră ultima dată? 

Cu un an în urmă. Nici un contact mai recent. De 
sărbători, îşi trimiteau felicitări, dar asta nu putea fi 
considerată o relaţie activă. Când auzise de moartea 
lui Swisher, continuă Elder, evident că fusese şocat. 

Salva de întrebări a lui Will fu întreruptă brusc de 
soneria Beethoven a mobilului său. Se scuză şi închise 
telefonul, nu înainte de a verifica numărul de la care 
fusese apelat. 

De ce naiba îl suna Laura? 

Îşi reluă firul gândurilor şi lansă o altă rafală de 
întrebări. Pomenise Swisher vreodată de vreo filieră din 
Vegas? Vorbise despre prieteni? Contacte de afaceri? 
Menţionase vreodată că îi plăcea să joace sau că avea 
datorii? Îi împărtăşise vreodată un aspect sau altul din 
viaţa lui personală? Ştia Elder dacă Swisher avea 
duşmani? 

Răspunsul la toate aceste întrebări fusese "nu". Elder 
voia să-l convingă pe Will că relaţia lui cu Swisher 
fusese superficială, tranzitorie şi tranzacţională. Ar fi 
vrut să-l ajute mai mult, dar era evident că nu avea 
cum. 


Will simţea gustul dezamăgirii, amar ca fierea. 
Întâlnirea nu ducea nicăieri - încă o fundătură tipică 
Doomsday. Şi totuşi, îl deranja ceva în comportamentul 
lui Elder, un amănunt minor, dar discordant. Era oare 
în glasul lui o notă de încordare, vorbea prea repezit? 
N-ar fi putut spune de unde îi răsărise în minte 
următoarea întrebare - poate ieşise la suprafaţă 
condusă de pură intuiţie. 

- Spuneţi-mi, domnule Elder, cum merge afacerea 
dumneavoastră? 

Elder ezită mult mai mult decât un moment 
imperceptibil: făcu o pauză îndeajuns de lungă încât 
Will să conchidă că atinsese un punct sensibil. 

- Merge foarte bine. De ce mă întrebaţi? 

- Fără un motiv anume, sunt pur şi simplu curios. 
Daţi-mi voie să vă mai întreb ceva: majoritatea 
companiilor de asigurări au sediul în locuri gen 
Hartford, New York, în oraşe mari. De ce Las Vegas, de 
ce Henderson? 

- Avem rădăcinile aici, răspunse Elder. Am clădit 
compania asta cărămidă cu cărămidă. Imediat după ce 
am terminat colegiul, am început să lucrez ca agent la 
o firmă mică din Henderson, la o aruncătură de băț de 
biroul în care ne aflăm acum. Eram şase inşi. Când 
proprietarul a ieşit la pensie, am cumpărat afacerea şi 
am rebotezat-o Desert Life. Acum avem peste opt mii 
de oameni, de la o coastă la alta. 

- Impresionant. Probabil că sunteţi tare mândru. 

- Mulţumesc, chiar sunt. 

- Şi spuneţi că afacerile cu asigurări merg bine. Din 
nou, acea scurtă ezitare. 

- Da, toţi au nevoie de asigurări. Sigur, competiţia e 
acerbă şi cadrul legal poate fi uneori cam restrictiv, dar 
afacerea e solidă. 


În timp ce asculta răspunsul, Will observă pe birou 
un suport plin ochi de markere Pentel negre şi roşii. Nu 
reuşi să se stăpânească. 

- Îmi permiteţi să iau puţin unul? întrebă el, arătând 
cu degetul. Unul negru. 

- Sigur, zise Elder mirat. Avea vârful ultrafin. la te 
uită. 

Băgă mâna în servietă şi scoase o mapă din plastic 
transparent, în care era o foaie de hârtie, o copie xerox 
faţă-verso a cărţii poştale primite de Swisher. 

- Sunteţi amabil să vă uitaţi la asta? Elder luă foaia şi 
îşi puse ochelarii. 

- Înspăimântător, făcu el. 

- Aţi văzut ştampila poştală? 

- Optsprezece mai. 

- Eraţi în Vegas în ziua de optsprezece mai? Elder 
era în mod limpede iritat de această întrebare. 

- N-am idee, dar îl pun bucuros pe asistentul meu să 
verifice pentru dumneavoastră. 

- Perfect. De câte ori aţi fost la New York în ultima 
lună şi jumătate? 

Nelson Elder se încruntă şi răspunse enervat: 

- Nici măcar o dată. 

- Înţeleg, zise Will. Întinse mâna către copie. Vreţi, vă 
rog, să mi-o daţi înapoi? 

Elder îi dădu foaia, iar Will îşi spuse: Hei, amice, uite- 
aşa ţi-am luat amprentele! 


După ce Will plecă, Bertram Myers se strecură 
înăuntru şi se aşeză pe fotoliul care încă nu se răcise. 

- Cum a mers? întrebă el. 

- Cum am presupus. S-a concentrat asupra morţii lui 
David Swisher. A vrut să afle unde eram în ziua când 
cartea poştală a fost expediată din Vegas. 


- Glumeşti! 

- Nu, nu glumesc. 

- Nelson, habar n-aveam că eşti un criminal în serie. 
Elder îşi slăbi nodul prea strâns al cravatei Hermes. 

Începea să se relaxeze. 

- Ai grijă, Bert, s-ar putea să urmezi chiar tu. 

- Atâta tot? N-a pus nici măcar o singură întrebare 
stânjenitoare? 

- Nici una. Nu ştiu de ce eram neliniştit. 

- Mi-ai spus că nu erai. 

- Te-am minţit. 


După ce plecă din Henderson, Will îşi petrecu restul 
după-amiezii lucrând în biroul operativ FBI din North 
Las Vegas şi aşteptând ora plecării către New York, cu 
un zbor de noapte. Agenţii locali lucraseră şi ei la 
amprentele neidentificate de pe cărţile poştale. 
Comparându-le cu cele luate de la funcţionarii poştei 
centrale din Las Vegas, reuşiseră să identifice câteva 
persoane. Will le spuse s-arunce în oală şi amprentele 
lui Elder, apoi se instală în sala de conferinţe, să 
citească ziarul şi să aştepte rezultatele analizei. Când 
stomacul lui începu să protesteze, ieşi la o plimbare pe 
Lake Mead Boulevard, să caute un sendviş. 

Canicula era cumplită. Işi scoase sacoul şi îşi suflecă 
mânecile cămăşii, dar asta nu-l ajută prea mult, aşa că 
se ascunse în primul local care-i ieşi în cale, un Quiznos 
cu aer condiţionat, în care serveau câteva chelneriţe 
blazate. În timp ce aştepta, la o masă, să i se 
încălzească sendvişul, deschise căsuţa vocală şi îşi 
ascultă mesajele. 

Ultimul reuşi să-l scoată din sărite. Înjură cu voce 
tare, iar asta îi atrase o privire urâtă din partea 
managerului. O voce nazală îl informa că era pe 


punctul să rămână fără cablu TV. Nu mai plătise de trei 
luni şi, dacă nu achita chiar azi restanţele, odată ajuns 
acasă, putea să se holbeze liniştit la miră. 

Încercă să-şi aducă aminte când plătise ultima dată 
vreo factură şi nu reuşi. Contemplă în minte maldărul 
de plicuri nedeschise de pe bufetul din bucătărie. Avea 
nevoie de aşa ceva ca de păduchi. 

Trebuia s-o sune pe Nancy, oricum îi rămăsese dator. 

- Salutări din Sin City, începu el. Nancy era în 
dispoziţia ei obişnuită. 

- Ce se-aude cu Camacho? întrebă el. 

- Alibiurile sunt în regulă. Nu putea să comită el 
crimele. 

- Presupun că nu-i nici o surpriză. 

- Mda. Cum a mers cu Nelson Elder? 

- Dacă-i criminalul nostru? Mă-ndoiesc foarte serios. 
Dacă-i ceva în neregulă cu el? Da, asta-i sigur. 

- În neregulă? 

- Am senzaţia că ascunde ceva. 

- Ceva palpabil? 

- Am văzut pe biroul lui markere Pentel ultrafine. 

- Fă rost de un mandat de percheziţie, zise ea pe un 
ton sec. 

- Da, o să-l verific. Apoi, stânjenit, o rugă să-l ajute în 
mica problemă cu cablul. Ţinea o cheie de rezervă în 
birou. Avea timp să treacă pe la apartamentul lui, să ia 
factura şi să-i dea pe urmă un telefon, ca să plătească 
el cu cardul? 

- Nici o problemă, spuse Nancy. 

- Mulţumesc. Şi încă ceva. Simţea că trebuie s-o 
spună: Vreau să-mi cer scuze pentru seara trecută. M- 
am cam pilit. 

Auzi răsuflarea lui Nancy. 

- Nu-i nimic. 


Ştia că nu-i aşa, dar ce-ar fi putut să adauge? După 
ce închise, se uită la ceas. Mai avea de omorât câteva 
ceasuri bune până la avionul de noapte pentru New 
York. Nu era un mare jucător, prin urmare, cazinourile 
nu-l atrăgeau. Daria plecase de mult. Putea să bea 
ceva, dar asta putea s-o facă oriunde. Apoi îi veni o 
idee care-i smulse o jumătate de zâmbet. Deschise 
telefonul şi formă un număr. 


Nancy tresări imediat ce deschise uşa 
apartamentului lui Will. 

Se auzea muzică. 

Văzu în living o sacoşă de voiaj deschisă. 

- E cineva aici? strigă ea. Se auzea şi duşul. 

Mai tare: 

- E cineva? 

Apa se opri şi din baie îi răspunse un glas de femeie: 

- Da? 

O fată înfăşurată într-un prosop ieşi ezitând din baie. 
Nu avea mult peste douăzeci de ani, era blondă, zveltă 
şi de o naturaleţe atrăgătoare. In jurul picioarelor ei 
mici şi perfecte se făcuseră deja două băltoace. 
Ingrozitor de tânără, îşi spuse Nancy cu amărăciune şi 
se pomeni luată prin surprindere de reacţia ei la 
apariţia acestei străine: o împunsătură de gelozie. 

- A, bună, spuse femeia. Eu sunt Laura. 

- Nancy. 

Urmă o pauză neplăcut de lungă, până când fata 
zise: 

- Will nu-i acasă. 

- Ştiu. M-a rugat să trec pe-aici să iau ceva. 

- Te rog, vin şi eu imediat, zise Laura, retrăgându-se 
în baie. 


Nancy încercă să găsească factura şi s-o şteargă 
înainte ca ea să apară din nou, dar se mişcă prea încet 
sau Laura fu extrem de rapidă. Apăru desculţă, în blugi 
şi tricou, cu un prosop înfăşurat ca un turban în jurul 
capului. Bucătăria era stânjenitor de mică pentru 
amândouă. 

- Factura pentru cablu, îi explică Nancy, cu jumătate 
de gură. 

- Nu e prea bun la TCZZ, zise Laura, apoi, observând 
privirea întrebătoare a lui Nancy, îi explică: Treburi 
Casnice de Zi cu Zi. 

- A fost foarte ocupat, îi luă Nancy apărarea. 

- Şi tu-l cunoşti... de unde? întrebă Laura într-o 
doară. 

- Lucrăm împreună. 

Nancy se oţeli în aşteptarea următoarei întrebări, la 
care-ar fi răspuns: Nu, nu sunt secretara lui. In schimb, 
surprinzător: 

- Eşti agent? 

- Da. O imită pe Laura: Şi tu-l cunoşti... de unde? 

- Sunt fiica lui. 

O oră mai târziu încă mai pălăvrăgeau. Laura bea 
vin, Nancy, apă de la robinet cu gheaţă - două femei 
legate de acelaşi bărbat insuportabil, Will Piper. 

Odată ce rolul fiecăreia fusese clarificat, se 
înţeleseseră perfect. Nancy părea uşurată că fata nu 
era iubita lui Will; fiica părea uşurată că tatăl ei avea 
un partener de sex feminin care nu dădea semne de 
anormalitate. Laura luase trenul de la Washington în 
dimineaţa aceea, pentru că avusese o întâlnire 
aranjată în fugă în Manhattan. Cum nu reuşise să dea 
de Will şi să-l întrebe dacă putea rămâne la el peste 
noapte, îşi închipuise că era plecat şi intrase în 
apartament cu cheia ei. 


La început, Laura fusese timidă, dar al doilea pahar 
de vin scosese la suprafaţă o persoană vorbăreaţă şi 
agreabilă. Le despărţeau doar şase ani şi găsiseră 
repede un teren comun, dincolo de persoana lui Will. 
Lui Nancy i se părea că, spre deosebire de Will, Laura 
era mult mai cultivată şi rivaliza cu ea în privinţa 
cunoştinţelor despre artă şi muzică. Le plăcea acelaşi 
muzeu - Met, aceeaşi operă - La Boheme şi acelaşi 
pictor - Monet. 

Ciudat, căzuseră ele de acord, dar amuzant. 

Laura terminase facultatea cu doi ani în urmă şi lucra 
cu jumătate de normă ca să se întreţină. Locuia în 
Georgetown cu prietenul ei, doctorand în jurnalism la 
American University. 

La o vârstă fragedă, cel puţin aşa credea ea, era în 
pragul unei realizări importante. O editură mică, dar 
prestigioasă aproape acceptase primul ei roman. Deşi 
scria încă din copilărie, profesorul ei de engleză din 
liceu îi spunea mereu, pe un ton aspru, că n-are voie 
să se considere scriitoare până nu-şi vede prima operă 
publicată. lar ea voia cu disperare să fie scriitoare. 

Era nesigură şi timidă, dar prietenii şi profesorii o 
încurajaseră să nu se dea bătută. Cartea merita să fie 
publicată, îi spuseseră, aşa că, în naivitatea ei, o 
trimisese la cel puţin zece edituri, fără să-i fi fost 
cerută şi fără să aibă un agent literar, apoi se apucase 
s-o transforme în scenariu de film, pentru că i se părea 
cinematografică. Timpul trecea şi se obişnuise să 
găsească în faţa uşii colete grele - manuscrisul care se 
întorcea ca un bumerang, însoţit de o scrisoare de 
respingere -, de nouă, de zece, de unsprezece ori. A 
douăsprezecea oară nu se mai întorsese. 

Primise în sfârşit un telefon, de la Elevation Press din 
New York, care-şi manifestase interesul şi o întrebase 


dacă, în lipsa altui editor, ar fi fost de acord să facă ea 
unele modificări şi să le trimită din nou romanul. 
Acceptase imediat şi refăcuse cartea respectând 
indicaţiile. leri primise un e-mail de la editor, care o 
invita la o întâlnire în biroul lui o grea încercare pentru 
nervii ei, dar un semn bun. 

Nancy o găsea fascinantă: parcă era o fereastră pe 
care putea să privească într-o viaţă alternativă. Cei din 
familia Lipinski nu erau scriitori sau artişti, ci contabili 
sau comercianţi, dentişti sau agenţi FBI. Voia să ştie 
cum era posibil ca ADN-ul lui Will să creeze o 
asemenea făptură fermecătoare şi pură. Răspunsul nu 
putea fi găsit decât pe linie maternă. 

De fapt, mama Laurei - prima soţie a lui Will - scria 
poezii şi preda creative writing la un mic colegiu din 
Florida. Mariajul lor, aşa cum i-a povestit Laura, durase 
doar atât cât să fie concepută, născută şi să i se 
sărbătorească a doua aniversare. Apoi Will îl făcuse 
ţâăndări. De-a lungul anilor, cuvintele "tatăl tău" 
căpătaseră valoare de epitet, când le şuiera maică-sa. 

Will era o fantomă. Laura aflase câte ceva despre el 
prin intermediari, prinzând frânturi de la mama şi de la 
mătuşile ei. Şi-l închipuia aşa cum îl văzuse în albumul 
de fotografii de la nuntă, cu ochii albaştri, solid, 
zâmbitor, încremenit în timp. El plecase de la biroul 
şerifului. Intrase în FBI. Se recăsătorise. Divorţase iar. Îi 
plăcea să bea. Alerga după femei. Era un ticălos care-şi 
mai ispăşea cât de cât păcatele doar plătind la timp 
pensia alimentară. Şi nu-i dăduse nici un telefon, nu-i 
trimisese nici măcar o felicitare, ani în şir. 

Într-o bună zi, Laura îl văzuse la ştiri, intervievat 
despre un criminal în serie fantomatic. Citise numele 
"Will Piper" pe ecran, recunoscuse ochii albaştri şi falca 
pătrăţoasă, apoi vărsase un şuvoi de lacrimi. Avea 


cincisprezece ani. Începuse să scrie povestiri despre el 
sau, cel puţin, despre bărbatul din închipuirile ei. lar la 
colegiu, scăpând de sub influenţa mamei sale, se 
jucase de-a detectivul şi dăduse de urma lui la New 
York. De-atunci încoace, înnodaseră o relaţie, mai 
degrabă un simulacru de legătură, cvasifilială şi 
ezitantă. El era sursa de inspiraţie pentru roman. 

Nancy o întrebă cum îl intitulase. 

- Demolatorul, răspunse Laura. Nancy râse. 

- Cred că se potriveşte. 

- E un demolator, dar la fel sunt băutura, genele şi 
soarta. Vreau să zic că bunicii mei din partea lui au fost 
amândoi alcoolici. Poate că oricum n-avea scăpare. 

Îşi umplu paharul şi îl ridică, de parcă ar fi vrut să 
ţină un toast. Incepuse să vorbească greoi. 

- Poate că nici eu nu am, adăugă ea. 


Nelson Elder tocmai ajunsese în dreptul aleii care 
ducea spre casă - o vilă cu şase dormitoare, în cartierul 
The Hills din Summerlin -, când mobilul începu să sune. 
Pe afişaj scria "Număr indisponibil". Răspunse, în timp 
ce-şi parca Mercedesul în faţa garajului cu mai multe 
intrări. 

- Domnul Elder? 

- Da. Cine sunteţi? 

Vocea interlocutorului său era ascuţită din cauza 
emoţiei, aproape un chiţăit. 

- Ne-am întâlnit acum câteva luni la Constellation. 
Mă numesc Peter Benedict. 

- Îmi pare rău, nu-mi amintesc. 

- Eu sunt cel care i-a prins pe numărătorii de la 
blackjack. 


- Da! Acum îmi amintesc! Tipul cu computerele. 
Ciudat, îşi spuse Elder în sinea lui. Ti-am dat numărul 
meu de mobil? 

- Mi l-aţi dat, minţi Mark. Nu exista nici un număr de 
telefon pe planeta asta pe care să nu-l poată afla. Sper 
că nu vă deranjez. 

- Nu. Ce pot face pentru tine? 

- Păi, de fapt, eu aş vrea să v-ajut. 

- Cum adică? 

- Domnule Elder, compania dumneavoastră are 
probleme serioase, dar eu o pot salva. 


Mark respira întretăiat şi tremura de-a binelea. 
Telefonul mobil era pe masa din bucătărie, cald încă, 
după ce-l ţinuse lipit de obraz. Fiecare etapă din planul 
lui îşi ceruse tributul, dar aceasta era prima care 
necesita interacţiunea cu un om şi groaza care-l 
copleşise nu voia să se destrame. Nelson Elder 
acceptase să discute cu el. Incă o mutare ca la şah şi 
jocul era câştigat. 

Soneria îl făcu să sară-n picioare şi să intre într-o 
nouă fază febrilă. Rareori primea vizite neanunţate, iar 
acum era atât de înspăimântat, încât aproape se repezi 
să se ascundă în dormitor. Incercă să se calmeze, apoi 
se duse ezitant la uşă şi o întredeschise. 

- Will? întrebă el uimit. Ce cauţi aici? 

Will Piper stătea acolo, cu un zâmbet nonşalant lipit 
pe faţă. 

- Nu te-aşteptai să mă vezi, nu-i aşa? Observase 
nervozitatea lui Mark. Parcă era un castel din cărţi de 
joc care se străduia disperat să nu se prăbuşească. 

- Ştii, eram în oraş, cu treburi, şi mi-a venit ideea să- 
ţi fac o vizită. Am nimerit prost? 


- Nu, nici o problemă, zise Mark mecanic, dar nu m- 
aşteptam să primesc musafiri. Hai, intră! 

- Bine. Oricum, stau doar câteva minute. Nu mai am 
mult timp până plec la aeroport. 

Will îl urmă în sufragerie, remarcând din nou 
tensiunea şi stânjeneala fostului său coleg de cameră, 
trădate de mersul ţeapăn şi de vocea ascuţită. Il 
analiză fără să vrea. Nu era o şmecherie de duzină, de 
când se ştia avea talentul acesta real, capacitatea de a 
înţelege fulgerător sentimentele, conflictele şi 
motivațiile celorlalţi. În copilărie, profitase de darul lui 
natural pentru a-şi delimita un spaţiu protector între 
părinţii alcoolici, pentru a spune şi a face lucrurile 
potrivite, în dozele potrivite, în aşa fel, încât să le 
satisfacă pretenţiile şi să păstreze în casă un oarecare 
echilibru. 

Îşi folosise întotdeauna talentul numai în propriul 
avantaj. În viaţa personală, îl folosise la fel ca Dale 
Carnegie, pentru a-şi face prieteni şi a-i influenţa pe 
alţii. Femeile care trecuseră prin patul lui ar fi spus că-l 
folosea ca să le manipuleze până-n pânzele albe. lar în 
viaţa profesională, îi oferise un avantaj net în raport cu 
criminalii care colcăiau prin lume. 

Will se întrebă de ce era Mark atât de nervos: fobie, 
mizantropie sau ceva legat chiar de vizita lui? 

Se aşeză pe o canapea cam tare şi îşi propuse să-l 
liniştească. 

- Sincer, după ce ne-am văzut la reuniune, m-am 
simţit cam vinovat că în atâţia ani n-am încercat să 
dau de tine. 

Mark stătea în faţa lui, tăcut, picior peste picior. 

- înţelegi, vin foarte rar în Vegas - acum am stat doar 
peste noapte. leri, în drum spre hotel, cineva mi-a 
arătat avioanele pentru Area 51 şi m-am gândit la tine. 


- Chiar aşa? întrebă Mark răguşit. De ce? 

- Păi, ne-ai dat de înţeles că acolo lucrezi, nu? 

- Zău? Nu-mi aduc aminte să fi spus aşa ceva. Will îşi 
aminti reacţia iniţială a lui Mark, atunci când subiectul 
Area 51 fusese atacat în timpul mesei de la reuniune. 
Părea să fie tabu. De fapt, nici nu-i păsa, indiferent 
care era adevărul. Mark avea în mod evident de-a face 
cu secrete bine păzite şi îşi lua responsabilitatea în 
serios. Cu atât mai bine pentru el. 

- Mă rog, cum zici tu. Din punctul meu de vedere, nu 
contează unde lucrezi, pur şi simplu am făcut legătura 
şi m-am hotărât să trec pe-aici, asta-i tot. 

Mark nu-şi pierduse aerul sceptic. 

- Cum m-ai găsit? Adresa mea nu e înregistrată. 

- Mie-mi spui? Trebuie să recunosc, am intrat într-o 
bază de date a FBl-ului la biroul local, după ce n-am 
avut succes la 411. Nu apari pe ecranul radarului, 
amice. Cred că ai un job interesant. Pe scurt, l-am 
sunat pe Zeckendorf şi l-am întrebat dacă are numărul 
tău de telefon. Nu-l are, dar probabil că i-ai dat adresa 
ca să poată nevastă-sa să-ţi trimită fotografia de la 
reuniune. Intinse mâna către poza de pe măsuţă. Şi eu 
am pus-o pe măsuţa de lângă canapea. Am impresia 
că suntem amândoi nişte sentimentali. la spune, n-ai 
cumva ceva de băut? 

Observă că Mark părea mai în largul lui. Spărsese 
gheaţa. Tipul suferea probabil de anxietate în societate 
şi avea nevoie de timp să se încălzească. 

- Ce vrei? îl întrebă Mark. 

- Ai scotch? 

- Imi pare rău, numai bere. 

- Când eşti la Roma... 

După ce Mark dispăru în bucătărie, Will se ridică şi se 
uită curios în jur. Camera era mobilată cu zgârcenie, cu 


piese moderne, lipsite de personalitate, care ar fi putut 
sta la fel de bine şi în holul unei instituţii. Totul era 
curat şi ordonat, dar fără nici o tuşă feminină. Răceala 
îţi sărea în ochi. Biblioteca cromată şi strălucitoare era 
plină cu lucrări de specialitate despre computere şi 
software, aranjate scrupulos în ordinea înălţimii, în aşa 
fel, încât rafturile erau umplute cât mai aproape de 
capacitatea maximă. 

Pe biroul alb, lăcuit, lângă laptop, se aflau două 
manuscrise subţiri, aşezate unul peste altul, prinse cu 
capse de alamă. Aruncă o privire la coperta celui de 
deasupra. Numărătorii: un scenariu de Peter Benedict, 
WGA #4235567. Cine naiba e Peter Benedict? se 
întrebă el. Pseudonimul lui Mark sau numele altcuiva? 
Lângă scenarii văzu două pixuri negre. Aproape că-l 
pufni râsul: Pentel cu vârf ultrafin. Nenorocitele astea 
mici erau peste tot. Când Mark se întoarse cu berea, 
Will stătea iar pe canapea. 

- La Cambridge n-ai povestit c-ai scris ceva? se 
interesă Will. 

- Ba da. 

- Scenariile alea sunt ale tale? întrebă el, arătându-le 
cu degetul. 

Mark dădu din cap şi înghiţi în sec. 

- Şi fiică-mea e scriitoare aspirantă. Tu despre ce 
scrii? Mark începu nesigur, dar se relaxă treptat, în 
timp ce vorbea despre ultimul său scenariu. Până să-şi 
termine berea, Will aflase totul despre cazinouri, 
numărat cărţi şi vânătorii de talente de la Hollywood. O 
fi fost Mark un tip reticent, dar subiectul îl stimula, nu 
glumă! În timp ce golea a doua sticlă de bere, află câte 
ceva despre viaţa lui postuniversitară şi pre-Vegas, un 
teritoriu dezolant, cu foarte puţine legături sociale şi 
foarte multă muncă. La cea de-a treia bere, Will preluă 


ştafeta şi îi dădu detalii despre trecutul său, despre 
căsniciile ratate, relaţiile eşuate şi tot restul. Mark îl 
asculta fascinat, constatând din ce în ce mai surprins 
că viaţa băiatului de aur, pe care el şi-o închipuia 
perfectă, nu era nici pe departe astfel. In acelaşi timp, 
Will nu putea scăpa de micile lui accese de vinovăţie şi 
era stânjenit. La un moment dat, când se întoarse de la 
baie, spuse că trebuia să plece, dar, înainte de asta, 
voia să-şi ia o povară de pe suflet. 

- Vreau să-mi cer iertare, începu el. 

- Pentru ce? 

- Când mă gândesc la primul an de facultate, îmi dau 
seama c-am fost un prost. Ar fi trebuit să te-ajut mai 
mult, ar fi trebuit să-l conving pe Alex să te lase-n 
pace. Am fost un dobitoc şi-mi pare rău. 

Nu menţionase incidentul cu banda adezivă şi patul. 
Era de la sine înţeles. 

Ochii lui Mark se umeziseră. Părea şi el foarte 
stânjenit. 

- Eu... 

- Nu trebuie să spui nimic. Nu vreau să te supăr. 
Mark îşi trase nasul. 

- Ba nu, să ştii că-ţi mulţumesc. Cred că noi doi nu 
ne-am cunoscut cu adevărat. 

- S-ar putea să ai dreptate. Will scotoci cu amândouă 
mâinile prin buzunare, după cheile maşinii. Acestea 
fiind spuse, mulţumesc pentru bere şi conversaţie. 
Trebuie s-o şterg. 

Mark inspiră adânc şi, în cele din urmă, zise: 

- Cred că ştiu de ce-ai venit aici. Te-am văzut la 
televizor. 

- Da, cazul Doomsday. Filiera Vegas. Sigur... 

- Ani de zile te-am urmărit la ştiri şi am citit toate 
articolele despre tine. 


- Da, mi-am luat porţia de mass-media. 

- Trebuie să fie interesant. 

- Crede-mă, nu e. 

- Cum merge? Ancheta, vreau să zic. 

- Sincer vorbind, e ca un cui în talpă. Nici n-am vrut 
s-o preiau. Nu mă interesa altceva decât să ies liniştit 
la pensie. 

- Aţi reuşit să aflaţi ceva? 

- E clar că poţi păstra un secret. Uite-aici unul, fir-ar 
al dracului: n-avem nici cel mai mic indiciu! 

Mark părea obosit când spuse: 

- Nu cred c-o să-l prinzi. 

Will îşi miji ochii şi se uită ciudat la el. 

- De ce, mă rog? 

- Nu ştiu. Din ce-am citit despre el, pare foarte 
inteligent. 

- Nu, nu şi nu. O să-l prind. Ca de fiecare dată. 


14 


28 IUNIE 2009 
LAS VEGAS 


Telefonul primit de la Peter Benedict îl zguduise pe 
Elder. Era cel puţin ciudat să primească o ofertă de 
ajutor de la un om pe care-l întâlnise o singură dată, 
într-un cazinou. Şi era aproape sigur că nu-i dăduse 
numărul de mobil. Adăugând la asta interesul subit pe 
care FBl-ul îl manifesta în privinţa lui şi a companiei, 
avea în faţa lui un weekend plin de griji. În vremuri 
grele, prefera să stea la birou, înconjurat de oamenii 
lui, ca un general în mijlocul trupelor. Nu s-ar fi sfiit 
deloc să convoace conducerea în timpul unei crize şi 
să-i pună să lucreze sâmbăta şi duminica, dar trebuia 
să rezolve singur situaţia asta. Trebuia să-l lase pe 
dinafară până şi pe Bert Myers, confidentul şi 
consilierul lui, până când reuşea să afle cu ce avea de- 
a face. 

Doar el şi Myers cunoşteau adevărata amploare a 
problemelor firmei, pentru că ei erau arhitecţii planului 
de salvare a companiei Desert Life din prăpastia 
financiară în care se prăbuşise. Indiscutabil, adjectivul 
potrivit pentru a descrie planul era "agresiv". Se 
desfăşurau deja primele etape, dar - din nefericire - 
încă nu funcţiona. De fapt, avea un efect invers, fiindcă 
prăpastia se adâncea. Disperaţi, se hotărâseră să 
scoată bani din rezervele lor personale, pentru a 
înviora artificial profitul din ultimul trimestru şi a ridica 
uşor preţul acţiunilor. 

Teren periculos. Drumul spre iad sau, în cel mai bun 
caz, spre închisoare. 

Ştiau bine toate astea, dar, odată intrat în horă, 
trebuie să joci. Cu ajutorul lui Dumnezeu, îşi spunea 


Elder, în trimestrul următor, roata norocului se va 
întoarce. Trebuie să se întoarcă. Erau în joc munca lui 
de-o viaţă şi marea lui dragoste. Afacerea era mai 
importantă pentru el decât o soţie insipidă, 
dependentă de clubul sportiv, sau nişte copii răsfăţaţi. 
Trebuia s-o salveze. Aşadar, dacă acest Peter Benedict 
avea o idee bună, nu putea să-l trimită la plimbare. 

Asigurările de viaţă erau pilonul companiei. Desert 
Life devenise cel mai mare furnizor de poliţe de 
asigurare la vest de Mississippi, iar Elder învățase 
meserie pe vremea când vindea asigurări de viaţă. 
Graficul constant al riscurilor legate de rata mortalităţii 
îl atrăsese mereu. Dacă ai fi încercat să prevezi 
momentul morţii unui individ şi să mizezi bani pe asta, 
te-ai fi înşelat de prea multe ori şi fără discuţie că n-ai 
fi avut nici un profit. Pentru a rezolva problema şi a nu 
mai fi obligaţi să calculeze riscul individual, firmele de 
asigurări se bizuiau pe "legea numerelor mari" şi 
foloseau armate de analişti şi statisticieni care analizau 
rezultatele din trecut pentru a prevedea viitorul. Deşi 
nimeni nu putea calcula exact ce sumă trebuie să-i ceri 
unui client pentru a câştiga ceva de pe urma lui, puteai 
totuşi să delimitezi, cu destulă exactitate, anumite 
grupe de risc financiar, de pildă, bărbaţii de treizeci şi 
cinci de ani, nefumători, care nu consumă droguri şi nu 
au în familie cazuri de boli cardiace. 

Chiar aşa fiind, marjele de profit erau modeste. Din 
fiecare dolar încasat de Desert Life, treizeci de cenți 
erau cheltuielile, o bună parte era destinată acoperirii 
pierderilor, iar puţinul rămas putea fi socotit profit. În 
jocul asigurărilor, profitul venea pe două căi: din 
poliţele de asigurare şi din investiţii. 

Societăţile de asigurări sunt investitori colosali, care 
aruncă zilnic în joc miliarde de dolari. Câştigurile din 


aceste investiţii sunt cheia de boltă a afacerii. Unele 
companii chiar lucrează în pierdere calculată - primesc 
de la asigurat un dolar, dar se aşteaptă să plătească 
daune mai mari de un dolar -, sperând că vor câştiga 
din investiţii. Lui Elder nu-i prea plăcea această 
strategie, însă apetitul său pentru investiţii profitabile 
nu era deloc neglijabil. 

Problemele firmei apăruseră odată cu dezvoltarea ei. 
De-a lungul anilor, pe măsură ce îşi mărea afacerea şi 
imperiul prin intermediul achiziţiilor, îşi diversificase 
portofoliul şi se îndepărtase tot mai mult de asigurările 
de viaţă. Intrase pe piaţa asigurărilor imobiliare şi auto, 
pentru persoane fizice, şi a celor de risc, pentru 
companii. 

Ani de-a rândul, afacerea fusese prosperă, dar, în 
cele din urmă, norocul îl părăsise. 

- Uraganele, blestematele de uragane, mormăia el, 
şi nu doar când era singur. 

Loviseră unul după altul Florida şi coasta Golfului şi-i 
spulberaseră profiturile. Rezervele lui pentru zile negre 
- fondurile destinate remedierii unor eventuale pagube 
ajunseseră de mult la un nivel alarmant. Instituţiile de 
reglementare statale şi federale remarcaseră această 
situaţie, la fel şi Wall Street. Acţiunile erau în picaj, iar 
asta-i transformase viaţa într-un coşmar demn de 
Infernul lui Dante. 

Atunci îl chemase în ajutor pe Bert Myers, geniul 
finanţelor. 

Myers nu era specialist în asigurări, lucrase până 
atunci doar pentru bănci de investiţii. Elder îl mai 
angajase o dată, cu câţiva ani în urmă, pentru a-l ajuta 
să pună la punct strategia de achiziţii. Chiar şi în raport 
cu etaloanele lumii financiare, Myers era un cuţit foarte 


ascuţit, într-un sertar foarte mare, unul dintre cei mai 
inteligenţi oameni de pe Wall Street. 

Pus în faţa profiturilor care se tot micşorau, 
concepuse un plan. Nu putea controla Mama Natură şi 
nici cererile de despăgubiri care asaltau firma, dar 
putea mări profiturile din investiţii dacă treceau 
"dincolo de linie", cum se exprimase el. Instituţiile de 
reglementare, fără a mai pomeni de statutul firmei, 
impuneau interdicții stricte în privinţa investiţiilor 
posibile: majoritatea aduceau profituri mici, dar erau 
de risc scăzut, ca obligaţiunile sau plasamentele 
conservatoare de capital în credite ipotecare, de 
consum şi imobiliare. 

Bineînţeles, nu puteau lua din rezervele lor preţioase 
ca să le joace apoi la ruletă. Totuşi, Myers pusese ochii 
pe un fond de investiţii din Connecticut, condus de 
nişte genii ale matematicii, care adusese până atunci 
profituri uriaşe din plasamente corecte în valutele 
internaţionale. Acest fond, International Advisory 
Partners - IAP, se mişca pe un teritoriu interzis în raport 
cu perspectiva de risc, iar a investi în el nu era în nici 
un caz o opţiune pentru o companie ca Desert Life. 
Dar, odată ce Elder aprobase planul, Myers înființase o 
falsă firmă de investiţii imobiliare, care chipurile se 
încadra în marja de risc acceptabilă pentru Desert Life, 
şi virase cel puţin un miliard din rezerve către IAP, 
sperând că va obţine câştiguri grase, cu ajutorul cărora 
ar fi putut să transforme raporturile de profit false în 
realitate. 

Momentul ales de Myers nu fusese potrivit. IAP 
folosise infuzia de lichidităţi primită de la Desert Life 
pentru a paria că yenul va cădea în raport cu dolarul, 
dar uite că ministrul de finanţe al Japoniei încurcase 


lucrurile, când dăduse o declaraţie exact pe dos în 
privinţa politicii monetare a ţării. 

In primul trimestru, pierduseră paisprezece la sută 
din investiţie. Tipii de la IAP insistau că era o simplă 
anomalie, că strategia lor era solidă. Myers trebuia 
doar să aibă răbdare şi totul se va termina cu bine. Aşa 
că, în canicula cumplită din deşert, cu palmele 
transpirate, se agăţau încă din toate puterile de 
această speranţă. 

Elder îşi dăduse întâlnire cu Peter Benedict într-o 
dimineaţă de duminică, cât mai discret şi cât mai 
departe de birourile firmei. Părea puţin probabil ca 
angajaţii sau prietenii lui să intre într-o patiserie de 
mâna a doua din North Las Vegas. Cu mirosul de sirop 
de arțar asaltându-i nările, se aşeză într-un separeu şi 
aşteptă, îmbrăcat cu pantaloni de golf din poplin alb şi 
un tricou portocaliu, din caşmir. Uitase cum arăta 
Benedict, aşa că studia atent fiecare client care intra în 
local. 

Mark sosi cu o întârziere de câteva minute, un ins 
oarecare, în blugi, cu nelipsita şapcă Lakers şi un plic 
de manila sub braţ. Il reperă pe Elder înainte ca acesta 
să-l vadă, se pregăti sufleteşte şi se îndreptă către 
separeu. Elder se ridică şi-i întinse mâna. 

- Salut, Peter, mă bucur că ne întâlnim iar. 

Mark era timid şi vizibil stânjenit. Protocolul de 
afaceri îi cerea lui Elder să înceapă cu o conversaţie 
uşoară, dar pentru Mark era un chin. Jocul de blackjack 
era singurul lor teren comun, aşa că Elder pălăvrăgi 
câteva minute despre cărţi, înainte să insiste să 
comande amândoi ceva de mâncare. Mark nu se putea 
concentra din cauza palpitaţiilor care - se temea el - 
amenințau să se transforme în ceva serios. Sorbea din 
apa cu gheaţă şi încerca să-şi controleze respiraţia, dar 


inima lui o luase razna. Oare trebuia să se ridice şi să 
plece? 

Era prea târziu. 

Pălăvrăgeala impusă de etichetă se terminase şi 
Elder trecu la subiect. Odată politeţurile încheiate, 
tonul lui deveni tăios: 

- Aşadar, Peter, spune-mi de ce crezi că firma mea 
are probleme. 

Mark nu făcuse nici un curs de finanţe, dar în Silicon 
Valley învățase să citească un bilanţ financiar. 
Începuse prin a face disecţia companiei de securitate 
informatică la care lucra pe atunci, apoi trecuse la alte 
firme high-tech, căutând ocazii pentru investiţii bune. 
Când dădea peste un element pe care nu-l înţelegea, 
citea despre subiectul respectiv până acumula o sumă 
de informaţii pentru care l-ar fi invidiat şi un contabil 
cu diplomă. Mintea lui avea atât de mulţi cai-putere, 
încât i se părea că logica şi matematicile care stăteau 
la baza contabilităţii erau floare la ureche. 

Acum, cu glas chinuit, începu să recite mecanic toate 
anomaliile subtile pe care le descoperise companiei 
Desert Life în ultimele zece trimestre, adică în 
rapoartele trimestriale trimise la fisc. Găsise urmele 
vagi ale unei fraude pe care n-o remarcase nimeni de 
pe Wall Street, ba chiar ghicise corect că firma naviga 
în ape interzise pentru a obţine profituri mult peste 
medie. 

Elder îl asculta cu o fascinaţie vecină cu greaţa. 

Când Mark îşi sfârşi discursul, el înfipse cuțitul într-o 
brioşă, luă o bucată şi o mestecă încet. In cele din 
urmă, o înghiţi şi spuse: 

- Nu vreau să mă pronunţ dacă ai dreptate sau nu. 
Să zicem c-ar fi de-ajuns să-mi spui cum crezi că poţi 
ajuta Desert Life. 


Peter luă plicul pe care până atunci îl ţinuse în poală 
şi i-l întinse peste masă. Nu scoase nici un cuvânt, dar 
era evident că Elder trebuia să-l deschidă. 

În el găsi un teanc de tăieturi din ziare. Toate despre 
criminalul Doomsday. 

- Ce dracu' înseamnă asta? întrebă Elder. 

- Aşa poţi să-ţi salvezi compania, spuse Mark 
aproape în şoaptă. 

Venise clipa cea mare şi el era ametit. 

Apoi clipa dispăru aşa cum venise. 

Elder reacţionă visceral şi dădu să se ridice: 

- Ce Dumnezeu, ai scăpat de la balamuc? Dacă vrei 
să ştii, o cunoşteam pe una dintre victime! 

- Pe care? întrebă el răguşit. 

- Pe David Swisher. 

Elder scoase portofelul să plătească. Mark îşi adună 
ultimele rămăşiţe de curaj. 

- Ai face bine să stai jos, zise el. N-a fost o victimă. 

- Cum adică? 

- Te rog, stai jos şi ascultă-mă. Elder se aşeză. 

- Trebuie să-ţi spun că nu-mi place turnura pe care-a 
luat-o discuţia noastră. Ai un minut să-mi explici, altfel 
mă ridic şi plec, ai înţeles? 

- De fapt, într-un fel, a fost o victimă, însă nu l-a ucis 
Doomsday. 

- De unde ştii? 

- Pentru că nu există nici un criminal Doomsday. 


15 


6 IULIE 795 
VECTIS, BRITANIA 


Abatele losefus se văzu deodată oglindit într-o 
fereastră înaltă din sala capitulară. Afară era întuneric, 
dar lumânările dinăuntru nu fuseseră încă stinse, aşa 
că sticla parcă era o oglindă. 

Mijlocul i se îngroşase, fălcile îi atârnau şi era 
singurul bărbat din comunitate care nu avea tonsură, 
dar asta din cauză că era chel ca-n palmă. 

Un călugăr tânăr, un iber cu părul ca tăciunele şi 
barba deasă ca blana de urs, bătu la uşă şi intră cu 
mucarul, ca să stingă lumânările. 

- Bună seara, părinte. 

Accentul lui străin era gros ca mierea. 

- Bună seara, Jose. 

Abatele îl preţuia pe Jose mai mult decât pe oricare 
altul dintre fraţii mai tineri, atât pentru mintea lui 
ascuţită şi talentul de ilustrator, cât şi pentru firea lui 
veselă. Rareori era posomorât, iar când se însenina, 
râsul lui îi amintea abatelui de hohotele tunătoare care 
izbucneau cu mulţi ani în urmă din pieptul prietenului 
său Matthias, fierarul care făurise clopotul abației. 

- Cum găseşti seara asta? întrebă abatele. 

- E înmiresmată, părinte, şi plină de ţârâitul 
greierilor. După ce făcu întuneric în sala capitulară, 
Jose lăsă în odaia abatelui două lumânări aprinse, una 
pe masa de studiu, cealaltă la capul patului, apoi îi ură 
noapte bună. Rămas singur, losefus îngenunche lângă 
pat şi rosti rugăciunea pe care o repeta din ziua când 
fusese numit abate: 

- Slăvite Doamne, binecuvântează, rogu-te, pe umilul 
tău slujitor, care se străduie să te cinstească în fiecare 


Zi, şi dă-i puterea să fie păstorul acestei abaţii şi să-ţi 
facă lucrarea. Binecuvântează şi pe trimisul tău, 
Octavus, care trudeşte neîncetat pentru a îndeplini 
voia ta divină, şi călăuzeşte-i mâna aşa cum călăuzeşti 
inimile şi minţile noastre. Amin. 

losefus stinse ultima lumânare şi se întinse pe pat. 


Când episcopul de Dorchester îl întrebase pe noul 
său abate pe cine voia să numească prior, losefus îi 
răspunsese, fără să stea pe gânduri: pe sora 
Magdalena. Desigur, nimeni n-ar fi fost mai potrivit 
pentru această treabă. Priceperea ei de a conduce şi 
simţul datoriei erau neîntrecute printre fraţi şi surori. 
Dar losefus avea şi un alt motiv care îi stârnea 
neliniştea. Trebuia s-o câştige de partea lui, ca să nu 
pună în pericol misiunea pe care, credea el, Octavus 
era chemat s-o îndeplinească. 

Magdalena devenise astfel prima femeie prior de la 
Vectis şi se ruga fierbinte să-i fie iertată mândria care-i 
umplea sufletul zi de zi. losefus îi dăduse voie să se 
ocupe de toate amănuntele administrării abației, la fel 
cum procedase şi Oswyn cu el altădată, şi asculta 
răbdător în fiecare zi rapoartele ei despre abuzuri şi 
rătăciri, rostite cu înverşunare. Vectis, recunoștea el, 
era fără îndoială mai bine organizată decât pe vremea 
lui. Da, poate că primea mai multe plângeri în privinţa 
unor fleacuri, dar catadicsea să intervină doar atunci 
când observa că Magdalena acţiona cu prea mare zel 
sau prea mare cruzime. 

In schimb, se concentra asupra rugăciunilor, a 
construcţiei noii biserici şi, bineînţeles, se ocupa de 
băiat, de Octavus. 

Ultimele două preocupări se împleteau în scriptoriu. 
După moartea lui Oswyn, losefus revăzuse planurile 


pentru noul scriptoriu şi hotărâse că trebuia să fie şi 
mai impresionant, fiindcă nutrea convingerea sinceră 
că Scripturile şi textele copiate la Vectis erau de cea 
mai mare însemnătate pentru aducerea neamului 
omenesc pe calea cea bună. Visa că, în viitor, şi mai 
mulţi călugări vor produce şi mai multe manuscrise, iar 
abația şi toată Creştinătatea se vor înălța spiritual prin 
munca lor. 

Mai mult, voia să construiască o încăpere separată, 
una în care Octavus să lucreze netulburat. Trebuia să 
fie un loc special, bine apărat, unde băiatul să poată 
scrie numele care-i răsăreau în minte şi să le aştearnă 
în şuvoi neîncetat pe pergamente, aşa cum curge 
berea când dai cep unui butoi. 

Pivniţa de sub scriptoriu era întunecată, uscată şi 
rece, numai bună pentru păstrarea foilor mari de 
vellum şi a urcioarelor cu cerneluri şi la fel de potrivită 
pentru un băiat care nu voia să se joace la lumina 
soarelui sau să se plimbe pe pajişti. La un capăt al 
pivniţei fusese clădită o încăpere şi acolo, în spatele 
uşii zăvorâte, trăia Octavus, într-o veşnică penumbră, 
la lumina lumânărilor. Singura lui chemare era să stea 
pe scaunul de lemn, aplecat deasupra mesei de scris, 
să înmoaie furios pana în cerneală, iar şi iar, şi să 
umple pergamente până când cădea răpus de 
oboseală şi trebuia să fie dus pe braţe în pat. 

Pentru că punea atâta zel în ce făcea, Octavus 
dormea rareori mai mult de câteva ceasuri şi se trezea 
singur şi împrospătat de fiecare dată. Ori de câte ori 
Paulinus intra dimineaţa în scriptoriu, îl găsea pe băiat 
la masa de lucru, trudind ca de obicei. O soră mai 
tânără sau un novice îi aducea mâncarea acolo, având 
mare grijă să nu atingă pergamentele, apoi golea oala 
de noapte şi punea în sfeşnice lumânări proaspete din 


seu. Paulinus lua paginile atât de preţioase şi, când 
aduna destule, le lega în coperte groase şi tari din 
piele de bivol. 

Pe măsură ce Octavus creştea, devenind din copil 
flăcău, trupul lui se lungea ca un boţ de cocă 
proaspătă întins de mâinile brutarului. Avea braţele şi 
picioarele subţiri ca nişte bețe şi chipul palid, fără urmă 
de culoare, ca aluatul de pâine. Până şi buzele îi erau 
aproape albe, doar cu slabe urme rozalii. Dacă Paulinus 
n-ar fi văzut picături stacojii căzând pe podea, când 
Octavus se mai tăia în muchiile foilor de pergament, ar 
fi putut crede că băiatul n-avea strop de sânge în vine. 

Spre deosebire de cei mai mulţi băieţi, care-şi pierd 
delicateţea trăsăturilor când se maturizează, faţa lui 
Octavus nu se înăsprise, iar nasul nu i se lăţise. Işi 
păstrase chipul de copil, ceea ce era de neînțeles, deşi 
nu era oare de neînțeles chiar existenţa lui? Părul lui 
fin rămăsese de un roşcat-deschis. O dată pe lună, 
Paulinus îl aducea pe bărbier să tundă zulufii băiatului, 
în timp ce acesta scria sau, mai bine, când dormea, şi 
atunci pe podea se adunau şuviţe de culoarea 
morcovului, până când sora care se îngrijea de Octavus 
venea să le măture. 

Fetele care, sub legământul păstrării tainei, fuseseră 
alese să-l hrănească şi să-l îngrijească contemplau 
uimite frumuseţea lui tăcută şi concentrarea de 
neclintit, iar una dintre novice, mai îndrăzneață şi 
neastâmpărată - o fetişcană de cincisprezece ani pe 
nume Mary -, încerca uneori, fără succes, să-i atragă 
privirea, lăsând să-i scape din mâini o farfurie sau o 
tingire. 

Dar nimic nu-l putea distrage pe Octavus de la truda 
lui. Numele curgeau şuvoi pe foile de pergament, cu 
sutele, cu miile, cu zecile de mii. 


Paulinus şi losefus stăteau adesea lângă el, pierduţi 
într-un soi de reverie, şi urmăreau mişcarea 
halucinantă a penei. Deşi cele mai multe nume erau 
scrise cu litere romane, nu puţine erau şi cele scrise în 
alte limbi. Paulinus recunoscuse caractere arabe, 
aramaice şi ebraice, dar pe altele nu le cunoştea. 
Ritmul în care lucra băiatul era nebunesc şi sfida lipsa 
de încordare sau de grabă pe care o sugera înfăţişarea 
lui liniştită. Când pana se tocea, Paulinus îi dădea 
imediat alta şi, astfel, Octavus putea scrie neîncetat 
litere subţiri şi strânse. Aşternea rânduri atât de dese, 
încât, atunci când termina o pagină, aceasta era mai 
mult neagră decât albă. Apoi întorcea foaia şi scria mai 
departe, mânat de o misterioasă forţă interioară care 
nu-i dădea voie să se oprească. Abia după ce umplea 
ambele feţe se întindea să ia un nou pergament. 
Paulinus, care avea mereu dureri la încheieturi şi arsuri 
la stomac, verifica fiecare pagină, întrebându-se 
neliniştit dacă va afla pe ea vreun nume cunoscut, de 
pildă, Paulinus din Vectis. 

Uneori, Paulinus şi losefus vorbeau despre cât de 
minunat ar fi fost să-l întrebe pe flăcău ce credea el 
despre lucrarea vieţii sale şi chiar să primească un 
răspuns înţelept. Dar la fel de bine puteau să ceară 
unui bivol să le spună ce înseamnă viaţa. Octavus nu-i 
privea niciodată în ochi, nu răspundea la vorbele lor, 
nu trăda nici o emoție, nu rostea nici un cuvânt. De-a 
lungul anilor, cei doi călugări, de-acum bătrâni, 
discutaseră adesea despre importanţa lucrării lui 
Octavus în sens biblic. Dumnezeu, atotputernic şi etern 
- căzuseră ei de acord -, cunoaşte trecutul şi prezentul, 
dar şi viitorul. Toate întâmplările pământeşti sunt fără 
îndoială predeterminate de puterea viziunii sale, iar 
Creatorul l-a ales, vezi bine, pe miraculosul Octavus 


drept pană însufleţită, care să aştearnă pe pergament 
toate cele ce vor veni. 

Paulinus avea copii ale celor treisprezece cărţi ale 
Confesiunilor Sfântului Augustin. Călugării de la Vectis 
puneau mare preţ pe aceste scrieri: Augustin era 
pentru ei un far spiritual călăuzitor, întrecut doar de 
Sfântul Benedict. losefus şi Paulinus studiau cu 
îndârjire volumele şi aproape că-l auzeau pe sfânt 
vorbindu-le de dincolo de timp, când citeau acest 
pasaj: Dumnezeu hotărăşte destinaţia eternă a fiecărui 
om. Soarta oamenilor rămâne la alegerea Sa. 

Oare nu era Octavus dovada vie a acestei afirmaţii? 

La început, losefus păstrase volumele legate în piele 
pe o poliţă prinsă pe un perete al încăperii în care lucra 
Octavus. Până să împlinească opt ani, băiatul umpluse 
zece cărţi mari şi losefus ceruse să se facă a doua 
poliţă. Pe măsură ce timpul trecea, mâinile băiatului 
erau tot mai iuți, iar de la o vreme scria câte zece 
asemenea cărţi pe an. Când numărul volumelor a 
trecut de şaptezeci şi odaia a devenit neîncăpătoare, 
losefus a hotărât că trebuia să le găsească un loc mai 
potrivit. 

Abatele a luat oameni de la alte lucrări şi i-a pus să 
sape la capătul îndepărtat al beciului de sub scriptoriu, 
departe de odaia lui Octavus. Copiştii care lucrau 
deasupra, în sala principală, se plângeau de zgomotul 
neîncetat al târnăcoapelor şi lopeţilor, dar Octavus îşi 
vedea de treabă. 

Încet-încet, losefus a construit o adevărată bibliotecă 
pentru tot mai numeroasele cărţi ieşite de sub pana lui 
Octavus, o încăpere boltită, răcoroasă şi uscată, cu 
ziduri din piatră. Nimeni altul decât Ubertus 
supraveghease lucrările de zidărie. Ştia foarte bine că 
fiul său se afla în spatele uşii zăvorâte, dar nu-i trecuse 


nici o clipă prin minte să încerce să dea ochii cu el. 
Băiatul nu mai era al lui, ci al lui Dumnezeu. losefus 
păstra cu sfinţenie secretul lui Octavus. Doar Paulinus 
şi Magdalena ştiau ce făcea băiatul, iar în afara 
cercului lor, doar câteva fete care-l îngrijeau aveau 
voie să intre la el. Bineînţeles, într-o comunitate atât 
de mică precum abația, circulau multe zvonuri, şoptite 
pe la colţuri, despre scrieri misterioase şi ritualuri sacre 
care aveau legătură cu un tânăr pe care nu-l mai 
văzuseră de când era copil. Totuşi, losefus era atât de 
îndrăgit şi respectat, încât nimeni nu punea la îndoială 
pioşenia şi corectitudinea faptelor sale. Călugării de la 
Vectis ştiau că pe lume sunt multe lucruri de neînțeles, 
iar acesta era unul dintre ele. Aveau încredere în 
Dumnezeu şi în losefus, care vegheau asupra lor şi-i 
conduceau, pe calea cea dreaptă către sfinţenie. 


Octavus împlini optsprezece ani pe şapte iulie. 

Îşi începu ziua uşurându-se în oala lăsată într-un colţ 
al odăii, apoi se duse drept la masa de scris şi înmuie 
pana în cerneală. Se apuca de fiecare dată să scrie 
exact de unde rămăsese. Câteva lumânări groase, 
înfipte în sfeşnice grele de fier, care ardeau chiar şi 
atunci când el dormea, aruncau o lumină tremurătoare 
şi gălbuie asupra pupitrului. Octavus clipi pentru a-şi 
umezi ochii înroşiţi şi se apucă de treabă. 

Încă un nume. Mors. Apoi altul. Natus. Şi tot aşa, 
mereu. 

În zori, novicea Mary bătu la uşă şi, fără s-aştepte 
răspunsul care n-ar fi venit niciodată, intră în odaie. 
Era o fată din partea locului, care se născuse pe ţărmul 
de miazăzi al insulei, cel dinspre Normandia. Tatăl ei 
era un ţăran care avea prea multe guri de hrănit şi 
care nădăjduia că fata lui cea mai harnică o va duce 


mult mai bine în slujba lui Dumnezeu decât trudind în 
lanul de grâu. Mary trăia la abație de patru ani. Sora 
Magdalena o remarcase pentru că avea mintea 
ascuţită şi învățase repede rugăciunile, dar era cam 
neastâmpărată pentru gustul ei. Era veselă şi gata 
oricând să joace renghiuri celorlalte novice, de pildă, 
să ascundă sandalele uneia sau să pună un pumn de 
ghinde în patul alteia. Magdalena refuza s-o primească 
în ordin până când nu-şi schimba purtarea. 

Mary adusese pe o tavă bucate simple, pâine neagră 
şi o felie de slănină. Spre deosebire de celelalte fete, 
care se temeau de Octavus şi nu-i adresau nici un 
cuvânt, ea pălăvrăgea de parcă ar fi avut de-a face cu 
un flăcău ca oricare altul. Acum se opri în faţa mesei şi 
încercă să-i prindă privirea. Părul ei castaniu era încă 
destul de lung şi vălul nu-l acoperea în întregime. 
Odată primită în ordin - lucru pe care şi-l dorea 
fierbinte, dar de care se temea în egală măsură -, ar fi 
fost silită să se tundă scurt. Era frumuşică, înaltă şi 
zveltă ca un mânz, şi avea obrajii veşnic îmbujoraţi. 

- Octavus, e o zi minunată de vară şi tu habar n-ai! 
Puse tava pe masă. Uneori, el nici nu se-atingea de 
mâncare, dar fata observase că avea o slăbiciune 
pentru slănină. Octavus lăsă pana şi începu să înfulece 
zgomotos pâinea şi slănina. 

- Ştii de ce-ai primit slănină azi? Băiatul mânca 
lacom, privind ţintă blidul. 

- Fiindcă e ziua ta, de-aia! exclamă Mary. Ai 
optsprezece ani! Dacă vrei să mai laşi pana, să te 
odihneşti şi să faci o plimbare pe-afară, îi anunţ şi sunt 
sigură că te lasă. 

Octavus termină de mâncat şi începu imediat să 
scrie. Degetele lui unsuroase lăsau urme pe foaia de 
pergament. In cei doi ani de când avea grijă de el, 


Mary devenise tot mai curioasă în ceea ce-l privea. 
Visa că doar ea va desfereca într-o bună zi limba lui 
Octavus şi-l va face să-şi dezvăluie secretele. Era 
convinsă că ziua aceasta, când el împlinea optsprezece 
ani, avea o mare importanţă, ca şi cum trecerea de la 
copilărie la maturitate ar fi putut rupe vraja, iar flăcăul 
acesta de o frumuseţe stranie şi-ar fi căpătat în sfârşit 
locul printre oameni. 

- Habar n-aveai că-i ziua ta, aşa-i? zise ea supărată şi 
continuă să-l provoace. Şapte iulie... Toţi ştiu când te- 
ai născut, fiindcă eşti altfel decât ceilalţi, nu? 

Scotoci sub şorţul de in şi scoase legătura pe care o 
ascunsese acolo. Era cât un măr, înfăşurată într-o 
cârpă şi prinsă cu o fâşie de piele. 

- Ţi-am adus un dar, Octavus, spuse ea, pe jumătate 
cântat. 

Acum stătea în spatele scaunului. Se întinse pe 
deasupra lui şi puse legătura pe foaia de pergament, 
obligându-l să se oprească. Băiatul se uită la pacheţel 
cu aceeaşi privire goală. 

- Desfă-l, îl îndemnă Mary. El continua să se holbeze. 

- Bine, atunci o să-l desfac eu pentru tine! 

Se aplecă pe lângă el, înconjurându-i pieptul îngust 
cu braţele ei puternice, şi începu să desfacă sfoara. Era 
o prăjitură aurie, rotundă, din care se scursese pe 
cârpă un sirop gros. 

- Uite, e o prăjitură cu miere! Eu am făcut-o, numai 
pentru tine! 

Acum stătea lipită de el. 

Poate că Octavus simţise prin cămaşă apăsarea 
sânilor ei mici şi tari. Poate că simţise pielea caldă a 
braţului ei pe obraz. Poate că simţise mirosul femeiesc 
al trupului tânăr şi aburii răsuflării ei, în timp ce 
vorbea. 


Lăsă pana pe masă şi mâna îi căzu în poală. Răsufla 
întretăiat şi părea să sufere, ca şi cum îl durea ceva. 
Înspăimântată, Mary se trase câţiva paşi înapoi. 

Nu vedea ce face el, dar parcă-şi freca pielea ca şi 
cum ar fi fost înţepat de o albină. Dintre buzele lui 
întredeschise ieşeau scâncete şi şuierături slabe. 

Deodată, Octavus se opri şi se întoarse. Ea tresări şi 
simţi că i se înmoaie genunchii. 

Îşi desfăcuse pantalonii şi îşi ţinea în mână bărbăţia 
învârtoşată, uriaşă, mai roşie decât orice părticică a 
trupului său palid. 

Se împletici către ea şi, împiedicându-se în pantalonii 
căzuţi până la genunchi, o apucă de sâni cu degetele 
lui delicate şi lungi ca nişte tentacule. 

Amândoi căzură pe podeaua de pământ bătătorit. 

Fata era mult mai puternică decât Octavus, dar 
surpriza şi teama îi secaseră forţele şi se simţea slabă 
ca un pui de găină. Băiatul îi ridică repede şorţul şi 
rochia, dezvelindu-i coapsele albe. li desfăcu picioarele 
şi împinse cu toată puterea. Işi lăsase capul pe umărul 
ei şi fruntea lui o ţintuia la pământ. Acum scotea 
şuierături tot mai dese, de parcă fluiera. Mary era o 
fată deprinsă cu cele lumeşti, aşa că ştia prea bine ce i 
se întâmpla. 

- Hristoase, fie-ţi milă de mine! striga ea, iar şi iar. 

Când Jose, călugărul iber, auzi ţipetele ei, sări de la 
masa lui de lucru din sala mare şi se năpusti pe scări. 
Mary stătea cu spatele lipit de zid şi plângea încetişor, 
frământând în mâini şorţul pătat de sânge. Octavus, cu 
pantalonii în vine, se întorsese la masa de lucru, iar 
pana lui zbura peste un pergament. 


16 


15 IULIE 2009 
NEW YORK 


Era o după-amiază fierbinte, lipicioasă şi umedă, iar 
căldura care radia din asfalt părea o pedeapsă 
nemeritată. Newyorkezii se târau pe trotuarele încinse 
ca nişte plite, abia mişcându-se prin aerul de 
consistenţa melasei. Will cărase până acasă două 
sacoşe grele din plastic, pline cu tot felul de 
cumpărături pentru o petrecere, şi bluza leoarcă de 
transpiraţie i se lipise de piele. 

Desfăcu o bere, aprinse aragazul şi tăie mărunt o 
ceapă, în timp ce uleiul se încingea în tigaie. Mirosul 
dulceag al cepei prăjite care umplu bucătăria îi gâdilă 
plăcut nările. Nu mai simţise de multă vreme miros de 
mâncare gătită şi nu mai ţinea minte când folosise 
ultima dată aragazul. Probabil că în epoca Jennifer, dar 
amintirile lui despre relaţia aceea erau înceţoşate. 

Carnea tocată de vită apucase să se rumenească 
frumos, când se auzi soneria. Nancy cumpărase 
plăcintă cu mere şi un iaurt congelat, care începuse 
deja să se dezgheţe. Părea relaxată şi era îmbrăcată 
lejer, într-o pereche de blugi mulaţi pe coapse şi o 
bluză scurtă, fără mâneci. 

Şi Will părea relaxat, fapt pe care ea îl remarcă 
imediat. Expresia lui era mai blândă decât de obicei, 
avea fălcile mai puţin încleştate, iar umerii mai puţin 
încordaţi. Îi oferi un zâmbet larg. 

- Pari fericit, constată ea, oarecum mirată. 

Will îi luă sacoşa şi se aplecă foarte firesc s-o pupe 
pe obraz, iar gestul îi luă pe amândoi prin surprindere. 

El făcu repede un pas înapoi, iar ea încercă să-şi 
ascundă roşeaţa adulmecând aroma de mirodenii şi 


ardei iute şi făcând o glumă despre talentul lui culinar 
strict secret. În vreme ce Will amesteca în tigaie, 
Nancy puse masa, apoi strigă: 

- l-ai luat ceva? 

Will tăcu, întorcând întrebarea pe toate feţele. 

- Nu, zise el în cele din urmă. Ar fi trebuit? 

- Da! 

- Dar ce? 

- De unde să ştiu eu? Tu eşti taică-su! 

Se aşternu tăcerea. Starea lui de spirit se mai 
mohorâse. 

- Pot să ies şi să iau nişte flori, se oferi ea. 

- Mulţumesc, spuse Will, dând din cap. Îi plac florile. 
Sau cel puţin aşa bănuia. Işi amintise de fetiţa de-o 
şchioapă care ţinea în mâinile durdulii un buchet de 
margarete proaspăt culese. 

- Sunt sigur că-i plac florile, adăugă el. 


Ultimele săptămâni fuseseră chinuitoare. 
Temeiurile arestării lui Luis Camacho se erodaseră 
treptat şi, în cele din urmă, le mai rămăsese un singur 

cap de acuzare pentru crimă. Oricât de tare se 
străduiseră, nu reuşiseră să dovedească implicarea lui 
în celelalte crime Doomsday; de fapt, nu înaintau 
deloc. Făcuseră mari eforturi să-l analizeze, 
reconstituiseră fiecare zi din viaţa lui, în ultimele trei 
luni. Luis era disciplinat şi muncea conştiincios, făcând 
naveta la Vegas de două, trei ori pe săptămână. Era 
mai degrabă genul domestic, îşi petrecea cele mai 
multe nopţi la New York, acasă la iubitul lui. Dar avea 
şi instinctele unui cotoi de pripas: dacă partenerul lui 
era obosit sau, pur şi simplu, ocupat, rătăcea prin 
cluburi şi baruri gay, încercând febril să înnoade alte 
relaţii. John Pepperdine făcea parte din categoria 


monogamilor pasivi, în vreme ce Luis Camacho avea 
mari rezerve de energie sexuală, care ardea ca 
magneziul. Nu încăpea nici un dubiu că temperamentul 
lui vulcanic îl împinsese la crimă, dar John era, după 
toate aparențele, singura lui victimă. 

lar crimele se opriseră. O veste bună pentru toţi cei 
care mai respirau, o veste rea pentru anchetatori, care 
nu mai aveau altceva de făcut decât să analizeze la 
nesfârşit indicii răsuflate. Apoi, într-o bună zi, Will 
avusese o "clipă de evrica" sau ceva asemănător. ŞI 
dacă John Pepperdine fusese într-adevăr cea de-a noua 
victimă aleasă de Doomsday, dar Luis Camacho i-o 
luase înainte şi sfârşise prin a fi acuzat de crimă 
pasională? 

Poate că filiera Las Vegas a lui Luis era o pistă falsă 
în sens clasic. Şi dacă adevăratul criminal Doomsday 
se aflase acolo, în City Island, în ziua respectivă, 
dincolo de panglica galbenă a poliţiei, şi aflase uluit că 
cineva îi furase crima? Apoi, pentru a-şi bate joc de ei, 
făcuse o pauză, lăsându-i să fiarbă în suc propriu şi 
sădind în jur seminţele confuziei şi ale frustrării. 

Will obținuse citaţii pentru canalele de televiziune 
care trimiseseră echipe pe Minnieford Avenue în seara 
aceea caldă şi sângeroasă şi, câteva zile, el şi Nancy 
trecuseră în revistă ore întregi de filmare şi sute de 
fotografii digitale, căutând un alt bărbat brunet, de 
înălţime şi greutate mijlocie, care ar fi putut bântui 
scena crimei. Nu găsiseră nimic, dar Will era de părere 
că ipoteza stătea în picioare. 


Aniversarea de azi era un răgaz bine-venit. Will 
aruncă o pungă de Uncle Ben's într-o oală cu apă 
clocotită şi desfăcu o altă bere. Auzi din nou soneria. O 
clipă, speră că se întorsese Nancy cu florile. Chiar ea 


era, dar venise împreună cu Laura şi amândouă erau 
gureşe şi zglobii ca nişte fetişcane de liceu. In spatele 
lor stătea un băiat înalt, zvelt ca un ogar, cu ochi vii şi 
inteligenţi şi o claie de păr castaniu, cârlionţat. 

Will înhăţă buchetul de flori din mâinile lui Nancy şi i- 
| oferi stânjenit Laurei. 

- Felicitări, puştoaico! 

- Nu te obosi, glumi ea. 

- Nici nu m-am obosit, zise el repede. 

- Tată, el e Greg. 

- Îmi pare bine, domnule. 

- Şi mie. Nu m-aşteptam să vii şi tu, dar mă bucur să 
te cunosc, în sfârşit. 

- A venit pentru sprijin moral, spuse Laura. Aşa e el. 
Îl pupă în fugă pe Will, îşi aruncă geanta pe canapea şi 
desfăcu fermoarul unui buzunar lateral. Flutură 
triumfătoare un contract cu antetul Editurii Elevation 
Press. 

- Semnat, ştampilat şi trimis! 

- Acum pot să mă laud peste tot că eşti scriitoare? se 
interesă el. 

Încuviinţă, cu ochii uşor umezi. 

Will se întoarse repede cu spatele şi se retrase în 
bucătărie. 

- Stai s-aduc şampania înainte să-ncepi să te 
smiorcăi! Laura îi şopti lui Nancy: 

- Nu-i place când alţii devin sentimentali. 

- Am observat, zise Nancy. 

În timp ce mâncau chili fierbinte din boluri, Will 
toastă pentru a mia oară şi constată cu plăcere că toţi 
îşi goliseră paharele. Aduse o altă sticlă şi le umplu iar. 
Nancy protestă fără convingere, dar îl opri abia când 
spuma trecu de buza paharului şi-i udă degetele. 


- Nu beau aproape deloc, dar asta-mi place, le 
destăinui ea. 

- Toată lumea trebuie să bea la petrecerea asta, 
spuse Will ferm. Greg, ţie-ţi place să bei? 

- Cu măsură. 

- Şi eu beau moderat de excesiv, glumi el şi Laura îi 
aruncă o privire de avertisment. Credeam că jurnaliştii 
beau zdravăn. 

- Suntem de toate felurile. 

- lar tu eşti de felul ăla care mă aleargă la 
conferințele de presă? 

- Vreau să lucrez în presa scrisă. Jurnalism de 
investigaţie. Laura se grăbi să intervină: 

- Greg susţine că jurnalismul de investigaţie e calea 
cea mai eficientă de a rezolva problemele sociale şi 
politice. 

- Zău? făcu Will pe un ton cam aspru. Zelul şi 
ipocrizia îl scoteau mereu din sărite. 

- Zău, răspunse Greg, la fel de bătăios. 

- Bine, acum sunteţi fraţi de cruce, interveni Laura 
pe un ton glumeţ, încercând să destindă atmosfera. 

Will n-avea de gând să renunţe. 

- Şi care sunt perspectivele pentru un job în 
jurnalismul de investigaţie? 

- Nu prea bune. Am o bursă la Washington Post. 
Evident, mi-ar plăcea să primesc un post acolo. Dacă ai 
vreodată un pont, uite cartea mea de vizită. 

Glumea doar pe jumătate. 

Will îşi strecură cartea de vizită în buzunarul cămăşii. 

- Pe vremuri, ieşeam cu o fată de la Washington 
Post. Fornăi dispreţuitor. Nu ţi-ar folosi la nimic dacă i- 
ai spune numele meu. 

Laura voia să schimbe subiectul. 

- Bun, acum vrei să afli cum a decurs întâlnirea? 


- Bineînţeles, în amănunt. Sorbi cu zgomot spuma 
din pahar. 

- A fost extraordinar, gânguri ea. Redactorul meu, 
Jennifer Ryan, e o dulceaţă. A stat aproape o jumătate 
de oră ca să-mi spună cât i-au plăcut schimbările pe 
care le-am făcut şi cum alte câteva mici ajustări sunt 
de-ajuns et cetera et cetera, apoi mi-a zis că trebuie să 
mergem la etajul patru, să ne întâlnim cu Matthew 
Bryce Williams, editorul. E o casă veche, incredibil de 
frumoasă, iar biroul lui Matthew e întunecos şi plin de 
obiecte vechi, ştii, ca un club englezesc. El e destul de 
bătrân, cam de vârsta tatei, dar mult mai distins... 

- Hei! strigă Will. 

- Păi, aşa e, continuă ea. Parcă e caricatura unui 
aristocrat britanic, dar politicos şi fermecător şi - n-o 
să-ţi vină să crezi - mi-a turnat sherry dintr-o sticlă de 
cristal, într-un pahar mic, tot de cristal. A fost perfect. 
Apoi mi-a tot vorbit despre cât de mult îi place cum 
scriu şi a declarat că stilul meu e "simplu, economic şi 
are forţa unei prezenţe tinere şi proaspete". 
Pronunţase cuvintele imitându-i haios accentul 
englezesc. Îţi vine să crezi c-a spus aşa ceva? 

- A spus ceva şi despre câţi bani o să câştigi? întrebă 
Will. 

- Nu! Doar nu era să stric un asemenea moment cu o 
discuție vulgară despre bani. 

- Dacă vrei să ştii, n-o să poţi ieşi la pensie cu ce-ţi 
dau ei ca avans. Nu-i aşa, Greg? Sau poate în 
jurnalismul de investigaţie se câştigă o grămadă de 
bani... 

Greg nu muşcă momeala. 

- Tată, e o editură mică! Publică doar zece cărţi pe 
an. 

- O să faci un turneu de promovare? o întrebă Nancy. 


- Încă nu ştiu, dar n-am şanse mari să dau lovitura. E 
literatură serioasă, nu un roman de duzină. 

Nancy se interesă când va putea să-l citească. 

- Exemplarele de lectură ar trebui să fie gata peste 
câteva luni. O să-ţi trimit unul. Tată, vrei şi tu să-l 
citeşti? 

Will o privea fix. 

- Habar n-am, ar trebui? 

- Cred c-o să supravieţuieşti. 

- N-auzi în fiecare zi că eşti "demolatorul", mai ales 
din gura fiicei tale, zise el cu reproş. 

- E un roman, nu eşti tu. Personajul e doar inspirat 
de tine. 

Will ridică paharul. 

- In cinstea oamenilor care sunt surse de inspiraţie. 
Ciocniră din nou. 

- Greg, tu l-ai citit? întrebă Will. 

- Da. E superb. 

- Atunci ştii mai multe despre mine decât ştiu eu 
despre tine. Will vorbea din ce în ce mai împleticit şi 
mai tare. Poate că următoarea ei carte o să fie despre 
tine. 

Ultimele cuvinte o făcură pe Laura să remarce acid: 

- Ştii, chiar ar trebui să-l citeşti. L-am adaptat şi ca 
scenariu de film. Aşa crezi că am mai mari şanse de 
succes? O să-ţi las un exemplar. Se citeşte mai repede 
şi o să prinzi ideea. 


Laura şi Greg au plecat curând, ca să prindă trenul 
către Washington. Nancy a rămas să strângă şi să 
spele vasele. Seara fusese prea plăcută ca să fie 
încheiată abrupt, iar Will se scuturase de veşnica lui 
nervozitate şi părea mai relaxat şi mai îngăduitor, cu 


totul alt om faţă de arcul comprimat cu care avea de-a 
face zilnic la birou. 

Afară, lumina pălise şi zgomotul traficului era din ce 
în ce mai stins, cu excepţia ambulanţelor care veneau 
şi plecau de la Spitalul Bellevue. Stăteau umăr lângă 
umăr în bucătăria mică, amândoi cam ameţiţi după 
atâta şampanie. Will trecuse deja la scotch. Se bucurau 
de această ieşire din rutină, iar banalitatea domestică 
a spălatului vaselor era liniştitoare. 

Nu fusese nimic planificat - Will avea să se 
gândească la asta mai târziu -, dar, în loc să pună 
mâna pe următoarea farfurie, el o puse pe fundul lui 
Nancy şi începu să-l mângâie blând, cu mişcări 
circulare. Privind retrospectiv, ar fi trebuit să se 
aştepte la asta. 

În ultima vreme, i se conturaseră pomeţii obrajilor, 
iar corpul ei avea forma unei clepsidre şi, fir-ar să fie - 
ar fi spus el dacă ar fi fost întrebat -, pentru el era 
important cum arată o femeie. Mai mult decât atât, 
personalitatea ei se schimbase de când lucrau 
împreună. Era mai calmă, mai puţin zeloasă şi mai 
puţin dependentă de cofeină, ba chiar, spre 
amuzamentul lui Will, se molipsise puţin de cinismul 
lui. Din când în când, făcea câte-o remarcă sarcastică, 
dar amuzantă. Nesuferita şefă de cercetaşi dispăruse şi 
îi luase locul o femeie care nu-l mai călca pe nervi. Ba 
dimpotrivă. 

Nancy avea mâinile afundate în chiuveta plină cu 
apă. Le ţinu acolo, închise ochii câteva clipe şi nu 
spuse nimic, nu făcu nici un gest. 

Will o întoarse cu faţa la el şi o obligă astfel să-şi 
mişte mâinile. În cele din urmă, şi le puse, ude cum 
erau, pe umerii lui şi-l întrebă: 

- Crezi că-i o idee bună? 


- Nu. Tu? 

- Nici eu. 

O sărută şi constată că buzele ei erau moi, îl excită 
gura ei întredeschisă. Işi puse amândouă mâinile pe 
fundul ei şi-i pipăi marginea chiloţilor prin blugi. 
Ameţeala de la băutură se transformase în dorinţă 
înceţoşată. Se lipi strâns de trupul ei cald. 

- Azi a venit femeia. Am cearşafuri curate, şopti el. 

- Te pricepi să suceşti mintea unei fete... Şi ea voia 
s-o facă, era convins. 

O luă de mâna udă şi alunecoasă şi o conduse în 
dormitor. Dădu la o parte cuvertura şi o trase pe Nancy 
pe pat. 

Tocmai o săruta pe gât şi îşi strecurase mâinile sub 
bluza ei, când Nancy spuse: 

- O să ne pară rău mai târziu. E împotriva... Will o 
sărută apăsat pe gură, apoi se trase înapoi: 

- Uite ce-i, dacă nu vrei, putem să dăm ceasul cu 
câteva minute în urmă şi să terminăm de spălat 
vasele. 

Nancy îl sărută - era prima dată când o făcea. 

- Nu-mi place să spăl vasele, zise ea. 


Când au ieşit din dormitor, se întunecase şi în 
sufragerie plutea o linişte ciudată. Se auzea doar 
băâzâitul aparatului de aer condiţionat şi vuietul 
îndepărtat al maşinilor pe FDR Drive. Will îi dăduse o 
cămaşă albă, curată, lucru pe care nu-l mai făcuse 
niciodată pentru altă femeie la prima partidă de amor. 
Constatase că tuturor le plăcea atingerea pânzei 
scrobite şi că ridicau acest gest simplu la valoare de 
ritual. Nici Nancy nu făcea excepţie. Cămaşa, care o 
acoperea pudic, parcă o înghiţise. Se aşeză pe canapea 


şi îşi sprijini bărbia pe genunchi. Pielea coapselor ei era 
rece şi palidă ca alabastrul. 

- Vrei ceva de băut? întrebă Will. 

- Cred că mi-ajunge pentru azi. 

- lţi pare rău? 

- Ar trebui, dar nu-mi pare. 

Obrajii ei încă erau îmbujoraţi. Lui Will i se părea mai 
drăguță ca oricând, dar şi mai matură, mai feminină. 

- M-am gândit că s-ar putea întâmpla asta, continuă 
ea. 

- Când? 

- De la bun început. 

- Zău? De ce? 

- Intersecţia reputaţiilor noastre. 

- Nu ştiam că şi tu ai o reputaţie. 

- E alt gen de reputaţie, îi explică ea, oftând. Fată 
bună, ştie să aleagă, nu clatină niciodată barca. Cred 
că, în adâncul inimii, am vrut mereu să clatin barca, 
doar ca să văd cum e. 

Will zâmbi. 

- De la demolări, am ajuns la naufragii. Te-ai prins 
care-i numitorul comun? 

- Will Piper, eşti un băiat rău. Fetelor bune le plac 
băieţii răi, nu ştiai? 

Între timp, mintea lui se limpezise, acum era aproape 
treaz. 

- Va trebui să păstrăm secretul, ştii? 

- Ştiu. 

- Cariera ta, pensia mea... 

- Ştiu, Will! Ar fi mai bine să plec. 

- Nu trebuie să pleci. 

- Mulţumesc, dar cred că n-ar fi cazul să te scoli 
târziu mâine. 


Înainte să apuce să-i răspundă, Nancy atinse cu un 
deget coperta scenariului lăsat de Laura pe măsuţă. 

- O să-l citeşti? întrebă ea. 

- Nu ştiu. Poate. Probabil, adăugă el după o pauză. 

- Laura vrea să-l citeşti. 


După ce rămase singur, îşi turnă un scotch şi aprinse 
lampa de pe masă. Strălucirea becului puternic îi 
înţepa ochii. Se uită o vreme la scenariul scris de fiica 
lui, dar coperta parcă luase foc, din cauza imaginii 
remanente a becului. Inainte să dispară, i se păru că 
arăta exact ca o faţă sinistră care rânjea la el. Il 
provoca să ridice dosarul. Acceptă provocarea şi 
mormăi: 

- Ce mai demolator! 

Nu mai citise nici un scenariu în viaţa lui. Studie 
capsele strălucitoare din alamă şi îşi aminti când mai 
văzuse aşa ceva: cu o lună în urmă, la Mark 
Shackleton. Intoarse prima pagină şi se apucă să 
citească, dar textul acela neobişnuit, cu treceri 
repetate de la "interior" la "exterior" era greu de 
urmărit. 

După câteva pagini, se văzu obligat s-o ia de la 
început, apoi se obişnui. După toate aparențele, 
personajul pe care i-l inspirase Laurei se numea Jack, 
un tip a cărui descriere sumară i se potrivea ca o 
mănuşă: solid, patruzeci şi ceva de ani, blond, un 
produs al Sudului, deopotrivă manierat şi dur. 

Deloc surprinzător, Jack era un alcoolic şi un 
afemeiat. Incepuse o relaţie nouă cu Marie, o 
sculptoriţă care până atunci nu lăsase nici un bărbat să 
intre în viaţa ei, dar lui nu putuse să-i reziste. Se părea 
că Jack lăsase în urmă un lung şir de femei şi - de-a 
dreptul dureros pentru Will - una dintre ele era chiar 


fiica lui, o tânără pe nume Vicki. Jack era bântuit de 
amintirea Ameliei, o femeie cu psihic fragil, pe care, 
metaforic vorbind, o snopise-n bătaie până când ea 
găsise calea spre libertate cu ajutorul unei sticle de 
votcă şi al unei doze zdravene de monoxid de carbon. 
Amelia - o aluzie transparentă la Melanie, prima soţie a 
lui Will şi mama Laurei - era o femeie care nu reuşise 
să plutească pe apele tulburi şi complicate ale vieţii. 
De-a lungul scenariului, apărea de multe ori în mintea 
lui Jack, stacojie la faţă din cauza gazului otrăvitor, şi îi 
reproşa furioasă că e crud faţă de Marie. 

La jumătatea scenariului, Will constată că era prea 
treaz ca să continue, aşa că-şi mai turnă o porţie de 
scotch. Aşteptă ca alcoolul să-l anestezieze, apoi citi 
până la sfârşitul deloc fericit: sinuciderea Mariei, la 
care asistase un singur martor - o Amelie înlăcrimată -, 
urmată de decizia salvatoare a lui Vicki de a rupe 
relaţia abuzivă şi de a-şi găsi un bărbat mai blând, 
chiar dacă mai puţin interesant. Şi Jack? Trecuse la 
Sarah, verişoara Mariei, pe care-o cunoscuse la 
înmormântare. Demolatorul încă mai avea resurse. 

Când închise scenariul, Will se întrebă de ce nu 
plângea. 

Deci aşa îl vedea fiica lui. Era chiar atât de grotesc? 

Se gândi la fostele lui soţii, la nenumăratele iubite, la 
şirul nesfârşit de femei de-o noapte. Şi acum, Nancy. 
Multe dintre ele erau fete de treabă. Se gândi şi la fiica 
lui, un ou proaspăt care luase miros de la oul clocit - 
tatăl ei. Se gândi la... 

Deodată, gândurile lui frânară brusc. Înhăţă scenariul 
şi-l deschise la întâmplare. 

- Fir-ar al dracului! 

Corpul de literă. 


Era Courier 12, la fel ca al cărţilor poştale trimise de 
asasin. 

Işi aminti că se mirase când îl văzuse pe cărţile 
poştale: un corp de literă folosit la scară largă în epoca 
maşinilor de scris, dar o alegere destul de ciudată în 
era computerelor şi a imprimantelor. Times New 
Roman, Garamond, Arial, Helvetica, acestea erau noile 
standarde în lumea meniurilor pull-down. 

Căută repede pe Internet şi găsi răspunsul. Courier 
12 era fontul obligatoriu pentru scenarii, fără nici o 
excepţie. Ajungeai de râsul lumii dacă trimiteai unui 
producător un scenariu care nu respecta această 
regulă elementară. Şi altă chestie interesantă: îl 
foloseau frecvent şi programatorii, când scriau coduri- 
sursă. 

O nouă imagine mentală îi alungă deodată orice alt 
gând. Două scenarii semnate "Peter Benedict" şi 
câteva pixuri negre Pentel pe un birou alb, lângă o 
bibliotecă plină de lucrări despre programare. Vocea lui 
Mark Shackleton completă imaginea: "Nu cred c-o să-l 
prinzi”. 

Indiferent cât de ciudate erau aceste asociaţii, le 
analiză o vreme, înainte să ştampileze cu "absurdă" 
ipoteza că ar putea exista o legătură între cazul 
Doomsday şi fostul lui coleg de cameră. Shackleton, 
alergând de colo-colo prin New York, mânuind cuțitul, 
trăgând cu pistolul şi semănând haos! Vezi să nu! 

Şi totuşi, fontul era o pistă care merita urmărită - 
acum era aproape convins -, iar el ştia bine că ar fi fost 
o prostie să nu-şi asculte intuiţia, mai ales că oricum 
ajunsese într-un punct mort. 

Luă repede telefonul şi tastă entuziasmat un mesaj 
pentru Nancy: Tu şi cu mine o să citim scenarii. 
Doomie s-ar putea să fie scenarist. 


17 


28 IULIE 2009 
LAS VEGAS 


Femeia pipăi verigile fine şi reci, de paisprezece 
karate ale brățării şi îşi plimbă degetul peste banda 
aspră de diamante de pe marginea cadranului mic şi 
pătrat. 

- Imi place, murmură ea. 

- O alegere perfectă, doamnă, zise bijutierul. Este un 
Harry Winston foarte căutat. Se numeşte Avenue Lady. 

Asta o făcu să râdă. 

- Ai auzit cum îi spune? îl întrebă pe însoţitorul ei. 

- Mda. 

- Nu e minunat? 

- Cât costă? se interesă el. 

Bijutierul se uită în ochii lui. Dacă tipul ar fi fost 
japonez, coreean sau arab, ar fi ştiut că-l are în 
buzunar, dar americanii în pantaloni kaki şi cu şepci de 
baseball erau mult mai greu de evaluat. 

- Azi, domnule, vi-l pot vinde pentru 24 000 de 
dolari. 

Femeia se holbă la el. Era cel mai scump ceas, dar îi 
plăcea la nebunie. Atrase atenţia bărbatului atingându- 
i cu o mişcare nervoasă antebraţul. 

- ÎI luăm, zise el, fără cea mai mică ezitare. 

- Foarte bine, domnule. Cum aţi dori să plătiţi? 

- Trece-l în contul camerei mele. Stăm la Piazza 
Suite. Vânzătorul ar fi trebuit să se ducă în camera din 
spate şi să-l verifice, dar nu-şi făcea probleme. Piazza 
Suite era unul dintre cele mai bune apartamente pe 
care le aveau, aproape două sute de metri pătraţi de 
marmură şi opulenţă, baie cu hidromasaj şi living pe 
două niveluri. 


Când au ieşit din magazin, ea purta ceasul la mână. 
Deasupra pieţei San Marco, cerul era de un albastru 
perfect, cu doar o părere de nori pufoşi. O gondolă, în 
care stătea o pereche de elveţieni ţepeni şi serioşi, 
trecu încet pe lângă ei. Gondolierul începu să cânte, 
sperând să trezească o urmă de emotie în sufletele 
pasagerilor, şi vocea lui frumoasă se înălţă către 
cupola Domului. Totul e perfect, îşi spuse bărbatul. 
Răcoarea atât de nemediteraneeană, absenţa 
mirosurilor neplăcute ale canalelor adevărate şi lipsa 
porumbeilor. Ura păsările alea afurisite de când părinţii 
lui îl duseseră în adevărata piaţă San Marco, pe 
vremea când era un puşti timid şi sensibil, iar un turist 
aruncase un pumn de firimituri lângă picioarele lui. 
Porumbeii începuseră să roiască în jurul lui ca într-un 
coşmar. Chiar şi acum, bărbat în toată firea, se dădea 
instinctiv înapoi când auzea fâlfâit de aripi. 

Ea purta ceasul şi când au intrat, braţ la braţ, în holul 
Hotelului Venetian. 

II purta şi când au urcat cu liftul, ţinându-şi mâna 
răsucită în aşa fel, încât să atragă atenţia celorlalte trei 
femei din cabină. 

L-a purtat - şi nimic altceva - şi în apartament, unde 
i-a dăruit cea mai bună partidă de sex din viaţa lui. 

Acum o lăsa să-i spună Mark, iar ea îi dăduse voie s-o 
strige pe numele ei adevărat, Kerry, în loc de Lydia. 
Kerry Hightower. 

Era din Nitro, West Virginia, un orăşel de pe malul 
unui râu, ridicat la începutul secolului în jurul unei 
fabrici de muniții. Era un loc trist, care nu se remarcase 
prin nimic, cu o singură excepţie: de mult, Clark Gable 
lucrase acolo ca electrician la telefoane. Kerry crescuse 
într-o sărăcie lucie, văzuse toate filmele lui Clark Gabie 
şi visa să ajungă vedetă la Hollywood. 


În timpul gimnaziului, descoperise că talentul ei de 
actriţă nu era nemaipomenit, dar se încăpăţâna să 
joace în fiecare piesă de teatru de la şcoală sau de la 
primărie şi obținea roluri secundare doar pentru că era 
naturală şi frumuşică. Dar în liceu aflase că avea cu 
totul alt talent. Îi plăcea la nebunie sexul, era foarte 
bună la pat şi uimitor - şi fermecător, totodată - de 
dezinhibată. Sexul fusese o revelaţie şi abia atunci 
pricepuse care era adevărata ei chemare: star porno. 

O colegă din echipa de majorete, cu doi ani mai 
mare decât ea, plecase la Las Vegas, unde îşi găsise 
de lucru într-un cazinou. Din punctul de vedere al lui 
Kerry, Vegas era la doi paşi de California, iar în 
California - aşa auzise ea -, industria filmelor porno era 
înfloritoare. La o săptămână după ce-a absolvit liceul, 
şi-a cumpărat un bilet dus către Nevada şi s-a instalat 
la fosta ei colegă. Nu i-a fost uşor, dar firea ei optimistă 
a ţinut-o la suprafaţă. A schimbat o mulţime de slujbe 
de mâna a treia, iar în cele din urmă a aterizat - nu pe 
picioare, ci pe spate - la o agenţie de escortă. 

Până să-l cunoască pe Mark, la Constellation, 
schimbase patru agenţii în trei ani şi reuşise să pună 
ceva bani deoparte. Lucra numai pentru stabilimente 
de lux, unde corpul ei fără piercinguri şi tatuaje şi 
personalitatea plăcută erau apreciate la adevărata lor 
valoare. Aproape toţi bărbaţii cu care ieşea erau 
oameni de treabă - putea să numere pe degetele de la 
o mână de câte ori se simţise ameninţată sau abuzată. 
Până atunci, nu se îndrăgostise de nici un client - era 
doar plătită pentru sex -, dar Mark era altfel. 

Observase de la bun început că era timid şi dulce, 
nici urmă de aere macho. Avea şi o minte brici, iar 
jobul lui de la Area 51 îi stârnise o curiozitate bolnavă. 
Era convinsă că văzuse într-o seară de vară, demult, 


când avea zece ani, o farfurie zburătoare trecând ca o 
săgeată pe deasupra râului Kanawha, la fel de 
strălucitoare ca licuricii pe care îi prindea pe malul apei 
şi-i închidea într-un borcan. 

In ultimele săptămâni, după ce renunţase la 
pseudonim, Mark o plătise cu ziua şi o răsfăţase cu 
cadouri superbe. Se simţea tot mai mult ca o iubită şi 
tot mai puţin ca o femeie uşoară. El era tot mai sigur 
de sine pe zi ce trecea şi, cu toate că n-avea să fie în 
vecii vecilor Clark Gabie, începuse să-i placă noua lui 
viaţă. 

Kerry habar n-avea că motivul încrederii în sine a lui 
Mark Shackleton era un cont offshore în care stăteau la 
adăpost nici mai mult, nici mai puţin decât cinci 
milioane de dolari. Peter Benedict dispăruse. Nu mai 
avea nevoie de el. 

Până şi în băile din apartamentul acela opulent erau 
televizoare LCD. Mark ieşi de sub duş şi începu să se 
şteargă, ascultând distrat televizorul. Nu-i dăduse 
atenţie până arunci, dar deodată auzi cuvântul 
"Doomsday". Îşi ridică privirea şi-l văzu pe Will Piper - 
era reluarea conferinţei de presă săptămânale a FBI- 
ului - stând cât era de înalt pe un podium şi vorbind în 
faţa unei păduri de microfoane. De fiecare dată când îl 
vedea pe Will la televizor, inima lui bătea mai tare. 
Fără să-şi ia privirea de la ecran, întinse mâna după 
periuţa de dinţi şi începu să se spele. 

Ultima dată când îl văzuse pe Will, tot la o conferinţă 
de presă, părea obosit şi descurajat. Nimeni nu mai 
primise cartea poştală, crimele încetaseră, iar 
povestea nu mai putea fi ţinută pe pagina întâi şi la ore 
de audienţă maximă. Cazul, prea lung şi încă 
nerezolvat, epuizase în aceeaşi măsură energia 
anchetatorilor şi a opiniei publice. Totuşi, acum Will 


părea mai energic, vechiul lui spirit de luptător se 
trezise. Mark apăsă de câteva ori pe butonul de volum, 
ca să audă mai bine. 

- Vă pot spune doar atât, tocmai zicea Will. Avem 
câteva piste noi şi am rămas la fel de convins că-l vom 
prinde pe criminal. 

Mark se enervă brusc. 

- Hai, ce dracu'! Las-o baltă, omule, mormăi el, 
înainte să închidă televizorul. 

Kerry dormea în patul imens, goală puşcă, acoperită 
cu un cearşaf subţire. Mark îşi strânse mai bine 
cordonul halatului şi se duse în living, să-şi ia laptopul 
din servietă. Işi verifică mailurile şi văzu că primise un 
mesaj de la Nelson Elder. Lista lui Elder era mai lungă 
decât în mod obişnuit, semn că afacerea prospera. Îi 
luă o jumătate de oră să ducă treaba la bun sfârşit şi 
să-i răspundă lui Elder printr-un server securizat. 

După ce termină, se întoarse în dormitor. Între timp, 
Kerry se trezise. Işi ridică mâna la care purta ceasul şi 
murmură ceva despre un colier asortat. Aruncă 
cearşaful cât colo, apoi îl chemă dulce lângă ea. 


Exact în acel moment, Will şi Nancy trăiau opusul 
unei partide de sex. Se aflau în biroul lui Will şi 
scotoceau printr-un maldăr descurajator de scenarii 
proaste, fără să-şi fi limpezit nici cât negru sub unghie 
ce căutau de fapt. 

- De ce-ai fost aşa de categoric la conferinţa de 
presă? întrebă Nancy. 

- Am sărit peste cal? zise el obosit. 

- O, da, şi încă mult! Uită-te şi tu, ce-avem aici? Will 
ridică din umeri. 

- Mai bine alergi după cai verzi decât să stai cu 
mâinile-n sân. 


- Asta ar fi trebuit să le spui. Chiar, ce-o să le mai 
spui săptămâna viitoare? 
- Până săptămâna viitoare, mai e o săptămână. 


Dar aproape pierduseră până şi cursa după cai verzi 
pe pereţi. Prima discuţie cu Writers Guild of America 
fusese o catastrofă. Le dăduseră peste gură cu Patriot 
Act şi juraseră să lupte până-n pânzele albe pentru a 
împiedica guvernul să înhaţe fie şi un singur scenariu 
din arhiva lor. "Nu căutăm teroriști", protestase el, 
"doar un criminal dement". Insă WGA nu avea de gând 
să se dea bătută fără luptă, aşa că apelase la superiorii 
lui şi obținuse un ordin judecătoresc. 

Autorii de scenarii, după cum aflase Will, erau o 
adunătură de paranoici: nu aveau nici un strop de 
încredere în producători, în studiouri şi mai ales în 
colegii lor de breaslă, care, chipurile, îi furau pe faţă. 
WGA le oferea un minimum de siguranţă şi protecţie: 
înregistra scenariile şi le depozita în format digital sau 
pe hârtie, în eventualitatea c-ar fi apărut vreodată 
litigii în privinţa dreptului de proprietate intelectuală. 
Pentru asta nu trebuia să fii membru al asociaţiei, orice 
grafoman amator avea dreptul să-şi înregistreze 
scenariul. Plătea o taxă, trimitea un exemplar şi gata. 
WGA avea filiale pe ambele coaste şi doar la WGA 
West erau înregistrate peste cincizeci de mii de 
scenarii în fiecare an. O mică afacere foarte profitabilă. 

Departamentul de Justiţie s-a chinuit destul până să 
completeze în ordinul judecătoresc rubrica intitulată 
"Motivul probabil". Deşi era o "pură fantezie", cum i-au 
spus lui Will, erau dispuşi să facă tot ce le stătea în 
putere. FBI a avut în cele din urmă câştig de cauză, la 
Curtea de Apel, pentru că guvernul acceptase între 
timp să-şi mai reducă pretenţiile, aşa că povestea nu 


mai suna ca o rechiziţionare brutală. Aveau să obţină 
doar recolta de scenarii primite în ultimii trei ani din 
Las Vegas şi o grămadă de coduri ZIP, dar numele şi 
adresele scriitorilor rămâneau secrete. Dacă, din 
mormanul de materiale, aveau să apară "indicii", 
guvernul trebuia să găsească un nou "motiv probabil" 
pentru a obţine numele şi adresa autorilor respectivi. 

Scenariile începuseră să curgă, mai ales pe CD-uri, 
dar şi în cutii pline ochi cu dosare. Hârţogarii FBI din 
New York fuseseră brusc loviți de boala printării şi, în 
cele din urmă, biroul lui Will ajunsese să semene cu 
depozitul unei agenţii literare de la Hollywood: scenarii 
îngrămădite din podea până-n tavan. Când treaba s-a 
încheiat, la etajul 32 al clădirii FBI erau depozitate 1 
621 de scenarii, scornite de minţile unor inşi domiciliaţi 
în Nevada. 

Din cauză că nu ştiau precis ce caută, nu-şi puteau 
permite să fie superficiali. Intraseră totuşi destul de 
repede în ritm şi reuşeau să parcurgă un scenariu în 
cel mult un sfert de oră: citeau cu atenţie primele 
câteva pagini ca să vadă în mare despre ce era vorba, 
apoi frunzăreau restul. S-au pregătit sufleteşte pentru 
o lungă trudă, sperând să încheie treaba într-o lună de 
muncă pe brânci. Strategia lor era să caute indicii care 
ţineau de domeniul evidenţei: poveşti despre criminali 
în serie sau menţionarea unor cărţi poştale, dar nu 
trebuiau să omită nici detaliile mai puţin evidente, 
adică personajele sau situaţiile care pur şi simplu li s-ar 
fi părut suspecte. 

Ritmul de lucru era aproape imposibil. Începuseră să 
aibă dureri de cap. Erau din ce în ce mai iritaţi şi, după 
ce se răsteau unul la altul toată ziua, seara se 
retrăgeau în apartamentul lui Will şi făceau dragoste 
nebuneşte. Aveau nevoie de tot mai multe plimbări ca 


să-şi limpezească minţile. Însă cel mai rău îi scotea din 
sărite faptul că majoritatea scenariilor erau nişte 
tâmpenii sinistre, neinteligibile, plictisitoare sau 
cumplit de ridicole. În a treia sau a patra zi de 
salahorie, Will se însenină brusc, după ce deschise un 
scenariu intitulat Numărătorii. 

- N-o să-ţi vină să crezi, dar îl ştiu pe tipul care l-a 
scris! strigă el. 

- De unde? 

- A fost colegul meu de cameră, în primul an de 
facultate. 

- Interesant, zise Nancy, fără pic de interes. 

Will citi scenariul mult mai atent decât pe celelalte, 
ceea ce-i luă cam un ceas, iar când îl puse jos, gândi: 
"Amice, să nu faci greşeala să renunţi la computere." 

La trei după-amiaza, făcu o însemnare în baza lui de 
date despre o aiureală în care nişte extratereştri 
veneau pe Terra ca să facă praf toate cazinourile, apoi 
luă următorul scenariu din maldărul de pe birou. 

Atinse blând cu vârful pantofului genunchiul lui 
Nancy. 

- Hei! 

- Da? 

- Nu-ţi vine să-ţi tai venele? 

- Am murit de mult, răspunse ea. Avea ochii roşii. Ce 
vrei? 

Următorul lui scenariu era intitulat Trenul de 7.44 
spre Chicago. Citi câteva pagini şi mârâi: 

- Dumnezeule mare! Cred că pe-ăsta l-am mai citit 
şi-acum câteva zile. Ce naiba? 

- Vezi când a fost trimis, îl sfătui ea. Eu am găsit 
câteva care au fost trimise de mai multe ori. Le 
modifică, apoi mai scot din buzunar douăzeci de dolari 
şi le înregistrează din nou. 


Will scrise titlul în baza de date. 

- Când e să ai dreptate, ai. Asta-i versiunea finală. l- 
am dat zero din zece ca relevanţă. Nu mai suport să-l 
citesc din nou. 

- Treaba ta. 

Era gata să închidă dosarul, dar rămase cu mâna în 
aer. Ceva îi atrăsese atenţia - numele unui personaj. 
Începu să dea paginile ca un apucat, apoi se ridică 
brusc, răsfoindu-le din ce în ce mai repede. 

Nancy observase agitația lui. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea. 

- Stai o clipă, lasă-mă puţin... 

ÎI văzu mâzgălind frenetic nişte însemnări, dar, de 
fiecare dată când îl întreba ce găsise, el răspundea: 

- Vrei, te rog, s-aştepţi o clipă? 

- Will, ce naiba! strigă ea într-un final. El puse în 
sfârşit manuscrisul pe birou. 

- Trebuie să găsesc prima versiune. Cum Dumnezeu 
mi-a scăpat asta? Hai, repede, ajută-mă! îi zice Trenul 
de 7.44 spre Chicago. Tu vezi în teancul de luni, eu 
caut în ăla de marţi. 

Nancy se aşeză pe jos, lângă fereastră, şi-l găsi după 
câteva minute, undeva la fundul teancului. 

- Zău că nu pricep de ce nu vrei să-mi spui, se 
plânse ea. Will îi smulse dosarul din mâini. După 
câteva secunde, aproape tremura de bucurie. 

- Sfinte Dumnezeule, şopti el. A schimbat numele din 
prima versiune. E o poveste despre nişte tipi pe care 
teroriştii îi omoară în trenul de la Chicago la L.A. Uită- 
te la numele lor! 

Nancy luă scenariul şi începu să citească. Numele 
personajelor parcă săreau din pagină: Drake, 
Napolitano, Swisher, Covic, Pepperdine, Santiago, 
Kohler, Lopez, Robertson. 


Victimele din cazul Doomsday. Toate victimele. 

Nancy amuţise. 

- A doua versiune a fost înregistrată la 1 aprilie 
2009, cu şapte săptămâni înainte de prima crimă, zise 
Will. Ziua păcălelilor - să mori de râs. Individul ăsta a 
plănuit totul şi şi-a făcut reclamă anticipat într-un 
nenorocit de scenariu. Trebuie să obţinem urgent un 
ordin judecătoresc, să-i aflăm numele. 

Ar fi vrut s-o îmbrăţişeze, s-o apuce de mijloc şi s-o 
învârtă până când ameţeau amândoi, dar se mulţumiră 
să bată palma. 

- Te-am găbjit, fraiere, zise el. Oricum, scenariul tău 
e de rahat. 

Will avea să-şi amintească următoarele douăzeci şi 
patru de ore aşa cum îţi aminteşti o tornadă: teama 
care creşte treptat, în timp ce aştepţi clipa fatală, 
lovitura cumplită şi asurzitoare, vârtejul distrugător, 
apoi calmul acela straniu şi deznădejdea provocată de 
atâtea pierderi. 

Curtea de Apel a sprijinit ordinul emis de guvern şi 
WGA a fost obligată să dezvăluie identitatea autorului 
şi să le trimită datele lui personale. 

Will era la calculator când auzi semnalul sonor care-l 
anunţa că primise un e-mail. Procurorul-adjunct care se 
ocupa de cazul lor îi trimisese chiar mesajul primit de 
la WGA: Răspuns la Guv. v. WGA West re. Scenariu 
WGA 44277304. 

Avea să-şi amintească tot restul zilelor şocul 
provocat de e-mailul acela. 


Potrivit legii, iată răspunsul complet la sus- 
menţționatul ordin: autorul scenariului înregistrat sub 
numărul WGA 44277304 este Peter Benedict, P.O. Box 
385, Spring Valley, Nevada. 


Nancy intră în birou şi-l văzu încremenit ca o statuie 
în faţa monitorului. Veni atât de aproape de el, încât 
Will îi simţi răsuflarea în păr. 

- Ce s-a întâmplat? 

- II cunosc. 

- Cum adică îl cunoşti? 

- E colegul meu de cameră din facultate. Revăzu 
deodată în minte scenariile de pe biroul alb al lui Mark, 
auzi iar cuvintele rostite ferm: "Nu cred c-o să-l prinzi", 
apoi îşi aminti stânjeneai evidentă pe care i-o 
provocase vizita lui neanunţată şi... Încă un detaliu. 

- Nenorocitele alea de pixuri! 

- Poftim? 

Will clătină din cap, furios pe el însuşi. 

- Am văzut pe biroul lui pixuri Pentel ultrafine. Totul 
era acolo, la vedere. 

- Cum adică a fost colegul tău de cameră? Toată 
chestia asta n-are nici un sens. 

- Isuse, gemu el. Cred că tot cazul Doomsday mă 
vizează pe mine. 

Degetele lui Will goneau pe tastatură. Trecea într-o 
viteză nebună de la o bază de date federală la alta. În 
tot acest timp, îşi repeta în minte o singură întrebare: 
Cine eşti tu, Mark? Cine eşti, de fapt? 

Informaţiile despre Shackleton începură să apară pe 
monitor - data naşterii, numărul de securitate socială, 
câteva amenzi vechi, pentru parcare interzisă, primite 
în California -, dar existau multe goluri înnebunitoare şi 
zone obscure. Fotografia din dosarul pentru permisul 
de conducere eliberat în Nevada era un dreptunghi 
negru. Nu apăreau nici un fel de credite, ipoteci, fişe 
de şcolarizare sau de angajare. Nu avea cazier. Nu 


depusese declaraţii de venit şi de impozitare. Nici 
măcar nu exista în baza de date a IRS! 

- Nenorocitul e complet rupt de societate, îi zise Will 
lui Nancy. Parcă e dintr-o specie ocrotită. Am mai văzut 
asta o dată sau de două ori, dar sunt cazuri al naibii de 
rare. 

- Ce facem acum? întrebă ea. Nu-l văzuse niciodată 
atât de agitat. 

- După-amiază ne urcăm într-un avion, trebuie să 
spargem buba. Du-te imediat la Sue, să faceţi hârtiile. 
O s-avem nevoie de un mandat federal de arestare de 
la procurorul din Nevada. 

Nancy îi mângâie uşor părul. 

- O să fac toate aranjamentele. 


Câteva ore mai târziu, o maşină aştepta să-i ducă la 
aeroport. Will îşi făcuse de mult bagajul. Se uită la ceas 
şi se întrebă de ce întârzia Nancy. Deşi fusese supusă 
influenţei sale negative, până atunci reuşise să-şi 
păstreze măcar o virtute: punctualitatea. 

Apoi auzi ţăcănitul tocurilor cui ale lui Sue Sanchez 
şi, într-un reflex pavlovian, stomacul i se strânse. 

Ridică privirea şi văzu faţa ei încordată şi chinuită, cu 
ochii mai sălbatici ca niciodată. Se pregătea să-i spună 
ceva, dar cuvintele nu-i ieşeau pe gură suficient de 
repede. 

- Ce-i, Susan? Trebuie să prind avionul. 

- Banu. 

- Poftim? 

- Benjamin tocmai a primit un telefon de la 
Washington. Ţi-au luat cazul. Şi lui Lipinski. 

- Ce? 

- Permanent. Definitiv. Sanchez aproape că se 
sufoca. 


- Şi de ce dracu' au făcut asta, Susan? 

- Habar n-am. 

Will vedea bine că Sanchez spusese adevărul. Era în 
pragul isteriei, încerca din răsputeri să se poarte 
profesional. 

- Cum rămâne cu arestarea? 

- Nu ştiu nimic şi Ronald m-a avertizat să nu pun nici 
o întrebare. Treaba asta mă depăşeşte cu mult. Se 
întâmplă ceva sus de tot. 

- E o porcărie. Doar l-am găsit pe criminal! 

- Nu ştiu ce-aş putea să-ţi spun. 

- Unde-i Nancy? 

- Am trimis-o acasă. Nu vă mai dau voie să lucraţi 
împreună. 

- De ce? 

- Nu ştiu, Will! Astea sunt ordinele! 

- Şi eu ce-ar trebui să fac acum? 

Sanchez avea o privire îndoliată şi spăşită, expresia 
oficială pe care o arbora când evenimentele o 
depăşeau. 

- Nimic. Să stai liniştit şi să nu faci nimic. Pentru tine, 
totul s-a încheiat. 


18 


12 OCTOMBRIE 799 
VECTIS, BRITANIA 


Mary refuzase să boteze copilul. Simțea că nu este al 
ei. Octavus îl sădise cu sălbăticie în pântecele ei, iar ea 
nu avusese altă cale decât să se împace cu mijlocul 
care i se îngroşa tot mai mult, pe măsură ce i se 
apropia sorocul, şi să îndure chinurile naşterii aşa cum 
îndurase chinul împreunării. 

L-a hrănit totuşi, pentru că sânii ei erau plini de lapte 
şi i se ceruse să facă asta, dar nu se uita la buzişoarele 
lui în timp ce sugea şi nici nu-l mângâia pe cap, aşa 
cum fac toate mamele când alăptează. 

După siluire, o mutaseră din dormitorul surorilor în 
hospitium. Acolo era la adăpost de orice priviri 
iscoditoare şi de şuşoteala novicelor şi a surorilor, aşa 
că trăise cele nouă luni într-o oarecare linişte, ferită de 
curiozitatea oaspeţilor abației. O hrăniseră bine şi îi 
dăduseră voie să se plimbe şi să lucreze într-o grădină 
de zarzavat, până când a început să meargă clătinat şi 
să gâfâie din cauza pântecelui uriaş. Toţi cei care-o 
cunoşteau erau întristaţi de schimbarea ei sufletească, 
de aerul ei sumbru şi de suferinţa aproape 
neîntreruptă. Până şi Magdalena deplângea în taină 
schimbarea în rău a firii ei şi paloarea obrajilor altădată 
îmbujoraţi. Acum fata nu mai putea fi primită în Ordin. 
Cum s-o mai primească? Nici nu se putea întoarce în 
satul ei, din celălalt capăt al insulei - rubedeniile n-ar 
mai fi vrut să aibă de-a face cu ea, era o femeie 
pângărită. Mary se afla în purgatoriu, ca un copil 
nebotezat, nici inocent, nici păcătos. 

Când copilul a venit pe lume şi i-au văzut părul roşu, 
pielea albă ca laptele şi trupul firav, abatele şi Paulinus 


au înţeles că Mary era doar un receptacul, poate unul 
divin, pe care aveau datoria să-l îngrijească şi să-l 
apere, la fel de atent cum aveau să îngrijească şi să 
apere pruncul. 

E drept, nu era fecioară, dar se numea Mary şi copilul 
era deosebit. 

La o săptămână după naştere, Magdalena s-a dus la 
Mary şi a găsit-o întinsă pe pat şi privind în gol. Copilul 
stătea nemişcat în leagănul aşezat pe podea. 

- Ei, i-ai găsit până la urmă un nume? întrebă 
Magdalena. 

- Nu, soră. 

- Dar vrei să-i pui un nume, nu-i aşa? 

- Nu ştiu, răspunse Mary apatică. 

- Un copil trebuie să aibă un nume, zise ferm 
Magdalena. Bine, atunci o să-l botez eu. Va fi Primus, 
primul copil al lui Octavus. 

Acum Primus intrase în al patrulea an al vieţii. 
Pierdut în lumea lui, palid ca laptele, rătăcea prin 
hospitium şi prin împrejurimi. Nu se îndepărta 
niciodată prea mult, iar oamenii şi obiectele nu-i 
stârneau nici cel mai mic interes. La fel ca Octavus, era 
mut, avea ochii mici şi verzi şi o privire goală. Paulinus 
venea la el din când în când, îl lua de mână şi-l ducea 
în scriptoriu, unde coborau împreună în camera tatălui 
său. Apoi se uita la ei aşa cum un savant ar fi studiat 
corpurile cereşti, aşteptând semne. Zadarnic, cei doi 
nu se băgau în seamă. Octavus continua să scrie cu 
furie, iar băiatul se plimba visător prin odaie, fără să se 
lovească de nimic şi fără să vadă nimic. Penele nu-l 
interesau, nici cerneala, pergamentul sau semnele 
scrise de mâna lui Octavus. 

Apoi Paulinus îi povestea lui losefus ce văzuse. 

- Băiatul nu are nici un dar, spunea el. 


Cei doi bătrâni ridicau din umeri şi porneau agale 
spre biserică, să se roage. 


Era o după-amiază răcoroasă de toamnă, cu aer 
înviorător. Soarele, care începuse să coboare către 
asfinţit, avea culoarea petalelor de gălbenele. losefus 
mergea fără grabă prin abație, cufundat în gânduri, 
rugându-se tăcut ca Domnul să aibă milă de el şi să-i 
ierte păcatele. 

Se gândea adesea la iertarea păcatelor. Cu câteva 
săptămâni în urmă, observase că urina lui era maronie, 
iar acum devenise de un roşu-sângeriu. Îşi pierduse 
pofta de mâncare. Când se ridica în picioare, după ce 
stătea îngenuncheat pentru rugăciune, parcă plutea pe 
valuri şi trebuia să se sprijine de ceva ca să-şi păstreze 
echilibrul. N-avea rost să-l întrebe pe felcer sau pe 
Paulinus ce se petrecea cu el. Ştia că e pe moarte. 

Oswyn nu apucase să vadă lucrările încheiate şi, se 
părea, nici el nu se va bucura de clipa aceea, dar 
biserica, scriptoriul şi sala capitulară fuseseră 
terminate, iar zidirea noilor dormitoare era în plin 
avânt. Însă cel mai important lucru, la care se gândea 
zi şi noapte, era Biblioteca lui Octavus. Nu reuşise 
niciodată să pătrundă menirea ei şi încetase să-şi mai 
bată capul. Ştia, pur şi simplu, câteva adevăruri. 

Exista. 

Era de natură divină. 

Într-o bună zi, Domnul va dezvălui scopul ei. 

Trebuia să fie apărată. 

Trebuia să crească. 

Şi totuşi, în timp ce simţea cum i se scurge viaţa din 
trup, se temea că nu va reuşi să-şi îndeplinească 
misiunea. Cine va păzi şi va apăra biblioteca după ce el 
nu va mai fi? 


ÎI văzu în depărtare pe Primus, care stătea în grădina 
de zarzavat a oaspeţilor abației, acum doar o bucată 
de pământ gol lângă hospitium. Băiatul era singur - 
nimic neobişnuit, pentru că maică-sa nu voia să aibă 
de-a face cu el. Nu se mai întâlnise cu el în ultima 
vreme şi era destul de curios, încât să-l urmărească 
fără să fie văzut. 

Copilul avea cam vârsta lui Octavus atunci când 
losefus îl primise în abație, iar asemănarea cu el era 
de-a dreptul miraculoasă. Acelaşi păr roşcat, aceeaşi 
piele palidă, acelaşi trup subţire ca o trestie. 

Când losefus ajunse la treizeci de paşi, se opri brusc. 
Inima începu să-i bată cu putere şi îl cuprinse 
ameţeala. Dacă n-ar fi căpătat obiceiul de a merge în 
baston, poate că ar fi căzut. Băiatul luase de pe jos un 
băț. Apoi, chiar sub ochii lui losefus, începu să 
scrijelească pământul, făcând mişcări largi. losefus nu 
avea nici o îndoială: Primus scria. 

losefus aşteptase cu nerăbdare să se încheie 
rugăciunile Ceasului al Nouălea. In timp ce fraţii şi 
surorile se risipeau, chemă discret trei oameni şi îi 
trase într-un colţ al bisericii. Acolo schimbă câteva 
vorbe cu Paulinus, Magdalena şi José, care fusese 
primit în cercul iniţiaţilor încă de când tânărul călugăr 
descoperise siluirea Mariei. losefus nu regretase 
niciodată hotărârea de a-i dezvălui ibericului marele 
secret, fiindcă Jose era calm, înţelept şi discret ca 
nimeni altul. Abatele, prioreasa şi astrologul, de-acum 
oameni bătrâni, se bizuiau pe puterea şi pe vigoarea 
lui. 

- Băiatul a început să scrie, şopti losefus. Cu toate că 
vorbise foarte încet, glasul lui stârni ecouri sub bolta 
măreaţă. Ceilalţi trei îşi făcură cruce. Jose, adu-l pe 
copil în odaia lui Octavus. 


L-au aşezat pe podea, lângă tatăl lui. Octavus nu i-a 
luat în seamă, nici pe el, nici pe ceilalţi patru care-i 
invadaseră sanctuarul. Magdalena îl evita pe Octavus 
de când săvârşise fapta aceea oribilă şi, chiar dacă 
trecuse mult timp de-atunci, tot tresări când îl văzu. Nu 
mai lăsase fetele să-l îngrijească, doi-trei tineri novici 
le luaseră locul. Se opri la o distanţă cât mai mare de 
masa lui de scris, pe jumătate convinsă că Octavus se 
va năpusti asupra ei, s-o siluiască. 

José pusese o foaie mare de vellum în faţa lui Primus 
şi, în jurul ei, câteva lumânări. 

- Înmoaie o pană în cerneală şi dă-i-o, spuse răguşit 
Paulinus. 

Iberul flutură pana prin faţa băiatului, aşa cum faci 
când te joci cu o pisică. O picătură de cerneală se 
scurse de pe vârful ei şi căzu pe pergament. 

Deodată, copilul întinse mâna, strânse pana între 
degetele mici şi-i apăsă vârful pe foaie. Incepu să-şi 
mişte mâna în cercuri. Pana scârţâia zgomotos. 

Literele erau mari şi stângace, dar puteau fi desluşite 
cu uşurinţă. 


V-a-a-s-c-o 


- Vaasco, citi Paulinus, după ce băiatul scrise toate 
literele. 


S-u-a-r-i-z 
- Vaasco Suariz, spuse José. Un nombre din 
Lusitania. Apoi mânuţa copilului începu să scrie 


numere, la fel de stângace. 


8 6 800 Mors 


- A opta zi a lunii iunie, anul 800, spuse Paulinus. 

- José, zise losefus, te rog, vezi ce scrie Octavus. La 
ce an a ajuns? 

Călugărul se aplecă peste umărul lui Octavus şi se 
uită la pergament. 

- Ultimul rând pe care l-a scris este pentru ziua a 
şaptea din luna iunie, anul 800! 

- Doamne sfinte! exclamă losefus. Sunt legaţi unul 
de altul ca şi cum ar fi un singur om! 

Cei patru se strânseră laolaltă în lumina pâlpâitoare 
a lumânărilor. 

- Ştiu la ce te gândeşti, şopti Magdalena, dar nu pot 
îngădui asta. 

- Oare cum poţi şti, soră, când nici măcar eu nu ştiu? 
i-o întoarse abatele. 

- Caută în sufletul tău, losefus, spuse ea dojenitor. 
Sunt sigură că ştii ce-ai de făcut. 

Supărat, Paulinus îşi ridică braţele. 

- Vorbiţi în dodii! Nu vreţi să-i spuneţi unui biet 
bătrân despre ce anume? 

losefus se ridică încet, ca să nu-l cuprindă ameţeala. 

- Haideţi, să-l lăsăm o vreme pe băiat cu Octavus. Nu 
i se poate întâmpla nimic rău. Să mergem sus, prieteni, 
unde ne vom ruga şi vom discuta. 


Sus era mai cald şi mult mai plăcut decât în beciul 
umed. losefus îi rugă să se aşeze la mesele copiştilor. 
Abatele stătea faţă-n faţă cu Magdalena, iar Paulinus, 
în faţa lui José. 

losefus le povesti despre noaptea când se născuse 
Octavus şi despre fiecare întâmplare miraculoasă din 
viaţa tânărului. Desigur, toţi cunoşteau faptele în 
amănunt, dar losefus nu mai spusese niciodată 


povestea de la început până la sfârşit şi cei trei erau 
siguri că avea un motiv întemeiat. Apoi prezentă viaţa 
mult mai scurtă, dar cu nimic mai prejos a lui Primus, 
adăugând şi ultimele întâmplări. 

- Se poate îndoi vreunul dintre noi, întrebă abatele, 
că avem datoria sfântă de a ocroti şi sprijini această 
lucrare divină? Din pricini pe care poate nu le vom afla 
niciodată, Dumnezeu ne-a încredinţat nouă, slujitorilor 
săi din Abația Vectis, misiunea de a fi paznicii acestor 
scrieri miraculoase. l-a dat tânărului Octavus, venit pe 
lume în împrejurări la fel de miraculoase, puterea - ba 
nu, porunca - de a ţine cronica naşterii şi morţii tuturor 
sufletelor care trec prin această lume. Astfel, soarta 
omului nu mai are nici un secret. Scrierile sunt dovada 
că Dumnezeu este puternic şi atoateştiutor şi că noi, 
copiii săi, trebuie să-i primim plini de umilinţă 
dragostea şi grija. O lacrimă sclipi şi se scurse încet pe 
obrazul abatelui. Octavus este o fiinţă muritoare, dar, 
neîndoielnic, altfel decât celelalte. M-am întrebat de 
multe ori, ca şi voi, cum ar putea fi continuată această 
trudă uriaşă. lată, acum am primit răspunsul. 

Făcu o pauză şi văzu că ei dădeau din cap. 

- Curând îmi voi da sufletul. 

- Nu! strigă Jose, cu toată suferinţa pe care ar fi 
arătat-o un fiu către tatăl său. 

- Ba da, acesta-i adevărul. Sunt sigur că nici unul 
dintre voi nu e mirat. E de-ajuns să mă priviţi ca să 
înţelegeţi că sufăr de o boală grea. 

Paulinus îi atinse blând încheietura, iar Magdalena îşi 
încleştă mâinile într-o rugăciune mută. 

- Paulinus, nici acum nu vrei să recunoşti că ai citit 
pe pergament numele lui losefus din Vectis? 

Buzele uscate ale învățatului şoptiră: 

- L-am citit. 


- Ştii şi ziua? 

- O ştiu. 

- Va veni curând? 

- Da. 

- Nădăjduiesc că nu mâine, încercă el să glumească. 

- Nu. 

- Foarte bine, zise losefus, împreunându-şi palmele. 
Este de datoria mea să mă îngrijesc de viitor, nu numai 
de viitorul abației, ci şi de cel al lui Octavus şi al 
Bibliotecii. Aşadar, în seara asta, vă spun că am să-l 
chem pe episcop şi am să-l implor ca, imediat după ce- 
mi dau sufletul, s-o numească pe sora Magdalena 
abate şi pe fratele Jose prior. Frate Paulinus, prieten 
drag, tu îi vei sluji mai departe, aşa cum m-ai slujit şi 
pe mine, cu nemărginită credinţă. 

Magdalena îşi plecă adânc capul, ca să-şi ascundă un 
zâmbet pe care nu şi-l putea stăpâni. Paulinus şi Jose 
îşi pierduseră graiul din pricina suferinţei. g 

- Şi trebuie să vă mai spun ceva, continuă losefus. In 
seara asta, vom înfiinţa un nou ordin, un ordin sfânt şi 
tainic care va ocroti şi va îngriji Biblioteca. Noi patru 
suntem primii lui membri şi, de azi înainte, se va numi 
Ordinul Numelor. Să ne rugăm. 

Şi le dădu exemplu, cufundându-se în rugăciune, iar 
când termină, se ridicară toţi patru ca un singur om. 
losefus atinse blând umărul slab al Magdalenei. 

- Când se vor încheia Vesperele, vom face ceea ce 
trebuie să facem. Eşti de bunăvoie alături de noi? 

Bătrâna ezită câteva clipe, cât rosti în gând o 
rugăciune către Sfânta Fecioară. losefus aştepta 
răspunsul. 

- Sunt, zise ea. 


După Vespere, losefus se retrase în odaie să cugete. 
Ştia ce se şoptea pe la colţuri, dar nu voia să vadă cu 
ochii lui ce urma să se întâmple. Hotărârea îi era de 
neclintit, însă, în adâncul sufletului, rămăsese un om 
blând şi îngăduitor, care nu era făcut pentru treburi de 
felul acesta. 

Ştia că, în clipa când el îşi pleca fruntea să se roage, 
Magdalena şi Jose o conduceau pe Mary pe aleea 
întunecoasă care ducea de la hospitium la scriptoriu. 
Ştia că ea plângea încetişor. Ştia că scâncetele ei slabe 
se vor transforma în vaiete când o vor târî pe scări, în 
beci. Şi ştia că vaietele vor deveni ţipete sfâşietoare 
când vor ajunge la odaia lui Octavus şi Jose o va 
împinge înăuntru, apoi va zăvori uşa în urma ei. 


19 


30 IANUARIE 1947 
INSULA WIGHI, ANGLIA 


Reggie Saunders se tăvălea în fân - cum îi plăcea lui 
să spună - cu Laurel Barnes, soţia planturoasă a 
comandantului de escadrilă Julian Barnes, chiar în 
mijlocul patului conjugal al acestuia. Saunders se 
bucura de fiecare clipă. Era o casă spațioasă, cu un 
dormitor imens. Focul plăcut care ardea în şemineu 
alunga frigul, iar doamna Barnes, care învățase să-şi 
poarte singură de grijă în lipsa soţului plecat la război, 
era foarte dornică să-i satisfacă toate dorinţele. 

Reggie era un bărbat zdravăn, rumen în obraji, cu o 
foarte bărbătească burtică de băutor de bere. 
Zâmbetul copilăros şi umerii laţi erau punctele lui forte 
şi cu ele dăduse gata tot soiul de femei, inclusiv pe cea 
de faţă. 

Aerul de băieţel pus pe şotii şi înclinația către 
flecăreală ascundeau o gravă problemă de orientare 
morală. Acul busolei sale interioare arăta într-o singură 
direcţie, către Reggie Saunders. Avea impresia că 
lumea întreagă îi era datoare pentru simplul fapt că se 
născuse şi că lăsarea lui la vatră, cu ochii, membrele şi 
organele genitale intacte, era un semn că națiunea 
trebuia să-i asigure şi pe mai departe necesităţile, 
indiferent dacă erau de natură financiară sau 
senzorială. Legile Coroanei şi moravurile sociale erau 
în lumea lui Reggie doar jaloane aproximative, fleacuri 
pe care nu le mai băga în seamă după ce lua act de 
existenţa lor. 

Îşi începuse serviciul militar cu stângul şi foarte 
slăbuţ, în calitate de sergent în Armata a opta a lui 
Montgomery, care se chinuia să-l scoată pe Rommel 


din Tobruk. După prea mult timp petrecut în deşert, în 
1944 reuşise în sfârşit să obţină transferul din Africa de 
Nord în Franţa eliberată, la un regiment care avea 
misiunea să recupereze şi să inventarieze obiectele de 
artă furate de nazişti. 

Şeful lui era cel mai cumsecade gentleman pe care-l 
cunoscuse vreodată, un fost profesor la Cambridge 
care credea că a comanda o unitate militară înseamnă 
a-i ruga politicos pe oameni să te ajute să faci una sau 
alta. Dar, incredibil, armata o nimerise cu maiorul 
Geoffrey Atwood, când găsise pentru acest profesor de 
arheologie şi antichităţi un post care i se potrivea ca o 
mănuşă, în loc să-l arunce, total ineficient şi foarte 
periculos pentru el şi pentru alţii, undeva pe front, cu o 
hartă în mână, un binoclu atârnat la gât şi un pistol la 
şold. 

Treaba principală a lui Saunders era să comande un 
pluton de flăcăi care scoteau din subsoluri lăzi grele 
din lemn, apoi le mutau în alte subsoluri. Reggie nu 
fusese niciodată indignat de imoralitatea nemților, ba 
chiar era în stare să înţeleagă hoţiile lor, în 
circumstanţele respective. De fapt, chiar sub privirile 
lui îngăduitoare, vreo două-trei fleacuri trecuseră 
discret în alte mâini, în schimbul câtorva lire. Şi de ce 
nu? După război, rătăcise dintr-o slujbă în alta, lucrând 
ici şi colo în construcţii şi luându-şi tălpăşiţa peste 
noapte, dacă încurcăturile romantice o cereau. Când 
Atwood îl întrebase dacă l-ar interesa o mică aventură 
pe Insula Wight, Saunders, care nu avea de lucru, 
spusese: 

- Doar un cuvânt, şefu', şi vin cu tine oriunde. 

Acum Reggie îşi mişca şalele ca un piston, pierdut 
într-o mare de carne rozalie, care mirosea a talc şi a 
lavandă. Stăpâna casei scotea nişte ţipete ascuţite 


care-i aminteau lui Reggie de cuştile păsărilor din Kew 
Garden, unde-l duceau taică-su şi maică-sa când era 
copil, ca să înveţe câte ceva despre natură. Curând, 
mintea lui reveni la momentul prezent. Se apropia clipa 
de plăcere supremă, iar dacă tot te-apuci de-o treabă, 
măcar s-o faci bine, cum îi tot repeta bunică-su. Apoi 
auzi un zgomot mecanic, un soi de uruit înăbuşit. 

Nenumăratele gărzi de noapte pe care le îndurase în 
deserturile din Libia şi Maroc îi ascuţiseră auzul, o 
însuşire care se dovedea încă o dată folositoare. 

- Reggie, nu te opri! gemu doamna Barnes. 

- Stai puţin, dulceaţă. Ai auzit? 

- N-am auzit nimic... 

- Un motor. 

Nu fusese maşina unui servitor, în nici un caz. Era 
gata să jure cu mâna pe inimă că auzise un motor cu 
sânge albastru. 

- Eşti sigură că soţiorul nu se-ntoarce? 

- Ţi-am zis că-i plecat la Londra. 

Doamna Barnes îl apucă de fese, îndemnându-l să-şi 
vadă de treabă. 

- Vine cineva, iubire, şi-ţi spun eu că nu-i afurisitul de 
poştaş! 

Sări din pat aşa, gol puşcă, şi dădu la o parte 
draperia. Razele unor faruri străpungeau întunericul. 

Maşina care se apropia de casă, făcând pietrişul să 
scrâşnească sub roţi, era o Invicta de culoarea cireşei 
coapte, o frumuseţe atât de rară şi de ochioasă, încât o 
recunoscu imediat ce ajunse în lumina felinarelor de la 
poartă. 

- Ştii pe careva care conduce o Invicta roşie? întrebă 
el. Ar fi putut la fel de bine să întrebe: Ai auzit că 
Satana bate la uşă? 


Doamna Barnes sări înspăimântată din pat şi îşi 
înhăţă lenjeria intimă, scoțând, de data asta, ţipete de 
alarmă stridente. 

- Vasăzică, e maşina comandantului, spuse Reggie 
resemnat, ridicând din umerii solizi. Eu o şterg, 
dragoste. Pa-pa. 

Sări în pantaloni, îşi adună repede celelalte haine şi, 
strângându-le la piept, zbură pe scara din spate, care 
ducea la bucătărie. Ajunse la ieşirea servitorilor exact 
în clipa când comandantul de escadrilă intra în holul 
mare şi o striga vesel pe nevastă-sa: 

- Alo, alo, ghici cine s-a întors cu o zi mai devreme! 
Reggie se îmbrăcă repede, în grădină, dar deja 
începuse să dârdâie. Deşi săptămâna trecută fusese 
neobişnuit de cald, acum o masă de aer rece din nord 
dăduse peste cap termometrele. Se întâlnise cu iubita 
lui lângă cârciumă şi ea îl adusese aici cu maşina. Se 
afla la aproape zece kilometri de tabără şi n-avea nici 
un rost să facă autostopul pe marginea drumului. 
Trebuia să dea din picioare. 

Înconjură tiptil casa, până ajunse în faţă. Capota 
frumuseţii de Invicta, modelul 1930, era fierbinte. 
Interiorul era adânc, ca o cadă uriaşă, cu scaune înalte 
îmbrăcate în piele roşie. Cheile rămăseseră în contact. 
N-avea de ce să stea prea mult pe gânduri: Mi-e frig, în 
maşină e cald, o împrumut cât să dau şi eu o fugă. Sări 
înăuntru şi răsuci cheia. Motorul Lagonda de o sută 
patruzeci de cai-putere prinse viaţă cu un duduit 
puternic - prea puternic. În clipa următoare, Reggie 
intră în panică. Unde dracu' era schimbătorul de 
viteze? Pipăi înnebunit cu amândouă mâinile. Uşa casei 
se trânti de perete. 

Îşi aminti, în sfârşit: automobilul avea blestemata aia 
de transmisie automată, prima din ţară! Apăsă pe 


accelerator şi constată că transmisia funcţiona perfect. 
Maşina zvâcni înainte, împroşcând pietriş în urma ei. 
Văzu o clipă în oglinda retrovizoare un bărbat de vârstă 
mijlocie, furios, care-şi agita pumnul în aer. Zgomotul 
motorului îi acoperea strigătele. 

- Şi ţie la fel, amice! strigă Reggie. Mersi pentru 
căruţă şi mersi pentru drăguță! 

Lăsă Invicta la cârciuma din Fishbourne şi merse pe 
jos ultimii doi kilometri, fluierând vesel în noapte şi 
frecându-şi mâinile îngheţate. Focul de buşteni, 
înviorat cu parafină, care ardea în mijlocul taberei îl 
ajută să-şi găsească drumul. Nori deşi acoperiseră 
luna, iar cerul cenuşiu avea aspectul unei flanele 
uzate. Fuioarele de fum uleios se înălţau groase şi 
negre ca un stol de corbi, iar Reginald le urmări cu 
privirea până când le pierdu în spatele clopotniţei 
Abației Vectis. 

Uşa uneia dintre rulotele dărăpănate se deschise, în 
timp ce Reggie se apropia de foc, să se încălzească. Un 
tânăr costeliv strigă: 

- Să n-am parte! la uitaţi-vă cine s-a-ntors! Reg a 
primit un şut în fund! 

- Ba am plecat fiindcă aşa am avut chef, amice, 
spuse Reggie tăios. E ceva de haleu? 

- Cred că mai avem nişte conserve de fasole. 

- Păi, pasează-mi una, mi-e o foame de crăp, după 
atâta futai! 

Tânărul pufni în râs şi se dovedi că ultimul cuvânt 
avea o calitate magică, pentru că uşile celor patru 
rulote se deschiseră la unison şi ocupanţii lor năvăliră 
afară, să audă continuarea. Chiar şi Geoffrey Atwood 
apăru din rulota şefului, îmbrăcat cu un pulover gros 
de lână şi pufăind gânditor din pipă. 

- A zis cineva "futai"? 


- Băieți, doar nu credeţi că m-apuc să povestesc! 

- Ba da, te rugăm, spuse salivând flăcăul slăbănog, 
Dennis Spencer. 

Era un boboc plin de coşuri, în anul întâi la 
Cambridge, prea tânăr pentru recrutare. 

Din echipă mai făceau parte alţi patru, trei bărbaţi şi 
o femeie, toţi din departamentul lui Atwood. La fel ca 
Spencer, Martin Bancroft şi Timothy Brown erau 
studenţi, dar din anii mai mari. Se întorseseră teferi din 
război şi încercau să-şi termine studiile. Martin nici 
măcar nu plecase din Anglia, fusese detaşat la Londra 
ca ofiţer de informaţii. Timothy fusese operator de 
radar pe o fregată care patrulase mai ales în Marea 
Baltică. Pe amândoi îi apuca ameteala când se 
gândeau să se întoarcă la Cambridge şi săriseră în sus 
de bucurie când li se oferise prilejul de a face puţină 
muncă de teren. 

Ernest Murray era mai în vârstă - peste treizeci de 
ani şi în prezent îşi termina doctoratul în istorie antică, 
pe care îl abandonase în grabă când germanii 
invadaseră Polonia. Luase parte la lupte grele în 
Indochina, în urma cărora rămăsese cu sechele psihice. 
Dintr-un motiv sau altul, arheologia epocii anglo- 
saxone nu i se mai părea la fel de importantă ca 
înainte de război şi nu reuşea să se hotărască ce să 
facă cu viaţa lui. 

Singura femeie din echipă era Beatrice Slade, lector 
în istorie medievală şi confidenta academică a lui 
Atwood, cea care condusese în bună măsură 
departamentul în timpul războiului. Era o doamnă de 
fier, cu limba ascuţită ca briciul, lesbiană declarată şi 
celebră chiar din acest motiv. Ea şi Reggie erau perfect 
incompatibili. Când Slade nu era prin apropiere, fostul 


sergent îşi bătea joc de orientarea ei sexuală, iar când 
el se întorcea cu spatele, Beatrice făcea acelaşi lucru. 

- A, văd că toţi suntem treji şi voioşi, zise Atwood, 
clipind din cauza fumului usturător. Ce-ar fi să bem o 
cafea, în timp ce Reg ne spune povestea lui? 

- Fac eu un ibric, se oferi Timothy. 

- Aşadar, ce s-a întâmplat, Reg? întrebă Martin. Îmi 
închipuiam c-o să dormi într-un pat de puf în noaptea 
asta, nu aici, în găleata noastră ruginită! 

- Am avut un mic necaz, amice, răspunse el. Nimic 
grav. Işi răsuci o ţigară şi umezi foiţa cu limba. 

- Nimic grav? întrebă Beatrice batjocoritor. Te-ai 
blocat când mai voia o tură? 

Spunând asta, îşi legănă şoldurile ca o regină de 
mahala şi toţi, până şi Atwood, începură să râdă pe 
seama lui. 

- Amuzant, foarte amuzant, mormăi Reggie. Bărba- 
su s-a întors acasă cam prea repejor şi-a trebuit să-mi 
mut hoitul, ca să preîntâmpin o întâlnire neplăcută. 

- la spuneţi, domnule Saunders, i se adresă Dennis 
sergentului cu fals respect, fundul dumneavoastră era 
îmbrăcat sau nu în timpul acestei operaţiuni? 

Izbucniră iar în râs. Atwood pufăi de câteva ori din 
pipă şi spuse gânditor: 

- lată o imagine marcantă. 


A urmat o dimineaţă de iarnă adevărată, cu câţiva 
fulgi de zăpadă; pământul arăta ca şi cum ar fi fost 
pudrat cu zahăr. Ernest era un bucătar excelent şi 
reuşea să pregătească un mic dejun complet, pentru 
şapte inşi, pe o biată plită cu două ochiuri. Şedeau în 
jurul focului pe bidoane de lapte, încotoşmănaţi în 
pulovere îmbrăcate unul peste altul, şi se întăreau 
împotriva frigului cu ceai fierbinte îndulcit. După ce 


muşcă dintr-o felie de pâine prăjită înmuiată în 
gălbenuş, Atwood aruncă o privire peste câmpul 
înzăpezit şi marea îngheţată şi remarcă: 

- A cui o fi fost ideea să facem săpături în ianuarie? 

Ar fi fost mult mai bine într-o dimineaţă caldă de 
vară sau chiar într-una răcoroasă de toamnă, dar 
tuturor li se părea grozav să se afle acolo, indiferent de 
anotimp şi de condiţii. Aveau impresia că, nu mai 
departe de ieri, războiul făcea ravagii, iar ei visau cât 
de minunat ar fi să facă puţină arheologie pe o insulă 
liniştită. Prin urmare, în clipa când Atwood primise o 
sponsorizare de trei sute de lire de la British Museum 
pentru a-şi continua cercetările la Vectis, organizase în 
grabă plecarea şi s-o ia dracu' de iarnă. 

Reggie conducea săpăturile propriu-zise. Se uită la 
ceas, se ridică şi strigă cu glas autoritar, de sergent- 
major: 

- Gata, flăcăi, hai să ne mişcăm! Azi avem o 
grămadă de pământ de scos. 

Timothy întinse mâna spre Beatrice, cu o mişcare 
teatrală, şi mimă din buze o întrebare: "Flăcăi?" 

- Ai dreptate, zise Reggie, prinzând-o din zbor. 
lertare. Eu zic că-i prea bătrână ca să-i mai zicem 
flăcău. 

- Du-te dracului, labagiu jalnic ce eşti, şuieră ea. 


Şantierul lui Atwood se afla într-un colţ al abației, 
departe de grupul principal de clădiri. Abatele, Dom 
William Scott Lawlor, un cleric care vorbea blând şi era 
pasionat de istorie, fusese atât de bun, încât să le 
permită oaspeţilor de la Cambridge să-şi instaleze 
tabăra în interiorul complexului. Drept mulţumire, 
Atwood îl invitase să treacă pe la şantier, pentru a 
vedea cum progresează lucrările, iar sâmbăta trecută, 


Lawlor îşi făcuse apariţia îmbrăcat în blugi şi hanorac şi 
rămăsese un ceas întreg, râcâind cu şpaclul un metru 
pătrat de pământ. 

Au părăsit cu toţii tabăra, luând-o peste câmp, în 
timp ce clopotele catedralei vesteau slujba de la ora 
nouă şi rugăciunile Ceasului al Treilea. Deasupra lor 
planau şi se jeleau pescăruşii, iar în depărtare fierbeau 
valurile canalului Solent, de un albastru oţelit. Spre est, 
turnul catedralei se profila magnific pe cerul senin. 
Dincolo de câmp, siluete minuscule - călugări în robe 
de culoare închisă - mergeau în şir de la dormitoare 
către biserică. Atwood se uita la ei cu ochii mijiţi din 
cauza soarelui orbitor şi se minuna de anacronismul 
lor. Oare dacă ar fi stat exact în acelaşi loc, dar cu o 
mie de ani mai devreme, scena s-ar fi deosebit vreun 
pic de cea de azi? 

Şantierul era împrejmuit cu frânghii legate de ţăruşi. 
Acoperea o suprafaţă de patruzeci pe treizeci de metri, 
în perimetrul căreia excavaseră pământul gras, 
aproape negru, după ce îndepărtaseră iarba şi stratul 
superficial de sol. De la distanţă, era limpede că situl 
se afla într-o adâncitură, la aproximativ un metru mai 
jos faţă de nivelul câmpului. Exact această depresiune 
îi atrăsese atenţia lui Atwood înainte de război, când 
cercetase terenurile abației. In mod sigur, în acel loc se 
desfăşurase o activitate umană. Dar de ce la o distanţă 
atât de mare de clădirile abației? 

In două campanii scurte, în 1938 şi 1939, Atwood 
săpase şanţuri de probă şi găsise urmele unei fundaţii 
din piatră şi fragmente de olărie din secolul al XII-lea, 
dar mai ales din secolul al XIII-lea. În timpul războiului, 
se gândise adesea la Vectis. De ce Dumnezeu 
construiseră o clădire tocmai acolo, izolată de inima 
abației? Fusese o construcţie bisericească sau una 


laică? În arhiva din biblioteca abației nu era 
menţionată nici o clădire în acel punct. Se resemnase 
cu ideea că va dezlega misterul abia după ce Hitler va 
fi învins. 

Atwood săpase şanţul principal - de treizeci de metri 
lungime, patru metri lăţime şi deocamdată de trei 
metri adâncime - pe latura sudică a şantierului, cea 
dinspre mare. Reggie, care se pricepea să folosească 
utilajele de construcţii, începuse săpătura cu un 
excavator, iar acum toată echipa se afla pe fundul 
şanţului, mânuind lopeţi şi găleți. Urmăreau ce mai 
rămăsese din zidul sudic al structurii, până la fundaţie, 
pentru a descoperi un nivel cu urme de locuire. 

Atwood şi Ernest Murray lucrau în colţul de sud-est, 
unde curăţau zidul cu şpaclurile şi făceau fotografii. 

- Uită-te la nivelul ăsta, zise Atwood, arătând cu 
degetul un strat neregulat de pământ negru care se 
întindea pe toată lungimea secţiunii. Observi cum 
urmăreşte partea superioară a zidului? A fost un 
incendiu. 

- Accidental sau provocat? întrebă Ernest. Atwood 
trase din pipă. 

- Niciodată nu-i uşor de spus. E posibil să fi fost 
provocat, de exemplu, în cadrul unui ritual. 

Ernest se încruntă. 

- În ce scop? Aici n-a fost o aşezare păgână. Era 
contemporană cu abația şi chiar pe pământurile ei! 

- Excelentă observaţie, Ernest. Chiar eşti sigur că nu 
vrei să urmezi o carieră în arheologie? 

Tânărul ridică din umeri. 

- Nu ştiu. 

- Ei bine, în timp ce reflectezi la menirea ta, hai să 
facem fotografiile şi să mai săpăm încă vreo jumătate 
de metru. Podeaua nu poate fi departe. 


Atwood îi trimise pe cei trei studenţi în colţul de sud- 
est, ca să mai adâncească șanțul. Beatrice şedea la o 
masă pliantă aşezată lângă săpătură şi inventaria 
fragmentele de olărie, iar Atwood îi luă pe Ernest şi pe 
Reggie în colţul de nord-vest, unde avea de gând să 
înceapă un şanţ mai mic, o încercare de a găsi celălalt 
capăt al fundaţiei. Pe măsură ce orele treceau, se 
făcea tot mai cald şi lucrătorii şi-au scos pe rând 
puloverele de lână, până când au rămas doar în 
cămăşi. 

La prânz, Atwood făcu o plimbare până la şanţul mai 
mare şi exclamă: 

- Ce-i asta? Aici e alt zid? 

- Cred că da, zise Dennis entuziasmat. Ne pregăteam 
să vă chemăm. 

Dezveliseră partea superioară a unui zid din piatră, 
mai subţire decât primul, paralel cu fundaţia principală 
şi la o distanţă de aproximativ doi metri de ea. 

- Vedeţi, domnule profesor? interveni Timothy. Există 
o întrerupere. Să fi fost o uşă aici? 

- Da, e posibil, zise Atwood, în timp ce cobora pe 
scară. Mă întreb dac-aţi putea adânci puţin porţiunea 
asta, continuă el, arătându-le un punct. Dacă zidul 
interior continuă până la cel exterior şi este 
perpendicular pe el, cred c-am găsit o încăpere de mici 
dimensiuni. N-ar fi frumos? 

Cei trei tineri s-au aşezat în genunchi şi au început să 
sape. Dennis lucra lângă zidul exterior, Martin lângă 
cel interior, iar Timothy la mijloc. După câteva minute, 
toţi trei dăduseră de piatră. 

- Aţi avut dreptate, domnule profesor! zise Martin. 

- Da, fac treaba asta de ceva ani. Am ajuns să am 
vin al şaselea simţ pentru aşa ceva. Era mulţumit de 
sine şi, pentru a sărbători, îşi aprinse pipa. După ce 


mâncăm, hai să adâncim săpătura până la nivelul 
podelei şi să vedem dacă vom descoperi la ce folosea 
încăperea. 

Studenţii s-au repezit să ia masa, nerăbdători să se 
întoarcă la lucru. Au înfulecat repede sendvişurile cu 
brânză, au dat pe gât limonada şi au coborât înapoi în 
şanţ. 

- Degeaba, n-o să daţi gata pe nimeni, linge-cururi! 
strigă Reggie în urma lor, apoi cobori de pe un morman 
de pământ şi îşi aprinse o ţigară. 

- Ţine-ţi gura, Reg, zise Beatrice. Lasă-i în pace şi 
rulează-mi şi mie una. 

După o oră, studenţii i-au chemat pe ceilalţi. Stăteau 
toţi trei pe marginea unei încăperi mici şi păreau foarte 
mulţumiţi de treaba făcută. 

- Fiţi atenţi, am găsit podeaua! exclamă Dennis. 
Acum era expusă privirii o porţiune acoperită de pietre 
lustruite, de culoare închisă, cioplite cu măiestrie 
pentru a forma o suprafaţă continuă şi netedă. Dar 
privirea lui Atwood fu atrasă de un alt detaliu. 

- Ce-i asta? întrebă el şi cobori, ca să vadă mai bine. 
În colţul de sud-vest al micii încăperi se afla un bloc de 
piatră uriaş, care nu avea ce căuta acolo. Dalele care 
alcătuiau pardoseala erau dintr-o gresie albăstruie. 
Blocul cel mare, cam de doi metri pe unu şi jumătate, 
era din calcar masiv. Se înălța la aproape treizeci de 
centimetri deasupra pardoselii şi avea margini 
neregulate. 

- Vreo idee? îi întrebă Atwood, în timp ce râcâia 
marginile cu un şpaclu. 

- Nu prea pare să fie locul lui aici, aşa-i? zise 
Beatrice. Ernest făcu mai multe fotografii. 

- Cineva s-a chinuit, nu glumă, să care bolovanul 
ăsta pân-aici! 


- Ar trebui să încercăm să-l mişcăm, spuse Atwood. 
Reg, cine crezi că are spinarea cea mai solidă? 

- Păi, Beatrice, răspunse Reggie. 

- Du-te naibii, Reg! veni prompt replica. Hai să 
vedem ce pot muşchii ăia cu care te lauzi! 

Reggie luă o rangă şi încercă s-o introducă sub 
marginea blocului de calcar. Folosi un bolovan drept 
punct de sprijin, dar blocul nu voia să se clintească. 
Leoarcă de sudoare, exclamă: 

- Lasă! Mă duc să iau afurisitul ăla de excavator. l-a 
mai luat o oră să sape rampa pe care să aducă 
excavatorul cu bine jos, lângă blocul de calcar. 

Când a ajuns în punctul dorit, destul de aproape cât 
să poată agăța blocul de calcar cu cupa şi destul de 
departe de pereţii şanţului cât să nu rişte o surpare, a 
strigat din cabină că era gata. Dangătele clopotelor 
care vesteau Ceasul al Nouălea s-au împletit câteva 
clipe cu zgomotul sacadat al motorului diesel. 

Reggie a potrivit dinţii cupei la marginea blocului de 
piatră şi a găsit poziţia perfectă de la prima încercare. 
A tras cupa către el şi lespedea s-a ridicat puţin. 

- Stai aşa! strigă Atwood. Reggie încremeni cu 
mâinile pe manetă. Aduceţi o rangă aici! 

Martin se repezi şi strecură o rangă de fier în spaţiul 
dintre blocul de calcar şi pardoseală. Işi lăsă greutatea 
pe rangă, dar nu reuşi să clintească lespedea nici 
măcar un centimetru. 

- E prea greu! strigă el. 

În timp ce Martin apăsa constant, Reggie mişcă din 
nou cupa excavatorului şi lespedea alunecă mai întâi 
douăzeci de centimetri, apoi o jumătate de metru. 
Martin o ghida cu ranga şi, când se deplasă îndeajuns 
pentru a fi stabilă, începu să dea din mâini ca un 
apucat. 


- Stop, stop! Veniţi aici! Veniţi aici! 

Reggie opri motorul şi toţi se grăbiră să coboare în 
şanţ. Dennis văzu primul. 

- Dumnezeule mare! Timothy clătină din cap. 

- la uite-aici! 

In vreme ce toţi se holbau uluiţi, Reggie aprinse un 
chiştoc, pe care-l pusese la păstrare în buzunarul 
cămâăşii, şi trase cu sete un fum. 

- Să fiu al dracului! Asta ar fi trebuit să fie aici, 
profesore? Atwood, mai mult decât surprins, îşi netezi 
părul rar şi spuse doar atât: 

- Avem nevoie de lămpi. 

Se uitau cu toţii la un dreptunghi întunecat, iar razele 
oblice ale soarelui de după-amiază dezvăluiau ceea ce 
părea a fi o scară cu trepte din piatră, care se pierdeau 
în beznă. 


Dennis alergă înapoi în tabără, ca să aducă toate 
lanternele cu baterii pe care avea să le găsească. Se 
întoarse roşu la faţă, gâfâind, şi le împărţi. 

Reggie, care avea tendinţa să se poarte protector cu 
Atwood, insistă să coboare el primul. La vremea lui, 
curăţase câteva dintre adăposturile subterane ale lui 
Rommel şi ştia să se descurce în spaţii strâmte. Ceilalţi 
îl urmară în şir indian pe sergent, iar Beatrice, care-şi 
pierduse aplombul obişnuit, încheia timid coloana. 

După ce au coborât cu toţii, fără incidente, scara 
strâmtă care se afunda în spirală, aproape vertical, la 
adâncimea incredibilă - după estimările lui Atwood - de 
aproximativ cincisprezece metri, s-au pomenit 
înghesuiți într-o încăpere nu mult mai mare decât 
cabinele alăturate a două taxiuri londoneze. Aerul era 
stătut, iar Martin, care suferea de claustrofobie, a 
intrat imediat în panică. 


- E cam înăbuşitor aici, scânci el. 

O vreme au luminat cu toţii de jur-împrejur şi razele 
lanternelor se intersectau ca fasciculele reflectoarelor 
în timpul atacurilor aeriene. 

Reggie a fost primul care a observat uşa. 

- Hei! Ce-i aia? 

A studiat câteva clipe suprafaţa ciuruită de orificii. O 
cheie de fier uriaşă ieşea dintr-o gaură întunecată. 
Atwood îndreptă raza lanternei spre uşă şi zise: 

- Cine nu riscă, nu câştigă. Sunteţi gata? Tânărul 
Dennis se strecură mai aproape. 

- Fără discuţie! 

- Bine, atunci, spuse Atwood. Reggie, ai onoarea. 
Beatrice, rămasă în spatele celorlalţi, nu vedea ce se 
întâmplă. 

- Ce se-ntâmplă? Ce faceţi acolo? Vocea îi tremura. 

- Deschidem o blestemată de uşă! o lămuri Timothy. 

- Atunci, grăbiţi-vă, îi îndemnă Martin, sau mă duc 
sus. Mă sufoc. 

Reggie răsuci cheia şi auziră clănţănitul unei 
încuietori. Îşi lipi palma de lemnul rece, apoi împinse, 
dar uşa nu se clintea. Rezistă oricărei tentative, până 
când sergentul îşi lăsă toată greutatea pe ea. 

Atunci se deschise încet, scârţâind. 

Intrară cu toţii, unul după altul, de parcă erau legaţi 
cu sfoară, şi începură imediat să lumineze noua 
încăpere. 

Era mai mare decât prima. Mult mai mare. 

Minţile lor asamblau automat imaginile stroboscopice 
într-un tot coerent, dar a vedea nu era acelaşi lucru cu 
a crede, cel puţin la început. 

Nimeni nu îndrăznea să rupă tăcerea. 

Se aflau într-o încăpere boltită, de mărimea unei săli 
de conferinţe sau de teatru. Aerul era rece, uscat şi 


stătut. Podeaua şi pereţii erau construite din blocuri 
mari de piatră. Atwood înregistră mecanic aceste 
caracteristici, dar adevăratul şoc veni atunci când văzu 
o masă lungă şi o bancă din lemn. Plimbă fasciculul 
lanternei de la stânga la dreapta şi estimă că masa 
avea peste şase metri lungime. Se apropie până o 
atinse cu şoldul. Lumină suprafaţa ei. Văzu un vas de 
pământ ars, de mărimea unei ceşti, pe fundul căruia 
era un reziduu de culoare neagră. Ceva mai încolo erau 
al doilea, al treilea şi al patrulea. 

Era oare cu putinţă? 

Abia atunci îi veni ideea să lumineze în spatele 
mesei. 

Văzu o altă masă. Şi, în spatele ei, încă una. Şi încă 
una. 

Mintea lui funcţiona la turație maximă. 

- Cred că ştiu ce-avem aici. 

- Sunt numai urechi, profesore, zise Reggie, aproape 
în şoaptă. Unde naiba suntem? 

- E un scriptoriu. Un scriptoriu subteran. Pur şi 
simplu uluitor! 

- Dac-aş şti ce-nseamnă asta, făcu Reggie iritat, aş 
şti şi ce e, nu? 

Beatrice îi explică înfiorată. 

- E locul unde călugării copiau manuscrise. Dacă nu 
mă înşel, e primul scriptoriu subteran descoperit 
vreodată. 

- Nu te înşeli, zise Atwood. 

Dennis întinse mâna să ia o călimară, dar profesorul 
îl opri. 

- N-o atinge! Toate trebuie fotografiate /n situ, exact 
aşa cum le-am găsit. 

- Scuze, spuse Dennis. Credeţi că vom găsi şi 
manuscrise? 


- Nu-i aşa c-ar fi minunat? zise Atwood şi vocea i se 
stinse într-o şoaptă. Dar nu mi-aş face mari speranţe. 

Hotărâră să formeze două echipe şi să exploreze 
toată suprafaţa încăperii. Ernest plecă împreună cu cei 
doi studenţi spre dreapta, iar Atwood, Reggie şi 
Beatrice o luară la stânga. 

- Aveţi grijă, îi avertiză profesorul. 

Număra din mers fiecare şir şi, când ajunse la 
cincisprezece, observă că Reggie lumina cu lanterna o 
altă uşă impunătoare, de la capătul sălii. 

- Ce ziceţi, intrăm şi-aici? întrebă sergentul. 

- De ce nu? răspunse Atwood. Oricum, nimic nu 
poate să bată ce-am văzut până acum. 

- Pesemne că e o afurisită de debara, glumi Beatrice, 
dar era vizibil emoţionată. 

Practic îl împinseră de la spate pe Reggie, în timp ce 
el ridica zăvorul solid şi deschidea uşa. 

Luminară toţi noua încăpere. 

Atwood tresări violent. 

O clipă crezu că va leşina şi se văzu literalmente 
obligat să se aşeze pe jos. Ochii i se umeziseră. 

Reggie şi Beatrice se sprijineau unul de altul, 
contrarii care se atrăgeau pentru prima dată. 

De undeva, din depărtare, îi auziră pe ceilalţi 
strigând. 

- Domnule profesor, veniţi repede! Am găsit 
catacombe! 

- Sunt sute de schelete, poate mii! 

- Nu se mai termină! 

Atwood nu era în stare să le răspundă. Reggie făcu 
doi paşi înapoi, ca să se asigure că şeful era teafăr. Se 
aplecă, îl ajută să se ridice, apoi tună cu glasul lui de 
bariton, în cel mai pur stil militar: 


- Dă-le dracului de schelete! Mai bine-aţi băga nasu' 
aici. N-o să vă vină să credeţi în ce dandana am intrat. 


Primul gând al lui Atwood a fost că murise, că 
inhalase cine ştie ce vapori toxici şi îşi dăduse sufletul. 
Nu era credincios, dar această experienţă i se părea 
aproape mistică. 

Însă totul părea real. Dacă prima încăpere era de 
mărimea unei săli de teatru, a doua era cât un hangar 
pentru avioane. În stânga lui, la nici trei metri de uşă, 
se afla o bibliotecă înaltă din lemn, plină de volume 
enorme, legate în piele. În dreapta lui văzu una 
identică, iar între ele era un coridor îngust doar cât să 
treacă un om. Atwood îşi veni în fire şi lumină una 
dintre biblioteci, pentru a-i estima dimensiunile. Avea 
peste cincisprezece metri lungime, zece metri înălţime 
şi douăsprezece poliţe. Calculă rapid în minte numărul 
cărţilor de pe-o singură poliţă: 150. 

Toţi nervii lui vibrau când porni încet pe coridorul 
central. De-o parte şi de alta, se înălţau biblioteci 
uriaşe, identice cu primele două, care păreau să se 
înşiruie la nesfârşit, până se pierdeau în beznă. 

- Al dracu' de multe cărţi aici, comentă Reggie. Dintr- 
un motiv sau altul, Atwood sperase că primele cuvinte 
rostite cu ocazia uneia dintre cele mai importante 
descoperiri arheologice din istorie vor fi ceva mai 
profunde. Oare Carter, când stătea în pragul 
mormântului lui Tutankhamon, spusese: "Al dracu' de 
multe rahaturi aici, amice"? Pe de altă parte, sergentul 
avea dreptate. 

- Mi-ai luat vorba din gură, spuse profesorul. 

Îşi încălcă propria regulă de a nu atinge nimic şi 
mângâie uşor cu degetul cotorul unui volum aflat la 
nivelul ochilor săi, la capătul celui de-al treilea raft. 


Pielea era tare şi excelent conservată. Îl trase afară cu 
mare grijă. 

Era greu, atârna cam cât o pungă de făină de trei 
kilograme şi jumătate, avea aproximativ patruzeci de 
centimetri înălţime, treizeci lăţime şi doisprezece 
grosime. Pielea era rece, lucioasă, iar pe coperte nu 
scria nimic, dar văzu pe cotor trei cifre mari, care 
săreau în ochi, gravate adânc: 833. Filele de 
pergament erau tăiate la repezeală şi aveau margini 
neregulate. Volumul conţinea aproximativ o mie de 
file. 

Reggie şi Beatrice stăteau încremeniţi lângă el. 
Amândoi îndreptaseră fasciculele lanternelor asupra 
cărţii pe care-o ţinea sprijinită pe braţ. Atwood o 
deschise cu grijă. 

Era o listă. La prima vedere, nume: trei coloane pe 
pagină, aproximativ şaizeci în fiecare coloană. In 
dreptul fiecăruia, era scrisă aceeaşi dată: 23 1 833. 
Întoarse pagina - la fel. O listă interminabilă. 

- Bea, ai vreo idee ce-ar putea însemna asta? întrebă 
Atwood. 

- Pare-a fi un registru de naşteri şi decese, aşa cum 
se ţineau în aproape toate bisericile medievale, 
răspunse ea. 

- Cam multe, nu crezi? spuse profesorul, plimbând 
fasciculul lanternei de-a lungul coridorului central. 

Ceilalţi veniseră şi ei şi acum murmurau uluiţi la 
intrarea în bibliotecă. Atwood le strigă să rămână 
acolo. Nu observase că Reggie pornise pe coridor şi 
aproape dispăruse în beznă. 

- Cât de veche crezi că e? o întrebă Atwood pe 
Beatrice. 

- judecând după zidărie, după modelul uşii şi 
zăvoarele de fier, aş spune secolul al XI-lea, poate al 


XII-lea. M-aş hazarda să afirm că suntem primele fiinţe 
vii care respiră aerul ăsta după aproximativ opt secole. 
Deodată auziră glasul tunător al lui Reggie, venind 
de la vreo treizeci de metri depărtare: 

- Dacă duduia comandant e-atât de deşteaptă, cum 
se face c-am găsit aici o carte în care scrie 6 mai 
1467? 


Aveau nevoie de un generator. În pofida 
entuziasmului lor molipsitor, Atwood hotărî că era mult 
prea riscant să continue operaţiunea la lumina 
lanternelor. S-au întors pe unde veniseră şi au ieşit în 
lumina blândă a unei după-amiezi târzii, apoi au 
acoperit repede intrarea cu scânduri şi cu o prelată, 
peste care au presărat un strat subţire de pământ, ca 
să fie siguri că plimbăreţii ca abatele Lawlor nu vor 
observa nimic. Atwood le spuse pe un ton aspru: 

- Nimeni nu suflă un cuvânt! Nimănui! 

S-au întors în tabără, apoi Reggie a luat cu el doi 
băieţi şi au plecat pe insulă, să caute un generator. 
Atwood s-a retras în rulota lui, unde a început să scrie 
ca un apucat în jurnal, iar ceilalţi discutau cu glas 
scăzut, în vreme ce aşteptau să fiarbă supa de miel. 

Duba s-a întors după apusul soarelui. Găsiseră în 
Newport un antreprenor care le închinase un generator 
portabil. Făcuseră rost şi de o sută de metri de cablu 
electric, plus o ladă de becuri. 

Reggie deschise uşa din spate a dubei şi-l invită pe 
profesor să inspecteze încărcătura. 

- Reginald şi-a îndeplinit misiunea, declară el 
mândru. 

- Ca de fiecare dată, zise Atwood, bătându-l 
prieteneşte cu palma pe spate. 

- Şefule, e o chestie barosană, aşa-i? 


Atwood se liniştise. După ce scrisese cu atâta patos 
în jurnal, acum era extenuat. 

- Toţi visăm mereu să descoperim ceva important, 
ceva care să schimbe lumea. Ei bine, bătrâne, mi-e 
teamă că treaba asta e prea barosană. 

- Cum adică? 

- Nu ştiu, Reg, dar îţi spun că am o presimţire rea. 


Şi-au petrecut toată dimineaţa următoare punând în 
funcţiune generatorul şi montând becurile de-a lungul 
întregului complex subteran. Atwood hotărâse că 
fotografiile erau primul punct pe ordinea de zi, aşa că i- 
a trimis pe Timothy şi Martin să facă poze în scriptoriu, 
pe Ernest şi Dennis să fotografieze catacombele, iar el 
şi Beatrice au luat în primire biblioteca. Flash-urile cu 
magneziu veneau unul după altul şi mirosul lor de ozon 
făcea aerul stătut aproape irespirabil. Reggie lucra pe 
post de electrician itinerant: trăgea cablurile, se lupta 
cu becurile care nu voiau să se aprindă şi avea grijă de 
generatorul care băzâia la suprafaţă. 

Cam la mijlocul după-amiezii, au descoperit că 
marea bibliotecă era de fapt prima, pentru că mai 
exista una. 

La capătul primei săli se afla o alta, săpată - după 
cum au presupus - mai târziu, când primul spaţiu de 
depozitare devenise neîncăpător. A doua sală era tot 
uriaşă, un pătrat cu latura de cincizeci de metri şi 
înălţimea de cel puţin zece. In fiecare încăpere erau 
şaizeci de perechi de rafturi, fiecare pereche separată 
de un culoar central îngust. Majoritatea bibliotecilor 
erau înţesate de volume groase, cu excepţia câtorva 
de la capătul îndepărtat al celei de-a doua săli, care 
erau goale. 


După ce au explorat la repezeală subteranul, Atwood 
a făcut câteva calcule în carnet şi i-a arătat lui Beatrice 
rezultatul. 

- Să fiu a dracului! exclamă ea. E corect? 

- Nu sunt matematician, dar cred că da. 

In bibliotecă erau aproape 700 000 de volume. 

- Asta înseamnă că e una dintre cele mai mari zece 
biblioteci din Marea Britanie, observă Beatrice. 

- Şi, îndrăznesc să spun, cea mai interesantă. Bun, 
să încercăm oare să ghicim de ce nişte călugări din 
Evul Mediu - dacă asta erau - scriau nume şi date din 
viitor? 

Inchise brusc carnetul şi pocnitura stârni ecouri care 
se stinseră după câteva clipe. 

- N-am prea dormit, din cauză că m-am tot gândit la 
asta, recunoscu Beatrice. 

- Şi eu. Vino cu mine. 

O conduse în a doua sală. Aici cablul electric nu 
fusese întins prea departe de uşă şi Beatrice se strădui 
să rămână aproape de Atwood, în timp ce urmăreau 
amândoi raza de un galben bolnăvicios a lanternei 
profesorului. Inaintaseră ceva printre rafturile 
întunecate, când profesorul se opri şi bătu cu degetul 
în cotorul unui volum: 1806. 

Se duse la alt raft. 

- Aha, ne-apropiem, 1870. 

Continuă să înainteze, aruncând odată la câţiva paşi 
câte o privire cifrelor de pe cotoare. Se opri, în sfârşit. 

- Uite, 1895, un an foarte bun. 

- De ce? întrebă ea. 

- E anul în care m-am născut. la să vedem. Vino mai 
aproape cu lanterna, te rog. Nu, trebuie să căutăm în 
urmă, volumul ăsta începe cu luna septembrie. 


Puse cartea la loc şi încercă alte câteva, iar în cele 
din urmă exclamă: 

- Da, ianuarie 1895! Ştii, acum două săptămâni a 
fost ziua mea. Bun, 14 ianuarie, o mulţime de nume. 
Doamne! Aici sunt toate limbile vorbite vreodată sub 
soare! Uite, chineză, arabă, engleză bineînţeles, 
spaniolă... Asta-i finlandeză? Asta cred că e swahili, 
dacă nu mă înşel. Degetul lui cobori câţiva centimetri 
pe coloană şi se opri brusc. Extraordinar, Beatrice! 
Uite-aici! Cum naiba au ştiut că Geoffrey Phillip Atwood 
se va naşte la 14 ianuarie 1895? 

Glasul ei era de gheaţă. 

- Geoffrey, nu există nici o explicaţie raţională pentru 
aşa ceva. 

- Cu excepţia faptului că erau nişte flăcăi cu totul şi 
cu totul deosebiți, este? Mă hazardez să afirm că ei zac 
acolo, în catacombe. Un tratament deosebit pentru 
nişte flăcăi foarte deosebiți. Nu puteau să-i îngroape ca 
pe nişte anonimi, într-un cimitir obişnuit. Hai să găsim 
date mai recente, ce zici? 

Au scotocit o vreme prin sală, tot mai adânc. 
Deodată, Atwood se opri atât de brusc, încât Beatrice 
se izbi de el. Profesorul fluieră scurt. 

- Uită-te aici, Beatrice! 

Lumină cu lanterna ceea ce părea a fi un morman de 
haine aruncate pe pardoseală, aproape de capătul unui 
şir. Era o masă informă de ţesături de culoare închisă, 
ca un braţ de rufe pentru maşina de spălat. S-au 
apropiat prudent şi, când au ajuns lângă morman, au 
constatat şocaţi că era scheletul unui om îmbrăcat din 
cap până-n picioare, întins pe spate. 

Pe craniul de culoarea paiului se vedeau urme de 
piele pergamentoasă şi câteva şuviţe de păr negru, 
acolo unde fusese scalpul. Lângă el era o bonetă 


turtită, tot neagră. Osul occipital fusese spart şi era 
mult adâncit - o fractură craniană gravă -, iar dalele de 
piatră de sub el erau ruginii, acolo unde cândva şiroise 
sângele. Imbrăcămintea era bărbătească: o tunică 
neagră, căptuşită, cu guler înalt; pantaloni maronii 
până la genunchi; ciorapi negri, acum largi pe oasele 
descărnate; cizme din piele. Scheletul zăcea pe o 
pelerină lungă, neagră, cu un guler de blană roasă de 
vreme. 

- Nefericitul ăsta nu-i călugăr medieval, mormăi 
Atwood. 

Beatrice îngenunchease deja pentru a-l studia. 

- Epoca elisabetană, aş zice. 

- Eşti sigură? 

La centura scheletului era agăţată o pungă din 
mătase purpurie, pe care erau brodate literele J.C. 
Beatrice o atinse mai întâi cu degetul arătător, apoi 
desfăcu încet şnurul şi în palma ei căzură câteva 
monede de argint. Erau piese de un şiling şi de trei 
pence. Atwood le lumină cu lanterna. Văzură amândoi 
pe avers profilul mai degrabă masculin al reginei 
Elisabeta |. Beatrice întoarse moneda şi citi cu uşurinţă 
anul ştanţat deasupra blazonului: 1581. 

- Da, sunt sigură, şopti ea. De ce crezi c-a venit aici, 
Geoffrey? 

- Am impresia că azi vom culege mai multe întrebări 
decât răspunsuri, spuse el gânditor. Privirea lui alunecă 
spre poliţele de deasupra scheletului. Uite! Pe toate 
volumele de-aici scrie 1581. Evident, nu eo 
coincidenţă. O să ne întoarcem mai târziu la prietenul 
nostru, cu un aparat de fotografiat, dar până atunci să 
terminăm cercetarea. 


Au ocolit cu grijă scheletul şi au continuat să 
înainteze printre rafturi, până când Atwood a găsit 
ceea ce căuta. 

Din fericire, volumele datate 1947 erau la o înălţime 
accesibilă, pentru că nu aduseseră nici o scară. 

Profesorul mătură repede rafturile cu raza lanternei 
şi exclamă: 

- Uite-le! Aici începe 1947. 

Se apucă febril să scoată volumele din raft şi, într-un 
târziu, declară triumfător: 

- Azi, 31 ianuarie! 

Se aşezară umăr la umăr pe pardoseala rece, pe 
coridorul dintre rafturi, şi aşezară volumul greu între ei, 
în aşa fel, încât o jumătate se sprijinea pe coapsa ei, 
iar cealaltă jumătate pe a lui. Răsfoiră în viteză o 
mulţime de pagini înţesate de nume. Natus, mors, 
mors, natus. 

Atwood pierduse de mult şirul paginilor. Cincizeci? 
Şaizeci? Şaptezeci? 

Apoi văzu însemnarea, cu doar o clipă înaintea lui 
Beatrice: Reginald William Saunders Mors. 


Membrii echipei transformaseră hanul Cunning Man 
din Fishbourne în bază de operaţiuni. Se afla la o 
distanţă convenabilă de mers cu piciorul, berea era 
ieftină, iar proprietarul cerea doar un penny pe cap de 
om pentru o baie în cada din aripa pentru oaspeţi. 
Firma hanului - un individ care rânjea, ghemuit lângă 
un pârâu, imortalizat când prindea un păstrăv cu 
mâinile goale - le stârnea de fiecare dată zâmbete, dar 
nu şi în seara asta. Arheologii stăteau tăcuţi la o masă 
lungă din barul cu pereţi afumaţi, evitându-i în mod 
făţiş pe localnici. 


Reggie se uită la ceas şi încercă să însenineze 
atmosfera. 

- Vă cinstesc eu rândul ăsta, dacă-mi împrumutaţi 
vreo două lire. Ţi le dau înapoi chiar mâine, Beatrice. 

Ea scotoci în portofel şi-i întinse câteva bancnote. 

- la-le, gorilă păroasă! Tot aici o să vii şi mâine, aşa 
c-o să le primesc înapoi. 

Reggie înhăţă imediat bancnotele. 

- Ce credeţi, profesore, cade cortina şi pentru 
bătrânul Reg? 

- Recunosc cu mâna pe inimă, nu mai pricep nimic, 
zise Atwood şi dădu peste cap berea care-i rămăsese 
în halbă. Era a treia, mai mult decât porţia lui 
obişnuită, şi capul i se învârtea. Toţi băuseră zdravăn şi 
deja începuseră să vorbească împleticit. 

- Păi, dacă asta-i ultima mea noapte pe lume, măcar 
să-mi umplu burta cu cea mai bună bere. Mai luăm un 
rând? 

Apucă de toarte halbele goale şi se duse la bar. Când 
se îndepărtase suficient cât să nu-i mai audă, Dennis 
se aplecă peste masă şi şopti: 

- Doar nu crede cineva prostia asta, nu-i aşa? Martin 
clătină din cap. 

- Dacă-i o prostie, cum se face că data naşterii 
domnului profesor e scrisă într-o carte? 

- Da, chiar, se vâri şi Timothy în vorbă. 

- Trebuie să existe o explicaţie ştiinţifică, spuse 
Beatrice. 

- Oare? întrebă Atwood. De ce trebuie să fie totul 
ambalat într-o explicaţie ştiinţifică oarecare? 

- Geoffrey! exclamă ea. Şi tu? Doctorul Empiric? 
Când ai intrat ultima dată într-o biserică? 

- Nu-mi aduc aminte. Dar am făcut săpături la câteva 
biserici foarte vechi. Avea privirea ceţoasă a unuia care 


se îmbată prima oară. Unde-a dispărut berea mea? Îşi 
ridică privirea şi-l văzu pe Reggie la bar. A, uite-l! Un 
om dintr-o bucată. A scăpat cu viaţă din ghearele lui 
Rommel. Sper să scape cu viaţă şi de la Vectis. 

Ernest era cufundat în gânduri şi părea mai puţin 
ameţit decât ceilalţi. 

- Trebuie să verificăm, zise el. Trebuie să căutăm 
persoane pe care le cunoaştem sau personalităţi 
istorice şi să comparăm datele. 

- Abordarea potrivită, zise Atwood, izbind cu palma 
un cartonaş de la bere. Folosirea metodelor ştiinţifice 
pentru a dovedi că ştiinţa nu-i bună de nimic! 

- Şi dacă toate datele sunt corecte? întrebă Dennis. 
Ce facem atunci? 

- Atunci, pasăm toată treaba băieţilor mici şi răi care 
fac lucruri mici şi rele în birourile lor mici şi urâte din 
Whitehall, răspunse Atwood. 

- Ministerul Apărării? spuse în şoaptă Ernest. 

- De ce tocmai ei? întrebă Beatrice. 

- Cine altcineva? zise Atwood. Presa? Papa de la 
Roma? Reggie aştepta ca barmanul să-i umple şi 
ultima halbă. Murim de sete aici! strigă profesorul la el. 

- Vin acuşica, şefu'! 

In aceeaşi clipă intră Julian Barnes, cu paltonul 
descheiat şi poalele fluturând. Nimeni n-ar fi fost mai 
uimit decât localnicii, care ştiau cine era, dar nu-l 
văzuseră niciodată într-o cârciumă, şi cu atât mai puţin 
în asta. Avea un aer respingător, un amestec antipatic 
de aroganță şi preţiozitate. Părul îi era uns cu 
briantină, mustaţa tunsă perfect. Era mărunţel şi 
semăna cu un dihor. 

Unul dintre localnici, un sindicalist care dispreţuia 
soiul acesta de oameni, spuse sarcastic: 


- Domnul comandant de escadrilă a confundat 
cârciuma cu birourile Partidului Conservator. Ceva mai 
încolo pe stânga, sir! 

Barnes nu-l luă în seamă. 

- Vreau să ştiu unde-l găsesc pe Reginald Saunders! 
tună el cu inflexiuni oratorice. 

Arheologii ridicară capetele, alarmaţi. Reggie era tot 
la bar şi se pregătea să vină cu halbele pline. Se afla la 
câţiva paşi de omuleţul acela caraghios. 

- Cine-ntreabă? zise el, ridicându-se ameninţător, cât 
era de înalt. 

- Tu eşti Reginald Saunders? întrebă Barnes, pe un 
ton oficial. 

- Dar tu cine naiba eşti, amice? 

- Repet, tu eşti Saunders? 

- Da, eu sunt Saunders. Ai vreo treabă cu mine? 
Omuleţul înghiţi în sec. 

- Cred că o cunoşti pe soţia mea. 

- Îţi cunosc şi maşina, barosane! Dă cu banul dacă 
vrei să afli care-mi place mai mult. 

În clipa următoare, comandantul scoase din buzunar 
un pistol nichelat şi-l împuşcă pe Reggie în frunte, 
până să apuce cineva să zică ceva sau să facă vreun 
gest. 


După întâlnirea cu Winston Churchill, Geoffrey 
Atwood a fost dus înapoi în Hampshire cu o dubă 
militară acoperită. Alături de el stătea pe banca de 
lemn un căpitan tânăr, impasibil, care vorbea numai 
când i se adresa profesorul. Destinația era o bază 
militară din timpul războiului, unde armata încă mai 
avea o cazarmă şi terenuri de instrucţie. Acolo 
fuseseră închişi Atwood şi grupul lui. 

La începutul călătoriei, Atwood îl întrebase: 


- De ce nu mă lăsaţi aici, la Londra? 

- Mi s-a ordonat să vă conduc înapoi la Aldershot. 

- Din ce motiv, dacă-mi permiteţi? 

- Acesta e ordinul pe care l-am primit. 

Atwood petrecuse în serviciul activ destul timp 
pentru a recunoaşte un zid de neclintit atunci când îi 
apărea în faţa ochilor, aşa că se hotărî să nu-şi bată 
gura degeaba. Probabil că avocaţii întocmiseră 
contractele de confidenţialitate şi, cu asta, totul se va 
sfârşi cu bine. 

In timp ce maşina gemea şi se zdruncina pe 
suspensiile uzate, încercă să se gândească la ceva 
plăcut, adică la soţia şi copiii lui, la bucuria lor 
nemaipomenită când se va întoarce. Se gândi la o 
masă bună, la o baie fierbinte şi la reluarea activităţii 
lui academice, atât de puţin presantă şi atât de 
liniştitoare. Prin forţa împrejurărilor, Vectis va dispărea 
fără urmă, însemnările şi fotografiile îi vor fi confiscate, 
iar amintirile îi vor fi şterse. Sigur, va putea conversa în 
şoaptă cu Beatrice, la un pahar de sherry, în biroul lui 
de la muzeu, dar sechestrarea sub pază armată îşi 
făcuse efectul dorit: era speriat. Mult mai speriat decât 
în timpul războiului. 

Când au ajuns la cazarmă, se înnoptase şi colegii lui 
l-au înconjurat ca nişte fotografi roind în jurul unui star 
de cinema. Toţi slăbiseră, erau palizi, cu moralul la 
pământ, nervoşi, sătui până peste cap şi bolnavi de 
spaimă. Beatrice fusese cazată separat, însă i se 
dăduse voie să stea ziua împreună cu ei, într-o cameră 
comună unde paznicii le aduseseră uniforme militare, 
ca să se schimbe. Martin, Timothy şi Dennis jucau 
posomorâţi partide interminabile de gin rummy. 
Beatrice spumega şi-i înjura pe gardieni, iar Ernest 


stătea într-un colţ şi îşi frângea mâinile, într-o stare 
depresivă demnă de milă. 

Îşi puseseră toate speranţele în călătoria neaşteptată 
a lui Atwood la Londra, iar acum, că se întorsese, voiau 
să afle toate amănuntele. Au ascultat fascinaţi 
relatarea discuţiei cu generalul-maior Stuart, au 
aplaudat şi aproape au plâns când le-a spus că 
eliberarea lor era iminentă. Era doar o chestiune de 
timp până când contractele de confidenţialitate 
întocmite de avocaţii guvernamentali le vor fi aduse la 
semnat. Până şi Ernest s-a însufleţit şi şi-a tras scaunul 
mai aproape, vizibil uşurat. 

- Ştiţi ce-o să fac când o să mă întorc la Cambridge? 
întrebă Dennis. 

- Nu ne interesează, spuse Martin, sperând să-i 
închidă gura. 

- O să fac o baie, o să-mi pun haine curate şi-o să mă 
duc la clubul de jazz să agăţ o fată. 

- Am zis că nu ne interesează, mârâi Timothy. 

Au petrecut dimineaţa următoare aşteptând 
nerăbdători vestea eliberării. La prânz, un soldat a 
intrat cu o tavă şi a pus-o pe masa comună. Era un 
flăcău nu prea ager şi complet lipsit de simţul 
umorului, pe care Beatrice îl tortura cu mare plăcere. 

- Vino-ncoace, labagiu idiot, spuse ea. Adu-ne câteva 
sticle de vin. Azi plecăm acasă. 

- Trebuie să întreb, domnişoară. 

- Aşa să faci, băiete. Cu ocazia asta, întreabă şi dacă 
mai ai vreun pic de creier între urechi. 


În biroul lui din Aldershot, generalul-maior Stuart 
ridică receptorul telefonului care suna. Era un apel de 
la Londra. Muşchii feţei lui aspre, încremenite într-un 
rictus dispreţuitor, erau perfect imobili. Convorbirea fu 


scurtă şi la obiect. N-avea nevoie de explicaţii sau 
clarificări. Incheie cu un "Da, domnule", apoi se ridică 
de pe scaun şi plecă să execute ordinul. 


Prânzul nu era deloc apetisant, însă erau înfometați 
şi nerăbdători. În timp ce mâncau cornurile vechi şi 
macaroanele fierte prea mult, Atwood, un om cu darul 
descrierilor, le spuse tot ce-şi putea aminti despre 
celebrul adăpost subteran al lui Churchill. Când îşi 
goliseră pe jumătate farfuriile, soldatul se întoarse cu 
două sticle de vin destupate. 

- Să vezi şi să nu crezi! strigă Beatrice. Soldatul Labă 
a reuşit în misiune! 

Militarul puse sticlele pe masă şi plecă fără să scoată 
un cuvânt. 

Atwood făcu onorurile şi turnă vinul în pahare. 

- Aş vrea să ţin un toast, spuse el, devenind brusc 
serios. Din nefericire, nu vom mai putea vorbi niciodată 
despre descoperirea noastră de la Vectis, dar această 
experienţă ne-a unit pentru totdeauna şi legătura 
dintre noi va fi veşnică. În cinstea prietenului nostru, 
Reggie Saunders, şi pentru libertate! 

Au ciocnit şi au golit paharele. 

Beatrice se strâmbă. 

- Nu l-au adus de la popota ofiţerilor, e limpede. 

Dennis a fost primul care a început să se clatine, 
poate din cauză că era cel mai firav. Apoi Beatrice şi 
Atwood. După câteva secunde, toţi căzuseră de pe 
scaune şi se zbăteau horcăind pe podea, cu limbile 
însângerate strânse între dinţi, cu ochii daţi peste cap 
şi pumnii încleştaţi. 

Generalul-maior Stuart şi-a făcut apariţia când totul 
se terminase şi a contemplat câteva clipe scena 


tragică. Era sătul de moarte până peste cap, dar era şi 
cel mai disciplinat soldat din armata Maiestăţii Sale. 

Stuart oftă. Urma o muncă grea şi neplăcută, iar ziua 
promitea să fie lungă. 

Generalul plecă imediat în Insula Wight, în fruntea 
unei mici unităţi de oameni de încredere. Şantierul lui 
Atwood fusese împrejmuit, iar situl acoperit cu un cort 
de campanie uriaş, care îl ferea de orice privire. 

Un ofiţer fusese trimis să-i spună abatelui Lawlor că 
echipa lui Atwood descoperise muniţie neexplodată 
într-un şanţ şi că, pentru propria siguranţă, fusese 
evacuată pe continent. In următoarele douăsprezece 
zile, un convoi de barje ale Marinei a adus pe insulă 
camioane militare, iar vehiculele de mare tonaj au 
ajuns unul câte unul la cort. Soldaţii, care habar n- 
aveau de ce fuseseră aduşi acolo, au trudit zi şi noapte 
pe post de hamali şi au scos din subteran toate cărţile. 

Generalul a coborât în sălile de sub pământ, unde 
cizmele sale stârneau ecouri puternice. Biblioteca 
fusese complet golită, nu mai rămăseseră decât 
nenumărate şiruri de rafturi uriaşe, acum pustii. Păşi 
peste scheletul bărbatului din epoca elizabetană fără 
să-i acorde nici cea mai mică atenţie. Altul în locul lui 
măcar ar fi încercat să ghicească ce se întâmplase 
acolo, să înţeleagă cum era posibil, să se lupte cu 
profunzimea filozofică a ideii. Dar Stuart nu era un 
asemenea om şi poate chiar din acest motiv fusese 
alegerea ideală pentru această misiune. Nu voia 
altceva decât să ajungă la timp la Londra, ca să mai 
bea un scotch şi să mănânce o friptură în sânge la 
club. 

După ce îşi va termina inspecția, se va duce la abate 
şi vor deplânge împreună greşeala fatală a militarilor: 
crezuseră că toată muniţia fusese neutralizată şi 


dăduseră echipei lui Atwood permisiunea să se 
întoarcă. Din nefericire, se pare că le scăpase o bombă 
germană de două sute cincizeci de kilograme. 

Poate că o slujbă în amintirea lor ar fi bine-venită, 
vor spune ei, clătinând trist din cap. 

Stuart ordonă ca zona să fie evacuată şi-i lăsă pe 
genişti să termine treaba. Când bombele cu percuție 
explodară, pământul se zgudui ca în timpul unui 
cutremur şi sute de tone de zidărie medievală se 
prăbuşiră sub propria greutate. 

In adânc, sub straturile de piatră şi pământ, 
rămăşiţele lui Geoffrey Atwood, Beatrice Slade, Ernest 
Murray, Dennis Spencer, Martin Bancroft şi Timothy 
Brown aveau să putrezească alături de osemintele 
generaţiilor de scribi cu păr roşcat. Scrierile străvechi 
fuseseră încărcate în camioanele militare care se 
îndreptau spre baza aeriană Lakenheath din Suffolk, 
pentru a fi transportate de urgenţă la Washington. 


20 


29 IULIE 2009 
NEW YORK 


Mahmureala lui Will era atât de blândă, încât 
aproape că nu putea s-o numească mahmureală. Era 
mai degrabă ca un început de răceală, de care scapi 
într-un ceas dacă ai înghiţit două aspirine. 

Seara trecută îşi închipuise că va sări în alcool cu 
capul înainte, va rămâne multă vreme la fund şi nu va 
ieşi la suprafaţă decât atunci când va fi aproape înecat. 
În schimb, după primele câteva pahare din programul 
lui bahic, se înfuriase, şi încă atât de tare, încât 
încetase să-şi plângă de milă şi începuse să bea fără 
pauză, dar lent, într-un ritm la care metabolismul lui 
făcea faţă. Îşi revenise şi îşi petrecuse aproape tot 
restul serii învârtind în minte gânduri cvasiraţionale, nu 
aiurelile obişnuite, lipsite de sens, pe care le uita 
imediat. În timpul acestui interludiu de luciditate, o 
sunase pe Nancy şi aranjaseră să se întâlnească a 
doua zi devreme. 

Când apăru ea, Will stătea deja la o masă, într-un 
Starbucks de lângă Grand Central, şi sorbea dintr-un 
espresso cu gheaţă. Nancy arăta mai rău decât el. 

- A fost plăcut drumul? întrebă el pe un ton sarcastic. 
| se păru că ea era pe punctul să izbucnească în plâns 
şi o clipă chiar se gândi s-o îmbrăţişeze, dar asta ar fi 
fost o premieră şi o dovadă de afecţiune - în public. 

- Ţi-am luat un latte dietetic, zise el, împingând 
paharul spre Nancy. E încă fierbinte. 

A fost prea mult pentru ea. Lacrimile au început să 
curgă. 

- E doar o cafea, zise el. 


- Ştiu. Mulţumesc. Sorbi din pahar, apoi puse 
întrebarea care-i stătea pe buze: Ce s-a întâmplat? 

Nancy se-aplecă peste măsuţă ca să audă mai bine 
răspunsul. Localul era plin, iar la conversațiile 
zgomotoase se adăuga pufăitul fierbătorului de lapte. 

Părea mai tânără şi mai vulnerabilă, iar Will o 
mângâie instinctiv pe mână. Nancy interpretă greşit 
gestul. 

- Crezi c-au aflat de noi? întrebă ea. 

- Nu! Treaba asta n-are nici o legătură cu noi. 

- De unde ştii? 

- Altfel, ne-ar fi târât la Resurse Umane şi ne-ar fi 
spus-o verde-n faţă. Crede-mă, ştiu. 

- Atunci ce s-a întâmplat? 

- Nu e vorba de noi, ci de caz. Luă o gură de cafea, 
uitându-se la fiecare client nou care intra în local. 

- Vor să ne împiedice să-l arestăm pe Shackleton, 
spuse Nancy, parcă citindu-i gândurile. 

- Aşa se pare. 

- Dar ce motiv ar avea să blocheze arestarea unui 
criminal în serie? 

- Întrebare de o sută de puncte, spuse el obosit. Îşi 
masă tâmplele şi se frecă la ochi. Pentru că e un tip 
foarte special. 

Nancy îl privea fix, fără să priceapă. Will cobori 
glasul. 

- Spune-mi, când dispare cineva de pe radar? Martor 
federal? Misiune sub acoperire? Operații clandestine? 
Orice-ar fi, ecranul nu mai arată nimic şi el devine o 
non-persoană. Mi-a zis că lucrează pentru guvern. În 
Area 51, ce-o mai fi şi asta, sau un rahat asemănător. 
Mie-mi sună ca şi cum o parte a guvernului - adică noi - 
îşi cară pumni cu altă parte a guvernului. lar noi am 
încasat-o. 


- Vrei să spui că o agenţie federală a decis că un 
criminal poate umbla liber? 

Era limpede din tonul ei că nu-i venea să creadă. 

- Nu spun nimic. Dacă totuşi vrei un răspuns, da, e 
posibil. Depinde cât de important e Shackleton. Sau, 
cine ştie, dacă mai există dreptate pe lumea asta, 
poate că se vor ocupa de el discret... 

- Dar nu vom afla niciodată, anticipă ea. 

- Nu vom afla niciodată. 

Nancy îşi termină cafeaua şi scotoci în poşetă după 
trusa de machiaj. 

- Deci asta e? S-a terminat? 

Will o urmări în timp ce-şi ştergea dârele negre de 
sub ochi. 

- Pentru tine. Pentru mine, nu. 

Bărbia lui pătrată zvâcni înainte, gestul clasic al 
declarării ostilităţilor, dar faţa lui era liniştită, genul 
acela de linişte răuprevestitoare, când cineva aflat pe 
marginea unei prăpăstii s-a hotărât să sară în gol. 

- Trebuie să te întorci la birou, continuă el. O să-ți 
dea ceva de lucru. Am auzit că se întoarce şi Mueller, 
poate c-o să faci iar echipă cu el. Trebuie să mergi mai 
departe, o să ai o carieră frumoasă, pentru că eşti un 
agent dat dracului. 

- Will... şopti ea. 

- Nu, te rog să nu spui nimic. Chestia asta a devenit 
o problemă personală. Nu ştiu cum sau de ce i-a 
omorât Shackleton, dar ştiu c-a făcut-o şi ca să mă 
înfunde până peste cap în rahatul ăsta de caz. Sunt 
sigur că asta e o parte - o bună parte - din motivaţia 
lui. Nu mi se poate întâmpla decât ceea ce trebuia 
oricum să mi se întâmple. Nu mai sunt un om de 
echipă. N-am mai fost de ani de zile. Ideea cu lacătul 
pus la gură ca să mă târăsc în siguranţă până la pensie 


a fost o mare greşeală. Acum se defula, dar faptul că 
se afla într-un loc public îl împiedica să meargă până la 
capăt. Să-i ia dracu' de douăzeci de ani şi s-o ia dracu' 
de pensie! O să găsesc ceva de lucru în altă parte. Mă 
descurc cu puţin. 

Nancy lăsă trusa pe masă. Simţea că va avea din 
nou nevoie de ea. 

- Doamne, Nancy, nu plânge! şopti el. Asta n-are 
nimic de-a face cu noi. Ce e între noi e minunat. E cea 
mai frumoasă chestie între un bărbat şi o femeie pe 
care am trăit-o de mulți ani încoace - dintotdeauna, 
dacă vrei să ştii adevărul. Nu numai că eşti inteligentă 
şi sexy, eşti şi cea mai independentă femeie cu care 
am avut de-a face. 

- E un compliment? 

- Venind de la mine? E cel mai mare. Nu eşti ahtiată 
după tot felul de lucruri, aşa cum erau toate fostele 
mele. Eşti mulţumită de viaţa ta, ceea ce mă face şi pe 
mine să fiu mulţumit de-a mea. N-aş mai găsi una ca 
tine. 

- Atunci, de ce strici totul? 

- N-am vrut să fie aşa, nu e clar? Trebuie să-l găsesc 
pe Shackleton. 

- Ţi-au luat cazul! 

- O să-l iau înapoi. Mai devreme sau mai târziu, tot 
aş fi primit un şut în fund. Ştiu bine cum gândesc ei. Nu 
tolerează nici o insubordonare. Uite, când o să fiu 
paznic la un mall din Pensacola, poate c-o să reuşesc 
să-ţi obţin şi ţie un post. Nu ştiu dacă au muzee de artă 
prin partea locului, dar găsim noi o cale să-ţi încălzim 
inima cu puţină cultură. 

Nancy îşi şterse ochii. 

- Măcar ai un plan? 


- Nu e din cale-afară de complicat. l-am anunţat deja 
că sunt bolnav, Sue o să creadă că azi a scăpat de 
mine. Mi-am luat bilet de avion pentru Vegas înainte 
de prânz. O să-l găsesc şi o să-l fac să vorbească. 

- lar eu trebuie să mă întorc la birou ca şi cum nu s- 
ar fi întâmplat nimic. 

- Da şi nu. Scoase din servietă două telefoane 
mobile. O să mă caute ca nişte apucaţi, imediat cum o 
să-şi dea seama că le-am tras clapa. E posibil să-ţi 
asculte telefoanele. la unul din astea, e cu cartelă. Aşa 
o să ţinem legătura. N-au cum să le localizeze înainte 
să afle numerele. O să am nevoie de ochi şi urechi, 
dar, dacă ţi se pare o secundă că te-au descoperit, 
tragem obloanele. Să nu uit, sun-o pe Laura. Spune-i 
orice, numai s-o linişteşti. Bine? 

Nancy puse telefonul în poşetă. Era deja umed, deşi 
nu-l ţinuse prea mult în mână. 

- Bine. 


Mark visa că scrie un program. Rândurile de cod 
apăreau pe ecran mai repede decât le scria el, la fel de 
repede cum le gândea. Fiecare rând era scurt, perfect 
într-un sens minimalist, fără nici un caracter în plus. 
Ecranul se umplea repede cu ceva minunat. Era un vis 
superb şi a trăit o dezamăgire cumplită când a fost 
trezit de țârâitul telefonului. S-a enervat brusc când a 
văzut că îl suna Rebecca Rosenberg, şefa lui. Era în pat 
cu o femeie frumoasă, într-un apartament magnific din 
Hotelul Venetian, iar vocea cu accent de Jersey a 
piticaniei de Rosenberg îl călca pe nervi. 

- Cum te simţi? întrebă ea. 

- Perfect. Ce s-a întâmplat? 

Dar ştia foarte bine că ea nu-l mai sunase niciodată 
când era liber. 


- Îmi pare rău că te deranjez în concediu. Unde eşti? 
Dacă voiau, puteau oricând să localizeze semnalul 
mobilului, aşa că n-avea rost să mintă. 

- In Vegas. 

- OK, ştiu că e o mare neplăcere pentru tine, dar 
avem o problemă cu programul şi nimeni nu reuşeşte 
s-o rezolve. Supraveghetorii au înnebunit de-a binelea. 

- Aţi încercat să resetaţi sistemul? întrebă el, încă 
ameţit de somn. 

- De-o mie de ori. Se pare că programul e de vină. 

- Cum e posibil? 

- Nimeni nu înţelege. Doar tu eşti tăticul lui. Mi-ai 
face un mare serviciu dac-ai veni mâine. 

- Sunt în concediu! 

- Ştiu şi-mi pare rău c-a trebuit să te sun, dar, dacă 
faci asta pentru noi, o să primeşti trei zile de concediu 
în plus. Dacă termini treaba într-o jumătate de zi, te 
trimitem cu un avion particular la McCarran înainte de 
prânz. Ce zici? Ne-am înţeles? 

Mark clătină din cap. Nu-i venea să creadă. 

- Bine. O să vin. 

Aruncă telefonul pe pat. Kerry încă dormea buştean. 
Ceva nu era în regulă. Işi acoperise urmele atât de 
bine, încât era sigur că n-aveau cum să descopere 
afacerea Desert Life. Trebuia doar să aibă răbdare, să 
aştepte o lună sau două înainte să înceapă procesul de 
retragere voluntară. Le va spune că găsise o fată 
minunată, că voiau să se căsătorească şi să se mute 
pe Coasta de Est. Vor scrâşni din dinţi şi-i vor ţine 
discursuri despre angajamentul reciproc, despre timpul 
consumat cu recrutarea şi instruirea lui, despre cât de 
greu vor găsi un înlocuitor. Vor face apel la 
patriotismul lui, dar el va rămâne ferm pe poziţie. Doar 
nu e sclav. Vor fi obligaţi să accepte. lar în drum spre 


uşă, îi vor face mama tuturor percheziţiilor şi nu vor 
descoperi nimic. Il vor supraveghea ani în şir, poate 
toată viaţa, aşa cum făcuseră şi cu ceilalţi, însă merita. 
N-aveau decât să-l urmărească până se săturau. 


După ce Rosenberg închise, supraveghetorii îşi 
scoaseră căştile din urechi şi aprobară din cap. Şeful 
lor, Malcolm Frazier, se afla şi el acolo, ţeapăn, cu 
aceeaşi expresie de mort şi acelaşi corp de culturist. 

- A fost bine, zise el. 

- Dacă bănuiţi că e un risc pentru securitatea bazei, 
de ce nu-l ridicaţi chiar azi? întrebă ea. 

- Nu bănuim c-a compromis securitatea, ştim sigur, 
spuse Frazier tăios. Vrem să acţionăm într-un spaţiu pe 
care-l controlăm sută la sută. O să verificăm dacă e în 
Nevada. Am trimis o echipă întreagă la el acasă. O să-i 
ascultăm telefonul mobil. Dacă ne dăm seama că 
încearcă s-o şteargă până mâine, punem mâna pe el. 

- Sunt sigură că ştiţi ce faceţi, zise Rosenberg. 

In biroul ei începuse să miroasă a bărbaţi solizi şi 
bine antrenați. 

- Da, doctore Rosenberg, ştim. 


În drum spre aeroport, a început să plouă mărunt şi 
ştergătoarele de parbriz ale taxiului se mişcau ca un 
metronom care bate tactul unui cântec de leagăn. Will 
şi-a găsit o poziţie comodă pe bancheta din spate, dar, 
când a adormit, bărbia i-a căzut în piept. S-a trezit 
aproape de aeroportul LaGuardia, cu gâtul înţepenit, şi 
i-a spus şoferului să-l lase la US Airways. 

Când a intrat, costumul lui bej era deja pătat de 
picăturile de ploaie. Citi numele funcţionarei de la 
ghişeu, Vicki, pe insigna de pe bluza ei şi făcu puţină 
conversaţie în timp ce-i dădea permisul de conducere 


şi permisul federal portarmă. O studie oarecum absent 
în timp ce ea scria la tastatură: o fată simplă, plinuţă, 
cu părul castaniu lung strâns într-o coadă de cal, în nici 
un caz vreo femeie fatală. 

Terminalul scăldat într-o lumină cenuşie era un 
spaţiu imaculat, cu aspect steril, în care se aflau doar 
câţiva pasageri, pentru că trecuse ora de vârf. Aşa îi 
era foarte uşor să supravegheze sala şi să repereze 
persoanele suspecte. Era cu ochii-n patru, încordat ca 
un arc. Nimeni - în afară de Nancy - nu ştia că el înoată 
în ape tulburi, dar tot i se părea că iese în evidenţă, ca 
şi cum avea o pancartă atârnată de gât. Pasagerii care 
aşteptau la punctul de control şi ceilalţi risipiţi prin sală 
păreau inofensivi, iar la capătul îndepărtat, doi poliţişti 
în uniformă trăncăneau lângă un bancomat. 

Avea de aşteptat o oră, iar până la îmbarcare voia să 
mănânce ceva şi să cumpere o carte. După decolare, 
putea să se relaxeze câteva ceasuri, asta dacă Daria 
nu lucra exact în avionul lui, caz în care ar fi trebuit să 
lupte cu tentaţia de-a o înşela pe Nancy. Era aproape 
sigur că ar fi fost înclinat să se bizuie pe dictonul "Ce 
se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas". Nu se gândise 
deloc în ultima vreme la blonda aceea înaltă, iar acum 
nu mai reuşea să-şi şteargă imaginea ei din minte. O 
femeie atât de bine făcută, care purta cea mai delicată 
lenjerie... N 

Brusc, îşi dădu seama că Vicki trăgea de timp. Işi 
făcea de lucru cu nişte hârtii şi se uita la monitor. 

- S-a întâmplat ceva? întrebă Will. 

- Da, s-a blocat, dar o să-şi revină. 

Poliţiştii de lângă bancomat întorseseră capul spre el 
şi vorbeau în staţii. 

Will înhăţă permisul de conducere de pe pupitru. 


- Vicki, hai să amânăm puţin formalităţile. Trebuie să 
mă duc la toaletă. 

- Dar... 

În clipa următoare, a sprintat. Poliţiştii se aflau la 
şaizeci de metri de el şi podeaua era alunecoasă. A 
reuşit să ajungă fără probleme la uşa care dădea spre 
stradă şi, în trei secunde, a ieşit din clădire. Nu s-a 
uitat înapoi. Singura lui şansă era să se mişte şi să 
gândească mai repede decât cei care-l urmăreau. A 
văzut o Town Car neagră din care cobora cineva. 
Şoferul tocmai apăsa pe acceleraţie când Will a deschis 
portiera din spate şi s-a aruncat în maşină cu capul 
înainte, trăgând geanta de voiaj după el. 

- Hei, n-am voie să iau clienţi de-aici! 

Omul avea cam şaizeci de ani şi vorbea cu accent 
rusesc. 

- E-n regulă, spuse Will. Sunt agent federal. Flutură 
insigna. Să mergem, te rog. 

Şoferul a mormăit ceva în ruseşte, dar a demarat 
imediat. Will s-a prefăcut că scotoceşte în geantă, un 
truc banal ca să rămână aplecat. In depărtare se 
auzeau strigăte. Îl văzuseră. Apucaseră să ia numărul 
maşinii? Inima îi bătea ca o tobă. 

- Aş putea să rămân fără slujbă, zise şoferul. 

- Scuze. Lucrez la un caz. 

- FBI? întrebă rusul. 

- Da. 

- Am fiu în Afghanistan. Unde mergi? 

Will trecu repede în revistă scenariile posibile. 

- La Marine Air Terminal. 

- Doar până-n partea cealaltă a aeroportului? 

- Să ştii că mi-ai făcut un mare serviciu. Da, doar 
pân-acolo. 


Îşi închise mobilul şi îl aruncă în geantă, apoi îl 
scoase pe cel cu cartelă, mai mare şi mai butucănos. 

Şoferul n-a vrut să-i ia nici un ban. Will a coborât şi s- 
a uitat în jur: momentul adevărului. Totul părea 
normal, nici girofaruri, nici urmăritori. Se aşeză imediat 
la coada scurtă din faţa terminalului şi sări într-un taxi. 
După ce maşina intră în trafic, o sună pe Nancy de pe 
mobilul cu cartelă şi îi povesti ce se întâmplase. Făcură 
amândoi, la repezeală, un plan simplu. 

Bănuia că ei erau puternic motivaţi şi aveau resurse 
suficiente, aşa că trebuia să fie mai atent şi mai 
imprevizibil, să facă mai multe zigzaguri. A coborât din 
primul taxi pe Queens Boulevard, a intrat într-o filială 
Chase şi a scos din cont câteva mii de dolari cash, apoi 
s-a urcat în alt taxi. 

Următoarea oprire a fost în Manhattan, pe 125% 
Street, unde s-a urcat în metroul care mergea către 
White Plains. 

Trecuse bine de prânz şi i se făcuse foame. Ploaia se 
oprise şi aerul era proaspăt, mult mai plăcut decât ieri. 
Norii se destrămau, iar geanta lui nu era grea, aşa că 
plecă pe jos să caute ceva de mâncare. Pe 
Mamaroneck Avenue găsi un mic restaurant italienesc, 
se aşeză la o masă departe de ferestre şi comandă un 
prânz copios, cu trei feluri, ca să-i treacă timpul mai 
uşor. Renunţă să comande a treia bere şi stropi felul 
doi - lasagna - cu o Cola. Termină, plăti cash, îşi lărgi 
puţin cureaua şi ieşi pe strada însorită. 

Se afla destul de aproape de o bibliotecă publică. Era 
o clădire grandioasă construită cu banii primăriei, o 
viziune ciudată a cine ştie cărui arhitect asupra stilului 
neoclasic. Îşi lăsă bagajul la recepţie, dar, pentru că n- 
aveau detectoare, nu puse în geantă pistolul pe care-l 
purta în tocul de sub sacou. Găsi un loc liniştit, la o 


masă lungă din capătul îndepărtat al sălii principale de 
lectură, şi se aşeză. 

Brusc, i se păru că iese iar în evidenţă. Din cei 
aproximativ douăzeci şi cinci de oameni care se aflau 
acolo, el era singurul în costum şi singurul fără o carte 
sau o revistă. In sală domnea o linişte aproape 
perfectă, întreruptă rareori de o tuse sau de scârţâitul 
unui scaun pe podea. Îşi scoase cravata, o îndesă într- 
un buzunar al sacoului şi se duse să ia o carte ca să-şi 
omoare timpul. 

De obicei, nu prea citea şi nu-şi amintea când se 
plimbase ultima dată printre rafturile unei biblioteci - 
probabil la colegiu, şi atunci mai degrabă ca să alerge 
după vreo fustă decât să citească. In ciuda 
întâmplărilor dramatice de peste zi, după prânzul acela 
zdravăn i se făcuse somn, ba chiar era obosit. Străbătu 
un labirint claustrofobic alcătuit din rafturi înalte de 
metal, între care plutea mirosul caracteristic de hârtie 
veche. Miile de titluri care-i treceau prin faţa ochilor 
începură să i se amestece în minte şi îi era tot mai 
greu să gândească limpede. Simţea o dorinţă 
copleşitoare să se ghemuiască într-un colţ întunecos şi 
să adoarmă. Era pe punctul de a ceda, când ceva îl 
făcu să-şi revină brusc. 

Era urmărit. 

La început îl alertase al şaselea simţ, apoi auzi paşii 
în stânga lui, pe un coridor paralel. Se întoarse la timp 
ca să zărească un picior dispărând în spatele unui raft. 
Îşi pipăi pistolul prin haină, apoi alergă până la capătul 
şirului de rafturi şi o luă la dreapta şi din nou la 
dreapta. Celălalt coridor era gol. Ascultă atent, i se 
păru că aude ceva în faţă şi se strecură fără să facă 
zgomot în direcţia aceea, încă două şiruri spre centrul 


sălii. După colţ văzu un bărbat care se îndepărta 
repede. 

- Stai! strigă el. 

Bărbatul s-a oprit şi s-a întors cu faţa. Era obez, avea 
o barbă înspicată şi era îmbrăcat de iarnă, cu un 
pulover găurit de molii, canadiană şi ghete înalte. 
Obrajii îi erau ciupiţi de vărsat şi iritaţi, iar pielea de pe 
nasul bulbucat avea textura cojii de portocală. Purta 
ochelari cu ramă de sârmă, care păreau cumpăraţi de 
la un târg de vechituri. Deşi avea vreo cincizeci de ani, 
arăta ca un copil bosumflat după ce-a fost prins făcând 
o prostie. 

Will se apropie prudent de el. 

- Mă urmăreai? 

- Nu. 

- Eu zic că da. 

- Te urmăream, recunoscu el. 

Will se linişti. Necunoscutul nu era o ameninţare. Îl 
etichetă drept schizofrenic, nepericulos, capabil de 
autocontrol. 

- De ce mă urmăreşti? 

- Ca să te-ajut să găseşti o carte. Vocea bărbatului 
nu avea nici o intonaţie. Fiecare cuvânt fusese rostit pe 
acelaşi ton, cu acelaşi accent - şi cu o sinceritate 
indiscutabilă. 

- Prietene, chiar am nevoie de ajutor. Nu prea mă 
pricep la biblioteci. 

Bărbatul zâmbi, arătându-şi dinţii galbeni şi stricaţi. 

- Mie-mi place biblioteca. 

- Bine, ajută-mă să găsesc o carte. Mă cheamă Will. 

- Pe mine, Donny. 

- Îmi pare bine, Donny. la-o înainte, eu o să mă ţin 
după tine. 


Donny porni fericit printre rafturi, ca un şobolan care 
învățase pe dinafară drumul printr-un labirint. ÎI 
conduse pe Will într-un colţ al sălii, apoi două etaje mai 
jos, la subsol, unde continuă să meargă la fel de 
repede, de parcă primise o misiune care nu suferea 
amânare. S-au întâlnit cu o femeie care împingea un 
cărucior plin de cărţi şi care le-a zâmbit discret, 
mulţumită că Donny îşi găsise un tovarăş de joacă. 

- Probabil că ai o carte foarte bună pentru mine, 
Donny, zise Will, în cele din urmă. 

- Am o carte foarte bună pentru tine. 

Cum avea destul timp la dispoziţie, Will se bucură de 
acest interludiu amuzant. Omul pe urmele căruia 
mergea avea toate simptomele de schizofrenie 
cronică, poate era şi o idee retardat, iar privirea lui 
dovedea că lua medicamente de calibru mare. Aici, în 
inima subsolului, se afla pe terenul de joacă al lui 
Donny şi juca jocul lui Donny, dar nu-i păsa. 

În cele din urmă, Donny se opri în mijlocul unui 
coridor şi întinse mâna deasupra capului, ca să ia un 
volum gros, cu cotorul uzat. Se chinui să-l tragă afară 
cu amândouă mâinile şi i-l întinse lui Will. 

Era Biblia. 

- Biblia? zise Will, destul de surprins. Donny, trebuie 
să-ţi spun că eu n-am prea deschis Biblia. Tu ai citit-o? 

Donny se uită la vârfurile ghetelor şi clătină din cap. 

- N-am citit-o. 

- Dar crezi că eu ar trebui s-o citesc? 

- Ar trebui s-o citeşti. 

- Mai ai şi alte cărţi pe care-ar trebui să le citesc? 

- Da. Altă carte. 

Se puse iar în mişcare, cu Will pe urmele lui, care 
acum ţinea sub braţ volumul de aproape patru 
kilograme, lipit de tocul pistolului. Mama lui Will, o 


baptistă blândă care-l suportase pe nenorocitul de 
taică-su treizeci şi şapte de ani, citea tot timpul din 
Biblie. Îşi aminti dezgustat o scenă de demult, când ea 
stătea la masa din bucătărie citind Biblia şi se agăța de 
carte de parcă era un colac de salvare, iar taică-su, 
beat, o înjura cât îl ţinea gura din sufragerie. Apoi 
maică-sa se agăţase de Biblie pentru a-şi ispăşi 
păcatele, după ce se apucase şi ea să bea, ca să 
evadeze. Will nu avea de gând să deschidă prea 
curând Cartea Sfântă. 

- Cealaltă carte e la fel de importantă? întrebă el. 

- Da. O să-ţi folosească. Nu mai putea de nerăbdare. 
Au coborât încă un etaj, până la nivelul cel mai de 
jos, un loc care nu părea să fie vizitat prea des. Donny 

se opri brusc, ca şi cum se lovise de un zid, şi 
îngenunche în faţa unui raft plin de volume vechi, 
legate în piele. Trase triumfător afară unul dintre ele. 

- Asta e bun pentru tine. 

Will chiar era curios să-l vadă. Ce putea fi, din 
punctul de vedere al acestei biete făpturi, la fel de 
important ca Biblia? Se pregăti sufleteşte pentru marea 
revelaţie. 

Regulamentul municipal al Statului New York - 1951. 

Puse jos Biblia şi se apucă să răsfoiască cealaltă 
carte. În chip previzibil, erau zeci de pagini pline de 
regulamente, punând accent pe exploatarea 
terenurilor conform legilor în vigoare. Probabil că 
nimeni nu-l mai atinsese de cel puţin o jumătate de 
secol. 

- Da, Donny, e într-adevăr o carte importantă. 

- Da. E o carte bună. 

- Ai ales la întâmplare cărţile, nu-i aşa? Donny dădu 
viguros din cap. 

- La întâmplare, Will. 


La cinci şi jumătate, dormea adânc în sala de lectură, 
cu capul sprijinit destul de comod pe Biblie şi pe 
Regulamentul municipal. Cineva îl trase de mânecă. 
Sări în picioare şi o văzu lângă el pe Nancy. 

- Bună. 

Observă că ea încerca să citească titlurile cărţilor. 

- Nu mă întreba, spuse el rugător. 

Au ieşit şi s-au urcat în maşina ei ca să stea de 
vorbă. Dacă poliţia ar fi fost în stare să-l înhaţe, ar fi 
făcut-o deja. Se părea că nimeni nu reuşise să pună 
cap la cap indiciile. 

Nancy îi povesti că, la birou, toţi parcă înnebuniseră. 
Bineînţeles, ei nu i se spunea nimic, dar veştile se 
răspândeau inevitabil şi foarte repede. Numele lui Will 
fusese trecut pe lista persoanelor cu interdicţie de zbor 
de la Agenţia pentru Siguranţa Transporturilor, iar 
încercarea lui de a se îmbarca la aeroportul LaGuardia 
declanşase un haos în mai multe agenţii. Sue Sanchez 
era isterică - îşi petrecuse toată ziua într-o sală de 
conferinţe, cu superiorii, şi ieşise din când în când doar 
ca să latre ordine şi, în general, să se poarte ca o 
scârbă. Pe Nancy o interogaseră de câteva ori şi 
încercaseră să afle dacă ştia ce are de gând Will, dar, 
până la urmă, acceptaseră că habar n-avea de nimic. 
Sue aproape că-i ceruse iertare pentru că o pusese să 
lucreze cu el la cazul Doomsday şi o asigurase, în 
repetate rânduri, că nu-i va rămâne nici o pată pe 
dosar din cauza acestei asocieri. Will oftă adânc. 

- Asta înseamnă că sunt blocat. Nu pot să mă urc 
într-un avion, nu pot să închiriez o maşină, nu pot să 
folosesc cardurile. Dacă încerc să iau trenul sau 
autobuzul, mă culeg ca din oală la Penn Station sau la 
Port Authority. Se uită câteva clipe afară, apoi puse 
mâna pe coapsa ei şi o bătu uşurel, de câteva ori. 


- Cred că trebuie să fur o maşină. 

- Ai perfectă dreptate. Ce să zic, chiar o să furi o 
maşină. Porni motorul şi ieşiră din parcare. 

S-au certat tot drumul până la ea acasă. Will nu voia 
să-i implice şi pe părinţii ei, dar Nancy era 
încăpăţânată. 

- Vreau neapărat să-i cunoşti. El o întrebă de ce. 

- Au auzit de tine, te-au văzut la televizor. Făcu o 
pauză înainte să adauge: Au aflat despre noi. 

- Adică le-ai spus părinţilor tăi că te-ai încurcat cu 
partenerul tău, care ar putea să-ţi fie tată? 

- Suntem o familie unită. Şi nu eşti chiar aşa de 
bătrân. Familia Lipinski locuia într-o casă solidă din 
cărămidă, construită în anii '30, cu un acoperiş de 
ardezie foarte înclinat, care se afla pe o alee închisă, 
chiar vizavi de liceul unde învățase Nancy. Grădina din 
faţă era plină de trandafiri galbeni şi roşii, care-ţi 
dădeau impresia că tocmai izbucnise un incendiu. 

Joe Lipinski era în curtea din spate, un bărbat scund, 
în pantaloni scurţi şi cu bustul gol. Avea peste tot 
smocuri de păr alb, mătăsos: câteva răzlețe pe capul 
ars de soare şi mult mai dese pe piept. Obrajii rotunzi 
şi roşii erau cea mai plină parte a corpului său. Stătea 
în genunchi pe iarbă şi curăța o tufă de trandafiri, dar 
sări în picioare cu o agilitate tinerească şi strigă: 

- la te uită, e Pied Piper! Bine-ai venit în casa 
Lipinski! 

- Aveţi o grădină foarte frumoasă, domnule, zise Will. 

- Nu mă lua cu "domnule", spune-mi Joe. Mulţumesc. 
Îţi plac trandafirii? 

- Sigur. 

Joe alese un boboc mic, îl tăie şi i-l oferi. 

- Pentru sacou. Nancy, pune.-i-l la butonieră. Ea se 
îmbujoră, dar potrivi bobocul la butonieră. 


- Aşa! exclamă Joe. Acum, copii, puteţi să vă luaţi de 
mână şi să vă duceţi la balul de absolvire. Am glumit! 
Hai să nu mai stăm în soare. Cred că maică-ta a pus 
deja masa. 

- Nu vreau să vă deranjaţi pentru mine, protestă Will. 

Joe îl puse la punct, aruncându-i o privire care 
spunea: "Despre ce naiba vorbeşti?" Imediat îi făcu lui 
Nancy cu ochiul. 

In casă era cald, din cauză că Joe nu credea în 
binefacerile aerului condiţionat. Interiorul arăta ca un 
muzeu, neschimbat din 1974. Bucătăria şi băile 
fuseseră renovate în anii '60, dar totul se oprise acolo. 
Camere mici, cu covoare groase, care miroseau a 
vechi, şi mobile uzate şi incomode. Prima generaţie 
evadată în suburbii. 

Mary Lipinski se afla în bucătărie, unde se amestecau 
mirosurile puternice din câteva oale puse pe foc. Era o 
femeie drăguță, care nu se lăsase învinsă de timp, 
deşi, observă Will, mijlocul începuse să i se îngroaşe. 
Will avea obiceiul neplăcut de a ghici cum vor arăta 
iubitele lui peste douăzeci de ani, cu toate că nu 
avusese niciodată o relaţie mai lungă de un an şi 
jumătate. Femeia avea o faţă ovală, plăcută, păr 
castaniu până la umeri, piept atrăgător şi gambe 
zvelte. Nu arăta deloc rău pentru vârsta ei, în jur de 
şaizeci de ani. 

Joe era contabil, iar Mary, secretară. Se cunoscuseră 
la General Foods, unde el lucra la serviciul financiar, iar 
ea, la departamentul de impozite. 

La început, el făcea naveta din Queens; ea era 
localnică, din White Plains. Când se căsătoriseră, 
cumpăraseră şi căsuţa de pe Anthony Road, la nici doi 
kilometri de sediul central al firmei. Câţiva ani mai 
târziu, după ce compania lor a fost cumpărată de Kraft, 


filiala din White Plains a fost închisă şi Joe s-a apucat 
să lucreze pe cont propriu. S-a hotărât să-şi deschidă 
propria firmă specializată în impozite şi taxe, iar Mary 
s-a angajat la un dealer Ford. Nancy era singurul lor 
copil şi amândoi se bucurau s-o vadă iar în casa în care 
crescuse. 

- Aştia suntem, losif şi Maria din epoca modernă, zise 
Joe, sfârşind scurta istorie a familiei, în timp ce-i dădea 
lui Will platoul cu fasole verde. 

La radio se auzea în surdină o operă de Verdi. 
Mâncarea, muzica şi conversaţia fără pretenţii îl 
ajutaseră pe Will să se relaxeze. Asta e blestemata aia 
de împlinire pe care eu n-am reuşit niciodată să i-o ofer 
Laurei, îşi spuse el melancolic. Un pahar de vin sau de 
bere ar fi fost bine-venit, dar se pare că familia Lipinski 
nu consuma alcool. Joe trânti în fine replica lui cea mai 
tare: 

- Suntem exact ca originalele, dar dumneaei, aici de 
faţă, a fost concepută pe calea obişnuită. 

- Tată! protestă Nancy. 

- Will, mai vrei o bucată de pui? întrebă Mary. 

- Da, doamnă, mulţumesc. 

- Nancy mi-a spus c-ai stat toată după-amiaza la 
minunata noastră bibliotecă publică, spuse Joe. 

- Da. Am cunoscut acolo un personaj ciudat. Mary se 
strâmbă. 

- Donny Golden. 

- II cunoaşteţi? 

- Toţi îl cunosc pe Donny, răspunse Nancy. 

- Mary, povesteşte-i lui Will cum ai făcut tu 
cunoştinţă cu el, o îndemnă Joe. 

- N-o să mă crezi, dar am fost colegă de liceu cu 
Donny. 

- A fost prietena lui! o tachină Joe. 


- Am ieşit cu el doar o singură dată! E o poveste 
foarte tristă. Era un băiat frumos, dintr-o familie de 
evrei foarte de treabă. A plecat la colegiu normal şi 
sănătos şi, în anul întâi, s-a îmbolnăvit grav. Unii zic că 
de vină ar fi fost drogurile, alţii că e vorba de o boală 
psihică. A stat ani de zile prin spitale. Acum locuieşte 
sub supraveghere într-o casă din centru şi-şi petrece 
tot timpul în bibliotecă. E inofensiv, dar mă doare 
sufletul când îl văd. Nu mai calc pe-acolo. 

- N-o duce chiar rău, zise Joe. N-are de ce să se 
plângă, nu-l atinge nici o suferinţă de pe lumea asta. 

- Eu cred că e o poveste tristă, interveni Nancy, 
ciugulind din farfurie. Am văzut fotografiile lui din 
albumul liceului. Era într-adevăr un băiat frumos. 

Mary oftă. 

- Cine şi-ar fi închipuit că-l aştepta o asemenea 
soartă? Cine ştie vreodată ce-l aşteaptă? 

Joe deveni brusc serios. 

- Acum, Will, spune-ne ce te-aşteaptă pe tine. Am 
auzit că se-ntâmplă lucruri ciudate. Sunt îngrijorat în 
privinţa ta, bineînţeles, dar, ca tată, sunt şi mai 
îngrijorat de ceea ce i s-ar putea întâmpla fetei mele. 

- Tată, Will n-are voie să vorbească despre o anchetă 
în desfăşurare. 

- Stai puţin. Joe, uite care-i situaţia. Am o treabă pe 
care trebuie s-o duc la bun sfârşit, dar nu vreau ca 
Nancy să fie implicată. O aşteaptă o carieră strălucită. 

- Mi-ar fi plăcut să aibă o meserie mai puţin 
periculoasă, spuse Mary, pe un ton care sugera că 
acest reproş era rostit adesea. 

Nancy se strâmbă şi Joe ridică mâna, încercând s-o 
potolească pe soţia lui. 

- Am înţeles că erai la un pas să faci o arestare, dar 
cazul v-a fost luat. Cum se poate întâmpla aşa ceva în 


Statele Unite? Când părinţii mei trăiau în Polonia, 
asemenea lucruri se întâmplau în fiecare zi. Dar aici? 

- Exact asta vreau să aflu. Nancy şi cu mine am 
investit mult timp şi efort în cazul ăsta, iar victimele n- 
au cum să protesteze. 

- Atunci, fă ceea ce trebuie să faci. Cred că eşti un 
om de treabă, iar Nancy ţine mult la tine. Asta 
înseamnă c-o să mă rog pentru tine. 

Opera se terminase şi la radio se auzeau acum ştirile 
zilei. Nici unul dintre ei nu le-ar fi dat atenţie, dacă n-ar 
fi fost rostit şi numele lui Will. 

"Alte ştiri: Biroul FBI din New York a emis un mandat 
de arestare pentru unul dintre propriii agenţi. Agentul 
special Will Piper este căutat pentru a fi interogat în 
privinţa unor nereguli şi posibile infracţiuni legate de 
anchetarea cazului Doomsday. Piper, un veteran, cu 
aproape douăzeci de ani de luptă împotriva 
criminalităţii la activ, este cunoscut în special din 
apariţiile lui la conferințele de presă privind cazul 
Doomsday, încă nerezolvat. Nu se ştie unde se află, 
dar este înarmat şi considerat periculos. Persoanele 
care pot da informaţii despre el sunt rugate să ia 
legătura cu poliţia sau cu biroul FBI local." 

Will se ridică posomorât. Işi puse sacoul şi atinse în 
treacăt bobocul de trandafir de la butonieră. 

- Joe, Mary, vă mulţumesc pentru masă şi pentru 
ospitalitate. Trebuie să plec. 

La ora aceea, traficul din oraş era destul de aerisit. S- 
au oprit mai întâi la un supermarket de pe Rosedale 
Avenue, de unde Nancy a cumpărat de mâncare, în 
timp ce Will aştepta în maşină. S-a întors repede şi a 
aruncat pe bancheta din spate două sacoşe cu de-ale 
gurii. Nici în ruptul capului - l-a anunţat ea pe un ton 
ferm - nu va accepta să-i cumpere şi ceva de băut. 


Acum mergeau pe Hutch şi se apropiau de podul 
Whitestone. Will îi reaminti că trebuia să-i telefoneze 
Laurei, apoi nu mai spuse nimic şi se mulţumi să 
privească apusul de soare care parcă incendiase Long 
Island Sound. 

Bunicii lui Nancy locuiau în Forest Hills, pe o stradă 
liniştită mărginită de căsuțe în miniatură. Bunicul, 
bolnav de Alzheimer, era internat într-un azil. Bunica 
plecase în vizită la o nepoată, în Florida, ca să mai 
schimbe aerul. Vechiul Ford Taurus al bunicului era 
încuiat în garajul mic din spatele casei - în 
eventualitatea că s-ar descoperi vreodată un tratament 
pentru Alzheimer, glumise amar Nancy. Au ajuns acolo 
la apusul soarelui şi ea a parcat maşina în faţă. Cheia 
garajului era sub o cărămidă, iar cheile maşinii în garaj, 
sub o cutie cu vopsea. Restul era treaba lui. 

Will se aplecă şi o sărută. Rămaseră multă vreme 
îmbrăţişaţi, ca o pereche de adolescenţi la un 
cinematograf drive-in. 

- Poate c-ar trebui să intrăm, spuse Will. Nancy îi 
ciocăni în glumă fruntea cu degetul. 

- N-o să intru pe furiş în casa bunicii mele, ca să mă 
culc cu tine! 

- E o idee proastă? 

- Foarte proastă. In plus, ţi s-ar face somn. 

- Şi n-ar fi bine. 

- Nu, deloc. Să mă suni la fiecare pas, da? 

- Bine. 

- O să te întorci teafăr? 

- O să mă întorc teafăr. 

- Promiţi? 

- Promit. 

- Nu ţi-am spus tot ce s-a întâmplat azi la birou, 
adăugă ea, apoi îl sărută de rămas-bun. John Mueller a 


venit şi el câteva ore. Sue ne-a pus să lucrăm 
împreună la cazul spargerilor de bănci din Brooklyn. 
Am stat de vorbă cu el şi ghici ce? 

- Ce? 

- Cred că e un dobitoc. 

Will râse, făcu semnul victoriei şi deschise portiera. 

- Atunci, înseamnă că mi-am făcut treaba. 


Mark era agitat. De ce acceptase să se întoarcă din 
concediu? 

Nu era destul de ferm şi nici destul de puternic 
pentru a se apăra singur. Fusese mereu calul de bătaie 
al părinţilor, profesorilor sau şefilor, totdeauna dornic 
să placă şi prea speriat că va dezamăgi. Nu voia să 
plece şi să lase în urmă cuibul cald în care se instalase 
cu Kerry. 

Ea era în baie, se gătea. Planul pentru seara aceea 
era de calitatea întâi: cina la Rubochon de la MGM 
Mansion, puţin blackjack, apoi întoarcerea la Venetian 
şi ceva de băut la Beach Club. Trebuia să se trezească 
devreme şi să se ducă direct la aeroport, iar asta 
însemna că nu se va simţi strălucit în zori, dar ce mai 
putea face acum? Dacă nu s-ar fi întors, ar fi declanşat 
o mulţime de alarme. 

Se îmbrăcase deja şi nu putea sta locului, aşa că s-a 
conectat la Internet prin cablul hotelului. A clătinat din 
cap: alt e-mail de la Elder. Omul ăsta lua şi pielea de 
pe el, dar afacerile sunt afaceri. Poate că se vânduse 
cam ieftin, pentru numai cinci milioane. Poate că ar fi 
cazul să-i mai stoarcă încă cinci peste câteva luni. Ce 
putea Elder să facă? Să-l refuze? 


Pentru că lucra la noua listă trimisă de Elder, echipa 
lui Malcolm Frazier era în alertă Alfa: odihnă cu 


schimbul, pe paturi de campanie, şi hrană rece. Toţi 
erau într-o dispoziţie execrabilă din cauza perspectivei 
de a rămâne o noapte departe de prietene sau de soţii. 
Mai mult decât atât, Frazier o obligase şi pe Rebecca 
Rosenberg să rămână era o premieră. Toată tevatura 
asta o scotea din sărite, ba se putea spune că era 
turbată. 

Vizibil iritat, Frazier arătă cu degetul spre monitorul 
lui. 

- Uite, a intrat iar în portalul criptat. De ce 
Dumnezeu nu reuşiţi să intraţi şi voi acolo? Cât vă mai 
trebuie să spargeţi codul? Nici măcar nu ştim cine-i la 
celălalt capăt al firului! 

Rosenberg îi aruncă o privire tăioasă ca un pumnal. 
Urmărea pe monitorul ei acelaşi trafic. 

- E unul dintre cei mai buni experţi în securitate IT 
din ţară. 

- Şi? Eşti şefa lui, aşa că sparge odată blestematul 
ăsta de cod! Vrei să ne facem de râs dacă trimitem 
treaba asta la NSA? Ai uitat că tu ar trebui să fii cea 
mai bună dintre toţi? 

Scoasă din minţi, Rosenberg ţipă ascuţit şi toţi 
tresăriră: 

- Shackleton e cel mai bun! Eu nu fac altceva decât 
să-i semnez fişele de pontaj. [ine-ţi gura şi lasă-mă să 
lucrez! 

Mark aproape terminase de scris mesajul când uşa 
băii s-a întredeschis şi s-a auzit glasul ei vibrant şi 
melodios: 

- Sunt gata imediat! 

- Aş vrea să nu trebuiască să mă duc la muncă 
mâine, spuse el tare, ca să acopere televizorul. 

- Şi eu. 


Opri sonorul, pentru că lui Kerry îi plăcea să stea de 
vorbă cu el când intra în baie. 

- Nu poţi să te duci în weekendul următor? 

- Ce frumos ar fi! 

Apa mai curse câteva clipe, apoi se opri. 

- Ştii ce-ar mai fi frumos? 

Mark deconectă laptopul şi-l puse la loc în geantă. 

- Ce anume? 

- Să mergem amândoi la L.A., săptămâna viitoare. 
Adică, nu-i aşa, amândoi vrem să ne mutăm acolo. 
Acum, după ce-ai câştigat atâţia bani, poţi să-ţi dai 
demisia de la jobul ăsta tâmpit şi să scrii toată ziua 
scenarii, iar eu pot să renunţ la jobul meu tâmpit şi la 
vasectomia mea tâmpită şi să fiu actriţă, poate chiar o 
actriţă adevărată. In weekendul următor, putem începe 
să căutăm o casă. Ce zici? Cred că ne-am distra de 
minune! 

Faţa lui Will Piper umpluse uriaşul ecran cu plasmă. 
Cristoase, îşi spuse Mark, a doua oară în numai două 
zile! Dădu televizorul mai tare. 

- M-ai auzit? Nu-i aşa că ne-am distra de minune? 

- Stai o clipă, Kerry, vorbim imediat! 

Ascultă îngrozit ştirile. Parcă i se înfăşurase un şarpe 
boa în jurul pieptului şi-i sfărâma coastele. leri îl auzise 
pe acelaşi om declarând sus şi tare că aveau o pistă 
nouă, iar acum era urmărit? Era oare o simplă 
coincidenţă faptul că fusese chemat din concediu? IQ- 
ul lui de două sute de puncte s-a concentrat imediat 
într-o singură direcţie. 

- Fir-ar să fie, fir-ar să fie, fir-ar să fie... 

- Ce-ai spus, scumpule? 

- Imediat, imediat! 

Când a scos iar laptopul din geantă, mâinile îi 
tremurau de parcă avea un acces de malarie. 


Nu voise niciodată să facă aşa ceva. Mulţi dintre cei 
care lucrau în Area 51 erau tentaţi s-o facă - exact din 
acest motiv existau supraveghetorii şi codurile de 
securitate scrise chiar de mâna lui -, dar el nu era ca 
alţii. El lua lucrurile aşa cum erau, bune sau rele. Acum 
voia cu disperare să ştie. Scrise parola şi se conectă la 
baza de date pe care o furase şi o copiase pe hard 
disk. Trebuia să lucreze repede. Dacă s-ar fi oprit să se 
gândească la ce făcea, sigur ar fi dat înapoi. Incepu să 
scrie nume. 


Kerry a ieşit din baie, o apariţie uluitoare într-o 
rochie roşie, mulată pe corp, cu ceasul nou-nouţ 
strălucind la încheietură. 

- Mark! Ce s-a întâmplat? 

Stătea cu laptopul închis în poală şi plângea ca un 
copil, cu sughiţuri. Pe obraji îi curgeau şiroaie de 
lacrimi. Kerry îngenunche lângă el şi-l îmbrăţişă. 

- Scumpule, ce-ai păţit? Mark clătină din cap. 

- Ce s-a întâmplat? 

Trebuia să găsească repede un răspuns. 

- Am primit un mesaj. Mătuşa mea a murit. 

- O, dragule, îmi pare atât de rău! 

El se ridică clătinându-se - nu, era mai grav, simţea 
că e gata să leşine. Kerry se ridică odată cu el şi-l 
strânse în braţe cât putea de tare, ceea ce-l împiedică 
să se aşeze iar. 

- A fost o veste neaşteptată? 

Mark dădu din cap şi încercă să-şi şteargă lacrimile 
cu dosul palmei. Ea se duse să ia un şerveţel, se 
întoarse repede şi-i şterse cu blândeţe obrajii, ca o 
mamă care îngrijeşte un copil neajutorat. 

- Uite, mi-a venit o idee, spuse el pe un ton plat. Să 
plecăm la L.A. În seara asta. Chiar acum. Motorul 


maşinii mele se încălzeşte prea tare. O luăm pe-a ta. 
Mâine cumpărăm o casă, bine? In Hollywood Hills. O 
mulţime de scriitori şi de actori locuiesc acolo. Ce zici? 
Te-apuci să faci bagajele? 

Ea îl privi ţintă câteva clipe, îngrijorată şi, în acelaşi 
timp, uimită. 

- Mark, eşti sigur că vrei să plecăm chiar acum? Ai 
primit o veste îngrozitoare. Poate-ar fi mai bine să 
aşteptăm până mâine. 

El bătu cu piciorul în podea şi strigă ca un copil 
răzgâiat: 

- Nu! Nu vreau s-aştept! Vreau să plecăm acum! 
Kerry făcu un pas înapoi. 

- De ce te grăbeşti aşa, scumpule? incepuse să-i fie 
frică. 

Mark reuşi cu greu să-şi stăpânească lacrimile. Avea 
nasul înfundat şi abia putea să respire. Puse laptopul în 
geantă şi îşi închise telefonul mobil. 

- Pentru că viaţa e prea scurtă, Kerry. E al dracului 
de scurtă. 


21 


30 IULIE 2009 
LOS ANGELES 


Camera lor avea vedere spre Rodeo Drive. Mark 
stătea la fereastră, îmbrăcat într-un halat de la hotel, şi 
privea posomorât printre perdele defilarea maşinilor 
care coteau de pe Wilshire pe Rodeo. Soarele încă nu 
se înălţase destul pentru a risipi pâcla matinală, dar se 
părea că va fi o zi minunată. Apartamentul de la etajul 
al paisprezecelea al hotelului Beverly Wilshire costa 2 
500 de dolari pe zi şi el plătise cash ca să-i mai întârzie 
puţin pe supraveghetori. Pe de altă parte, nu-şi făcea 
iluzii. Deschise poşeta lui Kerry şi îi verifică mobilul. ÎI 
închisese pe drum, în timp ce ea conducea. Era tot 
închis. In mod sigur, de-acum îi dăduseră de urmă, dar 
încerca să câştige timp. Timp preţios. 

Ajunseseră târziu, după ore în şir de condus prin 
deşert, răstimp în care nu vorbiseră prea mult. Nu avea 
timp să facă un plan amănunţit, dar voia ca totul să 
iasă perfect. Alunecă fără să vrea în trecut, pe vremea 
când avea şapte ani; se trezise înaintea părinţilor şi se 
repezise, pentru prima dată în viaţa lui, să le 
pregătească micul dejun. Turnase fulgi de porumb în 
boluri, decojise şi tăiase felii o banană şi aşezase cu 
grijă vasele, tacâmurile şi paharele pentru sucul de 
portocale pe o tavă, pe care le-o dusese plin de 
mândrie la pat. Da, în ziua aceea îşi dorise ca totul să 
iasă perfect şi, pentru că reuşise, îi obligase să-l laude 
săptămâni în şir. Dacă îşi păstra calmul, avea şanse să 
reuşească şi azi. 

Imediat după sosire, mâncaseră friptură şi băuseră 
şampanie. Comandase tot şampanie pentru gustarea 
de dimineaţă, alături de clătite şi căpşuni. Îşi dăduseră 


întâlnire în holul hotelului cu un agent imobiliar şi îi 
aştepta o după-amiază întreagă de căutat case. Voia s- 
o facă fericită. 

- Kerry? 

Ea se mişcă puţin în aşternut şi atunci o strigă din 
nou, mai tare. 

- Bună, şopti ea, cu faţa îngropată în pernă. 

- Am comandat o gustare şi flori. 

- Păi n-am mâncat adineauri? 

- Acum o sută de ani. Ce-ai zice să te dai jos din pat? 

- Bine. Le-ai spus că nu te duci la lucru? 

- l-am anunţat. 

- Mark? 

- Da? 

- Te-ai purtat aiurea aseară. 

- Ştiu. 

- Azi o să te porţi normal? 

- Sigur. 

- Chiar vrei să cumperi o casă? 

- Doar dacă găseşti una care-ţi place. 

Kerry se ridică puţin şi îşi arătă faţa luminată de un 
zâmbet larg. 

- Ştii, ziua mea a început foarte bine. Vino aici şi-o să 
am grijă să înceapă şi ata la fel. 


Will nu se clintise de la volan toată noaptea, iar 
acum străbătea câmpiile din Ohio. Risca totul pe-o 
carte: conducea cu viteză, în lumina palidă a zorilor, 
sperând că va trece neobservat, că va evita radarele şi 
maşinile camuflate ale poliţiei statale. Ştia că nu va 
reuşi să facă tot drumul fără să adoarmă. Trebuia să-şi 
aleagă cu grijă popasurile, moteluri ieftine chiar lângă 
autostradă, unde putea să achite cash şi să se 
odihnească patru ore într-un loc, şase în altul, dar nu 


mai mult. Voia să ajungă la Vegas cel târziu vineri 
seara şi să-i strice weekendul ticălosului de Mark. 

Nu-şi amintea când făcuse ultima dată o noapte albă, 
mai ales una fără alcool, iar asta nu-i îmbunătăţea 
starea de spirit. Voia să bea, voia să doarmă şi voia 
ceva care să-i potolească furia şi indignarea. Strângea 
volanul atât de tare, încât îl dureau mâinile, iar piciorul 
drept îi amorţise, pentru că vechiul Ford Taurus nu 
avea sistem de blocare a accelerației. Ochii i se 
înroşiseră şi-l usturau. Singurul lucru care-l mai liniştea 
cât de cât era bobocul de trandafir pe care i-l dăduse 
Lipinski, încă proaspăt, de un roşu strălucitor, pus într- 
o sticlă de plastic, în suportul pentru pahare. 


Malcolm Frazier a ieşit în toiul nopţii din Centrul de 
Operaţiuni şi a plecat să facă o plimbare ca să-şi 
limpezească mintea. După părerea lui, ultimele 
informaţii erau aproape incredibile. Al dracului să fie, 
incredibile! Şi mai rău, oroarea asta începuse în tura 
lui. Dacă va reuşi să scape cu viaţă - dacă vor reuşi -, 
îşi va petrece următorii o sută de ani în interogatorii cu 
uşile închise la Pentagon. 

Intraseră în procedura de criză în clipa când 
Shackleton îşi închisese mobilul şi pierduseră definitiv 
semnalul. Echipa trimisă la hotel nu-l mai găsise acolo. 
Maşina lui rămăsese în parcare, iar nota nu fusese 
plătită. 

Urmase o oră nesfârşită şi neagră, asta până când li 
se schimbase din nou norocul. Shackleton fusese văzut 
cu o femeie, o brunetă atrăgătoare, pe care 
recepţionerul o recunoscuse pentru că lucra la o firmă 
de escortă şi mai venise de câteva ori la hotel. 
Verificaseră lista de apeluri a lui Shackleton şi 


descoperiseră că vorbise de zeci de ori cu o anume 
Kerry Hightower, care corespundea semnalmentelor. 

Telefonul lui Hightower fusese localizat, prin 
intermediul releelor, pe autostrada l-15, dar semnalul 
dispăruse brusc la douăzeci şi cinci de kilometri vest 
de Barstow. După toate probabilitățile, destinaţia lor 
era Los Angeles. Trimiseseră semnalmentele femeii, 
plus descrierea şi numărul de înmatriculare ale maşinii 
la California Highway Patrol şi la şerifii locali, dar 
aflaseră prea târziu, după alte investigaţii, că maşina 
înregistrată pe numele ei se afla într-un service auto şi 
că închiriaseră alta. 


Rebecca Rosenberg tocmai muşca din a treia 
ciocolată pe noaptea aceea, când reuşi brusc să spargă 
codul de securitate al lui Shackleton şi aproape se 
înecă. Se năpusti afară din laborator, alergă 
clătinându-se de-a lungul coridorului, până la Centrul 
de Operaţiuni şi dădu buzna peste echipa de 
supraveghetori, cu părul ei coafat afro, gen anii '60, 
săltându-i pe umeri. 

- A transmis date unei companii particulare! Frazier, 
care stătea la calculatorul lui, se întoarse brusc spre 
ea. Arăta ca şi cum îi venea să vomite. Mai rău de-atât 
nu se putea. 

- Ce dracu' spui acolo? Eşti sigură? 

- Sută la sută. 

- Ce fel de companie? 

- Asigurări de viaţă. Era din ce în ce mai rău. 


Coridoarele Laboratorului de Cercetări Primare erau 
pustii, ceea ce amplifica efectul de cutie de rezonanţă. 
Ca să se mai liniştească, Malcolm Frazier tuşi şi ascultă 
ecoul care ricoşa din perete în perete. Să strige sau să 


cânte ar fi fost nedemn de el, chiar dacă n-avea cine 
să-l audă. În timpul zilei, în calitatea lui de şef al 
Securităţii Operaţionale din NTS-51, bântuia prin 
subteran cu pasul ferm şi insolent care-i intimida pe 
toţi, de la angajatul cel mai important până la cel mai 
neînsemnat. li plăcea să fie temut şi nu regreta nici cât 
negru sub unghie că toată lumea îi detesta pe 
supraveghetorii lui. Asta însemna că-şi făceau bine 
treaba. Cum poţi să mentii ordinea, dacă nu inspiri 
teamă? Tentaţia cercetătorilor şi a inginerilor de a 
folosi în interes personal materialul cu care lucrau era 
pur şi simplu prea mare. li dispreţuia profund şi primea 
dovada superiorității sale de fiecare dată când îi vedea 
dezbrăcându-se în vestiar, graşi şi greoi sau slabi şi 
nevolnici, nu în formă şi musculoşi ca oamenii lui. Îşi 
aminti că Shackleton era unul dintre cei mai firavi, 
fragil ca o baghetă din lemn de balsa. 

Ajunse la ascensorul special şi îl chemă cu cardul de 
acces. Coborârea era atât de lină, încât aproape că nu 
se simţea, iar când ieşi din lift, constată că era singurul 
suflet din sala subterană. Senzorii de mişcare vor 
declanşa camerele de supraveghere şi unul dintre 
oamenii lui îl va urmări pe un monitor, dar avea voie să 
coboare acolo, cunoştea codurile de acces şi era unul 
dintre puţinii autorizaţi să treacă dincolo de uşile din 
oţel masiv. 

Puterea pe care o exercita Bolta asupra lui era 
viscerală. Frazier îşi îndreptă instinctiv spatele, de 
parcă în loc de coloană vertebrală ar fi avut o bară de 
metal. Trase aer în piept şi-şi ascuţi toate simţurile, iar 
ochii lui - chiar în lumina aceea albăstruie, slabă - erau 
atât de pătrunzători, încât i se părea că vede 
tridimensional. Alţii se simțeau minusculi, striviţi de 
gigantismul acelui spaţiu impunător, dar el devenea 


mai înalt, mai puternic. În noaptea asta, în toiul celei 
mai mari crize de securitate din istoria bazei, trebuia 
să coboare acolo. 

Păşi în aerul rece şi uscat al sălii. Un metru, cinci, 
cincisprezece, treizeci. Nu avea de gând să meargă 
până la capăt, pentru că nu avea timp. Inaintă suficient 
cât să mai trăiască o dată senzaţia de măreție pe care 
o dădeau plafonul boltit şi suprafaţa vastă, cât un 
stadion. Atinse cu degetele mâinii drepte un cotor. 
Potrivit regulamentului, contactul fizic era interzis, dar 
el nu le scotea din rafturi - era o chestiune de 
interpretare. 

Pielea era netedă şi rece, de culoare deschisă, cu 
pete mai întunecate. Pe cotor era gravat anul: 1863. 
Războiul Civil. Dumnezeu ştie ce se mai întâmpla 
atunci în restul lumii. Nu prea învățase istorie. 

O scară aflată la un capăt al Bolţii ducea la o 
pasarelă suspendată, de unde putea fi admirată 
întreaga panoramă. Urcă acolo. Mii de rafturi de metal, 
cenuşii, se pierdeau în depărtare, pline cu aproape 700 
000 de volume legate în piele, în care erau scrise peste 
240 de miliarde de nume. Singura posibilitate de a 
pricepe semnificaţia reală a acestor cifre, aşa cum de 
altfel se convinsese, era să stai acolo, deasupra, şi să 
priveşti. Totul fusese de mult transpus în format 
digital, iar dacă ar fi fost şi el unul dintre inginerii ăia 
ţicniţi, probabil că l-ar fi impresionat terabiţii de 
informaţie sau alte prostii asemănătoare, însă nimic nu 
putea înlocui prezenţa fizică a Bibliotecii. 

Strânse cu amândouă mâinile balustrada, se aplecă 
şi începu să respire adânc şi rar. 


Nelson Elder îşi începuse ziua foarte plăcut. Stătea la 
masa lui preferată de la bufetul companiei şi mânca o 


omletă, în timp ce citea ziarul de dimineaţă. Era plin de 
energie, după o alergare bună, urmată de un duş 
fierbinte, şi-şi recăpătase încrederea în viitor. Dintre 
toate lucrurile din viaţă care-i afectau într-un fel sau 
altul dispoziţia sufletească, cel mai important era cota 
acţiunilor Desert Life. În ultima lună, crescuse cu 7,2 la 
sută şi, potrivit ultimei analize, cu 1,5 la sută numai 
ieri. Era prea devreme ca planul nebunesc al lui Peter 
Benedict să afecteze bilanţul, dar putea spune cu 
precizie matematică, de pe acum, că refuzul de a 
încheia polite de asigurare pentru cei care nu mai 
aveau mult de trăit şi ajustarea primelor pentru cei 
care urmau să moară pe termen mediu aveau să 
transforme compania lui într-o fabrică de bani. 

Mai mult schema pusă la punct de Bert Myer cu 
fondul acela de investiţii din Connecticut dădea în 
sfârşit roade, iar, în iulie, profitul procentual fusese un 
număr format din două cifre. De cum se schimbase 
direcţia vântului, Elder îşi schimbase şi tonul faţă de 
investitori şi analiştii financiari, adoptând unul mult 
mai agresiv, iar pe Wall Street acest lucru nu trecuse 
neobservat. Acum, Desert Life era privită cu totul 
altfel. 

Puțin îi păsa cum reuşea ciudatul de Benedict să 
obţină informaţii din baza aceea de date aproape 
magică, de unde veneau aceste informaţii şi nici măcar 
cum era posibilă existenţa lor. Nu avea nici o aplecare 
spre filozofie şi nici nu era un moralist. Il interesa doar 
compania lui, iar acum avea un atu la care competiţia 
nu putea nici măcar să viseze. Îi plătise lui Benedict 
cinci milioane de dolari din buzunarul lui, pentru a 
evita orice risc ca vreun audit să descopere tranzacţia 
şi să-l ia la întrebări. Se perpelise destul din cauza lui 
Myers şi a aventurii cu fondul acela de investiţii. 


În orice caz, cheltuise banii cu folos. Valoarea 
portofoliului său personal de acţiuni crescuse cu zece 
milioane într-o singură lună, un profit al dracului de 
bun. Avea de gând să conducă singur afacerea cu 
Benedict. Nimeni nu ştia, nici măcar Bert. Era o 
poveste prea bizară şi prea periculoasă. li fusese şi aşa 
destul de greu să-i explice principalului său investitor 
de ce-i trebuia zilnic lista tuturor cererilor de asigurări 
de viaţă din ţară. 

Bert îl văzu singur la masă şi veni spre el zâmbind 
larg şi făcându-i dojenitor cu degetul. 

- Nelson, ţi-am aflat secretul! Elder tresări fără să 
vrea. 

- Ce vrei să spui? întrebă el tăios. 

- În după-amiaza asta, ne laşi baltă şi te duci să joci 
golf. Elder răsuflă uşurat şi surâse. 

- Cine ţi-a spus? 

- Ai uitat că eu ştiu tot ce se-ntâmplă aici? zise 
Myers. 

- Nu chiar tot. Am câteva cărţi ascunse-n mânecă. 

- Nu cumva ţii acolo şi bonusul meu? 

- Ai grijă să curgă profitul şi-n câţiva ani, o să-ţi 
cumperi o insulă. Nu vrei să iei masa cu mine? 

- Nu pot, am o şedinţă de buget. Cu cine joci azi? 

- E o acţiune caritabilă la Wynn. Habar n-am cine 
vine. 

- Foarte bine, distrează-te! Meriţi. Elder îi făcu 
şmechereşte cu ochiul. 

- Ai dreptate, chiar merit. 


Nancy încerca să citească un dosar despre spargerile 
din Brooklyn, dar nu era în stare să se concentreze. 
întorcea foaia, apoi îşi dădea seama că nu reţinuse 
nimic şi trebuia s-o ia de la capăt. Mai târziu, avea o 


întâlnire cu John Mueller, care se aştepta bineînţeles să 
primească un raport. La fiecare câteva minute, 
deschidea fără să vrea browserul şi căuta noi ştiri 
despre Will, dar deocamdată circula, cu mici variaţiuni, 
aceeaşi ştire veche transmisă de Associated Press. In 
cele din urmă, n-a mai putut îndura aşteptarea. 


Sue Sanchez a văzut-o pe coridor şi a strigat-o. Sue 
era ultima persoană cu care-ar fi avut chef să se 
întâlnească, dar nu se putea preface că n-o auzise. 

Pe faţa lui Sanchez se citea o încordare cumplită. 
Ochiul stâng i se zbătea şi vocea îi tremura de-a 
binelea. Se opri atât de aproape, încât Nancy se trase 
involuntar înapoi. 

- A încercat să ia legătura cu tine? o întrebă 
Sanchez. 

Nancy se asigură că poşeta ei era închisă şi 
fermoarul tras până la capăt. 

- M-ai întrebat acelaşi lucru şi aseară. Răspunsul e 
tot nu. 

- Trebuie să te întreb, doar a fost partenerul tău. 
Partenerii sunt apropiaţi. 

Ultima afirmaţie o puse imediat în gardă pe Nancy, 
iar Sue observă şi dădu înapoi. 

- Nu "apropiaţi" în sensul ăla. Am vrut să spun legaţi 
sufleteşte, prieteni. 

- Nu m-a sunat, nici nu mi-a trimis vreun e-mail. 
Oricum, ai fi aflat dac-ar fi făcut-o, adăugă ea încet. 

- N-am aprobat ascultarea telefoanelor voastre! 
insistă Sue. Cine vrea să-i asculte telefonul trebuie să 
treacă pe la mine mai întâi. Sunt superiorul lui! 

- Sue, eu ştiu mult mai puţine decât tine despre ce 
se petrece, dar chiar ai fi şocată să afli că altă agenţie 
conduce balul? 


Sanchez păru jignită şi adoptă un ton defensiv. 

- Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Nancy ridică din umeri, iar Sue reuşi să se calmeze. 

- Unde te duci? 

- La farmacie. Ai nevoie de ceva? spuse Nancy, în 
timp ce mergea spre lifturi. 

- Nu, mulţumesc. 

Dar nu părea prea convinsă. 


Nancy a mers cinci cvartale înainte să scoată din 
poşetă mobilul cu cartelă. A verificat încă o dată dacă 
era urmărită, apoi a format numărul. 

Will a răspuns după ce telefonul sunase de două ori. 

- Joe's Tacos. 

- Sună apetisant, zise ea. 

- Mă bucur să te-aud. După cum vorbea, părea 
obosit mort. Mă simțeam singur. 

- Unde eşti? 

- Undeva unde pământul e plat ca o masă de biliard. 

- Vrei să fii mai exact? 

- Semnele de circulaţie arată c-aş fi în Indiana. 

- Spune-mi că n-ai condus toată noaptea. 

- Ba cred că da. 

- Trebuie să dormi puţin! 

- Îhî. 

- Când? 

- Chiar în clipa asta caut un loc. Ai vorbit cu Laura? 

- Am vrut să văd mai întâi ce faci. 

- Spune-i că mă descurc. Spune-i că n-are nici un 
motiv să fie îngrijorată. 

- Oricum o să fie. Şi eu sunt îngrijorată. 

- Ce s-a mai întâmplat acolo? 

- Sue arată ca naiba. Toţi au grijă să discute cu uşile 
închise. 


- Au vorbit despre mine toată noaptea la radio. Nu 
se-ncurcă. 

- Dacă pentru tine fac razia asta, ce-au de gând cu 
Shackleton? 

- Am impresia că n-o să-l găsesc pe verandă, cu o 
bere în poală. 

- Şi-atunci? 

- O să-mi folosesc talentele şi experienţa acumulată 
în atâţia ani, glumi el. 

- Ce-nseamnă asta? 

- Inseamnă c-o să improvizez. Tăcu puţin, apoi 
spuse: Ştii, m-am gândit la ceva. 

- La ce? 

- La tine. 

- Ce-i cu mine? 

A urmat o altă pauză lungă şi s-a auzit huruitul 
prelung al unui camion de mare tonaj, care trecea pe 
lângă el. 

- Cred că m-am îndrăgostit de tine. 

Ea închise ochii, iar când îi deschise, era tot în 
Manhattan. 

- Zău, Will, ce te-a apucat? Vezi, dacă nu dormi... 

- Nu. Asta-i adevărul. 

- Te rog, opreşte la un motel şi odihneşte-te. 

- Asta-i tot ce poţi să-mi spui? 

- Nu. Cred că şi eu m-am îndrăgostit de tine. 


Greg Davis aştepta să fiarbă apa în ibric. O cunoştea 
pe Laura Piper doar de un an şi jumătate, iar acum 
treceau prin prima lor criză majoră. Voia să-şi asume 
toate responsabilităţile, să fie un bărbat în toată 
puterea cuvântului şi un prieten pe măsură, iar în 
familia lui, problemele erau rezolvate la o ceaşcă de 
ceai. 


Apartamentul era minuscul, întunecos, iar de la 
ferestre nu se vedea nimic demn de atenţie, dar un 
bârlog în Georgetown era mai bun decât o casă într-o 
suburbie anonimă. Laura adormise abia pe la două 
noaptea, dar, imediat cum se trezise, dăduse drumul la 
televizor, aflase că tatăl ei încă nu fusese găsit şi 
începuse iar să plângă. 

- Vrei ceai negru sau de plante? strigă el. A 

- De plante, răspunse ea, între două suspine. li 
aduse o cană şi se aşeză lângă ea pe pat. 

- Am încercat din nou să-l sun, spuse Laura încet. 

- Şi acasă, şi pe mobil? 

- A intrat căsuţa vocală. Observă că el era în chiloţi. 
O să întârzii. 

- li anunţ că nu mă duc. 

- De ce? 

- Ca să stau cu tine. Nu vreau să te las singură. 
Laura îl îmbrăţişă strâns şi, peste câteva clipe, umărul 
lui era ud de lacrimi. 

- De ce eşti aşa bun cu mine? 

- Ce întrebare mai e şi asta? 

Telefonul lui mobil începu să vibreze învârtindu-se pe 
noptieră. Se întinse şi-l luă chiar înainte să cadă. Pe 
afişaj scria "Număr necunoscut". 

Răspunse şi auzi vocea unei femei: 

- Greg Davis? 

- La telefon. 

- Greg, sunt Nancy Lipinski. Ne-am cunoscut la Will 
acasă. 

- A, Nancy! Bună! E partenera tatălui tău, îi şopti 
Laurei, care se ridică imediat. De unde ai numărul 
meu? 

- Sunt agent FBI, Greg. 

- Da, înţeleg. E în legătură cu Will? 


- Da. Laura e cu tine? 

- Este. De ce m-ai sunat pe mine? 

- E posibil ca telefonul Laurei să fie ascultat. 

- Isuse, ce-a făcut Will? 

- Vorbesc cu prietenul fiicei lui sau cu ziaristul? 
întrebă Nancy. 

Greg ezită o clipă, apoi întâlni privirea rugătoare a 
Laurei. 

- Cu prietenul. 

- Are necazuri serioase, dar n-a făcut nimic rău. Ne- 
am apropiat prea mult de ceva şi el nu vrea să 
renunţe. Trebuie să-mi promiţi că totul rămâne între 
noi. 

- Bine, zise el, ai cuvântul meu. 

- Dă-mi-o pe Laura. Vrea să-i spun că n-a păţit nimic. 


Agentul imobiliar era de fapt o blondă platinată care 
ajunsese la vârsta injecţiilor cu Botox. Vorbea cu o 
cadență de mitralieră şi se împrietenise imediat cu 
Kerry. Acum pălăvrăgeau pe locurile din faţă ale 
Mercedesului uriaş, în timp ce Mark stătea în spate, 
aproape anesteziat, strângând geanta între genunchi. 

La un anumit nivel, era conştient că alături de el se 
desfăşura o conversaţie, că treceau pe lângă maşini, 
oameni şi magazine, că se aflau pe Santa Monica 
Boulevard, că afară era caniculă, iar în maşină, 
răcoare, că în aer pluteau două parfumuri diferite, că 
simţea un gust metalic şi-l durea îngrozitor capul, dar 
fiecare simţ exista separat, în propriul univers. El însuşi 
ajunsese o adunătură de senzori fără legătură. Mintea 
lui nu mai era în stare să analizeze şi să integreze 
datele. Era în altă parte, complet rătăcit. 

Strigătul ascuţit al lui Kerry ajunse totuşi până la el. 

- Mark! Gina te-a întrebat ceva. 


- Scuză-mă, ce anume? 

- V-am întrebat cât de repede vreţi să găsiţi o casă, 
repetă femeia. 

- Repede, zise el încet. Cât mai repede. 

- Perfect! Putem să folosim asta când negociem. Şi 
aţi spus că plătiţi cash? 

- Da. 

- Doamne, dar sunteţi hotărâți! exclamă încântată 
agenta. Vin aici tot felul de străini care vor să vadă 
case doar în Beverly Hills, Bel Air sau Brentwood - cei 
trei B -, dar voi sunteţi inteligenţi şi ştiţi bine ce 
căutaţi. Ştiaţi că în Hollywood Hills, în marja voastră de 
preţ şi cu atitudinea voastră hotărâtă, se găsesc cele 
mai bune investiţii imobiliare din L.A.? O să fie o după- 
amiază minunată! 

Mark nu i-a răspuns, iar cele două femei şi-au văzut 
mai departe de discuţii şi l-au lăsat în pace. Când 
maşina a început să urce pe coline, s-a pomenit cu 
spatele lipit de spătarul banchetei. A închis ochii şi, ca 
prin minune, acum era în maşina tatălui său, în White 
Mountains, în drum spre cabana din Pinkham Notch pe 
care obişnuiau s-o închirieze. Tata şi mama 
pălăvrăgeau, iar el stătea singur în spate şi încerca să 
formuleze o teoremă despre numerele care i se tot 
învârteau în minte. După ce reuşise şi rostise în sinea 
lui guod erat demonstrandum, îl înecase un val 
ameţitor de bucurie, pe care ar fi vrut să-l simtă şi 
acum. 

Mercedesul mergea pe alei şerpuite şi înguste, 
trecând pe lângă case ascunse de garduri vii şi de 
copaci. Se opri în spatele uneia dintre numeroasele 
camionete ale firmelor de grădinărit pe lângă care tot 
trecuseră până atunci şi, când Mark deschise portiera, 
îl izbi un val de aer fierbinte şi zgomotul unui aspirator 


pentru frunze. Kerry alergă până la poartă, fluturând o 
listă. Ţopăia ca un copil fericit. 

- Ce fată drăguță! spuse agenta. Gata, hai să ne- 
apucăm de treabă. Am aranjat o mulţime de vizionări. 


Frazier mai stătea în picioare doar mulţumită 
cafelelor tari şi adrenalinei, iar dacă ar fi putut să 
convingă pe cineva de la punctul medical să-i dea 
amfetamine, le-ar fi adăugat bucuros la dieta lui de 
criză. Acum, ziua, complexul funcţiona la parametri 
normali, plin până la refuz de angajaţi care-şi 
desfăşurau activitatea de rutină. Pe de altă parte, el 
făcea ceva neobişnuit şi fără precedent, adică jongla 
simultan cu o anchetă internă şi trei zone de 
operaţiuni, asta în timp ce lua legătura cu superiorii lui 
de la Washington din cinci în cinci minute. 

O echipă de teren fusese trimisă la New York, unde 
urmărea pista Will Piper; a doua se afla la Los Angeles, 
trimisă acolo potrivit regulii "dacă şi când", în 
eventualitatea că Mark Shackleton şi-ar fi făcut apariţia 
în California; a treia era în Las Vegas şi se ocupa de 
Nelson Elder. Toţi oamenii lui erau foşti militari. Unii 
dintre ei lucraseră pentru CIA în Orientul Mijlociu. Toţi 
erau nişte ticăloşi eficienţi, care-şi păstrau sângele 
rece, în ciuda panicii ridicole care făcea ravagii la 
Pentagon. 

Revenise la sentimente mai bune în privinţa lui 
Rosenberg, deşi obiceiurile ei alimentare, care-l 
dezgustau, erau o dovadă a lipsei de autodisciplină. O 
văzuse toată noaptea înfulecând nuga şi caramele şi i 
se păruse că se umflă literalmente sub ochii lui. Coşul 
ei de gunoi era plin de ambalaje, iar ea arăta ca dracui, 
dar până la urmă fusese obligat să admită că 
Rosenberg nu era doar şefa ciudaţilor de la 


calculatoare, era ea însăşi o ciudată al dracului de 
bună, profesional vorbind. Reuşise să dărâme 
cărămidă cu cărămidă zidurile de apărare ridicate de 
Shackleton şi scosese la lumina zilei tot ce se afla în 
spatele lor. 

- Uită-te la asta, spuse ea, când el trecu pe-acolo. 
Alte chestii de-ale lui Benedict. Avea o linie de credit la 
Cazinoul Constellation, sub numele Peter Benedict, şi 
un card Visa pe acelaşi nume. 

- L-a folosit la ceva interesant? 

- L-a folosit foarte rar, dar apar câteva plăţi către 
Writers Guild of America. Pentru înregistrarea unor 
scenarii, dacă am înţeles bine. 

- Isuse, un afurisit de scriitor! Poţi să pui mâna pe 
ele? 

- Adică să le iau din serverul lor? Cred că da. Şi mai e 
ceva. 

- Spune. 

- Acum o lună, a deschis un cont în Insulele Cayman. 
Cu un transfer de cinci milioane de la Nelson G. Elder. 

- Să fiu al dracului! 

Trebuia să ia legătura cu DeCorso, şeful echipei din 
Las Vegas. 

- Probabil că e cel mai bun programator din 
laboratorul ăsta, se minună Rosenberg. Un lup pus de 
pază la oi. 

- Cum a scos datele de-aici? 

- Încă n-am aflat. 

- O să fim obligaţi să trecem iar prin sită toţi 
angajaţii, zise el. În cele mai mici detalii. 

- Ştiu. 

- Inclusiv pe tine. 

Rosenberg îi aruncă o privire acră şi îi întinse o 
monedă de un dolar. 


- Fii băiat bun şi adu-mi un baton de nuga. 
- După ce-l sun pe secretar. 


Harris Lester, secretarul Marinei, avea biroul la 
Pentagon, în inima aripii C, la distanţă maximă de orice 
adiere de aer proaspăt. Drumul lui până la această 
funcţie importantă fusese aproape tipic: serviciul activ 
în Vietnam, câţiva ani în Comisia Legislativă din 
Maryland, trei mandate în Congres, vicepreşedinte al 
Diviziei de Sisteme de Informaţii, Supraveghere şi 
Recunoaştere de la Northrop Grumman şi, în sfârşit, 
acum un an şi jumătate, secretar al Marinei, numit de 
proaspăt alesul preşedinte. 

Era un birocrat tipic, minuţios, care detesta să-şi 
asume cel mai mic risc şi se ferea de orice surprize în 
viaţa personală şi în carieră. Drept urmare, când şeful 
lui, secretarul Apărării, l-a pus personal la curent în 
privinţa activităţii din Area 51, reacţia lui a fost un 
amestec de uluire şi enervare. 

- Ce-i asta, domnule secretar, un fel de iniţiere în 
frăţia secretă? 

- Ţi se pare că arăt ca un blestemat de frate? a lătrat 
secretarul Apărării. Asta-i adevărul gol-goluţ şi, 
conform tradiţiei, afacerea cade în sarcina Marinei, 
deci te ocupi de ea. Să te ferească Dumnezeu să 
transpire ceva, cât timp eşti în funcţie! 

Cămaşa lui Lester era atât de apretată, încât a 
scârţâit când el s-a aşezat la birou. Şi-a potrivit cravata 
neagră cu dungi argintii, apoi şi-a trecut o mână prin 
părul rar, ca să orienteze toate şuviţele în aceeaşi 
direcţie şi, în cele din urmă, şi-a pus ochelarii de citit. 
Inainte să apuce să deschidă primul dosar, la interfon 
s-a auzit vocea asistentului său: 


- Domnule secretar, vă caută Malcolm Frazier de la 
Groom Lake. Vreţi să vorbiţi cu el? 

Lester aproape că simţea acidul bolborosindu-i în 
stomac. Telefoanele astea îl ucideau, dar n-avea cum 
să scape de ele. Era povara lui şi numai el putea să ia 
decizii. Aruncă o privire la ceas: era miezul nopţii. Ora 
potrivită pentru coşmaruri. 


Mercedesul se opri pentru ultima vizită abia la 
sfârşitul după-amiezii, pe o alee semicirculară, în faţa 
unei proprietăţi în stil mediteranean. 

- Cred că pe asta o s-o alegeţi! exclamă femeia de la 
agenţie, care avea o energie inepuizabilă. Am păstrat 
la urmă ce era mai bun. 

Kerry era extenuată, dar fericită. Îşi verifică părul în 
oglinjoara trusei de machiaj şi spuse, pe un ton visător: 

- Mie mi-au plăcut toate. 

Mark abia se târa în urma lor. În prag îi aştepta un alt 
agent foarte spilcuit care, când îi văzu, ciocăni 
ostentativ în cadranul ceasului. 

Gestul acesta îi reaminti lui Mark că trebuia să se 
uite la propriul ceas. 


Nelson Elder juca golf cu vicepreşedintele de 
marketing al organizaţiei Wynn, cu şeful pompierilor 
din oraş şi cu directorul executiv al unei companii 
locale de aparatură medicală. Era un jucător destul de 
bun, cu un handicap de paisprezece, dar acum făcea o 
partidă excelentă, care-l adusese în pragul euforiei. Îşi 
depăşise recordul personal din ultimii ani. 

Peluzele proaspăt stropite străluceau ca nişte 
smaralde în deşertul de culoare arămie. Din fericire, 
gazonul special era perfect şi nu avea cum să 
greşească. Deşi pe traseu era destulă apă, reuşise să 


lovească fără greş şi să păstreze mingea uscată. 
Razele soarelui dansau pe faţada de sticlă a Hotelului 
Wynn, care se înălța ca un turn deasupra clubului şi, în 
timp ce mergea încet în maşinuţa lui electrică, sorbind 
dintr-un ceai cu gheaţă şi ascultând susurul unui pârâu 
artificial, se simţi mulţumit şi liniştit cum nu mai fusese 
de mult. 


Vila în stil mediteranean de pe Hollyridge Drive o 
scosese din minţi pe Kerry. Alerga dintr-o cameră în 
alta - toate uluitoare: bucătărie de designer, living pe 
două niveluri, sufragerie separată, bibliotecă, 
mediatecă, pivniţă de vinuri, dormitor principal uriaş, 
cu dressing şi două băi, plus alte trei dormitoare -, 
repetând întruna: "Doamne, Dumnezeule! Doamne, 
Dumnezeule!" Agenta mergea în urma ei, chiţăind: "Nu 
v-am spus eu? Totul a fost renovat. Uitaţi-vă la 
finisaje!" 

Mark nu mai putea să suporte. Urmărit de privirea 
suspicioasă a agentei, ieşi pe terasă şi se aşeză lângă 
marginea piscinei cu cascadă. Terasa era mărginită de 
tufişuri de manzanita şi păsări colibri treceau ca nişte 
săgeți printre florile de un albastru delicat. Dedesubt 
se desfăşura canionul în toată splendoarea lui, cu 
reţeaua de străzi abia vizibilă în strălucirea după- 
amiezii târzii. 

Uitându-se peste umăr, văzu deasupra acoperişului, 
pe o creastă îndepărtată, vârfurile literelor ce alcătuiau 
celebra emblemă a oraşului Hollywood. Asta-şi dorise, 
se gândi el cu părere de rău, aici visase că va ajunge 
ca scriitor de succes, visase că va sta pe marginea 
acestei piscine, între aceste coline, sub literele acestea 
uriaşe. Dar pe-atunci nu-şi închipuia că totul va dura 
doar câteva minute. 


Kerry se năpusti afară, pe uşile de sticlă, şi aproape 
că începu să plângă văzând priveliştea. 

- Mark, asta-mi place la nebunie! O ador, o ador, o 
ador! 

- O adoră, adăugă şi agenta, care apăruse în spatele 
lui Kerry. 

- Cât costă? întrebă Mark pe un ton plat. 

- Proprietarii cer trei milioane patru sute şi cred că e 
un preţ cinstit. Au cheltuit un milion şi jumătate numai 
cu renovarea şi... 

- O luăm. 

Era complet inexpresiv. 

- Mark! strigă Kerry. 

Se-agăţă de gâtul lui şi-l sărută de cel puţin zece ori. 

- Minunat, aţi reuşit să faceţi două femei fericite, zise 
agenta, fără să-şi ascundă satisfacția. Kerry mi-a spus 
că sunteţi scriitor. Sunt sigură c-o să scrieţi multe 
scenarii minunate aici, chiar lângă piscina asta 
superbă! O să transmit oferta dumneavoastră şi-o să 
vă telefonez diseară, la hotel. p 

Kerry făcea fotografii cu mobilul. In primele câteva 
clipe, Mark n-a reacționat, dar apoi, când şi-a dat 
seama ce se întâmpla, a sărit în picioare şi i-a smuls 
telefonul din mână. 

- Ai făcut fotografii în casă? 

- Nu. De ce? 

- Ai deschis telefonul abia acum? 

- Da. Ce importanţă are? Mark închise imediat 
mobilul. 

- Bateria mea s-a descărcat şi nici a ta nu mai are 
mult. Vreau s-avem măcar un telefon, dacă trebuie să 
sun pe cineva mai târziu. 

I-L dădu înapoi. 


- Bine, prostuţule. Kerry îl pironi cu o privire plină de 
reproş, ca şi cum voia să-i spună: "Nu începe iar să te 
porţi ciudat!" Hai înăuntru! Sunt aşa de fericită! 


Frazier moţăia cu capul pe birou şi tresări când unul 
dintre oamenii lui îl bătu uşor pe umăr. Inspiră adânc 
înainte să-şi ridice privirea. 

- Am avut semnal de la telefonul lui Hightower. L-a 
deschis şi l-a închis la loc foarte repede. 

- Unde sunt? 

- În Hollywood Hills. Frazier îşi frecă obrajii ţepoşi. 

- Bun, am câştigat runda asta. Poate reuşim s-o 
câştigăm şi pe următoarea. DeCorso? 

- A ocupat poziţia, aşteaptă ordine. Frazier închise 
ochii. 

- Trezeşte-mă când sună iar de la Pentagon. 


Elder îşi pregătea lovitura la gaura a optsprezecea. 
Peluza era mărginită de o cascadă de doisprezece 
metri înălţime, o scenă minunată pentru a termina 
runda. 

- Ce părere ai? îl întrebă el pe vicepreşedintele de la 
Wynn. Driver? 

- O, da, Nelson. Dă-i bătaie! Şi-aşa te-ai umflat în 
pene toată ziua. 

- Vă spun că, dacă reuşesc lovitura asta, o să fac cel 
mai bun scor din viaţa mea. 

Auzind asta, şeful pompierilor şi directorul executiv 
se apropiară, ca să evalueze traiectoria mingii. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, nu cobi! exclamă 
vicepreşedintele. 

Lovitura lui Elder a fost lentă şi perfectă. La capătul 
mişcării - cu o fracțiune de secundă înainte ca glonţul 
să-i perforeze craniul şi să-i împroaşte pe toţi patru cu 


sânge şi fragmente de creier -, şi-a spus că viaţa era 
într-adevăr frumoasă. 

DeCorso verifică rezultatul prin lunetă, apoi demontă 
arma cu mişcări sigure, o aruncă într-o geantă şi ieşi 
din camera de hotel de la etajul al unsprezecelea, de 
unde terenul de golf se vedea în toată splendoarea lui. 


Când s-au întors în apartamentul lor de la hotel, 
Kerry voia să facă dragoste, dar Mark nu era în stare. 
S-a scuzat, dând vina pe căldura sufocantă, şi s-a 
retras în baie, să facă un duş. Ea a continuat să 
pălăvrăgească dincolo de uşa închisă, prea 
entuziasmată ca să tacă măcar o clipă, iar el a dat 
drumul duşului la maximum, ca să-şi acopere hohotele 
de plâns. 

Femeia de la agenţie îi spusese lui Kerry că 
restaurantul din hotelul lor, Cut, era "ucigător" în 
sensul bun al cuvântului, o expresie la care el 
tresărise. Kerry îl implorase să ia masa acolo, iar el era 
gata să-i îndeplinească orice dorinţă, deşi instinctul îi 
dicta să stea ascuns în cameră. 

Arăta uluitor în rochia roşie şi, când şi-au făcut 
intrarea în restaurant, mulţi au întors capetele către 
ea, ca să vadă dacă nu era vreo celebritate. Mark îşi 
luase geanta, aşa că, pentru amatorii de pariuri, ea era 
o actriţă care se întâlnise cu impresarul sau cu 
avocatul. Individul slăbănog care o însoțea avea un 
aspect prea comun ca să fie amantul ei - bineînţeles, 
cu un amendament: dacă nu cumva era putred de 
bogat. 

Au fost conduşi la o masă de lângă fereastră, sub un 
luminator imens, prin care luna umplea toată sala de 
raze argintii. 


Evident, Kerry voia să vorbească numai despre casă. 
Era un vis împlinit - ba nu, mai mult decât atât, nici 
măcar nu visase vreodată că o asemenea casă ar 
putea exista. Acolo, deasupra canionului, i se păruse 
că stă într-o navă cosmică sau în farfuria aceea 
zburătoare pe care o văzuse când era fetiţă. li punea o 
mulţime de întrebări, ca un copil curios: când avea de 
gând să-şi dea demisia, când se vor muta, ce mobilă 
vor cumpăra, când va începe să ia lecţii de actorie, 
când se va apuca el din nou să scrie. Mark ridica din 
umeri sau răspundea monosilabic şi se uita lung pe 
fereastră, iar ea sărea imediat la următoarea idee 
care-i trecea prin cap. 

La un moment dat, Kerry tăcu brusc, ceea ce-l făcu 
să ridice privirea. 

- De ce eşti aşa de trist? întrebă ea. 

- Nu sunt trist. 

- Ba da. 

- Banu. 

Nu părea convinsă, dar nu mai insistă şi spuse: 

- Oricum, eu sunt fericită. E cea mai frumoasă zi din 
viaţa mea. Dacă nu te-aş fi cunoscut, aş fi... N-aş fi 
aici! Mulţumesc, Mark Shackleton. 

Îi trimise o sărutare de pisicuţă, care-şi făcu efectul, 
pentru că el zâmbi. 

- Aşa-i mai bine! susură Kerry. Chiar atunci mobilul ei 
sună în poşetă. 

- Telefonul tău! De ce e deschis? Privirea lui îngrozită 
o înspăimânta. 

- Gina avea nevoie de un număr de telefon, ca să ne 
anunţe dacă ne acceptă oferta. Acum scotocea în 
poşetă după mobil. Cred că ea e! 

- De cât timp e deschis? gemu Mark. 


- Nu ştiu, de câteva ore. Nici o grijă, mai e până se 
descarcă bateria. Apăsă pe tasta verde. Alo? Acum 
părea dezamăgită şi nedumerită. Pe tine te caută, zise 
ea şi-i întinse telefonul. 

Mark îşi tinu răsuflarea când duse mobilul la ureche. 
Era o voce de bărbat, autoritară, crudă. 

- Ascultă-mă atent, Shackleton. Sunt Malcolm 
Frazier. Vreau să ieşi din restaurant, să te întorci în 
camera de hotel şi să aştepţi supraveghetorii. Sunt 
sigur că te-ai uitat în baza de date. Azi nu e ziua 
hotărâtă pentru tine. A fost ziua lui Nelson Elder şi el s- 
a dus. A venit clipa pentru Kerry Hightower, nu pentru 
tine. Asta nu înseamnă că nu putem să-ţi facem atâta 
rău, încât să-ţi doreşti să fi fost ziua ta. Trebuie să 
aflăm cum ai făcut asta. Depinde de tine cât de uşor va 
fi. 

- Ea nu ştie nimic, zise Mark în şoaptă, pe un ton 
rugător, întorcându-se cu spatele la Kerry. 

- Nu mai are nici o importanţă. Pentru ea a venit 
ziua. Gata, ridică-te şi ieşi în clipa asta. M-ai înţeles, 
Mark? 

El tăcu, timp de câteva bătăi de inimă. 

- Mark? 

Inchise telefonul şi-şi împinse scaunul în spate. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă Kerry. 

- Nimic. 

Abia mai respira. Faţa îi încremenise într-un rictus. 

- Ceva în legătură cu mătuşa ta? 

- Da. Trebuie să mă duc până la toaletă. Mă întorc 
imediat. Încerca din răsputeri să-şi păstreze calmul, 
dar nu era în stare s-o privească în ochi. 

- Bietul meu copilaş, zise ea blând, începi să mă 
îngrijorezi. Vreau să fii la fel de fericit ca mine. Acum, 
du-te, dar întoarce-te repede la Kerry, bine? 


Îşi luă geanta şi plecă de parcă ar fi fost condamnat 
la galere, cu paşi mici, cu bărbia în piept. Când ajunse 
în hol, auzi zgomot de sticlă spartă, urmat de două 
secunde nesfârşite de tăcere chinuitoare, apoi ţipetele 
stridente ale femeilor şi strigătele puternice ale 
bărbaţilor. 

Restaurantul şi holul de la intrare parcă erau un 
teren de fotbal, pline de oameni care fugeau, se 
îmbrânceau, cădeau. Mark continuă să meargă ca un 
robot până la ieşirea din Wilshire, unde o maşină 
aştepta lângă bordură, cu motorul pornit, lăsată acolo 
de un client. Băiatul de la parcare încerca să vadă ce 
se întâmpla înăuntru şi se apropiase de uşa rotativă. 

Fără să se gândească, pur şi simplu instinctiv, Mark 
se urcă la volan şi evadă în noaptea caldă din Beverly 
Hills, încercând să vadă ceva prin ceața lacrimilor. 


22 


31 IULIE 2009 
LOS ANGELES 


Mai poposiseră acolo Marilyn Monroe, Liz Taylor, Fred 
Astaire, Jack Nicholson, Nicole Kidman, Brad Pitt, 
Johnny Depp şi alţii pe care-i uitase, din cauză că nu-l 
ascultase atent pe receptioner, care, la rândul lui, 
văzuse că el voia să fie lăsat în pace şi se mulţumise 
să-l studieze până când urcase grăbit, fără obişnuitul 
tur de gală. 

Din punctul de vedere al recepţionerului, clientul 
acesta părea derutat şi neîngrijit. Singurul lui bagaj era 
o geantă de piele. Dar acolo veneau tot felul de 
dependenţi şi de excentrici bogaţi, iar tipul care abia 
reuşise să îngaime câteva cuvinte îi lăsase bacşiş o 
sută de dolari, smulsă dintr-un teanc gros de bancnote, 
aşa că totul se terminase cum nu se putea mai bine. 

Mark se trezi dezorientat, după un somn adânc, şi, în 
ciuda canonadei care-i bubuia sub frunte, reveni 
repede la realitate şi închise ochii, disperat. Auzea doar 
câteva zgomote: bâzâitul slab al aparatului de aer 
condiţionat, o pasăre care cânta afară şi foşnetul 
părului său pe pernă. Simţea adierea ventilatorului din 
tavan. Avea gura atât de uscată, încât i se părea că n- 
ar fi putut să adune pe limbă nici măcar o moleculă de 
salivă. 

Era genul acela de hotel care-şi aproviziona clienţii 
cu alcool de bună calitate. Pe birou era o sticlă de 
votcă pe jumătate goală, un remediu eficient pentru 
problema lui cu amintirile - băuse pahar după pahar, 
până uitase tot. După toate aparențele, îi rămăseseră 
intacte câteva reflexe elementare, pentru că reuşise să 
se dezbrace şi să stingă lumina. 


Lumina filtrată prin uşa livingului accentua culorile 
din interiorul pastelat. Văzu pentru prima dată 
combinaţia de oranj palid, mov şi verde-cenuşiu. Se 
gândi că lui Kerry i-ar fi plăcut tare mult aici şi îşi 
afundă faţa în pernă. 

Mersese cu maşina furată doar câteva sute de metri, 
apoi ajunsese la concluzia că era prea obosit ca să 
fugă. O parcase pe o străduţă rezidenţială liniştită din 
North Crescent, coborâse şi începuse să rătăcească 
fără ţintă şi fără vreun plan. Avea mintea prea amorţită 
ca să-şi dea seama că în Beverly Hills risca mai mult să 
atragă atenţia mergând pe jos, decât la volanul unui 
BMW furat. Trecuse ceva timp, dar nu ştia cât. Se 
pomenise privind o firmă cu litere albe, 
tridimensionale. 

Hotelul Beverly Hills. 

Ridicase capul şi văzuse o clădire roz ca o prăjitură, 
plasată într-o grădină de un verde luxuriant. Apoi se 
trezise mergând pe alee, intrând la recepţie, întrebând 
dacă aveau camere libere şi făcând cea mai 
costisitoare alegere, un bungalow cu o istorie selectă, 
pentru care plătise un teanc de bancnote. 

Se dădu jos din pat, greoi. Era prea deshidratat ca să 
urineze. Bău pe nerăsuflate o sticlă de apă, apoi se 
aşeză iar pe pat şi încercă să gândească. Mintea lui ca 
un calculator era dereglată şi supraîncălzită. Era 
obişnuit să rezolve fără efort orice problemă teoretică. 
Acum era vorba de o schemă logică arborescentă: 
fiecare acţiune are un număr finit de consecinţe 
posibile, fiecare consecinţă declanşează noi acţiuni 
potenţiale. 

Cât de greu putea fi? Concentrează-te! 

Trecu în revistă toate posibilităţile, de la a se 
ascunde şi a trăi cât mai mult timp din banii care-i 


rămăseseră până la a se preda imediat lui Frazier. Azi 
nu era ziua lui şi nici mâine: era DDO, deci ştia că nu 
va fi ucis, nici nu se va sinucide. Dar asta nu însemna 
că Frazier nu-şi va respecta promisiunea de a-l face să 
sufere şi, în cazul cel mai fericit, risca să-şi petreacă 
restul zilelor singur, într-o celulă întunecoasă. 

Începu iar să plângă. De mila lui Kerry sau din cauză 
că dăduse greş atât de lamentabil? De ce nu se 
mulţumise cu viaţa lui aşa cum era? Işi luă capul în 
mâini şi începu să se legene. Viaţa nu fusese chiar atât 
de rea, nu-i aşa? De ce i se păruse că nu putea trăi fără 
bani şi celebritate? Uite, acum se afla chiar în templul 
banilor şi al celebrităţii, în cel mai luxos bungalow din 
hotelul Beverly Hills, şi nu era mare scofală: doar 
câteva camere, mobilă şi aparate. Avea şi el toate 
astea. Mark Shackleton nu era băiat rău, avea simţul 
măsurii. Doar nenorocitul ăla de Peter Benedict, cu 
lăcomia lui insaţiabilă, era vinovat pentru toată 
povestea. El ar trebui să fie pedepsit, nu eu, îşi spuse 
Mark, alunecând încă un pas către nebunie. k 

Avu deodată impulsul să deschidă televizorul. Intr-un 
răstimp de numai cinci minute, constată că trei dintre 
ştirile principale aveau legătură cu el. 

Preşedintele unei firme de asigurări fusese împuşcat 
pe un teren de golf din Las Vegas. 

Will Piper, agentul FBI care condusese ancheta în 
cazul Doomsday, încă se ascundea de poliție. 

Şi, la ştirile locale, o clientă a unui restaurant 
Wolfgang Puck fusese împuşcată în cap prin geam de 
un necunoscut care reuşise să fugă de la locul faptei. 

Lacrimile începură iar să-i şiroiască pe obraji, când 
văzu pe ecran sacul de plastic în care se afla cadavrul 
lui Kerry. 


Ştia că n-are voie să se lase prins de Frazier. 
Individul ăla de piatră, cu ochii morţi, îl îngrozea. li 
fusese mereu frică de supraveghetori, chiar şi înainte 
să afle că erau ucigaşi cu sânge rece. 

Hotări pe loc că doar un singur om putea să-l ajute. 

Trebuia să găsească un telefon public. 

Era o încercare aproape pierdută din start, pentru că 
în Beverly Hills, în secolul XXI, telefoanele publice erau 
rarităţi, iar el nu avea maşină. La hotel, probabil că 
exista unul, dar trebuia să meargă mai departe, ca să 
nu-i aducă fix în pragul uşii. 

A mers pe jos aproape o oră, transpirând abundent, 
până când a găsit în sfârşit un telefon cu monede, într- 
un snack bar din North Beverly. Ora micului dejun 
trecuse şi ora prânzului încă nu venise, aşa că localul 
era aproape pustiu. | se părea că toţi clienţii se uită la 
el, dar era o simplă închipuire. Se strecură în holul mic 
aflat între toalete şi ieşirea din spate. Schimbase la 
hotel douăzeci de dolari şi, înarmat cu un pumn de 
monede, sună la primul număr, dar îi răspunse căsuţa 
vocală. Închise fără să lase un mesaj. 

Al doilea număr - din nou căsuţa vocală. 

Al treilea şi ultimul număr. Işi ţinu răsuflarea. 

O femeie răspunse după câteva clipe: 

- Alo? 

Ezită înainte să vorbească, dar în cele din urmă 
spuse: 

- Laura Piper? 

- Da. Cine e? 

Suspiciunea ei era aproape palpabilă. 

- Mă numesc Mark Shackleton. Eu sunt cel pe care-l 
caută tatăl tău. 

- O, Doamne! Criminalul! 


- Nu! Te rog, ascultă-mă! Trebuie să-i spui că n-am 
ucis pe nimeni. 


Nancy îl ducea pe John Mueller cu maşina în 
Brooklyn, să discute cu directorul uneia dintre băncile 
care fuseseră recent jefuite. Numărul mare al dovezilor 
video şi al martorilor oculari nu mai lăsa loc nici unui 
dubiu: în toate cele cinci jafuri erau implicaţi aceiaşi 
doi bărbaţi ce păreau din Orientul Mijlociu, iar 
Antiterorismul sufla deja în ceafa Biroului, presându-i 
să stabilească dacă aveau sau nu legătură cu vreo 
celulă islamică. 

Nancy credea că această ipoteză era hazardată, dar 
partenerul ei nici nu clipea. 

- N-ai voie să tratezi superficial cazurile astea, zise 
el. E mai bine să înveţi lecţia de la începutul carierei. 
Suntem angajaţi în războiul global împotriva 
terorismului şi mi se pare perfect justificat să-i tratăm 
pe nenorociţii ăştia ca pe nişte terorişti, până la proba 
contrară. 

- Sunt simpli spărgători care arată din întâmplare ca 
nişte musulmani. Nu există nici un indiciu c-ar fi 
înregimentaţi politic, insistă ea. 

- Ajunge să te înşeli o singură dată şi rişti să-ţi 
mânjeşti mâinile cu sângele a mii de americani 
nevinovaţi. Dac-aş fi lucrat în continuare la cazul 
Doomsday, aş fi verificat şi acolo pista terorismului. 

- John, n-are nici o legătură cu terorismul. 

- N-ai de unde şti. Cazul n-a fost închis, asta dacă nu 
mi-a scăpat mie ceva. L-au închis? 

Nancy scrâşni din dinţi în sinea ei. 

- Nu, John, nu l-au închis. 

Până acum, Mueller nu ridicase problema, dar ocazia 
se ivise în sfârşit. 


- Apropo, ce naiba face Will? 

- Cred că-şi face meseria. 

- Totdeauna există o singură cale corectă de-a face 
ceva şi o mulţime de căi incorecte de-a face acelaşi 
lucru. Will a găsit mereu doar calea incorectă, spuse el 
pe un ton profesoral. Mă bucur că sunt aici ca să te- 
aduc iar pe calea cea dreaptă, chiar dacă nu-i cea mai 
uşoară. 

Îşi dădu ochii peste cap când Mueller întoarse capul. 
Era deja agitată, iar el punea paie pe foc. Ziua 
începuse cu o ştire neliniştitoare despre împuşcarea 
mortală a lui Nelson Elder, foarte probabil o 
coincidenţă, dar nu avea cum să verifice, din moment 
ce nu mai lucra la caz. 

Poate că şi Will ascultase ştirile în maşină sau la 
motel, însă nu voia să-i telefoneze şi să rişte să-l 
trezească în timpul uneia dintre rarele lui pauze de 
odihnă. Trebuia să aibă răbdare până o contacta el. 

Mobilul ei începu să sune chiar când oprea maşina 
într-o parcare din Flatbush. Işi desfăcu repede centura 
de siguranţă, sări din SUV şi se grăbi să ajungă la o 
distanţă sigură, unde Mueller n-o putea auzi. 

- Will! 

- Laura la telefon. 

Fata părea aproape isterică. 

- Laura! Ce s-a întâmplat? 

- Mark Shackleton m-a sunat adineauri. Vrea să-i 
aranjez o întâlnire cu tata. 


Maşina urca şi Will se simţea bine, pentru că era o 
schimbare. Lupta cu terenul de o netezime hipnotică îl 
scosese din sărite, dar panta ascendentă a autostrăzii 
l-40 prin Munţii Sandia îi mai îmbunătăţise starea de 
spirit. În Plainfield, Indiana, apucase să doarmă câteva 


ceasuri la un Days Inn, dar de-atunci trecuseră 
optsprezece ore. Dacă nu făcea curând o pauză, risca 
să aţipească şi să aibă un accident. La următoarea 
oprire, avea de gând să-i telefoneze lui Nancy. Auzise 
la radio despre moartea lui Nelson Elder şi voia să ştie 
dacă ea aflase ceva. Aşteptarea îl înnebunea, dar mai 
erau multe altele care-i accentuau starea febrilă, 
inclusiv abstinenta forţată. Era agitat şi încerca să se 
înveselească discutând cu un personaj imaginar, care 
avea 0 voce caraghioasă: 

- Poate că ai o problemă cu băutura, Willie. 

- Mai du-te dracului! Singura mea problemă e că n- 
am băut nimic. 

- Eu mi-am terminat pledoaria. 

- la-ţi pledoaria şi bagă-ţi-o în fund! 

Era agitat şi din cauza declaraţiei de dragoste pe 
care i-o făcuse lui Nancy ieri. Chiar fusese sincer? Nu 
cumva vorbiseră în locul lui oboseala şi singurătatea? 
Ea fusese sinceră? Acum, după ce rostise cuvintele 
magice, trebuia să-şi asume responsabilitatea. 

Şi mai bine mai curând decât mai târziu... 

Mobilul suna. 

- Hei, mă bucur să te-aud! 

- Unde eşti? întrebă Nancy. 

- În New Mexico. La ea se-auzea zgomotul traficului. 
Eşti pe stradă? 

- Pe Broadway. Aglomeraţia de vineri. Trebuie să-ţi 
spun ceva, Will. 

- Despre Nelson Elder, nu-i aşa? Am auzit la radio. 
Mă scoate din minţi. 

- A sunat-o pe Laura. Will nu înţelesese. 

- Cine-a sunat-o? 

- Mark Shackleton. Urmă o tăcere lungă. 

- Will? 


- Rahatu' ăla a vorbit cu fiică-mea? şuieră el. 

- Mi-a spus că a-ncercat mai întâi la numerele tale. 
Laura era ultima soluţie. Vrea să vă întâlniți. 

- Poate să se predea oriunde. 

- E speriat. Spune că tu eşti singurul în care are 
încredere. 

- Sunt la mai puţin de o mie de kilometri de Vegas. 
Poate să aibă încredere c-o să-l fac praf şi pulbere. 

- Nu e în Las Vegas. E în L.A. 

- Dumnezeule, încă cinci sute de kilometri! Ce-a mai 
spus? 

- Că n-a ucis pe nimeni. 

- Imposibil. Altceva? 

- Că-i pare rău. 

- Unde-l găsesc? 

- Vrea să te duci mâine-dimineatţă, la zece, la o 
cafenea din Beverly Hills. Mi-a dat adresa. 

- O să m-aştepte acolo? 

- Aşa a spus. 

- Sigur, dacă merg în ritmul ăsta şi trag un somn de 
opt ore undeva pe drum, am timp berechet pentru o 
cafea cu vechiul meu prieten. 

- Nu glumi, şi-aşa sunt îngrijorată. 

- O să mă opresc să mă odihnesc puţin. Mi-a amorţit 
fundul, dar altfel sunt în regulă. Maşina bunicii tale e şi 
comodă, şi rapidă. 

Se bucură o clipă că reuşise s-o facă să zâmbească. 

- Ascultă, Nancy, ce-am spus ieri... 

- Will, hai s-aşteptăm până se termină toate astea, 
propuse ea. Ar trebui să vorbim faţă-n faţă. 

- Bine, acceptă el repede. Ai grijă să nu ţi se 
descarce bateria. Tu eşti colacul meu de salvare. Dă-mi 
adresa. 


Frazier nu mai ajunsese acasă de la începutul crizei 
şi nu-i lăsase nici pe oamenii lui să părăsească Centrul 
de Operaţiuni. Sfârşitul încă nu se întrezărea. 
Washingtonul făcea presiuni puternice şi toţi erau 
nervoşi. Il avuseseră în mână pe Shackleton - îşi 
desfiinţase el oamenii -, dar un rahat fără pic de 
antrenament şi instrucţie reuşise, într-un fel sau altul, 
să fugă de sub nasul unora dintre cei mai buni agenţi 
de teren din ţară. Frazier îşi pusese fundul la bătaie şi 
nu-i plăcea nici cât negru sub unghie. 

- Avem nevoie de-o sală de gimnastică, se plânse 
cineva. 

- Aici nu-i staţiune balneară, se răsti Frazier. 

- Măcar un sac de box. Am putea să-l atârnăm în 
colţ, zise altul, ridicând privirea din monitor. 

- Dacă ai chef de-o trosneală, hai la mine, mârâi 
Frazier. 

- Nu vreau decât să-l găsim pe găozarul ăla, ca să 
plec acasă, spuse primul. 

Frazier îl corectă: 

- Avem treabă cu doi găozari, al nostru şi ăla de la 
FBI. Trebuie să-i prindem pe-amândoi. 

Telefonul care făcea legătura cu Pentagonul începu 
să sune, iar cel cu sacul de box răspunse şi începu să 
scrie ceva pe o foaie. Expresia şi mişcările lui arătau 
limpede că se întâmplase ceva serios. 

- Malcolm, avem ceva. Tehnicienii de la DIA au 
interceptat un apel către telefonul fetei lui Piper. 

- De la cine? întrebă Frazier. 

- Shackleton. 

- Să fiu al... 

- Ne trimit înregistrarea imediat. Ar trebui s-ajungă în 
două-trei minute. Shackleton vrea să se vadă cu Piper 
mâine-dimineaţă, într-o cafenea din Beverly Hills. 


Frazier bătu din palme triumfător şi strigă: 

- Ea a sunat undeva? Cum transmite informaţia? 

- Nimic de-atunci încoace, nici pe fix, nici pe mobil. 

- Bine, fata stă în Georgetown, nu-i aşa? Faceţi rost 
de listele de apeluri de la telefoanele publice pe o rază 
de trei kilometri în jurul casei şi căutaţi apeluri recente 
către alte telefoane publice sau telefoane mobile cu 
cartelă. Vedeţi dacă stă cu o femeie sau cu un bărbat, 
aflaţi-le numerele de telefon şi verificaţi-i. Vreau să-i 
pun pielea la saramură lui Piper. 


În Los Angeles era seară şi temperatura începea să 
fie suportabilă. Mark atârnase pe uşă cartonaşul cu "Nu 
deranjaţi" şi rămăsese toată ziua în bungalow. 
Incercase să se pedepsească pentru moartea lui Kerry 
şi nu se atinsese de mâncare, dar după-amiaza îl 
apucase ameţeala, aşa că dăduse iama în sortimentele 
bogate de biscuiţi săraţi şi fursecuri din minibar. 
Oricum, îşi spusese el, încercând să fie raţional, ceea 
ce se întâmplase trebuia să se întâmple, nu-i aşa? Se 
simţea ceva mai bine şi desfăcuse o sticlă de bere. Mai 
băuse două, una după alta, apoi trecuse la votcă. 

Bungalow-ul avea o grădină separată, ascunsă în 
spatele unor ziduri cărămizii cu arcade false, în stil 
italian. leşi afară cu sticla, se-aşeză pe un şezlong şi-l 
lăsă pe spate. In aer pluteau miresmele exotice ale 
florilor tropicale din grădină. Îşi îngădui în sfârşit să 
adoarmă şi, când se trezi, cerul era întunecat şi 
începuse să fie răcoare. Se înfioră. Nu se simţise 
niciodată atât de singur. 


În deşertul Mojave, temperatura ajunsese la 
patruzeci şi cinci de grade încă din primele ore ale 
dimineţii de duminică şi lui Will i se păru că ia foc când 


opri maşina pe marginea şoselei şi cobori să urineze. 
Se rugă în sinea lui ca vechiul Ford să pornească. 
Rugăciunea îi fu ascultată. Avea timp mai mult decât 
suficient să ajungă în Beverly Hills. 


În Centrul de Operaţiuni din Area 51, Frazier urmărea 
impulsul electronic care indica poziţia lui Will Piper sub 
forma unui punct galben pe o hartă de satelit. Ultimul 
semnal fusese trimis către un releu Verizon, aflat la 
zece kilometri vest de Needles, pe autostrada 1-40. Lui 
Frazier îi plăcea să reducă la minimum numărul 
variabilelor şi să elimine surprizele, iar imaginile 
digitale îl linişteau. 

Reuşiseră să dea de urma telefonului lui Piper 
lucrând în stil tradiţional. O echipă de la DIA din 
Washington confirmase că apartamentul în care locuia 
Laura era închiriat de un anume Greg Davis. Vineri 
seara, telefonul mobil al lui Davis înregistrase un apel 
de la un celular T-Mobile cu cartelă, localizat în White 
Plains, New York, apoi apelase de mai multe ori acelaşi 
telefon. Mobilul în cauză apelase şi primise apeluri de 
la un singur număr, de când fusese activată cartela: 
numărul unui alt T-Mobile, care vineri-noaptea se 
deplasa către vest, în Arizona. 

O deducție simplă îi condusese la partenerul lui Will, 
Nancy Lipinski, care locuia în White Plains. Tehnicienii 
de la DIA puseseră ambele telefoane sub ascultare şi 
acum Frazier îşi primise cadoul de Crăciun, ambalat 
frumos, cu panglicuţă. Oamenii lui se vor instala 
sâmbătă dimineaţă în cafeneaua Sal and Tony's, 
pentru un mic dejun foarte plăcut, iar între timp el 
putea să-l urmărească pe Will Piper, simbolizat de un 
punct galben care gonea spre vest cu o sută treizeci de 


kilometri la oră, şi să numere orele rămase până când 
acest coşmar se va sfârşi. 


Will ajunse în Beverly Hills cu câteva minute înainte 
de ora şapte şi trecu încet pe lângă cafenea. In North 
Beverly Hills, traficul era aproape inexistent la o oră 
atât de matinală, iar oraşul părea un cătun adormit. 
Parcă pe o stradă paralelă, Canon, puse mobilul să-l 
trezească la nouă şi jumătate şi adormi instantaneu. 

Când mobilul începu să sune, strada era mult mai 
însufleţită şi în maşină se făcuse enervant de cald. 
Primul lui punct pe ordinea de zi era să găsească o 
toaletă publică şi să se spele cât de cât. Văzuse mai 
devreme o benzinărie, în apropiere. Işi luă geanta de 
voiaj, cobori din maşină şi auzi un zgomot: mobilul 
căzuse pe trotuar. Înjură în gând, îl ridică şi-l puse la 
loc în buzunarul pantalonilor. 

În aceeaşi clipă, punctul galben a dispărut de pe 
ecranul din Centrul de Operaţiuni. L-au anunţat pe 
Frazier, care a înjurat, apoi s-a calmat şi a spus: 

- Nu-i nimic. Am pus mâna pe el. Într-o jumătate de 
oră, toate astea vor fi istorie. 


Cafeneaua Sal and Tony's nu ducea lipsă de clienţi. 
Toate locurile de la mese şi din separeuri erau ocupate 
de un amestec pestriţ de localnici şi turişti. Mirosea a 
clătite, cafea şi chiftele şi, când Will a intrat, cu câteva 
minute mai devreme faţă de ora stabilită, urechile lui 
au fost asaltate de vacarmul zecilor de conversații. 

Plasatoarea îl salută cu o voce răguşită, de 
fumătoare: 

- Ce mai faci, scumpule? Eşti singur? 


- Am întâlnire cu cineva. Se uită în jur. Cred că n-a 
venit. Shackleton trebuia să apară la zece fix, la uşa 
din spate, lângă telefonul public. 

- N-o s-aştepţi prea mult. ţi găsesc un loc în câteva 
minute. 

- Vreau să dau un telefon, zise el. 

- Te găsesc eu, atunci. 

De-acolo, din spate, Will începu să cerceteze sala, 
masă cu masă şi client cu client. Un bătrân cu baston 
şi soţia lui - localnici. Patru tineri îmbrăcaţi la patru ace 
- agenţi de vânzări. Trei femei grase şi albe ca laptele, 
cu şepci Rodeo Drive - turiste. Şase coreence - turiste. 
Un bărbat cu un puşti de şase ani - divorţat, îşi vizita 
copilul. Un băiat deşirat şi o fată de vreo douăzeci de 
ani, în blugi cu petice localnici. Doi bărbaţi şi o femeie 
de vârstă mijlocie, în cămăşi cu sigla companiei 
Verizon - muncitori. 

Ajunse la o masă de patru locuri din mijlocul sălii şi 
palmele îi transpirară brusc. Patru bărbaţi de peste 
treizeci de ani care păreau fabricaţi în serie. Tunsori 
militare severe, constituţie atletică. Gâturi groase, care 
dovedeau că trăgeau de fiare. Toţi erau îmbrăcaţi în 
cămăşi largi şi pantaloni sport kaki şi îşi interpretau 
prea ostentativ rolul. Unul dintre ei îşi pusese pe masă 
borseta. 

Nici unul nu privise în direcţia lui şi Will se prefăcu, la 
rândul lui, că nu se uită la ei. Se întoarse pe jumătate 
şi aşteptă lângă telefon, având grijă să nu-i piardă din 
ochi. Băieți de agenţie. Care agenţie, nu ştia. Totul îi 
spunea să renunţe, să fugă pe uşa din spate şi să nu se 
mai oprească, dar ce-ar fi făcut mai departe? Trebuia 
să discute cu Shackleton, era singura cale. Trebuia să 
se descurce cu băieţii ăştia vânjoşi. Simţea ghiontul 
pistolului în coaste la fiecare răsuflare. 


Frazier a fost scuturat de un fior ca o descărcare 
electrică atunci când Will Piper a apărut pe monitorul 
lui. Camera ascunsă era manevrată de unul dintre 
oamenii din cafenea şi-l vedea pe Piper sprijinit de un 
perete, lângă un telefon public. 

- Aşa, DeCorso, perfect, spuse Frazier în microfonul 
căştilor. Al nostru e. 

Işi încleştă dinţii, fără să vrea. Urma să vadă pe 
ecran cea de-a doua ţintă, urma să dea ordinul de 
acţiune şi să-i privească pe oamenii lui cum îi pun pe 
amândoi la pământ şi îi împachetează pentru livrarea 
prin curier rapid. 


Will îşi cântărea opţiunile. Încercând să imite cât mai 
bine mersul unui om fără griji, intră în toaleta 
bărbaţilor, pentru o scurtă recunoaştere. Nu avea 
ferestre. Se spălă pe faţă cu apă rece şi se şterse cu un 
şervet de hârtie. Până la zece mai erau câteva minute. 
leşi din toaletă şi porni direct către ieşirea din spate. 
Voia să vadă dacă vreunul dintre cei patru face vreo 
mişcare şi, cel mai important lucru, să studieze 
împrejurimile. Între Beverly şi Canon era o alee 
mărginită de clădiri de pe ambele străzi. Văzu mai 
multe intrări de serviciu - o librărie, o farmacie, un 
salon de frumuseţe, un magazin de încălţăminte şi o 
bancă -, toate la o aruncătură de băț. În stânga, aleea 
ajungea în parcarea uneia dintre clădirile comerciale 
de pe Canon. Putea să plece pe jos în orice direcţie, 
către nord, sud, est sau vest. Acum nu se mai simţea 
prins în capcană, aşa că se întoarse în cafenea. 

- A, aici erai! strigă plasatoarea de lângă intrarea din 
faţă, făcându-l să tresară. Ti-am găsit o masă. 


Masa pentru două persoane era lângă fereastră, de- 
acolo putea supraveghea telefonul. Era zece fix. 
Bărbaţii de la masa din mijloc îşi turnaseră alte cafele. 

DeCorso, şeful echipei, era tuns perie, avea 
sprâncene negre, stufoase, şi antebraţe solide, 
acoperite de păr des. Frazier tocmai zicea prin radio: 
"E zece. Unde dracu' e Shackleton?" 

Frazier îl urmărea pe monitor pe Will, care-şi turnă 
cafea şi adăugă frişcă, apoi amestecă. 

Zece şi cinci. 

Lui Will i se făcuse foame şi ceru ceva de mâncare. 

Zece şi zece. 

Will înfuleca o omletă cu şuncă. Cei patru de la masa 
din mijloc aşteptau. 

La zece şi un sfert, Will începu să creadă că 
Shackleton îşi bătuse joc de el. Cele trei căni de cafea 
pe care le băuse îşi cereau tributul - trebuia să se ducă 
la closet. La toaletă mai era o singură persoană: 
bătrânul cu baston, care abia se mişca. Will termină, se 
spălă pe mâini şi, când ieşi, privirea îi căzu pe avizierul 
de lângă telefon. Era plin de cărţi de vizită, oferte de 
închiriere pe viaţă şi anunţuri despre pisici pierdute. Il 
văzuse în treacăt şi mai devreme, dar nu-l luase în 
seamă. 

Era chiar sub nasul lui. 

Un cartonaş de opt pe doisprezece, cât o carte 
poştală. 

Un sicriu desenat de mână - sicriul Doomsday - şi 
câteva cuvinte: Hotel Bev Hills, bung 7. 

înghiţi în sec, apoi îşi ascultă instinctul. 

Smulse cartea poştală şi ţâşni pe uşa din spate în 
alee. 


Frazier reacţionă înaintea echipei care se afla la faţa 
locului. 

- A fugit! Fir-ar să fie, a fugit! 

Cei patru au sărit de pe scaune şi s-au repezit la uşa 
din spate, dar drumul le-a fost blocat de bătrânul care 
tocmai ieşise de la toaletă. Lui Frazier îi era imposibil 
să mai distingă ceva pe monitor, din cauză că geanta 
în care era camera video se legăna încoace şi-ncolo, 
dar apucase să-l vadă în câteva cadre pe bătrân şi 
strigă: 

- Nu vă opriţi! O să scape! 

DeCorso îl ridică pe bătrân, apucându-l cu amândouă 
braţele, ca un urs, şi-l depuse la loc în toaletă, în 
vreme ce colegii lui se năpusteau către uşă. Când au 
ajuns afară, aleea era pustie. La ordinul lui DeCorso, 
doi au luat-o la stânga, doi la dreapta. 

Au scotocit repede aleea de la un capăt la altul, 
trecând în goană prin magazinele şi clădirile de pe 
Beverly şi Canon, uitându-se până şi sub maşinile 
parcate. Frazier urla atât de tare în microfon, încât 
DeCorso se opri o clipă şi-i spuse: 

- Te rog, Malcolm, linişteşte-te. Nu pot să lucrez dacă 
urli tot timpul. 


Will intrase într-o cabină din toaleta coaforului Via 
Veneto, aflat într-o clădire lipită de cafenea. Stătuse 
nemişcat zece minute, cu pistolul în mână, în picioare 
pe capacul closetului. Cineva intrase la scurtă vreme 
după ce ajunsese el acolo, dar nu folosise closetul, nici 
nu se spălase. Răsuflase uşurat şi rămăsese încremenit 
în aceeaşi poziţie incomodă. Nu putea să rămână acolo 
toată ziua, iar mai devreme sau mai târziu, cineva tot 
ar fi încercat să intre în cabină, aşa că ieşi din toaletă 
şi se strecură discret în salon, unde cinci-şase coafeze 


drăguţe îşi vedeau de treabă şi sporovăiau cu clientele. 
Părea să fie un salon exclusiv pentru femei, deci 
prezenţa lui acolo era cel puţin ciudată. 

- Bună! spuse una dintre coafeze, vizibil surprinsă. 
Părul blond, tuns foarte scurt, îi dădea un aer sever. 
Era îmbrăcată cu cel mai minuscul mini pe care-l 
văzuse în viaţa lui şi purta colanţi de culoarea căpşunii. 
Nu te-am văzut când ai intrat. 

- Lucraţi şi fără programare? întrebă Will. 

- De obicei, nu, răspunse fata, dar bărbatul din faţa 
ei arăta bine şi se întrebă dacă nu era vreo celebritate. 
Te cunosc de undeva? adăugă ea. 

- Incă nu, dar, dacă mă tunzi, o să facem cunoştinţă, 
glumi el. Luaţi şi bărbaţi? 

Fata dovedi că se ridica la înălţimea situaţiei. 

- O să te iau chiar eu, chicoti ea. O clientă şi-a anulat 
programarea. 

- Vreau să stau departe de fereastră şi să nu te 
grăbeşti. Eu unul am timp. 

- Vrei o mulţime de lucruri, nu-i aşa? Râse. Stai 
cuminte aici, până-ţi aduc o cafea sau un ceai. 

O oră mai târziu, Will obținuse patru lucruri: o 
tunsoare perfectă, o manichiură, numărul de telefon al 
fetei şi libertatea. Chemă de la telefonul salonului un 
taxi şi, când îl văzu oprindu-se pe Canon, îi lăsă fetei 
un bacşiş gras, sări pe bancheta din spate şi se făcu 
mic. După ce maşina se pierdu în trafic, simţi pentru 
prima dată că reuşise să scape. Rupse cartea de vizită 
cu numărul de telefon al fetei şi-o aruncă pe fereastră. 
Trebuia să-i povestească lui Nancy despre asta, era o 
dovadă clară că vorbise serios. 


Uşa bungalow-ului şapte era vopsită într-un galben- 
rozaliu. Will apăsă pe butonul soneriei. De clanţă 


atârna un cartonaş pe care scria "Nu deranjaţi", iar pe 
jos era cea mai proaspătă ediţie a ziarului local. Mai 
devreme, îşi pusese pistolul la centură, ca să-l aibă la 
îndemână, şi atinsese cu mâna dreaptă patul lui aspru. 

Vizorul se întunecă o clipă, clanţa se mişcă. Uşa se 
deschise şi se priviră în ochi. 

- Salut, Will. Văd c-ai găsit mesajul meu. 

Will constată şocat că Shackleton arăta îngrozitor, 
îmbătrânit, aproape de nerecunoscut. Îi făcu loc să 
intre. Uşa se închise singură şi amândoi rămaseră 
nemişcaţi în semiîntunericul din camera cu jaluzelele 
trase. 

- Salut. 

Mark văzu patul pistolului prin sacoul descheiat al lui 
Will. 

- N-ai nevoie de armă. 

- Zău? 

Shackleton se prăbuşi pe fotoliul de lângă şemineu. 
Will se aşeză pe canapea. Şi el era epuizat. 

- Cafeneaua era supravegheată. Mark se holbă la el. 

- Nu te-au urmărit, nu-i aşa? 

- Cred că suntem în siguranţă. Deocamdată. 

- Probabil că mi-au interceptat apelul către fiica ta. 
Ştiam c-o să te înfurii şi-mi cer scuze. N-am avut de 
ales. 

- Cine sunt ei? 

- Tipii pentru care lucrez. 

- Răspunde-mi mai întâi la întrebarea asta: ce s-ar fi 
întâmplat dacă n-aş fi văzut cartea ta poştală? 

Mark ridică din umeri. 

- Când lucrezi acolo unde lucrez eu, începi să crezi în 
destin. 

- Şi cu ce te ocupi, Mark? Spune-mi unde lucrezi. 

- Într-o bibliotecă. 


Frazier era de neconsolat. Operaţiunea se dusese 
dracului şi el habar n-avea ce să mai facă. Nu mai era 
în stare decât să ţipe ca un descreierat. Când gâtul a 
început să-l usture, le-a ordonat răguşit oamenilor lui 
să rămână pe poziţii şi - chiar dacă părea inutil - să 
continue căutarea, până când vor primi un alt ordin. 
Dacă s-ar fi dus şi el acolo, nu s-ar fi întâmplat aşa 
ceva. Crezuse că lucrează cu profesionişti. DeCorso era 
un agent foarte bun, dar, în mod evident, un foarte 
slab comandant pe teren, şi cine urma să plătească 
pentru alegerea lui? Cu căştile pe cap, începu să se 
plimbe încet pe coridoarele pustii din Area 51, 
repetându-şi în minte: "Eşecul este exclus." Apoi urcă 
până la suprafaţă, pentru că voia să simtă pe obraji 
razele de soare fierbinţi. 


Mark vorbea pe un ton când liniştit şi confesiv, când 
plângăreţ, triumfător şi arogant, iar uneori îşi arătase 
făţiş iritarea provocată de întrebările pe care le 
considera repetitive sau naive. Will folosise un ton egal 
şi profesional, cu toate că, de multe ori, îi fusese greu 
să-şi păstreze calmul în faţa celor auzite. 

Pusese lucrurile în mişcare cu o întrebare simplă: 

- Tu ai trimis cărţile poştale? 

- Da. 

- Dar nu i-ai omorât tu. 

- N-am plecat niciodată din Nevada. Nu sunt un 
criminal. Ştiu de ce-ai crezut că există un criminal. 
Exact asta am vrut să credeţi, tu şi toată lumea. 

- Atunci cum au murit? 

- Crime, accidente, sinucideri, boli, aceleaşi cauze 
care provoacă moartea în orice grup statistic. 

- Vrei să spui că n-a existat doar un singur ucigaş? 


- Da, asta spun. Asta-i adevărul. 

- Nu ai plătit, nici n-ai obligat pe altcineva să comită 
crimele? 

- Nu! Unii au fost ucişi, sunt sigur, dar şi tu ştii în 
adâncul sufletului că nu toţi. Nu-i aşa? 

- Unii dintre ei aveau probleme, admise Will. 

Se gândea la Milos Covic şi la saltul lui pe fereastră, 
la Marco Napolitano şi la acul înfipt în braţul lui, la Clive 
Robertson şi la prăbuşirea lui subită. Işi miji ochii. 

- Dacă-mi spui adevărul, atunci cum naiba ai ştiut că 
oamenii ăia vor muri? 

Zâmbetul lui Mark îl scotea din sărite. Interogase o 
mulţime de psihopaţi, iar rânjetul de tipul "eu ştiu o 
chestie de care tu habar n-ai" părea scos dintr-un 
manual despre schizofrenie. Pe de altă parte, ştia că 
Mark nu era nebun. 

- Area 51. 

- Ce-i cu ea? Ce legătură are cu asta? 

- Acolo lucrez. 

Will era de-a dreptul exasperat. 

- Bine, măcar atâta am priceput. Dă-i drumul odată! 
Mi-ai spus că lucrezi într-o bibliotecă. 

- Biblioteca e în Area 51. 

Trebuia să-i smulgă informaţiile cu cleştele, întrebare 
cu întrebare. 

- Povesteşte-mi despre biblioteca asta. 

- A construit-o Harry Truman, în 1947. După război, 
englezii au găsit un fel de complex subteran pe Insula 
Wight, lângă o mânăstire, Abația Vectis. Acolo erau 
sute de mii de cărţi. 

- Ce fel de cărţi? 

- Din Evul Mediu. În ele sunt scrise nume, miliarde... 
Peste două sute de miliarde de nume. 

- Ale cui? 


- Ale tuturor oamenilor care-au trăit pe lumea asta. 
Will clătină din cap. Parcă plutea pe o apă întunecată şi 
era pe punctul să se scufunde. 

- Scuze, dar nu pricep. 

- De la începuturile istoriei, pe Pământ au trăit 
aproape o sută de miliarde de oameni. În cărţi este 
consemnată fiecare naştere şi fiecare moarte, 
începând din secolul al VIll-lea. Dacă vrei, cărţile sunt 
cronica a o mie două sute de ani de viaţă şi moarte 
omenească. 

- Cum? 

Will se înfuriase. Şi dacă Mark era totuşi ţicnit? 

- Furia este o reacţie normală. Majoritatea se înfurie 
când află despre Bibliotecă, pentru că pune în discuţie 
tot ceea ce credeam că ştim. De fapt, Will, nimeni nu 
poate răspunde la întrebările "Cum?" sau "De ce?" 
După şaizeci şi doi de ani de discuţii, nimeni n-a aflat 
nimic în plus. 

Probabil că sute de călugări - dacă asta erau - au 
scris împreună, timp de cinci sute de ani, fără să se 
oprească măcar o clipă, toate numele şi datele, pentru 
fiecare naştere, pentru fiecare moarte. Sunt în ordine 
cronologică, la început după calendarul iulian, apoi 
după cel gregorian. Au scris fiecare nume în limba 
maternă, iar lângă ele, au adăugat un singur cuvânt în 
latină: "naştere" sau "moarte". Asta-i tot. Nici un 
comentariu, nici o explicaţie. Cum au reuşit asta? 
Credincioşii ar spune că le dicta Dumnezeu. Poate că 
erau clarvăzători, poate că erau în stare să prezică 
viitorul. Poate că erau extratereştri. Crede-mă, nimeni 
n-are nici cea mai vagă idee! Ştim un singur lucru, că 
este o descoperire monumentală. Gândeşte-te puţin, 
numărul oamenilor a crescut de-a lungul secolelor. 
Doar azi, 1 august 2009, se vor naşte 350 000 şi vor 


muri alţi 150 000, iar fiecare dintre aceste sute de mii 
de nume a fost scris în cărţi cu pană şi cerneală. Apoi, 
cele de mâine, de poimâine şi tot aşa. O mie două sute 
de ani! Erau roboţi, nu oameni. 

- Eşti conştient că nu cred un cuvânt din toate astea, 
zise Will încet. 

- Dacă mă laşi o zi, pot să-ţi dovedesc. Pot să-ţi dau 
o listă cu toţi cei care vor muri mâine la Los Angeles. 
Sau la New York, sau la Miami. Unde vrei. 

- Nu am o zi la dispoziţie. Will se ridică şi începu să 
se plimbe nervos prin cameră. Nu-mi vine să cred că ți- 
am acordat atâta timp! Injură cu sete şi spuse furios: 
Intră pe Net şi caută Panama City, Florida, News 
Herald. Citeşte necroloagele de azi şi vezi dacă apar în 
lista aia afurisită! 

- Când ai venit, n-ai văzut afară ziarul? N-ar fi mai 
uşor aşa? 

- Poate că l-ai citit deja! 

- Crezi că toată povestea asta e o farsă complicată? 

- Poate că e. Mark părea tulburat. 

- Nu pot să mă conectez la Net. 

- Gata, tot ce mi-ai spus e o minciună! strigă Will. 
Am ştiut de la bun început că minţi. 

- Dacă mă conectez, mă localizează în câteva 
minute. Nu vreau. 

Will se uită înnebunit în jur şi văzu colţul unei 
tastaturi prin deschizătura uşii comodei în care se afla 
televizorul. 

- Ce-i asta? întrebă el. Shackleton zâmbi. 

- Acces la Internet prin cablul hotelului. N-am 
observat. 

- Bun, acum poţi s-o faci? 

- Sunt specialist IT. Cred că mă descurc. 

- Parcă ziceai că eşti bibliotecar. 


Mark nu-i răspunse. După un minut, pe ecranul 
televizorului apăru site-ul ziarului. 

- E din oraşul tău de baştină, aşa-i? 

- Ştii bine că da. Ș 

Mark îşi scoase laptopul din geantă şi-l deschise. In 
timp ce-l conecta la Internet, Will descoperi brusc o 
inadvertenţă. 

- Stai puţin! Ai spus că-n cărţi sunt scrise doar nume 
şi date, apoi mi-ai dat de înţeles că le poţi sorta pe 
oraşe. Cum? 

- Cam asta facem în Area 51. Fără localizare 
geografică, informaţiile sunt inutile. Avem acces la 
toate bazele de date virtuale şi analoge din lume, la 
registrele de naşteri, listele de abonaţi telefonici, 
starea civilă, forţele de muncă, bănci, impozite, 
cadastru, asigurări, ce vrei şi ce nu vrei. Pe planeta 
asta trăiesc 6,6 miliarde de oameni. Am adunat 
elemente de localizare geografică mai mult sau mai 
puţin precise - cel puţin, ţara sau provincia - pentru 
nouăzeci şi patru la sută dintre ei. Aproape sută la sută 
pentru America de Nord şi Europa. Se uită la Will. Am 
codat totul. E bine să ştii că ai nevoie de o parolă, pe 
care n-am de gând să ţi-o dau. Trebuie să fiu sigur c-o 
să mă aperi. 

- De cine? 

- De aceiaşi oameni care te urmăresc şi pe tine. Noi 
le spunem "supraveghetori". Serviciul de securitate din 
Area 51. Gata, am intrat. Treci la tastatură. 

- Du-te-n dormitor, spuse Will. Nu vreau să vezi 
datele. 

- N-ai încredere-n mine. 

- Aşa e, n-am. 

În următoarele câteva minute, Will strigă numele 
celor decedați recent în Panama City. Amesteca 


numele unora care muriseră ieri cu altele, pe care le 
scotea din arhiva ziarului. Spre surprinderea lui, Mark îi 
dădea imediat data corectă. Fără greşeală. In cele din 
urmă, Will îl chemă înapoi în cameră şi se plânse: 

- Ce naiba! Parcă jucăm într-un spectacol de varietăţi 
şi tu eşti clarvăzător. Cum reuşeşti chestia asta? 

- Ţi-am spus adevărul. Dacă ai impresia că te 
păcălesc, trebuie s-aştepţi până mâine. O să-ţi dau 
numele a zece persoane din L.A. care vor muri azi. 
Mâine n-ai decât să citeşti rubrica de decese. 

Apoi Mark îi dictă cele zece nume şi adresele, iar Will 
le notă în carnetul hotelului. Rupse foaia şi o băgă 
nervos în buzunar, dar o scoase imediat şi spuse, pe un 
ton provocator: 

- Nu vreau s-aştept până mâine! 

Scoase mobilul din buzunarul pantalonilor, dar 
constată că era mort - bateria se mişcase când îl 
scăpase pe trotuar. O fixă la loc şi afişajul se aprinse. 
Mark îl urmări amuzat cât timp sună la informaţii, ca să 
obţină numerele de telefon. 

Will înjura de fiecare dată când auzea căsuţa vocală 
sau telefonul suna în gol. In sfârşit, la al şaptelea 
număr, îi răspunse cineva. 

- Bună ziua, sunt Larry Jackson şi răspund la un apel 
pe care l-am primit de la Ora LeCeille Dunn, începu el. 
Ascultă câteva clipe, în timp ce se plimba prin cameră. 
Da, mi-a telefonat săptămâna trecută. Avem o 
cunoştinţă comună. Ascultă din nou, acum întins pe 
canapea. Scuzaţi-mă, când s-a întâmplat asta? Azi- 
dimineaţă? Pe neaşteptate? Îmi pare foarte rău. 
Condoleanţele mele. 

Mark îşi desfăcu larg braţele. 

- Acum mă crezi? 


În căştile lui Frazier se auzi o voce: 

- Malcolm, avem iar semnal de la telefonul lui Piper. 
E undeva pe Sunset, cam la numărul 9600. 

Incepu să alerge către Centrul de Operaţiuni. Parcă 
se dădea într-un montagne russe, dar de data asta 
urca. 


Will se ridică de pe canapea şi deschise barul. Găsi o 
sticlă pe trei sferturi plină cu Walker Black, o deschise 
şi îşi turnă o porțţie într-un pahar de whisky. 

- Vrei şi tu? întrebă el. 

- E prea devreme. 

- Oare? Dădu whisky-ul peste cap şi aşteptă câteva 
clipe, să-şi facă efectul. Câţi au aflat despre treaba 
asta? 

- Nu ştiu exact. Cu tot cu Nevada şi Washington, 
cred că o mie de oameni. 

- Cine trage sforile? Cine conduce? 

- Baza e în subordinea Marinei. Sunt aproape sigur 
că preşedintele şi câţiva membri ai Cabinetului ştiu 
despre ce-i vorba, la fel şi unii de la Pentagon şi de la 
agenţiile de securitate naţională. Dar persoana cu 
funcţia cea mai înaltă pentru care bag mâna-n foc e 
secretarul Marinei, fiindcă i-am văzut numele pe nişte 
rapoarte. 

- De ce tocmai Marina? întrebă Will stupefiat. 

- Nu ştiu. Aşa a fost de la bun început. 

- Şi povestea a fost ţinută sub capac şaizeci de ani... 
Nu pot să cred că ăştia care ne conduc sunt atât de 
buni. 

- Cine-şi dă drumul la gură, dispare, spuse Mark 
amar. 

- Dar în ce scop? Ce fac cu informaţiile? 


- Cercetare. Planificare. Alocarea resurselor. CIA şi 
armata au folosit cărţile încă din anii '50. Nu au cum să 
nu le folosească, din moment ce există. Reuşim să 
prevedem unele evenimente şi ăsta-i un lucru util, 
chiar dacă nu le putem schimba cursul şi nu putem 
salva vieţi. Cine e în stare să prevadă evenimente 
importante poate să planifice în consecinţă, să 
stabilească bugete, direcţii politice, poate chiar să 
atenueze impactul lor. Area 51 a prevăzut războiul din 
Coreea, epurările din China sub regimul Mao, războiul 
din Vietnam, masacrele lui Pol Pot în Cambodgia, 
războaiele din Golf. De obicei, reuşim să anticipăm şi 
marile catastrofe aviatice sau dezastrele naturale, de 
pildă inundaţiile şi cutremurele. Am ştiut de atentatele 
din 11 septembrie. 

Will era ameţit. 

- Chiar nu puteam lua măsuri? 

- Ţi-am mai spus, deznodământul este inevitabil. Nu 
ştiam precis unde vor avea loc atentatele, nici cine le 
punea la cale, deşi aveam câteva idei, mai mult sau 
mai puţin corecte. Cred că din cauza asta am atacat 
atât de repede Irakul. Totul a fost stabilit dinainte. 

- Isuse Cristoase! 

- Avem supercomputere care analizează datele şi 
caută corelaţii, douăşpatru de ore din douăşpatru. Se 
aplecă spre Will şi-i şopti: iți jur pe capul meu că 200 
000 de chinezi vor muri la 9 februarie 2013, dar nu ştiu 
din ce cauză. Se lucrează la asta chiar acum. In 2025 - 
25 martie, mai precis -, peste un milion de oameni vor 
muri în India şi Pakistan. E un eveniment major, dar 
prea departe în viitor ca să ne concentrăm asupra lui. 

- De ce în Nevada? 

- Biblioteca a fost dusă acolo după ce a fost 
transportată cu avioane militare din Anglia la 


Washington. Au construit un complex antiatomic 
subteran. Transcrierea datelor post-1947 şi trecerea lor 
pe suport digital a durat douăzeci de ani. Cărţile erau 
extrem de preţioase înainte să apară calculatoarele. E 
uimitor când te gândeşti, dar, acum, Biblioteca propriu- 
zisă nu mai foloseşte la nimic. Cât despre Nevada, a 
fost aleasă pentru că e departe şi acolo o bază poate fi 
apărată mai uşor. Truman a lansat o perdea de fum în 
1947, povestea cu OZN-ul de la Roswell, iar oamenii au 
început să creadă că în Area 51 sunt studiate farfurii 
zburătoare. Nu puteau ţine secretă existenţa 
complexului, pentru că munceau prea mulţi acolo, dar 
puteau ascunde scopul real al construirii lui. O mulţime 
de proşti încă mai cred gogoşile cu farfurii zburătoare! 

Will se pregătea să-şi mai toarne o porţie de whisky, 
dar îşi dădu seama că efectul alcoolului era mai 
puternic decât se aşteptase. Nu era o idee bună să se 
îmbete tocmai acum. 

- Tu la ce lucrezi acolo? întrebă el. 

- Securitate informatică. Avem cele mai bine păzite 
servere din lume. Accesul la ele e imposibil şi din 
exterior, şi din interior, sau cel puţin a fost. 

- Adică ţi-ai spart propriul sistem de securitate. 

- Sunt singurul care-ar fi putut s-o facă, spuse Mark 
triumfător. 

- Cum? 

- O metodă elementară. Mi-am băgat în fund un stick 
de memorie. l-am păcălit pe căcănarii ăia de 
supraveghetori. 

Bineînţeles, sunt obligaţi să păstreze secretul 
Bibliotecii. Îţi dai seama ce s-ar întâmpla? Toţi ar fi 
paralizaţi de spaimă, dac-ar şti când vor muri - ei sau 
soțiile, părinţii, copiii, prietenii lor. Analiştii noştri spun 
că societatea umană s-ar schimba iremediabil. 


Milioane de oameni ar fugi care-ncotro, urlând "Ce rost 
mai are?" Criminalii ar comite şi mai multe crime, dac- 
ar afla că nu vor fi executaţi. Poţi să-ţi imaginezi şi 
singur alte scenarii oribile. Şi e vorba numai de naştere 
şi moarte, asta-i partea amuzantă! Nu scrie acolo nimic 
despre cum trăiesc oamenii, nimic despre calitate. Will 
aproape că strigă la el: 

- Atunci de ce-ai făcut-o? De ce-ai trimis cărţile 
poştale? Mark ştia că va veni şi această întrebare, se 
citea pe faţa lui. Buza de jos începu să-i tremure. Parcă 
era un copil care aştepta să fie bătut cu nuiaua. 

- Am vrut să... 

Tăcu, apoi suspină şi se înecă. 

- Ai vrut să ce? 

- Am vrut o viaţă mai bună. Am vrut să fiu... 
altcineva. Izbucni iar în plâns. Patetismul îl scotea din 
sărite pe Will, dar se stăpâni. 

- Spune, te-ascult. 

Mark luă un şerveţel şi-şi suflă nasul. 

- N-am vrut să fiu un robot închis toată viaţa într-un 
laborator. Când intru într-un cazinou, mă uit la tipii cu 
bani şi mă întreb: "De ce ei?" Sunt de-o mie de ori mai 
deştept decât ei. De ce nu eu? Dar n-am avut niciodată 
noroc. Nici una dintre firmele la care-am lucrat după 
ce-am plecat de la MIT n-a dat lovitura. Nici una n-a 
fost Microsoft sau Google. Am câştigat ceva bani din 
acţiuni, dar toată chestia cu dotcom-urile a trecut pe 
lângă mine. Pe urmă, am făcut marea greşeală, am 
acceptat să lucrez pentru guvern. După ce se termină 
luna de miere în Area 51, îţi dai seama că e o slujbă 
prost plătită, ca oricare alta, doar că stai într-un 
buncăr. Am încercat să-mi vând scenariile - ţi-am spus 
că scriu şi le-au aruncat la coş. In cele din urmă, m-am 


hotărât să-mi schimb viaţa folosind doar o mică parte 
din informaţii. 

- Deci, până la urmă, e vorba de bani? Asta e? 

Mark aprobă din cap, dar adăugă repede: 

- Nu bani de dragul banilor, ci pentru schimbarea pe 
care-o aduc. 

- Cum aveai de gând să câştigi bani din cazul 
Doomsday? Mark, care până atunci fusese încruntat, 
zâmbi triumfător. 

- l-am câştigat deja! O mulţime de bani! 

- Luminează-mă, Mark. Nu sunt la fel de inteligent ca 
tine. 

Mark nu sesiză sarcasmul lui Will şi luă cuvintele lui 
drept un compliment. Se lansă într-o lungă explicaţie, 
la început încet şi cu răbdare, apoi din ce în ce mai 
repezit. 

- Bine, uite cum am făcut... şi vreau să-ţi spun că 
totul a ieşit exact cum am plănuit. Trebuia să fac o 
demonstraţie cu marfa pe care voiam s-o vând. 
Trebuia să atrag atenţia oamenilor. Cea mai bună cale 
de a atrage atenţia este să implici mass-media, nu? ŞI 
ce anume ar fi corespuns acestor cerinţe? Doomsday! 
Apropo, mie mi se pare că numele e nemaipomenit. 
Voiam să-i fac pe toţi să creadă că există un criminal în 
serie care-şi anunţă conştiincios victimele, aşa c-am 
luat la întâmplare, din baza de date, nouă persoane din 
New York. Văd cum te uiţi la mine. De acord, poate că, 
dintr-un anumit punct de vedere, şi asta poate fi 
considerată o crimă, dar recunoaşte că n-am omorât 
pe nimeni cu mâna mea. Odată ce presa a preluat 
cazul, am reuşit să atrag atenţia omului la care voiam 
să ajung: Nelson Elder. Se întrerupse când văzu 
expresia lui Will. Ce s-a întâmplat? Îl cunoşti? 

Will clătina din cap, uluit. 


- Da, îl cunosc. Am auzit c-a murit. 

- L-au omorât. Şi pe Kerry, şopti Mark. 

- Poftim? Pe cine? 

- Au omorât-o pe prietena mea! strigă Mark, apoi 
continuă pe un ton potolit: Kerry nu ştia nimic. N-avea 
nici un rost s-o omoare. Şi ce mă înnebuneşte cel mai 
tare e că, de la bun început, ar fi trebuit să le caut 
numele în baza de date. Când m-am gândit să fac 
asta... 

În mintea lui Will se aprinse în sfârşit un bec, o 
reacţie întârziată. 

- Isuse! Nelson Elder, asigurări de viaţă! Mark dădu 
din cap. 

- Am făcut cunoştinţă cu el într-un cazinou. Era un 
tip de treabă. Apoi am descoperit că firma lui avea 
probleme, şi cum aş fi putut ajuta mai eficient un tip 
care vinde asigurări, decât spunându-i când vor muri 
clienţii lui? Asta a fost ideea genială. Elder a înţeles 
imediat. 

- Cât? 

- Bani, adică? 

- Da, bani. 

- Cinci milioane. 

- Ai vândut bijuteriile coroanei pe cinci milioane 
amărâte? 

- Nu! Am fost foarte prudent. El îmi dădea nume, eu 
îi dădeam date. Doar atât. Era o afacere bună pentru 
amândoi. Baza de date a rămas la mine. Nimeni nu se 
atinge de ea, doar eu. 

- Toată baza de date? 

- Numai Statele Unite. Desert Life vinde asigurări 
doar aici. Nu puteam să fur toată chestia, e prea mare. 

Will înota cu greu într-o mare de informaţii şi de 
emoţii greu de stăpânit. 


- Mai e ceva. Te-ai gândit la o şmecherie, nu-i aşa? 
Mark nu-i răspunse. 

- Ai vrut să mă atragi în povestea asta, nu? Ai ales 
New Yorkul pentru schema ta, fiindcă e teritoriul meu. 
Ai vrut să mă vezi în rahat până peste cap, nu-i aşa? 

Shackleton se uita în pământ, ca un copil prins că a 
făcut o prostie. 

- Cât timp am fost colegi de cameră, te-am invidiat 
mereu, şopti el. În liceu n-am cunoscut pe nimeni ca 
tine. Tot ce făceai îţi reuşea. Tot ce făceam eu... Vocea 
i se stinse. Când ne-am întâlnit anul trecut, rănile s-au 
deschis iar. 

- Am fost colegi de cameră doar în anul întâi. Am 
stat nouă luni în aceeaşi cameră, când eram nişte 
copii. Şi eram foarte diferiţi. 

Mark încuviinţă trist, încercând să-şi stăpânească 
emoția. 

- Am sperat că o să stai cu mine şi pe urmă. l-ai 
ajutat. l-ai ajutat să mă lege de pat. 

Will se înfioră. Omuleţul era jalnic. Nu exista nici 
urmă de nobleţe în acţiunile sau în intenţiile lui. Totul 
se reducea la ură de sine, autocompătimire şi dorinţe 
infantile, ambalate înşelător într-un IQ de excepţie. 
Sigur, puştiul suferise o traumă psihică şi da, el se 
simţea vinovat, dar, pentru numele lui Dumnezeu, 
fusese o farsă studenţească inofensivă! Omul care se 
ascundea în camera asta de hotel era demn de dispreţ 
şi periculos, iar Will se văzu obligat să lupte din 
răsputeri cu impulsul irezistibil de a-l dobori la pământ, 
printr-o singură lovitură în bărbia ascuţită şi fragilă. 

Dintr-o mişcare, creatura asta demnă de milă îi 
întorsese viaţa pe dos. Nu voia să aibă de-a face cu 
nimic din toate astea. Tot ce voia era să iasă la pensie 
şi să fie lăsat în pace. Dar evident că, odată ce aflai de 


existenţa Bibliotecii, nimic nu mai era ca înainte. 
Trebuia să se gândească, dar mai întâi trebuia să 
scape cu viaţă. 

- Spune-mi ceva, Mark, m-ai căutat şi pe mine acolo? 
zise el, pe un ton belicos. Când o să dispar de pe 
lumea asta, azi? In timp ce aştepta răspunsul, îşi 
spunea: Şi dacă-ar fi aşa, cui îi pasă? Ce motiv am să 
trăiesc? O să stric şi viaţa lui Nancy, aşa cum am 
stricat atâtea altele. Fie ce-o fi! 

- Nu. Şi nici eu. Amândoi suntem DDO. 

- Ce înseamnă asta? 

- Dincolo de orizont. Cărţile se opresc la anul 2027. 
Area 51 are o speranţă de viaţă de optzeci de ani. 

- De ce se opresc? 

- Nu ştim. La mânăstire au fost găsite urmele unui 
incendiu. Accident, conflict politic, religios? N-avem 
cum să aflăm. E un simplu fapt. 

- Deci o să trăiesc cel puţin până-n 2027, zise Will 
gânditor. 

- Ca şi mine, îi reaminti Mark. Îmi dai voie să te-ntreb 
ceva? 

- Spune. 

- Te-ai prins că eu am pus totul la cale? Din cauza 
asta te caută şi pe tine? 

- Da. M-am prins. 

- Cum? 

Işi dădu seama că Mark ardea de nerăbdare să afle 
răspunsul. 

- Sunt sigur că n-am lăsat nici o urmă. 

- Am găsit scenariul tău la WGA. În prima versiune, 
sunt o mulţime de personaje cu nume neinteresante. În 
a doua versiune, apar o mulţime de personaje cu nume 
foarte interesante. Trebuia să spui cuiva, nu-i aşa? 
Chiar dacă era o glumă la care numai tu puteai să râzi. 


Mark era uimit. 

- Cum ţi-a venit ideea? 

- Corpul de literă al cărţilor poştale. Azi nu-l mai 
foloseşte aproape nimeni, cu excepţia scenariştilor. 

Mark fluieră. 

- Habar n-aveam. 

- Ce? 

- Că eşti inteligent. 


Frazier stătea în faţa monitorului şi încerca să-şi 
inducă o stare de optimism. Pe ecran clipea iar punctul 
galben care semnala poziţia lui Piper, oamenii lui se 
aflau în apropiere şi-şi aminti că nici unul dintre ei nu 
urma să moară azi, nici Shackleton, nici Piper. 
Concluzia inevitabilă era că operaţiunea se va 
desfăşura perfect şi amândoi fugarii vor fi aduşi la bază 
pentru interogatoriu. Ce se va întâmpla cu ei mai târziu 
nu era problema lui. Amândoi fiind DDO, era de 
presupus că vor fi neutralizaţi într-un fel sau altul. Lui 
puţin îi păsa. 

In clipa următoare, DeCorso i-a zdruncinat 
optimismul. 

- Malcolm, uite care-i situaţia. Sunt într-un hotel, 
Beverly Hills. Are câteva sute de camere împrăştiate 
pe aproape cinci hectare. Semnalul are o precizie de 
plus minus trei sute de metri. N-am destui oameni ca 
să închid perimetrul, nu mai spun ca să scotocesc în 
tot hotelul. 

- Fir-ar al dracului! urlă Frazier. Nu putem amplifica 
semnalul? 

Unul dintre tehnicienii din Centrul de Operaţiuni îi 
răspunse fără să-şi ia privirea de la monitor: 

- Sunaţi-l. Dacă răspunde, îl localizăm cu o precizie 
de cincizeci de metri. 


Gura lui Frazier se arcui într-un zâmbet uriaş. 
- Fir-ai tu să fii, geniule! O să-ţi cumpăr un camion 
de bere. 


Mobilul lui Will începu să sune şi el se gândi imediat 
la Nancy. Voia să-i audă glasul şi, în graba lui, nu mai 
citi ce scria pe afişaj: "Apel din afara ariei de 
acoperire". 

- Alo? Tăcere. 

- Nancy? Închise imediat. 

- Cine era? întrebă Mark. 

- Nu-mi place treaba asta, zise Will. Se uită la 
telefon, se strâmbă şi-l deconectă. Cred că trebuie s-o 
ştergem. Adună-ţi lucrurile. 

Mark era speriat. 

- Unde mergem? 

- Deocamdată nu ştiu. Departe de L.A. Ei ştiu că sunt 
aici, deci ştiu că şi tu eşti aici. O să luăm un taxi până 
la maşina mea. Doar suntem amândoi inteligenţi, ar 
trebui să găsim o soluţie. 

Mark se aplecă şi puse laptopul în geantă, iar când 
se ridică, văzu că Will stătea lângă el. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă el alarmat. 

- O să iau eu geanta. 

- De ce? 

Will îi aruncă o privire amenințătoare. 

- Pentru că aşa vreau. Nu mă face să ţi-o cera doua 
oară. Vreau şi parola. 

- Nu! O să mă laşi baltă. 

- Banu. 

- Ce garanţie am? 

Bărbatul firav din faţa lui părea atât de înspăimântat 
şi de vulnerabil, încât, pentru prima dată, lui Will i se 
făcu milă de el. 


- Îţi dau cuvântul meu. Uite, dacă ştim amândoi 
parola, am o şansă în plus să te salvez dacă suntem 
obligaţi să ne despărţim. 

- Pitagora. 

- Ce? 

- Matematicianul grec. Pitagora. 

- Are vreo semnificaţie anume? 

Înainte ca Mark să-i răspundă, pe terasă se auzi un 
zgomot slab şi Will îşi scoase pistolul. 


Uşa din faţă şi uşa terasei au fost sparte în acelaşi 
timp. 

În clipa următoare, camera s-a umplut de oameni. 

Pentru un participant direct, un schimb de focuri 
pare să dureze o veşnicie, dar pentru un observator din 
exterior - aşa cum era Frazier -, totul se încheie în 
câteva secunde. 

DeCorso văzu arma din mâna lui Will şi începu să 
tragă. 

Primul glonţ îi şuieră pe lângă ureche. 

Will plonjă pe covorul portocaliu şi trase de jos în sus, 
ţintind piepturi, abdomene, corpuri masive. Apăsa pe 
trăgaci cât de repede putea. Işi mai folosise arma în 
condiţii reale doar o singură dată, la un motel de pe 
marginea unei autostrăzi din Florida, la nici doi ani de 
când intrase în poliţie. În ziua aceea, împuşcase doi 
oameni. Era mai uşor să împuşti oameni decât 
veverite. 

DeCorso a căzut primul, provocând un moment de 
derută. Toţi aveau arme cu amortizor, iar gloanțele nu 
făceau zgomotul acela scurt şi puternic, ci plesneau 
doar, înfigându-se în pereţi şi mobilă. In contrast, 
pistolul lui Will bubuia asurzitor, iar Frazier tresări la 


fiecare dintre cele optsprezece focuri. În cele din urmă 
se aşternu liniştea. 

In clipa aceea, camera era plină de fum înecăcios şi 
de mirosul caustic al prafului de puşcă ars. Will auzi un 
glas subţirel care gâlgâia isteric dintr-un set de căşti 
căzut pe covor, lângă capul unui om. 

Peste tot, culoarea primară a sângelui contrasta 
strident cu pereţii şi mobilierul pastel. Pe podea zăceau 
patru inşi: doi gemeau, doi erau tăcuţi şi nemişcaţi. 
Will se ridică în genunchi şi, clătinându-se, în picioare. 
Parcă avea oase de cauciuc. Nu simţea nici o durere, 
dar îşi aminti că adrenalina putea ascunde chiar şi o 
rană serioasă. Se pipăi neliniştit, de sus până jos. Era 
teafăr. Apoi văzu picioarele lui Mark, în spatele 
canapelei, şi se grăbi să ajungă la el. 

"Isuse", îşi spuse când îl văzu. În capul lui Mark se 
căsca o gaură de mărimea unui dop de plută, din care 
curgea sânge, amestecat cu ţesut cerebral. Horcăia şi 
pe obraz i se prelingea o dâră de salivă roşiatică. 

DDO? 

Will se înfioră când îşi dădu seama că fostul lui coleg 
de cameră era condamnat să trăiască aşa încă cel 
puţin optsprezece ani. Luă geanta cu laptopul şi fugi 
afară. 


23 


1 AUGUST 2009 
LOS ANGELES 


Will încerca să fie invizibil. O mulţime de oameni 
treceau pe lângă el în goană, îndreptându-se spre 
bungalow. Doi agenţi de securitate ai hotelului, în 
sacouri albastre, îl scoaseră de pe alee. Continuă să 
meargă încet şi cât mai firesc prin parcul hotelului, în 
sens opus, un ins oarecare, cu o geantă de piele pe 
umăr. 

În timp ce uşile clădirii principale se închideau în 
urma lui, auzi strigăte înăbuşite din direcţia bungalow- 
ului. În curând se va dezlănţui iadul. Sirenele se 
auzeau tot mai aproape. Işi aminti că poliţia venea 
mult mai repede când era chemată în cartiere selecte. 
Trebuia să se hotărască pe loc. Putea risca să încerce 
să ajungă la maşină sau putea rămâne acolo, ascuns 
chiar sub ochii lor. Tactica funcţionase la salonul de 
frumuseţe, aşa că se hotări s-o folosească iar. Era 
oricum prea zdruncinat ca să facă altceva. 

La recepţie domnea un adevărat haos. Clienţii 
strigau că auziseră Împuşcături, iar agenţii de 
securitate aplicau procedura de criză. Trecu repede pe 
lângă grupul de oameni isterici şi se duse la lifturi. Se 
urcă într-o cabină goală şi apăsă la întâmplare butonul 
pentru etajul al treilea. 

Coridorul era pustiu, cu excepţia unui cărucior lăsat 
în faţa unei uşi. Aruncă o privire, prin deschizătura uşii, 
în camera 315 şi văzu o femeie care dădea cu 
aspiratorul. 

- Bună! strigă el pe un ton cât mai vesel cu putinţă. 
Femeia îi zâmbi. 


- Bună ziua, domnule. Termin imediat. 

In cameră erau geamantane, iar în dulapul deschis, 
văzu haine bărbăteşti. 

- M-am întors mai devreme decât credeam, zise Will. 
Trebuie să dau un telefon. 

- Nu-i nimic, domnule. Sunaţi la recepţie când doriţi 
să mă întorc. 

Era în sfârşit singur. 

Privi pe fereastra care dădea spre grădină şi văzu o 
mulţime de poliţişti şi paramedici. Se aşeză greoi pe un 
fotoliu şi închise ochii. Nu ştia cât timp are la dispoziţie 
- trebuia să-şi facă un plan. 

Se pomeni în schimb pe şalupa de pescuit, cu tatăl 
lui, Phillip Weston Piper, care punea liniştit momeală 
într-o undiţă. | se păruse totdeauna un nume foarte 
potrivit pentru un bărbat cu mâini aspre şi pielea arsă 
de soare, care-şi câştiga pâinea arestând beţivi şi 
împărțind amenzi şoferilor vitezomani. Bunicul, care 
fusese profesor de studii sociale la un liceu din 
Pensacola, nutrise mari speranţe pentru fiul lui nou- 
născut şi se gândise că un nume elegant îi va da o 
şansă în plus în viaţă. Greşise amarnic. Băiatul 
devenise un beţiv şi un vânător de distracţii şi de fuste. 
Trecuse prin viaţă cu sticla-n mână şi se dovedise un 
soţ mizerabil, care-şi asedia nevasta cu o canonadă de 
abuzuri. 

Fusese totuşi un tată pe jumătate bun. Deşi era 
extrem de taciturn, Will simţea că se străduia să facă 
ceea ce credea el că e mai bine pentru fiul său. Poate 
că relaţia lor ar fi fost mai strânsă dac-ar fi ştiut că 
tatăl lui va muri în timp ce el se afla departe, la 
colegiu. Poate că atunci ar fi luat iniţiativa şi l-ar fi 
provocat pe bătrân la o discuţie, ca să afle ce credea el 
despre viaţa lui, despre familie, despre fiul său. Dar 


discuţia fusese îngropată împreună cu Phillip Weston 
Piper, iar între timp Will se resemnase cu ideea că 
ratase pe veci ocazia. 

Nu-l interesase niciodată prea mult religia sau 
filozofia. În fond, meseria lui era moartea, iar metoda 
lui de abordare a anchetelor se sprijinea strict pe fapte. 
Unii trăiau, alţii mureau pentru că se aflau în locul 
nepotrivit, la momentul nepotrivit. Totul era guvernat 
de întâmplare. 

Maică-sa fusese o femeie credincioasă, iar în scurtele 
lui vizite acasă, o însoțea la biserica baptistă din 
Panama City. Murise de cancer, iar slujba de 
înmormântare fusese oficiată la aceeaşi biserică. De-a 
lungul timpului, Will auzise prea multe predici despre 
voia lui Dumnezeu şi planurile divine. În liceu, citise 
câte ceva despre calvinism şi predestinare. Fusese 
mereu convins că toate erau prostii. Lumea era 
guvernată de haos şi de întâmplare. Nu exista nici un 
plan universal. 

lată că greşise. g 

Deschise ochii şi se uită peste umăr. In grădină parcă 
se adunaseră toţi poliţiştii din Beverly Hills. Încă mai 
soseau ambulanţe şi paramedici. Scoase laptopul din 
geantă şi-l deschise. Nu fusese oprit. Pe ecran apăru 
fereastra de acces la baza de date a lui Shackleton şi 
un câmp pentru parolă. Scrise greşit "Pitagora" de trei 
ori la rând. Degeaba făcuse studii la Harvard. 

Apăru o fereastră de căutare: numele, data naşterii, 
oraşul, codul, adresa. Totul era foarte simplu. Scrise 
propriul nume, apoi data naşterii, şi computerul îi 
răspunse: DDO. Foarte bine, confirmat. Din fericire, nu 
DDO cum era Mark Shackleton. Avea înaintea lui încă 
cel puţin optsprezece ani, aproape o viaţă. 


Următoarele căutări nu erau la fel de uşoare. Ezită, 
se întrebă dacă nu era mai bine să închidă calculatorul, 
dar auzi alte sirene şi tot mai multe strigăte în grădină. 
Trase aer în piept, apoi scrise: "Laura Jean Piper, 


08.07.1984" şi apăsă tasta Enter. 
DDO 


Expiră lung şi şopti fără să vrea: Slavă ţie, Doamne. 
Apoi inspiră iar adânc şi tastă: "Nancy Lipinski, White 
Plains, NY". 

E DDO 

Incă o căutare, pentru a-şi definitiva planul: "Jim 


Zeckendorf, Weston, Massachusetts". 
DDO 


Asta-i tot ce vreau să ştiu, asta-i tot ce am nevoie să 
ştiu, îşi spuse el. Tremura. 

Acum logica lucrurilor i se părea irefutabilă. El, fiica 
lui şi Nancy vor scăpa cu viaţă, în ciuda încăpăţânării 
indivizilor care primiseră misiunea să elimine orice 
ameninţare la adresa secretului îngropat în Area 51. Cu 
alte cuvinte, el va acţiona şi va reuşi, într-un fel sau 
altul, să împiedice uciderea lor. 

Era nebunie pură. la liberul-arbitru şi aruncă-l pe 
fereastră, îşi zise cu amărăciune. Fluviul Destinului îl 
purta năvalnic la vale. Nu mai era stăpânul propriei 
sorţi, nici al propriului suflet. 

Pentru prima dată de când murise tatăl lui, începu să 
plângă. 


În timp ce echipele de intervenţie transportau răniții 
la ambulanţele care aşteptau în grădină, Will stătea la 
biroul din camera 315 şi scria o scrisoare, pe o coală cu 
antetul hotelului. Termină şi o reciti. Trebuia să adauge 
ceva înainte s-o pună la poştă. 

Frumoasa după-amiază de sâmbătă din Beverly Hills 
era tulburată de zgomotul motoarelor şi de norii 


gazelor de eşapament de la zecile de maşini de 
intervenţie şi dube ale canalelor de televiziune ce 
blocau Sunset Boulevard, în ambele sensuri. Trecu 
încet pe lângă ele, cu capul plecat, şi opri un taxi. 

- Ce naiba se-ntâmplă aici? întrebă şoferul. 

- Habar n-am, răspunse Will. 

- Încotro? 

- Du-mă la orice magazin de calculatoare, la 
Biblioteca Centrală şi la o poştă. In ordinea asta. Uite, 
pentru tine. 

Se întinse peste spătarul scaunului din faţă şi aruncă 
în poala şoferului o bancnotă de o sută de dolari. 

- Unde vrei matale, acolo te duc, zise entuziasmat 
taximetristul. 


S-au oprit la un Radio Shack, de unde Will a 
cumpărat un stick de memorie. După ce s-a întors în 
taxi, a copiat repede baza de date pe noul stick şi l-a 
pus în buzunarul de la piept. 

l-a spus şoferului să-l aştepte în faţa Bibliotecii 
Centrale, o clădire impunătoare, în stil art deco, aflată 
lângă Pershing Square, în centrul oraşului. După o 
scurtă oprire la biroul de informaţii, străbătu repede 
sală după sală. La subsol, scăldat în lumina crudă a 
tuburilor de neon, într-o sală în care ajungeau foarte 
puţini vizitatori, se gândi la Donny şi-i mulţumi pentru 
ascunzătoarea perfectă. 

Un întreg corp de bibliotecă era plin de ediţii 
mucegăite,vechi de zeci de ani, ale regulamentelor 
municipale din Los Angeles. După ce s-a convins că era 
singur, s-a ridicat pe vârfuri şi a tras dintr-un raft, nu 
fără efort, un volum din 1947. Era atât de greu, încât 
aproape l-a scăpat pe jos. 


1947. Un strop de ironie, într-o zi sumbră. Tomul 
mirosea a vechi şi părea neatins de multă vreme. Cu 
excepţia unui ghinion teribil, era sigur că va fi ultima 
persoană care-l va atinge, mulţi ani de-acum încolo. 
Deschise volumul la mijloc. Cotorul se curbă, iar între 
el şi legătura cărţii apăru un spaţiu gol de doi 
centimetri, în care introduse stick-ul de memorie, cât 
mai adânc posibil. Când închise cartea, cotorul se 
întinse şi scârţâi. Cartea arăta la fel ca înainte. 

Următoarea oprire a fost foarte scurtă, la cel mai 
apropiat oficiu poştal, de unde a cumpărat un timbru, 
aruncând apoi scrisoarea, completată între timp, în 
cutia pentru urgenţe. Scrisoarea îi era adresată lui Jim 
Zeckendorf, la biroul lui de avocatură din Boston. In 
plic era un alt plic, închis. Mesajul începea aşa: 


Jim, Îmi pare rău că te implic în ceva foarte 
complicat, dar am nevoie de ajutorul tău. Dacă, în 
viitorul apropiat, nu te contactez personal în fiecare 
lună, până în prima zi de marţi, vreau să deschizi plicul 
şi să urmezi instrucțiunile. 


Întors în taxi, îi spuse şoferului: 

- Bun, ultima oprire. Du-mă la Grauman's Chinese 
Theater. 

- N-aş zice că eşti turist, remarcă şoferul. 

- Îmi place aglomeraţia. 


Pe trotuarele din Hollywood mişunau turişti şi 
vânzători ambulanți. Will stătea pe un pătrat de ciment 
cu următoarea inscripţie: LUI SID, DRUM BUN ŞI 
CĂRĂRI BĂTUTE, ROY ROGERS ŞI TRIGGER, plus tot 
tacâmul, urmele mâinilor, ale picioarelor şi ale 
copitelor calului. Scoase mobilul din buzunar şi-l porni. 


Nancy răspunse imediat, ca şi cum aştepta cu 
telefonul în mână. 

- Slavă Domnului! Eşti întreg? 

- Am avut o zi grea. Tu ce faci? 

- Sunt bolnavă de grijă. L-ai găsit? 

- Da, dar nu pot să vorbesc. Suntem ascultați. 

- Eşti într-un loc sigur? 

- Da. O să mă descurc. 

- Cum pot să te-ajut? 

- Aşteaptă-mă şi spune-mi iar că mă iubeşti. 

- Te iubesc. 

Inchise, apoi ceru un număr de la Informaţii. Se 
înarmă cu răbdare şi îşi croi drum cu tenacitate pe 
scara ierarhică, până ajunse la un pas de cel cu care 
voia să vorbească. Reteză scurt formula de politeţe a 
celui care trebuia să-i facă legătura: 

- Da, sunt agentul special Will Piper, de la FBI. 
Spune-i secretarului Marinei că aştept la telefon. 
Spune-i că azi, mai devreme, m-am întâlnit cu Mark 
Shackleton. Spune-i că ştiu tot despre Area 51. Şi mai 
spune-i că are la dispoziţie doar un minut ca să-mi 
răspundă. 


24 


8 IANUARIE 1297 
INSULA WIGHT, BRITANIA 


Abatele Baldwin îngenunche tulburat şi începu să se 
roage la căpătâiul celui mai sfânt mormânt din Vectis. 

Lespedea mormântului era încastrată în pardoseala 
de piatră, între coloanele care despărţeau naosul de 
strane. Dalele netede erau reci ca gheaţa şi genunchii 
lui Baldwin amorţiseră, deşi erau apăraţi de veşminte 
groase. Rămase totuşi acolo, concentrat asupra 
rugăciunilor fierbinţi pe care le murmura deasupra 
rămăşiţelor pământeşti ale Sfântului losefus, 
apărătorul Abației Vectis. 

Mormântul lui losefus era locul favorit pentru 
rugăciune şi meditaţie în catedrala de la Vectis, un 
edificiu splendid şi maiestuos, ridicat în locul unde se 
aflase vechea biserică a abației. Pe lespedea de piatră 
albăstruie care marca locul de veci, era gravată adânc 
o inscripţie simplă: Sfântul losefus, Anno Domini 800. 

In cele cinci secole care trecuseră de la moartea lui 
losefus, abația trecuse prin schimbări profunde. 
Suprafaţa ei crescuse enorm prin anexarea câmpurilor 
şi a pajiştilor din vecinătate. Acum era împrejmuită de 
un zid înalt şi avea porţi din fier, pentru a fi apărată de 
piraţii francezi care jefuiau insula şi coasta Wessexului. 
Catedrala, una dintre cele mai frumoase din Britania, 
străpungea cerul cu turnul ei zvelt şi grațios. Aproape 
treizeci de clădiri solide din piatră, dormitoarele, sala 
capitulară, bucătăriile, refectoriul, magaziile, 
hambarele, infirmeria, hospitium-ul, scriptoriul, 
calefactorium-ul:, berăria, locuinţa abatelui şi 
grajdurile erau legate prin alei şi galerii acoperite. 


23 încăpere comună în care călugării se încălzeau iarna. 


Terasele, curţile şi grădinile de zarzavat erau întinse şi 
bine îngrijite. Ferma, cu moara de grâne şi cocinile 
porcilor, se afla la distanţă de clădirile principale. În 
total, în abație trăiau aproape şase sute de suflete, 
ceea ce însemna că era a doua aşezare ca mărime de 
pe insulă. Era o făclie a Creştinătăţii, cu nimic mai 
prejos de Westminster, Canterbury sau Salisbury. 

Şi populaţia insulei crescuse, iar acum trăia în 
prosperitate. După ce William, Duce de Normandia, 
cucerise Britania în urma bătăliei de la Hastings, din 
anul 1066, insula ajunsese sub stăpânire normandă şi 
legăturile ei cu păgânii scandinavi fuseseră retezate. 
Vechiul nume roman, Vectis, fusese dat uitării, iar 
normanzii începuseră să-i spună Insula Wight. William 
o dăruise prietenului său William FitzOsbern, care 
devenise astfel primul lord de Wight. Sub protecţia lui 
William Cuceritorul şi a monarhilor englezi care-i 
urmaseră, insula ajunsese un bastion bogat şi bine 
fortificat, care stătea în calea amenințării franceze. Din 
puternicul castel Carisbrooke, aflat chiar în mijlocul ei, 
un lung şir de lorzi de Wight o conduseseră după 
dreptul feudal şi legaseră o strânsă alianţă cu abaţii de 
la Vectis, vecinii lor. 

Ultimul lord al insulei era de fapt nu un lord, ci o 
lady, contesa Isabela de Fortibus, care primise sceptrul 
după moartea fratelui ei, în anul 1262. Această 
doamnă posomorâtă şi lipsită de farmec devenise cea 
mai bogată femeie din Anglia, cu ajutorul dărilor 
impuse pe uscat şi taxelor maritime. Cum nu avea 
bărbat şi era bogată şi pioasă, Edgar, fostul abate de la 
Vectis, apoi Baldwin îi făcuseră curte cu asiduitate şi-i 
dedicaseră cele mai fierbinţi rugăciuni şi cele mai 
frumoase manuscrise. Drept mulţumire, Isabela făcuse 


donaţii generoase şi devenise principalul protector al 
abației. 

În 1293, Baldwin a fost chemat personal la căpătâiul 
Isabelei care trăgea să moară, într-o încăpere rece din 
castelul Carisbrooke, unde ea i-a spus cu glas stins că 
vânduse insula regelui Edward, pentru şase mii de 
mărci. Abatele trebuia să caute protecţie în altă parte, 
l-a informat ea nepăsătoare. In timp ce pioasa contesă 
îşi dădea ultima suflare, Baldwin a binecuvântat-o cu 
inima îndoită. 

Cei patru ani care trecuseră de la moartea Isabelei 
fuseseră grei pentru Baldwin. Vectis se bizuise multă 
vreme pe sprijinul contesei şi nu era pregătită pentru 
viitor. Numărul călugărilor crescuse într-atât, încât nu 
mai puteau fi hrăniţi din roadele pământurilor abației şi 
erau obligaţi să obţină bani din alte surse. Baldwin se 
vedea nevoit să călătorească adesea, ca un cerşetor, 
să linguşească lorzi şi baroni, episcopi şi cardinali. Nu 
avea aplecare spre politică, spre deosebire de 
predecesorul său, Edgar, un om care-şi făcea repede 
prieteni şi pe care toţi îl iubeau: călugării, copiii, până 
şi câinii. Baldwin era rece şi alunecos ca un peşte, un 
administrator priceput, care punea aceeaşi pasiune în 
registrele de socoteli, ca în rugăciunile înălțate către 
Domnul, dar care nutrea prea puţină dragoste pentru 
semenii lui. Pentru el, raiul era o după-amiază liniştită, 
când rămânea singur în odaie cu catastifele de 
cheltuieli. Dar, în ultima vreme, fericirea şi liniştea erau 
mai degrabă vise deşarte. 

Se pregătea o furtună. 

In adâncuri, sub pământ. 

Baldwin mai rosti o rugăciune şi se grăbi să-l cheme 
pe prior la o consfătuire ce nu suferea amânare. 


Luke, fiul lui Archibald, un brutar din Londra, era cel 
mai tânăr călugăr de la Vectis. Era un flăcău de 
douăzeci de ani, bine făcut, care arăta mai degrabă a 
soldat decât a slujitor al Domnului. Taică-su fusese 
uimit şi dezamăgit când cel mai mare dintre feciorii săi 
îi spusese că va pleca pe calea Domnului, în loc să stea 
la gura cuptorului, dar ştia că nu-l putea opri pe acest 
băiat peste măsură de încăpățânat, aşa cum nu putea 
opri aluatul să crească. La o vârstă fragedă, micuțul 
Luke căzuse sub influenţa blândă, dar covârşitoare a 
preotului parohiei, şi de-atunci nu dorise altceva decât 
să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. 

Auzise de la preot nenumărate poveşti despre 
frumuseţea singuratică a Abației Vectis şi, când 
împlinise şaptesprezece ani, plecase spre miazăzi, 
către Insula Wight. Îşi cheltuise ultimii bănuţi de aramă 
pentru a trece apa. În timpul traversării privise falezele 
abrupte şi înalte ale insulei şi zărise uluit la orizont 
turnul catedralei - un deget care arăta spre ceruri, cum 
i se păruse lui atunci. Se rugase din tot sufletul ca 
această călătorie să nu aibă cale de întoarcere. 

După un drum lung pe câmpuri şi pajişti bogate, 
Luke ajunse la poartă şi ceru cu umilinţă să fie lăsat să 
intre. Priorul Felix, un breton voinic, la fel de oacheş pe 
cât era Luke de palid, văzu că băiatul era sincer şi îl 
primi. După patru ani de trudă, mai întâi ca oblat, apoi 
ca frate laic, Luke a fost uns călugăr şi, de-atunci 
încolo, n-a trecut o zi fără ca inima lui să se umple de 
bucurie. Veşnicul său zâmbet îi înveselea pe fraţi şi pe 
surori, iar unii făceau în aşa fel, încât să treacă pe 
lângă el, pentru a-i privi măcar o clipă chipul senin. 

La numai câteva zile după sosirea lui la Vectis, Luke 
a început să-i audă pe novicii mai vechi şoptind pe la 
colţuri zvonuri despre cripte misterioase. In abație 


există o lume subpământeană, spuneau ei. Acolo, jos, 
sunt fiinţe ciudate, care fac lucruri şi mai ciudate. 
Ritualuri. Perversiuni. O frăţie secretă, Ordinul 
Numelor. 

Toate astea sunt aiureli, îşi spusese Luke, un ritual 
scornit de minţi tinere, care se lasă uşor pradă 
închipuirilor. Era hotărât să se concentreze asupra 
îndatoririlor şi învăţăturii şi să nu se lase atras în 
asemenea îndeletniciri. 

Şi totuşi nu încăpea îndoială că în abație erau clădiri 
de care el şi tovarăşii lui nu se puteau apropia. Intr-un 
colţ îndepărtat, dincolo de cimitirul în care erau 
înmormântați călugării, se afla o construcţie simplă din 
bârne, de mărimea unei capele, lipită de alta mai mare 
şi mai scundă, pe care unii o numeau bucătăria de- 
afară. Mânat de curiozitate, Luke se abătea uneori 
destul de aproape pentru a-i zări pe cei care intrau şi 
ieşeau. Văzuse cum erau duse acolo zarzavaturi, bob, 
lapte şi carne. Observase că de fiecare dată intrau şi 
ieşeau aceiaşi fraţi, iar de câteva ori văzuse cum erau 
conduse şi femei în clădirea mai mică. 

Era tânăr, lipsit de experienţă şi accepta gândul că 
pe lume sunt lucruri pe care un om nu trebuie sau nu 
poate să le înţeleagă. Nu voia să-i fie slăbită legătura 
cu Dumnezeu, care devenea tot mai strânsă, pe 
măsură ce zilele treceau. 

Viaţa liniştită şi împăcată a lui Luke s-a sfârşit brusc 
într-o zi de la sfârşitul lui octombrie. Dimineaţa însorită 
fusese neobişnuit de caldă, dar apoi se răcorise şi 
începuse ploaia, adusă de furtuna care mătura 
țărmurile insulei. Luke se plimba prin abație, meditând, 
iar când vântul s-a întețit şi a început ploaia, a căutat 
adăpost lângă zidul împrejmuitor. Ajunsese la capătul 


îndepărtat al dormitorului surorilor şi văzu câteva fete 
ieşind în fugă să adune rufele puse la uscat. 

O rafală de vânt mai puternică smulse o robă de pe 
sfoară şi o ridică în aer, iar vântul se jucă o vreme cu 
ea, înainte s-o lase pe iarbă, în apropierea lui Luke. În 
timp ce alerga s-o ridice, văzu că o fată se îndepărtase 
de tovarăşele ei şi fugea pe pajişte, tot către 
veşmântul rătăcit. Vântul îi ridică vălul şi-i dezvălui 
cosiţele lungi, de culoarea mierii. 

Nu e o soră, îşi spuse Luke, pentru că altminteri ar fi 
fost tunsă. Era zveltă şi graţioasă ca o căprioară şi se 
dovedi la fel de sfioasă, atunci când îl zări pe băiat. Se 
opri brusc, îl lăsă pe el să ridice roba şi nu mai înaintă 
nici un pas. Luke înhăţă veşmântul şi-l flutură prin aer, 
zâmbind larg, aşa cum avea obiceiul. 

- Am prins-o! strigă el. 

Nu mai văzuse până atunci un chip atât de frumos: 
bărbie fără cusur, obraji catifelaţi, ochi de un albastru- 
verzui, buze pline şi piele de culoarea perlei pe care o 
zărise de mult pe degetul unei doamne de la Londra. 

Elizabeth n-avea mai mult de şaisprezece ani şi era 
întruchiparea tinereţii şi purității. Se născuse la 
Newport şi, când împlinise nouă ani, tatăl ei o tocmise 
slujnică la palatul Carisbrooke. La rândul ei, contesa 
Isabela o trimisese la Vectis doi ani mai târziu, în chip 
de dar. Însăşi sora Sabeline o alesese dintr-un grup de 
fete care fuseseră oferite abației. li apucase cu două 
degete bărbia, îi întorsese capul într-o parte şi-n alta şi 
declarase că era potrivită pentru mănăstire. 

- Mulţumesc, spuse fata, în timp ce el se apropia, iar 
glasul ei i se păru un clinchet de clopotel, limpede şi 
pur. 

- Imi pare rău, s-a udat. 


Îi dădu roba. Chiar dacă mâinile lor nu se atinseră, 
băiatul se înfioră. Se uită în jur, ca să fie sigur că nu-i 
auzea nimeni, apoi întrebă: 

- Cum te cheamă? 

- Elizabeth. 

- Eu sunt fratele Luke. 

- Ştiu. Te-am mai văzut. 

- Chiar aşa? 

Fata îşi plecă privirea. 

- Trebuie să mă-ntorc, spuse ea şi fugi. 

O urmări cum se îndepărta şi, din clipa aceea, fata 
începu să rivalizeze în mintea şi în sufletul lui cu 
Mântuitorul Isus Cristos. 

Luke căpătă obiceiul de a trece prin spatele 
dormitorului surorilor atunci când se plimba, iar ea îşi 
făcea de fiecare dată apariţia, fie şi numai ca să pună 
ceva pe frânghia de rufe sau să golească vreo oală. 
Când o vedea, zâmbetul lui devenea uriaş, iar ea îl 
saluta tăcută şi îi răspundea cu un surâs. Nu-şi 
vorbeau, dar asta nu ştirbea cu nimic plăcerea acestor 
întâlniri şi, imediat cum se termina una, băiatul 
începea să viseze la următoarea. 

Fireşte, ştia că nu era bine ce face şi că gândurile lui 
erau fără îndoială impure, dar nu mai simţise niciodată 
faţă de altă fiinţă ceea ce simţea acum şi-i era cu 
neputinţă să şi-o scoată din minte. Degeaba făcea 
penitenţe, nu reuşea să-şi potolească dorinţa nebună 
de a-i atinge pielea catifelată, o pornire mai puternică 
atunci când stătea întins pe pat şi se străduia să nu ia 
în seamă fierbinţeala care-i cuprindea vintrele. 

Luke începu să se urască, iar disprețul de sine îi 
şterse de pe chip veşnicul zâmbet. Sufletul îi era 
sfâşiat şi, încet-încet, deveni aidoma celorlalţi călugări 
care se plimbau posomorâţi prin mănăstire. 


Ştia bine ce merită: să fie pedepsit. Dacă nu pe 
lumea asta, măcar pe cealaltă. 


În timp ce abatele Baldwin îşi încheia rugăciunile la 
mormântul lui losefus, Luke tocmai trecea pe lângă 
dormitorul surorilor, sperând c-o va vedea pe 
Elizabeth. Era o dimineaţă rece şi senină, iar şfichiul 
vântului îngheţat pe mâinile şi picioarele lui goale îl 
umplea de o mulţumire amară. Curtea din spatele 
dormitorului era pustie, aşadar nu-i mai rămăsese 
decât speranţa că ea îl va zări de la vreuna dintre 
ferestruicile înşirate pe zidul clădirii. 

N-a fost dezamăgit nici de astă dată. Când ajunse 
mai aproape, uşa se deschise şi fata apăru înfăşurată 
într-o mantie cafenie. Până atunci, Luke îşi ţinuse 
răsuflarea. Când o văzu, răsuflă şi printre buze îi ieşi 
un norişor alb, care pluti în aer câteva clipe. | se părea 
minunată, aşa că încetini pasul, pentru a-şi prelungi 
plăcerea, ba chiar se gândi să se apropie mai mult 
decât îndrăznea de obicei, ca să-i privească fluturarea 
genelor. 

Apoi se întâmplă ceva nemaipomenit. 

Fata se îndrepta chiar spre el, ceea ce-l făcu să 
încremenească. Se opri şi ea, abia când între ei nu 
rămăsese mai mult de un pas. Luke se întrebă dacă 
visa, dar, când văzu că ea plângea şi simţi pe chip 
adierea caldă a suspinelor ei, înţelese că totul era 
adevărat. De uimire, nu-şi mai aminti să controleze 
dacă nu cumva erau urmăriţi. 

- Elizabeth, ce s-a întâmplat? 

- Sora Sabeline zice că mi-a venit rândul, spuse ea, 
hohotind şi înecându-se. 

- Ţi-a venit rândul? Cum adică? 


- La cripte! Mă vor duce la cripte. Te rog, Luke, ajută- 
mă! Ar fi vrut s-o îmbrăţişeze şi s-o aline, dar aşa ceva 
ar fi fost de neiertat. 

- Nu ştiu despre ce vorbeşti. Ce se petrece în cripte? 

- Nu ştii? întrebă Elizabeth. 

- Nu! Spune-mi! 

- Nu aici, nu acum! suspină ea. Să ne întâlnim la 
noapte, după Vespere. 

- Unde? 

- Nu ştiu! strigă fata. Nu aici! Repede, sora Sabeline 
o să mă caute! 

Deşi era înspăimântat, Luke se strădui să-şi adune 
gândurile. 

- Bine. La grajduri, după Vespere. Vino acolo dacă 
poţi. 

- O să vin. Acum trebuie să fug. Domnul să te 
binecuvânteze, Luke! 


Baldwin patrula nervos în jurul priorului Felix, care 
şedea pe un scaun garnisit cu o pernă din păr de cal. In 
mod obişnuit, ar fi fost un moment foarte plăcut - 
camera de primire a abatelui, un foc vesel în cămin, un 
pocal de vin şi o pernă moale -, dar Felix nu se simţea 
nici pe departe în largul lui. Baldwin se agita de colo- 
colo, ca o muscă într-o odaie încinsă, iar neliniştea lui 
era contagioasă. Era un bărbat cu înfăţişare comună şi 
de înălţime mijlocie, lipsit de orice trăsătură care să 
sugereze rangul lui, de pildă, o privire liniştită sau un 
chip pe care se oglindeşte înţelepciunea. Dacă n-ar fi 
purtat roba tivită cu hermină şi crucifixul bogat 
împodobit, l-ai fi putut lua drept un negustor oarecare 
din sat. 


- M-am rugat să primesc răspunsuri şi totuşi n-am 
primit nici unul, se plânse Baldwin. Chiar nu mă poţi 
lumina în această chestiune? 

- Nu pot, părinte, zise Felix, care vorbea englezeşte 
cu un accent breton vâscos. 

- Atunci trebuie să convocăm Consiliul. 

De mult nu mai fusese convocat Consiliul Ordinului 
Numelor. Felix se strădui să-şi aducă aminte când se 
întrunise ultima dată - dacă nu se înşela, trecuseră 
aproape douăzeci de ani, iar în ziua aceea se hotărâse 
extinderea bibliotecii. Pe-atunci era un tânăr învăţat, 
legător de cărţi, şi venise la Vectis pentru faimosul ei 
scriptoriu. Baldwin, care în vremea aceea era prior, îi 
remarcase mintea ageră, cunoştinţele şi onestitatea şi- 
| iniţiase în tainele Ordinului. 

Baldwin a oficiat rugăciunea Ceasului al Nouălea în 
catedrală, iar cântul blând al călugărilor a umplut 
sanctuarul. Îndeplinea mecanic ritualul pe care-l mai 
condusese de nenumărate ori, dar se gândea numai la 
cripte. Incepuse cu Deus in auditorium, urmat de imnul 
None, Psalmii 125, 126 şi 127, un vers scurt, Kiria, 
Pater, Oratorio şi, în final, A Şaptesprezecea Rugăciune 
a Sfântului Benedict. După ce sfârşi oficiul, ieşi din 
sanctuar şi aşteptă câteva clipe, până auzi paşii 
membrilor Ordinului, care-l urmară apoi în sala 
capitulară, o clădire în formă de poligon, cu acoperiş 
ascuţit. La masă şedeau Felix, priorul; fratele 
Bartolomeu, călugărul bătrân şi cărunt care avea grijă 
de scriptoriu; fratele Gabriel, astrologul cu limba 
ascuţită; fratele Eduard, chirurgul, care se îngrijea de 
infirmerie; fratele Thomas, rubicond şi somnolent, 
administratorul magaziilor şi al pivniţei cu băuturi; şi 
sora Sabeline, maica superioară a tuturor surorilor, o 
femeie de vârstă mijlocie, cu sânge nobil. 


- Cine poate să-mi spună ce se petrece acum în 
Bibliotecă? întrebă Baldwin, referindu-se la călugării 
care trudeau acolo. 

Toţi trecuseră prin Bibliotecă de curând, mânaţi de o 
curiozitate amestecată cu nelinişte, dar nimeni nu ştia 
cum stau lucrurile mai bine decât Bartolomeu, care 
trăia mai mult sub pământ şi chiar începuse să semene 
cu o cârtiţă. Avea o faţă ascuţită, nu-i plăcea lumina şi 
îşi mişca iute braţele slăbănoage, pentru a-şi întări 
cuvintele: 

- Îi tulbură ceva, începu el. l-am privit ani în şir. Oftă 
lung. Mulţi ani, într-adevăr, şi ceea ce văd acum se- 
apropie cel mai mult de simţămintele omeneşti. 

- Întăresc ce spune fratele nostru, se auzi glasul 
melodios al lui Gabriel. Totuşi, nu-i vorba de 
simţăminte ca ale noastre - bucurie, mânie, tristeţe, 
oboseală -, ci mai degrabă de o nelinişte. 

- Şi ce anume fac ei, de vi se pare atât de deosebit? 
întrebă Baldwin gânditor. 

Felix se aplecă peste masă. 

- Aş spune că le-a slăbit simţul datoriei. 

- Da! aprobă Bartolomeu. 

- De-a lungul anilor, ne-am minunat mereu privindu- 
le truda neîncetată, continuă Felix. Este o muncă greu 
de-nchipuit. Muncesc până cad din picioare şi, când se 
trezesc, după un scurt răgaz, par împrospătaţi şi-o iau 
de la capăt. Le trebuie puţin timp pentru hrană, 
băutură şi nevoile fireşti. Dar acum... 

- Acum încep să fie leneşi, ca mine! spuse fratele 
Thomas, chicotind. 

- Nici vorbă de lene, interveni chirurgul. Fratele 
Eduard avea o barbă lungă şi rară, pe care-o mângâia 
mereu. Aş zice că au început să se moleşească. 


Muncesc mai încet, mai măsurat, îşi mişcă mâinile mai 
greoi, dorm mai mult. 

- Da, par moleşiţi, încuviinţă Bartolomeu. Fac ceea 
ce făceau şi până acum, dar ai dreptate, sunt moleşiţi, 
fără-ndoială. 

- Altceva? întrebă Baldwin. 

Sora Sabeline îşi frământa nervoasă vălul. 

- Săptămâna trecută, unul dintre ei nu s-a ridicat la 
înălţimea aşteptărilor. 

- Uimitor! exclamă Thomas. 

- S-a mai întâmplat de-atunci? întrebă Gabriel. 
Sabeline clătină din cap. 

- Nu era timpul potrivit. Dar mâine am să le duco 
fată frumoasă şi am să vă povestesc ce s-a întâmplat. 
- Prea bine, zise abatele. Să-mi spuneţi ce se mai 

aude cu această... moleşeală. 


Bartolomeu cobora cu grijă scara abruptă, în spirală, 
care lega micuța capelă de cripte. Pe ziduri erau fixate 
din loc în loc făclii, iar ceilalţi nu se plângeau niciodată 
că lumina ar fi prea slabă, însă ochii lui erau obosiţi, 
după ce citise o viaţă întreagă manuscrise la lumina 
lumânării. Pipăia marginea fiecărei trepte cu piciorul 
drept şi abia apoi îl cobora pe cel stâng. 

Scara era atât de strâns încolăcită şi se învârtea de- 
atâtea ori, încât era deja ameţit când ajunse jos. De 
fiecare dată când intra în cripte, se minuna de 
măiestria predecesorilor săi din secolul al XI-lea, 
arhitecţi şi constructori iscusiţi, care săpaseră atât de 
adânc în măruntaiele pământului. 

Descuie uşa imensă cu cheia grea, de fier, pe care-o 
ţinea tot timpul la cingătoare. Pentru că era mărunt şi 
firav, se văzu nevoit să împingă din toate puterile. Uşa 


se roti încet în balamalele solide şi Bartolomeu intră în 
Sala Scribilor. 

Deşi mai fusese acolo de mii de ori, de când 
devenise membru iniţiat al Ordinului Numelor - pe- 
atunci era un tânăr învățăcel, cu ochii veşnic 
întrebători -, se oprea de fiecare dată, uimit şi copleşit 
de priveliştea aceea. 

Acum, Bartolomeu privea un grup de bărbaţi şi de 
flăcăi cu pielea albă ca laptele şi părul roşcat. Fiecare 
mânuia o pană, pe care o înmuia în cerneală şi scria, 
iar o înmuia şi iar scria, iar rezultatul era un vacarm de 
scârţâituri, ca şi cum nenumărați şobolani zgrepţănau 
într-un hambar, încercând să-şi croiască drum către 
grâne. Unii erau bătrâni, câţiva nişte copilandri, dar, în 
ciuda deosebirii de vârstă, toţi semănau 
înspăimântător de mult. Toate privirile erau la fel de 
goale, iar sutele de ochi verzi vedeau numai foile de 
pergament. 

Scribii stăteau cu faţa la intrarea în criptă, aşezaţi 
umăr lângă umăr, la mese lungi. Incăperea avea 
tavanul boltit, tencuit şi văruit în alb. Un arhitect din 
secolul al XI-lea, fratele Bertram, proiectase domul în 
aşa fel, încât să reflecte şi să amplifice lumina 
lumânărilor, iar la fiecare câţiva ani, era văruit din nou, 
pentru că se înnegrea de funingine. 

La fiecare dintre cele cincisprezece mese înşirate 
până la capătul sălii, stăteau cel mult zece scribi. Cele 
mai multe bănci erau ocupate în întregime, dar ici-colo 
se zăreau locuri libere. Motivul existenţei acestor goluri 
era evident, pentru că, de-a lungul pereţilor, erau 
înşirate paturi simple, iar în câteva dintre ele se 
odihneau scribi. 

Bartolomeu începu să se plimbe printre mese, 
oprindu-se din când în când ca să privească peste 


umărul vreunui scrib. Totul părea în ordine. Apoi, uşa 
grea de la intrare se deschise. Câţiva fraţi tineri 
aduceau oale cu mâncare. 

Ajuns la capătul din spate al sălii, Bartolomeu 
deschise altă uşă impunătoare. Aprinse o făclie de la 
un opaiţ care ardea neîncetat lângă uşă şi intră în 
prima dintre cele două săli uriaşe, cufundate în beznă, 
pe lângă care Sala Scribilor părea o biată cămăruţă. 

Biblioteca era o construcţie măreaţă: două săli 
boltite, cu aer rece şi uscat, atât de vaste, încât la 
lumina torţei păreau nesfârşite. Străbătu coridorul 
strâmt din mijlocul primei săli şi trase adânc în piept 
mirosul puternic şi aspru al legăturilor din piele de 
bivol. Venea periodic să controleze dacă nu cumva 
reuşiseră să pătrundă-n această fortăreață căptuşită 
cu blocuri de piatră, niscaiva şoareci sau insecte şi ar fi 
apucat să ducă la bun sfârşit obişnuita inspecţie a 
întregii biblioteci, dacă n-ar fi auzit hărmălaie în 
spatele lui. 

Unul dintre fraţii tineri, un călugăr pe nume Alfonso, 
îşi chema tovarăşii. 

Bartolomeu se grăbi să se întoarcă în prima încăpere 
şi-l văzu îngenuncheat în spatele celei de-a patra 
mese, numărând de la uşa din faţă, împreună cu alţi 
doi fraţi. Fiertura dintr-o strachină se împrăştiase pe 
jos, iar Bartolomeu alunecă pe ea, gata-gata să cadă. 

- Ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe Alfonso. 

Nici un scrib nu părea câtuşi de puţin tulburat. 
Lucrau în continuare, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Dar lângă genunchii lui Alfonso se adunase 
o baltă de sânge, iar din ochiul flăcăului cu păr roşcat, 
se scurgea un pârâiaş stacojiu. Din ochiul stâng, în 
care era înfiptă adânc o pană, până-n creier. 


- Isuse Cristoase, ai milă de noi! exclamă 
Bartolomeu, văzând scena. Cine-a făcut asta? 

- Nimeni! strigă Alfonso. Spaniolul cel tânăr tremura 
ca un câine ud. Am văzut când s-a întâmplat, tocmai îi 
puneam fiertura-n strachină. Singur şi-a înfipt pana în 
ochi! 


Consiliul Ordinului Numelor s-a întrunit din nou în 
ziua aceea. Nimeni nu auzise şi, nici atât, nu văzuse 
vreodată aşa ceva, iar scribii nu vorbeau. Sigur, şi ei se 
năşteau, şi ei mureau de bătrâneţe. In privinţa asta, 
erau muritori ca toţi oamenii, cu o singură deosebire: 
nu scriseseră niciodată în cărţi data naşterii sau a 
morţii vreunuia dintre ei. Dar moartea de azi se 
deosebea de toate celelalte. Scribul era tânăr şi nu 
dăduse semne de boală. Fratele Eduard, chirurgul, 
adeverise că era sănătos. Bartolomeu citise ultima 
însemnare a flăcăului şi nu descoperise nimic 
neobişnuit. Era pur şi simplu un nume şi se nimerise să 
fie scris în chinezeşte, dacă văzuse el bine. 

Era neîndoielnic că scribul îşi luase singur zilele, o 
faptă oribilă şi de neînțeles. Au discutat îndelung, până 
târziu în noapte, despre măsurile pe care le-ar putea 
lua, dar răspunsurile nu erau uşor de găsit. Gabriel 
întrebase dacă trupul n-ar trebui adus la suprafaţă şi 
incinerat, dar unii s-au împotrivit. Nici un scrib nu mai 
fusese ars până atunci şi nu voiau să încalce o tradiţie 
străveche. În cele din urmă, Baldwin hotărî că leşul va 
fi dus în criptele săpate ca un fagure de-a lungul Sălii 
Scribilor. Generatii întregi de scribi îşi găsiseră odihna 
veşnică în catacombe, iar acel suflet sărman trebuia să 
aibă aceeaşi soartă. 

Când Felix se întoarse în sala subpământeană însoţit 
de câţiva fraţi tineri şi voinici, pentru a duce leşul în 


cripte, observă că scribii se mişcau şi mai încet, păreau 
şi mai lipsiţi de vlagă, iar numărul celor care zăceau în 
paturi era neobişnuit de mare. 

Parcă îşi jeleau mortul. 


Când Luke intră în grajduri, caii începură să tropăie şi 
să fornăie. Era frig şi întuneric beznă, iar el părea 
înspăimântat de propria îndrăzneală. 

- Elizabeth? spuse, pe jumătate în şoaptă. Eşti aici? îi 
răspunse un glas înăbuşit: 

- Aici sunt, Luke. În spate. 

O rază de lună care se strecura prin deschizătura uşii 
îl ajută s-o găsească. Fata stătea în ţarcul unei iepe 
voinice, lipită de ea, pentru a se încălzi cât de cât. 

- Îţi mulţumesc c-ai venit, spuse Elizabeth. Mi-e 
teamă. Acum nu mai plângea. Era prea frig chiar şi 
pentru lacrimi. 

- Ai îngheţat, zise băiatul. 

- Crezi? 

Întinse mâna, invitându-l s-o atingă. El se supuse 
nerăbdător, iar când îi apucă degetele ca de alabastru, 
le strânse şi nu le mai dădu drumul. 

- Da, tremuri. 

- Sărută-mă, Luke! 

- Nu pot! 

- Te rog. 

- De ce mă chinui? Ştii că n-am voie. Am rostit 
legământul! Oricum, am venit aici să te-ascult. Mi-ai 
vorbit de cripte. 

Îi eliberă mâna şi făcu un pas înapoi. 

- Te rog, nu te supăra pe mine! Mâine mă vor duce 
acolo. 

- De ce? 


- Vor să mă împreunez cu un bărbat, iar eu n-am mai 
făcut niciodată asta! strigă ea. Şi alte fete au avut 
aceeaşi soartă. Le cunosc. Au născut şi le-au luat 
copiii, după ce i-au înţărcat. Unele au fost duse acolo 
de mai multe ori, până şi-au pierdut minţile. Te rog, nu 
vreau să am aceeaşi soartă! 

- Nu poate fi adevărat! exclamă Luke. Ne aflăm în 
lăcaşul Domnului! 

- Spun adevărul. Aici sunt taine bine păstrate. N-ai 
auzit zvonurile? 

- Am auzit multe, dar n-am văzut nimic cu ochii mei. 
Cred doar ceea ce văd. 

- Dar crezi în Dumnezeu, zise ea. Nici pe el nu l-ai 
văzut. 

- Nu-i acelaşi lucru! protestă Luke. Nu trebuie să-l 
văd, pentru că-l simt peste tot. 

Fata începea să fie disperată. Incercă să-şi ţină firea 
şi întinse mâna către el. 

- Te rog, Luke, hai să ne iubim aici, pe paie. 

Îi ridică mâna şi i-o lipi de sâni. Băiatul le simţi 
fermitatea prin țesătura aspră şi sângele începu să-i 
bubuie în urechi. Voia să cuprindă în palmă rotunjimea 
aceea dulce şi, o clipă, aproape că nu rezistă tentaţiei. 
Apoi îşi veni în fire şi se trase repede înapoi, până se 
lovi de marginea arcului. 

Elizabeth părea o sălbăticiune speriată. 

- Nu pleca, Luke, te rog! Dacă-mi iei fecioria, n-o să 
mă ducă în cripte. N-am să le mai fiu de nici un folos! 
- Şi ce crezi că-mi vor face mie? şuieră el. Mă vor 
alunga! N-am să fac asta. Am jurat să-l slujesc pe 

Domnul. Lasă-mă, trebuie să plec! 

În timp ce alerga spre uşă, auzi suspinele înăbuşite 

ale fetei amestecându-se cu tropotul cailor neliniştiţi. 


Norii grei de furtună pluteau atât de jos deasupra 
insulei, încât noaptea şi lumina zorilor erau totuna. 
Luke, neliniştit şi înspăimântat, nu închisese ochii toată 
noaptea. În timpul Laudelor, îi fusese aproape cu 
neputinţă să se concentreze asupra imnurilor şi 
psalmilor, iar în scurta pauză până la ceasul când 
trebuia să se ducă din nou la rugăciune, se grăbi să-şi 
îndeplinească îndatoririle zilnice. în cele din urmă, nu 
mai putu să îndure. Ţinându-se cu mâinile de burtă, se 
apropie tăcut de superiorul lui, fratele Martin, şi-i ceru 
învoire ca să meargă la infirmerie. 

După ce primi permisiunea, îşi trase gluga pe ochi şi 
porni pe un drum întortocheat către clădirile interzise. 
Alese un arțar care creştea pe o movilă, destul de 
aproape ca să vadă bine şi destul de departe ca să nu 
fie văzut. Se instală în acel punct de observaţie şi 
aşteptă răbdător, învăluit într-o ceaţă cenuşie şi rece. 

Auzi clopotul care vestea Ceasul Intăi. 

Nimeni nu intrase, nici nu ieşise din clădirea cea 
mică. 

Auzi din nou dangătul clopotului, anunțând sfârşitul 
rugăciunii. 

Se aşternu tăcerea. Băiatul se întrebă cât timp va 
trece până va fi prins şi cât va avea de suferit pentru 
îndrăzneala lui. Era hotărât să accepte orice pedeapsă, 
dar în acelaşi timp spera că Domnul se va dovedi 
îngăduitor cu oaia Sa rătăcită şi va înţelege slăbiciunea 
omenească. 

Îşi lipi obrazul de coaja aspră a copacului. Era mort 
de oboseală, aşa că aţipi fără să vrea, dar după câteva 
clipe se trezi tresărind, când scoarţa îi zgârie pielea. 

O văzu mergând supusă pe cărare, în urma surorii 
Sabeline, de parcă era trasă cu o frânghie. Chiar de la 
distanţa aceea, îşi dădu seama imediat că plângea. 


Măcar o parte din povestea ei era adevărată. 

Amândouă dispărură pe uşa capelei. 

Inima începu să-i bubuie în piept. Işi încleştă pumnii 
şi începu să lovească slab trunchiul arţarului. Se rugă 
Domnului să-l îndrume. 

Dar nu făcu nimic. 


Când au intrat în capelă şi au început să coboare sub 
pământ, lui Elizabeth i se părea că visează. Mai târziu, 
de-a lungul anilor, când i se trezeau amintirile, mintea 
ei nu se lăsa înduplecată să-i arate în amănunt ceea ce 
văzuse, iar la bătrâneţe, singură lângă foc, încă se mai 
întreba dacă fusese aievea sau nu. 

Capela era o încăpere goală, cu pardoseală din dale 
de piatră albăstruie. Partea de jos a pereţilor era tot 
din piatră, dar în rest clădirea era construită din bârne, 
iar acoperişul ţuguiat, din şindrilă. Singura podoabă era 
o cruce atârnată deasupra unei uşi de stejar, pe 
peretele opus intrării. 

Sora Sabeline o trase pe uşa aceea şi o conduse pe o 
scară strâmtă şi abruptă, care cobora ca un sfredel în 
adânc. 

Când ajunseră în pragul Sălii Scribilor, Elizabeth îşi 
miji ochii în lumina slabă şi încercă să priceapă ce 
vedea. Se holbă la Sabeline, dar privirea de gheaţă pe 
care o primi drept răspuns spunea limpede: "Ţine-ţi 
gura, fetiţo." 

Nici un scrib nu le luă în seamă, în timp ce Sabeline o 
trăgea de la o masă la alta, prin faţa fiecăruia, până 
când unul îşi înălţă capul roşcovan şi se uită la fată. 
Flăcăul avea optsprezece sau nouăsprezece ani. 
Elizabeth observă că trei dintre degetele lungi şi subţiri 
de la mâna lui dreaptă erau mânjite de cerneală. | se 
păru că din pieptul lui îngust iese un grohăit înăbuşit. 


Sabeline o smuci după ea pe fata înspăimântată. 
Când ajunse la capătul şirului de mese, o trase către o 
arcadă dincolo de care era doar un hău întunecat. In 
clipa aceea, Elizabeth îşi închipui că ajunsese la poarta 
ladului. În timp ce treceau pragul, fata privi peste umăr 
şi văzu că flăcăul acela se ridicase de pe bancă. 

Arcada era intrarea în catacombe. În prima încăpere, 
mirosea a mizerie omenească, în următoarea, puţea a 
moarte. Elizabeth icni şi stomacul i se întoarse pe dos 
din cauza duhorii. Firidele erau pline de schelete 
îngălbenite, pe care mai atârnau ici-colo fâşii de carne, 
stivuite unele peste altele ca lemnele de foc. Sabeline 
luă dintr-un colţ o lumânare şi, peste tot unde cădea 
lumina ei slabă, fata zărea ţeste care rânjeau cu fălcile 
căscate. Se rugă să-şi piardă cunoştinţa, dar din 
nefericire rămase lucidă. 

Nu mai erau singure. Cineva stătea lângă ea. Se 
răsuci pe călcâie şi văzu chipul tâmp şi ochii verzi ai 
scribului, care se oprise la intrare. Sabeline se trase 
înapoi, iar mâneca ei largă atinse oasele unui schelet, 
care se ciocniră cu un zgomot lugubru. Apoi, ridicând 
lumânarea, prioreasa se opri la o distanţă de câţiva 
paşi şi aşteptă. 

Elizabeth gâfâia ca un animal hăituit. Nu i-ar fi fost 
greu să fugă mai adânc în catacombe, dar era prea 
înspăimântată. Băiatul cu păr roşcat stătea acum la o 
palmă de ea, cu braţele atârnând pe lângă corp. 
Trecură câteva clipe. Sabeline strigă deznădăjduită: 

- Ţi-am adus fata! Nimic. 

Trecură câteva clipe nesfârşite, apoi femeia porunci: 

- la-o! 

Elizabeth se pregăti sufleteşte să fie atinsă de acea 
fiinţă care părea un schelet însufleţit. Inchise ochii. 
Simţi o mână pe umăr, dar, ciudat, atingerea nu era 


respingătoare. Era blândă. O auzi pe sora Sabelind 
ţipâna: 

- Ce cauţi aici? Ce faci? 

Deschise ochii şi, ca prin minune, văzu chipul lui 
Luke. Flăcăul acela palid, cu părul de culoarea jarului, 
zăcea acum pe jos, acolo unde îl îmbrâncise băiatul, şi 
încerca stângaci să se ridice. 

- Frate Luke, pleacă! urlă Sabeline. Ai pătruns fără 
permisiune într-un loc sacru! 

- Nu plec fără ea, zise Luke sfidător. Cum poate fi 
sacru un asemenea loc? Nu văd în jurul meu decât 
lucrarea răului! 

- Nu pricepi nimic! strigă prioreasa. 

În sala cea mare izbucni brusc un vacarm cumplit. 
Bufnituri. Trosnete. Plesnete. Gemete. 

Scribul le întoarse spatele şi porni spre locul de unde 
se-auzeau zgomotele. 

- Ce se-ntâmplă? întrebă Luke. 

Sabeline nu-i răspunse. Ţinând lumânarea înaintea 
ei, se repezi spre arcadă, lăsându-i singuri în beznă. 

- Eşti teafără? o întrebă el cu blândeţe. 

Nu-şi luase mâna de pe umărul ei şi Elizabeth 
înţelese că n-ar fi părăsit-o cu nici un chip. 

- Ai venit după mine, şopti ea. 

Luke o călăuzi pas cu pas către lumină, către sala 
cea mare. 

Nu mai era Sala Scribilor. 

Era Sala Morților. 

Singurul suflet viu dintre zidurile ei era Sabeline. 
Sandalele îi erau roşii de sânge. Rătăcea fără ţintă 
printr-o încâlceală de trupuri prăbuşite pe mese şi pe 
paturi, căzute unele peste altele pe dalele de piatră, o 
masă informă, tresărind ici-colo în spasmele morţii. 
Sora Sabeline avea o privire bolnavă, sticloasă, şi 


murmura întruna "Doamne Dumnezeule, Doamne 
Dumnezeule, Doamne Dumnezeule", în cadenţa 
monotonă a unei litanii. 

Podeaua, mesele şi scaunele din încăpere erau încet- 
încet acoperite de sângele care curgea din ochii 
străpunşi de pene ai celor aproape o sută cincizeci de 
bărbaţi şi de flăcăi cu părul roşu. 

Luke a apucat strâns mâna lui Elizabeth şi au 
străbătut împreună scena măcelului. Băiatul a avut 
prezenţa de spirit să se uite în treacăt la pergamentele 
întinse pe mesele de scris, unele dintre ele roşii de 
sânge. Oare ce l-a împins să apuce o foaie, în timp ce 
fugeau spre ieşire: curiozitatea sau teama de moarte? 
De-a lungul anilor, avea să-şi pună de nenumărate ori 
această întrebare. 

Au urcat în goană scara în spirală, au trecut prin 
capelă şi s-au pomenit afară, în ploaie. Au tot fugit, 
până când n-au mai zărit poarta abației. Abia atunci s- 
au oprit să-şi răcorească piepturile înfierbântate şi să 
asculte dangătul clopotului catedralei, care dădea 
alarma. 


25 


1 AUGUST 2009 
LOS ANGELES 


Marina avea un singur Gulfstream-V, modelul militar 
C-37A, un avion cu reacţie rapid şi luxos, preferatul 
secretarului pentru călătoriile în interes personal. Cele 
două motoare Rolls-Royce cu turbină generau, la 
decolare, o acceleraţie care lipea pasagerii de fotolii. 
Dincolo de hublouri, marea de lumini din Los Angeles a 
dispărut în doar câteva secunde, sub un strat de nori. 

După o zi lungă, pe mai multe fusuri orare, care 
începuse în oraşul lui natal, Fairfax din Virginia, şi 
continuase cu opriri la Pentagon, Baza Aeriană 
Andrews şi LAX, Harris Lester era treaz doar datorită 
cofeinei. Un scurt răgaz la Los Angeles, apoi se pusese 
iar în mişcare şi, în cele din urmă, se urcase în avionul 
care trebuia să-l ducă la Washington. Avea faţa căzută 
şi de o culoare nesănătoasă, iar răsuflarea îi duhnea. 
Singurele elemente din ţinuta lui care rămăseseră 
proaspete şi neşifonate erau cămaşa albă şi cravata 
perfect călcată, care păreau abia scoase dintr-un 
pachet livrat de Brook Brothers. 

Doar trei oameni se aflau în cabina pasagerilor, un 
spaţiu decorat cu lambriuri, în stilul unui club, şi 
perechi de fotolii îmbrăcate în piele albastră, aşezate 
faţă-n faţă, de-o parte şi de alta a meselor din lemn de 
tec lăcuit. Lester şi Malcolm Frazier, a cărui faţă, ca 
dăltuită-n piatră, încremenise într-o grimasă, se uitau 
fix la bărbatul care strângea cu o mână braţul 
fotoliului, iar cu cealaltă, un pahar de cristal pe 
jumătate plin cu scotch. 

Will era cel mai obosit, dar şi cel mai relaxat pasager 
de la bordul avionului. Işi jucase cartea şi se părea că 


avusese o mână câştigătoare. Cu câteva ore mai 
devreme, Frazier şi o echipă de supraveghetori, aduşi 
cu avionul din Groom Lake special pentru această 
ocazie, îl luaseră pe sus de pe o stradă din Hollywood. 
ÎI înghesuiseră într-un Chevrolet Tahoe negru şi 
goniseră până la un terminal izolat al aeroportului, 
unde-l ţinuseră la rece, într-o sală de conferinţe, fără 
să-l interogheze, până la sosirea lui Lester. Will era 
aproape sigur că Frazier ar fi preferat să-l ucidă pe loc 
sau măcar să-l facă să sufere cât mai mult. Dacă 
cineva ar fi împuşcat câţiva oameni din echipa lui de la 
FBI, probabil că şi el ar fi vrut acelaşi lucru. Dar mai 
observase că Frazier era militar până-n vârful unghiilor, 
iar soldaţii buni execută întotdeauna ordinele. 

Frazier deschise laptopul lui Shackleton şi, după ce 
apăsă câteva taste, întrebă răstit: 

- Care-i parola? 

- Pitagora, răspunse Will. Frazier oftă. 

- Intelectuali nenorociţi! Pi... 

- Pitagora, repetă Will trist. După câteva secunde, 
Frazier zise: 

- Domnule secretar, e aici, aşa cum ne-a spus. 

- Agent Piper, ce dovadă avem c-ai copiat baza de 
date? întrebă Lester. 

Will scoase un bon de casă din portofel şi-l aruncă pe 
masă. 

- Stick de memorie cumpărat azi de la un Radio 
Shack, post-incident. 

- Foarte bine, acum ştim că l-ai ascuns undeva în 
oraş, remarcă dispreţuitor Frazier. 

- E un oraş mare. Pe de altă parte, poate l-am pus la 
poştă. Sau poate l-am dat cuiva care ştie sau nu ştie 
ce-am copiat pe el. In orice caz, vă garantez un lucru: 
dacă nu iau legătura periodic şi la intervale de timp 


destul de scurte cu una sau mai multe persoane pe 
care nu le voi numi, stick-ul va ajunge în mâinile 
presei. Reuşi cu greu să schiţeze un zâmbet. Aşadar, 
domnilor, nu vă jucaţi cu mine sau cu oricine înseamnă 
ceva pentru mine. 

Lester îşi masă tâmplele. 

- Înţeleg ce spui şi de ce. Pe de altă parte, nici tu nu 
vrei ca secretul să iasă vreodată la lumină, nu-i aşa? 

Will puse paharul aburit pe masă, apoi îl ridică şi 
studie câteva clipe urma rotundă pe care-o lăsase pe 
lemnul lucios. 

- Dac-aş fi vrut asta, l-aş fi trimis chiar eu la ziare. Nu 
sunt în măsură să hotărăsc dacă oamenii ar trebui să 
ştie sau nu. Cine naiba sunt eu? Tot ce ştiu e că aş 
vrea să nu fi descoperit nimic din toate astea. N-am 
avut vreme să mă gândesc mai serios, dar faptul că 
ştiu schimbă... totul. 

Chicoti fără să vrea, ameţit de băutură şi de 
oboseală. 

- Ce-i aşa de amuzant? întrebă Lester. 

- Pentru unul pe care-l cheamă Will, ideea de liber- 
arbitru e destul de importantă?*. Redeveni brusc serios. 
Uite ce-i, poate că liberul-arbitru nu există. Totul e scris 
dinainte, nu-i aşa? Nu poţi schimba nimic când numele 
tău e-n cărţi. Am dreptate sau nu? 

- Ai dreptate, zise Frazier amar. Altfel, chiar în clipa 
asta ai cădea fără paraşută de la zece mii de metri 
altitudine. 

Will nu-l luă în seamă. 

- Voi trăiţi cu adevărul ăsta de ani buni. Nu vă 
afectează deloc viaţa? 


24 Joc de cuvinte intraductibil: în engleză, freewill înseamnă "liber-arbitru" 
sau, tradus literal, "Will cel liber". 


- Evident că da, se răsti Lester. E o povară. Agent 
Piper, am un fiu, e cel mai mic dintre copiii mei. La 
douăzeci şi doi de ani are fibroză chistică. Ştim cu toţii 
că speranţa lui de viaţă e mult sub medie, ne-am 
resemnat. Ai impresia că mă bucur să ştiu că ziua 
morţii lui e scrisă-n piatră? Crezi c-aş vrea să aflu când 
va veni sau să-i spun lui? Bineînţeles că nu! 

Abordarea lui Frazier era complet diferită şi pe Will îl 
scutură un fior. 

- Din punctul meu de vedere, asta uşurează lucrurile. 
Ştiam că Nelson Elder şi Kerry Hightower trebuie să 
moară, n-am făcut altceva decât s-apăs pe trăgaci. ŞI 
nu visez urât. 

Will clătină din cap, apoi îşi turnă o porţie de scotch. 

- Chiar asta-i problema, nu crezi? Cum dracu' ar 
arăta lumea dacă s-ar afla adevărul şi toţi ar gândi ca 
tine? 

O vreme s-a auzit numai vuietul ascuţit al 
motoarelor. Într-un târziu, Lester îi servi lui Will un 
răspuns tipic pentru un politician: 

- Exact din acest motiv facem toate eforturile 
posibile pentru a păstra secretul Bibliotecii. Am 
înregistrat rezultate excelente mai bine de şaizeci de 
ani, datorită abnegaţiei unor oameni ca Frazier, aici de 
faţă. Folosim informaţiile numai din raţiuni de ordin 
geopolitic şi în interesul securităţii naţionale. Suntem 
gestionarii împovăraţi de răspundere ai acestei resurse 
miraculoase. Au mai fost scurgeri de date şi incidente 
minore - aş spune triviale -, pe care le-am rezolvat 
chirurgical. Afacerea Shackleton este primul eveniment 
catastrofic din istoria cercetărilor în Area 51. Sper că 
înţelegi. 

Will dădu din cap şi se-aplecă în faţă cât îi permitea 
masa. Îşi înfipse privirea în ochii secretarului. 


- Înţeleg perfect. Înţeleg, de asemenea, şi şantajul. 
Sunt convins că, dac-ai reuşi vreodată să pui mâna pe 
copia bazei de date, m-ai arunca imediat în cea mai 
adâncă groapă pe care-ai fi în stare s-o sapi şi te-ai 
asigura că dispar, odată cu mine, toţi cei care-mi sunt 
apropiaţi. Tu ştii, eu ştiu. Nu fac altceva decât să mă 
apăr. Nu sunt nici teolog, nici filozof. Marile dileme 
morale mă lasă rece, e clar? N-am vrut să mă amestec 
în treburile tale, dar s-a întâmplat pentru că, acum 
treizeci de ani, am fost coleg de cameră cu Mark 
Shackleton. Tot ce vreau e să fiu lăsat în pace şi să-mi 
duc viaţa neînsemnată măcar până-n 2027. Marele tău 
adversar e un băiat de la ţară care se apropie de 
pensie şi e nerăbdător să meargă la pescuit. Se lăsă pe 
spate, fără să-şi ia privirea de la faţa căzută a lui 
Lester, încremenită într-o grimasă. Băieți, care dintre 
voi e bun să-mi mai toarne un pahar? 


Când au ajuns la Washington, a acceptat să rămână 
acolo pentru un interogatoriu de două zile cu Frazier şi 
o echipă de băieţi de zahăr de la DIA, pe lângă care 
supraveghetorul părea uman. L-au pus să verse tot ce 
ştia despre afacere, absolut tot, cu excepţia locului 
unde ascunsese stick-ul de memorie. 

Când au terminat cu el, a fost de acord să semneze 
acelaşi înfricoşător contract de confidenţialitate pe 
care toţi angajaţii din Area 51 erau obligaţi să-l 
semneze, apoi a fost depus, curat ca lacrima, în braţele 
colegilor lui de la FBI. 

Directorul Biroului a ordonat să nu fie supus unei 
anchete interne suplimentare şi i-a comunicat că era 
scutit de întocmirea raportului pe ultimele zile lucrate 
la cazul Doomsday. Sue Sanchez, perplexă şi fără să 
aibă cea mai vagă idee despre ce se petrecea, i-a 


oferit pachetul complet: concediu plătit până la 
împlinirea celor douăzeci de ani, apoi pensie integrală. 
A acceptat cu zâmbetul pe buze. In drum spre uşă, a 
plesnit-o în joacă peste fund şi, când ea s-a răsucit 
turbată, i-a făcut cu ochiul. 


Will se lăsă pe spate şi ascultă o vreme conversaţia 
din jurul mesei, împăcat cu sine. Scena avea un aer 
domestic, ceva tradiţional şi arhetipal care-i mângâia 
sufletul. În copilărie nu avusese parte de prea multe 
cine în familie, nici nu-şi amintea de vreuna în scurtul 
răstimp în care fiica lui se bucurase de o familie 
completă. 

Îşi mestecă încet friptura, ascultând schimbul vioi de 
replici. Apartamentul era un bazar cu aspect plăcut, 
plin de cutii, haine de damă, mobile noi şi tot felul de 
fleacuri. 

Laura încercă să-i umple paharul, dar Will îl acoperi 
cu mâna. 

- Eşti bolnav, tată? întrebă ea în glumă. 

- O iau încet, răspunse el ferm. 

- Şi-a micşorat serios porţia, îl lăudă Nancy. El ridică 
din umeri. 

- Sunt un om nou. La fel ca ăla vechi, doar cu mai 
puţin alcool în sânge. 

- Te simţi mai bine aşa? întrebă Greg. 

- Neoficial? 

- Da, domnule, neoficial. 

- Da, mă simt mai bine. Ca să vezi... Laura, ce se- 
aude cu cartea ta? 

- A decolat. Aştept şpalturile şi mă pregătesc 
sufleteşte pentru bogăţie şi celebritate. 

- Atâta vreme cât eşti fericită, sunt de acord cu orice 
îţi rezervă viitorul. Cu tot ce vă rezervă viitorul. 


Greg îşi lăsă nasul în farfurie, surprins de această 
recunoaştere neaşteptată. Reporterul din el încă mai 
ardea de curiozitate să afle câte ceva despre cazul 
Doomsday. Repetase cu voce tare întrebările împreună 
cu Laura, în eventualitatea că ar fi avut curaj să le 
rostească, dar în sinea lui ştia că subiectul e tabu. Era 
aproape convins că nu va afla nimic, nici chiar dacă va 
fi cândva ginerele lui Will. 

De ce-i luaseră ancheta şi-l puseseră sub urmărire? 
De ce dispăruse cazul de pe firmamentul oficial, fără 
arestări şi fără pronunţarea unei sentinţe? De ce 
fusese Will reabilitat şi trimis cu atâta bunăvoință la 
iarbă verde? 

In loc de toate astea, se pomeni întrebând: 

- Bun, şi ce-ai de gând? O să te duci la pescuit, o să 
stai liniştit o vreme? 

- Nici gând! interveni Nancy. Acum, dacă tot stăm 
împreună, vreau să-l târăsc prin teatre, muzee, galerii 
şi restaurante bune, adică tot tacâmul. 

- Bravo, tată, şi eu care credeam că deteşti New 
Yorkul! 

- Păi, dacă tot sunt aici, aş putea măcar să încerc. 
Noi, pensionarii, trebuie să ne păstrăm mintea activă, 
în vreme ce femeile arestează spărgători de bănci. 

Mai târziu, când erau gata de plecare, Will o sărută 
pe Laura pe obraz şi o trase ceva mai la o parte. 

- Ştii, îmi place băiatul tău. Am vrut neapărat să-ţi 
spun asta. Rămâi cu el. 

Doar ştia că Greg Davis era DDO. 


Will stătea întins pe pat şi o privea pe Nancy, care-i 
personaliza dormitorul cu fotografii, o casetă pentru 
bijuterii şi un ursuleţ de pluş. 

- Nu te deranjează? întrebă ea. 


- Arată drăguţ. 

- Despre noi vorbeam. Crezi c-a fost o idee bună? 

- Eu zic că da. Bătu cu palma în saltea. După ce 
termini redecorarea, ar trebui să vii aici, să-ncerci patul 
nostru nou-nouţ. 

- Am mai dormit în el, zise ea chicotind. 

- Da, dar acum e altfel. E proprietate comună. 

- În cazul ăsta, eu vreau jumătatea de la fereastră, 
spuse Nancy. 

- Ştii, cred că eşti genul meu. 

- Ce gen, mă rog? 

- Suplă, sexy, stilată, cam toate S-urile posibile. 

Se urcă în pat şi se ghemui lângă Will, iar el o 
îmbrăţişă strâns. Îi povestise despre Bibliotecă. Trebuia 
să împărtăşească acest secret cu singura femeie din 
viaţa lui, iar asta îi legase şi mai tare. 

- Când eram la Los Angeles, am mai căutat ceva în 
laptopul lui Shackleton, zise el încet. 

- Crezi că e bine să ştiu? 

- În 12 mai 2010, se va naşte un copil pe nume 
Phillip Weston Piper. Până atunci, mai sunt nouă luni. E 
fiul nostru. 

Ea clipi de câteva ori şi-l sărută pe frunte. O sărută şi 
el, apoi spuse: 

- Cred că viitorul ne surâde. 


26 


9 IANUARIE 1297 
INSULA WIGHT 


Marginea robei albe a abatelui era îmbibată de 
sânge. De fiecare dată când se oprea să atingă o 
frunte rece sau să facă semnul crucii deasupra unui 
trup încremenit pe vecie, pata roşie de pe veşmântul 
său se făcea mai mare. 

Priorul Felix mergea umăr la umăr cu el, ţinându-l de 
braţ, ca să-l ajute să-şi păstreze echilibrul pe dalele 
alunecoase. Cercetaseră amănunţit acel abator, 
oprindu-se în dreptul fiecărui scrib şi căutând un semn 
de viaţă, dar în zadar. Singura inimă care mai bătea în 
Sala Scribilor era a bătrânului Bartolomeu, care făcea 
aceeaşi inspecţie lugubră la celălalt capăt al încăperii. 
Baldwin o gonise de-acolo pe sora Sabeline, din cauză 
că hohotele ei isterice îl enervau şi-l împiedicau să-şi 
adune gândurile. 

Sunt morţi, şopti Baldwin. Morți cu toţii. În numele 
Mântuitorului, de ce? 

Bartolomeu verificase atent mesele, una câte una, 
păşind cu grijă peste trupuri sau ocolindu-le şi 
străduindu-se în acelaşi timp să nu alunece. Pentru un 
moşneag, se mişcase surprinzător de iute şi adunase 
toate foile de pe mese, ţinându-le acum teanc într-o 
mână. 

Se apropie de Baldwin, strângând la piept maldărul 
de pergamente. 

- Uite! strigă el. Uite! Puse foile pe o masă. Baldwin 
luă una şi o citi. 

Apoi încă una şi încă una. Răsfiră nerăbdător foile pe 
masă, pentru a le cuprinde dintr-o privire. 


Pe fiecare era scrisă aceeaşi dată, 9 februarie 2027, 
însoţită de aceeaşi însemnare. 

- Finis dierum, şopti Baldwin. Sfârşitul Zilelor. Felix 
tremura ca varga. 

- Prin urmare, atunci va veni sfârşitul. După această 
revelaţie, Bartolomeu zâmbi slab. 

- Îşi terminaseră lucrarea. 

Baldwin adună foile şi le strânse la piept. 

- Fraţilor, lucrarea noastră încă nu s-a încheiat. 
Trebuie să-i ducem în cripte, pentru odihna veşnică, 
apoi am să ţin o slujbă în memoria lor. Vom închide 
Biblioteca şi vom arde capela din temelii. Oamenii nu 
sunt pregătiţi. 

Felix şi Bartolomeu încuviinţară repede, iar abatele 
se întoarse să plece. 

- Anul 2027 este foarte departe, spuse el obosit. 
Omenirea măcar are vreme să se pregătească pentru 
Sfârşitul Zilelor. 


Mulţumiri 


Nu sunt sigur că această carte ar fi ieşit la liman fără 
intervenţia lui Steve Kasdin de la Agenţia Literară Sandra 
Dijkstra, căruia i-a plăcut din prima mea scrisoare, extrasă 
dintr-un maldăr de propuneri, şi care m-a ajutat să cizelez 
manuscrisul. Acum este foarte popular în familia Cooper. 
Pentru vorbele care mi-au ridicat moralul, le mulțumesc de 
asemenea primilor mei cititori, Gunilla Lacoche, Megan 
Murphy, Allison Tobia şi George Tobia, prietenul şi avocatul 
meu. Sunt încântat că fac parte din familia HarperCollins, 
aflată sub aripa experimentată a minunatului meu editor, 
Lyssa Keusch. În sfârşit, caldă recunoştinţă pentru soţia mea, 
Tessa, şi fiul meu, Shane, care m-au sprijinit la fiecare pas.