Stephen King — Santier in lucru

STEPHEN KING 
Richard Bachman 


ŞANTIER ÎN LUCRU 
(Roadwork, 1981) 


În amintirea Charlottei Littlefield 
Proverbe 31:10-28 


Prolog 


"Nu ştiu de ce. Nici tu nu ştii de ce. 

Probabil că nici Dumnezeu nu ştie de ce. 

E pur şi simplu o chestie de-a guvernului — aia-i!" 
— Bărbat intervievat pe stradă despre 

războiul din Vietnam, 1967 


Dar războiul din Vietnam luase sfârşit, şi ţara mergea mai 
departe. 

In după-amiaza aceea fierbinte de august a anului 1972, 
furgoneta WHLM Newsmobile era parcată în apropiere de 
Westgate, la capătul Rutei 784. Un mic grup de oameni se 
adunase în jurul unui podium acoperit cu pânză care fusese 
improvizat în grabă; pânza era învelişul unui schelet din 
scânduri negeluite. Indărătul podiumului, în vârful unui taluz 
ierbos, se zăreau cabinele pentru taxare la intrarea pe 
autostradă. În faţă, terenul plat şi mlăştinos se întindea către 
marginile suburbiilor oraşului. 

Dave Albert, un reporter tânăr, lua interviuri 
spectatorilor, în vreme ce aştepta cu colegii săi sosirea 
primarului şi a guvernatorului statului pentru ceremonia de 
inaugurare. 

Albert întinse microfonul spre un bătrân cu ochelari de 
soare. 

— Păi, făcu bătrânul privind sfios în obiectivul camerei de 


luat vederi, eu cred că-i un lucru grozav pentru oraş. De mult 
timp aveam nevoie de asta. Este... un lucru grozav pentru 
oraş... 

Înghiţi un nod, dându-şi seama că mintea îi emitea ecouri 
ale propriilor sale cuvinte, dar fu incapabil să se oprească, 
hipnotizat de ochiul nemilos şi ciclopic al posterităţii. 

— Grozav..., adăugă el moale. 

— Vă mulţumesc, domnule. Vă mulţumesc foarte mult. 

— Credeţi c-o să apar la ştirile de diseară? 

Albert afişă un zâmbet profesional, neimplicat. 

— Este greu de spus, domnule. Există totuşi o şansă 
reală. 

Microfonistul arătă în sus, spre parcarea de lângă 
intrarea pe autostradă, unde tocmai oprise Chrysler-ul 
Imperial al guvernatorului, sclipind şi scânteind în soarele 
verii ca o bilă de biliard încrustată cu crom. Albert aprobă din 
cap şi ridică un singur deget. El şi operatorul se apropiară de 
un bărbat în cămaşă albă, cu mânecile suflecate. Individul 
privea posac către podium. 

— Ne puteţi oferi părerea dumneavoastră despre acest 
eveniment, domnule...? 

— Dawes. Da, cu plăcere! 

Avea un glas agreabil şi vorbea încet. 

— Repede, murmură operatorul. 

Bărbatul în cămaşă albă continuă pe acelaşi ton amabil: 

— Cred că-i un rahat. 

Operatorul se strâmbă. Albert încuviinţă din cap, 
privindu-l reprobator pe bărbatul în cămaşă albă, apoi făcu un 
gest de tăiere din primele două degete ale mâinii drepte. 

Bătrânul pe care-l intervievase anterior îi privea de-a 
dreptul oripilat. Deasupra lor, lângă cabinele pentru taxare, 
guvernatorul cobora din Imperial. Cravata lui verde strălucea 
spectaculos în soare. 

Bărbatul în cămaşă albă întrebă politicos: 

— Credeţi c-o să apar la ştirile de la ora 18 sau de la 23? 

— Ha, ha, eşti mortal! mormăi acru Albert şi se 
îndepărtă, pornind către guvernator. 


Operatorul îl urmă. Bărbatul în cămaşă albă îl privi pe 
guvernator, care cobora cu grijă pe panta ierboasă. 

Albert îl reîntâlni pe bărbatul în cămaşă albă peste 
şaptesprezece luni, dar, fiindcă nici unul dintre ei nu-şi 
amintea că se mai văzuseră, ar fi putut foarte bine să fie 
prima lor întâlnire. 


PARTEA ÎNTÂI 
NOIEMBRIE 


"Azi-noapte târziu, ploaia-mi bătea în geam. 

Am traversat odaia-ntunecoasă şi-n lumina felinarului de- 
afară 

Mi s-a părut că zăresc pe stradă 

Spiritul veacului, 

Spunându-ne că toţi ne aflăm la hotar." 

— Al Stewart 


20 noiembrie 1973 


Continua să acţioneze, fără să-şi îngăduie să se 
gândească la ceea ce făcea. Era mai sigur aşa. Parcă ar fi 
avut un întrerupător în cap, care se declanşa ori de câte ori o 
părticică din el încerca să întrebe: Dar de ce faci asta? O 
părticică a minţii sale se cufunda în beznă. Hei, Georgie, cine- 
a stins lumina? Pardon, eu am făcut-o. Cred că-i ceva-n 
neregulă cu firele astea. Stai o secundă. Resetez 
întrerupătorul. Luminile se reaprind. Dar gândul a dispărut. 
Totu-i în regulă. Să continuăm, Freddy... unde rămăsesem? 


XXX 
Mergea către staţia de autobuz, când văzu firma: 


MAGAZINUL DE ARME HARVEY 


Remington Winchester Colt Smith & Wesson 
PENTRU VANATORI 


Ningea uşor din cerul sur. Era prima ninsoare din anul 
acela, şi fulgii coborau pe asfalt ca nişte pete de bicarbonat 
de sodiu, care se topeau. Văzu un băieţel cu o căciuliţă roşie 
tricotată, mergând cu gura deschisă şi limba scoasă pentru a 
prinde un fulg. O să se topească, Freddy, i se adresă în gând, 
dar băieţelul continuă să meargă cu capul lăsat pe spate, cu 
faţa spre cer. 

Se opri în faţa Magazinului de arme Harvey şi şovăi. 
Lângă uşă era un stativ cu ultimele ediţii ale ziarelor; titlul 
principal era: 


MENŢINEREA ACORDULUI PRECAR DE ÎNCETARE A 
FOCULUI 


Dedesubt, pe stativ, un afiş alb-pătat anunţa: 


VĂ ROG SĂ PLĂTIȚI ZIARUL LUAT! , 
ACESTA ESTE UN PUNCT DE PRESĂ BAZAT PE CINSTE 


înăuntru era cald. Magazinul era lung, dar nu foarte lat. 
Exista un singur culoar. Imediat cum intrai, în stânga se afla o 
vitrină din sticlă, plină cu cutii de muniţie. Recunoscu imediat 
cartuşele calibrul 0,221, deoarece în copilăria sa petrecută în 
Connecticut avusese o puşcă de calibrul acela. De trei ani îşi 
dorea arma respectivă, iar când o căpătase, în cele din urmă, 
nu ştia la ce s-o folosească. O vreme, trăsese în cutii de 
conserve, apoi ucisese o gaiţă albastră. Gaiţa nu murise 
imediat. Rămăsese în zăpadă, înconjurată de o pată rozalie de 
sânge, deschizând şi închizând încet ciocul. După aceea, el 
pusese puşca în cui, unde rămăsese alţi trei ani, până o 
vânduse unui puşti de pe stradă pentru nouă dolari şi o cutie 
plină cu albume de benzi desenate. 


15,58 milimetri 


Celelalte cartuşe îi erau mai puţin familiare. Unele erau 
calibrul 0,33, unele 0,3006? şi existau altele care păreau 
modele la scară ale proiectilelor de mortiere. Ce animale 
puteai ucide cu aşa ceva? se întrebă. Tigri? Dinozauri? În 
acelaşi timp, îl fascinau — etalate în vitrina din sticlă, 
semănau cu drajeurile şi dropsurile din borcanele de pe 
tejgheaua unei prăvălii alimentare. 

Vânzătorul sau proprietarul stătea de vorbă cu un bărbat 
gras care purta pantaloni şi cămaşă verzi, model militar. 
Cămaşa avea buzunare cu clape. Discutau despre un pistol 
care fusese demontat şi se afla pe altă vitrină din sticlă. 
Grasul trase închizătorul cu degetul mare şi amândoi 
examinară încărcătorul bine uns. Grasul spuse ceva, şi 
vânzătorul sau proprietarul râse. 

— Automatele se înţepenesc întotdeauna"? Asta ai auzit- 
o de la taică-tău, Mac. Recunoaşte! 

— Harry, mănânci rahat cu polonicu'. 

Mănânci rahat Fred, gândi el. Cu polonicu'. Ştii asta, 
Fred? 

Fred spuse că ştia. 

In dreapta se găsea altă vitrină din sticlă, care se 
întindea pe toată lungimea magazinului. Era plină cu arme în 
suporturi. Recunoscu puştile cu două ţevi cu alice, dar restul 
constituia un mister pentru el. Totuşi, unii oameni — de 
exemplu, cei doi aflaţi în capătul opus al tejghelei — se des- 
curcau în lumea aceasta cu uşurinţa cu care el se descurcase 
în contabilitatea generală, la colegiu. 

Avansă în magazin şi examină o vitrină plină cu pistoale. 
Văzu câteva cu aer comprimat, unele de calibrul 0,22, unul de 
calibrul 0,38 cu plăsele de lemn, câteva de calibrul 0,45 şi 
altul pe care-l recunoscu ca fiind un Magnum calibrul 0,44: 
arma pe care o avusese inspectorul "Dirty" Harry“ în filmul 
acela. li auzise pe Ron Stone şi pe Vinnie Mason vorbind 


2 8,38, respectiv 7,63 milimetri 
35,58, 9,65, 11,43, respectiv 11,17 mm 
* Filmul american /nspectorul Harry (Dirty Harry, 1971). 


despre filmul acela în spălătorie, iar Vinnie spusese: În viaţa 
reală, n-ar lăsa niciodată un poliţai să aibă un revolver ca ăla. 
Cu aşa ceva poţi să faci o gaură cât pumnu' într-un om, de la 
doi kilometri depărtare. 

Grasul, Mac şi vânzătorul sau proprietarul, Harry (ca în 
"Dirty" Harry), remontară arma. 

— Sună-mă când primeşti Menschler-ul ăla, zise Mac. 

— Te sun... totuşi prejudecățile tale faţă de armele 
automate sunt iraționale, replică Harry. (Decise că Harry era 
proprietarul — un vânzător nu i-ar fi spus niciodată "irațional" 
unui client.) lţi trebuie neapărat Cobra săptămâna viitoare? 

— Mi-ar plăcea, spuse Mac. 

— Nu-ţi promit. 

— Nu promiţi niciodată... dar să dea dracu' dacă nu eşti 
cel mai bun armurier din oraş şi o ştii prea bine. 

— Bineînţeles c-o ştiu! 

Mac mângâie pistolul de pe vitrina din sticlă şi se 
întoarse să plece. Se lovi de el — Ai grijă, Mac. Zâmbeşte 
când faci una ca asta —, apoi ieşi pe uşă. Ziarul era împăturit 
sub braţul lui Mac şi putu să citească: 


MENŢINEREAACORDULUI PREC 


Harry se întoarse către el, continuând să surâdă şi să 
clatine din cap. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Sper că da. Vă previn însă din capul locului că nu mă 
pricep deloc la arme. 

Harry strânse din umeri. 

— Nu există nici o lege care să vă oblige să vă pricepeţi. 
Cumpăraţi pentru altcineva? Cu ocazia Crăciunului? 

— Da, exact, profită el imediat de ocazie. Am un văr... 
Nick îl cheamă, Nick Adams. Locuieşte în Michigan şi are o 
grămadă de arme. Ştiţi cum e... îi place să vâneze, dar e mai 
mult decât atât. E ca un fel de... cum să zic, o... 

— O preocupare? zâmbi Harry. 

— Da, asta-i! 


Fusese cât pe-aci să spună obsesie. Ochii îi coborâră pe 
casa de marcat, pe care era lipit un abţibild şters şi spălăcit. 
Pe abţibild scria: 


DACĂ ARMELE SUNT PROSCRISE, NUMAI PROSCRIŞII VOR 
AVEA ARME 


Surâse către Harry şi spuse: 

— Chestia asta-i foarte adevărată, să ştiţi. 

— Sigur că este, încuviinţă Harry. Ziceaţi despre vărul 
dumneavoastră... 

— Ca să zic aşa, între noi doi a-nceput un fel de 
competiţie. Ştie că-mi plac mult bărcile şi să fiu al naibii dacă 
n-a plusat serios de tot de Crăciunul trecut, când mi-a făcut 
cadou un motor Evinrude de 60 CP. Mi l-a trimis cu poşta 
expres. Eu îi făcusem cadou o jachetă de vânătoare. M-am 
simţit cumva ca ultimul om. 

Harry aprobă înţelegător din cap. 

— Acum vreo şase săptămâni, am primit o scrisoare de la 
el care părea scrisă de un puşti care a căpătat un abonament 
gratis la circ. El şi vreo şase amici au pus bani împreună şi au 
rezervat locuri pentru o excursie în Mexic, într-un fel de zonă 
unde poţi trage cu arma fără restricţii... 

— O rezervaţie de vânătoare fără limite? 

— Da, exact! Chicoti încet: Acolo împuşti cât vrei de 
mult. Zona este repopulată periodic. Căprioare, antilope, urşi, 
bizoni... Tot ce vrei. 

— Nu era cumva în Boca Rio? 

— Să fiu sincer, nu mai ţin minte, dar parcă numele era 
mai lung. 

Ochii lui Harry căpătară o expresie visătoare. 

— Domnul care tocmai a ieşit, eu şi alţi doi vânători am 
fost la Boca, în 1965. Eu am împuşcat o zebră. O zebră, nici 
mai mult, nici mai puţin! l-am împăiat capul şi l-am montat 
acasă, în camera cu trofee. Imi dau cuvântul că excursia 
aceea a însemnat momentul când m-am simţit cel mai grozav 
din toată viaţa mea. Il invidiez pe vărul dumneavoastră. 


— Am stat de vorbă cu nevastă-mea şi ea a zis: "bine, 
dă-i drumul". Spălătoria a mers foarte bine anul trecut. Lucrez 
la spălătoria "Panglica Albastră" din Western. 

— Da, ştiu pe unde vine. 

Simţea că ar fi putut să-i vorbească lui Harry toată ziua, 
tot anul, îmbinând adevărul şi minciunile într-o broderie 
superbă şi strălucitoare. Lumea să-şi vadă de-ale ei. Dă-le 
dracu' de crize ale petrolului, de creşteri ale preţurilor la 
carne şi de menţinerea acordurilor precare de încetare a 
focului. Să pălăvrăgim despre veri care n-au existat niciodată, 
aşa-i, Fred? Aşa-i, Georgie! 

— Anul ăsta am izbutit să prindem contracte la spitalul 
Central, la ospiciul pentru boli nervoase şi la trei moteluri noi. 

— Nu cumva şi la Quality Motor Court de pe bulevardul 
Franklin? 

— Ba da! 

— Am stat acolo de două ori, spuse Harry, şi 
aşternuturile au fost de fiecare dată foarte curate. Ce 
chestie... când stai la un motel, nu te întrebi niciodată cine 
spală aşternuturile. 

— Vă zic, am avut un an bun de tot. Şi atunci m-am 
gândit, ce-ar fi să-i cumpăr lui Nick o puşcă şi un pistol? Ştiu 
că şi-a dorit mereu un Magnum 0,44 pentru că l-am auzit 
pomenind de pistolul ăsta... 

Harry scoase Magnum-ul şi-l aşeză cu atenţie pe vitrina 
din sticlă. El îl ridică. Îi plăcu greutatea armei. Lăsa impresia 
de seriozitate. 

Il puse înapoi pe vitrină. 

— Incărcătorul..., începu Harry. 

El râse şi ridică o mână. 

— Vă rog — nu-ncercaţi să mă convingeţi. Sunt deja 
convins. Ignoranţii sunt întotdeauna convinşi. Câtă muniţie 
credeţi ar trebui să cumpăr? 

Harry înălţă din umeri. 

— AŞ zice să-i luaţi zece cutii. După aceea, o să-şi 
cumpere oricum singur. Preţul armei este două sute optzeci şi 
nouă de dolari, plus TVA, dar eu v-o vând cu două sute 


optzeci, inclusiv muniţia. Ce ziceţi? 

— Excelent! încuviinţă el cu sinceritate, după care, 
pentru că se părea că mai trebuie spus ceva, adăugă: Este o 
armă frumoasă. 

— Dacă-i vorba despre Boca Rio, o să aibă la ce s-o 
folosească. 

— Acum în privinţa puștii... 

— Ce puşti are deja? 

Strânse din umeri şi desfăcu braţele, neajutorat. 

— Imi pare rău. Realmente, nu ştiu. Două sau trei cu 
alice şi una căreia îi spune semiautomată... 

— Remington? îl întrebă Harry atât de repede, încât i se 
făcu frică; era ca şi cum ar fi mers printr-o apă care-i ajungea 
până la brâu, pentru ca, pe neaşteptate, să nu mai simtă 
nimic sub tălpi. 

— Cred că da, deşi s-ar putea să mă înşel. 

— Remington sunt cele mai bune, încuviinţă Harry, 
făcându-l să se destindă. La ce sumă v-aţi gândit? 

— Să fiu sincer, motorul ăla a costat probabil vreo patru 
sute de dolari. Aş vrea să bag cel puţin cinci sutare. Hai să zic 
şase, dar în nici un caz mai mult. 

— vă-nţelegeţi bine cu vărul dumneavoastră, aşa-i? 

— Am crescut împreună, răspunse sincer. Cred c-aş fi în 
stare să-mi dau şi braţul pentru Nick, dacă ar dori-o. 

— In cazul ăsta, haideţi să vă arăt ceva, zise Harry. 

Alese o cheie din snopul de pe inel şi se apropie de una 
dintre vitrine. O descuie, se sui pe un taburet şi cobori 
dinăuntru o puşcă lungă şi grea cu patul placat. l-o întinse, 
rostind: 

— Poate că-i niţel mai scumpă decât v-aţi gândit, dar 
este o armă minunată. 

— Ce este? 

— O carabină Weatherbee, calibrul 0,465. Foloseşte o 
muniţie de un tip pe care în mod curent nu-l am în magazin şi 
va trebui s-o comand de la Chicago. Expedierea va dura cam 


511,68 mm 


o săptămână. Este o armă cu greutatea perfect echilibrată. 
Energia la gura ţevii este de peste 3 500 de kilograme forţă... 
ca şi când aţi izbi pe cineva cu o limuzină. Dacă nimeriţi cu 
aşa ceva capul unui cerb, veţi rămâne cu coada drept trofeu. 

— Nu ştiu..., făcu şovăielnic, deşi decisese că dorea arma 
aceea. Ştiu că lui Nick îi plac trofeele. Asta face parte din... 

— Bineînţeles, încuviinţă Harry, luând carabina 
Weatherbee şi arătându-i camera de încărcare a cărei gaură 
părea destul de mare ca să încapă în ea un porumbel călător. 
Nimeni nu se duce în Boca Rio ca să vâneze pentru a-şi 
asigura hrana. Vărul dumneavoastră este vânător, da? Cu 
arma asta nu mai trebuie să-ţi faci griji c-o să urmăreşti 
vânatul douăzeci de kilometri prin teren accidentat cu 
animalul chinuindu-se... ca să nu mai zic că rişti să-ţi pierzi şi 
prânzul. Copilaşul ăsta o să-i împrăştie măruntaiele pe-o rază 
de şapte metri. 

— Cât costă? 

— Uitaţi care-i treaba, în oraşul ăsta n-o pot vinde. Cine 
dracu' vrea o armă antitanc, când pe-aici nu poţi vâna decât 
fazani? Şi, dacă-i pui pe masă, au gust de gaze de 
eşapament. Preţul de vânzare cu amănuntul este nouă sute 
cincizeci de dolari, iar preţul de fabrica este şase sute treizeci 
de dolari. Eu v-o las la şapte sute de dolari. 

— Asta înseamnă... aproape o mie de dolari pentru 
ambele arme. 

— Acordăm o reducere de zece la sută pentru achiziţiile 
de peste trei sute de dolari. In felul acesta, ajungeţi la nouă 
sute de dolari. Strânse din umeri şi continuă: Dacă-i faceţi 
cadou arma asta vărului dumneavoastră, vă garantez că n- 
are alta la fel. Dacă are, v-o cumpăr înapoi cu şapte sute 
cincizeci de dolari. Dacă vreţi, vă dau scris — atât sunt de 
sigur! 

— Nu glumiţi? 

— Absolut. Absolut. Sigur că da, dacă suma vi se pare 
prea mare, este prea mare şi gata. Putem să ne uităm la alte 
puşti. Dar, dacă-i pasionat cu adevărat de arme, nu am 
altceva din care să nu fie posibil să aibă chiar şi vreo două 


exemplare. 

— Am înţeles, rosti el şi afişă o expresie gânditoare. Aveţi 
un telefon? 

— Sigur că da, în spate. Vreţi să vă sunaţi soţia şi să vă 
consultaţi cu ea? 

— Cred c-ar fi mai bine... 

— Nici o problemă. Veniţi! 

Harry îl conduse în încăperea din spate, în care era 
dezordine. Zări acolo o banchetă şi o masă de lemn scrijelită, 
acoperită cu piese de arme, resorturi, solvenţi, cataloage 
tehnice şi flacoane etichetate în care se aflau gloanţe de 
plumb. 

— Uitaţi telefonul, îi indică Harry. 

Se aşeză, ridică receptorul şi formă numărul, în timp ce 
Harry se întoarse în magazin să ia Magnum-ul şi să-l pună 
într-o cutie. 

— "Vă mulţumim că aţi sunat la Serviciul meteo WDST, 
se auzi vesel glasul preînregistrat. In după-amiaza aceasta, se 
prevăd fulguieli, care se vor transforma în ninsoare slabă spre 
sfârşitul serii..." 

— Bună, Mary! rosti el. Uite care-i treaba, sunt în 
Magazinul de arme Harvey... Da, e vorba despre Nick. Am luat 
pistolul despre care discutasem, n-a fost nici o problemă. 
Aveau unul expus chiar în vitrină. După aceea, vânzătorul mi- 
a arătat o puşcă... 

— "...care va înceta mâine după-amiază. Temperaturile 
minime la noapte vor fi în jur de minus un grad, pentru ca 
mâine să ajungă la plus şapte-opt grade. Şansele de 
precipitaţii în noaptea aceasta..." 

— „aşa că tu ce zici să fac? 

Harry stătea în prag, în spatele lui; îi putea zări umbra. 

— Da, spuse el. Ştiu. 

— "Vă mulţumim că aţi sunat la Serviciul meteo WDST şi 
nu uitaţi: urmăriţi Newsplus-60 cu Bob Reynolds, în fiecare 
seară la ora 18, pentru ultimele informaţii meteo. La 
revedere!" 

— Vorbeşti serios? Știu că-i mult... 


— "Vă mulţumim că aţi sunat la Serviciul meteo WDST. In 


după-amiaza aceasta se preconizează fulguieli, care se vor 
transforma..." 

— Eşti sigură, scumpo? 

— "Şansele de precipitaţii în noaptea aceasta sunt de 
optzeci la sută, iar mâine..." 


— Bine, e-n regulă. (Se întoarse pe banchetă, zâmbi spre 
Harry şi uni în cerc vârfurile degetului mare şi arătătorului.) l- 


un tip de treabă. Zice că-mi garantează că Nick n-are aşa 
ceva. 

— "..„mâine după-amiază. Temperaturile minime la 
noapte..." 

— Şi eu te iubesc. Pa! 

Închise telefonul. lisuse, Freddy, a fost marfă! A fost, 
George. A fost. 

Se sculă. 


— A zis că s-o iau, dacă eu cred că-i în regulă. Aşa cred. 


Harry surâse. 

— Ce-o să vă faceţi dacă vă trimite un Thunderbird? 

Îi răspunse la surâs. 

— O să i-l înapoiez nedesfăcut. 

In timp ce ieşeau din camera din spate, Harry întrebă: 
— Plătiţi cu cec sau pe card? 

— Cu card American Express, dacă se poate. 

— E la fel de bun ca aurul. 


Îşi scoase cardul. Pe spatele acestuia, pe banda specială, 


scria: 
BARTON GEORGE DAWES 


— Sunteţi sigur că muniţia va veni la timp ca să-i pot 
trimite totul lui Fred? 

Harry ridică ochii, întrebător, de la card. 

— Fred? 

Surâsul lui se lăţi. 


— Nick e Fred şi Fred e Nick, îi explică. Asta-i o vorbă de- 


a noastră, de când eram copii. Numele lui este Nicholas 


Frederic Adams. 

— Aha, încuviinţă Harry şi zâmbi politicos, aşa cum fac 
oamenii după ce li s-a explicat o poantă la care nu le-a căzut 
fisa. Vreţi să semnaţi aici? 

Semnă. 

Harry scoase alt registru de sub tejghea, un tom gros, 
legat cu un lanţ de oţel care îl străbătea prin colţul din stânga 
sus, aproape de cotor. 

— Trebuie să vă treceţi aici numele şi adresa, pentru FBI. 

Simti cum degetele i se încordează pe stilou. 

— Sigur că da. Ce chestie! N-am cumpărat în viaţa mea o 
armă şi m-au apucat bâţăielile. 

Işi scrise numele şi adresa în registru: 


Barton George Dawes, str. Crestallen West, nr. 1241 


— Se bagă-n toate, spuse el. 

— Asta-i nimic pe lângă ce le-ar plăcea să facă, zise 
Harry. 

— Ştiu... Ştiţi ce-am auzit ieri la televizor? Vor să 
promulge o lege care să-i oblige pe motociclişti să poarte o 
apărătoare pentru gură. O apărătoare pentru gură, pentru 
numele lui Dumnezeu! E treaba guvernului dacă un individ 
vrea să rişte să-şi facă praf dantura? 

— Eu zic că nu, răspunse Harry punând registrul sub 
tejghea. 

— Sau, de exemplu, derivaţia de autostradă pe care-o 
construiesc în Western. Un topometrist cu muci la nas zice: "O 
să treacă pe-aici" şi statul expediază un morman de adrese în 
care scrie: "Ne pare rău, dar derivaţia 784 va trece pe aici. 
Aveţi un an la dispoziţie să vă găsiţi altă casă." 

— Este ruşinos. 

— Să ştiţi că este. Ce-nseamnă "putere discreţionară" 
pentru cineva care-a trăit douăzeci de ani în nenorocita aia de 
casă? Acolo a făcut dragoste cu nevastă-sa, acolo şi-au 
crescut copilul şi acolo reveneau din vacanțe! Asta-i pur şi 
simplu o chestie dintr-un cod de legi, pe care-au inventat-o ca 


să te poată şmecheri mai bine. 

Fii atent, fii atent. Dar întrerupătorul circuitului era niţel 
cam lent şi câte ceva mai scăpa. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Harry. 

— Da, da... Am mâncat la prânz un sandviş dublu, din 
cele numite "submarine", deşi ştiam că nu-mi fac bine. Îmi 
dau nişte arsuri teribile. 

— Încercaţi una din astea, zise Harry şi scoase un tub de 
tablete din buzunarul de la piept. 

Pe tub scria: 


ROLAID 


— Mulţumesc, spuse el. (Luă tableta de deasupra şi o 
aruncă în gură, fără s-o mai curețe de scamele de pe ea.) 
Uitaţi-vă la mine — parcă-s dintr-o reclamă tv. "Produce acid 
gastric în exces, echivalent cu de patruzeci şi şapte de ori 
propria lui greutate!" 

— Pe mine m-au ajutat de fiecare dată, zise Harry. 

— Revenind la muniţie... 

— Da. Ar trebui să sosească într-o săptămână, cel mult 
două, în cazul cel mai rău. Vă comand şaptezeci şi două de 
cartuşe. 

— Auziţi, pot să las armele aici? Puneţi-le o etichetă cu 
numele meu... sau ceva de genul ăsta. Ştiu că sună bizar, dar 
realmente nu vreau să le ţin în casă. Vi se pare o prostie, nu? 

— Fiecare cu gusturile lui, răspunse calm Harry. 

— Mulţumesc. Vă las numărul de telefon de la serviciu. 
Când vin gloanţele... 

— Cartuşele, îl corectă Harry întrerupându-l. 

— Cartuşele, încuviinţă zâmbind. Când vin cartuşele, 
daţi-mi un telefon. O să trec să le iau şi vedem atunci cum 
facem cu expedierea lor. Poşta expres transportă arme, nu? 

— Sigur că da. Atât doar că vărul dumneavoastră va 
trebui să semneze personal la primire. 

Işi trecu numele pe una dintre cărţile de vizită ale lui 
Harry. Pe cartea de vizită scria: 


Harold Swinnerton 

849-6 330 

MAGAZINUL DE ARME HARVEY 
Muniţie 

Arme vechi 


— Auziţi, îl întrebă, dacă dumneavoastră sunteţi Harold, 
cine-i Harvey? 

— Harvey era fratele meu. A murit acum opt ani. 

— Îmi pare rău. 

— Tuturor ne pare rău. A venit la magazin într-o zi, a 
deschis, a deblocat casa de marcat şi apoi a căzut mort de 
atac de inimă. A fost unul dintre oamenii cei mai de treabă pe 
care i-aţi fi putut cunoaşte vreodată. Putea dobori o căprioară 
de la două sute de metri. 

Se întinse peste tejghea şi-şi strânseră mâinile. 

— O să vă sun, promise Harry. 

— Sănătate! 

leşi sub fulgii de zăpadă şi trecu pe lângă MENŢINEREA 
ACORDULUI PRECAR DE ÎNCETARE A FOCULUI. Ninsoarea se 
înteţise, şi el îşi lăsase mănuşile acasă. 

Ce ai căutat acolo, George? 

Pac, întrerupătorul circuitului. 

Până ajunse în staţia de autobuz, putea să fi fost un 
incident despre care citise undeva. Nimic mai mult. 


KKK 


Strada Crestallen West era în pantă, lungă şi curbată, 
oferind o panoramă bună spre parc şi una excelentă spre râu, 
până ce progresul intervenise sub forma unui cvartal de 
blocuri cu apartamente. Acesta fusese demarat cu doi ani în 
urmă pe bulevardul Westfield şi blocase aproape complet 
priveliştea. 

Numărul 1241 era o casă duplex cu un etaj şi garaj 
pentru o singură maşină. In faţa ei se întindea o peluză lungă, 


acum stearpă, care aştepta să fie acoperită de zăpadă — 
zăpadă adevărată. Aleea de intrare de la stradă fusese 
proaspăt asfaltată în primăvara trecută. 

Intră şi auzi televizorul, noul aparat Zenith, model 
cabinet, pe care-l cumpăraseră în vară. Pe acoperiş era o 
antenă parabolică, pe care o montase el însuşi. Ea nu dorise 
antena, din cauza celor ce urmau să se întâmple, dar el 
insistase. Explicase că, dacă putuse fi montată, atunci va 
putea fi demontată la fel de uşor, când aveau să se mute. 
Bart, termină cu prostiile. Nu-i decât o cheltuială 
suplimentară... o muncă suplimentară pentru tine. Fusese 
însă mai încăpățânat şi, în cele din urmă, ea spusese că avea 
"să-i facă hatârul" acela. Aşa se exprima în rarele ocazii când 
lui îi păsa îndeajuns de mult de ceva ca să se impună prin 
cleiul vâscos al argumentelor ei. Bine, Bart. De data asta "o 
să-ţi fac hatârul". În clipa aceea, ea îl asculta pe Merv Griffin 
care pălăvrăgea cu o celebritate. Celebritatea era Lome 
Green, care povestea despre noul lui serial poliţist, Griff. 
Lome îi povestea lui Merv ce încântat era că fusese invitat în 
emisiunea lui. În scurt timp, avea să apară o cântăreaţă de 
culoare (o negresă cantautoresă, gândi el) de care n-auzise 
nimeni niciodată şi care avea să cânte ceva, probabil "| Left 
My Heart in San Francisco." 

— Bună, Mary! strigă el. 

— Bună, Bart. 

Pe masă îl aştepta corespondenţa. O frunzări. O scrisoare 
pentru Mary de la sora ei, uşor psihopată, din Baltimore. O 
factură pentru cardul de credit Gulf, în valoare de treizeci şi 
opt de dolari. Un extras de cont: 49 de debite, 9 credite, sold 
954,47 dolari. Bine că folosise cardul American Express la 
magazinul de arme. 

— Cafeaua este fierbinte, îl anunţă Mary. Sau voiai să bei 
ceva? 

— O să-mi pregătesc ceva de băut. 

Alte trei plicuri. O înştiinţare din partea bibliotecii, 
anunţându-l că depăşise termenul de restituire. Cartea era 


Înfruntând leii, de Tom Wickers. Cu o lună în urmă, Wicker 
ţinuse o cuvântare ocazionată de un prânz la clubul Rotary al 
reprezentanţilor oamenilor de afaceri din oraş, şi fusese cel 
mai bun orator pe care-l avuseseră de mulţi ani. 

O notă personală din partea lui Stephan Ordner, unul 
dintre ştabii din Amroco, compania care deţinea acum 
aproape complet "Panglica Albastră". Ordner dorea să treacă 
pe la el pentru a discuta problema Waterford — vineri ar fi 
fost bine sau intenţiona să plece din oraş cu ocazia Zilei 
Recunoştinţei? Dacă pleca, să-i dea un telefon. Dacă nu, s-o 
aducă şi pe Mary. Carla era întotdeauna încântată s-o mai 
vadă pe Mary şi bla-bla şi rahat-rahat etc. şi aşa mai departe. 

Şi altă scrisoare, de la Departamentul Autostrăzi. 

Rămase mult timp, privind-o, în lumina cenuşie care 
pătrundea prin ferestre, apoi puse toată corespondenţa pe 
bufet. Îşi turnă un scotch cu gheaţă şi-şi luă paharul în 
camera de zi. 

Merv continua să stea la taclale cu cu Lorne. Culorile de 
pe noul Zenith erau mai mult decât bune; erau de-a dreptul 
supranaturale. Dacă şi rachetele noastre balistice 
intercontinentale sunt la fel de bune ca televizoarele color, 
gândi el, într-o bună zi o să aibă loc o bubuială dată dracu'. 
Părul lui Lorne era argintiu, nuanţa cea mai imposibilă de 
argintiu imaginabilă. Biete, te tund la chelie, se gândi şi 
chicoti. Fusese una dintre expresiile favorite ale mamei sale. 
Nu-şi putea da seama de ce imaginea lui Lome Green cu 
ţeasta rasă era atât de amuzantă. Poate că era un uşor acces 
tardiv de isterie, asociat episodului de la magazinul de arme. 

Mary ridică ochii şi-i zâmbi. 

— Ceva amuzant? 

— Nu, răspunse el. Mi-am amintit o chestie. 

Se aşeză lângă ea şi o sărută pe obraz. Era o femeie 
înaltă, care împlinise treizeci şi opt de ani, ajungând la 
momentul de criză al aspectului exterior în care drăgălăşenia 
tinereţii decide în ce se va transforma la vârsta mijlocie. Tenul 


€ Tom Wicker (n. 1926), ziarist şi scriitor american 


îi arăta excelent şi avea sânii mici, fără tendinţa de a se lăsa 
în mod exagerat. Mânca mult, dar metabolismul ei de 
capacitate industrială o păstra zveltă. Probabil că nu ar fi 
îngrozit-o gândul de a purta un costum de baie pe o plajă 
publică peste vreo zece ani, indiferent de felul în care zeii ar fi 
decis să se ocupe de restul ambalajului ei. II făcea să devină 
extrem de conştient de uşoara lui burtică. Ce dracu', Freddy, 
toţi directorii au burtică. Este un simbol al succesului, ca un 
automobil Delta 88. Aşa-i, George. Ai grijă la ceasornicul din 
piept şi la cuiele de coşciug şi s-ar putea s-ajungi la optzeci de 
ani. 

— Cum a mers azi? întrebă ea. 

— Bine. 

— Ai ajuns la sediul cel nou din Waterford? 

— Nu azi. 

Nu mai fusese în Waterford de la sfârşitul lui octombrie. 
Ordner o ştia — probabil că-i şoptise o păsărică —şi de aceea 
primise mesajul cu pricina. Spălătoria urma să fie mutată într- 
un sediu nou, într-o fostă filatură, iar isteţul agent imobiliar 
irlandez care se ocupa de afacerea respectivă îi telefona 
întruna. Trebuie să-ncheiem afacerea asta, îi repeta isteţul 
agent imobiliar irlandez. Nu sunteţi singurii din Westside care 
şi-au băgat coada aici. Mă mişc cât pot de repede, îi spunea 
isteţului agent imobiliar irlandez. Trebuie să ai răbdare. 

— Ce se aude cu locul acela din Crescent? se interesă ea. 
Casa din cărămidă... 

— Nici nu poate fi vorba. Au cerut pe ea patruzeci şi opt 
de mii. , 

— Pentru casa aia? făcu ea indignată. Asta-i jaf la drumul 
mare! 

— Aşa-i, încuviinţă el şi trase o duşcă zdravănă din 
pahar. Ce mai zice bătrânica Bea din Baltimore? 

— Aceleaşi chestii vechi. Acum a început hidroterapie în 
grup pentru sporirea conştientizării. Nu te-apucă râsul? Bart... 

— Chiar că te-apucă, spuse iute. 

— Bart, n-ar trebui să mai pierdem timpul cu mutarea. Se 
apropie 20 ianuarie şi o s-ajungem în stradă. 


— Mă mişc cât pot de repede, spuse el. Trebuie să avem 
răbdare. 

— Căsuţa în stil colonial de pe strada Union... 

— ...S-a vândut, încheie el şi-şi termină paharul. 

— Exact la aşa ceva mă gândesc, făcu ea exasperată. O 
casă ca aceea ar fi fost perfectă pentru noi doi. Cu banii pe 
care ni-i dă municipalitatea pentru casă şi teren, puteam să fi 
acţionat de acum. 

— Nu mi-a plăcut. 

— În ultimul timp nu-ți plac cam multe, observă ea cu o 
amărăciune surprinzătoare. Nu i-a plăcut, se adresă după 
aceea televizorului. 

Negresa cantautoresă apăruse şi cânta "Alfie". 

— Mary, fac tot ce pot. 

Ea se întoa rse şi-l privi deschis. 

— Bart, ştiu ce simţi tu pentru casa asta. 

— Nu, spuse el. Nu ai habar. 


21 noiembrie 1973 


Peste noapte, lumea fusese acoperită cu un strat foarte 
subţire de omăt şi, când uşile autobuzului şuierară, 
deschizându-se, iar el cobori pe trotuar, văzu urmele celor 
care trecuseră pe acolo înaintea sa. Porni pe strada Fir chiar 
din colţul ei şi auzi cum autobuzul pleacă din spatele lui, cu 
torsul său felin. După aceea, Johnny Walker trecu pe lângă el, 
în a doua lui cursă din dimineaţa respectivă. Johnny îi făcu 
semn cu mâna din cabina furgonetei alb-albastre a spălătoriei 
şi el îi răspunse în acelaşi fel. Trecuse cu puţin de ora 8. 

Spălătoria îşi începea programul la ora 7, când Ron 
Stone, şeful de echipă, şi Dave Radner, care se ocupa de sala 
maşinilor de spălat, soseau şi măreau presiunea la cazan. 
Fetele de la cămăşi veneau la 7:30, iar călcătoresele apăreau 
la ora 8. El detesta subsolul spălătoriei, locul unde se 
desfăşura munca brută, unde se putea vorbi despre 
exploatare, însă, dintr-un motiv pervers, bărbaţii şi femeile 


care lucrau acolo îl plăceau. Îl tutuiau. Şi, cu puţine excepţii, 
şi el îi plăcea. 

Intră pe uşile de încărcare şi se strecură printre coşurile 
cu cearşafuri spălate cu o seară în urmă, care deocamdată nu 
fuseseră călcate. Fiecare coş era acoperit etanş cu o folie de 
plastic, pentru a împiedica pătrunderea prafului. În faţă, Ron 
Stone strângea cureaua de transmisie a vechii maşini Milnor 
cu un singur alimentator, în timp ce Dave şi ajutorul lui, un 
băiat care abandonase colegiul, pe nume Steve Pollack, 
încărcau maşinile Washex de putere industrială cu cearşafuri 
de la moteluri. 

— Salut, Bart! îl întâmpină Ron Stone. 

Răcnea la toţi şi la toate; treizeci de ani de vorbit în 
zgomotele permanente şi combinate ale uscătoarelor, 
călcătoarelor, preselor pentru cămăși şi centrifugelor îi 
încorporaseră răcnetele în sistem. 

— Nenorocita asta de Milnor se gripează mereu. 
Programul a trecut atât de mult pe înălbire, încât Dave 
trebuie s-o ruleze pe manual. Şi centrifuga se-ntrerupe 
întruna. 

— Avem comanda pentru Kilgallon, îl linişti. Mai sunt 
două luni... 

— In sediul din Waterford? 

— Sigur că da, încuviinţă simțindu-se uşor ameţit. 

— Incă două luni şi-o să fiu pregătit pentru ciocănitoare, 
comentă morocănos Stone. lar mutarea... o să fie mai 
groaznică decât o paradă de idioţi. 

— Sunt sigur că n-o să ne pierdem clienţii. 

— Să ni-i pierdem?! N-o să mişcăm nimic vreo trei luni. ŞI 
dup-aia vine vara. 

Aprobă, nedorind să-i cânte în strună. 

— Ce bagi mai întâi? 

— Holiday Inn. 

— Pune câte cincizeci de kilograme de prosoape la 
fiecare încărcătură. Ştii bine că ţipă după prosoape. 

— Ce să-ţi zic... ei ţipă după orice. 

— Cât ai? 


— Au cântărit trei sute de kilograme. Majoritatea de la 
masonii ăia din Shriner. Cei mai mulţi înnoptează şi lunea. 
Cele mai împuţite cearşafuri pe care le-am văzut vreodată. 
Unele sunt ţepene de jeg. 

Dădu din cap spre Pollack, puştiul cel nou. 

— Cum se descurcă? 

Ajutoarele din spălătorie fluctuau rapid în "Panglica 
Albastră". Dave le strunea zdravăn, iar răcnetele lui Ron le 
iritau şi după aceea le umpleau de ranchiună. 

— Bine, până acum, zise Stone. Îl mai ţii minte pe 
ultimul? 

Îl ţinea minte. Puştiul rezistase trei ore. 

— Da, îl ţin minte. Cum îl chema? 

Ron Stone se înnegură la faţă. 

— Nu mai ştiu. Baker? Barker? Aşa ceva... Vinerea 
trecută l-am văzut în Stop and Shop, unde distribuia pliante 
despre nu ştiu ce boicot împotriva salatei. E ceva, nu? Tipul 
nu-şi poate păstra slujba, aşa că le zice tuturor ce nenorocire 
este că America nu poate fi ca Rusia. Ce să zic, mi se rupe 
inima! | 

— İl bagi dup-aia pe Howard Johnson? 

Stone păru jignit. 

— Întotdeauna îl băgăm primul. 

— La nouă? 

— Normal! 

Dave îi făcu semn din mână şi îi răspunse în acelaşi fel. 
Urcă scara, trecând prin curăţătoria chimică şi prin 
contabilitate, şi ajunse la cabinetul său. Se aşeză înapoia 
biroului în scaunul rotativ şi scoase hârtiile din mapa de 
intrări. Pe birou era o plăcuţă pe care scria: 


GÂNDEŞTE! 
Poate fi o experiență nouă 


Nu ţinea prea mult la plăcuţa aceea, dar o păstra acolo 
pentru că i-o dăruise Mary... când? Cu cinci ani în urmă? Oftă. 
Comis-voiajorii pe care îi primea în cabinet erau amuzaţi de 


plăcuţă. Râdeau ca nebunii. Dar un comis-voiajor ar fi râs ca 
nebunul şi dacă i-ai fi arătat imaginea unor copii care mureau 
de foame sau a lui Hitler făcând sex cu Fecioara Maria. 

Vinnie Mason, păsărica aceea care, neîndoios, ciripise la 
urechea lui Steve Ordner, avea pe biroul lui o plăcuţă pe care 
scria: 


GÂMDEŞTE 


Ce fel de poantă mai era şi aceea, GÂMDEŞTE? Nici 
măcar un comis-voiajor n-ar fi râs la aşa ceva, este, Fred? 
Este, George, coo-rect! De afară se auzeau huruiturile 
puternice ale unor motoare diesel şi-şi roti scaunul ca să 
privească. Muncitorii de pe şantierul autostrăzii se pregăteau 
de o nouă zi de muncă. Un autocamion-platformă pe care se 
aflau două buldozere trecea pe lângă spălătorie, urmat de un 
şir de automobile cu şoferi nerăbdători. 

De la etajul al doilea, de deasupra curăţătoriei chimice, 
puteai să urmăreşti avansul construcţiei. Trecea prin 
cartierele rezidenţiale şi comerciale din Western, ca o incizie 
lungă şi cafenie, cicatricea unei operaţii pe care se aplicase o 
cataplasma de noroi. Trecuse deja peste strada Guilder şi 
îngropase parcul de pe bulevardul Hebner, unde obişnuia să-l 
ducă pe Charlie, când era mic... de fapt, când era prunc. Cum 
se numea parcul? Nu mai ştia. Probabil, pur şi simplu, parcul 
Hebner, Fred. Conţinea un teren de baseball pentru copii, 
câteva scrâncioburi şi un iaz pentru rațe, cu o căsuţă în 
mijloc. Vara, acoperişul căsuţei era plin de găinaţ. Fuseseră şi 
leagăne. Charlie se dăduse prima dată în leagăn în parcul 
Hebner. Ce crezi despre asta, bătrâne Freddy? La început, s-a 
speriat şi a plâns, apoi i-a plăcut, şi când a venit timpul să 
plecăm spre casă, a plâns pentru că-l luam de acolo. Pe 
drumul de întoarcere, a făcut în pantaloni şi a murdărit 
bancheta maşinii. Să se fi scurs cu adevărat paisprezece ani 
de atunci? 

Trecu alt camion, transportând un excavator. 

Cvartalul Garson fusese demolat cu patru luni în urmă; 


se aflase la trei-patru intersecţii vest de bulevardul Hebner. 
Două blocuri pentru birouri, pline cu companii pentru 
împrumuturi şi una-două bănci, în rest cabinete pentru 
stomatologi, chiropracticieni şi ortopezi. Soarta lor nu contase 
prea mult, dar, Hristoase! Il duruse să vadă cum se 
prăbuşeşte bătrânul cinematograf Grand. La începutul anilor 
1950, vizionase acolo unele dintre filmele sale preferate. Cu C 
de la "crimă", cu Ray Milland... Ziua în care a încremenit 
Pământul, cu Michael Rennie... Cel din urmă fusese la 
televizor chiar în seara trecută şi dorise să-l vadă, dar 
adormise în faţa nenorocitului de aparat şi se trezise abia 
când începea imnul. Vărsase paharul cu băutură pe covor, şi 
Mary îi făcuse scandal şi din cauza aceea. 

Grand Theater însă... fusese o sală cu adevărat 
deosebită. Acum, în suburbii apăruseră noile săli de 
cinematograf, clădiri mici şi fâşneţe în mijlocul unor parcări 
de câte şase kilometri. Cinema |, Cinema Il, Cinema IlI, Sala 
de vizionare, Cinema MCMXLVII. Odată, o dusese pe Mary la o 
sală din astea, în Waterford, ca să vadă Naşul, şi biletele 
costau 2,5 dolari bucata, iar înăuntru arăta ca o nenorocită de 
popicărie. N-avea nici balcon. Grand avusese holul de la 
intrare pardosit cu marmură, balcon şi un aparat vechi, 
superb şi plin de vaselină de unde puteai să cumperi cu zece 
cenți o cutie mare cu floricele. Plasatorul care-ţi rupea biletul 
(care costa şaizeci de cenți) purta o livrea roşie, ca un portar 
de hotel, şi avea cel puţin şase sute de ani. Intotdeauna 
croncănea acelaşi lucru: "Sper să vă placă spectacolul." Sala 
de proiecţie era uriaşă şi întunecoasă şi mirosea a catifea 
prăfuită. Când te aşezai, nu-ţi loveai genunchii de scaunul din 
faţă. lar deasupra era un candelabru gigantic din sticlă 
şlefuită. Nu te aşezai niciodată sub el, deoarece, dacă ar fi 
căzut peste tine, ar fi trebuit să te adune cu şpaclu! de pe 
podea. Grand era... 

Işi privi ceasul cu vinovăţie. Trecuseră aproape patruzeci 
de minute. Hristoase, asta nu era bine deloc! Pierduse 
patruzeci de minute şi nici măcar nu se gândise la prea multe. 
Doar la parc şi la Grand Theater. 


E ceva-n neregulă cu tine, Georgie? 

S-ar putea să fie, Fred. Cred că s-ar putea să fie. 

Îşi trecu încheieturile degetelor peste obraz, pe sub ochi, 
şi, după umezeala pe care o simţi, îşi dădu seama că 
plânsese. 


KKK 


Cobori să stea de vorbă cu Peter, care se ocupa de 
livrări. Spălătoria intrase de acum în flux, cu călcătorul 
bubuind şi fâsâind, când primele cearşafuri de la Howard 
Johnson fură introduse în valţurile sale, cu maşinile de spălat 
ţiuind şi făcând să vibreze podeaua, cu presele pentru cămăși 
şuierând hissss-şuh, manipulate de Ethel şi Rhonda. 

Peter îl anunţa că aparatul universal căzuse la camionul 
patru şi-l întrebă dacă voia să-l vadă înainte de a-l trimite la 
atelier. Nu voia. Îl întrebă dacă Holiday Inn nu plecase încă. 
Peter îi răspunse că tocmai îl încărcau, dar idiotul de manager 
al motelului telefonase deja de două ori pentru prosoapele lui. 

Încuviinţă din cap şi reveni sus, ca să-l caute pe Vinnie 
Mason, însă Phyllis îi spuse că Vinnie şi Tom Granger 
plecaseră la noul restaurant cu specific german ca să 
negocieze pentru feţele de masă. 

— Vrei să-l anunţi pe Vinnie să treacă pe la mine, când se 
întoarce? 

— Sigur că da, domnule Dawes. A telefonat domnul 
Ordner şi v-a transmis să-l sunaţi. 

— Mulţumesc, Phyllis. 

Se întoarse în cabinet, luă noile hârtii din mapa de intrări 
şi începu să le frunzărească. 

Un comis-voiajor dorea să stabilească o întâlnire pentru 
noul înălbitor de putere industrială, Yello-Go. De unde naiba 
scornesc numele astea? se întrebă şi puse hârtia deoparte 
pentru Ron Stone. Lui Ron îi plăcea să-l asedieze pe Dave cu 
produse noi, mai ales dacă putea ciuguli două sute cincizeci 
de kilograme gratis pentru testări. 

O scrisoare de mulţumiri de la United Fund. O puse 


deoparte, ca s-o prindă la avizierul de jos, lângă ceasul de 
pontaj. 

Un pliant publicitar pentru mobilier de birou în culoarea 
“lemn de pin-directorial". La coşul de gunoi. 

Un pliant publicitar pentru un robot telefonic care emitea 
un mesaj şi înregistra mesaje de până la treizeci de secunde, 
atunci când lipseai din birou. Nu-s aici, idiotule. Roiu'! La 
coşul de gunoi. 

O scrisoare de la o doamnă care trimisese la spălătorie 
şase cămăşi ale soţului ei şi le primise cu gulerele pârlite. 
Oftă şi o puse deoparte, ca să rezolve situaţia mai târziu. 
Ethel iar băuse la prânz. 

Un colet conţinând o trusă pentru testarea apei, primit 
de la universitate. Il puse deoparte ca să-l examineze după 
prânz, împreună cu Ron şi Tom Granger. 

Un pliant publicitar de la o companie de asigurări, însoţit 
de o scrisoare artistică în care ţi se explica felul în care puteai 
obţine optzeci de mii de dolari fără să trebuiască să faci 
altceva decât să mori. La coşul de gunoi. 

O scrisoare de la isteţul agent imobiliar irlandez care se 
ocupa de vânzarea fabricii din Waterford, anunţându-l că un 
producător de pantofi era foarte interesat s-o cumpere — 
compania Tom McAn, nici mai mult, nici mai puţin, o firmă 
deloc neglijabilă — şi reamintindu-i că pe 26 noiembrie expira 
opţiunea de cumpărare de nouăzeci de zile a Panglicii 
Albastre. /Ja/nic director de spălătorie, teme-te. Ora ta se 
apropie. La coşul de gunoi. 

Altă ofertă de la un comis-voiajor pentru Ron; acesta 
încerca să plaseze un solvent cu denumirea mincinoasă 
Swipe. || puse alături de Yello-Go. 

Revenea cu privirea spre fereastră, când interfonul bâzâi. 
Vinnie se întorsese de la localul cu specific german. 

— Trimite-l înăuntru. 

Vinnie intră imediat. Era un tânăr de douăzeci şi cinci de 
ani, înalt, cu ten măsliniu. Părul negru era pieptănat în stilul 
său obişnuit, atent realizat, care simula răvăşirea neglijentă. 
Purta un sacou sport roşu-închis şi pantaloni maro-închis. 


Papion. Foarte neprotocolar, nu crezi, Fred? Ba da, George, ba 
da. 

— Ce mai faci, Bart? întrebă Vinnie. 

— Grozav, răspunse el. Care-i povestea cu restaurantul 
german? 

Vinnie râse. 

— Păcat că n-ai fost şi tu. Bătrânul neamt mai că n-a 
căzut în genunchi, atât a fost de fericit să ne vadă. O să-i 
radem realmente pe Universal, când o să ne mutăm în sediul 
nou. Nu s-au gândit nici măcar să trimită un pliant publicitar, 
cu atât mai puţin un reprezentant. Cred că neamţu' era 
îngrozit la gândul că va trebui să-şi spele feţele de masă chiar 
în bucătărie şi n-o să mai aibă timp de nimic altceva. Pe de 
altă parte, are un local de nu-ţi vine să crezi. O berărie 
adevărată. O să facă praf concurenţa. Şi nişte mirosuri... 
Doamne! 

Deschise braţele larg, pentru a indica mirosurile, apoi 
scoase o cutie cu ţigări din buzunarul interior al sacoului 
sport. 

— O s-o duc pe Sharon acolo, după ce se pune pe roate. 
Zece la sută reducere. 

Intr-o suprapunere stranie, îl auzi pe Harry, proprietarul 
magazinului de arme, spunând: Acordăm o reducere de zece 
la sută la achiziţiile de peste trei sute de dolari. 

Dumnezeule, se gândi. Am cumpărat cu adevărat armele 
acelea, ieri? Le-am cumpărat cu adevărat? 

Incăperea din mintea sa se cufundă în beznă. 

Hei, Georgie, ce... 

— Care-i comanda? întrebă el. 

Glasul îi sună niţel cam răguşit şi tuşi, ca să şi-l dreagă. 

— Intre patru şi şase sute de feţe de masă pe 
săptămână, după ce se pune pe roate. Plus şerveţelele. 
Toate, din in natural. Le vrea spălate cu Ivory Snow. l-am zis 
că n-o să fie nici o problemă. 

Scoase cu gesturi lente o ţigară din cutie, astfel încât să 
se poată vedea eticheta. Acesta era un lucru pe care putea 
realmente să-l urască la Vinnie Mason: ţigările lui de rahat. Pe 


eticheta cutiei scria: 


PLAYER'S NAVY CUT 
ȚIGĂRI 
MEDIUM 


Cine din lumea lui Dumnezeu, cu excepţia lui Vinnie, ar fi 
fumat Player's Navy Cut? Sau King Sano? Sau English Ovals? 
Sau Marvel sau Murad sau Twist? Dacă cineva ar fi scos o 
marcă denumită Rahat-pe-băţ sau Plămânul-negru, Vinnie ar 
fi cumpărat-o pentru a fuma ţigările respective. 

— l-am spus că s-ar putea să-i oferim doar două zile de 
servicii, până ne mutăm, vorbi Vinnie, arătându-i pentru 
ultima oară, cu drag, cutia, în timp ce o strecura în buzunar. 
Până ne mutăm în Waterford. 

— Despre asta voiam să stau de vorbă cu tine, zise el. 

să-l rad, Fred? Sigur că da. Fă-l ţăndări, George! 

— Serios? 

Işi aprinse ţigara cu o brichetă Zippo îngustă, aurită, şi 
ridică sprâncenele prin fum, aidoma unui actor britanic într-un 
rol de compoziţie. 

— Am primit ieri un bilet de la Steve Ordner. Vrea să trec 
pe la el vineri seară, ca să discutăm despre sediul din 
Waterford. 

— Da? 

— Azi-dimineaţă, Steve Ordner mi-a telefonat în timp ce 
eram jos şi discutam cu Peter Wasserman. Domnul Ordner 
vrea să-l sun. Toate astea îmi lasă impresia că-i teribil de 
doritor să afle ceva, nu crezi? 

— Cred că da, încuviinţă Vinnie fulgerându-şi zâmbetul 
numărul 2 — Sosea udă, şofați cu prudență. 

— Ceea ce aş vrea să ştiu este cine l-a determinat pe 
Steve Ordner să devină, brusc, atât de al naibii de doritor să 
afle ceva. Asta aş vrea să ştiu. 

— Păi... 

— Haide, Vinnie, nu mai face pe camerista sfioasă! Este 
ora zece şi trebuie să vorbesc cu Ordner. Trebuie să vorbesc 


cu Ron Stone. Trebuie să vorbesc cu Ethel Gibbs despre 
gulerele pârlite de la cămăşi. M-ai forfecat pe la spate, când 
nu eram atent? 

— Păi, duminică seară, Sharon şi cu mine am cinat la St... 
la domnul Ordner. 

— Şi întâmplător, ai menţionat faptul că Bart Dawes nu 
se preocupă de Waterford, în timp ce derivaţia pentru 784 se 
apropie tot mai mult, aşa-i? 

— Bart, protestă Vinnie, a fost pur şi simplu o discuţie 
amicală! A fost perfect... 

— Sunt sigur c-aşa a fost. La fel ca şi bileţelul lui care mă 
invită la tribunal. Bănuiesc că şi convorbirea noastră 
telefonică va fi tot perfect amicală. Nu asta-i ideea. Ideea este 
că te-a invitat pe tine şi pe nevastă-ta la cină cu speranţa c-o 
să-ţi dai drumul la gură şi n-a avut motive de dezamăgire. 

— Bart... 

Îl aţinti pe Vinnie cu degetul. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Vinnie. Dac-o să mai scapi 
rahaturi din astea în care eu să fiu nevoit să calc dup-aia, o 
să-ţi cauţi o slujbă nouă. Să ştii că mă ţin de cuvânt. 

Vinnie era şocat. Uitase complet de ţigara dintre degete. 

— Să-ţi mai spun ceva, Vinnie, urmă el, readucând tonul 
vocii la normal. Ştiu că un tânăr ca tine a ascultat şase mii de 
prelegeri despre felul în care bătrâni ca mine au făcut lumea 
harcea-parcea când eram de vârsta ta. Dar, în cazul de faţă, o 
meriţi pe-asta cu vârf şi îndesat. 

Vinnie deschise gura pentru a protesta. 

— Nu cred că m-ai înjunghiat pe la spate, spuse el şi 
ridică mâna pentru a-l opri să intervină. Dacă aş fi crezut aşa 
ceva, ţi-aş fi întins preavizul în clipa în care ai intrat. Cred că, 
pur şi simplu, ai fost fraier. Ai intrat în vila aia mare, ai băut 
trei aperitive înainte de cină, apoi v-aţi aşezat la masă şi aţi 
mâncat supă şi salată cu sos Thousand Island, urmate de 
peşte şi fripturi. Totul a fost servit de o cameristă în uniformă 
neagră, iar Carla şi-a jucat rolul de mare doamnă şi stăpâna 
casei — totuşi fără să fie deloc superioară. La desert, aţi avut 
tort de căpşuni sau de afine cu frişcă şi cafea cu vreo două 


coniacuri sau rom Tia Maria, iar tu ţi-ai dat drumul la gură. Nu 
aşa s-au petrecut lucrurile? 

— Cam aşa, murmură Vinnie. 

Expresia chipului său era compusă din trei părţi 
stânjeneală şi două părţi ură îndărătnică. 

— A început, întrebând ce mai face Bart. Tu ai răspuns că 
Bart e-n regulă. El a spus că Bart este un tip excelent, totuşi 
ar fi bine dacă s-ar putea grăbi niţel în afacerea Waterford. Tu 
ai spus că aşa-i. El a spus: "Apropo, cum merge negocierea 
aceea?" Tu ai spus: "Să fiu sincer, nu-i tocmai treaba mea", 
iar el a spus: "Vincent, să nu-mi spui că nu ştii ce se-ntâm- 
plă". lar tu ai zis: "Tot ce ştiu este că Bart încă n-a bătut 
palma. Am auzit că cei de la Tom McAn ar fi interesaţi de 
clădire, dar poate că nu-i decât un zvon." După aceea el a zis: 
"Oricum, sunt sigur că Bart ştie ce face", iar tu ai zis: "Da, 
bineînţeles", aţi mai băut o cafea cu coniac, şi el te-a întrebat 
dacă tu crezi că Mustangii vor ajunge în turneul final, după 
care tu şi Sharon aţi plecat acasă... şi ştii când o să mai calci 
pe-acolo, Vinnie? 

Vinnie nu răspunse. 

— O să mai calci pe-acolo atunci când Steve Ordner va 
avea nevoie de alte informaţii. Atunci o să te mai invite. 

— Imi pare rău, spuse Vinnie morocănos şi dădu să se 
ridice. 

— N-am terminat. 

Vinnie se aşeză la loc şi rămase privind cu ochi arzători 
spre un colţ al încăperii. 

— Acum doisprezece ani, am avut exact slujba ta, ştiai 
asta? Doisprezece ani ţi se par probabil un timp foarte lung. 
Eu unul nici nu ştiu când dracu' au trecut. Imi amintesc însă 
destul de bine slujba, pentru a şti că-ţi place. Şi că faci o 
treabă bună. Reorganizarea din curăţătoria chimică, cu noul 
sistem de numerotare... a fost o capodoperă. 

Vinnie se holba la el, stupefiat. 

— Am început să lucrez în spălătorie cu douăzeci de ani 
în urmă, continuă el. In 1953, aveam douăzeci de ani. Abia 
mă însurasem. Făcusem doi ani de administraţie în afaceri, iar 


Mary şi cu mine intenţionam să mai aşteptăm cu copiii, dar 
foloseam coitul întrerupt, ştii? Odată, cineva a trântit violent 
uşa de la parter, eu m-am speriat şi am ejaculat. Aşa a rămas 
ea însărcinată. De aceea, ori de câte ori mă simt inteligent în 
ziua de azi, îmi reamintesc că o uşă trântită este responsabilă 
pentru poziţia pe care o ocup acum. Este umilitor. Pe atunci, 
avortul nu era legalizat. Când lăsai o fată cu burta la gură, ori 
te însurai cu ea, ori o ştergeai din oraş. Astea erau cele două 
alternative. M-am însurat cu Mary şi am acceptat prima slujbă 
pe care o găsisem, adică aici. Ajutor în sala maşinilor de 
spălat — exact ce face acum puştiul ăla, Pollack. Totul era 
manual pe atunci, şi rufele trebuiau scoase ude din maşini şi 
stoarse într-o centrifugă Stonington imensă în care încăpeau 
două sute cincizeci de kilograme de cearşafuri. Dacă o 
încărcai greşit, rămâneai dracu' fără picior. Mary a pierdut 
sarcina în luna a şaptea şi medicul a spus că n-o să mai poată 
avea copii niciodată. Am fost ajutor în sala maşinilor timp de 
trei ani, şi salariul meu mediu pentru cincizeci şi cinci de ore 
pe săptămână era de cincizeci şi cinci de dolari. După aceea, 
Ralph Albertson, care pe atunci era şeful de echipă în sala 
maşinilor, a fost implicat într-un accident auto banal şi a murit 
de infarct pe stradă, în timp ce el şi celălalt şofer îşi comparau 
asigurările. A fost un om excepţional. In ziua înmormântării 
lui, spălătoria a fost închisă. După înmormântare, m-am dus 
la Ray Tarkington şi i-am cerut să mă numească în locul lui. 
Eram convins că voi primi postul. Ştiam tot ce se putea şti 
despre spălătorie, fiindcă Ralph îmi arătase totul. 

Pe atunci, spălătoria era o afacere de familie condusă de 
Ray şi de tatăl lui, Don Tarkington. Don o moştenise de la 
taică-său, care deschisese "Panglica Albastră" în 1926. Nu 
făcea parte din nici un sindicat şi bănuiesc că liderii sindicali 
ar fi spus că cei trei Tarkington erau exploatatori tipici ai 
muncitorilor necalificaţi. Aşa era! Dar atunci când Betty 
Keeson a alunecat pe podeaua udă şi şi-a rupt braţul, alde' 
Tarkington i-au plătit spitalizarea şi i-au trimis câte zece dolari 
pe săptămână, ca să poată cumpăra de mâncare, până când 
a putut să revină la lucru. La fiecare Crăciun, întindeau o 


masă mare în camera de primiri — cu cele mai bune plăcinte 
cu carne de pui pe care le-ai mâncat vreodată, peltea de 
coacăze şi chifle, iar ca desert puteai să alegi între ciocolată 
şi budincă. Don şi Ray dăruiau femeilor câte o pereche de 
cercei, iar bărbaţilor — câte o cravată. Păstrez şi acum cele 
nouă cravate pe care le-am primit. În 1959, când a murit Don 
Tarkington, am purtat una dintre cravatele alea la 
înmormântare. Nu era asortată, şi Mary mi-a făcut un scandal 
monstru, dar tot am purtat-o. Spălătoria era întunecoasă, 
programul părea nesfârşit şi era, pur şi simplu, o corvoadă, 
dar oamenii ţineau la tine. Dacă se strica centrifuga, Don şi 
Ray veneau jos, alături de noi, îşi suflecau mânecile cămăşilor 
lor albe şi storceau cearşafurile manual. Aşa funcţiona o 
afacere de familie, Vinnie. Cam aşa... 

De aceea, atunci când Ralph a murit, şi Ray Tarkington a 
spus că angajase deja pe cineva din afară să conducă sala 
maşinilor, n-am putut înţelege ce dracu' se-ntâmpla. lar Ray 
mi-a spus: "Tata şi cu mine vrem să termini colegiul". l-am 
răspuns: "Grozav, dar cu ce? Abia am bani pentru bilete de 
autobuz." Atunci mi-a întins un cec în valoare de două mii de 
dolari. M-am uitat la el şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor. 
"Ce-i asta?" am întrebat. "Nu-i suficient", mi-a răspuns, "dar o 
să-ţi ajungă pentru taxe, cămin şi manuale. Pentru restul vei 
munci verile aici, de acord?" l-am spus: "Nu ştiu cum v-aş 
putea mulţumi." El mi-a replicat: "In trei feluri. In primul rând, 
să-ţi achiţi împrumutul. În al doilea rând, să-ţi achiţi dobân- 
zile. Şi-n al treilea rând, să te întorci la "Panglica Albastră" cu 
tot ce ai învăţat." M-am dus cu cecul acasă, i l-am arătat lui 
Mary, şi ea a început să plângă. Şi-a dus palmele la ochi şi a 
început să plângă. 

Vinnie îl privea cu uimire făţişă. 

— În 1955, m-am întors la colegiu, şi în 1957 mi-am luat 
diploma. Am revenit la spălătorie şi Ray m-a pus şef peste 
şoferi. Nouăzeci de dolari pe săptămână. Când am plătit 
prima rată a împrumutului, l-am întrebat pe Ray cât avea să 
fie dobânda. Mi-a răspuns: "Unu la sută". "Poftim?" am 
exclamat eu. "Ai auzit", mi-a zis. "Acum n-ai nimic de făcut?" 


"Ba da", i-am spus, "cred c-o s-aduc un medic să te caute la 
cap." Ray a început să râdă ca un apucat şi mi-a spus s-o 
şterg dracului din biroul lui. Am terminat de plătit împrumutul 
în 1960 şi ştii ce-a făcut Ray? Mi-a făcut cadou un ceas. 
Ceasul ăsta. 

Işi ridică manşeta şi-i arătă ceasul Bulova, cu brățară 
elastică aurită. 

— A spus că era un cadou întârziat pentru absolvire. 
Pentru educaţia mea plătisem o dobândă de douăzeci de 
dolari, iar afurisitul ăla îmi făcuse cadou un ceas de optzeci 
de dolari. Pe capacul lui este gravat: Cu drag, de la Don & 
Ray, spălătoria "Panglica Albastră". Don murise deja de un an. 

In 1963, Ray mi-a dat postul tău: să mă ocup de 
curăţătoria chimică, să găsesc clienţi noi şi să supervizez 
spălătoriile automate — atât doar că pe atunci erau cinci, nu 
unsprezece. Am făcut treburile astea până în 1967, când Ray 
m-a numit în funcţia actuală. Apoi, acum patru ani, a trebuit 
să vândă afacerea. Ştii povestea... ştii cum l-au strâns 
nemernicii cu uşa. L-au îmbătrânit prematur. Aşa că facem 
parte dintr-o corporație care mai are douăzeci de afaceri — 
localuri fast-food, terenul de golf Ponderosa, alea trei 
magazine cu reduceri care merg prost ca naiba, benzinăriile şi 
toate celelalte. lar Steve Ordner nu-i decât un şef de echipă 
preaslăvit. Undeva în Chicago sau în Gary, există un Consiliu 
director, care petrece poate cincisprezece minute pe 
săptămână discutând despre "Panglica Albastră". li doare în 
pix de felul cum se conduce o spălătorie. N-au nici cea mai 
vagă idee. Ei ştiu doar cum să citească raportul contabil 
despre costurile de producţie — aia ştiu. Contabilul le spune: 
"Atenţie! Statul extinde autostrada 784 prin Westside, şi 
"Panglica Albastră" se află direct pe traseul extinderii, alături 
de jumătate din cartierul rezidenţial." lar directorii spun: "Ah, 
da? Care-i termenul de graţie?" Şi asta-i tot. Hristoase, dacă 
Don şi Ray Tarkington ar mai fi în viaţă, i-ar aduce pe lăbarii 
aia de doi bani din Departamentul Autostrăzi în faţa 
tribunalului cu atâtea citaţii restrictive, încât n-ar mai scăpa 
de ele până-n anul 2000! l-ar împunge c-un băț ascuţit. Poate 


c-au fost doi nenorociţi de exploatatori paternalişti, dar ei 
aveau simţul /ocului, Vinnie, ori aşa ceva nu capeţi din 
raportul contabil despre costurile de producţie. Dacă ar mai fi 
fost în viaţă şi cineva le-ar fi spus că Departamentul 
Autostrăzi o să-ngroape spălătoria sub opt benzi de asfalt 
compozit, i-ai fi auzit urlând tot drumul până la Consiliul 
Municipal. 

— Însă ei sunt morţi, spuse Vinnie. 

— Da, sunt morţi, aşa-i! 

Pe neaşteptate, îşi simţi mintea moale şi flască, precum 
coarda neîntinsă a chitarei unui amator. Ceea ce trebuise să-i 
spună lui Vinnie se pierduse într-un clocot de emoţii personale 
stânjenitoare. Uită-te la el, Freddy, habar n-are despre ce 
vorbesc. N-are nici cea mai vagă idee. 

— Slavă cerului că n-au mai apucat să vadă asta! 

Vinnie nu comentă. 

El se adună cu un efort. 

— Ceea ce vreau să-ţi spun, Vinnie, este că aici sunt 
implicate două grupuri. Ei şi noi. Noi suntem cei din 
spălătorie. Asta-i treaba noastră. Ei sunt contabilii care se 
ocupă de costurile de producţie. Aia-i treaba /or. Ei trimit 
ordine de sus, şi noi trebuie să le îndeplinim. Dar asta-i tot ce 
trebuie să facem. Ai înţeles? 

— Sigur că da, Bart, încuviinţă Vmnie, dar îşi dădu seama 
că nu înţelesese nimic. 

Nu era sigur dacă el însuşi înţelesese ceva. 

— Bine, îi spuse, o să stau de vorbă cu Ordner. Dar ca să 
ştii şi tu, Vinnie, sediul din Waterford este ca şi al nostru. 
Marţea viitoare, semnez hârtiile. 

Vinnie surâse larg, uşurat. 

— lisuse, asta-i o veste tare bună! 

— Da. Totu-i sub control. 

Când Vinnie ieşi din cabinet, strigă după el: 

— Să-mi zici cum se mănâncă la restaurantul ăla 
german, bine? 

Vinnie Mason îi aruncă zâmbetul lui numărul 1, larg, 
strălucitor şi arătându-şi dinţii, cu toate sistemele revenite la 


funcţionare perfectă. 

— Sigur că da, Bart! 

Apoi ieşi, iar el rămase privind uşa închisă. Am făcut-o de 
rahat, Fred. Nu cred că te-ai descurcat chiar atât de rău, 
George. Poate c-ai scăpat niţel hăţurile spre final, dar numai 
în cărţi, oamenii spun totul aşa cum trebuie de prima dată. Ba 
nu, am belit-o rău de tot. A plecat de-aici, gândindu-se că lui 
Barton Dawes i s-au ars câteva beculeţe. Să dea dracu' dacă 
n-are dreptate! George, trebuie să te întreb ceva, ca de la 
bărbat la bărbat. Nu, nu mă decupla. De ce ai cumpărat 
armele alea, George? De ce-ai făcut-o? 

Bang, întrerupătorul de circuit. 


KKK 


Coborî la parter şi-i înmână lui Ron Stone ofertele comis- 
voiajorilor; când plecă, Ron zbiera după Dave să vină şi să se 
uite la chestiile alea, poate că găseau ceva în ele. Dave dădu 
ochii peste cap. Sigur că găseau ceva în ele. Găseau ceva ce 
purta numele de "muncă". 

Sui la etaj şi sună la Ordner, sperând că acesta ieşise să 
prânzească. Azi însă nu avea pauză. Secretara îi făcu legătura 
imediat. 

— Bart! exclamă Steve Ordner. Mă bucur întotdeauna să 
stau de vorbă cu tine. 

— Şi eu. Am discutat ceva mai devreme cu Vinnie Mason 
şi el pare să creadă că eşti niţel îngrijorat în privinţa sediului 
din Waterford. 

— Dumnezeule, nici vorbă! Deşi m-am gândit că poate 
vineri seară am putea pune la punct nişte chestii... 

— Da. Ţi-am telefonat în primul rând ca să-ţi spun că 
Mary nu poate să vină. 

— Nu? 

— S-a căptuşit cu nu-ştiu-ce virus şi n-are curaj să se 
îndepărteze cu mai mult de cinci paşi de toaletă. 

— l-auzi! Îmi pare rău... 

Înghite-o, pulărău jegos. 


— Doctorul i-a dat nişte pilule şi pare să se simtă mai 
bine. Să nu fie totuşi ceva contagios. 

— La ce oră poţi să ajungi, Bart? La 8? 

— Da, la 8 e bine. 

Aşa, put bleagă, strică seara dinaintea week-end-ului. 
Ce alte noutăți mai ai? 

— Cum avansează negocierea Waterford, Bart? 

— Este o problemă despre care ar fi mai bine să 
discutăm între patru ochi, Steve. 

— Perfect. (Altă pauză.) Carla vă transmite toate cele 
bune. Să-i spui lui Mary că atât Carla, cât şi eu... 

Sigur! Aşa-i! Bla-bla-bla. 


22 noiembrie 1973 


Se trezi cu un spasm care trânti perna pe podea, 
temându-se că strigase în somn. Mary continua să doarmă în 
patul celălalt, ca o moviliţă tăcută. Ceasul digital de pe 
măsuţa de toaletă anunţa: 


4:23 A. M. 


Ţăcăni şi trecu la minutul următor. Bătrânica Bea din 
Baltimore, cea care începuse hidroterapia în grup pentru 
sporirea conştientizării, le dăruise ceasul la ultimul Crăciun. 
Pe el nu-l deranja, dar nu reuşise să se înveţe cu ţăcănitul de 
la schimbarea numerelor. 4:23 tac, 4:24 tac, puteai s-o iei 
razna. 

Cobori la baie, aprinse lumina şi urină. Inima îi bubuia în 
piept. În ultima vreme, de câte ori urina, inima îi bubuia ca 
difuzorul başilor. Încerci să-mi transmiţi ceva, Doamne? 

Reveni în pat şi se întinse, dar somnul nu sosi multă 
vreme. Se perpelise în timp ce dormise, şi patul fusese 
transformat într-un teritoriu inamic. Nu-l mai putea recâştiga. 
Braţele şi picioarele păreau să fi uitat şi ele ce poziţii 
ocupaseră în vreme ce dormise. 


Visul era destul de simplu de dedus. Floare la ureche, 
Fred. Când era treaz, un individ putea întrerupe cu uşurinţă 
circuitul; putea continua să coloreze un desen, bucată cu 
bucată, prefăcându-se că nu zărea imaginea generală. Poţi să 
îngropi imaginea generală sub podeaua minţii tale. Dar în 
podea exista o trapă. Când dormeai, trapa se deschidea 
uneori şi ceva se târa afară din beznă. Jac. 


4:42 A. M. 


În vis, fusese pe plaja Pierce împreună cu Charlie 
(amuzant, când îi oferise lui Vinnie Mason miniatura de 
autobiografie, uitase să pomenească de Charlie — nu-i 
amuzant, Fred? Nu, nu cred că-i prea amuzant, George. Nici 
eu nu cred, Fred. Dar este târziu. Sau devreme. Sau ceva.) 

El şi Charlie erau pe plaja lungă şi albă şi era o zi 
excelentă ca să te însoreşti — un cer albastru senin, cu 
soarele revărsându-se de pe boltă aidoma chipului de pe una 
dintre insignele alea idioate cu zâmbăreţul Smiley. Oameni pe 
cearşafuri de plajă viu colorate şi sub umbrele într-o mulţime 
de nuanţe, copilaşi jucându-se la malul apei cu găletuşe din 
plastic. Un salvamar în foişorul lui alb-decolorat, cu pielea 
ciocolatie ca o cizmă bine lustruită, cu slipul din latex alb 
proeminent în faţă, ca şi cum mărimea penisului şi a 
testiculelor ar fi fost, cumva, o cerinţă obligatorie în slujba 
aceea şi el dorea să-i anunţe pe toţi din jur că nu-i 
dezamăgea. Un radio cu tranzistori urla muzică rock şi-şi 
amintea chiar şi acum melodia: 


Da-mi place apa cea murdară, 
O-ho-ho, Boston, eşti căminu' meu. 


Două fete în bikini treceau pe lângă ei, sănătoase şi fără 
griji în interiorul unor corpuri superbe şi bune de regulat, 
niciodată pentru tine, ci pentru prietenii lor pe care nu-i vedea 
nimeni niciodată, ridicând jerbe mici de nisip cu degetele de 
la picioare. 


Atât doar că era ciudat, Fred, fiindcă venea fluxul, dar pe 
plaja Pierce nu exista maree, fiindcă oceanul cel mai apropiat 
se găsea la o mie cinci sute de kilometri depărtare. 

El şi Charlie construiau un castel de nisip. Incepuseră 
însă prea aproape de apă, şi valurile se tot apropiau. 

Trebuie să-l construim mai departe, tati, zise Charlie, dar 
el era încăpățânat şi construia mai departe. Când fluxul aduse 
apa la nivelul primului zid de apărare, săpă un şanţ cu 
degetele, îndepărtând nisipul umed ca vaginul unei femei. 
Apa continua să vină. 

La dracu'! răcni spre apă. 

Reconstrui zidul. Un val îl dărâmă. Oamenii începură să 
zbiere pe plajă. Fluierul salvamarului ţâşni ca o săgeată de 
argint. Nu ridică ochii. Trebuia să salveze castelul. Apa 
continua să vină, clipocindu-i în jurul gleznelor, surpând un 
turn, un acoperiş, partea din spate a castelului, totul. Ultimul 
val se retrase, lăsând în urmă doar nisip inform, neted, plat, 
închis la culoare şi sclipitor. r 

Ţipetele se înteţiseră. Cineva plângea. Inălță ochii şi văzu 
că salvamarul îi făcea respiraţie gură la gură lui Charlie. 
Charlie era ud leoarcă şi palid, cu excepţia buzelor şi 
pleoapelor care erau vineţii. Pieptul nu i se ridica şi nu cobora. 
Salvamarul încetă orice tentativă de resuscitare. Ridica ochii. 
Zâmbea. 

Apa îi trecuse peste cap, spunea salvamarul prin 
zâmbetul acela. W-ar fi fost timpul să intri după el? 

Charlie! răcnise şi în clipa aceea se trezise, temându-se 
că ţipase realmente în somn. 

Rămase în beznă mult timp, ascultând ţăcăniturile 
ceasului digital, şi încercă să nu se gândească la vis. In cele 
din urmă, se sculă ca să bea un pahar cu lapte în bucătărie şi 
abia când zări curcanul dezgheţându-se pe un platou pe 
masă, îşi aminti că azi era Ziua Recunoştinţei şi că spălătoria 
era închisă. Bău laptele, stând în picioare şi privi gânditor 
pasărea jumulită de pene. Culoarea pielii ei era la fel ca şi 
culoarea pielii fiului său, în vis. Dar Charlie nu se înecase, 
desigur. 


Când reveni în pat, Mary mormăi ceva întrebător, răguşit 
şi indescifrabil prin somn. 

— N-a fost nimic, răspunse el. Culcă-te. 

Ea mormăi altceva. 

— Bine, spuse el în beznă. 

Ea adormi. 

Jac. 

Era ora 5 dimineaţa. Când aţipi în cele din urmă, zorile se 
furişaseră în dormitor ca un hoţ. Ultimul lui gând fu la 
curcanul pentru Ziua Recunoștinței, care stătea pe masa din 
bucătărie sub lumina puternică şi rece a tubului fluorescent 
de deasupra, came moartă aşteptând fără gânduri să fie 
devorată. 


23 noiembrie 1973 


La ora 19:55, intră cu LTD-ul lor vechi de doi ani pe aleea 
ce ducea spre reşedinţa lui Steve Ordner şi opri maşina în 
spatele automobilului Delta 88, verde-închis, al lui Ordner. 
Casa avea formă neregulată şi era construită în stil rustic, 
retrasă discret de la strada Henreid şi ascunsă parţial după un 
gard-viu înalt, care era doar un schelet acum, spre sfârşitul 
chiştocului încă fumegând al toamnei. Mai fusese aici şi o 
cunoştea destul de bine. La parter se afla un şemineu masiv, 
căptuşit cu piatră; în dormitoarele de la etaj existau alte 
şemineuri, mai modeste. Toate funcționau. La subsol se 
găseau o masă de biliard model Brunswick, un ecran derulabil 
pentru filme pe 35 mm şi un sistem audio KLH pe care Ordner 
îl convertise la cuadrofonie, anul trecut. Pereţii erau acoperiţi 
cu fotografii din perioada în care jucase baschet în colegiu — 
bărbatul era înalt de 1,97 m şi-şi păstrase condiţia fizică. 
Ordner trebuia să plece fruntea atunci când trecea dintr-o 
încăpere în alta şi bănuia că asta îl făcea să se simtă mândru. 
Poate că el însuşi modificase pragurile de sus ale uşilor, astfel 
încât să fie nevoit să se aplece. Masa din sufragerie era o 
blană de stejar lustruit, lungă de trei metri. O completa un 


bufet înalt din stejar ciuruit de cari, strălucind bogat sub şase- 
şapte straturi de lac. În capătul opus al încăperii era o vitrină 
pentru vesela de porțelan, înaltă cam de... un metru nouăzeci 
şi şapte, nu, Fred? Da, cam aşa. Afară erau o fosă adâncită 
pentru barbecue, aproape îndeajuns de mare pentru a frige 
un dinozaur întreg şi o peluză verde ca de teren de golf. Nu 
exista nici o piscină în formă de rinichi. În ziua de azi, 
piscinele în formă de rinichi erau considerate puerile. Erau 
destinate strict adoratorilor lui Ra proveniţi din clasa mijlocie 
a locuitorilor Californiei de Sud. Familia Ordner nu avea copii, 
dar întreținea un puşti coreean şi un puşti sud-vietnamez şi 
plătea facultatea de inginerie pentru un ugandez, astfel încât 
să se poată întoarce în ţara lui ca să construiască baraje 
pentru hidrocentrale. Susţinea Partidul Democrat şi-l votase 
pe Nixon, candidatul democratilor. 

Paşii răsunară uşor pe peron, apoi sună clopoţelul de la 
intrare. Fata în casă deschise uşa. 

— Mă numesc Dawes, rosti el. 

— Da, domnule. Daţi-mi pardesiul. Domnul Ordner vă 
aşteaptă în cabinet. 

— Mulţumesc. 

li întinse pardesiul şi străbătu vestibulul, trecând pe 
lângă bucătărie şi sufragerie. Trase cu ochiul spre masa cea 
mare şi spre Bufetul Memorial Stephan Ordner. Covorul de pe 
podea se sfârşi, şi el merse pe holul pardosit cu linoleum 
cernit din pătrate alb-negru dispuse în tablă de şah. Pantofii 
lui ţăcăneau discret. 

Intinse mâna spre uşa cabinetului, şi Ordner o deschise, 
exact în clipa în care atingea clanţa, aşa cum ştiuse că va 
face. 

— Bart! exclamă Ordner şi-şi strânseră mâinile. 

Purta un sacou din cord maro, cu petice la coate, 
pantaloni oliv şi papuci burgund. Nu avea cravată. 

— Salut, Steve! Cum merge piaţa financiară? 

Ordner gemu teatral. 

— Groaznic! Te-ai uitat recent peste acţiunile burselor? 

Îl concluse înăuntru şi închise uşa în urma lui. Pereţii erau 


acoperiţi de rafturi cu cărţi. În stânga era un şemineu mic în 
care se aflau imitații de buşteni, dar care funcţiona cu curent 
electric. În centrul încăperii, era un birou mare acoperit de 
hârtii. Ştia că în biroul acela, pe undeva, era îngropată o 
maşină de scris IBM Selectric; dacă apăsai butonul cuvenit, 
apărea pe tăblie, ca o torpilă neagră şi aerodinamică. 

— Piaţa se prăbuşeşte, rosti el. 

— Asta ca s-o zici pe ocolite, se strâmbă Ordner. Ai putea 
să-i dai vorba asta lui Nixon. El găseşte câte o utilizare pentru 
orice. Când au făcut praf principiul dominoului în Asia de Sud- 
Est, a preluat-o şi a pus-o la treabă în economia americană. A 
funcţionat jalnic acolo. Aici funcţionează grozav. Ce bei? 

— Scotch cu gheaţă e numai bun. 

— İl am chiar aici. 

Se apropie de un dulăpior extensibil, scoase o sticluţă de 
scotch de două sute de mililitri, care costa vreo zece dolari în 
magazinele ieftine de băuturi alcoolice, şi o goli peste două 
cuburi de gheaţă într-un păhărel. l-I întinse, spunând: 

— Să luăm loc. 

Se aşezară în fotolii cu rezemători laterale pentru cap, în 
faţa şemineului electric. Dacă mi-aş azvârli băutura acolo, 
gândi el, aș putea arunca rahatu' ăsta-n aer. Fu cât pe aici s-o 
facă. 

— Nici Carla nu-i acasă, urmă Ordner. Unul dintre 
cluburile ei sponsorizează o prezentare de modă. Incasările 
vor fi donate unei cafenele pentru adolescenţi, din Norton. 

— Acolo se ţine prezentarea de modă? A 

— In Norton? păru surprins Ordner. Nu, ce dracu'! In 
Russell. N-aş lăsa-o pe Carla să calce în Docuri nici însoţită de 
doi bodyguarzi şi un câine-lup. Vine un preot... mi se pare ca-l 
cheamă Drake. Le cam trage la măsea, dar pegrişorii ăia îl 
iubesc. El este legătura. Un preot de stradă. 

— Aha. 

— Da. 

Priviră în foc aproape un minut. El bău jumătate din 
scotch. 

— Problema sediului din Waterford a apărut la ultima 


întrunire a Consiliului Director, spuse Ordner. Pe la mijlocul lui 
noiembrie. Trebuie să recunosc că m-a prins cumva cu 
pantalonii în vine. Am primit... ă-ă-ă, mandatul de a afla care-i 
situaţia. Nu fac nici o aluzie la capacităţile tale manageriale, 
Bart... 

— Nici nu m-am gândit la aşa ceva, zise el şi sorbi iarăşi 
din scotch. (In pahar nu mai rămăseseră decât nişte pete de 
alcool, prinse între cuburile de gheaţă şi sticlă.) Mă bucur 
întotdeauna când sarcinile noastre coin-cid, Steve. 

Ordner păru încântat. 

— Aşadar, care-i povestea? Vin Mason mi-a spus că 
tranzacţia n-a fost finalizată. 

— Vinnie Mason nu ştie toate lucrurile din lumea asta. 

— Deci e finalizată? 

— În curs de finalizare. Dacă nu apare nimic neprevăzut, 
mă aştept să începem mutarea în Waterford vinerea viitoare. 

— Mi s-a dat de înţeles că agentul imobiliar ţi-a făcut o 
ofertă perfect rezonabilă, pe care ai refuzat-o. 

II privi pe Ordner, se ridică şi împrospătă petele. 

— Asta n-ai auzit-o de la Vinnie Mason. 

— Nu. 

Reveni în fotoliul din faţa şemineului electric. 

— Nu cred că te-ai sinchisi să-mi spui de la cine ai auzit- 


Ordner desfăcu braţele. 

— Astea-s afacerile, Bart. Când aud un zvon, trebuie să-l 
verific... chiar dacă toate cunoştinţele mele despre 
capacităţile personale şi profesionale ale unei persoane arată 
că zvonul nu-i decât o aiureală. E dezagreabil, dar nu-i motiv 
de supărare. 

Freddy, nimeni nu ştia despre refuzul ăla, în afară de 
agentul imobiliar şi cu mine. Se pare că domnul Astea-s 
Afacerile a făcut nişte investigaţii personale. Dar nu-i motiv 
de supărare, este? Este, George. Să-l fac ţăndări, Freddy? Mai 
bine, păstrează-ţi calmul, George. lar eu o să reduc consumul 
apei-de-foc. 

— Oferta pe care am refuzat-o a fost patru sute cincizeci, 


spuse el. Ca simplă curiozitate, asta-i suma despre care ai 
auzit? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi ţi s-a părut rezonabilă? 

— Ei bine, făcu Ordner încrucişându-şi picioarele, da. 
Municipalitatea a evaluat spălătoria actuală la şase sute 
douăzeci şi ea poate fi mutată. De acord, în Waterford nu 
există posibilităţi prea mari de extindere, dar şefii spun că n- 
ar mai fi nevoie de spaţiu suplimentar, fiindcă s-a ajuns deja 
la mărimea optimă. Mi s-a părut că, în cel mai rău caz, n-am fi 
pierdut nimic, ba poate chiar am fi obţinut un profit... deşi nu 
acela a fost considerentul principal. Trebuie să ne mutăm, 
Bart. Şi cât mai rapid. 

— Poate că ai mai auzit şi altceva. 

Ordner îşi încrucişă invers picioarele şi oftă. 

— Aşa este. Am auzit că ai refuzat patru sute cincizeci, 
iar apoi a apărut Tom McAn, care a oferit cinci sute. 

— O ofertă pe care un agent imobiliar cinstit n-o poate 
accepta. 

— Nu încă, dar opţiunea noastră de achiziţie expiră 
marţi. Ştii asta. 

— Da, ştiu. Steve, dă-mi voie să subliniez trei-patru 
puncte, de acord? 

— Te rog! 

— İn primul rând, Waterford ne va îndepărta în medie cu 
cinci kilometri de contractele noastre mari şi de aceea 
cheltuielile de operare vor spori considerabil. Toate motelurile 
sunt pe autostrada interstatală. Mai rău însă, serviciile 
noastre vor fi mai lente. În prezent, Holiday Inn şi Hojo scot 
untul din noi dacă întârziem cincisprezece minute cu 
prosoapele. Ce se va întâmpla când furgonetele noastre vor 
trebui să străbată cinci kilometri de trafic prin oraş? 

Ordner clătina din cap. 

— Bart, ei extind autostrada interstatală. De asta ne şi 
mutăm — ai uitat? Şefii spun că livrările nu vor fi întârziate, 
ba pot chiar să fie mai rapide, dacă se va folosi derivaţia. Ei 
mai spun că firmele de moteluri au cumpărat deja terenuri 


bune în Waterford şi Russell, aproape de viitoarea şosea de 
racord. Mutându-ne în Waterford, ne vom îmbunătăţi poziţia, 
n-o vom deteriora. 

Am călcat greşit, Freddy. Se uită la mine de parcă mi-am 
pierdut minţile. Aşa-i, George. Coo-rect. 

— De acord, zâmbi el, înţeleg ideea. Dar noile moteluri 
nu vor fi gata decât peste un an, poate peste doi. lar în cazul 
în care criza energetică este atât de gravă pe cât pare... 

— Este o decizie tactică, Bart, rosti sec Ordner. Noi 
suntem simpli infanterişti. Noi îndeplinim ordinele primite. 

| se păru că fusese o aluzie de reproş. 

— Perfect, dar vreau să se consemneze părerea mea. 

— Bine. S-a consemnat. Insă, Bart, tactica n-o stabileşti 
tu. Vreau ca asta să-ţi fie perfect clar. Dacă rezerva mondială 
de ţiţei se termină şi toate motelurile dau faliment, o vom lua 
în barbă împreună cu toţi ceilalţi. Până atunci, ar fi bine să-i 
lăsăm pe şefi să-şi facă grijile astea, iar noi să ne vedem de 
slujba noastră. 

Am primit un şut, Fred. L-ai primit, George. 

— În regulă. Să termin ceea ce voiam să spun. Am 
estimat că renovările vor costa două sute cincizeci de mii de 
dolari, înainte ca spălătoria din Waterford să curețe primul 
cearşaf. 

— Poftim? 

Ordner aşeză paharul cu zgomot pe masă. 

Aha, Freddy. Am lovit un punct sensibil aici. 

— Pereţii sunt degradaţi. Pe laturile de est şi de nord, 
lemnăria a putrezit aproape complet, iar podelele sunt într-o 
stare atât de proastă, încât prima maşină de spălat grea pe 
care o vom pune acolo va ajunge în subsol. 

— Cifra asta de două sute cincizeci este justificată? 

— Absolut. Ne trebuie un coş exterior nou. Podele noi, la 
parter şi etaj. In plus, cinci electricieni vor avea nevoie de 
două săptămâni ca să modifice instalaţia. Circuitele actuale 
sunt pentru două sute patruzeci de volţi, iar noi trebuie să 
avem cinci sute cincizeci. Şi pentru că vom fi la capătul 
tuturor reţelelor de servicii municipale, îţi garantez că 


facturile pentru curent şi apă vor creşte cu douăzeci la sută. 
Creşterile la curent le-am putea suporta, dar nu trebuie să-ţi 
spun ce înseamnă pentru o spălătorie o creştere cu douăzeci 
la sută a costului apei. 

Ordner îl privea şocat. 

— Nu ne priveşte însă ce se întâmplă cu creşterile 
facturilor pentru serviciile municipale, fiindcă ele fac parte din 
costurile de producţie, nu din investiţia pentru renovare. Unde 
rămăsesem? Aşa — instalaţia electrică trebuie refăcută 
pentru cinci sute cincizeci de volţi. Ne trebuie o instalaţie 
antifurt bună şi un circuit tv închis... Izolaţii noi... Acoperiş 
nou... Ah, da — şi un sistem de drenare. In sediul actual de pe 
strada Fir suntem pe teren înalt, dar strada Douglas este 
situată pe fundul unui bazin natural. Numai sistemul de 
drenare va costa între patruzeci şi şaptezeci de mii de dolari. 

— Hristoase, de ce Tom Granger nu mi-a spus nimic din 
toate astea? 

— N-a venit cu mine, ca să inspecteze locul. 

— De ce? 

— Fiindcă i-am spus să rămână la spălătorie. 

— Ce ai făcut? 

— Am fost acolo în ziua când s-a stricat focarul, explică el 
răbdător. Comenzile se îngrămădeau şi nu aveam apă 
fierbinte. Tom trebuia să rămână. Este singurul care poate 
repara focarul. 

— Ce Dumnezeu, Bart, îl puteai duce acolo cu altă 
ocazie, nu? 

El îşi termină băutura. 

— Nu mi s-a părut că ar avea rost. 

— Nu ţi s-a părut... 

Ordner nu mai izbuti să termine fraza. Puse paharul jos şi 
scutură din cap, ca un om care încasase un pumn. 

— Bart, ştii ce va însemna dacă estimarea ta este 
eronată şi pierdem sediul ăla? Va însemna s/ujba ta, asta va 
însemna. Dumnezeule, vrei s-o termini şi să te-ntorci acasă, la 
Mary, cu bocceluţa pe umăr? Asta vrei? 

N-ai înţelege, îşi spuse el, deoarece în viaţa ta n-ai riscat 


nimic, dacă nu erai acoperit din şase părţi şi nu aveai alţi trei 
tipi în faţă care să recepteze şocul. Aşa ai ajuns să ai patru 
sute de mii în acţiuni şi capital, un automobil Delta 88 şi o 
maşină de scris care sare dintr-un birou ca o jucărie idioată 
de speriat copiii. Labagiu idiot, te-aş putea păcăli pentru 
următorii zece ani. Poate c-o s-o şi fac. 

Rânji spre faţa încruntată a lui Ordner. 

— Ăsta era ultimul meu punct, Steve. De asta nu-mi fac 
griji. 

— Ce vrei să spui? 

Plin de voioşie, începu să toarne minciuna: 

— Tom McAn l-a anunţat deja pe agentul imobiliar că nu 
sunt interesaţi de fabrică. Oamenii lor au fost s-o vadă şi s-au 
luat cu mâinile de cap. Prin urmare, ai cuvântul meu că locul 
ăla-i un rahat pentru patru sute cincizeci. Mai ai în plus o 
opţiune pe nouăzeci de zile care expiră marţi şi un isteţ agent 
imobiliar irlandez pe nume Monohan, care voia să ne pă- 
călească de să ne ia şi pantalonii de pe noi. Aproape c-a 
reuşit. 

— Şi ce propui? 

— Iţi propun să lăsăm opţiunea să expire. Nu mişcăm un 
deget cam până pe joia viitoare. Tu discută cu oamenii tăi de 
la costuri şi contabilitate despre creşterea cu douăzeci la sută 
a utilitarelor. Eu o să discut cu Monohan. Când voi termina cu 
el, ne va cădea în genunchi pentru două sute de mii. 

— Bart, eşti sigur? _ 

— Absolut, răspunse şi surâse strâmb. In nici un caz nu 
mi-aş întinde gâtul, dacă aş crede că mi-l va reteza cineva. 

George, ce faci??? 

Taci, taci, nu mă deranja acum. 

— Avem un agent imobiliar şmecher care n-are nici un 
cumpărător, spuse el. Ne putem permite să nu ne grăbim. 
Fiecare zi în plus în care se leagănă nesigur în vânt înseamnă 
altă zi în care preţul coboară când vom cumpăra. 

— Bine, rosti lent Ordner, dar vreau să stabilim un lucru 
clar, Bart. Dacă nu profităm de dreptul la opţiune pe care-l 
avem şi altcineva cumpără locul acela, trebuie să te zbor din 


şa. N-am... 

— Ştiu, spuse el, simțindu-se brusc vlăguit. N-ai nimic 
personal cu mine. 

— Bart, eşti sigur că nu te-ai molipsit de la Mary? Arâţi 
cam jalnic în seara asta. 

Tu arăţi cam jalnic, găozarule! 

— O să mă simt mai bine, când o să se termine totul. 
Este vorba despre stres. 

— Sigur că da, încuviinţă Ordner, aranjându-şi o expresie 
de simpatie pe chip. Era cât pe-aici să uit... şi casa ta este în 
calea focului. 

— Da. 

— V-aţi găsit altă locuinţă? 

— Am pus ochii pe vreo două. N-aş fi deloc surprins, dacă 
voi încheia în aceeaşi zi şi tranzacţia cu spălătoria, şi cu 
locuinţa mea. 

Ordner rânji larg. 

— S-ar putea să fie prima dată în viaţa ta, când ai 
manipulat şi tranzacţionat între trei sute şi cinci sute de mii 
de dolari, într-o singură zi. 

— Da, va fi o zi extraordinară. 


KKK 


Pe drumul spre casă, Freddy încercă întruna să-i 
vorbească — de fapt, să urle la el — şi fu nevoit să acţioneze 
mereu întrerupătorul. Tocmai intra pe Crestallen West, când 
se scurtcircuită într-un miros de sinapse arse şi axoni 
supraîncărcaţi. Toate întrebările se revărsară şi izbi cu ambele 
tălpi pe pedala frânei. LTD-ul scrâşni violent şi se opri în 
mijlocul străzii, iar el fu proiectat în centura de siguranţă 
suficient de puternic pentru a o bloca şi a-l face să icnească. 

Când îşi regăsi autocontrolul, apropie încetişor maşina de 
trotuar. Opri motorul, stinse farurile, desfăcu centura de 
siguranţă şi rămase tremurând cu mâinile pe volan. 

Din locul în care se afla, strada se curba lin, cu felinarele 
alcătuind un grațios cârlig de pescuit din lumină. Era o stradă 


frumoasă. Cele mai multe case de pe ea fuseseră construite 
după război, între 1946 şi 1958, dar printr-un miracol 
scăpaseră de Sindromul Cutiei de Chibrituri din anii 1950 şi de 
bolile ce-l însoţiseră: fundaţiile fărâmiţate, peluza chelită, în- 
mulţirea jucăriilor, îmbătrânirea prematură a automobilelor, 
vopseaua jupuită, ferestrele din plastic antifurtună. 

Işi cunoştea vecinii — de ce să nu-i fi cunoscut? El şi 
Mary locuiau pe Crestallen de aproape paisprezece ani. Asta 
însemna mult. Familia Upslinger stătea lângă ei, mai sus pe 
stradă; băiatul lor, Kenny, livra ziarele de dimineaţă. Familia 
Lang locuia vizavi de ei; familia Hobart la două case mai jos 
(Linda Hobart venea să stea cu Charlie când era mic şi acum 
urma medicina la City College), familia Stauffer, Hank Albert, 
a cărui nevastă murise de emfizem cu patru ani în urmă, 
familia Darby şi, la numai patru case mai sus de locul în care 
se oprise şi tremura acum în maşină, familia Quinn. Plus o 
duzină de alte familii cu care el şi Mary se salutau — în ma- 
joritate, cele cu copii mici. 

O stradă drăguță, Fred. Un cartier drăguţ. Ah, da, ştiu 
cum pufnesc din nas intelectualii când aud de suburbii — nu 
sunt la fel de romantice precum subsolurile infestate de 
şobolani sau precum chestiile sănătoase şi voioase, de felul 
întoarcerii la natură. In suburbii nu există muzee măreţe, 
codri măreţi, provocări măreţe. 

Fuseseră însă timpuri bune. Ştiu ce gândeşti, Fred. 
Timpuri bune... ce-nseamnă timpuri bune? În timpurile bune 
nu există bucurii măreţe, nici tristeţi măreţe, nici nimic măreț. 
Doar plictiseală. Grătare în curtea din spate, în amurgurile de 
vară, cu toţi participanţii niţel piliţi, totuşi fără ca nimeni să se 
îmbete cu adevărat ori să facă urât. Excursii în grup pe care 
le organizam la meciurile Mustangilor. Lăbarii de Mustangi, 
care nu putuseră să bată nici echipa Pat, în anul când o 
condusese cu 12:1. Musafiri invitaţi la prânz sau invitaţii 
primite pentru a prânzi la alţii. Partide de golf pe circuitul 
Westside sau excursii cu soțiile la Ponderosa Pines, unde 
şofam minicarturi. Mai ţii minte când Bill Stauffer a trecut cu 
minicartul lui prin gardul din scânduri şi a căzut în piscina 


unui tip? Da, îmi amintesc, George, am râs ca nebunii. Dar, 
George... 

Aşa că s-aducem buldozerele, este, Fred? Să le-ngropăm 
pe toate. Se va construi altă suburbie, destul de rapid, în 
Waterford, unde până anul ăsta nu exista nimic, decât o 
mulţime de loturi vacante. Marşul Vremurilor. Bilanţul 
Progresului. Copilaşii de un Miliard de Dolari. Şi ce vezi când 
ajungi acolo? Un pâlc de cutii de conserve vopsite în culori 
diferite. Conducte din plastic care vor îngheţa în fiecare iarnă. 
Plastic imitație de lemn. Plastic peste tot. Fiindcă Moe din 
Comisia autostrăzilor i-a spus lui Joe de la firma Joe's 
Construction, iar Sue, care este secretara lui Joe, i-a spus lui 
Lou de la firma Lou's Construction şi în scurt timp porneşte 
mare explozie a terenurilor din Waterford şi încep 
construcţiile în loturile vacante, dar şi clădirile mari, blocurile 
de apartamente. Cumperi o casă pe strada Liliacului, care se 
intersectează cu strada Spaniei, care merge spre nord, şi cu 
strada Daniei, care merge spre sud. Poţi alege între strada 
Ulmului, strada Stejarului, strada Chiparosului, strada Pinului 
Alb. Toate casele au baie la parter, baie de serviciu la etaj şi 
un horn fals pe latura estică. lar, dacă te-ntorci acasă beat, 
nu-ţi poţi găsi propria ta casă de rahat. 

Dar, George... 

Gura, Fred, eu vorbesc. Şi unde-s vecinii tăi? Poate că nu 
era mare lucru de capul lor, dar ştiai cine erau. Ştiai de la cine 
puteai să împrumuţi un pahar cu zahăr, când rămâneai fără. 
Unde sunt ei? Tony şi Alicia Lang sunt în Minnesota, fiindcă el 
a solicitat un transfer în alt stat şi l-a obţinut. Familia Hobart 
s-a mutat în Northside. Hank Albert a căpătat un loc în 
Waterford, este adevărat, dar când s-a întors după semnarea 
contractului, arăta de parcă-şi pusese o mască de clovn vesel, 
l-am văzut ochii, Freddy. Semăna cu cineva căruia tocmai i se 
amputaseră picioarele şi încerca să-i păcălească pe toţi că de- 
abia aşteaptă noile picioare din plastic, fiindcă n-o să se mai 
julească dacă se loveşte de canatul uşii. Ne mutăm... şi unde 
suntem? Ce suntem? Pur şi simplu, doi străini, care stau într-o 
casă care stă printre alte case cu străini. Asta suntem. Marşul 


Vremurilor, Freddy. Asta este! Anii patruzeci aşteaptă anii 
cincizeci care aşteaptă anii şaizeci. Aşteptăm un pat drăguţ 
de spital şi o infirmieră drăguță care să ne bage un cateter 
drăguţ. Freddy, patruzeci de ani înseamnă sfârşitul tinereţii. 
De fapt, treizeci de ani înseamnă sfârşitul tinereţii, iar 
patruzeci este atunci când încetezi să te mai autoamăgeşti. 
Nu vreau să-mbătrânesc într-un loc străin. 

Plângea din nou; stătea în maşina rece şi întunecată şi 
plângea ca un copil. 

George, aici nu-i vorba numai despre autostradă, nu-i 
vorba numai despre mutare. Eu ştiu ce te supără pe tine. 

Gura, Fred. Te-avertizez. 

Dar Fred nu tăcea şi asta era rău. Dacă nu-l mai putea 
controla pe Fred, cum avea să aibă vreodată tihnă? 

Este vorba despre Charlie, nu-i aşa, George? Nu vrei să-l 
îngropi pentru a doua oară. 

— Despre Charlie, rosti el cu glas tare, răguşit şi înecat 
de lacrimi. Şi despre mine. Nu pot. Pur şi simplu, nu pot... 

Lăsă capul pe spate şi dădu frâu liber lacrimilor, cu chipul 
contorsionat şi pumnii înfipţi în ochi, ca orice copilaş care şi-a 
pierdut bănuţul pentru bomboane prin gaura din buzunarul 
pantalonilor. 


KKK 


Când porni, în cele din urmă, se simțea secătuit. Se 
simțea golit. Golit, dar fără lacrimi. Perfect calm. Putea chiar 
să se uite fără să tremure spre casele întunecate de pe 
ambele părții ale străzii, din care oamenii se mutaseră deja. 

Acum trăim într-un cimitir, se gândi. Eu şi Mary, într-un 
cimitir. Exact ca Richard Boone, în Eu îi îngrop pe cei vii”. Erau 
aprinse luminile la familia Arlin, dar şi ei plecau pe 5 
decembrie. lar familia Hobart se mutase în week-end-ul 
trecut. Case goale. 

Urcând pe asfaltul aleii lor (Mary era la etaj; se zărea 


7 I Bury the Living (1958) 


lumina slabă a veiozei), se trezi gândindu-se la ceva ce-i 
spusese Tom Granger cu vreo două săptămâni în urmă. Avea 
să discute cu Tom despre asta. Luni. 


25 noiembrie 1973 


Se uita la meciul dintre Mustangi şi Charger la televizorul 
color şi sorbea din băutura lui privată, Southern Comfort cu 
Seven-Up. Era băutura lui privată, fiindcă oamenii râdeau 
când o bea în public. Charger conducea cu 27:3 în sfertul al 
treilea. Rucker fusese interceptat de trei ori. Tare meci, nu, 
Fred? Cum să nu, George. Nu ştiu cum de mai rezişti tensiunii. 

Mary dormea la etaj. În week-end vremea se mai 
încălzise, iar acum ţârâia o bură fină. El însuşi se simţea 
somnoros. Băuse deja trei pahare. 

Arbitrul anunţă timp de odihnă şi o reclamă începu 
prompt. Bud Wil-kenson povestea cât de periculoasă era criza 
energetică şi că toţi erau siliţi să-şi izoleze podurile şi să se 
asigure că tirajul şemineului era închis, atunci când nu frigeai 
ciuperci, nu ardeai vrăjitoare sau cine ştie ce altceva. 
Emblema companiei care prezenta reclama apăru la sfârşit; 
un tigru fericit se uita la tine peste un semn pe care scria: 


EXXON 


Se gândi că toţi ar fi trebuit să-şi dea seama că încep 
vremuri grele, atunci când Esso îşi schimbase denumirea în 
Exxon. Esso ieşea lin dintre buze, aducând cu un bărbat care 
se relaxa într-un hamac. Exxon suna ca numele unui tiran 
războinic de pe planeta Yurir. 

— Exxon cere ca toţi pământenii bicisnici să-şi arunce 
armele, rosti el. Jos armele, pământeni bicisnici! 

Chicoti şi-şi prepară altă băutură. Nu trebuia nici măcar 
să se ridice; sticla de Southern Comfort, o sticlă de un litru şi 
jumătate de Seven-Up şi un recipient din plastic cu cuburi de 


gheaţă se aflau pe o măsuţă rotundă lângă scaunul său. 

Înapoi la joc. Charger şută balonul. Hugh Fednach, 
atacantul Mustangilor, prinse mingea şi o pasă numărului 31. 
Apoi, sub comanda cu privire de oţel a lui Hank Rucker, care 
poate că văzuse cândva, într-un film documentar, trofeul 
anual Heisman decernat celui mai bun jucător de colegiu, 
Mustangii înaintară şase metri. Gene Voreman şută balonul. 
Andy Cocker de la Charger întoarse balonul la numărul 46 de 
la Mustangi. Şi tot aşa, cum spusese cu atâta şiretenie Kurt 
Vonnegutt. El citise toate cărţile lui Kurt Vonnegut. li plăceau, 
mai ales fiindcă erau amuzante. Cu o săptămână în urmă, la 
emisiunea de ştiri se anunţase că în orăşelul Drake, din statul 
Dakota de Nord, Consiliul Director al şcolii locale arsese nu 
mai ştiu câte exemplare din romanul Abatorul 5 de Vonnegut, 
care se referea la bombardarea Dresdei. Când te gândeai la 
asta, găseai o conexiune interesantă. 

Fred, de ce lăbarii ăia din Departamentul Autostrăzi nu 
construiesc derivaţia 784 prin Drake? Fac prinsoare că le-ar 
plăcea. George, asta-i o idee grozavă. De ce nu scrii la ziarul 
The Blade despre asta? Te-n mă-ta, Fred! 

Charger înscrise, aducând scorul la 34:3. Majoretele 
dansară pe pista sintetică din jurul terenului şi scuturară din 
funduleţe. El se cufundă într-o picoteală, şi când Fred începu 
să-l sâcâie, nu-l putu alunga. 

George, fiindcă se pare că nu ştii ce faci, lasă-mă să-ţi 
spun eu. Dă-mi voie să-ţi explic eu, vechiul meu prieten. 
(Lasă-mă-n pace, Fred.) Mai întâi, opţiunea pentru sediul din 
Waterford va expira. Asta se va întâmpla marţi la miezul 
nopţii. Miercuri, Tom McAn va bate palma cu răhăţelul ăla de 
sclav irlandez, Patrick J. Monohan. Miercuri după-amiază sau 
joi dimineaţă, va apărea o pancartă mare pe care scrie 
VÂNDUȚI Dacă o vede cineva de la spălătorie, poate c-o să 
poţi amâna inevitabilul, spunând: Sigur că da. Noi l-am 
cumpărat. Dar dacă Ordner verifică, eşti mort. Probabil că n-o 
s-o facă. Dar (Dă-mi pace, Fred) vineri, va apărea altă 


8 Kurt Vonnegut, jr. (n. 1922), scriitor american 


pancartă. Pe ea va scrie: 


NOUA NOASTRĂ FABRICĂ WATERFORD 
PANTOFII TOM MCAN 
Ne extindem din nou!!! 


Luni, fix la prima oră, îţi vei pierde slujba. Da, după cum 
văd eu lucrurile, vei fi şomer înainte de pauza de cafea de la 
ora 10. După aceea, poţi să vii acasă şi să-i povesteşti lui 
Mary. Nu ştiu când va fi asta. Călătoria cu autobuzul durează 
numai cincisprezece minute, aşa că probabil o să poți încheia 
douăzeci de ani de căsătorie şi douăzeci de ani de serviciu 
bine plătit în aproximativ o jumătate de oră. Dar, după ce-i 
vei spune lui Mary, va urma scena explicaţiilor. Ai putea s-o 
amâni, îmbătându-te, totuşi, mai devreme sau mai târziu... 

Fred, taci dracu' din gură! 

„„„Mai devreme sau mai târziu, va trebui să explici cum ti- 
ai pierdut slujba. Va trebui să mărturiseşti. Ei bine, Mary, 
Departamentul Autostrăzi va distruge spălătoria de pe strada 
Fir peste vreo lună de zile, iar eu am cam neglijat să asigur alt 
sediu. Imi tot spuneam că afacerea asta cu extinderea şoselei 
784 era un fel de coşmar din care aveam să mă trezesc. Da, 
Mary, da, am găsit un loc pentru noua noastră spălătorie — în 
Waterford, exact, văd că ai capish — , dar, cumva, n-am putut 
încheia tranzacţia. Cât o va costa pe Amroco? Păi, aş zice cam 
un milion ori un milion şi jumătate, în funcţie de cât va dura 
până să găsească altă locaţie pentru spălătorie şi câte 
contracte va pierde pentru totdeauna. 

Te avertizez, Fred! 

Sau i-ai putea spune că nimeni nu ştie mai bine decât 
tine, George. Că marja profitului Panglicii Albastre s-a redus 
atât de mult, încât contabilii au ridicat exasperaţi braţele şi au 
zis: "la hai să-nmormântăm afacerea, băieţi. Incasăm banii 
municipalităţii şi cumpărăm o sală de jocuri electronice în 
Norton sau un teren frumuşel pentru minigolf în Russell sau în 
Crescent. Deficitul financiar potenţial este prea mare aici 
după zahărul pe care nemernicul ăla de Dawes ni l-a turnat în 


rezervorul cu benzină." l-ai putea spune chestia asta. 

Mai du-te dracu"! 

Dar asta nu-i decât deschiderea, pentru că spectacolul 
are două părţi, nu-i aşa? Partea a doua începe când îi spui lui 
Mary că nu există nici o casă în care să vă mutaţi şi nici nu va 
exista. Asta cum o să i-o explici? 

N-o să fac nimic! 

Exact. Eşti, pur şi simplu, un tip care-a adormit în barca 
lui. Dar marţi seară, barca ta ajunge la cascadă, George. 
Pentru numele lui Dumnezeu, du-te luni la Monohan şi fă-l 
nefericit. Semnează deasupra liniei punctate. Oricum vei avea 
necazuri cu toate minciunile pe care i le-ai turnat lui Ordner 
vineri seară. Dar poţi ieşi din asta. Dumnezeu ştie c-ai mai 
ieşit şi din alte necazuri. 

Lasă-mă-n pace! Aproape c-am adormit. 

Este vorba despre Charlie, nu-i aşa? Asta-i un mod de 
sinucidere. Dar nu-i cinstit faţă de Mary, George. Nu-i cinstit 
faţă de nimeni. Eşti... 

Se sculă brusc, vărsându-şi paharul pe carpetă. 

— Faţă de nimeni, poate cu excepţia mea. 

Atunci ce-i cu armele, George? Ce-i cu armele? 

Tremurând, ridică paharul şi-şi prepară altă băutură. 


26 noiembrie 1973 


Prânzea cu Tom Granger la Nicky's, un local aflat la trei 
cvartale de spălătorie. Stăteau într-un separeu, beau bere la 
sticlă şi aşteptau să li se aducă mâncarea. La tonomat, Elton 
John cânta "Goodbye Yellow Brick Road". 

Tom vorbea despre meciul Mustangilor cu Charger, pe 
care echipa din urmă îl câştigase cu 37 la 6. Tom ţinea cu 
toate echipele sportive din oraş, iar înfrângerile lor îl 
înnebuneau. Într-o bună zi, în timp ce-l asculta pe Tom care-i 
critica pe toţi Mustangii, om cu om, se gândi: Tom Granger îşi 
va tăia o ureche şi o va trimite managerului general al 
echipei. Un nebun ar fi expediat-o antrenorului, care ar fi 


izbucnit în râs şi ar fi ţintuit-o pe avizierul din vestiar, dar Tom 
o va trimite managerului general, care va cădea pe gânduri. 

Sosi mâncarea, adusă de o chelneriţă în costum cu 
pantaloni din nailon alb. Avea în jur de trei sute de ani, poate 
chiar trei sute patru ani. Greutatea ei se putea exprima în 
aceleaşi cifre. Deasupra sânului stâng, pe un ecuson mic, se 
putea citi: 


GAYLE 
Multumim pentru consumatie 
Nicky's 


Tom avea o felie de friptură de vită, care plutea cu burta 
în sus într-o farfurie plină cu sos. El comandase doi 
cheeseburgeri în sânge cu cartofi prăjiţi. Ştia că 
cheeseburgerii aveau să fie bine făcuţi. Mai mâncase la 
Nicky's. Derivaţia autostrăzii 784 avea să rateze Nicky's cu 
jumătate de cvartal. Mâncară. Tom îşi încheie tirada despre 
meciul de ieri şi-l întrebă despre sediul din Waterford şi 
întâlnirea lui cu Ordner. 

— O să semnez joi sau vineri, îi spuse. 

— Credeam că opţiunea expira marţi. 

Repetă povestea despre Tom McAn care decisese că nu 
voia fabrica Waterford. Nu îl distra să-l mintă pe Tom 
Granger. || ştia de şaptesprezece ani şi nu era teribil de 
inteligent. Nu găsea nici o satisfacţie în a-l minţi. 

— Aha, făcu Tom după ce terminase, şi subiectul fusese 
închis. (Băgă în gură o bucată de friptură de vacă şi se 
strâmbă.) De ce mâncăm aici? Mâncarea-i nasoală. Până şi 
cafeaua e nasoală. Chiar şi nevastă-mea face cafeaua mai 
bună. 

— Nu ştiu, răspunse el şi profită de ocazie. Mai ţii minte 
când s-a deschis localul ăla italian nou? Când le-am luat pe 
Mary şi Verna? 

— Da, era în august. Verna tot mai laudă chestia aia... 
ricotta... ba nu, rigatoni. Aşa-i ziceau. Rigatoni. 

— ÎI mai ţii minte pe individul care s-a aşezat lângă noi? 


Un tip mare şi gras? 

— Mare şi gras... 

Tom mestecă, străduindu-se să-şi amintească. Clătină 
din cap. 

— Ai zis despre el că-i un escroc. 

— Aaaah! _ 

Ochii lui Tom se deschiseră larg. Impinse farfuria într-o 
parte, aprinse o ţigară Herbert Tareyton şi azvârli chibritul în 
farfurie, unde pluti în sos. 

— Da, aşa-i. Sally Magliore. 

— Aşa-l cheamă? 

— Da. Un tip voinic, cu ochelari cu lentile groase şi nouă 
guşi. Salvatore Magliore. Sună ca specialitatea casei într-un 
bordel italienesc, este? Sally Chioru', aşa-i ziceau, fiindcă 
avea cataractă la un ochi. A scăpat de ea la clinica Mayo, 
acum trei-patru ani. Da, i-un escroc din ăia mari! 

— În ce-i băgat? 

— Păi, în ce-s băgaţi toţi, răspunse Tom, scuturându-şi 
scrumul ţigării în farfurie. Droguri, fetiţe, jocuri de noroc, 
şmecherii cu investiţii, escrocherii... Şi uciderea altor escroci. 
N-ai citit în ziar? Chiar săptămâna trecută, au găsit un tip în 
portbagajul propriei sale maşini, în spatele unei benzinării. 
Avea şase gloanţe în cap şi beregata tăiată. Asta-i chiar 
ridicol. De ce naiba să-i mai tai gâtul, după ce l-ai împuşcat de 
şase ori în cap? Crimă organizată — ăsta-i domeniul în care-i 
băgat Sally Chioru'. 

— Are şi o afacere legală? 

— Da, cred că da. Undeva prin Docuri, dincolo de Norton. 
Vinde automobile. "Magliore — Maşini la Mâna a Doua 
Garantate". Câte-un cadavru în fiecare portbagaj. 

Tom râse şi-şi scutură din nou ţigara în farfurie. Gayle se 
întoarse şi-i întrebă dacă mai voiau cafea. Comandară 
amândoi. 

— Am cumpărat bolţurile alea spintecate pentru uşa 
cazanului, spuse Tom. Parc-ar fi sula mea. 

— Chiar aşa? 

— Pe cuvânt, ar trebui să le vezi. Lungi de douăzeci şi 


trei de centimetri şi groase de vreo şapte centimetri la mijloc. 
— Te refereai la sula mea? întrebă el şi amândoi 

izbucniră în râs şi discutară despre problemele de la 

spălătorie până veni timpul să se întoarcă la treabă. 


KKK 


În după-amiaza aceea, coborî din autobuz pe strada 
Barker şi intră în barul lui Duncan, un local liniştit din cartier. 
Comandă o bere şi-l ascultă pe Duncan plângându-se un timp 
despre meciul Mustangilor cu Charger. Un bărbat apăru din 
sala din spate şi-l anunţă pe Duncan că unul dintre 
automatele pentru bowling nu funcţiona bine. Duncan merse 
să vadă despre ce era vorba, iar el îşi sorbi berea şi se uită la 
televizor. Era o telenovelă: două femei discutau încet, pe 
tonuri apocaliptice, despre un tip pe nume Hank. Hank 
revenea acasă de la colegiu şi una dintre femei tocmai des- 
coperise că Hank era fiul ei, rezultatul unui experiment 
dezastruos, petrecut după festivitatea de absolvire a liceului, 
cu douăzeci de ani în urmă. 

Freddy încercă să spună ceva şi George îl decuplă 
imediat. Întrerupătorul circuitului funcţiona perfect. 
Funcţionase toată ziua. 

Aşa-i, schizofrenicul dracului! zbieră Fred, apoi George i-o 
reteză. Du-te şi freacă-ţi hârtiile, Freddy. Eşti persona non 
grata pe-aici. 

— Bineînţeles că n-o să-i spun, rosti una dintre femeile 
de la televizor. Cum aş putea să-i spun aşa ceva? 

— Pur şi simplu... spune-i-o! zise cealaltă femeie. 

— De ce s-o fac? De ce să-i debusolez complet viaţa 
pentru ceva ce s-a-ntâmplat acum douăzeci de ani? 

— O să-l minţi? 

— N-o să-i spun nimic! 

— Trebuie să-i spui! 

— Sharon, nu-mi pot permite să-i spun! 

— Dacă nu-i spui tu, Betty, o să-i spun chiar eu! 

— Căcatu' ăla de maşină i-un jaf şi nimic altceva, mormăi 


Duncan, revenind la tejghea. Mi-a mâncat zilele de când au 
instalat-o. Ce să fac acum? O să sun la nenorociţii ăia de la 
Automatic Industries Company, o s-aştept douăzeci de minute 
până ce o căcăcioasă de secretară o să-mi facă legătura unde 
trebuie şi dup-aia o să-l ascult pe unu' care o să-mi spună că- 
s cam ocupați, da' o să-ncerce să-mi trimită miercuri pe 
cineva. Miercuri! Pe vineri, o s-apară un idiot care are creieru' 
între buci, o să bea bere pe gratis, o să repare ce-i stricat şi 
probabil o s-aranjeze ca altceva să se strice peste două 
săptămâni şi-o să-mi spună că n-ar trebui să-i las pe jucători 
s-arunce bilele aşa de tare. Inainte, avusesem automate de 
pinball. Era a-ntâia. Nu ştiu dacă maşinile alea s-au stricat 
vreodată. Da' asta-nseamnă progresu'. Dac-o să mai fiu pe- 
aici în 1980, probabil c-o să înlocuiască automatu' de bowling 
cu unu' de dat muie. Mai vrei o bere? 

— Sigur că da, spuse el. 

Duncan se duse la robinetul de bere. El lăsă cincizeci de 
cenți pe tejghea şi se duse în sala din spate, la cabina 
telefonică de lângă automatul pentru bowling care era defect. 
Găsi ceea ce căuta în secţiunea paginilor aurii a cărţii de 
telefoane, sub titlul Automobile noi şi uzate. Intrarea căutată 
era: MAGLIORE — MAŞINI LA MÂNA A DOUA, Ruta 16, Norton 
892-4 576. 

Pe măsură ce te afundai în Norton, Ruta 16 se 
transforma în bulevardul Venner. Bulevardul Venner mai era 
cunoscut drept "Docurile" şi aici găseai toate chestiile la care 
paginile aurii nu făceau reclamă. 

Puse o fisă de zece cenți în aparatul telefonic şi sună la 
"Magliore — Maşini la Mâna a Doua". Receptorul fu ridicat 
după al doilea ţârâit, şi un glas de bărbat rosti: 

— "Magliore — Maşini la Mâna a Doua". 

— Mă numesc Dawes, spuse el. Barton Dawes. Pot vorbi 
cu domnul Magliore? 

— Sal este ocupat, dar, dacă pot, vă ajut cu plăcere. Mă 
numesc Pete Mansey. 

— Nu, domnule Mansey, trebuie neapărat să discut cu 
domnul Magliore. Este vorba despre două Eldorado. 


— Cred că v-a fost furnizată o informaţie greşită, spuse 
Mansey. Din cauza crizei petrolului, anul acesta nu mai 
acceptăm maşini mari, nu le cumpără nimeni. Aşa că... 

— Eu cumpăr, zise el. 

— Ce anume? 

— Două Eldorado. Unul model 1970, altul model 1972. 
Unul auriu, celălalt crem. Am discutat cu domnul Magliore 
despre ele, săptămâna trecută. Afacerea este stabilită. 

— Aha, am înţeles. Domnule Dawes, Sal nu este de fapt 
aici. Este în Chicago şi se întoarce abia diseară, nu mai 
devreme de ora unsprezece. 

Lângă cabina telefonică, Duncan atârna o plăcuţă pe 
automatul pentru bowling. Pe plăcuţă scria: 


DEFECT 


— Mâine îl pot găsi? 

— Da, sigur că da. Despre ce era vorba — o afacere prin 
firmă? 

— Nu, achiziţie directă. 

— O specialitate? 

Ezită o clipă, apoi răspunse: 

— Da, exact. Mâine după-amiază la ora patru este bine? 

— Sigur că da, e perfect. 

— Mulţumesc, domnule Mansey. 

— ÎI voi anunţa că l-aţi căutat. 

— Chiar te rog, spuse el şi puse grijuliu receptorul în 
furcă. 

Palmele îi transpiraseră. 

Când ajunse acasă, Merv Griffin pălăvrăgea cu 
celebrităţi. Nu primise nici un fel de corespondenţă; asta era o 
uşurare. Intră în living. 

Mary sorbea dintr-o cană în care-şi preparase ceva cald 
pe bază de rom. Avea alături de ea o cutie cu batiste de 
hârtie Kleenex şi se simţea miros de picături de nas Vicks. 

— Nu te simţi bine? o întrebă. 

— Nu brea grozav, răspunse ea pe un ton care semăna 


cu al unei sirene pentru ceaţă. Cred c-am luad un virus. 

— Biata de tine... 

O sărută pe frunte. 

— Nu de subăra be mine, Bard, dar crezi că boţi să faci 
du cumbărădurile diseară? Indentionasem să mă duc cu Meg 
Carder, dar a drebuid să-i delefonez şi să mă scuz. 

— Nici o problemă. Ai temperatură? 

— Nu şdiu. Sau, boade, un bic. 

— Vrei să te programez pentru mâine la Fontaine? 

— Nu şdiu. O s-o fac eu mâine, dacă n-o să mă simd mai 
bine. 

— Îți curge rău nasul. 

— Da. Bicădurile Vicks m-au ajudad la-ncepud, dar 
acum... (Strânse din umeri şi surâse slab.) Vorbesc ca răţoiul 
Donald. 

El şovăi o clipă, apoi spuse: 

— Cred c-o să întârzii niţel diseară. 

— Da? 

— Merg în Northside, să mă uit la o casă. Pare destul de 
bună. Are şase camere şi o curticică în spate. E destul de 
aproape de familia Hobart. 

Freddy vorbi destul de clar: Nenorocitu' dracului de 
mizerabil ordinar. 

Mary se lumină vizibil la faţă. 

— Asda-i grozav! Bod să vin şi eu cu dine? 

— Cu guturaiul ăsta, ar fi mai bine să stai în casă. 

— O să mă-nfofolesc bine. 

— Data viitoare, spuse el ferm. 

— Bine, zise ea şi-l privi. Slavă Domnului că cedezi în 
sfârşid în brivinţa asda. Incebusem să-mi fac griji. 

— Nu-ţi mai face. 

— Nu-mi mai fac. 

Ea sorbi din băutura fierbinte cu rom şi i se cuibări la 
piept. li auzea respiraţia şuierată. Merv Griffin pălăvrăgea cu 
James Brolin despre noul iui film, Lumea Vestului. În curând, 
la toate frizeriile din ţară! 

După un timp, Mary se sculă şi băgă nişte semipreparate 


congelate în cuptor. El se ridică, schimbă canalul pe reluări 
ale serialului "Trupele F" şi se strădui să nu-l asculte pe 
Freddy. După o vreme însă, Freddy îşi schimbă tonul. 


KKK 


Mai ţii minte cum ai cumpărat primul televizor, Georgie? 

El surâse uşor, privind nu la Forrest Tucker, ci prin 
acesta. Da, Fred. Sigur că-mi amintesc. 

La vreo doi ani după ce se căsătoriseră, într-o seară se 
întorseseră acasă dintr-o vizită la familia Upshaw, unde 
urmăriseră "Parada hiturilor preferate" şi "Dan Fortune", iar 
Mary îl întrebase dacă nu credea că Donna Upshaw i se 
păruse niţel... ei bine, distantă. Şi-o amintea acum pe Mary, 
subţirică şi misterioasă, mai înaltă în chip atrăgător în 
sandalele albe pe care le cumpărase pentru a sărbători 
începutul verii. Purta şi un şort alb; picioarele ei arătau lungi 
şi neastâmpărate, ca şi cum ar fi putut să i se înalțe până la 
gât. De fapt, el nu fusese foarte interesat dacă Donna Upshaw 
păruse niţel distantă; fusese interesat s-o dezbrace pe Mary 
de şortul acela mulat. Acolo i se manifesta interesul... ca să 
nu fie mai explicit în privinţa manifestărilor. 

— Poate c-a început s-o obosească să le servească alune 
la jumătate din vecini, doar pentru că ei au singurul televizor 
de pe stradă, îi răspunsese. 

Probabil că văzuse micuța linie de încruntare dintre ochii 
ei — cea care anunţa întotdeauna că Mary cocea ceva, dar 
erau deja la jumătatea scării spre etaj, palma lui hoinărea 
peste şezutul şortului — cât un petic — şi abia mai târziu, abia 
după, ea întrebase: 

— Bart, cât ne-ar costa un aparat mic? 

Pe jumătate adormit, îi răspunsese: 

— Cred c-am putea cumpăra un Motorola cu vreo 
douăzeci şi opt, poate treizeci de dolari. Pe de altă parte, un 
Philco... 

— Nu un aparat de radio. Un televizor. 

El se sculase în capul oaselor, aprinsese veioza şi o 


privise. Mary stătea întinsă în pat, în pielea goală, cu 
cuvertura coborâtă pe şolduri şi, deşi îi zâmbea, se gândise că 
era serioasă. Era zâmbetul ei de provocare. 

— Mary, nu ne putem permite un televizor. 

— Cât ne-ar costa un aparat mic? Un General Electric sau 
un Philco... sau altceva. 

— Nou? 

— Nou. 

Căzuse pe gânduri, urmărind jocul razelor de lumină ale 
veiozei peste curbele dulci ale sânilor ei. Era mult mai zveltă 
pe atunci (deşi nu poţi spune că acum s-a îngrăşat, George, 
îşi reproşă el; nici n-am zis aşa ceva, Freddy, băiete), cumva 
mai plină de viaţă. Până şi părul ei emitea propriul său mesaj: 
însufleţit, înfocat, însorit... 

— În jur de şapte sute cincizeci de dolari, răspunsese 
gândindu-se că asta îi va şterge surâsul... dar nu reuşise asta. 
— Ei bine, fii atent! spusese ea, ridicându-se în capul 
oaselor în pat şi încrucişându-şi picioarele turceşte sub 

pătură. 

— Sunt foarte atent, rânjise el. 

— Nu la asta. 

Totuşi, Mary râsese şi o roşeaţă i se întinsese pe obraji şi 
în jos pe gât (deşi nu-şi ridicase pătura peste sâni, îşi aminti 
el). 

— La ce te-ai gândit? 

— De ce-şi doresc bărbaţii un televizor? întrebase ea. Ca 
să se uite la meciuri în week-end. Şi de ce-şi doresc femeile 
un televizor? Pentru telenovelele de după-amiază. Poţi să te 
uiţi la ele în timp ce calci rufe ori să stai cu picioarele pe 
măsuţă, dacă ţi-ai terminat treaba. Să presupunem că fiecare 
dintre noi găseşte ceva de făcut — ceva care să merite — în 
timpul respectiv, week-end-urile şi după-amiezele în care 
altfel n-am face absolut nimic... 

— Să citim o carte sau poate chiar să facem dragoste? 
sugerase el. 

— Pentru aşa ceva găsim întotdeauna timp, replicase ea 
şi râsese, apoi se îmbujorase, iar ochii îi erau negri în lumina 


veiozei, care îi proiecta o umbră caldă, semicirculară, între 
sâni, şi el ştiuse că avea să cedeze în faţa ei, că avea să-i 
promită un model Zenith mare, de o mie cinci sute de dolari, 
pur şi simplu dacă avea să-l lase să facă din nou dragoste cu 
ea şi la gândul acela simţise că avea o erecţie, simţise cum 
şarpele se preschimbase în piatră, aşa cum îi spusese Mary 
odată, după ce băuse niţel cam mult la petrecerea de revelion 
de la familia Ridpath (iar acum, după optsprezece ani, simţi 
cum şarpele se preschimbă din nou în piatră... înaintea unei 
amintiri). 

— Bine, bine, încuviinţase. Eu o să-mi mai iau o slujbă în 
week-end-uri, iar tu va trebui să lucrezi după-amiezile. Dar, 
draga mea Mary, nu-chiar-Fecioară-Maria, ce lucru este acela 
care să merite? 

Ea îi trăsese un pumn, chicotind, şi-l apăsase uşor cu 
sânii pe abdomen (destul de plat, pe-atunci, Freddy, fără nici 
un semn de burtică). 

— Asta-i şmecheria! îi spusese. Ce dată este azi? 18 
iunie? 

— Exact. 

— Ei bine, tu lucrează în week-end-uri, iar pe 18 
decembrie vom pune laolaltă banii câştigaţi... 

— „..Şi-o să ne cumpărăm un prăjitor de pâine, rânjise el. 

— „.„Şi-o să ne cumpărăm televizorul ăla, rostise ea 
solemn. Sunt convinsă c-o putem face, Bart. 

După aceea, izbucnise din nou în râs. 

— Dar partea distractivă va fi că nu ne vom spune unul 
altuia ce am făcut — decât la sfârşit de tot. 

— Bine, capitulase el, cu condiţia să nu văd felinarul roşu 
atârnat deasupra uşii tale, mâine când mă-ntorc de la slujbă. 

Ea sărise peste el şi începuse să-l gâdile. Gâdilăturile se 
transformară în mângâieri. 

— Haide, îi şoptise, cu buzele îngropate în gâtul lui, şi-l 
prinsese cu blândeţe, totuşi cu o apăsare înnebunitoare, 
ghidându-i şi în acelaşi timp strângându-l. Haide, pune-o, 
Bart! 

Mai târziu, din nou în întuneric, cu palmele încrucişate la 


ceafă, el îi spusese: 

— Nu ne vom spune nimic unul altuia, nu? 

— Nu. 

— Mary, ce te-a stârnit deodată? Chestia pe care am 
spus-o eu despre Donna Upshaw c-a început s-o obosească 
să-i servească pe jumătate din vecini cu alune? 

Când ea răspunsese, nu mai chicotise. Glasul îi sunase 
plat, auster şi chiar niţel înspăimântător: un fior vag de iarnă 
în aerul cald de iunie al apartamentului lor de la etajul al 
doilea din blocul fără lift. 

— Nu-mi place să mă distrez pe gratis, Bart. Şi n-o s-o 
fac. Niciodată! 

Timp de o săptămână şi jumătate, el răsucise în minte 
ciudata ei propunere, întrebându-se ce naiba ar fi putut face 
pentru a aduce jumătatea sa din şapte sute cincizeci de dolari 
(şi probabil mai degrabă trei sferturi din suma totală, se 
gândise, după cum aveau să meargă lucrurile) în următoarele 
douăzeci de week-end-uri. Era niţel cam bătrân ca să mai 
tundă peluzele pentru câte un sfert de dolar. lar Mary afişa o 
expresie — o căutătură de superioritate — care-l făcea să 
creadă că fie îşi găsise ceva, fie era pe punctul s-o facă. Ar fi 
bine să te pregăteşti de cursă, Bart, îşi spusese şi râsese tare 
pe seama propriei sale persoane. 

Au fost nişte zile a-ntâia, nu-i aşa, Freddy? se întrebă 
acum, când Forrest Tucker şi "Trupele F" lăsară locul unei 
reclame cu desene animate în care un iepure predica "Trixi — 
iepuraşi pentru copilaşi". Au fost, Georgie. Au fost nişte zile 
date-n mă-sa de grozave. 

Într-o zi, pe când descuia portiera maşinii după ce 
terminase serviciul, ridicase ochii întâmplător spre coşul 
industrial înalt dinapoia curăţătoriei chimice şi-i venise ideea. 

Pusese cheile la loc în buzunar şi intrase să stea de vorbă 
cu Don Tarkington. Don se lăsase pe spate în scaun, îl privise 
pe sub sprâncenele stufoase care încă de pe atunci 
începuseră să albească (la fel ca smocurile de păr ce-i ieşeau 
din urechi şi se curbau din nări) şi-şi împreunase degetele pe 


piept. 


— Să vopseşti coşul, spusese Don. 

El încuviinţase din cap. 

— În week-end-uri. 

El încuviinţase iarăşi. 

— Pentru trei sute de dolari. 

Şi iarăşi. 

— Eşti nebun! 

El izbucnise în râs. 

Don surâsese doar puţin. 

— Ai vreo problemă cu drogurile, Bart? 

— Nu, răspunsese el, dar am o problemă cu Mary. 

— Aţi făcut un pariu? 

Sprâncenele stufoase se ridicară o jumătate de 
kilometru. 

— Nu, este vorba despre ceva mult mai stilat. Cred că ai 
putea spune că-i vorba despre o învoială. Oricum, Don, coşul 
trebuie să fie vopsit, iar eu trebuie să fac rost de trei sute de 
dolari. Ce zici? Un zugrav de meserie ţi-ar cere patru sute 
cincizeci. 

— Te-ai interesat. 

— M-am interesat. 

— Eşti un nebun şi jumătate, făcuse Don şi izbucnise în 
râs. Probabil c-o să cazi de-acolo şi-o să-ţi rupi gâtul. 

— Da, probabil c-aşa o să fie, încuviinţase el şi începuse 
şi el să râdă (iar acum, după optsprezece ani, în timp ce 
iepurele Trixi lăsa loc emisiunii de ştiri a serii, rânji larg ca o 
vulpe). 

In felul acela, în week-end-ul de după 4 iulie, ajunsese pe 
o schelă nesigură, la douăzeci şi cinci de metri deasupra 
solului, cu o bidinea în mână, bâţâindu-şi fundul în vânt. 
Odată, într-o după-amiază, o furtună iscată din senin rupsese 
una dintre funiile ce ancorau schela cu uşurinţa cu care ai 
rupe o fundă din staniol de pe un cadou şi el fusese cât pe 
aici să cadă. Coarda de siguranţă din jurul pieptului rezistase 
însă şi coborâse încet pe acoperiş, cu inima bubuindu-i ca o 
tobă, convins că nici o putere de pe faţa pământului nu avea 
să-l mai aducă înapoi acolo sus — în nici un caz pentru un 


nenorocit de televizor model mare. Totuşi, se întorsese pe 
schelă. Nu pentru televizor, ci pentru Mary. Pentru imaginea 
razelor veiozei peste sânii ei mici şi semeţi; pentru surâsul de 
provocare de pe buzele şi din ochii ei — ochii negri care 
uneori se puteau lumina incredibil sau se puteau întuneca şi 
mai mult, ca nişte nori de furtună, vara. 

La începutul lunii septembrie, terminase coşul, care se 
profila alb imaculat pe cer, ca un semn tras cu creta pe o 
tablă albastră, zvelt şi strălucitor. Il privise cu mândrie, în 
vreme ce-şi curăța cu dizolvant antebraţele stropite de 
vopsea. 

Don Tarkington îl plătise cu un cec. 

— N-a ieşit o treabă rea, fusese unicul lui comentariu, 
ţinând seama de tembelul care a făcut-o. 

Câştigase alţi cincizeci de dolari, căptuşind cu lambriuri 
pereţii noului living al lui Henry Chalmers — pe atunci, Henry 
era maistrul-şef al spălătoriei — şi vopsind bătrânul iaht Chris- 
Craft al lui Ralph Tremont. Când sosise 18 decembrie, el şi 
Mary se aşezaseră la masa din sufrageria lor micuță, aidoma 
unor pistolari rivali, dar în acelaşi timp amici, iar el pusese în 
faţa ei trei sute nouăzeci de dolari în bani lichizi — ţinuse 
banii în bancă şi mai obținuse o mică dobândă. 

Ea scosese din buzunarul şorţului patru sute şaisprezece 
dolari. Era un teanc mult mai mare decât al lui, fiindcă în 
majoritate erau bancnote de un dolar şi de cinci dolari. 

El se holbase la bani, icnise, apoi întrebase: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai făcut, Mary? 

Zâmbind larg, ea îi răspunsese: 

— Am făcut douăzeci şi şase de rochii, am cusut 
patruzeci şi nouă de corsaje şi şaizeci şi patru de tivuri. Am 
făcut treizeci şi una de fuste. Am croşetat trei feţe de masă. 
Am ţesut patru carpete, dintre care una cu ac cu limbă. Am 
tricotat cinci pulovere, două pături şi un set complet pentru 
masă. Am brodat şaizeci şi trei de batiste, douăsprezece 
seturi de prosoape şi douăsprezece seturi de feţe de pernă, 
iar când adorm noaptea nu visez decât monograme. 

Râzând, întinsese mâinile spre el şi, pentru prima dată, 


observase cu adevărat bătăturile aspre de pe vârfurile 
degetelor, aidoma calozităţilor ce apar în cele din urmă pe 
degetele chitariştilor. 

— Dumnezeule, Mary! rostise răguşit. Dumnezeule, uită- 
te la mâinile tale! 

— Mâinile mele n-au păţit nimic, spusese ea şi ochii i se 
întunecaseră şi dansaseră. lar tu arătai foarte drăgălaş acolo 
sus, pe coş, Bart. La un moment dat, m-am gândit să cumpăr 
o praştie şi să-ncerc să te lovesc în fund... 

Scoţând un urlet, el sărise în sus şi o urmărise prin living 
şi în dormitor. lar acolo ne-am petrecut restul după-amiezii, 
după câte îmi amintesc, Freddy, moşule! 

Descoperiseră nu numai că aveau suficienţi bani pentru 
un televizor model mic, ci şi că, dacă mai puneau încă 
patruzeci de dolari, puteau cu adevărat să-şi cumpere un 
model mare. Compania RCA lansase modelul anului, le 
spusese proprietarul magazinului John's TV din centru 
(desigur, John's era deja îngropat sub derivaţia autostrăzii 
784, dispărut de mult, alături de Grand şi de toate celelalte), 
şi avea preţuri promoţionale. Ar fi fost gata să i-l vândă, iar 
pentru o rată de zece dolari pe săptămână... 

— Nu, rostise Mary. 

John păruse îndurerat. 

— Doamnă, este vorba de numai patru săptămâni. Nu-i 
vorba să vă băgaţi la plata dobânzilor pe tot restul vieţii. 

— O clipă, spusese Mary şi-l trăsese din magazin, afară, 
în gerul de dinaintea Crăciunului, unde colindele se împleteau 
pe toată strada. 

— Mary, zisese el, are dreptate. Nu-i sfârşitul... 

— Primul lucru pentru care vom lua credit va fi casa 
noastră, Bart, replicase ea. (Linia de încruntare îi apăruse 
între ochi.) Ascultă-mă... 

Reveniseră în magazin. 

— Ni-l puteţi reţine? îl întrebase pe John. 

— Cred că da... cel puţin o vreme. Totuşi, aceasta este 
perioada mea de vârf în vânzări, domnule Dawes. Cât timp? 

— Pe durata week-end-ului, îi răspunsese. O să vin luni 


seară. 

Îşi petrecuseră week-end-ul acela în afara oraşului, 
înfofoliţi zdravăn în ciuda frigului şi a ninsorii, care ameninţa, 
dar nu mai începea. Şofaseră încet pe drumuri laterale, 
chicotind ca nişte copii, cu şase sticle de bere pentru el şi o 
sticlă cu vin pentru Mary, şi păstraseră sticlele de bere şi mai 
făcuseră rost de altele goale, saci cu sticle de bere, saci cu 
sticle de apă gazoasă; fiecare sticlă mică valora doi cenți, iar 
cele mari valorau cinci cenți. Fusese un week-end teribil, se 
gândi acum — părul lui Mary era lung pe atunci şi-i flutura în 
spate, peste haina din imitație de piele pe care o purta, iar 
obrajii i se îmbujoraseră. O revedea cu ochii minţii, mergând 
printr-un şanţ umplut cu frunzele veştede ale toamnei, 
lovindu-le cu cizmele şi ridicându-le în aer, făcând un zgomot 
ca al unui incendiu forestier mocnit... urmat apoi de 
zăngănitul unei sticle, pe care o ridicase triumfător şi o 
agitase spre el din cealaltă parte a drumului, surăzând ca un 
copil. 

Acum nu mai au nici sticle returnabile, Georgie. Predica 
din ziua de azi este fără garanţii, fără înapoieri. Aruncă după 
întrebuințare. 

In lunea aceea, după orele de serviciu, predaseră sticle în 
valoare de treizeci şi unu de dolari, vizitând patru 
supermarketuri pentru a risipi bogăţia peste tot. Ajunseseră la 
John's cu zece minute înainte de închidere. 

— Imi mai lipsesc nouă dolari, îi spusese lui John. 

John scrisese ACHITAT peste factura care fusese prinsă 
cu bandă adezivă pe televizorul RCA. 

— Crăciun fericit, domnule Dawes! îi urase. Staţi un pic 
să-mi aduc căruciorul, ca să vă ajut să-l scoateţi din magazin. 

Il aduseseră acasă şi, surescitat, Dick Keller de la parter 
îl ajutase să-l urce pe scări, iar în seara aceea se uitaseră la 
program până ce imnul naţional răsunase pe ultimul canal 
funcţionabil, iar ei făcuseră dragoste în faţa imaginii de reglaj, 
amândoi cu migrene îngrozitoare de la concentrarea cu care 
priviseră. 

De atunci, rareori televizorul păruse la fel de grozav. 


KKK 


Mary intră şi-l văzu privind la televizor, ţinând în mână 
paharul gol, în care rămăseseră numai cuburile de gheaţă. 

— Cina-i gada, Bard, spuse ea. Vrei să mănânci aici? 

O privi şi se întrebă când anume, exact, îi văzuse pentru 
ultima dată zâmbetul de provocare pe buze... când anume, 
exact, linia micuță de încruntare dintre ochii ei începuse să fie 
acolo permanent, ca o cută, o cicatrice, un tatuaj care-i 
proclama vârsta. 

Te-ntrebi despre unele lucruri, se gândi, pe care n-ai vrea 
să le ştii niciodată, în lumea lui Dumnezeu. De ce dracu'? 

— Bard? 

— Să mâncăm în sufragerie, zise el. 

Se sculă şi închise televizorul. 

— Bine. 

Se aşezară. El se uită ia cina din tăviţa de aluminiu. Şase 
compartimente micuţe şi în fiecare ceva care părea că fusese 
presat acolo. Carnea avea gelatină pe ea. Impresia lui era că 
întotdeauna carnea din semipreparatele congelate avea 
gelatină pe ea. Carnea din semipreparate ar fi despuiată fără 
gelatină, îşi spuse, apoi, fără absolut nici un motiv, îşi 
reaminti gândul despre Lome Green: Băiete, te tund la chelie. 

De data asta nu-l mai amuză. Intr-un fel, îl sperie. 

— La ce de gândeai de zâmbeai în living, Bard? întrebă 
Mary. 

Ochii îi erau înroşiţi de guturai şi nasul îi părea din carne 
vie. 

— Nu mai ţin minte, răspunse şi în acelaşi moment se 
gândi: Cred c-o să urlu acum. Pentru lucrurile pierdute. Pentru 
zâmbetul tău, Mary. Scuză-mă cât timp îmi las capul pe spate 
şi urlu pentru zâmbetul care nu mai apare niciodată pe chipul 
tău. E bine? 

— Bari foarde fericid, spuse ea. 

Impotriva voinţei lui — era un secret şi în seara asta 
simţea că avea nevoie de secretele lui, în seara asta 


sentimentele îi erau la fel de sensibile ca nasul lui Mary — , 
împotriva voinţei lui, spuse: 

— Mi-am amintit de week-end-ul acela când ne-am dus 
să strângem sticle goale ca să putem achita televizorul. 
Modelul RCA... 

— Aha, acela, făcu Mary şi strănută în batistă deasupra 
tăviţei ei. 


KKK 


În magazinul Stop 'n' Shop, se întâlni cu Jack Hobart. 
Căruciorul lui Jack era plin cu produse congelate, conserve ce 
trebuia doar încălzite înainte de a fi consumate şi multă bere. 

— Jack! exclamă el. Ce cauţi tocmai aici? 

Jack surâse slab. 

— Incă nu m-am obişnuit cu celălalt magazin, aşa că... 
m-am gândit... 

— Unde-i Ellen? 

— A trebuit să plece cu avionul la Cleveland. A murit 
maică-sa. 

— lisuse, condoleanţe, Jack! A fost ceva neaşteptat? 

Cumpărătorii îi ocoleau sub luminile reci de deasupra. 
Din difuzoare ascunse răsuna muzică ambientală, combinaţii 
de melodii vechi pe care nu le puteai identifica niciodată. O 
femeie cu un cărucior plin-ochi trecu pe lângă ei, trăgând un 
puşti de trei ani în canadiană albastră, cu muci pe mâneci. 

— Da, răspunse Jack Hobart, a fost neaşteptat. 

Zâmbi fără sens şi privi în cărucior. Acolo era o pungă 
mare şi galbenă pe care scria: 


NISIP ABSORBANT PENTRU PISICI 
Folosiți-l, aruncați-l! 
Igienic! 


— Da, a fost neaşteptat. Se simţea cam rău, nici vorbă, 
dar a crezut că era un postefect al menopauzei. Era cancer. 
Au deschis-o, s-au uitat înăuntru şi au cusut-o la loc. După trei 


săptămâni, a murit. A fost al dracu' de greu pentru Ellen. Între 
ele era o diferenţă de numai douăzeci de ani. 

— Da, încuviinţă el. 

— Aşa c-a plecat în Cleveland şi-o să lipsească niţel. 

— Da. 

— Da. 

Se priviră şi zâmbiră stingher înaintea realităţii morţii. 

— Cum e? întrebă el. Vreau să zic, cum e acolo, în 
Northside? 

— Să-ţi zic cinstit, Bart, nimeni nu pare foarte prietenos. 

— Nu? 

— Ştii că Ellen lucrează la bancă. 

— Da, ştiu. 

— Ei bine, multe fete făcuseră o înţelegere şi mergeau pe 
rând cu maşina, luându-le şi pe celelalte — eu o lăsam pe 
Ellen să ia maşina în fiecare joi. Aia era ziua ei. Cele care 
locuiesc în Northside procedează la fel, dar toate fac parte 
dintr-un fel de club, în care Ellen nu poate intra decât după ce 
a locuit acolo cel puţin un an. 

— Mi se pare aproape un fel de discriminare, Jack. 

— Dă-le-n mă-sa! făcu Jack nervos. Ellen nu vrea să intre 
în căcăciosul ăla de club, nici dac-ar ruga-o în genunchi pe 
stradă. l-am cumpărat propria ei maşină. Un Buick uzat. Îi 
place foarte mult. Ar fi trebuit s-o fac de-acum doi ani. 

— Cum este casa? 

— E bună, răspunse Jack şi oftă. Curentul electric este 
însă cam scump. Să ne vezi factura! Nu-i tocmai simplu 
pentru nişte oameni cu băiat la colegiu. 

Se foiră de pe un picior pe altul. Lui Jack îi trecuse furia, 
şi surâsul jenat îi revenise pe faţă. Işi dădu seama că Jack era 
aproape înduioşător de încântat să vadă pe cineva din fostul 
lui cartier şi prelungea momentul. Brusc avu o viziune a lui 
Jack învârtindu-se prin casa cea nouă şi sunetul televizorului 
umplând camerele cu o tovărăşie fantomatică, soţia lui fiind 
la 1500 de kilometri depărtare pentru a-şi vedea mama 
coborâtă în pământ. 

— Auzi, de ce nu treci pe la noi? îl întrebă. Bem nişte beri 


şi-l ascultăm pe Howard Cosell explicând ce nu merge bine în 
Liga Naţională de Fotbal. 

— Hei, ar fi grozav! 

— Numai să-i dau un telefon lui Mary, după ce plătim. 

O sună pe Mary şi ea spuse că era în regulă. Mai spuse 
că avea să pună în cuptor nişte pateuri congelate şi că apoi 
avea să se suie în pat, ca să nu-i dea guturai lui Jack. 

— Îi blace acolo? îl întrebă. 

— Cred că da. A murit mama lui Ellen şi ea a plecat la 
Cleveland pentru înmormântare. A avut cancer. 

— Oh, nu! 

— Aşa că m-am gândit că lui Jack i-ar plăcea să nu fie 
singur... 

— Sigur că da, sigur că da. 

Ea făcu o pauză. 

— l-ai sbus că nu besde muld dimp am budea fi vecini? 

— Nu. Nu i-am spus asta. 

— Ar drebui s-o faci. S-ar budea să-i mai ridice moralul. 

— Aşa-i. Pa, Mary. 

— Ba. 

— Să iei o aspirină înainte să te bagi în pat. 

— Bine. 

— Pa. 

— Ba, George, zise ea şi închise. 

Privi telefonul şi simţi un fior. Ea îi spunea aşa numai 
când era foarte încântată de el. Iniţial, Fred-şi-George fusese 
jocul lui Charlie. 

Ajunse acasă împreună cu Jack Hobart şi se uitară la 
meci. Băură o mulţime de bere. Dar nu fu prea grozav. 

La un sfert de oră după miezul nopţii, când Jack se sui în 
maşină, ca să plece acasă, îl privi mohorât şi spuse: 

— Nenorocita aia de autostradă... Ea a belit totu'. 

— Aşa-i. 

| se păru că Jack arăta bătrân şi asta îl sperie. Jack avea 
cam aceeaşi vârstă cu el. 

— Jinem legătura, Bart. 

— Da. 


Îşi zâmbiră găunos, niţel piliţi, niţel tulburaţi. EI privi 
maşina lui Jack până ce luminile ei de poziţie dispărură pe 
panta descendenta lungă şi curbată. 


27 noiembrie 1973 


După seara petrecută cu Jack, era uşor mahmur şi uşor 
somnoros. Zgomotul maşinilor de spălat care începeau ciclul 
de stoarcere i se părea asurzitor, iar permanentul bum-șșșș al 
preselor pentru cămăşi şi al călcătorului îl făceau să se 
strâmbe. 

Freddy era şi mai rău. Freddy era dracul gol azi. 

Fii atent, zicea Fred. Asta-i ultima ta şansă, băiete! Ai 
încă toată după-amiaza la dispoziţie ca s-ajungi la biroul lui 
Monohan. Dacă laşi să treacă de ora cinci, o să fie prea târziu. 

Opțiunea nu expiră decât la miezul nopții. 

Sigur că nu expiră. Dar imediat după terminarea 
programului, Monohan va simţi nevoia imperioasă să meargă 
şi să-şi viziteze nişte rude. Eventual din Alaska. Pentru el, 
înseamnă diferenţa dintre un comision de patruzeci şi cinci de 
mii de dolari şi unul de cincizeci de mii de dolari — preţul unui 
automobil nou. Pentru genul ăsta de bani, n-ai nevoie de un 
calculator. Pentru genul ăsta de bani, îţi poţi descoperi rude în 
sistemul de canalizare de sub Bombay. 

Dar nu conta. Mersese prea departe. Lăsase prea mult 
timp maşina să meargă fără el. Era hipnotizat de apropferea 
exploziei, aproape că o poftea trupeşte. Sexul îi gemea în 
propriile lui juisări. 

Îşi petrecu majoritatea după-amiezei în sala maşinilor de 
spălat, privindu-i pe Ron Stone şi Dave care rulau teste cu 
unul dintre noii detergenţi ce le fuseseră propuşi. In sală era 
vacarm. Zgomotul îi zdruncina capul sensibil, dar îl împiedica 
să-şi audă gândurile. 


KKK 


După program, îşi scoase maşina din parcare — Mary 
fusese bucuroasa să-l lase s-o ia toată ziua, de vreme ce se 
ducea să vadă de casa cea nouă — şi traversă oraşul, spre 
Norton. 

În Norton, negrii stăteau la colţurile străzilor şi în afara 
barurilor. Restaurantele făceau reclamă la mâncăruri afro- 
americane. Copiii ţopăiau şi dansau pe şotroanele desenate 
cu creta pe trotuare. Văzu automobilul mare şi împodobit 
ţipător al unui proxenet — un Cadillac Eldorado roz imens — 
care trase în faţa unui bloc de apartamente anonim cu faţada 
din gresie. Dinăuntru cobori un negru înalt de 2,15 m, cu 
pălărie albă de colonist şi costum alb ca îngheţata, cu nasturi 
din perle şi pantofi negri cu talpă groasă, cu catarame 
laterale uriaşe din aur. Avea un baston de bambus cu o 
măciulie mare din fildeş. Ocoli lent şi maiestuos capota 
maşinii unde era montată o pereche de coarne de cerb 
caribu. O linguriţă minusculă din argint îi atârna la gât de un 
lănţişor din argint şi scânteia în soarele slab de toamnă. Il 
privi în oglinda retrovizoare, în vreme ce copiii alergau spre 
bărbat ca să capete dulciuri. 

După vreo nouă intersecţii, casele se răreau, lăsând loc 
terenurilor în paragină, încă umede şi mlăştinoase. Apa 
unsuroasă se aduna între movile, formând băltoace ale căror 
suprafeţe erau curcubeie plate, moarte. In stânga, aproape de 
orizont, se zărea un avion care ateriza pe aeroportul oraşului. 

Se afla acum pe Ruta 16 şi trecea de lăbărţarea dintre 
oraşul propriu-zis şi limitele sale geografice. Trecu de localuri 
McDonald's, Shakey's, Nino's Steak Pit. Trecu de o cofetărie 
Dairy Freez şi de un motel Noddy-Time, ambele închise în 
acest anotimp. Trecu de cinematograful în aer liber pentru 
automobile din Norton, al cărui afiş anunţa: 


VIN — SÂMB — DUM 
SOŢII NERVOASE 
UNII VIN REPEDE XXX 
PARTIDA DE BILIARD 


Trecu de o sală de bowling şi de un teren de 
antrenament pentru golf, care fusese închis peste iarnă. Cele 
două benzinării întâlnite afişau anunţul: 


NU AVEM BENZINĂ 


Abia peste patru zile aveau să primească raţia de 
benzină pentru luna decembrie. Îi era imposibil să simtă vreo 
părere de rău pentru ţară ca un tot, pe măsură ce intra în 
criza aceasta de tip science-fiction — ţara îşi bătuse joc de 
petrol de prea multă vreme pentru a-i merita simpatia —, dar 
îi părea rău pentru oamenii mărunți, care-şi prinseseră 
degetele în uşa masivă ce fusese trântită. 

Peste doi kilometri, ajunse la "Magliore — Maşini la Mâna 
a Doua". Nu ştia la ce se aşteptase, dar se simţi dezamăgit. 
Arăta ca un loc ieftin şi dubios. Automobilele erau înşiruite cu 
faţa spre şosea, sub şiraguri de stindarde — roşii, galbene, 
albastre şi verzi — ce fluturau şi fuseseră legate între stâlpii 
de iluminat care, noaptea, aveau să proiecteze raze de 
lumină asupra mărfurilor. Preţurile şi anunţurile erau scrise 
direct pe parbrize: 


795$ 
MERGE BINE! 


Şi 


550$ 
BUN PENTRU TRANSPORT! 


iar pe un Valiant vechi şi prăfuit, cu cauciucurile 
dezumflate şi parbrizul crăpat: 


755 f 
MECANICĂ SPECIALĂ! 


Un vânzător în pardesiu verde-cenuşiu încuviinţa din cap 


şi zâmbea fără să se angajeze cu nimic înaintea cuvintelor 
unui puşti în jachetă roşie de mătase. Stăteau lângă un 
Mustang albastru ale cărui praguri din spate păreau bolnave 
de cancer. Puştiul spuse ceva vehement şi lovi cu palma în 
portiera şoferului. Rugina se desprinse într-un norişor. 
Vânzătorul strânse din umeri şi continuă să zâmbească. 
Mustang-ul păru ceva mai bătrân. 

În centrul terenului se ridica o combinaţie între atelier şi 
birou. El parcă şi cobori din maşină. În atelier se afla o macara 
cu care fusese ridicat un Dodge vechi cu aripi spate gigantice. 
Un mecanic ieşi de sub automobil, ţinând în mâinile acoperite 
de vaselină o tobă de eşapament, de parcă ar fi fost un potir. 

— Alo, domnu', nu puteţi parca acolo. E chiar în drum. 

— Unde pot parca? 

— Dacă aveţi treabă la birouri, duceţi-o-n spate. 

Sui la volanul LTD-ului şi-l conduse încet şi cu grijă pe 
aleea îngustă dintre peretele din tablă ondulată al atelierului 
şi un şir de maşini. Opri în spatele atelierului şi coborî. Vântul 
puternic şi tăios îi aduse o grimasă pe chip. Căldura din 
automobil îi destinsese faţa şi trebuia să strângă din ochi 
pentru a nu-i fi smulşi din cap. 

Un cimitir de maşini vechi se întindea aici pe câteva 
pogoane, uimind ochii. Cele mai multe fuseseră golite de 
piese şi stăteau pe jante sau pe osii, ca victimele unei boli 
teribile care erau prea contagioase pentru a fi târâte la 
groapa comună. Măşti de motor cu găvanele goale ale 
farurilor îl fixau fascinant g 

Reveni în faţă. Mecanicul monta toba de eşapament. In 
dreapta lui, pe o stivă de cauciucuri se afla o sticlă de Coca- 
Cola deschisă. 

— Domnul Magliore e-năuntru? strigă el spre mecanic. 

Ori de câte ori vorbea cu un mecanic auto se simțea ca 
un idiot. Işi cumpărase prima maşină cu douăzeci şi patru de 
ani în urmă, totuşi conversațiile cu mecanicii îl făceau şi acum 
să se simtă ca un adolescent cu coşuri pe faţă. 

Mecanicul îl privi peste umăr, continuând să lucreze cu 
cheia tubulară. 


— Da, e cu Mansey. Amândoi sunt în birou. 
— Mulţumesc. 
— Pentru puţin. 


KKK 


Intră în secretariat. Pereții erau imitație de lemn de pin, 
iar podeaua era din linoleum în pătrate alb şi roşu, acoperite 
de noroi. Intre două scaune vechi se afla un teanc de reviste 
ferfeniţite — Outdoor Life, Field and Stream, True Argosy. 
Nimeni nu şedea pe scaune. O uşă ducea probabil spre biroul 
lui Magliore, iar în stânga se găsea o nişă micuță, aidoma 
cabinei de bilete de la sălile de cinematograf. Acolo lucra o 
femeie cu o maşină de adunat. Işi înfipsese în păr un creion 
galben. Pe pieptul plat atârna o pereche de ochelari ca de 
clovn, prinşi de un lănţişor cu strasuri. Porni spre ea, 
simțindu-se de-a dreptul nervos. Işi umezi buzele înainte de a 
vorbi. 

— Mă scuzaţi... 

— Da? ridica ea privirea. 

Încerca impulsul nebunesc de a-i spune: Am venit să stau 
de vorbă cu Sally Chioru’, proasto. Mişcă-ţi târtița! 

In loc de aşa ceva, rosti: 

— Am o întâlnire cu domnul Magliore. 

— Aveţi fixată o întâlnire? 

ÎI privi bănuitor o clipă, apoi răscoli prin hârtiuţele de pe 
masă, de lângă maşina de adunat. Extrase una dintre ele. 

— Vă numiţi Dawes? Barton Dawes? 

— Exact. 

— Intraţi! 

Işi lăţi buzele spre el şi reîncepu să ciocănească la 
maşina de adunat. 

Se simţea foarte agitat. Cu siguranţă, ei ştiau că-i 
aburise. Aici aveau o afacere ilegală cu maşini, asta fusese 
evident din felul în care-i vorbise Mansey cu o zi în urmă. Şi ei 
ştiau că el ştia. Poate că ar fi fost mai bine să iasă imediat, să 
gonească nebuneşte spre biroul lui Monohan şi poate să-l 


prindă înainte să fi plecat spre Alaska ori Timbuktu ori altă 
destinaţie spre care s-ar fi zorit. 

În sfârşit, comentă Freddy. Tipul începe să-şi revină. 

Porni spre uşă în ciuda spuselor lui Freddy, o deschise şi 
intră în birou. Înăuntru erau doi bărbaţi. Cel dinapoia mesei 
era gras şi purta ochelari masivi. Celălalt era slab ca o lamă 
de brici şi îmbrăcat într-un sacou sport de culoare roz- 
portocaliu, care-l făcu să se gândească la Vinnie. Era aplecat 
peste masă. Amândoi examinau un catalog de laJ. C. 
Whitney. 

Ridicară ochii spre el. Magliore îi zâmbi dinapoia mesei. 
Ochelarii făceau ca ochii lui să pară spălăciţi şi enormi, ca 
gălbenuşurile unor ouă ochiuri. 

— Domnul Dawes? 

— Exact. 

— Mă bucur că ai putut trece. Vrei să închizi uşa? 

— Da. 

O închise. Când reveni spre ei, Magliore nu mai zâmbea. 
Nici Mansey. Se uitau, pur şi simplu, la el şi temperatura 
părea să fi coborât considerabil. 

— Bun, făcu Magliore. Ce-a fost căcatu' ăla? 

— Doream să discut cu dumneata. 

— Vorbesc oricând. Da' nu cu găinaţuri ca tine. L-ai sunat 
pe Pete şi i-ai turnat o abureală despre două Eldorado. 
Vorbeşte cu mine, dom'le. Spune-mi mie care-i cioaca ta. 

Rămânând lângă uşă, el spuse: 

— Am auzit că vinzi nişte chestii. 

— Da, aşa-i! Maşini. Vând maşini. 

— Nu, zise el. Alte chestii. Chestii ca... 

Se uită în jur la pereţii acoperiţi cu lambriuri din imitație 
de pin. Dumnezeu ştia câte agenţii guvernamentale aveau 
microfoane pe-aici. 

— Pur şi simplu, chestii, încheie el şi cuvintele ieşiră 
şchioape. 

— Vrei să zici chestii ca droguri şi curve şi pariuri ilegale? 
Sau doreai să cumperi un pistol s-o mierleşti pe nevastă-ta ori 
pe şefu' tău? (Magliore îl văzu crispându-se şi râse răguşit.) 


Nu-i rău, dom'le, nu-i rău deloc pentru un găinaţ. Ăsta a fost 
marele rol. "Aoleu, dacă-s microfoane pe-aici", este? Asta-i 
primul pe care-l învăţaţi la Academia de Poliţie, este? 

— Uite care-i treaba, eu nu-s... 

— Gura! făcu Mansey. 

Ţinea în mâini catalogul J. C. Whitney. Avea manichiura 
făcută. Nu mai văzuse unghii la fel de îngrijite, decât poate în 
reclamele tv în care prezentatorul trebuie să ţină un flacon de 
aspirină sau aşa ceva. 

— Dacă Sal vrea să vorbeşti, o să-ţi spună când să 
vorbeşti. 

Clipi şi închise gura. Era ca un coşmar. 

— Băi băieţi, voi vă tâmpiţi pe zi ce trece, zise Magliore. 
Nu-i nimic. Îmi place să am de-a face cu proştii. Sunt obișnuit 
să am de-a face cu proştii. Sunt priceput la asta. Mai . 
departe... Nu că n-ai şti-o, dar biroul ăsta-i curat lună. Il 
dezinfectăm în fiecare săptămână. Am acasă o casetă de tra- 
bucuri plină cu microfoane. Microfoane de contact, 
microfoane tip buton, microfoane presoare, recordere Sony 
cât palma ta... Nici măcar nu mai încearcă aşa ceva. Acum 
trimit găinaţuri ca tine. 

Se auzi rostind: 

— Nu sunt un găinaţ. 

O expresie de surpriză exagerată se lăţi pe chipul lui 
Magliore, care se întoarse către Mansey. 

— Ai auzit? A zis că nu-i un găinaţ. 

— Da, am auzit, încuviinţă Mansey. 

— Ţie nu ţi se pare că seamănă cu un găinaţ? 


— Ba da. 

— Ba chiar vorbeşte ca un găinaţ, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci, dacă nu eşti un găinaţ, reveni Magliore spre el, 
ce eşti? 


— Sunt..., începu el neştiind ce să răspundă. 

Ce era el? Fred, unde eşti când am nevoie de tine? 

— Haide, haide, îl îndemnă Magliore. De la poliţia 
statală? Municipală? Fiscul? FBI? Nu ţi se pare că seamănă c-o 


marfă de calitate de la febei, Pete? 

— Ba da, zise Pete. 

— Nici chiar poliţia municipală n-ar trimite un găinaţ ca 
tine, dom'le. Ori eşti de la febei, ori eşti detectiv particular. 
Care din două? 

El începu să simtă că se înfurie. 

— Dă-l afară, Pete! zise Magliore, pierzându-şi interesul. 

Mansey înaintă, ţinând în mână catalogul J. C. Whitney. 

— Pulică idioată! urlă el brusc spre Magliore. Eşti atât de 
prost încât vezi probabil gabori şi sub pat! Crezi probabil că ei 
sunt acasă la tine şi-o fut pe nevastă-ta când tu eşti aici! 

Magliore îl privi, şi ochii lui măriţi de lentile se lărgiră. 
Mansey încremeni, cu o expresie de neîncredere pe chip. 

— Pulică? zise Magliore, plimbând grijuliu cuvântul pe 
limbă, aşa cum un tâmplar ar plimba dintr-o mână în alta o 
unealtă pe care nu o cunoaşte. Mi-a zis "pulică"? 

El era uluit de ceea ce spusese. 

— II duc în spate, zise Mansey şi reîncepu să înainteze. 

— Stai aşa! şuieră Magliore. (Il privi realmente curios.) 
Mi-ai zis "pulică"? 

— Nu sunt poliţai, răspunse el. Nu sunt nici escroc. Sunt, 
pur şi simplu, un tip care-a auzit că vinzi chestii oamenilor 
care au bani să le cumpere. Ei bine, eu am banii. Nu ştiam că 
trebuie să-ţi zic o parolă secretă, să folosesc un cod special 
sau alt rahat d-ăsta. Da, ţi-am zis "pulică". Imi cer scuze c-am 
făcut-o, dacă aşa o să-l opresc pe tipu' ăsta să mă ia la po- 
ceală. Sunt... 

Îşi umezi buzele şi realmente nu ştiu cum să continue. 
Magliore şi Mansey îl priveau fascinaţi, de parcă s-ar fi 
transformat sub ochii lor într-o statuie grecească de 
marmură. 

— Pulică, spuse Magliore. Percheziţionează-l, Pete! 

Palmele lui Pete îi loviră umerii şi el se întoarse. 

— Pune mâinile pe pereţi! spuse Mansey cu buzele lângă 
urechea lui. (Mirosea a apă de gură Listerine.) Depărtează 
picioarele! Ca-n serialele cu poliţai. 

— Nu mă uit la serialele cu poliţai, zise el, dar ştia ce voia 


Mansey să spună, aşa încât se execută. 

Mansey îşi trecu mâinile peste picioarele lui, urcând în 
sus, îl pipăi între picioare cu detaşarea unui medic, îi băgă o 
mână sub cureaua pantalonilor, îi sui palmele peste flancuri 
şi-şi trecu un deget prin interiorul gulerului lui. 

— E curat, anunţă Mansey. 

— Întoarce-te! rosti Magliore. 

Se întoarse. Magliore continua să-l privească fascinat. 

— Vino aici! 

Porni spre el. 

Magliore ciocăni cu degetul în foaia de geam de pe biroul 
lui. Sub sticlă erau câteva fotografii: o brunetă, care zâmbea 
spre obiectivul camerei cu ochelarii de soare ridicaţi în vârful 
părului sârmos, nişte puşti măslinii care se stropeau cu apă 
într-o piscină, Magliore însuşi mergând pe o plajă într-un 
costum negru de baie şi semănând cu regele Farouk, urmat 
de un collie mare. 

— Varsă! îi spuse. 

— Poftim? 

— Tot ce ai în buzunare. Varsă aici! 

Se gândi să protesteze, apoi îşi aminti de Mansey, care 
rămăsese imediat înapoia umărului lui stâng. Vărsă. 

Din buzunarele pardesiului — cotoarele de bilete de la 
ultimul film la care mersese împreună cu Mary. Ceva cu multă 
muzică, dar nu-şi mai amintea titlul. 

Îşi scoase pardesiul. Din haina de la costum — o brichetă 
Zippo gravată cu inițialele sale, BGD. Un pacheţel cu pietre de 
brichetă. O ţigară de foi Phillies Cheroot. O cutiuţă de lapte 
Phillips care conţinea tablete de magneziu. Un bon de la 
Anvelope A&S, atelierul care-i montase cauciucurile pentru 
zăpadă. Mansey îl examină şi comentă cu satisfacţie: 

— Ce te-au mai părlit! 

Işi scoase haina. In buzunarul de la piept al cămăşii nu 
avea decât un ghemotoc de scame. Din buzunarul drept al 
pantalonilor scoase cheile maşinii şi monede în valoare de 
patruzeci de cenți, majoritatea fiind de cinci cenți. Dintr-un 
motiv pe care nu-l putuse desluşi niciodată, monedele de 


cinci cenți păreau să fie atrase de el. Nu găsea niciodată o 
monedă de zece cenți pe care s-o bage în automatul pentru 
parcare, ci doar de cinci cenți care nu se potriveau. Işi puse 
portofelul pe foaia de geam de pe birou, alături de restul 
lucrurilor sale. 

Magliore luă portofelul şi se uită la monograma lui tocită 
— Mary i-l făcuse cadou cu patru ani în urmă, la aniversarea 
căsătoriei. 

— De la ce vine G? întrebă Magliore. 

— De la George. 

Deschise portofelul şi întinse conţinutul în faţa lui ca şi 
cum ar fi făcut o pasienţă. 

Patruzeci şi trei de dolari în bancnote de douăzeci şi de 
unu. 

Carduri de credit: Shell, Sunoco, Arco, Grant's, Sears, 
Carey's Department Store, American Express. 

Permis de conducere. Legitimaţie de donator onorific de 
sânge, tip A pozitiv. Legitimaţie de bibliotecă. Un minialbum 
foto din plastic. Fotocopia unui certificat de naştere. Câteva 
facturi vechi, unele rupte după liniile de îndoire. Chitanţe 
ştampilate de depuneri bancare, unele tocmai din iunie. 

— Ce-i cu tine? întrebă iritat Magliore. Nu-ţi faci niciodată 
curăţenie în portofel? Dacă tot bagi în el şi-l cari un an după 
tine, o s-atârne un kilogram. 

El strânse din umeri. 

— Nu-mi place să arunc lucrurile. 

Era straniu — se înfuriase când Magliore îl numise găinaţ, 
dar nu-l deranja deloc că-i critica portofelul. 

Magliore deschise minialbumul, care era plin de 
fotografii. Prima dintre ele o arăta pe Mary, cu ochii încrucişaţi 
şi limba scoasă spre obiectivul foto. O poză veche. Pe atunci 
era mai zveltă. 

— Asta-i nevastă-ta? 

— Da. 

— Cred că-i drăguță, când nu i se bagă aparatu-n nas. 

Dădu la următoarea fotografie şi zâmbi. 

— Puştiul tău? Am şi eu unu' cam de aceeaşi vârstă. 


Poate lovi o minge de baseball? Poc! Cred că poate. 

— A fost fiul meu, da. A murit. 

— Îmi pare rău. Accident? 

— Tumoare la creier. 

Magliore încuviinţă din cap şi privi celelalte fotografii. 
Resturile de unghii tăiate ale vieţii: Casa de pe Crestallen, el 
şi Tom Granger în sala maşinilor de spălat, o imagine a lui pe 
podium la convenţia spălătoriilor în anul în care se ţinuse aici 
în oraş (el îl prezentase pe invitatul de onoare), un barbecue 
în curtea din spate cu el lângă grătar, purtând bonetă de 
bucătar şi un şorţ pe care scria TATI GATEŞTE, MAMI 
PRIVEŞTE. 

Magliore lăsă minialbumul foto, strânse cardurile de 
credit în teanc şi le împinse spre Mansey. 

— Trage-le la xerox, îi zise. Şi fă o copie şi după o 
depunere bancară. Nevastă-sa ţine carnetul de cecuri sub 
cheie, ca şi a mea, râse Magliore. 

Mansey îl privi sceptic. 

— Vrei să intri-n combinaţie cu găinaţu' ăsta? 

— Nu-i mai spune găinaţ şi poate că nici el n-o să-mi mai 
spună pulică. (Emise un râs şuierat, care se opri brusc şi 
neliniştitor.) Tu vezi-ţi de treaba ta, Petie. Nu-mi spune mie 
care-i treaba mea. 

Mansey râse, dar ieşi cu un alt fel de mers. 

Magliore privi după el până închise uşa. Chicoti. Clătină 
din cap. 

— Pulică, repetă el. Dumnezeule, crezusem că mi s-a 
spus în toate felurile! 

— De ce-mi fotocopiază cardurile? 

— Avem un calculator şi, dacă cineva cunoaşte codurile 
corecte, poate să intre în bazele de date a peste cincizeci de 
corporaţii care au afaceri în oraş. Aşa c-o să te verific. Dacă 
eşti gabor, o s-aflăm. Dacă sunt nişte carduri false, o s-aflăm. 
Dacă sunt autentice, dar nu-ţi aparţin ţie, o s-aflăm şi asta. 
Însă m-ai convins. Cred că eşti cinstit. Pulică... Scutură din 
cap şi râse: leri a fost luni, aşa-i? Domile, ai baftă că nu mi-ai 
zis "pulică" luni. 


— Acum pot să-ţi spun ce vreau să cumpăr? 

— Poţi şi chiar dac-ai fi un poliţai cu şase microfoane şi 
recordere pe tine, tot nu m-ai putea băga la apă. Aşa ceva se 
numeşte inducere deliberată în eroare. Dar nu vreau s-ascult 
acum. Vino mâine, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, şi-o să-ţi 
spun dacă vreau s-aud despre ce-i vorba. Poate că n-o să-ți 
vând nimic, chiar dacă eşti cinstit. Ştii de ce? 

— De ce? 

Magliore izbucni în râs. 

— Fiindcă eu cred că eşti soni. Ţi-a plecat mintea cu 
sorcova. Îţi filează o lampă. 

— De ce? Fiindcă ţi-am zis cum ţi-am zis? 

— Nu, ci pentru că-mi aminteşti de ceva ce mi s-a- | 
ntâmplat când eram un puşti cam de vârsta lui fiu-meu. În 
cartierul în care am crescut eu, trăia un câine. Asta se- 
ntâmpla în New York, în cartierul Hell's Kitchen, înainte de al 
doilea război mondial, pe timpul crizei economice. Un tip, 
Piazzi, avea o căţea maidaneză neagră. O chema Andrea, dar 
noi toţi îi ziceam "căţeaua domnului Piazzi". O ţinea legată tot 
timpul, dar nu fusese niciodată rea — asta până-ntr-o zi 
caniculară de august. Cred c-a fost prin 1937. Căţeaua a sărit 
la un puşti care se apropiase s-o mângâie şi l-a băgat pentru 
o lună în spital. l-au pus treizeci şi şapte de copci la gât. Dar 
eu am ştiut c-aşa o să se-ntâmple. Căţeaua aia stătea toată 
ziua sub soarele fierbinte, zi după zi, toată vara. Pe la mijlocul 
lui iunie, începuse să nu mai dea din coadă, când copiii 
veneau s-o mângâie. Dup-aia a-nceput să-şi dea ochii peste 
cap. Până la sfârşitul lui iulie, mârâia în fundul gâtului dac-o 
mângâiai. După ce am auzit-o prima dată făcând aşa, n-am 
mai mângâiat-o pe căţeaua domnului Piazzi. Băieţii m-au 
întrebat: "Care-i cioaca, Sally? Ţi-e frică?" "Nu", le-am zis, "Nu 
mi-e frică, da' nu-s nici prost. Căţeaua asta s-a-nrăit." "Suge- 
o, băi, căţeaua domnului Piazzi nu muşcă, n-a muşcat 
niciodată pe nimeni şi n-ar muşca un bebeluş nici dacă şi-ar 
pune capu-n botu' ei." Eu le-am zis: "Mângâiaţi-o voi, că nu 
există nici o lege care să te oprească să mângâi un câine, da' 
eu n-o s-o mai mângâi." Aşa că toţi îmi ziceau: "Sally-i fricos, 


Sally-i fetiţă, Sally o ţine pe mămica de mână când trece pe 
lângă căţeaua domnului Piazzi." Ştii cum sunt copiii... 

— Ştiu, zise el. 

Mansey revenise cu cardurile de credit şi rămăsese lângă 
uşă, ascultând. 

— Unu' dintre puștii ăia care ţipau cel mai tare a fost şi 
cel care a-ncasat-o-n cele din urmă. Il chema Luigi Bronticelli. 
Evreu ca mine, ştii? râse Magliore. S-a dus să mângâie 
căţeaua domnului Piazzi, într-o zi din august, când era atât de 
cald afară că puteai să faci omletă pe trotuar, şi din ziua aia 
n-a mai vorbit decât în şoaptă. Şi-a deschis o frizerie în Man- 
hattan, şi lumea l-a poreclit Gigi Şuşuitoru'. 

Magliore îi zâmbi. 

— Tu-mi aduci aminte de căţeaua domnului Piazzi. Încă 
nu mârâi, dar, dacă te-ar mângâia cineva, ai da ochii peste 
cap. Şi nu mai dai din coadă de foarte mult timp. Pete, 
înapoiază-i lucrurile. 

Mansey îi întinse teancul de cârduri. 

— Vino mâine şi-o să mai stăm de vorbă, spuse Magliore 
şi-l privi cum îşi punea lucrurile în portofel. Şi vorbesc serios 
când îţi spun c-ar trebui să faci ordine-n mizeria aia. Portofelul 
ăla-i ca un rahat. 

— Poate că o să fac ordine, zise el. 

— Pete, condu-l la maşina lui! 

— Bine. 

Deschisese uşa şi ieşea, când Magliore strigă după el: 

— Ştii ce i-au făcut căţelei domnului Piazzi, dom'le? Au 
dus-o la veterinar şi-au gazat-o. 


KKK 


După cină, în timp ce John Chancellor explica felul în care 
reducerea limitei de viteză pe autostrada Jersey determinase 
probabil micşorarea numărului de accidente, Mary îl întrebă 
despre casă. 

— Avea termite, îi răspunse. 

Expresia chipului ei se schimbă cu viteza de coborâre a 


unui lift expres. 

— Ah... Nu-i bună, aşa-i? 

— Vreau să mă mai duc şi mâine, să mă mai uit o dată. 
Dacă Tom Granger ar cunoaşte pe cineva care să se ocupe de 
exterminarea insectelor, l-aş lua cu mine. Să aud opinia unui 
expert. Poate că nu-i chiar aşa rău pe cât pare. 

— Sper să nu fie. Şi cu curte în spate şi cu toate... 

Tăcu, gânditor. 

Ce nobil eşti, interveni Freddy pe neaşteptate. Un 
adevărat prinţ. Cum se face ca eşti atât de bun cu nevastă-ta, 
Georgd? E vreun talent înnăscut sau ai luat lecţii? 

— Gura! rosti el. 

Mary îl privi surprinsă. 

— Poftim? 

— Ah... mă refeream la Chancellor. A început să mă irite 
să n-aud decât dezastru şi catastrofă din partea lui John 
Chancellor, Walter Cronkite şi toţi ceilalţi comentatori şi 
analişti. 

— Nu trebuie să urăşti mesagerul pentru mesajul pe 
care-l aduce, spuse ea şi-l privi pe John Chancellor cu ochi 
neliniştiţi, plini de îndoială. 

— Cred că ai dreptate, spuse el şi gândi: Freday, eşti un 
nemernic! 

Freddy îi spuse să nu-l urască pe mesager pentru 
mesajul pe care-l aduce. _ 

O vreme, priviră ştirile în tăcere. Incepu o reclamă pentru 
un medicament împotriva gripei — doi bărbaţi ale căror 
capete fuseseră transformate în blocuri de mucozitaţi. După 
ce unul dintre ei înghiţi tableta împotriva gripei, cubul verde- 
cenuşiu care-i încastrase capul se fărâmă în bucăţi mari ce 
căzură. 

— Parcă eşti ceva mai bine în seara asta, spuse el. 

— Da, mă simt mai bine. Bart, cum îl cheamă pe agentul 
imobiliar? 

— Monohan, răspunse el reflex. 

— Nu, nu mă refeream la cel care-ţi vinde fabrica. 
Agentul care vinde casa. 


— Olsen, răspunse prompt, folosind numele de pe un sac 
pentru gunoi menajer. 

Ştirile reîncepură. Un reportaj despre David Ben-Gurion”, 
care se pregătea să i se alăture lui Harry Truman în marele 
conclav din ceruri. 

— Cum îi place lui Jack acolo? se interesă ea, pe 
neaşteptate. 

Ar fi vrut să-i spună că lui Jack nu-i plăcea deloc şi se auzi 
rostind: 

— Cred că-i place. 

John Chancellor încheie cu un comentariu amuzant 
despre farfurii zburătoare semnalate peste Ohio. 


KKK 


Se culcă la 22:30 şi avu probabil imediat visul cel rău — 
când se trezi, ceasul digital arăta: 


11:22 P. M. 


În vis, se afla în Norton, la intersecția dintre Venner și 
Rice. Stătea chiar sub plăcuţa cu numele străzilor. În faţa unei 
bombonerii, tocmai oprise automobilul mare şi roz țipător al 
unui proxenet, cu o pereche de coarne de cerb caribu 
montată pe capotă. De pe verande, copiii începură să alerge 
spre el. 

De cealaltă parte a străzii, un câine mare şi negru era 
legat de balustrada unei clădiri dărăpănate din cărămidă. Un 
băiețel se apropia încrezător de el. 

Incercă să-i strige: Nu mângâia câinele! Du-te şi ia-ti 
bomboanele! Dar cuvintele nu voiau să iasă. Mişcându-se în 
ralanti, proxenetul cu costum alb şi pălărie de colonialist se 
răsuci să privească. Avea mâinile pline cu bomboane. Copiii 
care se îngrămădiseră în jurul lui se răsuciră să privească. 


* David Ben-Gurion (1886-1973), prim-ministru al Israelului 
(1948-1953, 1955-1963) 


Toţi copiii din jurul proxenetului erau negri, dar băieţelul care 
se apropia de câine era alb. 

Câinele ţâşni, catapultându-se cu labele din spate, ca o 
săgeată boantă. Băieţelul ţipă şi se împletici înapoi, ducând 
mâinile la gât. Când se întoarse, sângele îi şiroia printre 
degete. Era Charlie. 

Atunci se trezise. 

Visele. Blestematele de vise. 

Fiul lui murise cu trei ani în urmă. 


28 noiembrie 1973 


Când se sculă, ningea, dar ninsoarea aproape că se 
oprise până ajunse la spălătorie. Tom Granger apăru alergând 
din spălătorie în cămaşa lui cu mâneci scurte, expirând 
norişori mici şi albi în aerul rece. Din expresia de pe faţa lui, 
ştiu că avea să fie o zi mizerabilă. 

— Avem necazuri, Bart. 

— Grav? 

— Destul. Johnny Walker a avut un accident când se 
întorcea de la Holiday Inn cu prima încărcătură. In intersecţia 
Deakman, un tip c-un Pontiac a derapat la semafor pe roşu şi 
l-a lovit în plin. Bum! 

Se opri şi privi fără ţintă înapoi, spre uşile pe unde se 
încărcau furgonetele. Acolo nu era nimeni. 

— Poliţiştii au zis că Johnny era într-o stare destul de 
gravă. 

— Hristoase! 

— Am ajuns acolo la cincisprezece-douăzeci de minute 
după ce s-a-ntâmplat. Ştii intersecţia... 

— Da, o ştiu, e păcătoasă. 

Tom clătină din cap. 

— Dacă n-ar fi fost situaţia care era, cred că te-ar fi 
umflat râsul. Parcă aruncase cineva c-o bombă într-o 
spălătoreasă. Aşternuturi şi prosoape de la Holiday Inn 
împrăştiate peste tot. Unii le furau — nenorociţii dracu'! —, îţi 


vine să crezi ce pot face unii? lar furgoneta... Bart, de la 
portiera şoferului în sus n-a mai rămas nimic. Numai fiare 
contorsionate. Johnny a fost azvârlit afară. 

— L-au dus la spitalul Central? 

— Nu, la St. Mary. Johnny e catolic, nu ştiai? 

— Vrei să vii cu mine? 

— Mai bine, nu. Ron ţipă că vrea presiune la cazan. 
(Ridică din umeri, stânjenit.) Îl ştii pe Ron. Spectacolul trebuie 
să continue. 

— Bine. 

Se întoarse în maşină şi porni spre spitalul St. Mary. 
lisuse Hristoase! Cui i se întâmplase dintre toţi oamenii! În 
afară de el, Johnny Walker era singurul angajat al spălătoriei 
care lucrase în "Panglica Albastră" în 1953... de fapt, Johnny 
lucrase acolo încă din 1946. Gândul i se oprise în gât ca o 
prevestire rea. Din ziare ştia că derivaţia 784 avea să dea 
aproape complet uitării periculoasa intersecţie Deakman. 

De fapt, numele lui nu era câtuşi de puţin Johnny. Il 
chema Corey Everett Walker — văzuse destule cartele de 
pontaj ca s-o ştie prea bine. Fusese însă cunoscut drept 
Johnny chiar şi cu douăzeci de ani în urmă. Nevastă-sa murise 
în 1956, pe când se afla în vacanţă în Vermont. De atunci, 
locuise cu fratele lui, care era şofer pe o maşină de 
salubritate a municipalităţii. In "Panglica Albastră", zeci de 
lucrători îi spuneau "Coaie-tari" pe la spate lui Ron, dar 
Johnny fusese singurul care-i zisese porecla în faţă şi nu 
păţise nimic. 

Dacă Johnny moare, se gândi, sunt cel mai vechi angajat 
al spălătoriei. Deţin recordul de peste douăzeci de ani. Nu-i de 
comă, Fred? 

Fred nu credea asta. 


KKK 


Fratele lui Johnny stătea în sala de aşteptare a aripii 
pentru urgente, un bărbat înalt cu trăsăturile lui Johnny şi ten 
deschis, îmbrăcat în haine de lucru măslinii şi o jachetă din 


țesătură neagră. Răsucea o şapcă brună pe care o ţinea între 
genunchi şi privea spre podea. Ridică ochii la auzul paşilor. 

— Sunteţi de la spălătorie? întrebă. 

— Da. Dumneata eşti... (Nu se mai aştepta să-şi 
reamintească numele, dar şi-l reaminti.) Arnie, aşa-i? 

— Da, aşa-i, Arnie Walker. (Scutură încet din cap.) Nu ştiu 
ce să zic, domnule... 

— Dawes. 

— Nu ştiu ce să zic, domnule Dawes. L-am văzut în 
cabinetul de consultaţii. Arăta destul de lovit. Nu mai e un 
puşti. Arăta rău. 

— Imi pare foarte rău, spuse el. 

— Aia-i o intersecţie nenorocită. N-a fost vina celuilalt 
şofer. A derapat, pur şi simplu, pe zăpadă. Nu dau vina pe el. 
Ziceau că şi-a spart nasu', da' asta a fost tot. Ştiţi, e curios 
cum se-ntâmplă câteodată lucrurile. 

— Da. 

— Mi-amintesc odată, pe când şofam un trailer mare 
pentru Hemingway, era pe la începutul anilor şaizeci, şi mă 
aflam pe autostrada Indiana, când am văzut... 

Uşa dinspre exterior se deschise brusc, lovindu-se de 
perete şi intră un preot. Acesta tropăi, scuturându-şi zăpada 
de pe pantofi, apoi se grăbi pe coridor, aproape alergând. 
Arnie Waiker îl zări, şi ochii i se căscară, căpătând uitătura 
fixă a unei persoane şocate. Scoase un icnet şuierat şi subţire 
din fundul gâtului şi încercă să se ridice. El puse un braţ în 
jurul umerilor săi şi-l reţinu. 

— lisuse! exclamă Arnie. Avea artoforul la el, l-aţi văzut? 
O să-i dea ultima împărtăşanie... poate că-i deja mort. 
Johnny... 

In sala de aşteptare erau şi alte persoane: un adolescent 
cu braţul rupt, o femeie în vârstă cu o faşă elastică în jurul 
unui picior, un bărbat cu degetul mare într-un bandaj uriaş. 
Toţi ridicară ochii spre Arnie, după care îi coborâră, stângaci, 
spre revistele pe care le răsfoiau. 

— Uşurel, spuse el fără înţeles. 

— Daţi-mi drumu', zise Arnie. Trebuie să mă duc să văd. 


— Ascultă-mă... 

— Dati-mi drumu"! 

Îi dădu drumul. Arnie Walker dispăru după colţ, pe acolo 
pe unde alergase şi preotul. El se aşeză pentru o clipă în 
scaunul de plastic mulat anatomic, întrebându-se ce să facă. 
Privi podeaua acoperită cu urme negre, de zăpadă murdară 
care se topea. Se uită spre biroul infirmierelor, unde o femeie 
deservea un tablou de comandă. Privi către fereastră şi văzu 
că ninsoarea încetase. 

De pe coridor, din direcţia cabinetelor de consultaţii se 
auzi un țipăt înăbuşit. 

Toţi ridicară ochii şi pe toate feţele se citea aceeaşi 
expresie, pe jumătate tulburată. 

Alt țipăt, urmat de un răcnet aspru, de durere. 

Toţi reveniră cu privirile asupra revistelor. Puştiul cu 
braţul rupt înghiţi cu zgomot un nod, producând un plescăit 
slab în liniştea sălii. 

El se ridică şi ieşi repede, fără să privească înapoi. 


KKK 


La spălătorie, toți lucrătorii din sală veniră să-l întrebe 
cum stătea treaba, iar Ron Stone nu-i opri. 

— Nu ştiu, le spuse. N-am izbutit să aflu dacă mai 
trăieşte. O să ne anunţe. Pur şi simplu, nu ştiu. 

Urcă scara în fugă, simțindu-se straniu, deconectat de 
lumea din jur. 

— Ştiţi ceva despre Johnny, domnule Dawes? îl întrebă 
Phyllis. 

Pentru prima dată, sesiză că, ignorând părul colorat 
elegant în albăstrui, Phyllis arăta bătrână. 

— E rău, îi spuse. A venit preotul pentru ultima 
împărtăşanie. 

— Doamne, ce nenorocire! Şi tocmai în preajma 
Crăciunului. 

— S-a dus cineva la Deakman să recupereze încărcătura? 

Ea îl privi cu o uşoară undă de reproş. 


— Tom l-a trimis pe Harry Jones. A adus-o acum cinci 
minute. 

— Bine, încuviinţă el, dar nu era bine. 

Era rău. Se gândi să coboare în sala maşinilor şi s-arunce 
suficient Hexlite în tambure pentru a dezintegra totul — când 
stoarcerea s-ar fi terminat şi Pollack le-ar fi deschis, înăuntru 
n-ar fi fost decât un morman de scame cenuşii. Asta ar fi fost 
bine. 

Phyllis rosti ceva şi n-o auzi. 

— Poftim? Scuză-mă! 

— Am spus că a telefonat domnul Ordner. Vrea să-l 
sunaţi imediat. A mai sunat un domn Harold Swinnerton. A 
spus că au sosit cartuşele. 

— Harold...? 

Apoi îşi reaminti. Magazinul de arme Harvey. Atât doar 
că Harvey, ca şi Marley, era ţeapăn de mort. 

— Da, bine. 

Intră în cabinet şi închise uşa. Plăcuța de pe birou 
continua să anunţe: 


GÂNDEŞTE! 
Poate fi o experiență nouă 


O luă de pe birou şi o azvârili în coşul de gunoi. Clang! 

Se aşeză la birou, scoase toate hârtiile din mapa de 
intrări şi le azvârli în coşul de gunoi, fără să le privească. Se 
opri şi se uită în jurul încăperii. Pereţii erau lambrisaţi în lemn. 
In stânga se găseau două diplome înrămate: una de la colegiu 
şi cealaltă de la Institutul Laundry, ale cărui cursuri le urmase 
în verile anilor 1969 şi 1970. Inapoia biroului se afla o 
fotografie mărită care-l prezenta pe el, dând mâna cu Ray 
Tarkington în parcarea Panglicii Albastre, imediat după ce 
fusese asfaltată. El şi Ray zâmbeau. Spălătoria se distingea 
pe fundal, cu trei furgonete la rampele de încărcare. Coşul de 
fum continua să fie foarte alb. 

El stătea în încăperea aceasta din anul 1967, de mai bine 


de şase ani. Înainte de Woodstock, înainte de Kent State”, 
înainte de asasinările lui Robert Kennedy şi Martin Luther 
King, înainte de Nixon. Ani din viaţa lui fuseseră petrecuţi 
între aceşti patru pereţi. Milioane de respiraţii, milioane de 
bătăi de inimă. Privi în jur, căutând să descopere dacă simţea 
ceva. Se simţea puţin trist. Atâta tot. 

Făcu curăţenie pe birou, azvârlind hârtii personale şi 
registre contabile personale. Îşi scrise demisia pe dosul unui 
imprimat cu un ciclu de spălare şi o introduse într-un plic 
pentru plată de la spălătorie. Nu se atinse de obiectele neutre 
— agrafele pentru hârtii, banda scotch, carnetul gros de 
cecuri, teancul de cartele de pontaj prinse laolaltă cu elastice. 

Se sculă, luă cele două diplome de pe perete şi le aruncă 
în coş. Geamul care acoperea diploma de la Institutul Laundry 
se sparse. Pătratele unde diplomele atârnaseră atâţia ani 
arătau ceva mai deschise la culoare decât restul peretelui, şi 
asta era tot. 

Telefonul sună şi ridică receptorul, gândindu-se că era 
Ordner. Era însă Ron Stone, care suna de la parter. 

— Bart? 

— Da. 

— Johnny a murit acum o jumătate de oră. Cred că n-a 
avut nici o şansă de supravieţuire. 

— Îmi pare teribil de rău. Ron, aş dori să închid spălătoria 
pentru restul zilei. 

Ron oftă. 

— Cred c-ar fi cel mai bine. Dar n-o să-ţi facă scandal 
şefii cei mari? 

— Nu mai lucrez pentru şefii cei mari. Tocmai mi-am scris 
demisia. A 

Gata. O spusese. In felul ăsta, devenea real. 

La celălalt capăt al firului, urmă un moment de tăcere. 
Putea auzi pe fundal uruitul maşinilor de spălat şi bufniturile 
monotone urmate de şuierături ale călcătorului. "Mutilatorul", 


10 Confruntare între poliţie şi studenţii de la Kent State 
University la 4 mai 1970 


cum îi ziceau ei, din cauza a ceea ce te aştepta, dacă erai 
vreodată prins acolo. 

— Cred că nu te-am auzit bine, spuse Ron. Mi s-a părut c- 
ai zis... 

— Am zis-o, Ron. Am terminat. A fost o plăcere să lucrez 
cu tine, cu Tom şi chiar cu Vinnie, atunci când putea să-şi ţină 
gura. Dar s-a terminat. 

— Alo, Bart, ascult-aici! Nu te pripi. Ştiu că asta te-a 
tulburat... 

— Nu-i vorba despre Johnny, replică el, neştiind dacă era 
sau nu adevărat. 

Poate că ar fi făcut totuşi un efort pentru a se salva, 
pentru a salva viaţa care în ultimii douăzeci de ani se 
derulase sub o cupolă protectoare de rutină. Dar când preotul 
trecuse repede pe lângă ei, dispărând pe coridor, aproape 
alergând spre locul unde Johnny zăcea în pragul morţii sau 
chiar mort, şi când Arnie Walker scosese icnetul straniu şi 
subţire din fundul gâtului, el renunţase. Fusese ca atunci când 
derapezi şi stăpâneşti maşina sau te amăgeşti c-o stăpâneşti, 
pentru ca la un moment dat să-ţi iei pur şi simplu mâinile de 
pe volan şi să le pui peste ochi. 

— Nu-i vorba despre Johnny, repetă el. 

— Auzi, fii atent... fii atent... 

Ron părea extrem de tulburat. 

— O să vorbim mai târziu, Ron, spuse fără să ştie dacă 
avea sau nu să se ţină de cuvânt. Du-te şi anunţă-i că pot să 
plece acasă. 

— Bine. Bine, dar... 

Închise încetişor. 

Scoase cartea de telefoane din sertar şi căută în paginile 
aurii la ARME. Sună la Magazinul de arme Harvey. 

— Bună ziua. Aţi sunat la Magazinul de arme Harvey. 

— Sunt Barton Dawes, rosti el. 

— Ah, da. Cartuşele au sosit ieri după-amiază. V-am zis 
că le veţi avea cu suficient timp înainte de Crăciun. Două sute 
de bucăţi. 

— Perfect. Problema este că-n după-amiaza asta o să am 


foarte multe pe cap. Până la ce oră ţineţi deschis seara? 

— In toate serile până la Crăciun, programul este până la 
ora 21. 

— Bun, o să-ncerc s-ajung pe la ora opt. Dacă nu, mâine 
după-amiază cu siguranţă. 

— Este foarte bine. Auziţi, aţi aflat cumva dacă era vorba 
despre Boca Rio? 

— Boca... (Ah, da, Boca Rio, unde vărul lui, Nick Adams, 
avea să vâneze în curând.) Boca Rio. Da, cred că ăsta era 
locul. 

— Doamne, ce-l invidiez! Au fost momentele cele mai 
bune din viaţa mea. 

— Mentinerea acordului precar de încetare a focului, zise 
el. 

Avu brusc în faţa ochilor imaginea capului lui Johnny 
Walker împăiat deasupra şemineului electric al lui Stephan 
Ordner, dedesubt cu o plăcuţă de alamă lustruită pe care 
scria: 


HOMO SPĂLĂTORICUS 
28 noiembrie 1973 
Doborât la intersecţia Deakman 


— Ce-aţi spus? întrebă Harry Swinnerton, derutat. 

— Am zis că şi eu îl invidiez, spuse el şi închise ochii. Îl 
străbătu un val de greață. O jau razna, se gândi. 

Asta se numeşte a o lua razna. 

— Aha. Bine, atunci vă aştept. 

— Sigur că da. Mulţumesc încă o dată, domnule 
Swinnerton. 

Inchise ochii, îi deschise şi privi iarăşi în jurul cabinetului 
său despuiat. Apăsă pe butonul interfonului. 

— Phyllis? 

— Da, domnule Dawes? 

— Johnny a murit. O să închidem azi. 

— l-am văzut pe oameni plecând şi m-am gândit că asta 
trebuie să fie. 


Glasul ei se auzea de parcă ar fi plâns. 

— Vrei, te rog, să-ncerci să-l prinzi pe domnul Ordner la 
telefon înainte de a pleca? 

— Sigur că da. 

Se roti în scaun şi privi pe fereastră. Un greder 
portocaliu-deschis cu lanţuri peste roţile imense trecea greoi, 
scrâşnind pe drum. Este vina lor, Freddy. Numai vina lor. Mă 
descurcam foarte bine până ce tipii din Consiliul Municipal au 
decis să-mi distrugă viaţa. Mă descurcam bine, este, Freddy? 

Freddy? 

Fred? 

Telefonul sună şi ridică receptorul. 

— Dawes, zise el. 

— Ai înnebunit, rosti sec Steve Ordner. Ai sărit complet 
de pe fix! 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că în dimineaţa asta la ora nouă şi 
jumătate l-am sunat eu personal pe domnul Monohan. Cei de 
la McAn semnaseră hârtiile pentru fabrica Waterford la ora 
nouă. Ce pizda mă-sii s-a-ntâmplat, Barton? 

— Cred c-ar fi mai bine să discutăm asta între patru ochi. 

— Aşa cred şi eu. Şi mai cred c-ar trebui să ştii că va 
trebui să spui ceva foarte întemeiat, dacă vrei să-ţi salvezi 
slujba. 

— Termină cu jocul ăsta, Steve. 

— Poftim?! 

— Nu intenţionezi câtuşi de puţin să mă păstrezi, nici 
măcar ca măturător. Mi-am scris deja demisia. E-nchisă într- 
un plic, dar ţi-o pot reproduce din memorie. "Demisionez. 
Semnat, Barton George Dawes." 

— De ce? 

Părea rănit fizic, totuşi nu scâncea ca Arnie Walker. El se 
îndoia că Steve Ordner mai scâncise vreodată după ce 
împlinise unsprezece ani. Scâncetele erau ultima resursă a 
bărbaţilor slabi. 

— La ora două? îl întrebă. 

— Este foarte bine. 


— La revedere, Steve. 

— Bart... 

Închise şi privi în gol spre perete. După un timp, Phyllis 
strecură capul înăuntru, părând obosită, agitată şi 
consternată sub coafura modernă de Persoană mai Vârstnică. 
Vederea şefului care stătea tăcut în cabinetul golit nu 
contribui cu nimic la îmbunătăţirea stării ei. 

— Domnule Dawes, pot să plec? Rămân, dacă... 

— Nu, du-te, Phyllis. Du-te acasă. 

Phyllis păru că se străduieşte să spună ceva şi el se 
întoarse şi privi pe geam, sperând să-i scutească pe amândoi 
de stinghereală. După o clipă, uşa se închise cu un clic foarte 
încet 3 

La parter, cazanul ţiui şi muri. In parcare începură să 
ambaleze motoare. 

Stătu în biroul gol din spălătoria goală, până sosi 
momentul să se întâlnească cu Ordner. Işi pregătea saluturile 
de despărţire. 


KKK 


Sediul lui Ordner se afla în centru, într-unul dintre nou- 
construitele blocuri pentru birouri de companii pe care criza 
petrolului le-ar fi putut în curând trece în uitare. Avea 
şaptezeci de etaje şi era numai din sticlă, ineficient ca 
încălzire iarna, îngrozitor de climatizat vara. Birourile Amroco 
se găseau la etajul 54. 

Lăsă maşina în parcarea subterană, luă liftul până la 
recepţie, trecu printr-o uşă turnantă şi găsi ascensoarele 
corespunzătoare. Urcă împreună cu o femeie care avea o 
coafură afro uriaşă. Purta un sarafan şi ţinea într-o mână un 
carnet pentru stenografie. 

— Imi place coafura ta afro, rosti el brusc fără nici un 
motiv. 

Ea îl privi cu răceală şi nu spuse nimic. Absolut nimic. 

Secretariatul lui Steve Ordner era mobilat cu scaune 
ergonomice; o secretară roşcată stătea sub o reproducere a 


tabloului "Lanul de floarea-soarelui" de Van Gogh. Pe jos era o 
carpetă lăţoasă ivoar. Iluminat indirect. Muzică ambientală 
indirectă, inspirată de Mantovani. 

Roşcata îi zâmbi. Purta un sarafan negru, şi părul îi era 
strâns în coc cu o panglică aurie. 

— Domnul Dawes? 

— Da. 

— Puteţi intra. 

Deschise uşa şi intră. Ordner scria ceva la biroul acoperit 
cu o placă impresionantă din plastic transparent marca 
Lucite. Prin fereastra uriaşă dinapoia lui se vedea panorama 
vestică a oraşului. Ridică ochii şi lăsă stiloul. 

— Salut, Bart, rosti încet. 

— Salut. 

— la loc. 

— Va dura atât de mult? 

Ordner îl fixă cu privirea. 

— Mi-ar plăcea să-ţi trag nişte palme, îi spuse. Ştii asta? 
Mi-ar plăcea să te iau la palme prin tot biroul ăsta. Nu să te 
bat sau să te pocesc. Pur şi simplu, să te iau la palme. 

— Ştiu, spuse el şi era adevărat. 

— Cred că n-ai habar la ce-ai dat cu piciorul, zise Ordner. 
Bănuiesc că McAn te-a determinat s-o faci. Sper că te-a plătit 
suficient, fiindcă eu personal pusesem ochii pe tine ca 
vicepreşedinte executiv în corporaţia asta. Ar fi însemnat 
treizeci şi cinci de mii pe an, la început. Sper că te-a plătit mai 
mult decât atât. 

— Nu mi-a dat nici un cent. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. 

— Atunci, de ce, Bart? De ce-ai făcut-o — pentru numele 
lui Dumnezeu? 

— De ce ţi-aş spune, Steve? 

Se aşeză pe scaunul pe care trebuia să se aşeze, scaunul 
umilinţei, de cealaltă parte a biroului mare acoperit cu Lucite. 

Pentru o clipă, Ordner păru derutat. Scutură din cap, ca 
un boxer care a fost lovit, dar nu serios. 


— Fiindcă eşti angajatul meu. Ce zici de asta, pentru 
început? 

— Nu ţine. 

— Ce vrei să spui? 

— Steve, eu am fost angajatul lui Ray Tarkington. Ray a 
fost o persoană reală. Poate că ţie ţi-a fost indiferent, dar 
trebuie să recunoşti că a fost o persoană reală. Uneori, în 
timp ce vorbeai cu el, trăgea un vânt, râgâia sau se scobea în 
urechi. Avea probleme reale. De câteva ori eu însumi am fost 
una dintre problemele acelea. Odată, când am luat o decizie 
greşită privind facturarea unui motel din Crager Piaza, m-a 
dat cu capul de o uşă. Tu nu eşti ca el. Pentru tine, "Panglica 
Albastră" este un fel de jucărie, Steve. Ţie nu-ţi pasă de mine. 
Ţie-ţi pasă de capacitatea ta de ascensiune. Aşa că nu mă lua 
cu rahaturile cu angajaţii. Nu afirma că mi-ai dat muie şi te- 
am muşcat de sulă. 

Dacă figura lui Ordner era o faţadă, nu vădea nici o 
fisură. Trăsăturile lui continuau să afişeze o tulburare 
moderată, atât şi nimic mai mult. 

— Chiar crezi aşa ceva? întrebă Ordner. 

— Da. Te interesează "Panglica Albastră" doar în măsura 
în care-ţi afectează statutul în corporație. Aşa că, hai să nu ne 
mai căcăm pe noi. Poftim! 

Impinse demisia peste placa de Lucite a biroului. Ordner 
scutură din nou din cap. 

— Şi ce crezi despre oamenii pe care i-ai nenorocit, Bart? 
Despre oamenii mărunți? Lăsând restul la o parte, tu ocupai o 
poziţie însemnată. (Păru să guste expresia aceea.) Ce crezi 
despre oamenii de la spălătorie care-şi vor pierde slujbele 
fiindcă nu există alt sediu în care să se poată muta? 

El râse răguşit şi spuse: 

— Ce jegos împuţit eşti! Eşti prea al dracu' de sus ca să 
vezi până jos, aşa-i? 

Ordner se înroşi şi vorbi încet şi apăsat: 

— Ar fi bine să te explici, Bart. 

— Fiecare salariat din spălătorie, de la Tom Granger în 
jos până la Pollack, din sala maşinilor, are asigurare de şomaj. 


Este a lor. Plătesc pentru ea. Dacă nu-nţelegi prea bine 
conceptul, consider-o ca pe o cheltuială deductibilă. Ca pe un 
prânz din patru feluri de mâncare plus băutură în restaurantul 
Benjamin's. 

— Aceia sunt din fondul de asigurări sociale, replică jignit 
Ordner, şi o ştii prea bine. 

El repetă: 

— Ce jegos împuţit eşti! 

Mâinile lui Ordner se ridicară şi se încleştară în pumni, 
strângându-se ca degeţelele unui copil care a fost învăţat să 
spună "Tatăl Nostru" lângă pătuţul lui. 

— Intreci măsura, Bart! 

— Nu, n-o întrec. Tu m-ai chemat aici. Tu mi-ai cerut să 
dau explicaţii. Ce voiai să m-auzi spunând? "Îmi pare rău, am 
belit-o, o să plătesc"? Nu pot spune asta. Nu-mi pare rău. N-o 
să plătesc. lar, dac-am belit-o, asta va fi treaba mea şi a lui 
Mary. lar ea nici măcar nu va şti vreodată, ţi-o garantez. Ce 
vrei să-mi spui — c-am afectat corporaţia? Cred că nici tu n-ai 
fi-n stare de o asemenea minciună. După ce o corporație 
ajunge la o anumită mărime, nimic n-o mai poate afecta. Ar 
trebui să fie un act divin. Când lucrurile merg bine, are un 
profit imens, când vremurile sunt proaste, are doar profit, iar 
când totul se duce dracu', îşi deduce din impozite. Asta o ştii 
şi tu. 

— Şi ce se va întâmpla cu viitorul tău? întrebă încet 
Ordner. Ce se va întâmpla cu Mary? 

— Nu-ţi pasă ţie de ele! Ele nu-s decât o pârghie pe care 
crezi c-ai putea s-o foloseşti. Vreau să te-ntreb ceva, Steve. 
Pe tine te va afecta cu ceva? |ţi va micşora salariul? Îţi va 
reduce dividendele anuale? |ţi va diminua fondul de pensii? 

Ordner clătină din cap. 

— Du-te acasă, Bart! Nu eşti în firea ta. 

— De ce? Fiindcă vorbesc despre tine şi nu doar despre 
bănişori? 

— Eşti apucat, Bart! 

— Nu ştii nimic, spuse el şi se ridică, punându-şi pumnii 
pe placa de Lucite de pe birou. Eşti înfuriat pe mine, dar nu 


ştii de ce. Cineva ţi-a spus că, dacă apare vreodată o situaţie 
ca asta, ar trebui să te înfurii. Dar nu ştii de ce. 

— Eşti apucat, repetă încetişor Ordner. 

— Bineînţeles că sunt. Tu ce eşti? 

— Du-te acasă, Bart! 

— Nu, dar o să te las singur şi asta-i ceea ce doreşti. 
Răspunde-mi la o singură întrebare! Pentru o secundă, 
încetează de-a mai fi omul corporației şi răspunde-mi la o 
întrebare. Îţi pasă de chestia asta? Înseamnă cel mai mic 
lucru pentru tine? 

Ordner îl privi îndelung. Oraşul se întindea înapoia lui ca 
un regat de turnuri, învăluite în cenușiu şi ceaţă. In cele din 
urmă, răspunse: 

— Nu. 

— Bine, încuviinţă el încet. (Se uită la Ordner fără 
animozitate.) N-am făcut-o ca să te distrug pe tine. Nici 
corporaţia. 

— Atunci, de ce? Eu am răspuns la întrebarea ta. Acum, 
răspunde-mi şi tu. Ai fi putut semna achiziţia fabricii 
Waterford. După aceea, ar fi fost grija altuia. De ce n-ai făcut- 
0? 

— Nu-ţi pot explica, îi răspunse. M-am ascultat pe mine, 
dar oamenii vorbesc un grai diferit la interior. Ar suna ca 
ultimul rahat, dacă aş încerca să explic asta. Dar asta a 
trebuit să fac. 

Ordner îl privi inexpresiv. 

— Şi Mary? 

El tăcu. 

— Du-te acasă, Bart! zise Ordner. 

— Tu ce vrei, Steve? 

Ordner clătină din cap, pierzându-şi răbdarea. 

— Noi doi am terminat, Bart. Dacă doreşti să te cerţi cu 
cineva, du-te la un bar. 

— Tu ce vrei de la mine? 

— Doar să ieşi de aici şi să te duci acasă. 

— Atunci, ce vrei tu de la viaţă? Unde încep preocupările 
tale reale? 


— Du-te acasă, Bart! 

— Răspunde-mi! Tu ce vrei? 

Il privi deschis pe Ordner. Ordner răspunse încetişor: 

— Vreau ceea ce vor toţi. Du-te acasă, Bart! 

El ieşi fără să privească înapoi. Şi nu s-a mai dus 
niciodată acolo. 


KKK 


Când ajunse la "Magliore — Maşini la Mâna a Doua", 
ningea zdravăn şi cele mai multe dintre automobilele care 
veneau din faţă îşi aprinseseră farurile. Ştergătoarele lui de 
parbriz ţăcăneau într-un ritm constant de du-te-vino, iar sub 
baleiajul lor, zloata se scurgea pe parbrizul Saf-T-Glass, 
aidoma lacrimilor. _ 

Parcă maşina în spate şi ocoli baraca spre birouri. Inainte 
de a intra, îşi privi reflexia spectrală în geam şi-şi îndepărtă o 
peliculă roz şi subţire de pe buze. Discuţia cu Ordner îl 
tulburase mai mult decât şi-ar fi imaginat. Venind încoace, 
cumpărase un flacon de Pepto-Bismol de la o farmacie şi 
mestecase deja jumătate din tablete. Probabil că n-o să mă 
mai cac o săptămână, Fred. Dar Freddy nu era acasă. Poate 
că se dusese să viziteze rudele lui Monohan din Bombay. 

Femeia dinapoia maşinii de adunat îi aruncă un surâs 
ciudat şi meditativ şi-i făcu semn să intre. 

Magliore era singur. Citea The Wall Street Journal, iar 
când îl văzu intrând aruncă ziarul peste birou în coşul de 
gunoi. Căzu acolo cu un bufnet surd. 

— Se duce drept în mă-sa, spuse Magliore de parcă ar fi 
continuat un dialog interior care începuse cu ceva timp în 
urmă. Toţi agenţii ăştia de bursă sunt nişte babe, exact cum 
zice ziaristul ăla, Paul Harvey. O să demisioneze preşedintele? 
O s-o facă? N-o s-o facă? O s-o facă? O să dea faliment 
General Electric din cauza crizei petrolului? Mă doare drept în 
cur. 

— Da, spuse el fără să ştie ce aproba. 

Se simţea stingher şi nu era pe deplin convins că 


Magliore îşi reamintea de el. Ce ar fi trebuit să zică? Eu sunt 
tipul care ţi-a zis “pulică", ţii minte? Hristoase, nu aşa se 
începea! 

— Ninge mai tare, este? 

— Da, ninge. _ 

— Urăsc zăpada. In fiecare an, frate-meu pleacă în 
Puerto Rico la 1 noiembrie şi stă acolo până la 15 aprilie. 
Deţine patruzeci la sută dintr-un hotel şi zice că trebuie s-aibă 
grijă de investiţie. Rahat! N-ar şti s-aibă grijă nici de propriul 
lui fund, dacă i-ai da un sul de hârtie igienică. Ce vrei? 

— Cum? 

Tresări niţel şi se simţi vinovat. 

— Ai venit la mine ca să cumperi ceva. Cum vrei să-ţi fac 
rost, dacă nu ştiu despre ce-i vorba? 

Abordat atât de direct, descoperi că-i venea greu să 
spună. Cuvântul pentru ceea ce dorea părea să aibă prea 
multe colţuri pentru a-i ieşi din gură. Işi aminti ceva ce făcuse 
când era copil şi surâse uşor. 

— Ce-i aşa amuzant? se interesă imediat Magliore pe un 
ton amabil. Cu afacerile mergând în halul ăsta, mi-ar prinde 
bine o glumă. 

— Odată, când eram puşti, mi-am băgat un yoyo în gură, 
spuse el. 

— Asta-i amuzant? 

— Nu. Amuzant este că n-am mai putut scoate jucăria. 
Mama m-a dus la doctor, el m-a ciupit de fund şi, când am 
deschis gura să ţip, mi-a tras-o pur şi simplu afară. 

— Eu n-o să te ciupesc de fund, zise Magliore. Ce vrei, 
Dawes? 

— Explozibili, îi răspunse. Ş 

Magliore îl privi. Dădu ochii peste cap. Incepu să spună 
ceva, după care se pocni cu palma peste una dintre guşi. 

— Explozibili. 

— Da. 

— Ştiam că tipu-i într-o dungă, vorbi Magliore pentru 
sine. După ce-ai plecat, i-am zis lui Pete: "Asta-i un tip care 
caută accidentul cu lumânarea." Aşa i-am zis. 


Nu replică. Aluziile la accidente îl făceau să se gândească 
la Johnny Walker. 

— Bun, bun, o să pun botu'. Pentru ce vrei explozibilii? S- 
arunci în aer Expoziţia Comercială Egipteană? Să deturnezi un 
avion? Sau poate s-o faci bucățele pe soacră-ta? 

— N-aş irosi explozibili pe ea, rosti el, rigid şi asta-i făcu 
pe amândoi să râdă, dar nu risipi tensiunea. 

— Atunci, care-i cioaca? Pe cine-ai ciudă? 

— N-am ciudă pe nimeni, spuse el. Dacă aş dori să ucid 
pe cineva, aş cumpăra o armă. 

Atunci îşi reaminti că de fapt cumpărase o armă, 
cumpărase dovă arme şi stomacul lui drogat cu Pepto-Bismol 
începu să se agite din nou. 

— Atunci, pentru ce vrei explozibili? 

— Vreau să distrug o şosea. 

Magliore îl privi cu neîncredere măsurată. Toate 
sentimentele îi păreau mai mari ca-n realitate; era ca şi cum 
adoptase rolul acela pentru a se potrivi puterii de a mări a 
ochelarilor săi. 

— Vrei să distrugi o şosea? Care anume? 

— Încă n-a fost construită. 

Începuse să capete o senzaţie de plăcere perversă din 
toată chestia asta. Şi, desigur, amâna inevitabila confruntare 
cu Mary. 

— Aşadar, vrei să distrugi o şosea care încă n-a fost 
construită. Te-am citit greşit, dom'le. Nu eşti ţăcănit. Eşti 
psihopat. Poţi să-mi explici ceva mai logic? 

Alegându-şi cuvintele cu atenţie, îi spuse: 

— Se construieşte o şosea cunoscută ca derivaţia 784. 
După ce va fi terminată, autostrada statală va trece drept prin 
oraş. Din anumite motive pe care nu vreau să le amintesc — 
pentru că nu pot —, şoseaua aceea mi-a distrus douăzeci de 
ani din viaţă. Este... 

— Fiindcă o să-ţi dărâme spălătoria în care lucrezi şi 
locuinţa? 

— De unde ştii? 

— Ţi-am spus c-o să te verific. Credeai că glumesc? 


Ştiam până şi c-o să-ţi pierzi slujba. Poate chiar înaintea ta. 

— Nu, eu am ştiut asta acum o lună, răspunse el fără să 
se gândească la ceea ce spunea. 

— Şi cum vrei s-o faci? Să treci pe lângă şantier, s-aprinzi 
fitilurile de la ţigară şi s-arunci mănunchiuri de dinamită pe 
fereastra maşinii? 

— Nu. În zilele de sărbătoare, utilajele rămân în şantier. 
Vreau să le arunc pe toate în aer. Şi cele trei noi pasaje 
suspendate. Şi pe ele vreau să le-arunc în aer. 

Magliore se holbă la el. Se holbă mult timp. Apoi dădu 
capul pe spate şi râse. Pântecele i se zguduia, iar catarama 
curelei urca şi cobora ca o bucată de lemn pe o mare agitată. 
Hohotele lui erau sonore, pline şi pornite din inimă. Râse până 
ce începură să-i ţâşnească lacrimi din ochi, iar atunci scoase 
dintr-un buzunar interior o batistă imensă, ca de operetă, şi-i 
şterse. El rămase privindu-l pe Magliore cum râdea şi brusc fii 
foarte convins că bărbatul acela gras cu ochelari cu lentile 
groase avea să-i vândă explozibili. Il privi pe Magliore şi pe 
chip îi apăru un zâmbet şters. Nu-l deranjau râsetele. Azi, 
râsetele îi sunau bine. 

— Dom'le, eşti realmente nebun, zise Magliore când 
hohotele i se diminuară în chicote şi sughiţuri. Păcat că nu-i şi 
Pete aici, să te-audă! N-o să mă creadă niciodată. leri m-ai 
făcut "pu-pulică", iar a-azi... a-a-azi... 

Izbucni iarăşi, în hohote homerice, ştergându-se la ochi 
cu batista. 

După ce veselia i se redusese iarăşi, întrebă: 

— Cum intenţionezi să finanţezi această mică aventură, 
domnule Dawes? Din câte ştiu, nu mai eşti angajat lucrativ? 

Fusese o exprimare interesantă. Nu mai eşti angajat 
lucrativ... Când o spuneai aşa, suna realmente adevărat. 
Toată chestia asta nu era unvis. 

— Luna trecută, îi spuse, mi-am ridicat asigurarea pe 
viaţă. Timp de zece ani, plătisem o poliţă de zece mii de 
dolari. Am aproape trei mii de dolari. 

— Ai plănuit-o chiar de atâta vreme? 

— Nu, răspunse cinstit. Când mi-am ridicat asigurarea, 


nu eram sigur pentru ce o doream. 

— Pe atunci încă mai aveai destule opţiuni, este? Te 
gândeai că-i poţi da foc şoselei sau c-o poţi mitralia, sau 
sugruma, sau... 

— Nu. Pur şi simplu, nu ştiam ce voi face. Acum ştiu. 

— Ei bine, nu conta pe mine. 

— Poftim? 

Se holbă către Magliore, realmente uluit. Asta nu era în 
scenariu. Magliore ar fi trebuit să se lase greu, cumva ca un 
părinte sever. După aceea i-ar fi vândut explozibilii. Magliore 
ar fi trebuit să-i ofere o tăgăduire, ceva de felul: Dacă vei fi 
prins, o să neg c-am auzit vreodată de numele tău. 

— Ce-ai zis? 

— Am zis nu. N, U. Total — nu. 

Se aplecă înainte. Orice urmă de amuzament îi dispăruse 
din ochi. Erau plaţi şi, în mod neaşteptat, mici, în ciuda măririi 
cauzate de lentile. Nu erau defel ochii unui vesel Moş Crăciun 
napolitan. 

— Dacă voi fi prins, îi zise, o să neg c-am auzit vreodată 
de numele tău. N-o să pomenesc niciodată de tine. 

— Pe dracu' n-o să pomeneşti! O să-ţi verşi guşa imediat 
şi-o să pledezi pentru nebunie. Pe mine o să mă-nchidă pe 
viaţă. 

— Nu, fii atent... 

— Ba tu să fii atent, spuse Magliore. Până la un punct, 
eşti amuzant. Punctul ăla a fost depăşit. Am zis "nu", şi "nu" 
rămâne. Fără arme, fără explozibili, fără dinamită, fără nimic. 
Ştii de ce? Fiindcă tu eşti un ţăcănit, iar eu sunt un om de- 
afaceri. Cineva ţi-a spus că "pot face rost" de diverse chestii. 
Pot, aşa-i. Am făcut rost de multe chestii pentru mulţi oameni. 
Am făcut rost de unele chestii şi pentru mine. In 1946, am 
fost condamnat de la doi la cinci ani pentru posesie de arme 
ilegale. Am făcut zece luni. In 1952, am fost acuzat de 
conspirație şi am fost achitat. In 1955, am fost acuzat de 
evaziune fiscală şi am fost, de asemenea, achitat. In 1959, 
am fost acuzat de posesia de bunuri furate şi n-am mai fost 
achitat. Am căpătat optsprezece luni în Castleton, dar tipul 


care-a dat sifon la juraţi a căpătat o groapă-n pământ pe 
viaţă. Din 1959, am fost acuzat de trei ori — de două ori 
acuzaţiile au fost retrase şi o dată am fost achitat. Le-ar 
plăcea să mă lege din nou, fiindcă, dacă mă mai condamnă o 
dată, m-aşteaptă douăzeci de ani, fără reducere pentru bună 
purtare. In starea în care sunt, după douăzeci de ani, singurul 
lucru care mai rămâne din mine sunt rinichii, pe care-i 
transplantează unui cioroi din salonul pentru ajutoare sociale 
din Norton. Pentru tine, ăsta-i un joc. Ţăcănit, da' un joc. 
Pentru mine, nu-i un joc. Când spui c-o să ţii gura-nchisă, 
crezi că zici adevărul, da' minţi. Nu mă minţi pe mine, te minţi 
pe tine. Aşa că răspunsul este "nu" — sec. 

Ridică braţele. 

— Dac-ar fi fost vorba despre curve, pe cuvântu' meu 
dacă nu ţi-aş fi dat două pe gratis, numai pentru spectacolul 
ăla de ieri. Da'-n aşa ceva nu mă bag. 

— Bine, spuse el. 

Işi simţea stomacul mai rău ca oricând. Simţea că-i vine 
să vomite. N 

— Locul ăsta-i curat, zise Magliore, şi ştiu că-i curat. In 
plus, ştiu că tu eşti curat, deşi Dumnezeu mi-e martor că n-o 
să mai fii dacă o să continui aşa. Să-ţi zic însă ceva. Acum 
vreo doi ani, a venit la mine un negru şi mi-a zis că voia 
explozibili. Nu voia s-arunce-n aer ceva inofensiv ca o şosea. 
El voia s-arunce-n aer un ditamai tribunal federal. 

Nu-mi mai spune nimic, gândi el. Cred c-o să borăsc. 
Stomacul i se părea plin de pene şi toate-l gâdilau în acelaşi 
timp. 

— l-am vândut marfa, spuse Magliore. Şi din ăia, şi din 
ăilalţi. Ne-am târguit. El a vorbit cu băieţii lui, eu am vorbit cu 
băieţii mei. Banii au trecut dintr-o mână-n alta. O grămadă de 
bani. Explozibilii au trecut dintr-o mână-n alta. L-au prins pe 
tip şi pe doi amici de-ai lui, slavă Domnului, înainte să fi putut 
răni pe cineva. Eu însă nu mi-am făcut griji nici o clipă c-o să 
verse totul la gabori sau la procurorul de la febei. Ştii de ce? 
Fiindcă el era cu o gaşcă-ntreagă de ţăcăniţi, de negri ţăcăniţi 
şi ăştia-s cei mai răi, iar o gaşcă de ţăcăniţi este cu totul altă 


chestie. Da' pe un singur ţăcănit, aşa cum eşti tu, îl doare 
drept în pix. Face scurtcircuit şi se arde ca un bec. Dacă sunt 
însă treizeci de tipi şi trei dintre ei sunt prinşi, ăia-şi pun lacăt 
la gură şi-şi văd de treaba lor. 

— Bine, repetă el. 

Simţea că ochii i se micşoraseră şi ardeau. 

— Uite cum stă treaba, zise Magliore mai liniştit. Oricum, 
cu trei mii de dolari nu poţi cumpăra ceea ce vrei. Asta-i ca 
piaţa neagră — înţelegi ce vreau să spun? — şi nu-i o glumă 
apropo de ciorile alea. Ca să cumperi ce-ţi trebuie, ai nevoie 
de trei-patru ori pe-atăt. 

Nu spuse nimic. Nu putea să plece până nu-i dădea liber 
Magliore. Era ca un coşmar, atât doar că nu era un coşmar. 
Trebuia să-şi repete să nu încerce nici o prostie în prezenţa lui 
Magliore — de pildă, să se pişte singur, pentru a se trezi. 

— Dawes? 

— Ce-i? 

— Oricum n-ar sluji la nimic. Nu-ţi dai seama? Poţi s- 
arunci în aer un om sau un monument al naturii sau poţi să 
distrugi o operă de artă — aşa cum a făcut dementul ăla care 
s-a repezit cu un ciocan la Piet, putrezi-i-ar sula! Da' nu poţi 
s-arunci în aer clădiri, şosele sau altceva de felul ăsta. Asta 
nu-nţeleg toţi negrii ăia nebuni. Dacă detonezi un tribunal 
federal, statul va construi altele două — unul care să-l 
înlocuiască pe cel dărâmat şi-ncă unul numai ca să-i 
condamne pe toţi cioroii care sunt aduşi acolo. Dacă ucizi 
gabori, statul angajează alţi şase pentru fiecare pe care l-ai 
mierlit... şi pe fiecare nou-angajat îl loveşte strechea când 
vede negrotei. Nu poţi să-nvingi, Dawes. Nu contează dacă 
eşti alb sau negru. Dacă te pui în calea şoselei ăleia, o să te- 
ngroape cu casa şi cu slujba ta cu tot. 

— Acum trebuie să plec, se auzi el spunând răguşit. 

— Da, arăţi nasol. Trebuie să scapi de chestia asta din 
tine. Dacă vrei, îţi pot face rost de-o târfă bătrână. Bătrână şi 
proastă. Dacă vrei, poţi s-o baţi până se cacă pe ea. Trebuie 
să scapi de-otrava asta. A-nceput să-mi placă de tine şi... 

El fugi. Fugi orbeşte pe uşă, prin secretariat şi afară în 


zăpadă. Rămase acolo, tremurând, trăgând adânc în piept 
guri mari, albe şi îngheţate din aerul cu ninsoare. Pe 
neaşteptate, fu sigur că Magliore va veni după el, îl va lua de 
guler, îl va duce înapoi în birou şi-i va vorbi până la sfârşitul 
timpului. Când îngerul Gabriel va trâmbiţa Apocalipsa, Sally 
Chioru' va continua să-i explice cu răbdare invulnerabilitatea 
tuturor sistemelor de peste tot şi va încerca să i-o bage pe 
gât pe târfa bătrână. 


KKK 


Până ajunse acasă, se aşternuse un strat de zăpadă înalt 
de aproape cincisprezece centimetri. Plugurile fuseseră 
scoase pe străzi şi trebui să bage LTD-ul printr-un troian de 
omăt care făcuse deja crustă deasupra, pentru a intra pe 
aleea spre locuință. Pentru LTD nu era o problemă. Era un 
automobil puternic. 

Casa era cufundată în întuneric. Când deschise uşa şi 
păşi înăuntru, scuturându-se de zăpadă pe preş, îşi dădu 
seama că era cufundată şi în tăcere. Merv Griffin nu 
pălăvrăgea cu celebrităţi. 

— Mary? strigă el. (Nu primi nici un răspuns.) Mary? 

Işi dorea să creadă că nu era acasă, până o auzi 
plângând în living. Işi scoase paltonul şi-l atârnă pe umeraşul 
lui, în debara. Sub umeraşe, pe jos, se afla o cutie mică. Cutia 
era goală. Mary o punea acolo în fiecare iarnă, ca să strângă 
picăturile scurse de pe haine. Uneori, el se întrebase: Cui îi 
pasă de picături într-o debara? Acum răspunsul îi sosi în 
minte, perfect în simplitatea sa. Lui Mary îi păsa. 

Intră în living. Ea stătea pe canapeaua din faţa 
televizorului Zenith, care era închis, şi plângea. Nu folosea o 
batistă. Braţele îi atârnau pe lângă corp. Dintotdeauna, fusese 
genul de om care plângea în intimitate — urca în dormitorul 
de la etaj sau, dacă o surprindea el, îşi ascundea capul în 
palme sau în batistă. Văzând-o aşa, faţa îi părea despuiată şi 
cumva obscenă, faţa victimei unui accident de avion. Îi 
frângea inima. 


— Mary, rosti încetişor. 
Continuă să plângă, fără să-l privească. Se aşeză lângă 


— Mary, nu-i chiar atât de rău. Nimic nu-i chiar atât de 


Se întrebă însă dacă era adevărat. 

— S-a terminat cu toate, spuse ea şi cuvintele ieşiră 
sfârtecate de sughiţuri. 

In mod straniu, frumuseţea pe care n-o dobândise pentru 
totdeauna şi nici n-o pierduse pentru totdeauna îi strălucea 
acum pe chip. În momentul acesta, al loviturii finale, era o 
femeie frumoasă. 

— Cine ţi-a spus? 

— Toți mi-au spus! izbucni ea. 

Nu-l privi nici de data aceasta, dar o mână i se ridică şi 
se răsuci, lovind în gol, după care căzu înapoi, pe piciorul 
îmbrăcat în pantalon. 

— A sunat Tom Granger. Dup-aia a sunat soția lui Ron 
Stone. Dup-aia a sunat Vincent Mason. Voiau să ştie ce s-a- 
ntâmplat cu tine. lar eu n-am ştiut! N-am ştiut că se 
întâmplase ceva! 

— Mary, spuse şi încercă s-o prindă de mână. 

Ea şi-o smulse, ca şi cum s-ar fi putut molipsi. 

— Mă pedepseşti? îl întrebă şi-l privi, în cele din urmă. 
Asta faci? Mă pedepseşti? 

— Nu, răspunse el imediat. Nu, Mary, nu. 

Ar fi dorit să plângă, dar ar fi fost o greşeală. Ar fi fost o 
mare greşeală. 

— Mă pedepseşti, fiindcă ţi-am născut un copil mort şi 
apoi unul cu o boală letală congenitală? Crezi că eu ţi-am ucis 
fiul? De asta ai făcut-o? 

— Mary, a fost fiul nostru... 

— A fost al tău! îi urlă ea în faţă. 

— Nu, Mary. Nu. 

Încercă s-o prindă în braţe şi ea se luptă să se desprindă. 

— Nu m-atinge! 

Se priviră unul pe celălalt, perplecşi, ca şi cum ar fi 


descoperit pentru prima dată că în ei existau mai multe decât 
îşi închipuiseră vreodată — vaste pete albe pe o hartă 
interioară. 

— Mary, nu m-am putut opri din ceea ce făceam. Te rog 
să mă crezi. 

Ar fi putut să fie o minciună, totuşi continuă: 

— Dacă a avut vreo legătură cu Charlie, asta a fost. Am 
făcut unele chestii pe care nu le-nţeleg. Mi-am... mi-am 
încasat poliţa de asigurare pe viaţă în octombrie. Aceea a fost 
prima, prima chestie adevărată, dar cu mult înainte mi se- 
ntâmplaseră destule-n minte. Era însă mai uşor să fac 
lucrurile alea decât să vorbesc despre ele. Poţi să-nţelegi 
asta? Poţi să-ncerci să-nţelegi? 

— Ce-o să se-ntâmple cu mine, Barton? Nu ştiu să fac 
nimic... decât să fiu soţia ta. Ce-o să se-ntâmple cu mine? 

— Nu ştiu. 

— E ca şi cum m-ai fi violat, spuse ea şi începu iar să 
plângă. A 

— Mary, te rog, nu mai face asta. Nu mai... Incearcă să 
nu mai faci asta. 

— Când ai făcut toate chestiile alea, te-ai gândit 
vreodată la mine? Te-ai gândit vreodată că eu depina de tine? 

Nu-i putu răspunde. Intr-un mod straniu şi lipsit de orice 
legătură cu situaţia aceea, era ca şi cum ar fi vorbit din nou 
cu Magliore. Era ca şi cum Magliore ar fi ajuns înaintea lui aici, 
acasă la el, şi şi-ar fi pus un corset, hainele lui Mary şi masca 
lui Mary. Ce va urma? Oferta cu târfa bătrână? 

Ea se sculă. 

— Mă duc sus. Mă duc să mă-ntind. 

— Mary... 

Ea nu-l întrerupse, dar el descoperi că nu existau cuvinte 
care să-l urmeze pe primul. 

leşi din cameră şi o auzi suind la etaj. După aceea, auzi 
scârţăitul patului, când se aşeză. O auzi plângând din nou. Se 
ridică, deschise televizorul şi răsuci butonul volumului, astfel 
încât să n-o mai poată auzi. La televizor, Merv Griffin 
pălăvrăgea cu celebrităţi. 


PARTEA A DOUA 
DECEMBRIE 


“lubito, să fim cinstiţi 

Unul cu celălalt! Fiindcă lumea, care pare 

Că se-ntinde-n faţa noastră ca un tărâm de vis, 
Atât de pestriță, frumoasă şi nouă, 

Nu are de fapt nici bucurie, nici iubire, nici lumină, 
Nici certitudine, nici pace, nici ajutor pentru durere; 
lar noi suntem aici ca pe un câmp-ntunecat 
Acoperit de oşti buimace, de lupte şi atacuri, 

Pe care oşti neştiutoare se-ncleştează-n noapte." 
— MATTHEW ARNOLD 

"Plaja Dover" 


5 decembrie 1973 


Sorbea din băutura lui privată, Southern Comfort cu 
Seven-Up, şi se uita la un serial tv al cărui nume nu-l ştia. 
Eroul serialului era un poliţist civil sau un detectiv particular, 
pe care cineva îl pocnise în cap. Chestia asta îl convinsese pe 
polițistul civil (sau pe detectivul particular) că se apropia de o 
pistă. Înainte să fi avut ocazia să spună care era pista aceea, 
începu o reclamă pentru sosul instant Gravy Train. Bărbatul 
din reclamă spunea că, atunci când era amestecat cu apă 
caldă, Gravy Train se transforma într-un sos excelent. |i 
întrebă pe telespectatori dacă nu semăna leit cu sosul de 
friptură de vacă. Pentru Barton George Dawes, semăna leit cu 
nişte excremente moi pe care cineva le făcuse într-un castron 
roşu pentru mâncarea câinilor. Detectivul particular (sau 
polițistul civil) îl interoga pe un barman negru care avea 
cazier. Barmanul spuse bunghesc. Barmanul spuse vrajă. 
Barmanul spuse şmecher. Da, da, era un barman foarte la zi 


cu argoul, dar Barton George Dawes credea că detectivul 
particular (sau polițistul civil) îl "citise". 

Era destul de pilit şi se uita la televizor, stând doar în 
şort. În casă era foarte cald. Răsucise termostatul la douăzeci 
şi şase de grade şi-l lăsase acolo de la plecarea lui Mary. Ce 
criză energetică? Mă fut în gura ta, Dick. Şi-n a calului pe 
care-l călăreşti. Mă fut şi-n gura câinelui tău, Checkers. Când 
ajungea pe autostradă, conducea cu 115 km/h şi le arăta 
degetul mijlociu tuturor celor care-l claxonau ca să 
încetinească maşina. Consilierul preşedintelui în problemele 
consumatorilor, o femeie care arăta de parcă ar fi fost copil- 
vedetă în anii 1930, înainte ca trecerea anilor s-o fi 
transformat într-un hermafrodit politic, apăruse pe postul 
naţional cu două seri în urmă, vorbind despre felurile!!! în 
care Tu şi Eu!!! putem economisi electricitate în casă. Se 
numea Virginia Knauer şi era extrem de pricepută în felurile 
diferite în care TU ŞI EU putem economisi energia, deoarece 
era o situaţie cu adevărat teribilă şi toţi suntem în aceeaşi 
oală. După terminarea emisiunii, se dusese în bucătărie şi 
pornise robotul electric. Doamna Knauer spusese că roboții de 
bucătărie se situau pe locul al doilea între aparatele 
electrocasnice, în privinţa consumului de electricitate. Lăsase 
robotul să funcţioneze toată noaptea, iar când se sculase 
dimineaţa — ieri dimineaţă — constatase că motorul se 
arsese. Cei mai mari consumatori de electricitate, spusese 
doamna Knauer, erau radiatoarele. El nu avea radiator, dar se 
întrebase într-o doară dacă n-ar fi trebuit să cumpere unul, ca 
să-l poată lăsa în priză noapte şi zi, până se ardea. Poate că, 
dacă era beat şi adormea, l-ar fi ars şi pe el. Acela ar fi fost 
sfârşitul întregii porcării imbecile şi nefericite. 

Işi turnă alt pahar şi începu să mediteze la vechile 
emisiuni de televiziune, care rulaseră pe vremea când el şi 
Mary erau proaspăt căsătoriţi, iar un televizor RCA nou-nouţ, 
modelul banal de televizor RCA alb-negru, era ceva care te 


Richard Nixon (1913-1994), preşedinte american (1969- 
1974) 


putea da peste cap. Pe atunci rulau "Jack Benny" şi "Amos'n 
Andy", primul serial cu negri şmecheri. Mai era apoi 
"Dragnet", serialul original, cu Ben Alexander în rolul 
partenerului lui Joe Friday, nu cu tipu' ăla nou, Harry-nu-ştiu- 
cum. Mai rula "Patrulă pe autostradă", cu Broderick Crawford 
care mormăia aprobări codificate în microfon, în care toţi 
şofau Buick-uri, care aveau încă hublouri laterale. 
"Spectacolul spectacolelor". "Parada hiturilor", cu Gisele 
MacKenzie, cântând cântece precum "Green Door" sau 
"Stranger in Paradise". Rock and roll-ul ucisese programul 
acela. Sau ce să mai zică despre concursuri, eh? "Tic-Tac- 
Bani" şi "Douăzeci şi Unu" în fiecare luni seară, prezentate de 
Jack Barry. Oamenii erau introduşi în cabine izoiante şi-şi 
puneau pe cap căşti de tipul celor care le aveau cei de la 
ONU, pentru a asculta întrebări date-n pizda mă-sii despre 
care fuseseră deja informaţi. "Intrebarea de 64 000 $", cu Hal 
March. Concurenţii se împleticeau coborând de pe scenă cu 
braţele pline de cărţi de referinţă. "Dixit", cu Jack Narz. Și 
programele de sâmbătă dimineaţa, ca "Annie Oakley", care-l 
salva mereu pe fratele ei mai mic, Tag, dintr-un dezastru 
teribil. Mai era după aceea "Rin-Tin-Tin", care acţiona dincolo 
de Fort Apache. "Sergentul Preston", care acţiona dincolo de 
Yukon, într-un fel de misiuni cărora le puteai spune nautice. 
"Range Rider", cu Jock Mahoney. “"Sălbaticul Bill Hickok", cu 
Guy Madison şi Andy Devine, în rolurile Jingles. Mary zicea: 
“Bart, dacă lumea ar şti că te uiţi la chestiile astea, ar zice că 
eşti sărac cu duhul. Pe cuvântul meu, o persoană de vârsta 
ta!" lar el îi replica de fiecare dată: "Vreau să pot sta de vorbă 
cu puştii mei, puştoaico." Atât doar că puștii nu existaseră 
niciodată, nu tocmai. Primul fusese un cadavru — cum era 
bancul acela vechi c-ar fi bine să dea drumul la avorturi? —, 
iar al doilea fusese Charlie, la care era mai bine să nu se 
gândească. O să te revăd în visuri, Charlie. Se părea că, în 
fiecare noapte, el şi fiul său erau împreună într-un vis sau 
altul. Barton George Dawes şi Charles Frederick Dawes, 
reuniți prin minunile subconştientului. lată-ne, oameni buni, în 
cea mai recentă călătorie mintală din Disney World — Ţara 


Autocompătimirii — , unde puteţi să vă plimbaţi cu gondola 
pe Canalul Lacrimilor, să vizitaţi Muzeul Vechilor Instantanee 
şi să călătoriţi în Minunatul NostalgiaMobil, şofat de Fred 
MacMurray. Ultima escală a turului este o copie superbă a 
străzii Crestallen West. Se află chiar aici, în interiorul acestei 
sticle gigantice de Southern Comfort, păstrată pentru vecie. 
Da, doamnă, atenţie la cap, când intraţi în gâtul sticlei. Se va 
extinde imediat. Aceasta este locuinţa lui Barton George 
Dawes, ultimul locuitor de pe Crestallen West. Priviţi în 
fereastra de acolo — o clipă, fiule, să te ridic. Da, acela este 
George, care stă în faţa televizorului său color Zenith, în 
şortul model boxer cu dungi, şi plânge. Plânge? Bineînţeles că 
plânge. Ce altceva ar putea face în Ţara Autocompătimirii? 
Plânge tot timpul. Fluxul lacrimilor lui este reglat de ECHIPA 
NOASTRĂ DE INGINERI FAIMOASĂ ÎN TOATĂ LUMEA. În zilele 
de luni, ochii i se aburesc doar niţel, fiindcă vizitatorii sunt 
mai puţini. În restul săptămânii, plânge mult mai mult. În 
week-end, atinge debitul maxim, şi de Crăciun s-ar putea să-l 
evacuăm. Recunosc că-i niţel dezgustător, totuşi este unul 
dintre cei mai populari locuitori ai Ţării Autocompătimirii, la 
egalitate cu copia lui King Kong din vârful lui Empire State 
Building. El... 

Îşi azvârli paharul spre televizor. 

Rată cu mult. Paharul lovi peretele, căzu pe podea şi se 
sparse. lzbucni din nou în plâns. 

Plângând, se gândi: Uită-te la mine, uită-te la mine, 
lisuse, eşti dezgustător! Eşti un ratat atât de nenorocit, că nu- 
ţi vine să crezi! Ţi-ai distrus toată viaţa şi viaţa lui Mary şi stai 
aici, făcând bancuri despre asta, ratatul dracului! lisuse, 
lisuse, lisuse... 

Străbătu jumătate din distanţa până la telefon, înainte de 
a se putea opri. Cu o seară în urmă, o sunase pe Mary şi-o 
implorase să se întoarcă. O implorase până când ea începuse 
să plângă şi închisese. Se simţea stingher şi ruşinat când se 
gândea la asta, când se gândea că făcuse ceva atât de-al 
dracului de înjositor. 

Merse în bucătărie, luă mătura şi făraşul şi se întoarse în 


living. Închise televizorul şi mătură cioburile. Reveni în 
bucătărie, clătinându-se uşor, şi goli făraşul în coşul de gunoi. 
După aceea rămase locului, întrebându-se ce să facă în 
continuare. 

Auzea zumzetul de insectă al frigiderului, care-l sperie. 
Se duse în pat. Şi visă. 


6 decembrie 1973 


Era ora 15:30 şi el gonea pe şosea, cu 115 km/h. 

Era o zi senină, luminoasă şi rece, cu temperaturi puţin 
sub zero grade. De când Mary plecase, făcea zilnic câte un 
drum lung pe autostradă; cumva, devenise surogatul cu care 
îşi înlocuise serviciul. IIl calma. Când drumul se derula în faţa 
lui, cu marginile demarcate clar de troienele joase de zăpadă 
de la începutul iernii, nu se gândea la nimic şi era împăcat. U- 
neori, cânta împreună cu aparatul de radio, cu glas puternic, 
chiar urlând. Adesea în călătoriile acestea se gândea că ar fi 
trebuit s-o ţină pur şi simplu drept înainte, lăsând drumul să-l 
poarte, cumpărând benzină cu cardul de credit. Ar fi mers 
spre sud şi nu s-ar fi oprit până nu se terminau şoselele sau 
până nu se termina uscatul. Oare puteai să şofezi întruna pâ- 
nă la extremitatea Americii de Sud? Nu ştia. 

Dar se întorcea de fiecare dată. leşea de pe şosea, 
mânca hamburgeri şi cartofi prăjiţi într-un local pentru 
camionagii, apoi intra în oraş, ajungând la apusul soarelui sau 
imediat după aceea. 

Intra de fiecare dată pe strada Stanton, oprea şi cobora 
ca să se uite cât mai avansase derivaţia 784 în ziua 
respectivă. Compania de construcţii montase o platformă 
specială pentru gură-cască — majoritatea bătrâni şi persoane 
care fuseseră la târguieli şi cărora le mai rămăsese timp de 
pierdut —, care era întotdeauna plină în timpul zilei. Se 
aliniau lângă balustradă, ca răţuştele din lut dintr-un pavilion 
pentru tir, cu aburii calzi ieşindu-le din gură, aidoma unor 
fuioare, holbându-se la buldozere, gredere şi topometrişti cu 


sextante şi trepiede, l-ar fi putut împuşca pe toţi, cu voioşie. 

Însă seara, când temperatura ajungea în jur de minus 
cinci grade, cu soarele apunând ca o dungă portocalie şi 
aspră în vest şi mii de stele înţepând deja rece prin bolta de 
deasupra, el putea să aprecieze singur şi nestingherit 
înaintarea autostrăzii. Momentele pe care le petrecea acolo 
începuseră să devină foarte importante pentru el — bănuia 
că, într-un mod obscur, momentele petrecute pe platforma de 
observare îl revigorau, îl mențineau legat de o lume care era 
cel puţin pe jumătate întreagă la minte. In acele momente 
dinainte să înceapă prelungul plonjon în beţia de seară, di- 
nainte să fie încercat de inevitabilul impuls de a-i telefona lui 
Mary, dinainte de a începe activităţile serii în Ţara 
Autocompătimirii, era el însuşi pe de-a întregul, cu mintea 
trează, neameţit de alcool. Strângea mâinile pe ţeava de fier 
a balustradei şi privea în jos, spre şantier, până ce degetele îi 
deveneau la fel de insensibile ca şi fierul însuşi şi-i era 
imposibil să spună unde se termina lumea lui — lumea 
lucrurilor omeneşti — şi unde începea lumea exterioară a 
tractoarelor, macaralelor şi platformelor de observare. In 
momentele acelea nu trebuia să se smiorcăie sau să 
cotrobăiască prin ornamentele trecutului care i se amestecau 
în minte. În momentele acelea îşi simţea identitatea pulsând 
cald în indiferența rece a începutului serii de iarnă, o 
persoană reală, poate încă întreagă. 

Acum, gonind cu 115 km/h şi având încă şaizeci şi cinci 
de kilometri până ia bariera de taxare, văzu o siluetă stând 
lângă rampa de ieşire 16, înfofolită într-un veston de subofițer 
de marină şi purtând o bonetă tricotată din lână neagră. Ţinea 
ridicat un anunţ pe care scria (uluitor, în toată zăpada aceea): 
LAS VEGAS. lar dedesubt, sfidător: SAU DA-I BICE! 

Apăsă puternic pedala frânei şi simţi centura de 
siguranţă brăzdându-i o cută peste mijloc după încetinirea 
bruscă, uşor încântat de scrâşnetul cauciucurilor sale în stil de 
mare campion automobilistic. Se opri cam la douăzeci de 
metri dincolo de autostopist. Silueta îşi vâri anunţul sub braţ 
şi porni să alerge către el. Ceva din felul în care alerga îi 


spuse că era vorba despre o fată. 

Portiera de lângă el se deschise şi ea intră. 

— Salut şi mulţumesc! 

— Nici o problemă. 

Privi în oglinda retrovizoare şi porni, accelerând până 
ajunse din nou la o sută cincisprezece. Drumul se derula 
iarăşi în faţa lui. 

— Ai mult de mers până în Vegas. 

— Aşa-i, spuse ea, afişând zâmbetul standard pentru 
persoanele care-i spuneau că are mult de mers până în 
Vegas, şi-şi scoase mănuşile. Te deranjează dacă fumez? 

— Nu, dă-i drumul! 

Ea scoase un pachet de Marlboro. 

— Vrei una? 

— Nu, mulţumesc. 

Işi înfipse o ţigară în gură, scoase o cutie de chibrituri din 
buzunarul vestonului, aprinse ţigara, trase adânc în piept şi 
suflă fumul, aburind o parte a parbrizului, puse pachetul de 
Marlboro şi cutia de chibrituri înapoi în buzunar, îşi slăbi 
eşarfa albastru-închis din jurul gâtului şi spuse: 

— Mulţumesc c-ai oprit. E frig afară. 

— Aştepţi de mult? 

— Cam de o oră. Ultimul şofer care m-a luat era beat. 
Doamne, ce fericită am fost să cobor! 

El încuviinţă din cap. 

— O să te duc până la capătul şoselei. 

— Până la capăt? îl privi ea. Mergi până-n Chicago? 

— Cum? Ah, nu, zise el şi-i spuse numele oraşului său. 

— Dar şoseaua trece pe aici. (Scoase din celălalt buzunar 
al vestonului o hartă Sunoco, cu colţurile îndoite după atâtea 
consultări.) Aşa arată pe hartă. 

— Desfă-o şi mai uită-te o dată. 

II ascultă. 

— Ce culoare are porţiunea de şosea pe care ne aflăm 
acum? 

— Verde. 

— Ce culoare are porţiunea care trece prin oraş? 


— Verde punctat. Este... oh, Hristoase! Este în 
construcție! 

— Exact Derivaţia 784, faimoasă-n toată lumea. Fato, 
dacă nu citeşti şi legenda hărții, n-o s-ajungi niciodată în Las 
Vegas. 

Ea se aplecă peste hartă, aproape atingând-o cu nasul. 
Avea pielea curată; poate că în condiţii normale era albă, dar 
gerul îi înroşise obrajii şi fruntea. Vârful nasului era roşu şi o 
picătură mică de apă spânzura lângă nara stângă. Avea părul 
tuns scurt şi nu foarte bine. Îl tăiase un amator. Era de 
culoare castanie, plăcută. Păcat să-l taie şi cu atât mai rău să- 
| taie prost. Cum se numea povestirea aceea de Crăciun, 
scrisă de O. Henry? "Darul magilor". "Pentru cine ai cumpărat 
un lanţ de ceasornic, micuță hoinară?" 

— Linia verde groasă, spuse ea, începe dintr-o aşezare 
numită Landy. Cât de departe este de locul unde se termină 
porţiunea asta? 

— Vreo cincizeci şi cinci de kilometri. 

— Oh, Hristoase! 

Continuă să examineze harta. Rampa de ieşire 15 
rămase în urma lor. 

— Care-i drumul secundar? întrebă ea în cele din urmă. 
Mi se pare o-ncâlceală. 

— Cel mai bun este Ruta 7, îi răspunse. Este la ultima 
rampă de ieşire, cea numită Westgate. (Şovăi.) Ar fi totuşi mai 
bine să te opreşti peste noapte. Există un Holiday Inn. Când 
vom ajunge acolo va fi aproape întuneric şi nu-i recomandabil 
să încerci să faci autostopul pe Ruta 7 după căderea nopţii. 

— De ce? îl privi ea. 

Avea ochii verzi şi deconcertanţi; o culoare despre care 
citeşti uneori, dar pe care o vezi rareori. 

— Este un fel de şosea de centură, răspunse el profitând 
de banda a doua şi vuind pe lângă un şir de vehicule care 
mergeau cu 80 km/h. (Câteva îl claxonară furios.) Sunt patru 
benzi, cu un mic parapet de beton despărțitor între ele. Două 
benzi spre vest, care duc spre Landy, şi două benzi spre est, 
care intră în oraş. O mulţime de centre comerciale, localuri 


unde poţi mânca hamburgeri, săli de bowling şi alte de-astea. 
Toţi şoferii fac drumuri scurte. Nimeni nu vrea să se oprească. 

— Mda, suspină ea. Există vreun autobuz spre Landy? 

— A existat o cursă municipală, dar a dat faliment. Cred 
că trebuie să existe un Ogar Cenuşiu!?... 

— Of, futu-i... 

Plie harta şi o îndesă în buzunar. Privea şoseaua, părând 
zăpăcită şi neliniştită. 

— Nu-ţi permiţi o cameră la motel? 

— Domnule dragă, am treisprezece dolari. N-aş putea 
închiria nici o cuşcă pentru câini. 

— Dacă vrei, spuse el, poţi sta la mine acasă. 

— Da, şi poate c-ar fi mai bine să mă laşi să cobor chiar 
aici. 

— Nu contează — îmi retrag oferta. 

— In plus, ce-ar crede soţia ta? 

Privi cu subiînţeles spre verigheta lui. Era o privire ce 
sugera că el era unul dintre cei care se învârteau pe lângă 
curţile de joacă ale şcolilor după ce bodyguarzii au plecat 
acasă. 

— Ne-am despărţit. 

— Recent? 

— Da. De la 1 decembrie. 

— lar acum suferi de anxietăţi şi ţi-ar fi de folos cineva să 
te ajute să scapi de ele, comentă ea. (In glas i se simţea 
dispreţ, dar un dispreţ vechi, nu neapărat îndreptat împotriva 
lui.) Mai ales, o gagicuţă tânără. 

— Nu vreau să regulez pe cineva, spuse cinstit. Nici nu 
cred că mi se mai poate scula. 

Işi dădu seama că tocmai folosise doi termeni pe care în 
viaţa lui nu-i mai spusese unei femei, dar păruse normal. Nici 
bine, nici rău, ci pur şi simplu normal, aşa cum ar fi discutat 
despre vreme. 

— Ce vrea să fie asta — o provocare? întrebă ea. 


12 Greyhound, companie americană de autobuze care face 
curse interstatale, înfiinţată în 1914 


Trase adânc din ţigară şi exală un nor de fum. 

— Nu, îi răspunse. Bănuiesc că sună ca o replică dintr-un 
scenariu, în cazul în care cauţi un scenariu. Cred că o fată 
care a pornit singură la drum trebuie să fie mereu cu ochii-n 
patru după scenarii. 

— Asta face probabil parte din actul trei, zise ea. (Tonul 
continua să-i fie încărcat de ostilitate şi de un dispreţ uşor, 
dar în plus apăruse un fel de amuzament obosit.) Ce caută o 
fată drăguță ca tine în maşina asta, nu? 

— Hai, las-o dracu', făcu el. Eşti imposibilă! 

— Exact, aşa sunt. 

Strivi ţigara în scrumiera din partea ei şi strâmbă din nas. 

— la uite ce-i aici! E ticsită de ambalaje de bomboane, 
celofan şi tot felul de rahaturi. De ce nu le arunci la gunoi? 

— Pentru că nu fumez. Dacă mi-ai fi telefonat din timp şi 
mi-ai fi zis: "Barton, moşule, azi vreau să fac autostop pe 
şosea, aşa că mă poţi lua şi pe mine? Şi, apropo, aruncă şi tu 
rahaturile din scrumiera ta, fiindcă vreau să fumez", atunci aş 
fi făcut curăţenie. De ce nu le-arunci pur şi simplu pe geam? 

Ea zâmbea. 

— Ai simţul ironiei. 

— Asta-i tristeţea vieţii mele. _ 

— Ştii în cât timp se biodegradează filtrele ţigărilor? In 
două sute de ani! Pân-atunci, nepoţii tăi vor fi morţi de mult. 

Strânse din umeri. 

— Nu te deranjează că eu îţi inspir carcinogenele şi-mi 
nenorocesc cilii din plămâni, dar nu vrei s-arunci un chiştoc de 
ţigară pe şosea. Perfect. 

— Ce-a vrut să fie asta? 

— Nimic. 

— Auzi, vrei să cobor? Asta vrei? 

— Nu, spuse el. De ce nu vorbim despre un subiect 
neutru? De exemplu, despre starea dolarului. Despre starea 
sindicatelor. Despre starea vremii. 

— Dacă nu te superi, cred c-aş prefera să moţăi niţel. Se 
pare că voi fi trează aproape toată noaptea. 

— Nici o problemă. 


Ea îşi trase boneta peste ochi, îşi încrucişă braţele pe 
piept şi rămase nemişcată. După câteva momente, respiraţiile 
îi deveniră lungi şi profunde. El trase cu coada ochiului, la 
răstimpuri, furând crâmpeie din care să construiască o 
imagine completă. Purta blugi strânşi pe picior, decoloraţi şi 
subţiri. li conturau picioarele destul de bine pentru a-şi da 
seama că nu purta alţi pantaloni sau dresuri pe dedesubt. 
Avea picioare lungi, pe care le întinsese sub tabloul de bord, 
pentru a sta cât mai confortabil, şi care probabil că acum se 
înroşiseră ca homarii şi o furnicau ca dracu'. Fu gata s-o 
întrebe dacă avea mâncărimi, apoi se gândi cum ar fi sunat 
asta. Nu-l încânta gândul că ea avea să facă autostop toată 
noaptea pe Ruta 7, fie luând maşini pe distanţe scurte, fie 
neluând nimic. Noapte, pantaloni subţiri, temperaturi de 
minus cinci grade... Ei bine, era treaba ei. Dacă i se făcea 
foarte frig, putea intra undeva, să se încălzească. Nici o 
problemă. _ 

Trecură de rampele de ieşire 14 şi 13. Incetă s-o mai 
privească şi se concentră asupra şofatului. Acul indicatorului 
de viteză stătu neclintit la 115, iar el rămase pe banda a 
doua. Alte maşini îl claxonară. Când trecură de rampa de 
ieşire 12, un bărbat dintr-un break care avea pe parbriz un 
abţibild ŢINE-O LA 80 claxonă de trei ori şi clipi indignat din 
faruri. Îi arătă degetul. 

Fără să deschidă ochii, ea vorbi: 

— Mergi prea repede. De-aia te claxonează. 

— Ştiu de ce mă claxonează. 

— Dar nu-ţi pasă. 

— Nu. 

— Incă un cetăţean îngrijorat, declară ea, care-şi aduce 
obolul la scăparea Americii de jugul energiei. 

— Mă doare taman în pix de jugul energetic. 

— Aşa zicem, aşa zicem toţi. 

— Obişnuiam să merg cu nouăzeci pe şosea. Nici mai 
mult, nici mai puţin. Asta-i viteza la care maşina mea 
consumă cel mai puţin. Acum protestez faţă de Morala 
Câinelui Dresat. Sunt sigur c-ai citit despre asta în cursurile 


tale de sociologie. Sau mă-nşel? Am fost convins că eşti 
studentă la colegiu. 

Ea se îndreptă în scaun. 

— Am făcut o vreme sociologia. Mă rog, aş putea spune 
c-am făcut-o... Dar n-am auzit niciodată de Morala Câinelui 
Dresat. 

— Asta fiindcă-i inventată de mine. 

— Aha, 1 aprilie. 

Dezgust. Se lăsă să lunece înapoi în scaun şi-şi trase 
iarăşi boneta peste ochi. 

— Morala Câinelui Dresat, propusă pentru prima dată de 
Barton George Dawes la sfârşitul anului 1973, explică în mod 
complet mistere de felul crizei monetare, inflaţiei, războiului 
din Vietnam şi actualei crize energetice. Să luăm ca exemplu 
criza energetică. Poporul american este câinele dresat — în 
cazul de faţă, dresat să iubească jucăriile care consumă cât 
mai multă benzină. Automobile, snowmobile, şalupe, maşini 
de teren, motociclete, motorete, rulote şi multe, multe altele. 
Intre anii 1973 şi 1980, vom fi dresați să urâm jucăriile 
energetice. Americanilor le place să fie dresați. Dresajul îi 
face să dea din coadă. Folosiţi energie. Nu folosiţi energie. 
Faceţi pipi pe ziare. Eu nu obiectez faţă de economisirea 
energiei, ci faţă de dresaj. 

Se trezi gândindu-se la căţeaua domnului Piazzi, care 
încetase mai întâi să dea din coadă, apoi începuse să dea 
ochii peste cap şi în cele din urmă îi sfârtecase beregata lui 
Luigi Bronticelli. 

— Ca şi câinii lui Pavlov, spuse el. Ei erau dresați să 
saliveze atunci când auzeau o sonerie. Noi am fost dresați să 
salivăm când cineva ne arată un Skidoo cu supraturaţie, sau 
un televizor color Zenith cu antenă motorizată. Am şi eu unul 
acasă. Are o telecomandă numită "Comanda Spațială". Stai în 
scaun şi schimbi canalele, dai sonorul mai încet sau mai tare, 
îl opreşti şi-l porneşti. Odată mi-am băgat-o în gură, am 
apăsat pe buton şi televizorul a pornit imediat. Semnalul mi-a 
trecut prin creier şi tot şi-a făcut treaba. Tehnologia este ceva 
minunat. 


— Eşti nebun, zise ea. 

— Aşa cred. 

Trecură de rampa de ieşire 11. 

— Cred că mă culc din nou. Anunţă-mă când ajungem la 
capăt. 

— Bine. 

Ea încrucişă braţele pe piept şi închise din nou ochii. 

Trecură de rampa de ieşire 10. 

— Oricum, vorbi el, eu nu obiectez faţă de Morala 
Câinelui Dresat. Mă scandalizează faptul că stăpânii sunt 
idioţi — mental, moral şi spiritual. 

— Incerci să-ţi linişteşti conştiinţa cu o grămadă de 
retorică, zise ea, fără să deschidă ochii. De ce nu reduci pur şi 
simplu viteza la optzeci? O să te simţi mai bine. 

— N-o să mă simt mai bine. 

Scuipase cuvintele cu atâta vehemenţă, încât ea se sculă 
în capul oaselor şi-l privi. 

— Nu te simţi bine? 

— N-am nimic, îi răspunse. Mi-am pierdut nevasta şi 
slujba, pentru că ori lumea a înnebunit, ori eu am înnebunit. 
După aceea, am oprit să iau o autostopistă — o puştoaică de 
nouăsprezece ani, pentru Dumnezeu! genul care ar trebui să 
considere de la sine înţeles că lumea a luat-o razna — şi ea- 
mi spune că eu sunt de vină, că lumea merge excelent. Nu 
prea mai este petrol, dar în rest totu-i perfect. 

— Am douăzeci şi unu de ani. 

— Bravo ţie! comentă amar. Dacă lumea-i atât de 
întreagă la minte, de ce o puştoaică, aşa ca tine, face 
autostopul spre Las Vegas în toiul iernii? De ce intenţionezi 
să-ţi petreci toată noaptea făcând autostopul pe Ruta 7 şi 
probabil alegându-te cu degerături la picioare, fiindcă nu porţi 
nimic pe sub pantalonii ăia? 

— Port ceva pe sub ei! Drept cemă iei? 

— Drept o /dioată! urlă la ea. O să-ţi îngheţe curu"! 

— Şi-atunci tu n-o să mai capeţi nici o bucăţică din el, 
este? îl întrebă ea, suav. 

— Doamne, murmură el. Doamne, Doamne... 


Vui pe lângă o berlină care mergea cu optzeci la oră. 
Berlina îl claxonă o dată, scurt. 

— Muie! răcni el. Suge-o! 

— Cred c-ar fi mai bine să mă laşi să cobor, zise ea încet. 

— Stai liniştită, îi spuse. N-o să fac nici un accident. 
Culcă-te. 

Ea îl privi neîncrezătoare pentru o secundă, apoi 
încrucişă braţele pe piept şi închise ochii. Trecură de rampa 
de ieşire 9. 


KKK 


La 16:05, trecură de rampa de ieşire 2. Umbrele ce se 
întindeau peste şosea căpătaseră nuanța albăstruie aparte pe 
care o dețin numai umbrele iernii. Luceafărul răsărise deja în 
est. Pe măsură ce se apropiară de oraş, traficul se îndesi. 

Privi spre fată şi văzu că se îndreptase în scaun şi se uita 
la automobilele care se grăbeau cu indiferenţă. Maşina aflată 
chiar în faţa lui avea legat un brad de Crăciun pe portbagajul 
de deasupra. Ochii verzi ai fetei erau foarte mari şi, pentru o 
clipă, el căzu în adâncul lor şi văzu prin ei, în perfecta 
empatie proprie oamenilor la intervale, din fericire, rare. Văzu 
că toate maşinile mergeau undeva unde era cald, unde 
existau afaceri de tranzacţionat sau prieteni de întâmpinat ori 
un război de ţesut al vieţii de familie pe care să-l reiei şi la 
care să mai adaugi un fir. Le văzu indiferența faţă de străini. 
înţelese, într-o succintă şi îngheţată clipită de pătrundere, 
ceea ce Thomas Carlyle} denumise uriaşa locomotivă 
indiferentă a lumii, care goneşte întruna mai departe. 

— Mai avem mult? întrebă ea. 

— Cincisprezece minute. 

— Uite ce-i, dacă am fost cam dură cu tine... 

— Nu, eu am fost dur cu tine. Ştii ceva... n-am nimic în 
program. O să te duc până-n Landy. 

— Nu... 


'3 Thomas Carlyle (1795-1881), eseist şt istoric scoţian 


— Sau o să-ţi iau o cameră în Holiday Inn, pentru la 
noapte. Fără nici o obligaţie. Crăciun fericit şi toate alea. 

— Eşti realmente despărţit de nevastă? 

— Da. 

— Şi chiar aşa de recent? 

— Da. 

— Ea ţi-a luat copiii? 

— Nu avem copii. 

Se apropiau de barierele pentru taxare. Luminile verzi de 
acces liber clipeau nepăsător la începutul amurgului. 

— Atunci, du-mă la tine acasă. 

— Nu-i nevoie să fac asta. Vreau să zic, nu-i nevoie să... 

— Aş prefera să fiu cu cineva în seara asta, spuse ea. Şi 
nu-mi place să fac autostop noaptea. Mă sperie. 

Se apropie de o cabină de taxare şi cobori geamul, 
lăsând să intre aerul rece. li întinse casierului cardul şi un 
dolar nouăzeci. Porni apoi încet. Trecură pe lângă un indicator 
reflectorizant care anunţa: 


VĂ MULŢUMIM CĂ AŢI CONDUS CU PRUDENȚĂ! 


— Bine, rosti el precaut. (Ştia că probabil greşea 
încercând s-o liniştească — probabil că obținea exact efectul 
opus —, dar pur şi simplu nu se putea abţine.) Atât doar că-n 
casă-i destul de linişte, fiindcă sunt singur. Putem să cinăm şi 
după aceea poate să ne uităm la televizor şi să mâncăm 
floricele. Tu poţi să te culci în dormitorul de la etaj, şi eu... 

Ea râse încetişor şi o privi când trecură prin intersecţia în 
formă de trifoi. Era însă greu de zărit acum, uşor indistinctă. 
Putea să fi fost ceva ce visase el. Ideea aceea îl neliniști. 

— Fii atent, zise ea, e mai bine s-o ştii de la-nceput. Ti- 
am spus — nu-i aşa? — că ultimul şofer care m-a luat era un 
beţiv. Am petrecut noaptea cu el, dar mergea mai departe 
spre Stilson. Ala a fost preţul pe care i l-am plătit. 

Opri la semaforul de la baza intersecţiei. 

— Colega mea de cameră mi-a zis că aşa va fi, dar n-am 
crezut-o. Nu intenţionam să mă fut de-a curmezişul ţării, nu, 


nu, în nici un caz eu. (Îi aruncă o privire fugară, dar tot nu-i 
putu distinge chipul în semiîntuneric.) Dar nu oamenii te dau 
peste cap. Chestia este că eşti pur şi simplu deconectat, de 
parcă ai fi ieşit dintr-o navă spaţială şi te plimbi singur prin 
spaţiul cosmic. Când vii într-un oraş mare şi te gândeşti la toţi 
oamenii de-acolo, îţi vine să plângi. Nu ştiu de ce, dar aşa se- 
ntâmplă. Din cauza asta ajungi să agăţi seara vreun tip plin 
de coşuri, pur şi simplu ca să-l auzi respirând şi vorbind. 

— Nu-mi pasă cu cine te-ai culcat, zise el şi intră în trafic. 

În mod reflex, coti pe Grand, îndreptându-se spre casă 
pe lângă şantierul derivaţiei 784. 

— Comis-voiajorul ăla, spuse ea, era însurat de 
paisprezece ani. O repeta mereu, în timp ce mă regula. 
Paisprezece ani, Sharon, zicea întruna, paisprezece ani, 
paisprezece ani. Şi-a dat drumul în vreo paisprezece secunde. 

Emise o rafală scurtă de râs, lamentabil şi trist. 

— Aşa te cheamă? Sharon? 

— Nu. Cred c-aşa o chema pe nevastă-sa. 

Opri lângă trotuar. 

— Ce faci? întrebă ea, brusc bănuitoare. 

— Nu mare lucru, îi răspunse. Face parte din drumul spre 
casă. Dacă vrei, poţi să cobori. O să-ţi arăt ceva. 

leşiră din maşină şi porniră spre platforma de observare 
care era pustie. El puse mâinile pe ţeava de fier rece a 
balustradei şi privi în jos. Azi turnaseră fundaţia 
îmbrăcăminţii. În ultimele trei zile lucrătoare, întinseseră 
stratul de balast. Acum, fundaţia îmbrăcăminţii. Utilajele 
părăsite — camioane, buldozere şi excavatoare galbene — 
stăteau tăcute în umbrele înserării aidoma unor dinozauri 
expuşi într-un muzeu. Aici avem stegozaurul erbivor, 
triceratopsul carnivor, temutul excavator Diesel mestecător 
de pământ. Bon appetit. 

— Ce crezi despre asta? o întrebă. 

— Ar trebui să cred ceva? 

Se eschiva, încercând să-şi dea seama despre ce era 
vorba. 

— Trebuie să crezi ceva. 


Ea ridică din umeri. 

— Este şantierul unei şosele, nu? Probabil că se 
construieşte un drum printr-un oraş pe care eventual n-o să-l 
mai văd niciodată. Ce ar trebui să cred? E urât. 

— Urât, repetă el, uşurat. 

— Am crescut în Portland, statul Maine, spuse ea. 
Locuiam într-un bloc mare şi au construit un centru comercial 
chiar vizavi de noi, de cealaltă parte a străzii... 

— Au dărâmat totul ca să-l construiască? 

— Poftim? 

— Au dărâmat... 

— Ah, nu, era, pur şi simplu, un loc gol, cu un maidan cu 
iarbă în spate. Aveam doar şase-şapte ani. Crezusem că vor 
săpa, brăzda şi sfredeli o veşnicie. Tot ce mă gândeam era 
că... asta-i amuzant... tot ce mă gândeam era că parcă-i 
făceau o clismă bietului pământ amărât, fără să-l fi întrebat 
dacă o dorea sau dacă era ceva-n neregulă cu el. În anul ăla 
avusesem o infecţie intestinală şi devenisem experta în 
clisme a cartierului. 

— Aha, făcu el. 

— Ne-am dus acolo într-o duminică, când nu se lucra, şi 
semăna mult cu ce-i aici — era foarte tăcut, ca un cadavru 
într-un pat. Turnaseră o parte din fundaţie, şi din beton ieşeau 
chestiile alea metalice... 

— Structura de rezistenţă. 

— Cum i-o zice... Mai erau apoi multe conducte şi bobine 
de cabluri învelite în folie de plastic transparent, iar de jur- 
împrejur grămezi de pământ proaspăt săpat, care-mi lăsau 
impresia că ar fi fost carne crudă. M-am jucat de-a v-aţi 
ascunselea cu soră-mea pe acolo, după care a venit mama şi 
ne-a făcut un scandal monstru. Ne-a spus că nişte copii pot 
păţi multe accidente într-un şantier. Soră-mea, care-i mai 
mică, avea numai patru ani pe atunci şi a plâns de s-a umflat. 
Curios că-mi reamintesc toate astea. Nu ne putem întoarce în 
maşină acum? Mi-e frig. 

— Sigur că da, spuse el şi se întoarseră în maşină. 

După ce porni, ea continuă: 


— Nu crezusem niciodată că vor putea face ceva din 
mizeria de acolo, totuşi, destul de repede, au ridicat centrul 
comercial. Îmi amintesc ziua când au asfaltat parcarea. După 
alte câteva zile, au venit nişte muncitori cu un cărucior pe 
care-l împingeau şi au trasat cu galben marcajele din parcare. 
Au organizat apoi o festivitate în toată regula, cu un mahăr 
care-a tăiat o panglică, toţi cei din cartier au început să-l 
folosească şi parc-ar fi fost acolo de când lumea. Numele 
marelui complex comercial era Mammoth Mart şi mama 
obişnuia să-şi piardă des timpul pe-acolo. Uneori, când o 
însoţeam împreună cu Angie, mă gândeam la tijele alea 
metalice din betonul fundaţiei. Era un gând secret ştiut numai 
de mine. 

El aprobă din cap. Ştia ce-s alea gândurile secrete. 

— Ce înseamnă pentru tine? întrebă ea. 

— Incă încerc să-mi dau seama, îi răspunse. 


KKK 


Intenționa să pună în cuptor nişte semipreparate 
congelate, dar ea se uită în frigider, văzu carnea pentru 
friptură şi spuse că o poate găti, dacă nu-l deranja să aştepte 
până era gata. 

— Nu mă deranjează, îi zise. N-am ştiut cât timp trebuie 
ţinută la cuptor şi nici măcar la ce temperatură. 

— li duci dorul soţiei? 

— Rău de tot. 

— Fiindcă nu ştii cum să prepari friptura la tavă? întrebă 
ea, şi el nu-i răspunse. 

Puse cartofi la copt şi pregăti porumb congelat. Mâncară 
în nişa pentru micul-dejun, iar ea înfulecă patru felii groase de 
friptură, doi cartofi şi două porţii de porumb. 

— N-am mai mâncat aşa bine de un an, îi spuse 
aprinzându-şi o ţigară şi privindu-şi farfuria goală. Probabil c-o 
să mi se facă rău. 

— Ce mâncai? 

— Biscuiţi pentru câini. 


— Poftim? 

— Biscuiţi pentru câini. 

— Am crezut că n-am auzit bine. Ă 

— Sunt ieftini, spuse ea, şi-ţi umplu burta. In plus, auo 
grămadă de substanţe nutritive şi alte chestii. Aşa scrie pe 
cutie. 

— Substanțe nutritive, pe dracu'! Faci coşuri, fato. Eşti 
prea mare pentru aşa ceva. Vino-ncoace. 

O duse în sufragerie şi deschise dulapul cu porţelanuri al 
lui Mary. Scoase o supieră de argint şi luă din ea un teanc 
gros de bani. Ochii ei se lărgiră. 

— Pe cine-ai jefuit, domnule? 

— Mi-am retras poliţa de asigurare. Poftim! la două sute 
de dolari. Să ai pentru mâncare. 

Ea însă nu atinse banii. 

— Eşti nebun! îi spuse. Ce crezi c-o să-ţi fac pentru două 
sute de dolari? 

— Nimic. 

Ea izbucni în râs. 

— Bine. 

Aşeză banii pe bufet şi puse supiera de argint înapoi în 
dulap. 

— Dacă mâine dimineaţă nu-i iei cu tine, o să-i arunc la 
toaletă şi-o să trag apa. 

Dar nu credea c-o va face. 

Ea îl privi în ochi. 

— Ştii ceva, cred c-o vei face. 

El nu spuse nimic. 

— Vom vedea, zise ea. Mâine dimineaţă. 

— Mâine dimineaţă, repetă el. 


XXX 


Se uita la televizor, la "Spun adevărul". Două concurente 
afirmau că erau campioane mondiale la călărit cai sălbatici, 
dar numai una spunea adevărul. Juriul, din care făceau parte 
Soupy Sales, Bill Cullen, Arlene Dahl şi Kitty Carlisle, trebuia 


să ghicească cine spunea adevărul. Garry Moore, 
prezentatorul în vârstă de numai trei sute de ani al emisiunii, 
rânjea, arunca poante şi suna dintr-un clopoțel când expira 
timpul fiecărui membru al juriului. 

Fata se uita pe fereastră. 

— Hei! făcu ea. Mai locuieşte cineva pe strada asta? 
Toate casele sunt întunecate. 

— Eu şi familia Dankman, răspunse el. Ei se mută pe 5 
ianuarie. 

— De ce? 

— Şoseaua, îi răspunse. Vrei ceva de băut? 

— Cum adică — "şoseaua"? 

— Va trece pe aici. Din câte îmi dau seama, casa asta va 
fi undeva în mijlocul benzii mediane. 

— De-asta mi-ai arătat şantierul? 

— Cred că da. Eu lucram la o spălătorie aflată cam la trei 
kilometri de aici. "Panglica Albastră" se numea. O să treacă şi 
pe-acolo. 

— De asta ţi-ai pierdut slujba? Fiindcă se închide 
spălătoria? 

— Nu tocmai. Ar fi trebuit să semnez acceptul pentru un 
sediu nou într-o suburbie numită Waterford şi n-am făcut-o. 

— De ce? 

— N-am putut, răspunse simplu. Bei ceva? 

— Nu trebuie să mă-mbeţi. 

— Hristoase! dădu el ochii peste cap. Ai o singură 
chestie-n cap, aşa-i? 

Urmă un moment de tăcere stânjenitoare. 

— Nu-mi place decât votcă cu suc de portocale. Ai aşa 
ceva? 

— Da. 

— larbă cred că n-ai. 

— Nu, n-am fumat niciodată. 

Merse în bucătărie şi-i pregăti o votcă cu suc de 
portocale. Pentru el amestecă Southern cu Seven-Up şi duse 
ambele pahare în living. Ea începuse să se joace cu Comanda 
Spațială şi televizorul trecea de pe un canal pe altul, 


etalându-şi cele şaptezeci şi trei de oferte: "Spun adevărul", 
purici, "Care-i replica mea", "Visând la Jeannie", "Insula lui 
Gilligan", purici, "O iubesc pe Lucy", purici, purici, Julia Child 
preparând din avocado ceva care semăna cu un căcăţel de 
câine, "Preţul corect", purici şi înapoi la Garry Moore, care 
provoca juriul să descopere care dintre cei trei concurenţi era 
adevăratul autor al unei cărţi ce relata cum trăise o lună de 
zile în pădurile din provincia canadiană Saskatchewan, unde 
se rătăcise. 

Îi întinse paharul. 

— Ai mâncat gândaci, numărul 2? întrebă Kitty Carlisle. 

— Ce-i cu voi, oameni buni? întrebă fata. N-aveţi "Star 
Trek". Sunteţi sălbatici? 

— İl difuzează la ora patru pe canalul opt. 

— Îl urmăreşti? 

— Uneori. Nevastă-mea se uită mereu la Merv Griffin. 

— N-am văzut nici un gândac, răspunse numărul 2. Dac- 
aş fi văzut vreunul, l-aş fi mâncat. 

Spectatorii râseră cu poftă. 

— Ea de ce-a plecat? Dacă nu vrei, nu trebuie să-mi 
răspunzi. 

II privi cu precauţie, ca şi cum preţul confesiunii lui ar fi 
putut să fie obositor de mare. 

— Din acelaşi motiv pentru care am fost concediat, spuse 
el şi se aşeză. 

— Pentru că n-ai cumpărat sediul ăla? 

— Nu. Pentru că n-am cumpărat o casă nouă. 

— Am votat pentru numărul 2, anunţă Soupy Sales, 
fiindcă arată ca şi cum ar fi în stare să mănânce un gândac 
dacă l-ar vedea. 

Spectatorii râseră cu poftă. 

— N-ai... tiii! Oho, tiii! 

Il privi peste pahar, fără să clipească. Expresia din ochii 
ei părea o combinaţie între uimire, admiraţie şi teroare. 

— Unde o să te duci? 

— Nu ştiu. 

— Nu ai serviciu? 


— Nu. 

— Ce faci toată ziua? 

— Merg pe şosea. 

— Şi seara te uiţi la televizor? 

— Şi beau. Uneori, fac floricele. Mai târziu, o să fac 
floricele. 

— Eu nu mănânc floricele. 

— Atunci o să le mănânc eu. 

Ea apăsă butonul de oprire de pe telecomanda Comanda 
Spațială (uneori, el se gândea că este un "modul", deoarece 
în ziua de azi erai încurajat să consideri drept modul orice 
obiect care putea fi oprit şi pornit) şi imaginea de pe Zenith 
se micşoră până la dimensiunea unui punct strălucitor, apoi 
se stinse. 

— la să vedem dac-am înţeles bine, spuse ea. Ţi-ai trimis 
soţia şi slujba pe apa sâmbetei... 

— Dar nu neapărat în această ordine. 

— Nu contează. Le-ai trimis pe apa sâmbetei din cauza 
acestei şosele. Aşa-i? 

El privi stânjenit spre televizorul stins. Chiar dacă rareori 
se uita foarte atent la ceea ce se întâmpla pe ecran, încerca o 
stare de stinghereală când nu funcţiona. 

— Nu ştiu dacă este sau nu aşa, îi răspunse. Nu 
întotdeauna poţi să înţelegi un lucru sau o acţiune, doar 
pentru că tu eşti autorul lor. 

— A fost un fel de protest? 

— Nu ştiu. Dacă protestezi în legătură cu ceva, o faci 
deoarece crezi că altceva ar fi mai bun. Toţi cei care au 
protestat împotriva războiului au crezut că pacea ar fi mai 
bună. Oamenii protestează împotriva legilor antidrog, întrucât 
cred că alte legi antidrog ar fi mai corecte sau mai amuzante 
sau mai puţin dăunătoare sau... Nu ştiu. De ce nu deschizi 
televizorul? 

— Imediat. (Observă din nou cât de verzi îi erau ochii, 
ficşi, ca de pisică.) Ai făcut-o fiindcă urăşti şoseaua? 
Societatea tehnologică pe care o reprezintă? Efectul 
dezumanizant al... 


— Nu, îi răspunse. 

Era foarte dificil să fie onest şi se întrebă de ce se obosea 
să-şi bată capul, când o minciună ar fi încheiat discuţia mult 
mai rapid şi clar. Ea semăna cu toţi ceilalţi copii, cu Vinnie, cu 
persoanele care credeau că educaţia însemna adevăr ea 
dorea propagandă, completă cu diagrame, nu un răspuns. 

— Toată viaţa i-am văzut construind drumuri şi clădiri. Nu 
m-am gândit niciodată la asta, decât la faptul că era enervant 
să ocoleşti, ori să fii nevoit să traversezi strada, fiindcă 
trotuarul era desfundat sau fiindcă firma de construcţii tocmai 
demola ceva. 

— Dar când te-a lovit... când au dat în casa ta şi slujba 
ta, ai spus "nu". 

— Aşa-i, am spus "nu". 

Nu era totuşi sigur la ce anume spusese "nu". Sau 
spusese "da"? Da, finalmente "da", unui impuls distructiv care 
făcuse parte mereu din el, incorporat la fel de mult ca şi un 
mecanism autodistructiv aşa cum fusese tumoarea lui 
Charlie? Se trezi dorindu-şi să poată veni şi Freddy. Freddy 
i-ar fi putut spune ceea ce dorea ea să audă. Dar Fred se 
ţinea tare. 

— Fie eşti nebun, fie eşti cu adevărat remarcabil, zise ea. 

— Oamenii sunt remarcabili numai în cărţi, spuse el. Hai 
să ne uităm la televizor. 

Ea îl deschise. O lăsă să aleagă programul. 


KKK 


— Ce bei? 

Era ora 20:45. Era pilit, dar nu într-atât de beat, pe cât ar 
fi fost de acum dacă ar fi fost singur. Făcea floricele în 
bucătărie. li plăcea să le privească, ţopăind în recipientul din 
sticlă călită, ridicându-se întruna, ca o zăpadă care răsărea 
din sol, în loc să coboare din cer. 

— Southern Comfort cu Seven-Up, îi răspunse. 

— Poftim? 

Chicoti, stânjenit. 


— Pot să gust şi eu? 

Îşi arătă paharul gol şi zâmbi. Era prima expresie complet 
degajată pe care i-o arătase de când o luase în maşină, pe 
şosea. 

— Faci un cocteil jalnic de votcă cu suc de portocale. 

— Ştiu, spuse el. Southern Comfort cu Seven-Up este 
băutura mea privată. Când sunt în lume, beau scotch. Urăsc 
scotch-ul. 

Floricelele erau terminate şi le răsturnă într-un castron 
mare de plastic. 

— Poţi să-mi prepari şi mie o combinaţie din asta? 

— Sigur că da. 

li amestecă un Southern Comfort cu Seven-Up, apoi 
turnă unt topit peste floricele. 

— Asta o să-ţi crească nivelul colesterolului din sânge, 
zise ea, din pragul uşii care făcea legătura între bucătărie şi 
sufragerie. Sorbi din pahar: Hei, îmi place asta! 

— Normal că-ţi place. Păstrează secretul şi vei fi mereu 
cu un pas înainte. 

Presără sare peste floricele. 

— Colesterolul îţi înfundă inima, spuse ea. Arterele prin 
care trece sângele se micşorează din ce în ce mai mult, 
pentru ca-ntr-o bună zi... graaag! 

Îşi încleştă dramatic o mână pe piept şi vărsă o parte din 
băutură pe pulover. 

— Îl metabolizez pe tot, îi răspunse şi ieşi pe uşă. 

Când trecu pragul, îi atinse sânul şi percepu sutienul 
puritan. Simţi sânul într-un fel în care nu mai simţise de mulţi 
ani sânul lui Mary. Poate că nu era o idee prea bună să se 
gândească la asta. 

Ea mâncă majoritatea floricelelor. 


KKK 


Ea începu să caşte în timpul ştirilor de la ora 23, care se 
refereau în general la criza energetică şi la benzile de la Casa 


Albă!“. 

— Du-te la etaj, îi spuse. Du-te-n pat. 

Ea îi aruncă o privire. 

— O să ne-nţelegem foarte bine, rosti el, dacă o să- 
ncetezi să te comporţi de parcă te-a ciupit cineva de fiecare 
dată când apare cuvântul "pat". Principalul obiectiv al Marelui 
Pat American este somnul, nu activităţile sexuale. 

Asta o făcu să zâmbească. 

— Nu vrei nici măcar să-mi faci patul? 

— Eşti adultă. 

Ea îl privi calm. 

— Dacă vrei, poţi să vii cu mine, îi spuse. Am decis asta 
cu o oră în urmă. j 

— Nu... dar n-ai habar cât de ispititoare este invitația. In 
toată viaţa mea n-am dormit decât cu trei femei, iar cu 
primele două a fost cu atâta timp în urmă încât de-abia mi le 
mai amintesc. Înainte să mă fi însurat. 

— Glumeşti? 

— Deloc. 

— Să ştii că n-ar fi pentru că m-ai luat în maşină sau 
pentru că m-ai lăsat să dorm aici peste noapte, sau altceva 
de felul ăsta. Nu-i nici pentru banii pe care mi i-ai oferit. 

— E frumos din partea ta să spui asta, îi zise şi se sculă. 
Acum ar fi bine să te duci sus. 

Ea nu se clinti. 

— Ar trebui să ştii de ce n-o faci. 

— Ar trebui? 

— Da. Dacă faci unele lucruri pe care nu le poţi explica — 
aşa cum ai spus chiar tu —, poate să fie în regulă, fiindcă 
totuşi le faci. Dar, dacă decizi să nu le faci, ar trebui să ştii 
care-i motivul. 

— Bine, spuse el şi arătă din cap spre sufragerie unde 
banii rămăseseră în supiera de argint. Este vorba despre bani. 
Eşti prea tânără ca să te prostituezi. 


14 Scandalul Watergate care a dus la demisia preşedintelui 
Richard Nixon în 1974 


— Nu vreau să-i iau, replică ea prompt. 

— Ştiu că nu vrei. De aceea, nu vreau eu. Vreau să-i iei. 

— Fiindcă nu toţi sunt la fel de amabili ca tine? 

— Exact. 

O privi provocator. Ea scutură din cap, cu un gest de 
exasperare, şi se sculă. 

— Bine. Dar eşti un burghez, ştiai? 

— Da. _ 

Ea se apropie şi-l sărută pe gură. Era aţâţător. li simţi 
mirosul, şi mirosul ăsta era plăcut. Avu aproape imediat 
erecţie. 

— Dă-i drumul, îi spuse. 

— Dacă peste noapte, te răzgândeşti... 

— N-o să mă răzgândesc. (O privi îndreptându-se spre 
scară, desculţă.) Hei! 

Ea se întoarse, ridicând din sprâncene. 

— Cum te cheamă? 

— Olivia, dacă are vreo importanţă. Un nume aiurea, nu-i 
aşa? Ca Olivia de Haviland”. 

— Nu, este un nume frumos. Îmi place. Noapte bună, 
Olivia. 

— Noapte bună. 

Ea sui treptele. Auzi lumina aprinzându-se, aşa cum 
auzise întotdeauna când Mary se retrăgea în dormitor 
înaintea lui. Dacă ar fi ascultat atent, poate că ar fi reuşit să 
audă foşnetul slab şi înnebunitor al puloverului frecându-se de 
pielea ei, atunci când şi-l trăgea peste cap, sau pocnetul slab 
al copcii care-i ţinea blugii ficşi pe talie... 

Porni televizorul cu modulul Comandă Spațială. 

Penisul îi era complet erect, supărător. li umfla partea din 
faţă a pantalonilor, ceea ce Mary numise uneori "stânca 
Gibraltarului", iar alteori "şarpele-preschimbat-în-piatră", în 
perioada lor de început, când patul nu era decât alt teren de 
joacă. Işi aranjă chiloţii pe sub pantaloni, dar cum erecţia nu 


15 Olivia de Haviland (n. 1916), actriţă americană, dublă 
câştigătoare a premiului Oscar 


se potoli, se ridică în picioare. După o vreme, penisul se 
pleoşti, iar el se aşeză înapoi. 

După ce se terminară ştirile, începu un film — John Agar 
în Creierul de pe planeta Arous. Adormi în faţa televizorului, 
ţinând într-o mână modulul Comandă Spațială. După câteva 
minute, sub prohabul pantalonilor se mişcă ceva, iar erecţia îi 
reveni, pe furiş, ca un ucigaş care se întoarce la scena unei 
crime vechi. 


7 decembrie 1973 


Cu toate acestea, se duse la ea peste noapte. 

Avu din nou visul cu căţeaua domnului Piazzi, iar de data 
aceasta ştia dinainte să fi atacat câinele că băiatul care se 
apropia era Charlie. Asta făcu visul şi mai teribil, iar când 
căţeaua domnului Piazzi ţâşni, el se luptă să iasă din somn 
aidoma unui om care-şi croieşte drum cu unghiile dintr-un 
mormânt puţin adânc, săpat în nisip. 

Agită braţele prin aer, nici treaz, dar nici adormit, şi-şi 
pierdu simţul echilibrului pe canapea, unde se ghemuise în 
cele din urmă. Pentru o clipă, se legănă jalnic pe marginea ei, 
dezorientat, îngrozit pentru fiul lui mort care murise iar şi iar 
în visurile sale. 

Căzu pe podea, se lovi la cap şi destul de rău la umăr şi 
se trezi îndeajuns pentru a şti că se afla în propriul său living 
şi că visul se terminase. Realitatea era mizerabilă, totuşi nu 
terifiantă în mod activ. 

Ce făcea? Un soi de realitate gestaltistă a ceea ce făcuse 
din viaţa lui se revărsă peste el, într-o hidoasă trecere în 
revistă. O sfâşiase drept în mijloc, ca pe o bucată de țesătură 
ieftină. Nimic nu mai era la locul său. Îl durea umărul. Simţea 
gustul răsuflat de Southern Comfort în fundul gâtului şi 
regurgită puţin lichid acru, cu gust acid, pe care-l înghiţi la 
loc. 

Incepu să tremure şi-şi strânse genunchii într-un efort 
zadarnic de a se opri. Noaptea, totul era ciudat. Ce făcea aici, 


pe podeaua livingului, aducându-şi genunchii la piept şi 
tremurând ca un boschetar bătrân într-o fundătură? Sau ca un 
catatonic, mai degrabă ca un idiot de psihopat. Asta era oare? 
Era un psihopat? Nu era ceva amuzant şi excentric, ca un 
ţăcănit, un zurliu sau un bezmetic, ci un psihopat cu minţile 
complet duse? Gândul acela îi declanşă altă teroare. Se 
dusese la un reprezentant al lumii interlope, pentru a face 
rost de explozibil? Ascundea într-adevăr două arme în garaj, 
dintre care una destul de mare pentru a ucide un elefant? Un 
scâncet slab îi ieşi din gâtlej şi se ridică anevoie, cu 
încheieturile trosnindu-i ca ale unui bătrân. 

Sui scara fără să-şi îngăduie să gândească şi intră în 
dormitorul său. 

— Olivia? şopti el. 

Era absurd, ca un film de pe timpuri cu Rudolph 
Valentino. 

— Eşti trează? 

— Da, răspunse ea fără să fi părut deloc somnoroasă. 
Ceasul m-a ţinut trează. Ceasul ăla digital. Face mereu fac. L- 
am scos din priză. 

— Nu-i nimic, zise el. (Era o replică ridicolă.) Am avut un 
coşmar. 

Sunetul păturii date într-o parte. 

— Haide. Vino în pat cu mine. 

— Eu... 

— Vrei să taci o dată? 

Veni în pat cu ea. Era goală. Făcură dragoste. După 
aceea dormiră. 


KKK 


Dimineaţa, temperatura era de numai —12°C. Ea îl 
întrebă dacă primea ziarul. 

— Înainte îl primeam, îi răspunse. NIi-l livra Kenny 
Upslinger. Familia lui s-a mutat în lowa. 

— l-auzi, în lowa! făcu ea şi deschise radioul. 

Un bărbat prezenta buletinul meteo. Senin şi ger. 


— Vrei ouă ochiuri? 

— Două, dacă se poate. 

— Sigur că da. Apropo de azi-noapte... 

— Nu te mai gândi la ce-a fost azi-noapte. Am avut 
orgasm. Asta-i foarte rar pentru mine. Mi-a plăcut. 

Simţi un fel de mândrie furişându-i-se în suflet — poate 
tocmai ceea ce dorise ea să-l facă să simtă. Prăji ouăle. Două 
pentru ea şi două pentru el. Pâine prăjită şi cafea. Ea bău trei 
ceşti, cu frişcă şi zahăr. 

— Şi acum ce-o să faci? îl întrebă, după ce terminaseră 
amândoi. 

— Te duc la autostradă, îi răspunse prompt. 

Ea schiţă un gest de iritare. 

— Nu mă refeream la asta. Ce-o să faci cu viaţa ta? 

— Asta pare ceva serios, rânji el. 

— Nu pentru mine. Pentru tine. 

— Nu m-am gândit. Vezi tu, înainte să cadă securea — 
accentuă uşor cuvântul înainte, pentru a indica toată viaţa lui 
şi toate părţile ei de care se îndepărtase, navigând spre 
marginea lumii —, cred că mă simţisem aşa cum se simte un 
deţinut stând în celula condamnaților la moarte. Nimic nu 
părea real. Parcă locuiam într-un vis din sticlă care continua 
la nesfârşit. Acum totul pare real. Azi-noapte... a fost foarte 
real. 

— Mă bucur, spuse ea şi arăta într-adevăr bucuroasă. Dar 
ce vei face în continuare? 

— Realmente, habar n-am. 

— Mi se pare trist. 

— Este? întrebă el. 

Fusese o întrebare reală. 


XXX 


Se aflau din nou în automobil şi mergeau pe Ruta 7 spre 
Landy. In apropierea oraşului se circula cu intermitențe. 
Oamenii se îndreptau către slujbele lor. Când trecură pe lângă 
şantierul derivaţiei 784, ziua de lucru se punea în mişcare. 


Bărbaţi purtând căşti de protecţie galbene din plastic 
rezistent la impact şi cizme de cauciuc verde suiau în utilajele 
lor, scoțând aburi albi pe gură. Motorul unui excavator 
municipal portocaliu cârâi, cârâi, izbucni într-o tuse ca o 
explozie de mortier, cârâi iarăşi, după care mugi într-un 
ralanti neregulat. Şoferul îl ambală în rafale, ca zgomotele 
armelor în război. 

— De aici de sus, spuse ea, seamănă cu nişte băieţaşi 
jucându-se cu maşinuţele în groapa cu nisip. 

După ce ieşiră din oraş, traficul deveni fluent. Ea luase 
cei două sute de dolari fără stinghereală sau şovăială... dar 
nici cu vreo nerăbdare specială. Tăiase o bucăţică din 
căptuşeala vestonului de marină, băgase bancnotele 
înăuntru, apoi cususe tăietura cu ac şi aţă albastră luate din 
trusa de cusut a lui Mary. Refuzase oferta lui de a o duce la 
autogară, spunând că banii aveau să-i ajungă mai mult dacă 
va continua să facă autostopul. 

— Aşadar, ce caută o fată drăguță ca tine în maşina 
asta? întrebă el. 

— Poftim? 

ÎI privi întrebător, smulsă din propriile ei gânduri. 

El zâmbi. 

— De ce tu? De ce Las Vegas? Trăieşti la limită, la fel ca 
mine. Pune-mă la curent cu viaţa ta. 

— Nu-i mare lucru, strânse ea din umeri. Eram la colegiu, 
la Universitatea New Hampshire, în Durham. Asta-i pe lângă 
Portsmouth. Eram în anul doi şi locuiam în campus. Cu un tip. 
Intrasem nasol în droguri. 

— Heroină? 

Ea râse amuzată. 

— Nu, n-am cunoscut niciodată pe cineva care să 
consume heroină. Noi, narcomanii cuminţi din clasa de mijloc, 
ne limitam la halucinogene. Acid lisergic... Mescalină... De 
vreo două ori peyotl, de vreo două ori STP... Chimicale... Intre 
septembrie şi noiembrie cred c-am făcut şaisprezece- 
şaptesprezece "excursii". 

— Cum este? 


— Vrei să ştii dacă am avut "excursii" naşpa? 

— Nu, nu mă referisem la asta, spuse el pe un ton 
defensiv. 

— Au fost unele naşpa, dar toate au avut şi părţi mişto. 
lar multe dintre "excursiile" mişto au avut părţi naşpa. O dată 
am decis că aveam leucemie. Asta m-a speriat rău. Dar în 
general erau pur şi simplu stranii. Nu l-am văzut niciodată pe 
Dumnezeu. N-am dorit niciodată să mă sinucid. N-am încercat 
niciodată să omor pe cineva. 

Căzu pe gânduri şi tăcu aproape un minut. 

— Toţi au exagerat la maximum efectele substanţelor 
astea chimice. Tipii curaţi, de genul comentatorului ăla Art 
Linkletter, afirmă că te vor ucide. Nebunii afirmă că vor 
deschide toate uşile pe care trebuie să le deschizi. Ca şi cum 
ai putea găsi un tunel în mijlocul fiinţei tale, ca şi cum sufletul 
tău ar fi comoara dintr-un roman de H. Rider Haggard!€. Ai 
citit ceva de Haggard? 

— Am citit Ea, când eram puşti. Nu el a scris romanul 
ăla? 

— Ba da. Crezi că sufletul tău este ca un smarald în 
mijlocul frunţii unui idol? 

— Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. 

— Eu nu cred că este, zise ea. O să-ţi spun care a fost 
episodul cel mai grozav şi cel mai neplăcut din experienţa 
mea cu droguri. Cel mai grozav a fost când am făcut-o-n 
apartament şi m-am uitat la tapet. Tapetul avea nişte buline 
mici, care s-au transformat în ninsoare pentru mine. Am stat 
în living şi mai bine de o oră m-am uitat la un viscol pe 
perete. După un timp, am văzut o fetiţă trudindu-se să 
înainteze prin zăpadă. Avea pe cap o basma, dintr-un material 
grosolan ca pânza de sac, şi o ţinea aşa... (Işi strânse pumnul 
sub bărbie.) Am decis că mergea spre casa ei şi, pac! am 
văzut o stradă întreagă acolo, toată îngropată sub omăt. Ea a 
mers pe stradă, apoi a intrat pe o alee şi într-o casă. Asta a 


16 H. Rider Haggard (1856-1925), autor englez de romane de. 
aventuri 


fost cel mai grozav. Stăteam în apartament şi mă uitam la 
tapetoviziune. Atât doar că Jeff îi zicea creieroviziune. 

— Jeff este cel cu care trăiai? 

— Da. "Excursia" cea mai neplăcută a fost când am decis 
să desfund chiuveta. Nu ştiu de ce... Uneori, când te droghezi, 
ai idei stranii, atât doar că-ţi par perfect normale. Părea că 
trebuie neapărat să desfund chiuveta. Am luat pompa şi am 
făcut-o... şi din canal au ieşit numai rahaturi. Nu ştiu nici în 
ziua de azi câte din chestiile alea erau adevărate şi câte erau 
produsul minţii mele. Zaţ de cafea... O cămaşă veche... Bucăţi 
mari de grăsime coagulată... Ceva roşu care semăna cu 
sângele... Şi mâna... Mâna unui bărbat. 

— Poftim?! 

— O mână. L-am strigat pe Jeff şi i-am zis: "Hei, cineva a 
aruncat pe cineva la canal." El însă plecase undeva şi 
rămăsesem singură. Am pompat ca nebuna şi-n cele din urmă 
am scos antebraţul afară. Mâna stătea pe porţelanul pătat cu 
zaț, iar antebraţul ieşea pe jumătate din canal. M-am dus în 
living pentru un minut, să văd dacă Jeff se întorsese, iar când 
am revenit în bucătărie, mâna şi braţul dispăruseră. M-a cam 
pus pe gânduri. Uneori, visez la chestia asta. 

— Este o nebunie, spuse el şi încetini când trecură peste 
un pod aflat în construcţie. 

— Drogurile te fac s-o iei razna, încuviinţă ea. Uneori, 
asta-i bine. De cele mai multe ori, nu este. Oricum, intrasem 
nasol în droguri. Ai văzut vreodată desenele alea care descriu 
un atom, înconjurat de electroni, protoni şi neutroni? 

— Da. 

— Ei bine, închipuie-ţi că apartamentul nostru era nucleul 
şi toţi cei care veneau şi plecau erau protonii şi electronii. 
Oamenii intrau şi ieşeau, veneau şi plecau, fără să aibă nici o 
legătură între ei, ca în Manhattan Transfer. 

— Cartea asta n-am citit-o. 

— Ar trebui. Jeff spunea mereu că Dos Passos” a fost 


1 john (Roderigo) Dos Passos (1896-1970), scriitor american. 
Manhattan Transfera apărut în 1925 


primul jurnalist subiectiv şi exagerat. Este o carte tare 
ciudată. În tot cazul, în unele nopţi stăteam şi ne uitam la 
televizor cu sunetul oprit şi cu un disc la picup, toţi eram 
drogaţi, unii poate făceau dragoste în dormitor şi nici măcar 
nu ştiam cine dracu' erau. Inţelegi ce vreau să zic? 

Amintindu-şi de unele dintre petrecerile la care apăruse 
beat şi prin care trecuse la fel de năucit ca Alice în Ţara 
Minunilor, el încuviinţă. 

— Intr-o noapte a fost o emisiune specială despre Bob 
Hopet’. Toţi eram în living, făcuţi bine, şi râdeam ca nebunii la 
poantele alea vechi, la glumele răsuflate şi la miştocăreala 
politicoasă despre avizii de putere din Washington. Stăteam 
în jurul televizorului ca mămicile şi tăticii noştri de-acasă şi eu 
mi-am zis, uite pentru ce am trecut prin războiul cu Vietnam 
— ca Bob Hope să poată astupa prăpastia dintre generaţii. 
Totul depinde de felul în care te bine dispui. 

— Dar voi eraţi prea puri pentru asta. 

— Prea puri? Nu, nu era asta. Am început să mă gândesc 
însă la ultimii cincisprezece ani ca fiind un fel de joc Monopoly 
grotesc. Francis Gary Powers! este doborât în avionul lui, 
model U-2. Stai un tur. Negrii sunt împrăştiaţi cu furtunurile 
pompierilor în Selma?. Mergi direct la închisoare. 
Demonstranţii pentru libertate sunt împuşcaţi în Mississippi, 
marşuri, mitinguri. Lester Maddox” cu cozile de topor, 
Kennedy cu craniul pulverizat în Dallas, Vietnam, alte marşuri, 
Kent State University, greve studenţeşti, mişcarea pentru 
eliberarea femeilor — şi toate astea, pentru ce? Pentru ca 
nişte tipi să poată sta drogaţi într-un apartament ca vai de 
lume şi să se uite la Bob Hope? Mă fut — nu-mi doresc aşa 
ceva. Aşa c-am decis să plec. 

— Şi Jeff? 


18 Robert Hope (1903-2003), actor şi comedian american 
1 Pilotul american al avionului de spionaj U-2, capturat 
deasupra URSS, în mai 1960 

2 Segregaţionist care în 1960 a câştigat alegerile ca 
guvernator al statului Georgia 


Ea ridică din umeri. 

— El are bursă. Merge bine. Zicea c-o să vină vara 
viitoare, dar n-o să-l caut, până nu-l văd. 

Pe faţa ei se citea o expresie de clară dezamăgire, pe 
care o simţea probabil dificil de controlat. 

— Îi duci dorul? 

— In fiecare noapte. 

— De ce tocmai Vegas? Cunoşti pe cineva acolo? 

— Nu. 

— Pare un loc neaşteptat pentru o idealistă. 

— Asta crezi că sunt? (Izbucni în râs şi-şi aprinse o 
ţigară.) Poate că ai dreptate. Nu cred însă că un ideal are 
nevoie de o locaţie anumită. Vreau să văd oraşul ăla. Este 
atât de diferit de restul ţării, încât trebuie să fie bun. Dar n-o 
să mă bag la jocurile de noroc. O să-mi iau o slujbă. 

— Şi după aceea? 

Ea expiră fumul şi strânse din umeri. Treceau pe lângă 
un indicator care anunţa: 


LANDY 8 KM 


— O să-ncerc să mă adun, zise ea. N-o să mai bag 
droguri în mine mult timp şi-o să mă las şi de-astea. (Mişcă 
ţigara prin aer şi descrise din întâmplare un cerc, de parcă ar 
fi ştiut că adevărul era altul.) O să-ncetez să mai pretind că 
viaţa mea încă n-a-nceput. A început. Au trecut douăzeci la 
sută din ea. l-am luat caimacul. 

— Uite, acolo este intrarea pe autostradă. 

Opri maşina pe dreapta. 

— Dar tu? Tu ce vei face? 

El răspunse precaut: 

— O să văd ce se-ntâmplă. O să-mi păstrez opţiunile 
deschise. 

— Dacă nu te superi că ţi-o spun, nu eşti cel mai popular 
om din oraş. 

— Nu, nu mă supăr. 

— Poftim! Ţine asta. 


Îi întinse un pachetel învelit în staniol, pe care-l ţinea 
între degetele arătător şi mijlociu de la mâna dreaptă. 

ÎI luă şi-l privi. Staniolul reflectă soarele strălucitor al 
dimineţii şi-i trimise în ochi săgeți de lumină. 

— Ce este? 

— Produsul IV, mescalină sintetică. Cel mai tare şi mai 
curat drog artificial fabricat vreodată. (Şovăi.) Poate c-ar 
trebui s-o arunci la closet, după ce ajungi acasă. S-ar putea să 
te dea peste cap şi mai rău decât eşti deja. Dar s-ar putea să 
te ajute. Am auzit şi de cazuri din astea. 

— Le-ai văzut vreodată? 

Ea surâse amar. 

— Nu. 

— Vrei să faci ceva pentru mine? Dacă poţi? 

— Dacă pot... 

— Sună-mă în ziua de Crăciun. 

— De ce? 

— Eşti ca o carte pe care încă n-am terminat-o. Vreau să 
ştiu ce s-a mai întâmplat, chiar dacă numai puţin. Telefonează 
cu taxă inversă. Uite, îţi scriu numărul meu. 

Scotocea după un pix în buzunar, când ea spuse: 

— Nu. 

O privi, derutat şi rănit. 

— Nu? 

— Dacă am nevoie de număr, îl pot găsi în cartea de 
telefoane. Dar poate c-ar fi mai bine să n-o fac. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Îmi place de tine, însă parcă te-ar fi rănit 
cineva. Nu ştiu cum să-ţi explic. Ca şi cum ai fi pe punctul să 
faci ceva cu totul irațional. 

— Mă crezi nebun, se auzi el rostind. Du-te-n mă-ta! 

Ea cobori din maşină, rigid. El se aplecă peste scaunul de 
alături. 

— Olivia... 

— Poate că nu-i numele meu. 

— Poate că este. Te rog, telefonează-mi! 

— Fii atent cu chestia aia, îi arătă ea pacheţelul în 


staniol. Şi tu te plimbi singur prin spaţiul cosmic. 

— La revedere. Ai grijă! 

— Grijă — ce-i aia? (Din nou surâsul amar.) La revedere, 
domnule Dawes. Mulţumesc. Eşti bun la pat, te deranjează că 
ţi-o spun? Eşti bun. La revedere! 

Trânti portiera, închizând-o, traversă Ruta 7 şi rămase la 
baza rampei de intrare pe autostradă. O privi, făcând semn cu 
degetul mare spre două maşini. Nici una nu opri. Apoi 
şoseaua fu liberă şi el întoarse, claxonând o dată. In oglinda 
retrovizoare, văzu un facsimil micuţ al braţului ei fluturat. 

Proasta dracului, gândi el, plină de toate aerele posibile 
din lume. Cu toate acestea, când întinse mâna ca să deschidă 
radioul, degetele îi tremurau. 


XXX 


Conduse înapoi spre oraş, ieşi pe autostradă şi şofă trei 
sute douăzeci de kilometri cu 115 km/h. O dată, fu cât pe aici 
să arunce pe geam pacheţelul învelit în staniol. O dată, fu cât 
pe aici să înghită pastila dinăuntru. În cele din urmă, o puse 
pur şi simplu în buzunarul hainei. 


KKK 


Când ajunse acasă, se simțea secătuit, golit de orice 
sentimente. Derivaţia 784 progresase în timpul zilei; peste 
două săptămâni, spălătoria avea să fie gata pentru demolare. 
Deja demontaseră utilajele grele. Cu trei seri în urmă, Tom 
Granger îi povestise despre asta într-o conversaţie telefonică 
ciudată şi poticnită. Ziua demolării avea să şi-o petreacă 
acolo, privind. Avea chiar să-şi pregătească un pacheţel cu 
mâncare. 

Sosise o scrisoare pentru Mary, de la fratele ei din 
Jacksonville. Când o scrisese, nu ştia despre separarea lor. O 
puse deoparte, absent, alături de alte scrisori adresate lui 
Mary pe care uita mereu să i le trimită. 

Băgă la cuptor un semipreparat congelat şi se gândi să-şi 


prepare ceva de băut. Decise să n-o facă. Voia să se 
gândească la întâlnirea sa sexuală din noaptea trecută, s-o 
savureze şi să-i exploreze nuanțele. Câteva pahare, şi ar fi 
căpătat culoarea nefirească, febrilă a unui film porno prost — 
Studente insomniace, Numai peste 21 de ani — şi nu voia să 
se gândească în felul acela la ea. 

Fata nu reapărea totuşi aşa cum o dorise el. Nu-şi putea 
reaminti senzaţia precisă de fermitate a sânilor sau gustul 
secret al sfârcurilor. Ştia că frecarea reală a actului sexual 
fusese mult mai plăcută cu ea decât cu Mary. Olivia i se 
împotrivise mai strâns şi o dată penisul lui scăpase din 
vaginul ei cu un sunet audibil, ca pocnetul unui dop de 
şampanie. In acelaşi timp, nu putea să spună cu adevărat 
care fusese plăcerea. In loc de a fi capabil s-o simtă, dorea să 
se masturbeze. Dorinţa aceea îl dezgustă. În plus, dezgustul 
lui îl dezgusta. Nu era o sfântă, se asigură, aşezându-se să-şi 
consume cina. Nu era decât o târfă hoinară. Ba încă se ducea 
la Las Vegas. Se trezi dorindu-şi să poată vedea episodul prin 
ochiul sceptic al lui Magliore, iar asta-l dezgustă cel mai mult 
dintre toate. 

Spre sfârşitul serii, se îmbătă, în ciuda bunelor lui intenţii, 
şi pe la ora 22 îl apucă din nou imboldul familiar şi 
sentimental de a-i telefona lui Mary. În loc s-o facă, se 
masturbă înaintea televizorului şi ejaculă în timp ce un 
prezentator demonstra, indiscutabil, că Anacin atingea şi 
menținea cel mai înalt nivel de reducere a durerilor dintre 
toate analgezicele. 


8 decembrie 1973 


Sâmbătă nu ieşi cu maşina. Rătăci fără ţel prin casă, 
amânând lucrul care trebuia făcut. In cele din urmă, sună la 
socrii lui. Lester şi Jean Calloway, părinţii lui Mary, se apropiau 
amândoi de şaptezeci de ani. La apelurile lui anterioare, Jean 
(căreia Charlie îi spusese mereu "Mama Jean") răspunsese la 
telefon, cu glasul transformându-se în cuburi de gheaţă când 


îşi dăduse seama cine sunase. Pentru Jean şi, neîndoios, 
pentru Lester, el era un animal care o luase razna şi le 
muşcase fiica. Acum animalul telefona întruna, evident beat, 
scâncind ca fata lor să se întoarcă, pentru ca s-o poată muşca 
din nou. 

— Alo? o auzi răspunzând chiar pe Mary şi fu suficient de 
uşurat pentru a putea vorbi normal. 

— Eu sunt, Mary. 

— Ah, Bart. Ce faci? 

Era imposibil să-i descifreze glasul. 

— Binişor. 

— Cum rezistă rezervele de Southern Comfort? 

— Mary, nu beau. 

— Este o victorie? 

Vorbea rece, şi el simţi un fior de panică, mai ales pentru 
că aprecierea sa fusese cu totul eronată. Era posibil ca o 
persoană pe care o cunoscuse de atâta vreme şi despre care 
crezuse că o cunoscuse atât de bine să se îndepărteze atât de 
uşor? 

— Cred că da, răspunse jalnic. 

— Am auzit că spălătoria s-a închis, spuse ea. 

— Probabil numai temporar. 

Avea senzaţia bizară că se afla într-un ascensor şi 
discuta, stânjenit, cu cineva care-l considera plictisitor. 

— Soţia lui Tom Granger mi-a spus altceva. 

In sfârşit, o acuzaţie. O acuzaţie era mai bună decât 
nimic. 

— Tom n-o să aibă probleme. Concurența din centru era 
demult cu ochii pe el. Tipii de la Brite-Kleen... 

| se păru că ea oftase. 

— De ce ai telefonat, Bart? 

— Cred c-ar trebui să ne vedem, rosti precaut. Trebuie să 
discutăm despre situaţia asta, Mary. 

— Te referi la un divorţ? 

Pronunţase cuvântul cu destul calm, dar avu impresia că 
simţise panică în vocea ei. 

— Tu ai vrea un divorţ? 


— Nu ştiu ce vreau. (Calmul ei se fractură şi glasul îi sună 
mânios şi speriat.) Credeam că totul era bine. Eram fericită şi 
credeam că şi tu eşti fericit. Acum, pe neaşteptate, totul s-a 
schimbat. 

— Credeai că totul era bine, repetă el şi brusc se înfurie. 
Trebuie să fi fost destul de idioată ca să gândeşti aşa ceva. 
Crezi că i-am tras un şut slujbei, ca un fel de glumă, ca un 
licean din ultimul an, care aruncă o pocnitoare în toaleta 
fetelor? 

— Atunci, ce-i, Bart? Ce s-a-ntâmplat? 

Furia i se nărui ca un troian de zăpadă îngălbenită şi 
roasă pe dedesubt şi descoperi că dincolo de ea erau lacrimi. 
Se luptă cu ele, înverşunat, simțindu-se trădat. Chestia asta 
nu trebuia să se întâmple când era treaz. Când eşti treaz, ar 
trebui să-ţi poţi menţine dracului controlul. Simţea însă că era 
gata să se descarce de toate şi să plângă în poala ei, ca un 
puşti cu patina stricată şi genunchiul julit. Nu-i putea totuşi 
spune ce anume se întâmplase, fiindcă nu ştia nici el cu 
exactitate, şi plânsul fără motiv ar fi semănat prea mult cu 
vecinătatea spitalului de nebuni. 

— Nu ştiu, răspunse în cele din urmă. 

— Charlie? 

Neajutorat, el spuse: 

— Dacă asta a fost o parte, cum ai putut să fii atât de 
oarbă faţă de restul? 

— Şi mie îmi lipseşte, Bart. Îmi lipseşte şi acum. În 
fiecare zi. 

Din nou, resentimente. În cazul ăsta, ai un mod tare 
ciudat de a o demonstra. 

— Nu-i bine, spuse el, în cele din urmă. 

Lacrimile i se prelingeau pe obraji, dar le opri să i se 
strecoare în glas. Domnilor, cred că i-am ras, se gândi şi fu 
gata să chicotească. 

— Nu prin telefon. Am sunat să-ţi propun să ne întâlnim 
luni şi să prânzim. La Handy Andy. 

— Bine. La ce oră? 

— Nu contează. Pot să-mi iau liber de la slujbă. 


Gluma căzu pe podea şi muri sleită. 

— La unu? întrebă ea. 

— Sigur că da. O să ocup o masă. 

— Mai bine fă o rezervare. Să nu te duci acolo de la 
unsprezece şi să începi să bei. 

— N-o s-o fac, spuse el, umil, ştiind că probabil o va face. 

Se făcu tăcere. Părea că nu mai era nimic de spus. Vag, 
aproape pierdute în băzâitul liniei telefonice, alte voci 
spectrale discutau alte probleme spectrale. După aceea, ea 
spuse ceva care-l luă cu totul prin surprindere: 

— Bart, trebuie să consuli un psihiatru. 

— Ce să consult? 

— Un psihiatru. Ştiu cum sună asta — s-o auzi spusă aşa, 
direct. Vreau însă să ştii că indiferent ce vom decide, eu nu 
mă-ntorc să stau cu tine, dacă nu eşti de acord. 

— La revedere, Mary, zise el încet. Ne vedem luni. 

— Bart, ai nevoie de un ajutor pe care eu nu ţi-l pot oferi. 

Lent, înfigând cuțitul pe cât de bine putea prin trei 
kilometri de cablu telefonic nevăzut, el spuse: 

— Asta ştiam oricum. La revedere, Mary. 

Inchise înainte de a putea auzi rezultatul şi constată că 
se simţea mulţumit. Game, set şi meci. Azvârli cât colo un 
recipient de plastic pentru lapte şi constată că se simţea 
mulţumit că nu aruncase un obiect care se putea sparge. 
Deschise dulăpiorul de deasupra chiuvetei, smulse primele 
două pahare peste care dădu cu mâna şi le trânti de podea. 
Se făcură ţăndări. 

Futu-ți gura mă-tii! îşi urlă. De ce pizda mă-tii nu-ți ţii pur 
şi simplu răsuflarea până CRĂPI în gura mă-tii?! 

Izbi cu pumnul în perete pentru a reduce la tăcere glasul 
acela şi răcni de durere. Işi strânse pumnul drept rănit în 
cealaltă mână şi rămase în mijlocul încăperii, tremurând. 
După ce-şi recăpătă controlul, luă mătura şi făraşul şi făcu 
curăţenie, simțindu-se speriat, posac şi mahmur. 


9 decembrie 1973 


leşi pe autostradă, şofă două sute patruzeci de kilometri, 
după care se întoarse. Nu cuteză să meargă mai departe. Era 
prima duminică fără benzină şi toate benzinăriile de pe 
autostradă erau închise. Şi nu dorea să meargă pe jos. Vezi? 
îşi spuse. Aşa păcălesc rahaţi ca tine, Georgie. 

Fred? Tu eşti? Cui datorez onoarea acestei vizite, Freddy? 

Hai sictir, amice! 

Pe drumul spre casă, auzi la radio un mesaj publicitar 
naţional: 

"Vă îngrijorează criza de benzină şi doriţi să vă asiguraţi 
că dumneavoastră şi familia dumneavoastră nu veţi fi luaţi 
prin surprindere de gerurile iernii? Aţi pornit spre cea mai 
apropiată benzinărie cu o duzină de canistre de douăzeci de 
litri. Dacă ţineţi însă cu adevărat la familia dumneavoastră, ar 
fi mai bine să vă întoarceţi acasă. Depozitarea necorespunză- 
toare a benzinei este periculoasă. Este şi ilegală, dar să lăsăm 
la o parte deocamdată aspectul acesta. Gândiţi-vă: Atunci 
când vaporii de benzină intră în combinaţie cu aerul, ei devin 
explozivi, iar patru litri de benzină au potenţialul exploziv a 
douăsprezece batoane de dinamită. Gândiţi-vă la asta, înainte 
de a umple canistrele. Apoi gândiţi-vă la familia 
dumneavoastră. Noi dorim să trăiţi. 

Acesta a fost un mesaj publicitar naţional din partea 
postului WLDM. Oamenii Muzicii vă reamintesc să lăsaţi 
depozitarea benzinei în seama celor care sunt echipați pentru 
a o face corespunzător." 

Inchise radioul, încetini la 80 km/h şi reveni pe banda 
întâi. 

— Douăsprezece batoane de dinamită, spuse el. 
Incredibil. 

Dacă s-ar fi uitat în oglinda retrovizoare, ar fi văzut că 
rânjea. 


10 decembrie 1973 


Ajunse la Handy Andy la ora 11:30 şi şeful de sală îi oferi 
o masă lângă uşile batante în formă de aripi stilizate ce 
duceau spre fumoar — fără să aibă o poziţie grozavă, era una 
dintre puţinele rămase neocupate pe măsură ce localul se 
umplea pentru prânz. Handy Andy era specializat în antricoa- 
te, cotlete şi ceva denumit "Andyburger", care aducea cu o 
salată asortată cu ouă fierte tari şi carne, înghesuită într-o 
chiflă uriaşă cu susan, în care se înfigea o scobitoare pentru a 
ţine totul laolaltă. Ca toate restaurantele mari din centrul 
oraşului, şi acesta cunoştea cicluri inefabile de aglomeraţie şi 
pustietate. Cu două luni în urmă, ar fi putut să intre aici la a- 
miază şi să-şi aleagă orice masă dorea... poate că peste trei 
luni, putea să procedeze la fel. Pentru el, fusese dintotdeauna 
unul dintre misterele mărunte ale vieţii, aidoma incidentelor 
din cărţile lui Charles Fort?! sau instinctului care readucea 
rândunelele la Capistrano, orăşelul acela din sudul Californiei, 
întotdeauna la aceeaşi dată. 

Când se aşeză, privi iute în jur, temându-se că-i va vedea 
pe Vinnie Mason, Steve Ordner sau pe alt şef de la spălătorie. 
Localul era însă ticsit cu străini. În stânga, un tânăr încerca 
să-şi convingă prietena că în luna februarie îşi puteau permite 
trei zile în Valea Soarelui. Restul conversaţiei din sală era 
doar o rumoare blândă, liniştitoare. 

— Beţi ceva, domnule? 

Chelnerul apăruse în spatele său. 

— Un scotch mic cu gheaţă, te rog, îi spuse. 

— Da, domnule. 

O lungi cu primul pahar până la 12:00, apoi mai rase 
două până la 12:30, după care, pur şi simplu de-al naibii, 
comandă unul dublu. Tocmai îl scurgea, când o văzu pe Mary 
intrând şi oprindu-se în uşa dintre fumoar şi sala de mese, 
căutându-l din ochi. Mai multe capete se întoarseră s-o 
privească şi el gândi: Mary, ar trebui să-mi mulțumeşti — eşti 
frumoasă. Ridică braţul drept şi-l flutură. 


21 Charles (Hoy) Fort (1874-1932), autor american de cărţi 
despre incidente şi fenomene inexplicabile 


Ea ridică de asemenea braţul, răspunzându-i, şi porni 
spre masa lui. Purta o rochie de lână, lungă până la genunchi, 
cu modele cenuşii pastelate. Avea părul împletit într-o singură 
coadă groasă, care-i cobora până la omoplaţi, într-o coafură 
pe care nu-şi reamintea s-o mai fi văzut (şi poate că tocmai 
de aceea se pieptănase aşa). O făcea să pară tânără şi se 
simţi cuprins de un fulgerător fior de vinovăţie, amintindu-şi 
de Olivia, sub el, pe patul pe care-l împărţise de atâtea ori cu 
Mary. 

— Bună, Bart, rosti ea. 

— Bună. Arăţi extraordinar de drăguță. 

— Mulţumesc. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu... o să mănânc doar un Andyburger. Ai venit de 
mult? 

— Nu, nu de mult. 

Clienţii care veniseră pentru prânz se mai împuţinaseră şi 
chelnerul lui apăru aproape imediat. 

— Doriţi să comandaţi acum, domnule? 

— Da. Doi Andyburger. Un pahar cu lapte pentru doamna 
şi încă unul dublu pentru mine. 

Privi spre Mary, dar faţa ei nu trăda nimic. Asta era rău. 
Dacă ea ar fi spus ceva, ar fi renunţat la scotch-ul dublu. 
Spera că nu va fi nevoit să se ducă la toaletă, fiindcă nu era 
sigur că ar fi putut să umble drept. Ar fi fost un amănunt 
picant cu care să se întoarcă acasă la părinţii ei. "Du-mă-n 
buna mea Virginie..." Fu cât pe aici să chicotească. 

— Nu eşti beat, dar eşti pe cale, spuse ea şi-şi despături 
şervetul pe genunchi. 

— Bună replică. Ai făcut repetiţie? 

— Bart, haide să nu-ncepem să ne certăm! 

— Bine, încuviinţă el. 

Ea învârti paharul cu apă, el îşi plimbă un deget pe 
suportul paharului. 

— Ei bine? zise ea în cele din urmă. 

— Ei bine — ce? 

— Când mi-ai telefonat, am crezut că ai un plan. Acum, 


când ai curajul beţivului, despre ce-i vorba? 

— Nu mai eşti gripată, comentă el prosteşte şi făcu o 
gaură în suportul paharului, fără să fi vrut. 

Nu-i putea spune care era principalul lui gând: cât de 
mult părea ea să se fi schimbat, cum devenise deodată 
sofisticată şi periculoasă, aidoma unei secretare care a 
negociat o oră de prânz mai târzie şi care ar refuza orice 
invitaţie la un păhărel care n-ar veni din partea unui bărbat 
într-un costum de patru sute de dolari. Şi cine ar fi putut şti 
adevărul, doar privind croiala materialului? 

— Bart, ce vom face noi? 

— Dacă vrei, o să mă duc la un psihiatru, cobori el glasul. 

— Când? 

— İn curând. 

— Poţi să-ţi faci o programare chiar azi după-amiază, 
dacă vrei. 

— Nu cunosc pe nici unul. 

— Poţi căuta în Pagini Aurii. 

— E aiurea ca să alegi un doctor de nebuni. 

Ea îl privi în tăcere şi el îşi feri ochii, stânjenit. 

— Eşti furios pe mine, nu-i aşa? îl întrebă. 

— Păi, chestia-i că n-am o slujbă. Cincizeci de dolari pe 
oră consultaţia mi se pare cam multişor pentru un şomer. 

— Tu din ce crezi că trăiesc eu? îi replică ea, tăios. Din 
mila alor mei. După câte ţii minte, amândoi sunt pensionari. 

— După câte ţin minte, taică-tău are destule acţiuni în 
SOI şi Beechcraft ca să vă ajungă la toţi trei fără griji până-n 
secolul următor. 

— Bart, nu-i aşa. 

Părea surprinsă şi rănită. 

— Rahat, nu-i aşa. larna trecută au fost în Jamaica, cu un 
an înainte la Miami, iar cu un an mai înainte, tocmai la 
Fountainbleau şi Honolulu. Nimeni nu face aşa ceva dintr-o 
pensie de inginer. Aşa că nu mă lua cu texte despre sărăcie... 

— Termină, Bart! Pari gelos. 

— Ca să nu mai amintesc de un Cadillac Gran Deville şi 
de un break Bonneville. Nu-i rău! Pe care dintre ele o folosesc 


atunci când se duc să-şi ridice ajutorul social? 

— Termină! şuieră ea, cu buzele dezvelindu-i puţin dinţii 
albi şi mici, şi strânse cu degetele marginea mesei. 

— Scuze, mormăi el. 

— Vine ospătarul. 

Temperatura dintre ei mai cobori puţin, în timp ce 
ospătarul le puse în faţă Andyburgerii şi cartofii prăjiţi, 
adăugă castronaşe minuscule cu mazăre şi ceapă verde, apoi 
se retrase. O vreme, mâncară fără să schimbe nici o vorbă, 
concentrându-se să nu se murdărească pe bărbie ori să nu le 
cadă firimituri în poală. Mă întreb câte căsnicii a salvat 
Andyburger? se gândi el. Pur şi simplu, prin atributul lui 
providenţial — când îl mănânci, trebuie să taci. 

Ea îşi lăsă în farfurie Andyburgerul pe jumătate mâncat, 
îşi tamponă buzele cu şervetul şi spuse: 

— Este la fel de bun pe cât îl ţineam minte. Bart, ai vreo 
idee cât de cât raţională despre ce-i de făcut? 

— Sigur că da, replică el, jignit. 

Nu ştia însă care era ideea lui. Poate c-ar fi ştiut, dacă ar 
mai fi dat pe gât unul dublu. 

— Vrei să divorţezi? 

— Nu. 

Părea necesar ceva pozitiv. 

— Vrei să mă întorc? 

— Tu vrei? 

— Nu ştiu, zise ea. Vrei să-ţi spun ceva, Bart? Pentru 
prima dată după douăzeci de ani, îmi fac griji pentru mine. 
Trebuie să-mi port singură de grijă. (Ridică Andyburgerul la 
gură, după care îl puse înapoi în farfurie.) Ştiai că a fost cât 
pe aici să nu mă mărit cu tine? Ţi-a trecut vreodată asta prin 
minte? 

Surpriza de pe chipul lui păru c-o mulţumeşte. 

— Nu cred că ţi-a trecut. Eram însărcinată, aşa că, 
bineînţeles, voiam să mă mărit cu tine. Totuşi, o parte din 
mine nu voia. Ceva îmi tot şoptea că va fi cea mai mare 
greşeală din viaţa mea. Trei zile m-am perpelit la foc mic, 
vomitând în fiecare dimineaţă când mă trezeam, urându-te pe 


tine pentru asta, gândindu-mă la fel de fel de lucruri. Să fug... 
Să avortez... Să nasc şi apoi să încredinţez pruncul pentru 
adopţie... Să nasc şi să păstrez pruncul... In cele din urmă 
însă, am decis să aleg calea raţională. Calea raţională! 
(Izbucni în râs.) După aceea, oricum am pierdut pruncul. 

— Da, murmură el, dorindu-şi ca discuţia să se îndrepte 
în altă direcţie. 

Aducea prea mult cu deschiderea uşii unui separeu dintr- 
o toaletă publică pentru ca apoi să calci într-o baltă de vomă. 

— Dar am fost fericită alături de tine, Bart. 

— Ai fost? întrebă automat. 

Constată că dorea să plece. Nu mergea. Cel puţin, pentru 
el nu mergea. 

— Da. Insă cu o femeie căsătorită se întâmplă ceva care 
nu se întâmplă cu un bărbat căsătorit. Mai ţii minte că atunci 
când erai mic nu-ţi făceai niciodată griji în legătură cu părinţii 
tăi? Te aşteptai pur şi simplu ca ei să fie acolo şi chiar erau, la 
fel cum erau mâncarea, căldura şi hainele. 

— Cred că da. Sigur că da. 

— lar prostuţa de mine a rămas gravidă. Şi pentru trei 
zile, în jurul meu s-a deschis o lume complet nouă. 

Se aplecase peste masă, cu ochii scăpărători şi încordaţi, 
iar el îşi dădu seama, brusc şi şocat, că declaraţia aceea era 
importantă pentru ea, că însemna mai mult decât a se întâlni 
cu prietenele ei fără copii, a decide ce pereche de pantaloni 
să cumpere în magazinul Banberry's ori a ghici celebrităţile cu 
care Merv Griffin va pălăvrăgi la 16:30. Asta era important 
pentru ea şi oare străbătuse într-adevăr douăzeci de ani de 
căsnicie având doar acest unic gând important? O făcuse cu 
adevărat? Aproape că asta declarase. Douăzeci de ani, 
Dumnezeule! Simţi că-i vine să vomite. Îi plăcea mult mai 
mult imaginea ei ridicând sticla goală şi fluturând-o fericită de 
pe cealaltă parte a drumului. 

— M-am văzut ca o persoană independentă, spunea ea. 
O persoană independentă care nu trebuie să dea explicaţii 
nimănui sau să se subordoneze cuiva. In jurul meu nu exista 
nimeni care să-ncerce să mă schimbe, fiindcă ştiam că 


puteam să fiu schimbată. Întotdeauna am fost slabă în felul 
acesta. În acelaşi timp, nu exista nimeni spre care să mă 
întorc dacă eram bolnavă, speriată sau poate falită. Aşa că 
am făcut ceea ce era logic. Ca mama şi ca mama ei. Ca 
prietenele mele. Mă săturasem să fiu domnişoară de onoare 
şi să-ncerc să prind buchetul miresei, pe la nunţi. De aceea 
am spus "da", adică ceea ce te aşteptai tu, şi lucrurile s-au 
derulat mai departe. N-au existat griji, iar când pruncul a 
murit şi când Charlie a murit, tu erai alături de mine. Şi ai fost 
mereu bun cu mine. Ştiu asta şi o apreciez. Totuşi, era un 
mediu închis. Am încetat să mai gândesc. Credeam că 
gândesc, dar nu era aşa. lar acum mă doare când gândesc. 
Mă doare. 

ÎI privi pentru un minut cu un resentiment evident, care 
se destrămă. 

— Te rog, de aceea, să gândeşti tu pentru mine, Bart. Ce 
vom face în continuare? 

— O să-mi iau o slujbă, minţi el. 

— O slujbă... 

— Şi o să mă duc la un psihiatru. Mary, lucrurile se vor 
îndrepta. Îmi dau cuvântul. Am luat-o niţel razna, dar o să-mi 
revin pe făgaş. Sunt... 

— Vrei să vin acasă? 

— Peste vreo două săptămâni, sigur că da. Trebuie să-mi 
adun niţel gândurile şi... 

— Acasă? Ce prostii tot vorbesc? O vor demola. Ce tot 
spun aici — acasă?! lisuse, gemu ea, ce dezastru. De ce-a fost 
nevoie să mă târăşti în dezastrul ăsta oribil? 

N-o putea suporta în felul acela. Nu semăna cu Mary, 
câtuşi de puţin. 

— Poate că nu, îi spuse şi o prinse de mână peste masă. 
Poate că n-o vor demola, Mary, s-ar putea să se 
răzgândească, dacă mă duc şi stau de vorbă cu ei, dacă le 
explic situaţia, poate că... 

Ea îşi smulse mâna. İl privea oripilată. 

— Bart, îi şopti. 

— Ce-i... 


Se opri, nesigur. Ce vorbise? Oare ce putuse spune 
pentru ca faţa ei să fie atât de îngrozită? 

— Ştii c-o vor demola! O ştiai de mult timp. lar acum 
stăm aici şi ne-nvârtim mereu în cerc... 

— Nu, nu-i aşa, zise el. Nu-i aşa. Pe cuvânt. Nu ne- 
nvârtim în cerc. Noi... noi... 

Dar ce făceau ei? Se simţea ireal. 

— Bart, cred că ar fi mai bine să plec. 

— O să-mi iau o slujbă... 

— Mai vorbim... 

Se sculă repede şi se lovi cu coapsa de muchia mesei, 
făcând să zăngăne vesela şi tacâmurile. 

— Psihiatrul, Mary, îţi promit... 

— Mama voia să mă duc la un magazin... 

— Atunci, du-te! urlă el şi în jur se întoarseră capete. 
Cară-te dracului de-aici! Ţi-am dat tot ce-aveam mai bun şi cu 
ce m-am ales? C-o casă pe care o s-o demoleze 
municipalitatea. Dispari şi să nu te mai văd! 

Ea ieşi în fugă. O tăcere oribilă pluti parcă o veşnicie în 
local. După aceea, conversațiile se reluară. Îşi cobori privirea 
spre hamburgerul pe jumătate mâncat, din care picura 
maioneză, şi tremură, temându-se că avea să vomite. Când 
ştiu că nu avea s-o facă, achită nota de plată şi ieşi fără să 
privească în jur. 


12 decembrie 1973 


În seara anterioară (fiind beat), întocmise o listă pentru 
Crăciun şi acum se afla în centru, bifând o versiune 
prescurtată a ei. Lista iniţială fusese copleşitoare — peste o 
sută douăzeci de nume, cuprinzând toate rudele apropiate şi 
îndepărtate ale lui şi ale lui Mary, mulţi prieteni şi cunoştinţe, 
iar la sfârşit — "Dumnezeu s-o apere pe regină"! — Steve 
Ordner, nevastă-sa şi, să dea dracii! fata lor în casă. 

Eliminase majoritatea numelor de pe listă, chicotind 
amuzat la unele dintre ele şi acum mergea fără grabă pe 


lângă vitrine ticsite de cadouri pentru Crăciun, toate urmând 
să fie dăruite în numele vechiului hoţ olandez, care se 
strecura pe horn în casele oamenilor şi fura tot ce găsea. O 
mână înmănuşată pipăi în buzunar sulul de cinci sute de 
dolari format din bancnote de zece dolari. 

Trăia din banii de asigurare, iar prima mie de dolari se 
topise cu viteză uluitoare. Apreciase că în ritmul acela avea 
să fie falit pe la jumătatea lunii martie, poate chiar mai 
devreme, dar constată că gândul nu-l neliniştea defel. 
Răspunsul la întrebarea: unde putea el să fie sau ce putea să 
facă în luna martie, era tot atât de incomprehensibil cât şi 
analiza matematică. 

Intră într-o giuvaiergerie şi cumpără un ac de argint 
bătut în formă de bufniţă, pentru Mary. Bufnița avea ochii din 
diamante ce scânteiau rece. Costa o sută cincizeci de dolari, 
plus TVA. Vânzătoarea era expansivă. Era convinsă că soţiei 
lui avea să-i placă. El zâmbi. Costul a trei şedinţe cu dr. Psiho, 
Freddy. Ce crezi despre asta? 

Freddy nu vorbea. 

Intră într-un supermagazin mare şi luă ascensorul până 
la raionul de jucării, care era dominat de un gigantic peisaj cu 
trenuleţ electric — dealuri din plastic verde sfredelite de 
tuneluri, gări din plastic, pasaje superioare, pasaje inferioare 
de nivel, macazuri şi o locomotivă Lionel care gonea prin 
toate, pufăind panglici de fum sintetic pe coş şi trăgând un şir 
lung de vagoane de marfă — B&O, SOO LINE, GREAT 
NORTHERN, GREAT WESTERN, WARNER BROTHERS (WARNER 
BROTHERS???), DIAMOND INTERNATIONAL, SOUTHERN 
PACIFIC. Copiii şi taţii lor stăteau lângă balustrada din lemn 
care înconjura peisajul şi simţi pentru ei un val cald de dra- 
goste, nepângărit de invidie. Simţea că s-ar fi putut duce la ei 
să le povestească despre dragostea lui pentru ei, să le 
mulţumească pentru existenţa lor şi pentru anotimp. De 
asemenea, le-ar fi atras atenţia să aibă grijă. 

Merse printre două rafturi cu păpuşi şi alese câte una 
pentru fiecare dintre cele trei nepoate: "Vorbăreaţa" Cathy 
pentru Tina, "Acrobata" Maisie pentru Cindy şi o Barbie pentru 


Sylvia, care împlinise unsprezece ani. De pe următorul culoar 
dintre rafturi, luă un soldat pentru Bill şi, după ce se gândi, un 
joc de şah pentru Andy. Andy avea doisprezece ani şi 
constituia un subiect de îngrijorare în familie. Bătrâna Bea din 
Baltimore îi mărturisise lui Mary că găsea întruna pete 
consistente pe cearşafurile lui Andy. Putea fi posibil? Atât de 
devreme? Mary îi spusese lui Bea că, în fiecare an, copiii 
deveneau tot mai precoce. Bea spunea că ea credea că de 
vină era laptele pe care-l beau şi vitaminele, dar ar fi dorit ca 
lui Andy să-i placă mai mult sporturile de echipă. Sau taberele 
de vară. Sau călăria. Sau orice. 

Nu contează, Andy, gândi el, strecurând jocul de şah sub 
braţ. Sacrifici calul, muţi regina în faţa turei şi-o freci pe sub 
masă dacă vrei. 

In faţa raionului de jucării se afla un tron uriaş pentru 
Moş Crăciun. Tronul era gol şi pe stativul din faţa lui fusese 
proptit un afiş: 


MOŞUL PRÂNZEŞTE LA FAIMOSUL NOSTRU 
MID-TOWN GRILL 
De ce nu veniți cu el? 


Un tânăr în blugi şi jachetă de blugi, cu braţele pline de 
pachete, privea înspre tron. Când se întoarse, văzu că era 
Vinnie Mason. 

— Vinnie! rosti el. 

Vinnie zâmbi şi se îmbujoră uşor, de parcă ar fi fost prins 
făcând o prostie. 

— Salut, Bart, zise el, apropiindu-se. 

Nu există nici un moment stânjenitor cauzat de 
strângerea mâinilor, deoarece aveau braţele prea ticsite de 
pachete. 

— Cumpărăturile de Crăciun? îl întrebă. 

— Da, chicoti Vinnie. Le-am adus sâmbătă pe Sharon şi 
Bobbie —fică-mea, Roberta. A împlinit trei ani şi voiam să-i 
facem o poză cu Moş Crăciun. Sâmbăta este zi de poze şi 
costă numai un dolar. Dar n-a vrut, şi pace. A plâns de s-a 


umflat. Sharon a fost destul de necăjită. 

— Este totuşi un moş ciudat cu o barbă mare. Uneori, 
copiii se mai sperie. Poate că la anul o să se ducă ia el. 

— Poate, surâse scurt Vinnie. 

Îi răspunse la zâmbet, gândindu-se că acum era mult mai 
uşor cu Vinnie. Ar fi dorit să-i spună să nu-l urască prea mult. 
Ar fi dorit să-i spună că-i părea rău dacă-i belise viaţa. 

— Cu ce te mai ocupi, Vinnie? 

Vinnie radia pur şi simplu. 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar e ceva excelent! Sunt 
managerul unei săli de cinema, iar de la vară o să mă ocup de 
alte trei săli. 

— Media Associates? 

Era una dintre companiile corporației. 

— Exact. Facem parte din lanţul Cinemate Releasing. Ne 
trimit toate filmele... chestiile de succes la box-office. Eu însă 
mă ocup complet de Westfall Cinema. 

— O să-i adauge alte săli? 

— Da, Cinema |! şi III, la vară. Plus Beacon, 
cinematograful în aer liber pentru automobile. O să mă ocup 
şi de ăla. 

Şovăi. 

— Vinnie, să-mi spui dacă-mi bag nasul unde nu-mi 
fierbe oala, dar dacă lanţul ăsta Cinemate alege filmele şi le 
distribuie, tu ce mai faci? 

— Păi, mă ocup de bani, bineînţeles. Mă ocup de 
aprovizionări — astea-s foarte importante. Ştiai că standul de 
bomboane, dacă-i bine condus, îţi scoate singur banii pentru 
aproape o zi de închiriere a filmului? Apoi întreţinerea şi... — 
se împăună vizibil — angajările şi concedierile. Imi ia foarte 
mult timp. Lui Sharon îi place, fiindcă se dă în vânt după 
filme, mai ales alea cu Paul Newman şi Clint Eastwood. Mie-mi 
place pentru că, brusc, am sărit de la 9000 la 11500. 

ÎI privi mohorât pentru o clipă, întrebându-se dacă ar fi 
trebuit să vorbească. Aşadar, aceasta era răsplata lui Ordner. 
Bravo, căţeluşule! la osciorul! 

— Şterge-o de-acolo, Vinnie, îi spuse. Şterge-o cât poţi 


mai repede. 

— Ce-ai zis, Bart? 

Fruntea lui Vinnie se încreţi, realmente derutată. 

— Ştii ce-nseamnă "comisionar", Vinnie? 

— Comisar? Sigur că da. Este un ofiţer de poliţie... 

— Nu comisar, ci comisionar. C-O-M-I-S-I-O-N-A-R. 

— Cred că nu ştiu, Bart. Provine din altă limbă? 

— Nu, este un termen din lumea birourilor. Este o 
persoană care face servicii. Un fel de curier. Du-te după 
cafea, du-te după brânză, fă o cursă, fiule. Comisionar. 

— Nu-nţeleg despre ce vorbeşti, Bart. Adică... 

— Adică Steve Ordner a discutat despre cazul tău special 
cu ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie — oricum, cu 
cei care contează — şi le-a zis: "Fiţi atenţi, băieţi, trebuie să 
facem ceva cu Vinnie Mason, care-i un caz delicat. El ne-a 
prevenit că Bart Dawes ăla umbla cu fofârlica şi, chiar dacă n- 
a avut destulă forţă de a ne permite să-l oprim pe Dawes îna- 
inte să ne facă să plângem, îi datorăm ceva. Desigur, nu-i 
putem acorda însă prea multă responsabilitate." Ştii de ce, 
Vinnie? 

Vinnie se uita la el, cu nemulţumire. 

— Ştiu că nu mai trebuie să-ţi înghit rahaturile, Bart. Asta 
ştiu. 

ÎI privi deschis. 

— Nu-ncerc să-ţi vând rahat. Slujba ta nu mai înseamnă 
nimic pentru mine. Dar, pentru Dumnezeu, Vinnie, tu eşti 
tânăr. Nu vreau să-l văd belindu-te în felul ăsta. Slujba pe 
care-ai căpătat-o este dulce pe termen scurt, dar acră pe 
termen lung. Cea mai dură decizie pe care va trebui s-o iei 
este când să rearanjezi containerele cu Buttercup şi Milky 
Way. lar Ordner va avea grijă să rămână aşa atâta vreme cât 
vei mai face parte din corporație. 

Spiritul Crăciunului, dacă existase, se acri în ochii lui 
Vinnie. Îşi strângea pachetele cu destulă putere pentru ca 
ambalajele să trosnească, iar ochii i se întunecaseră de 
ranchiună. Era imaginea unui tânăr care iese pe uşa casei, 
fluierând, pregătit pentru întâlnirea importantă a serii, şi vede 


că toate cele patru cauciucuri ale noului său automobil sport 
i-au fost sparte. Şi nu ascultă, l-aş putea reda înregistrări şi 
tot nu m-ar crede. 

— După cum s-a dovedit, ai făcut lucrul demn de 
încredere. Nu ştiu ce spun oamenii acum despre mine... 

— Spun că eşti nebun, Bart, zise Vinnie cu glas ascuţit şi 
ostil. 

— Este un termen la fel de bun ca oricare altul. Aşa că ai 
avut dreptate. Dar, în acelaşi timp, ai greşit. Ai divulgat un 
secret. Ei nu oferă poziţii de responsabilitate celor care 
divulgă secrete, nici chiar atunci când aveau dreptul s-o facă, 
nici chiar dacă suferă corporaţia de pe urma tăcerii lor. 
Indivizii de la etajul patruzeci, Vinnie, sunt ca nişte doctori. ŞI 
nu le plac limbile dezlegate, tot aşa cum unui doctor nu-i 
place un intern care poartă vorba despre un chirurg care a 
belit o operaţie fiindcă răsese prea multe cocteiluri la prânz. 

— Eşti realmente decis să-mi nenoroceşti viaţa, aşa-i? 
întrebă Vinnie. Dar nu mai lucrez pentru tine, Bart. Du-te şi 
împroaşcă-ţi veninul pe altcineva! 

Moş Crăciun revenea, cu un sac imens pe un umăr, 
hohotind sonor şi urmat de copii, ca un fum multicolor de 
eşapament. 

— Vinnie, Vinnie, nu fi orb! Ei îndulcesc hapul cel amar. 
Sigur că da, anul ăsta câştigi unsprezece mii cinci sute, iar la 
anul, când te vei ocupa de celelalte săli, poate că-ţi vor da 
chiar paisprezece mii. Şi acolo vei rămâne şi peste 
doisprezece ani, când n-o să mai poţi cumpăra o amărâtă de 
Coca-Cola cu treizeci de cenți. Du-te după noile mochete, du- 
te după conosamentul scaunelor, du-te după rolele de film 
care au ajuns din greşeală la cinematograful din celălalt capăt 
al oraşului. Vrei să faci rahaturile astea şi când o să ai 
patruzeci de ani, Vinnie, fără să ai alt obiectiv decât ceasul de 
aur de la pensionare? 

— Mai bine decât ce faci tu. 

Vinnie se întoarse brusc, aproape lovindu-se de Moş 
Crăciun, care bolborosi ceva ce suna suspicios de mult cu 
cască ochii pe-unde pizda mă-tii umbli! 


El porni după Vinnie. Ceva din expresia de îndârjire de pe 
faţa acestuia îl convinsese că-l atinsese, în ciuda defensivelor. 
Doamne, Doamne, gândi el. Dă să fie aşa! 

— Lasă-mă-n pace, Bart. Pleacă! 

— Şterge-o de-acolo! îi repetă. S-ar putea să fie prea 
târziu dacă aştepţi chiar şi numai până la vară. Dacă va lua 
amploare criza asta energetică, se va strânge cureaua mai 
tare decât centura de castitate a unei virgine. Asta s-ar putea 
să fie ultima ta şansă. S-ar... 

Vinnie se răsuci fulgerător. 

— Ţi-o spun pentru ultima dată, Bart! 

— Îţi arunci viitorul la closet, Vinnie. Viaţa-i prea scurtă 
pentru aşa ceva. Ce-o să-i spui fiicei tale, când... 

Vinnie îl pocni drept în ochi. Un fulger de durere orbitoare 
îi scăpără în cap, şi el se împletici spre înapoi, fluturând din 
braţe. Puştii care-l urmaseră pe Moş Crăciun se risipiră în 
toate părţile, când pachetele lui — păpuşile, soldatul şi jocul 
de şah — zburară prin aer. Se lovi de un raft cu telefoane de 
jucărie, care se revărsară pe podea. De undeva, o fetiţă ţipă 
ca un animal rănit, şi el gândi: Nu plânge, scumpo, e doar 
prostul de George care cade, în ultima vreme o pățesc tot mai 
des prin casă, iar altcineva —poate veselul Moş Crăciun — 
înjura de zor şi striga după bodyguarzii magazinului. Apoi se 
trezi pe jos, printre telefoanele de jucărie, care erau pre- 
văzute cu baterii şi mesaje ce se repetau în buclă, iar unul 
dintre ele îi spunea mereu la ureche: 

— Vrei să mergi la circ? Vrei să mergi la circ? Vrei... 


17 decembrie 1973 


Ţărâitul strident al telefonului îl smulse din moţăiala 
agitată de după-amiază. Visase că un tânăr savant 
descoperise că, printr-o modificare minoră a compoziţiei 
atomice a arahidelor, America putea produce cantităţi 
nelimitate de benzină nepoluantă. Totul părea că-şi revine la 
normal, pe plan personal şi naţional, iar tonul visului era de 


jubilare crescândă. Ţârâitul telefonului fu un element 
contrastant care crescu şi tot crescu, până ce visul plesni, 
lăsând să pătrundă realitatea nepoftită. 

Se sculă de pe canapea, merse la telefon şi bâjbâi, 
ridicându-l la ureche. Ochiul nu-l mai durea, dar, în oglinda de 
pe hol, vedea limpede vânătaia multicoloră. 

— Alo? 

— Salut, Bart. Sunt Tom. 

— Salut, Tom. Ce mai faci? 

— Bine. Ţi-am telefonat, fiindcă m-am gândit că s-ar 
putea să te intereseze... Mâine demolează "Panglica 
Albastră". 

Ochii lui se lărgiră brusc. 

— Mâine? Nu se poate! Ce dracui'... i-aproape Crăciunul! 

— Exact de-aia! 

— Da' încă nu-s pregătiţi! 

— E singura clădire industrială rămasă în cale, zise Tom. 
Vor s-o demoleze, înainte să se oprească pentru Crăciun. 

— Eşti sigur? 

— Da. În programul matinal au avut o rubrică de ştiri. 
«Ziua Oraşului". 

— O să vii? 

— Sigur că da, spuse Tom. Mi-am petrecut prea mult din 
viaţă în măgăoaia aia, ca să pot sta deoparte. 

— Atunci cred că ne vedem acolo. 

— Aşa mă gândisem şi eu. 

El şovăi. 

— Tom, vreau să-mi cer scuze. Nu cred că "Panglica 
Albastră" se va mai redeschide, nici în Waterford, nici 
altundeva. Dacă ţi-am distrus... 

— Nu-i nici o supărare. M-am mutat la Brite-Kleen, la 
întreţinere. Programul e mai scurt şi salariul mai bun. Cred c- 
am descoperit trandafirul din mormanul de băligar. 

— Cum i-acolo? 

Tom oftă la celălalt capăt al firului. 

— Nu-i chiar grozav. Dar acum sunt trecut de cincizeci de 
ani. E greu să te mai schimbi. Ar fi fost ia fel şi-n Waterford. 


— Tom, în legătură cu ceea ce-am făcut... 

— Nu vreau să mai aud despre povestea aia, Bart, făcu 
Tom pe un ton stânjenit. E treaba ta şi a lui Mary. Pe cuvânt! 

— Bine. 

— Ăăă... tu te descurci? 

— Sigur că da. Am vreo două chestii la care mă gândesc. 

— Mă bucur s-aud asta! 

Tom făcu o pauză atât de prelungă, încât tăcerea din 
receptor deveni apăsătoare, apoi, când el era gata să-i 
mulţumească pentru telefon şi să închidă, adăugă: 

— Steve Ordner m-a sunat în legătură cu tine. M-a sunat 
acasă. 

— Serios? Când? 

— Săptămâna trecută. E şucărit rău de tot pe tine, Bart. 
M-a întrebat întruna cum s-a făcut că nici unul dintre noi n- 
avea habar că tu sabotai proiectul Waterford. Da' n-a fost 
numai asta. M-a-ntrebat şi multe altele. 

— De pildă? 

— Dacă ai luat vreodată chestii acasă, consumabile de la 
birou şi lucruri d-astea? Dacă-ai luat vreodată bani din casa 
de marcat, fără să pui chitanţă? Sau dacă ţi-ai spălat rufele 
personale în timpul programului? M-a întrebat chiar şi dacă nu 
cumva primeai bani de la motelurile cu care aveam 
contracte? 

— Nenorocitu' dracului! murmură el, uluit. 

— Cum ţi-am zis, iscodeşte doar-doar o găsi ceva cu care 
să te-nfunde, Bart. Cred că i-ar plăcea să descopere vreo 
chestie cu care să te poată acuza legal. 

— E imposibil! Totul a fost în familie, iar familia s-a 
destrămat de-acum. 

— S-a destrămat cu mult timp în urmă, rosti Tom 
inexpresiv. Când a murit Ray Tarkington. Nu ştiu pe nimeni 
altul care să fie şucărit pe tine, cu excepţia lui Ordner. Şefii de 
sus... pentru ei nu-nsemna nimic decât dolari şi cenți. Ei n-au 
habar care-i treaba într-o spălătorie şi nici că-i interesează să 
afle. 

Nu ştiu ce să-i răspundă. 


— Ei bine..., oftă Tom, m-am gândit c-ar trebui să ştii 
toate astea. Despre fratele lui Johnny Walker cred c-ai auzit, 
nu? 

— Arnie? Nu, ce-i cu el? 

— S-a sinucis. 

— Poftim? 

Se auzi un sunet ca şi cum Tom şi-ar fi supt placa 
dentară. 

— A tras prin geamul din spate al maşinii un furtun de la 
teava de eşapament şi a-nchis totul. L-a găsit băiatul care 
aducea ziarele. 

— Dumnezeule..., murmură el. (Şi-l aminti pe Arnie 
Walker în scaunul din sala de aşteptare şi se înfioră, de parcă 
un fulg i-ar fi căzut pe lespedea mormântului.) E-ngrozitor! 

— Mada... 

Zgomotul de sugere se repetă. 

— Atunci ne vedem acolo, Bart. 

— Sigur că da. Mulţumesc pentru telefon! 

— Cu plăcere. La revedere! 

Închise fără grabă, gândindu-se tot la Arnie Walker şi la 
icnetul straniu şi şuierat, pe care-l scosese când apăruse 
preotul, //suse, avea artoforul la el, l-ați văzut? 

— Nasol de tot, se adresă camerei pustii şi cuvintele 
căzură moarte când le rosti, apoi trecu în bucătărie să-şi 
prepare ceva de băut. 

Sinucigaş. 

Cuvântul ascundea un şuierat înăbuşit, ca un şarpe 
strecurându-se printr-o fisură minusculă. Luneca printre limbă 
şi cerul gurii, aidoma unui deţinut evadat. 

Sinucigaş. 

Mâna îi tremură când îşi turnă Southern Comfort, şi gâtul 
sticlei zăngăni pe buza paharului. De ce-a făcut-o, Freddy? Nu 
erau decât doi bătrâni băşinoşi care locuiau împreună, lisuse 
Hristoase, de ce ar face cineva una ca asta? 

Dar credea că ştia motivul. 


18-19 decembrie 1973 


Ajunse la spălătorie pe la 8 dimineaţa, dar demolarea nu 
începu până la 9, totuşi chiar la ora 8 erau prezenţi destui 
spectatori, stând în ger, cu mâinile vârâte în buzunarele 
jachetelor şi cu aburii răsuflărilor ieşindu-le pe gură ca 
balonaşele cu dialoguri din benzile desenate — Tom Granger, 
Ron Stone, Ethel Diment, fata de la cămăşi, care de obicei se 
pilea în timpul pauzei de prânz şi apoi pârlea ca dracu' 
gulerele cămăşilor nevinovate toată după-amiaza, Gracie 
Floyd şi verişoara ei, Maureen, care lucraseră amândouă la 
călcător, şi alte zece-cincisprezece persoane. Departamentul 
Autostrăzi instalase capre galbene, fumigene şi indicatoare 
mari, cu negru şi portocaliu, pe care scria: 


OCOLIRE 


Indicatoarele aveau să devieze traficul din zonă. 
Trotuarul din faţa spălătoriei fusese şi el închis. 

Tom Granger ridică un deget spre el, dar nu se apropie. 
Ceilalţi din spălătorie îl priviră curioşi, după care începură să 
şuşotească laolaltă. 

Visul unui paranoic, Freddy. Cine se va apropia primul şi- 
mi va răcni în faţă /j'accuse!/? 

Dar Fred nu vorbea. 

Pe la 8:45, apăru un automobil nou Toyota Corolla 74, cu 
plăcuţele provizorii încă prinse înapoia geamului din spate, 
din care cobori Vinnie Mason, strălucitor şi uşor jenat, cu un 
palton modern din păr de cămilă şi mănuşi de piele. Vinnie îi 
aruncă o privire acră, care-ţi strepezea dinţii, şi se îndreptă 
spre locul unde Ron Stone stătea cu Dave şi Pollack. 

La 8:50, aduseră pe stradă o macara rulantă, cu bila 
pentru demolare legănându-se din vârful suportului, ca 
mamelonul unui etiopian fără trup. Macaraua avansa foarte 
încet pe cele zece roţi înalte până la pieptul unui om, iar 
pârâiturile constante ale ţevii de eşapament loveau gerul 
argintiu al dimineţii precum ciocanul unui artizan, modelând o 


sculptură importată dintr-un loc necunoscut. 

Un bărbat cu cască galbenă de protecţie o conduse peste 
trotuar şi prin parcare; îl vedea sus în cabină, schimbând 
vitezele şi ambreind cu piciorul cât o cărămidă. Un fuior brun 
ţâşni din eşapamentul vertical al macaralei. 

Un sentiment straniu, diafan, pusese stăpânire pe el încă 
de când îşi parcase automobilul la trei cvartale depărtare şi 
venise pe jos până aici — o comparaţie evazivă, pe care n-o 
putea asocia cu nimic. Acum, privind macaraua care se opri la 
baza clădirii lungi din cărămidă, în stânga fostelor rampe de 
încărcare, sentimentul îi reveni. Parcă ar fi intrat în ultimul 
capitol al unui roman poliţist de Ellery Queen, în care toţi 
participanţii au fost adunaţi pentru a li se explica modul de 
comitere a crimei şi pentru a fi demascat vinovatul. În curând, 
cineva — cel mai probabil, Steve Ordner — avea să se 
desprindă din mulţime, să arate spre el şi să strige: E/ este de 
vină! Bart Dawes! El a ucis "Panglica Albastră"! lar în clipa 
aceea, el şi-ar fi scos pistolul pentru a-şi reduce la tăcere 
acuzatorul, însă ar fi fost ciuruit de gloanţele poliţiştilor. 

Inchipuirea aceea îl tulbură. Privi spre stradă pentru a-şi 
reveni şi avu în stomac senzaţia pe care o încerci într-un lift 
care coboară brusc, văzând automobilul Delta 88 verde-închis 
al lui Ordner, staționând imediat dincolo de barierele galbene, 
cu fumul ieşind prin ţevile gemene de eşapament. 

Steve Ordner îl privea calm prin geamul polarizat. 

In momentul acela, bila pentru demolare pendulă, 
descriindu-şi arcul de cerc, cu un țipăt grav, răpăit, iar pâlcul 
de spectatori icni, când bila lovi peretele de cărămizi şi trecu 
prin el cu un bubuit surd, ca al unei salve de tun. 

Până la ora 16, din "Panglica Albastră" nu mai rămase 
decât un morman neregulat de cărămizi şi sticlă, prin care 
răzbăteau la suprafaţă grinzile principale rupte, aidoma 
scheletului frânt al unui monstru exhumat. 


KKK 


Faptele lui de după aceea nu se bizuiseră pe examinarea 


conştientă a viitorului sau a consecinţelor. Acţionă aproape în 
aceeaşi stare în care fusese când cumpărase cele două arme 
de la Magazinul de arme Harvey, cu o lună în urmă. Atât doar 
că nu mai trebuia să folosească întrerupătorul de circuit, 
deoarece Freddy amuţise. 

Merse la o benzinărie şi făcu plinul cu benzină cu cifră 
octanică ridicată. Peste zi, norii se adunaseră deasupra 
oraşului şi buletinele meteo prognozau viscol şi cincisprezece- 
douăzeci de centimetri de zăpadă. Se întoarse acasă, băgă 
maşina în garaj şi cobori în beci. 

Sub scară se găseau două cutii de carton mari cu sticle 
returnabile de bere şi apă gazoasă; cele de deasupra erau 
acoperite cu un strat gros de praf. Unele erau probabil vechi 
de cinci ani. De vreun an, până şi Mary uitase de existenţa lor 
şi renunţase să-l mai cicălească să le ducă la magazin pentru 
a încasa contravaloarea. De fapt, în prezent, cele mai multe 
magazine nici măcar nu mai acceptau sticle retumabile. 
Foloseşte-le şi apoi aruncă-le. Ce mama dracu'! 

Puse cutiile una peste alta şi le duse în garaj. Când 
merse în bucătărie pentru a lua un cuţit, o pâlnie şi găleata 
pe care Mary o folosea pentru spălat pe jos, începuse să 
viscolească. 

Aprinse lumina în garaj şi desprinse furtunul de grădină 
din plastic verde din agăţătoarea lui, unde fusese făcut colac 
în a treia săptămână din septembrie. li tăie duza pentru 
stropit, care căzu pe cimentul podelei cu un zăngănit 
inexpresiv. Măsură un metru şi tăie din nou. Impinse restul cu 
piciorul într-o parte şi, pentru o clipă, privi gânditor bucata 
tăiată. Deşurubă buşonul rezervorului maşinii şi introduse 
furtunul lin, ca un amant delicat. 

Văzuse cum se scotea benzina din rezervor şi cunoştea 
principiul, dar n-o făcuse niciodată el însuşi. Se pregăti pentru 
gustul ei, după care supse prin capătul furtunului. Pentru o 
clipă, nu se întâmplă nimic, ci simţi doar o rezistenţă cleioasă, 
invizibilă, după care gura i se umplu cu un lichid atât de rece 
şi de străin, încât fu nevoit să-şi înfrâneze impulsul de a icni şi 
a-l înghiţi. II scuipă, cu un rictus, continuând să-i simtă gustul 


pe limbă ca un anume soi de moarte. Aduse furtunul peste 
găleata lui Mary şi dinăuntru ţâşni un jet de benzină care 
bătea în roşu. Jetul se reduse la dimensiunile unui firicel şi se 
gândi că va trebui să reia ritualul. Apoi însă, curgerea se mai 
înteţi şi rămase constantă. Benzina se deşerta în găleată cu 
sunetul urinatului în pisoarul unui closet public. 

Scuipă pe podea, îşi clăti gura cu salivă şi scuipă din nou. 
Era mai bine. Se gândi că, deşi se folosise de benzină în 
aproape toate zilele vieţii sale de adult, nu avusese până 
acum o relaţie atât de intimă cu ea. Unica ocazie în care o 
atinsese cu adevărat fusese atunci când umpluse peste prea- 
plin rezervorul micuţ al maşinii sale de tuns gazon, model 
Briggs & Stratton. Brusc se simţi fericit de ceea ce făcea. 
Până şi gustul rezidual din gură i se părea acceptabil. 

În timp ce găleata se umplea, reveni în casă (ningea mai 
tare) şi scoase câteva cârpe vechi din dulăpiorul de sub 
chiuvetă în care Mary ţinea obiectele pentru curăţenie. Le 
aduse în garaj şi le rupse în fâşii lungi, pe care le întinse pe 
capota LTD-ului. 

Când găleata pentru spălat se umplu pe jumătate, trecu 
furtunul în găleata de inox în care obişnuia să pună zgură şi 
cenuşă pentru a le arunca pe alee, când se anunţa polei. In 
timp ce benzina curgea în ea, aranjă douăzeci de sticle de 
bere şi apă gazoasă în patru şiruri ordonate şi le umplu pe trei 
sferturi, folosind pâlnia. După ce termină, scoase furtunul din 
rezervor şi deşertă găleata de inox în găleata lui Mary. Se 
umplu aproape până sus. 

Indesă câte un fitil din cârpă în fiecare sticlă, astu-pându- 
le complet gâturile. Se întoarse în casă, cu pâlnia. Zăpada 
acoperea solul cu dâre piezişe, suflate de vânt. Aleea era deja 
albă. Lăsă pâlnia în chiuvetă şi luă capacul găleţii din 
dulapiorul lui Mary. Îl duse în garaj şi-l fixă etanş peste 
găleata cu benzină. Deschise portbagajul LTD-ului şi puse 
înăuntru găleata. Aşeză sticlele cu cocteil Molotov într-una 
dintre cutii; lipindu-le strâns una de cealaltă, astfel încât să 
stea perfect vertical, ca nişte soldaţi disciplinaţi. Puse cutia pe 
scaunul de lângă şofer, la îndemână. Reveni după aceea în 


casă, se aşeză în fotoliul lui şi deschise televizorul Zenith cu 
modulul Comandă Spațială. Începuse "Filmul de marţi". Era un 
western, cu David Janssen în rolul principal. Lui i se părea că 
David Janssen era un cow-boy de rahat. 


KKK 


După ce filmul se termină, îl privi pe Marcus Welby 
tratând împotriva epilepsiei o adolescentă cu probleme. 
Adolescenta cu probleme cădea în mod repetat în locuri 
publice. Welby o vindecă. După Marcus, urmă grila de 
identificare a postului de emisie şi două reclame, una pentru 
Miracle Chopper şi una pentru un album muzical care 
conţinea patruzeci şi una de melodii favorite aparţinând 
genului negro spiritual, apoi ştirile. Meteorologul anunţă că 
avea să ningă toată noaptea şi mare parte din ziua de mâine. 
Îi sfătui pe oameni să stea acasă. Drumurile erau periculoase 
şi cele mai multe utilaje pentru deszăpezire nu aveau să 
poată ieşi pe trasee decât după ora 2 noaptea. Vântul 
puternic provoca viscol şi meteorologul sugeră că, în general, 
vremea avea să fie păcătoasă pentru cel puţin o zi. 

Ştirile fură urmate de Dick Cavett. Se uită o jumătate de 
oră, după care închise televizorul. Aşadar, Ordner dorea să-l 
prindă cu o ilegalitate, da? Ei bine, dacă se-mpotmolea cu 
LTD-ul după ce o făcea, dorinţa lui Ordner s-ar fi împlinit. 
Considera totuşi că nu existau şanse în privinţa asta. LTD-ul 
era o maşină robustă şi pe roţile din spate avea pneuri cu 
nituri. 

Îşi puse haina, pălăria şi mănuşile în intrarea bucătăriei şi 
rămase locului o clipă. Se întoarse prin casa bine încălzită, o 
privi cu atenţie — ma-sa din bucătărie, aragazul, tejgheaua 
din sufragerie cu ceştile de ceai atârnate de stinghia de 
deasupra, violetele africane de pe poliţa căminului în living — 
şi simţi un val cald de dragoste, un val de dorinţă de ao 
proteja. Se gândi la bila pentru demolare vuind prin ea, 
năruind pereţii în mormane de ruine, distrugând ferestrele, 
vomitând dărâmături pe podele. Nu avea să lase să se 


întâmple aşa ceva. Charlie mersese de-a buşilea peste po- 
delele acelea, făcuse primii lui paşi în living, odată căzuse pe 
scara din faţă şi-i speriase de moarte pe părinţi, care se 
repeziseră, împleticindu-se, spre el. Camera lui Charlie de la 
etaj fusese transformată în birou de lucru, dar, în încăperea 
aceea, fiul lui simţise pentru prima dată durerile de cap, avu- 
sese parte de vederea dublă a obiectelor şi simţise mirosurile 
stranii, uneori de friptură de porc, uneori de iarbă arsă, uneori 
de talaş. După ce Charlie murise, aproape o sută de oameni 
veniseră acasă, iar Mary îi tratase cu plăcintă cu carne şi 
prăjituri, în living. 

Nu, Charlie, gândi el. Dacă pot, nu se va întâmpla aşa. 


KKK 


Ridică uşa garajului şi văzu că pe alee se aşternuseră 
deja zece centimetri de zăpadă, ca o pulbere foarte uşoară. 
Sui în LTD şi porni motorul. Rezervorul era plin mai bine de 
trei sferturi. Lăsă maşina să se încălzească şi, aşteptând la 
volan, în strălucirea verzuie şi mistică a luminilor bordului, 
începu să se gândească la Arnie Walker. Pur şi simplu, o 
bucată de furtun... nu era chiar aşa rău. Ar fi fost ca şi cum ai 
fi adormit. Citise undeva că aşa era intoxicarea cu monoxid 
de carbon. Ba chiar îţi aducea culoare în obraji, astfel încât 
arătai rumen şi sănătos, plesnind de vitalitate şi energie. 
Era... 

Incepu să tremure, cu fulgul mişcându-se iar înainte şi 
înapoi pe lespedea lui de mormânt, şi deschise încălzirea. 
Când înăuntru se făcu cald şi el încetă să mai tremure, băgă 
în marşarier şi ieşi cu spatele din garaj. Auzi benzina clipocind 
în găleata lui Mary şi-şi dădu seama că uitase ceva. 

Opri motorul şi trase frâna de mână, apoi se întoarse în 
casă. In sertarul tejghelei era o cutie de carton în care erau 
chibrituri şi-şi umplu buzunarele hainei cu vreo douăzeci de 
plicuri. După aceea, ieşi. 


KKK 


Străzile erau foarte alunecoase. 

In unele locuri, pe sub zăpada proaspăt depusă erau 
petice de gheaţă şi o dată, când frână la semaforul de la 
intersecţia dintre Crestallen şi Gamer, LTD-ul derapă în 
lateral. Când izbuti să oprească derapajul, inima îi bubuia 
înfundat sub coaste. Ceea ce făcea, era într-adevăr o 
nebunie. Cu benzina pe care o avea în portbagaj, dacă-l lovea 
ceva în spate, îl puteau râcâi cu şpaclul şi îngropa într-o cutie 
de conserve pentru câini. 

Mai bine decât sinuciderea. Sinuciderea este un păcat de 
moarte. 

Cel puţin aşa afirma doctrina catolică. Nu credea totuşi 
ca avea să fie lovit. Traficul se redusese până aproape de 
dispariţia completă şi nu văzu nici măcar un echipaj de poliţie. 
Probabil că toate parcaseră pe străduţe lăturalnice, la 
adăpost. 

Viră precaut pe promenada Kennedy, căreia bănuia că 
avea să-i spună întotdeauna strada Dumont, aşa cum se 
numise înainte ca o şedinţă specială a Consiliului Municipal 
să-i schimbe denumirea în ianuarie 1964. Promenada 
Dumont/Kennedy mergea din Westside până în centru şi pe 
trei kilometri era aproximativ paralelă cu şantierul derivaţiei 
784. Avea să meargă pe ea un kilometru şi jumătate, după 
care să cotească la stânga pe Grand. După vreo opt sute de 
metri, strada Grand dispărea, la fel ca vechiul cinematograf 
Grand, odihnească-se-n pace! Până în vara viitoare, Grand 
urma să renască sub forma unui pasaj suspendat (unul dintre 
cele trei despre care-i pomenise lui Magliore), dar n-ar mai 
fost aceeaşi stradă. În loc să vezi cinematograful în dreapta, 
ai vedea doar şase — sau opt? — benzi de trafic gonind pe 
dedesubt. Asimilase foarte multe despre derivaţia autostrăzii, 
de la radio, televizor şi din presa zilnică, nu în urma unui efort 
realmente conştient, ci prin osmoză. Poate că stocase toate 
materialele acelea în mod instinctiv, aşa cum o veveriţă 
depozitează alune. Ştia că firmele de construcţii care 
contractaseră derivaţia terminaseră cu lucrările de iarnă, dar 


mai ştia şi că se aşteptau să încheie toate demolările 
(demolări, ăsta-i un termen pentru tine, Fred... dar Fred nu 
ridică mănuşa) intravilane până la sfârşitul lunii februarie. Ele 
includeau şi Crestallen West. Cumva, era o ironie a sorții. 
Dacă el şi Mary s-ar fi aflat la un kilometru şi jumătate mai 
departe, nu ar fi fost afectaţi de demolare decât spre sfârşitul 
primăverii — luna mai sau începutul lunii iunie 1974. Şi dacă 
dorinţele ar fi cai, cerşetorii ar călări bidivii poleiţi cu aur. Din 
observaţii personale conştiente, mai ştia că cele mai multe 
utilaje de construcţii fuseseră aduse sub locul unde fusese 
ucisă strada Grand. 

Intră pe Grand şi spatele maşinii încercă să fugă de sub 
el. Se lăsă dus de derapaj, înşelând automobilul, amăgindu-l 
cu mâinile şi LTD-ul toarse mai departe, trecând prin zăpadă 
aproape neatinsă — urmele lăsate de ultima maşină care 
trecuse pe aici erau deja estompate. Cumva, vederea unei 
cantităţi atât de mare de nea proaspătă îl făcu să se simtă 
mai bine. Era bine să se mişte, să facă ceva. 

Mergând pe Grant, fără grabă, cu 40 km/h, gândurile sale 
plutiră spre Mary şi conceptul de păcat, păcatul de moarte şi 
păcatul ce poate fi iertat. Ea se născuse şi crescuse într-o 
familie catolică, urmase un gimnaziu parohial şi, cu toate că 
până se cunoscuseră, abandonase majoritatea conceptelor 
religioase — cel puţin, din punct de vedere intelectual — 
unele doctrine fundamentale îi rămăseseră în suflet, cele care 
ţi se infiltrează pe furiş. Aşa cum spusese chiar Mary, 
călugărițele îi aplicaseră şase straturi de lac şi trei de ceară. 
După avort, maică-sa trimisese un preot la spital, ca Mary sa 
se spovedească, iar ea izbucnise în plâns când îl văzuse. 
Fusese alături de ea când sosise preotul cu artoforiil, şi 
plânsetele soţiei lui îi sfâşiaseră inima aşa cum numai un 
lucru o mai făcuse de atunci. 

Odată, la cererea lui, ea înşirase o listă întreagă de 
păcate de moarte şi care puteau fi iertate. Deşi le învățase la 
orele de catehism, cu douăzeci-douazeci şi cinci, ba chiar 
treizeci de ani în urmă, lista păruse (cel puţin, pentru el) 
completă şi perfectă. Exista totuşi o problemă de interpretare 


pe care el n-o putea lămuri. Uneori un act constituia un păcat 
de moarte, alteori acelaşi act era doar un păcat de iertat. 
Părea că ar fi depins de starea sufletească a făptaşului. 

Voința conştientă de a face rău. Era ceva ce-i spusese ea în 
discuţiile acelea purtate cu atâta timp în urmă sau i-o şoptise 
Freddy în ureche chiar acum? Il nedumerea, îl îngrijora. Voința 
conştientă de a face rău. 

In cele din urmă, el considerase că depistase cele două 
păcate supreme, cele mai de neiertat: sinuciderea şi crima. 
Pe de altă parte, o conversaţie ulterioară — o purtase oare cu 
Ron Stone? da, credea că da — înceţoşase şi jumătate din 
convingerea respectivă. Potrivit spuselor lui Ron (băuseră 
împreună parcă într-un bar, cu vreo zece ani în urmă), uneori 
crima în sine era doar un păcat de iertat. Sau poate că nu era 
chiar deloc un păcat. Dacă plănuiai cu sânge rece să ucizi pe 
cineva care-ţi violase nevasta, aşa ceva s-ar putea să fi fost la 
limită un păcat de iertat. lar dacă ucideai pe cineva într-un 
război drept — exact acelea fuseseră cuvintele lui Ron, 
aproape că-l putea auzi rostindu-le într-un bar imaginar —, 
atunci nu era deloc un păcat. Potrivit spuselor lui Ron, toţi 
soldaţii americani care uciseseră nazişti şi japonezi n-aveau 
să păţească nimic după ce va suna trâmbiţa Judecăţii de Apoi. 

In felul acesta, rămâneau numai sinuciderea şi 
sinucigaşul, cuvântul acela şuierat. 

Se apropia de şantier. Zări bariere vopsite în alb-negru 
având deasupra discuri reflectorizante şi indicatoare portocalii 
care străluceau puternic şi fulgerător în lumina farurilor sale. 
Unul dintre ele anunţa: 


DRUM ÎNCHIS TEMPORAR 
Altul anunţa: 
OCOLIRE — RESPECTAŢI INDICATOARELE 


Altul anunţa: 


ZONĂ DE DETONARE! 
ÎNCHIDEŢI EMIŢĂTOARELE RADIO 


Opri, puse schimbătorul de viteze în punctul mort, 
aprinse luminile de avarie şi cobori din maşină. Porni spre 
barierele vopsite în alb-negru. Indicatoarele portocalii făceau 
ca ninsoarea să pară mai deasă şi absurd colorată. 

Îşi amintea, de asemenea, că fusese derutat în privinţa 
dezlegării de păcate. La început, crezuse că era destul de 
simplu: Dacă săvârşeai un păcat mortal, erai condamnat 
pieirii, damnat. Puteai să te rogi Fecioarei Maria până-ţi cădea 
limba din gură, fiindcă tot în iad aveai s-ajungi. Mary spunea 
însă că lucrurile nu stăteau întotdeauna aşa. Existau 
spovedanie, căinţă, o nouă binecuvântare şi aşa mai departe. 
Totul era foarte derutant. Hristos spusese că orice ucigaş de 
oameni nu are parte de viaţă veşnică, dar tot El spusese că 
oricine va crede în Mine o să aibă viaţă veşnică. Oricine. Se 
părea că în doctrinele biblice existau tot atâtea fisuri, cât şi 
într-un act de cumpărare întocmit de un avocat escroc. Cu 
excepţia sinuciderii, desigur. Nu puteai să te spovedeşti 
pentru sinucidere, să te căieşti pentru sinucidere sau să 
regreţi sinuciderea, fiindcă actul acela în sine reteza coarda 
de argint şi te lăsa să te îndrepţi spre orice alte lumi exis- 
tente. Şi... 

Şi oricum, de ce se gândea el la asta? Nu intenţiona să 
omoare pe nimeni şi, cu certitudine, nu intenţiona să se 
sinucidă. Nici măcar nu se gândise la sinucidere. Cel puţin, nu 
se gândise până de curând. 

Se uită peste barierele vopsite în alb-negru şi simţi un 
fior de gheaţă în suflet. 

Utilajele erau acolo, cu capotele acoperite de nea, 
dominate de macaraua cu bila pentru demolare. In 
imobilitatea ei amenințătoare, căpătase o dimensiune teribilă. 
Cu structura ei scheletică ridicându-se în bezna viscolită, îi 
reamintea de o insectă — călugăriţa — care intrase într-o 
perioadă necunoscută de contemplare hibernală. 

Dădu la o parte o barieră. Era foarte uşoară. Se întoarse 


la maşină, se sui la volan şi băgă în viteza întâi. Înaintă foarte 
încet peste marginea drumului şi cobori panta în care roţile 
utilajelor grele săpaseră făgaşe după atâtea veniri şi plecări. 
Din cauza pământului neacoperit de dedesubt, tendinţa de 
patinare a automobilului greu se redusese. Când ajunse jos, 
scoase din nou din viteză şi stinse farurile. Urcă panta, 
gâfâind şi puse bariera la locul ei. După aceea, cobori. 

Deschise portbagajul LTD-ului şi scoase găleata lui Mary. 
Deschise portiera din dreapta şi aşeză găleata sub cutia cu 
bombe incendiare. Desfăcu atent capacul alb al găleţii şi, 
fredonând în şoaptă o melodie, înmuie fiecare fitil în benzină. 
După ce termină, duse găleata cu benzină la macara şi urcă 
în cabina care nu era încuiată, fiind atent să nu alunece. Era 
surescitat acum, inima îi bătea repede şi gâtul îi era încordat 
şi uscat de o exaltare amară. 

Turnă benzină peste scaun, peste comenzi şi peste cutia 
de viteze. leşi pe pragul îngust şi nituit care înconjura capota 
motorului macaralei şi turnă restul benzinei peste ea. Izul de 
hidrocarburi umplu aerul. Mănuşile i se îmbibară, udându-i 
mâinile şi amorţindu-le aproape imediat. Sări jos, îşi scoase 
mănuşile şi le puse în buzunarele paltonului. Primul plic de 
chibrituri îi căzu dintre degete, care i se păreau simple bucăţi 
de lemn. Izbuti să nu scape al doilea plic, dar vântul stinse 
primele două chibrituri pe care le scăpărase. Se întoarse cu 
spatele la vânt, ghemuindu-se protector asupra capacul 
plicului şi reuşi să păstreze un chibrit aprins. Il atinse de fos- 
forul celorlalte, şi ele şuierară, aprinzându-se. Azvârli 
chibriturile arzânde în cabină. 

La început, crezu că se stinseseră, deoarece nu văzu 
nimic. Apoi auzi un sunet încet de explozie — flump! — şi 
focul se revărsă din cabină într-o pală furioasă, silindu-l să se 
retragă doi paşi. Îşi feri ochii înaintea florii portocaliu- 
strălucitor care îmbobocea acolo. 

Un braţ de foc se întinse din cabină, ajunse la capota 
motorului, se opri o clipă, parcă reflectând, după care se 
furişă înăuntru. De data aceasta, explozia nu mai fu slabă. 
KAPLUUM! Brusc, capota se înălţă în văzduh, ridicându-se 


dincolo de raza lui vizuală, legănându-se şi rotindu-se. Ceva îi 
şuieră pe lângă cap. 

Arde, gândi el. Într-adevăr, arde! 

Incepu să execute un dans târşâit în bezna înflăcărată, 
cu chipul contorsionat într-un extaz atât de măreț, încât i se 
păru că trăsăturile aveau să i se spargă în cioburi şi să cadă 
pe jos într-un milion de bucățele zâmbitoare. Degetele i se 
încleştară în pumni pe care-i agită deasupra capului. 

— Uraaa! 

Urla în vânt şi vântul îi răspundea prin urlete. 

— Uraaa, futu-i maica mă-sii, uraaa! 

Se repezi după LTD, ocolindu-l, şi lunecă în zăpadă, căzu 
şi probabil că asta îi salvă viaţa, deoarece în clipa aceea 
rezervorul cu motorină al macaralei explodă, proiectând 
bucăţi pe o rază de cincisprezece metri. O schijă fierbinte de 
metal se izbi violent de geamul din dreapta al LTD-ului şi făcu 
o gaură stelată în geamul securizat, lărgindu-se spre exterior 
într-o reţea de fisuri, ca plasa unui păianjen dement. 

Se sculă de jos, plin de zăpadă pe faţă şi pe piept, şi se 
grăbi să suie la volan. Işi puse mănuşile — amprentele! — 
dar, după aceea, uită complet de orice precauţie. Porni 
maşina cu degete care abia puteau simţi cheia de contact, 
apoi apăsă puternic pedala accelerației, "călcând-o la blană" 
aşa cum spuneau când fuseseră puşti şi lumea era tânără, cu 
partea din spate a break-ului legănându-se la stânga şi la 
dreapta. Macaraua ardea puternic, mai tare decât şi-ar fi 
imaginat vreodată, cabina era un infern, şi parbrizul cel mare 
dispăruse complet. 

— Atmosferă incendiară! răcni el. Incendiară râu, Freddy! 

Derapă cu LTD-ul în faţa macaralei, şi lumina flăcărilor îi 
schiţă bicolor faţa, ca o mască de Halloween. Lovi cu degetul 
arătător drept în tabloul de bord, nimerind bricheta din a treia 
încercare. Utilajele pentru construcţie erau în stânga şi-şi 
cobori geamul. Găleata pentru spălat a lui Mary se rostogolea 
înainte şi înapoi pe podea, iar sticlele de bere şi apă minerală 
zornăiau, pălăvrăgind agitate, ciocnindu-se între ele, când 
break-ul se hurducă peste terenul îngheţat şi brăzdat de 


făgaşe. 

Bricheta ţâşni din locaş cu un pocnet şi el apăsă puternic 
cu ambele picioare pe frână. Break-ul derapă, descriind un 
arc de cerc, şi se opri. Scoase bricheta din mufă, luă o sticlă 
din cutie şi lipi bobina strălucitoare de fitil. Acesta luă foc, şi 
el aruncă sticla. Se sparse de şenila acoperită cu noroi 
îngheţat a unui buldozer şi flăcările se revărsară, viu colorate. 
Impinse bricheta înapoi în mufă, mai parcurse vreo şapte 
metri şi aruncă alte trei sticle spre forma întunecată a unui 
excavator. Una îşi rată ţinta, alta lovi un flanc al utilajului şi 
împroşcă benzina arzătoare în zăpadă, inofensiv, dar a treia 
pătrunse exact în cabină. 

— Punct ochit, punct țintit în gura mă-sii! zbieră el. 

Alt buldozer. Un excavator mai mic. Ajunse după aceea la 
o rulotă pe cricuri. Deasupra uşii era un anunţ: 


LANE CONSTRUCTION CO. 

Birou de şantier , 

PENTRU ANGAJARI, NU VA ADRESAŢI AICI! 
Vă rugăm, ştergeți-vă pe picioare 


Aduse LTD-ul cât mai aproape şi azvârli patru sticle 
incendiare spre fereastra mare de lângă uşă. Toate 
pătrunseră înăuntru; prima dintre ele sparse geamul şi târî cu 
ea perdeaua incendiată. 

Dincolo de rulotă se afla o autofurgonetă. Cobori din LTD, 
încercă portiera autofurgonetei din dreapta şoferului şi 
constată că nu era încuiată. Aprinse fitilul uneia dintre 
bombele sale şi o aruncă înăuntru. Flăcările se repeziră 
flămânde peste bancheta din spate. 

Reveni în maşină şi văzu că-i mai rămăseseră doar patru 
sau cinci sticle. Merse mai departe, tremurând de frig, cu 
nasul curgându-i, duhnind a benzină, rânjind. 

Un excavator cu aburi. Aruncă restul bombelor spre el, 
fără să-i provoace vreo pagubă, până ce ultima detonă una 
dintre şenile, smulgându-i roata de antrenare din spate. 

Bâjbâi din nou prin cutie, îşi aminti că era goală şi privi în 


oglinda retrovizoare. 

— Să-mi bag picioarele! răcni el. Să-mi bag, bag 
picioarele, Freddy, bulangiule! 

Inapoia lui, în bezna sufocată de ninsoare, se distingea o 
linie de incendii izolate aidoma balizelor unei piste din 
aeroport. Flăcările răbufneau nebuneşte prin ferestrele rulotei 
cu birouri. Autofurgoneta era o sferă de foc. Cabina 
excavatorului se transformase într-un cazan portocaliu. Dar 
adevărata capodoperă rămânea macaraua, deoarece era un 
far vuitor de lumină galbenă, o torţa sfârâitoare în mijlocul 
şantierului. 

— Na, demolare, futu-vă-n neam! urlă el. 

O urmă de rațiune începu să-i revină. Nu îndrăzni să se 
întoarcă prin locul pe unde intrase. Poliţia avea să pornească 
încoace în scurt timp, dacă nu o şi făcuse deja. Plus pompierii. 
Ar fi putut s-o şteargă înainte de apariţia lor sau rămăsese 
blocat aici? 

Heron Place... poate c-ar fi putut să iasă la Heron Place. 
Ar fi însemnat să urce o pantă de 25, poate chiar de 30 de 
grade, şi să treacă printr-o barieră a Departamentului 
autostrăzi, dar balustradele laterale nu mai existau. Se gândi 
că ar fi fost posibil s-o facă. Da. Putea s-o facă. In noaptea 
asta putea să facă orice. 

Şofă LTD-ul pe fundaţia nefinisată a învelişului de asfalt, 
derapând şi patinând, folosind doar luminile de poziţie. Când 
zări lămpile stradale din Heron Place deasupra şi în dreapta 
lui, ambală mai mult şi privi acul vitezometrului îndreptându- 
se spre cifra cincizeci, în timp ce se îndrepta spre taluz. Avea 
65 km/h când ajunse la baza pantei şi se năpusti în sus. Cam 
la jumătatea urcuşului, roţile din spate începură să piardă 
tracţiune şi trecu într-o treaptă de viteze inferioară. Vuietul 
motorului deveni mai grav, şi maşina se opinti înainte. 
Aproape că trecuse cu botul peste muchia superioară a 
pantei, când roţile porniră să patineze iarăşi, mitraliind spre 
înapoi zăpadă, pietricele şi bucăţi de pământ îngheţat. Pentru 
un moment, fu în impas, după care simpla inerție a LTD-ului 
— cuplată, poate, cu puterea voinţei sale —purtă automobilul 


pe terenul plat. 

Botul maşinii izbi bariera vopsită în alb-negru, care se 
răsturnă într-un troian de zăpadă, transformându-se într-un 
bulgăre de vată-de-zahăr desprins din vise. Trecu peste 
bordură şi fu şocat să-şi dea seama că revenise pe o stradă 
obişnuită, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. 
Schimbă viteza şi merse încet, cu 50 km/h. 

Se pregătea să se îndrepte spre casă, când îşi aminti că 
avea să lase urme pe care plugurile sau ninsoarea nu aveau 
să le şteargă pentru două ore sau mai bine. In loc să cotească 
pe Crestallen, continuă pe Heron Place până la strada River, 
apoi ieşi în Ruta 7. După înteţirea ninsorii, circulaţia fusese 
slabă pe aici, totuşi pe şosea trecuseră destule maşini pentru 
a transforma zăpada de pe asfalt într-un vălmăşag afânat şi 
neregulat. 

Se alătură făgaşelor lăsate de celelalte maşini care 
mergeau spre est şi mări viteza până la 65 km/h. 

Parcurse cincisprezece kilometri pe Ruta 7, după care 
reveni în oraş şi merse spre Crestallen. Apăruseră deja 
pluguri, care mergeau prin noapte, aidoma unor gigantici 
buldogi portocalii cu ochi galbeni arzători. In câteva rânduri, 
privi spre şantierul derivaţiei 784, dar nu putu distinge nimic 
prin viscol. 

La jumătatea drumului spre casă, îşi dădu seama că, deşi 
ridicase toate geamurile şi încălzirea funcţiona la maximum, 
în maşină era tot frig. Se uită înapoi şi văzu gaura neregulată 
din geamul din spate. Pe banchetă erau cioburi şi zăpadă. 

Când naiba s-a-ntâmplat asta? se întrebă, stupefiat. Pur 
şi simplu, nu-şi aducea aminte. 

Pătrunse pe strada lui prin capătul nordic şi se îndreptă 
direct spre casă. O văzu aşa cum o lăsase; lumina din 
bucătărie era singura care strălucea în această porţiune 
întunecată a străzii. In faţa casei nu staţiona nici o maşină de 
poliţie, dar uşa garajului rămăsese deschisă, iar asta fusese 
pur şi simplu prostie curată. Intotdeauna când ninge, închizi 
uşa garajului. De asta ai garaj, pentru ca vremea rea să nu-ţi 
strice lucrurile. Aşa obişnuia să spună taică-său. Taică-său 


murise într-un garaj, exact ca fratele lui Johnny, doar că Ralph 
Dawes nu se sinucisese. Avusese un accident cerebral. Un 
vecin îl găsise cu foarfecele de tuns iarba în mâna stângă 
care începuse să înţepenească şi cu o piatră de polizor lângă 
mâna dreaptă. O moarte în suburbii. Doamne Dumnezeule, 
trimite sufletul acestui alb într-un rai unde nu există pir şi 
unde negrii ştiu întotdeauna să fie la locul lor! 

Intră cu break-ul în garaj, cobori uşa şi intră în casă. 
Tremura din tot corpul, de oboseală şi ca reacţie la ceea ce 
făcuse. Era ora 3:15. Işi atârnă paltonul şi pălăria în debaraua 
din hol şi tocmai îi închidea uşa, când simţi un fulger fierbinte 
de groază, la fel de puternic ca un pahar de scotch whiskey 
sec dat peste cap. Bâjbâi disperat prin buzunarele paltonului 
şi răsuflă şuierat când găsi mănuşile, încă îmbibate de 
benzină, transformate în ghemotoace ude. 

Se gândi să-şi facă o cafea, dar abandonă ideea. Avea o 
durere de cap oribilă, cu pulsaţii, cauzată probabil de vaporii 
de benzină şi sporită de cursa înspăimântătoare prin noaptea 
viscolită. Urcă în dormitor, îşi scoase hainele şi le aruncă pe 
un scaun, fără să se mai sinchisească să le împăturească. 
Crezuse că avea să adoarmă imediat ce punea capul pe 
pernă, dar nu se întâmplă aşa. Acum, când ajunsese acasă şi, 
probabil, în siguranţă, insomnia îl înhăţă şi rămase cu ochii 
deschişi, privind în întuneric. Insomnia aduse în ajutor şi 
teama. Il vor prinde şi-l vor arunca în închisoare. Fotografia lui 
va apărea în ziare. Oamenii care-l cunoşteau vor clătina din 
cap şi vor discuta pe tema respectivă în cantine şi săli de 
mese. Vinnie Mason îi va spune soţiei că el ştiuse de la 
început că Dawes era nebun. Părinţii lui Mary aveau probabil 
s-o ducă la Reno, unde va obţine mai întâi rezidența, apoi 
divorţul. Poate că-şi va găsi pe cineva s-o fute. N-ar fi fost sur- 
prins. 

Rămase treaz, spunându-şi că nu aveau să-l prindă. 
Purtase mănuşi. Nu lăsase amprente. Luase înapoi găleata lui 
Mary cu capacul alb. Işi ascunsese urmele, scăpând de 
posibilii urmăritori la fel cum un evadat ar fi scăpat de copoi, 
mergând prin albia unui pârâu. Nici unul dintre gândurile 


acelea nu-i aduse somnul sau liniştea. Îl vor prinde. Poate că 
cineva din Heron Place îi văzuse maşina şi i se păruse suspect 
ca un vehicul să fie pe stradă la o oră atât de târzie, într-o 
noapte cu viscol. Poate că cineva îi notase numărul de 
înmatriculare şi primea chiar în clipa aceasta felicitările 
poliţiei. Poate că prelevaseră urme de vopsea de la bariera 
pentru construcţie din Heron Place şi îi căutau numele vinovat 
într-un calculator cu toate înregistrările auto. Poate că... 

Se foi şi se suci în pat, aşteptând ca umbrele albăstrui 
ale zorilor să pătrundă dansând prin fereastră, aşteptând ca 
un glas kafkian fără trup să strige: Deschide! lar când, în cele 
din urmă, adormi, o făcu fără să ştie, deoarece gândurile 
continuară mereu, comutând practic fără întrerupere de la 
rumegarea conştientă la lumea distorsionată a viselor, 
aidoma unei maşini care trece de la o treaptă de viteză la cea 
următoare. Chiar şi în visele sale, se gândi că era treaz, iar în 
vise se sinucidea repetat: îşi dădea foc, îşi strivea craniul 
stând sub o nicovală şi trăgând de o frânghie, se spânzura, 
deschidea gazul la toate cele patru ochiuri ale aragazului şi la 
cuptor, se împuşca, se arunca pe geam, păşea în calea unui 
autobuz Ogarul Cenuşiu, înghiţea pilule, înghiţea dezinfectant 
Vanish pentru closete, îşi vâra în gură un tub de spray Glade 
Pine Fresh, apăsa butonul şi inhala pânş ce capul îi plutea 
spre cer ca balonul unui copil, îşi făcea harachiri 
îngenuncheat în confesionalul de la St. Dom, mărturisindu-şi 
sinuciderea unui preot tânăr şi buimăcit chiar în timp ce 
măruntaiele i se revărsau pe banchetă, ca o tocană, caindu-se 
cu glas tot mai slab şi ameţit, zăcând în propriul său sânge şi 
în cârnaţii aburinzi ai intestinelor. Dar în imaginea cea mai 
vie, care se repeta la nesfârşit, se văzu la volanul LTD-ului, 
ambalând uşor motorul în garajul închis, inspirând adânc şi 
răsfoind un exemplar din National Geographic, examinând 
fotografii cu peisaje din Tahiti şi Aukland şi de la festivalul 
Mardi Gras din New Orieans, întorcând paginile tot mai lent, 
până ce duduitul motorului se diminua într-un zumzet dulce şi 
îndepărtat, iar apele verzui ale Pacificului de Sud îl inundau în 
căldură legănătoare şi-l purtau în adâncuri argintii. 


19 decembrie 1973 


Era ora 12:30, când se trezi şi cobori din pat. Se simţea 
ca şi cum ar fi fost tras pe roată. Capul îl durea incredibil. 
Vezica urinară îi plesnea. Simţea în gură un gust de şarpe 
mort. Când păşea, inima îi bubuia ca o tobă. Nu i se îngăduise 
nici măcar luxul de a crede (indiferent pentru cât de puţin 
timp) că visase tot ceea ce-şi amintea din noaptea anterioară, 
deoarece mirosul de benzină părea că-i fusese impregnat în 
piele şi se ridica, dezgustător de puternic din maldărul de 
haine. Ninsoarea se oprise, cerul era senin şi ochii săi 
implorară iertare soarelui puternic. 

Intră în baie, se aşeză pe colac şi o diaree gigantică se 
revărsă din el ca un tren expres gonind printr-o haltă pustie. 
Excrementele căzură în apă în serii dizgraţioase de jeturi şi 
plescăituri, care-l făcură să geamă şi să-şi coboare capul în 
palme. Urină fără să se scoale, cu mirosul greu şi puturos al 
produselor finale fetide ale digestiei ridicându-se dens în jur. 

Trase apa şi cobori pe picioare de lut, luând cu el haine 
curate. Avea să aştepte până ce duhoarea pestilenţială 
dispărea din baie, după care avea să-şi facă duş, poate toată 
după-amiaza. 

Deşertă trei pastile de Excedrin analgezic din flaconul 
verde de pe policioara de deasupra chiuvetei din bucătărie şi 
le înghiţi cu două guri mari de Pepto-Bismol. Puse la fiert apă 
pentru cafea şi-şi sparse cana preferată în timp ce bâjbâia s-o 
desprindă din cârligul ei. Mătură cioburile, luă altă cană, turnă 
în ea ness Maxwell House şi intră în living. 

Deschise radioul şi baleie frecvențele, căutând un buletin 
de ştiri, care, la fel ca poliţia, era de negăsit atunci când aveai 
nevoie de ele. Muzică pop. Reportaje agricole. Emisiunea 
"Golden Nugget 'Cause You Dug It". Un talk-show cu 
ascultătorii. Un program de anunţuri şi oferte. Paul Harvey 
vânzând asigurări pe viaţă de la compania Banker's. Altă 
muzică pop. Nici un buletin de ştiri. 


Apa pentru cafea fierbea. Lăsă radioul pe unul dintre 
posturile cu muzica pop, îşi aduse cafeaua la masă şi o bău 
fără zahăr. La primele două guri îi veni să vomite, dar după 
aceea îi fu mai uşor. 

Începu buletinul de ştiri, mai întâi ştirile naţionale, apoi 
cele locale. 


În timpul nopţii, un incendiu a izbucnit în şantierul 
derivaţiei şoselei 784, în apropiere de strada Grand. 
Locotenentul de poliţie Henry King a declarat că este vorba 
despre un act de vandalism în care s-au folosit probabil 
bombe cu benzină pentru a incendia o macara, două 
excavatoare, două buldozere, o autofurgonetă şi biroul de 
şantier al companiei de construcţii Lane, care a fost complet 
distrus. 


O jubilare la fel de amară şi neagră ca şi gustul ness-ului 
fără zahăr îi strânse beregata la auzul cuvintelor complet 
distrus. 


Avariile suferite de excavatoare şi buldozere au fost 
minore, potrivit declaraţiei lui Francis Lane, a cărui companie 
a căpătat un subcontract substanţial în construirea derivaţiei 
784, dar se pare că macaraua pentru demolare, evaluată la 
60 000$, nu va putea fi reparată mai devreme de două 
săptămâni. 


Două săptămâni? Doar atât? 


Potrivit declaraţiei lui Lane, problema cea mai serioasă o 
reprezintă distrugerea biroului de şantier, care conţinea fişele 
de pontaj, registrele de lucru şi nouăzeci la sută din 
documentele de contabilitate analitică din ultimele trei luni. 
"Va fi foarte greu să reconstituim totul", a afirmat Lane. "S-ar 
putea să ne întârzie cu o lună sau chiar mai mult." 


Poate că asta era o veste bună. Poate că o lună de 


întârziere merita efortul. 


Potrivit declaraţiei locotenentului King, vandalii au fugit 
din şantier într-un automobil break, posibil un Chevrolet de 
ultimul tip. Poliţia aşteaptă orice informaţii din partea 
persoanelor care au văzut maşina părăsind şantierul prin 
Heron Place. Francis Lane estimează că daunele totale se 
ridică la 100 000$. 

Alte ştiri locale: Muriel Reston, membru al Camerei 
Reprezentanţilor, a apelat din nou... 


Închise radioul. 

Acum după ce auzise, şi o făcuse la lumina zilei, situaţia 
părea ceva mai bună. Putea să examineze lucrurile raţional. 
Bineînţeles, poliţia nu-şi divulgase toate pistele, dar, dacă 
într-adevăr căuta un Chevrolet, nu un Ford, şi dacă solicita 
ajutorul martorilor oculari, atunci poate că el se afla în 
siguranţă, cel puţin deocamdată. lar dacă existase un martor 
ocular, n-ar fi putut schimba lucrurile oricâte griji şi-ar fi făcut. 

Trebuia să arunce găleata de spălat a lui Mary şi să 
deschidă uşa garajului, ca să iasă mirosul de benzină. Să 
inventeze o poveste pentru a explica geamul spart din spate, 
dacă l-ar fi întrebat cineva. Şi, cel mai important, să încerce 
să se pregătească psihic pentru o vizită a poliţiei. Ca ultim 
locuitor al străzii Crestallen West, putea fi perfect logic ca 
poliţiştii să-l verifice. Şi n-ar fi trebuit să iscodească foarte 
mult în trecutul lui pentru a afla că se comportase straniu. 
Nenorocise spălătoria. Soţia îl părăsise. Un fost coleg de 
serviciu îi trăsese un pumn într-un magazin. Şi, desigur, avea 
un break, chiar dacă nu era Chevrolet. Toate acestea erau 
detalii suspicioase. Totuşi, nici unul nu reprezenta o dovadă. 

lar dacă descopereau dovezi, bănuia că avea să meargă 
la închisoare. Pe de altă parte, existau şi locuri mai rele decât 
închisoarea. Închisoarea nu era capătul lumii. Aveau să-l pună 
la muncă şi să-l hrănească. N-ar mai fi trebuit să-şi facă griji 
despre ce se va întâmpla după ce se vor termina banii de 
asigurare. In mod cert, existau foarte multe lucruri mai rele 


decât închisoarea. De exemplu, sinuciderea. Sinuciderea era 
mult mai rea. Sui la etaj şi-şi făcu duş. _ 

Mai târziu în după-amiaza aceea, o sună pe Mary. li 
răspunse mama ei şi plecă s-o caute pe Mary, pufnind. Glasul 
lui Mary se auzi însă aproape vesel. 

— Bună, Bart. ţi urez Crăciun fericit, în avans. Despre ce- 
i vorba? 

— Păi, am nişte cadouri... nişte fleacuri, pur şi simplu... 
pentru tine, nepoate şi nepoți. Mă întrebam dacă nu ne-am 
putea întâlni undeva, să ţi le dau. N-am ambalat cadourile 
copiilor... 

— Le pot ambala şi eu. Nu trebuia totuşi să faci aşa ceva. 
Nu lucrezi. 

— Dar lucrez în direcţia asta, replică el. 

— Bart, te-ai... ai făcut ceva cu chestia aia despre care 
am vorbit? 

— Psihiatrul? 

— Da. 

— Am telefonat la doi. Unul este complet ocupat până-n 
iunie. Celălalt este în Bahamas şi se-ntoarce abia la sfârşitul 
lui martie. A zis că m-ar putea programa atunci. 

— Cum îi cheamă? 

— Cum îi cheamă? Să fiu sincer, cred c-ar trebui să mă 
mai uit o dată, ca să-mi reamintesc. Cred că pe primul îl 
chema Adams. Nicholas Adams. 

— Bart..., rosti ea pe un ton trist. 

— Sau este posibil să fi fost Aarons, continuă el iute. 

— Bart, repetă ea. 

— Bine, crede ce vrei. Oricum aşa o să faci. 

— Bart, dacă te-ai... 

— Cum rămâne cu cadourile? Te-am sunat să vorbim 
despre cadouri, nu despre blestematul ăla de doctor de 
nebuni. 

Ea suspină. 

— Nu poţi să le aduci tu, vineri? Aş putea... 


— De ce, ca ai tăi să-l poată angaja pe Charles Manson? 
să m-aştepte la uşă? Haide să ne-ntâlnim pe teren neutru, de- 
acord? 

— Nu vor fi aici, răspunse ea. Vor petrece Crăciunul cu 
Joanna. 

Joanna St. Claire era verişoara lui Jean Calloway şi locuia 
în Minnesota. Fuseseră prietene apropiate în copilărie (în 
epoca de acalmie plăcută dintre războiul din 1812 şi începutul 
războiului civil, se gândea el uneori), dar, în iulie, Joanna 
suferise un accident cerebrovascular. Se străduia să 
depăşească momentul, însă Jean le spusese că medicii 
afirmaseră că putea să moară oricând. Trebuie să fie drăguţ, 
gândi el, să ai în cap o bombă cu ceas, ca asta. Salut, bombă, 
azi va fi? Te rog, nu azi. Încă n-am terminat ultimul roman al 
Victoriei Holt?3. 

— Bart? Ai închis? 

— Nu. Mă gândeam. 

— Ora unu îţi convine? 

— E perfect. 

— Mai era ceva? 

— Nu, nu... 

— Ei bine, atunci... 

— Ai grijă, Mary. 

— Bine. La revedere, Bart. 

— La revedere. 

Închiseră, şi el reveni în bucătărie să-şi pregătească ceva 
de băut. Femeia cu care tocmai vorbise la telefon nu era 
aceeaşi care stătuse înlăcrimată pe canapeaua din living cu 
mai puţin de o lună în urmă, implorând un motiv pentru a 
explica valul tsunami care tocmai măturase semet prin viaţa 
ei ordonată, distrugând munca de douăzeci de ani şi lăsând 
numai câteva bețe frânte ce se înălţau deasupra inundaţiei şi 
noroiului. Era uluitor. Clătină din cap, gândindu-se la asta, aşa 


* Charles Manson (n. 1934), lider de cult şi ucigaş american 
233 Pseudonimul lui Eleanor Alice Burford (1906-1993), autoare 
britanică de romane istorice 


cum ar fi clătinat din cap dacă ar fi aflat că lisus se po-gorâse 
din ceruri şi-l purtase pe Richard Nixon în rai într-un car de 
foc. Ea se regăsise. Mai mult chiar, ea regăsise o persoană pe 
care el realmente abia o cunoştea, o fată-femeie de care abia 
îşi amintea. Precum un arheolog, ea excavase persoana 
aceea, care era cu articulațiile niţel cam înţepenite după 
depozitarea îndelungată, dar încă în stare perfectă de 
funcţionare. Articulațiile aveau să-şi dea drumul şi persoana 
nouă-veche avea să redevină o femeie întreagă, poate cu 
cicatrice de pe urma aducerii la suprafaţă, totuşi fără să fie 
serios afectată. El o cunoştea poate mai bine decât credea ea 
şi putuse să-şi dea seama, pur şi simplu numai din tonul vocii 
ei, că se apropia tot mai mult de ideea divorţului, de ideea 
unei rupturi definitive de trecut... o fractură care avea să se 
vindece bine, fără să lase nici urmă de şchiopătat. Ea avea 
treizeci şi opt de ani. Jumătate din viaţă i se întindea încă 
înainte. Nu existau copii care să fie mutilaţi cu nepăsare în 
accidentul rutier al căsniciei. El nu va propune divorţul, dar nu 
i se va opune dacă o făcea ea. Invidia noua ei persoană şi 
noua ei frumuseţe. lar dacă, peste zece ani, ea ar fi 
considerat căsătoria aceea ca pe un coridor lung şi întunecat 
care dusese spre lumina soarelui, lui i-ar fi părut rău pentru 
asta, însă n-ar fi putut s-o învinuiască. Nu, n-ar fi putut s-o 
învinuiască. 


21 decembrie 1973 


Îi dăduse cadourile în livingul ticăitor, cu bronzuri aurite, 
al lui Jean Calloway, iar conversaţia ce urmase fusese 
şchioapă şi stângace. Nu fusese niciodată singur cu ea în 
încăperea aceasta şi continua să aibă impresia că ar trebui să 
se îmbrăţişeze şi să se sărute. Era un reflex rotulian ruginit, 
care-l făcea să se simtă ca o supraimpresiune proastă a 
tânărului care fusese în colegiu. 

— Ţi-ai decolorat părul? o întrebă. 

— Nitel, strânse ea uşor din umeri. 


— Îţi stă bine. Te face mai tânără. 

— Tu încărunţeşti la tâmple, Bart. lţi dă un aer distins. 

— Rahat, mă face s-arăt ca un senil. 

Ea râse — puţin prea ascuţit — şi se uită la cadourile de 
pe măsuţa din lateral. El ambalase acul în formă de bufniţă, 
lăsând jucăriile şi cutia de şah în seama ei. Păpuşile priveau 
inexpresiv către tavan, aşteptând ca mâinile unei fetiţe să le 
aducă la viaţă. 

Se uită la Mary. Ochii lor se încrucişară cu seriozitate 
pentru un moment şi el se gândi că ea avea să pronunţe ceva 
irevocabil şi i se făcu frică. Apoi cucul ţâşni din ceas, 
anunțând ora 13:30, şi amândoi tresăriră, după care izbucniră 
în râs. Clipa aceea trecuse. El se sculă, pentru ca aşa ceva să 
nu se mai întâmple. Salvat de un cuc zănatic, se gândi. Se 
potriveşte la fix. 

— Trebuie să plec, îi spuse. 

— Ai vreo întâlnire? 

— Un interviu pentru o slujbă. 

— Serios? păru ea bucuroasă. Unde? Cine? Cât? 

El râse şi clătină din cap. 

— Mai există încă o duzină de solicitanţi care au şanse la 
fel de bune ca mine. O să-ţi spun după ce o capăt. 

— Eşti sigur de tine. 

— Normal. 

— Bart, ce faci de Crăciun? 

Părea preocupată şi solemnă, iar el îşi dădu seama brusc 
că pe buzele ei fusese tot timpul invitaţia la cina de Crăciun, 
nu la tribunalul de divorţ cu ocazia noului an. Dumnezeule! 
Aproape că izbucni în râs. 

— O să cinez acasă. 

— Poţi să vii aici, zise ea. N-am fi decât noi doi. _ 

— Nu, răspunse el gânditor şi repetă mai ferm: Nu. În 
timpul sărbătorilor, emoţiile au tendinţa de a scăpa de sub 
control. Altă dată. 

Ea încuviinţă din cap, la fel de gânditor. 

— Cinezi singură? o întrebă. 

— M-aş putea duce la Bob şi Janet. Vorbesc serios — eşti 


sigur? 

— Da. 

— Bine... 

Părea însă uşurată. 

Merseră împreună spre uşă şi schimbară un sărut fără 
viaţă. 

— O să te sun, spuse el. 

— Să nuuiţi. 

— Salută-l pe Bobby din partea mea. 

— O să-l salut. 

La jumătatea drumului spre maşină, ea îl strigă: 

— Bart! Bart, stai un minut! 

Se întoarse aproape temător 

— Era cât pe-aici să uit, zise ea. A telefonat Wally 
Hamner şi ne-a invitat la petrecerea lui de revelion. Am 
acceptat, dar dacă tu nu vrei să... 

— Wally? 

Se încruntă. Walter Hamner era probabil singurul lor 
prieten din partea opusă a oraşului. Lucra pentru o agenţie de 
publicitate locală. 

— Nu ştie că suntem... separați? 

— Ştie, dar îl cunoşti prea bine pe Walt. Chestii de-astea 
nu-l deranjează cine ştie ce. 

Era adevărat, nu-l deranjau. Zâmbi, pur şi simplu 
gândindu-se la Walter. Intotdeauna ameninţa că va părăsi 
domeniul reclamelor în favoarea proiectării de construcţii 
civile. Compunea poezioare obscene şi parodii chiar mai 
obscene ale unor cântece la modă. Divorţase de două ori şi 
de fiecare dată cu tinichele de coadă. Acum era impotent, 
dacă dădeai crezare bârfelor, iar el credea că bârfele erau 
probabil adevărate. De cât timp nu-l mai văzuse pe Walt? De 
patru luni? De şase? Oricum, trecuse prea multă vreme. 

— S-ar putea să fie amuzant, spuse, şi în clipa aceea Îi 
veni un gând. 

Ea îi cercetă chipul în felul ei vechi, dintotdeauna, şi 
adăugă: 

— Nu va fi nimeni de la spălătorie. 


— Wally şi Steve Ordner se cunosc. 

— Da, sigur că da, dar e... 

Ridică din umeri, pentru a-i arăta cât de improbabil 
considera ca e/să fie acolo, apoi îşi continuă gestul 
prinzându-şi umerii cu palmele şi cutremurându-se. Erau — 
4*C. 

— Intră imediat în casă, îi spuse. O să-ngheţi, prostuţo. 

— Vrei să vii? 

— Nu ştiu. Va trebui să mă gândesc. 

O sărută iarăşi, de data aceasta mai apăsat, şi ea îi 
răspunse în acelaşi fel. Intr-un astfel de moment, el putea să 
regrete totul... însă regretul era îndepărtat, clinic. 

— Crăciun fericit, Bart! zise ea şi văzu că lăcrima. 

— La anul va fi mai bine, rosti el fraza liniştitoare, dar 
fără nici un înţeles esenţial. Intră, până nu faci pneumonie! 

Ea intră, şi el porni maşina, gândindu-se la petrecerea de 
revelion a lui Wally Hamner. Credea că se va duce. 


24 decembrie 1973 


În Norton, găsi un atelier auto micuţ, care-i putea înlocui 
geamul spart din spate pentru nouăzeci de dolari. Când îl 
întrebă pe mecanic dacă lucra în ajunul Crăciunului, acesta îi 
răspunse: 

— Bineînţeles că da, ce dracu', pentru bani lucrez 
oricând. 

Pe drum, se opri la o spălătorie automată din lanţul U- 
Wash-lt şi-şi puse hainele în două maşini de spălat. In mod 
reflex, roti agitatoarele ca să vadă în ce stare erau 
amortizoarele, apoi le încărcă atent, astfel încât fiecare 
maşină să stoarcă (în spălătoriile automate se zicea să 
"centrifugheze la uscat") fără să descentreze excesul de 
încărcătură. Se opri şi surâse uşor. Poţi să iei băiatul din 
spălătorie, Fred, dar nu poţi lua spălătoria din băiat. Este, 
Fred? Oh, mai du-te-n mă-ta! 


KKK 


— l-o gaură serioasă, zise mecanicul, examinând geamul 
acoperit cu pânza de păianjen. 

— Un puşti a aruncat cu un bulgăre de zăpadă, îi spuse. 
Da-n mijlocul bulgărelui era o piatră. 

— Să ştii că era, zise mecanicul. Să ştii că era! 


XXX 


După ce înlocui geamul, reveni la U-Wash-lt, îşi puse 
hainele în uscător, îl reglă la mediu-fierbinte şi băgă treizeci 
de cenți în fantă. Se aşeză şi luă un ziar abandonat de cineva. 
Singurul client din U-Wash-lt era o tânără cu un aer obosit, 
care avea ochelari cu rame din sârmă şi un păr lung, 
castaniu-roşcat, cu şuviţe blonde. Era însoţită de o fetiţă, care 
făcea o criză de isterie. 

— Vreau sticla! 

— La naiba, Rachel... 

— STICLA! 

— Să ştii că tati o să te bată la funduleţ când ajungem 
acasă, îi promise tânăra, încruntându-se. Şi s-a terminat cu 
poveştile dinainte de culcare. 

— STIIIIICLAAAA! 

De ce oare o tânără ca asta doreşte să-şi facă şuviţe? se 
întrebă el şi se uită pe ziar. Titlurile anunțau: 


PUŢINĂ LUME ÎN BETHLEHEM 
PELERINII SE TEM DE TERORIŞTI 


În partea de jos a primei pagini, un articol scurt îi atrase 
privirea şi-l citi cu atenţie: 


WINTERBURGER AFIRMĂ CĂ ACTELE DE VANDALISM NU 
VOR FI TOLERATE 


(Local) leri, Victor Winterburger, candidatul democrat 


pentru locul rămas vacant în urma dispariţiei lui Donald P. 
Naish, decedat luna trecută într-un accident auto, a afirmat 
că "într-un oraş american civilizat" nu pot fi tolerate acte de 
vandalism, precum cel care, miercurea trecută, a provocat 
pagube în valoare de aproape o sută de mii de dolari în 
şantierul Rutei 784. Winterburger a făcut declaraţia la un 
dineu al organizaţiei veteranilor de război American Legion şi 
a fost aplaudat frenetic. 

"Am văzut ce se întâmplă în alte oraşe", a spus 
Winterburger. "Autobuze şi vagoane de metrou deteriorate în 
New York, ferestre sparte şi şcoli scrijelite prosteşte în Detroit 
şi San Francisco, degradarea localurilor, a muzeelor şi a 
galeriilor publice. Nu trebuie să îngăduim ca ţara cea mai 
mare din lume să fie invadată de huni şi barbari." 

Poliţia a fost chemată în zona străzii Grand a şantierului, 
unde focuri şi explozii fuseseră văzute de 

(Continuare în pag. 5, col. 2) 


Împături ziarul şi-l puse pe un teanc de reviste 
zdrenţuite. Maşina de spălat bâzâia şi zumzăia, cu sunete 
discrete, soporifice. Huni. Barbari. Ei erau hunii. Ei erau 
spintecătorii, mestecătorii şi sfârtecătorii, care alungau 
oamenii din căminele lor, călcând vieţile în picioare, aşa cum 
un băieţel ar fi călcat în picioare un muşuroi de furnici... 

Tânăra îşi târî copila, care continua să zbiere după o 
sticlă, afară din U-Wash-lt. Închise ochii şi moţăi, aşteptând să 
i se usuce hainele. După câteva minute, se trezi brusc, 
crezând că auzise soneria de incendiu, dar era doar un Moş 
Crăciun de la Armata Salvării care se instalase în faţa 
spălătoriei. Când ieşi cu coşul de haine, îşi deşertă tot 
mărunţişul din buzunare în tava lui. 

— Să te binecuvânteze Dumnezeu! zise Moş Crăciun. 


25 decembrie 1973 


Telefonul îl trezi pe la ora 10. Bâjbâi după aparatul de pe 


noptieră, duse receptorul la ureche şi glasul unei centraliste îi 
pătrunse energic în somn. 

— Acceptaţi o convorbire cu taxă inversă de la Olivia 
Brenner? 

Era buimăcit şi nu izbuti decât să bolborosească: 

— Ce? Cine? Dorm... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! spuse o voce 
îndepărtată şi vag familiară şi atunci ştiu. 

— Da, rosti, o accept. 

Oare închisese? Se ridică într-un cot. 

— Olivia? Tu eşti? 

— Vorbiţi, vă rog, îl întrerupse centralista, nedorind să-şi 
modifice psalmodia. 

— Olivia, tu eşti? 

— Eu sunt. 

Glasul era îndepărtat şi se auzea printre pârâituri. 

— Mă bucur c-ai sunat. 

— Nu credeam c-o să mai răspunzi. 

— Acum m-am trezit. Unde eşti? In Las Vegas? 

— Da, răspunse ea, scurt. 

Cuvântul se auzi cu o soliditate straniu de seacă, aidoma 
unei scânduri groase trântite pe o pardoseală de beton. 

— Şi... cum este? Cum îţi merge? 

Suspinul ei fu atât de amar, încât semăna de-a dreptul cu 
un icnet fără lacrimi. 

— Nu prea bine. 

— Nu? 

— İn a doua... ba nu, în a treia seară după ce-am ajuns 
aici, am cunoscut un tip. Am mers la o petrecere şi m-am 
făcut atâââât de nasol... 

— Droguri? întrebă precaut, ştiind că era o convorbire 
interurbană şi că guvernul avea urechi peste tot. 

— Droguri? repetă ea îmbufnat. Bineînţeles că droguri. O 
chestie naşpa, plină de dextroamfetamină sau aşa ceva... 
Cred c-am fost violată. 

Ultimul cuvânt se pierdu în asemenea hal, încât el trebui 
să întrebe: 


— Ce-ai zis? 

— Violată! răcni ea, atât de tare încât receptorul 
distorsionă. Asta-i când un labagiu idiot care face pe hippy-ul 
în week-end ţi-o propteşte, în timp ce creierii ţi s-au dus de 
mult şi se scurg pe perete! Viol — nu ştii ce-i violul? 

— Ştiu. 

— Ştii un căcat! 

— Ai nevoie de bani? 

— De ce mă-ntrebi asta? Nu mă pot fute cu tine prin 
telefon. Nu pot nici măcar să ţi-o iau la labă. 

— Am nişte bani, spuse el. Ţi i-aş putea trimite. Asta-i tot. 
Asta-i motivul. 

Instinctiv, se pomeni vorbind nu liniştitor, ci încet, astfel 
încât ea să fie nevoită să încetinească şi să-l asculte. 

— Da, da. 

— Ai o adresă? 

— Post-restant, asta-i adresa mea. 

— N-ai un apartament? 

— Ba da, eu şi cealaltă amărâtă stăm într-un 
apartament. Cutiile poştale sunt sparte. Nu contează. 
Păstrează banii. Am o slujbă. Futu-i — cred c-o să-mi dau 
demisia şi-o să mă-ntorc. Îmi doresc un Crăciun fericit. 

— Ce slujbă ai? ` 

— Mişc hamburgeri într-o bombă de fast-food. In hol au 
automate de jocuri, la care oamenii joacă şi-nfulecă 
hamburgeri toată noaptea, dacă-ţi vine să crezi aşa ceva! 
Ultima chestie pe care trebuie s-o faci când ieşi din tură este 
să ştergi manetele automatelor de jocuri. Sunt acoperite cu 
muştar, maioneză şi ketchup. Şi să-i vezi pe indivizii de aici. 
Toţi sunt graşi. Fie bronzaţi, fie arşi de soare. Ori vor să te 
fute, ori faci pur şi simplu parte din mobilier. Am primit oferte 
din partea ambelor sexe. Slavă cerului că pe colega mea de 
cameră o interesează sexul la fel de mult ca pe-un tufiş. Eu... 
Hristoase, de ce-ţi spun toate astea? Nici măcar nu ştiu de ce 
te-am sunat. O s-o şterg de-aici la sfârşitul săptămânii, când 
îmi iau chenzina. 

— Încearcă să stai o lună, se auzi rostind. 


— Ce?! 

— Nu fi laşă! Dacă pleci acum, te vei întreba toată viaţa 
pentru ce te-ai dus acolo. 

— Ai jucat fotbal în echipa liceului? Fac prinsoare c-ai 
jucat. 

— N-am fost nici măcar băiatul care le-aducea apă la 
teren. 

— Atunci, nu ştii nimic, este? 

— Mă gândesc să mă sinucid. 

— Nu ştii nici... ce-ai zis? 

— Mă gândesc să mă sinucid. 

O rostise calm. Nu se mai gândea la convorbirile 
interurbane şi la cei care puteau monitoriza astfel de 
convorbiri pur şi simplu ca să se-amuze — compania de 
telefoane, Casa Albă, CIA, febei. 

— Incerc fel de fel de lucruri, da' tot nu merg. Cred că 
asta se-ntâmplă fiindcă-s niţel cam bătrân ca să mai meargă. 
Acum câţiva ani s-a-ntâmplat ceva urât şi am ştiut că era rău, 
dar n-am ştiut că era rău pentru mine. Am crezut că s-a- 
ntâmplat pur şi simplu şi că dup-aia o să depăşesc momentul. 
Dar lucrurile continuă să se prăbuşească în mine. M-am sătu- 
rat de ele. Fac tot felul de chestii... 

— Ai cancer? şopti ea. 

— Cred că da. 

— Ar trebui să te duci la un spital, să... 

— E cancer la suflet. 

— Te consideri buricul pământului, omule! 

— Poate c-aşa-i, zise el. Nu contează. Intr-un fel sau altul, 
lucrurile sunt stabilite şi poate că se vor petrece aşa cum 
doresc. 0 singură chestie mă deranjează — la răstimpuri, am 
senzaţia că sunt eroul din romanul unui scriitor fără talent şi 
că el a decis deja cum se vor sfârşi lucrurile şi de ce. Ba-i 
chiar mai uşor să vezi totul în lumina asta, decât să dai vina 
pe Dumnezeu... apropo, ce-a făcut El pentru mine, într-un fel 
sau altul? Nu, e clar, vina-i aparţine numai scriitorului ăsta 
fără talent. El mi-a omorăt fiul, băgând în carte o tumoare 
cerebrală. Ala a fost capitolul unu. Sinucidere sau nu, asta se- 


ntâmplă imediat înainte de epilog. Este un subiect idiot. 

— Fii atent, spuse ea neliniştită, dacă-n oraşul tău există 
linii telefonice gratuite pentru ajutor, poate c-ar trebui să... 

— Nu m-ar putea ajuta cu nimic şi nu contează. Vreau să 
te-ajut pe tine. Pentru Dumnezeu, uită-te ce se-ntâmplă-n 
jurul tău, înainte să fugi ca o laşă! Lasă-te de droguri — ai 
promis c-o să faci! Data viitoare când te vei uita în jur, o să ai 
patruzeci de ani, şi opţiunile tale aproape că vor fi dispărut. 

— Nu, nu mai pot rezista aici. Poate că-n alt loc... 

— Toate locurile sunt la fel, dacă mintea ta nu se 
schimba. Nu există un loc fermecat care să-ţi domolească 
mintea. Dacă te simţi ca un rahat, tot ce vezi va arăta ca un 
rahat. Știu asta! Titlurile ziarelor, ba chiar şi indicatoarele pe 
care le văd spun toate, da, aşa-i, Georgie, termin-o! Atât ţi-a 
fost! 

— Ascultă... 

— Nu, nu, ascultă tu. Deschide bine urechile. Când 
îmbătrâneşti, e ca şi cum ai conduce printr-o zăpadă care se 
face tot mai mare. Când, în cele din urmă, îţi trece de 
capacele roţilor, ele se-nvârt în gol, şi tu stai pe loc. Asta-i 
viața. Nu există pluguri care să vină şi să te deszăpezească. 
Corabia ta nu se mai întoarce în port, fato! Nu există barcă de 
salvare pentru nimeni. N-o să câştigi niciodată un concurs. 
Nu-i nici o cameră tv care să te urmărească şi oameni care să 
se uite la tine cum te zbaţi. Asta-i chestia. Toată. Totul. 

— Habar n-ai cum i-aici! strigă ea. 

— Nu, dar ştiu cum i-aici. 

— Nu-mi dirijezi tu viaţa. 

— O să-ţi trimit cinci sute de dolari — Olivia Brenner, 
post-restant, Las Vegas. 

— N-o să fiu aici. O să-ţi trimită banii-napoi. 

— N-o să mi-i trimită, fiindcă n-o să pun adresă de retur. 

— Atunci, aruncă-i! 

— Foloseşte-i ca să-ţi găseşti o slujbă mai bună. 

— Nu. 

— Atunci cumpără-ţi cu ei hârtie igienică, zise scurt şi 
închise. 


Mâinile îi tremurau. 
Telefonul sună peste cinci minute. Centralista rosti: 
— Acceptaţi... 


KKK 


— Nu, spuse el şi închise. 
In ziua aceea, telefonul mai sună de două ori, dar nu era 
Olivia. 


KKK 


Pe la ora 14, Mary îl sună de la Bob şi Janet Preston de 
acasă — Bob şi Janet, care-i reaminteau întotdeauna, 
indiferent dacă era sau nu plăcut, de Barney şi Wilma 
Flintstone. Ce făcea? Bine. O minciună. Ce făcea la cina de 
Crăciun? Se ducea la Old Customhouse pentru curcan cu 
toate garniturile. O minciună. N-ar fi preferat să vină aici? 
Janet avea prea multe bunătăţi şi s-ar fi bucurat să mai scape 
de unele dintre ele. Nu, realmente nu-i era prea foame. 
Adevărul. Era destul de pilit şi, purtat de ameţeala 
momentului, îi spuse că avea să vină la petrecerea lui Walter. 
Ea păru încântată. Ştia că fiecare îşi aducea mâncarea şi 
băutura? Când dăduse Wally Hamner o petrecere care să fie 
altfel? întrebă el, şi ea râse. Inchiseră şi el reveni în faţa 
televizorului cu un pahar. 


KKK 


Telefonul sună iarăşi pe la 19:30 şi de acum el nu mai 
putea fi descris printr-un termen politicos ca "pilit" — era 
mache, trosnit rău de tot. 

— 'Lo? 

— Dawes? 

— lo-s, cine-i? 

— Magliore, Dawes. Sal Magliore. 

Clipi şi privi în pahar. Se uită la televizorul color Zenith, 


unde rula filmul Crăciun în familie. Era vorba despre rudele 
care se reuniseră în ajunul Crăciunului la casa patriarhului 
familiei şi erau omorâte una câte una de un necunoscut. 
Perfect în tonul Crăciunului. 

— Domnu' Magliore, pronunţă el cuvintele cu atenţie. 
Crăciun fericit, stimate domn! Şi tot ce vă doriţi mai bun 
pentru noul an! 

— Nici măcar nu bănuieşti cât de mult detest anul '74, 
răspunse trist Magliore. E anul în care baronii petrolului vor 
prelua conducerea ţării, Dawes. Să vezi tu dacă n-o să fie aşa! 
Uită-te la vânzările mele din decembrie, dacă nu mă crezi. leri 
am plasat un Chevy Impala model 1971, o maşină perfect 
curată, pe care-am vândut-o pentru o mie de dolari. O mie de 
dolari! Poţi să crezi? O reducere cu patruzeci şi cinci la sută 
într-un an. Pe de altă parte, pot să vând toate maşinile Vegas 
model 71 pe care le pot găsi pentru o mie cinci sute, o mie 
şase sute de dolari. Şi te-ntreb — ce sunt ele? 

— Maşini micuţe? întrebă el prudent. 

— Sunt nişte căcăcioase de cutii de conserve, aia-s! răcni 
Magliore. Cutii de sardele pe roţi! De fiecare data când te uiţi 
chiorâş la mizeriile alea şi le zici bau-bau, motorul se 
dereglează sau cade toba, sau se duce direcţia. Pinto, Vega, 
Gremlin — toate-s la fel, cutiuţe pentru sinucigaşi. Pe ele le 
vând cu ambele mâini şi nu pot să mişc un Chevy Impala 
elegant, decât dacă-l fac dracu' cadou! Şi tu-mi zici an fericit, 
lisuse, Maria şi dulgherul losif! 

— E ceva sezonier, spuse el. 

— Oricum, nu de-asta te-am sunat, replică Magliore. Te- 
am sunat să-ţi zic felicitări. 

— F-felicitări? 

Era cu adevărat buimăcit. 

— Ştii tu. Trosc-pleosc, bum-bum. 

— Ah, te referi la... 

— S-s-tt. Nu la telefon. Fii calm, Dawes. 

— Sigur că da. Trosc-pleosc, bum-bum. A fost bună. 

Chicoti. 

— Tu ai fost, nu-i aşa, Dawes? 


— Faţă de tine n-o să recunosc nici cum îl chema pe tata. 

Magliore hohoti. 

— Tare! Eşti tare, Dawes. Eşti ţăcănit, dar eşti un ţăcănit 
inteligent. Eu admir asta. 

— Mulţumesc, îi spuse şi deşertă paharul. 

— Vreau să-ţi mai spun că acolo totul merge după grafic. 
Motoarele rulează-n forţă. 

— Poftim? 

Paharul pe care-l ţinea îi căzu dintre degete şi se 
rostogoli pe carpetă. 

— Au duplicate după toate documentele alea, Dawes. La 
cele mai multe au şi câte trei exemplare. O să plătească cu 
banii jos până o să-şi aranjeze registrele, dar totul merge mai 
departe. 

— Eşti nebun! 

— Nu. Mi-am spus c-ar trebui să ştii. Ţi-am zis, Dawes. Nu 
poţi să scapi de unele chestii. 

— Eşti un ticălos. Minţi. De ce mă suni în noaptea de 
Crăciun şi-mi spui minciuni? 

— Nu mint. Acum e iarăşi tura ta, Dawes. În jocul ăsta, va 
fi întotdeauna tura ta. 

— Nu te cred. 

— Amărăşteanule, zise Magliore. (Suna ca şi cum i-ar fi 
părut realmente rău, iar asta era partea cea mai rea.) Nu cred 
c-o să fie un an foarte fericit nici pentru tine. 

Închise telefonul. 

Aşa trecu Crăciunul. 


26 decembrie 1973 


În cutie era o scrisoare de la e; (aşa începuse să-i vadă 
pe anonimii din centru, cu pronumele personal scris cu litere 
cursive, care se prelingeau ameninţător, ca titlurile de pe 
afişul unui film horror), parcă pentru a confirma spusele lui 
Magliore. 

Ţinu în mână plicul lunguieţ, alb şi rigid şi rămase 


privindu-l, cu mintea plină de toate emoţiile neplăcute pe 
care le poate simţi omul. Disperare, ură, teamă, furie, 
pierdere. Fu cât pe aici să-l rupă în bucățele mici şi să le 
azvârle în zăpada de lângă casă, dar apoi ştiu că nu putea 
face asta. Deschise plicul, aproape sfâşiindu-l în două, şi-şi 
dădu seama că sentimentul cel mai acut era acela de 
înşelare. Fusese tras pe sfoară. Fusese prostit. Le distrusese 
utilajele şi registrele, iar ei aduseseră imediat altele în loc. Era 
ca şi cum ar fi încercat să se lupte cu mâinile goale împotriva 
armatei chineze. 

E iarăşi tura ta, Dawes. În jocul ăsta, va fi întotdeauna 
tura ta. 

Celelalte scrisori fuseseră standard, expediate de 
secretariatul Departamentului autostrăzi. Dragă prietene, o 
macara mare va veni în curând la casa ta. Fii pe fază pentru 
acest eveniment incitant, în timp ce ÎȚI FACEM UN ORAŞ MAI 
BUN! 

Scrisoarea aceasta fusese trimisă de Consiliul Municipal 
şi era personalizată. Avea următorul conţinut: 


20 decembrie 1973 
DI. Barton G. Dawes 
Str. Crestallen West, nr. 1 241 


Stimate domnule Dawes, 

Am constatat că sunteţi ultimul locatar care nu s-a mutat 
de pe strada Crestallen West. Sperăm că nu aveţi probleme 
financiare în această privinţă. Deţinem în arhivă formularul 
19642-A (confirmarea primirii informaţiilor despre Proiectul 
drumuri urbane 6 983-426-73-74-HC), dar nu am primit încă 
formularul dumneavoastră de mutare (6 983-426-73-74-HC-9 
004, dosarul albastru). Aşa cum ştiţi, fără acest formular nu 
putem începe procesarea cecului pentru a vă rambursa. In 
conformitate cu estimarea impozitară din 1973, proprietatea 
de pe strada Crestallen West, nr. 1241 a fost evaluată la 
63500 $, astfel încât ştim că sunteţi la fel de conştient ca şi 
noi de urgenţa situaţiei. Potrivit legii, trebuie să vă mutaţi 


până la data de 20 ianuarie 1974, data la care este 
programată începerea acţiunii de demolare pe strada 
Crestallen West. 

De asemenea, vă reatragem atenţia că, potrivit 
Decretului statal al puterii discreţionare (S. L. 19 452-36), 
rămânerea dumneavoastră în locaţia prezentă după ora 24 a 
zilei de 19 ianuarie 1974 constituie o încălcare a legii. Suntem 
siguri că ştiţi toate acestea, dar vi le repetăm, astfel încât să 
fie clare. 

Dacă aveţi probleme cu mutarea, sper că-mi veţi 
telefona în timpul orelor de program sau, şi mai bine, că-mi 
veţi face o vizită pentru a discuta situaţia. Sunt sigur că 
lucrurile pot fi rezolvate; ne veţi găsi perfect doritori să 
cooperăm în această privinţă. Între timp, pot să vă doresc 
Crăciun fericit şi un An Nou rodnic? 

Cu sinceritate, 

Din partea Consiliului Municipal 

JTG/tk 


— Nu, murmură el. Nu poţi să-mi doreşti. Nu poţi. 
Rupse scrisoarea în bucățele şi o aruncă la coşul de 
gunoi. 


KKK 


În seara aceea, stând în fața televizorului Zenith, se 
pomeni gândindu-se la felul în care el şi Mary descoperiseră, 
cu aproape patruzeci şi două de luni în urmă, că Dumnezeu 
decisese să deschidă un mic şantier în creierul fiului lor, 
Charlie. 

Pe medic îl chema Younger. Numele îi era urmat de un şir 
de prescurtări pe diplomele înrămate ce atârnau pe pereţii 
lambrisaţi în culori calde ale cabinetului său, dar tot ceea ce 
înţelesese el cu certitudine fusese că Younger era neurolog; 
un tip care nu pierdea timpul în faţa unei boli cerebrale de 
calitate. 

El şi Mary merseseră să-l vadă la solicitarea lui Younger, 


într-o după-amiază caldă de iunie, la nouăsprezece zile după 
ce Charlie fusese internat în spitalul Doctors. Avea probabil în 
jur de patruzeci şi cinci de ani şi era un bărbat arătos, în 
excelentă formă fizică după numeroasele partide de golf 
jucate fără să se deplaseze cu maşinuţele electrice. Era 
puternic bronzat, cu pielea arămie. Îl fascinaseră mâinile lui. 
Erau uriaşe, cu aspect greoi, dar se deplasau peste birou — 
ridicând un pix, răsfoindu-şi registrul de programări, jucându- 
se neatent pe suprafaţa unui prespapier incrustat cu argint — 
cu o graţie suplă, de-a dreptul repulsivă. 

— Fiul dumneavoastră are o tumoare cerebrală, le 
spusese el. 

Vorbea sec, cu puţine inflexiuni, dar ochii lui îi urmăriseră 
foarte atent, de parcă tocmai ar fi armat un exploziv instabil. 

— Tumoare, repetase Mary, încet, inexpresiv. 

— Cât este de rău? întrebase el. 

Simptomele se amplificaseră pe durata a opt luni. Mai 
întâi dureri de cap, la început ocazionale, apoi tot mai dese. 
După aceea, diplopie, care apărea şi dispărea, mai ales după 
eforturi fizice. Urmaseră, extrem de stânjenitor pentru 
Charlie, episoade de enurezis nocturn. Nu-l duseseră însă la 
medicul de familie, decât atunci când se petrecuse o teribilă 
orbire temporară a ochiului stâng, care devenise roşu ca un 
apus de soare, acoperind retina albastră a lui Charlie. Medicul 
de familie îl internase pentru analize şi urmaseră celelalte 
simptome: mirosuri-fantomă de portocale şi talaş, amorţeli 
ocazionale ale mâinii stângi, lunecări temporare în absurdităţi 
şi obscenităţi copilăreşti. 

— Este rău, spusese Younger. Trebuie să vă pregătiţi 
pentru ce-i mai rău. Este inoperabilă. 

Inoperabilă. 

Cuvântul îi răsuna în urechi după atâţia ani. Nu se 
gândise niciodată că vorbele ar fi avut un gust, dar cuvântul 
acela avusese. Avusese un gust rău şi în acelaşi timp zemos, 
ca un hamburger în sânge intrat în putrefacție. 

Inoperabilă. 

Undeva adânc în creierul lui Charlie, explicase Younger, 


se afla un grup de celule bolnave aproximativ de mărimea 
unei nuci. Dacă aţi avea celulele bolnave pe masă, în faţa 
voastră, le-aţi putea strivi printr-o lovitură puternică. Dar ele 
nu erau pe masă. Erau adânc în carnea minţii lui Charlie, 
continuând să crească mulţumite, umplându-l de ciudăţenii 
aleatorii. 

Intr-o zi, la puţin timp după internare, îşi vizitase fiul în 
timpul pauzei de prânz. Vorbeau despre baseball, discutând, 
de fapt, dacă aveau sau nu să meargă la meciurile din Liga 
naţională de baseball, în cazul în care echipa oraşului se 
califica. 

Charlie spusese: 

— Cred că dacă prinzătorii mmmmm mmmm mmmm 
prinzătorii lor se ţin mmmmm nn mmmm prinzătorii mmmm... 

El se aplecase în faţă. 

— Ce-i, Fred? Nu te înţeleg. 

Ochii lui Charlie se dăduseră violent peste cap. 

— Fred? şoptise George. Freddy...? 

— Futu-ţi dumnezeii şi morții nnnnn mă-tii! urlase fiul său 
din patul alb imaculat de spital. Limbi;st muist futencurist 
labagiumorțilormătii... 

— SORA! urlase el, când Charlie leşinase. DOAMNE 
DUMNEZEULE, SORĂ! 

Celulele, ştiţi, îl făceau să vorbească aşa. Un grup mic de 
celule bolnave, nu mai mare decât, să zicem, o nucă 
obişnuită. O dată, îi spusese infirmiera din tura de noapte, 
urlase cuvântul chix, repetându-l timp de aproape cinci 
minute. Pur şi simplu, celule bolnave, ştiţi? Nu mai mari decât 
o nucă obişnuită din grădină. Ele îl făceau pe fiul lui să bată 
câmpii ca un cretin dus cu sorcova, îl făceau să urineze în pat, 
îi dădeau dureri de cap, îl făceau — în prima săptămână 
fierbinte din luna iulie — să-şi piardă capacitatea de a-şi 
mişca mâna stângă. 

— Priviţi, le spusese medicul Younger în ziua aceea 
luminoasă de iunie, numai bună pentru golf. 

Derulase un sul lung de hârtie, trasajul cu tuş al undelor 
cerebrale ale fiului lor. li alăturase drept comparaţie o undă 


cerebrală sănătoasă, dar el nu avusese nevoie de aceea. Se 
uitase la ce se întâmpla în capul băiatului său şi simţise în 
gură acelaşi gust putred, totuşi suculent. Hârtia prezenta o 
suită neregulată de munţi şi văi ascuţite, ca nişte cuțite 
grosolan desenate. 

Inoperabilă. 

Vedeţi dumneavoastră, dacă grupul de celule bolnave, 
care nu-i mai mare decât o nucă, ar fi decis să crească pe 
exteriorul creierului lui Charlie, o operaţie chirurgicală minoră 
l-ar fi rezolvat ca pe nimic. Simplu şi uşor, jap, jap, fără dureri 
de cap, cum ziceau ei când erau copii. Dar în loc de asta, 
crescuse în interiorul creierului şi se dezvolta tot mai mult, cu 
fiecare zi. Dacă medicii ar fi încercat bisturiul, laserul sau 
criochirurgia, ar fi rămas cu o superbă, sănătoasă şi vie 
bucată de carne fără minte. Dacă n-ar fi încercat nimic din 
toate acelea, în scurt timp aveau să le împacheteze băiatul 
într-un coşciug. 

Medicul Younger le spusese toate lucrurile acelea în 
generalităţi, acoperindu-le lipsa de opţiuni sub învelișul 
liniştitor al limbajului tehnic, care avea să se tocească destul 
de repede. Mary continuase să clatine din cap într-o uluire 
blândă, însă el înţelesese totul exact şi complet. Primul lui 
gând, luminos şi clar, imposibil de uitat vreodată fusese: 
Mulţumescu-ţi, Doamne, că nu mi s-a întâmplat mie! lar 
gustul straniu revenise şi începuse să-l jelească pe fiul său. 

Azi o nucă, mâine întreaga lume. Necunoscutul care se 
furişa. Fiul care murea incredibil. Ce era de înţeles aici? 

Charlie murise în octombrie. In clipa morţii, nu rostise 
nici un cuvânt dramatic. Era în comă de trei săptămâni. 


KKK 


Oftă, se duse în bucătărie şi-şi pregăti ceva de băut. 
Bezna nopţii apăsa egal pe toate ferestrele. Casa era extrem 
de pustie acum, după plecarea lui Mary. Se împiedica la tot 
pasul de bucățele mici ale lui — instantanee, treningul vechi 
într-o debara la etaj, o pereche de papuci sub birou. Era rău, 


foarte rău, să păţească mereu aşa. 

După moartea lui Charlie, nu plânsese niciodată; nici 
chiar la înmormântare. Mary plânsese foarte mult. Săptămâni 
întregi, umblase mereu cu ochii roşii şi umflaţi. Dar, în cele 
din urmă, ea se vindecase. 

Charlie îi lăsase cicatrice, asta nu se putea nega. La 
exterior, ea avea toate cicatricele. Mary înainte-şi-după. 
Înainte, nu ar fi băut alcool decât dacă ar fi apreciat că poate 
fi util din punct de vedere social pentru viitorul lui. La 
petreceri, lua câte un pahar cu votcă diluată mult cu suc de 
portocale şi-l purta cu ea toată seara. Un grog cald cu rom 
înainte de culcare, când era zdravăn răcită. Asta fusese tot. 
După, bea câte un cocteil împreună cu el spre sfârşitul după- 
amiezei, când venea de la serviciu, şi întotdeauna câte ceva 
înainte de culcare. Nu bea în mod serios după etalonul nimă- 
nui, nu bea într-atât încât să i se facă rău şi să vomite în baie, 
totuşi mai mult decât înainte. Niţel înveliş protector din acela. 
Neîndoios, exact ceea ce ar fi prescris medicul. Inainte, ea 
plângea rareori din cauza unor fleacuri. După, izbucnea 
frecvent în plâns, întotdeauna în intimitate. Dacă se ardea 
cina. Dacă făcea pană de cauciuc. Atunci când li se infiltrase 
apă în beci, iar pompa de evacuare îngheţase şi boilerul se 
arsese. Înainte, fusese destul de pasionată de muzica folk — 
de folk-ul cântat de muzicieni albi şi de blues, Van Ronk, Gary 
Davis, Tom Rush, Tom Paxton, Spider John Koerner. După, 
pasiunea aceea se topise treptat. Işi cânta propriile blues-uri 
şi lamentări pe un circuit interior. Încetase să mai vorbească 
despre excursia lor în Anglia, dacă el avea să fie promovat. 
Începuse să se coafeze acasă şi imaginea ei stând cu 
bigudiurile în faţa televizorului devenise obişnuită. Prietenii 
lor o compătimeau — şi el bănuia că aveau dreptate. El ar fi 
vrut să se compătimească pe sine, şi o făcea, dar o ţinea în 
secret. Ea reuşise să fie vulnerabilă şi să se folosească de tot 
ceea ce primise din cauza vulnerabilităţii, iar în cele din urmă 
asta o salvase. O împiedicase de la oribila contemplare care-l 
ţinea pe el treaz atâtea nopţi după ce păhărelul dinainte de 
culcare o adormea pe ea. lar în timp ce ea dormea, el reflecta 


la faptul că în lumea aceasta un grup de celule nu mai mare 
decât o nucă putea să ia viaţa unui fiu şi să-l ducă pentru 
totdeauna. 

N-o urâse niciodată fiindcă se vindecase ori pentru 
consideraţia pe care alte femei i-o acordau ca pe un drept. Ele 
o priveau aşa cum un tânăr petrolist se poate uita la un 
veteran ale cărui mâini, spate sau obraji sunt lucioase cu 
țesutul roz şi încreţit al arsurilor — cu respectul pe care cei 
niciodată răniţi îl au mereu faţă de cel cândva-rănit-acum- 
vindecat. Ea îşi petrecuse sorocul în iadul morţii lui Charlie, şi 
celelalte femei o ştiau. Dar ieşise de acolo. Existase înainte, 
existase lad, existase După şi existase chiar şi După-După, 
când ea revenise în două dintre cluburile mondene din care 
făcuse parte, se apucase de împletit macrameuri (el avea un 
cordon pe care i-l făcuse cu un an în urmă — o creaţie dintr- 
un şnur superb răsucit, cu o cataramă masivă din argint cu 
monograma BGD), începuse să se uite la telenovelele de 
după-amiază şi la Merv Griffin pălăvrăgind cu celebrităţile. 

Ce devenise acum? se întrebă el, revenind în living. 
După-După-După? Aşa se părea. O femeie nouă, o femeie 
întreagă, ridicându-se din tăciunii vechi pe care el îi stârnise 
atât de nepriceput. Bătrânul petrolist cu grefe de piele peste 
arsuri, păstrându-şi înţelepciunea experienţei, dar căpătând o 
nouă înfăţişare. Frumuseţe doar pe adâncimea epidermei? 
Nu. Frumuseţea se găseşte în ochiul privitorului. Putea să se 
întindă pe kilometri. 

Pentru el, toate cicatricele fuseseră la interior. El îşi 
examinase rănile, una câte una, în nopţile lungi de după 
moartea lui Charlie, catalogându-le cu fascinația morbidă a 
unui om care-şi studiază excrementele, căutând sângerări. 
Dorise să-l vadă pe Charlie jucând într-o echipă de baseball 
din Liga pentru copii. Dorise să-i ia carnetul de note şi să se 
înfurie de ceea ce găsea acolo. Dorise să-i spună, iar şi iar, să- 
şi facă ordine în cameră. Dorise să-şi facă griji despre fetele 
cu care ieşea, despre prietenii pe care şi-i alegea, despre 
starea vremii interioare a băiatului. Dorise să vadă ce avea să 
devină fiul său şi dacă ei puteau să se mai iubească aşa cum 


se iubiseră înainte ca acele celule bolnave, nu mai mari decât 
o nucă, să intervină între ei precum o femeie misterioasă şi 
lacomă. 

Mary spusese A fost al tău. 

Era adevărat. Ei doi se înţeleseseră atât de bine, încât 
numele erau ridicole, ba chiar şi prenumele erau niţel 
obscene. De aceea deveniseră George şi Fred, un fel de 
combinaţie de vodevil, doi clovni împotriva lumii. 

lar dacă un grup de celule bolnave, nu mai mare decât o 
nucă, poate să distrugă toate lucrurile acelea, lucruri care 
sunt atât de personale încât nu pot fi niciodată exprimate 
corect, atât de personale încât abia cutezi să le recunoşti 
existenţa faţă de tine însuţi, ce mai rămânea? Cum ai fi putut 
să mai ai încredere vreodată în viaţă? Cum ai fi putut s-o mai 
vezi ca fiind ceva mai important decât o cursă de distrugere 
între maşini, într-o seară de sâmbătă? 

Toate acestea se aflau înlăuntrul său, dar el nu-şi dăduse 
realmente seama că gândurile lui îl schimbau atât de profund, 
atât de irecuperabil. Şi acum totul ieşise la suprafaţă, ca o 
porcărie obscenă vomitată pe măsuţa pentru cafea, puţind de 
sucuri gastrice, plină de cocoloaşe nedigerate, iar dacă lumea 
nu era decât o cursă de distrugere între maşini, n-ai fi fost 
justificat să cobori din maşină? Dar după aceea? Viaţa părea 
doar o pregătire pentru iad. 

Observă că-şi terminase băutura în bucătărie; venise cu 
paharul gol în living. 


31 decembrie 1973 


Se afla la numai două cvartale de locuinţa lui Wally 
Hamner, când strecură mâna în buzunarul paltonului ca să 
caute o tabletă de mentă rătăcită pe acolo. Nu găsi nici una, 
dar scoase un pătrăţel de staniol care sclipi mat sub luminile 
verzi ale bordului break-ului. Îi azvârli o privire nedumerită, 
absentă, şi fu gata să-l arunce în scrumieră, când îşi aminti ce 
era. 


Glasul Oliviei îi rosti în minte: Mesca/ină sintetică. 1 se 
spune produsul IV. O chestie foarte tare. Uitase complet de el. 

Puse pacheţelul de staniol în buzunarul hainei şi coti pe 
strada lui Walter. Pe jumătate din lungimea străzii, maşinile 
se înşiruiau de ambele părţi. Asta era Walter, aşa era firea lui 
— nu fusese niciodată un tip care să organizeze ceva simplu 
ca o petrecere, când la orizont se putea întrevedea o pipăială 
în grup. Principiul Presării Plăcute, îi spusese Wally, care 
pretindea că într-o bună zi va patenta ideea şi va publica 
manuale cu instrucţiuni de folosire. Wally Hamner susţinea 
că, dacă adunai destui oameni laolaltă, erai silit să te simţi 
bine — erai presat s-o faci. Odată, când Wally îşi expunea 
teoria într-un bar, el amintise de linşaj. 

— Vedeţi, replicase Wally, cu blândeţe. Bart tocmai mi-a 
întărit ideea. 

Se întrebă ce făcea Olivia în clipa aceea. Nu încercase să- 
i mai telefoneze, deşi, dacă ar fi făcut-o, probabil că el ar fi 
cedat şi ar fi acceptat convorbirea. Poate că rămăsese în 
Vegas doar atât cât să încaseze banii şi apoi luase un autobuz 
spre... unde? Maine? Exista oare cineva care să părăsească 
Las Vegas pentru Maine în mijlocul iernii? În nici un caz! 

se spune produsul IV. O chestie foarte tare. 

Apropie break-ul de bordura trotuarului în spatele unui 
GTX sport roşu, cu o dungă neagră ca a maşinilor de curse, şi 
cobori. Ajunul Anului Nou era senin, dar muşcător de geros. O 
coajă îngheţată de lună atârna pe cerul de deasupra, ca o 
hârtie decupată de un copil. În jurul ei, stelele erau paiete 
risipite cu dărnicie exagerată. Mucusul din nas îi îngheţă într-o 
glazură care se fisură, atunci când dilată nările. Răsuflarea îi 
ieşi aidoma unui norişor în aerul întunecat. 

Auzi duduitul başilor din instalaţia stereo de la trei case 
depărtare de locuinţa lui Walter. O porniseră deja bine. Se 
gândi că petrecerile lui Wally aveau ceva aparte, indiferent 
dacă se aplica sau nu Principiul Presării Plăcute. Cele mai bine 
intenţionate dintre persoanele care anunţaseră la venire ne- 
am-gândit-să-trecem-doar-pentru-niţel-timp ajungeau să 
rămână şi să bea până ce capetele le erau pline de zurgălăi 


de argint, care a doua zi aveau să se preschimbe în clopote 
grele de plumb. Cei mai înrăiţi dispreţuitori ai muzicii rock 
ajungeau prin a dansa în living în ritmurile nesfârşitelor 
succese pe care Wally le scotea atunci când toţi se îmbătau 
suficient de crunt pentru a privi sfârşitul anilor 1950 şi 
începutul anilor 1960 ca fiind apogeul vieților lor. Beau şi 
dansau, dansau şi beau, până ce gâfâiau ca nişte căţeluşi 
speriaţi pe 4 lulie. In bucătărie se schimbau mai multe 
sărutări între jumătăţi provenite din căsnicii separate, erau 
mai multe pipăieli pe centimetru pătrat şi apăreau pe 
neaşteptate mai mulţi fazani, tipi în mod obişnuit sobri, care 
se trezeau pe 1 ianuarie cu mahmureli dureroase şi amintiri 
oribil de clare ale ţopăielilor cu abajururi pe cap sau ale 
deciziei finale de a-i spune şefului câteva adevăruri 
neplăcute. Wally părea să inspire toate lucrurile acelea, nu 
printr-un efort conştient, ci pur şi simplu prin faptul că era 
Wally... şi, desigur, nu exista nici o petrecere care să fie 
comparabilă cu cea de revelion. 

Se trezi cercetând maşinile parcate în căutarea Deltei 88 
verde-închis a lui Steve Ordner, dar n-o zări nicăieri. 

Apropiindu-se de casă, restul formaţiei rock se coagulă în 
jurul semnăturii persistente a basului şi al strigătelor lui Mick 


Jagger: 


Ooooh, children... 
It's just a kiss away. 
Kiss away, kiss away... 


Toate luminile din casă ardeau — dă-o-n gura mă-sii de 
criză energetică! — cu excepţia, desigur, a livingului, unde se 
derulau mozolurile în timpul dansurilor lente. În ciuda 
sonorităţii muzicii amplificate, putea să audă o sută de voci 
ridicate în cincizeci de conversații diferite, de parcă turnul 
Babel s-ar fi năruit cu numai câteva secunde în urmă. 

Se gândi că, dacă ar fi fost vară (sau chiar toamnă), ar fi 
fost mult mai plăcut să stai, pur şi simplu, afară şi să asculţi 
hărmălaia, consemnându-i urcuşul spre zenit şi apoi declinul 


treptat. Avu o viziune bruscă — surprinzătoare, 
înspăimântătoare — a propriei sale persoane stând pe peluza 
lui Wally Hamner, ţinând în mâini un sul de hârtie milimetrică 
pentru encefalografii acoperită cu piscurile şi prăvălişurile 
neregulate ale funcţiei mentale vătămate: înregistrarea 
monitorizată a unui gigantic Creier Petrecere cu tumoare. Se 
cutremură uşor şi-şi vâri mâinile în buzunarele paltonului ca 
să le încălzească. 

Degetele mâinii drepte descoperiră din nou pacheţelul în 
staniol şi-l scoaseră din buzunar. Curios, îl desfăcu, ignorând 
gerul care-l muşca de vârfurile degetelor cu dinţi bonţi. 
Înăuntrul staniolului era o pilulă violet, micuță, care ar fi putut 
încăpea pe unghia degetului său mic fără să-i atingă 
marginile. Mult mai mică decât, să zicem, o nucă. Era posibil 
ca o pastilă atât de mică să-i provoace nebunie, să-l 
determine să vadă lucruri care nu existau, să gândească într- 
un fel în care nu gândise niciodată? Era posibil, pe scurt, să 
simuleze toate circumstanţele bolii mortale a fiului său? 

Nepăsător, aproape neatent, puse pilula în gură. Nu avea 
nici un gust. O înghiţi. 


xKK 


— BART! zbieră femeia. BART DAWES! 

Purta o rochie neagră de seară, fără umeri şi ţinea în 
mână un pahar de martini. Avea păr negru, coafat special 
pentru această ocazie, prins cu un şnur sclipitor presărat cu 
strasuri. 

El intrase pe uşa bucătăriei. Bucătăria era ticsită, 
înţesată de oameni. Era abia ora 20:30 şi Efectul Centrifugare 
încă nu ajunsese departe. Efectul Centrifugare era altă parte 
a teoriei lui Walter; pe măsură ce o petrecere continuă, 
afirma el, participanţii vor migra spre cele patru colţuri ale 
casei. 

— Centrul nu rezistă, susţinea Wally, clipind înţelept. 


Asta a spus-o T. S. Eliot. 

Potrivit spuselor lui, odată găsise un tip rătăcind prin 
podul locuinţei, la optsprezece ore după sfârşitul unei 
petreceri. 

Femeia în rochie neagră îl sărută cald pe buze, lipindu-şi 
sânii generoşi de pieptul lui. O parte din martini se vărsă pe 
podea între ei. 

— Bună, zise el. Cine eşti? 

— Tina Howard, Bart. Nu mai ţii minte excursia cu anul? 
(Flutură sub nasul lui o unghie lungă, de forma unei lopăţele.) 
BĂIAT OBRAZ-nic! 

— Tina Howard?! Dumnezeule, tu eşti! 

Un surâs stupefiat îi lăţi gura. Acesta era alt atribut al 
petrecerilor lui Walter — persoane din trecutul tău apăreau la 
tot pasul, aidoma unor fotografii vechi. Cel mai bun prieten al 
tău de pe stradă de acum treizeci de ani, fata pe care fusese 
cât pe aici s-o seduci în colegiu, un tip împreună cu care 
lucraseşi timp de o lună, în vacanţa de vară, cu optsprezece 
ani în urmă. 

— Atât doar că acum mă numesc Tina Howard Wallace, 
zise femeia cu rochie neagră. Soţul meu este pe-aici... pe 
undeva... 

Privi vag în jur, mai vărsă nişte martini şi înghiţi restul 
înainte de a-l pierde pe tot. 

— Nu aşa că-i GROAZNIC? Se pare că l-am pierdut. 

ÎI privi cald, speculativ, şi Bart abia putu să creadă că ea 
îi oferise prima atingere a cărnii de femeie — excursia din 
anul Il, în liceul Grover Cleveland, cu o sută nouă ani în urmă. 
Îi pipăise sânul prin bluza de marinar, albă, din bumbac, 
lângă... 

— Pârâul Cotter, rosti cu glas tare. 

Ea se îmbujoră şi chicoti. 

— Da, da, văd că ţii minte. 

Într-un reflex perfect involuntar, ochii lui coborâră spre 
decolteul rochiei, şi femeia izbucni în hohote de râs. El îi oferi 


24 Thomas Stearns Eliot (1888-1965), poet şi critic englez 


din nou surâsul neajutorat. 

— Cred că timpul zboară mai repede decât... 

— Bart! răcni Wally Hamner peste vacarmul general al 
petrecerii. Mă bucur tare mult c-ai putut să vii! 

Străbătu încăperea spre ei, în Zigzagul de Petrecere 
Walter Hamner, pe care urma, de asemenea, să-l patenteze 
— un bărbat slab, care chelise aproape complet, purtând o 
cămaşă impecabilă cu dunguliţe, ultimul răcnet al modei în 
1962, şi ochelari cu rame de baga. Scutură mâna întinsă de 
Walter şi strânsoarea lui era pe atât de zdravănă pe cât şi-o 
reamintea. 

— Văd c-ai făcut cunoştinţă cu Tina Wallace, zise Walter. 

— Ce dracu', noi doi ne cunoaştem de mult timp! spuse 
el şi surâse stingher spre Tina. 

— Să nu-i spui soţului meu asta, băiat obraznic, chicoti 
Tina. Scuzaţi-mă, vă rog! Ne vedem mai târziu, Bart? 

— Sigur că da, îi răspunse. 

Ea dispăru după un grup adunat lângă o masă încărcată 
de aperitive şi trecu apoi în living. El arătă din cap în urma ei. 

— De unde-i culegi, Walter? Tipa aia a fost prima mea 
aventură. Parc-aş fi în emisiunea "Asta-i viaţa ta". 


KKK 


Walter ridică modest din umeri. 

— Totul face parte din Presarea Plăcută, Barton, băiete! 
(Indică din bărbie spre punga pe care o avea sub braţ.) Ce ai 
în ambalajul acela simplu şi nepretenţios? 

— Southern Comfort. Ai tonic de ghimber, nu? 

— Sigur că da, încuviinţă Walter cu o strâmbătură. Chiar 
ai de gând să bei aiureala aia sudistă "pe-Swanee-în-jos"? 
Dintotdeauna te-am crezut un bărbat iubitor de scotch. 

— În intimitatea mea, am fost dintotdeauna un bărbat 
Comfort-şi-tonic. Acum îmi dau arama pe faţă. 

Walter rânji. 

— Mary e pe-aici, pe undeva. S-a tot uitat după tine. 
Toarnă-ţi ceva şi ne ducem s-o căutăm. 


— S-a făcut. 

Traversă bucătăria, salutând persoane pe care le 
cunoştea vag şi care păreau că nu aveau habar cine era el şi 
răspunzând cu bună, ce mai fad, unor oameni de care nu-şi 
amintea şi care-l salutaseră ei primii. Fumul ţigărilor se 
revărsa maiestuos prin bucătărie. Conversaţiile piereau rapid, 
apropiindu-se şi îndepărtându-se ca posturile de radio pe 
frecvenţa AM în toiul nopţii, toate scăpărătoare şi lipsite de 
sens. 

„„„Freddy şi Jim n-aveau fişele de pontaj aşa că 

„„„Zis că maică-sa a murit destul de recent şi că, dacă bea 
prea mult, îl apucă o criză de plâns 

„„„Și când a râcâit vopseaua a văzut că era de fapt o piesă 
excelentă poate chiar dinaintea războiului de independență 

„„.Și jidănelul a apărut la uşă, vânzând enciclopedii 

„„„foarte nasol, nu-i de acord cu divorțul din cauza 
copiilor, dar el bea ca un 

„„„rochie foarte drăguță 

„„„băuse prea mult şi când s-a dus să achite a borât peste 
chelneriță 

In faţa aragazului şi a chiuvetei fusese amplasată o masă 
lungă cu blatul laminat în plastic, care era deja ticsită cu 
sticle de tării desfăcute şi pahare de diferite mărimi şi 
umplute în diferite măsuri. Scrumierele debordau deja de 
mucuri de ţigări. In chiuvetă fuseseră înghesuite trei găletuşe 
pentru cuburi de gheaţă. Deasupra aragazului, un poster 
mare îl arăta pe Richard Nixon purtând o pereche de căşti 
audio. Firul căştilor dispărea în rectul unui măgar care se afla 
la marginea afişului. Dedesubt scria: 


NOI ASCULTĂM MAI BINE! 


În stânga, un bărbat cu pantaloni evazaţi, care-i atârnau 
lăbărţaţi, şi câte o băutură în fiecare mână (un pahar de apă 
care părea umplut cu whiskey şi o halbă mare cu bere) distra 
cu bancuri un grup mixt: 

— Un tip intră într-un bar şi vede pe scaunul de lângă el 


o maimuţă. Comandă o bere şi când barmanul i-o duce, tipul 
zice: " A cui e maimuța asta? E drăguță." Barmanul îi 
răspunde: "Păi, e maimuța pianistului". Atunci tipul se-ntoarce 
şi... 

Îşi prepară o băutură şi privi în jur, căutându-l pe Walt, 
dar acesta se dusese la uşă să întâmpine alţi musafiri — o 
pereche de tineri. Bărbatul avea o şapcă imensă de şofer, 
ochelari şi o haină lungă de protecţie, aşa cum purtau 
automobiliştii pe timpuri. Pe pieptul hainei scria: 


ÎNTINDE-O LA DRUM 


Câţiva musafiri râdeau cu gura până la urechi şi Walter 
hohotea. Referirea la gluma necunoscută părea să fie destul 
de veche. 

— „..Şi atunci tipul se duce la pianist şi-i zice: "Maimuţa ta 
s-a pişat în berea mea. Ştii?" lar pianistul îi zice: "Nu, dar 
fredonează câteva măsuri şi-o nimeresc eu". 

Rafală calculată de râs. Bărbatul cu pantaloni evazaţi 
lăbărţaţi sorbi din whiskey, apoi se răcori cu o duşcă de bere. 

Işi luă paharul şi intră în livingul scufundat în întuneric, 
strecurându-se în spatele Tinei Howard Wallace înainte ca ea 
să-l poată vedea şi înhăţa într-un joc prelung de-a Unde Au 
Ajuns Ei Acum. Avea impresia că femeia arăta ca genul de 
persoană care-ţi putea reproduce versete sau capitole din 
vieţile colegilor care ajunseseră rău — mărfurile oferite erau 
probabil divorţurile, bolile de nervi şi delictele de tot felul —, 
desfiinţându-i pe cei care avuseseră succes. 

Cineva pusese la picup inevitabilul album de rock and roll 
din anii 1950 şi vreo cincisprezece perechi se zbânţuiau prost 
şi amuzant. O văzu pe Mary dansând cu un bărbat înalt şi 
zvelt pe care-l ştia, dar nu-l putea identifica. Jack? John? 
Jason? Scutură din cap. Nu-şi putea reaminti numele. Mary 
purta o rochie de seară pe care n-o mai văzuse până atunci. 
Se încheia pe o parte şi lăsa destui nasturi desfăcuţi pentru a 
asigura un şliţ sexi, puţin deasupra genunchiului acoperit de 
dresul din nailon. Aşteptă o emoție puternică — gelozie sau 


pierdere, ba chiar dorinţa carnală obişnuită —, dar nu apăru 
nimic. Sorbi din pahar. 

Ea întoarse capul şi-l văzu. El ridică un deget neutru în 
semn de salut: Haide, termină-ți dansul... dar Mary se opri şi 
veni spre el, aducându-şi partenerul. 

— Mă bucur tare mult că ai putut să vii, Bart, rosti ea, 
ridicând glasul pentru a se face auzită peste râsete, 
conversații şi muzică. Îl mai ţii minte pe Dick Jackson? 

Întinse mâna, şi bărbatul zvelt i-o scutură. 

— Tu şi nevastă-ta aţi locuit pe strada noastră acum 
cinci... ba nu, acum şapte ani. Aşa-i? 

Jackson încuviinţă din cap. 

— În prezent, locuim în Willowood. 

Programul de construcţii de locuinţe, gândi el. Devenise 
hipersensibil la topografia oraşului şi la cartierele rezidenţiale. 

— Destul de bine. Mai lucrezi la Piels? 

— Nu, mi-am cumpărat două camioane şi am propria 
mea afacere — firma Tri-State Haulers. Auzi, dacă spălătoria 
voastră are vreodată nevoie de transport zilnic... detergenţi 
sau orice alte chestii din astea... 

— Nu mai lucrez la spălătorie, rosti el şi o văzu pe Mary 
schimbându-se uşor la faţă de parcă cineva i-ar fi atins o 
vânătaie sensibilă. 

— Nu? Cu ce te ocupi? 

— Liber-profesionist, răspunse şi rânji. Ai participat la 
greva şoferilor independenţi? 

Chipul lui Jackson, deja înroşit de alcool, se învăpăie şi 
mai tare. 

— Bineînţeles că da! Eu personal i-am deschis ochii unui 
tip care nu-i vedea rostul. Ştii cât au pus preţul la motorină 
nemernicii ăia mizerabili din Ohio? 31,9! Asta-mi reduce 
marja de profit de la doisprezece la sută la nouă la sută şi 
toată întreţinerea camioanelor mele trebuie să iasă din ăia 
nouă la sută. Ca să nu mai amintesc de idioata aia de limitare 
de viteză... 

In timp ce continua să vorbească despre pericolele cu 
care se confruntau camionagiii independenţi într-o ţară care 


se îmbolnăvise brusc şi grav de boala energetică, Bart asculta 
şi încuviinţa din cap la momentele cuvenite şi sorbea din 
pahar. Mary îşi ceru scuze şi se duse la bucătărie pentru a-şi 
lua un punci. Bărbatul cu haină lungă de protecţie executa un 
charleston exagerat după o melodie veche a lui Everly 
Brothers şi lumea râdea şi aplauda. 

Soţia lui Jackson, o fată cu sâni mari, aspect musculos şi 
păr roşu ca morcovul, se apropie de ei şi făcură prezentările. 
Aproape că se bălăbănea. Ochii ei semănau cu indicatoarele 
"Gripat" de pe un automat de pinball. li strânse mâna, zâmbi 
sticlos şi i se adresă lui Dick Jackson: 

— Scumpi, cred c-o să dau la bobocei. Unde-i baia? 

Jackson o luă de acolo. El ocoli ringul de dans şi se aşeză 
într-un scaun de pe margine. Îşi termină paharul. Mary 
întârzia să se întoarcă. Bănui că o prinsese cineva într-o 
discuţie. 

Scotoci printr-un buzunar interior, scoase un pachet de 
ţigări şi-şi aprinse una. Acum fuma numai la petreceri. Fusese 
o victorie de seamă, consemnată cu câţiva ani în urmă, pe 
când făcea parte din brigada cancerul-din-trei-pachete-pe-zi. 

Fumase jumătate din ţigară şi se uita la uşa bucătăriei, 
aşteptând-o pe Mary, când cobori ochii întâmplător spre 
propriile sale degete şi văzu cât de interesante erau. Era 
fascinant felul în care arătătorul şi mijlociul mâinii drepte 
ştiau perfect cum să ţină o ţigară, de parcă ar fi fumat toată 
viaţa lor. 

Ideea era atât de amuzantă, încât îi fu imposibil să nu 
surâdă. 

Se părea că-şi examinase degetele de destul timp, când 
sesiză un gust diferit în gură. Nu neplăcut, ci doar diferit. 
Saliva devenise mai vâscoasă. lar picioarele... îşi simţea 
picioarele vibrând uşor, ca şi cum ar fi vrut să bată în ritmul 
muzicii, ca şi cum dacă ar fi bătut în ritmul muzicii s-ar fi 
uşurat, s-ar fi calmat şi s-ar fi simţit din nou ca nişte picioare 
obişnuite... 

Incercă o uşoară teamă faţă de felul în care gândul acela, 
care se ivise atât de banal, începuse să se înşurubeze în cu 


totul altă direcţie, aidoma unui om care se rătăcise într-o casă 
mare şi urca o scară înaltă de crrrrristal... 

Senzaţia se repetă şi probabil că, da, de vină era pastila 
pe care o înghiţise, pilula Oliviei. Nu era totuşi un mod 
realmente interesant de a spune cristal? Crrrrristal oferea un 
sunet zornăit şi scrobit, precum costumul unei stripteuze. 

Zâmbi şiret şi-şi privi ţigara, care părea uimitor de albă, 
uimitor de rotundă, uimitor de simbolică pentru toată bogăţia 
Americii. Numai în America existau ţigări cu gust atât de bun. 
Pufăi. Minunat! Se gândi la toate ţigările din America 
revărsându-se de pe liniile de producţie din Winston-Salem, o 
revărsare de ţigări, un corn al abundenței nesfârşit şi imaculat 
de alb. Mescalina, asta era. Incepuse "excursia". Şi dacă 
oamenii ar fi ştiut ce gândea el despre cuvântul cristal (alias 
crrrristal), ar fi încuviinţat din capete: Da, e nebun, aşa-i. 
Dilimandros rău de tot. Dilimandros era alt cuvânt excelent. 
Brusc îşi dori ca Sal Magliore să fi fost acolo. El şi Sally Chioru' 
ar fi discutat împreună despre toate aspectele afacerilor 
Organizaţiei. Ar fi discutat despre târfe bătrâne şi 
împuşcături. În minte se văzu împreună cu Sally Chioru' 
mâncând linguini într-un micuţ ristorante italienesc, cu pereţi 
în nuanţe întunecate şi mese din lemn scrijelite, în timp ce 
coloana sonoră din Naşul răsuna din difuzoare. Totul în 
Tehnicolor somptuos, în care te puteai prăbuşi, în care te 
puteai scălda ca într-o cadă cu spumă de baie. 

— Crrrristal, rosti încetişor şi surâse. 

Avusese impresia că stătea de foarte mult timp aici, 
analizând un lucru sau altul, totuşi ţigara nu avea deloc 
scrum. Era uluit. Trase din nou din ea. 

— Bart? a 

Ridica ochii. Mary îi întindea un sanaviş. li zâmbi. 

— Stai jos. E pentru mine? 

— Da. 

l-I dădu. Era un sandviş mic şi triunghiular, cu ceva roz în 
mijloc. Brusc îşi dădu seama că Mary ar fi fost speriată, 
oripilată, dacă ar fi ştiut că se afla sub efectul drogurilor. Era 
posibil să cheme salvarea, poliţia, Dumnezeu mai ştie pe cine. 


Trebuia să se comporte normal. În acelaşi timp, ideea de a se 
comporta normal îl făcea să se simtă mai straniu ca oricând. 

— O să-l mănânc mai tărziu, zise şi puse sandvişul în 
buzunarul cămăşii. 

— Bart, eşti beat? 

— Doar niţel, răspunse el. 

li putea distinge porii de pe faţă. Nu-şi amintea să-i mai fi 
văzut vreodată atât de clar. O mulţime de găurele minuscule, 
ca şi cum Dumnezeu ar fi fost bucătar, iar ea ar fi fost crusta 
unei plăcinte. Chicoti, iar încruntătura care spori pe faţa ei îl 
determină să rostească: 

— Auzi, să nu spui! 

— Ce să spun? 

Ridică din sprâncene, derutată. 

— Despre Produsul numărul IV. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Bart, ce... 

— Trebuie să mă duc la toaletă, spuse el. Mă-ntorc 
imediat. 

Plecă fără să se uite la ea, dar îi putea simţi încruntătura 
radiindu-i de pe chip în valuri, precum căldura dinspre un 
cuptor cu microunde. Totuşi, dacă nu privea înapoi, era 
posibil ca ea să nu ghicească. In lumea aceasta, cea mai bună 
dintre lumile posibile, totul era cu putinţă, chiar şi scările din 
crrrristal. Zâmbi cu drag. Cuvântul îi devenise un prieten 
vechi. 

Cumva, călătoria spre sala de baie deveni o odisee, un 
safari. Vacarmul petrecerii părea să fi crescut cu o pulsaţie 
ciclică. PAREA SA CREASCA şi să descrească IN SILABE şi chiar 
ŞI muzica DESCREŞTEA şi CREŞTEA. Mormăi spre oameni pe 
care credea că-i ştia, dar refuză să accepte fie şi măcar o 
singură deschidere conversaţională propusă; se mulțumea să 
arate sub pântece, să zâmbească şi să meargă mai departe. 
Lăsă în urmă chipuri nedumerite. De ce nu există niciodată o 
petrecere la care să fie numai străini, atunci când ai nevoie 
de ea? se mustră în gând. 

Baia era ocupată. Aşteptă în afara uşii un timp care i se 
păru de ordinul orelor, iar când intră în cele din urmă nu putu 


să urineze, deşi avea senzaţia că ar fi vrut s-o facă. Se uita la 
peretele de deasupra bazinului de toaletă şi zidul se bomba 
spre înăuntru şi spre afară într-un ritm ciclic, de trei bătăi. 
Trase apa, deşi nu produsese nimic, pentru eventualitatea în 
care cineva ar fi ascultat la uşă, şi privi apa rotindu-se în vas. 
Avea o culoare roz sinistră, de parcă ultimul utilizator ar fi 
eliminat sânge. Tulburător. 

leşi din baie şi petrecerea îl izbi din nou. Feţele veneau şi 
dispăreau ca nişte baloane plutitoare. Totuşi, muzica era 
frumoasă. Cânta Elvis. Bunul şi bătrânul Elvis. Zi-le, Elvis, zi- 
le! 

Chipul lui Mary se ivi înaintea lui şi pluti staționar, părând 
îngrijorat. 

— Bart, ce se-ntâmplă cu tine? 

— Ce să se-ntâmple? Nu se-ntâmplă nimic. 

Era uimit, uluit. Cuvintele ieşiseră într-o suită vizuală de 
note muzicale. 

— Am halucinaţii. 

Vorbise cu glas tare, dar de fapt vorbise numai pentru 
sine. 

— Bart, ce-ai luat? 

Părea speriată. 

— Mescalină, îi răspunse. 

— Dumnezeule, Bart! Droguri? De ce? 

— De ce nu? răspunse el, nu arogant, ci pur şi simplu 
fiindcă era unicul răspuns la care se putuse gândi la 
repezeală. 

Cuvintele ieşiră iarăşi în note, iar acum unele dintre ele 
aveau codițe. 

— Vrei să te duc la un doctor? 

O privi, surprins, şi examină pe îndelete întrebarea în 
minte, pentru a vedea dacă nu avea conotaţii ascunse, ecouri 
freudiene ale casei de nebuni. Chicoti din nou şi chicotele i se 
revărsară muzical din gură şi prin faţa ochilor, note de 
crrrristal pe liniile şi spaţiile portativului, întrerupte de măsuri 
şi pauze. 

— De ce să vreau la doctor? rosti, alegându-şi fiecare 


cuvânt. (Semnul de întrebare era o notă înaltă de o pătrime.) 
Este aşa cum a zis ea. Nici prea bine, nici prea rău. Dar 
interesant. 

— Cine? întrebă ea. Cine ţi-a spus? De unde ai luat-o? 

Faţa i se schimbă, părând să devină reptiliană şi parţial 
ascunsă. Mary, în rolul detectivului dintr-un film poliţist cu 
buget redus, proiectând lumina în ochii suspectului — Haide, 
McGonigal, cum o vrei, dur sau blând? — , şi apoi, mai rău, ea 
începu să-i amintească în mod neliniştitor de povestirile lui H. 
P. Lovecraft pe care le citise în copilărie, istoriile ciclului 
Cthulu, în care oameni perfect normali se preschimbau în 
creaturi solzoase, târâtoare, sub acţiunea Celor Străvechi. 
Chipul lui Mary începuse să pară solziform, vag asemănător 
unui ţipar. 

— Nu contează, îi spuse speriat. De ce nu mă poţi lăsa-n 
pace? Nu mă mai fute la cap! Eu nu te sâcâi. 

Faţa ei avu un recul, redeveni faţa lui Mary, rănită, 
bănuitoare, şi el regretă. Petrecerea bubui şi se învolbură în 
jurul lor. 

— Bine, Bart, rosti ea încetişor. Fă-ţi rău în orice fel 
doreşti. Dar, te rog, nu mă face de râs. Îţi pot cere măcar 
atât? 

— Sigur că p... : 

Ea nu-i aşteptase însă răspunsul. Il părăsi şi intră repede 
în bucătărie, fără să privească înapoi. li păru rău, totuşi în 
acelaşi timp se simţi uşurat. Dar dacă altcineva încerca să 
stea de vorbă cu el? Şi-ar fi dat seama. Nu putea să 
vorbească în mod normal cu oamenii, nu în halul ăsta. Se 
părea că nu-i putea prosti pe oameni să creadă că era beat. 

— Corrrrrect, zise rostogolind uşor literele r pe cerul 
gurii. 

De data aceasta, notele ieşiră într-o linie dreaptă, 
alergând toate cu codițe. Putea să facă note toată noaptea şi 
să fie perfect fericit, nu-i păsa. Dar nu aici, unde ar fi putut să 
vină oricine şi să-l acosteze. Intr-un loc intim, unde se putea 
auzi gândind. Petrecerea îl făcea să se simtă ca şi cum ar fi 
stat înapoia unei cascade imense. Era greu să se gândească 


pe acest fundal sonor. Mai bine să găsească un locşor liniştit. 
Poate şi c-un radio, la care să asculte. Simţea că ascultatul 
muzicii îi va ajuta gândirea şi existau multe lucruri la care să 
se gândească. Tone de lucruri. 

De asemenea, era destul de sigur că oamenii începuseră 
să-i arunce priviri. Probabil că Mary răspândise zvonul: Sunt 
îngrijorată. Bart a consumat mescalină. Zvonul avea să treacă 
de la un grup la altul. Ei continuau, prefăcându-se că 
dansează, prefăcându-se că beau şi-şi văd de conversații, dar 
în realitate îl studiau dinapoia paharelor şi şopteau despre el. 
Îşi dădea seama. Totul era limpede precum crrrristalul. 

Un bărbat trecu pe lângă el, ţinând în mână o sondă 
foarte înaltă, plină cu băutură, şi clătinându-se uşor. Il trase 
de sacoul sport şi şopti răguşit: 

— Ce se zice despre mine? 

Bărbatul îi aruncă un surâs incoerent şi-i răsuflă în faţă 
un damf cald de scotch. 

— O să-mi notez asta, îi spuse şi trecu mai departe. 


KKK 


Ajunse în cele din urmă în bârlogul lui Walter Hamber 
(mai târziu, n-ar fi putut spune cum o făcuse) şi, când închise 
uşa înapoia lui, zgomotele petrecerii amuţiră în mod 
binecuvântat. Incepuse să se sperie. Drogul pe care-l înghiţise 
încă nu ajunsese la apogeu, ci venea tot mai puternic şi mai 
puternic. | se păru că traversase livingul în decursul unei 
clipiri de ochi, dormitorul în care fuseseră depozitate 
paltoanele, în altă clipire de ochi, holul, în a treia clipire de 
ochi. Şiragul existenţei normale, treze, se desfăcuse, risipind 
în toate direcţiile mărgelele realităţii. Continuitatea se 
sfărâmase. Simţul lui temporal era e/ destructo. Şi dacă nu-şi 
mai revenea niciodată? Dacă avea să fie aşa de-a pururi? Se 
gândi să se ghemuiască şi să tragă un pui de somn până ce 
efectul avea să înceteze, dar nu ştia dacă putea s-o facă. lar 
dacă putea, Dumnezeu ştia ce vise aveau să apară. Felul 
degajat în care înghiţise pastila, sub imperiul unui imbold de 


moment, îl îngrozea acum. Nu era ca atunci când fusese beat; 
nu exista un miez de luciditate care să pâlpâie în adâncul lui, 
părticica aceea care nu se îmbăta niciodată. Era complet 
torpilat, de la un capăt la altul. 

Dar era mai bine aici. Poate că aici, fiind singur, va putea 
să preia controlul. Şi, cel puţin, dac-o lua rău razna, n-ar fi... 

— Salut! 

Tresări, surprins, şi se uită spre colţul camerei. Într-un 
scaun cu spătar înalt, lângă unul dintre rafturile bibliotecii lui 
Walter, se afla un om. Ţinea în poală o carte deschisă. Sau nu 
era om? In odaie ardea o singură lumină, o veioză pe o 
măsuţă rotundă, în stânga celui care vorbise. Lumina ei 
proiecta umbre prelungi pe chipul lui, umbre atât de lungi, 
încât ochii îi erau caverne întunecate şi obrajii erau dăltuiţi în 
linii sardonice, malefice. Pentru o clipă, se gândi că dăduse 
peste Satan instalat în bârlogul lui Wally Hamner. După 
aceea, silueta se ridică şi văzu că era un om, un bărbat 
obişnuit. Un tip înalt, în jur de şaizeci de ani, cu ochi albaştri 
şi un nas care fusese lovit în mod repetat în meciuri pe care le 
pierduse cu sticla. Nu avea însă un pahar cu băutură şi nici pe 
masă nu se zărea vreunul. 

— După cum văd, alt rătăcitor, rosti bărbatul şi întinse 
mâna. Phil Drake. 

— Barton Dawes, spuse el, încă ameţit de sperietură. 

Işi strânseră mâinile. Palma lui Drake se simţea 
contorsionată şi cu cicatricea unei răni vechi — poate o 
arsură. Nu-l deranja totuşi să dea mâna cu străinii. Drake... 
Numele îi suna familiar, însă nu-şi putea reaminti unde-l mai 
auzise. 

— Nu te simţi bine? întrebă Drake. Pari niţel cam... 

— Sunt ametit, zise el. Am luat nişte mescalină şi — 
măiculiţă! — sunt ameţit bine. 

Privi rafturile cu cărţi, le văzu crescând şi descrescând şi 
nu-i plăcu. Aduceau prea mult cu bătăile unei inimi gigantice. 
Nu mai dorea să vadă lucrurile în felul acela. 

— Am înţeles, rosti Drake. Stai jos. Povesteşte-mi cum 
este. 


ÎI privi, uşor surprins, apoi simţi un val incredibil de 
uşurare. Se aşeză. 

— Ştii ceva despre mescalină? îl întrebă. 

— Puțin, doar câte ceva. Am o cafenea şi puștii mai vin 
de pe stradă, pierduţi într-o "excursie"... este o "excursie" 
bună? se interesă politicos. , 

— Bună şi rea, răspunse el. Este... tare. Asta-i un cuvânt 
bun, aşa cum îl folosesc ei. 

— Da. Este. 

— İncepusem să mă sperii niţel. 

Se uită pe fereastră şi văzu o autostradă celestă lungă, 
întinzându-se peste domul negru al nopţii. Işi feri ochii cu un 
gest de indiferenţă, dar nu se putu abţine să nu-şi umezească 
buzele. 

— Spune-mi... de obicei, cât durează asta? 

— Când ai băgat? 

— Ce să bag? 

Cuvintele ieşiră din gura lui sub formă de litere, căzură 
pe covor şi se dizolvară. 

— Când ai înghiţit drogul? 

— Ah... pe la opt şi jumătate. 

— lar acum este... Işi consultă ceasul: Zece fără un 
sfert... 

— Zece fără un sfert? Doar atât? 

Drake zâmbi. 

— Percepția timpului se face varză, aşa-i? Mă aştept să 
termini pe la unu şi jumătate. 

— Serios? 

— Da, aşa cred. Probabil că acum eşti chiar în vârf. Este 
foarte vizual? 

— Da. Chiar prea vizual. 

— A vedea mai multe lucruri decât a fost menit ochiul 
omului să vadă, spuse Drake şi-i oferi un surâs straniu, 
strâmb. 

— Da, asta-i. Exact asta-i! 

Senzaţia lui de uşurare în prezenţa bărbatului era 
intensă. Se simţea salvat. 


— Cu ce te ocupi în afară de a sta de vorbă cu bărbaţi de 
vârstă mijlocie, care-au căzut prin vizuina iepurelui în Ţara 
Minunilor? 

Drake surâse. 

— Frumos zis. De obicei, persoanele care au consumat 
mescalină sau LSD au probleme de exprimare şi uneori devin 
incoerente. Mi-am petrecut majoritatea serilor la liniile 
telefonice gratuite pentru ajutor. In timpul săptămânii, după- 
amiezile lucrez în cafeneaua despre care ţi-am pomenit — se 
numeşte Drop Down Mamma. Cei mai mulţi clienţi sunt 
ciudaţi de pe stradă şi boschetari. Dimineţile, umblu pur şi 
simplu pe străzi şi vorbesc cu enoriaşii mei, dacă s-au trezit. 
lar în restul timpului, fac comisioane la închisoarea 
districtuală. 

— Eşti preot? 

— Ei îmi zic preot de stradă. Foarte romantic. Malcolm 
Boyd?5, păzea! Cândva, am fost preot adevărat. 

— Nu mai eşti? 

— Am părăsit biserica-mamă, zise Drake. 

Rosti cuvintele acelea încet, dar cu o finalitate teribilă. | 
se păru că aproape aude zăngănitul uşilor de fier, izbite şi 
închise pe vecie. 

— De ce-ai făcut-o? 

Drake strânse din umeri. 

— Nu contează. Dar tu? De unde ai luat mescalină? 

— De la o fată care mergea spre Las Vegas. O fată la 
locul ei... cred. M-a sunat de Crăciun. 

— Pentru ajutor? 

— Aşa cred. 

— Ai ajutat-o? 

— Nu ştiu. (Zâmbi cu viclenie.) Părinte, povesteşte-mi 
despre sufletul meu nemuritor! 

Drake avu un rictus. 

— Nu sunt părintele tău. 


235 Malcolm Boyd (n. 1923), autor, preot şi activist american 
pentru drepturile omului 


— Nu contează asta. 

— Ce vrei să ştii despre sufletul tău? 

Işi cobori privirea spre degete. Putea să creeze fulgere 
de lumină care să ţâşnească din vârfurile lor oricând ar fi 
dorit. Îi dădea un sentiment ameţitor de putere. 

— Vreau să ştiu ce se va întâmpla cu el, dacă mă sinucid. 

Drake se foi tulburat. 

— Nu-i bine să te gândeşti la sinucidere când eşti în 
"excursie". Vorbeşte drogul, nu tu. 

— Acum vorbesc eu, îi zise. Răspunde-mi! 

— Nu pot. Nu ştiu ce se va întâmpla cu sufletul tău dacă 
te sinucizi. Ştiu însă ce se va întâmpla cu trupul tău. Va 
putrezi. 

Surprins de ideea aceea, îşi examină din nou palmele. 
Îndatoritoare, păreau să se crape şi să se năruiască în faţa 
ochilor săi, făcându-l să se gândească la povestirea lui Poe, 
"Faptele în cazul domnului Valdemar". Ce mai noapte! Poe şi 
Lovecraft. Avem vreun A. Gordon Pym pe undeva? Şi ce 
părere aveţi despre Abdul Allhazred?$, arabul nebun? Ridică 
privirea, oarecum deconcertat, însă nu descurajat. 

— Ce-ţi face corpul? se interesă Drake. 

— Poftim? 

Se încruntă, străduindu-se să analizeze sensul întrebării. 

— "Excursiile" sunt două simultan, spuse Drake. Una a 
minţii şi alta a corpului. Ţi-e greață? Ai dureri? Te simţi 
neplăcut din vreun punct de vedere? 

Işi consultă corpul. 

— Nu, îi răspunse. Mă simt pur şi simplu... ocupat. 

Râse puţin înaintea cuvântului acela şi Drake zâmbi. Era 
un termen foarte bun pentru a descrie felul în care se simţea; 
trupul său părea foarte activ, chiar dacă nu făcea nici o 
mişcare. Destul de uşor, material vorbind, totuşi nu eteric. Ba 
chiar nu se simţise niciodată atât de corporal, atât de 
conştient de felul în care se întreţeseau laolaltă procesele lui 


26 Abdul Allhazred (?-738), poet din Sanaa, inspiratorul lui 
Lovecraft 


mentale şi corpul fizic. Între ele nu exista nici o demarcaţie. 
Nu-l puteai desface pe unul de celălalt. Trebuia să iei pachetul 
complet, copilaş! Integrare. Entropie. Ideea se revărsă peste 
el aidoma unui răsărit de soare rapid de la tropice. Rămase, 
rumegând-o în lumina situaţiei sale actuale, străduindu-se să- 
i discearnă şablonul, dacă exista aşa ceva. Dar... 

— Dar mai este sufletul, zise el cu glas tare. 

— Ce-i cu sufletul? întrebă amabil Drake. 

— Dacă ucizi creierul, ucizi corpul, articulă el lent. Şi 
invers. Dar ce se-ntâmplă cu sufletul tău? Asta-i misterul, 
pări... domnule Drake. 

— "Visele din somnul morţii". Hamlet, domnule Dawes. 

— Crezi că sufletul continuă să trăiască? Există 
supravieţuire? 

Ochii lui Drake se mohorâără. 

— Da, îi spuse. Cred că există supravieţuire... într-o 
formă sau alta. 

— Şi crezi că sinuciderea este un păcat de moarte care 
condamnă sufletul în iad? 

Drake nu răspunse mult timp. După aceea spuse: 

— Sinuciderea este un lucru rău. Cred asta cu toată 
inima mea. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Drake se sculă în picioare. 

— Nici nu intenţionez să-ţi răspund. Nu mă mai ocup de 
metafizică. Sunt mirean. Vrei să te întorci la petrecere? 

Se gândi la gălăgie şi la agitaţie şi clătină din cap. 

— Vrei acasă? 

— N-aş putea să şofez. Mi-ar fi frică. 

— Dacă doreşti, te duc eu. 

— Ai vrea s-o faci? Şi cum te-ntorci? 

— O să chem un taxi de la tine de acasă. Noaptea de 
revelion este foarte bănoasă pentru taximetrişti. 

— Ar fi grozav, îi spuse recunoscător. Cred că mi-ar 
plăcea să fiu singur. Mi-ar plăcea să mă uit la televizor. 

— Eşti ferit de pericole dacă rămâi singur? întrebă Drake 
sumbru. 


— Nimeni nu este, replică la fel de grav şi amândoi 
izbucniră în râs. 

— Bine. Vrei să-ţi iei rămas-bun de la cineva? 

— Nu. Există vreo ieşire prin spate? 

— Cred că putem găsi una. 


KKK 


Nu vorbi prea mult pe drumul spre casă. Felinarele pe 
lângă care treceau erau singurele imagini la care mai putea 
să reziste. Când ajunseră lângă şantier, îi ceru părerea lui 
Drake. 

— Construiesc şosele noi pentru hipopotamii care sug 
energie, în vreme ce copiii din oraşul ăsta mor de foame, 
comentă Drake scurt. Ce cred eu? Cred că-i pur şi simplu o 
crimă. 

Fu gata să-i povestească despre bombele cu benzină, 
macaraua incendiată şi rulota pentru birouri arsă, apoi se 
răzgândi. Drake putea să creadă că fusese o halucinație. Ba 
chiar mai rău, putea să creadă că nu fusese. 


KKK 


Restul serii fu mai degrabă neclar. ÎI îndrumă pe Drake 
spre casa lui. Drake observă că toţi de pe stradă ori plecaseră 
la alte petreceri, ori se culcaseră neobişnuit de devreme. El 
nu comentă. Drake chemă un taxi. Se uitară o vreme la 
televizor fără să vorbească — Guy Lombardo cânta cea mai 
dulce muzică din colţul acesta de paradis la hotelul Waldorf- 
Astoria. Se gândi că Guy Lombardo semăna clar cu un 
broscoi. 

Taxiul sosi la 23:45. Drake îl mai întrebă o dată dacă 
totul avea să fie bine. 

— Da, cred că-ncep să-mi revin. 

Spunea adevărul. Halucinaţiile se deşertau undeva spre 
fundul minţii. 

Drake deschise uşa de la intrare şi-şi ridică gulerul. 


— Nu te mai gândi la sinucidere. Este un act de laşitate. 

Zâmbi şi încuviinţă din cap, dar nici nu acceptă, nici nu-i 
respinse sfatul. Aşa cum făcea în toate privinţele în zilele 
astea, îl luă pur şi simplu la cunoştinţă. 

— La mulţi ani! îi spuse. 

— La fel, domnule Dawes! 

Taxiul claxonă, nerăbdător. 

Drake porni pe alee şi taxiul dispăru, cu lumina galbenă 
strălucind pe capotă. 

Reveni în living şi se aşeză în faţa televizorului. 
Comutaseră de la Guy Lombardo la Times Square, unde sfera 
luminoasă era pregătită în vârful blocului Allis-Chalmers, gata 
să-şi înceapă coborârea în 1974. Se simţea vlăguit, stors, 
finalmente somnoros. Sfera avea să coboare în curând, iar el 
avea să intre drogat până peste cap în noul an. Undeva prin 
ţară, un prunc al Anului Nou îşi împingea capul strivit, 
acoperit de placentă, ieşind din uterul mamei sale şi 
pătrunzând în această lume, cea mai bună dintre lumile 
posibile. La petrecerea lui Walter Hamner, oamenii ridicau 
paharele şi numărau secundele. Deciziile Anului Nou aveau să 
fie testate. Cele mai multe dintre ele urmau să se dovedească 
la fel de solide ca un şerveţel de hârtie ud. Mânat de un 
imbold, luă de asemenea o hotărâre şi se sculă în picioare, în 
pofida oboselii. II durea tot corpul şi spinarea îi era parcă din 
sticlă — era un fel de mahmureală. Se duse în bucătărie şi luă 
ciocanul de pe raftul cu scule. Când reveni în living, sfera 
luminoasă cobora pe pilon. Ecranul se divizase în două, în 
dreapta bila, iar în stânga petrecăreţii din Waldorf, care 
scandau: 

— Opt... şapte... şase... cinci... 

O damă grasă din înalta societate îşi întrezări imaginea 
pe un monitor, păru surprinsă, apoi flutură din braţe spre 
ţară. 

Schimbarea anului, gândi el. În mod absurd, firişoarele 
de păr i se zbârliră pe braţe. 

Sfera ajunse jos şi o emblemă se aprinse pe vârful 
blocului Allis-Chalmers. 


1974 


În aceeaşi secundă, el roti ciocanul, şi ecranul 
televizorului explodă. Sticla erupse pe covor. Se auzi sfârâit 
de fire încinse, dar nu izbucni nici un incendiu. Pentru a fi 
sigur că televizorul nu avea să-l prăjească peste noapte, drept 
răzbunare, trase firul din priză cu piciorul. 

— La mulţi ani! spuse încetişor şi lăsă ciocanul să cadă 
pe covor. 


KKK 


Se întinse pe canapea şi adormi aproape imediat. Dormi 
cu luminile aprinse, şi somnul îi fu fără vise. 


PARTEA A TREIA 
IANUARIE 


"Dacă nu-mi găsesc un adăpost, 
O să dispar încet..." 
— Rolling Stones 


5 ianuarie 1974 


Lucrul care se petrecu în Shop 'n' Save în ziua aceea fu 
singurul eveniment din toată viaţa lui care păruse cu 
adevărat planificat şi conştient, nu aleatoriu. Fusese ca şi cum 
un deget invizibil scrisese pe un seamăn de-al său, cu intenţia 
vădită ca el să citească. 

Îi plăcea să umble prin magazine. Era foarte liniştitor, 
foarte sănătos pentru minte. După aventura cu mescalina, îi 
plăcea mult să facă lucruri sănătoase pentru minte. Pe 1 
ianuarie, se trezise abia după-amiaza şi-şi petrecuse restul 


zilei rătăcind dezlânat prin casă, simțindu-se confuz şi straniu. 
Ridica obiecte şi le privea, simțindu-se ca Hamlet examinând 
craniul lui Yorrick. Într-un grad mai redus, senzaţia se 
prelungise şi a doua zi, ba chiar şi a treia. Totuşi, din alt punct 
de vedere, efectul fusese bun. Mintea i se simţea curată şi 
curățată, ca şi cum fusese întoarsă cu fundul în sus, frecată şi 
lustruită de o gospodină interioară, energică şi maniacă a 
curăţeniei. Nu se îmbătase şi de aceea nu plânsese. Când 
Mary îi telefonase, precaută, pe la ora 19, pe 1 ianuarie, el îi 
vorbise calm şi raţional şi părea că poziţiile lor nu se 
schimbaseră prea mult. Jucau un fel de joc social de-a regina 
pe furate, fiecare aşteptându-l pe celălalt să se mişte primul. 
Ea se mişcase puţin şi amintise de divorţ. Doar o posibilitate, 
clintirea cea mai infimă a unui deget, totuşi o mişcare. Nu, 
unicul lucru care-l neliniştea realmente în urma mescalinei 
era ecranul spart al televizorului color Zenith. Nu putea să 
înţeleagă motivul pentru care o făcuse. Îşi dorise mulţi ani un 
asemenea televizor, deşi programele lui favorite erau cele 
vechi, în alb-negru. Nici chiar actul în sine nu-l tulbura atât de 
mult pe cât o făcea dovada care dăinuia — sticla spartă şi 
firele expuse. Păreau să-i reproşeze, să-l întrebe: De ce ai 
făcut asta? Te-am slujit cu credință şi tu m-ai distrus. Nu ţi-am 
făcut niciodată vreun rău şi tu m-ai spart. Eram lipsit de 
apărare. Şi era un memento teribil a ceea ce intenționau să 
facă cu locuinţa sa. In cele din urmă, luă o cuvertură veche şi 
acoperi ecranul. Asta îl făcu să se simtă simultan mai bine şi 
mai rău. Mai bine, fiindcă nu-l putea vedea, mai rău, fiindcă 
parcă avea un cadavru în linţoliu în casă. Aruncase ciocanul 
ca pe o armă a crimei. 

Umblatul prin magazine îi făcea însă bine, ca şi cum ar fi 
băut o cafea la Benjy's Grill sau ar fi dus LTD-ul la spălătoria 
auto Clean Living Car Wash ori s-ar fi oprit la standul de ziare 
al lui Henry, în centru, ca să cumpere un exemplar din Time. 
Shop 'n' Save era foarte mare, iluminat cu tuburi fluorescente 
montate în plafon şi plin de doamne care împingeau că- 
rucioare, admonestau copiii şi se încruntau la tomatele 
învelite în plastic transparent care le împiedica să le pipăie ca 


lumea. Din difuzoarele discrete de sus se revărsa muzică 
ambientală, care curgea atât de monoton încât nici nu putea 
fi auzită. 

In ziua aceasta, sâmbătă, S&S era plin de cumpărătorii 
specifici pentru week-end-uri, iar bărbaţii erau mai mulţi ca 
de obicei, însoţindu-şi nevestele şi iritându-le cu sugestii 
najve. El privi cu ochi netulburaţi soţii, soțiile şi rezultatele 
diverselor lor parteneriate. Ziua era senină şi razele de soare 
se revărsau prin ferestrele frontale mari ale magazinului, 
proiectând pătrate ţipătoare lângă casele de marcat şi 
nimerind ocazional pe părul unei femei pentru a-l transforma 
într-un halou de lumină. Lucrurile nu păreau foarte serioase 
când era aşa, dar se înrăutăţeau întotdeauna seara. 

Căruciorul lui se umpluse cu ceea ce alegea în mod 
obişnuit un bărbat azvârlit cu brutalitate în menajul solitar: 
spaghete, un borcan cu sos de carne, paisprezece tăviţe cu 
semipreparate congelate, o duzină de ouă, unt şi un pachet 
de portocale fără sâmburi, pentru a ţine la distanţă scorbutul. 

Mergea pe o alee centrală dintre rafturi, îndreptându-se 
către casă, când Dumnezeu, poate, îi vorbi. În faţa lui se afla 
o femeie cu pantaloni albaştri-cobalt şi un pulover bleumarin 
tricotat cu model în şerpi. Părul îi era foarte galben. Avea 
probabil în jur de treizeci şi cinci de ani şi arăta bine, într-un 
mod deschis, vioi. Scoase un sunet ciudat, ca un croncănit 
bolborosit în fundul gâtului şi se clătină. Flaconul din plastic 
cu muştar pe care-l ţinuse în mână căzu pe podea şi se 
rostogoli, arătând întruna un steguleţ roşu şi cuvântul 
FRENCH'S. 

— Doamnă? îndrăzni el. Vă simţiţi bine? 

Femeia căzu pe spate şi braţul ei drept, pe care-l ridicase 
pentru a-şi păstra echilibrul, dărâmă vreo douăzeci de cutii de 
cafea. Pe fiecare cutie scria: 


MAXWELL HOUSE 
Bună până la ultima picătură 


Totul se petrecu atât de repede, încât el nu se sperie cu 


adevărat — nu pentru sine oricum —, dar zări ceva ce nu uită 
şi care avea să revină pentru a-i bântui visele. Ochii ei se 
dăduseră peste cap, la fel ca ai lui Charlie în timpul crizelor. 

Femeia căzu pe podea. Croncăni slab. Picioarele încălţate 
în cizme din piele cu o dungă de sare de jur-împrejurul tălpilor 
răpăiră pe gresie. Femeia aflată chiar în spatele lui ţipă fără 
putere. Un angajat care punea preţuri pe conservele de supă 
o luă la fugă pe interval, scăpându-şi marcatorul. Două 
casieriţe veniră în capătul aleii şi se holbară, cu ochii mari. 

E| se auzi rostind: 

— Cred c-are o criză de epilepsie. 

Nu era însă o criză de epilepsie. Era un fel de hemoragie 
cerebrală şi un medic care se afla în magazin împreună cu 
soţia lui constată decesul. Tânărul medic părea speriat, de 
parcă în clipa aceea şi-ar fi dat seama că profesiunea lui avea 
să-l urmărească până în mormânt, ca un monstru răzbunător 
dintr-un film horror. Până ce termină examinarea, destui gură- 
cască se strânseseră în jurul tinerei care zăcea printre cutiile 
de cafea ce fuseseră ultima parte din lume asupra căreia îşi 
exercitase privilegiul omenesc de a le rearanja. Acum ea 
devenise parte din cealaltă lume şi avea să fie rearanjată de 
alţi oameni. Căruciorul îi era pe jumătate umplut cu provizii 
pentru o săptămână şi vederea conservelor, cutiilor şi 
tăviţelor cu carne trezi în el o teroare ascuţită, chinuitoare. 

Privind în căruciorul moartei, se întrebă ce aveau să facă 
cu produsele acelea. Le puneau înapoi pe rafturi? Le 
depozitau lângă biroul directorului, până ce aveau să fie 
achitate, dovada faptului că stăpâna casei murise la post? 

Cineva chemase un poliţist, care îşi făcea loc prin 
mulţimea adunată lângă case. 

— Faceţi loc, rostea cu importanţă. Nu are aer. 

De parcă i-ar mai fi folosit la ceva. 

Se răsuci şi se împinse printre oameni, deschizându-şi 
drum cu umărul. Calmul său din ultimele cinci zile se 
sfărâmase, probabil pentru totdeauna. Existase oare vreodată 
un semn mai clar? Cu siguranţă, nu. Dar ce voia să fie semnul 
acela? Ce? 


KKK 


Când ajunse acasă, puse semipreparatele în congelator, 
apoi îşi făcu o băutură tare. Inima îi bubuia în piept. Pe 
drumul de la supermarket, tot încercase să-şi reamintească 
ce făcuseră cu hainele lui Charlie. 

Jucăriile le donaseră la Goodwill Shop din Norton, iar 
contul lui bancar de o mie de dolari (banii de colegiu — 
jumătate din tot ceea ce primise Charlie de la rude, la 
aniversări şi cu ocazia Crăciunului, intrase în contul acela, în 
ciuda ţipetelor lui de protest) îl transferaseră în contul lor 
comun. La sfatul mamei lui Jean, îi arseseră aşternuturile — el 
nu putuse înţelege asta, dar nu avusese inima să protesteze; 
totul se năruise, şi el să se certe pentru păstrarea unei 
saltele? Insă cu hainele fusese altceva. Ce făcuseră cu hainele 
lui Charlie? 

Intrebarea îl roase toată după-amiaza, sporindu-i iritarea 
şi, la un moment dat, fu cât pe-aici să o sune pe Mary şi s-o 
întrebe. Aceea ar fi fost însă ultima picătură, nu? După aşa 
ceva, ea n-ar mai fi fost nevoită să se întrebe asupra sănătăţii 
lui mentale. 

Imediat înainte de apus, urcă în podul micuţ, la care 
ajunse strecurându-se prin trapa din tavanul debaralei 
dormitorului mare. Fu nevoit să se suie pe un scaun şi să se 
caţere de acolo. Nu mai fusese de foarte mult timp în pod, dar 
unicul bec de 100 W continua să funcţioneze. Era acoperit de 
colb şi pânze de păianjen, totuşi se aprindea. 

Deschise la întâmplare o cutie prăfuită şi-şi descoperi 
toate anuarele din liceu şi din colegiu, aşezate ordonat. Pe 
copertele fiecărui anuar de liceu erau ştanţate cuvintele: 


CENTURIONUL 

Liceul Bay... 

Pe copertele fiecărui anuar de colegiu (erau mai grele, 
mai bogat legate) scria: 


PRISMA 
Să ne amintim... 


Deschise mai întâi anuarele din liceu, răsfoind prin 
paginile cu semnături de la sfârşit ("Şi-n sus, şi-n jos, pe unde 
m-am întors/ Eu sunt tipa care ţi-a stricat anuarul/ Scriind 
totul pe dos — A.F.A., Connie"), fotografiile unor profesori de 
demult, încremeniţi îndărătul catedrelor şi lângă tablele lor, 
zâmbind vag, apoi ale colegilor pe care abia şi-i reamintea, cu 
preocupările lor (Prietenii Istoriei, 1, 2; Consiliul Clasei, 2, 3, 4; 
Societatea Poe, 4) afişate dedesubt, alături de porecle şi de 
un mic slogan. Cunoştea destinul unora (armată, mort în 
accident de maşină, director-adjunct de bancă), dar cei mai 
mulţi dispăruseră şi viitorul lor îi era ascuns. 

In anuarul din ultimul an de liceu, găsi un George Barton 
Dawes tânăr, privind visător spre viitor dintr-o fotografie 
retuşată, făcută la Studioul Cressey. Fu uluit cât de puţine ştia 
băiatul acela despre viitor şi cât de mult semăna băiatul acela 
cu fiul ale cărui urme venise să le caute bărbatul acesta. 
Băiatul din fotografie nici nu produsese încă sperma care 
avea să devină jumătate din fiu. Dedesubtul fotografiei scria: 


BARTON G. DAWES 
"Băzâilă" 

(Clubul Turistic, 1, 2, 3, 4; 
Societatea Poe, 3, 4) 


Liceul Bay 
Bart, Klovnul Klasei, ne-a uşurat povara! 


Puse anuarele talmeş-balmeş în cutia lor şi continuă să 
cotrobaiască. Găsi draperiile pe care Mary le demontase cu 
cinci ani în urmă. Un fotoliu cu un braţ rupt. Un radio cu ceas 
care nu funcţiona. Un album cu poze de la nuntă, prin care se 
temu să privească. Teancuri de reviste — artrebui să le 
arunc, îşi spuse. Vara reprezintă un risc de incendiu. Motorul 
unei maşini de spălat pe care îl adusese odată de la 


spălătorie şi pe care-l meşterise, dar fără rezultat. Şi hainele 
lui Charlie. 

Se aflau în trei cutii de carton şi miroseau puternic a 
naftalină. Cămăşile lui Charlie, pantalonii şi puloverele, ba 
chiar şi lenjeria lui Hanes de corp. Le scoase şi privi cu atenţie 
fiecare obiect, încercând să şi-l închipuie pe Charlie purtând 
lucrurile acestea, umblând în ele, rearanjând părţi minore ale 
lumii îmbrăcat în ele. În cele din urmă, mirosul de naftalină îl 
alungă din pod, tremurând şi strâmbându-se, simțind nevoia 
să bea ceva. Miros de obiecte care zăcuseră tăcute şi inutile 
de-a lungul anilor, obiecte care nu aveau alt scop decât să 
rănească. Se gândi la ele aproape toată seara, până ce 
băutura anulă capacitatea de gândire. 


7 ianuarie 1974 


Soneria sună la 10:15 şi, când deschise uşa din faţă, zări 
un bărbat în costum şi palton, relaxat, prietenos şi cumva 
molâu. Era proaspăt bărbierit şi purta o servietă diplomat 
îngustă; iniţial, crezu că era un comis-voiajor cu servieta plină 
de mostre — produse Amway, abonamente la reviste sau 
poate chiar mincinosul solvent Swipe — şi se pregăti să-l 
invite înăuntru, să-l asculte prezentarea cu atenţie, să pună 
întrebări şi poate chiar să cumpere ceva. Cu excepţia Oliviei, 
era prima persoană care intrase în casă de când plecase 
Mary, cu aproape cinci săptămâni în urmă. 

Bărbatul nu era însă comis-voiajor. Era avocat. Se numea 
Philip T. Fenner şi clientul său era Consiliul Municipal. Anunţă 
toate datele acelea cu un zâmbet timid şi o strângere de 
mână fermă. 

— Intră, rosti el şi oftă. 

Dintr-un punct de vedere, individul era măcar pe 
jumătate un comis-voiajor. Puteai spune chiar că vindea 
Swipe. 

Fenner continua să vorbească, neîntrerupt, cu viteza de 
o sută de kilometri pe oră. 


— Ai o casă frumoasă. Realmente frumoasă. Eu spun 
mereu că un proprietar grijuliu se vede imediat. N-o să te 
rețin mult timp, domnule Dawes. Ştiu că eşti foarte ocupat, 
dar Jack Gordon s-a gândit că aş putea să trec pe aici, fiindcă 
tot îmi este în drum şi să-ţi las formularul acesta de mutare. 
Bănuiesc că l-ai cerut prin poştă, dar ştii cum este cu nebunia 
de Crăciun — se rătăcesc muie lucruri. Şi, bineînţeles, voi fi 
încântat să-ţi răspund dacă ai vreo întrebare. 

— Am o întrebare, spuse fără să zâmbească. 

Masca veselă a vizitatorului lunecă pentru o clipă şi îl 
văzu pe adevăratul Fenner pândind înapoia ei, rece şi 
mecanic ca un ceas Pulsar. 

— Despre ce ar fi vorba, domnule Dawes? 

El zâmbi. 

— Bei o cafea? 

Redevine zâmbitorul Fenner, voiosul mesager care aduce 
mesajele Consiliului Municipal. 

— Să-ţi spun sincer, o cafea ar fi grozavă, dacă nu-i un 
deranj prea mare. Cam geruleţ afară — minus opt grade. 
lernile devin tot mai friguroase, nu crezi? 

— Aşa este. (Apa pe care o fiersese pentru cafeaua de la 
micul-dejun era încă fierbinte în ibric.) Sper că n-ai nimic 
împotriva ness-ului. Soţia mea a plecat câteva zile în vizită la 
părinţi şi mă descurc cum pot. 

Fenner râse politicos şi el îşi dădu seama că ştia exact 
care era situaţia între el şi Mary, şi probabil care era situaţia 
între el şi oricare alte persoane sau instituţii: Steve Ordner, 
Vinnie Mason, corporaţia, Dumnezeu. 

— Deloc, ness-ul este perfect. Beau mereu ness. Nici nu- 
mi dau seama care-i diferenţa. Pot să pun nişte acte pe masa 
aceasta? 

— Dă-i drumul. Cu frişcă? 

— Nu, simplu. Simplu este excelent. . 

Fenner îşi descheie paltonul, dar nu-l scoase. Il aranjă 
sub el când se aşeză, aşa cum o femeie îşi aranjează rochia 
pentru a nu-i mototoli spatele. Pentru un bărbat, gestul era 
discordant de delicat. Deschise servieta şi scoase un formular 


capsat, care semăna cu cele pentru impozitul pe venit global. 
Îi umplu o ceaşcă de cafea şi i-o întinse. 

— Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. Nu bei şi 
dumneata? 

— Cred c-o să-mi torn un păhărel de tărie, zise el. 

— Aha, încuviinţă Fenner şi zâmbi fermecător. (Sorbi din 
cafea.) Este bună, foarte bună. Exact ce-mi trebuia. 

Îşi prepară un cocteil într-o sondă şi spuse: 

— Te rog să mă scuzi, domnule Fenner. Trebuie să dau 
un telefon. 

— Sigur că da. Bineînţeles. 

Sorbi iarăşi din cafea şi plescăi din buze. 

El merse la telefonul din hol, lăsând uşa deschisă. 
Telefonă la reşedinţa Calloway şi-i răspunse Jean. 

— Sunt Bart, spuse el. Mary este pe-acolo? 

— Doarme. 

Glasul lui Jean era îngheţat. 

— Scoal-o, te rog. Este foarte important. 

— Fac prinsoare că este. Fac prinsoare. Chiar aseară i-am 
zis lui Lester: Lester, e momentul să ne gândim să ne 
schimbăm numărul şi să-l dăm la secret. Şi a fost de acord cu 
mine. Amândoi credem că ai luat-o razna, Barton Dawes, şi 
ăsta-i adevărul adevărat, fără umbră de îndoială. 

— Regret să aud asta. Totuşi, trebuie realmente să... 

Telefonul de la etaj fu ridicat din furcă şi Mary rosti: 

— Bart? 

— Da. Mary, a fost pe la tine un avocat pe nume Fenner? 
Un tip mieros, care-ncearcă să se comporte ca Jimmy 
Stewart? 

— Nu, răspunse ea. 

Rahat, gherlă! 

Apoi, ea adăugă: 

— M-a sunat la telefon. 

Asta-i! Fenner stătea în prag, ţinând în mână ceaşca de 
cafea şi sorbind calm. Expresia pe jumătate timidă, complet 
voioasă şi modestă dispăruse. Chipul îi era mai degrabă 
îndurerat. 


— Mamă, închide la tine, zise Mary, şi Jean Calloway 
închise derivaţia telefonică, pufnind amar. 

— S-a interesat de mine? întrebă el. 

— Da. 

— A discutat cu tine după petrecere? 

— Da, dar... nu i-am spus nimic despre chestia aia. 

— S-ar putea să-i fi spus mai multe decât ştii. Pare moale 
şi adormit, dar este jugănarul Consiliului Municipal. (Zâmbi 
spre Fenner, care-i replică printr-un surâs subţire.) Ai stabilit o 
întâlnire cu el? 

— Păi... da, făcu ea surprinsă. Dar, Bart, vrea să discute 
numai despre casă... 

— Aşa ţi-a spus ţie. De fapt, vrea să discute despre mine. 
Cred că indivizii ăştia vor să mă târască într-o audiere de 
competenţă. 

— 0... ce...? 

Părea cu totul derutată. 

— Incă nu le-am luat banii, în concluzie trebuie să fiu 
nebun. Mary, mai ţii minte despre ce am discutat la Handy 
Andy? 

— Bart, domnul Fenner este în casă? 

— Da. 

— Despre psihiatru, răspunse ea fără viaţă. Am 
menţionat că ar trebui să te duci să te vadă un... oh, Bart, îmi 
pare rău. 

— N-are de ce să-ţi pară, zise el încet şi onest. Va fi în 
regulă, Mary. Ţi-o jur. Poate că altele nu vor fi, dar asta va fi 
în regulă. 

Închise telefonul şi se întoarse către Fenner. 

— Vrei să-l sun pe Steve Ordner? întrebă el. Pe Vinnie 
Mason? N-o să mă deranjez cu Ron Stone sau Tom Granger — 
ei ar recunoaşte un puţoi de doi bani ca tine, chiar înainte să- 
ţi deschizi geanta. Dar Vinnie nu te-ar recunoaşte, iar Ordner 
te-ar primi cu braţele deschise. Este pe urmele mele. 

— Nu-i necesar, spuse Fenner. M-ai înţeles greşit, 
domnule Dawes. Şi se pare că i-ai înţeles greşit şi pe clienţii 
mei. Aici nu există absolut nimic personal. Nimeni nu este pe 


urmele dumitale, însă de mai multă vreme a existat o ştiinţă 
a faptului că deteşti derivaţia 784. În luna august a anului 
trecut, ai trimis o scrisoare ziarului... 

— In august, se minună el. Aveţi un serviciu de 
monitorizare a presei? 

— Bineînţeles. 

Se ghemui ca speriat şi dădu ochii peste cap, temător. 

— Alte tăieturi din ziare! Alţi avocaţi! Ron, ieşi şi alungă-i 
pe reporterii ăia! Avem duşmani peste tot. Mavis, adu-mi 
pastilele! (Se îndreptă.) Este cineva paranoic? Hristoase, 
credeam că eu exageram. 

— Avem de asemenea şi un serviciu de relaţii cu publicul, 
spuse rigid Fenner. Domnule Dawes, aici nu-i vorba despre 
mărunţiş, ci despre un proiect de zece milioane de dolari. 

El scutură din cap, dezgustat. 

— Pe voi, ăştia de la drumuri, ar trebui să vă bage într-o 
audiere de competenţă, nu pe mine. 

— Domnule Dawes, zise Fenner, o să-mi dau toate cărţile 
pe faţă. 

— Din experienţa mea, atunci când cineva spune că-i 
gata să termine cu minciunelele se pregăteşte să mănânce 
căcatul cel mai mare. 

Fenner se înroşi la faţă, finalmente furios. 

— Ai scris la ziar. Ai tărăgănat găsirea unui sediu nou 
pentru "Panglica Albastră" şi-n cele din urmă ai fost dat 
afară... 

— Nu-i adevărat. Mi-am prezentat demisia cu cel puţin o 
jumătate de oră înainte de a putea fi dat afară. 

— ...Şİ ai ignorat toată corespondenţa noastră referitoare 
la această casă. Consensul este că s-ar putea să plănuieşti o 
acţiune publică pe data de 20 ianuarie. Să convoci presa şi 
televiziunea, să-i aduci pe toţi aici. Eroicul proprietar, târât, în 
ciuda împotrivirilor şi urletelor sale, din căminul lui drag de 
către agenţii gestapovişti municipali. 

— Asta vă îngrijorează, aşa-i? 

— Bineînţeles că ne îngrijorează! Opinia publică este 
schimbătoare, se întoarce imediat cu o sută optzeci de 


grade... 

— lar clienţii tăi sunt oficialități care au fost alese prin 
vot de electorat. 

Fenner îl privi inexpresiv. 

— Care-i următorul pas? întrebă el. Intenţionezi să-mi 
faci o ofertă pe care să n-o pot refuza? 

Fenner oftă. 

— Nu pot înţelege ce-i de comentat, domnule Dawes. 
Municipalitatea îţi oferă şaizeci de mii de dolari pentru a... 

— Şaizeci şi trei de mii cinci sute. 

— Da, perfect. Îţi oferă suma respectivă pentru casă şi 
teren. Alţii capătă mult mai puţin. Ce câştigi dumneata pentru 
banii ăştia? N-ai probleme, n-ai necazuri, n-ai bătaie de cap. 
Suma este practic neimpozabilă, fiindcă ai plătit deja statului 
impozite pe banii cu care ai cumpărat casa. Datorezi doar 
taxele pe creşterea valorii ei. Sau nu crezi că evaluarea este 
corectă? _ 

— Este corectă, spuse el gândindu-se la Charlie. În 
privinţa dolarilor şi cenţilor, este cât se poate de corectă. 
Probabil că-i mai mult decât aş fi putut obţine dacă doream s- 
o vând, ţinând seama de rata dobânzilor pentru împrumuturi. 

— Atunci, de ce ne certăm? 

— Nu ne certăm, zise el şi sorbi din pahar. (Da, în cele 
din urmă căpătase comis-voiajorul dorit.) Tu ai o casă, 
domnule Fenner? 

— Da, răspunse prompt Fenner. O casă foarte frumoasă, 
în Greenwood. lar dacă o să mă întrebi cum aş proceda sau 
cum m-aş simţi eu dacă aş fi în locul dumitale, voi fi foarte 
cinstit. Aş mulge municipalitatea de tot ce aş putea obţine, 
apoi aş râde în hohote pe drumul spre bancă. 

— Sunt convins că aşa ai proceda. 

Râse şi se gândi la Don şi Ray Tarkington, care nu numai 
că ar fi muls municipalitatea, dar i-ar fi vărât în cur şi coada 
drapelului de la intrare, pentru orice eventualitate. 

— Aşadar, voi credeţi cu adevărat că-mi lipseşte o 
doagă? 

— Nu ştim, răspunse Fenner pe un ton judicios. Decizia 


pe care ai luat-o în privinţa mutării spălătoriei nu poate fi 
considerată deloc normală. 

— Să-ţi zic atunci o chestie. Mi-au mai rămas destule 
doage ca să ştiu că-mi pot angaja un avocat căruia să nu-i 
placă decretul puterii discreţionare — unul care să mai creadă 
încă în vechiul şi demodatul adagio "vatra mea, palatul meu". 
El ar putea obţine un ordin restrictiv şi v-am putea bloca 
pentru vreo lună, poate chiar două. Cu niţel noroc şi cu 
apelurile legale succesive, am putea amâna totul până prin 
septembrie. 

Fenner păru mai degrabă încântat decât deconcertat, 
aşa cum bănuise de altfel. In sfârşit, gândea Fenner. Asta-i 
momeala, Freddy, îţi place? Da, George, trebuie să recunosc 
că-mi place. 

— Ce vrei? întrebă Fenner. 

— Cât sunteţi pregătiţi să oferiţi? 

— Vom ridica preţul de evaluare cu cinci mii de dolari. 
Nici un bănuț mai mult. Şi nimeni nu va afla despre fată. 

Totul se opri. Incremeni ca mort. 

— Poftim? şopti el. 

— Fata, domnule Dawes. Cea pe care ai regulat-o. Ai 
avut-o aici în zilele de 6 şi 7 decembrie. 

Mai multe gânduri îi goniră în spirală prin minte, pe 
durata câtorva secunde, unele dintre ele extrem de practice, 
dar majoritatea suprapuse şi nedemne de încredere, cu o 
patină galbenă de teamă. Cu toate acestea, peste teamă şi 
peste gândurile practice se întindea o furie uriaşă şi sângerie 
care-l împingea să sară peste masă şi să-l strângă de 
beregată pe ticăitorul din faţa lui până ce arculeţele şi 
ştiftuleţele îi ieşeau pe urechi. Dar nu trebuia să facă asta; 
mai presus de orice, nu asta! 

— Dă-mi un număr, zise el. 

— Un număr...? 

— Un număr de telefon. O să te sun după-amiază şi o să 
te anunţ decizia mea. 

— Ar fi mult mai bine, dacă am putea definitiva totul 
acum. 


Ți-ar plăcea asta, nu-i aşa? Domnule arbitru, să mai 
prelungim repriza cu treizeci de secunde. Omul acesta este în 
corzi. 

— Nu, nu cred asta. Te rog să ieşi din casa mea. 

Fenner ridică lin şi expresiv din umeri. 

— Poftim cartea mea de vizită. Ai aici numărul de telefon. 
Cred că voi fi la birou între orele două şi jumătate şi patru. 

— O să-ţi telefonez. 

Fenner plecă. Prin fereastra de lângă uşa din faţă, îl privi 
cum se îndreptă pe alee spre Buick-ul lui albastru-închis, se 
sui la volan şi se îndepărtă. După aceea, lovi cu pumnul în 
perete, puternic. 


KKK 


Îşi prepară altă băutură şi se aşeză la masa din 
bucătărie, ca să examineze situaţia. Ştiau despre Olivia. Erau 
gata să folosească informaţia respectivă drept pârghie. 
Pentru mutarea lui, nu era o pârghie foarte bună. Fără 
îndoială, îi puteau termina căsnicia cu ajutorul ei, dar căsnicia 
lui trecea deja prin necazuri serioase. Insă îl spionaseră. 

Întrebarea era: cum? 

Dacă existau oameni care-l supravegheau, atunci aceştia 
ar fi trebuit să ştie fără îndoială despre trosc-pleosc, bum- 
bum, faimos în toată lumea. lar dacă ar fi ştiut-o, s-ar fi folosit 
de informaţia respectivă. De ce să te mai deranjezi cu un 
fleac de felul unei mici aventuri extraconjugale, când îl poţi 
arunca la închisoare pe proprietarul recalcitrant pentru 
incendiere cu premeditare? Prin urmare, îi puseseră 
microfoane. Broboane mici şi reci de sudoare îi năpădiră 
pielea, când se gândi cât de aproape fusese, în starea de 
beţie, să-i povestească la telefon lui Magliore cum procedase. 
Slavă cerului că-l oprise Magliore! Trosc-pleosc, bum-bum era 
destul de rău şi-aşa. 

Locuia aşadar într-o casă înţesată de microfoane şi 
rămânea întrebarea: Ce trebuia să facă faţă de oferta lui 
Fenner şi faţă de metodele clienţilor acestuia? 


Puse în cuptor un semipreparat congelat, pentru prânz, şi 
se aşeză cu alt pahar, aşteptând. Il spionaseră, încercaseră 
să-i cumpere bunăvoința. Cu cât se gândea mai mult la asta, 
cu atât se enerva mai tare. 

Scoase tăviţa din cuptor şi mâncă. Se plimbă prin casă, 
privind la obiecte. Incepea să aibă o idee. 


KKK 


La ora 15, îl sună pe Fenner şi-i spuse să-i trimită 
formularul. Avea să-l semneze, dacă Fenner va rezolva cele 
două chestiuni despre care discutaseră. Fenner păru foarte 
încântat. li zise că se va ocupa cu plăcere de chestiunile 
acelea şi că-i va trimite formularul a doua zi. Îi spuse că era 
bucuros că decisese să fie raţional. 

— Există două condiţii, preciză el. 

— Condiţii? repetă Fenner şi păru brusc suspicios. 

— Nu te speria. Nu-i vorba despre nimic ce să nu poţi 
rezolva. 

— Să le auzim, zise Fenner. Dar te previn, Dawes, ne-ai 
stors cam de tot ce putem oferi. 

— Dacă mâine îmi trimiţi formularul, miercuri ţi-l aduc la 
birou. Vreau să mă aştepte un cec pentru şaizeci şi opt de mii 
cinci sute de dolari. Un bilet de bancă. O să-ţi dau formularul 
de eliberare în schimbul cecului. 

— Domnule Dawes, noi nu putem face afaceri în felul 
acesta... i 

— Poate că nu aveţi voie, dar puteti. In acelaşi fel în care 
n-aveţi voie să-mi înregistraţi convorbirile telefonice şi 
Dumnezeu mai ştie ce alte chestii. Nu capăt cecul, nu capeţi 
formularul. In locul tranzacţiei, iau legătura cu avocatul. 

Fenner tăcu. Aproape că-l putea auzi gândindu-se. 

— Bine. Altceva ce mai este? 

— După ziua de miercuri, nu mai vreau să fiu deranjat. 
Pe 20, casa-i a voastră. Până atunci, e a mea. 

— Perfect, zise prompt Fenner deoarece, desigur, aceea 
nu era o condiţie. 


Legea spunea că locuinţa era a lui până la ora 24 a zilei 
de 19 ianuarie şi că devenea indiscutabil proprietatea oraşului 
la un minut după aceea. Dacă semna formularul de eliberare 
şi încasa banii municipalităţii, putea să urle la toate ziarele şi 
posturile tv din oraş fără să capete nici măcar o privire de 
simpatie. 

— Asta-i tot, spuse el. 

— Bine, făcu Fenner, părând extrem de fericit. Mă bucur 
că putem, în sfârşit, să colaborăm în mod raţional, domnule... 

— Du-te-n mă-ta! zise el şi închise telefonul. 


8 ianuarie 1974 


Nu era acasă când curierul îi vârâse în cutia poştală plicul 
cafeniu şi gros care conţinea formularul 6 983-426-73-74 
(dosarul albastru). Plecase în Nortonul întunecat pentru a 
discuta cu Sal Magliore. Magliore nu fu în culmea fericirii să-l 
vadă, dar, pe măsură ce-i vorbi, deveni tot mai gânditor. 

Fu adus prânzul — spaghete, carne de vițel şi o sticlă de 
vin Gallo roşu. Era un prânz minunat. Magliore ridică mâna 
pentru a-l opri, când ajunse la partea cu mita de cinci mii de 
dolari şi la informaţiile lui Fenner despre Olivia. Dădu un 
telefon şi vorbi scurt cu bărbatul de la celălalt capăt al firului. 
li dădu adresa de pe Crestallen. 

— Foloseşte furgoneta, încheie el şi închise. 

Rulă mai multe spaghete pe furculiţă şi încuviinţă din cap 
spre el, aşezat de cealaltă parte a mesei, ca să povestească 
mai departe. 

După ce termină, Magliore spuse: 

— Ai avut noroc că nu te-au urmărit. Altfel, acum ai fi fost 
la mititica. 

Se simţea gata să plesnească de plin ce era şi nu mai, 
putea înghiţi nimic. De cinci ani nu mâncase atât de bine. Il 
complimentă pe Magliore, care zâmbi. 

— Unii dintre amicii mei nu mai mănâncă paste. Trebuie 
să-şi păstreze o anumită imagine şi de-aia mănâncă numai 


friptane sau prin localuri care servesc mâncare franţuzească, 
suedeză sau alte de-astea. De aia se-mbolnăvesc de ulcer. De 
ce? Fiindcă nu poţi să schimbi ceea ce eşti. 

Turnă sos pentru spaghete din recipientul de carton 
pătat de grăsime în care fusese adusă mâncarea. Incepu să 
înmoaie în sos bucăţi de pâine cu usturoi, se opri, privi peste 
masă cu ochii lui stranii, măriţi şi zise: 

= Îmi ceri să te ajut să comiţi un păcat de moarte. 

Il privi şi nu-şi putu ascunde surprinderea. 

Magliore râse morocănos. 

— Ştiu ce gândeşti. Cineva cu ocupaţia mea n-ar fi cel 
mai potrivit să vorbească despre păcate. Ţi-am zis deja că am 
lichidat pe-un tip. De fapt, pe mai mulţi. Dar n-am ucis 
niciodată pe vreunul care să nu merite să fie omorât. lar eu 
privesc situaţia aşa: unul care moare înainte ca Dumnezeu să 
fi plănuit să moară este ca un meci amânat din cauza ploii. Nu 
se mai pun la socoteală păcatele pe care le-a comis. 
Dumnezeu trebuie să le ignore, fiindcă n-a existat timpul 
necesar pentru căinţă pe care El l-a apreciat necesar pentru 
păcatele sale. Prin urmare, dacă-l ucizi pe un tip, de fapt îl 
scuteşti de chinurile iadului. Aşa că, dintr-un anumit punct de 
vedere, eu am făcut pentru indivizii ăia mai mult decât ar fi 
putut face Papa însuşi. Cred că Dumnezeu ştie asta, dar nu-i 
deloc treaba mea. Îmi place mult de tine. Ai coaie. Îţi trebuie 
coaie ca să faci ce ai făcut tu cu bombele incendiare. Asta, 
însă... Asta-i cu totul altceva. 

— Nu-ţi cer să faci nimic. Este liberul meu arbitru. 

Magliore dădu ochii peste cap. 

— lisuse, Fecioară Maria şi dulgherul losif! De ce nu mă 
poţi lăsa pur şi simplu-n pace? 

— Pentru că tu ai ceea ce-mi trebuie mie. 

— Dumnezeu mi-e martor că n-aş fi vrut să am. 

— O să m-ajuţi? 

— Nu ştiu. 

— Acum am banii necesari. Sau îi voi avea, în scurt timp. 

— Nu-i vorba despre bani. Este o chestiune de principii. 
Până acum n-am mai avut de-a face cu un ţăcănit ca tine. 


Trebuie să mă gândesc. O să te sun. 
Decise că ar fi fost o greşeală să mai insiste şi plecă. 


KKK 


Completă formularul pentru mutare, când sosiră oamenii 
lui Magliore. Aveau o furgonetă albă Econoline, pe flancul 
căreia scria RAY: VÂNZĂRI ŞI SERVICII TV, dedesubtul unui 
televizor care dansa, cu un zâmbet mare pe ecran. Erau doi 
bărbaţi în salopete verzi, cu truse voluminoase de scule. În 
truse existau instrumente reale pentru repararea 
televizoarelor, dar şi alte echipamente. li "curăţară" casa. 
Dură o oră şi jumătate. Găsiră microfoane în ambele aparate 
de telefon, unul în dormitor şi unul în sufragerie. Nici unul în 
garaj, ceea ce-l făcu să se simtă uşurat. 

— Ticăloşii! rosti el, ţinând în mână microfoanele 
sclipitoare. 

Le dădu drumul pe podea şi le strivi sub toc. 

Când ieşeau, unul dintre bărbaţi vorbi, uşor admirativ: 

— Aţi făcut praf televizorul ăla. De câte ori a trebuit să-l 
loviți? 

— Numai o dată. 

După ce ei dispăruseră în razele reci de soare ale 
sfârşitului după-amiezei, mătură microfoanele în făraş şi 
aruncă resturile zdrobite şi scânteietoare în coşul de gunoi din 
bucătărie. După aceea îşi prepară ceva de băut. 


9 ianuarie 1974 


La ora 14:30, în bancă erau numai câteva persoane, şi el 
merse direct la una dintre mesele din mijlocul sălii, ţinând în 
mână biletul de bancă al municipalităţii. Rupse din carnetul 
lui de cecuri un formular de depunere şi-l completă cu suma 
de 34 250 de dolari. Se duse la un ghişeu şi întinse biletul de 
bancă şi formularul de depunere. 

Casieriţa, o tânără cu păr negru ca păcatul şi rochie 


purpurie scurtă, cu picioare în dresuri de nailon înaintea 
cărora ar fi prezentat onorul până şi Papa, se uită derutată de 
la biletul de bancă la formularul de depunere, apoi invers. 

— Este vreo problemă? întrebă el, cu amabilitate. 

Trebuia să recunoască faptul că situaţia îl încânta. 

— Nuuu, dar... doriţi să depuneţi 34 250 de dolari şi doriţi 
34 250 de dolari în bani-gheață? Aşa este? 

Aprobă din cap. 

— Vă rog să aşteptaţi doar o clipă, domnule. 

Zâmbi şi încuviinţă iarăşi din cap, privindu-i atent 
picioarele, când ea se îndreptă spre biroul managerului, care 
se afla înapoia unei balustrade din stinghii, fără să fie izolat 
prin pereţi de sticlă, ca şi cum ar fi vrut să anunţe că individul 
acela era la fel de uman ca tine, ca mine... sau, aproape, ca 
oricine. Managerul era un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat 
în haine pentru tineri. Chipul îi era îngust ca poarta 
paradisului şi arcui sprâncenele când privi spre casiera în 
rochie purpurie. 

Discutară cecul municipalităţii, formularul de depunere şi 
implicaţiile acestora pentru bancă şi, posibil, pentru întregul 
sistem federal bancar. Fata se aplecă peste biroul 
managerului şi rochia i se ridică la spate, dezvăluind un slip 
violaceu cu tiv din dantelă. /ubire ah iubire ah iubire nepă- 
sătoare, gândi el. Vino cu mine acasă şi ne vom giugiuli până 
la sfârşitul timpului sau până ce-mi vor demola casa, 
indiferent care dintre ele va fi prima. Gândul îl făcu să 
zâmbească. Avea o erecţie... mai precis, o semierecţie. Işi luă 
ochii de la fată şi privi prin bancă. Un bodyguard, probabil un 
poliţist ieşit la pensie, stătea impasibil între seif şi uşile din 
faţă. O bătrână iscălea cu grijă talonul albastru de pensie. Pe 
peretele din stânga se afla un poster mare, care arăta o 
imagine a Pământului fotografiat din spaţiul cosmic, o 
nestemată verde-albastră uriaşă pe fundal negru. Deasupra 
planetei scria cu litere mari: 


PLEACĂ 


Sub planetă, cu litere ceva mai mici: 


CU UN ÎMPRUMUT PENTRU VACANŢĂ 
DE LA FIRST BANK 


Casieriţa drăguță reveni. 

— O să vă dau în bancnote de cinci sute şi de o sută, zise 
ea. 

= perteet. 

li completă o chitanţă pentru depunere, apoi intră în 
seiful băncii. Când se întoarse, avea în mână o casetă mică. 
Spuse ceva bodyguardului şi acesta o însoţi. Bodyguardul îl 
privi bănuitor. 

Casieriţa numără trei teancuri de câte zece mii de dolari, 
cu câte douăzeci de bancnote de cinci sute de dolari în 
fiecare teanc. Le banderolă pe rând, după care introduse un 
bon de la maşina de calcul între banderolă şi prima bancnotă 
din fiecare teanc. Pe fiecare dintre cele trei bonuri ale maşinii 
de calcul scria: 

10 000$ 

Numără apoi patruzeci şi două de sute, dând bancnotele 
repede cu buricul degetului arătător drept. Peste ele, puse 
cinci bancnote de câte zece dolari. Banderolă teancul şi 
introduse alt bon de la maşina de calcul, pe care scria: 

4 250$ 

Cele patru teancuri erau aliniate unul lângă altul şi ei trei 
le priviră pentru o clipă cu suspiciune — destui bani ca să 
cumpere o casă sau cinci Cadillac-uri sau un avion Piper Cub 
sau aproape o sută de mii de cartuşe de ţigări. 

După aceea, fata rosti nesigur: 

— Dacă doriţi, vă pot da o pungă cu fermoar... 

— Nu, nu-i nevoie. 

Luă teancurile şi le vârî în buzunarele paltonului. 
Bodyguardul urmări cu dispreţ impasibil tratamentul nesăbuit 
aplicat motivului existenţei sale, casieriţa drăguță păru 
fascinată (salariul ei pe cinci ani dispărea cu nepăsare în 
buzunarele paltonului de gata al acestui bărbat, fără măcar să 


le bombeze), iar managerul îl privea cu neplăcere abia 
camuflată, deoarece banca era locul unde banii trebuia să fie 
ca Dumnezeu, invizibili şi priviţi reverenţios. 

— E foarte bine, zise el, înghesuind şi carnetul de cecuri 
peste teancurile de zece mii de dolari. Nici o problemă. 

leşi şi toţi se uitară după el. După aceea, bătrâna 
şontâcăi până la casieriţa drăguță şi-i arătă talonul de pensii, 
corect semnat, pentru a-şi încasa banii. Casieriţa drăguță îi 
dădu două sute treizeci şi cinci de dolari şi şaizeci şi trei de 
cenți. 


XXX 


Când ajunse acasă, puse banii într-o halbă prăfuită, pe 
raftul cel mai de sus al dulapului din bucătărie. Mary îi făcuse 
halba cadou la aniversarea lui, cu cinci ani în urmă. Nu ţinuse 
niciodată cu adevărat la ea, preferând să bea berea direct din 
sticlă. Pe o parte a halbei se găsea o emblemă care arăta o 
torţă olimpică şi cuvintele: 


ECHIPA DE BERE SUA 


Puse halba la loc, umplută acum cu ceva mai ameţitor şi 
sui în camera lui Charlie, unde se afla acum biroul lui de 
lucru. Scotoci prin sertarul cel mai de jos şi găsi un plic mic. 
Se aşeză la masă şi calculă noul sold al carnetului de cecuri: 
35 053,49 $. Scrise pe plic numele lui Mary şi adresa 
părinţilor ei. Vâri carnetul de cecuri înăuntru, lipi plicul şi 
căută din nou prin sertare. Găsi o jumătate de coală de timbre 
şi lipi cinci timbre pe plic. Il examină o clipă, apoi scrise sub 
adresă: 


POŞTA EXPRES 


Lăsă plicul pe birou şi cobori în bucătărie să-şi prepare 
ceva de băut. 


10 ianuarie 1974 


Era seara târziu, ningea, şi Magliore nu telefonase. El 
stătea în living cu un pahar, ascultând muzică, fiindcă 
televizorul era tot hors de combat. Ceva mai devreme ieşise 
cu două bancnote de zece dolari din halba de bere şi 
cumpărase patru albume de rock and roll. Unul dintre ele se 
numea Let It Bleed şi aparţinea formaţiei Rolling Stones. ÎI 
auzise la petrecere şi-i plăcuse mai mult decât celelalte pe 
care le cumpărase şi care păreau excesiv de sentimentale. 
Unul dintre ele, cântat de un grup numit Crosby, Stills, Nash 
and Young, era atât de siropos, încât îl rupsese pe genunchi. 
Insă Let /t Bleed abunda în muzică stridentă, lascivă şi 
ritmată. Bubuia şi zornăia. Îi plăcu foarte mult. Îi reamintea de 
"Let's Make a Deal", care era prezentată de Monte Hall. Mick 
Jagger cânta: 


Toți trebuie s-ejaculăm pe cineva 
Și dacă vrei, poți s-ejaculezi pe mine. 


Se gândise la afişul din bancă, cel care arăta întregul 
Pământ, variat şi nou, cu legenda care-l invita pe privitor 
PLEACA. Il făcea să se gândească la "excursia" pe care o 
făcuse de revelion. Fusese cu adevărat plecat. Hăt, departe! 

Dar nu-i plăcuse? 

Gândul îl trezi brusc. 

In ultimele două luni, se târâse de colo-colo ca un câine 
ale cărui testicule fuseseră prinse într-o uşă ce se trântise. 
Totuşi, nu existaseră şi compensaţii pe drum? 

Făcuse lucruri pe care altfel nu le-ar fi întreprins 
niciodată. Şofatul pe autostradă, liber şi fără gânduri, ca o 
pasăre migratoare. Fata şi sexul, atingerea sânilor ei, atât de 
deosebită de Mary. Discuţiile cu un bărbat care era un escroc. 
Acceptarea finală că bărbatul acela era o persoană serioasă. 
Euforia ilegalităţii de a azvârli bombe incendiare şi teroarea 
de coşmar, ca un înec, când se păruse că maşina nu va trece 


peste taluz pentru a-l purta cât mai departe. Emoţii profunde 
fuseseră excavate din sufletul lui sec de director executiv din 
eşalonul de mijloc, precum relicvele unei religii întunecate 
dintr-un şantier arheologic. Ştia ce însemna să fii viu. 

Desigur, existaseră şi lucruri rele. Felul în care-şi 
pierduse controlul în Handy Andy şi zbierase la Mary. 
Solitudinea care-l rosese în primele două săptămâni de 
sihăstrie, rămas singur pentru prima dată după douăzeci de 
ani, având drept tovărăşie numai bubuitul teribil şi intens al 
propriei sale inimi. Pumnul primit de la Vinnie — dintre toţi, 
tocmai de la Vinnie Mason! — în raionul de jucării. Teribila 
mahmureală a fricii după ce incendiase şantierul. Ea lăsase 
urmele cele mai îndelungate. 

Însă şi lucrurile acelea, oricât de neplăcute fuseseră, 
fuseseră noi şi cumva incitante, ca şi gândul că s-ar fi putut 
să fie nebun ori să înnebunească. Urmele din peisajul interior 
prin care hălăduise (sau se târâse?) în ultimele două luni nu 
aparținuseră altcuiva. Se autoexplorase şi dacă ceea ce 
găsise fusese adesea banal, în acelaşi timp fusese 
înspăimântător şi fru-mos. 

Gândurile îi reveniră la Olivia aşa cum o văzuse ultima 
dată, stând pe rampa autostrăzii cu cartonul ei LAS VEGAS... 

SAU DĂ-I BICE! ridicat sfidător spre indiferența rece a 
lucrurilor. Se gândi la afişul băncii: PLEACA. De ce nu? Nu mai 
exista nimic care să-l reţină aici, decât obsesia murdară. Nu 
mai avea soţie şi doar fantoma unui copil, nu mai avea slujbă, 
iar casa avea să fie o noncasă peste o săptămână şi jumătate. 
Avea bani-gheaţă şi maşină care era numai a lui, fără rate. De 
ce să nu se suie pur şi simplu în ea şi să plece? 

Il cuprinse un fel de aţâţare nebună. In imaginaţie, se 
zări stingând luminile, suind în LTD şi gonind spre Las Vegas 
cu banii în buzunar. Găsind-o pe Olivia. Spunându-i: Hai să 
PLECĂM. Mergând în California, vânzând maşina şi 
îmbarcându-se spre Mările Sudului. De acolo la Hong-Kong, de 
la Hong-Kong la Saigon, la Bombay, la Atena, Madrid, Paris, 
Londra, New York. Apoi la... 

Aici? 


Lumea era rotundă, acesta era adevărul ei ucigător. Ca 
Olivia, mergând în Nevada, decisă să scape de toate 
rahaturile. Te droghezi şi eşti violat de prima dată când calci 
pe făgaşul nou, fiindcă făgaşul nou este la fel ca făgaşul 
vechi, de fapt este făgaşul vechi, care se învârte mereu în 
cerc până ce l-ai tocit şi afundat într-atât de mult, încât este 
prea adânc ca să mai poţi ieşi, iar atunci este momentul să 
închizi uşa garajului, să porneşti motorul şi pur şi simplu să 
aştepţi... să aştepţi... 

Seara înainta, şi gândurile lui se învârtiră în cerc, ca o 
pisică încercând să-şi prindă şi să-şi înghită propria coadă. În 
cele din urmă, adormi pe canapea şi-l visă pe Charlie. 


11 ianuarie 1974 


Magliore îl sună la ora 13:15. 

— Bine, îi spuse. O să facem târgul. Te va costa nouă mii 
de dolari. Nu cred că asta te va face să te răzgândeşti. 

— Bani-gheaţă? 

— Cum adică "bani-gheaţă"? Crezi că-o să accept cecuri 
la purtător? 

— Bine. Scuză-mă! 

— Mâine seară la ora zece să fii la sala de bowling Revel 
Lanes. Ştii pe unde vine? 

— Da, pe Ruta 7. Dincolo de mall-ul Skyview. 

— Exact. Pe pista şaisprezece, vor fi doi tipi în cămăşi 
verzi, pe spatele cărora scrie cu fir aurit Marlin Avenue 
Firestone. Te alături lor. Unul dintre ei îţi va explica tot ce 
trebuie să ştii. Asta va fi în timp ce joci bowling. Dai două-trei 
bile, apoi ieşi şi şofezi mai departe până la taverna Town Line. 
Pe asta o ştii? 

— Nu. 

— Mergi pur şi simplu pe 7, spre vest. E la vreo trei 
kilometri de sala de bowling, pe aceeaşi parte. Parchezi în 
spate. Amicii mei vor parca lângă tine. Vor fi într-o 
autofurgonetă Dodge Custom Cab, albastră. Or să mute o 


ladă din maşina lor în break-ul tău. Le dai un plic. Cred că-s 
nebun, să ştii. Sunt dus cu sorcova. Probabil c-o să mă-nhaţe 
pentru asta. Atunci o să am timp, relaxat şi pe-ndelete, să 
mă-ntreb de ce pizda mă-sii am făcut-o? 

— Aş dori să stau de vorbă cu tine săptămâna viitoare. 
Personal. 

— Nu. Nici vorbă. Nu sunt duhovnicul tău. Nu vreau să te 
mai văd niciodată. Nici măcar să vorbesc cu tine. Îţi spun 
sincer, Dawes, nu vreau nici măcar să citesc despre tine în 
ziar. 

— Este vorba pur şi simplu despre un plasament. 

Magliore tăcu. 

— Nu, zise în cele din urmă. 

— Este ceva pentru care nu te poate lega nimeni, îi 
spuse. Vreau să înfiinţez un... un fond fiduciar pentru cineva. 

— Pentru nevastă-ta? 

— Nu. 

— Treci marţi, rosti, în cele din urmă, Magliore. Poate c-o 
să te văd. Sau poate c-o să fiu cu capul pe umeri. 

El închise. 

Revenit în living, se gândi la Olivia şi la living — cele 
două păreau constant legate laolaltă. Se gândi la PLEACA. Se 
gândi la Charlie şi abia îşi mai putu reaminti chipul lui, decât 
sub fonma unor instantanee. Atunci, cum se putea întâmpla 
aşa ceva? 

Decise brusc, se ridică, se duse la telefon şi căută 
EXCURSII în Pagini Aurii. Formă un număr. Dar când un glas 
feminin prietenos răspunse: "Agenţia turistică Arnold, cu ce 
vă pot fi de folos?" închise şi se îndepărtă grăbit de telefon, 
frecându-şi palmele. 


12 ianuarie 1974 
Sala de bowling Revel Lanes era o clădire lungă, 


iluminată fluorescent, care răsuna de muzică ambientală 
discretă, un tonomat, strigăte şi conversații, soneriile 


bolborosite ale automatelor de pinball, zornăitul monedelor 
de la mesele mecanice de biliard şi, mai presus de orice, de 
cascadele huruitoare ale popicelor dărâmate şi rostogolirile 
bubuitoare şi monotone ale bilelor mari şi negre de bowling. 

Merse la garderobă, căpătă o pereche de pantofi de 
bowling roşu cu alb (pe care bărbatul dinapoia tejghelei îi 
pulveriză ceremonial cu un spray dezinfectant pentru 
picioare, înainte de a le îngădui să iasă din grija sa) şi porni 
spre pista 16. Cei doi bărbaţi erau acolo. Cel care se pregătea 
să lanseze bila era mecanicul care înlocuia toba de 
eşapament în ziua primei lui vizite la "Magliore — Maşini la 
Mâna a Doua". La tabela de scor stătea unul dintre indivizii 
care veniseră la el acasă cu furgoneta tv. Bea bere dintr-un 
pahar de hârtie cerată. Amândoi îl priviră când se apropie. 

— Mă numesc Bart, rosti el. 

— Eu sunt Ray, zise bărbatul de la masă, iar el — 
mecanicul lansa bila — este Alan. 

Bila de bowling părăsi mâna lui Alan şi vui pe pistă. 
Popicele zburară în toate părţile şi Alan scoase un sunet de 
nemulţumire. Lăsase în picioare popicele 7 şi 10. Încercă să 
lanseze a doua bilă cu efect pe lângă jgheabul din dreapta, 
pentru a le dobori pe amândouă. Bila căzu în jgheab şi bărba- 
tul emise alt sunet, de dezgust, când mecanismul de ridicare 
a popicelor le trase înapoi. _ 

— Ţinteşte în unu, îl mustră Ray. Intotdeauna, ţinteşte în 
unu. Cin'-te crezi, campionu' mondial? 

— N-am băgat efectul bine. Niţel mai tare şi bang. Salut, 
Bart! 

— Salut! 

Îşi strânseră toţi mâinile. 

— Incântat de cunoştinţă, zise Alan, apoi se adresă lui 
Ray: Haide să-ncepem o partidă nouă şi-l băgăm şi pe Bart. 
Oricum în asta m-ai fript. 

— Bine. 

— Începe tu, Bart, spuse Alan! 

Nu mai jucase bowling de vreo cinci ani. Alese o bilă de 
şase kilograme, în care îşi simţea bine degetele, şi o trimise 


prompt prin jgheabul din stânga. O privi rostogolindu-se şi se 
simţi ca un cretin. Fu mult mai atent cu următoarea, dar se 
duse strâmb şi dobori numai trei popice. Ray le dobori pe 
toate din prima lovitură. Alan dobori nouă, apoi dobori şi 
popicul 4. 

La sfârşitul celor cinci serii, Ray avea 89 de puncte, Alan 
76 şi Bart 40. li plăcea totuşi să simtă transpiraţia pe spinare 
şi efortul neobişnuit al unor muşchi care căpătau rareori 
şansa de a se pune în mişcare. 

Fusese îndeajuns de prins de joc, încât, pentru o clipă, să 
nu înţeleagă la ce se referea Ray când îi spuse: 

— Se numeşte malglinită. 

ÎI privi şi se încruntă niţel la auzul cuvântului nefamiliar, 
după care înţelese. Alan era în faţa lor, cu bila în palme şi 
privea cu atenţie popicele 4 şi 6, perfect concentrat. 

— Bine, zise el. 

— Este în batoane lungi de zece centimetri. Sunt 
patruzeci de batoane. Fiecare are forţa de explozie a şaizeci 
de batoane de dinamită. 

— Aha, încuviinţă şi simţi brusc un nod în stomac. 

Alan lansă bila şi sări în sus de încântare când dobori 
ambele popice. 

El lansă, dobori şapte popice şi se aşeză din nou. Ray 
dobori toate popicele din prima lovitură. Alan îşi recuperă bila 
şi o ridică, ţinând-o sub bărbie, încruntându-se peste pista 
lustruită spre popice. II lăsă pe jucătorul din dreapta lui să 
lanseze, apoi porni în cei patru paşi de apropiere de prag. 

— Sunt o sută treizeci de metri de fitil. Pentru detonarea 
malglinitei trebuie un impuls electric. Poţi să pui şi arzătorul 
de sudură pe ea, că nu se va-ntâmpla nimic, pur şi simplu se 
va topi. Vei — oho, bună! Asta a fost bună, Al! 

Al avusese o lansare în buzunarul Brooklyn şi le doborâse 
pe toate. 

El se ridică, trimise ambele bile în jgheab şi se aşeză din 
nou. Ray dobori popicele din două lansări. 

Când Alan se apropie de linie, Ray reluă: 

— Vei avea nevoie de curent electric, de o baterie de 


acumulator. Ai aşa ceva? 

= Da. 

Işi privi scorul. 47. Cu şapte mai mult decât anii lui. 

— Poţi să tai bucăţi de fitil, să le legi laolaltă şi să obţii 
explozii simultane, te prinzi? 

— Da. 

Alan reuşi altă lansare Brooklyn. 

Când se întoarse, rânjind, Ray îi zise: 

— Nu te poţi încrede în lansările Brooklyn, băiete. Intri în 
buzunarul din dreapta. 

— Hai sifon! sunt cu numai opt popice în urmă! 

El lansă, dobori şase popice, se aşeză şi Ray dobori toate 
popicele din prima lovitură. După şapte serii, Ray avea 116 
puncte. 

Când se aşeză din nou, Ray întrebă: 

— Ai nelămuriri? 

— Nu. Putem pleca după partida asta? 

— Sigur că da. N-ai juca însă atât de rău, dacă ai mai 
exersa. N-ai mai jucat de mult şi când lansezi, ai obiceiul să 
răsuceşti încheietura. Asta-i problema ta. 

Alan lovi buzunarul Brooklyn exact ca la cele două lansări 
anterioare, dar popicele 7 şi 10 rămaseră în picioare, aşa 
încât se întoarse, strimbându-se. Se gândi: acum e rândul 
meu. 

— i-am zis să nu te-ncrezi în buzunarul ăla vagabond, 
rânji Ray. 

— Sictir! mormăi Alan. 

Incercă să imprime efect bilei şi o trimise din nou în 
jgheab. 

— Doamne, cum sunt unii! hohoti Ray. Pe cuvântul meu, 
sunt unii tipi care nu-nvaţă niciodată. Niciodată! 


XXX 
Taverna Town Line avea o emblemă uriaşă de neon roşu, 


care habar n-avea de criza energetică. Se stingea şi se 
aprindea cu o încredere eternă, lipsită de minte. Sub neonul 


roşu era o marchiză albă pe care scria: 


ÎN SEARA ASTA CÂNTĂ 
FABULOUS OYSTERS 
DIRECT DE LA BOSTON 


În dreapta localului era o parcare curățată de zăpadă, 
plină cu maşinile clienţilor de sâmbătă seara. Când intră cu 
maşina, văzu că parcarea continua şi în spate, în forma literei 
L. Acolo rămăseseră câteva locuri libere. Parcă lângă unul 
neocupat, opri motorul şi cobori. 

Noaptea era nemilos de geroasă, genul de noapte în care 
nu simţi frigul până nu-ţi dai seama că urechile îţi sunt la fel 
de amorţite ca şi mânerele pompelor de benzină în primele 
cincisprezece secunde după ce ai ieşit. Deasupra, un milion 
de stele scânteiau într-o strălucire magnifică. Prin peretele din 
spate al tavernei îi putea auzi pe Fabulous Oysters cântând 
"After Midnight". Se gândi că J. J. Cale scrisese cântecul acela 
şi se întrebă de unde culesese informaţia aceea inutilă. Era 
uimitor felul în care creierul uman se umplea cu gunoaie 
culese de pe drum. Işi putea aminti cine compusese "After 
Midnight", dar nu-şi putea reaminti chipul fiului său mort. Asta 
părea foarte crud. 

Autofurgoneta Custom Cab rulă lângă break-ul lui; Ray şi 
Alan coborâră. Erau pregătiţi de treabă, cu palmare groase şi 
pufoaice de la surplusurile armatei. 

— Ai nişte bani pentru noi, zise Ray. 

Scoase plicul din haină şi i-l întinse. Ray îl deschise şi 
frunzări bancnotele dinăuntru, mai degrabă estimând decât 
numărând. 

— E bine. Deschide maşina. 

Deschise portbagajul (care, în pliantele Ford, era numit 
"Poarta magică din spate") şi cei doi coborâră din 
autofurgonetă o ladă grea din lemn cu care veniră spre 
maşina lui. 

— Fitilul este dedesubt, spuse Ray, scoțând pe nări jeturi 
albe de aburi. Nu uita, ai nevoie de curent electric. Dacă nu, 


le poţi folosi ca lumânări pentru tort. 

— N-o să uit. 

— Ar trebui să joci mai des bowling. Ai o lovitură 
puternică. 

Reveniră în autofurgonetă şi plecară. După câteva 
momente, plecă şi el, lăsând Fabulous Oysters să-şi vadă de 
instrumentele lor. Urechile îi îngheţaseră şi-l furnicară atunci 
când porni încălzirea. 


KKK 


Când ajunse acasă, duse lada înăuntru şi forţă capacul cu 
o şurubelniţă. Explozibilul arăta exact aşa cum spusese Ray — 
semăna cu nişte lumânări din ceară cenuşie. Sub batoane şi 
un strat de ziare se aflau doi colaci groşi de fitil alb. Colacii de 
fitil fuseseră asiguraţi cu legături de plastic alb identice cu 
cele cu care-şi lega sacii Hefty pentru gunoi. 

Puse lada în debaraua livingului şi încercă s-o dea uitării, 
dar părea să degajeze emanaţii rele, care se răspândeau în 
toată casa, ca şi cum ceva urât se petrecuse acolo cu ani în 
urmă, ceva care, lent şi sigur, pângărea totul. 


13 ianuarie 1974 


Merse în Docuri şi străbătu încet străzile, în sus şi-n jos, 
căutând zona în care activa Drake. Văzu locuinţe înghesuite, 
lipite una de cealaltă, atât de dărăpănate, încât lăsau 
impresia că se vor prăbuşi în cazul în care clădirile ce le 
flancau ar fi fost îndepărtate. O pădure de antene tv se ridica 
de pe vârful fiecăreia, conturându-se pe fundalul cerului ca 
firele de păr zbărlite de pe capul unui om care s-a speriat. 
Baruri, închise până la amiază. Un automobil abandonat în 
mijlocul unei străzi laterale, fără anvelope, fără faruri, fără 
ornamentele cromate, semănând cu scheletul decolorat al 
unei vaci în mijlocul Văii Morţii. Cioburi zornăiau în rigole. 
Toate magazinele de amanet şi de băuturi alcoolice aveau 


grilaje pliabile peste vitrinele de sticlă. Asta am învăţat din 
tulburările de stradă de acum opt ani, gândi el. Cum să 
prevenim jafurile în timpul stării de necesitate. Pe la 
jumătatea bulevardului Venner văzu o vitrină micuță cu 
numele localului scris cu litere din engleza veche: 


CAFENEAUA DROP DOWN MAMMA 


Opri, încuie maşina şi intră. Erau doar doi clienţi, un puşti 
negru într-o jachetă marinărească dublă, cu vreo două măsuri 
prea mare, care părea că moţăie, şi un bătrân boschetar alb 
care sorbea cafea dintr-o cană masivă de porțelan alb. Mâinile 
îi tremurau neajutorat de câte ori apropia cana de gură. Avea 
pielea galbenă şi, când ridică privirea, ochii îi scânteiară 
chinuiţi de lumină, ca şi cum ar fi fost întemnițat prea adânc 
în închisoarea aceea puturoasă, pentru a mai putea ieşi 
vreodată. 

Drake stătea înapoia tejghelei din partea de spate a 
cafenelei, lângă o plită dublă. Într-un recipient de sticlă 
incasabilă se afla apă fierbinte, în celălalt, cafea fără zahăr. 
Pe tejghea era o cutie de trabucuri cu câteva monede. Alături 
erau două afişe scrise cu creionul pe hârtie de ambalaj. Unul 
anunţa: 


MENIU 

Cafea 15 c 

Ceai 15 c 

Apă gazoasă 25 c 
Salam 30 c 

Unt şi gem 25 c 
Hot dog 35 c 


Celălalt anunţa: 
VĂ RUGĂM AŞTEPTAŢI SĂ FIŢI SERVIŢI! 


Tot personalul este format din VOLUNTARI şi atunci 
când vă serviţi singur îi faceţi să se simtă inutili şi 


proşti. Vă rugăm să aşteptaţi şi nu uitaţi că 
DUMNEZEU VA IUBEŞTE! 


Drake ridică ochii de la revista pe care o citea, un 
exemplar zdrenţuit din The National Lampoon. Pentru o clipă, 
privirea lui căpătă nuanţa aparte, înceţoşată, a unui om care 
pocneşte din degete în interiorul minţii, căutând să-şi 
amintească numele cuiva, apoi rosti: 

— Ce mai faci, domnule Dawes? 

— Bine. Pot să beau o ceaşcă de cafea? 

— Sigur că da. 

Lua una dintre cănile masive de pe al doilea strat al 
piramidei din spatele lui şi turnă cafea. 

— Cu lapte? 

— Nu, simplă. 

Îi întinse un sfert de dolar lui Drake şi acesta îi dădu o 
monedă de zece cenți din cutia cu mărunţiş. 

— Voiam să-ţi mulţumesc pentru seara aceea şi doream 
să fac o donaţie. 

— Nu ai pentru ce să-mi mulţumeşti. 

— Ba da. Petrecerea aceea a fost ceea ce se numeşte o 
"scenă nasoală". 

— Drogurile sintetice pot să cauzeze aşa ceva. Nu 
întotdeauna, dar uneori. Nişte băieţi şi-au adus astă vară un 
prieten care luase LSD în parcul oraşului. Puştiul fusese 
apucat de o criză de zbierete deoarece crezuse că porumbeii 
îl urmăreau să-l mănânce. Parc-ar fi o scenă horror dintr-o 
revistă ieftină, nu-i aşa? 

— Fata care-mi dăduse mescalina mi-a povestit că odată 
scosese mâna unui bărbat din gaura de scurgere a chiuvetei. 
După aceea, n-a mai ştiut dacă episodul fusese sau nu real. 

— Cine era ea? 

— Realmente, nu ştiu, răspunse onest. Oricum, poftim. 

Puse un sul de bancnote pe tejghea, lângă cutia cu 
mărunţiş. Sulul era legat cu un elastic. 

Drake se încruntă spre bani, fără să-i atingă. 

— De fapt, spuse el, este pentru locul acesta. 


Era sigur că Drake ştia asta, dar trebuia să umple 
tăcerea cu ceva. 

Drake desfăcu elasticul, ţinând bancnotele cu mâna 
stângă şi manipulându-le cu dreapta, care avea cicatricea 
stranie. Puse elasticul deoparte şi numără încet. 

— Aici sunt cinci mii de dolari, zise el. 

— Da. 

— Te-ai supăra dacă te-aş întreba de unde... 

— Îi am? Nu, nu m-aş supăra. Din vânzarea casei mele 
către municipalitate. Vor construi o şosea pe acolo. 

— Soţia ta este de acord? 

— Soţia mea nu are nici un cuvânt de spus în aceasta 
problemă. Suntem separați. In curând, vom fi divorţaţi. Ea a 
căpătat jumătate din suma primită în urma vânzării, cu care 
poate să facă orice crede de cuviinţă. 

— Am înţeles. 

În spatele lor, boschetarul bătrân începuse să cânte. Nu 
era o melodie anume, ci pur şi simplu un murmur. 

Drake împunse gânditor bancnotele cu vârful degetului 
arătător drept. Colţurile bancnotelor erau răsucite, fiindcă 
fuseseră ţinute în sul. 

— Nu pot lua banii ăştia, spuse el, în cele din urmă. 

— De ce? 

— Nu mai ţii minte despre ce am discutat? întrebă Drake. 

El ţinea minte. 

— N-am nici un plan în direcţia respectivă. 

— Eu cred că ai. Un om cu picioarele pe pământ nu 
dăruieşte bani dintr-o toană. 

— Asta nu-i o toană, zise ei ferm. 

Drake îl privi pătrunzător. 

— Atunci cum i-ai spune? Dai bani unei cunoştinţe 
întâmplătoare? 

— Ce dracu', am mai donat bani unor oameni pe care nu 
i-am văzut niciodată! Pentru cercetările împotriva 
cancerului... Pentru o fundaţie Salvaţi Copiii... Pentru un spital 
de distrofii musculare din Boston... N-am fost în viaţa mea în 
Boston. 


— Sume atât de mari? 

— Nu. 

— Şi bani-gheaţă, domnule Dawes? Cineva care încă mai 
are ce face cu banii nu doreşte să-i vadă. Primeşte cecuri, 
semnează hârtii... Chiar şi atunci când joacă pocher, foloseşte 
fise. Banii sunt simbolici. In societatea noastră, un om care nu 
are ce face cu banii nu are ce face nici cu viaţa. 

— Mi se pare o atitudine al dracului de materialistă 
pentru... 

— Un preot? Nu mai sunt preot. Nu mai sunt de când s-a- 
ntâmplat asta. (Ridică mâna rănită, cu cicatrice.) Să-ţi 
povestesc cum obţin bani pentru a ţine localul ăsta în 
picioare? Noi am apărut prea târziu pentru actele de caritate 
care beneficiază de publicitate, ca United Fund sau City 
Appeal Fund. Cei care lucrează aici sunt numai pensionari, 
oameni bătrâni care nu-i înţeleg pe puștii care vin în cafenea, 
dar care vor să fie şi altceva decât pur şi simplu o faţă care se 
apleacă de la o fereastră de la etajul doi ca să se uite-n 
stradă. Am nişte puşti eliberaţi condiţionat care caută formaţii 
să cânte gratis în serile de vineri şi sâmbătă, formaţii care 
sunt la început de drum şi au nevoie de experienţă. Facem 
chete... Totuşi, banii cei mai mulţi vin din partea unor oameni 
bogaţi, din pătura superioară. Eu fac turnee. Vorbesc la 
ceaiurile cucoanelor. Le povestesc despre puştii narcomani şi 
despre boschetarii care dorm sub viaducte şi-şi fac focuri din 
ziare, ca să nu îngheţe iarna. Le povestesc despre fata de 
cincisprezece ani care cutreiera ţara din 1971 şi care a venit 
aici cu păduchi mari şi albi, în cap şi în părul pubian. Le 
povestesc despre toate bolile venerice din Norton. Le 
povestesc despre pescari, tipii care se-nvârt în autogări şi 
caută băieţi fugiţi de acasă ca să le ofere slujbe ca târfe 
masculine. Le povestesc cum băieţii ăia sfârşesc prin a lua 
muie de la vreun bărbat în toaletele cinematografelor pentru 
zece dolari-cincisprezece, dacă promite că-nghite totul. 
Cincizeci la sută pentru el şi cincizeci la sută pentru peştele 
lui. Şi femeile alea holbează ochii, şocate, iar apoi se înmoaie 
cumva şi le dau lacrimile, şi poate că juisează între coapse, 


dar scot banul şi ăsta-i lucrul important. Uneori, te poţi lega 
de vreuna şi să obţii mai mult decât o contribuţie de zece 
dolari. Te duce la cină în casa ei din Crescent, te prezintă 
familiei şi te roagă să spui rugăciunea după ce slujnica 
serveşte felul întâi. Tu o spui, indiferent ce gust prost ar avea 
cuvintele în gura ta şi ciufuleşti părul băiatului — întotdeauna 
exista un băiat, Dawes, unul singur, nu ca iepuraşii 
neastâmpăraţi din partea asta a oraşului, care se- 
mperechează de umplu o casă-ntreagă — şi spui, ce tânăr 
binecrescut avem noi aici sau ce fată frumoasă şi, dacă eşti 
foarte norocos, doamna a invitat unele dintre partenerele ei 
de bridge sau de la clubul de cartier pentru a-l vedea pe pre- 
otul ăsta ciudat rău de tot, care-i probabil un radical şi face 
trafic de arme pentru Pantere sau Liga pentru Eliberarea 
Algeriei, şi tu îţi joci vechiul rol al Părintelui Brown”, mai 
adaugi un vârf de cuţit din eternele măguliri şi surâzi până te 
dor obrajii. Toată chestia asta se numeşte scuturatul pomului 
cu bani şi se execută în mediile cele mai elegante, dar când 
revii acasă simţi din nou că stai în genunchi şi sugi cariciul 
unui afacerist bisexual într-un stal din sala de cinema 41. Da' 
ce mama dracului, ăsta-i jocul meu, asta-i o parte din 
"penitenţa" mea, dacă-mi scuzi termenul, însă penitenţa mea 
nu include necrofilia. Şi asta, domnule Dawes, simt că-mi ofe- 
ri. Şi de asta trebuie să te refuz. 

— Penitenţă, pentru ce? 

— Asta, spuse Drake cu un surâs strâmb, este între mine 
şi Dumnezeu. 

— Atunci de ce alegi metoda aceasta de finanţare, dacă 
îţi repugnă atât de mult, la drept vorbind? De ce nu... 

— O fac în felul ăsta, fiindcă este singura cale. Sunt 
întemnițat. 

Cu o disperare bruscă şi oribilă, ca o înecare, îşi dădu 
seama că Drake tocmai îi explicase de ce venise el aici, de ce 
făcuse el tot ceea ce făcuse. 


277 Personaj din povestirile autorului englez G. K. Chesterton 
(1874-1936) 


— Nu te simţi bine, domnule Drake? Arăţi... 

— Mă simt perfect. Vreau să-ţi doresc mult noroc. Chiar 
dacă n-ajungi nicăieri. 

— Nu-mi fac iluzii, zise Drake şi zâmbi. Ar trebui să 
reconsideri... orice acţiune drastică. Există şi alte opţiuni. 

— Serios? (li zâmbi şi el.) Inchide localul în clipa asta. 
Vino cu mine şi intrăm împreună în afaceri. Iți fac o propunere 
serioasă! 

— Faci mişto de mine! 

— Nu. Poate că altcineva face mişto de noi amândoi. 

Se întoarse şi rulă din nou bancnotele într-un sul strâns şi 
scurt. Puştiul continua să doarmă. Bătrânul îşi pusese pe 
masă cana pe jumătate goală şi o privea fără noimă. Nu se 
oprise din fredonat. Pe drumul spre uşă, îndesă sulul de 
bancnote în cana bătrânului, împroşcând cafea întunecată pe 
tăblia mesei. leşi repede şi descuie portiera maşinii, aşteptân- 
du-se ca Drake să-l urmeze şi să protesteze, poate să-l 
salveze. Dar Drake nu veni, ci poate aşteptă ca el să se 
întoarcă şi să-l salveze. 

El, însă, se sui în maşină şi plecă. 


14 ianuarie 1974 


Merse în centru la magazinul Sears şi cumpără o baterie 
de automobil şi două cabluri de pornire cu cleşti. Pe un flanc 
al bateriei scria cu litere de plastic reliefat: 


DIE-HARD 


Merse acasă şi le puse în debaraua din faţă, alături de 
lada din scânduri. Se gândi ce s-ar fi întâmplat dacă poliţia ar 
fi venit cu un mandat de percheziţie. Arme în garaj... 
explozibil în living... o sumă mare de bani-gheaţă în 
bucătărie... B. G. Dawes, revoluţionar disperat, agentul secret 
X-9, în slujba unui cartel străin prea hidos pentru a fi 
menţionat. Avea un abonament la revista Reader's Digest 


care era plină de asemenea istorii cu spioni, alături de o serie 
nesfârşită de cruciade — antifumat, antipornografie, 
anticrimă. Întotdeauna era mai înspăimântător când 
presupusul spion era un demn reprezentant alb-anglo-saxon- 
protestant al suburbiilor, unul dintre noi. Agenţi KGB în 
orăşele ca Willmette sau Des Moines, făcând schimb de 
microfilme în biblioteca pentru împrumuturi din magazinul 
universal, complotând răsturnări violente ale republicii la 
filme vizionate în cinematografele în aer liber pentru maşini, 
mâncând Big Mac-uri cu un dinte sfredelit care conţinea acid 
prusie. 

Da, un mandat de percheziţie şi l-ar fi crucificat! Dar, de 
fapt, nu se mai temea. Lucrurile păreau să fi evoluat dincolo 
de punctul acela. 


15 ianuarie 1974 


— Spune-mi ce vrei, rosti obosit Magliore. 

Afară era lapoviţă; după-amiaza era cenuşie şi tristă, o zi 
în care orice autobuz municipal ce se ivea legănându-se din 
vremea sură şi membranoasă, împroşcând zăpadă topită în 
toate direcţiile cu roţile sale imense, ar fi părut plăsmuirea 
fanteziilor unui maniac depresiv, o zi în care actul vieţii în sine 
părea oarecum dezaxat. 

— Casa mea? Maşina? Soţia? Orice, Dawes. Doar să mă 
laşi în pace în ultimii ani ai vieţii mele. 

— Uite ce-i, zise el stânjenit, ştiu că-s o pacoste. 

— Ştie că-i o pacoste, se adresă Magliore pereţilor. 
(Ridică braţele şi le lăsă să cadă înapoi pe lângă coapsele 
voinice.) Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu- 
ncetezi? 

— Asta o să fie ultimul lucru. 

Magliore dădu ochii peste cap. 

— Ar trebui să fie ceva superb, le spuse pereţilor. Ce-i? 

Scoase un teanc de bancnote şi zise: 

— Aici sunt optsprezece mii de dolari. Trei mii sunt 


pentru tine. E onorariul tău ca să găseşti pe cineva. 

— Pe cine? 

— O fată din Las Vegas. 

— Cele cincisprezece mii sunt pentru ea? 

— Da. Vreau să-i iei şi să-i investeşti în operaţiunile tale 
în care merită investit. Şi să-i plăteşti dividende. 

— Operaţiuni legale? 

— Oricare dintre ele ce va oferi dividendele cele mai 
bune. Am încredere în judecata ta. 

— Are încredere în judecata mea, informă Magliore 
pereţii. Vegas este un oraş mare, domnule Dawes. Un oraş în 
tranzit. 

— Nu ai legături acolo? 

— Ba da, am. Dar dacă vorbim spre o hippy cu creierii pe 
jumătate arşi de droguri, care poate s-o fi tăiat deja spre San 
Francisco sau Denver... 

— O cheamă Olivia Brenner şi cred că mai este încă în 
Las Vegas. Ultima dată lucra într-un local de fast-food... 

— Din care există cel puţin două milioane în Vegas, făcu 
Magliore. lisuse, Fecioară Maria şi dulgherul losif! 

— Are un apartament în care locuieşte cu altă fată sau 
cel puţin asta era situaţia când am vorbit ultima dată cu ea. 
Nu-i ştiu adresa. Este înaltă cam de un metru şaptezeci şi trei, 
păr negru, ochi verzi... Chip frumos... Douăzeci şi unu de ani. 
Cel puţin, aşa zice. 

— Să presupunem totuşi că nu pot descoperi această 
gagică superbă. 

— Atunci investeşte banii şi păstrează tu dividendele. 
Consideră-i un onorariu de cicălire. 

— De unde ştii că n-o să fac asta oricum? 

Se ridică, lăsând bancnotele pe biroul lui Magliore. 

— Cred că n-am de unde s-o ştiu. Dar ai un chip cinstit. 

— Fii atent, zise Magliore. Nu vreau să te muşc de cur. 
Eşti un tip care-a fost deja muşcat de cur. Dar nu-mi place 
chestia asta. E ca şi cum m-ai face executorul tău 
testamentar, în pizda mă-sii! 

— Dacă nu vrei, poţi să mă refuzi. 


— Nu, nu, nu, n-ai înţeles. Dacă gagica mai este în Vegas 
şi este cunoscută sub numele de Olivia Brenner, cred c-o pot 
găsi, iar trei miare este o sumă mai mult decât corectă. Nu-mi 
strică, orice-aş zice. Dar mă sperii, Dawes. Eşti realmente 
chitit să-ţi urmezi calea. 

— Da. 

Magliore se încruntă în jos, spre fotografiile lui, ale soţiei 
şi copiilor, de sub placa de sticlă de pe birou. 

— Bine, vorbi Magliore. Asta a fost pentru ultima dată. 
Dar s-a terminat, Dawes! S-a terminat definitiv! Dacă te mai 
văd vreodată sau dacă te mai aud la telefon, n-ai nici o şansă. 
Vorbesc serios! Am destule probleme personale ca să-mi mai 
bat capul şi cu ale tale. 

— Sunt de acord. 

Intinse mâna, nefiind sigur dacă Magliore i-o va strânge, 
dar acesta o făcu. 

— Nu te-nţeleg, zise Magliore. De ce-ar trebui să-mi placă 
un tip pe care nu-l înţeleg? 

— Este o lume de neînțeles, spuse el. Dacă te-ndoieşti, 
gândeşte-te la căţeaua domnului Piazzi. 

— Mă gândesc mult la ea, rosti Magliore. 


16 ianuarie 1974 


Duse plicul în care era carnetul de cecuri la cutia poştală 
de la colţ şi-l expedie. In seara aceea merse să vadă un film 
numit Exorcistul, deoarece juca Max von Sydow şi-l admirase 
dintotdeauna mult pe Max von Sydow. Într-o scenă a filmului, 
o fetiţă vomita în chipul unui preot catolic. Nişte spectatori 
din rândurile din spate aplaudară. 


17 ianuarie 1974 


Mary îi telefonă. Părea absurd de uşurată, veselă, şi asta 
făcea ca totul să fie mai simplu. 


— Ai vândut casa, zise ea. 

— Da. 

— Dar eşti tot acolo. 

— Doar până sâmbătă. Am închiriat o fermă, la ţară. O 
să-ncerc să-mi revin. 

— Bart, asta-i grozav! Sunt atât de fericită. 

Inţelese de ce era atât de simplu. Ea se prefăcea. Nu era 
nici bucuroasă, nici supărată. Renunţase. 

— In legătură cu carnetul de cecuri... 

— Da. 

— Ai împărţit banii în două, nu-i aşa? 

— Da. Dacă vrei să verifici, îl poţi suna pe domnul 
Fenner. 

— Nu. Ah, nu m-am referit la asta. (Aproape că o putea 
vedea făcând gesturi de îndepărtare cu palmele.) Voiam să 
spun că... dacă ai separat banii în felul ăsta...înseamnă că... 

Se întrerupse cu abilitate şi el gândi: Cătea ce eşti, m-ai 
prins. Drept la țintă. 

— Da, cred că da, îi spuse. Divorţ. 

— Te-ai gândit la asta? întrebă ea cu sinceritate 
mincinoasă. Te-ai gândit într-adevăr... 

— M-am gândit mult. 

— Şi eu. Pare a fi singurul lucru care mai poate fi făcut. 
Dar n-am nimic împotriva ta, Bart. Nu sunt supărată pe tine. 

Dumnezeule, câte romane de dragoste a citit! Mai 
lipseşte să-mi spună că se-ntoarce la colegiu. Fu surprins de 
cinismul lui. Se gândise că depăşise faza aceea. 

— Ce-o să faci? 

— Mă-ntorc la colegiu, spuse ea, şi acum în glasul ei nu 
mai exista falsitate, ci aţâţare şi strălucire. Mi-am căutat 
vechea foaie matricolă, care era în podul casei mamei, cu 
toate hainele mele vechi, şi-mi mai trebuie numai douăzeci şi 
patru de examene ca să-mi iau diploma! Bart, asta înseamnă 
niţel mai mult de un an. 

O văzu pe Mary târându-se prin podul casei părinteşti şi 
imaginea se contopi cu a sa, stând tulburat într-un maldăr de 
haine ale lui Charlie. O alungă. 


— Bart? Mai eşti la telefon? 

— Da. Mă bucur că acum, dacă ai să fii din nou pe cont 
propriu, asta te va împlini atât de frumos. 

— Bart..., făcu ea pe un ton de reproş. 

Nu mai era însă nevoie să se răstească la ea, s-o 
tachineze ori s-o facă să se simtă prost. Lucrurile trecuseră de 
etapa aceea. După ce a muşcat, căţeaua domnului Piazzi 
trece mai departe. | se păru foarte amuzant şi chicoti. 

— Bart, plângi? 

Părea tandră. Făţarnică, dar tandră. 

— Nu, răspunse el cu bravură. 

— Bart, te pot ajuta cu ceva? Vreau să te ajut, dacă o pot 
face. 

— Nu, cred c-o să mă descurc. Şi mă bucur că te-ntorci la 
colegiu, la spune, în privinţa divorţului... cine deschide 
acţiunea? Tu sau eu? 

— Cred că ar fi mai bine dacă aş face-o eu, zise ea timid. 

— Bine. Perfect. 

Se lăsă tăcere, apoi, pe neaşteptate, ea vorbi ca şi cum 
cuvintele i-ar fi scăpat fără ştiinţă sau aprobare: 

— După plecarea mea, te-ai culcat cu cineva? 

El se gândi la întrebare şi la posibilele răspunsuri: 
adevărul, o minciună, o eschivare care ar fi putut s-o ţină 
trează noaptea. 

— Nu, răspunse cu atenţie şi continuă: Dar tu? 

— Sigur că nu, zise ea, reuşind să sune scandalizată şi 
încântată în acelaşi timp. N-aş fi putut. 

— In cele din urmă, o s-o faci. 

— Bart, haide să nu vorbim despre sex. 

— Bine, încuviinţă îndeajuns de placid, deşi ea 
deschisese subiectul. 

Continuă să caute să-i spună ceva drăguţ, un lucru pe 
care ea să şi-l amintească. Nu-i venea nimic în minte şi, în 
plus, nu ştia de ce ar fi dorit de fapt să-şi amintească de el, 
cel puţin în această etapă. Inainte, avuseseră ani buni 
împreună. Era sigur că fuseseră buni, deoarece nu-şi putea 
reaminti multe din cele întâmplate în anii aceia, decât poate 


pariul nebunesc cu televizorul. 

Se auzi rostind: 

— Mai ţii minte când l-am dus prima dată la grădiniţă pe 
Charlie? 

— Da. A plâns şi tu ai vrut să-l luăm înapoi. N-ai vrut să-l 
laşi să se ducă, Bart. 

— Dar tu ai vrut. 

Ea tăgădui ceva pe un ton uşor rănit, dar el îşi reamintea 
scena. Doamna care conducea grădiniţa se numea Ricker. 
Avea autorizaţie statală şi le servea copiilor un prânz bun şi 
cald înainte de a-i trimite acasă, la ora 13. Sala de clasă era 
într-un demisol reamenajat şi când îl duseseră pe Charlie între 
ei, el se simţise ca un trădător, ca un fermier care mângâie o 
vacă şi-i spune: Şşş, Bess! pe drumul spre abator. Charlie al 
lui fusese un băiat frumos. Păr blond, care ulterior se 
închisese la culoare, ochi albaştri, atenţi, mâini iscusite încă 
de pe când era ţânc. Stătuse între ei, la baza scării, 
încremenit de şoc, privindu-i pe ceilalţi copii care ţipau, 
alergau, colorau şi tăiau hârtie colorată cu foarfeci boante, 
atât de mulţi, şi Charlie nu păruse niciodată aşa de vulnerabil 
ca în clipa aceea, pur şi simplu privindu-i pe ceilalţi copii. In 
ochii lui nu existase nici bucurie, nici teamă, ci doar atenţie, 
un fel de /ipsă de apartenență, şi el nu se simţise niciodată 
atât de mult tatăl fiului lui ca în clipa aceea, niciodată atât de 
apropiat de cursul actual al gândurilor sale. Doamna Ricker se 
apropiase, zâmbind ca o baracudă şi spusese: O să ne 
distrăm grozav, Chuck, făcându-l să-i vină să urle: Nu-/ 
cheamă aşa! lar apoi, când ea întinsese braţul, Charlie nu-l 
apucase, ci doar o privise, aşa încât ea îl prinsese de mână şi 
începuse să-l tragă uşor spre ceilalţi, iar Charlie făcuse doi 
paşi, după care se oprise, întorsese capul spre ei şi doamna 
Young spusese încetişor: Plecaţi, o să ne descurcăm noi! În 
cele din urmă, Mary fusese nevoită să-l înghiontească şi să-i 
spună: Haide ODATA, Bart, deoarece el îngheţase privindu-şi 
fiul, ochii fiului său care spuneau: O să-/ laşi să-mi facă 
chestia asta, George? şi propriii săi ochi îi răspunseseră: Da, 
cred că da, Freddy, şi el şi Mary suiseră treptele, arătându-i 


spatele lui Charlie, lucrul cel mai îngrozitor pe care-l poate 
vedea un copil, şi Charlie începuse să plângă. Paşii lui Mary 
nu şovăiseră însă deloc, deoarece dragostea unei femei este 
stranie şi crudă şi aproape întotdeauna clarvăzătoare, 
dragostea care vede este întotdeauna o dragoste oribilă, şi ea 
ştia că era bine să plece, aşa încât plecă, neluând în seamă 
plânsetele ca fiind pur şi simplu altă etapă din dezvoltarea 
băiatului, aşa cum sunt genunchii juliţi sau ilaritatea cauzată 
de anestezia generală. lar el simţise o durere în piept atât de 
ascuţită, atât de materială, încât se întrebase dacă nu avea 
un atac de cord, dar apoi durerea trecuse, lăsându-l zguduit şi 
incapabil s-o interpreteze, iar acum se gândea că durerea 
fusese un simplu, banal şi străvechi adio. Spinările părinţilor 
nu sunt lucrul cel mai îngrozitor. Lucrul cel mai îngrozitor 
dintre toate este viteza cu care copiii nu iau în seamă 
aceleaşi spinări şi-şi văd de propriile lor probleme — jocurile, 
un puzzle, noul prieten şi, în cele din urmă, moartea. Acelea 
erau lucrurile oribile pe care el ajunsese să le cunoască. Char- 
lie începuse să moară cu mult înainte să se fi îmbolnăvit şi 
lucrul acela nu putea fi oprit în nici un fel. 

— Bart? spunea ea. Mai eşti pe fir, Bart? 

— Sunt aici. 

— La ce-ţi slujeşte să te gândeşti mereu la Charlie? Te 
consumă. Eşti prizonierul lui. 

— Insă tu eşti liberă. Da. 

— Să vorbesc cu avocatul săptămâna viitoare? 

— Bine. În regulă. 

— Nu trebuie să fie ceva urât, nu, Bart? 

— Nu. Va fi foarte civilizat. 

— N-o să te răzgândeşti şi n-o să conteşti acţiunea? 

— Nu. 

— O să... o să mai vorbim atunci. 

— Ştiai că era momentul să-l părăseşti şi atunci ai făcut- 
o. Regret din suflet că n-am putut avea asemenea instincte. 

— Poftim? 

— Nimic. La revedere, Mary. Te iubesc. 

Işi dădu seama că spusese asta după ce închisese. O 


rostise automat, fără sentiment — o punctuație verbală. 
Totuşi, nu fusese un sfârşit chiar atât de rău. Nu, deloc. 


18 ianuarie 1974 


— Cine îl caută? întrebă glasul secretarei. 

— Bart Dawes. 

— Vreţi să rămâneţi puţin pe fir? 

— Sigur că da. 

Îl puse pe aşteptare şi el ţinu receptorul mut la ureche, 
legănând din picior şi privind pe fereastră spre oraşul- 
fantomă al străzii Crestallen West. Era o zi senină, dar foarte 
rece; temperatura era de minus zece grade, însă din cauza 
vântului ajungea la minus douăzeci de grade. Vântul sufla 
trâmbe de zăpadă peste stradă, spre locul unde casa familiei 
Hobart se ridica tăcută, o simplă cochilie care aştepta bila 
demolatoare. Işi demontaseră şi luaseră cu ei până şi 
obloanele. 

Se auzi un declic, apoi vocea lui Steve Ordner: 

— Ce mai faci, Bart? 

— Bine. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Am telefonat în privinţa spălătoriei, spuse el. Eram 
curios ce a decis corporaţia referitor la mutare. 

Ordner oftă, după care rosti cu o rezervă amuzată: 

— Niţel cam târziu pentru asta, nu ţi se pare? 

— Steve, n-am sunat ca să mi-o tragi pe tema asta. 

— De ce nu? Cu siguranţă, tu le-ai tras-o la toţi pe 
aceeaşi temă. In sfârşit, nu contează. Consiliul directorial a 
decis să abandoneze afacerile în domeniul spălătoriilor 
industriale. Spălătoriile automate vor rămâne — ele merg 
bine —, dar o să schimbăm denumirea lanţului în Handi-Wash. 
Cum ţi se pare? 

— Groaznic, răspunse el slab. De ce nu-l dai afară pe 
Vinnie Mason? 

— Pe Vinnie? (Ordner păru surprins.) Vinnie face o treabă 


excelentă pentru noi. Va ajunge un personaj important în 
lumea cinematografelor. Mărturisesc că nu mă aşteptasem la 
asemenea ranchiună... 

— Haide, haide, Steve! Slujba aia n-are mai mult viitor 
decât un adăpost într-un hogeag. Dă-i ceva care să merite 
sau pune-l pe liber! 

— Nu prea cred că asta-i treaba ta, Bart. 

— l-ai legat o mortăciune de gât, dar el n-o ştie încă, 
fiindcă n-a început să putrezească. El tot mai crede că aia-i 
cina lui. 

— Am auzit că ţi-ar fi tras un pumn, cu puţin înainte de 
Crăciun. 

— l-am spus adevărul şi nu i-a plăcut. 

— Adevărul este un cuvânt lunecos, Bart. Aş crede că tu 
înţelegi asta mai bine decât oricine, după toate minciunile pe 
care mi le-ai turnat. 

— Asta continuă să te irite, aşa-i? 

— Da, e greu să nu fii iritat, când descoperi că un om pe 
care îl crezuseşi bun este de fapt plin de rahat. Mai voiai să- 
mi spui şi altceva, Bart? 

— Nu, de fapt, nu. Aş dori să nu-l mai omori pe Vinnie, 
asta-i tot. Este un băiat bun. Il distrugi. Şi ştii prea bine că-l 
distrugi. 

— Repet: de ce aş dori să-l "omor" pe Vinnie? 

— Fiindcă nu poţi s-ajungi la mine. 

— Devii paranoic, Bart. N-am nici o dorinţă să-ţi fac ceva, 
doar să uit de tine. 

— De asta te-ai interesat să vezi dacă mi-am spălat 
vreodată rufele pe gratis? Sau dacă am luat mită de la 
moteluri? Am înţeles c-ai verificat până şi chitanţele de 
împrumuturi din casa de marcat în ultimii cinci ani. 

— Cine ţi-a zis asta? lătră Ordner. 

Părea surprins, dezechilibrat. 

— Cineva din organizaţia ta, minţi el cu voioşie. Cineva 
care nu te place foarte mult. Cineva care s-a gândit că aş 
putea fi în stare să anim niţel atmosfera, la timp pentru 
următoarea şedinţă directorială. 


— Cine? 

— La revedere, Steve! Tu gândeşte-te la Vinnie Mason şi 
eu mă voi gândi cu cine să vorbesc sau nu. 

— Nu-nchide! Nu... 

Închise, rânjind. Până şi Steve Ordner avea proverbialele 
picioare de lut. De cine îi reamintea Steve? Bile de rulmenţi... 
îngheţată de zmeură furată din vestiare... Herman Wouk?. 
Căpitanul Queeg, ăsta era! Humphrey Bogart jucase rolul 
acela în film. Râse tare şi cântă: 

— Toţi trebuie să Queeg pe cineva/ Şi dacă vrei, poţi să 
Queeg pe mine. 

Sunt nebun, aşa-i, se gândi, continuând să râdă. Dar se 
pare că există şi unele avantaje. Işi dădu seama că unul 
dintre cele mai certe semne ale nebuniei era când un om 
singur râde în mijlocul tăcerii, pe o stradă pustie, plină de 
pustii. Gândul respectiv nu-i putu totuşi spulbera amuza- 
mentul şi hohoti şi mai tare, stând lângă telefon, scuturând 
din cap şi rânjind. 


19 ianuarie 1974 


După ce se întunecă, intră în garaj şi scoase armele. 
Încărcă Magnum-ul cu atenţie, potrivit instrucţiunilor din 
broşura însoţitoare, după ce trăsese de câteva ori în orb. 
Rolling Stones cântau despre Midnight Rambler. Nu-i venea să 
creadă ce album excelent era. Se gândi la sine ca fiind Barton 
George Dawes, Midnight Rambler, Vizite Numai pe Bază de 
Programare. 

In carabina Weatherbee calibrul 0,46 intrau opt cartuşe. 
Păreau destul de mari pentru un mortier mijlociu. După ce o 
încărcă, o privi curios, întrebându-se dacă era atât de 
puternică pe cât susţinuse "Dirty" Harry Swinnerton. Decise 


28 Herman Wouk (n. 1915), prozator american, autor al 
romanului Revolta de pe Caine (1951), distins cu premiul 
Pulitzer în 1952 şi transpus cinematografic în 1954 


să meargă în spatele casei şi s-o încerce. Cine mai locuia pe 
Crestallen West, ca să anunţe poliţia că auzise focuri de 
armă? 

Işi îmbrăcă jacheta şi ieşi prin uşa din spate, prin 
bucătărie, apoi reveni în living şi luă una dintre pernuţele de 
pe canapea. După aceea, ieşi, oprindu-se doar să aprindă 
becul de 200 W, pe care el şi Mary îl foloseau vara când 
făceau grătar în grădină. Aici, în spatele casei, zăpada era aşa 
cum şi-o imaginase cu ceva mai bine de o săptămână în urmă 
— neatinsă, neîntinată, complet virgină. Nimeni nu futuse 
zăpada aceasta cu tălpile. In trecut, Kenny, băiatul lui Don 
Upslinger, folosea câteodată scurtătura prin grădina lor din 
spate pentru a ajunge la casa prietenului său, Ronnie. Mary 
folosea frânghia de rufe pe care el o întinsese pe diagonală 
între casă şi garaj, pentru a atârna unele lucruri (de obicei, 
lenjerie intimă) în zilele când era prea cald ca ele să poată 
îngheţa. El însă mergea la garaj întotdeauna prin pasajul 
acoperit şi acum curtea i se păru minunată — nimeni nu mai 
călcase pe acolo de la prima ninsoare, la sfârşitul lui 
noiembrie. După cum se părea, nici măcar un câine. 

Simti pe neaşteptate impulsul nebunesc de a se duce în 
mijlocul curţii, cam în locul unde instala vara grătarul portabil, 
şi să facă un înger în zăpadă. 

In loc de aşa ceva, îşi lipi pernuţa de umărul drept, o 
reţinu acolo o secundă cu bărbia, după care o apăsă cu patul 
carabinei. Privi prin cătare, ţinând închis ochiul stâng, şi 
încercă să-şi amintească sfatul pe care actorii şi-l dau 
întotdeauna unul celuilalt imediat, înainte ca puşcaşii marini 
să debarce în filmele de război difuzate noaptea târziu. De 
obicei, un veteran cu multă experienţă, ca Richard Widmark, 
se adresa unui răcan — poate Martin Milner: Wu apăsa brusc 
pe trăgaci, fiule — STRÂNGE-L încet! 

Perfect, Fred. la să vedem dacă-mi pot nimeri propriul 
garaj. 

Strânse trăgaciul. 

Arma nu bubui. Detonă. La început, se temu că-i 
explodase în mâini. Ştiu că era viu, atunci când reculul îl 


azvârli înapoi, izbindu-l de uşa dublă a bucătăriei. Sunetul 
călători în toate direcţiile cu un fel de huruit straniu, ca jetul 
unui avion cu reacţie. Pernuţa căzu în zăpadă. Umărul îi 
zvâcnea. 

— lisuse, Fred! icni el. 

Privi spre garaj şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. În 
peretele lateral apăruse o gaură cu aşchii, suficient de mare 
pentru a trece prin ea o ceaşcă de ceai. 

Rezemă carabina de uşa dublă a bucătăriei şi merse prin 
zăpadă, ignorând faptul că era în papuci. Examină gaura un 
minut, desprinzând uluit aşchii cu degetul arătător, apoi ocoli 
şi intră în garaj. 

Gaura de ieşire era mai mare. Îşi privi break-ul. În 
portiera şoferului era un orificiu de glonţ şi vopseaua fusese 
arsă, lăsând să se vadă metal gol în jurul găurii concave, 
îndeajuns de mare pentru a-i încăpea vârfurile a două degete. 
Se uită la cealaltă portieră. Da, glonţul trecuse şi prin ea, 
imediat sub mâner. 

Inconjură maşina şi văzu locul prin care ieşise glonţul, 
lăsând altă gaură mare, de data aceasta cu şpan metalic 
îndreptat răutăcios în afară. Se întoarse şi privi peretele 
garajului opus celui prin care trăsese. Glonţul îl străbătuse şi 
pe acela. Din câte putea şti, era posibil să-şi continue zborul 
şi acum. 

II auzi pe Harry, proprietarul magazinului de arme, 
spunând: Vărul dumneavoastră este vânător... copilaşul ăsta 
o să-i împrăştie măruntaiele pe-o rază de şapte metri. Şi ce ar 
fi putut să-i facă unui om? Probabil acelaşi lucru. Îl îngrozea. 

Reveni la uşa bucătăriei, se aplecă să-şi recupereze 
pemuţa şi se întoarse în casă, oprindu-se automat şi tropăind 
din picioare, pentru a nu lăsa urme prin bucătăria lui Mary. În 
living, îşi scoase cămaşa. În ciuda pernuţei, pe umăr se vedea 
o urmă roşie de forma patului carabinei. 

Intră în bucătărie tot fără cămaşă pe el şi-şi făcu o cană 
cu cafea şi o cină semipreparată. După ce termină de mâncat, 
merse în living, se aşeză pe canapea şi începu să plângă, iar 
plânsetul se ridică spre o isterie neregulată, cu întreruperi, pe 


care o auzea şi de care se temea, dar pe care n-o putea 
controla. În cele din urmă, plânsul începu să se stingă şi el 
căzu într-un somn adânc, respirând zgomotos. Dormind, 
părea bătrân, şi o parte din ţepii neraşi de pe obraji erau albi. 


20 ianuarie 1974 


Se trezi tresărind, cu un sentiment de vinovăţie, 
temându-se că se făcuse dimineaţă şi era prea târziu. Somnul 
îi fusese abrutizant şi negru ca o cafea veche, genul de somn 
din care se trezise întotdeauna cu capul greu şi simțindu-se 
ameţit. Işi privi ceasul şi văzu că era 2:15. Carabina era acolo 
unde o lăsase, sprijinită nonşalant în fotoliu. Magnum-ul era 
pe măsuţă. 

Se sculă, merse în bucătărie şi se spălă cu apă rece pe 
faţă. Sui la etaj şi îmbrăcă o cămaşă curată. Coborî, vârându- 
şi poalele cămăşii în pantaloni. Incuie toate uşile de la parter 
şi, din motive pe care nu dorea să le examineze prea 
îndeaproape, inima i se părea mai uşoară cu fiecare clinchet 
al cheii în broască. Incepea să se simtă el însuşi din nou, 
pentru prima dată după ce nefericita aia de femeie se 
prăbuşise în faţa lui în supermarket. Aşeză carabina pe 
podea, lângă fereastra mare a livingului şi aranjă cartuşele 
lângă ea, deschizând toate cutiile când le puse jos. Trase şi 
fotoliul până acolo, răsturnându-l pe o parte. 

Intră în bucătărie şi încuie ferestrele. Luă un scaun din 
bucătărie şi-l propti cu spătarul sub clanţa uşii. Işi umplu o 
cană cu cafea rece, sorbi absent, făcu o grimasă şi o vărsă în 
chiuvetă. Işi pregăti ceva de băut. 

Se întoarse în living şi aduse bateria de automobil. O 
puse înapoia fotoliului răsturnat, scoase cablurile cu cleşti şi 
le făcu colac lângă baterie. 

Cără lada cu explozibil la etaj, gâfâind şi icnind. Când 
ajunse în capul treptelor, o aşeză cu un bufnet şi răsuflă 
adânc. Era deja prea bătrân pentru asemenea eforturi, deşi 
mai avea mare parte din musculatura dobândită în spălătorie 


pe vremea când el şi partenerul său ridicau teancuri de câte 
două sute de kilograme de cearşafuri călcate, punându-le în 
furgonetele pentru livrare. Cu muşchi sau fără muşchi, când 
un bărbat ajungea la patruzeci de ani, anumite eforturi 
însemnau sfidarea norocului. De la patruzeci de ani, începea 
vârsta atacurilor de cord. 

Trecu pe rând prin încăperile de la etaj, aprinzând toate 
luminile: dormitorul pentru musafiri, baia pentru musafiri, 
dormitorul mare, biroul de lucru care fusese cândva camera 
lui Charlie. Puse un scaun sub trapa podului şi urcă acolo, 
aprinzând becul prăfuit. Cobori apoi în bucătărie şi luă o rolă 
de bandă izolatoare, o pereche de foarfece şi un cuţit mare şi 
ascuţit. 

Scoase din ladă două batoane de explozibil (era moale şi, 
dacă-l apăsai cu degetul, îţi rămâneau amprentele pe el) şi le 
duse în pod. Tăie două bucăţi de fitil şi, folosind cuțitul, 
îndepărtă izolaţia albă de pe firul de cupru dinăuntru. După 
aceea, apăsă fiecare sârmă desizolată în câte o lumânare. In 
debara, stând sub trapă, îndepărtă izolaţia celorlalte 
extremităţi ale fitilurilor şi, cu atenţie, le ataşă alte două 
batoane, lipind fitilul cu bandă izolatoare, astfel încât firul 
desizolat să nu se desprindă. 

Fredonând încetişor, întinse fitil din pod în dormitorul 
mare şi lăsă câte un baton pe fiecare dintre paturile gemene. 
Trase fitil de acolo prin coridor şi puse un baton în baia pentru 
musafiri şi alte două în dormitorul pentru musafiri. leşind, 
stinse luminile. In fosta cameră a lui Charlie, lăsă patru 
batoane prinse laolaltă în mănunchi. Scoase fitilul pe uşă şi 
aruncă un colac peste balustrada scării, după care cobori la 
parter. 

Patru batoane pe tejgheaua bucătăriei, lângă sticla de 
Southern Comfort. Patru batoane în living. Patru în sufragerie. 
Patru în vestibul. 

Întinse fitilul în living, gâfâind niţel de la atâta urcat şi 
coborât pe scări. Mai avea un singur drum de făcut. Sui la etaj 
şi luă lada, care era mult mai uşoară acum. lnăuntru mai 
rămăseseră unsprezece cilindri de exploziv. Văzu că lada 


conţinuse cândva portocale. Pe o latură scria cu litere 
decolorate: 


POMONA 


Dedesubtul cuvântului era imaginea unei portocale cu o 
frunză pe codiţă. 

Duse lada în garaj, de data aceasta prin pasajul acoperit, 
şi o aşeză pe bancheta din spate a maşinii. Fixă câte un fitil 
scurt pe fiecare baton de malglinită, apoi le prinse pe toate 
de un fitil mai lung, folosind bandă izolatoare, întinse fitilul 
lung până în casă, fiind atent să-l strecoare prin spaţiul de 
sub uşa laterală care se deschidea în pasajul acoperit, şi 
încuie uşa. 

În living, matisă fitilul principal din casă cu cel care 
venea din garaj. Lucrând cu atenţie şi continuând să 
fredoneze încetişor, tăie altă bucată şi o prinse de celelalte 
două cu bandă izolatoare. Duse acest ultim fitil la baterie şi, 
cu cuțitul, îi înlătură izolaţia de la capăt. 

Separă firele de cupru şi le răsuci pe amândouă în formă 
de cârlig. Luă cablurile cu cleşti şi prinse un cleşte negru de 
un cârlig şi un cleşte roşu de celălalt cârlig. Se apropie de 
bateria de acumulator şi ataşă cleştele negru de borna 
marcată: 


POZ 
Cleştele roşu nu-l ataşă, ci-l aşeză lângă borna marcată: 
NEG 


Se apropie după aceea de instalaţia stereo, o deschise şi 
ascultă Rolling Stones. Era ora 4:05. Se duse în bucătărie, îşi 
turnă alt pahar şi reveni cu el în living, nemaiştiind cu ce să-şi 
treacă timpul. Pe măsuţa pentru cafea era un exemplar din 
revista Good Housekeeping. Inăuntru găsi un articol despre 
clanul Kennedy şi problemele sale. Il citi. După aceea citi un 


articol intitulat "Femeile şi cancerul mamar". Era scris de o 
doctoriţă. 


KKK 


Ei sosiră puțin după ora 10, după ce clopotele bisericii 
congregaţionale aflată la cinci cvartale depărtare bătuseră 
ora exactă, chemând lumea la utrenii sau cum dracu' le 
spuneau congregaţionaliştii. 

Erau un sedan verde şi o maşină alb-negru de poliție. 
Opriră lângă trotuar şi din sedan-ul verde coborâră trei 
bărbaţi. Unul dintre ei era Fenner. Pe ceilalţi doi nu-i 
cunoştea. Toţi aveau serviete. 

Doi poliţişti coborâră din maşina alb-negru şi se 
rezemară de ea. Din atitudinile lor era evident că nu se 
aşteptau să aibă probleme; discutau ceva, când se rezemară 
de capota maşinii, şi cuvintele le ieşeau din gură în norişori 
albi vizibili. 

Totul se opri. 


Timp oprit, 20 ianuarie 1974 


Ei bine fred asta-i cred că-i momentul s-o fac sau să mă 
opresc da ştiu că dintr-un punct de vedere este prea târziu să 
mă mai opresc am explozibili înşiraţi prin toată casa ca 
ornamentele la o petrecere de aniversare o carabină în mână 
şi un pistol vârât la centură de parc-aş fi john dillinger să dea 
dracii ce zici asta-i ultima decizie ca atunci când te sui într-un 
copac dacă e să pornesc pe ramura asta atunci o să pornesc 
pe ramura asta acum în acest acum care 

(bărbaţii îngheţaţi în tabloul de afară între două secunde 
fenner într-un costum verde cu un picior la cincisprezece 
centimetri deasupra pavajului păşind înainte cu pantofi buni 
cu talpă elegantă de cauciuc cu paltonul verde fluturând 
deschis ca un procuror pornit în cruciadă dintr-un serial tv 
capul îi este uşor întors uşor aplecat pe un umăr bărbatul 


dinapoia lui a comentat ceva şi fenner îşi apleacă niţel capul 
pentru a auzi din gura bărbatului care a vorbit a ieşit pe 
jumătate un norişor alb în secunda asta bărbatul poartă un 
sacou sport bleu şi pantaloni maro-închis paltonul lui este de 
asemenea descheiat şi vântul i l-a prins timp oprit i-a prins 
paltonul în mijlocul fluturării şi al treilea bărbat tocmai se 
întoarce dinspre maşină şi poliţiştii se reazemă de maşina lor 
alb-negru cu capetele unul spre celălalt ar putea să discute 
orice o căsătorie sau un caz dificil sau sezonul de rahat al 
mustangilor sau starea coaielor lor şi soarele a apărut printre 
norii de pe cer doar atât cât să sclipească o dată pe un singur 
cartuş al echipamentului unuia dintre poliţiştii desemnat 
respectivul cartuş vârât prin unul dintre numeroasele ochiuri 
din cureluşe de piele ale centurii respectivului poliţist celălalt 
poliţist poartă ochelari de soare şi soarele i-a pictat o scânteie 
ca un vârf de ac pe lentila dreaptă şi buzele lui sunt groase 
senzuale prinse la începutul unui zâmbet: aceasta este 
fotografia) 

li dau drumul freddy băiete ai vrea să zici ceva în acest 
moment promiţător în acest punct al acţiunii da zice fred o să 
te menţii pe poziţii pentru reporteri nu-i aşa sigur că da zice 
george cuvintele fotografiile imaginile filmate ale demolării 
ştiu că nu-i decât un punct de vizibilitate dar freddy nu te 
surprinde cât de solitară este chestia asta cum în tot oraşul şi 
în toată lumea oamenii mănâncă şi se cacă şi se fut şi-şi 
scarpină eczemele toate chestiile despre care ei scriu cărţi în 
timp ce noi trebuie să facem chestia asta singuri da m-am 
gândit la asta george de fapt am încercat să-ţi spun ceva 
despre ea dacă-ţi reaminteşti şi dacă te consolează în vreun 
fel mi se pare chiar corect în clipa de faţă mi se pare ceva 
bun fiindcă dacă nu te poţi muta le poţi da şantierul dar te rog 
george nu ucide pe nimeni nu n-o s-o fac intenţionat fred dar 
vezi în ce poziţie mă aflu da văd înţeleg george mi-e atât de 
frică acum mi-e atât de frică nu nu-ţi fie frică o să mă ocup eu 
de asta şi deţin controlul perfect 

dă-i drumul 


20 ianuarie 1974 


— Dă-i drumul, rosti el cu glas tare şi totul se puse în 
mişcare. 

Duse puşca la umăr, ţinti roata din dreapta faţă a maşinii 
de poliţie şi apăsă pe trăgaci. 

Carabina reculă zdrobitor în umărul lui şi ţeava zvâcni în 
sus după ieşirea glonţului. Fereastra mare a livingului erupse 
spre exterior, lăsând doar cioburi neregulate ieşite din ramă 
aidoma unor săgeți impresioniste din sticlă. Cauciucul din faţă 
al maşinii nu se turti, ci explodă cu un bubuit puternic şi 
întreaga maşină se cutremură pe amortizoare, ca un câine 
care a fost lovit cu piciorul în timp ce dormea. Capacul roții 
zbură şi zăngăni fără ţintă pe asfaltul îngheţat de pe 
Crestallen West. 

Fenner se opri şi se uită spre casă, nevenindu-i să 
creadă. Chipul îi era uluit de şoc. Tipului în sacou sport 
albastru îi scăpă servieta. Celălalt avea reflexe mai bune sau 
poate un instinct mai dezvoltat al supravieţuirii. Se răsuci şi 
fugi înapoia sedan-ului verde, se ghemui şi dispăru din 
vedere. 

Poliţiştii săriră în dreapta şi în stânga, în spatele maşinii 
lor. Peste o clipă, cel cu ochelari de soare se ridică brusc 
dinapoia capotei ţinând revolverul cu ambele mâini şi trase 
de trei ori. După detunătura masivă a carabinei Weatherbee, 
revolverul scoase nişte pocnete inofensive. Se trânti în 
spatele fotoliului şi auzi gloanţele trecându-i peste cap — le 
putu auzi cu adevărat şi sunetul pe care-l produceau era 
zzizzz! — şi înfigându-se în tencuiala de deasupra canapelei. 
Zgomotul pe care-l făcură când intrară în perete îi reaminti de 
cel al pumnilor săi atunci când izbea sacul greu din sala de 
sport. Se gândi: aşa ar suna, când ar intra în mine. 

Polițistul cu ochelari de soare urla către Fenner şi 
bărbatul în sacou albastru: 

— Jos! Trântiţi-vă jos, futu-i! Are o ditamai mortiera 
acolo! 


El înălţă capul ceva mai mult pentru a vedea mai bine şi 
polițistul cu ochelari de soare îl zări şi trase de două ori. 
Gloanţele bufniră în perete şi de data aceasta, tabloul favorit 
al lui Mary, "Lobstermen" de Winslow Homer, căzu de pe 
perete, lovi canapeaua şi ajunse pe podea. Geamul tabloului 
se făcu ţăndări. 

Inălţă capul din nou, fiindcă trebuia să vadă ce se 
întâmpla (de ce nu se gândise să-şi procure un periscop de 
jucărie?), trebuia să vadă dacă încercau să-l ia prin învăluire, 
fiindcă aşa procedau întotdeauna Richard Widmark şi Marty 
Milner pentru a cuceri cazematele japoneze în filmele care 
rulau noaptea târziu şi dacă ei încercau să facă asta şi el ar fi 
trebuit să încerce să împuşte unul, dar poliţiştii erau tot în 
spatele maşinii lor, iar Fenner şi tipul în sacou sport albastru 
se repezeau la adăpostul automobilului verde. Servieta 
Sacoului Sport Albastru rămăsese pe trotuar ca un animal mic 
şi mort. O ochi, strâmbându-se la anticiparea reculului armei 
de calibru greu, şi trase. 

CRRRACKK! şi servieta explodă în două bucăţi şi sări 
sălbatic în aer, fluturând, vomitând un stol de hârtii pe care 
vântul le răsfoi cu un deget invizibil. 

Trase iarăşi, de data aceasta în roata din dreapta faţă a 
sedan-ului verde, şi cauciucul detonă. Unul dintre bărbaţii 
aflaţi înapoia maşinii ţipă ca o soprană îngrozită. 

Privi spre maşina de poliţie şi văzu că portiera şoferului 
era deschisă. Polițistul cu ochelari de soare intrase pe . 
jumătate, se întinsese pe scaun şi folosea staţia radio. In 
curând toţi participanţii la petrecere aveau să fie aici. Aveau 
să-l scoată la mezat, câte o bucăţică pentru oricine ar fi dorit 
şi n-avea să mai fie nimic personal. Simţi o uşurare, amară ca 
extractul de aloe. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, 
indiferent ce greață tristă îl adusese aici, la ultima crăcană a 
unui copac înalt, nu mai era acum doar a lui, pentru a şopti şi 
plânge în taină. Se alăturase curentului principal al nebunilor, 
ieşise la lumină. În curând aveau să-l poată reduce la un titlu 
sigur — MENŢINEREA ACORDULUI PRECAR DE INCETARE A 
FOCULUI PE STRADA CRESTALLEN. 


Lăsă carabina pe podea şi traversă livingul în patru labe, 
fiind atent să nu se taie în cioburile din geamul spart al 
tabloului. Luă pernuţa şi reveni la locul lui. Polițistul nu mai 
era în maşină. 

Luă Magnum-ul şi trase două focuri peste botul maşinii. 
Pistolul îi zvâcni puternic în mână, totuşi reculul putea fi 
controlat. Umărul îi zvâcnea ca un dinte cariat. 

Un poliţist, cel fără ochelari de soare, se ridică brusc 
dinapoia portbagajului pentru a răspunde focului şi el trase 
două gloanţe în geamul din spate al maşinii, implodându-l 
într-o reţea neregulată de fisuri. Polițistul dispăru imediat, 
fără să fi tras. 

— Opriţi! răcni Fenner. Lăsaţi-mă să vorbesc cu el! 

— Dă-i drumu', zise un poliţist. 

— Dawes! urlă Fenner răguşit, sunând ca un detectiv din 
ultima bobină a unui film cu Jimmy Cagney. (Proiectoarele 
poliţiei se mişcă neîncetat, înainte şi înapoi, peste faţada 
clădirii murdare din mahala, în care "Câinele Turbat" Dawes s- 
a refugiat, cu câte un revolver calibrul 0,45 în fiecare mână. 
Ghemuit înapoia unui fotoliu răsturnat, "Câinele Turbat" 
poartă un maiou cu bretele şi mârâie.) Dawes, m-auzi? 

(Şi "Câinele Turbat", cu chipul contorsionat într-un rictus 
de sfidare — fruntea îi străluceşte întotdeauna de sudoare — 
zbiară:) 

— Veniţi-ncoace, dacă vreţi să puneţi laba pe mine, 
gabori împuţiţi! 

Sări peste fotoliul răsturnat şi goli Magnum-ul în sedan-ul 
verde, lăsând un şir neregulat de găuri. 

— lisuse! zbieră cineva, lisuse, e sonat! 

— Dawes! răcni Fenner. 

— N-o să mă prindeţi viu! urlă el, delirând de încântare. 
Voi sunteţi şobolanii împuţiţi care l-au împuşcat pe frăţioru' 
meu! O să-i trimit pe câţiva dintre voi în jad înainte să mă 
doborâţi! 

Reîncărcă Magnum-ul cu degete tremurătoare, apoi 
umplu cu cartuşe încărcătorul carabinei Weatherbee. 

— Dawes! strigă din nou Fenner. Nu vrei să negociem? 


— Nu vrei nişte plumbi fierbinţi, labă tristă?! răcni spre 
Fenner, dar nu scăpase din ochi maşina de poliţie şi atunci 
când polițistul cu ochelari de soare ridică pe furiş capul peste 
capotă, îl făcu să se ascundă, din două focuri. 

Un glonţ trecu prin fereastra casei familiei Quinn, de 
cealaltă parte a străzii. 

— Dawes! răcni Fenner, plin de importanţă. 

— Mai taci dracu' din gură! îi zise un poliţist. Nu faci 
decât să-l încurajezi. 

Urmă o tăcere stingheră şi atunci începu să se audă tot 
mai tare sunetul sirenelor de poliţie, încă îndepărtat. Lăsă 
Magnum-ul şi luă carabina. Delirul de încântare îl părăsise şi 
se simţea obosit, îl dureau toate şi trebuia neapărat să 
defecheze. 

Te rog, să vină cât mai repede posturile tv, se rugă el. 
Repede, cu camerele de filmat. 


KKK 


Când primul echipaj de poliţie scrâşni de după colţ într- 
un derapaj calculat, desprins parcă din Filiera franceză, el era 
pregătit. Trăsese două cartuşe de mortier peste maşina de 
poliţie staționată, pentru a-i sili pe cei de acolo să stea 
cuminţi, apoi ochi cu atenţie grila automobilului care se 
năpustea şi strânse trăgaciul ca un veteran experimentat de 
tip Richard Widmark şi întregul radiator păru să explodeze, iar 
capota se ridică. Maşina vui peste bordură cam patruzeci de 
metri mai sus pe stradă şi izbi un copac. Portierele zburară în 
lături şi patru poliţişti se revărsară dinăuntru cu revolverele 
scoase, părând buimăciţi. Doi se ciocniră între ei. După aceea, 
poliţiştii din spatele primei maşini (poliţiştii /u;, se gândea la ei 
cu o urmă de posesivitate) deschiseră focul şi el plonjă 
îndărătul fotoliului, în timp ce gloanţele vâjâiau în jur. Era ora 
10:43. Se gândi că acum vor încerca să-l împresoare. 

Înălţă capul, fiindcă era nevoit s-o facă, şi un glonţ îi ţiui 
pe lângă urechea dreaptă. Alte două maşini de poliţie veneau 
pe Crestallen din partea opusă, cu sirenele urlând şi 


girofarurile albastre fulgerând. Doi poliţişti din maşina izbită 
de copac încercau să escaladeze gardul de lemn dintre tro- 
tuar şi curtea laterală a familiei Upslinger şi trase de trei ori 
cu carabina spre ei, nu pentru a-i lovi, ci doar pentru a-i face 
să se întoarcă la maşină. Se întoarseră. Aşchii de lemn din 
gardul lui Wilbur Upslinger (primăvara şi vara, iedera urca pe 
el) zburară peste tot şi o bucată mare căzu în zăpadă. 

Cele două maşini nou-venite opriră în formă de V, astfel 
încât blocară strada în faţa casei lui Jack Hobart. Poliţiştii se 
ghemuiseră în vârful V-ului. Unul dintre ei vorbea la un 
walkie-talkie cu cei din maşina accidentată. Peste o clipă, 
nou-veniţii începură un baraj masiv de foc de acoperire, 
făcându-l să se aplece iarăşi. Gloanţele loviră uşa din faţă, 
faţada şi de jur împrejurul ferestrei. Oglinda din vestibul 
explodă într-un vălmăşag de diamante. Un glonţ străbătu 
cuvertura care acoperea televizorul Zenith şi țesătura dansă 
scurt. 

Traversă livingul în patru labe şi se ridică lângă 
ferestruica dinapoia televizorului. De acolo putea să vadă 
direct în curtea din spate a familiei Upslinger. Doi poliţişti 
încercau din nou manevra de învăluire. Unuia îi curgea sânge 
din nas. 

Freddy, s-ar putea să fiu nevoit să ucid pe unul, ca să-i 
fac să se oprească. 

Nu face asta, George. Te rog. Nu face asta! 

Sparse fereastra cu patul Magnum-ului, tăindu-se la 
mână. Poliţiştii se întoarseră, auzind zgomotul, îl văzură şi 
începură să tragă. Le răspunse la foc şi văzu cum două dintre 
gloanţele sale găuriră noul înveliş lateral din aluminiu al lui 
Wilbur (municipalitatea îl recompensase pentru asta?). Auzi 
gloanţe lovindu-i casa, imediat sub pervazul ferestrei şi de 
ambele părţi. Unul ţiui, ricoşând din ramă, şi aşchiile îi intrară 
în faţă. Se aştepta ca dintr-o clipă în alta un glonţ să-i zboare 
creştetul capului. Fu greu de spus cât timp dură schimbul 
acela de focuri. Brusc, un poliţist îşi prinse antebraţul şi ţipă. 
Scăpă revolverul, ca un copil care se plictisise de un joc idiot, 
şi începu să se învârtă în loc. Partenerul lui îl prinse şi 


alergară înapoi, spre maşina intrată în copac; cel teafăr îl 
ţinea pe celălalt după mijloc. 

Se lăsă în patru labe, reveni la fotoliul răsturnat şi privi 
pe furiş afară. Apăruseră alte două echipaje, câte unul din 
fiecare extremitate a străzii. Opriră vizavi, şi opt poliţişti 
săriră din ele şi alergară la adăpostul maşinii cu cauciucul 
spart şi al sedan-ului verde. 

Ţinu capul jos şi se târî în vestibul. Casa era supusă acum 
unui tir concentrat Ştia că ar fi trebuit să ia carabina şi să se 
ducă la etaj; de acolo, de sus, i-ar fi putut vedea mai bine şi 
poate că ar fi reuşit să-i alunge de la maşinile acelea, pentru 
a se refugia în casele de vizavi. Nu îndrăznea totuşi să se 
îndepărteze atât de mult de fitilul principal şi de bateria auto. 
Reporterii de la televiziune puteau să apară dintr-o clipă în 
alta. 

Uşa din faţă era ciuruită de gloanţe, lacul maro-închis 
crăpase şi se aşchiase, dezgolind lemnul de dedesubt. Se târî 
în bucătărie. Aici toate ferestrele erau sparte, şi cioburile 
acopereau linoleumul. Un glonţ rătăcit răsturnase ibricul cu 
cafea de pe plită, care zăcea cu fundul în sus într-o baltă 
cafenie. Se ghemui o clipă sub pervaz, apoi se ridică brusc şi- 
şi goli Magnum-ul în maşinile oprite în V. Imediat, focul se 
intensifică asupra bucătăriei. Două găuri se iviră în vopseaua 
email albă a frigiderului, iar un glonţ lovi sticla de Southern 
Comfort de pe masă. Sticla explodă, împrăştiind peste tot 
cioburi şi ospitalitate sudistă. 

Târându-se înapoi în living, simţi ceva ca o înţepătură de 
albină în partea cărnoasă a coapsei drepte, imediat sub fesă, 
şi când duse palma acolo, văzu sânge pe degete. 

Rămasse în spatele fotoliului şi reîncărcă Magnum-ul. 
Reîncărcă Weatherbee. Inălţă capul şi-l cobori imediat, făcând 
o grimasă înaintea ferocităţii valului de foc care se năpusti 
spre el, lovind canapeaua, peretele şi televizorul, zdrenţuind 
cuvertura. Ridică iarăşi capul şi trase spre echipajele aflate de 
cealaltă parte a străzii. Sparse un geam. Şi văzu... 

In partea de sus a străzii apăruseră un break alb şi o 
furgonetă Ford albă. Pe flancurile ambelor maşini scria cu 


litere albastre: 


WHLM NEWSBEAT 
CANALUL 9 


Gâfâind, se târî înapoi la fereastra dinspre curtea laterală 
a familiei Upslinger. Vehiculele reporterilor înaintau încet şi 
precaut pe Crestallen. O maşină de poliţie ţâşni brusc 
dinapoia lor şi le bloca drumul, cu cauciucurile fumegând. Un 
braţ în albastru ieşi prin geamul din spate al maşinii şi le făcu 
semn reporterilor să se retragă. 

Un glonţ lovi pervazul şi ricoşă în încăpere. 

Se târî la adăpostul fotoliului, ţinând Magnum-ul în mâna 
dreaptă însângerată, şi urlă: 

— Fenner! 

Focurile îşi reduseră puţin intensitatea. 

— Fenner! răcni el din nou. 

— Opriti focu'l zbieră Fenner. Opriti! Opriti un minut! 

Urmară câteva pocnete izolate, apoi linişte. 

— Ce vrei? strigă Fenner. 

— Reporterii! Sunt înapoia maşinilor, în capătu' celălalt al 
străzii! Vreau să vorbesc cu ei! 

O tăcere prelungă, contemplativă. 

— Nu! răcni Fenner. 

— Incetez focu', dacă pot vorbi cu ei! 

Asta cel puţin era adevărat, gândi el, privind bateria. 

— Nu! urlă din nou Fenner. 

Nemernicule, se gândi, neajutorat. Este atât de 
important pentru tine? Pentru tine, pentru Ordner şi pentru 
toţi ceilalţi birocraţi nemernici? 

Focurile reîncepură, izolat la început, apoi sporind în 
intensitate. După aceea, în mod incredibil, un bărbat în 
cămaşă ecosez şi blugi apăru alergând pe trotuar, ţinând într- 
o mână o cameră de filmat. 

— Am auzit! urlă bărbatul în cămaşă ecosez. Am auzit 
totu'! Te dau în gât, tipule! S-a oferit să-nceteze focu' şi tu... 

Un poliţist îl placă la nivelul taliei şi bărbatul în cămaşă 


ecosez se nărui pe trotuar. Camera de filmat zbură în rigolă şi 
peste o clipă trei gloanţe o transformară în fragmente 
sclipitoare. O bobină de peliculă neexpusă se descolăci leneş 
din resturi. După aceea, focurile se reduseră iarăşi, nesigur. 

— Fenner, lasă-i să vină! zbieră el. 

Işi simţea gâtlejul jupuit şi teribil de uzat, ca tot restul 
corpului. Mâinile îl dureau şi din coapsă începuse să radieze o 
durere profundă, pulsatoare. 

— leşi mai întâi afară! îi răcni Fenner. O să te lăsăm să-ți 
spui povestea! 

Furia se revărsă peste el într-un talaz roşu la auzul 
minciunii aceleia sfruntate. _ 

— BAGA-MI-AŞ PICIOARELE, AM O ARMA DE CALIBRU 
MARE ŞI-O SĂ-NCEP SĂ TRAG ÎN REZERVOARELE DE BENZINĂ, 
GĂINAŢULE, ŞI CÂND O SA TERMIN, O SA VEZI CE-NSEAMNA 
UN BARBECUE ADEVARAT! 

Tăcere şocată. 

In cele din urmă, precaut, Fenner întrebă: 

— Ce vrei? 

— Trimiteți-l înăuntru pe tipu' pe care l-ati placat! Lăsaţi 
operatorii să vină cu camerele! 

— Nici vorbă! Nu-ţi oferim un ostatic cu care să ne 
şantajezi toată ziua! 

Un poliţist alergă ghemuit spre sedan-ul verde înclinat pe 
o parte şi dispăru înapoia lui. Urmă o consultare. 

Altă voce strigă: 

— Inapoia casei taie sunt treizeci de oameni înarmaţi cu 
automate! leşi afară sau dau ordin să intre! 

Sosise momentul să-şi joace atuul jalnic. 

— Ar fi bine să n-o faceți! Toată casa este minată. Priviţi! 

Ridică cleştele roşu al cablului în fereastră. 

— ÍI vedeți? 

— E o cacealma! răspunse glasul, încrezător. 

— Dacă-l cuplez la bateria auto care-i lângă mine pe 
podea, totul sare-n aer! 

Tăcere. Alte consultări. 

— Hei! zbieră cineva. Hei, puneţi mâna pe el! 


Înălţă capul ca să privească şi-l zări pe bărbatul în 
cămaşă ecosez şi blugi, care era chiar pe stradă, fără nici o 
protecţie, fie eroic de sigur în privinţa profesiunii sale, fie 
nebun. Avea păr negru şi lung, care-i cobora aproape până la 
guler, şi o mustață neagră, îngustă. 

Doi poliţişti porniră în urmărire, ocolind maşinile oprite în 
V, apoi se răzgândiră, când el le trase un glonţ pe deasupra 
capetelor. 

— lisuse Hristoase, ce idioţenie! răcni cineva, ascuţit şi 
dezgustat. 

Bărbatul în cămaşă ecosez era acum pe peluza lui, 
ridicând jerbe de zăpadă. Ceva îi bâzâi pe la ureche, urmat de 
un pocnet, şi-şi dădu seama că rămăsese privind peste 
fotoliu. Auzi pe cineva zgâlţâind clanţa uşii din faţă, după care 
bărbatul în cămaşă ecosez începu să ciocănească. 

Se târî peste podeaua presărată cu bucăţi de tencuială 
desprinsă din pereţi. Piciorul drept îl durea groaznic şi când 
privi în jos văzu că pantalonii erau însângeraţi de la coapsă la 
genunchi. Răsuci yala din uşa sfârtecată şi trase zăvorul din 
piedică. 

— Gata! anunţă, şi bărbatul în cămaşă ecosez năvăli 
înăuntru. 

Din apropiere nu arăta speriat, deşi gâfâia din greu. Avea 
o julitură pe obraz, cauzată de placajul poliţistului, iar mâneca 
dreaptă a cămâşii era ruptă. După ce reporterul intră, el 
şchiopătă înapoi în living, luă carabina şi trase de două ori, 
orbeşte, peste fotoliu. După aceea, se întoarse. Bărbatul în 
cămaşă ecosez stătea în prag, părând incredibil de calm. 
Scosese un blocnotes mare din buzunarul de la spate. 

— la zi, omule, făcu el. Care-i cioaca? 

— Cum te cheamă? 

— Dave Albert. 

— Furgoneta albă mai are şi alte camere de filmare? 

— Da. 

— Du-te la fereastră! Spune-le poliţiştilor să lase o echipă 
de operatori să monteze o cameră pe peluza familiei Quinn. 
Asta-i casa de vizavi. Spune-le că, dacă nu se face-n cinci 


minute, o să ai necazuri. 

— O să am? 

— Bineînţeles! 

Albert râse. 

— Nu cred că ai putea trage de timp, amice. 

— Spune-le! 

Albert se apropie de fereastra distrusă a livingului şi 
rămase o secundă în cadrul, ei, gustând în mod vădit plăcerea 
momentului. 

— Vrea ca operatorii mei să monteze camera vizavi! 
strigă spre afară. Zice că, dacă nu-i lăsați, o să m-omoare! 

— Nu! urlă Fenner furios. Nu, nu, n... 

Cineva îl amuţi. Tăcere, preţ de o bătaie de inimă. 

— Bine! Vorbise cel care-l acuzase că trăgea o cacealma. 
O să-i lase pe doi dintre oamenii mei să se ducă să-i anunţe 
pe operatori? 

El se gândi şi încuviinţă către reporter. 

— Da! strigă Albert. 

După o pauză scurtă, doi poliţişti în uniformă alergară 
stingher spre locul unde aştepta furgoneta televiziunii, cu 
motorul torcând în ralanti. Intre timp, apăruseră alte două 
echipaje de poliţie şi, aplecându-se mult spre dreapta, putea 
să vadă că extremitatea din vale a străzii Crestallen fusese 
blocată. O mulţime mare se adunase înapoia barierelor 
galbene protectoare. 

— Bun, zise Albert aşezându-se. Avem la dispoziţie un 
minut. Ce vrei? Un avion? 

— Un avion? repetă el prosteşte. 

Albert fâlfâi din braţe, fără să dea drumul blocnotesului. 

— Să zbori departe, omule. Pur şi simplu să zboooori 
departe. 

— Aha, încuviinţă pentru a dovedi că înţelesese. Nu, nu 
vreau un avion. 

— Atunci, ce vrei? 

— Vreau, rosti cu atenţie, să am din nou douăzeci de ani 
şi să iau altfel multe decizii. 

Văzu expresia din ochii lui Albert şi continuă: 


— Ştiu că nu se poate. Nu-s chiar atât de nebun. 

— Eşti rănit. 

— Da. 

— Asta-i ceea ce ziceai că este? 

Arăta spre baterie şi fitilul principal. 

— Da. Fitilul principal merge în toate camerele din casă. 
Şi-n garaj. 

— De unde ai făcut rost de explozibil? 

Glasul lui Albert rămăsese amabil, dar ochii îi erau alerţi. 

— L-am găsit sub pomul de Crăciun. 

Reporterul izbucni în râs. 

— Asta nu-i rea deloc! O s-o folosesc în materialul meu. 

— Perfect. După ce ieşi, să le spui poliţiştilor c-ar fi bine 
să se îndepărteze. 

— Vrei să te arunci în aer? întrebă Albert. 

Părea interesat, dar nimic mai mult. 

— Da, aşa mă gândesc. 

— Ştii ceva? Ai văzut prea multe filme. 

— Nu mă mai duc la filme. Am văzut totuşi Exorcistul, 
Mai bine nu-l vedeam. Cum se descurcă operatorii tăi? 

Albert privi pe fereastră. 

— Binişor. Mai avem vreun minut. Te numeşti Dawes? 

— Ei ţi-au spus asta? 

Albert râse dispreţuitor. 

— Nu mi-ar spune nici dac-aş avea cancer. Am citit pe 
plăcuţa de pe uşă. Te deranjează dacă-mi spui de ce faci 
chestia asta? 

— Nu mă deranjează. Din cauza şantierului. 

— Derivaţia? 7 

Ochii lui Albert scânteiară mai puternic. Incepu să 
mâzgălească în blocnotes. 

— Da, exact. 

— Ţi-au luat casa? 

— Au încercat. O s-o iau eu. 

Albert scrise tot, apoi închise blocnotesul cu un pocnet şi- 
| îndesă din nou în buzunarul de la spate. 

— Mi se pare o prostie, domnule Dawes. Te deranjează 


că ţi-o spun? De ce nu ieşi pur şi simplu acum, o dată cu 
mine? 

— Ai căpătat o exclusivitate, rosti el obosit. Ce o să ataci 
— premiul Pulitzer? 

— L-aş lua, dacă mi l-ar oferi. (Albert surâse luminos, 
după care deveni grav.) Haide, domnule Dawes. Vino afară. 
Voi avea grijă să se afle şi versiunea dumitale. Voi... 

— Nu există nici o versiune. 

Albert se încruntă. 

— Poftim? 

— Nu am nici o altă versiune. De asta fac ceea ce fac. 

Se uită peste scaun şi văzu teleobiectivul montat pe un 
trepied care fusese afundat în zăpada de pe peluza familiei 
Quinn. 

— Du-te acum! Spune-le să plece! 

— Intenţionezi cu adevărat să te arunci în aer? 

— Realmente, nu ştiu! 

Albert pomi spre uşa livingului şi se răsuci în ultima clipă. 

— Te cunosc de undeva? Incerc întruna senzaţia că te 
cunosc... 

El clătină din cap. Se gândi că nu-l mai văzuse niciodată 
pe Albert. 

Privi reporterul care-i traversa peluza, uşor pieziş, astfel 
încât camera de vizavi să-l prindă din partea mai fotogenică, 
şi se întrebă ce făcea Olivia în momentul acela. 


KKK 


Aşteptă cincisprezece minute. Focul poliţiştilor se 
intensificase, dar nimeni nu-i atacă locuinţa din spate. Scopul 
principal al barajului de foc părea de a fi să le acopere 
retragerea în casele de peste drum. Operatorii rămaseră o 
vreme la locul lor, filmând impasibil, apoi furgoneta albă Eco- 
noline sui pe peluza familiei Quinn şi un operator strânse 
trepiedul, îl duse înapoia furgonetei şi reîncepu să filmeze. 

Ceva negru şi cilindric şuieră prin aer, ateriză pe peluza 
lui, cam la jumătatea distanţei între casă şi trotuar, şi începu 


să scuipe gaze. Vântul le purtă în jos pe stradă, în fuioare 
zdrenţuite. Traiectoria celui de-al doilea proiectil fu prea 
scurtă, apoi auzi unul zăngănind pe acoperiş. Efectul aceluia îl 
simţi, pe când cădea în zăpada care acoperea begoniile lui 
Mary. Ochii şi nasul i se umplură cu lacrimi de crocodil. 

Traversă din nou iute livingul în patru labe, sperând cu 
disperare că nu-i spusese nimic ziaristului acela, Albert, care 
să poată fi interpretat în mod greşit ca fiind profund. Nicăieri 
nu există un loc potrivit pentru a-ţi declara poziţia în lume. 
Uite, de pildă, Johnny Walker, care murise într-un accident 
ilogic dintr-o intersecţie. De ce murise — pentru ca nişte 
cearşafuri să ajungă cu bine? Sau femeia din supermarket. 
Futaiul cu care te alegeai nu merita niciodată cordeala pe 
care o primeai. 

Porni instalaţia stereo, care încă mai funcţiona. Albumul 
cu Rolling Stones rămăsese pe platanul picupului şi căută 
ultimul cântec, ratând prima dată să plaseze acul dozei în 
şănţuleţul corect, fiindcă un glonţ lovi înfundat cuvertura ce 
acoperea televizorul Zenith. 

Când izbuti să pună acul acolo unde trebuia, cu ultimele 
acorduri din "Monkey Man" estompându-se treptat, se grăbi 
înapoi la fotoliul răsturnat şi azvâărli carabina pe geam. Luă 
Magnum-ul şi-l aruncă după ea. La revedere, Nick Adams! 

"Nu poţi întotdeauna să capeţi ceea ce vrei", cânta 
picupul şi el ştia că era adevărat. 

Asta nu-l oprea totuşi să vrea. Un cilindru cu gaze 
lacrimogene pătrunse prin fereastră, lovi peretele deasupra 
canapelei şi explodă în fum alb. 


"Dar, dacă-ncerci ceva, s-ar putea să afli 
Că primeşti ceea ce-ţi trebuie." 


la să vedem, Fred. Luă în mână cleştele roşu. la să 
vedem dacă primesc ceea ce-mi trebuie. 

— Bun, murmură şi trânti cleştele roşu pe polul negativ al 
bateriei. 

Închise ochii şi ultimul lui gând fu că lumea nu exploda în 


jurul lui, ci în interiorul lui, şi că, deşi era cataclismică, 
explozia nu era mai mare decât, să zicem, o nucă măricică. 
Apoi alb. 


Epilog 


Echipa de ştiri de la WHLM a câştigat un premiu Pulitzer 
pentru reportajul pe care l-a intitulat: "Ultima declaraţie a lui 
Dawes", difuzat în emisiunea de seară a ştirilor, şi pentru 
documentarul de o jumătate de oră, prezentat după trei 
săptămâni. Documentarul a fost intitulat "Şantier în lucru" şi a 
examinat necesitatea — sau lipsa necesităţii — construirii 
derivaţiei 784. Documentarul a subliniat că unul dintre 
motivele pentru care era construită derivaţia nu avea nici o 
legătură cu şabloanele traficului, cu scurtarea navetei sau cu 
orice altceva de natură practică. Municipalitatea trebuia fie să 
construiască anual un anumit număr de kilometri de şosea, 
fie să piardă fonduri federale de investiţie în toate 
construcţiile interstatale. lar municipalitatea alesese să 
construiască. Documentarul mai subliniase că municipalitatea 
începuse în mod discret un litigiu împotriva văduvei lui Barton 
George Dawes, pentru a recupera o parte cât mai mare din 
banii pe care-i plătise. In urma protestelor publice 
zgomotoase, diferendul respectiv fusese abandonat. 
Instantanee ale ruinei casei fură expediate prin Associated 
Press şi cele mai multe ziare din ţară le reproduseră. In Las 
Vegas, o tânără care se înscrisese recent la o şcoală de busi- 
ness văzu fotografiile în timpul pauzei de prânz şi leşină. 

În pofida fotografiilor şi articolelor, lucrul la derivație 
continuă şi se încheie după optsprezece luni, înainte de 
termen. Deja, majoritatea locuitorilor din oraş uitase de 
documentarul "Şantier în lucru", iar reporterii locali, inclusiv 
câştigătorul Pulitzer, David Albert, se ocupau de alte subiecte 
şi de alte cruciade. Totuşi, puţini telespectatori care văzuseră 
reportajul iniţial, cel difuzat în emisiunea de seară a ştirilor, l- 
au uitat vreodată; ei şi-l aminteau chiar şi după ce detaliile 


asociate li se înceţoşaseră în minte. 

Obiectivul arată o casă cu un etaj din suburbii, albă şi 
banală, având în dreapta o alee asfaltată care ducea la 
garajul pentru o maşină. O casă drăguță, dar complet banală. 
In nici un caz o casă după care să întorci capul, dacă te plimbi 
duminica. Insă fereastra ei de la stradă este spartă. Două 
arme, o carabină şi un pistol, apar zburând dinăuntru şi cad în 
zăpadă. Pentru o secundă, vezi braţul care le-a aruncat, cu 
degetele ridicate fără vlagă, aidoma mâinii unui om care se 
îneacă. Vezi fum alb ridicându-se în jurul casei, probabil gaze 
lacrimogene. Apoi urmează o erupție uriaşă de flăcări 
portocalii şi toţi pereţii casei par să se bombeze spre exterior 
într-o convexitate imposibilă, ca în desenele animate, se aude 
o detonare teribilă şi camera de filmare se cutremură puţin, 
parcă de oroare. Periferic, privitorul îşi dă seama că garajul a 
fost distrus dintr-o singură explozie. Pentru o clipă se pare (şi 
reluările cu încetinitorul demonstrează că impresia de 
moment a ochiului a fost corectă) că acoperişul casei s-ar fi 
ridicat de pe grinzi ca o rachetă purtătoare Saturn. După 
aceea, întreaga casă explodează în exterior şi în sus, ţigle 
zboară, bucăţi de lemn se ridică în văzduh şi revin pe pământ 
ceva care seamănă cu o cuvertură se contorsionează leneş 
prin aer ca un covor fermecat şi sfărâmăturile răpăie pe sol, 
într-o darabană asurzitoare, în contrapunct. 

Tăcere şi neclintire. 

Apoi chipul şocat şi brăzdat de lacrimi al lui Mary Dawes 
umple ecranul; ea priveşte cu stupoare ameţită şi oripilată la 
pădurea de microfoane care îi sunt împinse în faţă, şi am fost 
aduşi în siguranţă, încă o dată, înapoi la problemele omeneşti. 

SFARŞIT