Stephen King — Salem's Lot

Stephen King 


SALEM' LOT 
(1975) 


PROLOG 


Ce cauţi, prieten vechi? 

După atâţia ani petrecuţi departe, te-ai întors 
Cu idolii cărora li te-ai închinat 

Sub ceruri străine 

Prea departe de ţinuturile tale. 

GIORGIOS SEFERIS 


1 


Aproape toţi credeau că erau tată şi fiu. 

Au traversat ţara cu întreruperi, rătăcind nu prea hotărâți 
înspre sud-vest, într-un Citroen vechi, evitând, când puteau, 
autostrăzile. S-au oprit în trei locuri înainte de a ajunge la 
destinaţie: întâi la Rhode Island, unde bărbatul înalt şi brunet 
a lucrat într-o fabrică de textile; apoi în Youngstown, Ohio, 
unde a muncit trei luni pe o rampă de asamblare a 
tractoarelor; şi, în cele din urmă, într-un orăşel californian 
lângă graniţa cu Mexicul, unde a lucrat la o staţie de benzină 
şi a reparat maşini străine, bucurându-se de un succes care 
pentru el însuşi a fost surprinzător şi satisfăcător. 

Oriunde s-ar fi oprit, cumpăra un ziar din Portland, Maine, 
intitulat Press-Herald, în care căuta articole referitoare la un 
orăşel din sudul statului Maine, numit Jerusalem's Lot şi la 
zonele învecinate. Din când în când erau şi asemenea 
articole. 

În timpul petrecut în camerele de hotel înainte de a 
ajunge la Central Falls, Rhode Island, creionase schiţa unui 
posibil roman, pe care o expediase agentului său literar. Se 
bucurase de oarecare succes, ca romancier, în urmă cu un 
milion de ani, într-o vreme când întunericul încă nu-i 
acoperise viaţa. Agentul a dus schiţa la ultimul său editor, 


care şi-a exprimat un interes politicos, însă nu şi dorinţa de a- 
i oferi o sumă în avans pentru cartea care ar fi urmat să fie 
scrisă. „Te rog" şi „mulţumesc" încă nu costă nimic, i-a spus 
băiatului, în timp ce rupea în bucăţi scrisoarea agentului. A 
spus-o fără prea multă amărăciune şi s-a apucat totuşi să 
scrie romanul. 

Băiatul nu vorbea prea mult. Chipul său era permanent 
încordat, iar ochii îi erau întunecaţi - de parcă ar fi scrutat 
mereu un orizont interior sumbru. In bufetele şi la staţiile de 
benzină unde opreau, era politicos şi nimic mai mult. Părea că 
nu doreşte să-l scape din ochi pe bărbatul cel înalt şi devenea 
nervos chiar şi atunci când acesta se ducea doar până la 
toaletă. Refuza cu încăpățânare să vorbească despre oraşul 
cu numele Jerusalem's Lot, deşi, din când în când, bărbatul 
încerca să aducă subiectul în conversaţie. Şi nici nu voia să se 
uite la ziarele din Portland pe care, uneori, bărbatul le lăsa 
intenţionat în jur. 

Când cartea a fost terminată, locuiau într-o căsuţă pe 
plajă, departe de autostradă şi obişnuiau să înoate deseori în 
Pacific. Apele lui erau mai calde decât ale Atlanticului; şi mai 
prietenoase. Nu aveau amintiri. Băiatul a început să se 
bronzeze. 

Deşi aveau bani suficienţi să-şi poată permite trei mese 
zdravene pe zi şi un acoperiş solid deasupra capului, bărbatul 
începuse deja să se simtă deprimat şi să aibă îndoieli dacă 
viaţa pe care o duceau era o viaţă bună. li dădea lecţii 
băiatului; şi băiatul părea a nu simţi lipsa unui sistem 
educaţional organizat (căci era inteligent şi studios, aşa cum 
fusese şi bărbatul la vremea lui). Însă nu credea că refuzul de 
a discuta problemele legate de 'salem's Lot îi făceau vreun 
bine băiatului. Uneori, noaptea, ţipa în somn şi arunca 
păturile pe jos. 

Sosi o scrisoare de la New York. Agentul bărbatului cel 
înalt spunea că editura Random House îi oferea 12.000 de 
dolari în avans şi că era aproape sigură lansarea festivă a 
cărţii. Era în regulă? 

Era. 

Bărbatul îşi abandonă slujba de la staţia de benzină şi, 
împreună cu băiatul, a trecut graniţa. 


2 


Los Zapatos, denumire care înseamnă „pantofii" (nume ce 
îi făcea, fără nici un motiv, plăcere bărbatului) era un sătuc 
aşezat nu departe de ocean. Nu prea erau turişti pe acolo. 
Drumul de acces nu era bun. Satul nu avea ieşire la ocean 
(trebuia să mergi cinci mile înspre vest ca să ajungi la el) şi 
nici nu existau locuri istorice de interes. De asemenea, 
cârciuma era infestată cu gândaci negri şi singura curvă din 
zonă era o mama-mare de cincizeci de ani. 

Afară, acum din Statele Unite, o linişte aproape 
nepământeană se pogorâse asupra vieților lor. Pe cer zburau 
puţine avioane, nu existau şosele cu taxă de intrare şi nimeni 
nu avea maşini electrice de tuns iarba (şi nici nu-şi dorea să 
aibă vreuna) pe o rază de o sută de mile. Aveau un aparat de 
radio, dar acesta emitea numai zgomote lipsite de sens; 
programele de ştiri erau toate în limba spaniolă, pe care 
băiatul începuse s-o înţeleagă, dar care era - şi va fi 
întotdeauna - de nedesluşit pentru bărbat. Toată muzica 
difuzată părea a fi numai operă. Uneori, noaptea, reuşeau să 
prindă un post de muzică pop din Monterey, întrerupt de 
accentele turbate ale lui Wolfman Jack, însă transmisia nu era 
deloc una din cele mai bune. Singurul motor pe care îl auzeau 
în jur era cel al tractorului străvechi, cu înfăţişare ciudată, al 
unui ţăran din sat. Când bătea vântul, puteau auzi zgomotul 
lui stins, ca un sughiţ neregulat, ca un spirit neliniştit. Işi 
scoteau apa din fântână cu găleata. 

O dată sau de două ori pe lună (şi nu întotdeauna 
împreună) luau parte la slujba ţinută în bisericuţa din 
localitate. Nici unul nu înţelegea ceremonia, dar se duceau 
totuşi. Câteodată bărbatul moţăia în căldura sufocantă, 
legănat de ritmurile egale şi cunoscute şi de vocile care 
psalmodiau. Într-o duminică băiatul ieşi pe prispa şubredă din 
spatele casei, unde bărbatul lucra la un nou roman şi îi spuse 
şovăitor că a vorbit cu preotul despre posibilitatea de a intra 
în sânul bisericii. Bărbatul îl aprobă şi apoi îl întrebă dacă ştie 
suficient de bine limba spaniolă pentru a urma cursurile. 


Băiatul răspunse că nu crede că acesta ar putea fi un 
impediment. 

O dată pe săptămână bărbatul făcea un drum de patruzeci 
de mile ca să cumpere ziarul din Portland, Maine, care 
întotdeauna era vechi de cel puţin o săptămână şi uneori era 
îngălbenit cu urină de câine. La două săptămâni după ce 
băiatul îl anunţase despre intenţiile sale, a descoperit un 
articol referitor la 'salem's Lot şi la un oraş din Vermont, 
numit Momson. În articol se menţiona şi numele bărbatului 
cel înalt. 

Lăsă ziarul la vedere, fără să nutrească vreo speranţă că 
băiatul l-ar fi citit. Articolul îl tulbura din mai multe motive. Nu 
se terminase încă în 'salemi's Lot. Aşa se părea. 

O zi mai târziu, băiatul se apropie de el cu ziarul în mână, 
împăturit în aşa fel încât să poată fi observat titlul: 

Oraş Fantomă în Maine? 

— Mi-e frică, spuse. 

— Şi mie îmi este, răspunse bărbatul cel înalt. 


3 


ORAŞ FANTOMĂ ÎN MAINE? 
— de John Lewis - 
Reporter la Press-Herald 


JERUSALEM'S LOT '- jJerusalem's Lot este un orăşel situat la 
est de Cumberland şi la 20 de mile nord de Portland. Nu este 
primul oraş din istoria Americii care să sece, pur şi simplu şi 
apoi să dispară şi probabil că nici nu va fi ultimul, însă cazul 
lui este unul din cele mai ciudate întâlnite până acum. 
Oraşele fantomă sunt obişnuite în sud-vestul american, unde 
comunităţile se dezvoltau aproape peste noapte în jurul 
zăcămintelor bogate de aur şi argint şi apoi dispăreau la fel 
de iute, când filonul de minereu seca, lăsând în urmă-le 
magazine şi hoteluri şi baruri pustii, care putrezeau în gol în 
liniştea nesfârșită a deşertului. 

In New England, singurul caz asemănător cu abandonarea 
misterioasă a oraşului Jerusalem's Lot, sau 'salem's Lot, cum îl 


numesc deseori localnicii, pare a fi fost cel al unui orăşel din 
Vermont, Momson. În vara lui 1923, Momson a secat şi a 
dispărut, iar toţi cei 312 locuitori au dispărut o dată cu el. Mai 
există casele şi câteva clădiri din central comercial al 
oraşului, însă nu au mai fost locuite din vara aceea, de acum 
cincizeci şi doi de ani. Din unele case a fost scos mobilierul, 
dar majoritatea sunt încă mobilate, de parcă, în mijlocul 
activităţilor cotidiene, a bătut un vânt mare şi a suflat toţi 
oamenii de acolo. Intr-una din case fusese pusă masa pentru 
cină, având chiar în centrul ei o vază cu flori de multă vreme 
uscate. În alta, în dormitorul de la etaj, paturile erau făcute, 
de parcă oamenii de acolo tocmai s-ar fi pregătit de culcare. 
In magazinul local, un cupon de stofă mucegăită a fost 
descoperit pe tejghea, iar preţul de 1,22 $ fusese înregistrat 
la casă. In casa de bani, cercetătorii au găsit 50 de dolari, 
neatinşi. 

Celor din regiune le place să distreze turiştii făcând aluzii 
la faptul că oraşul este bântuit de stafii - şi că acesta, zic ei, 
este motivul pentru care a rămas nelocuit. Un motiv mai 
plauzibil este acela că Momson este situat într-un colţ uitat al 
statului, departe de orice drum principal. Nimic din acest oraş 
nu îl deosebeşte de o sută de alte oraşe - desigur, cu excepţia 
dispariţiei subite a locuitorilor săi. 

Cam acelaşi lucru poate fi spus şi despre Jerusalem's Lot. 
La recensământul din 1970, 'salem's Lot avea 1.319 locuitori, 
o creştere de 67 de suflete în cei zece ani trecuţi de la 
recensământul anterior. Este o aşezare întinsă, confortabilă, 
numită pe scurt, Lot, de foştii săi locuitori, unde aproape 
niciodată nu s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Singurul 
lucra despre care discutau bătrânii adunaţi periodic în parc şi 
în jurul focului din Piaţa Agricolă Crossen, era Focul din '51, 
când un chibrit aruncat la întâmplare a declanşat cel mai 
mare incendiu din istoria statului. 

Dacă cineva voia să-şi petreacă liniştit anii de pensie într- 
un orăşel de ţară, unde nimeni nu se amesteca în treburile 
altuia şi unde cel mai important eveniment era tombola cu 
prăjituri organizată de Asociaţia Doamnelor, atunci Lot ar fi 
fost cea mai bună alegere. Din punct de vedere demografic, 
recensământul din 1970 a indicat o structură cunoscută atât 


sociologilor, cât şi oricărui vechi locuitor al oricărui orăşel din 
statul Maine: mulţi bătrâni, destui săraci şi mulţi tineri care 
părăseau oraşul cu diploma în buzunar şi nu se mai întorceau 
vreodată. 

Dar, acum mai bine de un an, ceva neobişnuit a început să 
se petreacă în Jerusalem's Lot. Oamenii au început să dispară. 
Bineînţeles că cea mai mare parte din aceştia nu au dispărut 
în adevăratul sens al cuvântului. Fostul şerif al oraşului, 
Parkins Gillespie, locuieşte în Kittery, împreună cu sora lui. 
Charles James, proprietarul staţiei de benzină de peste drum 
de farmacie, conduce acum un atelier de reparaţii în 
Cumberland. Pauline Dickens s-a mutat în Los Angeles şi 
Rhoda Curless lucrează la Misiunea Sfântului Matei din 
Portland, Lista "nedispariţiilor" ar mai putea continua. 

Ce este extrem de ciudat în legătură cu aceşti oameni 
descoperiţi, este reticenţa - sau incapacitatea - lor unanimă 
de a vorbi despre Jerusalem's Lot şi despre ce s-a întâmplat 
acolo, dacă, într-adevăr, s-a întâmplat ceva. Parkins Gillespie 
s-a uitat indiferent la mine, şi-a aprins o ţigară şi a zis: „Pur şi 
simplu am hotărât să plec". Charles James pretinde că a fost 
obligat să plece, deoarece afacerea lui s-a stins o dată cu 
oraşul. Pauline Dickens, care a fost ani de zile chelneriţă la 
Excellent Cafe nu a răspuns scrisorii pe care i-am trimis-o. lar 
domnişoara Curless refuză să rotească vreun cuvânt despre 
'salem's Lot. Unele din dispariţii pot fi explicate prin supoziţii 
şi puţină muncă de cercetare. Lawrence Crockett, agentul 
imobiliar din localitate, care a dispărut împreună cu soţia şi 
fiica lui, a lăsat în urmă-i un număr de afaceri şi tranzacţii de 
terenuri îndoielnice, inclusiv o operaţiune hazardată 
referitoare la o bucată de teren din Portland, pe care se 
construieşte acum Portland Mall şi Centrul Comercial. Soții 
Royce McDougall, aflaţi de asemenea printre cei dispăruţi, îşi 
pierduseră băieţelul la începutul acelui an, aşa că nu mai era 
nimic care să-i reţină în oraş. Ar putea fi oriunde. Şi alţii pot fi 
incluşi în această categorie. Teoria Şefului Poliţiei Statale, 
Peter McFee sună astfel: „Am luat urma multor oameni din 
Jerusalem's Lot - însă acesta nu este singurul oraş din Maine 
de unde au dispărut locuitorii. De exemplu, Royce McDougall 
a plecat după ce a împrumutat bani de la o bancă şi două 


companii financiare... după părerea mea, era o pasăre de 
noapte, care s-a hotărât să iasă un timp la iveală. Într-una din 
zile, anul acesta sau la anul, va folosi una din cărţile de credit 
pe care le are în portofel şi cei de la departamentul de 
repunere în posesie vor ateriza pe el cu ambele picioare o 
dată. În America, persoanele dispărute sunt la fel de banale 
ca şi plăcinta cu cireşe. Trăim într-o societate motorizată. 
Oamenii îşi pun totul la bătaie şi se mută o dată la doi-trei ani. 
Câteodată uită să lase adresa unde s-au mutat. Mai ales 
pungaşii." 

Şi totuşi, în ciuda cuvintelor încăpăţânate şi practice ale 
Căpitanului McFee, există încă în Jerusalem's Lot întrebări la 
care nu s-a răspuns. Au dispărut şi Henry Petrie, împreună cu 
soţia şi fiul său, iar domnul Petrie, director al Companiei de 
Asigurări Prudential, nu este ceea ce am numi un pungaş. 
Antreprenorul de pompe funebre din oraş, bibliotecarul din 
oraş şi cosmeticianul din oraş se află şi ei în dosarul celor cu 
adresa necunoscută. Şi lista este tulburător de lungă. 

În oraşele învecinate a început deja campania de zvonuri, 
care constituie întotdeauna preludiul legendei. Se spune că 
'salem's Lot este bântuit de stafii. Se mai spune că uneori se 
pot vedea lumini colorate care se rotesc în jurul liniilor de 
înaltă tensiune care intersectează oraşul, şi dacă ai emite 
ipoteza că locuitorii din Lot au fost răpiți de un OZN, nimeni 
nu ar râde. S-a mai vorbit şi despre un „sabat negru" al unor 
tineri care practicau magia neagră şi, poate, au atras mânia 
lui Dumnezeu Însuşi asupra oraşului care poartă numele celui 
mai sfânt oraş din Ţara Sfântă. Alţii, cu înclinații mai puţin 
supranaturale, au amintit de tinerii „dispăruţi" în regiunea 
Houston, Texas, cu trei ani în urmă şi care au fost apoi 
descoperiţi în nişte gropi comune înspăimântătoare. Dacă 
vizitaţi 'salem's Lot, vă puteţi da seama că aceste speculaţii 
sunt mult exagerate. Nici un magazin nu mai este deschis. 
Ultimul care şi-a închis porţile în ianuarie a fost farmacia şi 
dugheana de mărunţişuri a lui Spencer. Magazinul Agricol al 
lui Crossen, fierăria, magazinul de mobilă al lui Barlow şi 
Straker, cafeneaua Excellent şi chiar clădirea care adăpostea 
birourile municipalităţii au uşile acoperite cu scânduri. Noua 
şcoală elementară este goală şi la fel este şi liceul, construit 


în 1967 şi în care învățau copii din trei oraşe. Mobilierul şi 
cărţile au fost mutate în localuri convenabile din Cumberland, 
în urma unui referendum care a avut loc în celelalte oraşe din 
zonă, însă se pare că nici un copil din 'salem's Lot nu va veni 
la cursuri atunci când va începe noul an şcolar. Nu mai există 
nici un copil; ci doar magazine părăsite, case abandonate, 
peluze cu iarba neîngrijită, străzi şi alei pustii. Poliţia statului 
ar dori să localizeze sau, măcar, să primească veşti şi de la 
alţi locuitori ai oraşului: John Groggins, pastor al Bisericii 
Metodiste din Jerusalem's Lot; Părintele Donald Callahan, 
preot în parohia bisericii Sfântul Andrei; Mabel Werts, văduvă, 
care deţinea funcţii importante în cadrul bisericii şi în 
comunitate; soţii Lester şi Harriet Durham, care lucrau 
împreună la Fabrica de Ţesături Gates; Eva Miller, 
proprietăreasa pensiunii din oraş... 


4 


La două luni după apariţia acestui articol, băiatul a fost 
primit în sânul bisericii. S-a spovedit pentru prima oară şi a 
mărturisit totul. 


5 


Preotul satului era un bătrân cu părul alb şi cu chipul 
acoperit de o reţea de riduri. Pe obrazul bronzat, ochii îi 
străluceau surprinzător de lacomi şi plini de viaţă. Erau ochi 
albaştri, irlandezi. Când bărbatul cel înalt sosi acasă la el, 
preotul stătea pe prispă şi bea ceai. Un alt bărbat, îmbrăcat în 
costum, cu aspect de orăşean, se afla alături, în picioare. 
Părul acestuia era pieptănat cu cărare pe mijloc şi pomădat, 
într-o manieră care amintea de fotografiile-portret din 1890. 

Acesta din urmă rosti cu o voce înţepată: 

— Sunt Jesus de la rey Munoz. Părintele Gracon m-a rugat 
să traduc, căci dânsul nu ştie engleza. Părintele Gracon a 
făcut un mare serviciu familiei mele, despre care nu am 
libertatea să vorbesc. De asemenea, buzele mele sunt mute 


şi în privinţa problemei pe care doreşte să o discute acum. 
Sunteţi de acord? 

— Da. 

Strânse mâna lui Munoz şi apoi pe cea a lui Gracon. 
Gracon răspunse în spaniolă şi surâse. Nu mai avea decât 
cinci dinţi în gură, însă surâsul îi era luminos şi vesel. 

— Întreabă: Vreţi o ceaşcă cu ceai? Este ceai verde. Foarte 
răcoritor. 

— Minunat. Mulţumesc. 

După schimbul de amabilităţi, preotul spuse: 

— Băiatul nu este fiul dumneavoastră. 

— Nu. 

— Spovedania lui a fost foarte ciudată. De fapt, de când 
sunt preot, nu am auzit niciodată o spovedanie mai ciudată. 

— Nu mă mir. 

— A plâns, spuse Părintele Gracon, sorbindu-şi ceaiul. Un 
plâns profund şi cutremurător, venit din străfundurile 
sufletului. Trebuie să vă pun întrebarea pe care această 
spovedanie a stârnit-o în inima mea? 

— Nu, spuse bărbatul cel înalt, pe un ton neutru. Nu 
trebuie. Spune adevărul. 

Gracon dădea din cap încă înainte de a fi tradus Munoz, 
iar trăsăturile chipului său căpătaseră o expresie gravă. Se 
aplecă înainte, cu mâinile prinse între genunchi şi vorbi mult 
timp. Munoz îl asculta foarte atent, nelăsând nici una din 
emoţii să i se oglindească pe faţă. Când preotul isprăvi, 
Munoz spuse: 

— Zice că în lumea asta există multe lucruri stranii. Cu 
patruzeci de ani în urmă, un ţăran din El Graniones i-a adus o 
șopârlă care ţipa ca o femeie. A văzut un bărbat cu stigmate, 
semnele pasiunii Domnului nostru, şi acestui om îi curgea 
sânge din mâini şi picioare în Vinerea Patimilor. Spune că 
acesta este un lucru îngrozitor, un lucru al întunericului. Este 
important pentru dumneata şi pentru băiat. Mai ales pentru 
băiat. Îl roade pe dinăuntru. Spune... 

Gracon mai rosti câteva cuvinte. 

— Te întreabă dacă înţelegi ce ai făcut în acest Nou 
Jerusalem. 

— Jerusalem's Lot, spuse bărbatul cel înalt. Da, înţeleg. 


Gracon vorbi din nou. 

— Te întreabă ce ai de gând să faci. 

Bărbatul cel înalt clătina foarte încet din cap. 
— Nu ştiu. 

Gracon vorbi iarăşi: 

— Spune că se va ruga pentru voi. 


6 


O săptămână mai târziu se trezi din coşmar scăldat în 
sudoare şi îl strigă pe băiat. 

— Mă întorc, spuse. 

Băiatul păli. 

— Poţi să vii cu mine? îl întrebă bărbatul. 

— Mă iubeşti? 

— Da. Doamne Dumnezeule, da. 

Băiatul izbucni în plâns şi bărbatul îl cuprinse strâns în 
braţe. 


7 


Şi totuşi, nu mai putea să adoarmă. Chipuri cunoscute, şi 
totuşi necunoscute stăteau la pândă în umbre, învolburându- 
se înspre el ca nişte siluete acoperite de zăpadă; şi când 
vântul suflă, izbind creanga unui copac de acoperiş, sări din 
pat. 

Jerusalem's Lot. 

Închise ochii, îi acoperi cu un braţ şi toate amintirile îi 
reveniră clare în minte. Aproape că putea să vadă press- 
papier-ul din sticlă, un glob în interiorul căruia se stârneşte un 
viscol minuscul, dacă îl scuturi. 

'Salem's Lot... 


Partea | 
CASA LUI MARSTEN 


Nici un organism viu nu poate exista vreme îndelungată, 
păstrându-şi în acelaşi timp facultăţile mentale, în condiţii de 
realitate absolută; există teorii conform cărora chiar şi 
ciocârliile şi greierii visează. Hill House (Casa dintre Dealuri), 
nebună, stătea singură pe dealurile ei, păstrând întunericul 
înlăuntru-i; stătea acolo de optzeci de ani şi s-ar fi putut să 
mai stea încă optzeci. In ea, pereţii se ridicau înalţi şi drepţi, 
cărămizile se îmbinau uniform, duşumelele erau rezistente, şi 
o mână înţeleaptă zăvorâse uşile; numai tăcerea stăpânea 
lemnul şi piatra Casei dintre Dealuri şi orice ar fi fost ceea ce 
rătăcea prin ea, rătăcea în solitudine. 


SHIRLEY JACKSON 
Stafiile din Casa dintre Dealuri 


CAPITOLUL UNU 
BEN (I) 


1 


După ce a trecut de Portland, îndreptându-se înspre nord 
pe autostradă, Ben Mears a început să simtă fiorii deloc 
neplăcuţi ai emoţiei. Era 5 septembrie 1975, şi vara dădea 
ultimul ei mare bal. Copacii erau o explozie verde, albastrul 
cerului înalt era blând şi dulce. La marginea oraşului Falmouth 
a văzut doi băieţi pe un drumeag paralel cu calea ferată, cu 
undiţele puse pe umeri, aidoma unor carabine. 

Trecu pe prima bandă, încetini viteza la minimum admis 
pe autostradă şi începu să caute cu privirea orice i-ar fi putut 
stârni amintirile. La început nu descoperi nimic, apoi încercă 
să se întărească în faţa dezamăgirii aproape sigure ce avea 
să urmeze. Aveai şapte ani atunci. Asta înseamnă că apele au 
mai curs încă douăzeci şi cinci de ani pe sub pod. Locurile se 
schimbă. Ca şi oamenii. 

Pe atunci nu exista încă autostrada 295, cu patru benzi de 
circulaţie. Dacă voiai să ajungi la Portland de la Lot, trebuia să 
mergi pe Şoseaua 12 până la Falmouth, apoi pe Şoseaua 1. 
Vremea mergea înainte. 


Încetează cu tâmpeniile. 

Insă era greu să înceteze. Era greu să înceteze când... 

Din senin apăru o motocicletă mare care vâjâi pe lângă el, 
pe banda de depăşire. O conducea un puşti îmbrăcat în 
tricou. In spatele lui, o fată cu jachetă din pânză roşie şi 
ochelari uriaşi de soare cu lentile din oglindă. l-au tăiat calea 
puţin cam prea rapid, iar el a reacţionat pripit, apăsând cu 
putere pedala de frână şi acţionând claxonul cu ambele 
mâini. Motocicleta a accelerat, râgâind fum albăstriu din 
teava de eşapament, iar fata făcu înspre el cunoscutul gest 
tandru cu degetul mijlociu ridicat. 

Acceleră şi el, dorindu-şi să fumeze o ţigară. Mâinile îi 
tremurau uşor. Motocicleta aproape că nu se mai vedea 
acum, atât de repede mergea. Puştii. Puştii ăştia afurisiţi. 
Amintirile încercau să-l năpădească, amintiri de dată mai 
recentă. Le respinse. Nu mai condusese o motocicletă de doi 
ani. Şi avea de gând nici să nu mai conducă una vreodată. 

Cu coada ochiului surprinse o sclipire roşie în stânga 
drumului şi, când privi într-acolo, se simţi cuprins de un val de 
bucurie. Recunoscuse locul. Hambarul mare şi roşu se înălța 
pe un deal deasupra unui câmp cu trifoi; şi hambarul avea 
acoperişul vopsit în alb - chiar de la distanţa aceasta putea 
desluşi cum razele soarelui se strecurau prin braţele sfârlezei 
de vânt instalate pe acoperişul alb. Fusese acolo şi încă mai 
era acolo şi acum. Părea neschimbată. Poate că totul va fi 
bine. Apoi, copacii au ascuns privirii şi hambarul şi acoperişul 
cel alb şi girueta. 

Când autostrada intra în Cumberland, tot mai multe locuri 
începură să-i pară cunoscute. Traversa râul Royal, unde 
pescuise păstrăvi şi ştiuci mici în copilărie. Trecu pe lângă un 
pâlc de copaci printre ramurile cărora surprinse imagini 
fragmentare ale satului Cumberland. Mai departe se zărea - 
turnul de apă al Cumberland-ului, cu uriaşa lozincă pictată pe 
el: „Păstraţi statul Maine nepoluat". Mătuşa Cindy obişnuia să 
spună că sub această lozincă ar trebui scris şi: „Faceţi 
donaţii". 

Emoţiile de la început îl cuprinseră din nou şi acceleră, 
căutând din priviri semnul. Şi acesta apăru, după alte cinci 
mile, sclipind cu litere verzi, fosforescente: 


ŞOSEAUA 12 - JERUSALEM'S LOT - CUMBERLAND 


Pe neaşteptate, întunericul puse stăpânire pe gândurile 
lui, înăbuşindu-i veselia, aşa cum nisipul înăbuşă flăcările. 


20 
CASA LUI MARSTEN 


Asemenea schimbări bruşte ale stării sale de spirit 
deveniseră ceva obişnuit de când (mintea-i încercă să 
rostească numele Mirandei, însă nu îi îngădui) se întâmplase 
tragedia şi ştia cum să le evite, însă bezna de acum pogorâse 
asupra lui cu o putere atât de sălbatică, încât îl năucise. 

Ce făcea acum, întorcându-se într-un oraş unde locuise 
patru ani, pe vremea când era copil, şi încercând să recapete 
ceva pierdut în mod irevocabil? Ce magie anume se putea 
aştepta să recâştige mergând pe drumurile pe care mersese 
odinioară, în copilărie, drumuri care probabil că acum erau 
asfaltate şi îndreptate, iar copacii de pe margini au fost tăiaţi 
şi trotuarele sunt acoperite cu cutii goale de bere aruncate de 
turişti? Magia dispăruse, fie ea albă sau neagră. Se isprăvise 
totul în acea noapte, când a pierdut controlul motocicletei şi 
atunci a apărut camionul galben care se apropia, se apropia 
tot mai tare, apoi ţipătul soţiei sale, Miranda, retezat brusc, 
când... 

leşirea de pe autostradă s-a ivit pe partea dreaptă şi, o 
clipă, se gândi să treacă pe lângă ea, să-şi continue drumul 
spre Chamberlain sau Lewiston, să se oprească undeva să 
mănânce şi apoi să se întoarcă, să plece înapoi. Insă unde 
anume înapoi? Acasă? Ridicol. Dacă exista pentru el aşa ceva, 
atunci aici era. Chiar dacă numai pentru patru ani în trecut, 
aici era acasă. 

Semnaliza, reduse viteza Citroen-ului şi urcă pe rampă. 
Ajuns aproape în vârful ei, unde rampa autostrăzii se îmbina 
cu Şoseaua 12 (care în apropierea oraşului devenea Jointer 
Avenue), ridică ochii înspre linia orizontului. Ceea ce a văzut 
acolo îl făcu să apese pedalele de frână cu ambele picioare. 


Citroen-ul se cutremură din toate încheieturile şi se opri. 

Copacii, îndeosebi pini şi molizi, se ridicau în valuri blânde 
înspre est, părând a se aglomera pe cer, atât cât puteai 
cuprinde cu privirea. Oraşul nu se putea vedea de aici. Numai 
copacii şi, departe, unde aceşti copaci atingeau cerul, 
acoperişul ţuguiat al Casei lui Marsten. 

Se holbă fascinat la ea. Emoţii contradictorii îi traversau 
chipul cu iuţeală caleidoscopică. 

— Încă aici, murmură. Dumnezeule! 

Işi privi braţele. Pielea i se făcuse ca de găină. 


2 


Ocoli intenționat oraşul, intrând în Cumberland şi apoi 
întorcându-se în 'salem's Lot prin vest, pe Burns Road. Deja 
era uimit observând cât de puţine lucruri se schimbaseră aici. 
Erau câteva case noi pe care nu şi le amintea; chiar la 
intrarea în oraş apăruse cârciuma lui Dell şi două cariere de 
piatră noi. Mulţi dintre buştenii de esenţă tare fuseseră 
aruncaţi acolo. Insă vechiul semn de tinichea care indica 
drumul spre groapa de gunoi a oraşului era încă la locul lui, 
iar strada, nepavată încă, era plină de hârtoape şi urme 
adânci de roţi, şi, printr-o spărtură în frunzişul copacilor, se 
putea vedea Schoolyard Hill, unde pilonii Centralei de 
Electricitate a statului Maine se înşirau de la nord-vest spre 
sud-est. Ferma Griffen mai era încă acolo, doar hambarul 
fusese mărit. Se întreba dacă îşi mai îmbuteliau şi vindeau 
laptele. Simbolul fusese o vacă surâzătoare desenată sub 
marca: „Lapte extraordinar de la Fermele Griffen!" Zâmbi. Îşi 
înmuiase fulgii de porumb în mult lapte din acesta în căsuţa 
mătuşii Cindy. 

O luă la stânga, pe Brooks Road, trecu pe lângă porţile din 
fier forjat şi zidul scund din piatră care înconjura Cimitirul 
Harmony Hill, apoi cobori panta abruptă şi urcă pe partea 
cealaltă - partea cunoscută sub numele de Marsten's Hill. 

In vârf, drumul nu mai era străjuit de copaci. La dreapta 
se putea vedea oraşul - era prima oară acum când Ben ÎI 
cuprindea cu privirea. La stânga, Casa lui Marsten. Opri şi 


cobori din maşină. 

Era aceeaşi. Nici o schimbare, absolut nici una. Era ca şi 
când ar fi văzut-o ieri ultima oară. 

larba neîngrijită crescuse în curtea din faţă, acoperind 
dalele vechi, mâncate de geruri, care duceau la pridvor. 
Greierii ţiuiau în ea, iar lăcustele săreau, descriind parabole 
dezordonate. 

Casa domina oraşul. Uriaşă, complicat construită şi 
dărăpăânată. Ferestrele ii fuseseră acoperite cu şipci bătute la 
întâmplare, dându-i, astfel, aspectul sinistru al tuturor caselor 
vechi, care au fost mult timp nelocuite. Vopseaua fusese 
decolorată de vreme, casa fiind îmbrăcată acum într-un 
cenuşiu uniform. Furtunile smulseseră multe din ţigle şi 
zăpada spărsese colţul de vest al acoperişului principal, care 
avea acum un aspect prăbuşit, cocârjat. Un semn ciuntit de 
trecere interzisă era bătut în cuie pe stâlpul din partea 
dreaptă. 

Simţi o dorinţă puternică să păşească pe poteca acoperită 
cu - iarbă, pe lângă greierii şi lăcustele care ar fi făcut tumbe 
pe lângă pantofii lui, să urce în pridvor şi să privească printre 
scândurile bătute la întâmplare peste ferestre. Să arunce o 
privire în hol sau în camera din faţă. Poate chiar să încerce 
uşa. Şi, dacă nu era încuiată, să intre. 

Înghiţi greu şi se holbă la casă, hipnotizat, aproape. Casa 
se holbă înapoi la el cu indiferenţă imbecilă. 

Să mergi pe coridor, în nări cu mirosul de tencuială umedă 
şi tapet mucegăit, iar şoarecii să se zbenguiască prin ziduri. 
Trebuie să mai fie încă o mulţime de boarfe împrăştiate pe 
acolo şi ai putea să iei ceva, un Presse-papir, poate, şi să-l pui 
în buzunar. Apoi, la capătul coridorului, în loc să mergi 
înainte, în bucătărie, poţi să faci la stânga şi să urci scările, 
zgăriind cu picioarele varul care s-a cernut din tavan de-a 
lungul anilor. Erau paisprezece trepte, exact paisprezece. Insă 
cea din vârf era mai mică, de parcă ar fi fost special adăugată 
pentru a evita numărul nefast. Ajuns sus, te afli pe un coridor 
mai mic şi priveşti spre uşa închisă de la capătul lui. Şi dacă 
te îndrepţi spre ea, în timp ce priveşti parcă din afară cum 
uşa se apropie de tine şi devine tot mai mare, îţi poţi întinde 
mâna spre clanţa din argint, lipsită de luciu... 


Se îndepărtă de casă iar printre buzele întredeschise îi 
scăpă un şuierat uscat. Nu încă. Poate mai târziu, însă nu 
acum. Acum era suficient să ştie că totul mai era încă acolo. 
Şi că l-a aşteptat, îşi puse mâinile pe capota maşinii şi privi 
oraşul. Acolo putea afla cine se ocupa de Casa lui Marsten şi 
ar putea, eventual, să o închirieze. Şi-ar putea amenaja biroul 
în bucătărie, iar dormitorul, în salonaşul din faţă. Însă nu va 
urca la etaj. 

Decât dacă era absolut necesar. 

Se urcă în maşină, o porni şi începu să coboare dealul, 
spre Jerusalem's Lot. 


CAPITOLUL DOI 
SUSAN (I) 


1 


Stătea pe o bancă în parc, când îşi dădu seama că fata îl 
observa cu atenţie. Era foarte drăguță. Părul blond şi-l ţinea 
prins cu o eşarfă din mătase. Citea o carte, însă alături de ea 
se aflau un caiet de schiţe şi ceva care semăna cu un creion 
de cărbune. Era marţi, 16 septembrie, prima zi de şcoală şi 
parcul se golise ca prin farmec de elementele mai gălăgioase. 
Rămăseseră doar câteva mame cu bebeluşii lor, câțiva 
bătrâni, aşezaţi lângă monumentul eroilor din război şi fata 
aceasta de pe banca din umbra pestriță a unui ulm bătrân şi 
noduros. 

Ea ridică ochii şi îl văzu. Pe chip i se aşternu o expresie de 
uimire şi îndoială. Se uită la cartea pe care o ţinea în mâini; 
privi la el din nou şi dădu să se ridice; se răzgândi; se ridică; 
se aşeză iarăşi. 

Se ridică el şi se îndreptă spre ea, tot cu o carte în mână, 
un western broşat. 

— Bună, spuse amabil. Ne cunoaştem? 

— Nu, zise ea. Adică... eşti Benjamin Mears, aşa-i? 

— Aşa-i. 

Işi arcui sprâncenele. 

Ea începu să râdă nervos, fără să-i întâlnească decât în 
treacăt privirea, în încercarea de a descifra barometrul 


intenţiilor lui. Era evident că nu era obişnuită să stea de vorbă 
cu bărbaţi străini în parc. 

— Am crezut că văd o stafie. 

Ridică volumul pe care îl ţinea în poală. El observă că pe 
partea opusă cotorului, paginile purtau ştampila „Biblioteca 
Publică - Jerusalem's Lot". Cartea era Air Dance, al doilea 
roman al său. Ea îi arătă fotografia lui pe supracopertă, 
fotografie veche deja de patru ani. Chipul său avea trăsături 
adolescentine şi era înfiorător de serios - ochii erau două 
diamante negre. 

— Din asemenea începuturi lipsite de importanţă se nasc 
dinastiile, spuse el. 

Deşi era o remarcă glumeaţă, aruncată la întâmplare, 
cuvintele au răsunat straniu, ca o profeție. În spatele lor, 
câţiva copii care de-abia învăţaseră să umble se bălăceau 
fericiţi în bazin şi una din mame îi spunea lui Roddy să nu-şi 
mai împingă sora atât de sus. Cu toate acestea sora zbura în 
leagăn, cu fustita zbătându-i-se, încercând să atingă cerul. 
Această clipă şi-a reamintit-o el peste ani, de parcă fusese 
tăiată o felie mică din tortul timpului. Dacă nu se aprinde 
nimic între doi oameni, un asemenea moment pur şi simplu îşi 
regăseşte locul în ruinele amintirii. 

Atunci ea izbucni în râs şi îi întinse cartea. 

— Vrei să-mi dai un autograf, te rog? 

— Pe o carte de la bibliotecă? 

— O s-o cumpăr de la ei şi apoi o s-o înlocuiesc. 

Găsi un creion mecanic în buzunar, deschise cartea la a 
doua pagină şi o întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Susan Norton. 

Scrise repede, fără să gândească: Pentru Susan Norton, 
cea mai drăguță fată din parc. Cu simpatie, Ben Mears. 
Adăugă şi data sub semnătură. 

— Acum va trebui s-o furi, spuse, înapoindu-i-o. Din păcate 
Air Dance nu se mai tipăreşte. 

— Voi mai găsi un volum la anticariatele din New York. 

Şovăi, şi de această dată îl privi mai mult în ochi: 

— E o carte nemaipomenit de bună. 

— Mulţumesc. Când mă uit la ea, mă întreb cum de a fost 


publicată. 

— Te uiţi des la ea? 

— Mda, însă încerc să mă las. 

Ea îi surâse şi amândoi au izbucnit în râs şi aşa lucrurile 
au devenit mai naturale. Mai târziu s-a gândit cât de uşor, s-a 
întâmplat totul, cât de blând. Însă gândul acesta nu a fost 
niciodată uşor de suportat. Aducea cu sine ideea de destin, 
deloc orb, ci echipat bine cu intenţii de a-i măcina pe bieţii 
muritori neajutoraţi între uriaşele pietre de moară ale 
universului, pentru a coace o pâine necunoscută. 

— Am citit şi Conway's Daughter. Mi-a plăcut. Bănuiesc că 
astfel de lucruri ţi se spun tot timpul. 

— Aproape niciodată, răspunse el cu sinceritate. 

Şi Mirandei îi plăcuse Conway's Daughter, însă mulţi dintre 
prietenii săi nu au vrut să-şi exprime nici o părere, iar 
majoritatea criticilor abia dacă au luat-o în seamă. Recenziile 
au fost făcute de mântuială. Asta este. Aceasta era raţiunea 
de a fi a criticilor. Nu mai era acţiune. Totul era onanie. 

— Ei bine, mie mi-a plăcut. 

— Ai citit ultima apariţie? 

— Billy Said Keep Going? încă nu. Domnişoara Coogan de 
la farmacie zice că este destul de scabroasă. 

— Pe dracu', e aproape puritană, spuse Ben. Limbajul este 
dur şi colorat, însă atunci când povesteşti despre băieţi ne- 
educați de la ţară, nu poţi să... uite ce e, hai să-ți iau o 
îngheţată, sau ce vrei. Mie mi s-a făcut poftă să mănânc una. 

Ea îi cercetă privirea a treia oară. Apoi surâse cu căldură: 

— Sigur, mi-ar face plăcere. Cele mai bune sunt la 
Spencer. 

Aşa a început totul. 


2 


— Aceea e domnişoara Coogan? 

Întrebarea o puse Ben, pe un ton scăzut. Se uita la o 
femeie înaltă şi uscăţivă, care purta un şorţ roşu din nylon 
peste uniforma albă. Părul, albăstriu de la eau d'argent-ul cu 
care se limpezise, era aranjat în valuri care sugerau treptele 


unei scări. 

— Ea este. Are un cărucior pe care îl duce la bibliotecă în 
fiecare seară de joi. Completează fişe de rezervă cu 
kilogramele şi o înnebuneşte pe domnişoara Starcher. 

Stăteau cocoţaţi pe scaunele înalte, îmbrăcate în piele 
roşie, din jurul tejghelei. El sorbea un sirop de ciocolată; alei 
era din căpşuni. Magazinul lui Spencer era folosit şi drept 
autogara pentru cursele locale şi, astfel, printr-o arcadă 
demodată, împodobită cu spirale, puteau observa sala de 
aşteptare, unde un tânăr singuratic, în uniformă albastră de 
aviator, stătea mohorât, cu valiza între picioare. 

— Nu pare prea fericit că pleacă, acolo unde o fi plecând, 
nu? spuse ea, urmărindu-i privirea. 

— Îmi închipui că i s-a terminat permisia, zise Ben. Acum, 
gândi el, o să mă întrebe dacă am făcut armata. 

Dar, în loc de aceasta: 

— Într-una din zilele astea, o să iau şi eu autobuzul de 
10,30. Adio, 'salem's Lot. Probabil că o să fiu şi eu tot atât de 
ursuză ca şi puştiul ăsta. 

— Unde vrei să pleci? 

— Cred că la New York. Să aflu dacă sunt în stare să-mi 
câștig singură pâinea. 

— De ce nu încerci aici? 

— În Lot? lubesc acest oraş. Problema însă o constituie 
părinţii mei. Ar încerca tot timpul să se amestece în viaţa mea 
şi n-aş suporta asta. lar oraşul nu prea are ce oferi unei tinere 
care vrea să facă o carieră. 

Ridică din umeri şi îşi înclină capul ca să apuce paiul din 
pahar. Gâtul îi era bronzat, muşchii netezi şi armonioşi. Purta 
o bluză imprimată în multe culori, prin care se ghicea o 
siluetă frumoasă. 

— Şi ce vrei să faci? 

Ridică din nou din umeri: 

— Am obţinut licenţa la Universitatea din Boston... nu 
valorează nici măcar cât hârtia pe care este tipărită. Arte - 
principal, engleză - secundar. Cu asta mă încadrez clar în 
categoria idioţilor educați. Nu sunt pregătită nici măcar să 
decorez un birou. Colegele mele de liceu au acum slujbe 
grase de secretare. Eu personal n-am reuşit să trec de 


primele cursuri de dactilografie. 

— Şi atunci? 

— Oh... poate că mă voi angaja la o editură, zise ea pe un 
ton nehotărât. Sau la vreo revistă... poate la o agenţie de 
publicitate. Acolo unde este nevoie de cineva în stare să 
deseneze la comandă. Pot să fac asta. Am o mapă cu desene. 

— Ai şi oferte? 

— Nu... nu. Dar... 

— Nimeni nu se duce la New York fără oferte, spuse. 
Crede-mă. O să-ţi toceşti tălpile degeaba. 

Surâse tulburată: 

— Cred că tu trebuie să ştii mai bine. 

— Ţi-ai vândut vreo lucrare aici? 

— O, da. 

Izbucni în râs. 

— Cea mai mare vânzare de până acum a fost la Cinex 
Corporation. Au deschis un cinematograf cu trei săli în 
Portland şi mi-au cumpărat douăsprezece tablouri pe care să 
le agaţe în hol. Mi-au plătit şapte sute de dolari. Aşa mi-am 
cumpărat mașinuţa. 

— Trebuie să-ţi iei o cameră la un hotel în New York, spuse 
el, şi, timp de o săptămână, sau poate mai mult, să vizitezi 
redacţia fiecărei reviste sau edituri şi să le arăţi desenele din 
mapă. Fixează-ţi întâlnirile cu şase luni înainte, pentru ca 
redactorii şi tipii ăia de la personal să nu aibă nimic pe 
agendă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu alerga prin 
metropolă după câini cu covrigi în coadă. 

— Dar tu? îl întrebă, lăsând paiul şi amestecând îngheţata 
cu linguriţa. Ce cauţi în înfloritoarea comunitate a oraşului 
Jerusalem's Lot, statul Maine, populaţie 1.300 de suflete? 

Ridică uşor din umeri: 

— Încerc să scriu un roman. 

Dintr-o dată chipul i se lumină de emoție şi neastâmpăr: 

— În Lot? Despre ce? De ce aici? Eşti... 

O privi cu gravitate: 

— Dai îngheţată pe tine. 

— O, aşa e. Scuză-mă. 

Şterse paharul cu un şerveţel. 

— Ascultă, n-am vrut să fiu indiscretă. De obicei nu sunt 


atât de guralivă. 

— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze, spuse Ben. Tuturor 
scriitorilor le place să vorbească despre cărţile lor. Câteodată, 
noaptea când stau întins în pat, îmi închipui cum ar arăta un 
interviu de-al meu pentru revista Playboy. Pierdere de timp. 
lau interviuri numai autorilor ale căror cărţi sunt populare în 
centrele universitare. 

Tânărul în uniformă de aviator se ridică. Un autobuz 
Greyhound tocmai trăgea în faţa autogării, cu frânele 
scârțâind amarnic. 

— Când eram copil am locuit patru ani în 'salem's Lot. Pe 
Burns Road. 

— Burns Road? Acum nu mai e nimic acolo, decât mlaştina 
şi un cimitir micuţ. | se spune Harmony Hill. 

— Am locuit cu mătuşa mea, Cindy. Cynthia Stowens. 
Tatăl meu murise, înţelegi, şi mama mea a trecut printr-o... 
printr-un fel de depresie nervoasă. Aşa că m-a expediat la 
mătuşa Cindy până îşi revenea în fire. Cam la o lună după 
marele incendiu, mătuşa Cindy m-a îmbarcat într-un autobuz 
cu destinaţia Long Island, unde locuia mama. 

Îşi privi chipul în oglinda din spatele barului. 

— Am plâns când m-am despărţit de mama şi am plâns 
când m-am despărţit de mătuşa Cindy şi de Jerusalem's Lot. 

— M-am născut în anul incendiului, spuse Susan. Cel mai 
important eveniment care s-a petrecut vreodată în oraşul 
ăsta şi eu am dormit tot timpul. 

Ben râse: 

— Înseamnă că eşti cu şapte ani mai mare decât am 
crezut în parc. 

— Aşa ai crezut? 

Păru încântată: 

— Mulţumesc... cred că este un compliment. Casa mătuşii 
tale a ars cu siguranţă. 

— Da, spuse el. Noaptea aceea este una din amintirile 
mele cele mai clare. La uşă au venit nişte oameni cu pompe 
în spate şi ne-au spus că trebuie să plecăm. Era extraordinar 
de palpitant. Mătuşa Cindy se învârtea de colo-colo, fără rost, 
lua lucruri din casă şi le încărca în maşină. lisuse, ce noapte! 

— Era asigurată? 


— Nu, însă casa era închiriată şi am reuşit să punem 
aproape toate lucrurile de valoare în maşină, cu excepţia 
televizorului. Am încercat să-l ridicăm, dar n-am putut nici 
măcar să-l clintim. Era un Video King cu ecran de 20 de 
centimetri şi cu o singură lupă pusă peste tubul catodic. 
Crimă pentru ochi. Oricum, nu aveam decât un canal - o 
grămadă de muzică country, reportaje din agricultură şi 
emisiunea cu Kitty Clovnul. 

— Şi te-ai întors ca să scrii o carte, se minună ea. 

Ben nu răspunse imediat. Domnişoara Coogan deschidea 
cartuşe cu ţigări şi aşeza pachetele pe etajera de lângă casă. 
Farmacistul, domnul Labree, se agita în spatele tejghelei 
înalte cu medicamente, ca o stafie îngheţată. Puştiul în 
uniformă de aviator stătea lângă uşa care ducea la autobuz, 
așteptând să se întoarcă şoferul de la toaletă. 

— Da, spuse Ben. 

Se întoarse şi o privi, pentru prima oară, drept în ochi. Era 
foarte drăguță. Avea ochi albaştri, inocenți, şi o frunte înaltă, 
neridată şi bronzată. 

— Oraşul acesta reprezintă copilăria ta? o întrebă. 

— Da. 

Dădu din cap, aprobator: 

— Atunci ştii ce simt. Eram copil când am locuit în 'salem's 
Lot şi mă obsedează şi pe mine. Când m-am întors, aproape 
că era să-l ocolesc, căci mi-a fost teamă să nu se fi schimbat. 

— Aici nu se schimbă nimic, zise ea. Nu prea mult. 

— Obişnuiam să mă joc de-a războiul la mlaştină cu puştii 
Gardener. De-a piraţii, la heleşteu. De-a „capturează steagul" 
şi de-a v-aţi ascunselea în parc. După ce am plecat de la 
mătuşa Cindy, am cutreierat cu mama din oraş în oraş. S-a 
sinucis când aveam paisprezece ani, însă praful fermecat al 
copilăriei se scuturase din gândurile mele cu mult înainte de 
asta. Ce mai rămăsese se găsea aici. Şi încă mai este aici. 
Oraşul nu s-a schimbat atât de mult. Când îl priveşti de pe 
Jointer Avenue, e ca şi când te-ai uita printr-o pojghiţă de 
gheaţă - ca cea formată pe apa din găleată în noiembrie. Pe 
care o desprinzi mai întâi de pe margine - şi priveşti prin ea la 
copilăria ta. Este ondulată şi tulbure şi în unele locuri nu duce 
nicăieri. Insă ce a mai rămas este încă aici. 


Se opri, derutat. Tocmai ţinuse un discurs. 

— Vorbeşti ca în cărţile tale, spuse ea, cu venerație, 
parcă. El izbucni în râs: 

— Niciodată n-am mai vorbit aşa. Nu cu glas tare. 

— Ce ai făcut după ce mama ta s-a... după ce a murit? 

— Am umblat de colo-colo, spuse scurt. Mănâncă-ti 
îngheţata. 

Aşa făcu. 

— Sunt şi lucruri care s-au schimbat, spuse, după o 
vreme. Domnul Spencer a murit. Îl ţii minte? 

— Sigur. În fiecare joi seara, mătuşa Cindy venea în oraş 
să-şi facă cumpărăturile la magazinul lui Crossen şi mă 
trimitea aici să beau o bere de rădăcini. Pe vremea aceea se 
făcea reducere la preţuri şi aveau bere de rădăcini Rochester, 
adevărată. Îmi dădea câte un bănuţ înfăşurat în batistă. 

— Costa zece cenți, pe vremea mea. lţi aminteşti ce 
spunea? 

Ben îşi cocârjă umerii, îşi răsuci o mână ca să semene cu o 
gheară bolnavă de artrită şi îşi schimonosi un colţ al gurii într- 
un rânjet paralitic: 

— Vezica, şopti. Berile astea de rădăcini o să-ti distrugă 
vezica, gagiule. 

Hohotele ei de râs se ridicară înspre ventilatorul care se 
învârtea leneş deasupra capetelor lor. Domnişoara Coogan își 
ridică bănuitoare privirea. 

— Perfect! Doar că mie îmi zicea „gagicuţo". 

Se priviră încântați. 

— Spune, ai vrea să mergem diseară la un film? o întrebă. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Care-i cel mai apropiat cinematograf? 

Chicoti: 

— Cinex, din Portland. Unde holul este decorat cu 
tablourile nemuritoare ale lui Susan Norton. 

— Unde altundeva? Cel fel de filme îţi plac? 

— Palpitante, cu urmăriri de maşini. 

— Bine. Ţii minte cinematograful Nordica? Era aici, în oraş. 

— Sigur că mi-l aduc aminte. L-au închis în 1968. Când 
eram la liceu mergeam acolo cu prietenul meu şi cu încă o 
pereche. Dacă filmul era prost, aruncam în ecran cutiile de la 


floricelele de porumb. 

Chicoti iarăşi: 

— De obicei dădeau filme proaste. 

— Ţin minte că dădeau nişte seriale vechi. Omu/ Rachetă, 
întoarcerea Omului Rachetă. Crash Callahan şi voodoo, Zeul 
Morții. 

— Asta a fost înainte să merg eu la cinema. 

— Ce s-a întâmplat cu cinematograful? 

— Acolo se află acum birourile agenţiei imobiliare a lui 
Larry Crockett, zise ea. Cred că l-a ucis cinematograful în aer 
liber din Cumberland. Şi televiziunea. 

Tăcură o clipă, fiecare cu propriile-i gânduri. Ceasul din 
autogară arăta 10,45 dimineaţa. 

Rostiră în acelaşi timp: 

— ii minte... 

Se priviră; şi de data asta, domnişoara Coogan se uită la 
amândoi când hohotele de râs răsunară în magazin. Chiar şi 
domnul Labree se uită în direcţia lor. 

Au mai sporovăit cam un sfert de oră, până când Susan îi 
spuse, fără tragere de inimă, că are nişte comisioane de 
făcut, dar, da, se pot întâlni la 7,30. Când se despărţiră, 
pornind în direcţii opuse, amândoi erau uluiţi, gândindu-se la 
felul natural şi lin în care coincidenţa a făcut ca vieţile lor să 
se întretaie. 

Ben hoinări pe Jointer Avenue, oprindu-se la colţul Străzii 
Brook să arunce o privire la Casa lui Marsten. Îşi aminti cum 
marele incendiu din 1951 ajunsese până în curtea ei, înainte 
ca vântul să se schimbe. 

Gândi: Poate că ar fi trebuit să ardă. Poate că ar fi fost mai 
bine. 


3 


Nolly Gardener ieşi din clădirea Primăriei şi se aşeză pe 
trepte lângă Parkins Gillespie, tocmai la timp pentru a vedea 
cum Ben şi Susan intrau în magazinul lui Spencer. Parkins 
fuma un Pall Mall şi-şi curăța cu un briceag unghiile 
îngălbenite. 


— Ăsta-i scriitorul ăla, nu? întrebă Nolly. 

— Mda. 

— Nu-i aia Susie Norton care-i cu el? 

— Mda. 

— Interesant, spuse Nolly şi-şi săltă cureaua de la 
uniformă. Steaua de ajutor de şerif îi sclipea plină de 
importanţă pe piept. O ceruse unei reviste care publica 
povestiri polițiste; oraşul nu oferea insigne adjuncţilor şefilor 
de poliţie. Parkins avea insignă, însă o purta în portofel, lucru 
pe care Nolly nu fusese niciodată în stare să-l înţeleagă. Sigur 
că toată lumea din Lot ştia că el era şeful poliţiei, însă tradiţia 
trebuia respectată. Mai exista şi răspunderea. Când eşti ofiţer 
al legii, trebuie să te gândești la amândouă. Şi Nolly se 
gândea la ele deseori, deşi era ajutor de şerif doar cu 
jumătate de normă. 

Briceagul lui Parkins alunecă şi îi tăie buricul degetului 
mare. 

— Rahat, spuse el cu blândeţe. 

— Crezi că e scriitor adevărat, Park? 

— Sigur că este. Are trei cărţi chiar în biblioteca noastră. 

— Adevărate sau născocite? 

— Născocite. 

Parkins lăsă briceagul şi oftă. 

— Lu' Floyd Tibbits n-o să-i convină că un tip se întâlnește 
cu femeia lui. 

— Nu sunt căsătoriţi, spuse Parkins. Şi ea e majoră. 

— Lu' Floyd n-o să-i convină. 

— Floyd poa' să se cace în pălărie şi s-o poarte cu 
cozorocul la spate, din partea mea, zise Parkins. 

Stinse ţigara pe treaptă, scoase o cutiuţă din buzunar, 
puse chiştocul înăuntru şi cutiuţa înapoi în buzunar. 

— Unde stă tipu' ăla, scriitoru'? 

— La Eva, spuse Parkins. Îşi examina atent degetul tăiat. 
Acum câteva zile se uita la Casa lui Marsten. Avea o expresie 
ciudată. 

— Ciudată? Cum adică? 

— Ciudată şi atât. 

Parkins îşi scoase ţigările. Se simţea bine şi încălzit în 
bătaia soarelui. 


— După aia s-a dus la Larry Crockett. A vrut s-o închirieze. 

— Casa lu' Marsten? 

— Mda. 

— Ce-i cu el? E nebun? 

— S-ar putea. 

Parkins alungă o muscă de pe genunchiul său stâng şi o 
urmări cum băzâie mai departe în dimineaţa strălucitoare. 

— Bătrânul Larry Crockett a cam avut treabă în ultima 
vreme. Am auzit că a vândut spălătoria comunală. A vândut-o 
cam de multişor, de fapt. 

— Ce, spălătoria aia veche? 

— Mda. 

— Ce să facă cineva cu ea? 

— Habar n-am. 

— Ei, Nolly se ridică şi-şi săltă din nou cureaua. Cred c-o 
să dau o raită prin oraş. 

— Foarte bine faci, spuse Parkins, şi-şi aprinse o altă 
ţigară. 

— Vii şi tu? 

— Nu. Cred că o să mai stau puţin aici. 

— Bine. La revedere. 

Nolly cobori treptele, întrebându-se (nu pentru prima 
oară) când se va hotărî Parkins să iasă la pensie şi astfel el, 
Nolly, să poată lucra cu normă întreagă. Şi cum, pentru 
Dumnezeu, puteai descoperi crime şi asasini stând pe 
treptele Primăriei. 


Parkins îl urmări cum se îndepărtează, cu un sentiment de 
uşurare. Nolly era băiat bun, însă era îngrozitor de 
nerăbdător, își scoase iar briceagul, îl deschise şi începu din 
nou să-şi curețe unghiile. 


4 


Jerusalem's Lot a fost întemeiat în 1765 (două sute de ani 
mai târziu şi-a sărbătorit bicentenarul cu artificii şi o paradă în 
parc; costumul de prinţesă indiană al micuţei Debbie Forester 
a luat foc de la o scânteie şi Parkins Gillespie a fost obligat să 
arunce şase indivizi în pârnaia orăşenească pentru beţie), cu 


cincizeci şi cinci de ani înainte ca Maine să fie proclamat stat, 
în urma înţelegerii de la Missouri. 

Oraşul şi-a căpătat numele straniu, ca rezultat al unei 
întâmplări destul de prozaice. Unul din primii locuitori ai 
regiunii era un fermier aspru şi neîndemânatic, pe nume 
Charles Belknap Tanner. Creştea porci, iar pe una din cele 
mai mari scroafe ale sale o chema Jerusalem. Intr-o zi, la 
vremea mesei, Jerusalem a scăpat din coteţ, a fugit în 
pădurea din apropiere şi s-a sălbăticit. Ani de zile după 
această întâmplare, Tanner îi avertiza pe copii să nu calce pe 
proprietatea sa, astfel: sprijinit peste poartă, croncănea la ei 
pe tonuri sinistre: „Feriţi-vă de terenul lu’ Jerusalem, dacă nu 
vreţi să vă scoată maţele din burtă!". Avertismentul a avut 
efectul scontat, iar numele s-a păstrat. întâmplarea nu 
dovedeşte mare lucru, decât că în America până şi un porc 
poate aspira la nemurire. 

Strada principală, cunoscută la început sub numele de 
Portland Post Road, a fost apoi botezată în 1896 după Elias 
Jointer. Jointer, membru al Congresului American timp de şase 
ani (până la moartea sa, provocată de sifilis, la vârsta de 
cincizeci şi opt de ani), a fost cea mai mare personalitate cu 
care s-a putut mândri oraşul - cu excepţia lui Jerusalem, 
porcul, şi a lui Pearl Ann Butts, care a fugit la New York în 
1907 şi a intrat în trupa lui Ziegfeld. 

Strada Brock intersecta punctul mort al lui Jointer Avenue 
în unghi drept, iar oraşul avea aproape forma unui cerc, (deşi 
puţin turtit la est, unde hotarul îl constituiau meandrele 
Râului Royal). Pe hartă, cele două drumuri principale dădeau 
oraşului un aspect telescopic. 

Sfertul de arc dinspre nord-vest se numea Jerusalemul de 
nord, secţiunea cea mai împădurită a oraşului. Era zona 
muntoasă, deşi nu-i părea nimănui prea muntoasă, decât, 
poate, unui locuitor din Vestul Mijlociu. Dealurile bătrâne şi 
obosite, cu aspect de fagure din cauza drumurilor vechi tăiate 
în ele, coborau blând înspre oraşul însuşi. Casa lui Marsten se 
înălța pe ultimul din aceste dealuri. 

Sfertul dinspre nord-est era în mare parte câmp deschis - 
fân şi lucernă. Aici curgea Râul Royal, un râu bătrân şi el, care 
îşi tăiase malurile aproape de fund. Curgea pe sub Podul de 


pe Strada Brock şi se îndrepta înspre nord în arcuri 
strălucitoare, dar nespectaculoase, până când pătrundea în 
ţinutul de dincolo de limitele nordice ale oraşului, acolo unde 
sub pătura subţire de pământ se afla granit solid. Aici, de-a 
lungul milioanelor de ani, cioplise stânci de şaptesprezece 
metri înălţime. Copiii numeau acest loc Drunk's Leap (Saltul 
Beţivanului), căci, cu câţiva ani în urmă, Tommy Rathbun, 
fratele alcoolic al lui Virge Rathbun, se prăbuşise peste 
muchia stâncoasă a malului, în timp ce, împleticindu-se, 
căuta un loc unde să se poată uşura. Râul Royal alimenta 
oraşul Androscoggin, poluat din cauza fabricii de acolo, însă el 
nu a fost niciodată poluat; singura industrie cu care oraşul Lot 
s-a putut lăuda vreodată a fost un joagăr, demult închis. In 
lunile de vară, pescarii care îşi aruncă undiţele de pe Podul de 
pe Strada Brock constituiau o imagine obişnuită. Şi erau rare 
zilele acelea când nu se prindea nimic din Râul Royal. 

Sectorul dinspre sud-est era şi cel mai drăguţ. Terenul se 
ridica din nou, însă aici nu existau urmele urâte ale 
incendiului sau pământul pârjolit care este moştenirea 
incendiului. Terenul de pe ambele părţi ale lui Griffen Road 
era deţinut de Charles Griffen, care avea cea mai mare 
lăptărie de la sud de Mechanic Falls şi de pe Schoolyard Hill 
se putea vedea hambarul gigantic al lui Griffen, cu acoperişul 
lui de aluminiu sclipind în soare, ca un heliograf monstruos. 
Mai erau şi alte ferme în regiune şi multe case fuseseră 
cumpărate de funcţionarii care făceau naveta, fie la Portland, 
fie la Lewiston. Uneori, toamna, dacă te urcai pe Schoolyard 
Hill, puteai simţi mireasma pătrunzătoare a frunzelor şi a 
resturilor de câmp arse şi vedeai, redus la dimensiuni de 
jucărie, camionul Pompierilor Voluntari din 'salem's Lot, 
pregătit să intervină dacă situaţia scăpa de sub control. Aceşti 
oameni învăţaseră extrem de bine lecţia din 1951. 

În zona de sud-vest începuseră să apară rulotele, 
împreună cu tot ceea ce le însoţeşte, ca o centură de 
asteroizi: rable pe butuci, leagăne din anvelope atârnate de 
funii roase, cutii goale de bere strălucind pe marginea 
drumului, bulendre zdrenţuite atârnate la uscat de frânghii 
legate între stâlpi puşi la întâmplare, mirosul stătut al apei de 
canalizare, ridicându-se din rezervoarele septice instalate în 


grabă. Casele din cartierul Bend erau rude de sânge cu 
şoproanele, însă câte o antenă sclipitoare mijea din aproape 
fiecare dintre ele, iar marea majoritate a televizoarelor erau 
color, cumpărate pe credit de la magazinele Grant sau Sears. 
Terenul din jurul barăcilor şi rulotelor era de obicei împânzit 
cu copii, jucării, furgonete, snowmobile şi motociclete. Câteva 
rulote erau bine întreţinute, însă în general, curăţenia părea a 
fi o bătaie de cap prea mare. Păpădiile şi buruienile îţi 
ajungeau până la gleznă. La ieşirea din oraş, acolo unde 
Strada Brock devenea Drumul Brock, era cârciuma lui Dell, 
unde o formaţie de rock-and-roll cânta în zilele de vineri şi un 
grup de muzică country cânta sâmbetele. Localul arsese până 
la temelie în 1971 şi fusese reconstruit. Pentru majoritatea 
cowboy-lor şi a prietenelor lor acesta era un loc unde 
mergeau ca să bea o bere sau ca să se încaiere. 

Aproape toate liniile telefonice erau cuplate câte două, 
câte patru sau câte şase, şi astfel oamenii găseau 
întotdeauna câte ceva de bârfit. În toate oraşele mici, 
scandalul fierbe la foc mic în permanenţă, aşa, ca fasolea 
mătuşii tale, Cindy. Cartierul Bend era izvorul celor mai multe 
scandaluri, însă, din când în când, câte o persoană, cu un 
statut social mai ridicat, mai adăuga condimente uriaşului 
cazan al comunităţii. 

Oraşul se gospodărea singur şi, deşi încă din 1965 se 
purtau discuţii despre adoptarea formei de conducere 
constând din consiliul orăşenesc cu întruniri publice bianuale 
pentru discutarea bugetului, ideea nu a câștigat aderenti. 
Oraşul nu se dezvolta prea rapid pentru ca modul vechi de 
conducere să constituie un impediment, deşi democraţia lui 
greoaie îi făcea pe noii veniţi să-şi dea, exasperaţi, ochii peste 
cap. Existau trei funcţionari municipali, şeful poliţiei, un 
funcţionar însărcinat cu ajutorarea săracilor, un ofiţer al stării 
civile (ca să-ţi înmatriculezi maşina trebuia să ajungi pe 
Strada Taggart Stream şi să înfrunţi doi câini răi liberi în 
curte) şi directorul şcolii. Departamentul Pompierilor Voluntari 
primea în fiecare an o alocaţie simbolică de trei sute de 
dolari, însă de fapt era mai mult un club pentru pensionari. 
Căpătau o cantitate suficientă de emoţii în anotimpul arderii 
frunzelor şi se grozăveau tot restul anului. Nu exista nici un 


Departament al Lucrărilor Publice, deoarece nu existau 
conducte publice de apă, conducte de gaz, canalizare sau 
reţele de înaltă tensiune. Stâlpii Centralei Electrice Maine 
tăiau oraşul în diagonală de la nord-vest înspre sud-est, 
făcând o rană adâncă în pădure, lată de aproape cincizeci de 
metri. Unul din aceşti stâlpi se înălța în apropierea Casei lui 
Marsten, decupat în orizont ca o santinelă venită din alte 
lumi. 

'Salem's Lot avea cunoştinţă de războaie şi incendii şi 
crize guvernamentale numai din ştirile lui Walter Cronkite la 
televizor. O, da, băiatul lui Porter a fost omorât în Vietnam şi 
fiul lui Claude Bowie s-a întors cu o proteză mecanică în locul 
piciorului - a călcat pe o mină - însă a reuşit să găsească de 
lucru la poştă, unde îl ajuta pe Kenny Danles, şi asta era o 
rezolvare perfectă. Copiii purtau părul mai lung şi nu-l 
pieptănau atât de grijuliu ca taţii lor, dar parcă nimeni nu mai 
observa. Când au aruncat regulamentul şcolar pe fereastra 
liceului, Aggie Corliss a scris o scrisoare către revista Ledger 
din Cumberland, însă Aggie scria scrisori către Ledger în 
fiecare săptămână, de ani de zile, mai ales despre nocivitatea 
alcoolului şi despre miracolul de a-L accepta pe Isus Hristos în 
inima ta drept salvatorul tău personal. 

Câţiva puşti se drogau. Frank, băiatul lui Horace Kilby, s-a 
prezentat în august în faţa judecătorului Hooker şi a primit o 
amendă de cincizeci de dolari (judecătorul a acceptat ca 
amenda să fie plătită din profiturile proprii). Însă alcoolul era 
o problemă mult mai gravă. De când optsprezece ani 
devenise vârsta legală la care puteai cumpăra băutură, o 
mulţime de copii se îngrămădeau la cârciuma lui Dell. Se 
întorceau acasă beţi-cuc, de parcă ar fi vrut să mai traseze şi 
alte drumuri pe lângă cele deja existente şi, din când în când, 
aveau loc accidente şi murea câte unul. Ca atunci când Billy 
Smith a intrat într-un copac pe Strada Deep Cut, cu viteza de 
o sută douăzeci kilometri pe oră, şi au murit şi el şi prietena 
lui, LaVerne Dube. Însă, cu excepţia acestor neajunsuri, 
cunoştinţele oraşului despre frământările ţării erau pur 
teoretice. Aici timpul avea alt curs. Nu se putea întâmpla 
nimic prea îngrozitor într-un asemenea orăşel drăguţ. Nu aici. 


5 


Ann Norton călca atunci când fiica ei năvăli în casă cu o 
sacoşă cu cumpărături, îi arătă o carte cu fotografia unui 
tânăr destul de slab pe copertă şi începu să se bâlbâie. 

— la-o uşurel, spuse. Inchide televizorul şi povesteşte-mi. 
Susan îl făcu să amuţească pe Peter Marshall, care oferea 
premii de mii de dolari la emisiunea „Hollywood Squares", şi îi 
spuse mamei ei despre întâlnirea cu Ben Mears. Doamna 
Norton se forţă să o aprobe dând din cap cu calm şi înţelegere 
binevoitoare, în timp ce povestirea se revărsa, în ciuda 
luminilor galbene de avertizare care se aprindeau 
întotdeauna când Susan pomenea de câte un băiat nou - 
bărbat, acum. Se părea, deşi era greu de crezut, că Susie 
putea fi suficient de mare pentru bărbaţi. Insă astăzi luminile 
erau puţin mai strălucitoare ca altădată. 

— Pare nemaipomenit, zise doamna Norton, şi puse pe 
scândura de călcat o altă cămaşă a soţului său. 

— Era foarte drăguţ. Pe bune, spuse Susan. Foarte 
natural. 

— Oooo, picioarele mele, spuse doamna Norton. 

Aşeză fierul de călcat pe suport, făcându-l să şuiere 
veninos, şi se prăbuşi în balansoarul de lângă fereastră. 
Scoase o ţigară din pachetul de pe măsuţă şi şi-o aprinse. 

— Eşti sigură că e în regulă, Susie? 

Susan surâse, pregătită să se apere: 

— Sigur că sunt sigură. Arată ca... uf, nu ştiu... ca un 
profesor de liceu sau cam aşa ceva. 

— Se spune că şi Jack Spintecătorul arăta ca un grădinar, 
spuse doamna Norton, dusă pe gânduri. 

— Rahat de cal, zise veselă Susan. 

Aceasta era o figură de stil care o irita întotdeauna pe 
mama sa. 

— Să văd cartea. 

Intinse mâna după ea. 

Susan i-o dădu, amintindu-şi brusc scena cu violul 
homosexual din capitolul cu închisoarea. 

— Air Dance, spuse Ann Norton, pe un ton meditativ şi 


începu să întoarcă paginile la întâmplare. Susan aştepta, 
resemnată. Mama ei va vâna pasajele mai puţin ortodoxe. 
Aşa făcea mereu. 

Ferestrele erau deschise şi o adiere leneşă ondula 
perdelele galbene din bucătărie - pe care Mama se 
încăpăţâna să o numească cămară. Casa era drăguță, 
construită din cărămizi rezistente, puţin cam greu de încălzit 
iarna, dar răcoroasă ca o peşteră vara. Se afla pe o colină 
domoală, la capătul Străzii Brock şi, de la fereastra lângă care 
era aşezată doamna Norton, se putea vedea întregul oraş. 
Priveliştea era frumoasă, iar iarna putea deveni chiar 
spectaculoasă, cu pârtii lungi, sclipitoare de zăpadă intactă şi 
cu clădirile, micşorate de distanţă, ce aruncă dâre galbene de 
lumină pe pătura de omăt. 

— Cred că am citit o recenzie a cărţii în ziarul din Portland. 
Nu era prea favorabilă. 

— Mie îmi place cartea, spuse Susan pe un ton ferm. Şi îmi 
place şi el. 

— Poate că o să-i placă şi lui Floyd, zise doamna Norton 
rar. Ar trebui să le faci cunoştinţă. 

De această dată Susan simţi un junghi de mânie, reală şi 
realizarea acestui fapt o surprinse. Crezuse că se mai 
ostoiseră furtunile tipice adolescentei dintre ea şi mama ei. 
Însă iată că nu era adevărat. Reluau cu înverşunare certurile 
străvechi în care identitatea ei proprie se confrunta cu 
experienţa şi părerile mamei sale. Le reluau, de parcă ar fi 
fost un pulover vechi, scos din nou la purtare. 

— Am mai vorbit despre Floyd, mamă. Ştii că nu e nimic 
sigur. 

— În ziar scrie că sunt şi nişte scene oribile care se petrec 
într-o închisoare. Băieți care se împerechează cu alţi băieţi. 

— O, mamă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Îşi scoase o ţigară din pachetul mamei sale. 

— Nu e nevoie să vorbeşti aşa, spuse doamna Norton, 
netulburată. 

Îi înapoie cartea şi scutură scrumul într-o scrumieră din 
ceramică, modelată în formă de peşte. Primise scrumiera în 
dar de la una din prietenele ei din Societatea Doamnelor 
Caritabile şi vederea ei reuşea întotdeauna să o irite pe Susan 


într-un mod pe care nu reuşea să îl explice. | se părea obscen 
să-ţi scuturi scrumul în gura unui biban. 

— Mă duc să pun la loc cumpărăturile, zise Susan şi se 
ridică. Doamna Norton spuse pe un ton calm: 

— Am vrut doar să spun că, dacă tu şi Floyd Tibbits vă veţi 
căsători... 

lritarea îi dădu în clocot şi se transformă în vechea furie 
turbată: 

— Cum dracu' ţi-a venit ideea asta? Ţi-am spus eu 
vreodată așa ceva? 

— Am presupus... 

— N-ai presupus bine. ` 

Se înfierbântase şi nu mai era deplin sinceră. Insă în 
ultimele săptămâni, sentimentele ei faţă de Floyd începuseră 
să se răcească. 

— Am presupus că, atunci când ieşi cu acelaşi băiat timp 
de un an şi jumătate, continuă mama ei pe acelaşi ton dulce, 
însă implacabil, lucrurile probabil că au trecut de etapa 
plimbărilor mână în mână. 

— Floyd şi cu mine suntem mai mult decât prieteni, 
recunoscu Susan cu onestitate. 

Să înţeleagă ce vrea din asta. 

O conversaţie nerostită pluti o clipă între ele: 

— Te-ai culcat cu Floyd? 

— Nu te priveşte. 

— Ce înseamnă acest Ben Mears pentru tine? 

— Nu te priveşte. 

— O să-ți pierzi capul din cauza lui şi ai să faci vreo 
prostie. 

— Nu te priveşte. 

— Te iubesc, Susie. Tatăl tău şi cu mine te iubim. 

Nici un răspuns la asta. Şi nici un răspuns. Şi nici un 
răspuns. Acesta era motivul pentru care New York-ul - sau 
oricare alt loc - devenise imperativ. In cele din urmă ajungeai 
mereu să te izbeşti de baricadele nepronunţate ale iubirii lor, 
aidoma pereţilor moi ai unei celule de azil. Realitatea 
dragostei lor făcea imposibilă continuarea discuţiei în termeni 
raţionali şi golea de conţinut cele spuse până acum. 

— Ei bine, şopti doamna Norton. 


Îşi stinse ţigara pe buzele bibanului şi i-o aruncă în burtă. 

— Mă duc sus, spuse Susan. 

— Bine. Pot să citesc şi eu cartea când o termini? 

— Dacă vrei. 

— AŞ vrea să-l cunosc, mai adăugă. 

Susan întinse mâinile şi ridică din umeri. 

— Vii târziu diseară? 

— Nu ştiu. 

— Ce să-i spun lui Floyd Tibbits dacă sună? 

Furia scânteie din nou: 

— Spune-i ce vrei. 

Făcu o pauză. 

— Oricum, aşa vei face. 

— Susan! 

Urcă fără să privească în urmă. 

Doamna Norton rămase nemişcată, privind oraşul pe 
fereastră, fără să-l vadă. Auzea paşii lui Susan la etaj şi apoi 
zgomotul făcut de şevalet când fiica ei îl aşeză. 

Se ridică şi îşi reluă călcatul. Când crezu că Susan este 
cufundată în muncă (deşi nu permise acestei idei decât să 
cocheteze cu un colţişor îndepărtat al gândirii ei conştiente, 
se duse la telefonul din cămară şi o sună pe Mabel Werts. In 
timpul conversaţiei, pomeni ca din întâmplare faptul că Susie 
îi spusese că un scriitor celebru se afla în mijlocul lor şi Mabel 
pufni dispreţuitor şi spuse da, probabil că te referi la cel care 
a scris „ Conway 's Daughter şi doamna Norton zise da, şi 
Mabel spuse că aia nu este scriere, ci doar o pornografie, pur 
şi simplu. Doamna Norton întrebă dacă stătea la un motel 
sau... 

De fapt stătea la Pensiunea Evei, singura pensiune din 
oraş. Doamna Norton fu cuprinsă de un val de uşurare. Eva 
Miller era o văduvă cumsecade, cu reputaţie de femeie 
serioasă. Avea reguli foarte stricte despre femeile care-i 
intrau în pensiune. Totul este în regulă dacă este mama sau 
sora ta. Dacă nu, puteţi sta de vorbă în bucătărie. Nu admitea 
nici un fel de discuţii asupra acestei reguli. 

Doamna Norton puse receptorul în furcă un sfert de oră 
mai târziu, după ce reuşise cu mare artă să camufleze 
obiectivul principal al discuţiei în spatele unor bârfe mărunte. 


Susan, gândi ea, întorcându-se la scândura de călcat. Oh, 
Susan, nu vreau decât să ai parte de ce-i mai bun pe lumea 
asta. Nu-ţi dai seama? 


6 


Se întorceau din Portland pe Şoseaua 295, şi nu era deloc 
târziu - puţin după ora 11. Limita de viteză pe autostradă, 
după ce depăşiseră suburbiile oraşului Portland, era de 
cincizeci şi cinci de mile pe oră şi el conducea bine. Farurile 
Citroen-ului despicau întunericul. 

Le plăcuse filmul, într-un mod prudent, însă, aşa cum se 
întâmplă cu doi oameni care se tatonează reciproc. Acum îi 
veni în minte întrebarea pusă de mama ei şi zise: 

— Unde stai? Ai închiriat o casă? 

— Am un colţişor la etajul trei în Pensiunea Evei, pe Strada 
Railroad. 

— Dar e îngrozitor! Cred că sunt pe puţin 40 de grade 
acolo sus! 

— Îmi place căldura, spuse el. Lucrez bine când e cald. 
Dezbrăcat până la brâu, deschid radioul şi beau patru litri de 
bere. Am reuşit să scot şi zece pagini pe zi. Şi sunt vecin cu 
nişte tipi tare interesanţi. lar atunci când ies pe terasă şi adie 
vântul... mă simt ca în rai. 

— Şi totuşi, zise ea ezitând. 

— M-am gândit să închiriez Casa lui Marsten, spuse el pe 
un ton voit nepăsător. Chiar m-am şi interesat dacă o pot 
face. Însă fusese vândută. 

— Casa lui Marsten? 

Zâmbi: 

— Faci o confuzie. 

— Nici vorbă. E pe primul deal din nord-vestul oraşului. Pe 
Strada Brooks. 

— Vândută? Cine, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. Din când în când mi 
s-a întâmplat să fiu acuzat că îmi lipseşte o doagă, dar chiar 
şi eu m-am gândit numai să o închiriez. Agentul imobiliar nu a 
vrut să-mi spună. Se pare că e vorba de un secret îngrozitor şi 


de nepătruns. 

— Poate că cineva din afara statului vrea s-o transforme în 
reşedinţă de vară, zise ea. Oricine ar fi, e nebun. Una e să 
renovezi un loc - şi mie mi-ar plăcea să încerc - însă casa asta 
nu mai poate fi renovată. Era o dărăpănătură încă de pe 
vremea când eram copil. De ce vrei să locuieşti aici, Ben? 

— Ai fost vreodată înăuntru? 

— Nu, dar am făcut odată prinsoare că o să mă uit pe 
fereastră. Tu ai fost? 

— Da. O dată. 

— Oribil, nu? 

Tăcură, gândindu-se amândoi la Casa lui Marsten. Această 
amintire nu mai era poleită cu nostalgia pastelată a celorlalte. 
Scandalul şi violenţa legate de casă se întâmplaseră înainte 
de naşterea lor, însă oraşele mici au memorie bună şi îşi trec 
ceremonios ororile din generaţie în generaţie. 

Povestea lui Hubert Marsten şi a soţiei lui, Birdie, era cel 
mai umilitor lucru care se întâmplase vreodată oraşului şi pe 
care acesta îl ascundea cu grijă. Era bau-baul din dulapul 
copilăriei. În anii '20, Hubie fusese preşedintele unei mari 
firme de camioane din New England - firmă care, după 
spusele unora, îşi derula cele mai profitabile afaceri după 
miezul nopţii, aducând whisky canadian, de contrabandă, în 
Massachusetts. 

In 1928, el şi soţia lui s-au retras, bogaţi, în 'salem's Lot şi 
au pierdut o bună parte din avere (nimeni, nici măcar Mabel 
Werts, nu a ştiut exact cât) în marea criză din 1929. 

În cei zece ani dintre criză şi ascensiunea lui Hitler, 
Marsten şi nevasta lui au trăit ca pustnicii. Nu puteau fi văzuţi 
decât în zilele de miercuri, după-amiaza, când veneau în oraş 
după cumpărături. Larry McLead, poştaşul din vremea aceea, 
spunea că Marsten cumpăra patru cotidiene, The Saturday 
Evening Post, The New Yorker şi o revistă groasă, intitulată 
Povestiri Uluitoare. O dată pe lună primea şi un cec de la 
firma de camioane, care acum îşi avea sediul în Fall River, 
Massachusetts. Larry zicea că-şi dăduse seama că era vorba 
de un cec, pentru că ţinuse plicul la lumină şi privise cu 
atenţie. 

Larry a fost cel care i-a descoperit în vara lui 1939. Ziarele 


şi revistele, vechi de cinci zile, se strânseseră în cutie şi nu 
mai avea loc să înghesuie şi altele. Larry le luă pe toate şi 
urcă aleea înspre casă, cu intenţia de a le strecura printre ușa 
cu plasă contra ţânţarilor şi uşa principală. 

Era luna august, toiul verii, zilele lui Cuptor de-abia 
începuseră, şi iarba din curtea lui Marsten crescuse până 
aproape de genunchi, verde şi bogată. Caprifoiul năpădise 
sălbatic printre împletitura de nuiele de pe partea vestică a 
clădirii şi albine umflate bâzâiau indolente în jurul florilor albe, 
înmiresmate. Pe atunci, casa arăta încă foarte bine, în ciuda 
buruienilor prea înalte şi toată lumea era de părere că Hubie 
construise cea mai frumoasă casă din 'salem's Lot înainte de 
a o lua razna. 

La jumătatea aleii, aşa cum obişnuia el să povestească, cu 
neostoita înfiorare, fiecărei noi membre a Societăţii 
Doamnelor Caritabile, Larry simţi un miros urât, parcă de 
carne stricată. Ciocăni la uşa din faţă, dar nu-i răspunse 
nimeni. Privi prin geamul uşii, însă nu desluşi nimic în 
penumbra deasă. Ocoli casa, în loc să intre, ceea ce îi salvă 
viaţa. Mirosul era şi mai puternic în spate. Larry încercă uşa, 
aceasta era deschisă, şi intră în bucătărie. Birdie Marsten 
zăcea într-un colţ, cu picioarele desfăcute, desculţă. Fusese 
împuşcată de foarte aproape cu o puşcă de calibru 36 şi-i 
lipsea o jumătate din ţeastă. 

(„Muşte", spunea întotdeauna Audrey Hersey, când poves- 
tirea ajungea în acest punct, rostind cuvintele cu un soi de 
autoritate calmă. „Larry zicea că bucătăria era plină. Bâzâiau, 
aterizau pe... ştii, şi îşi luau iar zborul. Muşte.") 

Larry McLead făcuse stânga împrejur şi se duse drept în 
oraş. Îl aduse pe Norris Varney, şeful poliţiei pe vremea 
aceea, şi trei sau patru dintre cei care-şi pierdeau vremea la 
magazinul lui Crossen - pe atunci tatăl lui Milt încă îl mai 
conducea. Fratele cel mare al lui Audrey, Jackson, se 
numărase printre cei din grup. S-au întors la Marsten în 
Chevroletul lui Norris şi în maşina de poştă a lui Larry. 

Nimeni din oraş nu mai călcase vreodată pragul acelei 
case, iar acest eveniment a constituit o adevărată minune 
care a ţinut nouă zile. Când toată agitația se mai potoli, ziarul 
Telegram din Portland a publicat un articol despre 


întâmplarea respectivă. Casa lui Marsten devenise în ochii 
cititorilor un bârlog de şobolani nebuni, plin până la refuz cu 
gunoaie şi lucruri vechi, cu coridoare înguste şi întortocheate 
care şerpuiau printre maldăre de ziare şi reviste îngălbenite şi 
grămezi mucegăite de cărţi inutile. Operele lui Dickens, Scott 
şi Mariatt fuseseră rechiziţionate pentru Biblioteca Publică din 
Jerusalem's Lot de către predecesoarea Lorettei Starcher, însă 
se prăfuiau în rafturi. 

Jackson Hersey luă în mână un Saturday Evening Post, 
începu să-l răsfoiască şi încremeni. Pe fiecare pagină era lipită 
cu grijă câte o bancnotă de un dolar. 

Norris Varriey descoperi cât de norocos fusese Larry când 
s-a gândit să intre prin uşa din spate. Arma crimei fusese 
prinsă de un scaun, cu ţeava aţintită drept asupra uşii din 
faţă, la nivelul pieptului. Pistolul avea cocoşul ridicat, iar 
trăgaciul fusese legat cu o sfoară lungă de clanţa uşii. 

(„Arma era încărcată, ia seama", obişnuia să spună 
Audrey în acest moment al povestirii. „O singură smucitură şi 
Larry McLead ar fi zburat drept spre porţile Raiului".) 

Mai erau instalate şi alte capcane, mai puţin mortale. Mai 
mult glume proaste. Un pachet de ziare, cântărind aproape 
douăzeci de kilograme fusese aşezat deasupra uşii ce ducea 
în sufragerie. Una din treptele scării fusese dislocată şi cineva 
neatent şi-ar fi putut fractura glezna acolo. Destul de iute, 
deveni cert faptul că lui Hubie Marsten nu-i lipsea doar o 
doagă; fusese Nebun în toată regula. 

L-au descoperit în dormitorul din capătul holului de la etaj, 
atârnând spânzurat de o grindă. 

(Susan şi prietenele ei obişnuiau să-şi povestească 
înfiorate frânturi auzite de la cei mai vârstnici. Amy Rawcliffe 
avea o casă de păpuşi, construită din lemn, în curtea din 
spate, şi toate se încuiau acolo şi stăteau pe întuneric, 
speriindu-se una pe cealaltă cu istorisiri despre Casa lui 
Marsten, care-şi câștigase pentru eternitate statutul de 
substantiv propriu, încă înainte ca Hitler să invadeze Polonia; 
şi repetând poveştile auzite la cei mari, adăugându-le toate 
înfloriturile copilăreşti pe care minţile lor le puteau concepe. 
Chiar şi acum, optsprezece ani mai târziu, îşi dădu seama că 
numai gândul la Casa lui Marsten avea asupra ei efectul unei 


vrăji, evocând imagini dureros de clare ale unor fetiţe 
ghemuite în casa de păpuşi a lui Amy, ţinându-se strâns de 
mâini şi o auzea parcă pe Amy spunând pe un ton lugubru: 
„Faţa lui era toată umflată şi limba i se înnegrise şi îi ieşise 
din gură şi era plină de muşte. Mămica mea i-a zis aşa lu' 
doamna Werts” 

— ... stafii. 

— Poftim? Scuză-mă. 

Reveni în prezent, cu un salt aproape fizic. Ben părăsea 
autostrada şi intra pe drumul care ducea spre 'salem's Lot. 

— Am zis că e un loc bântuit de stafii. 

— Povesteşte-mi cum ai intrat. 

Râsul lui nu avea nici o notă de umor. Aprinse faza lungă a 
farurilor. Şoseaua neagră cu două benzi trecea chiar printr-o 
pădurice de pini şi molizi. 

— A început ca o joacă de copii. Probabil că atâta tot a şi 
fost. Ţine cont, era în 1951 şi puştii trebuiau să născocească 
ceva în locul inhalării cleiului din pungi de hârtie, distracţie 
care nici măcar nu fusese inventată încă. Mă jucam cu băieţii 
din Bend. 

Probabil că mai toţi prietenii mei din copilărie au plecat 
din oraş... se mai cheamă încă Bend partea de sud a oraşului? 

— Da. 

— Mă mai jucam cu Davie Barclay, Charles James - toţi 
copiii îi spuneau Sonny - Harold Rauberson, Floyd Tibbits... 

— Floyd? întreba ea surprinsă. 

— Da. Îl cunoşti? 

— Am ieşit cu el, spuse şi, speriată ca nu cumva vocea să- 
i fi sunat ciudat, continuă grăbită: 

— Şi Sonny James mai e în oraş. Are staţia de benzină de 
pe Jointer Avenue. Harold Rauberson e mort. Leucemie. 

— Toţi erau mai mari decât mine cu un an sau doi. Aveau 
un club. Exclusivist, înţelegi. Numai piraţii cei mai sângeroși, 
cu cel puţin câte trei referinţe aveau voie să facă cerere de 
înscriere. 

Intenţionase să imprime tonului său o notă glumeaţă, însă 
vorbele nu reuşeau să acopere vechea amărăciune. 

— Însă eu am fost insistent. Singurul lucru pe care mi-l 
doream pe lumea asta era să devin şi eu un Pirat Sângeros... 


cel puţin în vara aceea. Până la urmă s-au mai îmblânzit şi mi- 
au spus că pot fi unul de-al lor dacă trec examenul de iniţiere 
pe care Davie l-a născocit pe loc. Trebuia să mergem toţi la 
Casa lui Marsten, iar eu trebuia să intru şi să iau un obiect de 
acolo, în chip de pradă. 

Chicoti, însă gura i se uscase. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Am intrat pe una din ferestre. Casa încă mai era plină 
de tot felul de boarfe, chiar şi după doisprezece ani. Probabil 
că luaseră ziarele în timpul războiului, însă lăsaseră toate 
celelalte, în holul din faţă era o masă pe care era un glob cu 
zăpadă - ştii din care? E o căsuţă înăuntru şi, dacă îl scuturi, 
începe să ningă. L-am luat şi l-am băgat în buzunar, însă n-am 
plecat. Am vrut să dovedesc de ce eram în stare. Aşa că am 
urcat la etaj, acolo unde s-a spânzurat. 

— O, Doamne, Dumnezeule, exclamă ea. 

— Deschide compartimentul pentru mănuşi şi dă-mi, te 
rog, o ţigară. Incerc să mă las, însă acum am nevoie de una. 

li scoase o ţigară şi el apăsă bricheta din bordul maşinii. 

— Casa mirosea. Nu poţi să-ţi închipui cum mirosea. 
Mucegai şi tapiţerie putrezită şi un iz rânced ca de lapte care 
s-a brânzit. Şi un miros de vietăţi - şobolani sau altceva - 
care-şi făcuseră cuibul în pereţi sau hibernau în pivniţă. Un 
miros umed, galben. M-am strecurat pe scări, un puşti de 
nouă ani, speriat până în măduva oaselor. În jurul meu casa 
scârțâia şi gemea şi se cutremura şi auzeam tot felul de 
lucruri care fugeau de mine de partea cealaltă a tencuielii. Mi 
se tot părea că aud paşi în spate. Şi îmi era frică să mă întorc, 
pentru că nu cumva să-l văd pe Hubie Marsten cum se târăște 
după mine, cu laţul într-o mână şi cu faţa înnegrită. 

Strângea foarte tare volanul acum. Tonul uşuratic 
dispăruse, complet. Forța amintirilor lui o înspăimânta puţin. 
Chipul lui, în licărul bordului maşinii, căpătase expresia unui 
om care călătoreşte printr-o ţară detestată pe care însă nu o 
poate părăsi pentru totdeauna. 

— Ajuns în capătul scării, mi-am adunat tot curajul şi am 
traversat coridorul în fugă, îndreptându-mă spre camera cu 
pricina. Aveam de gând să intru, să înhaţ ceva şi de acolo şi 
pe urmă să ies dracului din casă. Uşa de la capătul coridorului 


era închisă. O vedeam cum se apropie tot mai mult, îi vedeam 
clar balamalele şi tocul. Vedeam clanţa, argintie şi lipsită de 
luciu în locul unde fusese apucată de atâtea ori. Când am 
încercat să deschid uşa, a scârțâit pe lemn, aidoma ţipătului 
unui femei în durerile facerii. Dacă aş fi fost întreg la minte, 
cred că m-aş fi întors şi aş fi fugit chiar atunci încotro vedeam 
cu ochii. Insă adrenalina îmi pompa în vene şi am apucat 
clanţa cu ambele mâini şi am tras cât mă ţineau puterile. S-a 
deschis brusc. Şi înăuntru l-am văzut pe Hubie spânzurat de 
grindă, cu trupul conturându-i-se în lumina prăfuită care 
pătrundea prin fereastră. 

— Oh, Ben, nu... spuse nervoasă. 

— Nu, îţi spun adevărul, insistă el. Adevărul pe care l-a 
văzut un băiat de nouă ani şi pe care bărbatul şi-l aminteşte 
douăzeci şi patru de ani mai târziu. Hubie atârna spânzurat 
acolo şi faţa lui nu era deloc neagră. Era verde. Ochii îi erau 
umflaţi şi închişi. Mâinile lui aveau o paloare cadaverică... 
ingrozitoare. Şi atunci a deschis ochii. 

Ben trase din ţigară şi o aruncă pe fereastră, în noapte. 

— Am scos un urlet care probabil că s-a auzit la distanţă 
de două mile. Şi am fugit. Am căzut pe scări, m-am ridicat şi 
am ieşit în goană pe uşa din faţă şi nu m-am mai oprit decât 
pe stradă. Ceilalţi mă aşteptau la distanţă de o jumătate de 
milă înspre oraş. Atunci mi-am dat seama că ţineam încă în 
mână globul de sticlă cu zăpadă. Incă îl mai am. 

— Nu poţi să crezi cu adevărat că l-ai văzut pe Hubert 
Marsten, Ben, nu-i aşa? 

In zare se vedea lumina galbenă din centrul oraşului şi 
Susan se bucură. 

După o pauză lungă el spuse: 

— Nu ştiu. 

Rosti cuvintele cu greutate şi fără tragere de inimă, de 
parcă ar fi preferat să spună pur şi simplu nu şi să închidă 
subiectul. 

— E posibil să fi fost atât de tensionat încât să fi avut 
halucinaţii. Pe de altă parte, s-ar putea să aibă ceva dreptate 
cei care susţin teoria conform căreia casele absorb emoţiile 
trăite înlăuntrul lor, că au un fel de... Incărcătură brută. Poate 
că personalitatea corespunzătoare, cea a unui puşti plin de 


fantezie, de exemplu, ar acţiona ca un catalizator asupra 
acestei încărcături brute şi ar face-o să producă o manifestare 
activă de... de ceva. Nu mă refer anume la fantome. Vorbesc 
despre un soi de televiziune psihică în trei dimensiuni. Poate 
chiar despre ceva viu. Un monstru, dacă vrei. 

Susan luă o ţigară şi şi-o aprinse. 

— În orice caz, săptămâni la rând după aceea am dormit 
cu lumina aprinsă în camera mea şi de atunci încoace tot 
visez că deschid uşa aia. Coşmarul apare mereu când am 
probleme. 

— îngrozitor. 

— Nu, nu este, spuse el. Nu foarte. Toţi avem propriile 
noastre coşmaruri. 

Arătă cu degetul spre casele tăcute, adormite, pe lângă 
care treceau pe Jointer Avenue. 

— Uneori mă întreb de ce scândurile şi cărămizile caselor 
astea nu urlă şi nu povestesc lucrurile îngrozitoare care se 
petrec în vis. 

Apoi, după o pauză, rosti: 

— Vino cu mine la Pensiunea Evei să mai stăm puţin de 
vorbă pe terasă, dacă vrei. Nu pot să te invit înăuntru - regula 
casei - dar am două sticle de Coca-Cola în frigider şi nişte 
Bacardi în cameră, dacă vrei să bei ceva înainte de culcare. 

— Mi-ar face multă plăcere. 

Intră pe Strada Railroad, stinse farurile şi ajunse în micuțul 
lot de parcare, neasfaltat, al pensiunii. Terasa din spate era 
vopsită în alb, cu model roşu, iar cele trei scaune din răchită 
erau aliniate cu faţa înspre râul Royal. Râul însuşi părea la 
acea oră un vis ameţitor. O lună aproape plină, de sfârșit de 
vară era agăţată în copacii de pe celălalt mal, şi pictase o 
cărare de argint pe apă. Oraşul tăcea, iar Susan putea auzi 
clipocitul stins al apei care împroşca ecluzele barajului. 

— Așează-te. Mă întorc imediat. 

Intră, închizând uşor uşa în spatele lui, iar ea se aşeză 
într-unul din balansoare. 

Îl plăcea, în ciuda aerului său straniu. Nu credea în dra- 
goste la prima vedere, deşi credea că pofta trupească 
(cunoscută sub numele mai inocent de pasiune) era un 
fenomen frecvent întâlnit. Şi totuşi el nu era genul de bărbat 


despre care să scrii în miez de noapte în jurnalul personal 
ţinut sub cheie; era prea slab pentru cât era de înalt, puţin 
cam palid. Trăsăturile îi erau introspective şi prea 
intelectuale, iar ochii rareori îi oglindeau gândurile. In plus, 
mai avea şi claia aceea de păr negru, care părea a fi 
pieptănat cu degetele şi nu periat cum se cuvine. 

Şi povestea aia... 

Nici Conway's Daughter şi nici Air Dance nu conţineau 
vreo aluzie la un mod de a gândi atât de morbid. Prima carte 
era despre fiica unui pastor care fuge de acasă, se alătură 
nonconformiştilor şi rătăceşte prin ţară făcând autostopul. Al 
doilea roman era povestea lui Franny Buzzey, un evadat care 
începe o viaţă nouă, lucrând ca mecanic auto în alt stat şi 
care în cele din urmă este prins. Ambele erau cărţi luminoase, 
energice, iar umbra lui Hubie Marsten cel spânzurat, 
reflectată în ochii unui băiat de nouă ani, nu părea a bântui 
prin nici una. 

La gândul acesta, ochii i se îndreptară fără voie în stânga 
terasei, unde dealul de lângă oraş acoperea stelele. 

— Poftim, spuse el. Sper să-ţi placă... 

— Uită-te la Casa lui Marsten, zise ea. Se uită. Acolo era 
aprinsă o lumină. 


7 


Băutura se terminase, iar miezul nopţii trecuse; aproape 
că nu se mai vedea nici luna. Flecărisem până când, într-un 
moment de tăcere, ea spuse: 

— Îmi placi, Ben. Foarte mult. 

— Şi tu îmi placi. Şi mă mir... nu, nu asta am vrut să spun. 
Ţii minte bancul ăla prost pe care l-am făcut în parc? Totul 
este prea neaşteptat. 

— Vreau să te mai văd, dacă şi tu vrei. 

— Vreau. 

— Dar ia-mă încet. Ţine minte că sunt doar o biată 
provincială. 

El surâse: 

— Parcă-i dintr-un film. Dar dintr-un film bun. Acum ar 


trebui să te sărut? 

— Da, spuse ea cu voce gravă. Cred că asta urmează. 

El stătea în balansoar, lângă ea, şi, fără să-şi oprească 
mişcările lente înainte şi înapoi, se aplecă şi-şi lipi gura de a 
ei, fără să încerce să-i despartă buzele sau să o atingă. Buzele 
lui erau întinse peste dinţii regulaţi şi ea simţi un gust/miros 
slab de rom şi tutun. 

Susan începu să se legene la rândul ei şi această mişcare 
transformă sărutul. Se aprindea şi se stingea, uşor şi apoi 
apăsat. Gândi: Mă gustă. Gândul acesta deşteptă în ea o 
emoție tainică şi pură şi puse capăt sărutului, înainte ca 
acesta s-o ducă pe un drum fără întoarcere. 

— Vrei să vii la noi la cină mâine seară? îl întrebă. Sunt 
sigură că părinţii mei de-abia aşteaptă să te cunoască. 

În bucuria şi seninătatea clipei îşi permise să arunce acest 
bacşiş mamei sale. 

— Gătiţi în casă? 

— Cel mai bine. 

— Nimic nu mi-ar face o plăcere mai mare. Am mâncat 
numai în faţa televizorului de când am venit aici. 

— La şase? Mâncăm devreme aici, la ţară. 

— Sigur. Minunat. Şi că veni vorba, ar fi bine să te duc 
acasă. Haide. 

N-au scos nici o vorbă pe drum, până când Susan nua 
văzut lampa de noapte sclipind pe culmea dealului, lampa pe 
care mama ei o lăsa întotdeauna aprinsă când ea era în oraş. 

— Mă întreb cine o fi acolo? zise, privind spre Casa lui 
Marsten. 

— Probabil că noul proprietar, spuse el, pe un ton neutru. 

— Lumina aia nu pare electrică, reflectă ea. E prea 
galbenă, prea slabă. Poate că e o lampă cu petrol. 

— Poate că nu s-au cuplat încă la reţeaua electrică. 

— Poate. Însă aproape oricine, cât de puţin prevăzător, ar 
fi contactat centrala electrică înainte să se mute. 

El nu răspunse. Ajunseseră în faţa casei ei. 

— Ben, spuse ea brusc, noua ta carte este despre Casa lui 
Marsten? 

El râse şi o sărută pe vârful nasului: 

— E târziu. 


Ea zâmbi sfioasă: 

— N-am vrut să fiu indiscretă. 

— Nu-i nimic. Vorbim poate altădată... pe lumină. 

— Bine. 

— Intră în casă, fetiţo. La şase mâine? 

Îşi privi ceasul: 

— La şase azi. 

— Noapte bună, Susan. 

— Noapte bună. 

Cobori din maşină şi fugi uşor până la uşă, apoi se 
întoarse şi flutură mâna în semn de rămas bun, în timp ce el 
se îndepărta. 

Inainte să intre, adăugă smântână pe lista pentru lăptar. 
Cu cartofi copti va aduce un strop de rafinament mesei. 

Mai rămase un minut afară, privind la Casa lui Marsten. 


8 


În camera sa strâmtă, ca o cutie, se dezbrăcă cu lumina 
stinsă şi se băgă gol în pat. Era o fată drăguță, prima fată 
drăguță de când murise Miranda. Spera că nu avea de gând 
să încerce să o transforme într-o nouă Miranda; ar fi fost 
dureros pentru el şi îngrozitor de nedrept faţă de ea. 

Se întinse şi-şi lăsă gândurile să hoinărească. Inainte ca 
somnul să-şi ceară, drepturile, se ridică într-un cot şi privi pe 
fereastră, pe lângă silueta rectangulară a maşinii sale de scris 
şi teancul subţire de pagini ale manuscrisului aşezat alături. li 
ceruse anume Evei Miller această cameră, după ce văzuse şi 
altele, pentru că se afla exact în faţa Casei lui Marsten. 

Lumina mai ardea acolo. 

In noaptea aceea a avut vechiul vis, pentru prima oară de 
când venise în Jerusalem's Lot, dar nu a mai părut atât de real 
ca în acele zile îngrozitoare şi întunecate ce au urmat morţii 
Mirandei în accidentul de motocicletă. 

Goana pe coridor, zbieratul oribil al uşii când o deschide, 
silueta atârnată care-şi cască brusc ochii hidoşi şi umflaţi, el 
însuşi, care se întoarce spre uşă în panica aceea lentă şi 
mocirloasă a viselor. 


Şi descoperă că uşa e încuiată. 


CAPITOLUL TREI 
ORAŞUL (1) 


1 


Oraşul se trezeşte repede - îndatoririle nu aşteaptă. Când 
începe activitatea, conturul soarelui e încă sub linia 
orizontului şi întunericul stăpânește lumea. 


2 


4,00 

Băieţii Griffen - Hal, optsprezece ani şi Jack, paisprezece - 
şi două ajutoare angajate, au început mulsul. Staulul, o 
minune de curăţenie, era zugrăvit în alb şi strălucea. Prin 
centru trecea un jgheab din ciment cu apă pentru animale, 
printre căile imaculate de acces la boxele de pe ambele părţi. 
Hal deschise alimentarea cu apă, apăsând un comutator şi 
răsucind o supapă. Pompa electrică ce aducea apa din una 
din cele două fântâni construite special începu să murmure 
uşor, prinzând viaţă. Era un băiat mohorât, deloc inteligent, şi 
nervos, mai ales în această zi. Se certase cu taică-său cu o 
seară înainte. Hal nu mai voia să se ducă la şcoală. Ura 
şcoala. li detesta plictiseala, insistenţele ei de a te face să stai 
nemişcat cincizeci de minute nesfârșite şi nu putea suferi nici 
una din materii, cu excepţia lucrului manual şi a desenului. 
Engleza îl scotea din minţi, istoria era o imbecilitate, iar 
matematica era de neînțeles. Şi nici una nu avea nici cea mai 
mică importanţă pentru viaţa lui; asta îl înnebunea. Vacilor nu 
le păsa dacă zici „ei este" sau dacă nu respecţi concordanța 
timpurilor; nu le interesează cine a fost conducătorul armatei 
blestemate de la Potomac din timpul nenorocitului de Război 
Civil; iar în ceea ce priveşte matematica, nici ticălosul de 
taică-său nu ar fi putut aduna două cincimi cu o jumătate, nici 


măcar în faţa plutonului de execuţie. De asta angajase un 
contabil. Mare scofală! Tipul ăla! Absolvent de facultate şi 
muncea pentru un dobitoc ca bătrânul lui. Taică-său îi spu- 
sese de multe ori că învăţătura nu era secretul succesului în 
afaceri (iar creşterea vacilor de lapte era o afacere ca oricare 
alta); secretul era să-i cunoşti pe oameni. Taică-său se pri- 
cepea cum nu se poate mai bine să mestece tot rahatul ăsta 
despre binefacerile educaţiei; el, cu cele şase clase ale sale. 
Nu citea nimic altceva decât Reader's Digest; şi totuşi ferma 
scotea un venit anual de 16.000 de dolari. Cunoaşte-i pe 
oameni. Fii în stare să le strângi mâna şi să ţii minte numele 
mic al nevestelor lor. Ei bine, Hal se pricepea la oameni. Erau 
două categorii: cei pe care îi puteai duce de nas şi cei pe care 
nu îi puteai păcăli. Primul grup era de zece ori mai numeros 
decât al doilea. 

Din păcate, tatăl său făcea parte din a doua categorie. 
Privi peste umăr la Jack, care împingea încet şi visător 
fânul în primele patru staule, dintr-un balot desfăcut. Asta era 
şoarecele de bibliotecă, favoritul lu’ tăticu'. Căcărează 

nenorocită. 

— Hai! strigă. Dă-i bătaie! 

Descuie lacătul magaziei şi scoase una din cele patru 
maşini de muls pe care le aveau. O rostogoli pe intervalul 
dintre staule, încruntându-se fioros la capacul sclipitor din 
oţel inoxidabil. 

Şcoala. Blestemată şi afurisită şcoală. 

Următoarele nouă luni i se întindeau în faţă ca un 
mormânt fără fund. 


3 


4,30 

Laptele provenit din ultimul muls al zilei trecute fusese 
prelucrat şi se întorcea acum în oraş, în cutii de carton şi nu în 
bidoane din oţel galvanizat, purtând etichetele colorate ale 
Lăptăriei Slewfoot Hill. Tatăl lui Charles Griffen îşi vânduse 
laptele, însă acum afacerea nu mai era profitabilă. Concernele 
îi înghiţiseră pe independenţi până la ultimul. 


Irwin Purinton era lăptarul de la Slewfoot Hill care 
deservea Salem-ul de vest şi îşi începu ziua de lucru pe 
Strada Brock. Mai târziu va acoperi centrul oraşului şi apoi se 
va întoarce la periferie pe Brooks Road. 

Win împlinise şaizeci şi unu de ani în august şi, pentru 
prima dată, pensionarea i se părea reală şi posibilă. Nevasta 
lui, o căţea bătrână şi scârboasă, pe nume Elsie, murise în 
toamna lui 1973 (faptul că murise înaintea lui a fost unicul 
gest plin de bunăvoință pe care l-a făcut în douăzeci şi şapte 
de ani de căsnicie), şi, atunci când va ieşi, în cele din urmă, la 
pensie, îşi va lua câinele, o corcitură de cocker, pe care îl 
chema Doc, şi se va muta la Pemaquid Point. Avea de gând să 
doarmă până la ora nouă în fiecare dimineaţă şi să nu mai 
urmărească nici un alt răsărit de soare toată viaţa. 

Se opri în faţa casei familiei Norton şi puse comanda în 
coşul metalic: suc de portocale, doi litri de lapte, o duzină de 
ouă. Când cobori din maşină îl înjunghie genunchiul, dar 
numai foarte puţin. Ziua promitea să fie frumoasă. 

Descoperi o notă sub comanda obişnuită a doamnei 
Norton, scrisă cu caligrafia rotundă a lui Susan: „Te rog, Win, 
lasă şi un borcan mic cu smântână. Mersi." 

Purinton se întoarse la maşină să-l ia, gândindu-se dacă 
nu cumva avea să fie una din zilele acelea când toată lumea 
voia câte ceva deosebit. Smântâna! Gustase odată şi îi venise 
să vomite. 

Cerul începea să se lumineze înspre răsărit, iar pe câmpia 
care se întindea înspre oraş, rouă strălucea ca o comoară 
fabuloasă de diamante. 


4 


5,15 

Eva Miller se sculase de douăzeci de minute. Era 
îmbrăcată într-o rochie de casă zdrenţuită şi avea în picioare 
papuci răpănoşi care odinioară fuseseră roz. Işi pregătea 
micul dejun: patru ouă jumări, opt felii de slănină, o tigaie cu 
carne prăjită. Va garnisi această masă cu două felii de pâine 
prăjită cu gem, doi litri de suc de portocale şi apoi două căni 


cu cafea cu frişcă. Era o femeie masivă, nu chiar grasă; 
muncea prea mult să-şi ţină pensiunea pe picioare ca să se 
îngraşe vreodată. Curbele trupului său erau eroice, 
rabelaisiene. Când se mişca în jurul maşinii sale de gătit 
electrice, cu opt ochiuri, îi amintea privitorului de mişcările 
agitate ale fluxului sau de deplasarea dunelor de nisip. 

Îi plăcea să-şi ia masa de dimineaţă în această solitudine 
deplină, planificându-şi treburile din restul zilei. Avea o 
mulţime: miercurea era ziua în care schimba lenjeria. Avea 
nouă chiriaşi în prezent, cu cel nou, domnul Mears. Casa avea 
trei etaje şi şaptesprezece camere, şi mai trebuia să spele şi 
duşumelele, să frece scările, să dea cu ceară balustrada, să 
întoarcă covorul în camera comună. O să-l pună pe Weasel 
Craig să o ajute la o parte din treabă, în cazul că acesta se 
putea trezi după beţia pe care s-ar fi putut să o fi tras cu o 
noapte în urmă. 

Uşa din spate se deschise tocmai când se aşeza la masă. 

— Bună, Win. Ce faci? 

— Merge. Mă cam ţine genunchiu'. 

— Îmi pare rău. Vrei să-mi dai încă un litru de lapte şi 
patru litri de limonadă? 

— Sigur, spuse el, resemnat. Ştiam eu că o să fie una din 
zilele alea. 

Începu să-şi mănânce ouăle, fără să facă vreun 
comentariu. Win Purinton găsea întotdeauna câte Un motiv să 
se lamenteze, deşi, Dumnezeu era martor, ar fi trebuit să fie 
cel mai fericit om de pe pământ de când scorpia aia cu care 
se încurcase căzuse pe scara pivniţei şi-şi frânsese gâtul. 

La şase şi un sfert, chiar pe când îşi termina a doua cană 
cu cafea şi fuma un Chesterfield, ziarul Press-Herald se izbi de 
zidul casei şi căzu în tufele de trandafiri. A treia oară 
săptămâna asta; puştiul familiei Kilby trebuie că se antrena în 
echipa de baseball. Probabil că împărţirea ziarelor îl scrântise. 
Ei, lasă-l acolo încă puţin. Razele soarelui de dimineaţă, aur 
subţire şi preţios, pătrundeau pieziş prin ferestrele dinspre 
răsărit. Erau clipele cele mai bune ale zilei şi nu avea de gând 
să le tulbure pacea nemişcată pentru un fleac. 

Chiriaşii ei aveau voie să folosească maşina de gătit şi 
frigiderul - care, împreună cu schimbarea săptămânală a 


lenjeriei, intrau în chirie - şi, foarte curând, liniştea îi va fi 
alungată când Grover Verril şi Mickey Sylvester vor cobori să- 
şi înfulece fulgii de porumb înainte de a pleca la fabrica de 
textile din Gates Falls, unde lucrau amândoi. 

De parcă gândul ei ar fi convocat un mesager care să le 
anunţe sosirea, auzi apa trasă la toaleta de la etajul al doilea 
şi apoi bocancii lui Sylvester pe trepte. 

Se ridică greoi de pe scaun şi se duse să-şi recupereze 
ziarul. 


5 


6,05 

Plânsul subţirel al copilului pătrunse prin somnul 
superficial de dimineaţă al lui Sandy McDougall şi ea se sculă 
să vadă ce s-a întâmplat, cu ochii încă cârpiţi de somn. Işi 
zgârie fluierul piciorului de noptieră şi spuse: Căcat! 

Auzind-o, copilul începu să ţipe mai tare. 

— Tacă-ţi gura! zbieră ea. Vin! 

Trecu prin coridorul îngust al rulotei înspre bucătărie; o 
fată subţire, care pierdea cu repeziciune orice urmă de 
drăgălăşenie pe care ar fi avut-o odinioară. Scoase biberonul 
lui Randy din frigider, se gândi să-l încălzească, apoi se gândi 
că să-l ia dracu'. Dacă-l vrei atât de tare, domnule 
scandalagiu, poţi foarte bine să-l bei şi rece. 

Intră în dormitorul copilului şi îl privi indiferentă. Avea 
zece luni, însă părea bolnăvicios şi scâncea prea mult pentru 
vârsta lui. Începuse să se târască în patru labe de-abia luna 
trecută. Poate că avea poliomielită sau ceva de soiul ăsta. 
Acum observă ceva pe mâinile lui şi pe perete. Se aplecă, 
întrebându-se în ce, în numele Sfintei Fecioare, mai intrase de 
data asta. 

Avea şaptesprezece ani şi sărbătorise, împreună cu soţul 
ei, prima aniversare a căsătoriei lor în iulie. Când s-a măritat 
cu Royce McDougall, însărcinată în şase luni şi arătând ca un 
balon de Anul Nou, căsătoria i se părea a fi exact 
binecuvântarea despre care vorbea Părintele Callahan - o 
posibilitate sfântă de salvare. Acum părea doar un morman 


de căcat. 

Ceea ce era, observă uluită, exact ce își întinsese Randy 
pe mâini, pe perete, în păr. 

ÎI privi posomorâtă, ţinând sticla rece într-o mână. 

Pentru asta renunţase la liceu, la prieteni, la toate 
speranţele ei de a deveni manechin. Pentru rulota asta 
respingătoare şi murdară, eşuată în periferia Bend, cu 
vopseaua care deja se dezlipea în fâșii, pentru un soţ care 
muncea toată ziua la fabrică şi toată noaptea se îmbăta sau 
juca pocher cu netrebnicii lui de prieteni de la staţia de 
benzină. Pentru un copil care arăta exact ca nemernicul de 
tac-su şi care mânjise totul cu căcat. 

Zbiera cât îl ţineau plămânii lui micuţi. 

— Tacă-ți gura! urlă ea dintr-o dată şi aruncă biberonul de 
plastic în el. Îl lovi în frunte şi căzu pe spate în pătuţ scâncind 
şi agitându-și mânuţele. Avea o pată roşie chiar la rădăcina 
părului, şi ea simţi în gât un val oribil de mulţumire, milă şi 
ură. Îl smulse din pat ca pe o păpuşă de cârpă: 

— Taci! Taci! Taci! 

Îl plesnise deja de două ori înainte să se poată opri, iar 
zbieretele de durere ale lui Randy încetaseră. Zăcea gâfâind, 
cu faţa congestionată. 

— Îmi pare rău, bâigui ea. lisuse, Fecioară Maria şi losif. 
Îmi pare rău. Te doare, Randy? O clipă, şi mămica o să te 
curețe. 

Când se întoarse cu o cârpă udă, amândoi ochii lui Randy 
se umflaseră şi se învineţeau. Insă luă biberonul şi, când ea 
începu să-i şteargă faţa, îi aruncă un zâmbet ştirb. 

O să-i spun lui Roy că a căzut de pe masă când îl 
schimbam, gândi ea. O să mă creadă. O, Doamne, fă-l să mă 
creadă. 


6 


6,45 

Majoritatea muncitorilor din 'salem's Lot se aflau pe drum 
spre slujbă. Mike Ryerson era unul dintre puţinii care lucrau în 
oraş. În raportul anual al municipalităţii, Mike era înregistrat 


ca îngrijitor al domeniului public, însă în realitate se ocupa cu 
întreţinerea celor trei cimitire ale oraşului. Pe timpul verii 
lucra cu normă întreagă, dar chiar şi iarna avea destule de 
făcut, în ciuda celor care gândeau altfel, ca de exemplu 
George Middler de la fierărie. Era angajat cu jumătate de 
normă şi la Carl Foreman, antreprenorul de pompe funebre al 
oraşului, şi, ca un făcut, marea majoritate a bătrânilor din 
'salem s Lot dădeau ortul popii iarna. 

Se îndrepta acum spre Burns Road în autofurgoneta sa, 
încărcată cu foarfeci de grădină, un dispozitiv pentru tuns 
tufişurile, acţionat de baterie, o cutie cu postamente pentru 
steguleţe, o rangă pentru a ridica lespezile mormintelor care 
ar fi putut să fie răsturnate, o canistră cu douăzeci de litri de 
benzină şi două maşini de tuns iarba, marca Briggs & 
Stratton. 

În dimineaţa aceasta avea de gând să tundă iarba din 
Harmony Hill şi să facă toate reparaţiile necesare la pietrele 
mormintelor şi la zidul cimitirului, iar după-amiază va traversa 
oraşul la Cimitirul Schoolyard Hill, unde veneau uneori 
profesori să facă schiţe în cărbune după gravurile de pe 
lespezi, sub pretextul că indienii dintr-o colonie, dispărută 
acum, îşi îngropaseră morţii aici. Însă cel mai mult îi plăcea 
Cimitirul Harmony Hill. Nu era la fel de vechi ca depozitul de 
oase de la Schoolyard Hill, însă era plăcut şi răcoros. Spera 
numai ca într-o zi să fie şi el îngropat tot aici - cam peste o 
sută de ani. 

Avea douăzeci şi şapte de ani şi făcuse trei ani de liceu, 
pe parcursul unei cariere destul de pestriţe. Spera să-l poată 
absolvi într-o bună zi. Avea o înfăţişare plăcută, deschisă şi nu 
întâmpina nici un fel de greutăţi, în serile de sâmbătă, când 
era vorba să agate vreo femeie singură la barul lui Dell sau în 
Portland. Unele doamne însă se îndepărtau numai când 
auzeau ce meserie are şi Mike nu reuşea să înţeleagă asta. 
Era o muncă plăcută, comodă, nu era nici un şef care să te 
supravegheze îndeaproape. Lucra numai în aer liber, sub 
cerul lui Dumnezeu, așa că ce importanţă avea dacă sapă şi 
câteva gropi sau dacă, din când în când, conducea camioneta 
funerară a lui Carl Foreman? Cineva trebuia să facă şi treaba 
asta. După mintea lui, singurul lucru mai natural decât 


moartea era sexul. 

Fredonând, întoarse maşina pe Burns Road şi trecu în 
viteza a doua când începu să urce dealul. Praful uscat 
spumega sub roţi. Prin vegetaţia sufocată de arşiţa verii, pe 
ambele părţi ale drumului se puteau vedea trunchiurile 
scheletice, moarte, ale copacilor arşi în marele incendiu din 
'51, ca nişte oase vechi şi descompuse. Ştia că pe acolo erau 
şi copaci doborâţi, în care cineva neatent îşi putea rupe 
picioarele. Chiar, şi după douăzeci şi cinci de ani, cicatricele 
marelui foc nu dispăruseră încă. Ei, asta era. Chiar şi în miezul 
nopţii ne aflăm tot în moarte. 

Cimitirul se afla pe culmea dealului şi Mike încetini în faţa 
lui, gata să coboare şi să deschidă poarta... Insă apăsă cu 
putere pe frână, oprindu-şi brusc furgoneta. 

De poarta de fier forjat atârna, cu capul în jos, cadavrul 
unui câine, iar pământul de dedesubt era mocirlos din cauza 
sângelui scurs. _ 

Mike cobori şi se repezi spre el. Işi scoase mănuşile de 
lucru din buzunarul de la spate şi ridică cu o mână capul 
câinelui. Acesta se mişcă cu o uşurinţă înfiorătoare, de parcă 
ar fi fost din plastic şi tânărul se pomeni că priveşte în ochii 
sticloşi, fără expresie, ai lui Doc, corcitura de cocker al lui Win 
Purinton. Câinele fusese atârnat de unul din vârfurile porţii, ca 
o halcă de carne de vacă într-un cârlig de măcelărie. Muştele, 
amorţite încă de răcoarea dimineţii, se târau deja indolente 
pe stârv. 

Mike se luptă cu corpul bietului câine, trase de el şi în cele 
din urmă reuşi să-l desprindă. Işi simţea stomacul în gât din 
cauza sunetelor jilave care-i acompaniaseră eforturile. Era de 
mult timp obişnuit cu vandalismul din cimitire, mai ales în 
jurul sărbătorii de Halloween, însă mai era încă o lună şi 
jumătate până atunci şi aşa ceva nu mai văzuse niciodată. De 
obicei se mulţumeau să răstoarne câteva lespezi, să 
scrijelească pe ele câteva cuvinte obscene sau să atârne de 
poartă un schelet confecţionat din hârtie. Dar dacă măcelul 
ăsta era opera unor copii, înseamnă că aceşti copii sunt 
ticăloşiţi până în măduva oaselor. Lui Win i se va frânge 
inima. 

Se gândi dacă să ia câinele, să-l ducă în oraş şi să-l arate 


lui Parkins Gillespie, însă îşi dădu seama că nu ar avea nimic 
de câștigat. II va duce în oraş pe bietul Doc atunci când se va 
întoarce să-şi ia prânzul - deşi nu credea că astăzi va avea 
prea multă poftă de mâncare. 

Descuie poarta şi îşi privi mănuşile care erau acum 
mânjite cu sânge. Va trebui să spele şi grilajul porţii. Se părea 
că nu va mai ajunge în după-amiaza asta la Cimitirul 
Schoolyard Hill. Băgă furgoneta înăuntru şi o parcă, fără să 
mai fredoneze. 

Ziua îşi pierduse farmecul. 


7 


8,00 

Pe traseele stabilite apărură greoaiele autobuze galbene 
de şcoală să strângă copiii guralivi, puşi pe ghiduşii, care le 
aşteptau lângă cutiile poştale din faţa caselor, strângând în 
mâini pungile cu sandviciurile pentru prânz. Unul dintre 
autobuze era condus de Charlie Rhodes, iar ruta lui acoperea 
Taggart Stream Road, în partea estică a oraşului, şi partea 
superioară din Jointer Avenue. 

Copiii care călătoreau cu autobuzul lui Charlie erau cei 
mai cuminţi din oraş - de fapt, din întreaga regiune. În 
autobuzul nr. 6 nu ţipa nimeni, nu făcea nimeni glume 
proaste, nu trăgea nimeni fetele de codițe. Stăteau liniştiţi şi 
se purtau cuviincios, căci altfel ar fi trebuit să parcurgă pe jos 
cele două mile până la Şcoala Elementară de pe Strada 
Stanley şi să explice în biroul directorului motivul pentru care 
au fost daţi jos din maşină. 

Ştia ce părere au copiii despre el şi avea idee cum îl 
numeau atunci când nu era de faţă. Insă nu îl deranja. Nu 
avea deloc intenţia să admită jocuri prosteşti şi mâncare de 
rahat în autobuzul lui. Asta era pentru profesorii ăia fără 
măduva spinării, nu pentru el. 

Directorul de la şcoala de pe Strada Stanley avusese 
îndrăzneala să-l întrebe dacă nu a fost prea „impulsiv" atunci 
când l-a lăsat pe puştiul familiei Durham să vină pe jos trei 
zile în şir doar pentru că vorbise puţin prea tare, Charlie nu a 


făcut altceva decât să se holbeze la el şi, în cele din urmă, 
directorul, un ţârcovnic cu caş la gură, care terminase facul- 
tatea numai de patru ani, îşi plecase privirea. Cel care con- 
ducea autobaza 21, Dave Felsen, era un prieten vechi; 
făcuseră împreună războiul în Coreea. Se înțelegeau fără prea 
multe vorbe. Înţelegeau ce se întâmplă în ţară. Înţelegeau şi 
faptul că puştiul care „vorbise puţin prea tare" în autobuzul 
şcolii în 1958 devenise puştiul care făcuse pipi pe drapelul 
naţional în 1968. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi o surprinse pe 
Mary Kate Griegson trimițând un bileţel prietenului ei, Brent 
Tenhey. Prieteni, mda, cam aşa ceva. Aştia se regulau acum 
din clasa a şasea. 

Trase pe dreapta şi îşi aprinse semnalizatoarele de oprire. 
Mary Kate şi Brent îl priviră uluiţi. 

— Aveţi o grămadă de lucruri de povestit, nu? întrebă 
uitându-se la ei prin oglindă. Bine. Atunci porniţi la drum. 

Deschise uşile şi îi aşteptă să coboare dracului din autobu- 
zul lui. 


8 


9,00 

Weasel Craig se rostogoli din pat - la propriu. Soarele care 
intra prin fereastra camerei sale de la etajul doi era orbitor. 
Capul îi zvâcnea într-un mod absolut dezgustător. Deasupra, 
tipul ăla, scriitorul, deja începuse să ciocănească. lisuse, 
trebuie că era ţăcănit cu acte în regulă, să tot facă cioc-cioc- 
cioc cât e ziua de lungă. Se ridică şi, doar cu izmenele pe el, 
traversă camera înspre calendarul de pe perete, să vadă dacă 
astăzi era ziua când îşi ridica ajutorul de şomaj. Nu. Azi era 
miercuri. 

Mahmureala nu era chiar atât de înfiorătoare ca altădată. 
Fusese la barul lui Dell până la închidere, la ora unu, însă nu a 
avut decât doi dolari în buzunar şi, după ce i-a terminat, nu a 
reuşit să primească de pomană prea multe beri. Imi cam 
pierd antrenamentul, gândi el, şi îşi frecă falca. 

Îşi trase tricoul călduros pe care îl purta fie iarnă, fie vară, 


îşi trase pantalonii verzi de lucru, apoi deschise dulăpiorul şi 
îşi scoase micul dejun - o sticlă cu bere caldă pentru 
consumul în cameră şi o cutie cu fulgi de ovăz pentru a fi 
consumată la parter, în bucătăria comună. Nu putea să 
suporte fulgii de ovăz însă îi promisese proprietăresei că o să 
o ajute să întoarcă covorul şi, fără doar şi poate că mai avea 
şi alte sarcini să-i dea. 

Nu că asta l-ar fi deranjat - nu prea tare - însă putea fi 
considerată o decădere faţă de zilele când împărțea patul cu 
Eva Miller. Soţul ei murise într-un accident destul de nostim la 
joagăr în 1959, dacă puteai spune că un asemenea accident 
oribil poate fi în vreun fel nostim. Pe atunci la joagăr erau 
angajaţi şaizeci/şaptezeci de oameni, iar Ralph Miller îşi 
aştepta rândul la funcţia de preşedinte al sindicatului. 

Ce i s-a întâmplat a fost întrucâtva nostim, fiindcă Ralph 
nu mai pusese mâna pe vreun utilaj din 1952, adică cu şapte 
ani înainte, când avansase din funcţia de maistru şi începuse 
să lucreze în biroul din faţă. Aşa îşi manifestase conducerea 
recunoştinţa, mai mult ca sigur, iar Weasel era de părere că 
Ralph chiar îşi câștigase pe merit, cumva, dreptul la acest 
gest de recunoştinţă. Când incendiul ieşise din mlaştini şi 
trecuse peste Jointer Avenue, mânat fiind din spate de un 
vânt din est de 25 mile pe oră, se părea că şi joagărul va 
cădea pradă flăcărilor. Serviciile de pompieri din şase oraşe 
vecine aveau şi aşa suficiente probleme fără să-şi mai 
risipească oamenii pentru o treabă atât de neînsemnată ca 
Joagărul din Jerusalem's Lot. Ralph Miller a organizat schimbul 
doi, transformându-l într-o forţă de combatere a incendiului 
şi, sub conducerea lui, oamenii au udat acoperişul şi au făcut 
ceea ce trupele specializate de pompieri nu reuşiseră să facă 
la vest de Jointer Avenue - a făcut o breşă care a oprit 
răspândirea flăcărilor şi le-a întors spre sud, unde incendiul a 
fost înăbuşit complet. 

Şapte ani mai târziu, în timp ce stătea de vorbă cu nişte 
ştabi de la o firmă din Massachusetts, a căzut într-un tocător. 
Le arăta fabrica, sperând să-i convingă să cumpere acţiuni. 
Piciorul i-a alunecat într-o băltoacă, ticăloasă, împuţită, 
afurisită băltoacă, şi a nimerit în tocător chiar sub privirile 
vizitatorilor. Nu mai este nevoie să adăugăm că orice 


perspectivă de încheiere a vreunei tranzacţii s-a dus pe apa 
sâmbetei odată cu Ralph Miller. jJoagărul pe care l-a salvat în 
1951 a fost definitiv închis în februarie 1960. 

Weasel se privi în oglinda pătată şi îşi pieptăna părul alb, 
încă des, frumos şi chiar plin de vino'ncoace, la cei şaizeci şi 
şapte de ani ai săi. Era singura parte din trupul său care 
părea a înflori din cauza alcoolului. Apoi îşi puse cămaşa kaki 
de lucru, îşi luă cutia cu fulgi de ovăz şi cobori la parter. 

Şi iată-l acum, aproape şaisprezece ani mai târziu, făcând 
pe menajera unei femei cu care făcuse amor odinioară - 
femeie pe care încă o considera a naibii de atrăgătoare. 

Chiar în clipa în care intră în bucătăria însorită, văduva se 
năpusti asupra lui, aidoma unui vultur. 

— Auzi, vrei să dai cu ceară balustrada din faţă, Weasel, 
după ce iei micul dejun? Ai timp? 

Amândoi făceau concesii realităţii, încercând să păstreze 
blânda aparenţă a faptului că el ar fi considerat toate aceste 
treburi drept nişte servicii pe care i le făcea şi nu drept plată 
pentru camera lui de paisprezece dolari pe săptămână. 

— Sigur, Eva. 

— Şi covorul din camera din faţă... 

— Trebuie să fie întors: Da, mi-aduc aminte. 

— Ce-ţi face capul în dimineaţa asta? 

Puse întrebarea pe un ton rece, impersonal, fără să lase 
vreo urmă de compasiune să i se bănuiască în glas... Însă el 
simţi mila din spatele cuvintelor. 

— Capul mi-e bine, răspunse țâfnos, punând apa la fiert 
pentru fulgii de ovăz. 

— Întreb, pentru că te-ai întors târziu azi-noapte. 

— Nu vrei să-mi fac de cap, aşa-i? 

Işi ridică amuzat o sprânceană şi, spre marea lui 
mulţumire, observă că ea încă mai reuşea să se îmbujoreze 
ca o şcolăriţă, deşi abandonaseră toate glumele şi aluziile 
nostime cu aproape nouă ani în urmă. 

— Ascultă, Ed... 

Era singura care încă îi mai spunea pe nume. Pentru toţi 
ceilalţi din oraş el era Weasel, şi atât. Ei, bine, nu îl deranja. 
Puteau să-i spună cum voiau. Era din ce în ce mai singur. 

— Nu contează, spuse posac. M-am sculat cu fundu-n sus 


azi. 

— Mai degrabă ai căzut din pat, după cum am auzit de 
aici. 

Rosti cuvintele mai iute decât intenţionase, însă Weasel 
mârâi numai. Îşi pregăti şi mâncă fulgii de ovăz pe care îi 
detesta din tot sufletul, apoi luă cârpele şi cutia cu ceară 
pentru lustruit mobila, fără să-i mai arunce vreo privire. 

La etaj, ţăcănitul maşinii de scris a tipului ăla, scriitorul, 
continua fără întrerupere. Vinnie Upshaw, care avea camera 
lângă a lui, spunea că începea în fiecare dimineaţă la nouă, 
lucra până la prânz, începea din nou la trei, lucra până la 
şase, începea iarăşi la nouă seara şi bătea până la miezul 
nopţii. Weasel nu-şi imagina cum poate avea cineva atât de 
multe cuvinte în cap. 

Şi totuşi, părea un tip destul de cumsecade şi chiar s-ar 
putea să-i facă cinste cu câteva beri într-o seară la barul lui 
Dell. Auzise el undeva că majoritatea scriitorilor beau de 
sting. 

Începu să lustruiască balustrada metodic şi gândurile îi 
zburară din nou la văduvă. Cu banii de la asigurarea bărba- 
tului ei îşi transformase casa în pensiune şi reuşise destul de 
frumuşel cu afacerea asta. Şi de ce n-ar fi reuşit? Muncea ca 
un cal de povară. Dar probabil că bărbatul ăla al ei o 
obişnuise să facă amor în mod regulat şi, după ce durerea i-a 
trecut, nevoia a rămas. Şi da, domnule, tare mai era bună la 
pat. 

Pe atunci, în '61 şi '62, oamenii încă îi mai ziceau Ed, în loc 
de Weasel, şi el era cel care ţinea sticla în mână, nu invers. 
Avea o slujbă bună la B&M şi, într-o noapte din ianuarie 1962, 
s-a întâmplat. 

Se opri din lustruit şi privi gânditor pe fereastra îngustă a 
coridorului de la etajul al doilea. O umplea ultima lumină 
strălucitoare a verii, lumină aurie, nebună, lumină ce-şi râdea 
de toamna rece şi vântoasă şi de iarna şi mai rece ce-i va 
urma. 

A fost dorinţa amândurora în noaptea aceea şi după ce s-a 
întâmplat ce s-a întâmplat şi stăteau întinşi în întunericul din 
dormitorul ei, ea a început să plângă şi să-i spună că nu era 
bine ceea ce tocmai făcuseră. El i-a zis că, dimpotrivă, era în 


regulă, fără să ştie dacă într-adevăr aşa era şi, de fapt, fără 
să-i pese; şi apoi vântul din nord s-a întețit şi a început să 
tuşească şi să urle în jurul streşinilor, iar în camera ei era cald 
şi se simțeau la adăpost şi, în cele din urmă au dormit 
împreună, ca două linguri în sertarul cu argintărie. 

O, Doamne Dumnezeule, cu fiul Tău Isus cu tot, vremea 
era întocmai ca un fluviu. Se întrebă dacă tipul ăla, scriitorul, 
era la curent cu chestia asta. 

Incepu iar să lustruiască balustrada cu mişcări lungi, 
rapide. 


9 


10,00 

Era recreaţie la Şcoala Elementară de pe Strada Stanley, 
cea mai nouă şi falnică şcoală din 'salem's Lot. Era o clădire 
scundă, cu patru săli de clasă, pe care departamentul 
învățământului nu o achitase încă, tot atât de strălucitoare şi 
modernă pe cât de veche şi întunecoasă era Şcoala 
Elementară de pe Strada Brock! 

Richie Boddin, bătăuşul şcolii, fălos de această calitate a 
sa, păşi cu măreție pe terenul de joacă, căutându-l din priviri 
pe găozul ăla deştept de elev nou care ştia toate răspunsurile 
la matematică. Nici un puşti nou nu intra în pas de vals în 
şcoala /ui fără să ştie cine e şeful. Mai ales un poponaut cu 
două perechi de ochi, care se pricepe să se bage pe sub 
pielea profesorilor, aşa cum era ăsta. 

Richie avea unsprezece ani şi cântărea aproape şaizeci şi 
cinci de kilograme. Toată viaţa, mama lui a atras atenţia 
oamenilor ce tânăr uriaş era fiul ei. Aşa că acum ştia că e 
mare. Uneori îşi închipuia că simte cum tremură pământul 
sub paşii lui. Şi când se va face şi mai mare, va fuma ţigări 
Camel, exact ca babacul lui. 

li îngrozea pe cei din clasele a patra şi a cincea, iar cei 
mai mici îl considerau totemul şcolii. Când se va muta în clasa 
a şaptea la Şcoala de pe Strada Brock, panteonul lor îşi va 
pierde diavolul. Gândul acesta îi producea o plăcere imensă. 

Şi iată-l pe puştiul ăla, Petrie, așteptând să fie ales pentru 


meciul de fotbal din pauză. 

— Hei, răcni Richie. 

Toţi priviră în jur, cu excepţia lui Petrie. Toate privirile 
deveniseră sticloase şi apoi străluciră, evident uşurate când 
observară că ochii lui Richie se îndreptau în altă direcţie. 

— Hei, tu ăla! Patru-ochi! 

Mark Petrie se întoarse şi se uită la Richie. Ochelarii cu 
ramă de oţel sclipiră în soarele dimineţii. Era de înălţimea lui 
Richie, ceea ce însemna că era mai înalt decât aproape toţi 
colegii lui, însă era firav, iar chipul lui părea lipsit de apărare 
şi prea intelectual. 

— Cu mine vorbeşti? 

— „Cu mine vorbeşti?" îl îngână Richie, piţigăindu-şi 
vocea. Parcă ai fi un poponaut, mă, patru-ochi. Ştiai? 

— Nu, nu ştiam, spuse Mark Petrie. 

Richie făcu un pas înainte. 

— Pun pariu că o sugi, ştii chestia asta, patru-ochi? Pe 
pariu că sugi rădăcina zbârcită şi păroasă. 

— Într-adevăr? 

Tonul său politicos îl scotea din sărite. 

— Mda, am auzit că o sugi într-adevăr. Şi nu doar în zilele 
de joi. Iti place prea mult. O sugi în fiecare zi. 

Copiii începură să se apropie, curioşi să vadă cum Richie îl 
calcă în picioare pe puştiul cel nou. Domnişoara Holcomb, 
care supraveghea terenul de joacă săptămâna aceasta era 
mai în faţă şi avea grijă de cei mici la leagăne şi balansoare. 

— Care-i treaba ta? întrebă Mark Petrie. Îl privea pe Richie 
de parcă ar fi descoperit o specie interesantă de gândaci. 

— „Care-i treaba ta?" îl îngână fals Richie. N-am nici o 
treabă. Am auzit că eşti un mare poponaut, atâta tot. 

— Aşa? întrebă Mark, politicos încă. Eu am auzit că tu eşti 
un rahat mare, bădăran şi prost, asta am auzit eu. 

Tăcere de mormânt. Ceilalţi băieţi rămaseră cu gura 
căscată (însă reacţia lor era una de viu interes; nici unul nu 
văzuse vreodată pe cineva care să-şi semneze propria 
condamnare la moarte). Richie fu luat prin surprindere şi îi 
căzu şi lui falca, în rând cu ceilalţi. 

Mark îşi scoase ochelarii şi îi dădu băiatului de lângă el: 

— Ţine-i, te rog. 


Băiatul îi luă şi îl privi speriat. 

Richie atacă. A fost un atac lent, greoi, fără strop de graţie 
sau agilitate. Pământul i se cutremura sub picioare. Palpita, 
plin de încredere şi de necesitatea evidentă, fericită, de a 
călca în picioare şi a sfărâma. Îşi balansa pumnul pentru 
lovitura ce avea să-l prindă pe poponautul cu patru ochi drept 
în gură şi care i-ar fi împrăştiat dinţii în cele patru zări ca pe 
nişte clape de pian. Pregătește-te pentru dentist, 
poponautule. Păzea, că vin. 

Mark Petrie se aplecă şi făcu un pas lateral în acelaşi timp. 
Pumnul îi trecu pe deasupra capului. Richie fu tras de forţa 
loviturii sale şi tot ce avu Mark de făcut a fost să întindă un 
picior. Richie Boddin se prăbuşi greoi. Gemu. Mulțimea de 
copii-spectatori exclamă: 

— Aaaah! 

Mark ştia foarte bine că dacă băiatul uriaş şi greoi care 
zăcea acum pe jos îşi recăpăta avantajul, el ar fi fost bătut 
măr. Mark era agil, însă agilitatea nu ar fi reuşit să dureze la 
nesfârșit într-o astfel de încăierare. Dacă totul s-ar fi petrecut 
pe stradă, acum ar fi fost momentul să o ia la fugă, apoi, de la 
o distanţă apreciabilă, să se întoarcă şi să-i dea cu tifla. Insă 
nu se aflau pe stradă şi era perfect conştient că dacă nu îl 
tăvălea acum cum se cuvine pe excrementul ăsta mare şi 
urât, el nu s-ar fi dat în lături să-l hărţuiască la nesfârșit. 

Acestea au fost gândurile care îi trecură prin minte într-o 
cincime de secundă. 

Sări în spatele lui Richie Boddin. 

Richie grohăi. Mulțimea de copii exclamă din nou: 
„Aaaah". Mark apucă braţele lui Richie, având grijă să-l prindă 
deasupra manşetei, ca să nu-i alunece din mână din cauza 
transpiraţiei şi i-l răsuci la spate. Richie urlă de durere. 

— Spune „pardon", îi zise Mark. 

Răspunsul lui Richie ar fi făcut nespusă plăcere unui 
bătrân lup de mare. 

Mark îi smuci braţul mai sus, între omoplaţi şi Richie urlă 
din nou. Era plin de indignare, groază şi uimire. Niciodată nu i 
se mai întâmplase aşa ceva. Ce se petrecea acum nu putea fi 
adevărat. Cu siguranţă că nu era posibil ca poponautul ăsta 
cu patru ochi să stea călare în spatele lui, răsucindu-i braţul şi 


făcându-l să ţipe de durere în faţa supuşilor săi. 

— Spune „pardon", repetă Mark. 

Richie se opinti, încercând să se ridice în genunchi; Mark 
îşi strânse coapsele în jurul inamicului său, ca un cowboy care 
călăreşte fără şa un cal sălbatic şi îl împiedică să se mişte. 
Amândoi erau plini de praf, însă Richie arăta mult mai jalnic. 
Faţa îi era roşie şi congestionată, ochii holbaţi şi avea o 
zgârietură pe un obraz. 

încercă să-l arunce pe Mark peste umeri însă Mark îi trase 
braţul şi mai sus. De această dată Richie nu mai urlă. Incepu 
să plângă. 

— Spune „pardon", sau pe Dumnezeul meu că ţi-l rup. 

Lui Richie îi ieşise cămaşa din pantaloni. Îşi simţea 
abdomenul înfierbântat şi plin de zgârieturi. Începu să plângă 
în hohote şi să se zbată. Şi totuşi nu reuşi să-l mişte din loc pe 
odiosul poponaut cu patru ochi. Braţul ii era de gheaţă, 
umărul îi luase foc. 

— Dă-te jos, pui de curvă! Nu lupţi cinstit! 

Explozie de durere. 

— Spune „pardon'". 

— Nu! 

Încercă iarăşi să se ridice în genunchi, însă se prăbuşi cu 
faţa în ţărână. Durerea din braţ era îngrozitoare. Avea ţărână 
în gură. Ţărână în ochi. Bătu neajutorat din picioare. Uitase că 
era uriaş. Uitase cum tremura pământul sub paşii săi. Uitase 
că, atunci când va fi mare, avea de gând să fumeze ţigări 
Camel, exact ca babacul lui. 

— Pardon! Pardon! Pardon! urlă Richie. 

Avea sentimentul că ar fi putut să urle „pardon" ore în şir, 
zile în şir, chiar, dacă aşa şi-ar fi putut salva braţul. 

— Spune: „Sunt un rahat mare şi urât". 

— Sunt un rahat mare şi urât! urlă Richie în ţărână. 

— Suficient. 

Mark Petrie se ridică şi păşi încet la o parte, în timp ce 
Richie se aduna de pe jos. Îl dureau coapsele de cât îl 
strânsese. Spera din tot sufletul ca Richie să nu mai aibă chef 
de bătaie, dacă nu, ar fi fost făcut zob. 

Richie se ridică. Se uită în jur. Nimeni nu îndrăzni să-i 
întâlnească privirea. Toţi îi întoarseră spatele şi îşi continuară 


activităţile întrerupte. Împuţitul ăla de Glick stătea lângă 
poponaut şi se uita la el de parcă ar fi fost vreun zeu. 

Richie rămase singur, nevenindu-i să creadă cât de repede 
fusese distrus. Avea obrajii acoperiţi cu praf, mai puţin unde 
fuseseră brăzdaţi de lacrimile de furie şi ruşine. Se gândi dacă 
să se repeadă asupra lui Mark Petrie. Şi totuşi, umilinţa şi 
teama, noi şi strălucitoare şi uriaşe, nu i-au permis să o facă. 
Nu încă. Braţul îl durea ca o măsea cangrenată. Pui de curvă 
care luptă murdar. Dacă o să vină ziua când o să stau eu 
călare peste tine... 

Dar nu astăzi. Se întoarse şi se îndepărtă, iar pământul nu 
mai tremură sub paşii săi. Privi în jos, ca să nu fie obligat să 
întâlnească ochii vreunui copil. 

Cineva din grupul fetelor râse - sunet înalt, batjocoritor, 
care persista în aerul dimineţii cu limpezime crudă. 

Nu-şi ridică privirea ca să vadă cine râdea de el. 


10 


11,15 

Locul de depozitare a gunoaielor din Jerusalem's Lot 
fusese o simplă carieră veche de prundiş până când, în 1945, 
pietrişul s-a terminat şi a fost închisă. Se afla la capătul 
pintenului desprins din Burns Road, la două mile de Cimitirul 
Harmony Hill. 

Dud Rogers auzea din josul drumului părâitul slab şi tuşea 
înecăcioasă a maşinii de tuns iarba a lui Mike Ryerson. Insă, 
curând, acel sunet va fi acoperit de trosnetul flăcărilor. 

Din 1956, Dud era custodele gropii de gunoi. In fiecare an 
era renumit în această funcţie în cadrul întrunirii consiliului 
municipal şi nimeni nu se gândea să supună această hotărâre 
la vot. Locuia chiar în groapa cu gunoi, într-un şopron din 
carton gudronat. Pe uşa care atârna într-o rână era pusă o 
placă: „Custodele gropii cu gunoi". Cu trei ani în urmă reuşise 
să obţină pe căi mai puţin cinstite un radiator de la consiliul 
ăla de zgârie-brânză şi renunţase definitiv la apartamentul 
său din oraş. 

Dud Rogers era cocoşat, iar capul şi-l ţinea înclinat într-un 


mod ciudat, de parcă Dumnezeu, într-o criză de nervi, l-ar fi 
răsucit puţin, înainte de a-i permite să-şi facă intrarea în 
lume. Braţele, care, aidoma unei maimute, i se bălăngăneau 
până aproape de genunchi, erau însă uimitor de puternice. 
Fusese nevoie de patru oameni să încarce în camion vechiul 
seif al magazinului de mărunţişuri ca să-l aducă aici când în 
magazin s-a instalat un seif nou în perete. Cauciucurile 
camionului se ofiliseră vizibil când au pus seiful în el. Însă Dud 
Rogers îl descărcase singur. Ligamentele grumazului i se 
încordaseră, venele de pe frunte şi de pe braţe şi de pe 
bicepşi îi ieşiseră în relief ca nişte cabluri albastre. A împins 
seiful singur tot drumul până la capătul de est al gropii. 

Lui Dud îi plăcea groapa de gunoi. li plăcea să pună pe 
fugă copiii care veneau aici să spargă sticle, îi plăcea să 
dirijeze traficul înspre locurile în care se aducea gunoiul: îi 
plăcea să culeagă diferite lucruri din movila de gunoi, ceea ce 
considera a fi privilegiul lui în calitate de custode al locului. Îşi 
imagina că ceilalţi îşi băteau joc de el, văzându-l cum urcă 
munţi de gunoaie, în cizmele de cauciuc până la şold şi cu 
mănuşi de piele în mâini, cu pistolul în tocul de la brâu, cu un 
sac pe umăr şi cu briceagul în mână. Lasă-i să-şi bată joc. În 
grămezile de gunoi erau sârme din cupru şi câteodată chiar 
motoare întregi, cu bobinele din cupru intacte şi în Portland 
cuprul se plătea bine. Mai erau birouri şi scaune şi canapele 
dezarticulate, tot felul de lucruri care puteau fi reparate şi 
vândute negustorilor de mobilă veche de pe Drumul Naţional 
1. Dud îi pungăşea pe negustori, iar negustorii, la rândul lor, îi 
pungăşeau pe turişti, creând minunata senzaţie a lumii care 
se roteşte şi se roteşte şi se roteşte. Cu doi ani în urmă a 
găsit un pat cu plasă, crăpat şi cu rama spartă şi l-a vândut 
unui curist din Wells pe două sute de parai. Curistul a fost în 
al nouălea cer şi a bâlbâit extaziat despre autenticitatea de 
New England a patului respectiv, fără să ştie cu câtă grijă 
îndepărtase Dud de pe tăblie însemnul Fabricat în Grand 
Rapids. 

La capătul celălalt al gropii era cimitirul maşinilor; Buick- 
uri şi Ford-uri şi Chevrolet-uri, şi toate mărcile din lume şi, 
Dumnezeule, ce de mai piese lăsau oamenii în maşini când le 
aruncau. Radiatoarele erau cele mai grozave, dar şi un 


carburator bun cu patru cilindri îţi putea aduce şapte dolari, 
după ce ar fi fost în prealabil înmuiat în benzină. Şi astea, în 
afară de curelele de ventilaţie, faruri, pistoane de alimentare, 
ştergătoare de parbriz, volane şi carpete. 

Da, groapa de gunoi era minunată. Groapa era Disneyland 
şi, în acelaşi timp, Shangri-La. Insă nu banii ascunşi cu băgare 
de seamă în cutia neagră îngropată în pământ, sub fotoliul 
său îl făceau foarte fericit. 

Foarte fericit îl făceau focurile - şi şobolanii. 

Dud ardea gunoaiele din groapa lui în dimineţile de 
duminică şi miercuri şi în serile de luni şi vineri. Focurile de 
seară erau cele mai frumoase. Îi plăcea nespus strălucirea 
crepusculară, trandafirie care înflorea din pungile verzi din 
plastic pline cu gunoaie şi din ziare şi din cutii. Însă focurile de 
dimineaţă erau mai bune din cauza şobolanilor. 

Acum, aşezat în fotoliu şi urmărind cum flăcările se întind 
şi încep să-şi trimită spre cer fumul negru şi unsuros, Dud 
ţinea neglijent pistolul, calibrul 22 şi aştepta să iasă la iveală 
şobolanii. 

Când veneau, veneau în batalioane. Mari, de un cenuşiu 
murdar, cu ochii roz. Pe piele le zburdau purici şi căpuşe. Își 
târau cozile - cabluri groase, trandafirii. Lui Dud îi plăcea la 
nebunie să împuşte şobolani. 

— Cumperi nişte gloanţe ale naibii de puternice, obişnuia 
să-i spună George Middler de la fierărie, cu vocea lui plină, în 
timp ce împingea pe tejghea cutia cu cartuşe Remington. 

— Municipalitatea le plăteşte? 

Asta era o glumă veche de-a lor. Cu câţiva ani în urmă, 
Dud expediase o comandă de două mii de cartuşe 22 şi Bill 
Norton îl trimisese, furios, la plimbare. 

— E, asta-i, răspundea Dud, ştii foarte bine că sunt în 
serviciul public, George. 

Uite-l. Şobolanul ăla mare şi gras cu piciorul din spate 
făcut ferfeniţă era George Middler. În bot avea ceva ce 
semăna cu o bucată sfâșiată dintr-un ficat de pasăre. 

— lacă-te, George. Poftim, spuse Dud şi apăsă pe trăgaci. 
Zgomotul împuşcăturii a fost sec şi lipsit de dramatism, însă 
şobolanul se rostogoli de două ori şi apoi rămase zvâcnind pe 
pământ. Intr-o bună zi o să-şi cumpere o armă cu calibru 


mare, un 45 sau un Magnum 357, să vadă ce le poate face 
ciocănarilor ăstora micuţi. 

Acum următorul. Următorul era curviştina aia mică de 
Ruthie Crockett, aia care nu purta sutien când se ducea la 
şcoală şi care-şi dădea coate cu colegii şi râdea pe înfundate 
când trecea Dud pe stradă. Bang. Pa, Ruthie. 

Şobolanii o luară la goană înnebuniţi, căutând să se 
adăpostească în partea cealaltă a gropii, însă, până să 
reuşească ei să se ascundă, Dud dovedise şase - pradă bună 
pentru o singură dimineaţă. Dacă s-ar duce şi s-ar uita la ei, 
ar vedea cum căpuşele fug de pe corpurile care se răcesc, 
ca... ca... chiar aşa, ca nişte şobolani care părăsesc o corabie 
naufragiată. 

Ideea asta i se păru extraordinar de nostimă şi-şi dădu pe 
spate capul înfipt cam aiurea pe umeri şi se lăsă pe cocoaşă 
şi izbucni în uriaşe hohote de râs, în timp ce focul se târa prin 
gunoaie cu degetele lui portocalii, încovoiate şi lacome. 

Da, viaţa era într-adevăr minunată. 


11 


12,00 - amiază 

Sirena oraşului izbucni într-o detunătură de douăsprezece 
secunde, dând semnalul pauzei de masă la cele trei şcoli şi 
întâmpinând după-amiaza. Lawrence Crockett, a doua 
persoană ca importanţă din Jerusalem's Lot şi proprietar al 
firmei de asigurări şi bunuri imobiliare „Crockett's Southern 
Maine Insurance and Realty" puse deoparte cartea pe care o 
citea (Sclavii Sexuali ai Satanei) şi îşi potrivi ceasul după 
şuieratul sirenei. Se duse la uşă şi atârnă lângă cureaua 
jaluzelei plăcuţa pe care scria: „Revin la ora unu". Programul 
îi era neschimbat. Se va duce la Excellent Cafe, va mânca 
două sandviciuri cu brânză asezonate cu toate cele, va bea o 
ceaşcă cu cafea şi îşi va lipi ochii de picioarele Paulinei în timp 
ce va fuma un William Penn. 

Incercă o dată clanţa, ca să se asigure că ușa se încuiase 
şi cobori pe Jointer Avenue. Se opri la colţ şi privi înspre Casa 
lui Marsten. O maşină era parcată în faţă. O desluşea vag; era 


ceva care sclipea şi strălucea. Îi provoca însă o uşoară 
nelinişte. Căci, cu mai mult de un an în urmă, vânduse într-o 
tranzacţie globală atât Casa lui Marsten cât şi demult- 
defuncta Spălătorie Comunală. Fusese cea mai stranie 
afacere din toată viaţa lui - şi avusese parte de câteva 
tranzacţii destul de ciudate de când era în meserie. 
Proprietarul maşinii de acolo de sus era, după toate 
probabilitățile, un bărbat pe nume Straker. R.T. Straker. Şi 
chiar în această dimineaţă poştaşul îi adusese ceva din partea 
acestui Straker. 

Tipul în cauză venise la biroul lui Crockett într-o după- 
amiază blândă de iulie, cu un an şi ceva în urmă. Coborâse 
din maşină şi se oprise o clipă pe trotuar înainte de a intra. 
Era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum sobru din trei 
piese, în ciuda căldurii zilei de vară. Chel ca o bilă de biliard şi 
transpirând la fel de mult ca şi ea. Sprâncenele îi erau doua 
dungi negre şi drepte, iar ochii, două găuri întunecate, de 
parcă i-ar fi fost făcute cu burghiul pe suprafaţa colţuroasă a 
chipului, într-o mână ducea o servietă mică. Când Straker 
intră, Larry era singur în birou; avea o secretară angajată cu 
jumătate de normă, o fată care studiase la Falmouth şi care 
avea cea mai delicioasă pereche de sfârcuri de care ţi s-a 
agăţat vreodată privirea. Însă ea lucra după-amiezile pentru 
un avocat din Gates Falls. 

Chelul s-a aşezat pe scaunul clientului, şi-a pus servieta 
pe genunchi şi l-a privit fix pe Larry Crockett. Era imposibil să 
citeşti ceva în ochii aceia şi acest fapt îl tulbură pe Larry. li 
plăcea să poată citi dorinţele unui om, fie el tânăr sau bătrân, 
înainte ca acesta să apuce să deschidă gura. Însă bărbatul 
acesta nu se oprise să se uite la fotografiile proprietăţilor de 
vânzare, prinse cu pioneze pe pereţi, nu-i întinsese mâna şi 
nu se prezentase. Nici măcar nu spusese bună ziua. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă Larry. 

— Sunt trimis să achiziţionez o reşedinţă şi un sediu 
comercial în oraşul dumneavoastră atât de frumos, spuse 
chelul. 

Lipsa de tonalitate din vocea lui, atât de seacă, atât de 
uniformă, îl duse pe Larry cu gândul la anunţurile înregistrate 
pe care le auzeai când formai un număr de telefon şi voiai să 


afli cum va fi vremea. 

— Ei bravo, minunat, spuse Larry. Avem câteva proprietăţi 
foarte drăguţe care s-ar putea... 

— Nu este nevoie, zise chelul şi-şi ridică mâna ca pentru a 
opri şuvoiul vorbelor lui Larry. 

Fascinat, Larry observă că degetele erau uimitor de lungi - 
mijlociul avea zece, chiar treisprezece centimetri de la bază la 
vârf. 

— Sediul comercial se află la un cvartal de clădirea 
Primăriei, în faţa parcului. 

— Da, putem încheia un contract. Pe vremuri acolo era o 
spălătorie automată. A dat faliment acum un an. Ar fi o poziţie 
foarte bună dacă dumneavoastră... 

— Reşedinţa, nu-i luă chelul în seamă spusele, este cea pe 
care localnicii o numesc Casa lui Marsten. 

Larry era prea târșâit în meseria lui ca să-şi arate uluirea 
imensă. 

— Chiar aşa? 

— Da. Numele meu este Straker. Richard Throckett 
Straker. Toate documentele vor fi întocmite pe numele meu. 

— Foarte bine, spuse Larry. 

Măcar atât era limpede, că individul vorbea serios. 

— Preţul cerut pentru Casa lui Marsten este de 14.000, 
deşi cred că aş putea să-mi conving clienţii să accepte şi mai 
puţin. Pe fosta spălătorie... 

— Văd că nu ne înţelegem. Am fost autorizat să plătesc un 
dolar. 

— Un...? 

Larry se aplecă spre omul din faţa lui, de parcă nu ar fi 
înţeles bine. 

— Da. Aşteptaţi, vă rog. 

Degetele lungi ale lui Straker deschiseră servieta şi 
scoaseră dinăuntru câteva hârtii într-un dosar albastru din 
plastic transparent. 

Larry Crockett îl privi, încruntându-se. 

— Citiţi, vă rog. Aşa nu vom mai pierde vremea. 

Larry dădu la o parte coperta dosarului şi-şi aruncă 
privirea asupra primei coli de hârtie, cu aerul unui om care 
încearcă să facă pe placul unui nebun. O clipă, ochii i se 


mişcară la întâmplare de la stânga la dreapta, apoi şi-i aţinti 
asupra unui rând. 

Straker surâse. Din buzunarul interior al hainei scoase o 
tabacheră plată din aur şi îşi alese o ţigară. O bătu uşor şi 
apoi o aprinse cu un chibrit din lemn. Aroma aspră a tutunului 
turcesc umplu biroul şi se învolbură suflată de ventilator. 

In următoarele zece minute, tăcerea absolută domni în 
birou, întreruptă numai de murmurul ventilatorului şi de 
traficul de afară. Straker îşi fumă ţigara până la capăt, strivi 
mucul incandescent între degete şi îşi aprinse alta. 

Larry îşi ridică ochii. Era palid şi tulburat. 

— E o glumă. Cine te-a pus? John Kelly? 

— Nu cunosc nici un John Kelly. Şi eu nu glumesc. 

— Hârtiile astea... act de cedare a drepturilor... căutarea 
titlurilor de proprietate... Dumnezeule, omule, nu ştii că 
bucata asta de teren valorează un milion şi jumătate de 
dolari? 

— Prostule, spuse rece Straker. Valorează patru milioane. 
Şi va valora şi mai mult în curând, când se va construi centrul 
comercial. 

— Ce vrei? Vocea îi suna răguşit. 

— Ţi-am spus ce vreau. Asociatul meu şi cu mine vrem să 
începem o afacere în acest oraş. Vrem să locuim în Casa lui 
Marsten. 

— Ce fel de afacere? Crimă autorizată? 

Zâmbetul lui Straker era de gheaţă. 

— Mă tem că este vorba doar despre o simplă afacere cu 
mobilă. Specializată în mobilă veche pentru colecționari. 
Asociatul meu este întrucâtva expert în acest domeniu. 

— Rahat! veni răspunsul grosolan al lui Larry. Poţi să iei 
Casa lui Marsten cu opt miare jumătate şi magazinul cu 
şaisprezece. Şi trebuie să ştiţi amândoi că acest oraş nu-şi 
poate permite un magazin cu mobilă veche şi de lux. 

— Asociatul meu este extrem de bine informat asupra 
subiectelor care îl interesează, spuse Straker. Ştie că oraşul 
dumneavoastră se află pe o autostradă pe care trec turişti şi 
oameni care închiriază locuinţe doar pe timpul verii. Cu 
aceştia preconizăm să facem mare parte din comerţul nostru. 
In orice caz, acest lucru nu este treaba dumitale. Hârtiile sunt 


bune? 

Larry lovi uşor în birou cu dosarul albastru. 

— Par a fi. Insă n-am de gând să mă las dus de nas, 
indiferent ce spui că vrei. 

— Nu, sigur că nu. 

Vocea lui Straker dezvăluia inflexiuni dispreţuitoare, 
mascate doar prin buna lui creştere. 

— Cred că ai un avocat în Boston. Un domn pe nume 
Francis Walsh. 

— De unde ştii? lătră Larry. 

— Nu contează. Arată-i hârtiile. Îţi va confirma validitatea 
lor. Terenul pe care se va construi acest centru comercial va 
deveni al dumitale dacă îndeplineşti trei condiţii. 

— Aha, spuse Larry şi păru uşurat. Condiţii. 

Se lăsă pe spate în scaun şi îşi alese un trabuc William 
Penn din cutia din ceramică de pe birou. Aprinse un chibrit pe 
talpa pantofului şi pufăi: 

— Acum ajungem la esenţă. Dă-i drumul. 

— Numărul unu. Imi vei vinde Casa lui Marsten şi sediul 
comercial pe un dolar. Clientul dumitale, proprietarul casei, 
este o corporație imobiliară din Bangor. Magazinul aparţine 
acum unei bănci din Portland. Sunt convins că ambele părţi 
vor fi de acord cu cele mai mici preţuri acceptabile, pe care le 
vei acoperi dumneata. Bineînţeles, minus comisionul 
dumitale. 

— De unde ai informaţiile astea? 

— Acest lucru nu te interesează, domnule Crockett. 
Condiţia a doua. Vei păstra secretul absolut asupra tranzacţiei 
pe care o încheiem acum. Secretul absolut. Dacă totuşi, vei fi 
întrebat, tot ce ştii este ceea ce ţi-am spus - suntem doi 
parteneri care începem o afacere pentru turişti şi 
vilegiaturişti. Este extrem de important. 

— Nu sunt gură-spartă. 

— Cu toate acestea, vreau să realizezi perfect caracterul 
serios al condiţiei. S-ar putea să vină o vreme, domnule 
Crockett, când ai să arzi de dorinţa de a povesti cuiva despre 
afacerea minunată pe care ai încheiat-o astăzi. Dacă vei face 
aşa ceva, voi afla. Te voi distruge, înţelegi? 

— Vorbeşti ca un personaj din filmele alea polițiste de 


duzină, spuse Larry. Părea netulburat, însă în adâncul său 
simţea cum prinde contur o senzaţie dezgustătoare de teamă. 
Cuvintele Te voi distruge sunaseră la fel de neutru ca Ce mai 
faci. Şi asta făcea ca aserţiunea să sune adevărat, într-un 
mod extrem de neplăcut. Şi de unde dracu' ştia glumeţul ăsta 
de Frank Walsh? Nici măcar nevastă-sa nu avea habar de 
Frank Walsh. 

— înţelegi, domnule Crockett? 

— Da, spuse Larry. Sunt obişnuit să-i îmbrobodesc. 

Straker schiţă din nou umbra de surâs. 

— Desigur. De aceea facem afaceri împreună. 

— A treia condiţie? 

— Casa are nevoie să fie puţin renovată. 

— Este un mod de a pune problema, zise sec Larry. 

— Asociatul meu intenţionează să se achite el însuşi de 
această sarcină. Însă dumneata vei fi agentul lui. Vor apărea 
felurite cereri din când în când. Din când în când voi avea 
nevoie ca lucrătorii pe care îi vei angaja să aducă diferite 
lucruri fie la casă, fie la magazin. Nu vei pomeni nimic de 
aceste servicii, înţelegi? 

— Mda, înţeleg. Nu eşti de prin părţile astea, nu? 

— Are vreo însemnătate? întrebă Straker arcuindu-şi 
sprâncenele. 

— Sigur că are. Aici nu e Boston sau New York. Nu e vorba 
doar dacă îmi pot pune eu fermoar la gură. Oamenii or să 
vorbească. Păi, e o hoaşcă pe Strada Railroad, o cheamă 
Mabel Werts, care stă toată ziua cu un binoclu... 

— Nu mă interesează locuitorii oraşului. Asociatului meu 
nu-i pasă de locuitorii oraşului. Locuitorii oraşului vorbesc 
întotdeauna. Nu se deosebesc cu nimic de coţofenele de pe 
sârmele de telegraf. Ne vor accepta curând. 

Larry ridică din umeri: 

— Treaba voastră. 

— Întocmai, îl aprobă Straker. Vei achita toate aceste 
servicii şi vei păstra toate facturile şi chitanţele. Banii îţi vor fi 
rambursaţi. De acord? 

După cum îi spusese lui Straker, Larry se pricepea să 
îmbrobodească oamenii şi, în plus, era recunoscut ca unul 
dintre cei mai buni jucători de pocher din Cumberland. Şi, cu 


toate că își păstrase aspectul calm în cursul întregii discuţii, 
stătea ca pe jăratec. Târgul pe care i-l propunea nebunul ăsta 
era genul de ocazie care ţi se iveşte o singură dată în viaţă, 
sau chiar deloc. Poate că şeful tipului era unul din mizantropii 
ăia miliardari şi scrântiţi care... 

— Domnule Crockett? Aştept. 

— Am şi eu două condiţii, spuse Larry. 

— Oh? Straker dovedi un interes politicos. 

Agită dosarul albastru: 

— Mai întâi, hârtiile astea trebuie să fie verificate. 

— Desigur. 

— In al doilea rând, nu vreau să ştiu nimic dacă faceţi 
ceva ilegal. Adică... 

Insă fu întrerupt. Straker își dădu capul pe spate şi emise 
un hohot de râs ciudat de rece şi lipsit de emoție. 

— Am zis ceva caraghios? întrebă Larry, fără urmă de 
zâmbet pe chip. 

— Oh... ah... sigur că nu, domnule Crockett. Te rog să-mi 
scuzi ieşirea. Cuvintele dumitale mi s-au părut amuzante din 
motive cu totul personale. Ce doreai să mai adaugi? 

— Reparaţiile. Nu am de gând să-ţi aduc vreun material 
care să mă lase în curu' gol. Dacă aveţi de gând să fabricaţi 
alcool sau droguri sau bombe, vă priveşte direct de unde vă 
luaţi materia primă. 

— De acord, spuse Straker. 

Zâmbetul îi dispăruse. 

— Încheiem târgul? 

Cu un presentiment bizar, Larry spusese atunci: 

— Dacă hârtiile astea sunt în regulă, cred că da. Deşi mi 
se pare că dumneata ai făcut târgul şi eu m-am ales cu banii. 

— Astăzi este luni, zise Straker. Să trec joi după-amiază? 

— Mai bine vineri. 

— Aşa. Este foarte bine. 

Se ridică. 

— O zi bună, domnule Crockett. 

Hârtiile erau adevărate. Avocatul din Boston al lui Larry i-a 
spus că terenul pe care urma să fie construit centrul 
comercial din Portland fusese achiziţionat de un grup numit 
„Continental Land and Realty", care era o societate fantomă 


cu birourile în clădirea Băncii Chimice din New York. În 
birourile acestea nu se afla nimic, decât câteva fişete goale şi 
mult praf. 

Straker s-a întors vineri şi Larry a semnat actele de 
proprietate. A făcut-o cu un gust puternic de îndoială. Pentru 
prima oară nesocotise maxima sa personală: Nu scuipi unde 
pupi. Şi cu toate că motivele erau extrem de atrăgătoare, 
realiză, în momentul când Straker puse în servietă actele de 
proprietate asupra Casei lui Marsten şi a fostei Spălătorii 
Comunale, că ajunsese la cheremul acestui om. La cheremul 
acestui om şi al asociatului său, domnul Barlow, cel absent. 

Luna august trecu şi, când vara alunecă în toamnă, iar 
apoi, toamna în iarnă, a început să aibă un sentiment de 
uşurare pe care nu îl putea însă defini. Până în primăvara 
acestui an aproape că reuşise să uite afacerea pe care o 
făcuse ca să obţină hârtiile care erau acum închise în caseta 
sa personală de la banca din Portland. 

Apoi au început să se întâmple tot felul de lucruri. 

Scriitorul ăla, Mears, venise cu o săptămână şi jumătate în 
urmă să întrebe dacă putea închiria Casa lui Marsten şi îl 
privise cu multă suspiciune pe Larry când acesta i-a spus că 
fusese vândută. 

leri găsise un sul lung în cutia poştală, împreună cu o 
scrisoare de la Straker. Mai degrabă un bilet. Era foarte scurt. 
„Fii amabil şi pune afişul pe care l-ai primit în vitrina 
magazinului. R. T. Straker." Afişul era destul de obişnuit şi 
chiar mai puţin strident decât altele. Pe el scria doar atât: 
„Magazinul se deschide într-o săptămână. Barlow şi Straker. 
Mobilă bună. Antichităţi. Aşteptăm anticari." îl trimise pe 
Royal Snow să-l pună. 

_ Şi acum era o maşină parcată în faţa Casei lui Marsten. 
Incă o mai privea când cineva spuse chiar lângă el: 

— Ai adormit, Larry? 

Tresări şi se întoarse spre Parkins Gillespie, care stătea 
alături şi-şi aprindea un Pall Mall. 

— Nu, spuse şi râse nervos. Mă gândeam doar. 

Parkins îşi ridică şi el ochii spre Casa lui Marsten, unde 
soarele sclipea pe crom şi metal în aleea din faţă, apoi privi la 
vechea spălătorie, în vitrina căreia era pus afişul cel nou. 


— Nu eşti singurul. E bine când vin oameni noi în oraş. l-ai 
cunoscut, nu? 

— Numai pe unul din ei. Anul trecut. 

— Domnul Barlow sau domnul Straker? 

— Straker. 

— Drăguţ tip, ce zici? 

— Greu de spus, Larry simţi brusc o dorinţă puternică de 
a-şi umezi buzele. Însă nu o făcu. 

— Am discutat numai afaceri. Mi s-a părut în regulă. 

— Bine. E bine. Hai. Te conduc până la Excellent Cafe. 

Când traversară strada, Lawrence Crockett se gândea la 
pacturi încheiate cu diavolul. 


12 


1,00 după-amiaza 

Susan Norton intră în salonul de coafură al lui Babs, îi 
zâmbi lui Babs Griffen (sora mai mare a lui Hal şi Jack) şi 
spuse: 

— Slavă Domnului că ai putut să mă primeşti aşa repede. 

— Nu-i nicio problemă în mijlocul săptămânii, zise Babs, 
dând drumul la ventilator. 

— Ce zăduf e. O să fie o furtună năprasnică în după-masa 
asta. 

Susan privi cerul, de un albastru fără pată. 

— Crezi? 

— Mda. Cum vrei să ţi-l fac, iubito? 

— Natural, spuse Susan, cu gândul la Ben Mears. Ca şi 
când nici nu m-aş fi apropiat de locul ăsta. 

— lubito, oftă Babs, apropiindu-se de ea. Aşa zic toate. 

Oftatul purtă spre Susan miros de gumă de mestecat din 
fructe şi Babs o întrebă dacă văzuse că nişte tipi deschideau 
un magazin nou de mobilă în vechea Spălătorie Comunală. 
Chestii scumpe, după cum arătau, însă ar fi fost 
nemaipomenit dacă ar fi avut de vânzare şi un felinar de vânt 
drăgălaş, care să facă pereche cu cel pe care îl avea în 
apartamentul ei şi plecarea de acasă şi stabilirea în oraş a 
fost cea mai deşteaptă mişcare pe care o făcuse vreodată şi 


nu-i aşa că fusese o vară frumoasă? Ce păcat că se sfârșea. 


13 


3,00 după-amiază 

Bonnie Sawyer stătea întinsă pe patul dublu din casa ei de 
pe Deep Cut Road. Era o casă normală, nu o rulotă 
sărăcăcioasă şi avea şi fundaţie şi pivniţă. Soţul ei, Reg, 
câștiga bine muncind ca mecanic auto la atelierul lui Jim 
Smith în Buxton. 

Era complet goală, cu excepţia unei perechi de chiloţi 
albaştri, transparenti, şi privea nerăbdătoare la ceasul de pe 
noptieră: 3,02 - unde era? 

De parcă gândul ei l-ar fi adus, uşa de la dormitor se 
întredeschise uşurel şi Corey Bryant cercetă camera cu 
privirea. 

— E totul în regulă? şopti el. 

Corey nu avea decât douăzeci şi doi de ani, lucra de doi 
ani la societatea de telefoane şi aventura aceasta cu o femeie 
măritată - mai ales una de calibrul lui Bonnie Sawyer, care în 
1973 fusese aleasă Miss a Ţinutului Cumberland - îl făcea să 
se simtă slăbit şi nervos şi excitat. 

Bonnie îi surâse larg cu dinţii îmbrăcaţi în coroane 
drăgălaşe: 

— Dacă nu ar fi fost, iubitule spuse, ai fi avut acum o 
gaură în tine suficient de mare să te poţi uita la televizor prin 
ea. 

El intră în vârful picioarelor, cu centura de siguranţă 
atârnându-i ridicol la brâu. 

Bonnie chicoti şi-şi deschise braţele. 

— Chiar că-mi placi, Corey. Eşti drăguţ. 

Ochii lui Corey căzură din întâmplare pe petecul întunecat 
de sub nailonul albastru bine întins şi începu să se simtă mai 
mult excitat decât nervos. Uită să mai păşească în vârful 
picioarelor şi se îndreptă spre ea şi, când se împreunară, 
undeva în pădure începu să ţârâie un greiere. 


14 


4,00 după-amiază 

Ben Mears se ridică de la birou. Terminase lucrul de după- 
amiază. Renunţase la plimbarea în parc pentru a putea merge 
în seara aceea la cină la familia Norton cu conştiinţa împăcată 
şi scrisese aproape toată ziua fără pauză. 

Se întinse, ascultând cum îi trosnesc vertebrele. Pieptul îi 
era ud de sudoare. Se duse la dulăpiorul de deasupra patului, 
scoase un prosop curat şi cobori la baie să facă un duş înainte 
ca ceilalţi locatari să se întoarcă de la muncă şi să facă 
murdărie. 

Îşi puse prosopul pe umăr, se întoarse spre uşă şi apoi se 
duse la fereastră, unde i se păruse că a văzut ceva. Nimic în 
oraş: moţăia mai departe în după-amiaza târzie, sub un cer 
colorat în nuanţa aceea deosebită de albastru închis cu care 
New England este binecuvântată în zilele frumoase de vară 
târzie. 

Vedea clădirile cu două etaje de pe Jointer Avenue, le 
vedea acoperişurile plate, asfaltate, şi vedea parcul, unde 
copiii, întorşi acum de la şcoală, trândăveau, sau se plimbau 
cu bicicleta, sau se ciondăneau; şi putea vedea şi zona de 
nord-vest a oraşului, unde Strada Brock dispărea sub umărul 
primului deal împădurit. 

Ochii i se plimbară mai departe, spre luminişul din pădure, 
unde Burns Road şi Brooks Road se intersectau într-un T — şi 
apoi mai sus, înspre locul unde se înălța Casa lui Marsten, 
dominând oraşul. 

De aici se vedea, miniaturizată aproape de perfecţiune, 
micşorată la dimensiunile unei case de păpuşi. Şi îi plăcea 
aşa. 
Văzută de aici, Casa lui Marsten avea o dimensiune căreia 
îi putea face faţă. Puteai chiar întinde mâna s-o acoperi cu 
palma. 

În faţa casei era o maşină. 

Rămase să o privească, cu prosopul pe umăr, fără să se 
mişte, simțind cum groaza i se strecoară în stomac, sentiment 
pe care nu încercă să şi-l analizeze. Fuseseră înlocuite şi două 
din obloanele căzute, fapt care îi conferea un aspect secret, 


orb, pe care nu-l avusese înainte. 
Buzele i se mişcară tăcute, de parcă ar fi format cuvinte 
pe care nimeni - nici măcar, el însuşi - nu le putea înţelege. 


15 


5,00 după-amiază 

Matthew Burke plecă de la liceu cu servieta în mâna 
stângă şi traversă parcarea, golită acum, îndreptându-se spre 
locul unde îi aştepta vechiul lui Chevy Biscayne, încă purtând 
cauciucurile de iarnă. 

Avea şaizeci şi trei de ani, depăşise cu doi ani vârsta 
pensionării şi încă mai făcea faţă unui program extrem de 
încărcat de ore de limba şi literatura engleză şi de o mulţime 
de alte activităţi în afara şcolii. Cea mai importantă acţiune 
din toamna aceasta era punerea în scenă a unei piese pentru 
serbarea şcolară şi tocmai terminase de citit rolurile pentru o 
farsă în trei acte, intitulată Problema lui Charley. Trupa era 
compusă din obişnuita cantitate uriaşă de imposibili; poate 
vreo zece trupuri călduţe ce puteau fi folosite şi care cel puţin 
îşi vor învăţa replicile (şi le vor declama apoi pe un ton 
cavernos, monoton şi tremurător) şi trei copii care aveau o 
fărâmă de talent. Le va împărţi rolurile vineri şi va începe 
repetițiile săptămâna următoare. Vor repeta până la data de 
30 octombrie, când era programată reprezentaţia piesei. 
Teoria lui Matt era că o piesă prezentată pe scena unui liceu 
trebuie să fie ca o farfurie cu supă marca Campbell's 
Alphabet: fără gust, însă inofensivă. Rudele copiilor vor veni 
la spectacol şi vor fi încântate. Criticul teatral al ziarului 
Ledger, din Cumberland va veni şi el şi se va extazia 
polisilabic, pentru simplul motiv că era plătit să vizioneze 
toate reprezentațiile pe plan local. Eroina (Ruthie Crockett, 
probabil, anul acesta) se va îndrăgosti nebuneşte de un 
membru al distribuţiei şi s-ar putea să-şi piardă fecioria după 
petrecerea care va avea loc la sfârșitul spectacolului. Şi apoi 
el va fi acela care va suporta criticile Clubului de Discuţii 
Literare. 

La şaizeci şi trei de ani, lui Matt Burke încă îi mai plăcea 


meseria de profesor. Era departe de a fi adeptul unei 
discipline severe, pierzând astfel orice şansă pe care ar fi 
putut-o avea cândva să ajungă în conducerea liceului (era 
puţin chiar prea visător ca să poată îndeplini cu succes chiar 
şi funcţia de asistent principal), însă această lipsă de 
disciplină nu i s-a părut niciodată a fi un impediment. A citit 
sonetele lui Shakespeare în clase îngheţate, unde trosneau 
ţevile de la calorifere, printre avioane de hârtie şi flegme, s-a 
aşezat pe pioneze şi le-a aruncat cu un aer absent, în timp ce 
spunea elevilor să deschidă cărţile de gramatică la pagina 
467, a deschis sertare pentru a scoate lucrările la literatură şi 
a descoperit înăuntru numai greieri, broaşte şi, odată, un 
şarpe negru, lung de trei metri. 

A cutreierat de-a lungul şi de-a latul limbii engleze ca un 
„Ancient Mariner", solitar, însă satisfăcut: Steinbeck - ora 
întâi, Chaucer - ora a doua, subiectiva - ora a treia, şi funcţiile 
gerunziului chiar înainte de pauza de masă. Degetele îi erau 
în permanenţă îngălbenite mai degrabă cu praf de cretă 
decât cu nicotină, împătimit cum era. 

Copiii nici nu-l venerau, nici nu-l iubeau; nu era un domn 
Chips, lâncezind într-un colţ rustic al Americii şi așteptând-o 
pe Ross Hunter să-l descopere, însă mulţi dintre elevii lui 
ajunseseră să-l respecte, şi câţiva au învăţat de la el că 
munca dedicată, indiferent cât de excentrică sau umilă, este 
ceva ce merită a fi luat în seamă. li plăcea ceea ce făcea. 

Acum se urcă în maşină, apăsă prea tare pe acceleraţie şi 
înecă motorul, aşteptă şi îl porni din nou. Găsi un post de 
muzică rock 'n' roll din Portland şi dădu volumul aproape de 
maximum. Era de părerea că rock 'n' roll-ul este o muzică 
minunată. leşi cu spatele din lotul lui de parcare, maşina se 
opri, apoi porni din nou. 

Avea o căsuţă pe Taggart Stream Road şi prea puţini 
musafiri. Nu fusese niciodată căsătorit, nu avea rude, decât 
un frate în Texas care lucra la o companie petrolieră şi care 
nu-i scria niciodată. Nu simţea deloc lipsa unor asemenea 
legături. Era un om singuratic, însă singurătatea nu-l 
schimonosise în nici un fel. 

Se opri la semnul luminos de la intersecţia dintre Jointer 
Avenue şi Strada Brock, apoi coti înspre casă. Umbrele erau 


mai lungi acum, iar lumina zilei căpătase o căldură ciudată şi 
frumoasă - netedă şi aurie, ca o tuşă dintr-un tablou al 
impresioniştilor francezi. Aruncă o privire spre stânga, văzu 
Casa lui Marsten şi se uită mai bine. 

— Obloanele - spuse cu voce tare, în vacarmul ritmat al 
muzicii de la radio. Obloanele alea sunt ridicate. 

Se uită în oglinda retrovizoare şi văzu o maşină parcată în 
faţa casei. Era profesor în 'salem's Lot din 1957 şi nu văzuse 
niciodată vreo maşină parcată acolo. 

— Locuieşte cineva acolo? întrebă, fără să se adreseze 
nimănui anume şi porni mai departe. 


16 


6,00 seara 

Tatăl lui Susan, Bill Norton, prim consilier la 
municipalitate, fu surprins să descopere că îi plăcea Ben 
Mears - îi plăcea chiar foarte mult. Bill era un bărbat masiv, 
dur, cu păr negru, clădit ca un camion şi deloc gras, chiar şi 
după cincizeci de ani. În clasa a unsprezecea, cu permisiunea 
tatălui său, abandonase cursurile şi se înrolase în Marină. De 
atunci muncise din greu ca să ajungă în vârf, obţinându-și 
diploma la douăzeci şi patru de ani, în urma unui test de 
echivalare a bacalaureatului. Nu era deloc genul de anti- 
intelectual orbit şi mitocan, cum devin uneori muncitorii 
simpli când nu li se permite să capete educaţia de care ar fi 
fost capabili, fie prin jocul sorții, fie prin propriile lor acţiuni; 
însă nu avea deloc înţelegere pentru „băşinile artistice", cum 
i-a numit pe unii din tinerii cu ochi de căprioară şi părul lung 
pe care îi adusese Susan acasă. Nu-l deranja felul cum se 
îmbracă sau părul prea lung. Îl deranja doar faptul că nici unul 
din ei nu părea serios. Nu împărtăşea afecțiunea soţiei sale 
pentru Floyd Tibbits, băiatul cu care ieşea Susie mai tot 
timpul de când absolvise facultatea, însă nici nu-l displăcea. 
Floyd avea o slujbă bunicică în conducerea de la Falmouth 
Grant şi Bill Norton îl considera a fi destul de serios. Şi era din 
oraş. Dar, într-un fel, aşa era şi Ben Mears. 

— Să nu începi să-l sâcâi cu poveştile tale că orice artă eo 


băşină, spuse Susan, ridicându-se la auzul soneriei. 

Purta o rochie de vară, verde deschis, iar noua coafură îi 
era strânsă uşor cu o jurubiţă de fire verzi. 

Bill râse: 

— Le zic aşa cum îi văd, Susie, iubito. N-o să te pun într-o 
situaţie penibilă... n-o fac niciodată, nu-i aşa? 

Îi aruncă un surâs îngrijorat şi nervos şi se duse să 
deschidă uşa. 

Bărbatul care intră era înalt şi slab, agil, cu trăsături 
frumoase şi cu o claie de păr negru care părea proaspăt 
spălat, în ciuda aspectului său unsuros. Şi felul în care era 
îmbrăcat îl impresiona favorabil pe Bill: jeanşi simpli, foarte 
noi, şi o cămaşă albă cu mânecile suflecate până la coate. 

— Ben, ei sunt tatăl şi mama mea - Bill şi Ann Norton. 
Mama, Tata, Ben Mears. 

— Bună seara. Îmi pare bine să vă cunosc. 

Zâmbi uşor rezervat spre doamna Norton şi ea spuse: 

— Bună seara, domnule Mears. Este prima oară când 
cunoaştem un scriitor în carne şi oase. Susan a fost teribil de 
emoţionată. 

— Nu vă faceţi probleme; nu obişnuiesc să citez din 
romanele mele. 

Surâse din nou. 

— Bună, zise Bill şi se ridică greoi din scaun. Ajunsese prin 
muncă la poziţia de lider al sindicatului de la docurile din 
Portland, iar strângerea lui de mână era puternică. Însă mâna 
lui Mears nu era umedă şi lipicioasă şi nici nu se mototoli la 
atingerea lui, ca mâinile băşinilor tale artistice, varietatea de 
grădină, Susie, iubito, şi Bill era impresionat. Acum puse în 
practică al doilea criteriu de testare. 

— Vrei o bere? Am nişte cutii la gheaţă, 'colo. Arătă cu 
mâna spre grădiniţa din spatele casei, pe care el însuşi o 
amenajase. În mod invariabil, băşinile artistice răspundeau 
nu; majoritatea aveau numai tărâţe în cap şi nu puteau risca 
să-şi piardă conştiinţa lor atât de valoroasă juisând. 

— Hei, o bere ar fi nemaipomenită, spuse Ben şi surâsul i 
se transformă într-un rânjet larg. Chiar două sau trei. 

Hohotul de râs al lui Bill zgudui casa: 

— Bravo, al meu eşti. Haide. 


La sunetul râsului său, o comunicare ciudată păru a avea 
loc între cele două femei, care semănau foarte mult una cu 
cealaltă. Fruntea lui Ann Norton se încreţi, în timp ce cea a lui 
Susan se lumină - îngrijorarea păru a fi fost transferată, prin 
telepatie, în cealaltă parte a camerei. 

Ben îl urmă pe Bill pe terasă. O lădiţă cu gheaţă era 
aşezată în colţ, pe un taburet, plină cu cutii de bere Pabst. Bill 
scoase o cutie şi i-o aruncă lui Ben, care o prinse cu o singură 
mână, însă uşor, ca să nu facă spumă. 

— E drăguţ aici, spuse Ben, privind grătarul din curte. 

Era un grătar simplu, practic, din cărămizi, iar deasupra lui 
încă mai tremura căldura. 

— Eu am construit-o, zise Bill. Aşa că trebuie să fie 
drăguță. 

Ben trase o duşcă şi apoi râgâi, alt semn în favoarea lui. 

— Susie crede că eşti un tip extra, spuse Norton. 

— E o fată drăguță. 

— E o fată bună, cu simţ practic, adăugă Norton şi râgâi 
dus pe gânduri. Zice că ai scris trei cărţi. Că le-ai şi publicat. 

— Da, aşa e. 

— Ţi-au adus bani? 

— Prima, spuse Ben şi nu mai continuă. 

Bill Norton îl aprobă uşor din cap, fiind cu totul de acord cu 
un om care are suficientă minte să nu se apuce să 
trăncănească despre afacerile sale. 

— Vrei să mă ajuţi la chiftele şi cârnaţi? 

— Sigur. 

— Trebuie să tai cârnaţi, ca să le iasă zeama. Ştii chestia 
asta? 

— Mda. 

Făcu mişcări oblice prin aer cu arătătorul de la mâna 
dreaptă, rânjind uşor tot timpul. Crestăturile mici făcute în 
cârnaţii de casă îi împiedicau să mai facă băşici când erau 
puşi pe grătar. 

— E clar că eşti de prin părţile astea, spuse Bill Norton. la 
sacul ăla cu cărbuni de colo şi eu o să aduc carnea. la-ţi şi 
berea. 

— Nici prin gând nu-mi trece să mă despart de ea. 

Bill ezită o clipă în prag şi îşi ridică o sprânceană înspre 


Ben Mears: 

— Eşti un tip serios? îl întrebă. 

Ben zâmbi, înfuriat puţin: 

— Asta sunt. 

Bill dădu din cap: 

— E bine, zise şi intră. 

Babs Griffen prevăzuse că o să plouă, însă se întâmplă 
exact pe dos şi cina din curtea din spate decurse cum nu se 
poate mai bine. Vântul începuse să adie uşor, întovărăşindu- 
se cu fumul cu miros de carne de porc din grătar şi izgonind 
ţânţarii cei mai răi de sfârșit de anotimp. Femeile strânseră 
masa, farfuriile din carton şi condimentele, apoi se întoarseră, 
să bea fiecare câte o bere şi să se distreze când Bill, vulpe 
bătrână, cunoscător al mişcărilor înşelătoare ale curenților de 
aer, îl bătu pe Ben cu 21-6 la badminton. Ben refuză revanşa 
cu părere de rău evidentă, arătând ceasul. 

— Am o carte pe foc, spuse. Îi datorez încă şase pagini. 
Dacă mă îmbăt, mâine dimineaţă, n-o să fiu în stare nici 
măcar să citesc ce am scris. 

Susan îl conduse la poartă - venise pe jos. Bill dădu 
aprobator din cap către el însuşi în timp ce stingea focul. 
Spusese că e serios şi Bill era hotărât să-l creadă pe cuvânt. 
Nu venise cu poveşti nemaipomenite ca să-i impresioneze, 
însă oricine muncea după cină avea posibilitatea să-şi 
graveze numele pe copacul inimii altcuiva, chiar cu 
majuscule. 

Totuşi, Ann Norton, nu se lăsase îmblânzită. 


17 


7,00 seara 

Floyd Tibbits intră în parcarea acoperită cu pietriş a 
cârciumii lui Dell cam la zece minute după ce Delbert Markey, 
proprietar şi barman, aprinsese noul semn roz de pe uşa din 
faţă. 

Pe semn scria DELL'S cu litere de câte un metru, iar 
apostroful era un glob de sticlă. 

Afară, lumina soarelui fusese alungată de pe cer de 


amurgul violet şi, în curând, ceața va începe să se formeze în 
buzunarele adânci ale solului. Obişnuiţii barului vor începe să 
apară peste o oră. 

— Salut, Floyd, spuse Dell, scoțând o sticlă din frigider. Ai 
avut o zi bună? 

— Bunuţă, zise Floyd. Berea aia arată nemaipomenit. 

Era un bărbat înalt, cu o barbă bine îngrijită, de culoarea 
nisipului, îmbrăcat acum în pantaloni şi jachetă sport - 
uniforma lui de la firma Grant. Era al doilea în ierarhia 
departamentului care se ocupa cu acordarea creditelor şi îi 
plăcea ceea ce făcea într-un mod destul de absent, care risca 
să treacă peste noapte graniţa înspre o plictiseală de moarte. 
Simţea că se iroseşte, însă senzaţia nu era excesiv de 
neplăcută. Şi mai era şi Suze - o fată tare bună. Nu peste mult 
timp ea avea să se hotărască şi atunci el va trebui să devină 
cineva. 

Aruncă pe bar o bancnotă de un dolar, îşi turnă bere, 
ţinând paharul înclinat, bău cu sete şi îşi umplu din nou 
paharul. Celălalt client al barului în acest moment era un 
tânăr îmbrăcat în salopeta companiei de telefoane - puştiul 
familiei Bryant, aşa i se păru lui Floyd. Bea bere la una din 
mese şi asculta un cântec melancolic de dragoste la tonomat. 

— Aşa, şi ce mai e nou prin oraş? întrebă Floyd, cunoscând 
deja răspunsul. Nimic nou, nu atât cât să conteze. S-ar fi 
putut ca vreun elev să fi venit beat la liceu, însă altceva nu-i 
putea trece prin minte. 

— Ei, cineva a omorât câinele unchiului tău. Asta-i nou. 

Floyd se opri, cu paharul la jumătatea drumului spre gură. 

— Ce? Câinele unchiului Win, Doc? 

— Aşa. 

— L-a călcat o maşină? 

— Nu s-ar zice. Mike Ryerson l-a găsit. Se dusese la 
Harmony Hill să taie iarba şi Doc atârna de vârfurile alea din 
poartă. Spintecat şi îi ieşiseră maţele. 

— Ticălosul! spuse Floyd, înmărmurit. 

Dell dădu grav din cap, satisfăcut de impresia pe care o 
făcuseră vorbele sale. Ştia că mai era o ştire fierbinte în oraş 
astă seară - că iubita lui Floyd fusese văzută cu scriitorul ăla 
care stătea la Pensiunea Evei. Insă lasă-l pe Floyd să afle 


singur asta. 

— Ryerson a adus cadavru' la Parkins Gillespie, îi zise lui 
Floyd. E/ crede că poate câinele fusese deja mort şi nişte copii 
l-au atârnat acolo în joacă. 

— Gillespie nu-şi poate deosebi curu' de o gaură în 
pământ. 

— Poate că nu. Acu' o să-ţi zic ce cred ev. Dell se aplecă 
sprijinindu-se pe braţele sale groase. Cred că copiii au făcut- 
o, aşa.-i... pe dracu', știu că aşa.-i. Insă poate că-i oleacă mai 
serios decât doar o glumă proastă. la uită-te la asta. 

De sub tejghea scoase un ziar pe care-l deschise. 

Floyd îl ridică. Titlul spunea: ADORATORII SATANEI 
PROFANEAZĂ O BISERICĂ. Îşi aruncă ochii peste articol. După 
toate aparențele, un grup de copii spărseseră o biserică 
catolică din Clewiston, Florida, la puţină vreme după miezul 
nopţii şi desfășuraseră acolo un soi de ritual păgân. Altarul 
fusese pângărit, pe strane şi confesionale fuseseră scrijelite 
obscenităţi, iar pe treptele care duceau la naos fuseseră 
descoperite pete de sânge. Analizele de laborator au 
confirmat faptul că, deşi o parte din acel sânge era de origine 
animală (s-a sugerat că ar fi fost vorba de sânge de capră), 
majoritatea era uman. Şeful poliţiei din Clewiston a 
recunoscut că nu avea nici un indiciu care să-l pună pe urma 
făptaşilor. 

Floyd puse ziarul jos. 

— Adoratori ai diavolului în Lot? Haide, Dell. Ai înnebunit. 

— Copiii au înnebunit, se încăpăţână Dell. O să vezi că am 
dreptate. Nu mai e mult şi o să înceapă să facă sacrificii 
omeneşti pe păşunea lui Griffen. Vrei să-ţi umplu paharul? 

— Nu, mersi, spuse Floyd, alunecând de pe scaun. Cred că 
mă duc să văd ce face unchiul Win. Ţinea teribil de mult la 
câine. 

— Transmite-i complimente din partea mea, zise Dell, 
adăpostind ziarul înapoi sub tejghea - Proba A - pentru mai 
târziu. Mi-a părut tare rău de ce a păţit. 

Floyd se opri la jumătatea drumului spre uşă şi spuse, 
parcă fără să se adreseze cuiva anume: 

— L-au atârnat de vârful porţii, hm? Pe Dumnezeul meu, 
tare aş vrea să pun mâna pe puştii care au făcut-o. 


— Adoratorii diavolului, spuse Dell. Nu m-ar mira câtuși de 
puţin. Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii în zilele astea. 

Floyd plecă. Puştiul Bryant mai băgă o fisă în tonomat şi 
Dick Curless începu să cânte „îngroapă sticla cu mine". 


18 


7,30 seara 

— Să veniţi devreme acasă, îi spuse Marjorie Glick fiului ei 
cel mare. Aveţi şcoală mâine. Vreau ca fratele tău să fie în pat 
la nouă şi un sfert. 

Danny îşi târșâi picioarele: 

— Nu înţeleg de ce trebuie să-l iau cu mine. 

— Nu, trebuie, răspunse Marjorie cu gentileţe periculoasă. 
Puteţi sta foarte bine şi acasă. 

Se întoarse la masa din bucătărie unde desăra peştele şi 
Ralphie scoase limba. Danny îl ameninţă cu pumnul, însă 
frăţiorul lui absolut dezgustător îi aruncă un zâmbet radios. 

— O să ne întoarcem, mormăi el şi dădu să iasă din 
bucătărie, cu Ralphie la remorcă. 

— Până la nouă. 

— Bine, bine. 

În camera de zi, Tony Glick stătea cu picioarele ridicate în 
faţa televizorului, urmărind meciul dintre Red Sox şi Yankees. 

— Unde vă duceţi, băieţi? 

— Să-l vedem pe băiatul ăla nou, spuse Danny. Mark 
Petrie. 

— Aşa-i, zise şi Ralphie. Ca să ne uităm la... trenu/ețul lui 
electric. 

Danny aruncă o privire înveninată fratelui său, însă tatăl 
lor nu observase nici pauza, nici accentul. Doug Griffen 
tocmai marcase. 

— Să veniţi devreme, spuse absent. 

Afară, lumina încă mai lâncezea pe cer, deşi soarele 
apusese. Când traversau curtea din spate, Danny zise: 

— Ar trebui să te bat să-ţi sune apa'n cap, tâmpitule. 

— O să le spun, se împăună Ralphie. O să le spun de ce ai 
vrut să mergi pe bune. 


— Ticălosule, oftă disperat Danny. 

In capătul curţii cu iarba îngrijit tăiată, o potecă bătătorită 
ducea în jos, înspre pădurice. Casa familiei Glick se afla pe 
Strada Brock, cea a lui Mark Petrie, pe Jointer Avenue. Poteca 
reprezenta o scurtătură care economisea mult timp din drum, 
mai ales dacă aveai doisprezece şi nouă ani şi ardeai de 
nerăbdare să ţopăi pe pietrele din pârâul Crockett. Sub tălpi 
le trosneau ace şi ramuri mici de plin. Undeva în adâncul 
pădurii, începuse să cânte o rîndunică-de-noapte, iar greierii 
ţârâiau în jurul lor. 

Danny făcuse greşeala de a-i fi spus fratelui său că Mark 
Petrie avea setul complet de monştri din plastic - vârcolac, 
mumie, Dracula, Frankenstein, doctorul cel nebun şi chiar şi o 
Cameră a Ororilor. Mama lor era de părere că astea ar fi fost 
veşti proaste, că chestiile astea îţi făceau creierii să 
putrezească, sau oricum, îţi făceau rău şi fratele lui Danny se 
transformă instantaneu într-un mic şantajist. Pe bune că era 
un împuţit dezgustător. 

— Eşti dezgustător, ştii? spuse Danny. 

— Ştiu - Ralphie era mândru foarte. 

— Ce-i aia dezgustător? 

— E atunci când te faci verde şi lipicios ca bau-bau. 

— Ba tu, zise Ralphie. 

Mergeau pe malul pârâului Crockett, ale cărui ape perlate 
gângureau în voie în matca lor cu pietriş. La două mile înspre 
est se vărsa în Taggart Stream, care, la rândul lui, se vărsa în 
Râul Royal. 

Danny începu să traverseze pârâul, păşind pe pietre, 
mijindu-şi ochii în întunericul care se lăsa, ca să vadă pe unde 
calcă. 

— O să te-mping! îi strigă vesel din spate Ralphie. la vezi. 
Danny, o să te-mping! 

— Împinge-mă numai şi o să te-mping şi eu în nisipuri 
mişcătoare, caltaboşule, spuse Danny. 

Ajunseră pe celălalt mal. 

— Nu-s nisipuri mişcătoare pe aici, îl luă în râs Ralphie, 
apropiindu-se totuşi de fratele său. 

— Aşa crezi? tonul lui Danny era ameninţător. Un copil a 
murit în nisipurile mişcătoare acum câţiva ani. l-am auzit pe 


babalâcii de la magazin cum povesteau despre chestia asta. 

— Pe bune? 

Ochii lui Ralphie erau măriţi de frică. 

— Mda, spuse Danny. A fost tras la fund în timp ce urla cât 
îl ţineau puterile, până când gura i-a fost umplută cu nisip şi 
gata. Raaaccchhh. 

— Haide, mă, spuse Ralphie tulburat. Era aproape 
întuneric acum, iar pădurea părea plină de umbre mişcătoare. 

— Hai să ieşim, de-aici. 

O porniră la drum, pe malul pârâului, alunecând din când 
în când pe acele de pin. Băiatul despre care Danny îi auzise 
pe cei în vârstă povestind la magazin era un puşti de zece ani 
pe nume Jerry Kingfield. S-ar fi putut să fi strigat cât îl ţineau 
puterile când nisipurile îl trăgeau la fund, dar dacă a făcut-o, 
nu l-a auzit nimeni. Dispăruse pur şi simplu în Mlaştini cu şase 
ani în urmă, în timp ce pescuia. Unii credeau că l-au înghiţit 
nisipurile mişcătoare, alţii erau de părere că un pervers 
sexual îl ucisese. Perverşi din ăştia întâlneai la tot pasul. 

— Mai spuneau că stafia lui încă mai bântuie prin pădure, 
adăugă pe un ton grav Danny, omiţând să-i comunice 
frăţiorului său că Mlaştinile se aflau la trei mile distanţă înspre 
sud. 

— Nu mai zice, Danny, spuse neliniştit Ralphie. Nu... nu pe 
întuneric. 

Pădurea gemea tainic în jurul lor. Rândunica de noapte îşi 
încetase trilul. Undeva în spatele lor trosni o creangă. Lumina 
dispăruse aproape-complet de pe cer. 

— Din când în când, continuă Danny cu o voce lugubră, 
când câte un caltaboş mucos vine aici după lăsarea 
întunericului, apare bătând din aripi din spatele câte unui 
copac, cu faţa putrezită şi acoperită cu nisip... 

— Hai, mă, Danny. 

Vocea firavă a frăţiorului său conţinea o rugăminte reală şi 
Danny încetă. Aproape că reuşise să se sperie şi el. Copacii 
erau nişte prezenţe negre, masive, în jurul lor, unduindu-se 
uşor în adierea nopţii, frecându-se unul de celălalt, scârțâind 
din încheieturi. 

La stânga lor trosni o altă creangă. 

Brusc, Danny îşi dori să fi mers pe şosea. 


Altă creangă trosni. 

Danny, mi-e frică, şopti Ralphie. 

— Nu fii tâmpit, spuse Danny. Haide. 

Porniră din nou. Acele de pin le pocneau sub tălpi. Danny 
încercă să se convingă că nu auzise nici o creangă trosnind. 
N-a auzit nimic în afară de vocile lor. Sângele îi pulsa în 
tâmple. Mâinile îi erau reci. Numără paşii, îşi spuse. Ajungem 
la Jointer Avenue după două sute de paşi. Şi când ne 
întoarcem o s-o luăm pe şosea ca să nu se mai sperie 
caltaboşul ăsta. Într-un minut o să vedem luminile de pe 
stradă şi o să ne simţim ca nişte idioţi, dar o să fie binesă ne 
simţim ca nişte idioţi, aşa că numără paşii. Unu... doi... trei... 

Ralphie urlă: 

— O văd! Văd fantoma! O VĂD! 

Groaza, ca fierul încins, cuprinse pieptul lui Danny în 
chingi puternice. Picioarele parcă i se transformaseră în 
butuci. S-ar fi întors şi ar fi luat-o la goană, însă Ralphie se 
agăţase de el. 

— Unde? şopti, uitând că el inventase fantoma. Unde? 

Privi atent în desişul pădurii, pe jumătate speriat de ceea 
ce ar fi putut să descopere, însă nu văzu decât întunericul. 

— A plecat, acum - dar l-am văzut... am văzut-o. Ochi. Am 
văzut ochi. Oh, Danniii... Începuse să se smiorcăie. 

— Nu există fantome, tâmpitule. Hai să mergem. 

Îl luă de mână şi o porniră mai departe. Danny îşi simţea 
picioarele de parcă ar fi fost făcute din zece mii de gume de 
creion. Îi tremurau genunchii. Ralphie se înghesuia în el, 
aproape scoțându-l de pe potecă. 

— Ne urmăreşte, şopti Ralphie. 

— Auzi, n-am de gând... 

— Nu, Danny. Pe bune. Nu-l simti? 

Danny se opri. Şi aşa cum ştiu copiii, simţi ceva în clipa 
aceea şi-şi dădu seama că nu mai erau singuri. Liniştea 
copleşise, uriaşă, pădurea; însă era o linişte malefică. 
Umbrele, muiate de vânt, se împleteau languroase în jurul lor. 

Şi Danny simţi un miros feroce, însă nu îl simţi cu nasul. 

Nu existau fantome, dar existau perverşi. Işi opreau 
maşinile negre şi îţi ofereau bomboane, sau aşteptau la colţul 
străzii sau... sau te urmăreau în pădure... 


Şi atunci... 

Ah, şi atunci ei... 

— Fugi, spuse aspru. 

Însă Ralphie doar tremura alături, paralizat de frică. Mâna 
lui îl strângea pe Danny ca într-o menghină. Privea fix undeva 
în adâncul pădurii şi apoi ochii începură să i se mărească. 

— Danny? 

Trosni o creangă. 

Danny se întoarse şi privi în direcţia în care se uita fratele 
lui. 

Întunericul îl învălui. 


19 


9,00 seara 

Mabel Werts era un zdrahon de femeie grasă; împlinise 
şaptezeci şi patru de ani şi picioarele îi erau tot mai nesigure. 
Mai era, totodată, şi depozitara istoriei şi bârfelor oraşului, iar 
memoria ei se întindea de-a lungul a cinci decenii de decese, 
adultere, furtişaguri şi nebunie. Era clevetitoare, însă fără să 
fie în mod intenţionat crudă (deşi, cei ale căror istorii le-a 
turuit în cei cincizeci de ani, s-ar putea să nu fie de acord); 
pur şi simplu trăia în şi prin oraş. Într-un fel ea era oraşul, 
văduva cea grasă care aproape că nu-şi mai părăsea acum 
casa şi care îşi petrecea aproape toată ziua lângă fereastră, 
îmbrăcată într-un camizol din mătase, cu aspect de cort, cu 
părul de culoarea fildeşului îngălbenit construit într-o coroană 
de şuviţe împletite, cu telefonul în mâna dreaptă şi cu un 
binoclu japonez de mare precizie în mâna stângă. Combinația 
acestor două instrumente - plus timpul necesar pentru a le 
folosi din plin - au transformat-o într-un păianjen binevoitor, 
aflat în centrul reţelei de comunicaţii care se întindea din 
cartierul Bend spre 'salemul de est. 

Din lipsă de ceva mai bun, privise la Casa lui Marsten, toc- 
mai când s-au deschis obloanele din stânga terasei, 
dezvăluind un petic de lumină aurie, care, în mod sigur, nu 
putea să provină de la sistemul electric. O clipă doar, 
chinuitor de scurtă, a reuşit să surprindă ceva ce ar fi putut să 


fie capul şi umerii unui bărbat, conturaţi în lumină. Această 
descoperire îi dădu fiori stranii. 

Nu reuşi să mai surprindă vreo altă mişcare din casă. 

Gândi: Oare ce fel de oameni sunt ăştia care deschid 
fereastra doar atunci când nu-i poate observa nimeni? 

Puse jos binoclul şi ridică cu multă grijă receptorul. Două 
voci - le identifică iute - Harriet Durham şi Glynis Mayberry - 
vorbeau despre cum tânărul Ryerson descoperise câinele lui 
Irwin Purinton. 

Se aşeză uşor, respirând pe gură, astfel încât să nu-şi 
deconspire prezenţa. 


20 


11,59 noaptea 

Ziua tremura în aşteptarea finalului. Casele dormeau în 
întuneric. În centrul oraşului, luminile de noapte de la Casa de 
Pompe Funebre Foreman, de la fierărie şi de la Excellent Cafe 
aruncau pete blânde pe asfalt. Unii nu dormeau încă - George 
Boyer, care tocmai ajunsese acasă din schimbul al doilea (de 
la trei la unsprezece) de la Fabrica Gates, Win Purinton care 
îşi dădea pasenţe şi nu putea să adoarmă căci se gândea la 
Doc al lui, a cărui moarte îl afectase mult mai profund decât 
cea a soţiei sale - însă majoritatea dormeau somnul celor 
cinstiţi şi muncitori. 

În Cimitirul Harmony Hill, o siluetă întunecată stătea 
gânditoare lângă porţi, așteptând miezul nopţii. Când vorbi, 
vocea sa era blândă şi cultivată: _ 

— O, tată al meu, îndură-te de mine. impărat al Muştelor, 
îndură-te acum de mine. lţi aduc carne stricată, carne urât 
mirositoare. Am făcut acest sacrificiu pentru tine. Cu mâna 
mea cea stângă îţi aduc ofranda. Fă un semn pentru mine pe 
acest pământ, care numelui tău este închinat. Aştept un semn 
de la tine ca să-ţi încep munca. 

Vocea se stinse. Se stârnise un vânt blând, ce aducea cu 
sine şoapta şi oftatul ramurilor înfrunzite şi al ierburilor şi mai 
aducea iz de leşuri din groapa de gunoi din josul drumului. 

Nu se auzea nimic altceva decât briza uşoară. Un timp, 


silueta rămase tăcută, adâncită în gânduri. Apoi se aplecă şi 
se ridică, purtând pe braţe trupul unui copil. 

— Acesta este ofranda mea. 

Ce s-a întâmplat apoi nu poate fi redat prin cuvinte. 


CAPITOLUL PATRU 
DANNY GLICK SI ALŢII 


1 


Danny şi Ralphie Glick plecaseră în vizită la Mark Petrie, 
cu ordine clare de a se întoarce acasă până la ora nouă. Și 
când, după ora zece, nu apăruseră încă, Marjorie Glick a dat 
telefon la familia Petrie. Nu, spuse doamna Petrie, băieţii nu 
erau acolo. Nici nu fuseseră pe la ei. Poate că ar fi mai bine ca 
soţul dumneavoastră să vorbească cu Henry. Doamna Glick îi 
dădu receptorul bărbatului ei simțind cum frica îi cuprinde 
stomacul cu degete uşoare, îndemânatice. 

Bărbaţii discutară situaţia. Da, băieţii plecaseră pe poteca 
din pădure. Nu, pârâul era aproape secat în această perioadă 
a anului, mai ales după atâtea zile fără ploaie. Nu era mai 
adânc de gleznă. Henry sugeră să pornească fiecare din câte 
un capăt al potecii, cu câte o lanternă puternică. Poate că 
băieţii au găsit o vizuină de bursuc, sau fumau sau orice 
altceva. Tony fu de acord şi îi mulţumi pentru ajutor, cerându- 
și scuze că îi dă atâta bătaie de cap. Domnul Petrie spuse că 
nu era nici o bătaie de cap. Tony închise şi încercă să-şi 
liniştească puţin soţia; era înspăimântată. În sinea lui, el 
hotărâse ca, atunci când îi va găsi, nici unul din băieţi nu se 
va mai lăuda că poate să stea aşezat timp de o săptămână. 

Însă, chiar înainte să iasă din curte, Danny ţâșni 
împleticindu-se dintre copaci şi se prăbuşi lângă grătar. Era 
ameţit şi rostea cu greutate cuvintele, răspunzând la întrebări 
cu multe ezitări şi fără sens, de multe ori. Avea iarbă în 
manşete şi frunze de toamnă în păr. 

Îi spuse tatălui său că el şi Ralphie plecaseră pe poteca 
din pădure, traversaseră pârâul Crockett păşind pe pietrele 
din el şi ajunseseră pe celălalt mal fără vreo problemă. Atunci 


Ralphie a început să vorbească despre fantoma din pădure 
(Danny omise să spună că el fusese cel care băgase ideea 
asta în capul frăţiorului său). Ralphie spusese că a văzut pe 
cineva. Danny se înspăimântase. Nu credea în fantome sau în 
orice altfel de chestii din astea de bebeluş cum ar fi bau-baul, 
însă şi lui i se păruse că a auzit ceva în întuneric. 

Şi ce au făcut atunci? 

Danny credea că au început iar să meargă, ţinându-se de 
mâini. Nu mai era sigur. Ralphie începuse să bâzâie din cauza 
stafiei. Danny îi spusese să nu mai plângă, pentru că în 
curând vor vedea luminile de pe Jointer Avenue. Mai aveau 
doar două sute de paşi, poate mai puţin. Atunci s-a întâmplat 
ceva rău. 

Ce? Ce anume rău? 

Se certară cu el, se enervară, îl mustrară. Danny dădu 
doar încet din cap, fără să pară a-i înţelege. Da, ştia că ar 
trebui să-şi amintească, dar nu putea. Pe cuvânt de onoare că 
nu putea. Nu, nu-şi aducea aminte că s-ar fi împiedicat şi ar fi 
căzut. Doar că... era atât de întuneric. Foarte întuneric. Îşi 
amintea numai că s-a trezit zăcând singur pe potecă. Ralphie 
dispăruse. 

Parkins Gillespie spuse că nu ar fi avut nici un rost să 
trimită oamenii în pădure în noaptea aceea. Prea multe 
capcane. Poate că băiatul s-a rătăcit. A cercetat poteca 
împreună cu Nolly Gardener şi Tony Glick şi Henry Petrie. Au 
verificat şi ambele laturi ale Jointer Avenue şi ale străzii 
Brock, strigând prin portavoce alimentate cu baterii. 

In dimineaţa următoare, devreme, poliţia statală împreună 
cu cea din Cumberland au început o acţiune coordonată de 
cercetare a zonei împădurite. Când n-au descoperit nimic, şi- 
au extins cercetarea. Patru zile au tot scotocit prin tufişuri iar 
domnul şi doamna Glick au rătăcit prin pădure şi pe câmpuri, 
evitând capcanele lăsate de incendiul străvechi, şi strigând 
numele fiului lor cu speranţă cutremurătoare şi neostoită. 

Când nici aşa n-au ajuns la nici un rezultat, au dragat 
Taggart Stream şi râul Royal. Nimic. 

În dimineaţa celei de a cincea zi, Marjorie Glick, îngrozită 
şi isterizată, își trezi soţul la ora patru. Danny leşinase în holul 
de la etaj, probabil când se ducea la baie. O ambulanţă îl 


duse la Central Main General Hospital. Diagnosticul preliminar 
a fost dur şi a întârziat astfel eventualele şocuri emoţionale. 

Medicul de gardă, un bărbat pe nume Gorby, îl luă 
deoparte pe domnul Glick: 

— Băieţelul dumneavoastră a avut vreodată crize de 
astm? 

Clipind nedumerit, domnul Glick clătină din cap. 
Îmbătrânise cu zece ani în mai puţin de o săptămână. 

— A avut febră reumatică? 

— Danny? Nu... nu Danny. 

— A făcut anul trecut vreun test TBC? 

— TBC? Băiatul meu are TBC? 

— Domnule Glick, încercăm doar să aflăm... 

— Marge! Marge, vino încoace! 

Marjorie Glick se ridică şi înaintă încet pe coridor. Avea 
obrajii palizi şi părul pieptănat neglijent. Părea o femeie 
cuprinsă de o migrenă înfiorătoare. 

— l-au făcut lui Danny vreun test TBC la şcoală? 

— Da, spuse ea cu o voce amorfă. Când a început şcoala. 
N-a avut. nici o reacţie. 

Gorby întrebă: 

— Tuşeşte noaptea? 

— Nu. 

— Se plânge de dureri în piept sau la articulaţii? 

— Nu. 

— Urinare dureroasă? 

— Nu. 

— Sângerări anormale? Îi curge sânge din nas sau are 
scaun cu sânge sau chiar s-a întâmplat să aibă anormal de 
multe zgârieturi sau vânătăi? 

— Nu. 

Gorby surâse şi dădu aprobator din cap: 

— Am dori să-i facem nişte analize, dacă sunteţi de acord. 

— Sigur, spuse Tony. Avem asigurare de sănătate. 

— Reacţiile lui sunt foarte încete, zise doctorul. Îi vom face 
nişte raze X, un test de măduvă, o leucogramă... Ochii lui 
Marjorie Glick se deschiseseră uriaşi: 

— Danny are leucemie? şopti. 

— Doamnă Glick, nu putem... 


Însă ea leşinase. 


2 


Ben Mears a fost unul din voluntarii din 'salem's Lot care a 
scotocit tufişurile în căutarea lui Ralphie Glick şi nu s-a ales cu 
nimic decât cu pantalonii plini de scaieți şi cu o criză 
groaznică de alergie la polen, provocată de gălbenelele de 
vară târzie. 

În cea de-a treia zi de căutări, intră în bucătăria Evei cu 
gândul să înfulece o conservă de ravioli şi să se prăbuşească 
în aşternut pentru un somn reconfortant înainte de a se apuca 
din nou de scris. O găsi pe Susan Norton agitându-se pe lângă 
aragaz şi pregătind o tocană cu carne de vită. Chiriaşii, 
tocmai întorşi de la muncă, stăteau în jurul mesei şi se 
prefăceau că discută, însă în realitate aruncau ocheade înspre 
Susan, care era îmbrăcată într-o cămaşă cadrilată şi 
decolorată, legată în talie şi pantaloni scurţi din catifea reiată. 
Eva Miller călca într-o firidă, lângă bucătărie. 

— Hei, ce faci aici? o întrebă. 

— Îţi pregătesc ceva decent de mâncare, înainte să te 
topeşti pe picioare, spuse, şi Eva pufni în râs de după colţul 
peretelui. Ben simţi că-i iau foc urechile. A 

— Găteşte foarte bine fătuca asta, spuse Weasel. Imi dau 
seama. Am urmărit-o. 

— Dacă ai fi urmărit-o mai mult, ţi-ar fi căzut ochii din 
orbite, zise Grover Vernil şi chicoti. 

Susan puse capacul pe cratiţă, o puse în cuptor şi ieşiră pe 
terasă până era gata. Soarele apunea roşu, învăpăiat. 

— Aţi găsit ceva? 

— Nu. Nimic. 

Scoase un pachet mototolit de ţigări din buzunarul 
cămâăşii. 

— Miroşi de parcă ai făcut o baie în baltă, spuse ea. 

— Cam aşa ceva am şi făcut. 

Își ridică braţul şi îi arătă pişcăturile de la insecte şi 
zgârieturile pe cale de vindecare: 

— Împuţiţii aia de țânțari şi afurisiţii de spini din tufişuri. 


— Ben, ce crezi că a păţit copilul? 

— Dumnezeu ştie. 

Dădu drumul unui rotocol de fum: 

— Poate că cineva s-a furişat în spatele fratelui mai mare, 
l-a lovit în cap cu un săculeţ cu nisip sau altceva şi l-a răpit pe 
cel mic. 

— Crezi că e mort? 

Ben o privi încercând să-şi dea seama dacă vrea un 
răspuns sincer sau doar o minciună care să-i dea speranţe. O 
prinse de mână şi-şi împleti degetele cu ale ei. 

— Da, spuse scurt. Cred că puştiul e mort. Nu avem nicio 
dovadă concludentă încă, însă aşa cred. 

Ea clătină uşurel capul: 

— Sper să te înşeli. Mama şi alte cucoane s-au dus să aibă 
grijă de doamna Glick. Şi-a ieşit aproape din minţi. Şi ea şi 
soţul ei. Şi băiatul celălalt bântuie prin casă ca o nălucă. 

— Hm, spuse Ben. 

Privea la Casa lui Marsten şi nu o ascultase atent. 
Obloanele erau închise; se vor deschide mai târziu. După 
căderea nopţii. Obloanele se vor deschide după căderea 
nopţii. Gândul acesta şi faptul că suna aproape ca o formulă 
magică îi trimise un fior lugubru pe şira spinării. 

— „seară? . 

— Hmmm? lartă-mă. 

O privi. 

— Am spus, tatăl meu te invită să vii la noi mâine seară. 
Poţi? 

— Eşti şi tu acasă? 

— Sigur că da, răspunse şi se uită la el. 

— Bine. În regulă. 

Dorea să o poată privi mai mult - era adorabilă în lumina 
crepusculară - însă ochii îi erau atraşi de Casa lui Marsten, ca 
de un magnet. 

— Te atrage, nu-i aşa? spuse ea şi era tulburător faptul că 
îi citise gândurile, îi descifrase până şi metafora din minte. 

— Da, mă atrage. 

— Ben, despre ce e vorba în cartea ta? 

— Nu încă, spuse. Nu mă grăbi. Îţi voi spune imediat ce 
îmi voi da seama că pot să rostesc cuvintele. 


Chiar în clipa aceea ea dori să-i spună Te iubesc, să spună 
asta cu nonşalanţa şi inconştienţa cu care gândul îi venise în 
minte, însă îşi muşcă buzele şi nu lăsă vorbele să treacă. Nu 
voia să-i spună asta atâta vreme cât el se uita... se uita acolo 
sus. 

Se ridică: 

— Mă duc să văd ce face tocana. 

El rămase pe terasă să fumeze şi să se uite la Casa lui 
Marsten. 


3 


În dimineaţa zilei de 22, Lawrence Crockett stătea la biroul 
lui, prefăcându-se că îşi citeşte corespondenţa de luni (în 
realitate, holbându-se la înaintarea secretarei lui), când sună 
telefonul. Medita la cariera lui ca om de afaceri în 'salem's 
Lot, la maşinuţa sclipitoare din faţa Casei lui Marsten şi la 
tranzacţiile încheiate cu diavolul. 

Chiar mai înainte ca târgul cu Straker să fie perfectat (ce 
cuvânt minunat, gândi el şi ochii i se târâră mai departe pe 
pieptul bluzei secretarei sale), Lawrence Crockett fusese, fără 
îndoială, cel mai bogat om din 'salem's Lot şi unul din cei mai 
bogaţi din ţinutul Cumberland, deşi nici biroul, nici propria lui 
persoană nu păreau a indica aşa ceva. Biroul era vechi, plin 
de praf şi luminat de două globuri galbene pătate cu rahat de 
muşte. Masa lui de lucru era antică, cu capac rulou, acoperită 
cu hârtii, pixuri şi scrisori. Într-un colţ era un borcan cu lipici, 
iar în celălalt, un Press-papir din sticlă în formă de cub, pe ale 
cărui laturi erau lipite fotografii ale familiei sale. Aşezat în 
echilibru precar pe un maldăr de registre, se afla un acvariu 
plin cu bețe de chibrit şi o etichetă lipită pe el spunea: 
„Pentru prietenii noştri fără chibrituri". Cu excepţia a trei 
fişete din oţel, ignifuge, şi a biroului secretarei într-o nişă, 
camera era goală. 

Erau, însă, fotografiile. 

Pretutindeni - prinse cu pioneze, în cuie sau cu bandă 
adezivă, pe orice suprafaţă posibilă. Unele erau noi, Polaroid, 
altele erau Kodak, colorate, vechi de câţiva ani, mai multe 


erau în alb-negru, ondulate şi îngălbenite de vreme, făcute 
chiar şi cu unsprezece ani în urmă. Sub fiecare era câte o 
legendă bătută la maşină: Minunata viață la țară! Şase cam. 
sau Vilă pe deal! Taggart Stream Road, $32.000 - Ieftin! sau 
Tocmai bună pentru un moşier! Zece cam. Fermă, Burns 
Road. Arătau ca un zbor de noapte sinistru şi aşa au şi fost 
până în 1957, când Larry Crockett, pe care mărimile din 
Jerusalem's Lot îl considerau doar puţintel mai bun decât un 
netot lipsit de iniţiativă, a hotărât că rulotele constituiau 
viitorul. In acele zile moarte şi întunecate, majoritatea 
oamenilor credeau că rulotele sunt lucruşoarele acelea 
drăguţe şi argintii pe care le agăţi în spatele maşinii când vrei 
să te duci la Parcul Naţional Yellowstone şi să faci poze cu 
soţia şi copiii tăi în faţa monumentelor naturii. În acele zile 
moarte şi întunecate, aproape nimeni - nici măcar 
producătorii de rulote înşişi - nu se gândeau că va venio 
vreme când lucruşoarele acelea drăguţe şi argintii vor fi 
înlocuite de corturi, care puteau fi transportate împăturite pe 
caroseria maşinii sau care erau dotate cu motoraş propriu. 
Insă Larry nu avea nevoie să ştie asta. Vizionar de două 
parale, în cel mai fericit caz, s-a dus pur şi simplu la biroul său 
din oraş (în vremurile acelea nu era consilier municipal; în 
vremurile acelea nu ar fi putut să fie ales nici măcar hingher) 
şi a răsfoit legile privitoare la reglementarea terenurilor din 
Jerusalem's Lot. Erau extrem de satisfăcătoare pentru ce avea 
de gând. Citind printre rânduri, reuşi să descopere mii de 
dolari. Legea spunea că nu poţi să ai o groapă de gunoi 
publică şi nici nu poţi ţine mai mult de trei maşini stricate în 
curtea casei, dacă nu ai permis, şi nici nu ai voie să deţii o 
toaletă cu spălare chimică - termen fantezist şi nu foarte 
corect pentru definirea privatelor din curte, dacă nu era 
aprobată de Funcţionarul de la Direcţia Sanitară. Şi cam atât. 
Larry şi-a ipotecat la sânge toate bunurile, s-a împrumutat 
şi a cumpărat trei rulote. Nu erau nişte lucruşoare drăguţe şi 
argintii, ci nişte monştri lungi, căptuşiţi cu pluş, cu tiroida 
uriaşă, cu tăblii din plastic, şi băi Formica. A mai cumpărat 
câte un lot de un acru pentru fiecare în Bend, unde terenul 
era ieftin, le-a instalat pe fundaţii deloc costisitoare şi s-a pus 
pe treabă să le vândă. A reuşit în trei luni, după ce a învins 


prejudecățile iniţiale ale oamenilor cărora li se părea dubios 
să locuiască într-o casă care semăna cu un vagon Pullman, iar 
profitul obţinut a fost de aproape zece mii de dolari. Viitorul 
sosise şi în 'salem's Lot, iar Larry Crockett fusese primul să îl 
întâmpine. 

În ziuă când R. T. Straker îi intrase în birou, averea lui 
Crockett se cifra în jurul sumei de două milioane de dolari. 
Strânsese această sumă mai mult în urma unor operaţii 
destul de îndrăzneţe cu terenuri în majoritatea oraşelor 
învecinate (dar nu în Lot; nu te căca acolo unde mănânci - era 
filozofia lui Lawrence Crockett), bazându-se pe convingerea 
că industria caselor pe roţi se va dezvolta ca o corcitură 
dementă. Aşa s-a şi întâmplat şi, Dumnezeule, banii parcă-i 
dădeau năvală în buzunare. 

În 1965, Larry Crockett deveni partenerul anonim al unui 
antreprenor pe nume Romeo Poulin, care construia un 
supermarket în Auburn. Poulin era un veteran în meseria lui, 
Şi, cu knowhow-ul lui practic şi cu talentul matematic al lui 
Larry, au reuşit să câștige câte $750.000 fiecare şi au 
raportat la fisc numai o treime. Era o afacere extrem de bună 
şi, dacă acoperişul magazinului suferea de găuri şi scurgeri 
repetate, ei, asta era viaţa. 

În 1966-68 Larry a reuşit ca, prin acţiunile cumpărate, să 
controleze trei companii din Maine care se ocupau cu casele 
pe roţi, nedându-se în lături de la nici o şmecherie posibilă ca 
să-i înşele pe perceptori. Îi descrise acest proces lui Romeo 
Poulin ca pe o călătorie în tunelul dragostei cu fata A, 
înăuntru o regulai pe fata B din maşinuţa din spate şi ieşeai 
din tunel la capătul celălalt ținându-te de mână cu fata A. 
Sfârși prin a cumpăra case pe roţi pentru el însuşi şi afacerea 
aceasta incestuoasă era atât de sănătoasă, încât devenea 
aproape înspăimântătoare. 

Afaceri cu diavolul, aşa era, se gândi Larry, răsfoindu-şi 
hârtiile. Când faci afaceri cu el, scadenţa are miros de 
pucioasă. 

Cei care au cumpărat rulotele erau muncitori sau 
funcţionari din pătura inferioară a clasei mijlocii, oameni care 
nu-şi puteau permite să achite integral costul unei case mai 
convenţionale, sau bătrâni care încercau să găsească metode 


prin care să-şi facă pensia să dureze mai mult. Ideea unei 
case nou-nouţe cu șase camere avea mare trecere la aceste 
categorii. Pentru cei în vârstă mai prezenta încă un avantaj, 
ceva ce scăpă celorlalţi, dar pe care Larry, întotdeauna la 
pândă, îl observase: Rulotele se aflau la nivelul solului şi nu 
aveai scări de urcat. 

Şi finanţarea era uşoară. O plată în numerar de $5.000 era 
suficientă pentru continuarea afacerii. În zilele oribile ale 
anilor '60, cei înfometați după locuinţe rareori îşi dădeau 
seama de capcana ascunsă în spatele faptului că restul de 
$9.500 erau obţinuţi cu o dobândă de 24%. 

Şi, Doamne, Dumnezeule! cum îi mai dădeau banii năvală 
în buzunare. 

Crockett însuşi se schimbase mult prea puţin după ce se 
jucase de-a „hai să facem o afacere" cu tulburătorul domn 
Straker. Nici un găozar de decorator nu venise să-i aranjeze 
biroul. Încă se mai descurca cu cel mai ieftin ventilator din 
câte există, în loc să-şi instaleze aer condiţionat. Purta 
aceleaşi costume lustruite în tur sau combinaţiile deşucheate 
cu jachete sport. Fuma aceleaşi trabucuri ieftine şi încă se 
mai oprea la barul lui Dell în serile de sâmbătă să bea câteva 
beri şi să facă câte o partidă cu băieţii. Se ocupase de afaceri 
imobiliare în oraşul său natal şi acest lucru avusese două 
rezultate remarcabile: în primul rând, l-a ajutat să fie ales 
consilier municipal şi în al doilea rând îi reducea enorm 
impozitele, căci operaţiile declarate ale fiecărui an erau doar 
puţin sub ceea ce s-ar putea numi bilanţ echilibrat, fără 
profituri şi fără deficit. Pe lângă Casa lui Marsten se mai 
ocupase (şi se ocupa încă) de vânzarea a vreo treizeci de alte 
case răpănoase din zonă. Existau, desigur, şi afaceri bune. 
Dar Larry nu supralicita. Căci, de fapt, banii îi dădeau năvală 
în buzunare. 

Poate chiar prea mulţi bani. Credea că este posibil să îţi 
furi singur căciula. Intri în tunelul dragostei cu fata A, o 
regulezi pe fata B, ieşi ţinându-te de mână cu fata A, ca s-o 
încasezi de la amândouă. Straker a spus că vor ţine legătura 
şi asta s-a întâmplat cu paisprezece luni în urmă. Ce-ar fi 
dacă... 

Şi atunci a sunat telefonul. 


4 


— Domnule Crockett, spuse vocea cunoscută, fără 
tonalitate. 

— Straker, nu? 

— Aşa este. 

— Tocmai mă gândeam la dumneavoastră. Poate că sunt 
telepatic. 

— Foarte amuzant, domnule Crockett. Am nevoie să-mi 
faceţi un serviciu, vă rog. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

— Vă rog să faceţi rost de un camion. Unul mare. Ar fi bun 
un camion închiriat. Să se ducă în seara asta la ora şapte fix 
la docurile din Portland. La depozit. Cred că doi oameni sunt 
suficienţi. 

— În regulă. 

Larry scoase un carneţel şi mâzgăli: H. Peters, R. Snow. 
Autobaza de transporturi a lui Henry. La şase, cel mai târziu. 
Nu se gândi nici o clipă cât de imperios necesar i se părea să 
urmeze întocmai ordinele lui Straker. 

— Trebuie să transporte douăsprezece cutii. Toate, cu 
excepţia uneia singure vor fi duse la magazin. In cutia rămasă 
se află un bufet extrem de valoros - un Hepplewhite. Hamalii 
îl vor recunoaşte după dimensiuni. Acesta va fi dus la casă. 
Înţelegeţi? 

— Mda. 

— Spuneţi-le să-l pună în pivniţă. Hamalii vor intra în casă 
prin uşa din spate, de lângă ferestrele bucătăriei. Inţelegeţi? 

— Mda. Ce voiam să vă zic, bufetul ăsta... 

— Un alt serviciu, vă rog. Procuraţi cinci lacăte masive, 
marca Yale. Cunoaşteţi marca Yale? 

— Toată lumea o cunoaşte. Ce... 

— Hamalii dumneavoastră vor încuia uşa din spate a 
magazinului când pleacă. La casă, vor lăsa toate cheile celor 
cinci lacăte pe masa din pivniţă. Când pleacă din casă, vor 
pune lacăte la uşa din spate, uşa din faţă, uşa de la anexă şi 
uşa de la şopronul-garaj. Inţelegeţi? 


— Mda. 

— Mulţumesc, domnule Crockett. Urmaţi-mi instrucţiunile 
cuvânt cu cuvânt. La revedere. 

— Staţi o clipă... 

Vorbea singur. 


5 


La ora şapte şi două minute, camionul uriaş, portocaliu cu 
alb, pe ale cărui laturi şi spate era înscris „Autobaza lui 
Henry" se opri în faţa gheretei din tablă ondulată de la 
capătul depozitului de pe docurile din Portland. Incepuse 
fluxul iar pescăruşii erau agitaţi, rotindu-se şi ţipând pe cerul 
pe care apusul de soare îl vopsise purpuriu. 

— lisuse, nu-i nimeni aici, spuse Royal Snow, sorbind 
ultimul strop de Pepsi şi aruncând cutia pe podeaua cabinei. 
O să creadă că suntem hoţi şi o să ne aresteze. 

— Ba e cineva, zise Hank Peters. Un poliţist. 

Nu era chiar poliţist; era paznicul de noapte. Îi lumină cu 
lanterna. 

— Sunteţi tipii trimişi de Lawrence Crewcut? 

— Crockett, spuse Royal. Venim din partea lui. Trebuie să 
ridicăm nişte cutii. 

— Bine, spuse paznicul de noapte. Haideţi în birou. 
Trebuie să-mi semnaţi o factură. 

Făcu un gest spre Peters, care era aşezat la volan. 

— Dă cu spatele până acolo. La uşile alea duble cu bec 
aprins deasupra. Vezi? 

— Da. 

Puse camionul în marşarier. 

Royal Snow îl urmă pe paznicul de noapte în birou, unde 
bolborosea un ibric cu cafea. Ceasul de deasupra calendarului 
agăţat în perete arăta 7:04. Paznicul de noapte răscoli prin 
nişte hârtii de pe masă şi scoase la iveală o planşetă mică cu 
clamă. 

— Semnează aici. 

Royal se semnă. 

— Aveţi grijă când intraţi în depozit. Aprindeţi lumina. E 


şobolani acolo. 

— N-am întâlnit niciodată un şobolan care să nu fugă de 
aşa ceva, zise Royal şi-şi repezi înainte piciorul încălţat cu 
cizme de lucru. 

— Aştia e şobolani de depozit, ţică, spuse acru paznicul. 
Au pus pe goană tipi mai zdraveni ca tine. 

Royal ieşi şi se duse la uşa depozitului. Paznicul de noapte 
îi urmărea din pragul gheretei. 

— Ai grijă, îi spuse Royal lui Peters. Moșu' zice că e 
şobolani aici. 

— Bine, pufni el. Mişto tip, Larry Crewcut. 

Royal descoperi comutatorul şi aprinse lumina. În 
atmosfera încărcată cu miasmele combinate de sare şi lemn 
mucegăit şi umezeală era ceva care înăbuşea orice urmă de 
veselie. Pe lângă gândul la şobolani. 

Cutiile erau îngrămădite în mijlocul duşumelei depozitului, 
în afara lor, locul era gol şi aglomerarea de colete părea 
oarecum un semn de piază-rea. Bufetul era chiar în centru, 
mai înalt decât celelalte cutii şi era singurul care nu purta 
eticheta „Barlow şi Straker. Jointer Avenue, 27, Jer. Lot, 
Maine". 

— Eh, n-arată prea rău, spuse Royal. Îşi aruncă ochii pe 
copia facturii şi numără cutiile. Mda, sunt toate. 

— Sunt şobolani, zise Hank. l-auzi? 

— Da, ticăloşii. Nu pot să-i sufăr. 

O clipă tăcură amândoi, atenţi la chiţăielile şi fâşâielile din 
umbre. 

— Hai să terminăm, spuse Royal. Să băgăm întâi puişorul 
ăsta mare, ca să nu ne stea în drum când ajungem la 
magazin. 

— În regulă. 

Se îndreptară spre ladă şi Royal îşi scoase briceagul. Cu o 
mişcare rapidă despică factura maronie ce fusese lipită pe o 
latură. 

— Hei, zise Hank, crezi că e cazul... 

— Tre' să fim siguri că e ce trebuie, nu? Dacă o dăm în 
bară, Larry o să ne prindă cururile în pioneze pe pereţii 
biroului. 

Trase factura şi o cercetă. 


— Ce scrie? întrebă Hank. 

— Heroină, răspunse Royal pe un ton plin de indignată 
înţelepciune. O sută de kilograme de căcat din ăsta. Şi două 
mii de reviste porno din Suedia, trei sute de sticle cu coniac 
franțuzesc... 

— la dă-mi mie să văd, Hank îi smulse factura din mână. 
Bufet, zise. Aşa cum ne-a spus Larry. De la Londra, Anglia. 
Portland, Maine. Colet poştal. Coniac franțuzesc, curu'. Pune-o 
la loc. 

Royal o puse. 

— E ceva ciudat aici, zise el. 

— Mda, ba p-a mă-tii. Ciudat ca armata italiană. 

— Nu, nu mă cac pe mine. Rahatul ăsta nu are ştampila 
vămii. Nu-i nici pe ladă, nici pe plicul cu factura, nici pe 
factură. Nu-i nicio ştampilă. 

— Probabil că acum folosesc un tuş care se vede numai cu 
lumină specială. 

— Aşa ceva nu exista când lucram eu la docuri. Cristoase, 
ştampilau o încărcătură în nouăzeci de feluri. Nu puteai să 
ridici un colet fără să te mânjești până în dinţi de tuş. 

— Bine. Mă bucur. Însă se întâmplă chestia că nevastă- 
mea se culcă devreme şi speram să apuc să-i fac ceva în 
seara asta. 

— Poate dacă ne-am uita înăuntru... 

— Nici vorbă. Haide. Apucă. 

Royal ridică din umeri. Ridicară un capăt al lăzii şi ceva 
greu se mişcă înăuntru. Era a dracului de grea. lnăuntru 
putea fi unul din bufetele alea masive şi sculptate. Atât de 
grea era. 

Icnind, se împleticiră până la camion şi o agăţară de 
scripetele hidraulic, cu exclamaţii identice de uşurare. Royal 
se dădu la o parte, în timp ce Hank opera scripetele. Când 
lada ajunse la nivelul camionului, o împinseră înăuntru. 

Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica, nu-i plăcea 
deloc lada asta. Nu era vorba doar de faptul că nu avea 
ştampilele vamale. Era ceva nedefinit. O privi până când Hank 
lăsă în jos parapetul din spate. 

— Haide, spuse. Hai să le luăm şi pe celelalte. 

Celelalte cutii aveau ştampilele obişnuite de vamă, mai 


puţin trei dintre ele, care fuseseră expediate din Statele 
Unite. Pe măsură ce încărcau fiecare colet în camion, Royal îl 
verifica şi îl bifa pe factură. Îngrămădiră toate cutiile 
destinate noului magazin în spatele camionului, departe de 
bufet. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine o să cumpere toate 
chestiile astea? întreba Royal la sfârșit. Un balansoar polonez, 
un ceas de perete nemţesc, o roată de tors din Irlanda... 
lisuse Atotputernic, pun pariu că trebuie să coste o avere. 

— Turiştii, spuse Hank, cu înţelepciune. Turiştii cumpără 
orice. Ăştia din Boston şi New York... ăştia ar cumpăra şi un 
sac cu bălegar, dacă sacul este vechi. 

— Şi nu-mi place nici lada aia mare, insistă Royal. N-are 
ştampile, al dracului de ciudat. 

— Hai să ducem marfa acolo unde trebuie. 

Se întoarseră tăcuţi în 'salem's Lot. Hank acceleră cât 
putu. Voia să termine mai repede treaba asta. Nu-i plăcea. 
Aşa cum zisese Royal, nu era deloc în regulă. 

Parcă în spatele noului magazin şi uşa din spate era 
descuiată, întocmai cum spusese Larry că va fi. Royal încercă 
să aprindă lumina înăuntru, fără succes, însă. 

— Superb, bombăni. Trebuie să descărcăm marfa pe 
bezna asta blestemată...auzi, ţie nu ţi se pare că miroase cam 
ciudat aici? 

Hank adulmecă aerul. Da, era un iz, unul neplăcut, însă nu 
putea spune cu exactitate de ce anume îi amintea. Era uscat 
şi înţepa nările, ca un suflu de putreziciune veche. 

— A stat închis prea mult timp, asta-i, spuse luminând cu 
lanterna încăperea lungă şi pustie. Tre' să fie aerisit. 

— Sau tre' să fie ars până la temelie, zise Royal. 

Nu-i plăcea. Era ceva în locul ăsta care-i alertase toate 
simţurile. 

— Haide. Şi ai grijă să nu ne rupem picioarele. 

Au descărcat cutiile cât de repede au fost în stare, 
punându-le jos cu atenţie. O jumătate de oră mai târziu, Royal 
închise ușa din spate cu un oftat uşurat şi o încuie cu unul din 
lacătele cele noi. 

— Am isprăvit doar pe jumătate, spuse. 

— Jumătatea cea mai uşoară, răspunse Hank. 


Îşi ridică ochii spre Casa lui Marsten, care, în această 
noapte era întunecată şi avea obloanele trase. 

— Nu-mi place ideea că trebuie să mergem acolo şi nu mă 
sfiesc s-o spun. Dacă există case bântuite de stafii, asta-i cu 
siguranţă una din ele. Tipii ăştia sunt sonaţi de vor să 
locuiască aici. Oricum, cred că sunt iubiţi. 

— Ca pârţarii ăia de decoratori, îl aprobă Royal. Poate că 
încearcă s-o transforme într-o casă de distracţii. Ar fi o 
afacere bună. 

— Eh, dacă tot trebuie s-o facem, hai să-i dăm bătaie. 

Mai aruncară o privire lăzii în care era ambalat bufetul şi 
apoi Hank trânti cu putere uşa din spatele camionului. Se urcă 
la volan şi ieşiră de pe Jointer Avenue şi intrară pe Brooks 
Road. Un minut mai târziu, Casa lui Marsten se ridica 
amenințătoare în faţa lor, întunecată şi totuşi pulsând şi Royal 
simţi cum primii fiori de teamă adevărată încep să-i 
viermuiască prin stomac. 

— Doamne, ce loc îngrozitor, murmură Hank. Cine poate 
să dorească să stea aici? 

— Nu ştiu. Vezi vreo lumină în spatele obloanelor? 

— Nu. 

Casa păru să se încline înspre ei, de parcă i-ar fi aşteptat. 
Hank băgă camionul pe alee şi apoi ajunse în spate. Nici unul 
nu s-a uitat prea atent la ceea ce lumina puternică a farurilor 
ar fi putut descoperi în iarba năpădită de buruieni. Hank simţi 
un junghi de frică în inimă şi aşa ceva nu i se întâmplase nici 
măcar în Vietnam, deşi fusese speriat aproape tot timpul cât 
a stat acolo. Teama de acolo era o teamă raţională. Teamă că 
poţi călca într-o capcană şi piciorul ţi se va umfla ca un balon 
verde, periculos; teamă că un puşti în pijama neagră, al cărui 
nume n-ai reuşi niciodată să-l pronunţi cum trebuie, ţi-ar 
putea zbura creierii cu o puşcă rusească, teamă că poţi ieşi la 
sorţi să împuşti pe toţi locuitorii unui sat în care partizanii 
fuseseră cu o săptămână în urmă. Insă frica pe care o simţea 
acum era copilărească, era ireală. Nu avea nici un reper. O 
casă era o casă - scânduri şi balamale şi cuie şi praguri. Nu 
exista nici un motiv, într-adevăr nici un motiv, pentru care să 
simtă că fiecare crăpătură exhală propria sa aromă 
calcaroasă prevestitoare de rău. Pur şi simplu era tâmpit. 


Stafii? Nu credea în stafii. Nu după Vietnam. 

A ratat prima încercare de a băga camionul în marșarier şi 
apoi îl conduse cu poticneli până la uşa din spate, care ducea 
în pivniţă. Uşile ruginite erau deschise şi, în strălucirea roşie a 
luminilor din spate ale camionului, treptele abrupte din piatră 
păreau a duce drept în iad. 

— Măi, nu-mi place chestia asta de/oc, spuse Hank. 

Incercă să zâmbească, însă zâmbetul i se transformă în 
grimasă. 

— Nici mie. 

Se priviră în lumina bordului, teama încovoindu-le umerii, 
însă trecuseră de mult de vârsta copilăriei şi, dacă nu erau în 
stare să-şi facă treaba din cauza acestei frici iraționale - cum 
vor explica asta la lumina zilei? Treaba trebuia să fie făcută. 

Hank opri motorul; coborâră amândoi şi ocoliră camionul. 
Royal se urcă şi desfăcu parapetul. 

Lada stătea acolo încă acoperită cu rumeguş, masivă şi 
mută. 

— Doamne, nu vreau să pun mâna iar pe chestia asta! se 
înecă Hank Peters, iar vocea lui era aproape un suspin. 

— Hai, urcă, spuse Royal. Hai să scăpăm odată de ea. 

Târâră lada până la scripete şi o coborâră în 
acompanierea şuieratului hidraulic. Când le ajunse la nivelul 
pieptului, Hank răsuci maneta şi o prinseră amândoi. 

— Uşor, gemu Royal mergând cu spatele înspre trepte. 
Hai... uşurel... uşurel. 

In licărul roşu al luminilor din spatele camionului, chipul 
său era încordat şi congestionat ca faţa cuiva care tocmai are 
un atac de cord. 

Cobori treptele cu spatele, una câte una, şi, când lada i se 
sprijini de piept, simţi cum greutatea îngrozitoare dinăuntru îl 
apasă ca o lespede de mormânt. Era grea, se gândi el mai 
târziu, dar nu foarte grea. Împreună cu Hank transportase în 
sus şi în jos pe scări lăzi şi mai mari din ordinul lui Larry 
Crockett, însă era ceva în atmosfera acestei case care îţi 
făcea inima cât un purice şi îţi făcea rău. 

Treptele erau acoperite cu mâzgă şi de vreo două oria 
fost cât pe ce să-şi piardă echilibrul şi a strigat disperat: 

— Hei! Pentru numele lui Dumnezeu! Ai grijă! 


În cele din urmă au ajuns jos. Tavanul era scund şi au fost 
nevoiţi să care lada cocârjaţi ca nişte babe-cloanţe. 

— Pune-o aici! gâfâi Hank. Nu pot s-o car mai departe! 

O puseră jos cu o bufnitură şi se dădură la o parte. Se 
priviră în ochi şi-şi dădură seama că, printr-un soi de alchimie 
tainică, teama iniţială se transformase în groază. Dintr-o dată, 
pivniţa păru să se umple de tot felul de foşnete. Poate că erau 
şobolani, sau poate că era ceva ce mintea nici nu poate 
concepe. 

Ţâșniră ca din puşcă, Hank primul şi Royal Snow chiar în 
spatele lui. Urcară în goană treptele şi Royal trânti uşile 
pivniţei cu o mişcare violentă a braţelor. 

Se căţărară în cabina camionului şi Hank porni motorul şi 
vru să-l bage în viteză. Royal îl apucă de mână şi, în întuneric, 
ochii îi păreau uriaşi şi tensionaţi. 

— Hank, n-am pus lacătele. 

Se holbară amândoi la mănunchiul de lacăte noi de pe 
bordul camionului, prinse într-o sârmă. Hank scoase din 
buzunar un inel de chei cu cinci chei Yale noi, una pentru uşa 
din spate a magazinului din oraş şi patru pentru uşile acestei 
case. Fiecare avea câte o etichetă micuță. 

— Oh, Doamne, spuse. Auzi, ce-ar fi dacă ne întoarcem 
mâine dis-de-dimineaţă... 

Royal scoase lanterna de sub bord. 

— Nu ţine, zise, şi tu ştii asta. 

Coborâră din cabină simțind cum adierea răcoroasă a serii 
le zvântă sudoarea de pe frunte. 

— Încuie uşa din spate, spuse Royal. Eu mă duc la uşa din 
faţă şi la şopron. 

Se despărţiră. Hank merse la ușa din spate, cu inima 
zbătându-i-se nebuneşte în gât. Bâjbâi până să reușească să 
prindă lacătul în zăvor. Aici, atât de aproape de casă, mirosul 
de vechi şi lemn putrezit era palpabil. Începură să-i reînvie în 
minte toate poveştile despre Hubie Marsten, de care făcuse 
haz în vremea copilăriei, împreună cu strigătele cu care 
fugăreau fetele: Fereşte-te, fereşte-te, fereşte-te! Hubie o să 
te prindă dacă... nu... 'te... FEREŞTI! 

— Hank? _ 

| se opri respiraţia şi scăpă din mâini celălalt lacăt. Il 


ridică. 

— Ai înnebunit de te furişezi aşa? Ai...? 

— Mda. Hank, care din noi coboară în pivniţă să lase pe 
masă inelul cu chei? 

— Nu ştiu, spuse Hank Peters. Nu ştiu. 

— Crezi că e mai bine să tragem la sorţi? 

— Da, cred că-i mai bine. 

Royal scoase o monedă. 

— Spune. 

O aruncă în sus. 

— Cap. 

Royal o prinse, o izbi pe braţ şi o arătă. Pajura sclipea 
indolentă la ei. 

— lisuse, spuse nefericit Hank. 

Dar luă inelul cu chei şi lanterna şi deschise iarăşi uşile 
pivniţei. 

Îşi obligă picioarele să-l poarte pe trepte şi, după ce trecu 
de zona cu tavanul scund, lumină cu lanterna ceea ce se 
putea vedea din pivniţă. La vreo zece metri în faţa lui, 
aceasta făcea un cot în formă de L şi se ducea Dumnezeu ştie 
unde. Raza lanternei descoperi masa, acoperită cu o pânză în 
carouri, plină de praf. Pe masă stătea un şobolan, unul uriaş, 
care nu se mişcă atunci când lumina se opri asupra lui. Stătea 
pe picioarele dolofane din spate şi parcă rânjea. 

Trecu de ladă şi se îndreptă spre masă. 

— Uşşş, şobolanule! 

Şobolanul sări jos şi tropăi spre colţul pivniţei. Acum mâna 
lui Hank tremura de-a binelea, iar raza lanternei se smucea 
de colo-colo, descoperind câte un butoi prăfuit, câte un birou 
vechi de zeci de ani, câte un maldăr de ziare îngălbenite, 
câte... 

Intoarse brusc lanterna spre grămada de ziare şi îşi ţinu 
respiraţia când raza de lumină se opri pe ceva aflat la stânga 
lor. 

O cămaşă...aia era o cămaşă? Făcută ghemotoc, ca o 
cârpă veche. Şi în spatele ei mai era ceva care semăna cu o 
pereche de blue jeans. Şi ceva care semăna cu... 

Ceva trosni în spatele lui. 

Intră în panică, aruncă înnebunit cheile pe masă şi se 


întoarse şi o rupse la fugă. Când trecu pe lângă ladă îşi dădu 
seama de unde venise zgomotul. Una din benzile de aluminiu 
cedase şi acum era îndreptată spre tavanul scund, ca un 
deget. 

Se împiedică pe trepte, trânti uşa în spatele lui (toată 
pielea i se făcuse de găină, însă îşi va da seama de asta mult 
mai târziu), prinse lacătul în zăvor şi alergă spre cabina 
camionului. Scotea nişte gâfâieli şuierătoare, ca un câine 
rănit. Ca prin vis îl auzi pe Royal întrebându-l ce s-a întâmplat, 
ce se petrece acolo jos, şi apoi porni camionul cu urlet şi 
scârțâit de cauciucuri când se năpusti pe lângă colţul casei pe 
două roţi, lăsând urme adânci în pământul moale. Nu încetini 
decât atunci când se aflară iar pe Brooks Road, îndreptându- 
se spre biroul din oraş al lui Lawrence Crockett. Şi atunci 
începu să tremure atât de rău, încât îi fu teamă că va trebui 
să tragă pe dreapta să se liniştească. 

— Ce era acolo jos, îl întrebă Royal. Ce ai văzut? 

— Nimic, zise Hank Peters şi cuvântul îi ieşi fragmentat din 
gură din cauza dinţilor care îi clănţăneau. N-am văzut nimic şi 
nici nu vreau să mai văd vreodată. 


6 


Larry Crockett tocmai se pregătea să-şi închidă biroul şi să 
se ducă acasă, când se auzi o bătaie uşoară în uşă şi intră 
Hank Peters. Încă mai părea înspăimântat. 

— Ai uitat ceva, Hank? îl întrebă Larry. 

Când se întorseseră de la Casa lui Marsten, arătând 
amândoi de parcă le luase cineva minţile, le mai dăduse câte 
zece dolari şi câte o ladă de sticle cu whisky Black Label şi 
făcuse câteva aluzii la faptul că poate ar fi fost mai bine dacă 
nu ar fi povestit prea multe despre peripeţiile lor din această 
seară. 

— Trebuie să-ţi spun, zise acum Hank. N-am ce-i face, 
Larry. Trebuie. 

— Sigur că trebuie, spuse Larry. 

Trase sertarul de jos, scoase o sticlă de Johnnie Walker şi 
turnă în două pahare din hârtie. 


— Ce te frământă? 

Hank luă o duşcă, se strâmbă şi înghiţi. 

— Am văzut ceva când am dus cheile jos ca să le las pe 
masă. Parcă erau nişte haine. O cămaşă şi parcă nişte 
pantaloni. Şi un pantof de sport. Cred că era un pantof, Larry. 

Larry ridică nepăsător din umeri şi zâmbi. 

— Şi? 

Avea senzaţia că cineva îi aşezase pe piept o bucată mare 
de gheaţă. 

— Puştiul ăla Glick purta jeans. Aşa au scris în Ledger. 
Jeans şi o cămaşă roşie şi pantofi sport. Larry, dacă... 

Larry continua să zâmbească. Insă zâmbetul îi îngheţase 
pe buze. 

Hank înghiţi spasmodic. 

— Dacă tipii ăştia care au cumpărat Casa lui Marsten şi 
magazinul i-au făcut felul băiatului familiei Glick? 

Gata. O spusese. Înghiţi şi restul de foc lichid din pahar. 
Zâmbind, Larry zise: 

— Poate că ai văzut şi un cadavru. 

— Nu... nu. Dar... 

— Asta este problema poliţiei, spuse Larry Crockett. 

Umplu din nou paharul lui Hank iar mâna nu-i tremură 
câtuși de puţin. Era rece şi sigură ca o piatră într-un pârâu 
îngheţat. 

— Şi te voi conduce eu însumi la Parkins. Însă o problemă 
ca asta... 

Clătină compătimitor din cap: 

— Pot ieşi la iveală o mulţime de chestii nasoale. Chestii 
ca alea despre tine şi chelneriţa aia de la barul lui Dell... 
parcă Jackie o chema, nu? 

— Ce dracu' tot spui? 

Chipul lui Hank era acum alb ca varul. 

— Şi mai mult ca sigur că se va afla şi despre destituirea 
aia ruşinoasă. Dar fă-ţi datoria, Hank. Poartă-te cum îţi 
dictează conştiinţa. 

— N-am văzut nici un cadavru, şopti Hank. 

— Minunat, surise Larry. Şi poate că n-ai văzut nici 
hainele. Poate că nu erau decât... nişte cârpe. 

— Cârpe, spuse Hank Peters cavernos. 


— Ştii cum e în casele astea vechi. Tot felul de vechituri. 
Poate că ai văzut o cămaşă veche care fusese ruptă şi 
transformată în cârpă de praf. 

— Sigur, spuse Hank. 

Dădu peste cap şi al doilea pahar. 

— Te pricepi de minune să descurci lucrurile, Larry. 

Crockett îşi scoase portofelul din buzunarul de la spate şi 
numără cinci bancnote de câte zece dolari. 

— Pentru ce? 

— Am uitat să te plătesc pentru transportul Brennan de 
luna trecută. Ar trebui să mă baţi la cap, Hank. Ştii că sunt 
cam uituc. 

— Dar m-ai... 

— Ştii, îl întrerupse Larry zâmbind, poţi să stai aici cu mine 
la un pahar şi să-mi povesteşti ceva şi mâine dimineaţă eu n- 
o să-mi amintesc absolut nimic din tot ce mi-ai spus. Nu-i aşa 
că-i îngrozitor? 

— Mda, şopti Hank. 

Întinse o mână tremurătoare şi luă banii; îi îndesă în 
buzunarul de la piept al jachetei cu atâta grabă de parcă ar fi 
fost nerăbdător să scape de atingerea lor. Se ridică atât de 
brusc, încât aproape că-şi răsturnă scaunul. 

— Auzi, trebuie să plec, Larry. N-am... n-am... Trebuie să 
plec. 

— la şi sticla cu tine, îl invită Larry, însă Hank ieşea deja 
pe uşă. Nu se mai opri. 

Larry se aşeză la birou. Îşi mai turnă un pahar. Tot nu-i 
tremura mâna. Nu se mai gândi să închidă şi să plece acasă. 
Îşi turnă alt pahar şi apoi altul. Se gândi la afacerile făcute cu 
diavolul. Şi, în cele din urmă, telefonul sună. Ridică 
receptorul. Ascultă. 

— Am rezolvat, spuse Larry Crockett. 

Ascultă. Închise. Îşi mai turnă un pahar. 


7 


În zorii dimineţii următoare, Hank Peters se trezi speriat 
dintr-un coşmar. Se făcea că şobolani uriaşi se târau afară 


dintr-un mormânt, mormânt în care se afla trupul verde şi 
putrezit al lui Hubie Marsten, cu o bucată deşirată de funie de 
Manilla în jurul gâtului. Peters se sprijini în coate, respirând 
greu. Întregu-i trup era scăldat în sudoare rece, şi urlă când 
soţia lui îi puse o mână pe braţ. 


8 


Magazinul Agricol al lui Milt Crossen se afla pe colţul dintre 
Jointer Avenue şi Strada Railroad. Când ploua şi parcul 
devenea de nelocuit, aici era locul unde se strângeau 
majoritatea oamenilor în vârstă din oraş. În timpul iernilor 
lungi, cel puţin, erau clienţi permanenţi. 

Burnița uşor când Straker își opri maşina în faţa 
magazinului, un Packard '39 (sau '40?) - şi Milt purta o 
discuţie dezlânată cu Pat Middler încercând să stabilească 
dacă Judy, fata lui Freddy Overlock a fugit din oraş în 1957 
sau în '58. Erau de acord că mândra fugise cu comis-voiajorul 
ăla din Yarmouth, parcă Saladmaster, şi amândoi conveniseră 
că ăla nu făcea nici cât un pişat de câine în zăpadă, ceea ce 
se putea spune şi despre ea, însă nu se puteau înţelege mai 
departe. 

Când Straker intră, vorbăria încetă brusc. 

Îi măsură din priviri - Milt şi Pat Middler şi Joe Crane şi 
Vinnie Upshaw şi Clyde Corliss - şi surâse alb. 

— Bună ziua, domnilor, spuse. 

Milt Crossen se ridică, strângându-și cu un gest afectat 
şorţul în jurul mijlocului. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Mulţumesc, spuse Straker. Veniţi la cutia aceasta frigo- 
rifică, vă rog. 

A cumpărat o friptură de vită, o duzină de coaste calitatea 
întâi, nişte hamburgeri şi o jumătate de kilogram de ficat de 
vițel. Mai luă şi nişte produse de băcănie - făină, zahăr, fasole 
şi câteva pâini. 

Nimeni nu rosti nici un cuvânt cât timp şi-a făcut cum- 
părăturile. Obişnuiţii magazinului stăteau în jurul unei sobe 
mari pe care tatăl lui Milt o transformase pentru a putea fi 


folosită cu petrol, fumau şi priveau spre cer pătrunşi de 
gânduri importante. Şi îl observau cu coada ochiului pe străin. 

După ce Milt împachetă cumpărăturile într-o cutie mare de 
carton, Straker plăti cash - o bancnotă de douăzeci şi una de 
zece. Ridică cutia, şi-o puse sub braţ şi declanşă din nou 
zâmbetul dur, fără umor. 

— Bună ziua, domnilor, spuse şi plecă. 

Joe Crane îşi îndesă tutun în pipă. Clyde Corliss horcăi şi 
scuipă o bucată de flegmă amestecată cu tutun în găleata de 
lângă sobă. Cu degetele umflate de artrită, Vinnie Upshaw îşi 
scoase dintr-un buzunar interior vechiul dispozitiv de rulat 
ţigări, vărsă înăuntru puţin tutun şi apoi puse o foiţă de 
ţigară. 

Urmăriră cum străinul pune cutia în portbagaj. Toţi erau 
de părere că trebuia să cântărească în jur de cincisprezece 
kilograme, cu toate produsele de băcănie cumpărate, şi toţi îl 
văzuseră cum a luat-o sub braţ de parcă era o pernă umplută 
cu fulgi. Se urcă în maşină şi porni spre Jointer Avenue. 
Maşina urcă dealul, făcu la stânga pe Brooks Road, dispăru şi 
apoi reapăru, câteva momente mai târziu de după perdeaua 
de copaci. Din cauza distanţei era micuță acum - o maşină de 
jucărie. Intrară pe aleea casei lui Marsten şi nu se mai zări. 

— Ciudat tip, spuse Vinnie. 

Işi puse ţigara în gură, îndepărtă câteva fire de tutun din 
capăt şi scoase un chibrit de bucătărie din buzunarul de la 
vestă. 

— Probabil că e unul din ăia care au luat magazinul, spuse 
Joe Crane. 

— Şi Casa lui Marsten, îl aprobă Vinnie. 

Clyde Corliss scăpă un vânt. 

Pat Middler îşi râcâia cu mult interes o bătătură din palma 
stângă. 

Trecură cinci minute. 

— Crezi că o să aibă vânzare? întrebă Clyde pe nimeni în 
mod special. 

— S-ar putea, spuse Vinnie. S-ar putea să fie exact ceea 
ce trebuie pentru sezonul turistic. E greu de spus cum se vor 
întâmpla lucrurile. 

Murmur general, oftat aproape, de aprobare. 


— Puternic tipu', zise Joe. 

— Înî, spuse Vinnie. Şi ăla era un Packard '39 fără pic de 
rugină pe el. 

— Era un '40, zise Clyde. 

— '40-ul nu are trepte, spuse Vinnie. Era un '39. 

— N-ai dreptate, zise Clyde. 

Trecură cinci minute. Observară că Milt examina bancnota 
de douăzeci cu care plătise Straker. 

— Falşi, Milt? întrebă Pat. Tipu' ţi-a dat bani falși? 

— Nu, da' uitaţi-vă aici. 

Milt împinse hârtia peste tejghea şi se holbară toţi. Era 
mult mai mare decât o bancnotă obişnuită. 

Pat o privi în lumină, o examină şi o întoarse pe partea 
cealaltă. 

— E un douăzeci din seria E, nu, Milt? 

— Da, spuse Milt. Nu se mai fac bancnote din astea de 
vreo cincizeci de ani. Cred că o să capăt o sumă frumuşică pe 
ea în Portland. 

Examinară şi ceilalţi hârtia de douăzeci, ţinând-o aproape 
sau mai departe de ochi, în funcţie de cât de bună le mai era 
vederea. Joe Crane i-o dădu înapoi lui Milt care o puse sub 
sertarul cu cecuri personale şi cupoane. 

— Cam aiurea tip, medită Clyde. 

— Îhî, îl aprobă Vinnie şi făcu o pauză. Să ştii că maşina 
era un '39. Şi fratele meu vitreg, Vic, a avut una tot aşa. 
Prima lui maşină. A cumpărat-o la mâna a doua, în 1944. l-a 
scos uleiul într-o dimineaţă şi i s-au ars pistoanele alea 
afurisite. 

— Eu totuşi cred că era un '40, zise Clyde, pen' că mi-aduc 
aminte de unu' care făcea scaune împletite, îţi venea acasă, 
tipu' ăsta şi... 

Şi astfel începu discuţia, cu mai multe momente de tăcere 
decât de vorbărie, cam ca o partidă de şah jucată prin 
corespondenţă. lar pentru ei ziua nemişcată părea că se 
întinde în eternitate, şi Vinnie Upshaw începu să-şi răsucească 
o altă ţigară cu încetineală plăcută, artritică. 


Ben scria când se auzi o bătaie în uşă. Îşi însemnă rândul 
înainte de a se ridica să deschidă. Era puţin după ora trei 
după-amiază, miercuri, 24 septembrie. Ploaia pusese capăt 
tuturor planurilor de continuare a căutărilor lui Ralphie Glick şi 
toţi fuseseră de acord că acţiunea se încheiase. Puştiul 
familiei Glick dispăruse... dispăruse definitiv. 

Deschise uşa şi-l descoperi în prag pe Parkins Gillespie, cu 
nelipsita-i ţigară în colţul gurii. Într-o mână ţinea o carte, pe 
care Ben o recunoscu amuzat ca fiind ediţia Bantam a 
romanului său, Conway's Daughter. 

— Intră, Şerifule, spuse. E cam umed afară. 

— E un pic, zise Parkins intrând. Septembrie e luna 
gripelor, îmi pun mereu galoşii. Sunt unii care-şi râd de mine, 
da' eu n-am mai avut gripă de la bătălia de la St.-Lo, Franţa, 
în 1944. 

— Pune-ţi haina pe pat. Îmi pare rău că nu-ţi pot oferi o 
ceaşcă cu cafea. 

— Nu vreau să ţi-l ud, spuse Parkins şi-şi scutură scrumul 
în coşul de hârtii al lui Ben. Şi tocmai ce-am băut o cafea 
făcută de Pauline la Excellent. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Nevastă-mea a citit asta... ridică cartea. A auzit că eşti 
în oraş, da-i sfioasă. S-a gândit că poate o să fii aşa drăguţ să 
te semnezi pe ea, sau să-i scrii ceva. 

Ben luă cartea. 

— După spusele lui Weasel Craig, soţia dumitale e moartă 
de paisprezece sau cincisprezece ani. 

— Aşa să fie? Parkins nu păru deloc impresionat. Ce-i mai 
place să trăncănească lu' Weasel ăsta. Într-o bună zi o să-şi 
caşte gura atât de tare, că o să cadă şi o să se înece în ea. 

Ben nu spuse nimic. 

— Atunci, vrei să semnezi pentru mine? 

— Cu plăcere. 

Luă un pix de pe masă, deschise cartea la prima pagină 
(„O felie crudă de viaţă! - revista P/ain Dealer din Cleveland) 
şi scrise: Cele mai bune urări Şerifului Gillespie, din partea lui 
Ben Mears, 24/9/75. l-o dădu înapoi. 

— Mulţumesc mult, spuse Parkins fără să citească ce 


scrisese Ben. Se aplecă şi-şi stinse ţigara pe marginea coşului 
pentru hârtii. 

— E singura carte cu autograf pe care o am. 

— Ai venit să mă legi? îl întrebă Ben zâmbind. 

— Eşti isteţ, zise Parkins. Acum, că-mi aduci aminte, e 
drept că m-am gândit că ar cam trebui să vin şi să-ti pun 
câteva întrebări. Am aşteptat doar până s-a cărat Nolly. E 
băiat bun, da' şi lui îi place să vorbească. Doamne, cum se 
mai întinde bârfa. 

— Ce anume ai vrea să ştii? 

— Mai mult unde ai fost miercurea trecută seara. 

— În seara când a dispărut Ralphie Glick? 

— Da. 

— Mă consideri suspect, Şerifule? 

— Nu, domnule. Nu am suspecți. Se poate spune că o 
chestie ca asta îmi depăşeşte atribuţiile. Mă pricep mult mai 
bine să-i amendez pe ăia care depăşesc viteza legală când ies 
de la Dell şi să-i alung pe puşti din parc înainte să înceapă să 
facă prostii. Nu, doar îmi vâr şi eu nasul pe ici, pe colo. 

— Şi cum ar fi dacă n-aş vrea să-ţi spun? 

Parkins ridică din umeri şi-şi scoase ţigările. 

— Te priveşte, fiule. 

— Am luat masa cu Susan Norton şi cu părinţii ei. Am jucat 
şi nişte badminton cu tatăl ei. 

— Pariez că te-a bătut. Îl bate mereu pe Nolly. Şi Nolly tot 
bate câmpii despre cât de mult îşi doreşte să-l învingă pe Bill 
Norton o singură dată. La ce oră ai plecat? 

Ben izbucni în râs, însă râsul lui nu era prea amuzant. 

— Tai în carne vie, nu? 

— Ştii, spuse Parkins, dacă aş fi fost unul din detectivii ăia din 
New York de ti-i arată în filme la televizor, aş fi putut să cred 
că ai ceva de ascuns după felul cum valsezi în jurul 
întrebărilor mele. 

— Nu am nimic de ascuns, zise Ben. Doar că m-am săturat 
să tot fiu străinul din oraş, pe care îl arată lumea cu degetul 
pe stradă, pe care îl înghiontesc la bibliotecă. Şi acum mai vii 
şi dumneata, cu aerul ăsta de negustor ambulant şi încerci să 
afli dacă nu cumva ţin scalpul lui Ralphie Glick ascuns în 
dulap. 


— Ei, asta-i, dar nici prin cap nu-mi trece aşa ceva. 

ÎI privi lung pe Ben peste jarul ţigării, iar ochii i se 
înăspriseră. 

— Dacă aş fi crezut că ai ceva de-a face ai fi fost deja la 
pârnaie. 

— Bine, spuse Ben. Am plecat de la familia Norton pe la 
şapte şi un sfert. M-am plimbat puţin până înspre Schoolyard 
Hill. Când s-a întunecat de tot, m-am întors aici, am scris vreo 
două ore şi după aia m-am culcat. 

— La ce oră te-ai întors aici? 

—Pe la opt şi un sfert. Cam aşa. 

— Eh, asta nu te absolvă aşa cum mi-aş dori. Te-ai întâlnit 
cu cineva? 

— Nu, spuse Ben. Cu nimeni. 

Cu un mormăit evaziv, Parkins se îndreptă spre maşina de 
scris. 

— Despre ce e cartea asta? 

— Nu te priveşte, spuse Ben, iar vocea îi devenise 
încordată. Ţi-aș fi recunoscător dacă n-ai atinge-o nici cu 
mâinile nici cu ochii. Sigur, asta în cazul că nu ai mandat de 
percheziţie. 

— Sensibil, eh? Şi când te gândești că eşti un om care 
scrie ca să citească alţii. 

— După ce va ajunge în varianta finală, va trece de 
corecturile redactorului şi de corectura de şpalt, şi va fi 
tipărită, voi avea grijă personal să primeşti patru exemplare. 
Cu autograf. În faza în care este intră în categoria lucrurilor 
personale. 

Parkins zâmbi şi se îndepărtă. 

— M-ai convins. Mă îndoiesc oricum că poate să fie vorba 
de vreo spovedanie. 

Ben îi întoarse surâsul. 

— Mark Twain a spus că romanul este o spovedanie 
despre toate cele, făcută de un om care nu a făcut niciodată 
nimic. 

Parkins suflă fumul şi se îndreptă spre uşă. 

— Nu-ţi mai ud covorul, domnule Mears. Vreau să-ţi 
mulțumesc pentru timpul acordat şi, ca să fiu sincer, cred că 
nu l-ai văzut în viaţa dumitale pe puştiul Glick. Insă meseria 


mea îmi cere să pun asemenea întrebări. 

Ben îl aprobă din cap: 

— Am înţeles. 

— Şi mai tre' să ştii cum stau lucrurile în locuri din astea 
ca 'salem's Lot sau Guilford sau Milbridge, sau orice alt târg 
pişăcios. O să tot fii străin de oraş încă douăzeci de ani de-acu 
înainte. 

— Ştiu. Îmi pare rău că mi-am ieşit din sărite. Însă după o 
săptămână de căutări fără să găsim un indiciu cât de mic... 

Ben clătină obosit capul. 

— Mda, spuse Parkins. E îngrozitor pentru mama lui. Tare 
îngrozitor. Ai grijă de tine. 

— În regulă, zise Ben. 

— Nu-mi porţi pică? 

— Nu. 

Făcu o pauză. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

— lţi spun, dacă pot. 

— De unde ai luat cartea aia? Pe bune. 

Parkins Gillespie zâmbi: 

— Păi e un individ în Cumberland care ţine o magazie cu 
mobilă veche. Cam fătălău el, de felul lui. II cheamă Gendron. 
Vinde şi cărţi vechi cu zece cenți bucata. Avea cinci 
exemplare din astea. 

Ben izbucni în râs şi Parkins Gillespie ieşi, surâzând şi 
trăgând din ţigară. Ben se duse la fereastră şi-l urmări pe şerif 
cum iese din casă şi traversează strada, ocolind grijuliu bălțile 
cu galoşii săi cei negri. 


10 


Parkins se opri o clipă să privească în vitrina noului 
magazin, înainte de a ciocăni la uşă. Când aici fusese 
Spălătoria Comunală, pe fereastră nu puteai vedea decât o 
mulţime de femei grase, cu mânecile suflecate, care puneau 
clor pentru înălbit sau care-şi schimbau banii la automatul din 
perete, majoritatea mestecând gumă, ca nişte vaci cu boturile 
pline de paie. Însă ieri după-amiază şi azi toată ziua fusese 


aici o maşină a unui decorator de interioare din Portland, iar 
locul arăta complet schimbat. 

În spatele vitrinei fusese amplasată o platformă, acoperită 
cu o bucată de covor pufos, verde deschis. Două reflectoare 
fuseseră instalate ascunse vederii şi ele aruncau o aură 
blândă, care reliefa trei obiecte ce fuseseră şi ele aranjate în 
vitrină: un ceas de perete, o roată de tors şi un dulăpior 
demodat din lemn de cireş. În faţa fiecărui articol se afla câte 
un mic şerveţel cu câte o etichetă discretă pe care era scris 
preţul şi, o, Doamne, există oare cineva în toate minţile care 
să plătească $600 pe o roată de tors, când îşi putea cumpăra 
o maşină de cusut Singer cu $48,95? 

Cu un oftat, Parkins se duse la uşă şi ciocăni. 

Uşa se deschise aproape imediat, de parcă tipul ăla nou ar 
fi stat la pândă în spatele ei, așteptându-l. 

— Inspectore! spuse Straker cu un zâmbet îngust. Ce 
amabil din partea dumneavoastră să treceţi pe aici! 

— Nu sunt decât un şerif simplu, zise Parkins. 

Îşi aprinse un Pall Mall şi intră. 

— Parkins Gillespie. Îmi pare bine de cunoştinţă. 

Întinse mâna. Îi fu prinsă, strânsă uşor de o mână care 
părea extrem de puternică, şi foarte uscată şi apoi fu 
eliberată. 

— Richard Throckett Straker, spuse chelul. 

— Mi-am închipuit că dumneavoastră trebuie să fiţi, zise 
Parkins privind împrejur. 

Întregul magazin fusese mochetat şi acum tocmai se 
zugrăvea. Mirosul de vopsea proaspătă era plăcut, însă parcă 
mai era un miros sub acesta, un iz neplăcut. Parkins nu-l putu 
defini; îşi îndreptă atenţia înapoi la Straker. 

— Cu ce vă pot fi agreabil în ziua aceasta atât de 
frumoasă? întrebă Straker. 

Parkins îşi întoarse privirea blajină spre fereastră, pe care 
ploaia continua să se reverse. 

— Oh, cu nimic. Am trecut doar ca să vă salut. Să vă urez 
bun-venit în oraşul nostru şi să vă doresc succes. 

— Câtă amabilitate. Doriţi o cafea? Nişte vin de Xeres. Le 
am în cămăruţa din spate. 

— Nu, mulţumesc. Nu pot să stau. Este şi domnul Barlow 


pe-aici? 

— Domnul Barlow este la New York, într-o călătorie de 
afaceri. Nu-l aştept să se întoarcă până cel devreme la zece 
octombrie. 

— Înseamnă că veţi inaugura magazinul fără el, spuse 
Parkins gândindu-se că, dacă preţurile văzute de el în vitrină 
puteau constitui vreun indiciu, înseamnă că Straker nu va fi 
chiar asaltat de clienţi. 

— Apropo, care este numele mic al domnului Barlow? 

Zâmbetul lui Straker reapăru, subţire şi tăios ca o lamă de 
ras. 

— Puneţi această întrebare în calitatea dumneavoastră 
oficială, a... domnule şerif? 

— Nu. Sunt pur şi simplu curios. 

— Numele întreg al asociatului meu este Kurt Barlow, 
spuse Straker. Am lucrat împreună atât la Londra, cât şi la 
Hamburg. Aceasta - îmbrăţişa magazinul cu o mişcare largă a 
braţelor - este pensionarea noastră. Modestă. Şi totuşi, încă 
plină de savoare. Nu ne aşteptăm să câștigăm mult. Dar 
amândoi iubim lucrurile vechi, obiectele frumoase, şi sperăm 
să câștigăm reputaţie în acest domeniu... poate chiar în 
întreaga dumneavoastră regiune, atât de minunată. Credeţi 
că ar fi posibil aşa ceva, domnule Şerif Gillespie? 

— Cred că orice este posibil, zise Parkins căutând din 
priviri o scrumieră. Nu văzu nici una şi atunci scutură scrumul 
în buzunarul hainei. 

— În orice caz, eu vă urez mult noroc şi când îl vedeţi pe 
domnul Barlow, vă rog să-i spuneţi că am să încerc să mai 
trec pe aici. 

— Aşa voi face, spuse Straker. Partenerul meu este o 
persoană foarte sociabilă. 

— Minunat, zise Gillespie. 

Se îndreptă spre uşă, se opri, se întoarse. Straker îl 
urmărea cu atenţie. 

— Că veni vorba, vă place casa cea veche? . 

— E nevoie de multă muncă, spuse Straker. Insă avem tot 
timpul din lume. 

— Da, aşa cred şi eu, îl aprobă Parkins. Nu aţi văzut din 
întâmplare ceva puşti pe acolo? 


Fruntea lui Straker se încreţi: 

— Puşti? 

— Copii, explică răbdător Parkins. Ştiţi că uneori le place 
să-i necăjească pe noii veniţi. Aruncă cu pietre sau sună la 
uşă şi după aia fug... chestii de-astea. 

— Nu, spuse Straker. Nu am văzut nici un copil. 

— Se pare că am rătăcit unul. 

— Într-adevăr? 

— Da, zise cu înţelepciune Parkins, da, într-adevăr. Acum 
ne gândim că s-ar putea să nu-l mai găsim. Să nu-l mai găsim 
în viaţă. 

— Ce păcat, spuse rece Straker. 

— E păcat. Dacă vedeţi ceva... 

— Bineînţeles că vă voi raporta în mare grabă. 

Declanşa din nou zâmbetul îngheţat. 

— Bine, zise Parkins. 

Deschise uşa şi privi resemnat la ploaia care se revărsa în 
torente. 

— Să-i spuneţi domnului Barlow că de-abia aştept să-l 
Cunosc. 

— Sigur că îi voi spune, Şerif Gillespie. Ciao. 

Parkins îl privi uluit: 

— Ce-au? 

Surâsul lui Straker se lăţi: 

— La revedere, Şerif Gillespie. Este o cunoscută expresie 
italiană pentru la revedere. 

— Aşa? Ei, în fiecare zi înveţi câte ceva nou, nu? La 
revedere. 

leşi în ploaie şi închise uşa în urma lui. 

— Oricum, mie nu mi-e cunoscută expresia asta, nu, 
dom'ne. 

| se udase ţigara. O aruncă. 

Straker îl urmări prin vitrina magazinului. Nu mai zâmbea. 


11 


Când Parkins ajunse înapoi la biroul său din Clădirea 
Municipalități, strigă: 


— Nolly? Eşti aici, Nolly? 

Nici un răspuns. Parkins dădu satisfăcut din cap. Nolly era 
băiat bun dar îi cam lipsea din creier. Işi scoase haina, îşi 
desfăcu cataramele galoşilor, se aşeză la birou, căută un 
număr de telefon din Portland şi îl formă. | se răspunse 
imediat de la capătul celălalt al firului. 

— Biroul FBI, Portland. Agentul Hanrahan la telefon. 

— Sunt Parkins Gillespie. Şerif în oraşul Jerusalem's Lot. 
Avem un băiat care a dispărut. 

— Am fost informat, răspunse pe un ton sever Hanrahan. 
Ralph Glick. Nouă ani, un metru douăzeci şi cinci înălţime, păr 
negru, ochi albaştri. Ce este, o răpire în vederea 
răscumpărării? 

— Nimic de genul ăsta. Puteţi să verificaţi nişte indivizi? 

Hanrahan răspunse afirmativ. 

— Primul este Benjamin Mears. M-E-A-R-S. Scriitor. A scris 
o carte cu titlul Conway's Daughter. Ceilalţi doi sunt pereche. 
Kurt Barlow. B-A-R-L-O-W. Celălalt tip... 

— Kurt scris cu „C" sau „K"? întrebă Hanrahan. 

— N-am idee. 

— Bine. Continuaţi. . 

Ceea ce Parkins făcu, transpirând abundent. Intotdeauna 
când stătea de vorbă cu tipi care reprezentau legea 
adevărată, se simţea ca un cur belit. 

— Celălalt este Richard Throckett Straker. Throckett cu doi 
„t" la sfârșit şi Straker se scrie așa cum se aude. Asta şi cu 
Barlow se ocupă de afaceri cu mobilă şi antichităţi. Tocmai ce 
au deschis un magazin mic şi la noi în oraş. Straker pretinde 
că Barlow este dus la New York după marfă. Straker pretinde 
că au avut amândoi afaceri la Londra şi la Hamburg. Şi cred 
că asta e cam tot. 

— li suspectaţi pe vreunul în cazul dispariţiei lui Glick? 

— Deocamdată nici nu ştiu dacă chiar avem un asemenea 

caz. Însă au venit în oraş cam în acelaşi timp. 

— Credeţi că există vreo legătură între Mears şi ceilalţi 
doi? 

Parkins se sprijini de spătarul scaunului şi-şi aruncă ochii 
pe fereastră. 

— Asta, zise el, este unul din lucrurile pe care aş dori să le 


aflu. 


12 


În zilele senine şi reci, cablurile telefonice scoteau un 
zumzăit ciudat, de parcă ar fi vibrat din cauza zvonurilor şi 
bârfelor transmise prin ele. Sunet ca nici un altul în lume - 
sunetul stingher al vocilor care zboară prin spaţiu. Stâlpii de 
telefon sunt cenuşii şi crăpaţi, iar gerurile şi dezgheţurile le- 
au conferit poziţii înclinate, lipsite de demnitate. Nu sunt 
practici şi milităroşi ca stâlpii ancoraţi în beton. Dacă se 
întâmplă să se găsească lângă drumuri asfaltate , sunt plini 
de smoală, iar dacă sunt amplasați pe drumuri lăturalnice, 
sunt umpluţi de praf. Pe suprafaţa lor, cicatrici vechi şi bătute 
de vreme indică locurile pe unde s-au căţărat instalatorii să 
repare câte ceva în 1946 sau 1952 sau 1969. Păsări - ciori, 
rândunele, sturzi, grauri - stau ghemuite şi tăcute pe cablurile 
zumzăitoare şi poate că aud, prin picioarele lor cu gheare, 
sunetele omeneşti, limbi străine pentru ele. Şi dacă chiar aşa 
ar sta lucrurile, ochii lor de mărgele rămân imperturbabili. 
Oraşul nu are simţul istoriei, dar are simţul timpului, iar stâlpii 
de telefon par a şti acest lucru. Dacă pui mâna pe unul, poţi 
simţi adânc, în lemnul lui, vibraţiile venite din cabluri, de 
parcă acolo s-ar afla întemniţate nişte suflete, care se zbat să 
iasă la lumină. 

— „Şi a plătit cu o bancnotă de douăzeci, veche, Mabel, 
una mare. Clyde a zis că n-a mai văzut aşa ceva de la 
falimentul Băncii Gates, în 1930. Era... 

— ...da, e un tip ciudat, Evvie. L-am văzut prin binoclu, 
robotind prin jurul casei cu o roabă. Mă întreb dacă e singur 
acolo sus, sau... 

— ...Crockett trebuie să ştie, însă n-o să spună. Are lacăt 
la gură în privinţa asta. A fost întotdeauna un... 

— „„scriitor la Pensiunea Evei. Mă întreb dacă Floyd 
Tibbits ştie că a fost... 

— „stă o grămadă de timp la bibliotecă. Loretta Starcher 
zice că n-a văzut în viaţa ei un om care să ştie atât de multe... 

— ...a spus că îl cheamă... 


— ...da, Straker. Domnul R.T. Straker. Mama lui Kenny 
Danles a zis că s-a oprit la magazinul cel nou din oraş şi că în 
vitrină era un bufet DeBiers veritabil care costă opt sute de 
dolari. Îţi închipui? Aşa că eu am zis... 

— „ciudat că a venit şi băieţelul familiei Glick... 

— ...doar nu crezi... 

— ...Nu, dar este ciudat. Apropo, mai ai reţeta pentru... 

Şi cablurile zumzăie. Şi zumzăie. Şi zumzăie. 


13 


9/23/75 

NUME: Glick, Daniel Francis 

ADRESA: RFD 41, Brock Road, Jerusalem's Lot, Maine 
04270 

VÎRSTA: 12 SEX: Masculin RASA: Caucazian 

INTERNAT: 9122115 PERSOANA CARE L-A INTERNAT: 

Anthony H, Glick (Tatăl pacientului) 

SIMPTOME: Şoc, pierderea (parţială) a memoriei, greață, 
lipsa apetitului, constipaţie, stare generală de anemie. 

ANALIZE (vezi anexele) 

. Test TBC: neg. 

. Analiza salivei şi a urinei: neg. 
. Diabet: neg. 

. Leucogramă: neg. 

. Hemogramă: 45% hemo. 

. Test măduvă: neg. 

. Radiografie pulmonară: neg. 

DIAGNOSTIC POSIBIL: Anemie periculoasă, primară sau 
secundară; testele anterioare indică 86% hemoglobina. Nu 
pare posibilă anemia secundară; nu există antecedente 
referitoare la ulcer, hemoroizi, scaun cu sânge etc. Analiza 
diferențiată a sângelui: neg. Mai probabil este vorba de 
anemie primară combinată cu şoc mental. Se recomandă 
irigoscopie şi radiografie pentru depistarea eventualelor 
hemoragii interne, deşi tatăl spune că nu au existat accidente 
de dată recentă. Se recomandă tratament zilnic cu vitamina 
B12 (vezi anexa). 


=ANU PUNR 


Se propune externarea, în aşteptarea rezultatelor 
celorlalte analize. 


G.M. GORBY 
Medic pediatru 


14 


La ora unu, în dimineaţa zilei de 24 septembrie, sora intră 
în salonul lui Danny Glick ca să-i dea medicamentele. Se opri 
încruntată în pragul uşii. Patul era gol. 

Ochii i se mişcară cu repeziciune de la pat la grămăjoara 
albă care părea a se împuţina tot mai mult pe zi ce trece şi 
care acum era prăbuşită lângă pat. 

— Danny? îl strigă ea în şoaptă. 

Se îndreptă către el gândind: A avut nevoie să meargă 
până la baie şi nu l-au ţinut puterile. Asta e tot. 

L-a întors cu blândeţe şi, primul ei gând înainte de a-şi da 
seama că murise, a fost că vitamina B12 îl ajutase; arăta mult 
mai bine acum decât atunci când îl internaseră. 

Şi atunci îi simţi răceala mâinii şi nemişcarea ţesăturii de 
vene albastre de sub degetele ei, şi fugi spre camera de 
gardă, pentru a raporta un deces în salon. 


CAPITOLUL CINCI 
BEN (II) 


1 


În data de 25 septembrie, Ben luă din nou cina cu familia 
Norton. Era joi seara şi mâncarea era tradițională - fasole şi 
cârnaţi de porc. Bill Norton prăjise cârnaţi pe grătarul din 
curte, iar Ann fiersese fasolea în melasă la foc mic, de la ora 
nouă dimineaţa. Au mâncat la masa pliantă şi apoi toţi patru 
şi-au aprins ţigările, discutând fără prea multa vervă despre 
şansele tot mai reduse ale echipei din Boston. 


În aer se simţea o schimbare delicată; mai era încă plăcut 
afară, chiar şi în cămaşă, însă plutea în atmosferă ceva ce 
amintea de scânteierea gheții. Toamna aştepta în culise, 
aproape că o puteai zări. Arţarul cel bătrân din faţa Pensiunii 
Evei Miller începuse deja să ruginească. 

Nu se schimbase nimic în relaţia lui Ben cu familia Norton. 
Sentimentele lui Susan faţă de el erau sincere şi limpezi şi 
naturale. Şi lui îi plăcea fata foarte mult. În Bill simţea o 
simpatie care creştea cu fiecare întâlnire, ţinută în frâu doar 
de prejudecata subconştientă care-i afectează pe toţi taţii 
aflaţi în prezenţa bărbaţilor care sunt acolo din cauza fiicelor 
lor. Dacă îţi place un alt bărbat şi eşti sincer, atunci bei bere 
cu el şi vorbeşti despre femei, faci politică şi-i înjuri pe 
politicieni. Însă indiferent cât de mult ţi-ar putea plăcea, este 
pur şi simplu imposibil să-ţi deschizi complet inima în faţa 
bărbatului între picioarele căruia atârnă posibila deflorare a 
fiicei tale. Ben reflectă că, după ce căsătoria are loc, posibilul 
devine real şi atunci, poţi să fii prieten la cataramă cu 
bărbatul care-ţi regulează fiica noapte de noapte? Ben se 
îndoia că situaţia aceasta avea vreo morală. 

Ann Norton era în continuare rece. Cu o seară înainte, 
Susan îi explicase câte ceva despre povestea cu Floyd Tibbits 
- despre presupunerea mamei sale că problemele ei 
referitoare la viitorul ginere fuseseră rezolvate uşor şi 
satisfăcător în direcţia aceea. Floyd era o cantitate cunoscută; 
el era Cel Statornic. De cealaltă parte, Ben Mears apăruse de 
nicăieri şi se putea duce înapoi la fel de repede, însă, foarte 
posibil, cu inima fiicei ei în buzunar. Nu avea încredere în 
masculul creator, resimţind faţă de el o antipatie instinctivă, 
provincială (pe care Edward Arlington Robinson sau Sherwood 
Anderson ar fi recunoscut-o imediat), şi Ben bănuia că, în 
adâncul fiinţei ei asimilase maxima: ori homosexuali, ori tauri 
comunali; uneori ucigaşi, sinucigaşi sau maniaci; cu tendinţa 
de a trimite colete din tinere fete, colete ce conţin numai 
urechea stângă. Faptul că Ben făcuse parte din grupul care l- 
a căutat pe Ralphie Glick nu făcuse decât să-i înteţească 
suspiciunile, în loc să le mai domolească şi mai credea că era 
imposibil să o câștige de partea lui. Se întrebă dacă ştia oare 
despre vizita lui Parkins Gillespie. 


Gândurile acestea i se rostogoleau leneşe prin minte când 
Ann spuse: 

— Îngrozitoare povestea cu puştiul Glick. 

— Ralphie? Da, zise Bill. 

— Nu, cel mare. A murit. 

Ben tresări: 

— Cine? Danny? 

— A murit ieri în zori. 

Păru surprinsă că bărbaţii nu ştiau. Tot oraşul nu vorbea 
decât despre asta. 

— Şi eu am auzit vorbindu-se la magazinul lui Milt, spuse 
Susan. 

Mâna ei o găsi pe a lui Ben pe sub masă şi el o strânse 
bucuros. 

— Cum suportă familia Glick? 

— La fel cum aş face şi eu, spuse simplu Ann. Sunt scoşi 
din minţi de durere. 

E şi normal, gândi Ben. Doar cu zece zile în urmă, viaţa lor 
se desfăşura normal; acum familia le fusese sfărâmată în 
bucăţi. Un fior lugubru îi călători pe şira spinării. 

— Crezi că puştiul cel mic va fi găsit vreodată în viaţă? îl 
întrebă Bill. 

— Nu, spuse Ben. Cred că şi el e mort. 

— Ca povestea aia din Houston de acum doi ani, zise 
Susan. Dacă e mort, aproape că aş vrea să nu-l găsească. 
Cine e în stare să-i facă aşa ceva unui copil lipsit de apărare... 

— Cred totuşi că poliţia încă îl mai caută pe făptaş, spuse 
Ben. Îi interoghează pe pedofilii şi pe perverşii care au cazier. 

— Când îl găsesc pe ăla de-a făcut-o, ar trebui să-l 
spânzure de coaie, zise Bill Norton. Joci o partidă de 
badminton, Ben? 

Ben se ridică. 

— Nu, mulţumesc. Prea am senzaţia că-ţi dai o pasenţă şi 
eu fac pe popa prostu'. Mulţumesc pentru delicioasa masă. 
Am de lucru în seara asta. 

Ann Norton ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic. 

Se sculă şi Bill de pe scaun. 

— Cum merge cartea cea nouă? 

— Bine, răspunse scurt Ben. Susan, vrei să cobori dealul 


cu mine şi să bem un sirop la Spencer? 

— Oh, nu ştiu dacă e bine, se băgă iute în vorbă Ann. 
După toată povestea asta cu Ralphie Glick. M-aş simţi mai 
bine dacă... 

— Mamă, sunt fată mare, o întrerupse Susan. Şi felinarele 
sunt aprinse pe tot dealul Brock. 

— Sigur că o să te conduc înapoi acasă, spuse Ben, pe un 
ton aproape oficial. 

Işi lăsase maşina la pensiune şi venise pe jos. Era o seară 
mult prea frumoasă. 

— N-o să păţească nimic, zise şi Bill. Îţi faci prea multe 
griji, mămico. 

— O, da, aşa mi se pare. Tinerii ştiu întotdeauna mai bine, 
nu? zâmbi subţire. 

— Stai numai să-mi iau o jachetă, murmură Susan către 
Ben şi porni pe aleea înspre casă. 

Purta o fustă sport roşie, scurtă până la coapse şi îşi 
expuse în întregime picioarele când urcă treptele. Ben o 
urmări cu privirea, ştiind că Ann îl urmărea la rândul ei. Soţul 
ei înăbuşea focul de mangal. 

— Cât timp ai de gând să stai în oraş, Ben? îl întrebă Ann 
într-o demonstraţie de interes politicos. 

— În orice caz, până îmi termin cartea, spuse. Nu ştiu mai 
departe. E foarte frumos dimineaţa şi aerul are un gust bun 
când îl respiri, îi surâse privind-o în ochi. S-ar putea să stau 
mai mult. 

Ea îi întoarse surâsul: 

— E frig iarna, Ben. Îngrozitor de frig. 

Apoi Susan cobori treptele, cu o jachetă subţire pe umeri. 

— Gata? Am poftă să beau un sirop de ciocolată. Păzea, 
tenul meu frumos! 

— Tenul tău o să supravieţuiască, spuse el şi se întoarse 
spre doamna şi domnul Norton. Mulţumesc încă o dată. 

— Cu multă plăcere, Ben, zise Bill. Vino mâine seară, dacă 
vrei, cu o ladă cu bere. O să ne batem joc de tâmpiţii ăia din 
echipa lui Yastrzemski. 

— Ar fi minunat, răspunse Ben, dar ce ne vom face după 
repriza a doua? 

Râsul bogat, din toată inima, al lui Bill Norton, îi urmări 


până au dat colţul casei. 


2 


— De fapt, nu prea am nici un chef să merg la cofetăria lui 
Spencer, spuse ea în timp ce coborau dealul. Hai mai bine să 
ne plimbăm prin parc. 

— Şi ce te faci cu bandiții, doamnă? o întrebă, imitând 
accentul din Bronx. 

— În Lot, toți bandiții trebuie să fie acasă până la ora 
şapte. Aşa prevede regulamentul oraşului. Şi acum este exact 
opt şi trei minute. 

Întunericul se pogorâse peste lume şi, în lumina felinarelor 
de pe deal, umbrele lor pe caldarâm se lungeau şi se 
micşorau. 

— Dar ce bandiți cumsecade aveţi pe aici, spuse el. Nu se 
duce nimeni în parc după lăsarea nopţii? 

— Se duc uneori puştii din oraş ca s-o pună, dacă nu-şi 
permit să meargă la cinematograful în aer liber, zise şi-i făcu 
cu ochiul. Aşa că dacă vezi pe cineva pitit în tufişuri, uită-te în 
cealaltă direcţie. 

Intrară în parc prin partea de vest, prin faţa Clădirii 
Municipalităţii. Parcul era învăluit în umbre și părea fermecat; 
zidurile din beton se curbau pe sub coroanele copacilor iar 
heleşteul scânteia tăcut în razele reflectate ale luminilor de 
pe stradă. Dacă era cineva pe acolo, Ben nu-l zărea, oricum. 

Au înconjurat Monumentul Eroilor, cu listele lui lungi de 
nume, cele mai vechi din timpul Războiului de Independenţă, 
cele mai noi, din timpul războiului din Vietnam, gravate sub 
Războiul din 1812. Erau şase nume din oraş înscrise în dreptul 
celui mai recent conflict, şi sclipeau pe alamă ca nişte răni 
noi, sângerânde. Gândi atunci: oraşul ăsta nu are numele 
care i se potriveşte. Ar trebui să-l cheme Timpul. Şi, de parcă 
gestul ar fi fost produsul natural al acestui gând, căută cu 
privirea Casa lui Marsten, însă silueta masivă a Clădirii 
Municipalităţii o ascundea vederii. 

Ea îi urmări privirea şi se încruntă. În timp ce-şi întindeau 
jachetele pe iarbă (fără vreun cuvânt, amândoi refuzaseră 


ideea de a se aşeza pe o bancă), îi spuse: 

— Mama a zis că Parkins Gillespie te-a anchetat. Băiatul 
cel nou de la școală a furat banii de lapte, sau cam aşa ceva. 

— E o figură şeriful ăsta, spuse Ben. 

— De fapt, mama te-a şi judecat şi condamnat. 

Cuvintele erau uşor amuzate, însă buna dispoziţie păli şi 
lăsă să se întrevadă ceva mai serios. 

— Nu mă prea place mama ta, nu? 

— Nu, Susan îl apucă de mână. Imi pare foarte rău însă a 
fost o situaţie de antipatie la prima vedere. 

— Nu face nimic, spuse el. Bine că nu ştiu să joc 
badminton. 

— Tata? surâse ea. Tata recunoaşte un om deosebit din 
prima. 

Zâmbetul i se stinse. 

— Ben, despre ce e vorba în cartea ta? 

— E greu de spus. 

Îşi scoase mocasinii şi-şi întinse picioarele în iarba 
înrourată. 

— Cum te mai pricepi să schimbi vorba. 

— Nu, nu mă deranjează dacă-ţi spun. 

Şi, spre propria-i surpriză, îşi dădu seama că era perfect 
adevărat. Întotdeauna se gândea că o carte pe care tocmai o 
scrie este un copil, un copil bolnăvicios, care trebuie să fie 
protejat şi îngrijit. Prea multă scoatere în lume l-ar ucide. 
Refuzase să-i spună Mirandei vreun cuvânt despre Conway's 
Daughter sau despre Air Dance, deşi fusese înnebunită de 
curiozitate. Cu Susan însă, lucrurile stăteau altfel. Miranda 
folosea un fel de anchetă mai directă, iar întrebările ei 
aduceau foarte bine cu un interogatoriu. 

— Lasă-mă puţin să mă gândesc cum să-ti explic, zise el. 

— Poţi să mă săruţi în timp ce te gândești? îl întrebă şi se 
întinse pe iarbă. 

Ben fu forţat să realizeze cât de scurtă îi era fusta şi ce 
multe dezvăluia. 

— Cred că m-ar cam împiedica, şopti. Să vedem. i 

Se aplecă şi o sărută, punându-i uşor o mână pe talie. li 
răspunse cu hotărâre şi-i prinse mâna în mâinile ei. După o 
clipă, pentru prima oară limbile li se întâlniră. Ea îşi schimbă 


poziţia, ca să-i poată răspunde mai bine, iar foşnetul blând al 
fustei de bumbac, păru aproape asurzitor. 

Se arcui pe spate, astfel ca el să-i poată cuprinde sânul, 
moale şi plin. Pentru a doua oară de când o întâlnise, se simţi 
din nou de parcă ar fi avut şaisprezece ani, de parcă ar fi fost 
un puşti de şaisprezece ani cu capul plin de gărgăuni, cu 
toată viaţa înainte şi fără vreun obstacol de înfruntat la 
orizont. 

— Ben? 

— Da. 

— Fă dragoste cu mine. Vrei? 

— Da, spuse el. Vreau. 

— Aici pe iarbă. 

— Da. 

ÎI privi cu ochi imenşi în întunericul din parc. Mai spuse: 

— Să fie bine. 

— Voi încerca. 

— Încet, zise ea. Încet. Încet. Uite... 

Deveniră umbre în beznă. 

— Aşa, spuse el. Oh, Susan. 


3 


Au rătăcit o vreme prin parc, iar apoi s-au îndreptat spre 
Strada Brook. 

— lţi pare rău? o întrebă el. 

Işi ridică ochii spre el şi îi surâse fără prefăcătorie. 

— Nu. Mă bucur. 

— Atunci e bine. 

Fără vreun alt cuvânt, porniră mână în mână. 

— Cartea? întrebă ea. Începuseși să-mi vorbeşti despre 
carte înainte de a fi întrerupţi într-un mod atât de plăcut. 

— Cartea este despre Casa lui Marsten, rosti el încet. Cred 
că nu asta a fost intenţia mea la început, nu în totalitate. Am 
crezut că o să fie despre acest oraş. Dar poate că mă mint 
singur. Să ştii că am făcut cercetări despre Hubie Marsten. 
Era un gangster. Povestea cu firma de camioane era doar o 
acoperire. 


II privi uluită: 

— Cum de-ai aflat asta? 

— Parte de la poliţia din Boston, şi mai mult de la o 
femeie. Minella Corey, sora lui Birdie Marsten. Are şaptezeci şi 
nouă de ani acum şi nu-şi aminteşte ce a mâncat la micul 
dejun, însă nu a uitat nici un amănunt din cele întâmplate 
înainte de 1940. 

— Şi ţi-a spus... 

— Tot ce ştie. E într-un azil de bătrâni în New Hampshire şi 
cred că de ani de zile nu a mai stat cineva de vorbă cu ea. Am 
întrebat-o dacă Hubert Marsten fusese într-adevăr ucigaş 
plătit în Boston - poliţia era sigură de asta - şi ea a dat din 
cap. „Câţi?" am întrebat-o. Şi-a ridicat mâinile în faţa ochilor 
şi şi-a fluturat degetele răsfirate şi a zis: „de câte ori poţi să 
numeri astea?" 

— Dumnezeule. 

— Prin 1927, organizaţia din Boston începuse să îşi facă 
probleme din cauza lui Hubert Marsten, continuă Ben. Fusese 
deja anchetat de două ori, o dată de poliţia din Boston şi a 
doua oară de cea din Malden. Poliţia din Boston îl arestase în 
urma unei răfuieli între două grupuri de gangsteri; şi i-au dat 
drumul după doar două ceasuri. Povestea din Malden a fost 
cu totul altceva. Un băiat de unsprezece ani a fost ucis. 
Copilul a fost spintecat şi i s-au scos maţele. 

— Ben... 

Vocea ei tremură, îngreţoşată. 

— Patronii lui Marsten l-au scos din belea - îmi închipui că 
ştia destule despre afacerile lor necurate - însă cu asta şi-a 
terminat cariera în Boston. S-a mutat fără prea mult tămbălău 
în 'salem's Lot, un fost director, pensionat acum, al unei firme 
de transport auto care primea câte un cec în fiecare lună. Nu 
ieşea des din casă. Cel puţin, noi ştim că nu ieşea. 

— Ce vrei să spui? 

— Mi-am petrecut mult timp în bibliotecă şi am răsfoit 
exemplare vechi din revista Ledger, din perioada 1928-1939. 
Au dispărut patru copii în vremea aceea. Nu e ceva 
neobişnuit, recunosc, nu la ţară. Copiii se rătăcesc şi mor, 
uneori, de insolaţie. Alteori, alunecă şi sunt îngropaţi într-o 
carieră de piatră. Nu e bine, dar se întâmplă. 


— Dar nu crezi că asta s-a întâmplat cu cei patru? 

— Nu ştiu. Ce ştiu este că nici unul nu a fost găsit 
vreodată. N-a existat nici un vânător care să dea peste vreun 
schelet în 1945, sau un constructor care să găsească nişte 
oase în timp ce încarcă nisip pentru beton. Hubie şi Birdie au 
locuit unsprezece ani în casa aceea, timp în care copiii au 
dispărut, şi asta e tot ce ştim. Insă nu mă pot opri să mă 
gândesc la copilul din Malden. Mă gândesc aproape tot timpul 
la el. Ai citit Stafiile din Casa dintre Dealuri de Shirley 
Jackson? 

— Da. 

Cită pe un ton scăzut: 

— „Şi orice ar fi fost ceea ce rătăcea acolo, rătăcea în | 
solitudine". M-ai întrebat despre ce e vorba în cartea mea. In 
esenţă, este despre puterea repetitivă a răului. 

Il apucă de braţ: 

— Doar nu crezi că Ralphie Glick... 

— A fost devorat de spiritul răzbunător al lui Hubert 
Marsten care învie o dată la trei ani în nopţile cu lună plină? 

— Cam aşa ceva. 

— Dacă vrei un răspuns care să te liniştească, nu trebuie 
să-mi pui mie întrebarea. Nu uita, eu sunt copilul care a 
deschis uşa unei camere la etaj şi l-a văzut atârnând de 
grindă. 

— Asta nu e un răspuns. 

— Nu, nu este. Să-ţi mai spun ceva înainte de a-ţi 
mărturisi ceea ce cred eu. Ceva ce mi-a spus Minella Corey. A 
spus că există oameni răi în lume, oameni cu adevărat răi, 
malefici. Uneori auzim despre ei, dar cel mai adesea, se 
desfăşoară în întuneric absolut. Mi-a zis că a fost blestemată 
să cunoască doi asemenea oameni în viaţa ei. Unul era Adolf 
Hitler. Celălalt fusese cumnatul ei, Hubert Marsten. 

Se opri o clipă. 

— A zis că în ziua în care Hubie a împuşcat-o pe sora ei, 
ea se afla la trei sute de mile depărtare, la Cape Cod. In vara 
aceea lucra ca menajeră la o familie bogată. Pregătea o 
salată asortată într-un castron mare din lemn. Era ora două şi 
un sfert după-amiază. A simţit un junghi de durere, „ca un 
fulger" trecându-i prin cap şi a auzit împuşcătura. Zice că s-a 


prăbuşit pe podea. Când şi-a revenit - era singură în toată 
casa - trecuseră deja douăzeci de minute. S-a uitat la castron 
şi a urlat. | s-a părut că era plin de sânge. 

— Dumnezeule, murmură Susan. 

— O clipă mai târziu, totul revenise la normal. Trecuse şi 
durerea de cap, iar în vasul de salată nu era decât salată. 
Insă mi-a spus că a ştiut - a ştiut - că sora ei murise, că fusese 
împuşcată. 

— Asta e povestea ei nedemonstrată? 

— Da, nedemonstrată. Insă nu e o escroacă; e o femeie în 
vârstă, fără minte suficientă ca să mai poată minţi. Oricum, 
povestea ei nu mă îngrijorează. Nu prea tare. Ştiinţa a evoluat 
şi faptul că Birdie ar fi comunicat circumstanţele morţii ei pe o 
distanţă de trei sute de mile nu este nici pe jumătate atât de 
greu de crezut cum este chipul răului - chipul acela cu 
adevărat monstruos - pe care mi se pare uneori că îl 
desluşesc în conturul casei. M-ai întrebat ce cred şi o să-ţi 
spun. Cred că este relativ uşor ca oamenii să accepte 
existenţa unor fenomene ca telepatia sau precogniţia sau 
teleplasmul, pentru că dorinţa lor de a crede în aşa ceva nu-i 
costă nimic. Nu le dă insomnie. Cu mult mai neliniştitoare 
este ideea că răul pe care îl fac oamenii trăieşte şi după ce ei 
au murit. 

Işi ridică ochii spre casa lui Marsten şi şopti: 

— Cred că această casă este un monument închinat de 
Hubert Marsten în cinstea răului, un fel de rezonator psihic. 
Un fel de semnal luminos supranatural. Şi în toţi anii aceştia a 
stat acolo, păstrând, poate, esenţa spiritului malefic al lui 
Hubie în oasele ei bătrâne şi putrezite. 

— Şi acum este locuită din nou. 

— Şi un alt copil a dispărut. 

Se întoarse spre ea şi îi cuprinse obrajii în palme. 

— Ştii, nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva când m-am 
întors! M-am gândit că poate a fost demolată, dar nici în cele 
mai îngrozitoare vise nu mi-am închipuit că ar fi putut fi 
cumpărată. Imi imaginam că o s-o închiriez şi... nu mai ştiu. 
Că mă voi afla iar faţă în faţă cu vechile mele năluciri, cu 
groaza mea, poate. Că, poate, mă voi juca de-a ucigaşul de 
stafii - pieri în numele tuturor sfinţilor, Hubie. Sau că poate 


pur şi simplu mă voi adapta atmosferei şi voi scrie o carte 
suficient de înspăimântătoare încât să-mi aducă un milion de 
dolari. Indiferent ce ar fi fost, simţeam că sunt stăpân pe 
situaţie, şi că asta conta cu adevărat. Nu mai eram puştiul de 
nouă ani, gata să o ia la goană ţipând, de la spectacolul unui 
iluzionist care poate că izvorâse chiar din capul meu şi nu de 
altundeva. Insă acum... 

— Acum ce, Ben? 

— Acum e locuită! izbucni el şi-şi lovi palma cu pumnul 
celeilalte mâini. Wu sunt stăpân pe situaţie. Un băieţel a 
dispărut şi eu nu mai ştiu ce să înţeleg. S-ar putea să nu aibă 
nici o legătură cu casa, dar... nu cred. 

Ultimele două cuvinte au fost rostite foarte rar. 

— Fantome? Spirite? 

— Nu neapărat. Poate că acolo e un tip inofensiv care a 
admirat casa pe vremea când era copil şi a cumpărat-o şi a 
devenit... posedat. i 

— Ştii ceva despre... Incepu ea, alarmată. 

— Noul chiriaş? Nu. Sunt simple supoziţii. Dar dacă e 
vorba despre casă, aş prefera să fie vorba de un tip posedat 
decât de altceva. 

— Ce altceva? 

Răspunse: 

— Poate un alt om rău. 


4 


Ann Norton îi urmărea din spatele perdelelor. Sunase mai 
devreme la cofetărie. Nu, a spus domnişoara Coogan, cu un 
soi de bucurie bârfitoare răsunându-i în voce. Nu sunt aici. Nu 
au trecut pe aici. 

Unde eşti, Susan? Oh, unde eşti? 

Neputincioasă, gura i se strâmbă într-o grimasă urâtă. 

Pleacă, Ben Mears. Pleacă şi las-o în pace. 


Când i se desprinse din braţe, îi spuse: 

— Vrei să faci ceva important pentru mine, Ben? 

— Orice. 

— Nu mai povesti lucrurile astea nimănui din oraş. Surâse 
fără umor: 

— Nu-ţi face griji. Nu sunt chiar atât de nerăbdător să fiu 
considerat într-o ureche. 

— Îţi încui camera? 

— Nu. 

— Ai face bine să începi să o încui. 

ÎI privi calmă. 

— Trebuie să te consideri suspect. 

— Şi tu mă consideri aşa? 

— Aşa ar fi, dacă nu te-aş iubi. 

Şi dispăru, urcând în fugă poteca înspre casă, lăsându-l să 
privească în urma ei, uluit de cele pe care el însuşi le spusese 
şi mai uluit de cele patru sau cinci cuvinte pe care ea le 
rostise la sfârșit. 


6 


Când ajunse înapoi la pensiunea Evei, îşi dădu seama că 
nu putea nici să scrie şi nici să doarmă. Era mult prea 
tulburat. Se urcă în Citroen şi, după câteva momente de 
nehotărâre, porni înspre barul lui Dell. 

Aglomeraţie, fum mult şi gălăgie. Orchestra, un grup de 
muzică country şi western, The Rangers, care cânta câteva 
zile de probă, interpreta o variantă a melodiei „You've Never 
Been This Far Before", compensând prin volum ceea ce 
pierdeau din calitate. Vreo patruzeci de perechi se învârteau 
pe ring, majoritatea purtând blue jeans. Amuzat, Ben îşi 
aminti de vorbele lui Edward Albee despre sânii maimuţelor. 

Scaunele din faţa barului erau ocupate de muncitori în 
construcţii şi la fabrica de textile, bând toţi din pahare 
identice cu bere şi purtând aproape toţi ghete identice cu 
talpă din crep şi şireturi din piele netăbăcită. 

Trei chelneriţe, cu părul tapat şi cu numele brodate cu fir 
auriu pe bluzele albe (Jackie, Toni, Shirley) se ocupau de 


clienţii de la mese şi din separeuri. În spatele barului, Dell 
umplea paharele cu bere, iar la capătul celălalt, un individ cu 
figură de pasăre de pradă şi cu părul dat cu briantină, 
pregătea cocktailurile. Faţa îi rămânea absolut impasibilă 
când măsura alcoolul, îl turna în shakerul argintiu şi adăuga 
celelalte ingrediente. 

Ben se îndreptă spre bar, ocolind ringul de dans, când 
cineva îl strigă: 

— Ben! Hei, băiatule! Ce mai faci, prietene? 

Privi în jur şi îl văzu pe Weasel Craig stând la o masă lângă 
bar cu un pahar de bere, pe jumătate golit, în faţă. 

— Bună, Weasel, zise Ben şi se aşeză. Era bucuros să 
întâlnească un chip cunoscut, şi sincer, chiar îi plăcea Weasel. 

— Ei, șefu', te-ai hotărât să încerci ceva viaţă de noapte? 
Weasel zâmbi cu toţi dinţii şi-l bătu pe umăr. Ben îşi dădu 
seama că îşi ridicase ajutorul de şomaj; simpla respiraţie a lui 
Weasel avea darul de a te ameţi. 

— Mda, răspunse el. Scoase un dolar şi îl puse pe masa 
acoperită cu fantomele rotunde ale nenumăratelor pahare de 
bere care se odihniseră pe ea de-a lungul anilor. 

— Cum merge? 

— Bine. Ce zici de formaţia asta nouă. Buni, hm? 

— Bunicei, spuse Ben. Termină-ţi berea până nu se 
răsuflă. Fac eu cinste. 

— Asta mi-am dorit să aud toată seara. Jackie! zbieră el. 
Adu lu' prietenu' meu o cană! Budweiser! 

Jackie aduse cana pe o tavă plină cu monezi înotând în 
bere şi o puse pe masă, cu braţul drept încordat şi musculos 
ca al unui boxer profesionist. Privi bancnota de un dolar cu 
scârbă nedisimulată, de parcă ar fi examinat o nouă specie de 
gândaci de bucătărie. 

— Face un dolar patruj' de cenți, spuse ea. 

Ben mai scoase o bancnotă. Fata le luă pe amândouă, 
pescui şaizeci de cenți din băltoacele de pe tavă, îi trânti pe 
masă şi zise: 

— Weasel Craig, când răcneşti în halu' ăsta parc-ai fi un 
porc înjunghiat. J 

— Eşti superbă, iubito, spuse Weasel. Asta-i Ben Mears. 
Scrie cărţi. 


— Îmi pare bine, zise Jackie şi se topi în penumbre. 

Ben îşi turnă un pahar cu bere şi Weasel făcu imediat la 
fel, umplându-și cu dexteritate paharul până în vârf. Spuma 
ameninţă să se reverse, apoi se retrase. 

— În cinstea matale, şefu'. 

Ben îşi ridică paharul şi bău. 

— Aşa, zii, cum merge treaba? 

— Binişor, Weasel. 

— Te tot văd cu fata lu’ Norton. E o piersicuţă. Cea mai 
bună de prin părţile astea. 

— Da, este... 

— Matt! urlă Weasel făcându-l pe Ben să tresară şi 
aproape să-şi scape paharul din mână. Pe Dumnezeul meu, 
gândi el, chiarcă sună ca un porc care-şi ia adio de la lumea 
asta. 

— Matt Burke! Weasel făcea semne disperate din mână şi 
un bărbat cu părul alb îşi ridică la rândul lui mâna în semn de 
salut şi porni să-şi facă drum prin mulţime înspre ei. 

— Ăsta-i un tip pe care tre' să-l cunoşti, îi spuse Weasel lui 
Ben. Matt Burke e un pui de curvă al naibii de deştept. 

Bărbatul care se îndrepta către ei părea a avea în jur de 
şaizeci de ani. Înalt, purta o cămaşă curată din flanel, 
descheiată la gât iar părul, tot atât de alb ca şi al lui Weasel, 
îl avea tuns perie. 

— Salut, Weasel, spuse. 

— Ce faci, amice? zise Weasel. Hai să-ţi prezint un tip care 
stă cu mine la Eva. Ben Mears. Scrie cărţi, asta face. E un tip 
pe cinste. 

ÎI privi pe Ben. 

— Matt şi cu mine am crescut împreună, numai că el s-a 
dus la şcoală şi eu m-am dus la munca de jos, chicoti Weasel. 

Ben se ridică şi scutură uşor mâna întinsă a lui Matt Burke. 

— Îmi pare bine. 

— Şi mie. Am citit una din cărţile dumneavoastră, 
domnule Mears. Air Dance. 

— Spune-mi Ben, te rog. Sper că ţi-a plăcut. 

— Se pare că mi-a plăcut mai mult decât criticilor, spuse 
Matt așezându-se. Şi mai cred că va câștiga tot mai mult cu 
cât va trece timpul. Ce mai faci, Weasel? 


— Vesel, răspunse Weasel. Cât se poate de vesel şi fălos. 
Jackie! urlă. Adu un pahar pen' Matt! 

— Stai niţel, băşină ramolită, îi strigă Jackie, stârnind 
râsete la mesele învecinate. 

— Extraordinară fată, spuse Weasel. E fata lu’ Maureen 
Talbot. 

— Da, îl aprobă Matt. Jackie mi-a fost elevă. Promoţia '71. 
Mama ei a fost promoţia '51. 

— Matt predă engleza la liceu, îi spuse Weasel lui Ben. Ar 
trebui să aveţi o grămadă de chestii de discutat. 

— Mi-amintesc de o fată pe care o chema Maureen Talbot, 
zise Ben. Spăla rufele mătușii mele. Le aducea înapoi într-un 
coş din răchită care nu avea decât un mâner. 

— Eşti din oraş, Ben? îl întrebă Matt. 

— Am locuit un timp aici când eram copil. Cu mătuşa mea 
Cynthia. 

— Cindy Stowens? 

— Da. 

Jackie aduse un pahar curat şi Matt îşi turnă bere. 

— Ce mică-i lumea. Mătuşa ta era în ultima clasă de liceu 
când am venit eu în 'salem's Lot. l-am fost profesor. Ce mai 
face? 

— A murit în 1972. 

— Îmi pare rău. 

— S-a stins uşor, spuse Ben şi îşi umplu paharul din nou. 
Orchestra îşi încheiase runda de melodii şi membrii ei 

tropăiau acum înspre bar. Nivelul sonor al conversaţiei din 
local scăzuse puţin. 

— Te-ai întors în Jerusalem's Lot ca să scrii o carte despre 
noi? întrebă Matt. 

In mintea lui Ben se declanşa un clopoțel de alarmă. 

— Intr-un fel, cred că poţi spune şi aşa, zise el. 

— Ar putea exista biografi mult mai răi. Air Dance e o 
carte bună. Cred că şi din oraşul ăsta ai putea scoate o altă 
carte bună. Pe vremuri mă gândeam s-o scriu chiar eu. 

— Şi de ce n-ai făcut-o? 

Matt surise - un surâs deschis, fără urmă de amărăciune, 
cinism sau maliţiozitate. 

— Îmi lipseşte un ingredient esenţial. Talentul. 


— Să nu-l crezi, se răţoi Weasel, umplându-și paharul cu 
drojdia de pe fundul cănii. Bătrânu' Matt are talent cu kilu'. Să 
fii profesor e o treabă esstraordinară. La nimeni nu-i pasă de 
profesori, da' ei e... se legănă uşor în scaun căutându-și 
cuvintele. Deja era foarte beat. Ei e... sarea în bucate, încheie 
propoziţia, luă încă o duşcă de bere, se strâmbă şi se ridică cu 
destulă greutate. Scuzaţi-mă cât mă duc la budă. 

Se îndepărtă clătinându-se, izbindu-se de oameni şi 
strigându-i apoi pe nume. Aceştia treceau pe lângă el 
nerăbdători, indiferenți sau salutându-l, la rândul lor. Traseul 
lui înspre toaletă semăna nespus de mult cu cel al unei bile 
de biliard lovite de tac la începutul partidei. 

— lată epava unui om minunat, spuse Matt şi ridică un 
deget. Aproape imediat apăru o chelneriţă, care i se adresă 
cu „domnul Burke". Părea indignată de faptul că fostul ei pro- 
fesor de literatură clasică engleză se afla aici, cherchelindu-se 
la rând cu unul ca Weasel Craig. Când se îndepărtă ca să le 
aducă o altă cană cu bere, lui Ben i se păru că Matt era puţin 
ameţit. 

— Îmi place Weasel, spuse Ben. Am sentimentul că pe 
vremuri a fost un tip destoinic. Ce s-a întâmplat? 

— Oh, nu-i mare lucru, oftă Matt. l-a venit de hac băutura. 
Din ce în ce mai mult în fiecare an, până când i-a venit de hac 
cu totul. A primit Steaua de Argint la Anzio în al doilea război 
mondial. Un cinic ar putea zice că viaţa lui ar fi avut mai 
multă însemnătate dacă ar fi murit acolo. 

— Eu nu sunt cinic, spuse Ben. Şi tot îmi place. Dar cred 
că ar fi mult mai bine dacă l-aş duce cu maşina acasă în seara 
asta. 

— Ar fi foarte frumos din partea ta. Ştii, eu vin din când în 
când aici ca să ascult muzică. Îmi place muzica cântată tare. 
Cu atât mai mult acum, când am cam început să-mi pierd 
auzul, înţeleg că te interesează Casa lui Marsten. Despre ea e 
vorba în cartea ta? 

Ben tresări puternic: 

— Cine ţi-a spus asta? 

Matt zâmbi: 

— Cum zice Marvin Gaye în cântecul lui? Am auzit la radio 
şanţ. Expresie delicioasă, plină de viaţă, deşi, dacă stai să te 


gândești, imaginea e destul de spălăcită. Îţi şi închipui un om 
care stă, la marginea unui drum de ţară sau a unei şosele 
moderne, cu urechea lipită de şanţ... Bat câmpii. Bat câmpii 
cu voioşie în ultima vreme şi nici măcar nu mai încerc să mă 
abţin decât rareori. Am auzit de la ceea ce domnii de la presă 
ar numi o sursă de încredere - Loretta Starcher, de fapt. 
Bibliotecara din citadela lecturilor noastre. Ai fost de câteva 
ori pe la ea şi ai consultat articole vechi din ziarul Ledger din 
Cumberland referitoare la scandalul acela vechi şi ea ţi-a dat 
şi două cărţi despre crime adevărate care fac, de asemenea, 
referiri la povestea asta. Că veni vorba, cartea lui Lubert e 
bună - a venit el însuşi în oraş şi a făcut investigaţii în 1946 - 
însă capitolul din cartea lui Snow e o speculație ridicolă. 

— Ştiu, răspunse automat Ben. 

— Chelneriţa aduse o cană cu bere proaspătă şi, dintr-o 
dată, în mintea lui Ben se contura o imagine tulburătoare: 
iată un peşte care înoată liniştit şi (aşa crede el) neobservat, 
zbenguindu-se printre alge şi plancton. Camera se 
îndepărtează, se îndepărtează, şi iată morala: este un 
peştişor auriu într-un acvariu. 

Matt plăti berea şi zise: 

— Ingrozitor lucru s-a întâmplat acolo sus. Şi persistă şi în 
conştiinţa oraşului. Desigur că istorii din astea despre ticăloşii 
şi crime sunt mereu trecute din generaţie în generaţie cu un 
deliciu lacom şi pervers, iar elevii gem şi se vaită când le 
povesteşti despre George Washington sau Jonas Salk. Insă 
mai este ceva în plus, cred eu. Cred că e vorba de un moft de 
natură geografică. 

— Da, spuse Ben, atras în discuţie în ciuda voinţei sale. 
Profesorul tocmai enunţase ideea care stătea la pândă în 
straturile subconştientului său încă din ziua când pusese din 
nou piciorul în oraş, şi poate chiar înainte de asta. 

— Stă acolo pe deal, dominând oraşul ca... oh, ca un soi 
de idol al întunericului. 

Chicoti, încercând să dea o nuanţă trivială spuselor sale -i 
se părea că, spunând un asemenea lucru, care izvora din 
adâncurile fiinţei sale, într-un mod atât de neprevăzător, era 
ca şi când şi-ar fi deschis o fereastră a sufletului în faţa unui 
străin, iar felul în care Matt Burke îl cerceta atent, nu era de 


natură să-l facă să se simtă mai bine. 

— Acesta este talentul, spuse. 

— Poftim? 

— Exact așa cum ai spus. Casa lui Marsten ne domină de 
aproape cincizeci de ani, priveşte de sus la toate păcatele şi 
minciunile şi capriciile noastre ridicole. Întocmai ca un idol. 

— Poate că a văzut şi lucrurile bune, spuse Ben. 

— Sunt mult prea puţine lucruri bune în orăşelele 
sedentare ca al nostru. De obicei e vorba de indiferenţă, 
condimentată cu răutate insipidă - sau, mai rău, cu răutate 
conştientă. Mi se pare că Thomas Wolfe a scris cam vreo două 
kilograme de literatură pe tema asta. 

— Şi eu, care credeam că nu eşti cinic... 

— Tu ai spus-o, nu eu. 

Matt surâse şi sorbi din bere. 

Membrii formaţiei plecau de la bar, strălucitori în cămăşile 
lor roşii, vestele sclipitoare şi eşarfele înnodate la gât. Şeful 
grupului îşi luă chitara şi începu să o acordeze. 

— Oricum, tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Cartea ta este 
despre Casa lui Marsten? 

— Într-un fel, da, cred că despre ea e vorba. 

— Te pisez, scuză-mă. 

— Nu face nimic, răspunse Ben, cu gândul la Susan şi 
simțindu-se tulburat. Oare de ce întârzie Weasel? E plecat de 
o grămadă de vreme. 

— Pot îndrăzni ca, în ciuda faptului că de-abia ne-am 
cunoscut, să-ţi cer un serviciu destul de important? Dacă 
refuzi, voi înţelege perfect. 

— Sigur, spune, zise Ben. 

— Am o clasă de compuneri, începu Matt. Copii inteligenţi, 
din clasele a unsprezecea şi a douăsprezecea, majoritatea, şi 
aş dori să le prezint pe cineva care trăieşte din cuvinte. 
Cineva care - cum să zic? - ia cuvântul şi îi dă viaţă. 

— AŞ fi chiar foarte bucuros, răspunse Ben, simțindu-se 
ridicol de flatat. Cât durează orele la voi? 

— Cincizeci de minute. 

— Eh, cred că nu-i voi plictisi chiar atât de tare într-un 
timp aşa scurt. 

— Oh? Mie treaba asta îmi reuşeşte de minune, spuse 


Matt. Deşi sunt convins că n-o să-i plictiseşti deloc. Să zicem 
săptămâna care vine? 

— Sigur. Spune ziua şi ora. 

— Marţi? Ora a patra? Asta înseamnă de la ora unsprezece 
până la douăsprezece fără zece. Nu o să te huiduie nimeni, 
însă cred că vei auzi ghiorăind o mulţime de stomacuri. 

— O să aduc nişte vată să-mi pun în urechi. 

Matt râse. 

— Sunt încântat. Dacă îţi convine, te aştept în biroul meu 
de la liceu. 

— Sigur. Vrei să... 

— Domnule Burke? Era Jackie, cea cu bicepşii super- 
dezvoltați. Weasel a leşinat în closetul bărbaţilor. Credeţi că... 

— Oh, Dumnezeule, sigur. Ben, vrei să... 

— Bineînţeles. 

Se ridicară şi traversară camera. Formaţia începuse iarăşi 
să cânte, de data aceasta ceva despre cum copiii din 
Muskogee încă îl mai respectă pe directorul liceului. 

În toaletă mirosea acru, a urină şi a clor. Weasel zăcea 
proptit de perete între două pisoare şi un tip în uniformă de 
armată îşi vedea nestingherit de treburi chiar lângă el. Jetul 
individului trecea la aproximativ patru centimetri de urechea 
lui dreaptă. 

Gura îi era deschisă şi Ben fu uimit să constate cât de 
îngrozitor de bătrân arăta, bătrân şi pustiit de frig şi de alte 
forţe impersonale, lipsite complet de blândeţe. Realitatea 
propriului său sfârșit, din zi în zi tot mai apropiat, îl copleşi, nu 
pentru prima dată, însă luându-l pe neaşteptate. Valul de 
compătimire care îl sugruma, ca o apă învolburată şi 
întunecată, se adresă atât lui însuşi, cât şi lui Weasel. 

— Uite-l, spuse Matt. Poţi să-l ridici în timp ce acest stimat 
domn termină să se uşureze? 

— Da, răspunse Ben. 

Se uită la bărbatul în uniformă de armată, care îşi scutura 
instrumentul cu nonşalanţă. 

— Hei, prietene, eşti bun să te grăbeşti? 

— De ce? El nu se grăbeşte. 

Totuşi îşi trase fermoarul şi se îndepărtă de pisoar, 
lăsându-i pe cei doi să se apropie. 


Ben îşi trecu o mână prin spatele lui Weasel, cealaltă pe la 
subraţul său şi îl ridică. O clipă, fesele sale s-au sprijinit de 
peretele acoperit cu faianţă al încăperii şi simţi vibraţiile 
provocate de decibelii formaţiei din local. Fără cunoştinţă, 
Weasel se lăsă moale, ca un sac gol de poştă. Matt îşi trecu 
capul pe sub celălalt braţ al lui Weasel, îl cuprinse cu mâna de 
mijloc şi aşa îl scoaseră pe uşă. 

— lacătă-l şi pe Weasel al nostru că pleacă acasă, spuse 
cineva şi ceilalţi izbucniră în hohote de râs. 

— Dell ar trebui să nu-i mai dea să bea, spuse Matt cu 
răsuflarea tăiată. Ştie că aşa se întâmplă mereu. 

leşiră în hol şi apoi afară, pe treptele din lemn care 
dădeau în parcare. 

— Uşor, gemu Ben. Ai grijă să nu-l scapi. 

Coborâră treptele. Picioarele moi ale lui Weasel bocăneau 
de parcă ar fi fost făcute din lemn. 

— Citroen-ul... acolo, în ultimul rând. 

Îl duseră la maşină. Aerul rece era mai pătrunzător acum 
iar a doua zi frunzele vor fi însângerate de brumă. Weasel 
începuse să mormăie iar capul îi tresărea uşor pe tulpina 
gâtului. 

— Poţi să-l bagi în pat când ajungeţi la Eva? îl întrebă 
Matt. 

— Da, cred că pot. 

— Bine. Uite, se vede doar vârful acoperişului Casei lui 
Marsten deasupra copacilor. 

Ben se uită. Matt avea dreptate; vârful ţuguiat se ivea 
deasupra orizontului întunecat de pini, acoperind stelele la 
hotarul lumii vizibile, cu forma lui regulată de construcţie 
făcută de mâna omului. 

Ben deschise portiera şi spuse: 

— Hai, dă-mi-l mie. 

ÎI luă în braţe pe Weasel şi îl strecură în locul din dreapta 
şi închise uşa. Capul lui Weasel se sprijini de geam, dându-i 
un aspect plat, grotesc aproape. 

— Marţi la unsprezece? 

— Voi veni. 

— Mulţumesc. Şi mulţumesc şi pentru Weasel. 

Matt întinse mâna şi Ben i-o strânse. 


Se urcă în maşină, porni motorul şi se îndreptă spre oraş. 
Când lumina de neon a localului dispăru în spatele copacilor 
drumul deveni întunecat şi pustiu şi Ben gândi: Drumurile 
astea sunt acum bântuite de stafii. 

Weasel gemu şi sforăi tare alături şi Ben tresări. Citroen-ul 
îşi pierdu o clipă direcţia. 

De ce m-am gândit tocmai la aşa ceva? 

Nici un răspuns. 


7 


Deschise geamul, astfel ca adierea rece a nopţii să sufle în 
faţa lui Weasel pe drumul înspre casă, iar atunci când au 
ajuns la Pensiunea Evei, Weasel câștigase un nivel de 
semitrezie apoasă. 

Impleticindu-se, se lăsă condus de Ben pe treptele terasei 
din spate şi apoi în bucătăria, luminată slab de neonul de 
deasupra aragazului. Weasel gemu, apoi mormăi adânc, din 
gât: 

— E o fată minunată, Jack, şi femeile măritate ştiu... ştiu... 

O siluetă se desprinse din umbrele holului. Eva, uriaşă, 
într-un capot tricotat, cu părul pus pe bigudiuri şi acoperit cu 
un fileu subţire. Chipul, uns din belşug cu cremă pentru 
noapte, îi părea palid şi sinistru. 

— Ed, spuse ea. Oh, Ed... nu te laşi, nu? 

La auzul vocii ei, îşi întredeschise ochii şi umbra unui 
zâmbet îi lumină trăsăturile. 

— Merg tot înainte şi înainte şi înainte, croncăni el. Tu eşti 
cea mai în măsură să ştii asta. 

— Poţi să-l urci la el în cameră? îl întrebă pe Ben. 

— Da, nu-i nici o problemă. 

Il apucă mai strâns pe Weasel şi reuşi cumva să-l urce 
scările şi să-l târască până la camera lui. Uşa nu era încuiată 
şi îl duse înăuntru. În clipa când îl întinse pe pat, orice slabă 
urmă de cunoştinţă dispăru şi Weasel se cufundă într-un 
somn adânc. 

Ben aruncă o privire în jur. Camera era curată, aproape 
sterilă. Lucrurile personale erau aşezate într-o ordine cazonă. 


Când tocmai începuse să se lupte cu pantofii lui Weasel, Eva 
Miller spuse din spatele lui: 

— Nu te mai deranja, domnule Mears. Du-te, dacă vrei. 

— Dar trebuie să fie... 

— O să-l dezbrac eu. 

Era gravă şi plină de o tristeţe demnă, măsurată. 

— O să-l dezbrac şi o să-i fac o frecţie cu alcool la tâmple, 
ca să mai micşorez efectul mahmurelii de mâine dimineaţă. 
Am mai făcut asta. De multe ori. 

— În regulă, spuse Ben şi se duse la el în cameră fără să 
privească înapoi. Se dezbrăcă încet. Se gândi să facă un duş. 
Se răzgândi. Se băgă în pat şi rămase întins, cu ochii ţintă în 
tavan, așteptând somnul care nu voia să vină. 


CAPITOLUL ȘASE 
ORAŞUL (II) 


Toamna şi primăvara se pogorau asupra oraşului cu 
bruscheţea răsăriturilor şi apusurilor de soare la tropice. 
Uneori, linia de demarcaţie dintre anotimpuri o putea 
constitui o singură zi. Însă primăvara nu este frumoasă în 
New England, este prea scurtă, prea nesigură, prea 
predispusă să se sălbăticească pe nepusă masă. Chiar şi așa, 
există zile de aprilie care îţi rămân întipărite în memorie mult 
timp după ce ai uitat senzațiile provocate de atingerea soţiei 
tale, sau de gura ştirbă a noului născut la sân. Mai încolo, pe 
la jumătatea lui mai, soarele apare autoritar şi viguros din 
aburul dimineţii; şi la şapte dimineaţa, când stai pe scările din 
faţa casei, cu pachetul pentru prânz în mână, ştii deja că la 
ora opt nu va mai fi rouă în iarbă şi că praful de pe drumurile 
lăturalnice va rămâne suspendat în aer, nemişcat şi nesfârșit, 
încă cinci minute după ce pe acolo a trecut o maşină; şi că, pe 
la ora unu, la etajul trei al fabricii, temperatura ajunge la 35 
de grade Celsius şi sudoarea îţi va curge pe braţe, groasă ca 
uleiul, şi cămaşa ţi se lipeşte de spate, şi e atât de cald de ai 
zice că eşti în luna iulie. 

Însă atunci când vine toamna şi-i dă un şut în fund verii 


perfide, fapt care se petrece aproape în fiecare an pe la 
jumătatea lui septembrie, ţi se pare că reîntâlnești un vechi 
prieten de care ţi-a fost dor. Se instalează aşa cum prietenul 
tău cel vechi s-ar aşeza în scaunul tău preferat şi şi-ar scoate 
pipa şi şi-ar aprinde-o şi apoi ţi-ar umple după-amiaza cu 
povestiri despre locurile pe unde a fost şi despre lucrurile pe 
care le-a făcut de când v-aţi văzut ultima oară. 

Şi rămâne aşa toată luna octombrie şi, uneori, destul de 
rar, chiar şi în noiembrie. Zile în şir, cerurile sunt senine, 
colorate într-un albastru intens, iar norii care navighează pe 
ele, întotdeauna de la vest la est, sunt nişte corăbii calme şi 
albe cu pânze cenușii. Apoi vântul începe să bată şi nu se mai 
potoleşte. Te grăbeşte când mergi şi sub tălpi îţi trosnesc 
frunzele căzute în grămezi nebune şi pestriţe. Vântul acesta 
îţi provoacă o durere mai puternică şi mai adâncă decât 
durerea reumatică. Poate că atinge ceva vechi din sufletul 
omenesc, o coardă a memoriei rasei umane care spune 
Migrează sau mori - migrează sau mori. Chiar şi acasă la tine, 
la adăpostul zidurilor, simţi cum vântul loveşte lemnăria şi 
ferestrele şi-şi trimite furia descărnată prin streşini şi, mai 
devreme sau mai târziu, tot va trebui să laşi la o parte ce 
făceai, ca să ieşi afară să vezi ce s-a întâmplat. Şi stai, în 
miezul zilei, pe terasă sau în grădiniţa din faţa casei şi 
urmăreşti norii care aleargă pe deasupra păşunii lui Griffen şi 
apoi în sus pe Schoolyard Hill, lumină şi întuneric, lumină şi 
întuneric, de parcă zeii şi-ar închide şi deschide obloanele. 
Vezi crizantema aurie, cea mai tenace şi mai periculoasă şi 
mai frumoasă plantă din toată flora din New England, cum se 
apleacă până la pământ în faţa vântului, ca o congregatie 
mare şi tăcută. Şi dacă nu trec maşini şi nici avioane şi dacă 
nici un unchi nu s-a aventurat în pădurea din vestul oraşului 
la vânătoare de prepeliţe sau fazani; dacă unicul sunet este 
ritmul monoton al inimii tale, atunci nu mai poţi desluşi şi un 
altul - sunetul vieţii care se pregăteşte să-şi încheie ciclul, în 
aşteptarea primei zăpezi de iarnă care să ducă la bun sfârșit 
ultimele ritualuri. 


În anul acela, prima zi de toamnă (toamnă adevărată, nu 
toamnă calendaristică) a fost 28 septembrie, ziua în care 
Danny Glick a fost înmormântat în cimitirul Harmony Hill. 

Ceremonia religioasă a fost celebrată numai pentru 
familie, însă la slujba din cimitir a putut veni oricine şi astfel 
au apărut o mulţime de oameni din oraş - colegi de clasă, 
curioşi şi vârstnici pentru care devine aproape o obligaţie să 
ia parte la asemenea evenimente funerare pe măsură ce 
bătrâneţea îşi croşetează giulgiul în jurul lor. 

Au venit pe Burns Road într-o coloană lungă, unduitoare, 
ascunzându-se privirii când au ocolit dealul. Farurile tuturor 
maşinilor erau aprinse, în ciuda strălucirii zilei. În frunte era 
dricul lui Carl Foreman, cu geamurile din spate acoperite cu 
flori, apoi maşina lui Tony Glick, un Mercury din 1965, a cărui 
amortizor stricat mugea şi păcănea. In spate, în următoarele 
patru maşini, se aflau rudele ambelor ramuri ale familiei, unii 
dintre ei venind chiar din Tusla, Oklahoma. Din parada aceea 
lungă, ce defila cu farurile aprinse, mai făceau parte: Mark 
Petrie (băiatul la care plecaseră Ralphie şi Danny în seara în 
care a dispărut Ralphie) cu mama şi tatăl lui; Richie Boddin cu 
familia lui; Mabel Werts în maşină cu domnul şi doamna 
William Norton (aşezată în spate, cu bastonul sprijinit între 
picioarele-i umflate, turuia necontenit despre toate 
înmormântările la care luase parte din 1930 şi până în 
prezent); Lester Durham cu soţia lui, Harriet; Paul Mayberry 
cu soţia lui, Glynis; Pat Middler, Joe Crane, Vinnie Upshaw şi 
Clyde Corliss într-o maşină condusă de Milt Crossen (înainte 
de plecare, Milt deschisese frigiderul şi au băut, solemni, câte 
o bere în faţa sobei); Eva Miller în maşină cu prietenele ei 
apropiate, Loretta Starcher şi Rhoda Curless, amândouă 
domnişoare; Parkins Gillespie şi ajutorul lui, Nolly Gardener, 
amândoi în maşina de poliţie din Jerusalem's Lot; Lawrence 
Crockett, cu palida-i soţie; Charles Rhodes, ursuzul şofer de 
autobuz, care mergea din principiu la toate înmormântările; 
Charles Griffen cu soţia şi cei doi fii, Hal şi Jack, singurele 
odrasle care încă mai locuiau acasă. 

In cursul dimineţii, Mike Ryerson şi Royal Snow săpaseră 
mormântul şi aşternuseră fâșii de iarbă artificială pe pământul 


reavăn pe care îl scoseseră din groapă. La cererea familiei 
Glick, Mike aprinsese şi Flacăra Amintirii. Mai târziu, Mike îşi 
aminti că Royal părea tulburat. De obicei făcea o grămadă de 
bancuri şi cânta cântecele deşucheate despre munca pe care 
o făceau (voce hârâită de tenor afon: „Te învelesc într-o 
pânză albă şi te bagă la trei metri sub pământ..."), însă în 
dimineaţa aceea părea deosebit de tăcut, morocănos chiar. 
Poate că e mahmur, gândi Mike. Probabil că a întârziat cam 
mult la barul lui Dell aseară cu prietenul ăla al lui cu mulţi 
muşchi, Kters. 

Cu cinci minute în urmă, când zărise dricul lui Carl urcând 
dealul, cam la distanţă de o milă de cimitir, deschisese larg 
porţile din fier, privind la vârfurile lor, aşa cum făcea mereu 
de când l-a găsit pe Doc atârnat acolo. Apoi se întoarse la 
mormântul proaspăt săpat, unde aştepta Părintele Donald 
Callahan, pastorul parohiei din Jerusalem's Lot. Pe umeri 
purta un patrafir, iar cartea pe care o ţinea în mâini era 
deschisă la slujba de înmormântare pentru copii. Mike ştia că 
aceasta se numea a treia staţie. Prima era acasă la persoana 
decedată, a doua, la micuța biserică catolică, Sf. Andrew. 
Ultima staţie, cimitirul Harmony Hill. Coboară toată lumea. 

Se înfiora uşor când privi în jos la iarba strălucitoare din 
plastic, întrebându-se şi acum, ca întotdeauna, de ce trebuia 
să facă parte din orice înmormântare. Arăta exact a ceea ce 
era; o imitație ieftină a vieţii, mascând discret bulgării 
întunecaţi de pământ. 

— Vor sosi imediat, Părinte, spuse. 

Callahan era un bărbat înalt, cu ochi albaştri, pătrunzători 
şi ten rumen. Părul lui încărunţit avea culoarea oţelului. Lui 
Mike Ryerson, care nu mai intrase într-o biserică de când 
împlinise vârsta de şaisprezece ani, Părintele Callahan îi 
plăcea cel mai mult dintre toţi vracii locali. John Groggins, 
pastorul metodist era un zevzec bătrân şi ipocrit, iar 
Patterson de la biserica Sfinţilor de Ultima Zi şi a Discipolilor 
Crucii, era nebun ca un urs vârăt într-un stup de albine. La 
înmormântarea unuia din diaconii bisericii, în urmă cu doi-trei 
ani, Patterson se prăbuşise pe pământ şi începuse să se 
rostogolească. Insă Callahan părea destul de cumsecade şi 
drăguţ pentru un papistaş; înmormântările pe care el le oficia 


erau liniştite şi aducătoare de alinare şi întotdeauna scurte. 
Lui Ryerson nu-i prea venea să creadă că părintele căpătase 
toate vasele de sânge roşii şi sparte în obraji şi pe nas de pe 
urma rugăciunilor, însă, chiar dacă pastorul Callahan obişnuia 
să bea puţin, cine să-l învinovăţească pentru asta? Aşa cum 
era lumea făcută, era de mirare că preoţii nu sfârșeau izolaţi 
în spitale de nebuni. 

— Mulţumesc, Mike, spuse el şi-şi ridică ochii spre cerul 
senin. O sa fie greu. 

— Așa zic şi eu. Cât o să ţină? 

— Zece minute, nu mai mult. Nu am de gând să 
prelungesc durerea părinţilor. Au destul timp toată viaţa. 

— În regulă, spuse Mike şi se îndepărtă spre capătul 
cimitirului. Va sări peste zidul împrejmuitor din piatră şi se va 
duce în pădurice, unde îşi va lua prânzul. Din experienţa sa 
îndelungată ştia că ultima persoană pe care ar dori să o vadă 
familia şi prietenii îndoliaţi la cea de a treia staţie ar fi cioclul 
îmbrăcat cu salopeta lui murdară; imaginea aceasta ar fi 
întinat întrucâtva tablourile strălucitoare despre nemurire şi 
despre porţile bătute în perle ale raiului pe care se străduia 
atâta să le zugrăvească preotul. 

Lângă zidul din spatele cimitirului se opri şi se aplecă să 
examineze o lespede care căzuse. O sprijini la loc şi simţi 
iarăşi un fior prin vine când şterse pământul de pe inscripţie: - 


HUBERT BARKLAY MARSTEN 
6 octombrie 1889 
12 august 1939 


Îngerul Mortii, care tine 
Lampa din bronz în spatele uşii poleite 
Te-a luat şi te-a dus în apele întunericului 


Şi sub aceste versuri, cuvinte aproape şterse de treizeci şi 
şase de înghețuri şi zăpezi topite, spuneau: 


Fie ca Domnul să vegheze la nemişcarea lui. 
Incă tulburat, fără însă să desluşească motivul, Mike 
Ryerson se duse în pădurice ca să-şi mănânce sanoviciurile 


pe malul pârâului. 


3 


Pe când urma cursurile seminarului teologic, un prieten al 
Părintelui Callahan îi dăruise un şervet pe care era brodat cu 
lână un mesaj blasfemator ce îl făcuse atunci să explodeze în 
hohote îngrozite de râs, însă care, pe măsură ce treceau anii, 
i se părea mai adevărat şi mai puţin blasfemator: Dumnezeu 
mi-a dat SENINATATEA de a accepta ceea ce nu pot schimba, 
TENACITATEA de a schimba ceea ce pot, şi NOROCUL de a nu 
călca în străchini prea des. Mesajul era brodat cu caractere 
vechi pe un fond de soare răsărind. 

Acum, în faţa celor adunaţi la înmormântarea lui Danny 
Glick, îi reveni iarăşi în memorie vechiul crez. 

Sicriul, purtat de doi unchi şi doi veri ai celui mort, fusese 
lăsat pe pământ. Marjorie Glick, într-o haină neagră şi pe cap 
cu o pălărie neagră cu voal, cu chipul alb ca brânza de vaci 
desluşindu-i-se neclar prin ochiurile ţesăturii, se legăna uşor, 
sprijinită de braţul protector al tatălui său, şi strângând în 
mâini poşeta neagră de parcă ar fi fost un colac de salvare. 
Tony Glick stătea mai departe de ea, cu chipul şocat şi uluit. 
De câteva ori, în timpul slujbei din biserică, privise în jur, 
dorind parcă să se asigure de propria-i prezenţă printre toţi 
oamenii aceia. Trăsăturile erau cele ale unui om convins că 
visează. 

Insă biserica nu poate pune capăt acestui vis, gândi 
Callahan. Şi nici toată seninătatea, tenacitatea şi norocul din 
lume. Călcatul în străchini s-a întâmplat deja. 

Stropi coşciugul şi groapa cu apă sfinţită, pregătindu-le 
pentru eternitate. 

— Să ne rugăm, spuse. Cuvintele i se rostogoleau din gât 
melodioase ca întotdeauna, în lumina soarelui sau în umbră, 
fie că era beat sau treaz. Cei strânși în jurul gropii îşi aplecară 
capetele. 

— Doamne Dumnezeul nostru, prin milostivenia Ta, cei 
care au trăit cu credinţă îşi vor afla pacea eternă. 
Binecuvântează acest mormânt şi trimite îngerul Tău să 


vegheze asupra lui. Când vom îngropa trupul lui Daniel Glick, 
primeşte-i spiritul înaintea Ta şi, alături de sfinţii Tăi, 
îngăduie-i să se bucure dimpreună cu cetele cereşti întru 
eternitate. Te rugăm prin lisus Christos, Domnul nostru. Amin. 

— Amin, murmură grupul, iar vântul luă şoapta şi o rupse 
în fâșii. 

Tony Glick privea în jur cu ochi mari, rătăciţi. Soţia lui 
ţinea o batistă de hârtie apăsată pe gură. 

— Cu credinţă în lisus Christos, aducem pioşi trupul 
acestui copil pentru a-l înmormânta în imperfecţiunea lui 
omenească. Să ne rugăm cu încredere în Dumnezeu, care dă 
viață tuturor lucrurilor, că va ridica acest trup muritor la 
perfecţiune şi în tovărăşia sfinţilor. 

Întoarse paginile cărţii de rugăciuni. O femeie din al treilea 
rând al grupului, aşezat în formă de potcoavă în jurul 
mormântului, începuse să suspine răguşit. O pasăre ciripi 
undeva în pădure. 

— Să ne rugăm pentru fratele nostru Daniel Glick 
Domnului nostru lisus Christos, zise Părintele Callahan, care 
ne-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în Mine 
va trăi chiar şi atunci când moare şi cel ce-şi pune credinţa în 
Mine nu va avea niciodată parte de moarte eternă". Doamne, 
Tu ai plâns la moartea lui Lazăr, prietenul Tău: alină-ne în 
tristeţea noastră. Îţi cerem aceasta cu credinţă. 

— Doamne, ascultă ruga noastră, răspunseră catolicii. 

— l-ai înviat pe cei morţi; dă-i fratelui nostru, Daniel, viaţa 
eternă îţi cerem aceasta cu credinţă. 

— Doamne, ascultă ruga noastră, răspunseră. 

O licărire apăru în ochii lui Tony Glick; o revelaţie, poate. 

— Fratele nostru Daniel a fost purificat prin botez; lasă-l în 
rândurile sfinţilor Tăi. Îţi cerem aceasta cu credinţă. 

— Doamne, ascultă ruga noastră. 

— A fost hrănit cu trupul şi sângele Tău; fă-i loc la masa 
Ta în împărăţia cerurilor. Îţi cerem aceasta cu credinţă. 

— Doamne, ascultă ruga noastră. 

Marjorie Glick începu să se legene, gemând, înainte şi 
înapoi. 

— Alină-ne tristeţea pe care o simţim la moartea fratelui 
nostru; fie ca credinţa noastră să ne fie consolare şi viaţa 


veşnică să ne fie speranţă. Îţi cerem aceasta cu credinţă. 

— Doamne, ascultă ruga noastră. 

Îşi închise cartea de rugăciuni. 

— Să ne rugăm aşa cum ne-a învăţat Domnul Dumnezeul 
nostru, şopti. Tatăl nostru Care eşti în ceruri... 

— Nu! urlă Tony Glick şi țâșni înainte. N-o să arunci 
pământ pe băiatul meu! 

Mâini se întinseră să-l oprească, însă prea târziu. O clipă 
se clătină pe marginea mormântului şi apoi iarba artificială se 
încreţi şi cedă. Căzu în groapă şi ateriză pe sicriu cu o 
bufnitură surdă, îngrozitoare. 

— Danny, vino aici! zbieră el. 

— Oh, vai de mine, spuse Mabel Werts şi-şi lipi de buze 
batista neagră din mătase pe care o folosea exclusiv la 
înmormântări. Ochii îi erau strălucitori şi avizi, înregistrând 
întâmplarea, aşa cum o veveriţă îşi strânge lacomă alunele 
pentru iarnă. 

— Danny, fir-ai tu să fii, încetează să mai faci pe nebunu'! 
Părintele Callahan dădu din cap către doi dintre bărbaţii care 
purtaseră sicriul şi aceştia înaintară, însă a fost nevoie de încă 
alţii trei, printre care şi Parkins Gillespie şi Nolly Gardener, ca 
să îl poată scoate din groapă pe Glick, care dădea din picioare 
şi ţipa şi urla. 

— Danny, încetează imediat! Ai speriat-o pe maică-ta! Am 
să-ţi trag nişte curele la fund de ai să mă ţii minte! Lăsaţi-mă 
în pace! Lăsaţi-mă în pace... Îl vreau pe băiatu' meu... lăsați- 
mă, ticăloşilor.... ahhh, Dumnezeule... 

— Tatăl nostru Care eşti în ceruri... Incepu din nou 
Callahan, alte voci alăturându-i-se, ridicând cuvintele înspre 
platoşa indiferentă a cerului. 

— ... sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se 
voia Ta... 

— Danny, vino-ncoace, auzi? Mă auzi? 

— ... precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea 
de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă... 

— Dannniii... 

— ... nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor 
noştri... 

— Nu-i mort, nu-i mort, lăsaţi-mă, nenorociţi împuţiţi ce 


sunteți... 

— ... şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel 
rău. Prin lisus Christos, Domnul nostru. Amin. 

— Nu-i mort, suspină Tony Glick. Nu se poate. N-are decât 
doișpe ani afurisiţi. 

începu să plângă în hohote şi se împletici înainte, în ciuda 
celor care îl ţineau. Chipul îi era devastat de disperare şi ud 
de lacrimile care şiroiau. Se prăbuşi în genunchi la picioarele 
lui Callahan şi-l apucă de pantaloni cu mâlinile-i murdare. 

— Te rog, dă-mi băiatul înapoi. Nu te mai juca cu mine, te 
rog. 
Blând, Callahan îi prinse capul cu ambele mâini. 

— Să ne rugăm, spuse. Simţea în tot trupul suspinele 
sacadate ale lui Glick. 

— Doamne, alină pe bărbatul acesta şi pe soţia lui în trista 
încercare prin care trec. Ai purificat acest copil în apele 
botezului şi i-ai dat o nouă viaţă. Fie ca într-o zi să ne _ 
alăturăm lui şi să împărţim pentru vecie bucuriile cereşti. Iți 
cerem aceasta în numele lui lisus, amin. 

Îşi ridică privirea şi văzu că Marjorie Glick leşinase. 


4 


Când toţi au plecat, Mike Ryerson se întoarse şi se aşeză 
pe marginea mormântului deschis ca să-şi termine sanaviciul 
şi să-l aştepte pe Royal Snow să se întoarcă. 

Înmormântarea avusese loc la ora patru şi acum era 
aproape cinci. Umbrele erau lungi iar soarele îşi începuse deja 
coborârea printre stejarii înalţi dinspre apus. Imbecilul de 
Royal îi promisese că se va întoarce cel târziu la cinci şi un 
sfert; unde naiba era? 

Sandviciul era cu salam şi brânză, aşa cum îi plăcea lui. 
De fapt toate sandviciurile pe care le făcea erau aşa cum îi 
plăceau lui; ăsta era unul din avantajele burlăciei. Termină de 
mâncat şi îşi scutură mâinile, împrăştiind firimituri de pâine 
pe sicriu. 

Cineva îl urmărea. 

Simti asta brusc şi cu certitudine. Privi atent în cimitir, cu 


ochi mari şi uimiţi. 

— Royal? Eşti acolo, Royal? 

Nu primi nici un răspuns. Vântul oftă prin copaci, făcându-i 
să foşnească misterios. In umbrele care tremurau şi se 
ondulau ale ulmilor de dincolo de zidul din piatră, putea 
întrezări piatra funerară a lui Hubert Marsten; şi dintr-o dată 
se gândi la câinele lui Win, tras în ţeapă în poarta de fier de la 
intrare. 

Ochi. Ficşi şi fără emoție. Urmărindu-l. 

Întunericule, n-ai să mă prinzi aici. 

Se ridică iute, de parcă cineva ar fi vorbit cu voce tare. 

— Fir-ai tu să fii, Royal, rosti cuvintele în şoaptă. Nu mai 
credea că Royal ar fi fost prin preajmă sau că se va întoarce. 
Va trebui să facă singur toată treaba şi asta îi va lua mai mult 
timp. 

Poate chiar până la lăsarea întunericului. 

Incepu să lucreze, fără să încerce să înţeleagă groaza care 
pusese stăpânire pe el, fără să se întrebe de ce această 
treabă, care nu-l deranjase niciodată înainte, îl deranja 
îngrozitor de tare acum. 

Mişcându-se cu gesturi mici, economicoase, trase fâșiile 
de iarbă artificială de pe pământul reavăn şi le împături cu 
grijă. Le puse pe braţ şi le duse la camioneta parcată lângă 
poartă şi atunci când ieşi din cimitir, dispăru senzaţia 
neplăcută că cineva îl urmăreşte. 

Puse iarba artificială în remorcă şi luă o lopată. Porni 
înapoi, apoi ezită. Privi fix mormântul deschis care părea a-şi 
bate joc de el. 

Îi veni în minte gândul că senzaţia că ar fi fost urmărit 
încetase în clipa în care nu mai văzuse sicriul cuibărit în 
fundul gropii. Brusc, în faţa ochilor i se arătă Danny Glick 
întins pe o pernă mică de satin cu ochii deschişi. Nu... asta 
era o... 

Il urmărise de destule ori la treabă pe Carl Foreman. Sigur 
că-i lipim, îi spusese Carl odată. Că doar nu vrem să ne facă 
cadavrul cu ochiul la slujbă, nu? 

Incărcă lopata cu pământ şi-l aruncă în groapă. Lovi cutia 
lustruită, din lemn de mahon, cu un sunet greu, înfundat, şi 
Mike tresări. Sunetul îi provocă o neaşteptată stare de greață. 


Se îndreptă de mijloc şi privi ca un nebun în jur la 
aranjamentele florale. O risipă prostească. Mâine petalele vor 
fi împrăştiate peste tot ca nişte fulgi roşii şi galbeni. De ce se 
deranjau atâta să aducă flori, asta era o chestiune care 
depăşea puterea lui de înţelegere. Dacă tot ai de gând să 
arunci banii pe fereastră, de ce nu-i dai Societăţii pentru 
Prevenirea Cancerului sau chiar Societăţii de Întrajutorare a 
Doamnelor Caritabile? Cel puţin în cazul ăsta ar fi folosiţi cum 
se cuvine. 

Aruncă altă lopată cu pământ în groapă şi se odihni din 
nou. 

Şi sicriul ăsta era o altă risipă. Un sicriu frumos din mahon, 
care a costat pe puţin o mie de dolari şi acum uite cum el 
aruncă pământ deasupra. Familia Glick nu se scaldă în bani şi 
care-i ăla care face asigurări pe viaţă pentru copii? Probabil 
că şi-au amanetat şi sufletele doar pentru cutia asta pe care 
el aruncă ţărână. 

Se aplecă, umplu lopata şi, fără tragere de inimă, aruncă 
pământul înăuntru. Din nou bufnitura aceea oribilă, cu 
reverberaţii de sfârșit de lume. Pe capacul sicriului era acum 
împrăştiat pământ, însă lemnul lustruit sclipea prin el cu 
reproş parcă. 

Nu te mai uita la mine. 

Umplu iarăşi lopata cu pământ, nu foarte mult, şi-l aruncă. 

Buf. 

Acum, umbrele erau deja foarte lungi. Se opri, îşi ridică 
privirea şi ochii i se opriră asupra Casei lui Marsten, 
indiferentă, cu obloanele trase. Latura estică, cea care 
întâmpina prima lumina zilei, privea drept în jos, la poarta de 
fier a cimitirului, unde Doc... 

Se forţă să mai umple lopata cu pământ şi să-l arunce în 
groapă. 

Buf. 

Ţărâna se împrăştie pe margini, pătrunzând în balamalele 
de alamă. Dacă ar deschide cineva acum sicriul, s-ar auzi un 
scrâșnet de uşă de cavou. 

Nu te mai uita la mine, fir-ai al naibii. 

Se aplecă să-şi umple din nou lopata, însă gândul îl 
copleşea prea tare şi se opri o clipă. Citise odată - în National 


Enquirer sau altundeva - despre un petrolist ţicnit din Texas 
care a cerut în mod expres să fie înmormântat într-un Cadillac 
Coupe de Ville nou-nouţ. Aşa s-a şi întâmplat. Au săpat 
groapa cu un excavator şi au ridicat maşina cu o macara. 
Oamenii din toată ţara circulau în nişte fiare vechi din care 
curgeau şuruburile şi un porc bogat e înmormântat la volanul 
unei maşini de zece mii de dolari... 

Se scutură şi făcu un pas în spate, clătinând cu prudenţă 
capul. Aproape că - ei, bine, - aproape că fusese în transă, cel 
puţin aşa se părea. Senzaţia că cineva îl urmăreşte era şi mai 
puternică acum. Privi cerul şi se sperie când își dădu seama 
ce târziu se făcuse. Numai ultimul etaj al Casei lui Marsten 
mai era luminat de razele soarelui. Ceasul arăta şase şi zece. 
lisuse, trecuse o oră şi el nu a aruncat nici măcar zece lopeţi 
cu ţărână în groapa asta! 

Se puse pe treabă, nemailăsându-și gândurile să 
hoinărească. Buf şi buf şi buf şi acum zgomotul de pământ 
care loveşte lemnul se auzea mai înăbuşit; capacul sicriului 
era acoperit şi pământul curgea în părâiașe întunecate pe 
ambele laturi, până la zăvor şi la lacăt. 

Mai aruncă două lopeţi cu pământ şi se opri. 

Zăvor şi lacăt? 

Pentru numele lui Dumnezeu, de ce au pus lacăt la sicriu? 
Au crezut că o să încerce cineva să intre? Asta trebuie să fi 
fost. Că doar nu s-au gândit că o să încerce cineva să iasă... 

— Nu te mai uita la mine, spuse cu glas tare Mike Ryerson 
şi îşi simţi inima pulsând în gât. Îl umplu o dorinţă sălbatică să 
fugă din locul ăsta, să o ia la goană pe drumul înspre oraş. O 
înfrână cu un efort uriaş. Avea tremurici, asta era. Din cauză 
că lucra prin cimitire. Oare cine n-ar păţi asta din când în 
când? Era ca un film de groază faptul că trebuia să arunce 
pământ pe copilul ăla, de numai doisprezece ani, cu ochii larg 
deschişi... 

— lisuse, încetează! strigă şi privi înnebunit spre Casa lui 
Marsten. Acum numai acoperişul mai era luminat de soare. 
Era şase şi un sfert. 

începu să lucreze mai repede; se apleca, umplea lopata, 
arunca pământul în groapă, încercând să-şi gonească toate 
gândurile din minte. Însă senzaţia că este urmărit părea să se 


intensifice, în loc să scadă şi fiecare lopată încărcată cu 
pământ părea mai grea decât cea dinainte. Capacul sicriului 
era acoperit aproape complet acum, însă îi puteai desluşi încă 
forma, ascunsă în ţărână. 

Fără nici un motiv, aşa cum se întâmplă uneori, începu să 
i se învârtă prin minte rugăciunea catolică pentru morţi. ÎI 
auzise pe Callahan rostind-o atunci când îşi mânca 
sandviciurile lângă pârâu. Auzise rugăciunea şi auzise şi 
strigătul disperat al tatălui. 

să ne rugăm pentru fratele nostru Domnului nostru lisus 
Christos, care a spus... 

(O, tată al meu, îndură-te de mine.) 

Se întrerupse şi privi pierdut în fundul mormântului. Era 
adânc, foarte adânc. Umbrele nopţii care se apropia cu paşi 
repezi îl invadaseră deja, ca o materie vie, vâscoasă. Mai 
avea încă mult de muncă. Nu va fi în stare să-l umple până la 
lăsarea întunericului. În nici un caz. 

Eu sunt învierea şi viața. Cel care crede în mine, va trăi 
chiar şi în moarte... 

(împărat al Muştelor, îndură-te de mine acum.) 

Da, ochii erau deschişi. De aceea simţea că este urmărit. 
Carl nu a folosit destul lipici şi s-au deschis, aşa, ca nişte 
jaluzele stricate, şi puştiul Glick se holba la el. Ar trebui să 
facă ceva. 

„„.Şi cel care îşi pune credința în mine nu va avea niciodată 
parte de moarte veşnică... 

(îți aduc carne stricată, carne urât mirositoare.) 

Dă la o parte pământul. Asta era soluţia. Dă-l la o parte şi 
sparge lacătul cu lopata şi deschide sicriul şi închide ochii 
aceia îngrozitori care te privesc fix. Nu avea la îndemână 
cleiul folosit de cioclu, însă avea două monede în buzunar. Le 
va folosi pe acestea. Argint. Da, băiatul avea nevoie de argint. 

Acum, soarele se afla deasupra acoperişului Casei lui 
Marsten şi atingea doar vârfurile celor mai înalţi şi bătrâni 
molizi din partea de vest a oraşului. Chiar şi cu obloanele 
trase, casa părea că se holbează la el. 

I-ai înviat pe cei morti; dă viață eternă fratelui nostru 
Daniel. 

(Am făcut acest sacrificiu pentru tine. Cu mâna mea cea 


stângă îti aduc ofranda.) 

Brusc, Mike Ryerson sări în groapă şi începu să dea 
pământul la o parte cu mişcări sălbatice, aruncând ţărâna în 
sus şi afară din groapă în explozii întunecate la culoare. In 
cele din urmă, lama lopeţii izbi lemnul sicriului şi el începu să 
şteargă şi restul de ţărână de pe capac, aruncând-o pe 
margini şi apoi se aşeză în genunchi pe coşciug şi izbi 
urechea de alamă a lacătului iar şi iar şi iar. 

La pârâu, broaştele îşi începuseră concertul, în umbre 
cânta un caprimulg şi undeva în apropiere nişte rîndunici-de- 
noapte îşi înălţau trilul ascuţit spre cer. 

Șapte fără zece. 

Ce fac eu aici? se întrebă. Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce fac eu aici? 

Stătea în genunchi pe capacul sicriului şi încerca să se 
gândească... Însă ceva din străfundurile minţii sale îl îndemna 
să se grăbească, pentru că soarele se grăbea să asfinţească... 

Întunericule, n-ai să mă prinzi aici. 

Ridică lopata deasupra umărului şi izbi încă o dată lacătul. 
Îl sparse. 

Îşi ridică privirea o clipă, într-o ultimă sclipire de luciditate. 
Chipul murdar de pământ şi sudoare, ochii desluşindu-i-se ca 
nişte cercuri albe, uriaşe. 

Luceafărul scânteia la sânul cerului. 

Gâfâind, ieşi din groapă, se întinse cât era de lung pe 
pământ şi bâjbâi la deschizătoarea capacului. O găsi şi trase. 
Capacul se deschise cu un scrâșnet înfiorător, exact aşa cum 
îşi imaginase că se va întâmpla, descoperind mai întâi doar 
satinul trandafiriu şi apoi un braţ, îmbrăcat în mâneca unui 
costum închis la culoare (Danny Glick fusese înmormântat în 
costumul lui de comuniune), apoi... apoi faţa. 

Respirația lui Mike i se opri în gâtlej. 

Ochii erau deschişi. Exact aşa cum ştia că vor fi. Larg 
deschişi şi aproape deloc sticloşi. Păreau a luci cu un fel de 
viaţă hidoasă în ultima lumină a zilei ce se sfârșea. Faţa 
aceea nu era cuprinsă de paloarea morţii; obrajii păreau 
rumeni, pulsând de viaţă. 

încercă să-şi întoarcă privirea din ochii aceia strălucitori, 
îngheţaţi, care păreau a se uita fix la el, însă nu era în stare. 


Murmură: 
— lisuse... 
Arcul soarelui cobori dincolo de orizont. 


5 


În camera sa, Mark Petrie lucra la un model al monstrului 
lui Frankenstein şi trăgea cu urechea la discuţia părinţilor de 
jos, din salon. Camera lui se afla la al doilea etaj al fermei pe 
care o cumpăraseră pe South Jointer Avenue şi, deşi casa 
avea acum încălzire centrală, etajul al doilea mai avea încă 
vechile grătare de cămin. La începuturile sale, casa fusese 
încălzită de o sobă centrală, aflată în bucătărie, iar grătarele 
de aer cald mențineau o temperatură acceptabilă la etajul al- 
doilea - cu toate că femeia care a locuit pe atunci în această 
casă cu soţul ei, un baptist morocănos, din 1873 până în 
1896, lua cu ea în pat la culcare, o cărămidă fierbinte 
înfăşurată într-o bucată de flanel - însă acum grătarele aveau 
o altă menire. Erau excelente conducătoare de sunet. 

Deşi părinţii lui se aflau la parter, în salon, îi putea auzi la 
fel de clar de parcă ar fi vorbit în faţa uşii sale. 

Odată, când tatăl lui îl prinsese trăgând cu urechea la uşă 
în casa lor cea veche - Mark avea numai şase ani pe atunci - îl 
luase deoparte şi îi spusese un proverb englezesc: Să nu 
asculţi pe la ziduri, dacă nu vrei să fii jignit. Asta însemna, îi 
spusese tatăl lui atunci, că s-ar putea să auzi ceva despre tine 
care să nu-ţi convină. 

Însă mai exista şi un alt proverb. Paza bună trece 
primejdia rea. 

La doisprezece ani, câţi avea acum, Mark Petrie era puţin 
mai scund decât majoritatea colegilor lui şi avea un aspect 
delicat. Insă mişcările lui aveau o graţie şi o agilitate deloc 
obişnuite pentru băieţii de vârsta lui, care par a fi clădiţi 
numai din genunchi şi coate şi zgârieturi şi vânătăi. Avea 
pielea deschisă la culoare, aproape lăptoasă, iar trăsăturile 
lui, care mai târziu vor fi considerate acviline, păreau o idee 
cam prea feminine acum. Aceasta îi provocase neplăceri şi 
înainte de incidentul de la şcoală cu Richie Boddin, şi se 


hotărâse să facă singur faţă problemei. Făcuse o analiză 
temeinică a tuturor datelor. Şi ajunsese la concluzia că 
majoritatea bătăuşilor erau masivi şi urâţi şi neîndemânatici. 
li speriau pe ceilalţi prin faptul că le puteau face rău. Luptau 
murdar. Prin urmare, dacă nu-ţi este teamă că te poţi lovi 
puţin şi dacă eşti pregătit sa lupţi murdar, poţi învinge un 
bătăuş din ăsta. Richie Boddin a fost prima confirmare deplină 
a teoriei sale. Cu bătăuşul de la Şcoala Elementară din Kittery 
reuşise câteva remize (care au constituit un fel de victorie; 
bătăuşul din Kittery, însângerat, însă neînvins, a afirmat în 
faţa tuturor elevilor că el şi Mark Petrie deveniseră cei mai 
buni prieteni. Mark, după părerea căruia bătăuşul din Kittery 
nu era decât un rahat cu mot, nu l-a contrazis. A înţeles că, în 
acele împrejurări, trebuia să fie discret). Nu avea nici un rost 
să încerci să stai de vorbă cu un bătăuş. Bătaia era singura 
limbă pe care toţi Richie Boddin din lume păreau a o înţelege 
şi Mark credea că acesta era unul din motivele pentru care 
lumea mergea atât de prost. In ziua aceea fusese trimis acasă 
de la şcoală şi tatăl lui fusese furios până în clipa când Mark, 
resemnat în faţa inevitabilei bătăi cu cureaua, îi spuse că şi 
Hitler nu fusese nimic altceva decât un alt Richie Boddin. 
Ideea aceasta îl făcuse pe tatăl lui să izbucnească în hohote 
de râs şi chiar şi mama lui chicoti înfundat. Bătaia cu cureaua 
fu uitată. 

Acum June Petrie tocmai spunea: 

— Crezi că l-a afectat, Henry? 

— E greu... de spus. 

Şi Mark ştiu după pauza făcută că tatăl lui îşi aprinsese 
pipa. 

— Nu lasă să se vadă nimic. 

— Şi totuşi, apele line sapă adânc. 

Se opri. Mama lui spunea întotdeauna lucruri ca „apele 
line sapă adânc", sau „este un drum lung, lung, lung fără nici 
o răscruce." îi iubea foarte mult pe amândoi, însă erau 
momente când păreau la fel de plictisitori ca şi cărţile in-folio 
de la bibliotecă... şi la fel de prăfuiţi. 

— Veneau să-l vadă pe Mark, continuă ea. Să se joace cu 
trenuleţul lui... şi acum unul a murit şi celălalt a dispărut! Nu 
te amăgi singur, Henry. Copilul simte ceva. 


— E cu picioarele pe pământ, spuse domnul Petrie. Orice 
ar simţi, sunt sigur că este stăpân pe el. 

Mark lipi de umăr braţul stâng al monstrului lui 
Frankenstein. Era un model fluorescent special care lucea 
verde în întuneric, la fel ca statueta înfățișându-l pe lisus pe 
care o primise la ora de religie de duminică de la şcoala din 
Kittery pentru că învățase pe de rost Psalmul 119. 

— Câteodată mă gândesc că ar fi trebuit să mai avem un 
copil, spunea acum tatăl lui. Printre altele ar fi fost bine şi 
pentru Mark. 

Şi mama lui, pe un ton şiret: 

— Nu că nu am fi încercat, dragul meu. 

Tatăl lui mormăi aprobator. 

Urmă o pauză lungă în discuţie. Ştia că tatăl său răsfoieşte 
The Wall Street Journal. Şi, fără doar şi poate că mama sa ţine 
în poală un roman de Jane Austin sau de Henry James. Le 
recitea întruna şi Mark nu putea pricepe în ruptul capului ce 
rost avea să citeşti o carte de mai multe ori. Ştiai cum se 
termină. 

— Crezi că e bine să-l lăsăm să se ducă în pădurea din 
spatele casei? întrebă curând mama lui. Se spune că pe 
undeva pe acolo sunt nisipuri mişcătoare. 

— La mile distanţă de aici. 

Mark se relaxă puţin şi lipi şi celălalt braţ al monstrului. 
Avea un set întreg de monştri din plastic, al căror aranjament 
îl schimba de fiecare dată când adăuga câte un element nou. 
Era un set frumuşel. Danny şi Ralphie tocmai veneau să-l 
vadă în seara aceea când... s-a întâmplat ce s-a întâmplat. 

— Cred că e în regulă, spuse tatăl său. Sigur, nu după 
lăsarea întunericului. 

— Eh, sper să nu aibă coşmaruri din cauza ceremoniei 
îngrozitoare de azi de la cimitir. 

Mark şi-l închipui pe tatăl său ridicând din umeri: 

— Tony Glick... ce nefericire. Însă moartea şi durerea sunt 
parte din viaţă. Ar fi timpul să se obişnuiască cu gândul ăsta. 

— Poate. 

Ce urma acum? se întrebă. Copilul este tatăl omului, 
probabil. Sau copacul ia forma ramurilor sale. Mark lipi 
monstrul pe postamentul lui care reprezenta un mormânt cu 


o lespede funerară înclinată. 

— Chiar şi în amiaza vieţii suntem tot în moarte. Însă s-ar 
putea ca eu să am coşmaruri. 

— Da? 

— Oricât de îngrozitor sună, trebuie să mărturisesc că 
domnul Foreman este un artist. Copilul părea că doarme. Că 
în orice clipă ar fi putut să deschidă ochii şi să caşte şi... nu 
înţeleg de ce le place unora să se tortureze cu slujba în faţa 
sicriului deschis. E... păgân. 

— Ei, gata, s-a isprăvit. 

— Da, aşa cred. E băiat bun, nu-i aşa, Henry? 

— Mark? Cel mai bun. 

Mark zâmbi. 

— E ceva la televizor? 

— Să văd. 

Pe Mark nu-l mai interesă să asculte în continuare; 
discuţia serioasă se terminase. Îşi puse monstrul pe pervazul 
ferestrei, să se usuce şi să se întărească. Peste vreo 
cincisprezece minute, mama sa îi va striga să se pregătească 
de culcare. Işi scoase pijamaua din sertarul de sus al scrinului 
şi începu să se dezbrace. 

De fapt, mama lui îşi făcea griji inutile în legătură cu 
moralul lui, care nu era deloc plăpând. Şi nici nu avea vreun 
motiv să fie aşa; era un băiat normal în toate privinţele, mai 
puţin spiritul lui economic şi mişcările lui graţioase. Familia sa 
aparţinea păturii superioare a clasei mijlocii, cu posibilităţi de 
a urca şi mai mult pe scara socială, iar căsătoria părinţilor lui 
era trainică. Se iubeau cu ardoare, chiar dacă îşi manifestau 
dragostea într-un mod prea puţin romantic. Nu exista nici o 
traumă importantă în viaţa lui Mark. Cele câteva încăierări de 
la şcoală nu-l marcaseră. Se înţelegea bine cu semenii lui şi, 
în general, avea aceleaşi dorinţe ca aceştia. 

Ceea ce îl deosebea însă de ceilalţi era un rezervor de 
sânge rece, de detaşare în faţa evenimentelor. Nimeni nu îi 
cultivase această trăsătură; părea că se născuse aşa. Când 
cățelul lui, Chopper, fusese lovit de o maşină, a insistat să 
meargă cu mama lui la veterinar. Şi când veterinarul a spus: 
Trebuie să adormim cățelul, băiete. Inţelegi de ce? Mark a 
spus: Nu ai de gând să-l adormi. Ai să-l omori, nu-i aşa? Şi 


veterinarul a răspuns că aşa e. Mark i-a spus să facă ce 
trebuia să facă, însă mai întâi l-a sărutat pe Chopper. l-a părut 
rău, însă nu a plâns şi nici nu-i puteai ghici lacrimile reţinute. 
Mama lui a plâns, însă după trei zile aproape că îl uitase pe 
Chopper, în timp ce pentru Mark amintirea câinelui era la fel 
de vie. La asta servea să-ţi înghiţi plânsul. Plânsul era ca 
atunci când vomitai totul pe jos. 

A fost şocat de dispariţia lui Ralphie Glick şi apoi iarăşi de 
moartea lui Danny, însă nu s-a speriat. Auzise pe cineva la 
magazin zicând că probabil că un pervers sexual l-a prins pe 
Ralphie. Mark ştia ce erau perverşii. Îţi făceau ceva până li se 
înmuiau ouăle şi când terminau te sugrumau (în cărţile cu 
benzi desenate tipul care e strâns de gât face întotdeauna 
Arrrgggh) şi te îngropau într-o mină părăsită sau sub 
scândurile unui şopron părăsit. Dacă ar fi să se întâlnească cu 
un pervers din ăştia care ar încerca să-l momească cu o 
bomboană, l-ar lovi cu piciorul în coaie şi ar fugi ca din puşcă. 

— Mark? se auzi vocea mamei sale plutind până în camera 
lui. 

— Prezent, spuse şi zâmbi din nou. 

— Nu uita să te speli şi pe urechi. 

— Nu uit. 

Cu aceleaşi mişcări agile şi graţioase, cobori să-şi sărute 
părinţii şi să le spună noapte bună, aruncând înainte de a ieşi 
din cameră o privire înspre masa unde monştrii săi stăteau 
nemişcaţi în scena pe care o compusese: Dracula, cu gura 
deschisă, arătându-și colții cei lungi, ameninţa o tânără fată 
care zăcea pe pământ, în timp ce Doctorul cel Nebun 
schingiuia o doamnă pe roata de tortură iar Domnul Hyde se 
furişa în spatele unui bătrân care se îndrepta spre casă. 

Dacă înţelegea ce este moartea? Sigur. Moartea este 
atunci când te prind monștrii. 


6 


La ora opt şi jumătate, Roy McDougall ajunse cu maşina în 
faţa rulotei sale. Incercă de două ori motorul bătrânului său 
Ford şi apoi îl opri. Planetara de-abia dacă mai ţinea, semna- 


lizatoarele nu funcționau şi luna următoare trebuia să-i facă 
revizia tehnică. Ce mai maşină. Ce mai viaţă. Copilul urla 
înăuntru şi Sandy ţipa la el. Ce mai căsnicie fericită. 

leşi din maşină şi se împiedică de una din dalele pe care le 
adusese de vara trecută ca să-şi pietruiască aleea din faţa 
rulotei. 

— Căcat, bombăni, uitându-se înciudat la bucata de piatră 
şi frecându-şi fluierul piciorului. 

Era cam beat. leşise din schimb la ora trei şi de atunci bea 
la barul lui Dell cu Hank Peters şi Buddy Mayberry. In ultima 
vreme Hank era cam risipitor şi părea că ar avea de gând să- 
şi bea toată agoniseala, cât o mai fi fost şi asta. Ştia ce părere 
are Sandy despre prietenii lui. Ei, las-o să stea cu curu' în sus. 
Ce-i treaba asta să-i scoţi pe nas omului tău cele câteva beri 
pe care le bea sâmbăta şi duminica după ce se cocoşează 
toată săptămâna cu târnăcopul ăla afurisit - ba chiar mai 
munceşte şi în zilele libere ca să scoată un ban în plus. Şi cine 
se credea ea să se dea aşa mare? Stătea toată ziua acasă 
fără vreo altă treabă decât să aibă grijă de rulotă, şi să 
pălăvrăgească cu poştaşul şi să îl păzească pe ăla mic să nu 
intre în cuptor. Oricum, în ultimul timp nu l-a păzit prea bine. 
Mai zilele trecute copilul a căzut de pe masă când îl schimba. 

Și tu unde erai? 

Îl tineam, Roy. Da' se zbate aşa tare. 

Se zbate. Mda. - 

Fumegând încă, ajunse în faţa uşii. II durea piciorul unde 
se lovise. Nu că e/i-ar fi păsat. Aşa, deci, ce făcea ea toată 
ziua în timp ce el îşi dădea sufletul pentru băşina aia 
nenorocită de maistru? Citea reviste şi mânca vişine în 
ciocolată sau se uita la filme lacrimogene la televizor şi 
mânca vişine în ciocolată sau trăncănea cu prietenele ei la 
telefon şi mânca vişine în ciocolată, îi ieşiseră coşuri şi pe 
fund şi pe față. Curând n-o să mai fie în stare sa le mai 
deosebească. 

Împinse uşa şi intră. 

Ce văzu avu darul să-l trezească imediat, scena croindu-şi 
drumul până în mintea lui printre norii de bere, ca o lovitură 
dată cu o funie udă: copilul, gol, urla şi îi curgea sânge din 
nas; Sandy îl ţinea, iar mânecile bluzei îi erau mânjite cu 


sânge. Îl privi peste umăr şi chipul i se schimonosi de uimire 
şi de teamă. Scutecele erau aruncate pe jos. 

Randy, căruia încă nu-i trecuseră vânătăile de la ochi, îşi 
ridicase mânuţele într-un soi de rugăminte fără vorbe. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă încet Roy. 

— Nimic, Roy. A... 

— L-ai bătut, spuse el cu voce voalată. N-a stat liniştit ca 
să-i schimbi scutecele şi l-ai plesnit. 

— Nu, zise ea repede. A căzut şi s-a lovit la nas, atâta tot. 
Atâta tot. 

— Ar trebui să te bat până te caci pe tine, spuse el. 

— Roy, s-a lovit la nas... 

Umerii i se cocârjară: 

— Ce e de mâncare? 

— Chiftele. Le-am ars, spuse ea arţăgoasă şi-şi scoase 
bluza din pantaloni ca să-l șteargă pe Randy la nas. Aşa, Roy 
îi observă colacul de grăsime din jurul taliei. N-a mai slăbit 
după ce a născut. Nu i-a mai păsat să se îngrijească. 

— Fă-l să tacă. 

— Dar nu... 

— Fă-l să tacă! zbieră Roy şi Randy, care tocmai se 
potolise şi doar se mai smiorcăia puţin, începu din nou să 
urle. 

— O să-i dau biberonul, zise Sandy şi se ridică. 

— Şi adu şi mâncarea mea. 

Incepu să-şi scoată jacheta. 

— lisuse, ce mizerie e în casa asta. Ce faci toată ziua, te 
fuţi? 

— Roy! 

Părea şocată. Apoi se hlizi. Izbucnirea ei nebunească de 
furie la adresa copilului care nu voia să stea nemişcat ca să-i 
poată prinde scutecele părea acum îndepărtată, învăluită în 
ceaţă. Era ca şi când ar fi citit-o într-una din revistele cu 
foiletoane sau într-un roman. 

— Adu-mi mâncarea şi la ordine pe aici. 

— Bine. Bine, sigur. 

Scoase biberonul din frigider şi îl puse pe Randy în ţarc. 
Copilul începu să sugă apatic, uitându-se când la tatăl, când 
la mama sa, cu ochi de animal încolţit. 


— Roy? 

— Hmmm? Ce? 

— S-a terminat. 

— Ce? 

— Ştii tu ce. Vrei s-o facem? în seara asta? 

— Sigur, spuse. Sigur. Şi gândi iarăşi: Ce mai viaţă. Ce mai 
viaţă grozavă. 


7 


Când sună telefonul, Nolly Gardener asculta muzică 
rock'n'roll la postul WLOB şi pocnea din degete în ritmul 
melodiei. Parkins lăsă din mână rebusul pe care îl dezlega şi îi 
zise: 

— Fă-l mai încet, Nolly. 

— Sigur, Park. 

Nolly micşoră volumul radioului, însă continuă să 
pocnească din degete. 

— Alo? spuse Parkins. 

— Şeriful Gillespie? 

— Da. 

— Sunt agentul Tom Hanrahan, domnule. Avem 
informaţiile pe care le-aţi cerut. 

— Mulţumesc pentru promptitudine. 

— Dar nu avem prea multe indicii. 

— Nu face nimic, zise Parkins. Ce aţi aflat? 

— Ben Mears a făcut subiectul unei anchete în urma unui 
accident mortal în statul New York, în mai 1973. Nu a fost pus 
sub învinuire. Accident de motocicletă. A murit soţia lui, 
Miranda. Martorii au spus că nu avea viteză mare şi testele au 
dovedit că nu băuse. Se pare că a alunecat. Are simpatii 
politice de stânga. A participat la un marş pentru pace în 
1966 în Princeton. A vorbit la un miting pacifist în Brooklyn în 
1967. Participă la alte marşuri la Washington în 1968 şi 1970. 
E arestat în timpul unui marş pentru pace la San Francisco în 
noiembrie 1971. Atât cunoaştem despre el. 

— Altceva? 

— Kurt Barlow, Kurt se scrie cu „K". Britanic naturalizat. 


Născut în Germania, a fugit în Anglia în 1938, în aparenţă, ca 
să scape de urmărirea Gestapo-ului. Nu am putut avea acces 
la dosarele lui de dinainte de acea perioadă, dar probabil că 
are în jur de şaptezeci de ani. Numele lui adevărat este 
Breichen. Din 1945 se ocupă la Londra de import-export, însă 
nu prea apare în public. Cam tot atunci Straker i-a devenit 
asociat şi Straker pare a fi persoana care încheie afacerile cu 
clienţii. 

— Da? 

— Straker este englez prin naştere. Cincizeci şi opt de ani. 
Tatăl lui a fost tâmplar în Manchester. Se pare că i-a lăsat 
ceva bani fiului său şi Straker al dumneavoastră s-a descurcat 
foarte bine la rândul lui. Cu optsprezece luni în urmă, 
amândoi au făcut cerere de viză pentru o şedere mai 
îndelungată în Statele Unite. Asta este tot ce avem. Cu 
excepţia faptului că se bănuieşte că sunt homosexuali. 

— Mda, spuse Parkins şi oftă. Cam aşa m-am gândit şi eu. 

— Dacă mai aveţi nevoie de ceva, putem să ne interesăm 
la CIA sau la Scotland Yard dacă mai ştiu ceva despre cei doi 
negustori. 

— Nu, e bine aşa. 

— Apropo, nu e nici o legătură între Mears şi ceilalţi doi. 
Decât dacă nu o ascund foarte bine. 

— Bine. Mulţumesc. 

— Asta e munca noastră. Dacă mai aveţi nevoie de ajutor, 
luaţi legătura cu noi. 

— Aşa voi face. Mulţumesc încă o dată. 

Puse receptorul la loc în furcă şi îl privi gânditor. 

— Cine a fost, Park? îl întrebă Nolly în timp ce făcea 
radioul mai tare. 

— Excellent Cafe. Nu au şuncă. N-au decât caşcaval la 
capac şi salată de ouă. 

— Am nişte magiun de zmeură în sertar, dacă vrei. 

— Nu, mersi, spuse Parkins şi oftă din nou. 


8 


Groapa de gunoi încă mai ardea înăbuşit. 


Pe marginea ei se plimba Dud Rogers, adulmecând 
parfumul gunoaielor fumegânde. Sub tălpi sfărâma bucăţi de 
sticlă şi la fiecare pas răspândea praf negru de cenuşă. In 
ţinutul nemărginit al gropii cu gunoaie, un foc mare de 
cărbuni se înteţea sau părea gata să se stingă, în funcţie de 
capriciile vântului, amintindu-i de un ochi mare şi roşu care se 
închide şi deschide... ochiul unui uriaş. Din când în când se 
auzea sunetul înăbuşit al câte unei explozii când, din cauza 
căldurii, plesnea câte un tub de deodorant sau câte un bec. 
Dimineaţă, când aprinsese focul, au ieşit o mulţime de 
şobolani din groapă, mai mulţi decât văzuse el vreodată. A 
împuşcat vreo treizeci, până când pistolul i s-a înfierbântat 
atât de tare, că a trebuit să se oprească. Ticăloşii erau foarte 
mari, unii aveau chiar peste jumătate de metru din vârful 
cozii până la bot. Ciudat cum numărul lor părea să crească 
sau să se micşoreze în funcţie de an. Poate că era ceva în 
legătură cu vremea. Dacă o ţineau tot aşa, va trebui să 
înceapă să împrăştie otravă prin groapă, chestie pe care nu a 
mai făcut-o din 1964. 

Chiar acum, un şobolan se târa pe sub una din caprele 
galbene pentru tăiat lemne pe care le folosea ca stavile 
înaintea focului. 

Dud scoase pistolul, îndepărtă siguranţa, ţinti şi trase, 
împuşcătura stârni praful în faţa şobolanului, împrăştiindu-i-l 
pe blană însă acesta, în loc să o ia la sănătoasa, se ridică pe 
picioarele din spate şi se uită la el, cu ochii ca nişte mărgele, 
sclipind roşiatici în lumina focului. Christoase, da' chiar că 
aveau tupeul! 

— Pa şi pusi, domnule Şobolan, spuse Dud şi ţinti mai 
atent. Poc. Şobolanul căzu pe o parte şi începu să se 
zvârcolească. Dud se duse într-acolo şi îl izbi cu gheata grea. 
Respirând sacadat, şobolanul încercă sa muşte pielea 
tăbăcită... 

— Ticălosule, spuse cu blândeţe Dud şi-i zdrobi capul. 

Se lăsă pe vine ca să-şi admire opera şi se pomeni că se 
gândește la Ruthie Crockett, cea care nu purta sutien. Când 
era îmbrăcată cu una din bluzele alea tricotate care se lipesc 
de corp, îi puteai desluşi fără probleme sfârcurile, întărite de 
frecarea cu lâna şi dacă un bărbat punea mâna pe ţâţele 


astea şi le freca puţintel, puţintel numai, o târâtură ca ea ar 
exploda ca o bombă... 

Ridică şobolanul ţinându-l de coadă şi-l legănă ca pe un 
pendul. 

— Ei, Rithie, cum ţi-ar plăcea să-l găseşti pe bătrânu' 
nenea Şobolanu' în penaru' tău? 

Il amuză nespus această idee cu dublu sens neintenţionat 
şi scoase un chicotit piţigăiat, în timp ce capul său atât de 
ciudat poziţionat pe umeri i se mişcă în toate părţile. 

Aruncă şobolanul departe în groapă. Tocmai când îşi lua 
elan, surprinse cu coada ochiului o siluetă - o siluetă înaltă, 
foarte subţire, cam la cincizeci de paşi la dreapta. 

Dud îşi şterse palmele de pantalonii verzi, şi-i ridică mai 
bine şi se îndreptă într-acolo. 

— Groapa-i închisă, domnu'. 

Bărbatul se întoarse înspre el. Chipul care i se arătă în 
lucirea roşiatică a focului care murea părea adâncit în 
gânduri. Pomeţii erau înalţi, părul alb, pieptănat pe spate, 
brăzdat de şuviţe de un cenuşiu de metal, care îi dădeau un 
aspect ciudat de viril. Fruntea înaltă, ca de ceară, îl făcea să 
semene cu unul din curiştii ăia de pianişti care cântă numai 
muzică clasică. Ochii îi reţinuseră strălucirea roşie a 
jăratecului şi păreau congestionaţi. 

— Nu mai spuneţi? spuse politicos necunoscutul, şi 
cuvintele lui, deşi perfect rostite, aveau un accent slab. 

Probabil că tipu' ăsta era franţuz sau neamţ sau bozgor. 

— Am venit să privesc focul. Este minunat. 

— Mda, zise Dud. Eşti de p-acilea? 

— Da, sunt un locuitor de dată recentă al frumosului 
dumitale oraş. Impuşti mulţi şobolani? 

— Mda, destui. In ultima vreme p-acilea e milioane de pui 
d-ăştia de curvă. la zii, nu eşti tipu' ăla care a cumpărat 
hardughia lu' Marsten? 

— Răpitori, spuse bărbatul încrucișându-și mâinile la 
spate. Dud observă cu uimire că tipu' era înţolit la patru ace, 
în costum, vestă şi toate cele. 

— lubesc nespus răpitorii de noapte. Şobolanii... 
bufniţele... lupii. Există lupi în regiunea aceasta? 

— Nu, zise Dud. Acu' vreo doi ani un gagiu din Durham a 


împuşcat un coiot. Şi mai e şi o haită de câini sălbatici care 
omoară căprioare... 

— Câini... spuse străinul şi făcu un gest plin de dispreţ. 
Animale meschine, care se sperie şi urlă la auzul unui pas 
străin. Bune doar să schelălăie şi să umble în patru labe. La 
canal cu ele, zic eu. La canal cu ele! 

— Niciodată nu mi-am pus problema în felul ăsta, spuse 
Dud, făcând un pas şovăielnic înapoi. Mi s-a părut întotdeauna 
că-i bine să ai pe cineva care, ştii, să-ţi iasă în întâmpinare şi 
să se bucure, însă duminicile groapa se închide la şase şi acu' 
e noua juma'... 

— Sigur că da. 

Şi totuşi, străinul nu făcu nici un gest care să arate că ar fi 
dorit să plece. Dud se gândi că o luase înaintea celorlalţi din 
oraş. Toţi voiau să ştie cine e în spatele tipului ăla, Straker, şi 
el era primul care afla - poate, în afară de Larry Crockett - 
cine conducea întreaga afacere. Data viitoare, când o să 
coboare să cumpere cartuşe de la George Middler, ăla cu 
mecla ca un cur belit, o să spună, ca din întâmplare: L-am 
cunoscut pe tipu ' ăla nou mai serile trecute. Cine? O, ştii 
cine. Tipu' ăla care a luat Casa lu’ Marsten. Drăguţ tip. 
Vorbeşte ca un bozgor. 

— Sunt ceva strigoi în casa aia veche? întrebă când 
celălalt nu dădea semne că ar vrea să-şi mişte fundu' de 
acolo. 

— Strigoi! zâmbi celălalt şi zâmbetul său îi îngheţă inima 
lui Dud. Aşa ar fi zâmbit şi un şarpe cu clopoței. - Nu, nu sunt 
strigoi. 

Accentuase ultimul cuvânt, de parcă în casă ar fi fost 
altceva, ceva chiar mai rău decât strigoii. 

— Eh... e târziu şi... chiar că ar trebui să pleci acu', 
domnu'... 

— Dar conversaţia dumitale este atât de încântătoare, 
spuse celălalt şi, pentru prima dată, se întoarse complet cu 
faţa la Dud şi îl privi drept în ochi. îndepărtați mult unul de 
celălalt, ochii lui încă mai erau încercuiți de lucirea 
morocănoasă a focului de gunoaie. Cu nici un chip nu putea 
să-şi desprindă privirea din ei, deşi nu era politicos să se 
holbeze aşa. 


— Nu te superi dacă mai discutăm puţin, nu? 

— Nu, cred că nu. 

Vocea lui Dud venea, parcă, de foarte departe. 

Ochii aceia păreau că se lărgesc, cresc până când devin 
două gropi uriaşe şi negre, mărginite de flăcări, gropi în care 
puteai să cazi şi să te îneci. 

— Mulţumesc, zise. Spune-mi... te deranjează cocoaşa la 
lucru? 

— Nu, răspunse Dud, simțind că pluteşte încă foarte 
departe. Un gând firav îi trecu prin minte: Să fiu al naibii dacă 
nu mă hipnotizează. Ca tipu' ăla de la Târgu' din Topsham... 
cum îl chema? Domnu' Mephisto. Te adormea şi te punea să 
faci tot felu' de chestii nostime - să cotcodăcești ca o găină, 
sau să ţopăi ca un câine, sau să povesteşti ce ţi s-a întâmplat 
în ziua când ai împlinit şase ani. L-a hipnotizat pe bătrânu' 
Reggie Sawyer şi, mamă, ce-am mai râs... 

— Sau te incomodează în alt fel? 

— Nu... păi... Îl privi în ochi, fascinat. 

— Ei, haide, haide, îl ademeni cu blândeţe vocea celuilalt. 
Suntem prieteni, doar, nu? Vorbeşte, spune-mi. 

— Păi... fetele... ştii, fetele.... 

— Bineînţeles, îl mângâie vocea. Fetele râd de tine, nu-i 
aşa? Nu-ţi cunosc bărbăţia. Puterea. 

— Aşa e, şopti Dud. Râd. £a râde. 

— Cine este această ea? 

— Ruthie Crockett. Ea... ea... 

Gândul îi zbură din minte. Îl lăsă să zboare. Nu conta. Nu 
mai conta nimic decât această pace. Această pace răcoroasă 
şi desăvârșită. 

— Probabil că face şi glume? Chicoteşte? îşi dă coate cu 
prietenele când treci pe stradă? 

— Da... 

— Dar o vrei, insistă vocea. Nu este așa? 

— O, da... 

— O vei avea. Sunt sigur. 

Era ceva.... ceva plăcut în toată povestea asta. | se părea 
că aude de departe voci dulci cântând cântece obscene. 
Clopoţei de argint... chipuri albe... vocea lui Ruthie Crockett. 
Aproape că o putea vedea cum îşi cuprinde ţâţele cu mâinile, 


făcându-le să iasă prin decolteul bluzei tricotate, ca nişte 
globuri albe şi coapte. Şi îi şoptea: Sărută-/e, Dud... muşcă- 
le... suge-le... À 

Era ca şi când s-ar fi înecat. In ochii mărginiţi cu roşu ai 
străinului. 

Şi când acesta se apropie, Dud înţelese totul şi întâmpină 
bucuros ceea ce avea să se întâmple. Şi când simţi durerea, 
aceasta era dulce ca argintul, verde ca balta în adâncuri. 


9 


Mâna îi era nesigură şi, în loc să apuce sticla, degetele o 
răsturnară cu o bufnitură îndesată de pe birou pe covor, unde 
se vărsă, răspândind scotchul bun pe țesătura verde. 

— Căcat! spuse Părintele Donald Callahan şi se aplecă să 
o ridice, înainte de a se goli de tot. Şi de altfel nici nu mai era 
prea multă băutură în ea. O puse, cu ceea ce mai rămăsese 
înăuntru, înapoi pe birou (la distanţă bună de marginea 
acestuia) şi se duse la bucătărie să caute o cârpă sub 
chiuvetă şi o sticlă cu soluţie de curăţat petele. Nu se cădea 
ca doamna Curless să găsească o pată de scotch lângă 
piciorul mesei lui de lucru. Era mult prea mult să-i suporte 
privirile blânde, compătimitoare în dimineţile lungi, pline de 
nisip în ochi, când se simţea puţin deprimat... 

Mahmur, vrei să zici. 

Da, mahmur, foarte bine. Hai să spunem măcar o dată şi 
adevărul. Cunoaşte adevărul şi te vei elibera. Agaţă-te de 
adevăr. 

Descoperi o sticlă pe care scria E-Vap, iar simbolismul 
acesta fonetic îi aminti de sunetul regurgitării violente („E- 
Vap!" croncăni beţivanul cel bătrân, din care mâncarea 
înghițită la prânz explodă cu putere şi pe gură şi pe fund) şi o 
duse în birou. Nu se clătina deloc. Aproape deloc. la priveşte, 
o să merg drept pe linia de demarcaţie până la semafor. 

Callahan avea vârsta impunătoare de cincizeci şi trei de 
ani. Păr ca argintul, ochi irlandezi, albaştri, cu privire directă 
(acum plini de pete micuţe şi roşii) înconjurați de riduri de râs, 
gură fermă, bărbie uşor despicată, încă şi mai fermă. Erau 


dimineţi când se uita în oglindă şi se gândea că, atunci când 
va împlini şaizeci de ani, va renunţa la preoţie, se va duce la 
Hollywood şi se va angaja ca dublura lui Spencer Tracy. 

— Părinte Flanagan, unde eşti, când avem nevoie de tine? 
mormăi şi se aplecă deasupra petei. Se uită cruciş, încercând 
să desluşească instrucţiunile de pe eticheta sticlei şi turnă 
două căpăcele cu soluţie E-Vap peste pată. Imediat, aceasta 
deveni albă şi începu să bolborosească. Alarmat, Callahan 
urmări procesul şi consultă din nou eticheta. 

— Pentru pete uscate, citi tare, cu vocea-i plină, ce 
rostogolea maiestuos cuvintele, voce care l-a făcut să fie atât 
de bine primit în parohie după proteza tremurândă a bietului 
şi bătrânului Părinte Hume. 

— ... lăsaţi să acţioneze şapte până la zece minute. 

Se întoarse la fereastra biroului, care dădea în strada Elm 
cu biserica St. Andrew, în capăt. 

Ei, ei, gândi. lacătă-mă-s, duminică seara şi iarăşi beat. 

lartă-mă, Doamne, căci am păcătuit. . 

Dacă o luai încetişor şi continuai să lucrezi (în lungile sale 
seri solitare, Părintele Callahan lucra la însemnările lui). Lucra 
la aceste însemnări de aproape şapte ani în vederea publicării 
unei cărţi despre biserica catolică în New England, însă acum 
bănuia că niciodată această carte nu va fi scrisă. De fapt, 
problema lui cu băutura şi însemnările au apărut cam la 
aceeaşi dată. Geneza 1:1- „La începuturi a fost scotchul şi 
Părintele Callahan a spus: Să se facă însemnările"; deci, dacă 
o luai încetişor şi continuai să lucrezi - la ce lucrai - aproape 
că nu-ţi dădeai seama de beţia care se dezvolta mult prea 
încet. |ţi puteai chiar educa mâna să nu mai simtă cum scade 
greutatea sticlei. 

A trecut cel putin o zi de la ultima mea spovedanie. 

Era unsprezece şi jumătate. Privind pe fereastră, nu zărea 
decât întunericul uniform. Doar în faţa bisericii, un felinar 
arunca pe asfalt o pată rotundă de lumină. Dintr-o clipă în 
alta, Fred Astaire va apărea acolo dansând, îmbrăcat în frac, 
cu joben, ghetre şi pantofi albi învârtind un baston. Este 
întâmpinat de Ginger Rogers. Valsează împreună pe melodia 
„M-a cuprins iar tristeţea cosmică E-Vap". 

Işi lipi fruntea de geam, iar trăsăturile sale frumoase care, 


din anumite puncte de vedere, au constituit blestemul lui, se 
ofiliră într-o mască de oboseală uluită. 

Sunt beat şi sunt un preot mizerabil, Doamne. 

În spatele pleoapelor închise vedea acum bezna confesio- 
nalului, simţea cum degetele-i trag ferestruica şi cum ridică 
jaluzelele de pe toate secretele sufletului omenesc; simţea 
mirosul stranelor, vopsea şi catifea veche, simţea mirosul de 
transpiraţie al bătrânilor, simţea gust de lacrimi în propria-i 
salivă. 

lartă-mă, Doamne, (am lovit remorca fratelui meu, mi-am 
bătut nevasta, m-am uitat pe furiş pe fereastra doamnei 
Sawyer când se dezbrăca, am minţit, am înşelat, am avut 
gânduri desfrânate, am, am, am) căci am păcătuit. 

Deschise ochii. Fred Astaire nu apăruse încă. Când va bate 
miezul nopţii poate. Oraşul lui dormea. Mai puţin... 

Îşi ridică privirea. Da, luminile erau aprinse acolo. 

Îşi aminti cum fata lui Bowie - nu, McDougall, acum o 
chema McDougall - îi spunea gâfâind cu vocea ei micuță că și- 
a bătut copilul şi când el a întrebat-o cât de des, a simţit 
(aproape a auzit) cum îi zbârnâie motoraşul în minte, 
înmulţind cinci cu doisprezece sau o sută cu doisprezece. 
Tristă scuză pentru o fiinţă omenească. El îi botezase copilul. 
Randall Fratus McDougall. Conceput pe bancheta din spate a 
maşinii lui Royce McDougall, probabil în timpul celui de-al 
doilea spectacol la cinematograful în aer liber. Un lucrușor 
care ţipa cât îl ţineau plămânii. Se întrebă dacă ea ştie sau 
bănuieşte măcar cât de multă plăcere i-ar face să se întindă 
prin ferestruică şi să-i apuce cu amândouă mâinile sufletul 
care i se frământa şi să-l strângă tare, tare până ar fi urlat de 
durere. Penitenţa ta este să te dai de șase ori cu capul de 
pereţi şi să primeşti un şut zdravăn în fund. Mergi pe calea ta 
şi nu mai păcătui. 

— Ce plictiseală, spuse. 

Însă în confesional era şi altceva în afară de plictiseală; nu 
doar aceasta îl dezgustase şi îl împinsese înspre clubul cu din 
ce în ce mai mulţi membri: Asociaţia Preoţilor Catolici ai 
Sticlei şi Cavaleri ai Cocotelor. Era zumzăitul monoton, 
lugubru, al motorului bisericii care rostogoleşte toate păcatele 
mărunte prin stăvilarul său nesfârșit înspre porţile raiului. Era 


recunoaşterea tradiţională a răului făcută de o biserică 
preocupată acum mai mult cu răul din viaţa socială; ispăşire 
prin numărarea mătăniilor pentru doamnele în vârstă ai căror 
părinţi au vorbit limbi europene. Era prezenţa răului în 
confesional, la fel de reală ca şi mirosul de catifea veche, însă 
era un rău stupid, imbecil, faţă de care nu există nici îndurare 
nici refugiu. Pumnul care zdrobeşte faţa bebeluşului, 
briceagul care sfâșie cauciucurile, încăierarea de la bar, 
lamele de ras din merele oferite de Halloween restricţiile 
permanente, insipide pe care mintea omenească e în stare să 
le scuipe din toate contorsionările ei complicate. Domnilor, 
închisori mai bune vor reuşi să vindece această plagă. Poliţişti 
mai buni. Asistenţă socială mai bună. Planificare familială mai 
bună. Tehnici de sterilizare mai bune. Avorturi mai bune. 
Domnilor, dacă smulgem din uter acest făt, când este doar un 
amestec însângerat de picioare şi mâini neformate încă, nu 
va ajunge niciodată să se facă mare şi să ucidă o bătrânică în 
bătaie cu un ciocan. Doamnelor, dacă îl legăm pe acest 
bărbat de un scaun conectat la reţeaua electrică şi îl prăjim 
ca pe un cotlet de porc în cuptorul cu microunde, nu va mai 
avea niciodată ocazia să schingiuiască şi să omoare băieţi. 
Concetăţeni, dacă această lege a eugeniei "(Eugenie = teorie care 
preconizează ameliorarea calităţilor biologice umane prin măsuri genetice.) este aprobată vă 
garantez că niciodată... 

Căcat. 

De câtăva vreme, poate chiar de vreo trei ani, adevărul 
stării sale îi devenise tot mai limpede. Câștigase claritate şi 
contrast, aidoma unui film nefocalizat care este reglat iar şi 
iar, până ce fiecare contur este precis şi bine definit. Dorise 
cu înverşunare să aibă un ţel. Preoţii mai tineri le aveau pe 
ale lor: discriminarea rasială, emanciparea femeilor, chiar şi 
emanciparea homosexualilor; sărăcia, nebunia, nerespectarea 
legii. II făceau să se simtă rău. Singurii preoţi conştienţi de 
problemele sociale în prezenţa cărora se simţea în largul lui 
erau cei care militaseră împotriva războiului din Vietnam. 
Acum, când cauza lor se demodase, se întâlneau şi povesteau 
despre marşurile şi mitingurile la care participaseră, aşa cum 
perechile căsătorite de multă vreme povestesc despre luna 
de miere sau despre prima călătorie cu trenul. Însă Callahan 


nu era un preot nou; dar nu era nici unul vechi. Se pomenise 
distribuit în rolul unui tradiţionalist care nu mai putea avea 
încredere în postulatele fundamentale. Voia să conducă un 
batalion în armata - cui? a lui Dumnezeu, a binelui a dreptăţii 
(nume pentru acelaşi lucru) în lupta împotriva RAULUI. Voia 
să rezolve problemele adevărate şi să traseze strategia de 
luptă şi mai dă-le-ncolo de patrulări în frig în faţa pieţelor ca 
să împrăștii manifeste despre boicotul lăptucilor sau despre 
greva strugurilor. Voia să vadă cum este învins RAUL, cu 
linţoliul lui de minciună. Voia să-i vadă clar fiecare trăsătură. 
Voia să se lupte cu el cu mâinile goale, aşa cum se luptase 
Muhammad Ali cu Joe Frazier, cum se luptaseră celții cu 
saxonii, lacob cu îngerul. Voia ca lupta lui să fie pură, 
neîntinată de politica ce cocoşează orice problemă socială ca 
un frate siamez deformat. Voia toate acestea încă de când 
dorise să devină preot şi chemarea o simţise la paisprezece 
ani când s-a entuziasmat de povestea sfântului Ştefan, primul 
martir al Creştinătăţii, care fusese omorât cu pietre şi care, în 
clipa morii, îl văzuse pe Christos. Raiul era pentru el o 
chestiune anostă în comparaţie cu atracţia pe care o 
reprezenta lupta - şi probabil moartea - în slujba lui 
Dumnezeu. 

Însă nu era nici o luptă. Nu erau decât încăierări mărunte, 
lipsite de fermitate. Şi RAUL nu avea doar un chip ci mai 
multe şi toate erau lipsite de expresie şi prea adesea 
pălăvrăgeau vrute şi nevrute până îţi luau minţile. De fapt, a 
fost obligat să ajungă la concluzia că nu există RAU pe lume, 
ci numai rău - sau poate (rău). In clipe ca aceasta bănuia că 
Hitler nu a fost nimic altceva decât un birocrat sadic şi că 
Satana însuşi nu este decât un handicapat mental înzestrat 
cu un rudimentar simţ al umorului - tipul căruia i se pare 
extraordinar de amuzant să hrănească pescăruşii cu bucăţi de 
pâine în care a vârât artificii. 

Măreţele lupte sociale, morale şi spirituale ale veacurilor 
se rezumau, în cele din urmă, la Sandy McDougall, care l-a 
izbit de pereţi pe puștiul ei cu muci la nas, iar copilul acesta 
va creşte şi, la rândul lui, îşi va izbi progenitura de pereţi, într- 
un ameţitor perpetuum mobile; aleluia; mult unt de alune. 
Sfântă şi Preacurată Fecioară Măria, ajută-mă să câștig cursa 


asta de maşini vechi. 

Era mai mult decât plictiseală. Erau înspăimântătoare 
consecinţele pentru orice definire înţeleaptă a vieţii, poate 
chiar şi a raiului. Ce a rămas? O veşnicie de Bingo religios, 
călătorii în căluşei şi rachete multicolore? 

Privi la ceasul de pe perete. Era douăsprezece şi şase 
minute şi nu se zărea nici urmă de Fred Astaire sau Ginger 
Rogers. Nici măcar Mickey Rooney. Însă soluţia E-Vap a avut 
timp să se usuce. Acum o va aspira şi doamna Curless nu se 
va uita la el cu expresia aceea de milă nesfârșită şi viaţa va 
continua. Amin. 


CAPITOLUL ŞAPTE 
MATT 


1 


Marţi, la sfârșitul orei a treia, Matt intră în birou, unde îl 
aştepta Ben Mears. 

— Salut, spuse Matt. Ai venit mai devreme. 

Ben se ridică şi cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. 

— Blestem de familie. Spune-mi, nu-i aşa că puştii ăştia n- 
au de gând să mă mănânce? 

— Nici vorbă, răspunse Matt. Haide. 

Era uşor surprins. Ben se îmbrăcase într-o haină sport 
foarte arătoasă şi avea o pereche de pantaloni gri. Pantofi de 
calitate, care, după cum arătau, nu păreau a fi fost purtaţi 
prea mult. Matt mai invitase şi alţi scriitori la orele lui şi, de 
obicei, aceştia fie că erau îmbrăcaţi în haine obişnuite, ori în 
ceva ieşit din comun. Cu un an în urmă invitase la acest curs 
al lui o poetă destul de cunoscută care tocmai ţinuse o 
conferinţă la Universitatea statului Maine din Portland. 
Doamna în cauză şi-a făcut apariţia în pantaloni de biciclist şi 
pantofi cu tocuri înalte. Era ca şi când subconştientul ei ar fi 
strigat: Uitaţi-vă la mine. Am învins sistemul la propriul lui joc. 
Mă mişc cu viteza vântului. 

Comparându-l pe Ben cu toţi aceştia, admiraţia lui crescu. 


După mai mult de treizeci de ani de activitate la catedră, 
ajunsese sa creadă că nimeni nu poate învinge sistemul şi cu 
atât mai puţin nu poate câștiga jocul şi doar fraierii îşi 
închipuiau că ar putea să aibă vreun avantaj. 

— Drăguţă clădire, spuse Ben, privind în jur, în timp ce 
mergeau pe coridor. Complet diferită de liceul în care am 
învăţat eu. Acolo cam toate ferestrele arătau ca nişte 
crăpături în perete. 

— Prima greşeală, îi atrase Matt atenţia. Nu trebuie să 
spui că este o clădire. Este o „uzină". Tablele sunt 
„instrumente vizuale". lar copiii sunt „Un conglomerat 
omogen coeducaţional de vârstă adolescentină". 

— Ce frumos din partea lor, rânji Ben. 

— Da, nu-i aşa? Ai fost la colegiu, Ben? 

— Am încercat. Arte liberale. Însă la cursuri parcă toată 
lumea încerca să se joace de-a „capturează steagul" într-un 
mod hiperintelectual şi, în plus de asta, cu cât te dădeai mai 
dur, cu atât erai mai cunoscut şi mai apreciat. Am şi căzut la 
examene. Când Conway's Daughter a început să se vândă 
bine, încărcam navete cu sticle de Coca-Cola. 

— Să povesteşti asta copiilor. O să-i intereseze. 

— Îți place să fii profesor? 

— Sigur că-mi place. N-aş fi rămas să mă îngrop aici 
patruzeci de ani, dacă nu mi-ar fi plăcut. 

— Sună clopoţelul, rostogolindu-şi ecourile în coridorul 
pustiu acum, cu excepţia unui singur elev care mergea încet 
pe lângă o inscripţie pe care o săgeată roşie indica direcţia 
spre atelierul de tâmplărie. 

— Cum o duceti cu drogurile aici? întrebă Ben. 

— Avem de toate. Ca orice şcoală din America. Însă copiii 
de aici preferă alcoolul oricărui drog. 

— Nu marijuana? 

— Nu. Nu cred că drogurile sunt o problemă la noi, şi nici 
directorul nu crede asta, mai ales atunci când stă de vorbă în 
mod neoficial şi a luat la bord şi câteva pahare de Jim Beam. 
In plus, se întâmplă să ştiu că propriul nostru consilier de 
orientare profesională, care, între noi fie vorba, e unul din cei 
mai buni în meseria lui, nu e împotriva unei doze mici din 
când în când, după care se duce la film. Am încercat şi eu. 


Efectul e minunat, însă îmi provoacă indigestie acidă. 

— Ai încercat? 

— Sssst, şopti Matt. Pereţii au urechi. Şi uite, aceasta este 
clasa mea. 

— Vai de mine. 

— Nu fi nervos, zise Matt, conducându-l înăuntru. 

— Bună dimineaţa, spuse el unui grup de aproximativ 
douăzeci de elevi care îl priveau curioşi pe Ben. Acesta este 
domnul Ben Mears. 


2 


La început, Ben a crezut că a greşit casa. 

Când Matt Burke l-a invitat la cină, a fost sigur că i-a 
indicat casa cea mică şi cenuşie de lângă cea din cărămidă 
roşie. Însă din aceasta se revărsau torente de muzică 
rock'n'roll. 

Folosi ciocănașul de alamă, lipsit de lustru, nu primi nici 
un răspuns şi bătu din nou. De această dată, volumul muzicii 
fu redus şi o voce, vocea lui Matt, fără îndoială, urlă: 

— E deschis! Intră! 

Ceea ce făcu, privind în jur cu curiozitate. Uşa dădea 
direct într-un salonaş micut, mobilat în stilul inconfundabil 
provenit din magazinele de vechituri şi dominat de un 
televizor Motorola din prima generaţie. Muzica ţâșnea dintr-o 
combină KLH dotată cu două boxe uriaşe. 

Matt ieşi din bucătărie, echipat cu un şorţ în carouri albe şi 
roşii. În jurul lui plutea aroma sosului de spaghete. 

— Scuză-mă pentru zgomotul ăsta, spuse Matt. Sunt niţel 
cam surd. De-aia dau muzica tare. 

— E muzică bună. 

— Sunt un iubitor al rock-ului încă de pe vremea lui Buddy 
Holly. Minunată muzică. Ţi-e foame? 

— Da, zise Ben. Mulţumesc pentru invitaţie. Am senzaţia 
că de când am venit în 'salem's Lot am fost invitat la masă 
mai mult decât în ultimii cinci ani. 

— E un oraş prietenos. Sper că nu te superi dacă mâncăm 
în bucătărie. Acum vreo două luni a venit un anticar care mi-a 


oferit două sute de dolari pentru masa mea din sufragerie. Și 
încă n-am apucat să-mi cumpăr una nouă. 

— Nu mă supăr. Imi place să mănânc în bucătărie şi 
provin dintr-o familie de oameni cărora le place nespus să 
mănânce în bucătărie. 

Bucătăria era foarte curată şi ordonată. Pe micuțul aragaz 
cu patru ochiuri fierbea la foc mic un vas cu sos; alături de 
acesta, se afla o strecurătoare în care abureau spaghetele. Pe 
o măsuţă pliantă se aflau pregătite farfurii şi pahare 
desperecheate. Pe pahare erau pictate figuri de desen animat 
- pahare pentru jeleuri, gândi amuzat Ben. Îi dispăru şi ultima 
reţinere la ideea că se afla în compania unui om complet 
străin şi începu să se simtă ca acasă. 

— In dulăpiorul de deasupra chiuvetei ai Bourbon, whisky 
şi vodcă, spuse Matt, arătând cu degetul. Sunt şi nişte 
cocktailuri în frigider. Nu prea deosebite, din păcate. 

— Mă mulţumesc cu Bourbon şi apă de la robinet. 

— la-ţi singur. Eu trebuie să pun chestia asta în farfurii. 
Ben spuse, turnându-și băutura: 

— Mi-au plăcut elevii tăi. Au pus întrebări interesante. 
Dure, dar interesante. 

— Ca, de exemplu, de unde te inspiri? întrebă Matt, 
imitând graiul peltic, de fetiţă, dar extrem de provocator, al 
lui Ruthie Crockett. 

— E o bucăţică bună. 

— Aşa este. Este şi o sticlă de vin în congelator în spatele 
bucăţilor de ananas. Am cumpărat-o special pentru astăzi. 

— Nu trebuia... 

— Încetează, Ben. Nu prea avem zilnic scriitori de best- 
seller-uri în 'salem's Lot. 

— Acesta este un mod cam extravagant de a privi 
problema. Ben îşi goli paharul, luă o farfurie cu spaghete de la 
Matt, puse sos şi gustă. 

— Fantastic, spuse. Mamma mia. 

— Bineînţeles, răspunse Matt. 

Ben îşi privi farfuria care se golea cu o repeziciune 
uimitoare. Se şterse la gură cu un sentiment de vinovăţie. 

— Mai vrei? 

— Doar jumătate de porţie, dacă se poate. Sunt delicioase 


spaghetele astea. 

Matt îi aduse o portie întreagă. 

— Dacă nu mâncăm noi, atunci o să mănânce motanul 
meu. E un animal înfiorător. Are aproape opt kilograme şi se 
rostogoleşte tot timpul după mâncare. 

— Dumnezeule, cum de mi-a scăpat? 

Matt zâmbi. 

— E la o nuntă. Cartea cea nouă e un roman? 

— Da, e un fel de ficţiune, răspunse Ben. Sincer să fiu, o 
scriu pentru bani. E minunată arta, dar măcar o dată îmi 
doresc să scot un număr câștigător din pălărie. 

— Şi ce şanse ai? 

— Mizerabile. 

— Să mergem în salonaş, spuse Matt. Scaunele sunt 
desfundate, dar, oricum mult mai confortabile decât ororile 
astea din bucătărie. Te-ai săturat? 

— Răsare soarele la est? 

In salonaş, Matt puse în combină câteva discuri şi apoi se 
chinui să-şi aprindă o narghilea noduroasă. După ce, spre 
marea lui satisfacţie, reuşi (şi se înconjură de un nor uriaş de 
fum) îşi ridică privirea spre Ben. 

— Nu, spuse. Nu o poţi vedea de aici. Ben tresări violent: 

— Ce? 

— Casa lui Marsten. Pun pariu pe un bănuț că asta căutai. 
Râsul lui Ben era neliniştit. 

— Nu facem nici un pariu. 

— Acţiunea din cartea ta se petrece într-un oraş ca 
'salem's Lot? 

Ben îl aprobă: 

— Oraş şi oamenii din el. Au loc câteva crime şi mutilări 
sexuale. Am de gând să încep cu una dintre ele şi să o descriu 
de la început până la sfârșit, neomiţând nici un amănunt. Să-l 
fac pe cititor să fie martor la tot. Tocmai la partea asta lucram 
când s-a întâmplat povestea cu Ralphie Glick şi mi-a dat... mi- 
a dat o stare proastă... 

— Te-ai inspirat din dispariţiile care au avut loc aici în anii 
'30? 

Ben îl privi atent: 

— Ştii despre ele? 


— O, da. Şi mulţi alţi localnici vechi ştiu. Nu eram încă în 
Lot pe vremea aceea, însă Mabel Werts şi Glynis Mayberry şi 
Milt Crossen erau. Unii au făcut deja legătura. 

— Ce legătură? 

— Haide, Ben. Legătura este evidentă, nu crezi? 

— Ba da. Ultima dată când casa a fost locuită, au dispărut 
patru copii în zece ani. Acum, după treizeci şi şase de ani, 
este iarăşi locuită şi dintr-o dată Ralphie Glick a dispărut. 

— Crezi că e vorba de o coincidenţă? 

— Aşa bănuiesc, răspunse Ben cu prudenţă. Cuvintele lui 
Susan îi răsunau clare în urechi. Însă e ciudat. Am verificat în 
numerele revistei Ledger din 1939 până în 1970 doar pentru 
a putea face o comparaţie. Numai trei copii au dispărut. Unul 
a fugit de acasă şi a fost găsit mai târziu muncind în Boston - 
avea şaisprezece ani, dar părea mai mare. Altul a fost pescuit 
din râul Androscoggin o lună mai târziu. Şi al treilea a fost 
descoperit lângă Drumul 116 în Gates, probabil victimă a unui 
accident de maşină. Toate dispariţiile au fost explicate. 

— Poate că va fi găsită o explicaţie şi pentru dispariţia 
puştiului Glick. 

— Poate. 

— Insă tu nu crezi. Ce ştii despre tipul ăsta, Straker? 

— Absolut nimic, spuse Ben. Nici măcar nu sunt sigur că 
aş dori să-l cunosc. Lucrez la o carte viabilă, care se 
construieşte pe o anumită idee despre Casa lui Marsten şi a 
celor ce locuiesc în ea. Dacă ar fi să aflu că Straker este un 
om de afaceri obişnuit, ceea ce sunt sigur că este, aş fi 
complet debusolat. 

— Nu cred că este aşa. Ştii că şi-a deschis astăzi 
magazinul. Am auzit că Susie Norton şi mama ei au trecut pe 
acolo... la naiba, aproape toate femeile din oraş s-au dus, 
măcar să-şi arunce o privire. După spusele lui Dell Markey, 
sursă incontestabilă, până şi Mabel Werts a șontâcăit până 
acolo. Se zice că tipul ăsta este remarcabil. Îmbrăcat 
excelent, deosebit de grațios, complet chel. Şi fermecător. 
Am auzit că a reuşit chiar să-şi vândă câteva piese. 

Ben rânji. 

— Minunat. A văzut cineva şi jumătatea cealaltă a echipei? 

— Se presupune că este plecat într-o călătorie de afaceri. 


— De ce se presupune? 

Matt ridică agitat din umeri: 

— Nu ştiu. Probabil că toată povestea este perfect 
adevărată, însă casa asta îmi dă fiori. Am senzaţia că cei doi 
au căutat-o într-adins. Cum spuneai, e ca un idol, aşezat în 
vârful dealului său. 

Ben dădu aprobator din cap. 

— Şi, colac peste pupăză, a dispărut şi un copil. Şi fratele 
lui Ralphie, Danny. Mort la doisprezece ani. Moarte provocată 
de anemie. 

— Şi ce-i ciudat în asta? Sigur, e o nenorocire... 

— Doctorul meu este un tânăr. Jimmy Cody. Mi-a fost elev. 
Cam puşlama atunci, însă e un doctor foarte bun acum. Ai 
grijă, ce-o să-ţi spun sunt bârfe. Zvonuri. 

— În regulă. 

— Am fost să-mi fac un control de rutină şi s-a întâmplat 
să spun că ce păcat că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu 
puştiul, şi ce îngrozitor trebuie să fie pentru părinţii lui mai 
ales după dispariţia celuilalt. Jimmy mi-a zis că a vorbit 
despre acest caz cu George Gorby. Da, băiatul era anemic. 
Mi-a spus că hemograma la un băiat de vârsta lui Danny 
trebuie să fie între 85 şi 98%. A lui Danny era de 45%. 

— Dumnezeule, exclamă Ben. 

— l-au făcut injecții cu Bız şi i-au dat să mănânce ficat de 
vițel şi se părea că se reface. Aveau chiar de gând să-l 
externeze a doua zi. Şi, bum, a murit pe neaşteptate. 

— Povestea asta nu trebuie să ajungă la urechile lui Mabel 
Werts, spuse Ben. Ar fi în stare să vadă indieni cu săgeți 
otrăvite pândind prin parc. 

— Numai ţie ţi-am spus. Şi nici n-am intenţia să mai spun 
cuiva. Şi, apropo, Ben, dacă aş fi în locul tău, n-aş pomeni 
nimănui de subiectul cărţii. Dacă te întreabă Loretta Starcher 
despre ce scrii, spune-i că-i vorba de arhitectură. 

— Am primit deja sfatul ăsta. 

— De la Susan Norton, bineînţeles. 

Ben îşi privi ceasul şi se ridică: 

— Că veni vorba de Susan... 

— Cocoşul îndeplinind ritualul nunţii, surâse Mart. Şi eu 
trebuie să mă duc la şcoală. Repetăm actul al treilea al piesei 


pentru serbare, o comedie cu deosebite semnificaţii sociale, 
intitulată Problema lui Charley. 

— Şi care e problema lui? 

— Acneea, rânji Matt. 

Se îndreptară împreună spre ușă. Matt se opri să-şi pună o 
jachetă decolorată, iar Ben se gândi că arată mai degrabă ca 
un antrenor vârstnic de atletism decât ca un profesor de 
engleză sedentar - dacă nu-i luai în seamă chipul, inteligent şi 
totuşi visător, inocent chiar. 

— Spune, zise Matt când ieşiră pe mica verandă din faţă, 
ce program ai vineri seara? 

— Nu ştiu, răspunse Ben. M-am gândit să merg cu Susan 
la un film. Asta e cam tot ce poţi să faci aici. 

— Eu am altă idee, spuse Matt. Ce-ar fi să alcătuim un soi 
de comitet de trei membri şi să mergem la Casa lui Marsten şi 
să facem cunoştinţă cu noul stăpân. Desigur, ca din partea 
oraşului. 

— Sigur, zise Ben. Ar fi un gest de politeţe, nu? 

— O vizită de bun-venit demodată, rustică dacă vrei, îl 
aprobă Matt. 

— li voi spune lui Susan în seara asta. Cred că o să fie de 
acord. 

— Bine. 

Matt îi făcu semne de rămas-bun în timp ce Citroen-ul lui 
Ben se îndepărta torcând molcom. Ben claxonă răspunzându-i 
şi apoi dispăru după deal. 

Matt mai rămase pe verandă aproape un minut după ce 
nu se mai auzi sunetul motorului, cu mâinile în buzunarele 
jachetei, cu ochii întorşi spre casa de pe deal. 


3 


Joi seara nu avea repetiţie, aşa că, pe la ora nouă, Matt se 
duse la barul lui Dell ca să bea o bere. Dacă Jimmy Cody, 
ticălosul ăla de felcer, nu avea de gând să-i dea un tratament 
pentru insomnie, atunci se vedea nevoit să şi-l prescrie 
singur. 

Barul era foarte puţin populat în serile când nu cânta nici 


o formaţie. Matt văzu doar trei din cunoscuţii lui: Weasel 
Craig, care, aşezat într-un colţ, mângâia tandru un pahar cu 
bere; Floyd Tibbits, cu nori de furtună adunaţi pe frunte 
(vorbise de trei ori cu Susan în săptămâna aceea, de două ori 
la telefon şi o dată în camera de zi a familiei Norton şi niciuna 
din aceste discuţii nu mersese bine); şi Mike Ryerson, care 
stătea într-unul din separeurile îndepărtate de lângă perete. 

Matt se îndreptă spre bar, unde Dell Markey ştergea 
paharele spălate şi urmărea serialul „Ironside" la un televizor 
portabil. 

— Sal'tare, Matt. Ce mai faci? 

— Binişor. Cam slabă mişcarea pe aici. 

Dell ridică din umeri: 

— Mda. La cinematograful în aer liber din Gates au adus 
nişte filme cu curse de motociclete. Nu mă pot pune cu aşa 
ceva. Vrei un pahar sau o cană? 

— Cană să fie. 

Dell turnă berea, îndepărtă spuma şi mai puse câţiva 
centimetri. Matt plăti şi, după o scurtă ezitare, se îndreptă 
spre separeul unde stătea Mike. Şi Mike, ca mai toţi tinerii din 
Lot, trecuse printr-unul din cursurile de engleză ale lui Matt, 
iar acesta îl plăcuse. Lucrările sale erau peste medie, 
realizate însă cu o inteligenţă medie, dar muncea temeinic şi 
îl tot pisa cu întrebări despre lucrurile pe care nu le pricepea 
până reuşea să înţeleagă. Pe lângă asta avea un simţ al 
umorului sănătos şi total lipsit de prejudecăţi şi o tentă 
plăcută de egoism care l-au făcut să fie preferatul lui Matt în 
clasa respectivă. 

— Bună, Mike, spuse. Pot să stau cu tine? 

Mike Ryerson îşi ridică privirea şi Matt simţi cum şocul îl 
loveşte aidoma curentului electric. Primul lui gând: Droguri. 
Multe droguri. 

— Sigur, domnule Burke. Luaţi loc. 

Vocea îi suna neliniştită. Chipul său avea o culoare oribilă, 
un alb gălbejit, bolnăvicios, care se întuneca în cearcăne mari 
sub ochi. Ochii păreau mult prea mari şi febrili. Mâinile i se 
mişcau pe masă, în semiîntunericul tavernei, ca nişte 
fantome. Neatins, în faţa lui, stătea un pahar cu bere. 

— Ce mai faci, Mike? Matt îşi turnă bere în pahar, 


controlându-și mâinile care voiau să tremure. 

Intreaga lui viaţă avusese parte de un echilibru dulce, a 
fost ca un grafic cu suişuri şi coborâșuri blânde (şi până şi 
acestea se uniformizaseră într-o linie mediană de la moartea 
mamei sale cu treisprezece ani în urmă) însă unul din lucrurile 
care îl tulburau profund era sfârșitul nenorocit pe care 
ajungeau să-l trăiască unii din foştii lui elevi. Billy Royko, mort 
într-un accident de elicopter în Vietnam cu două luni înainte 
de armistițiu; Sally Greer, una din cele mai inteligente şi 
vioaie eleve pe care le-a avut vreodată, ucisă de prietenul ei 
beat în clipa când i-a spus că vrea să se despartă; Gary 
Coleman, care a orbit din cauza unei misterioase degenerări a 
nervului optic; Doug, fratele lui Buddy Mayberry, singurul 
băiat isteţ în familia aceea cam netoată, care s-a înecat pe 
plaja de la Old Orchard; şi drogurile, moartea cea mică. Însă 
nu tuturor celor care se bălăceau în apele lui Lethe li se părea 
necesar să facă şi baie acolo, dar erau destui copii care îşi 
făceau din vise proteina indispensabilă. 

— Ce fac? şopti Mike. Nu ştiu, domnule Burke. Nu prea 
bine. 

— Ce căcat iei, Mike? îl întrebă cu blândeţe Matt. 

Mike îl privi fără să înţeleagă. 

— Drog, ce drog, spuse Matt. Cocaină, sau... 

— Dar nu mă droghez, zise Mike. Cred că sunt bolnav. 

— Adevărat? 

— Nu m-am drogat niciodată, spuse Mike şi până şi 
rostirea acestor cuvinte păru să-i ceară un efort îngrozitor. 
Am fumat doar nişte iarbă, da' m-am lăsat de vreo patru luni. 
Sunt bolnav... sunt bolnav de luni. Cred că de luni. Ştiţi, am 
adormit la cimitirul Harmony Hill duminică seara. Nici măcar 
nu m-am trezit până luni dimineaţă. 

Clătină încetişor din cap. 

— Mă simt oribil. De atunci mă simt oribil. De fapt, parcă 
mi-e tot mai rău cu fiecare zi. 

Oftă, iar aerul expirat păru să-i zguduie trupul, ca vântul 
care face să tremure o frunză moartă pe un arțar în 
noiembrie. 

Matt se aplecă înspre el, interesat: 

— Asta s-a întâmplat după înmormântarea lui Danny 


Glick? 

— Mda. Mike îl privi din nou. După ce au plecat toţi m-am 
întors să umplu groapa da' căcăciosu' ăla... iertaţi-mă, 
domnule Burke... da' Royal Snow nu s-a mai întors. L-am 
aşteptat mult timp şi cred că atunci m-am îmbolnăvit, pentru 
că după asta totul e... oh, mă doare capul. Mi-e greu şi să 
gândesc. 

— Ce-ţi aminteşti, Mike? 

— Să-mi amintesc? Mike privi în adâncurile paharului său 
cu bere şi urmări cum bulele din ea se desprind de margini şi 
plutesc spre suprafaţă ca să-şi elibereze gazul. 

— Imi aduc aminte că am auzit un cântec, spuse. Cel mai 
dulce cântec pe care l-am auzit vreodată. Şi am avut senzaţia 
că... că mă înec. Numai că era o senzaţie plăcută. Cu excepţia 
ochilor. A ochilor. 

Işi apucă coatele cu mâinile şi se cutremură. 

— Ai cui ochi? întrebă Matt, aplecându-se şi mai mult 
înspre el. 

— Erau roşii. Îngrozitori. 

— Ai cul? 

— Nu-mi amintesc. Nu era nici un ochi. Am visat. 

Matt aproape că-l putea observa cum încearcă să se 
desprindă de el însuşi. 

— Nu-mi aduc aminte nimic altceva despre noaptea de 
duminică. M-am trezit luni dimineaţă întins pe pământ şi la 
început nici n-am putut să mă ridic de acolo, aşa de obosit 
eram. Da' am reuşit în cele din urmă. Răsărea soarele şi m- 
am temut să nu fac vreo insolaţie. Aşa că m-am dus în 
pădure, lângă pârâu. Drumul m-a obosit. Oh, eram îngrozitor 
de obosit. 

Aşa că m-am culcat din nou. Am dormit până la... oh, 
patru sau cinci. 

Chicotitul lui foşni ca un pergament vechi. 

— Eram tot acoperit cu frunze când m-am trezit. Da' totuşi 
mă simţeam ceva mai bine. M-am sculat şi m-am dus la 
camionetă. 

Incet, îşi trecu o mână peste faţă. 

— Probabil că am umplut groapa puştiului Glick duminică 
noaptea. Da' e ciudat. Nici măcar nu-mi aduc aminte. 


— Ai umplut-o? 

— Mormântul era aranjat, fără Royal. Gazonul era pus. O 
treabă bună. Numai că nu-mi aduc aminte că aş fi făcut-o. 
Probabil că-mi era tare rău. 

— Unde ai dormit luni seara? 

— La mine acasă. Unde în altă parte? 

— Şi cum te-ai simţit marţi dimineaţa? 

— Nici măcar nu m-am trezit marţi dimineaţa. Am dormit 
toată ziua. Nu m-am trezit până marţi seara. 

— Şi cum te-ai simţit atunci? 

— Îngrozitor. Parcă aveam picioare de cauciuc şi gelatină 
în creieri. Am încercat să mă duc până la chiuvetă şi să beau 
o gură de apă şi aproape că m-am prăbuşit. Am fost nevoit să 
mă ţin de mobilă ca să ajung în bucătărie. Eram slab ca un 
pisoi opărit. 

Se încruntă: 

— Aveam o conservă de tocană pentru masă, însă nu am 
putut s-o mănânc. Mi se întorcea stomacul pe dos numai când 
mă uitam la ea. Ca atunci când eşti mahmur şi cineva îţi arată 
o farfurie cu mâncare. 

— Şi nu ai mâncat nimic? 

— Am încercat, dar am vomitat tot. Însă m-am simţit puţin 
mai bine. Am ieşit şi m-am plimbat o vreme. După aia m-am 
culcat iarăşi. 

Urmări cu vârfurile degetelor urmele rotunde lăsate de 
paharele cu bere pe masă. 

— M-am speriat înainte de a merge la culcare. Ca un copil 
care se teme de Bau-bau. Am verificat să fie toate ferestrele 
închise. Şi m-am culcat cu lumina aprinsă. 

— Şi ieri dimineaţă? 

— Hmmmmmm? Nu... nu m-am trezit până ieri seara la 
ora nouă. 

Scoase din nou chicotitul pergamentos. 

— M-am tot gândit că dacă povestea asta nu se termină, o 
să dorm toată ziua. De fapt asta faci atunci când eşti mort. 

Matt îl cerceta cu o privire sumbră. Floyd Tibbits se ridică, 
băgă o fisă în tonomat şi începu să apese nervos butoanele, 
căutându-și o melodie. 

— Ciudat, spuse Mike. Când m-am trezit, fereastra de la 


dormitor era deschisă. Probabil că eu am deschis-o. Am visat 
ceva... cineva era la fereastră şi eu m-am sculat... m-am 
sculat să-i dau drumul înăuntru. Aşa cum laşi să-ţi intre în 
casă un prieten vechi căruia îi e frig sau... sau foame. 

— Şi cine era? 

— N-a fost decât un vis, domnule Burke. 

— Dar, în vis, cine era? 

— Nu ştiu. Aveam de gând să încerc să mănânc, însă 
numai gândul la mâncare m-a făcut să-mi vină să vomit. 

— Şi ce-ai făcut? 

— M-am uitat la spectacolul cu Johnny Carson până când 
s-a terminat. Mă simţeam mult mai bine. După aia m-am 
culcat. 

— Ai închis ferestrele? 

— Nu. 

— Şi ai dormit toată ziua? 

— M-am trezit pe la apusul soarelui. 

— Slăbit? 

— Îngrozitor. 

Îşi trecu o mână peste obraji. 

— Mă simt atât de rău! gemu, cu voce spartă. Domnule 
Burke, nu-i aşa că e doar gripă sau ceva de soiul ăsta? Nu 
sunt bolnav grav? 

— Nu ştiu, spuse Matt. 

— M-am gândit că poate câteva beri o să mă învioreze, 
dar nu pot să beau. Am luat numai o înghiţitură, şi mi-a venit 
toată fierea în gât. Săptămâna trecută... pare totul ca un vis 
urât. Şi sunt speriat. Sunt îngrozitor de speriat. 

Îşi acoperi chipul cu mâinile slăbite şi începu să plângă. 

— Mike? 

Nici un răspuns. 

— Mike. 

Cu blândeţe, Matt îi îndepărtă mâinile. 

— Vreau să vii cu mine în seara asta. Vreau să dormi în 
camera mea de oaspeţi. Vrei? 

— Bine. Nu-mi pasă. 

Îşi şterse ochii cu mâneca, cu o încetineală letargică. 

— Şi mâine vreau să vii cu mine la doctorul Cody. 

— Bine. 


— Haide. Să mergem. 
Se gândi să-i dea un telefon lui Ben Mears, însă nu o făcu. 


4 


Când Matt ciocăni la uşă, Mike Ryerson îi răspunse: 

— Intră. 

Matt intră cu o pijama în mână. 

— S-ar putea să-ţi fie un pic cam mare... 

— Nu-i nimic, domnule Burke. De obicei dorm în chiloţi. 
Era dezbrăcat acum şi Matt observă cât de nefiresc de 
palidă îi era toată pielea. Coastele i se conturau proeminente. 

— Întoarce-ţi capul, Mike. În partea asta. 

Ascultător, Mike îşi întoarse capul. 

— Mike, de unde ai căpătat semnele astea? 

Mike îşi atinse gâtul chiar sub maxilar. 

— Nu ştiu. 

Matt se simţi neliniştit. Apoi se duse la fereastră. Zăvorul 
era bine închis, şi totuşi îl încercă de câteva ori cu mâini care 
îi tremurau tulburate. Întunericul de afară îşi lipise obrazul de 
geam. 

— Să mă strigi dacă ai nevoie de ceva. Orice. Chiar dacă 
visezi urât. Te rog, Mike. 

— Bine. 

— Nu glumesc. Orice. Sunt chiar la capătul coridorului. 

— Bine. 

Şovăind, simțind că ar mai trebui să facă ceva, ieşi din 
cameră. 


5 


Însă nu reuşi să închidă deloc ochii şi singurul lucru care îl 
împiedică să-i dea telefon lui Ben Mears era faptul că ştia că 
la pensiune toată lumea dormea la ora aceea. Chiriaşii erau 
oameni în vârstă şi, atunci când suna telefonul noaptea 
târziu, însemna că murise cineva. 

Stătea întins, cu toate simţurile alertate, urmărind cum 


limbile luminoase ale ceasului deşteptător îşi croşetau drumul 
de la unsprezece şi jumătate la douăsprezece. Casa i se părea 
neobişnuit de tăcută - poate şi pentru că urechile îi erau 
ciulite încercând să detecteze şi cel mai mic sunet. Casa era 
veche, solidă iar gemetele lemnului care se aşează pe 
fundaţie încetaseră în mare parte cu mulţi ani în urmă. Nu se 
auzea nimic decât ticăitul ceasului şi foşnetul vântului afară. 
În zilele de lucru nu trecea nici o maşină noaptea târziu pe 
Taggart Stream Road. 

E nebunie ceea ce gândești. 

Însă încetul cu încetul, dovezile îl obligau să creadă. 
Desigur, pentru că era un om cultivat, acesta a fost primul 
lucru care i-a venit în minte în clipa în care Jimmy Cody i-a 
expus teoria proprie referitoare la cazul lui Danny Glick. 
Amândoi au râs de ideea lui trăsnită. Poate că aceasta era 
pedeapsa pentru că a râs. 

Zgârieturi? Semnele acelea nu erau zgârieturi. Erau 
înțepături. 

Din fragedă pruncie ţi se spunea că nu există asemenea 
lucruri; că opere ca „Christabel" a lui Coleridge sau basmul 
macabru al lui Bram Stoker nu sunt decât urzeala fanteziei. 
Sigur că există monştri; sunt oamenii cu degetele lipite de 
declanşatoarele armelor nucleare din şase ţări, sunt teroriştii, 
criminalii, sunt cei care molestează copiii. Incă aşa ceva nu 
există. E un lucru bine ştiut. Semnul diavolului de pe sânul 
unei femei nu este decât o aluniţă; bărbatul înviat din morţi, 
care stă în faţa uşii soţiei sale înfăşurat în giulgiul 
mormântului, nu este decât un biet om care a suferit de 
ataxie locomotorie; bau-baul care mormăie şi foşgăie în colţul 
camerei copilului nu este decât un maldăr de pături. Şi există 
prelați care afirmă că până şi Dumnezeu, magul alb şi 
venerabil, a murit. 

Parcă nu mai avea picătură de sânge în el. 

Nu se auzea nici un sunet dinspre camera de oaspeţi. Matt 
îşi spuse: Doarme buştean. Şi de ce să nu doarmă? De ce l-a 
invitat pe Mike la el acasă dacă nu pentru un somn bun, 
neîntrerupt de... de vise urâte? Se ridică din pat, aprinse 
lumina şi se duse la fereastră. De acolo putea zări doar 
acoperişul Casei lui Marsten, îngheţat în lumina lunii. 


Mi-e frică. 

Ba mai mult decât atât; era speriat de moarte. Mintea îi 
enumera cu iuţeală vechile metode de apărare împotriva 
acestei boli al cărei nume nu se putea convinge să îl 
rostească: usturoi, apă sfinţită, ostie, cruce, trandafir, apă de 
izvor. Nu avea nici unul din obiectele sfinte. Era metodist 
nepracticant şi în particular credea că nu există în toată 
lumea asta un dobitoc mai mare ca John Groggins. 

Singurul obiect religios din casă era... 

Atunci se auziră cuvintele, şoptite, însă clare în tăcerea 
din casă, rostite cu vocea lui Mike Ryerson, rostite cu 
accentele fără viaţă ale celui care vorbeşte în somn: 

Da. Intră. 

Matt îşi ţinu răsuflarea, apoi îşi goli plămânii într-un urlet 
mut. Îi venea să leşine de frică. Parcă întreg abdomenul i se 
umpluse cu plumb, iar testiculele i se zbârciseră. In numele 
lui Dumnezeu, cine fusese invitat să intre în casa lui? 

Apoi, în mare taină, zgomotul unui zăvor care se deschide, 
zăvorul ferestrei din camera de oaspeţi. Apoi scrâșnetul 
lemnului pe lemn când cineva deschise fereastra. 

Ar fi putut să coboare. Să alerge, să ia Biblia din scrinul 
din sufragerie. Să alerge înapoi în cameră, să dea uşa de 
perete, să ridice Biblia: în numele Tatălui, al Fiului şi al 
Sfântului Duh, îti poruncesc să pleci... 

Dar cine era înăuntru? 

Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva. 

Dar nu pot, Mike. Sunt bătrân. Mi-e frică. 

Noaptea îi invada creierul şi îl transformă într-un circ de 
imagini înspăimântătoare care dansau în penumbră. Chipuri 
albe, ca de clovni, ochi imenşi, dinţi ascuţiţi, siluete care 
alunecau din umbre cu mâini albe şi lungi întinse înspre... 
Înspre... 

Un geamăt îi răscoli sufletul şi îşi acoperi faţa cu mâinile. 

Nu pot. Mi-e frică. 

Nu ar fi fost în stare să se ridice nici dacă ar fi văzut cum 
se mişcă clanţa de alamă a propriei uşi. Era paralizat de 
teamă şi își dorea din răsputeri să poată da timpul înapoi şi să 
nu se fi dus la barul lui Dell în seara aceea. 

Mi-e frică. 


Şi în liniştea îngrozitor de grea care copleşise casa, în timp 
ce stătea neputincios pe pat, ţinându-și faţa în palme, auzi 
râsul subţire, dulce şi înfiorător de rău al unui copil... 

„„. apoi sunetele care întovărăşeau suptul. 


Partea a ll-a 
IMPARATUL INGHEŢATEI 


Cheamă-l pe cel care răsuceşte trabucele cele mari, 
Tipul ăla musculos, şi cere-i să bată 

Laptele lasciv în căni de bucătărie. 

Lasă târfele să hoinărească în rochiile lor obişnuite 

Şi lasă băieţii să aducă buchete de flori 

Înfăşurate în ziare de luna trecută. 

Fie acesta epilogul aparenţelor. 

Unicul împărat este împăratul îngheţatei. 

la din scrinul de brad, 

Cel căruia îi lipsesc trei mânere din sticlă, ia 
Cearşaful pe care ea a brodat odinioară trei porumbei 
Şi întinde-l peste ea, ca să-i acoperi chipul. 

Şi dacă îi ies în afară picioarele-i cu bătături 

Ele doar vor demonstra cât de rece este şi cât de ţeapănă. 
Fie ca lampa să-şi fixeze raza asupra ei. 

Unicul împărat este împăratul îngheţatei. 

WALLACE STEVENS 


Coloana aceasta are 
O spărtură. O vezi 

Pe Regina celor Morți? 
GIORGIOS SEFERIS 


CAPITOLUL OPT 
BEN (III) 


1 


Probabil că bătăile în uşă se auzeau mai demult, căci 
păreau a răsuna pe aleile somnului în timp ce se lupta să se 
trezească. Afară era întuneric, iar când se întoarse să ia 
ceasul şi să-l privească, îl răsturnă pe jos. Se simţea 
dezorientat şi speriat. 

— Cine e? strigă. 

— Eva, domnule Mears. Vă caută cineva la telefon. 

Se sculă, îşi trase pantalonii şi deschise uşa. Eva Miller era 
îmbrăcată într-un halat alb din prosop iar pe chipul ei se 
putea desluşi vulnerabilitatea greoaie a unei persoane care 
este încă două cincimi adormită. Se priviră în ochi şi el gândi: 
Cine e bolnav? Cine a murit? 

— Interurban? 

— Nu. Matthew Burke. 

Vestea aceasta nu a avut însă darul să-l liniştească. 

— Cât e ceasul? 

— Patru. Domnul Burke pare foarte tulburat. 

Ben cobori şi ridică receptorul. 

— Matt, Ben la telefon. 

Matt respira sacadat în receptor, gâfâielile sale se auzeau 
ca nişte gemete aspre. 

— Poţi să vii la mine, Ben? Chiar acum? 

— Da, sigur. Ce s-a întâmplat? Ţi-e rău? 

— Nu pot vorbi la telefon. Vino. 

— În zece minute. 

— Ben? 

— Da. 

— Ai o cruciuliţă? Un medalion cu Sfântul Christopher? 
Ceva asemănător? 

— Drace, n-am nimic. Sunt... am fost... baptist. 

— Nu-i nimic. Vino repede. 

Ben închise şi se grăbi înapoi în cameră. Eva îl aştepta cu 
mâna pe balustrada scării, cu chipul plin de îngrijorare şi 
nehotărâre... pe de-o parte voia să ştie, pe de altă parte nu 
voia să se amestece în problemele chiriaşului său. 

— Domnul Burke este bolnav, domnule Mears? 

— Spune că nu e. Mi-a cerut doar... nu cumva sunteţi 
catolică? 


— Soţul meu era. 

— Aveţi vreo cruciuliţă sau un şirag de mătănii sau vreun 
medalion cu chipul Sfântului Christopher? 

— Păi... am în dormitor cruciuliţa soţului meu... aş putea... 

— Da, vreţi? 

Se îndepărtă pe hol, târșâindu-și papucii din blană pe 
mocheta decolorată. Ben intră în cameră, îşi puse cămaşa 
purtată cu o zi înainte şi se încălţă cu o pereche de pantofi 
sport. Când ieşi, Eva îl aştepta la uşă, ţinând crucifixul în 
mână. Lumina se reflecta pe el în reflexe palide de argint. 

— Mulţumesc, spuse. 

— V-a cerut domnul Burke aşa ceva? 

— Da. 

Se încruntă, mai trează dintr-odată. 

— Dar nu este catolic. Nici nu cred că se duce la biserică. 

— Nu mi-a explicat. 

— Ah. 

Dădu din cap încercând să dezlege şarada şi îi întinse 
crucifixul. 

— Vă rog să aveţi grijă de el. Are o mare valoare pentru 
mine. 

— Înţeleg. Sigur că voi avea grijă. 

— Sper că domnul Burke este sănătos. Este un om 
minunat. 

Cobori şi ieşi pe terasă. Nu putea să ţină crucifixul în 
mână şi în acelaşi timp să-şi caute cheile de la maşină, aşa 
că, în loc să îl treacă din mâna dreaptă în cea stângă, şi-l 
puse la gât. Când se urcă în maşină nici nu-şi dădu seama că 
se simte mai liniştit. 


2 


La parterul casei lui Matt erau luminate toate ferestrele şi 
când farurile maşinii lui Ben scăldară fațada casei, Matt 
deschise ușa şi îl aşteptă. 

Urcă aleea pregătit să înfrunte aproape orice, dar cu toate 
acestea, chipul lui Matt îl şoca. Avea o paloare cadaverică, şi 
gura îi tremura. Ochii uriaşi păreau a fi uitat să clipească. 


— Să mergem în bucătărie, spuse. 

Ben intră iar lumina din hol străluci pe crucea pe care o 
purta pe piept. 

— Ai adus una. 

— Este a Evei Miller. Ce s-a întâmplat? 

Matt repetă: 

— In bucătărie. 

Când trecură pe lângă scara care ducea la etaj, îşi ridică 
privirea şi, în acelaşi timp, păru să se înfioare. 

Masa din bucătărie, la care mâncaseră spaghete era goală 
acum, cu excepţia a trei obiecte, dintre care două erau 
extrem de ciudate: o ceaşcă cu cafea, o Biblie legată într-o 
manieră demodată şi un revolver calibru 38. 

— Hei, ce se întâmplă, Matt? Arăţi groaznic. 

— Poate că am visat toată povestea, dar slavă Domnului 
că eşti aici. 

Luase revolverul în mână şi îl răsucea pe o parte şi pe alta 
cu mişcări neliniştite. 

— Povestește-mi. Şi nu te mai juca cu chestia aia. E 
încărcat? Matt puse pistolul jos şi îşi trecu o mână prin păr. 

— Da, e încărcat. Deşi nu cred că mi-ar putea fi de vreun 
folos... decât dacă îl folosesc asupra mea. 

Râsul său era strident şi nesănătos, ca cioburile de sticlă. 

— Incetează. 

Duritatea tonului alungă privirea ciudată, fixă din ochii săi. 
Scutură capul, nu ca cineva care îşi exprimă dezacordul, ci ca 
un animal care iese din apă rece. 

— Sus este un om mort, spuse. 

— Cine? 

— Mike Ryerson. Lucrător la municipalitate. Îngrijitor de 
cimitire. 

— Eşti convins că e mort? 

— Sunt sigur în sinea mea, deşi nu m-am dus să-l văd. Nu 
am îndrăznit. Pentru că, pe de altă parte, s-ar putea să nu fie 
deloc mort. 

— Matt, ce spui nu are nici un sens. 

— Nu crezi că ştiu asta? Spun prostii şi gândurile mele 
sunt de-a dreptul nebuneşti. Dar nu aveam pe cine altcineva 
să chem în afară de tine. În tot oraşul tu eşti singura persoană 


care ar putea... ar putea... 

Clătină capul şi începu din nou. 

— Am vorbit despre Danny Glick. 

— Da. 

— Şi despre cum s-ar fi putut ca el să moară de anemie 
galopantă... şi cum bunicii noştri ar fi spus că „se stinge 
văzând cu ochii"... 

— Da. 

— Mike l-a îngropat. Şi Mike e cel care a găsit câinele lui 
Win Purinton tras în ţeapă în porţile cimitirului de pe Harmony 
Hill. L-am întâlnit pe Mike Ryerson aseară la barul lui Dell şi... 


3 


— „..şi nu am putut să intru, termină el. Nu am putut. Am 
stat în pat aproape patru ore. Apoi m-am furişat ca un hoţ la 
parter şi ţi-am dat telefon. Ce crezi? 

Ben îşi scoase crucifixul de la gât; împinse gânditor lanţul 
strălucitor, lucrat cu artă. Era aproape ora cinci acum, iar 
orizontul se îmbujorase înspre răsărit. Tubul de neon din 
bucătărie îşi pierduse puterea. 

— Cred că ar fi bine să urcăm în cameră şi să vedem ce-i 
acolo. Cred că doar atât putem face pentru moment. 

— Totul mi se pare că seamănă cu coşmarul unui nebun, 
acum că lumina zilei îmi intră pe fereastră. 

Scoase un hohot tremurător de râs. 

— Sper că aşa şi este. Sper că Mike doarme ca un prunc. 

— Ei bine, haide să vedem. 

Cu un efort vizibil, Matt îşi forţă buzele să se închidă. 

— Bine. 

Îşi cobori privirea pe masă, apoi se uită întrebător la Ben. 

— Sigur, spuse Ben şi îi puse crucifixul la gât. 

— Chiar că mă face să mă simt mai bine, râse Matt 
stingherit. Crezi că o să mă lase să-l port şi când o să mă 
ducă la casa de nebuni din Augusta? 

Ben zise: 

— Ai nevoie şi de armă? 

— Nu, cred că nu. Mi-aş pune-o la cureaua pantalonilor şi 


m-aş împuşca în coaie. 

Urcară, Ben deschizând drumul. La etaj era un holişor mic, 
cu uşi pe ambele laturi. La un capăt, uşa spre dormitorul lui 
Matt era deschisă şi prin ea se revărsa pe covorul portocaliu 
un mănunchi palid de lumină. 

— La celălalt capăt, spuse Matt. 

Ben traversă holul şi se opri în faţa uşii camerei de 
oaspeţi. Nu credea monstruozitatea la care făceau aluzie 
spusele lui Matt, totuşi se pomeni înghiţit într-un val uriaş de 
groază neagră, cum nu mai simţise niciodată. 

Deschizi uşa şi el atârnă spânzurat de grindă, chipul îi este 
umflat şi înnegrit, şi atunci ochii i se deschid şi par a-i ieşi din 
orbite, însă te VAD şi se bucură că ai venit... 

Amintirea se revărsa asupra lui prin toate simţurile şi în 
clipa aceea de teroare totală, fu aproape paralizat. Putea 
chiar simţi mirosul de moloz şi izul sălbatic al animalelor din 
spatele zidurilor. | se părea că uşa simplă, din lemn lăcuit din 
casa lui Matt Burke stătea între el şi secretele iadului. 

Apoi apăsă clanţa şi împinse uşa. Matt se afla lângă el, 
ţinând strâns crucifixul Evei. 

Fereastra camerei de oaspeţi dădea spre răsărit, şi arcul 
soarelui începuse să se contureze deasupra orizontului. 
Primele sale raze străvezii intrau prin fereastră, îmbrăcând în 
aur câteva firişoare de praf, în timp ce săgețile lor cădeau 
direct pe cearşaful alb din pânză, cu care era acoperit Mike 
Ryerson. 

Ben îl privi pe Matt şi dădu din cap. 

— Nu are nimic, şopti. Doarme. 

Matt rosti fără nici o intonaţie: 

— Fereastra e deschisă. Era închisă şi încuiată. Eu însumi 
am verificat-o. 

Ochii lui Ben se opriră pe marginea de sus a cearşafului 
imaculat cu care era acoperit Mike. Acolo era o singură 
picătură mică de sânge, care, acum se uscase şi căpătase o 
tentă maronie. 

— Cred că nu respiră, spuse Matt. 

Ben înaintă doi paşi şi apoi se opri. 

— Mike? Mike Ryerson. Trezeşte-te, Mike! 

Nici un răspuns. Genele lui Mike i se odihneau pe obraji. 


Părul îi era uşor răvăşit şi îi căzuse pe frunte şi Ben se gândi 
că, în prima lumină delicată a zilei, tânărul părea mai mult 
decât chipeş; era frumos ca o statuie grecească. Obrajii îi 
erau îmbujoraţi iar trupul nu avea deloc paloarea cadaverică 
de care amintise mai devreme Matt - pielea lui părea foarte 
sănătoasă. 

— Sigur că respiră, spuse pe un ton puţin nerăbdător. 
Doarme foarte adânc, atâta tot. Mike... 

Intinse o mână şi îl scutură uşor pe Ryerson. Braţul stâng 
al lui Mike, aşezat pe piept, căzu moale peste marginea 
patului, iar degetele loviră podeaua cu un sunet ca o bătaie în 
uşă. 

Matt se apropie şi ridică braţul fără viaţă. Apăsă degetul 
arătător pe încheietura mâinii. 

— Nu se simte pulsul. 

Vru să-i dea drumul, însă, amintindu-şi zgomotul 
înspăimântător pe care îl făcuseră mai devreme degetele, îl 
potrivi peste pieptul lui Ryerson. Alunecă din nou; îl puse mai 
bine la loc, strâmbându-se. 

Lui Ben nu-i venea să creadă. Dormea, asta trebuia să fie. 
Culoarea sănătoasă, supleţea evidentă a muşchilor, buzele 
întredeschise, de parcă ar fi respirat... irealitatea îl învălui. Își 
puse mâna pe umărul lui Ryerson şi îi simţi pielea rece. 

Işi umezi degetul şi îl ţinu in faţa buzelor întredeschise. 
Nimic. Nici o adiere. 

El şi Mart se priviră lung. 

— Semnele de pe gât? întrebă Matt. 

Ben întoarse uşor falca lui Ryerson, până când obrazul îi 
atinse perna. Mişcarea aceasta făcu iarăşi ca braţul lui Mike 
să cadă şi degetele-i loviră din nou podeaua. 

Pe gâtul lui Mike Ryerson nu era nici un semn. 


4 


Se aflau din nou la masa din bucătărie. Era 5,35 
dimineaţa. Se auzeau mugetele vacilor lui Griffen, în timp ce 
erau duse la păşunea din est, la poalele dealului şi în spatele 
cortinei de arbuşti şi tufe unde se ascundea privirii râul 


Taggart Stream. 

— Folclorul spune că semnele dispar, zise Matt pe 
neaşteptate. Când victima moare, semnele dispar. 

— Ştiu, răspunse Ben. Îşi amintea acest amănunt atât din 
Dracula lui Stoker, cât şi din filmele cu Christopher Lee. 

— Trebuie să-i înfigem un par din lemn de frasin în inimă. 

— Ar fi bine să te mai gândești, spuse Ben şi sorbi din 
cafea. Ar fi al naibii de greu să explici gestul ăsta 
procurorului. În cel mai fericit caz, te-ar băga la închisoare 
pentru că ai pângărit un cadavru. Mai probabil însă e că te-ar 
închide definitiv, la glumeţi. 

— Crezi că sunt nebun? şopti Matt. 

Fără umbră de ezitare, Ben răspunse: 

— Nu. 

— Crezi ce ţi-am spus despre semne? 

— Nu ştiu. Mi se pare că trebuie să te cred. De ce m-ai 
minţi? Nu văd ce ai câștiga dintr-o asemenea minciună. Cred 
că ai minţi numai dacă tu l-ai fi omorât. 

— Poate că asta am şi făcut, spuse Matt, observându-l 
atent. 

— Sunt trei lucruri care te contrazic. În primul rând ce 
mobil ai fi avut? lartă-mă, Matt, dar eşti prea bătrân pentru 
mobilele clasice ca gelozia şi banii. În ai doilea rând, cum ai 
făcut-o? Dacă ai folosit otravă, s-a stins fără chinuri şi asta nu 
se poate. Pare destul de liniştit. Şi asta elimină posibilitatea 
folosirii otrăvurilor obişnuite. 

— Şi al treilea motiv? 

— Nici un criminal cu mintea întreagă nu ar născoci o 
poveste ca ata ca să-şi acopere crima. E mult prea 
fantastică. 

— Revenim mereu la sănătatea mea mentală, spuse Matt. 
Oftă. Ştiam că aşa o să se întâmple. 

— Eu nu cred că eşti nebun, spuse Ben, accentuând uşor 
primul cuvânt. Îmi pari suficient de coerent şi raţional. 

— Dar tu nu eşti doctor, nu? întrebă Matt. lar nebunii sunt 
uneori uimitor de capabili să se prefacă normali. 

Ben fu obligat să-i dea dreptate. 

— Şi atunci ce facem? 

— Urmăm tradiţia. 


— Nu. Nu ne putem permite aşa ceva, pentru că la etaj 
este un om mort şi în curând va trebui să dai explicaţii în 
legătură cu el. Şeriful va vrea să ştie ce s-a întâmplat şi la fel 
va dori şi medicul legist şi şeful poliţiei din district. Matt, nu 
este posibil ca Mike Ryerson să fi fost infectat cu un virus, să 
fi fost bolnav toată săptămâna şi să se fi întâmplat doar să 
moară la tine în casă? 

Pentru prima oară de când coborâseră la parter, Matt 
dădu semne de nelinişte. 

— Ţi-am spus ce mi-a zis, Ben! l-am văzut semnele de pe 
gât! Şi l-am auzit invitând pe cineva să intre în casă! Apoi am 
auzit... o, Doamne, am auzit râsul acela! 

Privirea îi deveni din nou goală. 

— În regulă, spuse Ben. 

Se ridică şi se duse la fereastră, încercând să-şi ordoneze 
gândurile. Nu era bine. Aşa cum îi spusese lui Susan, lucrurile 
păreau a ieşi de sub control. 

Privea spre Casa lui Marsten. 

— Matt, ştii ce o să se întâmple dacă sufli o vorbă din ce 
mi-ai spus mie? 

Matt nu răspunse. 

— Oamenii vor începe să-şi facă semne în spatele tău 
când treci pe stradă. Copiii îşi vor pune dinţii de vampir pe 
care îi poartă de Halloween când te vor vedea şi-ţi vor sări 
înainte şi vor striga Bau când vei trece pe lângă casa lor. 
Cineva va inventa chiar şi o poezioară ca Unu, doi, trei, îti sug 
sângele dacă vrei. Elevii de liceu vor învăţa poezioara şi o vei 
auzi pe holurile şcolii. Colegii tăi vor începe să-ţi arunce priviri 
ciudate. S-ar putea să primeşti şi telefoane anonime de la 
oameni care vor pretinde că sunt Danny Glick sau Mike 
Ryerson. Viaţa ta se va transforma într-un coşmar. Te vor 
alunga din oraş în mai puţin de şase luni. 

— Nu vor face aşa ceva. Mă cunosc. 

Ben reveni de la fereastră. 

— Ce cunosc ei? Un răţoi bătrân şi nostim care locuieşte 
singur pe Taggart Stream Road. Chiar faptul că nu eşti 
căsătorit îi poate face să creadă că îţi lipseşte o doagă. ŞI 
cum te pot eu susţine? Am văzut cadavrul, nimic mai mult. Şi 
chiar dacă altfel ar sta lucrurile, eu sunt un intrus aici, aşa vor 


spune. Vor ajunge chiar să răspândească zvonul că suntem o 
pereche de homosexuali şi că asta este distracţia noastră 
preferată. 

Matt îl privea concentrat, groaza punând încet stăpânire 
pe trăsăturile lui. 

— O singură vorbă, Matt. Atâta doar trebuie ca să 
isprăveşti cu 'salem's Lot. 

— Deci nu putem face nimic. 

— Ba da, putem. Ai o teorie despre cine - sau ce - l-a ucis 
pe Mike Ryerson. Teoria aceasta este uşor de demonstrat sau 
de infirmat, aşa cred. Sunt într-o dilemă îngrozitoare. Nu pot 
crede că eşti nebun, însă nici nu pot crede că Danny Glick a 
înviat din morţi şi i-a supt sângele lui Mike Ryerson timp de o 
săptămână până când l-a omorât. Însă am de gând să-ți 
încerc teoria. Şi tu trebuie să mă ajuţi. 

— Cum? 

— Cheamă-ţi doctorul, Cody ai zis că se numeşte? Apoi 
cheamă-l pe Parkins Gillespie. Lasă mecanismul să se pună în 
mişcare. Povesteşte totul de parcă nu ai fi auzit nimic în 
timpul nopţii. Ai fost la barul lui Dell şi ai vorbit cu Mike. Ţi-a 
spus că se simte rău de duminica trecută. L-ai invitat acasă la 
tine. Ai intrat în camera lui să vezi cum se simte pe la ora trei 
şi jumătate în dimineaţa asta, nu l-ai putut trezi şi m-ai 
chemat pe mine. 

— Asta-i tot? 

— Asta e. Când vorbeşti cu Cody, nici măcar să nu-i spui 
că e mort. 

— Nu e mort... 

— lisuse, dar ştim oare noi că este? explodă Ben. l-ai luat 
pulsul dar nu l-ai putut găsi; am încercat să văd dacă respiră 
şi nu am reuşit să aflu. Dacă ar fi să mă bage în mormânt 
numai pe motivele astea, ar trebui să-mi iau mâncare de 
acasă. Mai ales dacă par atât de viu ca el. 

— Chestia asta te nelinişteşte la fel de mult ca şi pe mine, 
nu-i aşa? 

— Da, mă nelinişteşte, recunoscu Ben. Arată ca o figură 
din muzeul statuilor de ceară, fir-ar să fie. 

— Bine, spuse Matt. Ai dreptate... atâta câtă dreptate 
poate avea cineva într-o poveste ca asta. Cred că ţi-am părut 


puţin cam exagerat. 

Ben începu să nege, însă Matt îl făcu să tacă cu un gest al 
mâinii. 

— Dar dacă... să presupunem doar... că prima mea 
suspiciune este corectă? Ai dori să existe în străfundurile 
minţii tale cea mai îndepărtată posibilitate? Posibilitatea ca 
Mike să... să se întoarcă? 

— Cum ţi-am spus, teoria aceasta este uşor de 
demonstrat sau de infirmat. Însă nu asta mă frământă acum. 

— Dar ce? 

— O clipă. Să le luăm pe rând. Demonstrarea sau 
infirmarea ei nu trebuie să fie nimic mai mult decât un 
exerciţiu de logică: eliminăm ipotezele una câte una. Prima 
ipoteză: Mike a murit din cauza unei boli - un virus sau 
altceva. Cum confirmi asta, sau cum o elimini? Matt ridică din 
umeri: 

— Prin examen medical, cred. 

— Exact. Şi aceeaşi metodă se aplică şi dacă vrem să 
confirmăm sau să infirmăm implicarea unei mâini criminale. 
Dacă cineva l-a otrăvit sau l-a împuşcat sau i-a dat să 
mănânce o fondantă cu sârme în ea... 

— Au existat cazuri când crima nu a fost descoperită. 

— Sigur că au existat. Însă eu pariez pe medicul legist. 

— Şi dacă verdictul medicului va fi „cauză necunoscută"? 

— Atunci, spuse Ben cu hotărâre, vom merge la cimitir 
după ce va fi înmormântat să vedem dacă iese din mormânt. 
Dacă iese - ceea ce eu nu pot concepe - vom şti. Dacă nu, ne 
vom confrunta cu problema care mă frământă acum. 

— Problema sănătăţii mele mentale, şopti Matt. Ben, jur 
pe numele mamei mele că semnele erau acolo, că am auzit 
cum se deschide fereastra, că... 

— Te cred, spuse Ben încet. 

Matt se opri. Expresia lui era cea a unui om care şi-a 
adunat tot curajul în faţa unui cataclism care nu s-a mai 
petrecut. 

— Mă crezi? spuse nesigur. 

— Să reformulez: refuz să cred că eşti nebun sau că ai 
avut o halucinație. Am avut şi eu o experienţă odinioară... o 
experienţă care are legătură cu casa aia blestemată de pe 


deal... şi asta mă face să fiu extrem de înţelegător cu oamenii 
ale căror poveşti par teribil de nebuneşti în lumina gândului 
raţional. O să-ţi spun într-o zi ce s-a întâmplat. 

— De ce nu-mi spui acum? 

— Nu avem timp. Trebuie să dai telefoanele. Şi eu mai am 
o întrebare. Gândește-te bine. Ai vreun duşman? 

— Nimeni care să mă urască într-atât. 

— Un fost elev, poate? Unul care îţi poartă pică? 

Matt, care ştia exact în ce măsură reuşea să influenţeze 
vieţile elevilor săi, râse politicos. 

— Bine, spuse Ben. Te cred pe cuvânt. 

Clătină din cap. 

— Nu-mi place. Mai întâi câinele ăla înfipt în poarta 
cimitirului. Apoi dispare Ralphie Glick, moare fratele lui, şi 
Mike Ryerson. Poate că există o legătură între toate astea. 
Însă ce spui tu... nu pot să cred. 

— Să-l sun pe Cody acasă, zise Matt şi se ridică. Şi Parkins 
trebuie să fie tot acasă. 

— Sună şi la şcoală şi spune că eşti bolnav. 

— Bine. - Râsul lui Matt era lipsit de vigoare. - Asta este 
prima zi când lipsesc în trei ani. O sărbătoare pentru elevi. 

Se duse în salonaş şi începu să dea telefoane, așteptând 
ca sunetul telefonului să-i smulgă pe ceilalţi din somn. Pare-se 
că soţia lui Cody îl puse să sune la spitalul din Cumberland, 
căci formă un alt număr, îl ceru pe doctor şi, după câteva 
clipe de aşteptare, începu să-şi spună povestea. 

Închise şi strigă înspre bucătărie: 

— Jimmy ajunge într-o oră. 

— Bine, spuse Ben. Mă duc sus. 

— Să nu atingi nimic. 

— Nu. 

Când a ajuns la etaj l-a auzit pe Matt stând de vorbă cu 
Parkins Gillespie, răspunzându-i la întrebări. Cuvintele se 
topiră într-un murmur de fundal în timp ce înainta pe coridor. 

Îl copleşi din nou senzaţia terorii, pe jumătate amintită, pe 
jumătate închipuită, atunci când privi atent ușa de la camera 
de oaspeţi. Cu ochii minţii se vedea înaintând, deschizând-o. 
Camera pare mai mare, văzută din perspectiva unui copil. 
Cadavrul este în aceeaşi poziţie în care l-au lăsat, cu braţul 


stâng atârnând pe podea, cu obrazul stâng lipit de faţa de 
pernă pe care se mai desluşesc încă dungile de la călcat. 
Ochii se deschid brusc şi scapără cu un soi de triumf animalic, 
inexpresiv. Uşa i se trântește în spate. Braţul stâng se ridică, 
degetele sunt transformate în gheare, iar buzele se strâmbă 
într-un rânjet şiret, descoperind incisivi uimitor de lungi şi 
ascuţiţi... 

Inaintă şi împinse uşa cu degetele strânse. Balamalele 
scârțâiră încetişor. 

Cadavrul era așa cum l-au lăsat, cu braţul stâng căzut, cu 
obrazul stâng lipit de faţa de pernă... 

— Vine Parkins, spuse Matt în spatele lui şi pe buzele lui 
Ben se formă un urlet de groază. 


5 


Ben se gândea cât de potrivită fusese expresia pe care a 
folosit-o: Lasă mecanismul să se pună în mişcare. Era, într- 
adevăr asemănător unui mecanism - unul din dispozitivele 
acelea nemţeşti extrem de minuţioase, construite din rotiţe 
de ceas şi curele de transmisie; figurine care se mişcă într-un 
dans complicat. 

Primul sosi Parkins Gillespie. Mai avea încă urdori la ochi. 
Le spuse că îl anunţase pe şeful districtului. 

— N-o să vină personal, ticălosul ăla, spuse Parkins 
înfigându-și un Pall Mall în colţul gurii sale ridate, însă o să 
trimită un ajutor şi pe încă unul care să strângă probele. Aţi 
atins cadavrul? 

— l-a căzut braţul, spuse Ben. Am încercat să îl punem la 
loc, însă nu am putut. 

Parkins îl cercetă din cap până în picioare şi nu zise nimic. 
Ben îşi aminti zgomotul înfiorător făcut de degetele lui Mike 
pe duşumeaua camerei lui Matt şi simţi cum un hohot 
dezgustător de râs i se adună în abdomen. Înghiţi, încercând 
să-l păstreze acolo. 

Matt îi conduse la etaj şi Parkins ocoli de câteva ori 
cadavrul. 

— Auziţi, sunteţi siguri că-i mort? întrebă în cele din urmă. 


Aţi încercat să-l treziţi? 

James Cody, doctor în medicină, sosi la scurt timp după 
aceea, proaspăt şi odihnit după ce asistase la o naştere în 
Cumberland. După ce făcură schimb de amabilităţi („,îmi pare 
bine că te văd", spuse Parkins Gillespie şi-şi aprinse o altă 
ţigară), Matt îi conduse din nou la etaj. Dacă am cânta la câte 
un instrument, gândi Ben, l-am conduce cu pompă pe drumul 
fără întoarcere pe bietul om. Simţi cum isteria îşi adună iar 
hohotele de râs în gâtul lui. 

Cody trase cearşaful şi se încruntă o clipă, privind 
cadavrul. Cu un calm care îl uimi pe Ben, Matt Burke spuse: 

— Mi-am amintit ce mi-ai spus despre Danny Glick, Jimmy. 

— Aceea a fost o conversaţie particulară, domnule Burke, 
spuse Jimmy cu blândeţe. Dacă află părinţii lui Danny ce am 
spus, mă pot da în judecată. 

— Şi ar câștiga? 

— Nu, probabil că nu, spuse Jimmy şi oftă. 

— Ce chestie e asta cu puștiu' lu’ Glick? se încruntă 
Parkins. 

— Nimic, se grăbi Jimmy. Nici o legătură. 

Işi folosi stetoscopul, mormăi ceva, ridică o pleoapă şi 
lumină cu o lanternă mică ochiul sticlos de dedesubt. 
Observând cum pupila se contractează, Ben exclamă: 

— Christoase! 

— Ce spuneţi, interesant reflex, nu? zise Jimmy. 

Lăsă pleoapa să cadă la loc şi aceasta se închise cu 
încetineală grotescă, de parcă cadavrul le-ar fi făcut cu ochiul. 
— David Prine, de la institutul Johns Hopkins, spune că 
există cazuri în care pupilele se pot contracta chiar şi nouă 

ore după moarte. 

— Face pe inteligentul acum, se îmbufna Matt. Şi la orele 
mele de compuneri nu era în stare să ia mai mult de şase. 

— Asta pentru că nu ne puneai să scriem despre disecţii, 
bătrân ursuz, rosti Jimmy şi scoase un ciocan mic. 

Drăguţ, se gândi Ben. Işi ţine firea chiar şi atunci când 
pacientul este puţin mort. Hohotele întunecate de râs se 
învălmăşiră din nou înlăuntru-i. 

— Mort? întrebă Parkins şi scutură scrumul într-o vază 
goală. Matt se strâmbă. 


— O, da, e mort, îl lămuri Jimmy. 

Se ridică, trase cearşaful de pe picioarele lui Ryerson şi îl 
lovi uşor în genunchiul drept. Degetele de la picioare erau 
inerte. Ben observă că Mike Ryerson avea bătături galbene pe 
tălpi, pe călcâi şi pe căpută. Îi veni în minte poezia lui Wallace 
Stevens despre femeia moartă: „Fie acesta epilogul 
aparenţelor", cită el greşit. „Unicul împărat este împăratul 
îngheţatei". 

Matt îi aruncă o privire pătrunzătoare şi o clipă păru pe 
punctul de a-şi pierde stăpânirea de sine. 

— Ce-i asta? se interesă Parkins. 

— O poezie, răspunse Matt. O poezie despre moarte. 

— Mie mi se pare mai degrabă un banc sec, spuse Parkins 
şi își scutură din nou scrumul în vază. 


6 


— Ne cunoaştem? întrebă Jimmy uitându-se la Ben. 

— V-am văzut în treacăt, spuse Matt. Jimmy Cody, vraciul 
local, ţi-l prezint pe Ben Mears, scribul local. Şi viceversa. 

— întotdeauna a ştiut să se joace cu vorbele, se amuză 
Jimmy. Aşa şi-a făcut averea. 

Îşi strânseră mâinile pe deasupra cadavrului. 

— Ajutaţi-mă să-l întorc, domnule Mears. 

Îngreţoşat, Ben îl ajută să întoarcă trupul lui Ryerson pe 
burtă. Carnea era rece, dar nu foarte flexibilă încă. Jimmy 
privi cu atenţie spatele, apoi trase chiloţii în jos. 

— De ce faci asta? îl întrebă Parkins. 

— Încerc să stabilesc ora morţii după lividitatea pielii, îl 
lămuri Jimmy. Ca orice lichid, sângele tinde să se lase la fund 
atunci când inima încetează să-l mai pompeze. 

— Aha, am văzut ceva asemănător în reclame la televizor. 
Da' asta nu-i treaba medicului legist? 

— Ştii că o să-l trimită pe Norbert, spuse Jimmy. lar Brent 
Norbert n-a refuzat niciodată puţin ajutor venit din partea 
prietenilor. 

— Brent Norbert nu-i în stare să-şi găsească curu' cu 
ambele mâini plus o lanternă, medită Parkins şi-şi aruncă 


chiştocul pe fereastra deschisă. 

— Ţi-a căzut oblonul de la geamu' ăsta, Matt. L-am văzut 
pe iarbă jos când am venit. 

— Da?, Matt îşi controla vocea. 

— Mda. 

Cody îşi scosese termometrul din trusă şi acum îl intro- 
ducea în anusul lui Ryerson. Işi puse ceasul pe cearşaful 
apretat, unde străluci în lumina puternică a soarelui. Era 
şapte şi un sfert. 

— Mă duc jos, spuse Matt cu voce sugrumată. 

— Puteţi să coborâţi toţi, zise Jimmy. Eu o să mai întârzii 
puţin. Pui de cafea, domnule Burke? 

— Sigur. 

Coborâră împreună şi Ben închise uşa. Nu va putea uita 
multă vreme ultima imagine: camera luminoasă, scăldată de 
razele soarelui, cearşaful curat dat la o parte, ceasul de aur 
trimițând săgeți strălucitoare de lumină pe tapet şi Cody 
însuşi, cu ciuful lui de păr roşcat, aşezat lângă cadavru, ca o 
gravură în argint. 

Matt tocmai pusese cafeaua pe foc când Brenton Norbert, 
ajutorul medicului legist, sosi într-un Dodge cenușiu şi 
hodorogit. Intră în casă întovărăşit de un individ care căra un 
aparat mare de fotografiat. 

— Unde e? întrebă Norbert. 

Gillespie arătă cu degetul înspre scări: 

— Jim Cody e acolo. 

— Bravo, spuse Norbert. Şi l-aţi lăsat singur? Probabil că a 
făcut deja în pantaloni de frică. 

Urcă cu fotograful la etaj. 

Parkins Gillespie îşi puse atâta frişca în cafea că i se 
revărsă în farfurioară. Încercă temperatura lichidului cu 
degetul, şi-l şterse apoi de pantaloni, îşi aprinse un alt Pall 
Mall şi zise: 

— Cum de-ai intrat în încurcătura asta, domnule Mears? 

Şi astfel, Ben şi Matt îşi începură micul spectacol şi nimic 
din ceea ce povestiră nu era chiar minciună, însă omiseră 
suficient ca să se simtă legaţi prin lanţul fragil al conspirației 
şi suficient ca să-l facă pe Ben să se întrebe tulburat dacă nu 
cumva tocmai devenise complice într-un caz de 


obstrucţionare inofensivă a justiţiei, sau într-un caz mult mai 
gras, mult mai tenebros. Işi aminti cum îi spusese Matt că s-a 
gândit să îl cheme pe el şi nu pe altcineva, deoarece era 
singura persoană din 'salem's Lot care ar fi fost în stare să 
asculte o poveste atât de fantastică. Indiferent ce probleme 
de sănătate mentală avea Matt, gândi Ben, se pricepea al 
naibii de bine să descifreze firea omului. Şi gândul acesta îl 
făcu să se simtă şi mai neliniştit. 


7 


Pe la nouă şi jumătate se termină totul. 

Camioneta lui Carl Foreman sosise şi ii ridicase pe Mike 
Ryerson şi acum vestea morţii lui părăsise casa şi devenise 
proprietatea oraşului. Jimmy Cody se înapoiase la cabinetul 
lui; Norbert şi fotograful plecaseră înapoi la Portland să stea 
de vorbă cu medicul legist al districtului. 

Cu ţigara atârnându-i între buze, Parkins Gillespie se opri 
o secundă pe terasa din faţa casei şi urmări cum dricul se 
rostogoleşte greoi pe strada în pantă. 

— Pun pariu că niciodată când a condus camionul acesta, 
Mike nu s-a gândit că o să fie pasager în el aşa de curând. 

Se întoarse înspre Ben: 

— Nu pleci încă din Lot, nu? Aş vrea să depui mărturie, 
dacă vrei. 

— Nu, nu plec. 

Ochii de un albastru spălăcit ai şerifului îl măsurară atenţi: 

— Te-am verificat la biroul federal şi la poliţia statului 
Maine din Augusta, zise. N-ai cazier. 

— Mă bucur să aflu asta, răspunse Ben pe un ton neutru. 

— Se zice că umbli cu fata lu' Bill Norton. 

— Vinovat, spuse Ben. 

— E o fată bună, îl avertiză Parkins fără să mai 
zâmbească. 

Dricul nu se mai vedea acum; până şi zumzetul motorului 
se auzea din ce în ce mai îndepărtat până ce se stinse cu 
totul. 

— Cred că în căzu' ăsta nu se prea mai vede cu Floyd 


Tibbits. 

— N-ai nici un raport de scris, Park? interveni cu blândeţe 
Matt. 

Oftă şi aruncă chiştocul: 

— Sigur că am. În două exemplare, în , trei exemplare, 
ordonate, curate, neşifonate. În ultimele săptămâni slujba 
asta mi-a dat mai multă bătaie de cap decât o căţea cu 
păduchi. Poate că vechitura aia de casă a lui Marsten e 
blestemată. 

Pe feţele lui Ben şi Matt nu se putea citi nimic. 

— Eh, mă duc acum. 

Işi suflecase pantalonii şi se îndreptă spre maşină. 
Deschise portiera şi se întoarse: 

— Nu-mi ascundeţi nimic, sper? 

— Parkins, spuse Matt, nu avem ce să-ţi ascundem. E 
mort. 

Îi privi lung o clipă, cu ochii cei spălăciţi deveniți 
pătrunzători şi strălucitori sub sprâncenele ridicate şi apoi 
oftă: 

— Aşa cred. Da' e al dracu' de ciudat. Câinele, puştiul lu' 
Glick, apoi ălălalt puşti a lu' Glick, acu' Mike. Mai multe cazuri 
decât vezi într-un an într-un oraş pişăcios ca ăsta. Bunică-mea 
zicea că toate chestiile nasoale vin câte trei, nu câte patru. 

Se urcă în maşină, porni motorul şi ieşi din alee. Câteva 
clipe mai târziu dispărea după coama dealului cu un claxon 
de rămas bun. 

Matt oftă din rărunchi: 

— S-a sfârșit. 

— Da, îl aprobă Ben. Sunt frânt. Tu nu eşti? 

— Sunt, dar mă simt... aiurea. Cunoşti sensul pe care îl 
dau copiii cuvântului? 

— Da. 

— Mai au încă unul: picat din lună. De parcă ai veni din 
alte lumi şi pari nebun dacă te comporţi normal. 

Se frecă la ochi. 

— Dumnezeule, probabil că te gândești că am înnebunit 
de-a binelea. Toată chestia asta sună ca aiurelile unui dement 
la lumina zilei, nu? 

— Da şi nu, răspunse Ben şi puse mâna pe umărul lui 


Matt, încercând să-i dea încredere. Ştii, Gillespie are dreptate. 
Se petrece ceva. Şi sunt tot mai convins că povestea are 
legătură cu Casa lui Marsten. În afară de mine, cei de acolo 
sunt singurii nou veniţi în oraş. Şi ştiu că eu nu am făcut 
nimic. Mai vrei să mergem diseară la ei? Să le urăm bun 
venit? 

— Dacă vrei. 

— Vreau. Du-te şi încearcă să dormi. O să vorbesc cu 
Susan şi venim să te luăm mai pe seară. 

— Bine. 

Făcu o pauză. 

— Mai e ceva. Mă tot gândesc la asta de când ai vorbit 
despre autopsie. 

— Ce este? 

— Râsul pe care l-am auzit - sau mi s-a părut că-l aud - era 
un râs de copil. Oribil şi neîndurător, şi cu toate acestea 
aparţinea unui copil. Dacă ne gândim la povestea pe care mi- 
a spus-o Mike, nu te duce cu gândul la Danny Glick? 

— Sigur că da. 

— Ştii în ce constă procedeul de îmbălsămare? 

— Nu foarte exact. Se scoate sângele dintr-un cadavru şi 
este înlocuit cu un alt lichid. Pe vremuri se folosea 
formaldehida, dar sunt sigur că acum există metode mai 
sofisticate. Şi cadavrul este golit de intestine. 

— Mă întreb dacă aşa au procedat şi cu Danny, spuse 
Matt, privindu-l cu intensitate. 

— Îl cunoşti suficient de bine pe Carl Foreman ca să ai 
încredere în el şi să-l întrebi asta? 

— Da, cred că pot s-o fac. 

— Atunci fă-o. 

— Bine. 

Se mai uitară unul la celălalt câteva clipe, iar privirile lor 
erau prietenoase, însă greu de definit; în cea a lui Matt se 
simţea sfidarea plină de nelinişte a unui om raţional care a 
fost obligat să rostească vorbe lipsite de logică; iar ochii lui 
Ben oglindeau o spaimă nedefinită în faţa unor forțe pe care 
nu le putea înţelege suficient pentru a le explica. 


8 


Când ajunse acasă o găsi pe Eva Miller călcând şi 
urmărind un concurs la televizor. Miza era de obicei de 45 de 
dolari şi prezentatorul alegea numere de telefon dintr-un vas 
uriaş de sticlă. 

— Am aflat, spuse ea când Ben deschise frigiderul şi 
scoase o sticlă de Cola. Îngrozitor. Bietul Mike. 

— Da, e păcat. 

Scoase crucifixul din buzunarul de la piept. 

— Ştiu ce s-a... 

— Incă nu, spuse Ben. Sunt foarte obosit, doamnă Miller. 
Cred că o să mă culc puţin. 

— Sigur că asta trebuie să faceţi. E prea cald în camerele 
de sus la prânz chiar şi în anotimpul ăsta. Mergeţi într-una din 
camerele de la parter, dacă doriţi. Am schimbat aşternuturile. 

— Nu, e în regulă. M-am obişnuit cu felul în care scârțâie 
patul meu. 

— Da, aşa se întâmplă, spuse ea indiferentă. Care a fost 
motivul pentru care a vrut domnul Burke să-i duceţi crucifixul 
lui Ralph? 

Pus în încurcătură, Ben se opri pe drumul spre casă. 

— Cred că s-a gândit că Mike Ryerson era catolic. 

Eva puse o cămaşă nouă pe scândura de călcat. 

— Ar fi trebuit să ştie că nu-i aşa. Doar i-a fost profesor lui 
Mike. Toţi ai lui erau luterani. 

Ben nu ştiu ce să răspundă. Urcă în cameră, îşi scoase 
hainele şi se întinse în pat. Căzu imediat într-un somn adânc. 
Nu visă nimic. 


9 


Când se trezi era patru şi un sfert. Trupul îi era scăldat în 
sudoare şi se dezvelise în timpul somnului. Dar îşi simţea 
capul limpede. Evenimentele de dimineaţă păreau acum 
îndepărtate şi neclare iar închipuirile lui Matt Burke îşi 
pierduseră caracterul imperativ. În seara aceasta trebuia 
numai să i le scoată din cap, dacă putea. 


10 


Se hotări să o sune pe Susan de la cofetăria lui Spencer şi 
să o cheme acolo. Apoi se putea duce în parc, unde el îi va 
istorisi totul de la un capăt la celălalt. Va afla ce gândește ea 
când se vor duce la Matt, unde va asculta şi versiunea 
acestuia şi îşi va putea contura concluziile. Apoi vor porni toţi 
trei spre Casa lui Marsten. Gândul îi stârni valuri de teamă în 
abdomen. 

Atât de adâncit în gânduri era, încât nu observă că era 
cineva în maşina lui, până când nu deschise portiera şi silueta 
înaltă dinăuntru se arcui înspre el. Preţ de o clipă a fost mult 
prea uluit ca să dea comenzile necesare trupului; mintea-i era 
preocupată să recunoască personajul pe care îl confundase în 
prima clipă cu o sperietoare de ciori însufleţită. Soarele ce 
cobora înspre apus lumina fiecare trăsătură a neaşteptatului 
musafir cu o precizie nemiloasă; pălăria veche din pâslă trasă 
peste urechi; ochelari opaci de soare; trenciul obosit cu 
gulerul ridicat; mănuşile grosolane de muncă din cauciuc 
verde din mâini. 

— Cine... fu tot ce apucă Ben să spună. 

Silueta se repezi. Pumnii izbiră. Un miros galben şi vechi, 
pe care Ben îl recunoscu a fi cel de naftalină, plutea în jurul 
ei. li auzea respiraţia sacadată şi şuierătoare. 

— Tu eşti ticălosul care mi-a furat iubita, spuse Floyd 
Tibbits cu o voce care împrumutase dulceaţa pietrelor de 
moară. O să te omor. 

Şi, în timp ce Ben încerca să introducă datele în 
computerul minţii, Floyd Tibbits se aruncă asupra lui. 


CAPITOLUL NOUĂ 
SUSAN (II) 
1 


Puțin după ora trei în după-amiaza acelei zile, Susan 


ajunse acasă de la Portland cu trei sacoşe foşnitoare de hârtie 
de la magazinul universal. Îşi vânduse două tablouri pentru 
suma frumuşică de optzeci de dolari şi îşi permisese o mică 
nebunie. Două fuste şi un sacou. 

— Suze? strigă mama ei. Tu eşti? 

— Am venit. Mi-am luat... 

— Vino încoace, Susan. Vreau să stau de vorbă cu tine. 
Recunoscu imediat tonul, deşi nu îl mai auzise folosit cu 
gradul acesta de intensitate din vremea când era elevă, când 
discuţiile în contradictoriu despre băieţi şi lungimea fustelor îi 
făceau amare toate zilele. 

Lăsă sacoşele jos şi intră în camera de zi. Mama ei 
devenise din ce în ce mai reticentă în privinţa subiectului Ben 
Mears şi Susan bănuia că acum îi va aduce la cunoştinţă 
Hotărârea Finală. 

Mama ei tricota în balansoar lângă fereastra boltită. 
Televizorul era închis. Semnele acestea combinate erau de 
rău augur. 

— Cred că n-ai auzit ultima veste, spuse doamna Norton. 

Andrelele se mişcau cu repeziciune, transformând firul 
verde . Inchis în rânduri ordonate de tricot. Un fular pentru 
iarnă. 

— Ai plecat prea devreme azi dimineaţă. 

— Ultima veste? 

— Mike Ryerson a murit azi-noapte acasă la Matt Burke. ŞI 
cine crezi că l-a vegheat pe patul de moarte, dacă nu 
prietenul tău scriitorul, domnul Ben Mears! 

— Mike... Ben... ce s-a întâmplat? 

Doamna Norton schiţă un zâmbet lugubru. 

— M-a sunat Mabel astăzi pe la zece şi mi-a povestit. 
Domnul Burke spune că l-a întâlnit pe Mike la taverna lui 
Delbert Markey seara trecută - deşi nu pot înţelege ce caută 
un profesor în baruri - şi l-a dus la el acasă pentru că Mike nu 
arăta bine. A murit în cursul nopţii. Şi se pare că nimeni nu 
ştie exact ce căuta acolo domnul Mears! 

— Se cunosc, spuse Susan absentă. De fapt Ben zice că se 
înţeleg chiar foarte bine... ce s-a întâmplat cu Mike, mamă? 

Insă doamna Norton nu era de acord să lase discuţia să 
alunece pe altă pantă. 


— Totuşi, șunt unii care cred că am avut parte de prea 
multe întâmplări neprevăzute în 'salem's Lot de când ne 
onorează domnul Mears cu prezenţa sa. Cam mult prea 
multe. 

— Asta-i o tâmpenie! izbucni Susan exasperată. Spune-mi, 
ce s-a întâmplat cu... 

— Nu au încă rezultatele, spuse doamna Norton. Răsuci 
ghemul şi scoase firul din el. Unii sunt de părere că a luato 
boală de la băieţelul lui Glick. 

— Dacă-i aşa de ce nu s-au molipsit şi alţii? Părinţii lui, de 
exemplu? 

— Unii tineri din ziua de azi au pretenţia că ştiu totul, 
remarcă doamna Norton în vânt. Andrelele sclipeau în sus şi 
în jos. 

Susan se ridică. 

— Cred că mă duc în oraş să văd dacă... 

— Așează-te la loc încă puţin, spuse doamna Norton. Mai 
am câteva lucruri să-ţi spun. 

Susan se aşeză din nou iar pe chip nu i se citea decât 
indiferenţă. 

— Uneori tinerii nu ştiu tot ce trebuie să ştie, zise Ann 
Norton. În voce i se strecurase un ton prefăcut de mângâiere 
de care Susan se îndoi de îndată. 

— Despre ce vorbeşti, mamă? 

— Ei bine, se pare că acum câţiva ani domnul Ben Mears a 
avut un accident. Imediat după ce şi-a publicat a doua carte. 
Accident de motocicletă. Era beat. Soţia lui a murit. 

Susan se ridică. 

— Nu vreau să aud mai departe. 

— Îţi spun toate astea pentru binele tău, spuse calmă 
doamna Norton. 

— De unde ştii? întrebă Susan. 

Nu mai simţea acum nici urmă din vechea furie nepu- 
tincioasă şi nici dorinţa aprinsă de a fugi la ea în cameră să se 
ascundă de vocea aceea calmă, atotştiutoare, şi să plângă. Se 
simţea indiferentă şi distantă, de parcă ar fi plutit în aer, 
undeva departe de casa aceasta. 

— De la Mabel Werts, nu-i aşa? 

— Nu contează. E adevărat. 


— Sigur că este. Şi noi am câștigat războiul din Vietnam şi 
lisus Christos trece prin centrul oraşului într-o trăsurică în 
fiecare zi la prânz. 

— Lui Mabel i s-a părut că îl ştie de undeva, spuse Ann 
Norton, şi a răsfoit colecţia ei de reviste ladă cu ladă... 

— Revistele de scandal, vrei să zici? Alea care sunt spe- 
cializate în astrologie şi accidente de maşini şi ţâţe de actriţe 
de mâna a douăzecea? O, da, într-adevăr, iată o sursă sigură 
şi informată! 

Râdea cu asprime. 

— Nu este nevoie să rosteşti obscenităţi. Povestea era 
scrisă acolo negru pe alb. Femeia - soţia lui, dacă asta era - 
stătea în spate şi motocicleta a alunecat pe şosea şi s-au izbit 
de un camion. l-au făcut testul de alcoolemie pe loc, scrie în 
articole. Chiar... pe... loc. 

— Accentua adverbul de mod şi locuţiunea adverbială de 
timp lovind cu o andrea în braţul balansoarului. 

— Şi atunci de ce nu e la închisoare? 

— Tipii ăştia celebri au întotdeauna relaţii; spuse cu 
siguranţă netulburată. Pentru ei există modalităţi de a scăpa 
din orice necaz, dacă sunt suficient de bogaţi. Adu-ţi numai 
aminte din câte belele au scăpat băieţii Kennedy. 

— A fost vreun proces? 

— Ţi-am spus că i-au făcut testul... 

— Aşa ai spus, mamă. Dar era beat? 

— Ţi-am spus că era beat! 

Pete roşii începuseră să-i acopere obrajii. 

— Nu-ţi fac testul de alcoolemie dacă eşti treaz! Nevasta 
lui a murit! Exact ca povestea lui Chappaquiddick! Exact la 
fel! 

— Am de gând să-mi iau o locuinţă în oraş, spuse Susan 
încet. Voiam să-ţi spun asta. Trebuia să o fac mai de mult, 
mamă, pentru amândouă. Am vorbit cu Babs Griffen şi mi-a 
zis că e liber un apartament drăguţ cu patru camere pe 
Sister's Lane... 

— Oho, domnişoara e jignită! se adresă pereţilor doamna 
Norton. Cineva i-a mâzgălit tabloul cu domnul Ben - Mare Star 
- Mears şi e atât de furioasă că îi vine să scuipe. 

Cuvintele acestea fuseseră deosebit de eficiente cu câţiva 


ani în urmă. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, mamă? o întrebă Susan 
disperată. Niciodată... nu te-ai înjosit într-atât. 

Capul lui Ann Norton se smuci înspre ea. Lucrul îi alunecă 
din poală când se ridică şi o apucă strâns pe Susan de umeri 
şi începu să o scuture. 

— Ascultă-mă bine! N-o să-ţi permit să te înghesui în 
tufişuri ca o boarfă ordinară cu un homosexual care ţi-a 
umplut capul cu verzi şi uscate! Mă auzi? 

Susan o plesni peste faţă. 

Ann Norton clipi de câteva ori şi apoi ochii i se deschiseră 
largi, nevenindu-i să creadă ce se întâmplase. Şocate, se 
priviră tăcute o clipă. Un geamăt abia şoptit învie şi muri în 
gâtul lui Susan. 

— Mă duc la mine în cameră, spuse. Voi pleca până marţi, 
cel târziu. 

— A venit Floyd, zise doamna Norton. 

Chipul îi era încă împietrit din cauza loviturii. Degetele 
fiicei sale îşi lăsaseră amprente roşii pe obraz, ca nişte semne 
de exclamare. 

— Am terminat cu Floyd, spuse Susan pe un ton sec. 
Obişnuieşte-te cu ideea asta. Şi spune-i la telefon şi prietenei 
tale, zgripţuroaica de Mabel, toată povestea. Chiar, de ce n-o 
faci? Poate că atunci o să înţelegi în sfârșit că e adevărat. 

— Floyd te iubeşte, Susan. Toate astea îl... distrug. Nu s-a 
mai putut stăpâni şi mi-a povestit totul. Şi-a deschis inima în 
faţa mea. 

Amintirea îi făcu ochii să strălucească. 

— La sfârșit şi-a pierdut cumpătul şi a plâns ca un copilaş. 

Susan se gândi că toată demonstraţia asta sentimentală 
nu semăna deloc cu temperamentul lui Floyd. Se întrebă dacă 
nu cumva mama ei inventase toată povestea, însă citi în ochii 
ei că era adevărată. 

— Şi asta vrei pentru mine, mamă, un copilaş care 
plânge? Sau pur şi simplu te-ai îndrăgostit de ideea că ai 
putea avea nişte nepoţei blonzi? Bănuiesc că îţi încurc 
socotelile - nu simţi că ţi-ai făcut datoria până ce nu mă vezi 
măritată şi la casa mea cu un om bun pe care să-l poţi ţine 
sub papuc. La casa mea cu unul care să mă lase gravidă şi să 


mă transforme fuguţa într-o gospodină grasă. Asta e intenţia 
ta, nu? Nu te interesează şi ce vreau eu de la viaţă? 

— Susan, tu nu ştii ce vrei. 

Rosti cuvintele cu o siguranţă atât de absolută, atât de 
convinsă, încât, o clipă, Susan fu tentată să o creadă. In faţa 
ochilor i se înfăţişă un tablou care o reprezenta pe ea şi pe 
mama ei, așa cum stăteau acum, mama ei lângă balansoar 
iar ea lângă uşă; doar că erau legate printr-o funie împletită 
din fire verzi, funie ce se deşirase şi slăbise de pe urma 
nenumăratelor smucituri neliniştite. În tablou mama ei se 
transformă într-un pescar bătrân şi zdrenţuit, cu pălăria abia 
desluşită sub cantitatea de rahat de muşte şi de păsări. ŞI 
pescarul încearcă cu disperare să prindă în undiţă un păstrăv 
sclipitor, cu etichetă la gât. Încearcă să îl prindă şi să-l azvârle 
în coşul din nuiele. Dar ce are de gând să facă cu el? Să îl 
pună în acvariu? Să-l mănânce? 

— Nu, mamă. Ştiu exact ce vreau. Îl vreau pe Ben Mears. 

Se întoarse şi începu să urce scările. 

Mama ei alergă după ea şi îi strigă cu o voce spartă: 

— Nu poţi să pleci de acasă! Nu ai bani! 

— Am o sută de dolari pe cec şi trei sute economii, 
răspunse cu calm Susan. Şi pot să mă angajez la magazinul 
lui Spencer. Domnul Labree mi-a oferit o slujbă acolo de 
câteva ori. 

— Nu vrea decât să-ţi ajungă sub fustă, spuse doamna 
Norton, însă vocea îi coborâse o octavă. Furia îi trecuse 
aproape de tot şi se simţea puţin înspăimântată. 

— N-are decât, zise Susan. O să port chiloţi cu mânecuţă. 

— lubito, nu te supăra. - Doamna Norton urcă două trepte. 
- Nu vreau decât ce e mai bine... 

— Nu te mai obosi, mamă. Îmi pare rău că te-am lovit. Am 
făcut un lucru îngrozitor. Te iubesc. Dar mă mut de acasă. 
Trebuia să o fac de mult timp. Trebuie să înţelegi. 

— Mai gândește-te, spuse doamna Norton şi acum părerea 
de rău şi spaima se desluşeau clar în tonul ei. Tot nu cred că 
nu am dreptate. Am mai văzut la viaţa mea prefăcuţi ca Ben 
Mears ăsta. Nu vrea decât să... 

— Nu. Ajunge. 

Îi întoarse spatele. 


Mama ei mai urcă o treaptă şi îi strigă: 

— Când Floyd a plecat era într-o stare jalnică. A... 

Insă uşa de la camera lui Susan se trânti, retezându-i 
vorbele. 

Se întinse pe pat - pe care îl decorase nu cu mult timp în 
urmă cu jucării de cârpă şi cu un pudel cu un radio în burtică - 
şi rămase acolo privind peretele şi încercând să nu se 
gândească la nimic. Pe pereţi erau câteva afişe Sierra Club, 
însă până nu demult camera îi fusese plină cu afişe decupate 
din Rolling Stone şi Creem şi Crawdaddy, cu fotografii ale 
idolilor săi - Jim Morrison şi John Lennon şi Dave van Ronk şi 
Chuck Berry. Fantomele acelor zile păreau acum a o înghesui 
din toate părţile, triste ca nişte buletine meteorologice ale 
minţii anunțând vreme rea. 

Aproape că putea vedea titlurile de-o şchioapă, imprimate 
pe hârtie ieftină: PORNIŢI LA PLIMBARE SCRIITORUL TÎNAR ŞI 
SOŢIA SA AU FOST IMPLICAŢI ÎNTR-UN AŞA-ZIS ACCIDENT DE 
MOTOCICLETA. Restul fiind doar o înşiruire de insinuări 
meşteşugit aranjate. Poate că era şi o fotografie făcută la 
locul faptei de un fotograf local, mult prea sângeroasă pentru 
a fi publicată în cotidianul local. Exact genul de fotografie 
care îi plăcea lui Mabel. 

Cel mai rău lucru întâmplat era că fusese deja aruncată 
sămânţa îndoielii. O tâmpenie. Chiar crezi că a stat ascuns 
într-un frigider de laborator înainte să vină aici? Că a venit 
înfăşurat într-un celofan steril, ca un pahar din camerele de 
hotel? Ce tâmpenie. Şi totuşi îndoiala fusese semănată. ŞI 
pentru asta simţea ceva mai mult decât ciuda din vremea 
adolescenţei faţă de mama sa - sentimentul acesta era 
întunecat şi se învecina cu ura. 

Işi opri revărsarea de gânduri - fără să le reducă la tăcere 
ci îndepărtându-le numai - şi îşi puse un braţ peste faţă şi se 
refugie într-un somn superficial şi agitat care fu întrerupt de 
sunetul strident al telefonului de la parter, şi apoi, mai 
strident încă, de vocea mamei sale care o strigă: 

— Susan! La telefon! 

Cobori şi văzu că ceasul arăta ora cinci şi jumătate. 
Soarele coborâse înspre apus. Doamna Norton era în 
bucătărie pregătind cina. Tatăl ei nu sosise încă acasă. 


— Alo? 

— Susan? 

Vocea îi era cunoscută, însă nu reuşi să o identifice 
imediat. 

— Da, cine e? 

— Eva Miller, Susan. Am o veste proastă. 

— I| s-a întâmplat ceva lui Ben? 

Gura parcă îi rămăsese fără salivă. Mâna i se duse 
involuntar la gât. Doamna Norton o urmărea din uşa 
bucătăriei, cu o lingură în mână. 

— S-au bătut, Floyd Tibbits a apărut aici după-amiază... 

— Floyd! 

Doamna Norton tresări speriată la auzul tonului ei. 

— „Şi eu i-am spus că domnul Mears doarme. Şi el a zis 
că nu face nimic, politicos ca întotdeauna, numai că era 
îmbrăcat foarte caraghios. L-am întrebat dacă se simte bine. 
Purta un trenci demodat şi o pălărie ciudată şi-şi ţinea mâinile 
în buzunare. Nu m-am gândit să-i spun domnului Mears când 
s-a trezit. Era atâta agitaţie... 

— Ce s-a întâmplat? ţipă aproape Susan. 

— Ei, Floyd l-a stâlcit în bătaie, spuse Eva pe un ton 
nefericit. Chiar în parcarea mea. Sheldon Carson şi Ed Craig 
au ieşit şi l-au scos din mâinile lui. 

— Ben. Cum se simte Ben? 

— Nu prea bine. 

— Ce are? ţinea receptorul foarte strâns. 

— Floyd a apucat să îl mai lovească o dată şi l-a izbit pe 
domnul Mears de maşina lui şi s-a lovit la cap. Carl Foreman l- 
a dus la spitalul din Cumberland şi era inconştient. Altceva nu 
mai ştiu. Dacă vrei... 

Inchise telefonul, alergă la dulap şi-şi smuci haina de pe 
umeraş. 

— Susan, ce s-a întâmplat? 

— Floyd Tibbits, băiatul ăla drăgălaş, spuse Susan, fără să- 
şi dea seama că începuse să plângă, l-a băgat pe Ben în 
spital. 

leşi în fugă din casă fără să mai aştepte vreun răspuns. 


2 


A ajuns la spital la şase şi jumătate şi s-a aşezat pe un 
scaun neconfortabil din plastic, privind total absentă paginile 
lucioase ale revistei Good Housekeeping. Sunt singura care 
am venit, gândi ea. Îngrozitor. Avusese intenţia să îi dea un 
telefon lui Matt Burke, însă renunţase, gândindu-se că 
doctorul s-ar fi putut înapoia din salon şi nu ar fi găsit-o acolo. 

Pe ceasul din sala de aşteptare, minutele se târau cu 
viteza melcului şi, la şapte fără zece minute, în uşă apăru un 
doctor cu nişte hârtii în mână. Acesta spuse: 

— Domnişoara Norton? 

— Eu sunt. Ben e bine? 

— Nu vă pot răspunde chiar acum la întrebare. 

Observă teroarea care îi schimonosi trăsăturile şi adăugă 
grăbit: 

— Pare a fi bine, însă doresc să-l mai ţinem aici încă două 
sau trei zile. Are o fractură foarte mică, multe vânătăi, 
contuzii şi un ochi învineţit. 

— Pot să-l văd? 

— Nu, nu în seara asta. l-am dat sedative. 

— Un minut numai? Vă rog? Un minut? 

Doctorul oftă: 

— Puteţi să îl vedeţi, dacă vreţi cu tot dinadinsul. Probabil 
că doarme. Insă vă rog să nu-i spuneţi nimic, decât dacă el 
începe să vorbească. 

O duse la etajul al treilea şi apoi într-un salon aflat la 
capătul unui coridor lung, care mirosea puternic a 
medicamente. Bărbatul din celălalt pat citea o revistă şi, când 
intrară, îi privi fără prea mult interes. 

Ben avea ochii închişi, iar pătura îl acoperea până sub 
bărbie. Atât de palid şi nemişcat era, încât, timp de o clipă 
înfiorătoare, Susan fu convinsă că murise; că s-a stins pur şi 
simplu cât ea a stat de vorbă cu doctorul la parter. Apoi îi 
observă mişcarea uşoară a pieptului şi simţi un val de uşurare 
atât de uriaş, încât se clătină pe picioare. Il privi cu atenţie, 
aproape fără să-i vadă pe chip semnele luptei. Fătălău, îl 
numise mama ei, şi Susan înţelegea acum de unde îi venise 
ideea asta. Trăsăturile lui erau puternice, şi, cu toate acestea, 


delicate (şi-ar fi dorit să existe un cuvânt mai bun decât 
„delicate"; căci aşa îl puteai descrie doar pe bibliotecarul din 
localitate care, în timpul lui liber, compunea sonete preţioase 
în stilul lui Spenser şi le dedica narciselor din câmpul de la 
marginea oraşului; însă era singurul cuvânt care se potrivea). 
Numai părul lui părea viril în sens tradiţional. Bogat, părea că 
îi pluteşte în jurul feţei şi părea şi mai negru din cauza 
contrastului puternic cu bandajul alb, strălucitor de deasupra 
tâmplei stângi. 

Îl iubesc pe bărbatul acesta, gândi ea. Fă-te bine, Ben. Fă- 
te bine şi termină-ţi cartea ca să putem pleca din Lot 
împreună, dacă şi tu mă vrei. Oraşul ne face rău amândurora. 

— Cred că ar fi bine să plecaţi acum, spuse doctorul. 
Poate că mâine... 

Ben se mişcă şi scoase un geamăt gros. Pleoapele i se 
deschiseră încet, se închiseră, se deschiseră din nou. Privirea 
îi era tulbure din cauza sedativelor. Şi cu toate acestea ochii 
lui o recunoscuseră. Îi acoperi mâna cu palma lui. Ochii ei se 
umplură de lacrimi şi îi strânse mâna surâzând. 

Îşi mişcă uşor buzele şi ea se aplecă să îl audă. 

— Ce bandiți adevăraţi aveţi în oraş! 

— Ben, îmi pare atât de rău. 

— Cred că i-am scos vreo doi dinţi înainte să mă doboare, 
şopti Ben. Nu m-am descurcat prea rău pentru un scriitor. 

— Ben... 

— Cred că este suficient pentru astăzi, domnule Mears, 
zise doctorul. Daţi cleiului ocazia să se întărească. 

Ben îl privi: 

— Un minut, numai. 

Doctorul îşi dădu ochii peste cap. 

— Asta a zis şi domnișoara. 

Pleoapele lui Ben căzură din nou peste ochi şi apoi se 
ridicară cu multă greutate. Spuse ceva neinteligibil. Susan se 
aplecă şi mai mult: 

— Ce spui, iubitule? 

— E întuneric afară? 

— Da. 

— Vreau să te duci la... 

— Matt? 


O aprobă din cap. _ i 

— Spune-i... că am zis să-ţi spună tot. Intreabă-l dacă... I 
cunoaşte pe Părintele Callahan. O să înţeleagă. 

— Bine, spuse Susan. O să-i transmit mesajul. Culcă-te 
acum, Ben. Somn uşor. 

— Bine. Te iubesc. 

Mai murmură ceva, de două ori şi apoi ochii i se închiseră. 
Respirația îi deveni mai profundă. Adormise. 

— Ce a zis? întrebă doctorul. 

Susan se încruntă. 

— Mi s-a părut că „Zăvorăşte ferestrele", sau cam aşa 
ceva, răspunse ea. 


3 


Când se întoarse în sala de aşteptare să-şi ia haina, acolo 
o aşteptau Eva Miller şi Weasel Craig. Eva purta un pardesiu 
de toamnă, cu un guler din blană ruginiu, iar Weasel se 
pierdea într-o jachetă de motociclist mult prea mare pentru 
el. La vederea lor, inima lui Susan se umplu de bucurie. 

— Cum se simte? întrebă Eva. 

— Cred că o să se facă bine. 

Repetă diagnosticul pus de doctor şi trăsăturile Evei se 
relaxară. 

— Îmi pare tare bine. Domnul Mears pare om bun. 
"Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva la mine la pensiune. 
Şi Parkins Gillespie a trebuit să-l închidă pe Floyd în celula 
pentru beţivi. Deşi nu mi-a părut a fi beat. Doar... buimăcit şi 
derutat. 

Susan scutură din cap: 

— Parcă nici nu ar fi vorba de Floyd. Urmă o clipă de 
tăcere stânjenitoare. 

— Ben e un tip pe cinste, spuse Weasel şi o mângâie pe 
Susan pe mână. Se va face bine cât ai zice peşte. Aşteaptă şi 
ai să vezi. 

— Sunt sigură, spuse Susan şi îi cuprinse mâna în mâinile 
ei. Eva, Părintele Callahan e preotul de la biserica St. 
Andrews, nu-i aşa? 


— Da. De ce? 

— Oh... nimic... eram curioasă numai. Mulţumesc că aţi 
venit. Dacă vreţi să veniţi şi mâine... 

— Vom veni, spuse Weasel. Sigur că vom veni, nu-i aşa, 
Eva? 

— Vom veni. 

leşiră împreună în parcare şi apoi se întoarseră la 
Jerusalem's Lot. 


4 


Matt nu a răspuns când a ciocănit în uşă şi nici nu a răcnit 
Intră!, aşa cum îi stătea în obicei. O voce foarte prudentă, pe 
care Susan cu greu o recunoscu, şopti din spatele uşii: 

— Cine e? 

— Susie Norton, domnule Burke. 

Uşa se deschise, iar şocul simţit la vederea transformărilor 
de pe chipul fostului ei profesor îi înmuie genunchii, 
îmbătrânise peste noapte. Era îngrozitor de tras la faţă şi 
avea un aer sălbatic. Imediat observă că purta un crucifix 
mare din aur. Era atât de ciudată şi ridicolă prezenţa 
obiectului acela înzorzonat pe cămaşa lui din flanel cu carouri, 
încât aproape că izbucni în râs - însă nu o făcu. 

— Intră. Unde e Ben? 

Îi povesti, şi chipul lui Matt se întristă şi mai tare. 

— Deci tocmai Floyd Tibbits s-a hotărât să se joace de-a 
iubitul înşelat. Nici că se putea s-o facă la un moment mai 
nepotrivit. L-au adus pe Mike Ryerson de la Portland pentru 
înmormântare în după-amiaza asta. Şi atunci bănuiesc că 
vizita noastră la Casa lui Marsten va trebui să fie amânată... 

— Ce vizită? Şi ce e cu Mike? 

— Vrei să bei o cafea? o întrebă pe un ton absent. 

— Nu. Vreau să aflu ce se petrece. Ben mi-a spus că 
dumneavoastră ştiţi. 

— Asta, spuse el, este un ordin aproape imposibil de 
îndeplinit. Uşor pentru Ben să spună că trebuie să-ţi po- 
vestesc totul. Mult mai greu e pentru mine să o fac. Însă am 
să încerc. 


— Ce... 

Ridică o mână, oprindu-i şuvoiul de cuvinte: 

— Vreau să-mi spui mai întâi ceva, Susan. leri ai fost cu 
mama ta la magazinul cel nou. 

Fruntea fetei se încreţi: 

— Da. De ce? 

— Poţi să-mi spui ce impresie ţi-a făcut locul, şi, mai ales, 
omul care îl conduce? 

— Domnul Straker? 

— Da. 

— Păi, este destul de plăcut, spuse ea. Curtenitor ar fi 
cuvântul care să-l descrie. A lăudat rochia lui Glynis Mayberry 
şi ea s-a înroşit ca o şcolăriţă. Şi a întrebat-o pe doamna 
Boddin de ce are braţul bandajat... ştiţi, şi-a vărsat grăsime 
încinsă pe el. Şi i-a dat o reţetă de compresă. l-a scris-o 
imediat. Şi când a venit Mabel... 

Zâmbi amintindu-şi. 

— Da? 

— l-a oferit un scaun, zise Susan. De fapt nu chiar un 
scaun obişnuit. Un scaun. Mai degrabă un tron. O chestie 
uriaşă din mahon sculptat. Singur l-a adus din camera din 
spate, surâzând tot timpul şi făcând conversaţie celorlalte 
doamne. Dar trebuie să fi cântărit cel puţin optzeci de 
kilograme. L-a trântit în mijlocul magazinului şi a condus-o pe 
Mabel acolo. A luat-o de braţ. Şi ea chicotea. Dacă ai văzut-o 
pe Mabel chicotind, nu îţi mai trebuie nimic în viaţă. Şi ne-a 
servit cu cafea. Foarte tare, dar foarte bună. 

— Ţi-a plăcut individul? întrebă Matt, privind-o atent. 

— Despre asta este vorba, nu? 

— S-ar putea. 

— Bine. Vă voi răspunde ca o femeie. Mi-a plăcut şi nu mi- 
a plăcut. Cred că am simţit o vagă atracţie de natură sexuală. 
Bărbat în vârstă, foarte politicos, foarte încântător, foarte 
curtenitor. Atunci când te uiţi la el ştii cu siguranţă că ar fi în 
stare să comande cina având în față un meniu scris în 
franceză. Şi nu doar atât; ar şti şi ce fel de vin merge cu 
fiecare fel de mâncare, şi nu doar vin alb sau roşu, ci anul şi 
chiar via din care s-au cules strugurii. Cu siguranţă nu este 
genul de om pe care suntem obişnuiţi să-l vedem la noi în 


oraș. Şi cu toate acestea, nu este deloc efeminat. E suplu ca 
un balerin. Şi, bineînţeles că te atrage un bărbat care este 
complet chel. 

Zâmbi uşor, ştiind că obrajii îi ardeau şi întrebându-se 
dacă nu cumva spusese mai mult decât intenţionase. 

— Dar totuşi nu ţi-a plăcut, spuse Mart. 

Ridică din umeri: 

— E mai greu de explicat. Cred... cred că am simţit o 
oarecare doză de dispreţ sub toată faţada asta. Cinism. De 
parcă ar fi jucat un rol şi îl juca bine, dar parcă ar fi ştiut că nu 
trebuie să se prefacă prea mult ca să ne păcălească. Un aer 
de superioritate îngăduitoare. 

Privirea ei era nesigură. 

— Şi parcă mi s-a părut că emana şi un aer de cruzime. 
Însă nu ştiu să explic de ce am avut senzaţia asta. 

— A cumpărat cineva ceva? 

— Nu prea mult, dar nu părea să-l deranjeze. Mama a 
cumpărat un raft pentru bibelouri adus din lugoslavia şi 
doamna Petrie a cumpărat o măsuţă pliantă superbă, însă 
doar atât am văzut eu. Nu a părut supărat. Doar a rugat pe 
toată lumea să spună şi prietenilor, lor că şi-a deschis 
magazinul, să mai vină să-l viziteze şi să devină prieteni. 
Fermecător în stilul european. 

— Şi crezi că lumea a fost fermecată? 

— În linii mari, da, spuse Susan comparând entuziasmul 
mamei sale în ceea ce îl priveşte pe R.T. Straker cu antipatia 
instantanee pe care a simţit-o faţă de Ben. 

— L-ai văzut pe asociatul lui? 

— Pe domnul Barlow? Nu, e la New York, într-o călătorie 
de afaceri. 

— Aşa să fie? spuse Mart ca pentru sine însuşi. Mă întreb, 
aşa să fie? Domnul Barlow cel invizibil. 

— Domnule Burke, nu credeţi că ar fi mai bine să-mi 
spuneţi ce se petrece? 

Oftă din rărunchi. 

— Cred că am datoria să încerc măcar. Ce mi-ai spus m-a 
tulburat. M-a tulburat foarte tare. Se potriveşte atât de bine... 

— Ce? Ce se potriveşte? 

— O să încep, zise el, cu întâlnirea mea cu Mike Ryerson la 


barul lui Bell aseară... şi mi se pare că au trecut secole de 
atunci... 


5 


Când termină de povestit, era ora opt şi douăzeci de 
minute şi băuseră deja amândoi câte două ceşti de cafea. 

— Cred că asta e cam tot, spuse Matt. Şi acum, vrei să ţi-l 
imit pe Napoleon? Să-ţi povestesc despre discuţiile mele 
astrale cu Toulouse-Lautrec? 

— Nu vorbiţi aşa, zise ea. Se petrece ceva, însă nu ceea ce 
credeţi dumneavoastră. Cu siguranţă că ştiţi asta. 

— Aşa am crezut până azi-noapte. 

— Dacă nu a vrut nimeni să vă facă o glumă proastă, aşa 
cum a presupus Ben, atunci poate că a făcut-o Mike. Poate că 
a delirat, sau cam aşa ceva. 

Nu părea o explicaţie prea convingătoare, însă Susan 
continuă: 

— Sau poate că aţi adormit fără să vă daţi seama şi aţi 
visat totul. Şi mie mi s-a întâmplat să aţipesc fără să-mi dau 
seama şi să pierd astfel cincisprezece sau douăzeci de 
minute. 

Ridică obosit din umeri. 

— Cum îşi apără cineva mărturia pe care nici o minte 
întreagă nu este în stare să o ia de bună? Am auzit ceea ce 
spun că am auzit. Nu dormeam. Şi mă sperie şi altceva... mă 
sperie rău. Legendele spun că un vampir nu poate intra pur şi 
simplu în casa omului să-i sugă sângele. Trebuie să fie invitat. 
lar Mike Ryerson l-a invitat azi-noapte pe Danny Glick 
înăuntru. Și eu, la rândul meu, l-am invitat pe Mike! 

— Matt, ţi-a povestit Ben despre cartea pe care o scrie 
acum? 

Matt îşi făcu de lucru cu pipa, însă nu o aprinse. 

— Foarte puţin. Numai că există o legătură cu Casa lui 
Marsten. 

— Ti-a spus că, atunci când era mic, a avut parte de o 
experienţă traumatizantă în Casa lui Marsten? 

Îşi ridică surprins ochii: 


— În ea? Nu. 

— A fost provocat să intre. Voia să devină membru al unui 
grup de copii şi testul de iniţiere pe care trebuia să-l treacă îi 
cerea să intre în Casa lui Marsten şi să ia un obiect de acolo. 
Așa a şi făcut - însă, înainte să plece, a urcat în dormitorul de 
la etaj unde se spânzurase Hubie Marsten. Când a deschis 
uşa, l-a văzut pe Hubie atârnând de grindă. A deschis ochii. 
Ben a fugit. Asta coace în el de douăzeci şi patru de ani. S-a 
întors în oraş ca să încerce să scrie cartea şi să îşi scoată 
amintirea din cap odată pentru totdeauna. 

— lisuse, exclamă Matt. 

— Are... o anumită teorie despre Casa lui Marsten. Şi se 
bazează pe de-o parte pe propria lui experienţă şi pe de altă 
parte pe rezultatele surprinzătoare ale cercetărilor pe care le- 
a făcut asupra lui Hubert Marsten... 

— Înclinaţia lui pentru cultul diavolului? 

Susan tresări: 

— De unde ştii asta? 

Surâsul lui era posomorât: 

— Nu toate bârfele dintr-un orăşel așa mic se răspândesc 
la lumina zilei. Există şi secrete. Unele din zvonurile secrete 
din 'salem's Lot se referă la Hubie Marsten. Sunt cunoscute 
numai de vreo zece oameni în vârstă - Mabel Werts este una 
dintre ei. S-a întâmplat de mult, Susan. Şi chiar aşa, 
interdicţia încă se aplică asupra unora dintre istoriile astea. 
Ciudat. Nici măcar Mabel nu discută despre Hubert Marsten 
decât cu prietenii ei cei mai apropiaţi. Bineînţeles că discută 
despre moartea lui. Despre crimă. Dar dacă îi întrebi ce s-a 
întâmplat în cei zece ani când el şi soţia lui au stat în casa 
aceea, făcând Dumnezeu ştie ce, parcă apeşi pe o pedală de 
frână - parcă ar fi vorba de un tabu, dacă în civilizaţia noastră 
mai există aşa ceva. S-a zvonit că Hubert Marsten a răpit şi a 
sacrificat copiii zeilor săi din infern. Mă şi mir că Ben a reuşit 
să afle atât de multe. Taina care învăluie acest aspect al lui 
Hubie, al soţiei lui şi al casei este accesibilă numai unui grup 
închis. 

— Nu a aflat din oraş toate amănuntele astea. 

— Atunci se explică. Mi se pare că teoria lui este o idee 
parapsihologică veche - că oamenii produc răul, aşa cum 


produc muci sau excremente sau rămăşiţe de unghii tăiate. 
Nu ţine. Mă refer la faptul că acea Casă a lui Marsten ar fi 
devenit un soi de magie a răului; o baterie de alimentare 
malignă. 

— Da. Exact în termenii aceştia s-a exprimat şi el. 

ÎI privi uimită. 

Matt scoase un chicotit uscat: 

— Înseamnă că am citit aceleaşi cărţi. Ce crezi tu, Susan? 
Există mai multe decât cerul şi pământul în filozofia ta? o 
întrebă, parafrazându-l pe Hamlet. 

— Nu, răspunse cu hotărâre. Casele sunt case. Răul moare 
odată cu comiterea nelegiuirii. 

— Vrei să spui că labilitatea lui Ben mi-ar putea oferi 
ocazia să-l conduc pe drumul înspre nebunie pe care eu 
însumi îl parcurg acum? _ 

— Nu, sigur că nu. Nu cred că eşti nebun. Insă, domnule 
Burke, trebuie să-ţi dai seama... 

— Taci. 

Îşi înclinase capul într-o parte. Susan își înghiţi cuvintele şi 
ascultă şi ea. Nimic... decât, poate, o scândură care trosnise. 
Ochii îi erau întrebători când se uită la el şi Matt clătină din 
cap: 

— Ce spuneai? 

— Numai o coincidenţă a făcut ca acesta să fie un 
moment nefavorabil pentru el ca să se despartă de demonii 
care i-au bântuit tinereţea. S-au auzit tot felul de zvonuri 
ridicole de când Casa lui Marsten a fost reocupată şi 
magazinul acela a fost deschis... că veni vorba, au existat şi 
tot felul de zvonuri despre Ben însuşi. Se ştie că se poate 
întâmpla ca ritualul exorcizării să scape de sub control şi să 
se întoarcă împotriva exorcistului. Cred că Ben trebuie să 
plece din oraş şi cred că şi dumitale ti-ar face bine o vacanţă, 
domnule Burke. 

Ideea de exorcism o făcu să-şi amintească de rugămintea 
lui Ben de a-i pomeni lui Matt de preotul catolic. Sub impulsul 
momentului, se hotărî să nu spună nimic. li era acum clar 
motivul pentru care o făcuse, însă ar fi însemnat doar să pună 
paie pe un foc care, după părerea ei, ardea primejdios de 
tare. Când o va întreba Ben - dacă o va face - îi va spune că a 


uitat. 

— Ştiu că pare o nebunie, spuse Matt. Chiar şi mie mi se 
pare aşa şi eu sunt cel care a auzit cum se deschide 
fereastra, eu am auzit râsul acela şi am văzut oblonul în iarbă 
azi de dimineaţă, însă dacă asta îţi poate domoli temerile, pot 
să-ţi spune că reacţia lui Ben faţă de toată povestea asta a 
fost foarte cuminte. A propus să considerăm totul ca pe o 
teorie care trebuie să fie confirmată sau infirmată şi să 
începem prin... 

Se opri din nou şi ascultă atent. 

De data aceasta numai tăcerea îşi ţesea firul; iar când 
vorbi din nou, siguranţa blajină din tonul lui o înspăimântă de- 
a binelea: 

— E cineva sus. 

Ascultă şi ea. Nimic. 

— i se pare. 

— Imi cunosc casa, şopti el. E cineva în camera de 
oaspeţi... uite, auzi? 

Acum auzi şi ea. O scândură care trosnise, trosnise aşa 
cum trosnesc scândurile în casele vechi fără vreun motiv 
anume. Insă lui Susan i se păru că mai era ceva - ceva 
neînchipuit de viclean - în sunetul acela. 

— Mă duc sus, zise el. 

— Nu! 

Cuvântul îi ieşi pe gură fără să se gândească. Îşi spuse: 
Cine stă acum lângă sobă şi crede că vântul în streşini este o 
banshee ?*Banshee = zână care prevesteşte moartea prin tânguiri (mitol. celtică) 

— M-am speriat noaptea trecută şi n-am făcut nimic şi 
situaţia s-a înrăutățit. Acum mă duc sus. 

— Domnule Burke... 

Amândoi începuseră să vorbească în şoaptă. Încordarea i 
se strecurase în vene şi îi înţepenise muşchii. Poate că era 
cineva sus. Un hoţ. 

— Vorbeşte, îi spuse el. După ce plec, continuă să 
vorbeşti. Despre orice. 

Inainte să-i poată răspunde, se şi ridicase de pe scaun şi 
ieşise pe hol, mișcându-se cu o agilitate aproape uimitoare. 
Se uită o dată înapoi însă ea nu îi putu descifra privirea. 
Incepu să urce treptele. 


Îşi simţea mintea amorţită şi cufundată în ireal din cauza 
rapidei schimbări de situaţie. Cu mai puţin de două minute în 
urmă discutau această problemă cu calm, sub lumina lucidă a 
becurilor electrice. Acum îi era teamă. Intrebare: Dacă pui 
într-o cameră un psiholog cu un om care crede că e Napoleon 
şi îi laşi împreună un an (sau zece sau douăzeci), ce rezultat 
vei obţine? Doi psihologi sau doi bolnavi în cămăşi de forţă? 
Răspuns: Date insuficiente. 

Deschise gura şi spuse: 

— Duminică trebuia să merg cu Ben pe Drumul Naţional 1 
la Camden, ştii oraşul unde au filmat Peyton Place - dar acum 
cred că ar trebui să amânăm excursia. Acolo e cea mai 
drăguță biserică... 

Se pomeni că vorbeşte cu multă uşurinţă, cu toate că îşi 
ţinea mâinile strânse în poală; atât de strânse încât i se 
albiseră degetele. Mintea îi era limpede, neimpresionată încă 
de discuţia despre cei care sug sângele şi despre cei morţi şi 
nu tocmai. Teroarea cea neagră îşi trimitea valurile din 
măduva spinării, reţea mult mai veche de nervi şi ganglioni. 


6 


Să urce scara era cel mai greu lucru pe care îl făcuse 
vreodată în viaţă Matt Burke. Asta era. Nimic nu se asemăna, 
nici pe departe. Poate doar cu excepţia unei singure 
întâmplări. 

Pe vremea când avea opt ani a făcut parte dintr-un grup 
de cercetaşi. Casa unde se întâlneau se afla la o milă distanţă 
de casa lui şi era minunat să se ducă acolo pe jos, excelent, 
chiar, pentru că drumul îl parcurgea după-amiaza, la lumina 
zilei. Insă la întoarcere se lăsa înserarea, eliberând umbrele 
care se căscau de-a lungul potecii, în tipare lungi, complicate 
- sau, dacă şedinţa era deosebit de interesantă şi dura mai 
mult, trebuia să te întorci pe întuneric. Singur. 

Singur. Da, acesta este cuvântul cheie, cel mai îngrozitor 
cuvânt din câte există. Cuvântul crimă nu se ridică la 
înălțimea lui iar cuvântul iad nu este decât un biet sinonim... 

Pe drum, trebuia să treacă pe lângă ruinele unei biserici, 


un străvechi loc de întrunire a metodiştilor, care se întindea 
până la capătul unei pajişti mâncate de geruri şi plină de 
hârtoape. Şi când treceai pe lângă ferestrele ei severe, fără 
simţire, paşii începeau să-ţi răsune foarte tare în urechi şi 
indiferent ce melodie ai fi fluierat, aceasta îţi murea pe buze 
şi încercai să-ţi închipui cum arată pe dinăuntru - cu stranele 
răsturnate, cu cărţile de rugăciuni mucegăite, cu altarul 
dărâmat, unde acum doar şoarecii ţineau sărbătorile 
religioase şi te întrebai oare ce o mai fi acolo înăuntru în afară 
de şoareci - ce nebuni, ce monştri. Poate chiar în clipa asta se 
uită la tine pe furiş cu ochii lor galbeni de reptilă. Şi poate că 
într-o noapte nu va mai fi suficient să fii atent; poate că într-o 
noapte uşa aceea din lemn putred, care de-abia stă într-o 
ţâţână, va fi izbită de perete şi ceea ce vei vedea în pragul ei 
va fi suficient să te facă să-ţi pierzi minţile pe loc. 

Şi nu puteai să explici asta mamei şi tatălui tău, care erau 
fiinţe ale luminii. Nu puteai, aşa cum nu ai putut să le explici 
cum, la trei ani, pătura de la picioarele pătuţului tău s-a 
transformat într-un cuib de şerpi care se holbau la tine cu 
ochi nepăsători, lipsiţi de gene. Nici un copil nu-şi învinge 
aceste spaime, gândi el. Şi dacă o asemenea spaimă nu poate 
fi pusă în cuvinte, nu poate fi învinsă. lar spaimele închise în 
minţile mici de copii sunt mult prea mari pentru a putea trece 
prin deschizătura gurii. Mai devreme sau mai târziu găseşti pe 
cineva cu care să treci pe lângă toate casele acelea pustii, pe 
lângă care ai fost nevoit să treci în perioada dintre copilăria 
hlizită şi senilitatea morocănoasă. Până în noaptea asta. Până 
în noaptea asta când ai descoperit că nici una din spaimele 
vechi nu a fost alungată, ci doar au fost puse la păstrare în 
sicriele lor mici de copii, cu câte un trandafir sălbatic 
deasupra. 

Nu a aprins lumina. Urcă treptele, una câte una, evitând-o 
pe a şasea, care scârțâia. Tinea crucifixul strâns în mână, iar 
palma îi era transpirată şi lipicioasă. 

Ajunse la etaj şi, fără să facă vreun zgomot, se întoarse să 
privească holul. Uşa de la camera de oaspeţi era 
întredeschisă. O închisese dimineaţă. De jos se auzeau, ca un 
murmur, vorbele lui Susan. 

Păşind cu grijă, ca să nu facă duşumeaua să scârțâie, se 


duse la uşă şi se opri în faţa ei. Chintesenţa tuturor spaimelor 
omeneşti, gândi el. O uşă puţin întredeschisă. 

Întinse mâna şi o deschise. 

Mike Ryerson stătea întins pe pat. 

Lumina lunii pătrundea prin ferestre şi inunda camera cu 
argintul ei, transformând-o într-o lagună a viselor. Matt își 
scutură capul, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească gândurile. 
Aproape că i se părea că se întorsese în timp, că trăia 
evenimentele nopţii trecute. Va cobori la parter şi îi va da un 
telefon lui Ben, pentru că Ben nu era încă la spital. 

Mike deschise ochii. 

O clipă aceştia străluciră în lumina lunii, argint brodat pe 
margini cu roşu. Erau tot la fel de lipsiţi de expresie ca tablele 
de şcoală bine şterse cu buretele. Nici un gând sau simțământ 
omenesc nu se putea citi în ei. Ochii sunt ferestrele sufletului, 
a spus Wordsworth. Şi dacă aşa era, ferestrele acestea 
dădeau într-o cameră goală. 

Mike se ridică în şezut, iar cearşaful îi căzu de pe piept. 
Matt observă cusătura neîndemânatică şi urâtă în locul unde 
medicul legist sau patologul a încercat să repare tăietura 
făcută la autopsie, fluierând, probabil, în timp ce lucra. 

Mike zâmbi, şi caninii şi incisivii lui erau albi şi ascuţiţi. 
Chiar zâmbetul însuşi nu era decât simpla contractare a 
muşchilor din jurul gurii; nu ajungea la ochi. Aceştia îşi 
păstraseră lipsa totală de expresie. 

Mike spuse foarte clar: 

— Uită-te la mine. : 

Matt se uită. Da, ochii nu exprimau absolut nimic. Insă 
erau foarte adânci. Aproape că te vedeai reflectat ca în nişte 
podoabe din argint în ochii aceia, şi te înecai uşor şi dulce în 
ei, căci ei făceau ca lumea întreagă să pară lipsită de 
importanţă, făceau ca toate spaimele să pară lipsite de 
importanţă... 

Făcu un pas înapoi şi strigă: 

— Nu! Nu! 

Şi ridică crucifixul. 

Ceea ce era acum Mike Ryerson şuieră de parcă i-ar fi fost 
azvârlită în faţă o găleată cu apă clocotită. Braţele i se 
ridicară de parcă ar fi vrut să preîntâmpine o lovitură. Matt 


făcu un pas în cameră; Mike făcu, la rândul lui, un pas înapoi. 

— Pleacă de-aici! bolborosi Mart. Îmi revoc invitaţia! 
Ryerson urlă. Sunetul era înalt, tânguitor, plin de ură şi 
durere. Se împletici câţiva paşi în urmă. Se lovi cu spatele 
genunchilor de marginea ferestrei deschise şi se clătină, pe 
punctul de a-şi pierde echilibrul. 

— O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore. 

Se aruncă în noapte, pe spate, cu mâinile ridicate 
deasupra capului ca un înotător care sare de la trambulină. 
Trupul lui palid sclipi ca marmura, contrastând puternic cu 
cusăturile negre în forma literei Y, care îi traversau pieptul. 

Matt scoase un geamăt înnebunit şi îngrozit. Se repezi la 
fereastră şi privi afară. Nu se vedea nimic decât întunericul 
poleit de lună - iar în faţa ferestrei şi deasupra luminii care se 
revărsa din camera de zi, pluteau, dansând în adierea 
vântului, nişte particule care ar fi putut fi firişoare de praf. Se 
învolburară, se contopiră într-un model humanoid hidos, şi 
apoi se risipiră în neant. 

Se întoarse să fugă şi atunci durerea îi umplu pieptul, 
făcându-l să se împleticească. Îl apăsă cu mâna şi se încovoie. 
Durerea părea a-i urca pulsând pe braţ în valuri ritmice. 

Crucifixul îi dansa în faţa ochilor. 

Se duse la uşă, cu braţele încrucişate pe piept; cu lanţul 
crucifixului încă ţinut strâns în mâna dreaptă. Încă mai vedea 
în faţa ochilor imaginea lui Mike Ryerson suspendat în 
văzduhul întunecat, ca un săritor de la trambulină cu pielea 
îngrozitor de albă. 

— Domnule Burke! 

— Doctorul meu e James Cody, rosti cu buze reci ca 
zăpada. E în agenda de telefon. Cred că am făcut un infarct. 
Se prăbuşi în holul de la etaj, cu faţa în jos. 


7 


Susan formă numărul scris lângă JIMMY CODY. Numele 
doctorului era scris cu majuscule ordonate pe care şi le 
amintea atât de bine din anii de şcoală. Răspunse o voce de 
femeie şi Susan spuse: 


— Este domnul doctor acasă? E o urgenţă! 

— Da, zise calmă femeia. Vi-l dau la telefon. 

— Doctor Cody. 

— Sunt Susan Norton. Sunt la domnul Burke acasă. A avut 
un atac de cord. 

— Cine? Matt Burke? 

— Da. Şi-a pierdut cunoştinţa. Ce să.. 

— Cheamă o ambulanţă, spuse. Numărul din Cumberland 
este 841-4000. Stai cu el. Acoperă-l cu o pătură, dar să nu îl 
mişti. Înţelegi? 

— Da. 

— Sosesc în douăzeci de minute. 

— Vreţi să... 

Insă telefonul se închise şi rămase singură. 

Chemă ambulanta şi rămase iarăşi singură, confruntându- 
se cu perspectiva de a urca la etaj, la Matt. 


8 


Privi lung scara cu o nelinişte care o uluia. Se trezi că îşi 
doreşte ca nimic să nu se fi întâmplat, nu doar din cauză că 
astfel Matt ar fi fost sănătos, ci pentru că astfel nu ar mai fi 
simţit această frică dezgustătoare, cutremurătoare. Nu 
crezuse absolut nimic - considerase evenimentele din 
noaptea trecută ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât 
ceva ce putea fi explicat în limitele realităţii, aşa cum o 
cunoştea ea. Şi acum hotărârea ei fermă de a nu crede nimic 
îi fugise de sub picioare şi îşi dădea seama că începuse să se 
prăbuşească. 

Auzise vocea lui Matt şi auzise şi o incantaţie îngrozitoare 
şi lipsită de orice intonaţie omenească: O să am grijă să dormi 
somnul de veci, profesore. Vocea care rostise aceste cuvinte 
era la fel de umană ca lătratul unui câine. 

Urcă înapoi la etaj, forțându-și picioarele să o poarte 
treaptă cu treaptă. Nici măcar lumina din hol nu o ajută prea 
mult. Matt zăcea acolo unde îl lăsase, cu capul într-o parte, cu 
obrazul drept pe capătul zdrenţuit al mochetei. Respirația îi 
ieşea în horcăieli aspre din piept. Se aplecă şi îi descheie cei 


doi nasturi de la gât ai cămăşii şi i se păru că respiraţia i se 
mai linişteşte puţin. Apoi intră in camera de oaspeţi să ia o 
pătură. 

Era frig în cameră. Fereastra era deschisă. Pe pat nu era 
decât salteaua, însă erau pături pe raftul din dulap. Când se 
întoarse să iasă înapoi în hol, observă un obiect care sclipea 
în lumina lunii pe duşumea, lângă fereastră. Se aplecă şi îl 
ridică. Il recunoscu imediat. Era un inel de absolvire a liceului 
Cumberland Consolidated. Iniţialele gravate înăuntru erau 
M.C.R. 

Michael Corey Ryerson. 

In acea clipă, în întuneric, crezu. Crezu absolut tot. 
Strigătul i se ridică în gât, însă îl împiedică să iasă. Dar inelul 
îi căzu dintre degete şi rămase pe podea lângă fereastră, 
sclipind în lumina lunii care traversa bezna nopţii de toamnă. 


CAPITOLUL ZECE 
ORAŞUL (III) 


1 


Oraşul cunoştea întunericul. 

Cunoştea întunericul care se pogoară asupra pământului 
când mişcarea de rotaţie a planetei îl îndepărtează de soare, 
şi cunoştea şi întunericul din sufletul omenesc. Oraşul este o 
înmănunchere a trei elemente. Oraşul înseamnă oamenii care 
trăiesc aici, înseamnă clădirile pe care aceştia le-au ridicat 
pentru odihnă sau muncă şi înseamnă şi pământul. Oamenii 
sunt de origine scoțiană, engleză şi franceză. Desigur că mai 
sunt şi alţii, ca un pumn de piper azvârlit într-o oală cu sare, 
însă nu sunt mulţi aceştia. Şi nici nu s-a amestecat prea mult 
piperul cu sarea în oală. Clădirile sunt aproape în totalitate 
construite din lemn veritabil. Majoritatea caselor vechi sunt 
construite în formă de solniţă şi multe din magazine au faţade 
false, deşi nimeni nu e în stare să explice de ce. Oamenii ştiu 
că nu se află nimic în spatele acestor faţade false, aşa cum 
mulţi dintre ei ştiu că Loretta Stracher poartă proteză. Terenul 


conţine granit în adâncuri şi este acoperit doar cu o pătură 
foarte subţire, foarte fragilă de ţărână. Agricultura în părţile 
astea este o afacere nerentabilă, epuizantă, nenorocită, 
înnebunitoare. Grapa plugului întoarce bucăţi mari din stratul 
de granit şi se sfărâmă în ele. In luna mai, porneşti cu 
camionul imediat ce solul s-a uscat cât de cât şi începi, tu şi 
băieţii tăi, să-l umpli cu bucăţi de granit. Şi faci treaba asta de 
mai mult de zece ori, poate, înainte de a începe aratul. Şi duci 
bucăţile de granit şi le arunci în grămada uriaşă, sufocată de 
buruieni, în care le arunci încă din 1955, când te-ai hotărât să 
te faci fermier şi să apuci tigrul ăsta de ouă. Şi după ce ai 
adunat atâtea bucăţi de granit că nu-ţi va mai ieşi mizeria de 
sub unghii oricât te-ai spăla, şi îţi simţi degetele umflate şi 
amorţite şi cu toţi porii deschişi, îţi pui grapa la tractor şi 
înainte de a reuşi să ari două rânduri îţi sfărâmi lama plugului 
într-o piatră pe care nu ai văzut-o. Şi când încerci să schimbi 
lama, cu ajutorul băiatului cel mare, primul ţânţar din noul 
anotimp bâzâie însetat de sânge pe lângă urechile tale, cu 
murmurul acela care îţi aduce lacrimi în ochi şi care te face 
întotdeauna să te gândești că acesta trebuie să fie sunetul pe 
care îl aud nebunii înainte de a-şi ucide toţi copiii sau înainte 
de a închide ochii pe autostradă, ţinând în acelaşi timp 
apăsată pedala de acceleraţie până în podea sau atunci când 
apasă cu degetul de la picior pe trăgaciul puştii pe care 
tocmai ce şi-au proptit-o în boaşe; şi atunci degetele băiatului 
tău alunecă şi lama grapei îţi răzuie pielea de pe braţ şi 
priveşti în juru-ţi în acea clipă plină de disperare, clipă 
nemiloasă, când ţi se pare că îţi vine să te laşi păgubaş şi să 
te apuci de băutură sau să te duci la banca unde ţi-ai ipotecat 
averea şi să te declari falit, în acea clipă când urăști din tot 
sufletul pământul şi aspiraţia aceea blajină a gravitaţiei care 
te ţine lipit de el, îl şi iubeşti şi înţelegi că el cunoaşte 
întunericul şi că l-a cunoscut întotdeauna. Pământul te-a 
capturat şi te ţine bine; şi casa şi femeia de care te-ai 
îndrăgostit când ai intrat la liceu (numai că pe vremea aceea 
ea era doar o fetiţă şi tu habar n-aveai ce înseamnă o fată, 
ştiai doar că ai una şi te ţineai scai de ea şi ea îţi scria numele 
pe toate coperţile manualelor şi apoi tu ai avut-o şi apoi ea te- 
a avut şi nu a mai trebuit să vă faceţi griji din cauza 


încurcăturii aceleia), şi copiii te-au capturat, copiii care au fost 
concepuţi în patul acela dublu care scârţâia tot timpul şi care 
avea tăblia scrijelită. După ce se lăsa întunericul tu şi cu ea - 
făceaţi copii - şase copii sau şapte sau zece. Banca te-a 
capturat şi negustorul de maşini şi magazinul Sears din 
Lewiston şi John Deere din Brunswick. Dar mai ales oraşul te-a 
capturat, pentru că îl cunoşti aşa cum cunoşti doar forma 
sânului soţiei tale. Ştii cine îşi pierde vremea la magazinul lui 
Crossen în timpul zilei pentru că Knapp Shoe l-a dat afară şi 
ştii cine este încornorat, încă dinainte să o ştie el. 

Însuşi, aşa cum este Reggie Sawyer, din cauza puștiului 
ăla de la compania de telefoane, care-şi vâră fitilul în 
butoiaşul lui Bonnie Sawyer; ştii unde duc drumurile şi unde, 
în după-amiezile de vineri, tu împreună cu Hank şi cu Nolly 
Gardener puteţi merge şi puteţi să vă opriţi pe marginea lor şi 
să beţi câteva cutii de bere sau câteva lăzi. Ştii care sunt 
capcanele terenului şi ştii cum poţi să te strecori prin mlaştini 
în aprilie fără să-ţi uzi măcar vârful cizmelor. Ştii tot. Şi oraşul 
te cunoaşte. Ştie cum te doare fundul din cauza scaunului 
tractorului la sfârșitul unei zile de arat şi ştie că umflătura pe 
care o ai în spate este doar un chist şi nu trebuie să-ţi faci 
probleme din cauza asta, cum ţi-a spus doctorul la început, şi 
ştie cum mintea ta încearcă să se strecoare înnebunită printre 
chitanţele pe care le-ai primit în ultima săptămână a lunii. Îţi 
citeşte gândurile printre minciuni, chiar şi printre acelea pe 
care ţi le spui ţie însuţi, cum ar fi că ai de gând să-ţi duci 
nevasta şi copiii la Disneyland la anul sau în anul următor, 
cum ar fi că îţi poţi permite să cumperi un televizor color în 
rate dacă vei tăia lemne la toamnă, cum ar fi că totul va fi 
bine. A face parte din oraş este ca un act sexual zilnic, atât de 
pur, atât de complet încât, în comparaţie cu el, ce faci tu şi 
nevasta ta în patul care scârțâie pare a fi o strângere 
anemică de mână. A face parte din oraş este ceva prozaic, 
senzual, ameţitor. Şi în întuneric, oraşul este al tău şi tu eşti 
al oraşului şi împreună dormiţi ca cei duşi din lume, ca 
pietrele din pământul tău din partea de nord. Nu există viaţă 
aici, ci numai moartea lentă a zilelor, astfel încât, atunci când 
răul coboară asupra oraşului, pogorârea lui, pare aproape 
hotărâtă dinainte, pare dulce şi totodată îţi amorţeşte 


simţurile. Parcă oraşul ar şti că vine răul şi ar şti şi sub ce 
înfăţişare se va arăta. 

Oraşul îşi are tainele sale pe care şi le păstrează cu 
sfinţenie. Oamenii nu le cunosc pe toate. Ştiu că soţia 
bătrânului Albie Crane a fugit cu un comis-voiajor din New 
York - sau îşi închipuie că ştiu. Insă Albie i-a crăpat ţeasta 
după ce comis-voiajorul ei a abandonat-o şi i-a legat o piatră 
de picioare şi a aruncat-o într-o fântână părăsită şi douăzeci 
de ani mai târziu Albie a murit împăcat în patul său în urma 
unui atac de cord, întocmai cum va muri şi fiul său, Joe, mai 
târziu în această poveste, şi poate că într-o zi, un copil va da 
peste fântâna părăsită în locul unde este ascunsă printre tufe 
de mure sălbatice şi va desface scândurile înălbite şi lustruite 
de vreme şi va vedea scheletul aproape sfărâmat cum se 
holbează la el de pe fundul acoperit cu pietriş, cu medalionul 
primit de la comis-voiajor atârnându-i încă, verde şi plin de 
muşchi, pe cutia toracică. 

Ştiu că Hubie Marsten şi-a ucis nevasta, însă nu ştiu cea 
obligat-o să facă înainte de asta şi nu ştiu nici ce s-a 
întâmplat în bucătăria scăldată în soare în clipele dinainte să-i 
împrăştie creierii pe pereţi, în bucătăria în care mirosul de 
caprifoi atârna greu, în aerul fierbinte, cu dulceata greţoasă a 
unui cavou descoperit. Şi nici nu ştiu că ea l-a implorat să o 
facă. 

Unele femei bătrâne din oraş - Mabel Werts, Glynis 
Mayberry, Audrey Hersey - îşi amintesc că Larry McLeod a 
găsit şi nişte hârtii carbonizate în soba de la etaj, însă nici una 
din ele nu ştia că acele hârtii erau corespondenţa de 
doisprezece ani dintre Hubert Marsten şi un nobil austriac 
uluitor de bătrân, pe nume Breichen, sau că această 
corespondenţă între cei doi începuse prin intermedierea unui 
negustor de cărţi destul de ciudat din Boston care, în 1933, a 
avut parte de o moarte îngrozitoare, şi nu ştiu că Hubie a ars 
scrisorile una câte una înainte să se spânzure, punându-le în 
focul din sobă, urmărind cum flăcările înnegresc şi 
carbonizează hârtia groasă, de culoarea untului şi şterg 
scrisul elegant, subţire ca firul pânzei de păianjen. Nu ştiu că 
zâmbea în timp ce făcea asta, aşa cum zâmbește Larry 
Crockett acum, când se gândește la titlurile de proprietate 


fabuloase care se află în siguranţă în seiful său personal de la 
Banca din Portland. 

Mai ştiu că Coretta Simons, văduva bătrânului Jumpin 
Simons se stinge încet şi îngrozitor de cancer intestinal, dar 
nu ştiu că există mai mult de treizeci de mii de dolari ascunşi 
sub tapetul de pe pereţii sărăcăcioasei camere de zi, rezultat 
al unei polite de asigurări pe care a încasat-o, dar nu a 
investit niciodată banii şi acum, la sfârșitul zilelor, a uitat cu 
totul de ei. 

Ştiu că, în acel septembrie fumuriu al anului 1951 un 
incendiu a devastat jumătate din oraş, însă nu ştiu că focul a 
fost pus şi nu ştiu că băiatul care l-a pus a absolvit şcoala în 
1953 şi a plecat să se îmbogăţească cu o sută de mii de dolari 
pe Wall Street, şi, chiar dacă ar fi ştiut, tot nu şi-ar fi putut 
închipui ce anume l-a îndemnat să o facă şi cum amintirea 
faptei sale i-a chinuit minţile în următorii douăzeci de ani ai 
vieţii, până când o embolie a creierului l-a gonit în mormânt la 
vârsta de patruzeci şi şase de ani. 

Nu ştiu că abatele John Groggins se trezeşte uneori în 
miez de noapte cu coşmarul încă viu în spatele craniului său 
pleşuv, coşmaruri în care el predică la ora de religie de joi 
seară în faţa Clasei Tinerelor Domnişoare, şi e gol puşcă şi 
unsuros şi ele sunt pregătite să-l primească; sau că, Floyd 
Tibbits a rătăcit toată ziua de vineri ca prin vis, simțindu-se 
rău, simțind cum soarele îi luminează cu duşmănie pielea 
ciudat de palidă, amintindu-şi vag că a fost la Ann Norton, 
fără a-şi aminti deloc atacul asupra lui Ben Mears, însă 
păstrând vie in memorie recunoştinţa apatică cu care a 
întâmpinat amurgul, recunoştinţa şi anticiparea unui 
eveniment important şi bun; sau că Hal Griffen are șase 
reviste pornografice ascunse în spatele dulapului său şi 
oricând prinde prilejul se masturbează cu ochii la ele; sau că 
George Middler are o valiză plină cu chiloţei din mătase şi 
sutiene şi porțjartiere şi ciorapi şi că uneori trage obloanele 
de la ferestrele locuinţei sale de deasupra magazinului de 
mărunţişuri şi încuie uşa şi o zăvorăşte şi apoi stă în faţa 
oglinzii mari din dormitor până când începe să gâfâie şi apoi 
cade în genunchi şi se masturbează; sau că bietul Carl 
Foreman a încercat să ţipe dar nu a fost în stare atunci când 


Mike Ryerson a început să tremure pe masa din metal din 
camera de la morgă şi că ţipătul i s-a transformat în cioburi 
mute de sticlă în gâtlej atunci când Mike a deschis ochii şi s-a 
ridicat; sau că Randy McDougall, bebeluşul în vârstă de numai 
zece luni, nici măcar nu s-a împotrivit atunci când Danny 
Glick s-a furişat prin fereastra dormitorului, l-a smuls din 
pătuţ şi şi-a înfipt dinţii în gâtul ce purta încă urmele 
loviturilor mamei lui. 

Acestea sunt tainele oraşului; unele vor fi cunoscute mai 
târziu iar altele nu vor fi dezvăluite niciodată. Oraşul le 
păstrează cu grijă şi nu lasă să se citească nimic pe chipul 
său. 

Oraşului nu îi pasă de lucrarea diavolului mai mult decât i- 
ar păsa de cea a lui Dumnezeu sau a omului. A cunoscut 
întunericul. Şi întunericul a fost suficient. 


2 


Sandy McDougall îşi dădu seama că ceva nu era în regulă 
chiar în clipa când s-a trezit, însă nu-şi putea da seama ce 
anume. Cealaltă jumătate a patului era goală; era ziua liberă 
a lui Roy şi se dusese la pescuit cu nişte prieteni. Urma să se 
întoarcă pe la prânz. Nu ardea nimic pe aragaz şi pe ea nuo 
durea nimic. Aşa că ce nu era în regulă? 

Soarele. Asta era. 

Soarele lumina partea de sus a tapetului dansând printre 
umbrele aruncate de frunzele arţarului din faţa ferestrei. Insă 
de obicei Randy o trezea cu mult înainte ca soarele să se 
joace cu umbrele frunzelor de arțar pe perete... 

Privirea-i uimită se opri pe cadranul ceasului de pe scrin. 
Nouă şi zece. 

ingrijorarea o sufocă. 

— Randy? strigă, iar capotul îi fâlfâi în spate când se 
repezi pe coridorul îngust al rulotei. 

— Randy! /ubitule? 

Camera copilului era inundată de lumina soarelui care se 
revărsa prin unica fereastră de deasupra pătuţului... fereastra 
era deschisă. Dar a închis-o când s-a dus la culcare cu o seară 


înainte. Întotdeauna o închidea. 

Pătuţul era gol. 

— Randy? şopti ea. 

Şi îl văzu. 

Trupul micuţ, îmbrăcat în pijamaua decolorată de prea 
multe spălări, fusese aruncat într-un colț, ca un gunoi. Un 
picior îi era ridicat într-o poziţie grotescă, aidoma unui semn 
de exclamare întors pe dos. 

— Randy! 

Se aruncă în genunchi lângă el, cu trăsăturile 
schimonosite de şoc. Luă copilul în braţe. Corpul acestuia era 
rece. 

— Randy, iubitul meu, trezeşte-te, Randy, Randy, trezeşte- 
te... 

Vânătăile dispăruseră. Dispăruseră toate. Peste noapte, 
iar acum chipul şi trupul micuţ erau desăvârșite. Culoarea 
pielii era sănătoasă. Pentru prima oară de când l-a adus pe 
lume, i se păru că este frumos şi ţipă disperată la vederea 
acestei frumuseți - țipăt oribil, nefericit. 

— Randy! Trezeşte-te! Randy? Randy? Randy? 

Îl ridică şi alergă înspre bucătărie, cu capotul alunecându-i 
acum de pe umeri. Pe scaunul înalt de bebeluş mai era încă 
tava cu resturile uscate ale cinei lui Randy de cu o seară 
înainte. Îl puse în scaun, sub un mănunchi de raze de soare. 
Capul lui Randy îi căzu moale pe piept şi copilul alunecă într-o 
parte cu un soi de hotărâre cumplit de înceată, până când se 
blocă în unghiul format de tavă şi unul din braţele scaunului. 

— Randy? zâmbi ea. 

Ochii îi ieşiseră din orbite ca nişte bile de un albastru 
viciat, îl bătu uşor pe obraji. 

— Trezeşte-te acum, Randy. Papa, Randy. Ţi-e fomică? Te 
rog... oh, lisuse, te rog... 

Se repezi la dulap, îl deschise şi cotrobăi prin el, 
răsturnând o cutie cu orez, o conservă cu ravioli, o sticlă cu 
ulei. Sticla cu ulei se sparse, împrăştiind lichidul gros pe 
aragaz şi pe duşumea. Găsi un borcan cu cremă de ciocolată 
şi smulse şi o linguriţă de plastic din scurgătorul de lângă 
chiuvetă. 

— Uite, Randy. Ce-ţi place ţie. Trezeşte-te şi papă cremă. 


Cioco, Randy. Cioco, cioco. 

Furia şi teroarea îi întunecară mintea. 

— Trezeşte-te! ţipă la el, iar stropii de salivă îmbrobonară 
pielea translucidă a frunţii şi obrajilor copilului. 

— Trezeşte-te trezeşte-te în numele lui Dumnezeu căcat 
cu ochi ce eşti TREZEŞTE-TE! 

Smulse capacul borcanului şi luă cu lingura din crema cu 
aromă de ciocolată. Mâna ei, care înţelesese deja adevărul, 
tremura atât de tare încât vărsă pe jos aproape întreg 
conţinutul, împinse ce mai rămăsese în lingură printre buzele 
moarte şi restul de cremă căzu pe tavă, cu plescăieli oribile. 
Lingura se izbi de dinţii copilului. 

— Randy, îl imploră ea. Nu o mai necăji pe mama. 

Întinse şi mâna cealaltă şi-i forţă gura să se deschidă cu 
un deget, şi împinse înăuntru' ce mai rămăsese din crema de 
ciocolată. 

— Aşa, spuse Sandy McDougall. 

Pe buze îi apăru un zâmbet imposibil de descris în 
speranţa ei smintită. Se aşeză pe scaunul de bucătărie, 
lăsându-și muşchii să se relaxeze. Acum totul era în regulă. 
Acum îşi dădea seama că ea încă îl mai iubeşte şi va înceta 
farsa asta plină de cruzime. 

— Bună? murmură ea. Cioco bună, Randy? Vrei să râzi la 
mami? Fii băieţel bun şi râzi la mami. 

Întinse degetele tremurânde şi ridică colţurile gurii lui 
Randy. 

Ciocolata căzu pe tavă - pleosc. 

Incepu să urle. 


3 


Tony Glick se trezi sâmbătă dimineaţa când soţia lui, 
Marjorie, se prăbuşi în camera de zi. 

— Margie? o strigă el așezându-se pe marginea patului. 
Margie? 

După o pauză lungă, mult prea lungă, îi răspunse: 

— N-am păţit nimic, Tony. 

Privi în gol. Nu purta decât pantalonii de pijama, iar şliţul îi 


atârna deschis între picioare. Părul i se ridicase în creştet într- 
o creastă de cocoş. Păr bogat şi negru, moştenit de amândoi 
băieţii lui. Oamenii credeau că e evreu, însă tocmai părul 
acesta creţ ar fi trebuit să-i trădeze originea italiană, se 
gândea deseori. Bunicul său se numise Gliccucchi. Şi atunci 
când cineva i-a spus că este mult mai uşor să te descurci în 
America dacă ai nume american, un nume scurt şi sonor, 
tata-mare s-a dus la tribunal şi şi-a schimbat numele în Glick, 
fără să-şi dea seama că tocmai vânduse adevărul unei 
minorităţi în schimbul aparenţei alteia. Trupul lui Tony Glick 
era masiv, cu pielea întunecată la culoare, cu muşchi bine 
întreţinuţi. Pe chipul său se întipărise expresia unuia care 
tocmai a primit un pumn în nas la ieşirea dintr-un bar. 

Se învoise de la serviciu şi dormise foarte mult în 
săptămâna care trecuse. Când dormeai nu te mai durea. 
Somnul lui era fără vise. Se culca la şapte şi jumătate şi se 
trezea la zece dimineaţa următoare. Mai aţipea şi după- 
amiaza între două şi trei. Timpul scurs între scena pe care o 
făcuse la înmormântarea lui Danny şi dimineaţa aceasta 
însorită de sâmbătă i se părea învăluit în ceţuri şi ireal. 
Oamenii tot veneau şi le aduceau mâncare. Mâncăruri gătite, 
conserve, cozonaci, plăcinte. Margie spunea că habar nu are 
ce să facă cu toate astea. Nu le era foame deloc. Miercuri 
seara a încercat să facă dragoste cu soţia lui şi amândoi au 
izbucnit în plâns. 

Margie nu se simţea bine. Metoda prin care ea încerca să 
facă faţă situaţiei era să facă curăţenie în toată casa şi 
mătura şi aspira şi ştergea praful şi spăla duşumelele cu o 
patimă furioasă care înlătura orice gând. Zilele răsunau de 
zdrăngănitul găleţilor cu apă şi de zumzăitul aspiratorului, iar 
aerul era plin de aromele înţepătoare de amoniac şi 
detergent. Strânsese toate hainele şi jucăriile copiilor, le 
împachetase cu grijă în cutii mari de carton şi le dusese la 
Armata Salvării şi la magazinul Bunăvoinţei. Joi dimineaţa, 
când a ieşit din dormitor, Tony a descoperit toate cutiile 
etichetate şi aliniate frumos în faţa uşii de la intrare. 
Niciodată în viaţa lui nu a mai văzut ceva atât de oribil ca 
acele cutii mute. Margie a mai scos şi toate covoarele în 
curtea din spate, le-a atârnat pe sârme şi le-a bătut cu 


cruzime. Şi oricât de împăienjenită i-ar fi fost privirea în 
starea lui de semiconştienţă, Tony tot a observat cât de 
palidă devenise soţia sa începând de marţi sau miercuri; până 
şi buzele ei păreau a-şi fi pierdut culoarea naturală. 
Cearcănele adânci, negricioase i se strecuraseră pe nesimţite 
sub ochi. 

Gândurile acestea îi trecură prin minte în mai puţin timp 
decât ar fi durat să le pună în cuvinte şi era pe punctul de a 
adormi din nou când ea căzu iarăşi, însă, de această dată, nu 
îi mai răspunse când o strigă. 

Se ridică şi se târî pe scări până în camera de zi şi o văzu 
lungită pe jos, respirând sacadat şi privind fix tavanul cu ochi 
buimăciţi. Tocmai schimba aranjamentul camerei şi toate 
mobilele erau trase de la locul lor, dând încăperii un aspect 
ciudat, de mecanism dezmembrat. 

Boala de care suferea avansase în timpul nopţii şi 
înfăţişarea ei pătrunse ca o lamă de cuţit prin ceata care îi 
învăluia mintea. Purta încă un halat care i se rupsese până 
aproape de coapsă. Picioarele ei aveau culoarea marmurei; 
bronzul căpătat în timpul vacanței de vară dispăruse aproape 
complet. Mâinile i se mişcau ca nişte năluci. Gura îi era 
deschisă, de parcă nu avea suficient aer şi observă şi ciudata 
lungime a dinţilor, însă nu se opri să analizeze motivul. S-ar fi 
putut să fie vorba doar de un joc al luminii. 

— Margie? lubito? 

Ea încercă să-i răspundă, nu reuşi, şi atunci îl cuprinse 
frica adevărată. Se duse să cheme un doctor. 

— Nu... nu. 

Cuvintele erau repetate printre răsuflări sacadate. Izbutise 
cu greu să se ridice în şezut şi întreaga casă tăcută era plină 
doar de respiraţia ei şuierătoare. 

— Ridică-mă.., ajută-mă... soarele arde atât de tare... 

Se duse la ea şi o luă în braţe, uluit de cât de uşoară era. 
Părea a nu cântări mai mult decât o bocceluţă cu vreascuri. 

— „canapea... 

O aşeză acolo, cu capul sprijinit de braţul canapelei. 
Acum, când se afla în afara razelor de soare care treceau prin 
fereastră şi formau un lac de lumină pe covor, respiraţia ei 
părea a se fi liniştit într-o oarecare măsură. Închise ochii 


câteva clipe, şi el fu iarăşi impresionat de strălucirea netedă a 
dinţilor ei în contrast cu buzele. Simţi nevoia să o sărute. 

— Lasă-mă să chem un doctor, spuse. E 

— Nu. Mă simt mai bine. Soarele mă... mă ardea. Imi 
venea să leşin. Mi-e mai bine acum. 

Obrajii i se coloraseră uşor. 

— Eşti sigură? 

— Da. Mi-e bine. 

— Te-ai obosit prea tare, iubito. 

— Da, răspunse ea pe un ton răbdător, însă ochii i se 
mişcau neliniştiţi. 

EI îşi trecu o mână prin păr, trăgând de şuviţele rebele. 

— Trebuie să ieşim din starea asta, Margie. Trebuie. 
Arăţi... 

Se întrerupse, nedorind să o rănească. 

— Arăt groaznic, spuse ea. Ştiu. M-am uitat în oglinda de 
la baie înainte de culcare aseară şi parcă nici nu eram acolo. 
O clipă mi s-a părut... 

Umbra unui surâs îi şterse buzele. 

— Mi s-a părut că văd cada din spate. De parcă nu mai 
rămăsese decât foarte puţin din mine şi ce rămăsese era... 
ah, atât de... şters... 

— Vreau să te consulte doctorul Reardon. 

Însă ea nu-i dădu atenţie. Părea că nu l-a auzit. 

— Am avut cel mai frumos vis în ultimele trei sau patru 
nopţi, Tony. Şi era atât de real. În vis, Danny vine la mine. 
Zice: „Mămico, mămico, sunt aşa de fericit că am venit 
acasă." Şi mai zice... mai zice... 

— Ce mai zice? o întrebă cu blândeţe. 

— Zice... că e bebeluşul meu din nou. Copilul meu la sânul 
meu iarăşi. Şi îi dau să sugă şi... şi atunci mă cuprinde un 
sentiment atât de dulce şi puţin amar, atât de asemănător cu 
cel pe care l-am simţit când era într-adevăr micuţ, înainte să îl 
înţarc, însă după ce-i ieşiseră dinţişorii şi mă muşca - oh, 
trebuie să ţi se pară îngrozitor. Ca poveştile alea pe care le 
aud psihiatrii. 

— Nu, spuse el. Nu. 

Se aşeză în genunchi lângă ea şi ea îl cuprinse cu braţele 
de după gât şi începu să plângă încet. Braţele ei erau reci. 


— Fără doctor, te rog, Tony. O să mă odihnesc astăzi. 

— Bine. 

Faptul că cedase în faţa rugăminţilor ei îl făcu să se simtă 
cumva neliniştit. 

— E un vis atât de frumos Tony, spuse, cu buzele aproape 
lipite de gâtul lui. Mişcarea gurii, duritatea atenuată a dinţilor 
în spatele buzelor erau uluitor de senzuale. Işi dădu seama ca 
are o erecţie. 

— Aş vrea să-l visez din nou la noapte. 

— Poate că ai să-l visezi, zise el mângâindu-i părul. Poate 
că ai să-l visezi. 


4 


— Dumnezeule, ce bine arăţi, spuse Ben. 

În lumea spitalului de alb compact şi verde anemic, Susan 
Norton arăta, într-adevăr, foarte bine. Purta o bluză de un 
galben strălucitor, cu dungi negre, verticale şi o fustă scurtă 
albastră din material de doc. 

— Şi tu arăţi bine, răspunse ea şi se îndreptă spre patul 
lui. O sărută adânc, iar cu mâna îi cuprinse şoldul şi o 
mângâie. 

— Hei, zise Susan, întrerupând sărutul. Te dau afară 
pentru chestia asta. 

—Nu pe mine. 

— Sigur că nu. De mine era vorba. 

Se priviră. 

— Te iubesc, Ben. 

— Şi eu te iubesc. 

— Dacă m-aş putea urca în pat lângă tine acum... 

— Stai puţin, doar să trag cuvertura. 

— Cum aş putea să explic asta zaharisiţilor de aici? 

— Spune-le că îmi dai plosca. 

Zâmbind, clătină din cap şi îşi trase un scaun. 

— S-au întâmplat multe în oraş, Ben. 

Deveni serios: 

— Ce anume? 

Ea şovăi: 


— Nici nu prea ştiu cum să-ţi spun sau ce părere am eu 
despre toate astea. În cel mai fericit caz, aş putea spune că 
mă simt foarte derutată. 

— Păi, spune-mi tot şi am să încerc eu să găsesc explicaţii. 

— Cum te simţi, Ben? 

— Mă refac. Nu-i nimic serios. Doctorul lui Matt, unul, 
Cody... 

— Nu. Mă refer la mintea ta. Cât crezi din toată povestea 
asta cu Contele Dracula? 

— Oh. Asta. Matt ţi-a spus totul? 

— Matt e chiar aici, în spital. Un etaj mai sus. La 
Reanimare. 

— Ce? 

Se ridică în coate. 

— Ce-a păţit? 

— Infarct. 

— Infarct! 

— Doctorul Cody zice că starea lui s-a stabilizat. A fost 
internat de urgenţă, considerat caz grav, însă asta este 
procedura pentru primele patruzeci şi opt de ore. Eram cu el 
când s-a întâmplat. 

— Susan, spune-mi tot ce-ţi aminteşti. 

Bucuria revederii îi dispăruse de pe chip. Trăsăturile lui 
delicate căpătaseră o expresie atentă, concentrată. Pierdut în 
camera albă, printre aşternuturile albe şi în pijamaua albă de 
spital, arăta iarăşi ca un om care de-abia îşi menţine echilibrul 
pe o sfoară întinsă la mare înălţime, sfoară care poate a 
început să se destrame. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Ben. 

— Adică ce părere am despre istoria lui Matt? 

— Da. 

— Îţi voi răspunde spunându-i ce anume crezi tu. Crezi că 
m-a înnebunit atât de tare Casa aia a lui Marsten, încât mi-a 
sărit o doagă. Am dreptate? 

— Da, cam aşa ceva. Însă niciodată nu m-am gândit la 
situaţia asta în... În termeni atât de duri. 

— Ştiu, Susan. Am să încerc acum să-ţi explic 
raţionamentul meu. Ar fi chiar bine să-mi fac ordine în 
gânduri. Şi îmi dau seama după faţa ta că s-a întâmplat ceva 


care te-a făcut să nu mai fii chiar atât de sigură pe tine. Aşa 
este? 

— Da... dar nu cred, nu pot... 

— Taci puţin. Cuvintele astea nu pot, blochează orice 
altceva. Aşa m-am împotmolit şi eu. Cuvintele astea absolute, 
imperative, nenorocite. Nu pot. Nu l-am crezut pe Matt, 
Susan, pentru că asemenea lucruri nu pot fi adevărate. Însă 
indiferent din ce unghi îi consideram povestea, nu puteam să- 
i descopăr nici o inexactitate. Singura concluzie logică era că 
a luat-o razna, aşa este? 

— Da. 

— Ţi s-a părut nebun? 

— Nu. Nu, însă... 

— Opreşte-te. Ai în minte gânduri care încep cu nu pot, 
nu-i aşa? 

— Cred că da, spuse fata. 

— Nici mie nu mi s-a părut nebun sau cu minţile aiurea. Şi 
amândoi ştim că fanteziile paranoice sau complexele de 
persecuție nu apar peste noapte. Se dezvoltă în timp. Au 
nevoie să fie udate, hrănite şi îngrijite. Ai auzit vreodată pe 
cineva în oraş zicând că lui Matt i-ar lipsi o doagă? L-ai auzit 
vreodată pe Matt văitându-se din cauza unui presupus 
duşman care se ţine după el ca să-l omoare? A fost el 
vreodată implicat în afaceri dubioase cu societatea „tumorile 
la creier sunt cauzate de iradierea cu fluor", sau Fiii Patrioţilor 
Americani sau Frontul de Eliberare Naţională? Şi-a manifestat 
el vreodată vreun interes exagerat în chestii cum ar fi 
şedinţele de spiritism, sau proiecţiile astrale, sau teoria 
reîncarnării? Ştii că ar fi fost vreodată arestat? 

— Nu, spuse ea. Nu, la toate întrebările tale. Însă, Ben... 
mă doare să spun aşa ceva despre Matt, chiar să presupun 
asta, dar există cazuri când oamenii înnebunesc într-un mod 
foarte liniştit. Înnebunesc pe dinăuntru. 

— Nu cred, şopti el. Există semne. Uneori nu le poţi 
desluşi dinainte, însă poţi după aceea. Dacă ai face parte 
dintr-un juriu, ai crede mărturia lui Matt despre un accident 
de maşină? 

— Da... 

— L-ai crede dacă ţi-ar spune că a văzut un hoţ care l-a 


omorât pe Mike Ryerson? 

— Da, cred că da. 

— Dar nu aşa ceva. 

— Ben, pur şi simplu nu pot... 

— Uite, ai spus din nou cuvintele astea. 

Işi dădu seama că avea de gând să protesteze şi ridică o 
mână, oprindu-i cuvintele. 

— Nu discut acest caz, Susan. Încerc doar să-ţi explic cum 
am raţionat. Bine? 

— Bine. Continuă. 

— Al doilea gând care mi-a trecut prin minte a fost că 
cineva i-a întins o cursă. Cineva care nu este întreg la minte, 
sau cineva care îi poartă o ranchiună teribilă. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Matt zice că nu are duşmani. Îl cred. 

— Toţi avem duşmani. 

— Există duşmani şi duşmani. Nu uita lucrul cel mai 
important - în toată povestea asta e şi un cadavru. Dacă 
cineva avea intenţia să-i plătească o poliţă lui Matt, atunci 
acest cineva a trebuit să-l omoare pe Mike Ryerson ca s-o 
facă. 

— De ce? 

— Pentru că toată tărăşenia asta nu prea are sens fără un 
cadavru. Şi totuşi, după spusele lui Matt, l-a întâlnit pe Mike 
din pură întâmplare. Nimeni nu l-a ademenit la barul lui Dell 
joi seara. Nu a primit nici un telefon anonim, nici un bilet, 
nimic. Coincidenţa acestei întâlniri este ea însăşi suficientă 
pentru a scoate din calcul un plan prestabilit. 

— Şi atunci ce explicaţii logice mai rămân? 

— Că Matt a visat că ar fi auzit cum s-a deschis fereastra, 
că a visat râsul şi sunetele ca de supt. Că Mike a murit dintr-o 
cauză naturală, dar necunoscută încă. 

— Numai că tu nu crezi asta. 

— Nu cred că a visat că aude cum se deschide fereastra. 
Era deschisă. Şi oblonul căzuse jos pe iarbă. L-am văzut şi l-a 
văzut şi Parkins Gillespie. Şi am mai observat şi altceva. Matt 
are numai obloane cu zăvor - se încuie pe dinafară, nu şi pe 
dinăuntru. Nu poţi să le deschizi dinăuntru decât dacă le 
forţezi cu o şurubelniţă sau cu o daltă. Şi în cazul ăsta ar fi o 


treabă anevoioasă. Şi ar rămâne urme. N-am văzut nici o 
urmă. Şi mai e ceva: pământul de sub fereastra aceea este 
destul de moale. Dacă ai fi vrut să scoţi oblonul de la etaj, ai fi 
avut nevoie de o scară şi scara ar fi lăsat urme pe pământ. Nu 
era nicio urmă. Asta mă nelinişteşte cel mai tare. Un oblon de 
la etaj scos pe dinafară şi nici o urmă de scară dedesubt. 

Se priviră gravi. 

— Numai la asta m-am gândit toată dimineaţa. Şi cu cât 
mă gândeam mai mult, cu atât povestea lui Matt mi se părea 
mai reală. Aşa că am riscat. Mi-am scos din minte pentru o 
vreme gândurile care încep cu nu pot. Acum, spune-mi ce s-a 
întâmplat azi-noapte la Matt acasă. Nimeni nu va fi mai fericit 
ca mine dacă se va dovedi că toată povestea asta nu e decât 
o închipuire de-a noastră. 

— Nu este, spuse ea pe un ton nefericit. De fapt, situaţia 
s-a înrăutățit şi mai mult. Tocmai terminase să-mi 
povestească despre Mike Ryerson. A zis că aude pe cineva la 
etaj. Era speriat, dar s-a dus acolo. 

Işi puse mâinile în poală şi şi le strânse cu putere, de 
parcă i-ar fi fost teamă să nu-i zboare. 

— O vreme nu s-a întâmplat nimic... şi apoi Matt a strigat 
ceva despre faptul că îşi revocă invitaţia. După aceea... nu 
prea ştiu cum să... 

— Continuă. Nu te mai chinui să-ţi găseşti cuvintele. 

— Cred că cineva - altcineva - a scos un fel de, şuierat. 
Apoi s-a auzit o bufnitură, de parcă ar fi căzut ceva. 

Privirea ei era sumbră. 

— Şi apoi am auzit o voce care a spus: O să am grijă să 
dormi somnul de veci, profesore. Cuvânt cu cuvânt, aşa a 
spus. Şi, mai târziu, când am intrat în cameră să iau o pătură 
pentru Matt, am găsit asta. 

Scoase inelul din buzunarul bluzei şi îl puse în mâna lui 
Ben. Ben îl răsuci pe toate părţile, apoi îl îndreptă spre 
fereastră, pentru a descifra inițialele. 

— M.C.R. Mike Ryerson? 

— Mike Corey Ryerson. L-am scăpat din mână şi doar cu 
efort foarte mare m-am convins să-l ridic din nou - m-am 
gândit că poate tu sau Matt o să vreţi să-l vedeţi. Ţine-l tu. 
Nu-l mai vreau. 


— Te face să te simţi... 

— Rău. Foarte rău. 

Işi ridică capul sfidătoare: 

— Însă, Ben, orice gând logic se împotriveşte acestei 
poveşti. Mai degrabă aş crede că Matt l-a ucis într-un fel 
misterios pe Mike Ryerson şi a inventat apoi istoria asta 
nebunească cu vampiri din motive numai de el ştiute. A 
montat în aşa fel oblonul încât să cadă singur. A vorbit pe 
două voci, ca un ventriloc, în camera de oaspeţi, în timp ce eu 
eram la parter; a pus inelul lui Mike... 

— Şi şi-a provocat şi un infarct ca să pară mai credibil, 
spuse aspru Ben. Încă nu mi-am pierdut speranţa într-o 
explicaţie raţională, Susan. Sper, într-adevăr, să existe una. 
Aproape că mă rog să existe una. Sunt amuzanţi monștrii din 
filme, însă ideea că ei stau la pândă în noapte printre noi nu 
este deloc distractivă. Pot chiar să fiu de acord cu tine că 
oblonul a fost montat intenţionat în aşa fel încât să cadă - ar fi 
putut fi ajutat să facă şmecheria asta doar de o frânghie 
ancorată de acoperiş. Să mergem mai departe. Matt este, în 
felul lui, un savant. Bănuiesc că există licori, otrăvuri care ar 
putea determina simptomele pe care le prezenta Mike - poate 
otrăvuri nedetectabile. Sigur că teoria asta cu otrava e cam 
greu de crezut, pentru că Mike mânca aşa puţin... 

— Nu te poţi baza decât pe cuvântul lui Matt, interveni ea. 
- N-ar minţi, pentru că ştie că examinarea stomacului victimei 
este o parte importantă a autopsiei. Şi o seringă ar lăsa 
semne. Însă, de dragul discuţiei, să zicem că s-ar fi putut 
întâmpla aşa. Şi un om ca Matt ar fi putut să ia ceva care să-l 
facă să simuleze un atac de cord. Dar care este motivul? 
Clătină din cap, neajutorată. 

— Chiar dacă ar exista un motiv pe care noi nici nu-l 
putem bănui, de ce arinventa o poveste atât de nebunească? 
Cred că Ellery Queen ar putea să explice, însă viaţa nu este 
un roman de Ellery Queen. 

— Dar povestea... povestea asta e nebunie curată, Ben. 

— Da, aşa a fost şi Hiroshima. 

— Încetează! izbucni ea dintr-o dată. Nu mai face pe 
intelectualul neînțeles! Nu-ţi stă bine! Vorbim despre basme, 
coşmaruri, psihoze, cum vrei să-i spui... 


— Rahat, spuse el. Fă legătura. Lumea se prăbuşeşte în 
jurul nostru şi tu te împiedici de câţiva vampiri, 

— 'Salem's Lot este oraşul meu, se încăpăţână ea. Dacă 
se întâmplă ceva aici, atunci este real. Nu filozofie. 

— Sunt de acord cu tine, zise el și-și atinse bandajul de la 
cap cu un gest mâhnit. Şi fostul tău iubit are o directă de 
dreapta năprasnică. 

— Îmi pare rău. Asta e o latură a lui Floyd pe care nu am 
cunoscut-o. Nu pot să înţeleg. 

— Unde e acum? 

— În celula pentru betivi a puşcăriei. Parkins Gillespie i-a 
zis mamei mele că ar trebui să-l predea şerifului districtual - 
Şerifului McCaslin, adică - însă s-a gândit să mai aştepte să 
vadă dacă vrei să faci vreo plângere. 

— Ai ceva de spus în sensul ăsta? 

— Absolut nimic, spuse fără emoție. Nu mai există în viaţa 
mea. 

— Nu depun nici o plângere. 

Işi ridică sprâncenele. 

— Însă vreau să stau de vorbă cu el. 

— Despre noi? 

— Despre motivul care l-a făcut să vină la mine îmbrăcat 
în trenci, cu pălărie, ochelari de soare... şi mănuşi de cauciuc. 
— Ce? A 
— Ei bine - spuse privind-o atent - strălucea soarele. Il 

lumina direct. Şi nu cred că îi făcea plăcere. 

Se priviră în tăcere. Părea a nu mai fi nimic de spus 
despre acest subiect. 


5 


Când Nolly i-a adus lui Floyd micul dejun de la Excellent 
Cafe, Floyd dormea buştean. Lui Nolly i se părea o ticăloşie 
să-l trezească doar ca să mănânce doua ouă arse şi cinci sau 
şase bucăţi de slănină unsuroasă pregătite de Pauline 
Dickens, aşa că Nolly le mâncă el însuşi în birou şi bău şi 
cafeaua. Un talent tot avea Pauline: făcea cafea bună, măcar 
atât. Însă atunci când i-a adus prânzul şi Floyd dormea încă şi 


tot în aceeaşi poziţie, Nolly se sperie puţin şi puse tava pe 
podea şi lovi gratiile celulei cu lingura. 

— Hei! Floyd! Trezeşte-te, ţi-am adus masa. 

Floyd nu se trezi şi Nolly îşi scoase inelul cu chei din 
buzunar ca să deschidă uşa celulei pentru beţivi. Se opri însă 
înainte de a introduce cheia în broască. Cu o săptămână 
înainte se întâmplase un mare tămbălău din cauza unui tip 
care s-a prefăcut bolnav până când a sărit la bătaie. Nolly nu 
credea că Floyd Tibbits ar fi fost un tip deosebit de dur, însă, 
pe de altă parte, nu prea putea spune că îi cântase un cântec 
de leagăn lui Mears. 

Stătea nehotărât, ţinând lingura într-o mână şi inelul cu 
chei în cealaltă, un individ masiv a cărui cămaşă albă, 
descheiată la guler, era întotdeauna pătată de transpiraţie la 
subţioară în zilele calde. Făcea parte din echipa de popice, iar 
la sfârșit de săptămână colinda barurile. În portofel, chiar 
lângă calendarul de buzunar oferit de biserica luterană, avea 
o listă cu baruri şi moteluri din Portland în faţa cărora este 
atârnată o lumină roşie. Era un tip prietenos, un păcătos 
simpatic, cu reacţii încete şi greu de scos din sărite. Cu toate 
aceste calităţi deloc de neglijat, nu avea o minte prea vioaie 
şi zăbovi câteva minute bune în faţa celulei, întrebându-se 
cum să procedeze, lovind în continuare gratiile, strigându-l pe 
Floyd, dorindu-şi ca acesta să se mişte sau să sforăie sau să 
facă ceva, orice. Tocmai se gândea că poate ar fi fost bine să- 
| cheme pe Parkins prin radio şi să-i ceară instrucţiuni, când 
Parkins însuşi spuse din ușa biroului: 

— Ce dracu' faci, Nolly? îţi chemi porcii? 

Nolly se înroşi violent: 

— Floyd nu vrea să se mişte, Park. Mă tem că poate că... i- 
e rău. 

— Şi crezi că dacă loveşti gratiile cu lingura aia afurisită o 
să se simtă mai bine? 

Parkins trecu pe lângă el şi deschise celula. 

— Floyd? 

II scutură de umăr. 

— Te simţi bi... 

Floyd se prăbuşi de pe prici pe duşumeaua celulei. 

— Drace, spuse Nolly. E mort, nu-i așa? 


Dar Parkins părea a nu-l fi auzit. Privea fix chipul ciudat de 
liniştit al lui Floyd. Încetul cu încetul în mintea lui Nolly îşi croi 
drum gândul că Parkins arăta de parcă cineva l-ar fi speriat 
îngrozitor de tare. 

— Ce s-a întâmplat, Park? 

— Nimic, zise Parkins! Doar că... hai să ieşim naibii de aici. 
Şi apoi spuse, de parcă ar fi vorbit cu sine însuşi: 

— lisuse, cum îmi mai doresc să nu-l fi atins. 

Nolly se uită în jos, la cadavrul lui Floyd, cu o groază pe 
care abia atunci începea să o priceapă. 

— Trezeşte-te, spuse Parkins. Trebuie să aducem doctorul. 


6 


În aceeaşi zi, după-amiaza târziu, Franklin Boddin şi Virgil 
Rathbun au oprit maşina în faţa porţii din scânduri de la 
capătul bifurcaţiei lui Burns Road, la două mile de cimitirul 
Harmony Hill. Era maşina lui Franklin, o camionetă Chevrolet 
1957, vehicul ce avusese culoarea fildeşului corintian în 
primul an al celui de al doilea mandat al preşedintelui Ike, 
însă care acum era colorat într-un amestec de maro de baligă 
şi vopsea roşie de grund. Remorca camionetei era plină cu 
ceea ce Franklin numea Beţivo-gunoaie. Cam o dată pe lună, 
el şi cu Virgil încărcau remorca cu Beţivo-gunoaie şi le duceau 
la groapa cu gunoi. Mare parte din sus-numitele Beţivo- 
gunoaie consta în sticle goale de bere, cutii goale de bere, 
butoiaşe goale, sticle de vin goale şi sticle goale de vodcă 
Popov. 

— Închis, spuse Franklin Boddin mijindu-şi ochii ca să 
citească semnul bătut în cuie pe poartă. Hait, să-mi mănânce 
curu'. 

Trase o duşcă din sticla cu bere care se odihnea în poziţie 
confortabilă sprijinită de umflătura din pantalonii lui şi se 
şterse la gură cu dosul palmei. 

— Azi e sâmbătă, nu? 

— Sigur, răspunse Virgil Rathbun. 

Virgil habar n-avea dacă era sâmbătă sau marţi. Era atât 
de beat încât nu era nici măcar sigur de luna în care se aflau. 


— Groapa nu-i închisă sâmbătă, nu? întrebă Franklin. 

Pe poartă nu era decât un semn, dar el vedea trei. Îşi miji 
din nou ochii. Pe toate cele trei semne scria „închis". 
Vopseaua era roşie şi fără îndoială că provenea din bidonul cu 
vopsea aflat în coliba de îngrijitor a lui Dud Rogers. 

— N-a fost niciodată închisă sâmbăta, zise Virgil. 

Ridică sticla, nu-şi nimeri gura din prima încercare şi îşi 
vărsă berea pe umărul stâng. 

— Ce pizda mă-sii. 

— Inchis, rosti Franklin cu iritare crescândă. Puiu' ăla de 
curvă a plecat la femei, asta e. O să mi ti-l închid eu pe el. 

Trecu camioneta în viteza întâi şi izbi zăvorul. Spuma din 
sticla de bere dintre picioare i se revărsa pe pantaloni. 

— Fute-o, Franklin! strigă Virgil şi scoase un râgâit 
puternic când camioneta sfărâma poarta, răsturnând-o în 
şanţul drumului, plin cu conserve goale. Franklin trecu într-a 
doua şi ţâșni pe drumeagul plin de urme de roţi şi gropi. 
Camioneta sălta înnebunită pe arcurile ei uzate. Sticlele 
cădeau din remorcă şi se spărgeau. Pescăruşii ţipau, 
învârtindu-se în zbor deasupra lor. 

La un sfert de milă după poartă, bifurcația lui Burns Road, 
cunoscută acum sub numele de Dump Road (Drumul Gu- 
noaielor) se înfunda într-un teren defrişat, care era groapa 
propriu-zisă. Arinii şi arţarii de lângă drum se dădeau la o 
parte ca să descopere terenul întins, acoperit cu pământ 
reavăn, care fusese netezit şi amenajat prin folosirea 
permanentă a buldozerului cel vechi, marca Case, parcat 
acum lângă coliba lui Dud. În spatele acestei arii întinse se 
afla mina de prund unde se aruncau gunoaiele ce se 
întindeau în movile gigantice, licărind cu miile de ochi argintii 
ai sticlelor şi cutiilor din aluminiu. 

— Fir-ar al dracu' de cocoşat împuţit, căcăcios, parcă n-a 
arat şi n-a ars gunoaiele toată săptămâna, spuse Franklin. 

Apăsă puternic cu ambele picioare pe pedala de frână 
care se înecă în podeaua maşinii cu un urlet mecanic. După 
un timp, camioneta se opri. 

— Asta e, s-a ascuns undeva cu o ladă cu bere. 

— Nu ştiam că Dud bea mult, spuse Virgil şi-şi aruncă pe 
fereastră sticla goală. Scoase alta din punga de la picioare. O 


deschise la clanţa uşii şi berea, zăpăcită din cauza izbiturilor, i 
se revărsă bolborosind furioasă pe mână. 

— Toţi ăştia, cocoşaţii, beau de sting, zise Franklin 
atoateştiutor. 

Scuipă pe fereastră, îşi dădu apoi seama că era închisă şi 
şterse flegma de pe geamul zgâriat şi murdar cu mâneca de 
la cămaşă. 

— Să mergem să-l căutăm. Poate că ne face cinste. 

Dădu camioneta înapoi într-un cerc uriaş şi nehotărât şi se 
opri cu spatele deasupra celui mai nou transport de resturi 
menajere ale oraşului 'salem's Lot. Opri motorul şi tăcerea îi 
învălui brusc. Cu excepţia strigătelor pescăruşilor, liniştea era 
deplină. 

— Hai că-i aşa /inişte, mormăi Virgil. 

Coborâră şi se duseră în spatele camionetei. Franklin 
desfăcu închizătorile remorcii şi încărcătura se prăbuşi cu 
zgomot. Pescăruşii care se hrăneau la celălalt capăt al gropii 
se ridicară într-un nor furios, împânzind văzduhul cu tipetele 
lor. 

Fără vreun cuvânt, cei doi se urcară în remorcă şi 
începură să împingă jos Beţivo-gunoiul. Saci verzi din plastic 
se învolburau în aerul limpede şi se spărgeau, împrăştiindu-şi 
conţinutul când atingeau solul. Făceau treaba asta de mulţi 
ani. Ei constituiau o parte a oraşului pe care puţini turişti o 
vedeau (sau voiau să o vadă) - în primul rând pentru că oraşul 
îi ignora printr-un acord tacit şi, în al doilea rând, pentru că îşi 
construiseră propriul lor sistem de protecţie. Dacă te întâlneai 
pe drum cu camioneta lui Franklin, o uitai chiar în clipa când 
îţi dispărea din oglinda retrovizoare. Dacă se întâmpla să le 
vezi coliba, cu coşul ei de tablă de pe acoperiş trimițând o 
şuviţă subţire de fum în cerul de noiembrie, nu o luai în 
seamă. Dacă îl vedeai pe Virgil ieşind din crâșma din 
Cumberland cu o sticlă de vodcă căpătată de pomană şi 
învelită in hârtie maron, spuneai salut şi apoi nu-ţi puteai 
aduce aminte cine era cel pe care l-ai salutat; chipul îţi era 
cunoscut, însă numele nu-ţi venea în minte. Fratele lui 
Franklin era Derek Boddin, tatăl lui Richie (regele de curând 
detronat al Şcolii Elementare de pe strada Stanley), şi Derek 
aproape că a uitat că Franklin mai trăieşte încă şi că se află în 


oraş. Depăşise stadiul de oaie neagră; devenise complet 
cenuşiu. 

Camioneta era goală acum. Franklin lovi cu piciorul o 
ultimă cutie de bere - poc! şi îşi suflecă pantalonii verzi de 
lucru. 

— Hai să mergem să-l vedem pe Dud, spuse el. 

Coborâră din remorcă şi Virgil se împiedică într-unui din 
propriile sale şireturi dezlegate şi căzu în fund. 

— lisuse, nu mai fac lucruri bune ca altădată, mormăi el 
nedesluşit. 

Se îndreptară spre coşmelia din carton gudronat a lui Dud. 
Uşa era închisă. 

— Dud! răcni Franklin. Hei, Dud Rogers! 

Lovi o dată în uşă şi întreaga baracă se cutremură. Lacătul 
mic care încuie uşa pe dinăuntru se desfăcu şi uşa se 
deschise clătinându-se. Baraca era goală, însă în aer persista 
un miros dulceag, greţos, care îi făcu să se privească lung şi 
să se strâmbe - şi doar erau veterani ai cârciumilor, obişnuiţi 
cu aromele de latrină şi vărsături de toate nuanțele şi 
densităţile. Izul acesta îl făcu pe Franklin să se gândească în 
treacăt la murăturile uitate în butoi ani în şir, până când 
zeama care curge din ele devine albă. 

— Pui-de căţea, spuse Virgil. Pute mai rău ca o cangrenă. 

Cu toate acestea, baraca era curată ca un dispensar. O 
cămaşă a lui Dud era atârnată într-un cui deasupra patului, 
scaunul scorojit de bucătărie era împins sub masă, iar priciul 
era făcut în stil cazon. In spatele uşii, pe un ziar împăturit, se 
afla cutia cu vopsea roşie. 

— Borăsc dacă n-o ştergem de-aici, zise Virgil. 

Chipul lui căpătase o tentă verzuie. 

Franklin, care nici el nu se simţea mai bine, se retrase şi 
închise ușa. 

Cercetară groapa cu gunoi, care era însă la fel de pustie şi 
stearpă ca şi munţii de pe lună. 

— Nu-i aci, spuse Franklin. Tre' să fie pe undeva prin 
pădure, beat cui. 

— Frank? 

— Ce? îl repezi Franklin. Era deja foarte nervos. 

— Uşa era încuiată pe dinăuntru. Dacă nu-i acolo, cum a 


ieşit? 

Uimit, Franklin se întoarse şi examină atent baraca. Pe 
fereastră vru să spună, însă se răzgândi. Fereastra nu era 
altceva decât un pătrat decupat în cartonul gudronat şi 
acoperit cu o folie din plastic. Şi nici nu era suficient de largă 
cât să-i permită lui Dud să se strecoare afară, mai ales cu 
cocoaşa în spate. 

— Nu contează, spuse Franklin morocăânos. Dacă nu vrea 
să bea cu noi, să-l fut. Hai s-o'ntindem d-acilea. 

Se înapoiară la camionetă, şi Franklin simţi cum ceva îşi 
croieşte drum prin membrana protectoare a beţiei - ceva ce 
nu va mai fi în stare să-şi amintească mai târziu şi nici nu va 
dori să încerce să-şi amintească: un fior necunoscut; senzaţia 
că în acel loc se întâmplase un lucru foarte rău. Ca şi cum 
groapa căpătase o inimă care bate iar bătăile acestea erau 
rare, însă pline de o vitalitate teribilă. Brusc, simţi nevoia să 
plece cât mai repede de acolo. 

Pe neaşteptate, Virgil spuse: 

— Nu văd nici un şobolan. 

Şi chiar că nu se vedea nici unul; doar pescăruşii. Franklin 
încercă să-şi aducă aminte când mai adusese Beţivo- 
gunoaiele, la groapă şi nu văzuse aici nici un şobolan. Nu 
reuşi. Şi nici asta nu-i plăcea. 

— Tre' că a pus otravă, ce zici, Frank? 

— Hai să mergem, spuse Franklin. Hai să plecăm dracu' d- 
aici. 


7 


După cină, îl lăsară pe Ben să urce în salonul lui Matt 
Burke. A fost o vizită scurtă; Matt dormea. Îi luaseră, totuşi 
cortul de oxigen, iar sora şefă îi spuse lui Ben că, aproape 
sigur că Matt se va trezi a doua zi dimineaţă şi va fi în stare 
să primească vizitatori, chiar dacă numai pentru câteva 
minute. 

Chipul lui Matt era scofâlcit şi îngrozitor de îmbătrânit; 
pentru prima dată de când îl cunoscuse, lui Ben i se părea că 
are în faţa ochilor un om în vârstă. Nemişcat, cu pielea ridată 


a gâtului revărsându-i-se peste gulerul pijamalei de spital, 
părea vulnerabil şi lipsit de apărare. Dacă tot ce ştim este 
adevărat, gândi Ben, atunci cei de aici nu-ţi fac nici un 
serviciu, Matt. Dacă este adevărat, atunci ne aflăm în citadela 
celor ce nu cred, acolo unde coşmarurile sunt înlăturate cu 
detergent şi cu bisturie şi cu chimioterapie, şi nu cu pari şi 
biblii şi cimbrişor de câmp. Ei se mulţumesc cu dispozitivele 
lor de menţinere a funcţiilor vitale, cu seringile lor, cu 
clismele lor cu soluţie de bariu pentru spălături intestinale. 
Dacă există vreo spărtură în coloana adevărului, ei nici nu 
ştiu, nici nu le pasă. 

Se îndreptă spre pat şi, cu mişcări blânde, întoarse capul 
lui Matt spre el. Nu era nici un semn pe pielea gâtului; carnea 
era neatinsă. 

Mai şovăi o clipă apoi se duse la dulăpior şi îl deschise, 
înăuntru se aflau hainele lui Matt şi, agăţat de clanţa 
interioară a dulapului, crucifixul pe care îl purta când a primit 
vizita lui Susan. Lanţul lui filigranat strălucea palid în 
penumbra din salon. 

Ben îl luă şi îl puse în jurul gâtului lui Matt. 

— Ce faceţi acolo? 

O soră intrase cu o cană cu apă şi o ploscă acoperită 
decent cu un prosop. 

— li pun cruciuliţa la gât, spuse Ben. 

— E catolic? 

— Acum este, răspunse Ben sumbru. 


8 


Se înnoptase deja, când se auzi o bătaie uşoară în uşa de 
la bucătărie a casei familiei Sawyer, aflată pe Deep Cut Road. 
Cu un zâmbet şăgalnic pe buze, Bonnie Sawyer se duse să 
deschidă. Purta un şorţ plisat legat în talie, pantofi cu tocuri 
înalte, şi nimic altceva. 

Când deschise uşa, Corey Bryant rămase cu gura căscată, 
iar ochii părură a-i ieşi din orbite. 

— Bon... Bon... Bonnie? 

— Ce e, Corey? 


Femeia se sprijini uşor de canatul uşii, astfel încât sânii 
dezgoliţi i se ridicară impertinenţi. În acelaşi timp, îşi încrucişă 
picioarele cu modestie afectată, îmbiindu-l la mii de nebunii. 

— lisuse, Bonnie, dacă era... 

— Omul de la Telefoane? întrebă ea şi chicoti. Îi luă o 
mână şi i-o puse pe carnea tare a pieptului său. 

— Aţi venit să-mi citiţi contorul? 

Cu un geamăt care ascundea şi o nuanţă de disperare 
(înecatul, cuprins a treia oară în vârtejul apelor, agățându-se 
de o glandă mamară, în loc de un pai) o trase înspre el. Îi 
cuprinse în palme rotunjimea feselor. Şorţul apretat foşni 
între trupurile lor. 

— Mamă, mamă, zise ea, rotindu-şi şoldurile înspre el. 
Vreţi să fiţi aşa de bun să-mi verificaţi receptorul, domnule de 
la Telefoane? Am aşteptat toată ziua un telefon important... 

O luă în braţe şi închise uşa cu piciorul. Nu trebuia să îi 
spună unde este dormitorul. Cunoştea drumul. 

— Eşti sigură că nu vine acasă? o întrebă. 

Ochii ei străluciră în întuneric. 

— Ei, despre cine vorbiţi, domnule de la Telefoane? Doar 
nu despre bărbăţelul meu cel frumuşel... el e în Burlington, 
Vermont. 

O puse de-a curmezişul pe pat, lăsându-i picioarele să-i 
atârne pe o parte. 

— Aprinde lumina, toarse ea, ca o pisică, iar vocea îi era 
încărcată de sensuri ascunse. Vreau să văd ce-mi faci. 

Aprinse veioza de pe noptieră şi o privi. Şortul i se 
ridicase. Ochii ei erau calzi, pleoapele grele, pupilele dilatate 
şi strălucitoare. 

— Scoateţi-l, spuse, făcând un gest cu mâna. 

— Scoateţi-l dumneavoastră, răspunse ea. Ştiţi să 
dezlegaţi noduri, domnule de la Telefoane. 

Se aplecă să dezlege cordonul. Intotdeauna reuşea să-l 
facă să se simtă ca un puşti cu caş la gură care a ajuns prima 
oară în preajma unei femei iar mâinile îi tremurau mereu 
când se apropia de ea, de parcă carnea ei electriza tot aerul 
din jur. Gândul la ea nu îl părăsea niciodată complet. Stătea 
în mintea lui, ca o zgârietură pe partea interioară a obrazului, 
pe care limba nu se poate abţine să nu o atingă. Îi bântuia 


până şi visele, cu pielea ei aurie, înnebunitor de excitantă. 
Invențiile ei nu cunoşteau limite. 

— Nu, în genunchi, spuse ea. Așează-te în genunchi. 

Cu stângăcie, se lăsă în genunchi în faţa ei şi se târî până 
ajunse aproape, întinzând mâinile spre cordonul şorţului. Îşi 
puse picioarele încălţate cu pantofi cu tocuri înalte pe umerii 
lui. El se aplecă şi sărută pielea coapsei ei. Sub buzele sale, 
carnea era tare şi caldă. 

— Aşa, Corey, aşa e bine, mai sus, mai... 

— Ce drăguţ, nu-i aşa? 

Bonnie Sawyer urlă. 

Corey Bryant îşi ridică privirea şi clipi dezorientat. 

Sprijinit de uşa dormitorului, se afla Reggie Sawyer. In 
mâini ţinea o carabină, cu ţevile gemene îndreptate spre 
podea. 

Corey simţi un torent cald în pantaloni când i se revărsă 
vezica. 

— Deci e adevărat, se minună Reggie. - Intră în cameră. 
Zâmbea. - Ce zici de chestia asta? li datorez o ladă de bere 
beţivanului ăla de Mickey Sylvester. Fir-ar să fie. 

Bonnie fu prima care să-şi regăsească glasul. 

— Reggie, ascultă-mă. Nu e ce crezi. A spart uşa, parcă 
era nebun, el, el a... 

— Taci, pizdă. 

Încă mai zâmbea. Un zâmbet blând. Era un bărbat masiv. 
Purta acelaşi costum de culoarea oţelului cu care fusese 
îmbrăcat şi când se sărutaseră de rămas-bun, cu doar două 
ore în urmă. 

— Ascultă-mă, spuse Corey pe un ton leşinat. Gura îi era 
prea plină cu salivă. Te rog. Te rog, nu mă omori. Chiar dacă 
merit asta. Doar nu vrei să te bage la puşcărie. Nu din cauza 
asta. Bate-mă, dar te rog, nu... 

— Ridică-te în picioare, Perry Mason, spuse Reggie 
Sawyer, cu acelaşi zâmbet blând pe buze. Eşti descheiat la 
slit. 

— Domnule Sawyer, ascultă-mă... 

— Oh, poţi să-mi spui Reggie, spuse Reggie-cel-care 
zâmbeşte-blând. Suntem aproape cei mai buni prieteni. Chiar 
se poate spune că m-am scăldat în sperma ta, nu? 


— Reggie, nu-i ce crezi, m-a violat... 

Reggie se uită la ea, iar zâmbetul lui era blând şi 
binevoitor: 

— Dacă mai rosteşti un cuvânt, o să-ţi vâr ţeava asta în 
cur şi o să-ţi expediez o scrisoare pe calea aerului. 

Bonnie începu să geamă. Faţa ei căpătase culoarea 
iaurtului simplu. 

— Domnule Sawyer... Reggie... 

— Te cheamă Bryant, nu? Taică-tu e Pete Bryant, aşa e? 

Capul lui Corey îl aprobă, bălăngănindu-se înnebunit. 

— Da, aşa e. Exact aşa e. Ascultă... 

— Îi vindeam benzină când lucram pentru Jim Webber, 
spuse Reggie, zâmbind blând amintirii. Asta s-a întâmplat cu 
vreo patru sau cinci ani înainte s-o cunosc pe curva asta cu 
țâţe mari. Tăticu' tău ştie că eşti aici? 

— Nu, domnule, i s-ar frânge inima dacă ar şti. Poţi să mă 
baţi, merit asta, da' dacă mă omori, tăticu' meu o să afle şi 
sunt sigur că asta o să-l omoare pe loc şi atunci o să fii 
răspunzător pentru două... 

— Nu, şi eu zic că nu ştie. Vino o clipă în camera de zi. 
Trebuie să discutăm. Haide. 

Zâmbi blând către Corey, de parcă ar fi vrut să-i 
demonstreze că nu vrea să-i facă vreun rău şi apoi aruncă o 
privire spre Bonnie, care se holba disperată la el. 

— Tu stai aici, fofoloncel, că altfel îţi promit că n-o să afli 
cum se termină „Secret Storm". Haide, Bryant, spuse, 
arătându-i drumul cu ţeava puştii. 

Clătinându-se uşor, Corey intră în camera de zi înaintea lui 
Reggie. Picioarele parcă îi erau de plastilină. Locul dintre 
omoplaţi începu să-l mănânce îngrozitor de tare. Acolo o să 
ţintească, gândi, chiar între omoplaţi. Mă întreb dacă o să mai 
trăiesc destul cât să văd cum mi se întind maţele pe pereţi... 

— Intoarce-te, spuse Reggie. 

Corey se întoarse. Incepuse să plângă în hohote. Nu voia 
să plângă în hohote, dar nu se putea abţine. Şi credea că 
oricum nu avea nici o importanţă dacă plângea în hohote sau 
nu. Deja își udase pantalonii. 

Reggie nu îşi mai ţinea nepăsător puşca sprijinită de braţ. 
Ţeava dublă era aţintită direct asupra chipului lui Corey. Cele 


două găuri negre păreau a se căsca în faţa lui până când 
deveniră nişte puțuri fără fund. 

— Ştii ce-ai făcut? întrebă Reggie. Zâmbetul dispăruse. 
Era foarte grav acum. 

Corey nu răspunse. Era o întrebare idioată. Cu toate 
acestea, continuă să hohotească. 

— Te-ai culcat cu nevasta altuia, Corey. Aşa te cheamă? 
Corey dădu din cap, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— Apucă ţeava puştii, Corey. Uşurel. Are trei cartuşe în ea. 
Închipuie-ţi... oh, închipuie-ţi că apuci sfârcul nevesti-mi. 

Corey întinse o mână tremurătoare şi apucă ţeava 
carabinei. Metalul era rece în palma lui înfierbântată. Din gât 
îi ieşi un geamăt lung, chinuit. Nu mai avea ce să facă. Işi 
recunoscuse vina. 

— la-o în gură, Corey. Ambele ţevi. Da, aşa. Uşurel! Aşa e 
bine. Da, ai o gură destul de mare. la-o mai mult. Ştii ce 
înseamnă să iei ceva în gură, nu? 

Fălcile lui Corey se deschiseră larg. Ţevile puştii fură 
împinse mult înăuntru, până îi atinseră cerul gurii, iar 
stomacul său îngrozit începuse să icnească. Simţea pe dinţi 
uleiul cu care fusese unsă ţeava. 

— Închide ochii, Corey. 

Dar Corey se holba la el, cu ochi ameţiţi şi mari ca nişte 
farfurioare dintr-un serviciu de ceai. 

Pe buzele lui Reggie se aşternu iarăşi zâmbetul cel blând. 

— Închide-ţi ochii albaştri de bebeluş, Corey. 

Corey îi închise. 

Sfincterul i se relaxă. Îşi dădu doar vag seama de asta. 
Reggie apăsă trăgaciul dublu. Cocoşul căzu pe camera goală 
a încărcătorului cu un sunet sec: poc-poc. 

Corey căzu leşinat la podea. 

Reggie îl privi o clipă, zâmbind cu blândeţe, apoi întoarse 
puşca cu ţeava în sus. Se îndreptă spre dormitor. 

— Vin acum, Bonnie. Pregăteşte-te. 

Bonnie Sawyer începu să ţipe. 


Corey Bryant se împleticea pe Deep Cut Road înspre locul 
unde îşi parcase camioneta. Puţea. Ochii îi erau injectaţi şi 
privirea sticloasă. Avea un cucui mare la spate, unde îşi lovise 
capul când leşinase. Işi târa cu greu picioarele pe pământul 
moale. Încercă să se gândească numai la târșâitul cizmelor şi 
la nimic altceva, mai cu seamă la neaşteptata şi deplina 
distrugere a vieţii sale. Era opt şi un sfert. 

Reggie Sawyer încă mai zâmbea cu blândeţe când i-a 
făcut vânt pe uşa din spate. Din dormitor se auzeau suspinele 
necontenite, zguduitoare ale lui Bonnie, punctându-i vorbele: 

— Acum pleacă, ca un băieţel cuminte ce eşti. la-ţi 
camioneta şi du-te înapoi în oraş. La zece fără un sfert vine 
un autobuz din Lewiston în direcţia Boston. Din Boston poţi să 
iei un autobuz spre oricare altă direcţie. Autobuzul ăsta 
opreşte în faţa magazinului lui Spencer. Să te urci în el. 
Pentru că, dacă te mai văd vreodată, te omor. Ea nu are 
nimic. E doar puţin zguduită. O să fie nevoită să poarte 
pantaloni şi cămăşi cu mâneci lungi vreo două săptămâni de 
acum înainte. Nu i-am lăsat semne pe faţă. Dacă ţii la tine, 
pleacă din 'salemi's Lot încă înainte să te speli şi să te simţi 
iarăşi om. 

Şi iată-l acum, îndreptându-se spre camionetă, pregătit să 
facă ce îi spusese Reggie. Din Boston ar fi putut să se ducă în 
sud... undeva. Avea peste o mie de dolari economisiţi în cont. 
Intotdeauna mama lui obişnuia să spună că este o fire 
econoamă. Ar putea să telegrafieze ca să-i trimită banii şi să 
trăiască din ei până când îşi va găsi un serviciu şi apoi să se 
angajeze în îndelungatul proces de a uita noaptea aceasta - 
gustul ţevii de puşcă, mirosul propriilor fecale uscate în 
pantaloni. 

— Bună seara, domnule Bryant. 

Corey scoase un țipăt înăbuşit şi privi zăpăcit înjur, fără să 
vadă nimic la început. Vântul se strecura printre ramurile 
copacilor, făcând umbrele să ţopăie şi să danseze pe asfalt. 
Brusc, ochii săi desluşiră şi o umbră mai consistentă lângă 
zidul din piatră dintre drum şi pajiştea lui Carl Smith. Umbra 
avea forma unui om, însă mai era ceva... ceva... 

— Cine eşti? 

— Un prieten care vede multe, domnule Bryant. 


Silueta îşi schimbă poziţia şi ieşi din umbre. În lumina 
slabă, Corey văzu că era un domn de vârstă mijlocie, cu 
mustață neagră şi ochi strălucitori, adânciţi în orbite. 

— Aţi fost maltratat, domnule Bryant. 

— De unde ştii ce mi s-a întâmplat? 

— Ştiu multe lucruri. Aceasta este meseria mea. Fumaţi? 

— Mulţumesc. 

Recunoscător, luă ţigara oferită. O puse în gură. Străinul 
aprinse un chibrit de lemn şi în licărirea lui, Corey observă că 
pomeţii necunoscutului erau proeminenţi şi înalţi, de tip slav, 
fruntea îi era palidă şi osoasă, părul negru şi lins pieptănat pe 
spate. Apoi chibritul se stinse şi Corey trase cu nesaţ fumul în 
plămâni. Era o ţigară italienească, dar orice fel de ţigară era 
binevenită acum; începu să-şi recapete stăpânirea de sine. 

— Cine eşti? întrebă din nou. 

Străinul izbucni în râs, hohotele sale uluitor de bogate şi 
groase plutiră în briza uşoară ca fumul ţigării lui Corey. 

— Nume! spuse el. Oh, fixaţia americană asupra numelor! 
Cumpără o maşină de la mine pentru că sunt Bill Smith. 
Mănâncă asta! Uită-te la programul ăsta la televizor! Mă 
numesc Barlow, dacă asta te face să te simţi mai bine. 

Şi începu din nou să râdă, în timp ce ochii săi luminoşi 
aruncau licăriri ciudate. Corey simţi cum propriile-i buze se 
destind într-un zâmbet şi aproape că nu-i veni să creadă. 
Necazurile sale îi păreau acum îndepărtate, lipsite de 
importanţă, în comparaţie cu ironia şi umorul din acei ochi 
întunecaţi. 

— Eşti străin, nu-i aşa? întrebă Corey. 

— Vin de departe; însă această ţară... acest oraş... mi se 
par pline de străini. Înţelegi? Ei? Ei? 

Izbucni din nou în hohote de râs, pline, sonore, şi de 
această dată i se alătură şi Corey, spre marea lui uimire. 
Râsul îi ieşi din gât ca o explozie, căpătând tonuri cam înalte, 
din cauza reacției isterice întârziate. 

— Străini, da, continuă necunoscutul, însă străini frumoşi, 
seducători, plini de vitalitate, plini de sânge sănătos, plini de 
viaţă. iți dai seama, domnule Bryant, ce frumoşi sunt oamenii 
din tara şi oraşul dumitale? 

Corey chicoti numai, puţin jenat. Cu toate acestea, nu-şi 


lua privirea de la chipul necunoscutului. ÎI fascina. 

— Oamenii acestei ţări nu au cunoscut foamea sau nevoia. 
Au trecut două generaţii de când s-au apropiat de aşa ceva, 
dar şi atunci nenorocirea s-a auzit ca o voce într-o cameră 
îndepărtată. Ei cred că au cunoscut tristeţea, însă tristeţea lor 
se aseamănă cu cea a unui copil care şi-a scăpat îngheţata pe 
iarbă la petrecerea dată în cinstea zilei sale de naştere. Nu 
există... cum se spune în engleză?... nici un fel de domolire a 
simţurilor lor. Își varsă sângele unul altuia cu multă energie. 
Crezi asta? Vezi? 

— Da, spuse Corey. În ochii străinului vedea o mulţime de 
lucruri şi toate minunate. _ 

— Ţara aceasta este un paradox imens. In alte ţinuturi, 
când un om mănâncă în fiecare zi până nu mai poate, se 
îngraşă... mişcările îi sunt mai leneşe... e tot mai indolent. 
Însă în ţara aceasta, se pare că cu cât ai mai multe, cu atât 
devii mai agresiv. Înţelegi? Ca domnul Sawyer. Are atât de 
multe, şi totuşi îţi poartă pică pentru firimiturile de la masa lui 
pe care le-ai luat. Tot ca un copil care îl împinge pe altul de 
lângă masă, deşi el însuşi nu mai poate mânca. Nu este aşa? 

— Ba da, spuse Corey. 

Ochii lui Barlow erau atât de mari şi atât de înţelegători. 

— Este o problemă de... 

— Este doar o problemă de perspectivă, nu-i aşa? 

— Da! exclamă Corey. 

Necunoscutul pusese degetul pe rană, rostind singurul 
cuvânt care se potrivea. Neobservată, ţigara îi scăpă dintre 
degete şi continuă să ardă mocnit pe asfalt. 

— S-ar fi putut să ocolesc o asemenea comunicare rustică, 
reflectă străinul. Aş fi putut să mă duc într-una din marile 
metropole, furnicar de oameni ale acestei ţări. Ptiu! 

Trupul i se încordă şi ochii îi aruncară flăcări. 

— Dar ce ştiu eu despre metropole? Aş putea fi călcat de o 
birjă în timp ce încerc să traversez strada! M-aş putea sufoca 
respirând aerul stricat! Aş putea intra în contact cu diletanţi 
proşti şi făţarnici ale căror interese să fie... cum spuneţi voi? 
potrivnice?... da, potrivnice mie. Cum să se descurce un om 
de la ţară, ca mine, în superficialitatea acestor metropole 
sofisticate... chiar dacă este vorba de o metropolă americană? 


Nu! Şi nu şi nu! Scuip pe metropolele voastre! 

— O, da, şopti Corey. 

— Aşa că am venit aici, într-un oraş despre care mi-a 
vorbit un om excepţional de inteligent, fost membru şi el al 
acestei comunităţi, din păcate decedat acum. Oamenii de aici 
sunt zdraveni, au sângele sănătos; sunt oameni plini de 
agresivitatea şi întunericul atât de necesare pentru... nu 
există cuvântul acesta în limba engleză. Pokol; vurderlak; 
eyalik. Mă urmăreşti? 

— Da, şopti Corey. 

— Oamenii de aici nu au întrerupt fluxul de viaţă care vine 
de la mama lor, pământul, cu o carapace de beton şi ciment. 
Mâinile şi le ţin vărâte chiar în apele vieţii. Au smuls inima 
pământului, inima lui întreagă, pulsând! Adevărat? 

— Da! 

Necunoscutul râse cu blândeţe şi puse o mână pe umărul 
lui Corey. 

— Eşti un băiat bun. Un băiat bun şi puternic. Nu cred că 
vrei să părăseşti oraşul acesta atât de perfect, nu? 

— Nu... şopti Corey, însă deveni dintr-o dată bănuitor. 
Teama îl copleşi din nou. Însă cu siguranţă că nu mai era 
importantă acum. Omul acesta nu va permite să i se facă nici 
un rău. 

— Şi nici nu-l vei părăsi. Niciodată. 

Corey începu să tremure, pironit pe loc, când capul lui 
Barlow se înclină înspre el. 

— Şi îţi vei vedea răzbunarea împlinită împotriva celor ce 
se îmbuibă, în timp ce alţii flămânzesc. 

Corey Bryant se cufundă în râul adânc al uitării, şi râul 
acela era timpul, iar apele lui erau roşii. 


10 


— Când telefonul de pe noptiera lui Ben începu să sune, 
era ora nouă şi la televizorul din salonul spitalului începuse 
filmul de sâmbătă seara. Era Susan, care de-abia îşi mai 
putea controla vocea. 

— Ben, a murit Floyd Tibbits. A murit noaptea trecută în 


celula lui. Doctorul Cody spune că a avut anemie acută, dar 
eu am fost prietena lui Floyd! Avea tensiune prea mare. Din 
cauza asta nu l-au primit în armată! 

— la-mă încet, zise Ben şi se ridică în capul oaselor. 

— Şi asta nu e totul. E o familie în mahalaua Bend. 
McDougall. Copilul lor de zece luni a murit. Au reţinut-o pe 
doamna McDougall. 

— Ai aflat de ce a murit copilul? 

— Mama zice că doamna Evans a venit când a auzit-o pe 
Sandra McDougall ţipând şi doamna Evans l-a chemat pe 
doctorul Plowman. Un doctor bătrân. Plowman n-a spus nimic, 
dar doamna Evans i-a zis mamei mele că ea nu "a văzut nimic 
care să nu fi fost în regulă cu copilul... decât că era mort. 

— Şi tocmai s-a întâmplat ca Matt şi cu mine, nebunii, să 
nu fim în oraş şi chiar să fim imobilizaţi la pat, spuse Ben, mai 
mult pentru sine decât pentru Susan. De parcă totul a fost 
planificat dinainte. 

— Mai e ceva. 

— Ce? 

— A dispărut Carl Foreman. Şi a dispărut şi cadavrul lui 
Mike Ryerson. 

— Cred că asta e, se auzi suspinând. Asta trebuie să fie. 
Mâine ies de aici. 

— lţi dau drumul aşa curând? 

— N-au ce face, rosti el cuvintele cu un aer absent. Mintea 
îi gravita în jurul altui subiect. 

— Ai un crucifix? 

— Cine; eu? vocea îi suna uimită şi întrucâtva amuzată. Ei 
comedie, nu. 

— Nu glumesc, Susan - în viaţa mea n-am fost mai serios. 
Există vreun loc unde să-ţi poţi procura unul la ora asta? 

— Păi, de la Marie Boddin. Aş putea să mă duc... 

— Nu. Nu ieşi pe stradă. Stai în casă. Fă-ţi singură unul, 
chiar dacă nu te pricepi decât să lipeşti două beţişoare. Ţine-l 
lângă pat. 

— Ben, totuşi nu pot să cred. Poate că e, într-adevăr, un 
maniac, cineva care își închipuie că e vampir, dar... 

— Crezi ce vrei, dar fă-ţi crucea. 

— Dar... 


— Te rog! Chiar dacă nu înseamnă decât că mă faci să mă 
simt mai bine? 
Fără tragere de inimă: 


— Bine, Ben. 
— Poţi să vii la spital mâine pe la nouă? 
— Da. 


— În regulă. O să mergem sus şi o să-i povestim lui Matt 
totul. După aia tu şi cu mine vom sta de vorbă cu doctorul 
James Cody. 

Susan zise: 

— O să creadă că eşti nebun Ben, îţi dai seama? 

— Cred că da. Însă totul pare mai real după lăsarea 
întunericului, nu-i aşa? 

— Da, şopti ea. Dumnezeule, aşa pare. 

Absolut fără nici un motiv, se gândi la Miranda şi la 
moartea ei: motocicleta care derapează pe asfaltul ud, 
sunetul ţipătului ei, propria lui panică iraţională şi latura 
camionului mai mare şi mai mare în timp ce, neajutoraţi, se 
îndreaptă înspre ea. 

— Susan? 

— Da? 

— Ai grijă de tine. Te rog. 

După ce ea închise, puse receptorul la loc în furcă şi se 
uită la televizor, aproape fără să vadă comedia cu Doris Day 
şi Rock Hudson care începuse. Se simţea gol, expus. El nu 
avea nici o cruce. Ochii îi rătăciră înspre fereastra care nu 
dezvăluia decât întunericul de afară. Teama veche, de copil, 
teama de beznă începu să îl cuprindă şi se uită la televizor 
unde Doris Day făcea baie unui câine flocos. Îi era frică. 


11 


Morga din Portland este o încăpere rece şi aseptică, 
îmbrăcată în întregime în gresie verde. Podeaua şi pereţi erau 
de un verde mediu, iar verdele tavanului este ceva mai 
deschis. Pe pereţi sunt aliniate uşi pătrate care seamănă cu 
nişte dulapuri mai mari pentru bagaje de mână. Peste ele, 
tuburi lungi, fluorescente, dispuse paralel, aruncă o lumină 


îngheţată, impersonală. Decorul acesta nu poate fi numit 
inspirat, însă nu a existat nici un caz în care vreun client să se 
fi plâns de aceasta. 

In acea sâmbătă noaptea, la ora zece fără un sfert, doi 
sanitari au adus targa cu trupul neînsufleţit şi acoperit cu un 
cearşaf al unui homosexual tânăr care fusese împuşcat în 
timpul unei altercaţii într-un bar. Primul mort pe care îl 
primiseră în seara aceea; victimele accidentelor de circulaţie 
aveau să vină mai târziu, între unu şi trei dimineaţa. 

Buddy Bascomb tocmai spunea bancul cu francezul şi cu 
deodorantul vaginal, când se întrerupse în mijlocul propoziției 
şi se holbă la şirul de uşi însemnate cu litere de la M la Z. 
Două dintre ele erau deschise. 

Impreună cu colegul său, Bob Greenberg, îl părăsiră pe 
noul sosit şi se repeziră într-acolo. Buddy se uită la eticheta 
de pe prima uşă, în timp ce Bob se duse la a doua. 


TIBBITS, FLOYD MARTIN 

Sex: M 

Admis: 4/10/75 

Autops. program. 5/10/75 

Semnează: J.M. Cody, M.D. 

Trase de mânerul aflat înăuntru şi targa se rostogoli afară 
pe rotiţele silențioase. 

Goală. 

— Hei! strigă la el Greenberg. Căcatul ăsta e gol! Cine are 
chef de bancuri... 

— Am fost la birou tot timpul, spuse Buddy. Nu a intrat 
nimeni. Jur. Probabil că s-a întâmplat în schimbul lui Carty. 
Cum îl cheamă pe ăla? 

— McDougall, Randall Fratus. Ce înseamnă prescurtarea 
inf.? 

— Copil, spuse Buddy pe un ton surd. lisuse Cristoase, 
cred că am dat de belea. 


12 


Îl trezise ceva. 


Stătea întins, învăluit în mătasea întunericului, privind 
ţintă în tavan. g 

Un sunet. Un anumit sunet. Insă casa era tăcută. 

Se auzi din nou. Ca un scrijelit. 

Mark Petrie se întoarse pe o parte şi se uită pe fereastră şi 
acolo era Danny Glick care îl privea fix, prin sticla geamului, 
cu pielea palidă de mort, cu ochii roşii şi siniştri. Buzele şi 
bărbia îi erau mânjite cu ceva închis la culoare; şi când îl văzu 
pe Mark că se uită la el, zâmbi şi-şi dezveli dinţii oribil de 
lungi şi ascuţiţi. 

— Lasă-mă să intru, şopti vocea şi Mark nu îşi dădu seama 
dacă vorbele acestea traversaseră aerul întunecat către el 
sau le auzise numai în mintea lui. 

Îşi dădu seama că îi era frică - trupul lui îşi dădu seama de 
asta înaintea gândului. Nu fusese niciodată atât de 
înspăimântat, nici măcar atunci când obosise înotând de la 
geamandură înspre Popoham Beach şi credea că o să se 
înece. Mintea lui, încă minte de copil într-o mie de feluri, 
analiză situaţia în câteva secunde. Era în pericol de a-şi 
pierde mai mult decât doar viaţa. 

— Lasă-mă să intru, Mark. Vreau să mă joc cu tine. 

Entitatea aceea îngrozitoare de la fereastră nu avea de ce 
să se sprijine; camera lui era la etajul al doilea şi nu avea 
pervaz. Şi totuşi stătea suspendat în aer... sau poate se ţinea 
agăţat de şindrila acoperişului, ca o insectă a întunericului. 

— Mark... am reuşit să vin. Te rog... 

Sigur. Trebuie să-i inviti înăuntru. Ştia asta din revistele lui 
cu povestiri de groază, reviste despre care mama sa se 
temea că s-ar putea să-i facă rău. 

Se ridică din pat şi aproape căzu. De-abia atunci îşi dădu 
seama că spaima era un cuvânt mult prea blând pentru ceea 
ce simţea. Nici chiar cuvântul teroare nu era potrivit. Chipul 
alb din faţa ferestrei încercă să zâmbească, însă petrecuse 
prea mult timp în întuneric pentru a-şi mai aminti exact cum. 
Ceea ce îi oferi lui Mark fu o grimasă tremurătoare - o marcă 
sângerândă a tragediei. 

Şi totuşi, nu era chiar atât de rău dacă îi priveai ochii. 
Dacă îi priveai ochii, nu-ţi mai era atât de frică şi înţelegeai că 
nu trebuie decât să deschizi fereastra şi să spui: „Intră, 


Danny" şi apoi nu-ţi va mai fi frică deloc, pentru că vei deveni 
una cu Danny, vei deveni una cu toţi, vei deveni una cu el. 
Vei fi... 

Nu! Aşa te prinde! 

trebui toată voinţa pe care o avea ca să-şi forţeze ochii să 
privească în altă parte. 

— Mark, lasă-mă să intru! îţi ordon! £/îţi ordonă! 

Mark porni din nou către fereastră. Nu se putea opri. Nu 
exista nici o cale prin care să refuze acea voce. Când se 
apropie de geam, chipul plin de răutate al băieţelului din 
cealaltă parte începu să tremure de nerăbdare şi să se 
strâmbe victorios. Unghiile, înnegrite de pământ, zgâriară 
sticla. 

Gândește-te la altceva. Repede! Repede! 

— Soarele, şopti răguşit, soarele răsare la est. Apa fierbe 
la o sută de grade. Capra sare piatra, piatra crapă-n patru. 
Crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat piatra-n patru. 

Danny Glick şuiera la el. 

— Mark! Deschide fereastra! 

— lepuraşul meu iubit, cin' te-ntrece la fugit... 

— Fereastra, Mark, e/îţi poruncește... 

— ... ai lăbuţe mititele, ochişori ca două mărgele, 
mustăcioară la guriţă şi un petic de codiţă. 

Voința îi slăbea. Vocea şoptită îi descoperise punctele 
slabe ale baricadei şi acum porunca era şi mai autoritară. 
Privirea lui Mark se opri pe biroul lui, acoperit cu figurinele în 
formă de monştri, atât de inexpresivi şi stupizi acum... 

Ochii îi rămaseră fixaţi pe un colţ al biroului şi se măriră 
Uşor. 

Vârcolacul din plastic se plimba printr-un cimitir din plastic 
şi unul din monumentele funerare era în formă de cruce. 

Fără să se oprească să se gândească mai bine (aşa ar fi 
procedat un altul - tatăl lui, de exemplu - şi asta l-ar fi 
pierdut) Mark smulse crucea, o ascunse în pumnul strâns şi 
spuse tare: 

— Bine, intră. 

Chipul păru inundat de un soi de triumf viclean, 
dezgustător. Fereastra se ridică şi Danny pătrunse înăuntru şi 
făcu doi paşi în odaie. Răsuflarea care îi ieşea din gură era 


atât de urât mirositoare, încât nu existau cuvinte potrivite 
pentru a o descrie: un iz ca de mormânt părăsit. Mâini reci, 
albe şi lipicioase ca doi peşti coborâră pe umerii lui Mark. 
Capul se aplecă într-o parte, buza superioară dezveli caninii 
strălucitori. Cu o mişcare bruscă, violentă şi plină de ură, 
Mark lipi crucea din plastic de obrazul lui Danny Glick. 

Urletul lui a fost oribil, neomenesc... şi mult. Reverbera 
numai în coridoarele minţii şi în încăperile sufletului său. 
Rânjetul de triumf de pe gura obiectului - Glick deveni o 
grimasă uriaşă de agonie. Fum ţâșni din carnea lui şi o clipă 
numai înainte ca acea creatură să se retragă şi să se arunce 
pe jumătate, pe jumătate să se prăbuşească pe fereastră, 
Mark simţi cum carnea se preface în fum. 

Şi apoi se termină totul, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

Însă crucea străluci o secundă, cu o lumină orbitoare, de 
parcă fusese aprins un cablu dinăuntrul ei. Apoi se stinse 
încet, lăsându-i în faţa ochilor numai o umbră albastră. 

Prin grătarul din duşumea, auzi cum părinţii aprind veioza 
din dormitor şi apoi, vocea tatălui său: 

— Ce dracu' a fost asta? 


13 


Două minute mai târziu, uşa de la dormitorul lui se 
deschise; însă avusese timp suficient să reaşeze lucrurile la 
locul lor. 

— Fiule? şopti Henry Petrie. Eşti treaz? 

— Așa cred, răspunse Mark pe un ton somnoros. 

— Ai visat urât? 

— Aşa... cred. Nu-mi aduc aminte. 

— Ai strigat în somn. 

— Îmi pare rău. 

— Nu, nu trebuie să-ţi pară rău. 

Ezită o clipă, apoi cuvintele ţâșniră din amintirile vechi 
despre fiul său, un copilaş în pijama albastră, care le dăduse 
suficientă bătaie de cap, însă într-un mod mult mai explicabil: 

— Vrei un pahar cu apă? 


— Nu, tată, mulţumesc. 

Henry Petrie aruncă o privire fugară prin cameră, incapabil 
să înţeleagă senzaţia de teroare pe care o simţise când se 
trezise şi care încă îi mai strângea în cleşti de fier încins 
sufletul - sentimentul că în ultima clipă fusese evitat un 
dezastru. Da, totul părea a fi în regulă. Fereastra era închisă. 
Nici un obiect din cameră nu era răsturnat. 

— S-a întâmplat ceva, Mark? 

— Nu, tată. 

— Bine... atunci, noapte bună. 

— Noapte bună. 

Uşa se închise încet şi picioarele încălţate în papuci ale 
tatălui său începură să coboare treptele. Mark se relaxa, 
simțindu-se uşurat şi în acelaşi timp cutremurat de reacţia 
întârziată. Într-o asemenea situaţie un adult ar fi făcut o criză 
de isterie, şi la fel s-ar fi întâmplat şi cu un copil mai mic sau 
mai mare. Însă Mark simţi cum teroarea se îndepărtează de el 
cu paşi mărunți, senzaţia aceasta amintindu-i de vântul care 
te zvântă încet după ce ai înotat într-o zi răcoroasă. Şi, pe 
măsură ce teroarea se îndepărta, somnul îi luă locul. 

Înainte de a adormi de tot, gândul îi zbură - şi nu pentru 
prima dată - la ciudăţenia adulţilor. Luau laxative, sau 
somnifere, sau beau ca să-şi alunge monştrii şi să poată 
adormi, iar monştrii lor erau atât de blânzi şi domesticiţi: 
slujba, banii, ce va zice învăţătoarea dacă nu-i voi putea 
cumpăra lui Jennie haine noi, mă mai iubeşte încă nevasta, 
cine îmi este prieten. Erau insipizi în comparaţie cu groaza 
care sta obraz lângă obraz cu copilul în patul lui învăluit în 
întuneric, copil care nu are pe nimeni altcineva căruia să-i 
destăinuie, sperând că va fi deplin înţeles, decât un alt copil. 
Nu există terapie de grup sau servicii psihiatrice sau de 
asistenţă socială pentru copilul care trebuie să se confrunte în 
fiecare noapte cu lucrul acela ascuns sub pat sau în pivniţă, 
lucrul acela care aruncă priviri lacome şi face tumbe şi te 
ameninţă de acolo unde ochii adulţilor nu pot ajunge. Noapte 
de noapte trebuie să porţi aceeaşi bătălie solitară şi unicul 
tratament împotriva ei este osificarea imaginaţiei. Şi această 
stare se numeşte maturitate. 

Aceste gânduri îi trecură prin cap scrijelite într-un soi de 


stenografie mentală. Noaptea trecută Matt Burke fusese 
nevoit să se confrunte cu acelaşi lucru din tărâmul 
întunericului şi suferise un atac de cord din cauza fricii; acum 
Mark Petrie avusese parte de aceeaşi experienţă şi, numai 
zece minute mai târziu, stătea cuminte în poala somnului, 
strângând uşor în mâna dreaptă crucea din plastic, aşa cum 
un bebeluş strânge o jucărie. Aceasta este diferenţa dintre 
bărbaţi şi băieţi. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 
BEN (IV) 


1 


Era ora nouă şi zece, duminică dimineaţă - o dimineaţă de 
duminică strălucitoare, scăldată de razele soarelui - şi Ben 
tocmai începuse să se îngrijoreze din cauza lui Susan, când 
sună telefonul de pe noptieră. Smuci receptorul. 

— Unde eşti? 

— Linişteşte-te. Sunt sus cu domnul Burke, care solicită 
plăcerea de a te vedea. 

— De ce nu ai venit... 

— Am trecut pe la tine mai devreme. Dormeai ca un 
mieluşel. 

— Aștia de aici îţi dau sedative puternice noaptea ca să-ţi 
poată fura organele pentru misterioşii lor pacienţi miliardari, 
spuse el. Ce face Matt? 

— Urcă şi vei vedea, zise, şi chiar înainte să închidă, Ben 
îşi şi pusese halatul pe el. 


2 


Matt arăta mult mai bine, aproape întinerit. Susan, 
îmbrăcată într-o rochie de un albastru strălucitor, stătea lângă 
pat şi Matt ridică o mână în semn de salut când Ben intră în 
salon. 


— Trage-ţi o piatră şi stai jos. 

Ben luă unul din scaunele oribile şi incomode de spital şi 
se aşeză. 

— Cum te simţi? 

— Mult mai bine. Slăbit, dar mai bine. Azi noapte mi-au 
scos perfuziile din braţ şi azi dimineaţă mi-au dat să mănânc 
un ou ochi, fiert în apă. Bîh! Ca filmele publicitare pentru 
azilurile de bătrâni. 

Ben o sărută pe Susan şi stăpânirea ei de sine i se păru 
forţată, de parcă toţi nervii i-ar fi fost ţinuţi laolaltă cu o 
sârmă foarte subţire. 

— S-a mai întâmplat ceva de când m-ai sunat aseară? 

— N-am auzit nimic. Însă am plecat de acasă pe la şapte 
şi oraşul se trezeşte puţin mai târziu în zilele de duminică. 

Ben îl privi pe Matt: 

— Eşti în stare să discuţi chestia asta? 

— Da, aşa cred, spuse el şi se mişcă uşor în pat. Crucea 
de aur pe care Ben i-o pusese la gât străluci puternic. 

— Chiar, îţi mulţumesc că mi-ai pus-o la gât. Mă face să 
mă simt mult mai bine chiar dacă ştiu că am cumpărat-o din 
stocul de solduri de la Woolworth vineri după-amiază. 

— Cum spun doctorii că e starea ta? 

— „Stabilizată" este denumirea scârboasă pe care a 
folosit-o tânărul doctor Cody când m-a examinat aseară. 
Electrocardiograma spune că nu a fost decât un atac minor 
de cord... şi că nu s-au format cheaguri. 

Işi drese glasul. 

— Şi pentru binele bietului doctor şi eu vreau să sper că 
nu sunt cheaguri. Toată chestia asta s-a întâmplat doar la o 
săptămână după controlul pe care mi l-a făcut şi aş fi nevoit 
să-l dau în judecată de să-l usture fundul pentru că nu şi-a 
respectat promisiunea. 

Se opri şi îl privi calm pe Ben: 

— Mi-a mai zis că a văzut cazuri asemănătoare declanşate 
de şocuri puternice. N-am suflat o vorbă. Am făcut bine? 

— Foarte bine. Însă evenimentele au evoluat şi se 
precipită. Am de gând să mă duc cu Susan la Cody şi să-i 
spunem totul. Dacă nu-mi semnează chiar astăzi externarea, 
o să-l trimitem la tine. 


— O să-i povestesc de n-o să-şi mai dorească să mă audă 
vreodată, spuse Matt posomorât. Doctor mucos, ticălos 
afurisit, nici măcar nu-mi dă voie să trag din pipă. 

— Ţi-a povestit Susan ce s-a întâmplat în Jerusalem's Lot 
de vineri până acum? 

— Nu. A zis că e mai bine să aşteptăm până vii şi tu. 

— Înainte să înceapă, vrei să-mi spui exact ce s-a 
întâmplat la tine acasă? 

Chipul lui Matt se întunecă şi, o clipă, masca 
convalescenţei păru că vrea să se destrame. Ben surprinse o 
frântură din trăsăturile bătrânului pe care îl văzuse dormind 
cu o seară înainte. 

— Dacă nu te simţi în stare... 

— Nu, sigur că mă simt în stare. Trebuie, dacă e adevărat 
măcar jumătate din ceea ce bănuiesc. 

Surâse cu amărăciune. 

— Întotdeauna m-am considerat un pic liber cugetător, 
greu de şocat. Însă e uluitor cât de mult încearcă mintea să 
blocheze lucrurile care nu îi plac sau pe care le consideră 
amenințătoare. Ca tăbliţele vrăjite cu care ne jucam când 
eram mici. Dacă nu-ţi plăcea ce ai tras, trebuia numai să tragi 
hârtia de deasupra şi dispărea. 

— Însă punctele negre rămâneau mereu dedesubt, spuse 
Susan. 

— Da, îi zâmbi el. Minunată metaforă pentru explicarea 
interacțiunii dintre conştient şi subconştient. Ce păcat că. 
Freud nu s-a gândit la altă imagine decât aceea a cepei. Insă 
am început să divaghez. 

Îl privi pe Ben. 

— Ţi-a povestit Susan? 

— Da, însă... 

— Vreau doar să ştiu dacă mai e nevoie să-ţi spun toată 
istoria de la început. 

Cu o voce plată, aproape fără urmă de intonaţie, relată 
întreaga întâmplare, întrerupându-se doar atunci când în 
salon intră o soră cu paşi uşori ca şoapta, ca să-l întrebe dacă 
nu doreşte un pahar cu apă tonică. Matt îi răspunse că ar fi 
fost minunat să bea o apă tonică şi trase din când în când din 
pai până când isprăvi de povestit. Ben observă cum cuburile 


de gheată din paharul ţinut de Matt se ciocniră uşor unul de 
altul când acesta tocmai ajunsese la scena în care Mike cădea 
de pe fereastră cu spatele; fără îndoială că folosea şi în timpul 
orelor la şcoală acelaşi ton egal, cu foarte puţine inflexiuni. Şi 
nu pentru prima oară, Ben se gândi că acest om era demn de 
toată admiraţia. 

Când termină, urmă o scurtă pauză căreia Matt însuşi îi 
puse capăt. 

— Aşa, zise el. Tu, care nu ai văzut nimic din toate astea 
cu ochii tăi, ce părere ai? 

— Am discutat despre asta destul de mult ieri, răspunse 
Susan. Il las pe Ben să-ţi spună. 

Cu puţină sfială, Ben avansa fiecare explicaţie logică pe 
care apoi o demola cu contraargumente. Când menţiona 
oblonul care se prindea pe dinafară, pământul moale, lipsa 
urmelor unei scări, Matt îl aplaudă. 

— Bravo! Adevărat detectiv! 

O privi apoi pe Susan: 

— Şi tu, domnişoară Norton, care aveai obiceiul să scrii 
teme atât de bine structurate, cu paragrafe ca plăcile de 
beton şi propoziţii în loc de mortar? Ce părere ai tu? 

Ea îşi privi mâinile aşezate cuminţi în poală şi apoi îşi 
ridică ochii spre el: 

— leri Ben mi-a ţinut o întreagă teorie despre semantica 
expresiei nu pot, aşa că nu o voi folosi. Însă, domnule Burke, 
mi-este foarte greu să cred că vampirii au invadat 'salem's 
Lot. 

— Dacă se poate aranja astfel încât să nu afle nimeni, 
sunt de acord să mi se facă testul cu detectorul de minciuni, 
şopti el. 

Susan se îmbujoră uşor: 

— Nu, nu... te rog să nu mă înţelegi greşit. Sunt convinsă 
că se întâmplă ceva în oraş. Ceva... oribil. Însă... asta... 

li acoperi mâna cu a lui. 

— Te înţeleg, Susan. Dar vrei să faci ceva pentru mine? 

— Dacă pot. 

— Haideţi...toţi trei...să pornim de la premisa că toate 
astea sunt adevărate. Şi să păstrăm această premisă ca fapt 
până când - şi numai până când - poate fi infirmată. Metoda 


ştiinţifică. Înţelegi? Am discutat cu Ben felurite modalităţi de a 
testa această premisă. Şi nimeni nu speră mai mult ca mine 
să fie infirmată. 

— Dar nu crezi că va fi, nu-i aşa? 

— Nu, spuse el încet. După o îndelungată discuţie cu mine 
însumi, am ajuns la următoarea concluzie: cred ceea ce am 
văzut. 

Haideţi să uităm o clipă de ceea ce e de crezut şi de 
necrezut, spuse Ben. 

— De acord, zise Matt. Ce crezi că trebuie să facem mai 
departe? 

— Ei bine, spuse Ben, aş vrea să te numesc Cercetător 
General. Cu pregătirea ta eşti unicul potrivit pentru aceasta. 
Şi nici nu te poţi mişca. 

Ochii lui Matt străluciră ca atunci când a pomenit de 
perfidia doctorului Cody care îi interzisese pipa. 

— O să o sun pe Loretta Starcher de îndată ce deschide 
biblioteca. O s-o rog să-mi trimită o roabă plină cu cărţi de 
specialitate. 

— E duminică, îi aminti Susan. Biblioteca este închisă. 

— O va deschide pentru mine, spuse Matt. Şi dacă nu o 
găsesc, îmi va fi uşor să înţeleg motivul. 

— Cere-i orice are o legătură cât de mică cu problema 
noastră, spuse Ben. Cărţi de psihologie, cărţi de patologie, 
cărţi de legende şi mituri. Inţelegi? Orice. A 

— Voi începe să iau notițe, spuse Matt răguşit. In faţa lui 
Dumnezeu, mă jur că aşa voi face! 

Îi privi pe ceilalţi doi: 

— Este pentru prima oară de când m-au adus aici, când 
mă simt iarăşi om întreg. Ce veţi face voi? 

— Mai întâi, doctorul Cody. l-a examinat şi pe Ryerson şi 
pe Floyd Tibbits. Poate reuşim să-l convingem să-l exhumeze 
pe Danny Glick. 

— Ar face aşa ceva? îl întrebă Susan pe Matt. 

Matt mai luă o gură de apă tonică înainte să răspundă. 

— Acel Jimmy Cody care mi-a fost elev ar face-o cât ai clipi 
din ochi. Era un băiat plin de imaginaţie, fără prejudecăţi, 
extrem de potrivnic ipocriziei de orice fel. Nu ştiu însă cât de 
empirist a devenit după colegiu şi facultatea de medicină. 


— Mi se pare prea complicat totul, spuse Susan. Mai ales 
ideea de a-i povesti doctorului Cody, riscând un refuz direct. 
De ce să nu mă duc cu Ben la Casa lui Marsten şi să terminăm 
odată pentru totdeauna? Chiar asta aveam de gând să facem 
săptămâna trecută. 

— Îţi spun eu de ce, zise Ben. Pentru că pornim de la 
premisa că totul este adevărat. Eşti chiar atât de 
nerăbdătoare să-ţi vâri capul singură în gura leului? 

— Credeam că vampirii dorm în timpul zilei. 

— Indiferent ce e Straker, nu este vampir, spuse Ben, doar 
dacă nu cumva legendele vechi greşesc. Toată lumea îl poate 
vedea în timpul zilei. În cel mai fericit caz, am putea fi 
alungaţi pentru încălcare de proprietate, fără să aflăm nimic. 
În cel mai rău caz, ne poate lega fedeleş şi ne poate ţine 
acolo până după lăsarea întunericului. O gustărică pentru 
când se trezeşte Contele din benzile desenate. 

— Barlow? întrebă Susan. 

Ben ridică din umeri: 

— De ce nu? Povestea aia cu călătoria de afaceri la New 
York e prea frumoasă ca să fie adevărată. 

Expresia din ochi îi era încăpăţânată, însă Susan nu mai 
spuse nimic. 

— Şi ce o să faceţi în cazul în care Cody o să râdă de voi? 
întrebă Matt. Asta dacă nu cheamă infirmierii să vă lege pe 
loc. 

— Mergem la cimitir când apune soarele, spuse Ben. Ca să 
veghem mormântul lui Danny Glick. Să zicem că încercăm să 
facem primul test. 

Matt se ridică pe jumătate de pe pernele pe care se 
sprijinea. 

— Promite-mi că o să fiţi prudenţi. Ben, promite-mi! 

— Vom fi, îl linişti Susan. Vom zornăi din câte cruciuliţe o 
să avem la noi. 

— Nu glumi cu asta, mormăi Matt. Dacă ai fi văzut ce am 
văzut eu... 

Întoarse capul şi privi pe fereastră la frunzele de arțar, 
înroşite de soarele toamnei şi la cerul de un albastru limpede. 

— Eu nu glumesc, spuse Ben. O să avem grijă. 

— Mergeţi la Părintele Callahan, zise Matt. Cereţi să vă 


dea nişte apă sfinţită... şi, dacă se poate, şi nişte hostie. 

— Ce fel de om este? întrebă Ben. 

Matt ridică din umeri: 

— Puțin cam ciudat. Beţiv, se pare. Dar dacă este, atunci 
este un beţiv politicos şi cultivat. Poate puţin cam revoltat sub 
jugul Papalității luminate. 

Ochii lui Susan se măriră uimiţi: 

— Eşti sigur că Părintele Callahan e... că obişnuieşte să 
bea? 

— Nu sunt absolut sigur, răspunse Matt. Însă un fost elev 
de al meu, Brad Champion, lucrează în magazinul de băuturi 
Yarmouth şi zice că Părintele este client permanent. Cumpără 
numai Jim Beam. Are gusturi rafinate. 

— Se poate sta de vorbă cu el? întrebă Ben. 

— Nu ştiu. Dar cred că trebuie să încercaţi. 

— Inseamnă că nu îl cunoşti deloc? 

— Nu, nu prea bine... Scrie o istorie a Bisericii Catolice în 
New England şi cunoaşte o mulţime de lucruri despre poeţii 
aşa-zisei epoci de aur - Whittier, Longfellow, Russel, Holmes şi 
ceilalţi. La sfârșitul anului trecut l-am rugat să vorbească 
elevilor mei din grupul de literatură americană. Are o minte 
vioaie, replici acide - elevii l-au plăcut foarte mult. 

— O să mă duc să-l văd, spuse Ben şi o să-mi ascult 
intuiţia. O soră deschise uşa salonului, dădu din cap şi, o clipă 
mai târziu intră Jimmy Cody, cu un stetoscop atârnat în jurul 
gâtului. 

— Imi deranjaţi pacientul? întrebă pe un ton amical. 

— Nici pe jumătate cât îl deranjezi tu, răspunse Matt. 
Vreau să-mi dai pipa înapoi. 

— Nu se poate, răspunse Cody cu un ton absent, căci 
doctorul citea fişa lui Matt. 

— Vraci afurisit, bombăni Matt. 

Cody puse fişa înapoi şi trase draperia verde în jurul 
patului. 

— Mă tem că trebuie să vă rog să mă lăsaţi singur cu el 
câteva clipe. Ce vă mai face capul, domnule Mears? 

— Se pare că nu s-a scurs nimic dinăuntru. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat cu Floyd Tibbits? 

— Mi-a spus Susan. După ce vă faceţi vizita, aş dori să 


stăm puţin de vorbă, dacă aveţi timp. 

— Pot să vă las la urmă, dacă vreţi. Pe la unsprezece. 

— Foarte bine. 

Cody trase din nou de draperie. 

— Acum o să vă rog să ne scuzaţi. 

— Uitaţi, prieteni, cum mă bagă la izolare, exclamă Matt. 
Draperia se lăsă între Susan şi Ben şi pat. Din partea cealaltă 
auziră vocea lui Cody: 

— Data viitoare când o să mai fii anesteziat, cred că o să- 
ţi tai limba şi jumătate din lobul prefrontal. 

Îşi surâseră unul celuilalt, aşa cum îşi surâd tinerii când 
afară este soare şi nu au nici o problemă serioasă, însă 
zâmbetul lor se stinse imediat. O clipă se întrebară amândoi 
dacă nu cumva au înnebunit. 


3 


Când Jimmy Cody intră în cele din urmă în salonul lui Ben, 
era ora unsprezece şi douăzeci. Ben începu să vorbească: 

— Ce voiam să vă spun... 

— Întâi capul, apoi stăm de vorbă. 

Cu blândeţe, dădu la o parte părul lui Ben, se uită la ceva 
şi zise: 

— O să doară. 

Trase leucoplastul şi Ben tresări puternic. 

— Ce mai cucui, spuse Cody pe un ton nonşalant şi 
acoperi rana cu un pansament mai mic. 

Cu o lanternă micuță se uită în ochii lui Ben, apoi îi încercă 
reflexele cu un ciocan din cauciuc. Un gând morbid îşi făcu pe 
neaşteptate loc în mintea lui Ben. Se întrebă dacă era acelaşi 
ciocan pe care l-a folosit şi cu Mike Ryerson. 

— Totul pare a fi în regulă, spuse doctorul punându-și 
instrumentele deoparte. Care e numele de domnişoară al 
mamei dumneavoastră? 

— Ashford, răspunse Ben. Îi puseseră aceleaşi întrebări şi 
când îşi revenise din leşin. 

— Învăţătoarea din clasa întâi? 

— Doamna Perkins. Îşi vopsea părul. 


— Al doilea nume al tatălui? 

— Merton. 

— Ameţeli sau greţuri? 

— Nu. 

— Nu. 

— Vi se pare că simţiţi mirosuri stranii, că vedeţi culori 
ciudate, sau că... 

— Nu, nu şi nu. Mă simt bine. 

— Eu sunt cel care hotărăşte asta, spuse Cody cu 
îngâmfare. Vi se întâmplă să vedeţi dublu? 

— Deloc de când am cumpărat un butoiaş cu bere. 

— Bine, zise Cody. Vă declar însănătoşit datorită 
miracolelor ştiinţei moderne şi capului dumneavoastră tare. 
Acum, ia să vedem, ce aveaţi să-mi spuneţi? Voiaţi, cred, să 
mă întrebaţi despre Tibbits şi copilul familiei McDougall. Nu vă 
pot spune altceva în plus faţă de ce i-am spus Şerifului 
Gillespie. Unu: mă bucur că ştirea nu a ajuns în ziare; un 
scandal la fiecare secol este foarte suficient pentru un oraş 
mic ca al nostru. Doi: să fiu al dracu' dacă știu cum să-mi 
explic ce s-a petrecut la morgă. Nu se poate să fi fost un 
localnic. Avem şi noi partea noastră de ţăcăniţi, dar... 

Se întrerupse, observând stupoarea de pe chipurile lor. 

— Nu ştiţi? N-aţi auzit? 

— Ce să auzim? întrebă Ben. 

— E ca un film cu Boris Karloff. Noaptea trecută, cineva a 
şterpelit cadavrele de la Morga districtului Cumberland din 
Portland. 

— lisuse Cristoase, exclamă Susan. Cuvintele îi ieşiră 
anevoios printre buzele înţepenite. 

— Ce s-a întâmplat, întrebă Cody, brusc interesat. Ştiţi 
ceva despre toată povestea asta? 

— Incep să cred că ştim într-adevăr, spuse Ben. 


4 


Era douăsprezece şi zece când terminară să-i spună totul. 
O soră îi adusese prânzul lui Ben, dar stătea neatins pe o tavă 
lângă pat. 


Ultima silabă se pierdu în aer şi acum, prin ușa între- 
deschisă, nu se auzea decât clinchetul tacâmurilor celorlalţi 
pacienţi de pe etaj, mai înfometați. 

— Vampirii, spuse Jimmy Cody. Şi apoi: Tocmai Matt 
Burke. În cazul ăsta mi-e foarte greu sa cred că e vorba deo 
glumă proastă. 

Ben şi Susan nu rostiră nici un cuvânt. 

— Şi vreţi să-l exhumez pe puştiul Glick, reflectă el. 
Doamne, Dumnezeule. 

Cody scoase o sticluţă din geantă şi o aruncă înspre Ben, 
care o prinse. 

— Aspirină, zise. Ai folosit-o vreodată? 

— O mulţime. 

— Tata obişnuia să spună că e cea mai bună asistentă a 
doctorului capabil. Ştii cum acţionează? 

— Nu, răspunse Ben. 

Răsuci încet în mâini sticluţa cu aspirine, uitându-se la ea. 
Nu îl cunoştea suficient de bine pe Cody ca să ştie ce lăsa să 
se vadă sau ce ascundea în mod obişnuit. Insă era sigur că 
foarte puţini pacienţi îl văzuseră în această ipostază vreodată 
- cu trăsăturile pline de naivitate deformate de gânduri 
profunde şi introspecţie. Nu dorea să îl scoată pe Cody din 
starea aceasta. 

— Nici eu nu ştiu. Nimeni nu ştie. Însă e bună pentru 
migrene şi artrită şi reumatism. Nu ştim nici ce sunt bolile 
astea. De ce să te doară capul? Nu există nervi în creier. Ştim 
că compoziţia chimică a aspirinei este foarte apropiată de cea 
a LSD-ului, însă de ce una vindecă durerea de cap, în timp ce 
celălalt îţi umple capul de păsărele? Unul din motivele pentru 
care nu înţelegem asta este că nu ştim exact ce este creierul. 
Cel mai bun doctor din lume se află pe o insulă mică în 
mijlocul unui ocean al ignoranței. Agităm baghetele noastre 
magice şi omorâm pui de găină şi citim destinul în sângele 
lor. Magie albă. Profesorii mei de la facultate şi-ar smulge 
părul din cap dacă m-ar auzi vorbind aşa. Unii chiar şi l-au 
smuls când le-am zis că vreau să practic medicina generală în 
zona rurală a statului Maine. Unul din ei mi-a spus că Marcus 
Welby obişnuia să deschidă cu bisturiul furunculele de pe 
fundul pacienţilor neidentificaţi. Însă nu mi-am dorit niciodată 


să fiu Marcus Welby. 

Surâse: 

— S-ar tăvăli de groază dacă ar afla că am de gând să cer 
un ordin de exhumare pentru băiatul familiei Glick. 

— Chiar o s-o faci? întrebă uimită Susan. 

— Ce rău poate să facă? Dacă e mort, atunci e mort. Dacă 
nu e, atunci voi avea cu ce să-i uluiesc pe cei de la convenţia 
anuală a asociaţiei medicilor. O să-l anunţ pe medicul legist 
că vreau să caut urme de encefalită infecțioasă. Este unica 
explicaţie logică la care mă pot gândi acum. 

— S-ar putea să fie asta? vocea lui Susan era plină de 
speranţă. 

— Mai mult ca sigur nu. 

— Cât de repede crezi că poţi s-o faci? îl întrebă Ben. 

— Mâine, cel mai devreme. Dacă trebuie să mă agit mai 
mult, atunci marţi sau miercuri. 

— Cum trebuie să arate? întrebă Ben. Adică... 

— Da, ştiu ce vrei să spui. Familia Glick nu au vrut să-l 
îmbălsămeze, nu-i aşa? 

— Nu. 

— A trecut o săptămână? 

— Da. 

— Când se deschide sicriul, din el iese un gaz puternic şi 
un miros destul de respingător. Cadavrul s-ar putea să se fi 
umflat. Părul i-a crescut foarte mult - şi va continua să mai 
crească încă o perioadă bună de vreme - şi unghiile vor fi 
destul de lungi. Mai mult ca sigur că ochii au intrat în orbite. 

Susan încercase să păstreze o expresie de imparţialitate 
ştiinţifică, însă nu reuşise prea bine. Ben se bucură în secret 
că nu-şi mâncase prânzul. 

— Cadavrul încă nu prezintă semne serioase de 
cangrenare, continuă Cody, pe un ton solemn, de parcă ar fi 
recitat o poezie, însă mai reţine suficient lichid ca să permită 
creşterea unei substanţe pe obrajii şi mâinile expuse, o 
substanţă asemănătoare cu muşchiul, numită... se întrerupse. 
lertaţi-mă, nu mi-am dat seama că vă scârbesc. 

— Unele lucruri sunt mai rele decât descompunerea, 
observă Ben, încercând să-i imprime tonului un caracter 
neutru. Şi dacă nu găseşti nici unul din semnele astea? ŞI 


dacă acum cadavrul arată la fel de bine ca în ziua în care a 
fost îngropat? Ce vom face atunci? Îi batem un ţăruş în inimă? 

— Nu prea cred, răspunse Cody. In primul rând, vor fi de 
faţă fie medicul legist, fie asistentul lui. Şi cred că nici măcar 
Brent Norbert nu va fi de părere că atitudinea mea ar fi 
extrem de profesională dacă aş scoate un ţăruş din geantă şi 
m-aş apuca să-l bat în cadavrul unui copil. 

— Şi ce vei face? insistă Ben. 

— Ei bine, cu tot respectul pe care i-l datorez domnului 
Burke, eu personal nu cred că vom descoperi aşa ceva. Dar 
dacă totuşi cadavrul va fi descoperit într-o stare ciudată, va fi 
dus, fără doar şi poate, la Spitalul Central al statului Maine, 
pentru cercetări. Odată ajuns acolo, îmi voi tărăgăna treburile 
până la lăsarea nopţii... şi voi observa ce se va întâmpla 
atunci. 

— Şi dacă se ridică? 

— Ca şi tine, nu pot să concep aşa ceva. 

— Mi se pare din ce în ce mai uşor să cred asta, spuse Ben 
mohorât. Pot să stau şi eu cu tine când se întâmplă asta... 
dacă se întâmplă? 

— Se poate aranja. 

— Bine, spuse Ben. Cobori din pat şi se duse la dulapul 
unde îşi avea hainele. 

— Am să... 

Susan chicoti şi Ben se întoarse spre ei: - Ce e? 

— Pijamalele de spital au tendinţa să se descheie şi în 
partea posterioară, domnule Mears, rânji Cody. 

— Pe dracu', exclamă Ben şi duse mâna la spate ca să-şi 
strângă pantalonii de pijama. Spune-mi Ben. 

— Acum, zise Cody ridicându-se, Susan şi cu mine te vom 
lăsa singur. Când vei avea o ţinută decentă, ne vei găsi la 
parter, în cafenea. Avem treabă după-amiază. 

— Da? 

— Da. Trebuie să spunem familiei Glick povestea cu 
encefalita. Dacă vrei, pot să te prezint ca fiind colegul meu. 
Nu trebuie să spui nimic. Mângâie-ţi doar bărbia şi capătă o 
privire inteligentă. 

— N-o să le placă, nu? - Ţie ţi-ar plăcea? 

— Nu, spuse Ben. Nu mi-ar plăcea. 


— Ai nevoie de acceptul lor ca să scoţi un ordin de 
exhumare? întrebă Susan. 

— Nu, din punct de vedere tehnic. Dar probabil că da, 
dacă stăm să gândim realist. Singura experienţă pe care am 
avut-o în problema exhumării a fost în anul doi de facultate. 
Însă mai cred că, dacă familia Glick se va împotrivi din toate 
puterile, ne-ar putea obliga să apărem în faţa unei comisii. Şi 
asta ne-ar putea face să pierdem de la două săptămâni până 
la o lună; şi odată ajunşi în faţa comisiei, mă îndoiesc că 
teoria mea cu encefalita ar ţine. 

Făcu o pauză şi îi privi pe ceilalţi doi. 

— Fapt care mă duce la ceea ce mă nelinişteşte cel mai 
mult, în afară de povestea domnului Burke. Danny Glick este 
singurul cadavru pe care îl mai avem. Toate celelalte s-au 
topit pur şi simplu în neant. 


5 


Pe la ora unu şi jumătate, Ben şi Jimmy Cody au ajuns 
acasă la familia Glick. Maşina lui Tony Glick era parcată în 
faţă, însă casa era tăcută. Când nimeni nu a răspuns la ușă, 
după ce bătuseră de trei ori, au traversat strada, îndreptându- 
se spre o căsuţă construită în stil de fermă de ţară prin anii 
'50 - un refugiu trist, din prefabricate, susţinută într-un capăt 
de o pereche de bârne ruginite. Numele de pe cutia poştală 
era Dickens. Lângă alee era aşezată o statuetă de grădină 
reprezentând un flamingo roz, iar un căţeluş cocker auriu 
începu să dea voios din coadă când cei doi bărbaţi se 
apropiară de uşa de la intrare. 

Pauline Dickens, chelneriţă şi copatroană a cafenelei 
Excellent deschise uşa la o secundă sau două după ce Cody 
sunase. Purta uniforma de serviciu. 

— Bună, Pauline, spuse Jimmy. Ştii cumva unde sunt 
domnul şi doamna Glick? 

— Vrei să zici că nu ştii? 

— Ce să ştiu? 

— Doamna Glick a murit azi dimineaţă. L-au dus şi pe 
Tony Glick la spital. E în stare de şoc. 


Ben îl privi pe Cody. Acesta arăta ca un om care primise 
un pumn zdravăn în stomac. 

lute, Ben lua frâiele discuţiei: 

— Pe ea unde au dus-o? 

Pauline îşi netezi uniforma pe şolduri. 

— Acum un ceas, am vorbit cu Mabel Werts la telefon şi ea 
mi-a zis că Parkins Gillespie avea de gând s-o ducă la morga 
evreului ăla din Cumberland. Asta pentru că nimeni nu ştie 
unde este Carl Foreman. 

— Mulţumesc, şopti Cody. 

— Ingrozitoare treabă, spuse Pauline şi ochii îi rătăciră 
înspre casa pustie de peste drum. Maşina lui Tony Glick era 
ca un câine uriaş şi răpciugos legat cu un lanţ şi apoi 
abandonat. 

— Mi-ar fi frică, dacă aş fi superstiţioasă. 

— Frică de ce, Pauline? o întrebă Cody. 

— 0... de diverse chestii. 

Surâsul îi era şters când atinse cu degete tremurătoare 
lanţul care îi atârna în jurul gâtului. 

Un medalion cu Sfântul Christopher. 


6 


Erau iarăşi în maşină. Fără să rostească vreun cuvânt, o 
urmăriseră pe Pauline plecând la lucru. 

— Şi acum? întrebă Ben în cele din urmă. 

— Trebuie să continuăm, spuse Cody. Evreul este Maury 
Green. Cred că ar fi bine să mergem în Cumberland. Acum 
nouă ani, băiatul lui Maury aproape că s-a înecat în lacul 
Sebago. S-a întâmplat că eram pe acolo cu o prietenă şi i-am 
făcut copilului respiraţie artificială. L-am salvat. Poate că 
acum a venit clipa când să-i cer să-mi facă şi el un serviciu. 

— Şi la ce ne-ar folosi? Medicul legist i-a luat deja cadavrul 
ca să-i facă autopsie sau ce-i fac ei acolo. 

— Mă îndoiesc de asta. E duminică, ai uitat? Medicul legist 
trebuie că e pe undeva prin pădure cu un târnăcop în mână - 
e geolog amator. Norbert - ţi-l aminteşti pe Norbert? 

Ben aprobă cu o înclinare a capului. 


— Norbert ar trebui să fie de serviciu, însă e un personaj 
excentric, ca să nu spun altfel. Probabil că a scos telefonul din 
priză ca să poată urmări în linişte meciul la televizor. Dacă 
mergem acum la morga lui Maury Green, cred că avem toate 
şansele să găsim cadavrul acolo şi să nu-l ceară nimeni până 
la lăsarea nopţii. 

— Bine, spuse Ben. Hai să mergem. 

Îşi aminti că trebuia să se ducă şi la Părintele Callahan, 
însă treaba asta mai putea să aştepte. Lucrurile se precipitau 
acum. Şi asta nu-i prea convenea. Fantezia şi realitatea se 
contopiseră. 


7 


Până la intrarea pe autostradă nici unul nu rosti vreun 
cuvânt, fiecare era adâncit în propriile-i gânduri. Ben se 
gândea la ce îi spusese Cody la spital. La faptul că Foreman 
dispăruse. La faptul că trupurile lui Floyd Tibbits şi ale 
copilului McDougall nu mai erau de găsit - dispăruseră chiar 
de sub nasul celor doi sanitari de la morgă. Şi Mike Ryerson 
dispăruse şi numai Dumnezeu ştia câţi alţii încă. Oare câţi 
oameni din 'salem's Lot se puteau face nevăzuţi şi nu le 
observa nimeni lipsa o săptămână... două săptămâni... o 
lună? Două sute? Trei? Gândul acesta făcea să-i transpire 
palmele. 

— Toată chestia asta seamănă tot mai mult cu visul unui 
paranoic, spuse Jimmy Cody, sau cu un film de desene 
animate macabru. Din punct de vedere pur intelectual, cel 
mai înspăimântător aspect îl reprezintă relativa uşurinţă cu 
care poate fi întemeiată o colonie de vampiri - unul este 
suficient pentru a pune restul în mişcare. Oraşul acesta este 
minuscul în comparaţie cu Portland sau Lewiston sau Gates 
Falls. Nu există fabrici aici, unde ar putea fi observată lipsa 
muncitorilor. Şcolile deservesc trei oraşe şi dacă copiii lipsesc 
în număr mai mare, cine să bage de seamă? Mulţi se duc la 
slujbă la biserica din Cumberland şi mai mulţi însă nu se duc 
deloc. Şi televiziunea a pus capăt vizitelor între vecini, cu 
excepţia neghiobilor care îşi pierd vremea la magazinul lui 


Milt. Totul se poate desfăşura extrem de eficient în spatele 
scenei. 

— Mda, mormăi Ben. Danny Glick îl infectează pe Mike. 
Mike îl infectează pe... oh, nu ştiu pe cine. Poate pe Floyd. 
Copilul McDougall îşi infectează... tatăl? Mama? Cum se simt? 
A verificat cineva? 

— Nu sunt pacienţii mei. Presupun că doctorul Plowman i- 
a vizitat în dimineaţa asta şi i-a informat despre dispariţia 
copilului lor. Dar nu am cum să ştiu dacă chiar s-a dus la ei 
sau a luat în alt fel legătura cu ei. 

— Ar trebui să vedem ce fac, spuse Ben. 

Incepuse să se simtă din ce în ce mai agitat. 

— Vezi ce uşor ajungem să ne învârtim în jurul cozii? Un 
străin ar putea să treacă prin oraş şi să nu-şi dea deloc seama 
că ceva nu e în regulă. E doar un alt orăşel de provincie unde 
magazinele se deschid la ora nouă. Însă cine poate şti ce se 
petrece în spatele jaluzelelor? Poate că oamenii zac în pat... 
sau sprijiniți de peretele cămării ca nişte mături... În pivniţă... 
așteptând să apună soarele. Şi la fiecare nou răsărit de soare, 
tot mai puţini oameni pe străzi. Mai puţini cu fiecare zi ce 
trece. 

Gâtul i se uscase şi înghiţi greu nodul spaimei care îşi 
făcuse culcuş acolo. 

— Nu te ambala, îi spuse Jimmy. N-am dovedit nimic încă. 

— Dovezile se adună în noiane, îl repezi Ben. Dacă am fi 
avut de-a face cu un cadru acceptat de referinţă - să zicem cu 
o eventuală epidemie de febră tifoidă sau de gripă A2 - 
întregul oraş ar fi fost deja în carantină. 

— Mă îndoiesc. Nu trebuie să uiţi că, de fapt, o singură 
persoană a văzut ceva. 

— Dar nu poţi spune despre el că e beţivanul oraşului. 

— Ar fi crucificat dacă s-ar împrăştia povestea, spuse 
Jimmy. 

— De cine? Cu siguranţă că nu de Pauline Dickens. E pe 
punctul de a-şi lipi semne magice pe uşă. 

— In epoca afacerii Watergate şi a crizei de petrol, ea 
constituie o excepţie, răspunse Jimmy. 

Continuară călătoria fără să mai vorbească. Morga lui 
Green se afla în partea de nord a oraşului în spatele clădirii, 


între intrarea de serviciu a capelei neconfesionale şi un gard 
înalt din scânduri, se aflau parcate două dricuri. Jimmy opri 
motorul şi se uită la Ben: 

— Eşti gata? 

— Aşa cred. 

Coborâră din maşină. 


8 


Revolta se acumulase în ea toată după-amiaza şi explodă 
în jurul orei două. Atitudinea lor era prostească, o luau pe 
ocolite ca să încerce să dovedească ceva ce era (îmi cer 
scuze, domnule Burke) oricum un mare rahat. Susan se hotări 
să se ducă la Casa lui Marsten acum, în după-amiaza asta. 

Cobori la parter şi îşi luă agenda. Ann Norton făcea 
prăjituri, iar în camera de zi, tatăl ei se uita la meciul transmis 
la televizor. 

— Unde te duci? întrebă doamna Norton. 

— Să mă plimb. 

— Mâncăm la şase. Vezi să te întorci la timp. 

— Sunt înapoi la cinci, cel târziu. 

leşi din casă şi se urcă în maşina de care era atât de 
mândră - nu pentru că ar fi fost prima maşină pe care o 
stăpânea (deşi aşa era), ci pentru că o plătise singură 
(aproape o plătise, se corectă; mai avea încă şase rate) din 
munca ei, din talentul ei. Era o Vega decapotabilă, veche de 
doi ani acum. O scoase cu spatele din garaj şi ridică mâna 
spre mama ei, care o urmărea pe fereastra bucătăriei. 
Înstrăinarea încă mai persista între ele, deşi nu vorbeau 
despre asta. Rana nu se vindecase încă. Celelalte certuri, 
indiferent cât de dureroase, s-au şters cu timpul întotdeauna; 
viaţa mergea înainte, iar rănile erau acoperite în bandajul 
gros al zilelor care trec, bandaj care este smuls de la locul lui 
doar la cearta următoare, când vechile reproşuri şi 
nemulțumiri vor fi scoase la lumină şi enumerate ca levatele 
într-un joc de cărţi. Însă de data aceasta înstrăinarea părea 
definitivă; fusese un război total. Rânile nu mai puteau fi 
bandajate. Singurul tratament era amputarea. Işi strânsese 


aproape toate lucrurile şi se simţea bine. De mult timp trebuia 
să facă pasul acesta. 

Cobori strada Brock, simțind, pe măsură ce se îndepărta 
tot mai mult de casă, cum în ea creşte un sentiment de 
plăcere şi de importanţă (cu un strat deloc neplăcut de 
absurditate). Avea intenţia să acţioneze pozitiv, iar gândul 
acesta o tonifia. Era o fată cu picioarele pe pământ, iar 
evenimentele de la sfârșitul săptămânii o uluiseră, o făcuseră 
să navigheze în derivă. Acum va trece ea la cârmă! 

Opri maşina pe panta domoală de la marginea oraşului şi 
traversă pe jos păşunea lui Carl Smith înspre locul unde un 
gard vopsit în roşu aştepta iarna. Sentimentul că toată 
povestea era absurdă se intensificase acum şi nu își putu 
reţine zâmbetul când începu să îndoaie un ţăruş înainte şi 
înapoi până când sârma care îl ţinea legat se rupse. Ţăruşul 
avea cam un metru lungime şi era ascuţit la un capăt. Îl duse 
înapoi la maşină şi îl puse pe bancheta din spate, ştiind la ce 
anume putea fi folosit (văzuse suficiente filme de groază la 
cinematograful în aer liber ca să ştie că trebuie să împlânţi un 
astfel de ţăruş în inima unui vampir), însă fără să se 
gândească dacă ar fi în stare să îl înfigă în inima unui om, 
dacă circumstanţele i-ar cere s-o facă. 

Işi continuă drumul, ieşi din oraş şi se îndreptă spre 
Cumberland. Pe stânga drumului era un magazin deschis 
duminicile, de unde tatăl ei îşi cumpăra ziarul Times. Susan îşi 
aminti că văzuse acolo pe tejghea o casetă cu mărunţişuri. 

Cumpără ziarul şi apoi îşi alese o cruciuliţă mică din aur. 
Plăti patru dolari şi jumătate unui vânzător gras, care abia 
dacă-şi întorsese capul de la ecranul televizorului, unde Jim 
Plunkett pierdea la scor. 

O luă înspre nord pe County Road, drum care fusese de 
curând reasfaltat şi lărgit la două benzi. În după-amiaza 
însorită totul părea proaspăt şi înviorător şi viu, şi viaţa părea 
foarte scumpă. De la asta, gândurile îi săriră la Ben. Exista o 
legătură. 

Soarele ieşi de după un nor mare care se mişca greoi pe 
cer, revărsându-se printre crengile copacilor de pe margine şi 
inundând drumul cu pete de lumină şi umbră. Într-o zi ca 
asta, gândi ea, este posibil să crezi că există numai finaluri 


fericite. 

După cinci mile, întoarse maşina pe Brocks Road, care era 
nepavat odată ce intrai în 'salem's Lot. Drumul urca şi cobora 
şi şerpuia prin zona împădurită de la nord-vest de oraş şi 
razele soarelui erau acum împiedicate să mai ajungă până la 
ea. Aici nu erau nici case, nici rulote. Terenul era deţinut în 
mare parte de o companie producătoare de hârtie, renumită 
pentru faptul că le cerea clienţilor săi să nu strângă prea tare 
hârtia igienică. La fiecare treizeci de metri, marginea 
drumului era presărată cu semne care interziceau 
vânătoarea, sau care indicau faptul că te afli pe o proprietate 
particulară. Când trecu de intersecţia cu drumul care ducea 
înspre groapa de gunoi, simţi cum o cuprinde un val de 
nelinişte. Pe drumeagul acesta mohorât, posibilităţile 
nebuloase păreau mult mai reale. Se întrebă - şi nu pentru 
prima oară - de ce un om normal ar cumpăra dărăpănătura de 
casă a unui sinucigaş şi de ce ar ține obloanele lăsate în 
timpul zilei. 

Drumul cobori abrupt şi apoi urcă iarăşi pe panta vestică a 
dealului Marsten. Acum putea să desluşească vârful 
acoperişului Casei lui Marsten printre ramurile copacilor. 

Parcă la capătul unui drum forestier părăsit, la începutul 
pantei şi cobori din maşină. După o clipă de şovăială, luă 
ţăruşul şi îşi puse cruciuliţa la gât. Incă se mai simţea ridicolă, 
însă nici pe jumătate atât de ridicolă cum s-ar fi simţit dacă s- 
ar fi întâmplat ca cineva care o cunoaşte să treacă pe acolo şi 
să o vadă urcând dealul cu un ţăruş smuls dintr-un gard în 
mână. 

Bună, Suze, unde te duci? 

Oh, mă reped, până la Casa aia veche a lui Marsten să 
omor un vampir. Însă trebuie să mă grăbesc, pentru că ai mei 
iau masa la ora şase. 

Se hotări să scurteze drumul prin pădure. 

Păşi cu atenţie peste un zid de piatră părăginit de la 
marginea şanţului de lângă drum şi se bucură că avusese 
ideea să-şi pună pantaloni. Aceasta era haute couture pentru 
neînfricaţii ucigaşi de vampiri. Mai avea de înfruntat tot felul 
de tufe cu spini şi denivelări de teren până când să ajungă în 
pădure. 


La umbra pinilor era cel puţin cu zece grade mai răcoare 
şi era şi mai mult întuneric. Pe pământ se întindea un covor 
cu ace de pini şi molizi, iar vântul şuiera printre ramuri. Un 
animal micuţ îşi făcu loc undeva prin tufe. Dintr-o dată îşi 
dădu seama că, dacă ar fi luat-o la stânga, după mai puţin de 
o jumătate de milă, ar fi ajuns la Cimitirul Harmony Hill; şi ar 
fi putut să şi intre în el, dacă ar fi fost destul de sprintenă şi ar 
fi escaladat zidul din spate. 

Işi croi drum înainte, încercând, pe cât era posibil, să nu 
facă nici un zgomot. Când se apropie de culmea dealului, 
începu să întrevadă prin ecranul tot mai subţire de ramuri - 
ochii orbi ai casei care priveau fără să vadă oraşul de 
dedesubt. Şi începu să-i fie frică. Nu putea să explice exact 
motivul şi, prin aceasta, se asemăna cu frica pe care o simţise 
(dar pe care o uitase aproape de tot) acasă la Matt Burke. Era 
destul de sigură că nu o putea auzi nimeni şi era ziua în 
amiaza mare - însă teama era acolo, ca o greutate care o 
sufoca. Părea că se revarsă în conştiinţa ei dintr-o parte a 
creierului care era în mod obişnuit tăcut, şi poate tot la fel de 
demodat şi inutil ca şi apendicele. Dispăru toată bucuria pe 
care o simţise în faţa zilei însorite. Dispăru şi sentimentul că 
juca un joc. Dispăru şi hotărârea. Işi aminti de filmele de 
groază văzute la cinematograf, în care eroina se aventurează 
pe o scară îngustă în pod ca să afle ce a speriat-o atât de tare 
pe biata şi bătrâna doamnă Cobham, sau într-o pivniţă 
întunecată şi plină cu pânze de păianjen, unde pereţii sunt din 
piatră şi sunt umezi - ca un uter simbolic - şi ea, ghemuită 
confortabil în îmbrăţişarea prietenului ei, gândea: Ce 
idioată...Eu n-aş face niciodată aşa ceva! Şi iată că acum o 
făcea; şi începu să realizeze cât de mare devenise prăpastia 
dintre creierul mare şi cel mijlociu; cum creierul mare poate 
să te forţeze să faci ceva, în ciuda semnalelor de avertizare 
emise de zona aceea instinctivă, atât de asemănătoare fizic 
cu creierul unui aligator. Creierul mare te poate obliga să 
mergi mai departe, până când uşa podului se deschide brusc 
şi în pragul ei apare o oroare care rânjește la tine, sau până 
când priveşti în nişa de cărămizi a pivniţei şi vezi... 

ÎNCETEAZĂ! 

Alungă gândul şi îşi dădu seama că transpirase. Şi doar 


din cauză că văzuse o casă obişnuită cu obloanele lăsate. 
Trebuie să încetezi să te mai porţi ca o idioată, îşi zise. O să 
te duci acolo şi o să cercetezi puţin locul, atâta tot. Din curtea 
din faţă poţi să-ţi vezi propria casă. Deci, pentru numele lui 
Dumnezeu, ce ţi se poate întâmpla într-un loc de unde poţi 
să-ţi vezi casa? 

Cu toate acestea, se aplecă uşor şi strânse mai tare 
ţăruşul în mână, şi când perdeaua de copaci deveni prea 
subţire ca să o mai poată proteja, se lăsă în patru labe şi 
începu să se târască. Peste trei sau patru minute, ajunse cât 
de departe putea fără a-şi da în vileag prezenţa. Din locul 
unde era acum, în spatele ultimului pâlc de pini şi al ramurilor 
de ienupăr, putea să vadă partea de vest a casei şi caprifoiul 
crescut sălbatic pe zid, pe care toamna însă îl lăsase fără 
frunze. larba verii era îngălbenită, dar încă înaltă până 
aproape de genunchi. Nimeni nu o tăiase. 

Brusc, în tăcerea deplină, se auzi vuietul unui motor, 
făcându-i inima să i se urce în gât. Încercă să-şi recapete 
stăpânirea de sine, înfigându-și degetele în pământ şi 
muşcându-şi cu putere buza inferioară. O clipă mai târziu, 
apăru o maşină veche şi neagră, se opri pe aleea din faţa 
casei, apoi întoarse înspre drumul către oraş şi porni. Înainte 
să dispară, Susan reuşi să desluşească destul de bine chipul 
omului de la volan: cap mare şi chel, ochi atât de înfundaţi 
încât nu poţi vedea decât orbitele, şi reverele şi gulerul unui 
costum închis la culoare. Straker. Probabil că se ducea la 
magazinul lui Crossen. 

Observă că majoritatea obloanelor erau crăpate. În regulă. 
O să se furişeze până acolo, o să se uite prin crăpături şi o să 
vadă ce e de văzut. Probabil că nimic altceva decât, o casă în 
primele etape ale unui proces îndelungat de renovare, pereţi 
care tocmai au început să fie zugrăviți, poate nişte tapete noi, 
scule şi scări şi găleți. Toate acestea tot atât de romantice şi 
supranaturale ca un meci de fotbal la televizor. 

Dar totuşi: frica. 

O copleşi pe neaşteptate, emoția învingând logica şi 
faianţa lucioasă a creierului mare, umplându-i gura cu gust de 
rugină. 

Şi îşi dădu seama că e cineva în spatele ei, chiar înainte 


de a simţi mâna care i se aşeză pe umăr. 


9 


Se întunecase aproape complet. 

Ben se ridică din scaunul pliant din lemn, se duse la 
fereastra care dădea în curtea din spate a camerei mortuare 
şi nu observă nimic neobişnuit acolo. Era şapte fără un sfert şi 
umbrele înserării erau foarte lungi. larba era încă verde, în 
ciuda anotimpului şi se gândi că grijuliul antreprenor de 
pompe funebre va încerca să o menţină astfel până când o va 
acoperi zăpada. Simbol al continuității vieţii în mijlocul morţii 
anului. Acest gând i se păru excesiv de deprimant şi se 
întoarse de la fereastră. 

— Mi-aş dori să am o ţigară, spuse. 

— Ţigările sunt adevărații ucigaşi, replică Jimmy fără să se 
întoarcă înspre el. Se uita la un program de divertisment de 
duminică seara la televizorul portabil, marca Sony, al lui 
Maury Green. 

— Şi eu as vrea să fumez. M-am lăsat acum vreo zece ani, 
când chirurgul şef a ţinut prelegerea despre efectele nocive 
ale ţigărilor. Mi-ar fi dat notă proastă dacă nu m-aş fi lăsat. 
Insă mereu când mă trezesc întind mâna pe noptieră după 
pachetul cu ţigări. 

— Parcă ai spus că te-ai lăsat. 

— Îl ţin acolo din acelaşi motiv pentru care unii alcoolici își 
ţin sticla cu scotch pe raftul din bucătărie. Puterea voinţei, 
fiule. 

Ben se uită la ceas: 6,47. Ziarul de duminică al lui Maury 
Green anunţa că apusul va avea loc în mod oficial la 7,02. 

Jimmy se descurcase destul de bine. Maury Green era un 
omuleţ care le-a deschis uşa îmbrăcat cu o cămaşă albă, 
desfăcută la gât şi cu o vestă descheiată pe deasupra. 
Expresia lui gravă, inchizitorială, se transformase într-un 
zâmbet larg de bun-venit: 

— Shalom, Jimmy, exclamă el. Ce bine-mi pare să te văd! 
De ce te-ai ascuns atâta vreme? 

— Am încercat să salvez lumea de guturai, zâmbi Jimmy 


când Green îi strânse mâna. Vreau să-ţi prezint un foarte bun 
prieten de-al meu. Maury Green, Ben Mears. 

Mâna lui Ben fu cuprinsă în ambele mâini ale lui Maury. 
Ochii îi străluciră în spatele ochelarilor cu rame negre. 

— Shalom şi ţie. Orice prieten al lui Jimmy, etc. etc. Intraţi, 
amândoi. S-o chem pe Rachel... 

— Te rog, n-o chema, spuse Jimmy. Am venit să-ţi cerem 
un serviciu. Unul destul de important. 

Green îl privi atent: 

— Un serviciu destul de important, îl tachină uşurel. Şi de 
ce, mă rog? Cu ce m-ai ajutat tu de copilul meu a terminat al 
treilea din clasă liceul? Cere-mi orice, Jimmy. 

Jimmy roşi: 

— Am făcut ce ar fi făcut oricine altcineva, Maury. 

— Nu am de gând să mă cert cu tine, spuse Green. Cere- 
mi. Ce este atât de grav, că sunteţi amândoi atât de 
îngrijoraţi? Aţi avut vreun accident? 

— Nu, nu e vorba de aşa ceva. 

Îi duse într-o încăpere mică în spatele capelei şi, în timp ce 
vorbeau, Green fierbea cafeaua pe plită, într-un ibric vechi şi 
deformat. 

— A venit Norbert după doamna Glick? întrebă Jimmy. 

— Nu şi nici n-am primit vreo veste de la el, spuse Maury 
punând pe masă zahărul şi frişca. Ticălosul ăsta o să apară pe 
la unsprezece noaptea şi o să se întrebe de ce nu sunt aici ca 
să-i deschid. 

Oftă: 

— Biata femeie. Aşa o tragedie într-o singură familie. Şi e 
aşa de drăguță, Jimmy. A adus-o zevzecul ăla bătrân de 
Reardon. Ţi-a fost pacientă? 

— Nu, răspunse Jimmy. Însă Ben şi cu mine... am vrea s-o 
veghem în seara asta, Maury. Aici la tine. 

Green se opri cu mâna întinsă după ibricul cu cafea. 

— Să o veghezi? Vrei să spui să o examinezi? 

— Nu, zise netulburat Jimmy. Doar să o veghez. 

— Glumeşti? 

Îl privi cu atenţie. 

— Nu, văd că nu glumeşti. Şi de ce, mă rog, vrei să faci 
asta? 


— Nu pot să-ţi spun, Maury. 

— Aha. 

Turnă cafeaua, se aşeză lângă ei şi sorbi din ceaşcă. 

— Nu e prea tare. E foarte bună. Are ceva? Ceva 
molipsitor? 

Jimmy şi Ben se priviră. 

— Nu în sensul acceptat al cuvântului, spuse Jimmy în cele 
din urmă. 

— Şi vrei să nu scot un cuvânt despre toate astea, nu? 

— Da. 

— Şi dacă vine Norbert? 

— Mă ocup eu de el, spuse Jimmy. O să-i spun că m-a 
rugat Reardon să văd dacă nu cumva nu are encefalită 
infecțioasă. Nu o să verifice niciodată. 

Green îl aprobă din cap: 

— Norbert nu e în stare să-şi verifice ceasul, dacă nu îi 
spune cineva cum s-o facă. 

— În regulă, Maury? 

— Sigur, sigur. Dar parcă ziceai că ai să-mi ceri un serviciu 
important. 

— Poate că e mai important decât îţi poţi da seama. 

— Când îmi termin cafeaua, mă duc acasă să văd ce 
oroare mi-a pregătit Rachel pentru cina de duminică. Uite 
cheia. Încuie când plecaţi, Jimmy. 

Jimmy puse cheia în buzunar. 

— Aşa voi face. Mulţumesc încă o dată, Maury. 

— N-ai de ce. Te rog însă, fa-mi şi tu un serviciu. 

— Sigur. Ce anume? 

— Dacă moarta zice ceva, notează-ţi pentru posteritate, 
începu să chicotească, văzu expresiile identice de pe chipurile 
celor doi şi se opri. 


10 


Era şapte fără cinci şi Ben simţea cum încordarea îi 
cuprinde trupul. 

— Ai putea să nu te mai uiţi atât de des la ceas, îi spuse 
Jimmy. Să ştii că n-o să meargă mai repede dacă te tot uiţi la 


el. 

Ben tresări, surprins asupra faptului. 

— Mă cam îndoiesc că vampirii - dacă există într-adevăr - 
se ivesc la ora apusului calendaristic, spuse Jimmy. Nu e 
suficient de întuneric atunci. 

Şi totuşi se ridică şi închise televizorul, întrerupând 
măcăitul unei rațe sălbatice. 

Tăcerea învălui încăperea ca o pătură groasă. Se aflau în 
atelierul lui Green şi cadavrul lui Marjorie Glick se afla pe o 
masă din oţel inoxidabil, prevăzută cu jgheaburi şi bride, 
masă de lucru care putea fi ridicată şi coborâtă. li amintea lui 
Ben de mesele din camerele de gardă ale spitalelor. 

Când veniseră, Jimmy ridicase cearşaful care acoperea 
trupul neînsufleţit al femeii şi îi făcuse o examinare sumară. 
Doamna Glick era îmbrăcată cu un halat de casă matlasat de 
culoare roşie, iar în picioare avea papuci tricotaţi. Avea un 
leucoplast lipit pe fluierul piciorului, care acoperea, probabil, o 
tăietură mică făcută de aparatul de ras. Ben îşi întoarse 
privirea de la ea, însă ochii lui, minaţi de o voinţă proprie, o 
căutară iar şi iar. 

— Ce crezi? întrebă Ben. 

— Nu am de gând să mă angajez într-un fel sau altul, când 
următoarele trei ore vor hotărî în locul meu. Însă starea ei 
este uimitor de asemănătoare cu cea a lui Mike Ryerson - nu 
există lividitate exterioară, nu există nici un semn de 
rigiditate sau rigiditate incipientă. 

Trase cearşaful înapoi şi nu mai spuse nimic. 

Era 7,02. 

Jimmy spuse pe neaşteptate: 

— Unde ţi-e crucea? 

Ben tresări puternic: 

— Crucea? lisuse, n-am nici o cruce! 

— Înseamnă că nu ai fost niciodată un cercetaş autentic, 
zise Jimmy şi-şi deschise geanta. Eu sunt pregătit 
întotdeauna. 

Scoase două instrumente pentru apăsat limba, sfâșie 
celofanul în care erau învelite şi le lipi în unghi drept cu o 
bandă de leucoplast. 

— Binecuvânteaz-o, îi spuse lui Ben. 


— Ce să fac? Nu pot... nu ştiu cum. 

— Atunci inventează ceva, spuse Jimmy şi chipul lui cu 
trăsături plăcute păru brusc încordat. Tu eşti scriitorul; tu 
trebuie să te ocupi de partea metafizică. Şi grăbeşte-te, 
pentru numele lui Dumnezeu. Cred că o să se întâmple ceva. 
Simti? 

Şi Ben simţi. Ceva părea să se strângă în amurgul 
însângerat care învăluia încet oraşul. Ceva încă nevăzut, însă 
apăsător şi electrizant. | se uscase gura şi a trebuit să-şi 
umezească buzele înainte de a vorbi. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. 

Şi apoi, gândindu-se mai bine, adăugă: 

— Şi în numele Fecioarei Maria. Fie această cruce 
binecuvântată şi...şi... 

Sigure, cuvintele i se rostogoliră de pe buze într-o cadență 
stranie. 

— Domnul este păstorul meu, rosti, şi vorbele căzură în 
camera cuprinsă în penumbre ca pietrele aruncate într-o apă 
adâncă, cufundându-se fără să tulbure suprafaţa lină. 

— Nu voi păcătui. El m-a făcut să mă odihnesc în păşunile 
verzi. El m-a condus la apele netulburate. El mi-a salvat 
sufletul. 

Acum i se alătură şi vocea lui Jimmy. 

— El m-a condus pe cărările dreptăţii în numele lui. 
Adevărat este, deşi merg prin valea întunecată de umbrele 
morţii, nu mă tem de diavol... 

Respirația nu îi mai era egală. Ben îşi dădu seama că 
toată pielea i se făcuse ca de găină, iar părul scurt de la ceafă 
începuse să i se ridice, ca gulerul unui cocoş mânios. 

— Îmi aduc alinare toiagul Tău şi alaiul Tău. Ai pregătit un 
ospăț pentru mine în faţa duşmanilor mei; mi-ai uns, fruntea 
cu mirul cel sfânt; pocalul meu s-a revărsat. Cu siguranţă că 
bunătatea şi milostenia vor... 

Cearşaful care acoperea trupul lui Marjorie Glick începu să 
tremure. O mână căzu de sub el iar degetele începură să se 
mişte dezordonat în aer, răsucindu-se şi strângându-se. 

— Christoase, văd asta cu adevărat? şopti Jimmy. Chipul i 
se albise iar pistruii arătau ca stropii de noroi pe o fereastră. 

— „fii cu mine în întreaga mea viaţă, încheie Ben. Jimmy, 


priveşte crucea. 

Crucea strălucea, incandescentă. Lumina i se revărsa pe 
mână într-un torent fermecat. 

În tăcerea deplină, se auzi o voce tărăgănată, înăbuşită, 
dar scârțâitoare ca firimiturile de biscuiţi: 

— Danny? 

Ben simţi cum limba i se lipeşte de cerul gurii. Silueta de 
sub cearşaf se ridicase. În încăperea întunecată, umbrele se 
mişcau şi se rostogoleau. 

— Danny, unde eşti, iubitule? 

Cearşaful îi căzu de pe faţă şi i se mototoli în poală. 

Chipul lui Marjorie Glick era palid, ca o lună plină în semi- 
întuneric, iar ochii îi erau două găuri negre, fără fund. li 
observă, iar gura i se căscă tremurătoare într-un rictus oribil. 
Ultima rază a zilei care se stingea îi lumină dinţii. 

Îşi cobori picioarele de pe masă; un papuc căzu şi rămase 
pe podea, nebăgat în seamă. 

— Stai acolo unde eşti! îi spuse Jimmy. Nu încerca să te 
mişti! 

Îi răspunse printr-un mârâit ca de câine, un sunet ca 
argintul negru. Cobori de pe masă, se clătină şi se îndreptă 
spre ei. Ben îşi dădu seama că se uita în găurile fără fund ale 
ochilor ei şi, cu un efort considerabil, îşi smulse privirea de la 
ei. Acolo se aflau galaxii negre, pigmentate cu puncte roşii. Te 
vedeai cum te îneci în ele şi îţi plăcea senzaţia aceasta. 

— Nu o privi în ochi, îl avertiză pe Jimmy. 

Fără să se gândească, se retrăgeau din faţa ei, 
permițându-i astfel să îi conducă înspre holul îngust care 
ducea la scări. 

— Ben, încearcă crucea. 

Aproape şi uitase că o avea. Acum o ridică şi din cruce 
păru a izbucni o lumină orbitoare. Fu nevoit să-şi ferească 
privirea în faţa ei. Doamna Glick scoase un şuierat uluit şi 
încercă să-şi protejeze chipul cu mâinile. Ca un cuib de şerpi, 
trăsăturile ei începură să se schimonosească, să se 
zvârcolească. Făcu un pas şovăitor înapoi. 

— Am prins-o! urlă Jimmy. 

Ben înaintă înspre ea, ținând crucea în faţă. O mână ca o 
gheară încercă să i-o smulgă. Ben o evită şi apoi, cuo 


mişcare violentă îi puse crucea în faţa ochilor. Un sunet 
tânguitor îi ieşi din gât. 

Pentru Ben, restul căpătă nuanțele maronii ale unui 
coşmar. Deşi alte fapte mai îngrozitoare urmau a se întâmpla, 
toate zilele şi nopţile următoare vor fi bântuite de imaginea 
lui Marjorie Glick pe care încerca să o împingă înapoi pe masa 
din camera de la morgă, unde cearşaful care o acoperise 
zăcea mototolit, alături de un papuc din lână. 

Se retrase în silă, cu privirea-i mişcându-se înnebunită, de 
la crucea care-i era atât de odioasă la partea dreaptă a 
gâtului lui Ben, chiar sub bărbie. Scotea sunete dezarticulate, 
şuierături şi gâlgâieli inumane şi retragerea ei era într-atât de 
şovăitoare şi nechibzuită, încât părea o insectă uriaşă şi 
greoaie. Ben se gândi: Dacă n-aş avea crucea asta care să mă 
apere, mi-ar sfâșia gâtul cu ghearele şi mi-ar suge lacomă 
sângele care ar curge din vena jugulară şi din carotidă, aşa 
cum bea apă un rătăcit în deşert care moare de sete. S-ar 
îmbăia în sângele meu. 

Jimmy dispăruse de lângă el şi încerca să o înconjoare prin 
partea stângă. Ea nu îl observă. Ochii îi erau fixaţi numai 
asupra lui Ben, ochi întunecaţi şi plini de ură... plini de teamă. 

Jimmy înconjură masa metalică şi când ea ajunse acolo, cu 
un urlet zguduitor, o cuprinse de gât cu ambele braţe. 

Ea scoase un țipăt ascuţit şi şuierător şi se răsuci în 
strânsoarea lui. Ben văzu cum unghiile lui Jimmy îi sfâșie 
carnea de pe umăr, însă din rană nu curse nimic - zgârietura 
era ca o gură fără buze. Şi apoi, cu o mişcare incredibilă prin 
violenţa şi forţa ei, îl aruncă pe Jimmy în peretele opus al 
camerei. Jimmy se prăbuşi în colţ, răsturnând televizorul 
portabil al lui Maury Green. 

Într-o fracțiune de secundă, se aruncă asupra lui. Se 
deplasase uluitor de repede, în patru labe, cu agilitatea şi 
iuţeala unui păianjen. Ben mai reuşi să desluşească prin 
umbre cum îi sfâșie gulerul şi apoi îi văzu mişcarea violentă a 
capului, văzu cum deschide larg fălcile când începu să se 
hrănească. 

Jimmy Cody urlă - era urletul răsunător şi disperat al celor 
damnati. 

Ben se năpusti asupra ei, împiedicându-se şi căzând 


aproape peste televizorul sfărâmat. Îi auzea respiraţia 
stridentă, ca foşnetul vântului prin paie uscate, şi, mai ales, 
auzea sunetul scârbos al buzelor care sug şi molfăie. 

Trase de gulerul capotului şi o ridică, uitând crucea pentru 
o clipă. Cu uimitoare repeziciune, capul se întoarse către el. 
Ochii sclipitori îi erau dilataţi, buzele şi bărbia, mânjite de 
sângele care părea negru în întunericul aproape deplin. 

Respirația care-i izbi fata era neînchipuit de dezgustătoare 
- respiraţia mormintelor. Ca într-o secvenţă de film trasă cu 
încetinitorul, reuşi să observe cum îşi lingea dinţii cu limba. 

Ridică crucea atunci când îl cuprinse într-o îmbrăţişare 
aducătoare de moarte, dar forţa ei îl făcea să se simtă ca o 
păpuşă din cârpe. Capătul rotund al instrumentului pentru 
apăsat limba o lovi sub bărbie - şi apoi îşi continuă cursa în 
mişcare ascendentă, fără să întâmpine rezistenţa cărnii. 
Privirea lui Ben a fost năucită de un fulger de nelumină care 
păru a exploda nu în faţa ochilor săi, cât mai degrabă în 
spatele acestora. Simţi un miros fierbinte de carne arsă. De 
această dată ţipătul ei fu plin şi agonizant. Simţi, mai curând 
decât văzu, cum se prăbuşeşte pe spate, cum se împiedică de 
televizor şi cade pe podea, încercând, cu un braţ alb, să 
amortizeze şocul căzăturii. Cu agilitate de lup, se ridică din 
nou. Ochii îi erau micşoraţi de durere, şi totuşi încă plini cu 
foamea aceea nebunească, sălbatică. Carnea maxilarului 
inferior era neagră şi fumega. Mârâia la el. 

— Vino, căţea, gâfâi Ben. Haide, vino, vino. 

Ridică din nou crucea şi o făcu să se retragă în colţul 
îndepărtat al camerei. Când ajunseră acolo, se pregăti să îi 
străpungă fruntea cu crucea. 

Insă chiar cu spatele lipit de perete, ea scoase un chicotit 
ascuţit şi strident care îl făcu să tresară. Era ca sunetul scos 
de o furculiţă care zgârie o chiuvetă din porțelan. 

— Chiar în clipa aceasta e cineva care râde! Chiar acum 
cercul vostru se micşorează! 

Şi, în faţa privirilor lui buimăcite, trupul ei păru că se 
lungeşte şi devine transparent. O clipă încă mai crezu că este 
acolo şi atunci lumina albă a felinarului de pe stradă căzu 
asupra peretelui gol. Şi numai terminaţiile sale nervoase 
tremurară uşor, ca şi când ar fi vrut să-l convingă că, într- 


adevăr, se infiltrase chiar prin porii zidului, ca fumul. 
Dispăruse. 
Şi Jimmy urla. 


11 


Aprinse tuburile fluorescente din tavan şi se întoarse să se 
uite la Jimmy, însă Jimmy era deja în picioare, ţinându-și 
mâinile la gât. Degetele lui deveniseră purpurii. 

— M-a muşcat!, zbiera Jimmy. Oh, lisuse, Dumnezeule, m- 
a muşcat! 

Ben se apropie de el, încercă să îl ia în braţe, însă Jimmy îl 
împinse la o parte. Ochii i se învârteau înnebuniţi în orbite. 

— Nu mă atinge. Sunt murdărit. 

— Jimmy... 

— Dă-mi geanta. lisuse, Ben, simt răul în mine. Simt cum 
lucrează în sângele meu. Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi 
geanta! 

Geanta se afla în colţ. Ben o luă şi Jimmy i-o smulse din 
mână. Se duse la masa metalică şi puse geanta pe ea. Chipul 
său, lucios din cauza transpiraţiei, avea paloarea morții. 
Sângele curgea fără milă din rana de la gât. Se aşeză pe 
masă şi începu să cotrobăie prin geantă, răsuflarea ieşindu-i 
în gâfâieli aspre prin gura deschisă. 

— M-a muşcat, mormăi, aplecat asupra genţii. Cu gura 
ei...oh, Doamne, cu gura ei murdară, împuţită... 

Scoase o sticlă cu dezinfectant şi aruncă dopul pe 
podeaua acoperită cu gresie. Se lăsă pe spate, sprijinindu-se 
într-un braţ, şi îşi goli sticla pe partea sfâșiată a gâtului, 
împrăştiind lichidul pe rană, pe pantaloni, pe masă. Şuvoaie 
mici de sânge spălat se împrăştiară peste tot. Inchise ochii şi 
ţipă o dată, apoi din nou. Insă mâna cu care ţinea sticla nu îi 
tremură. 

— Jimmy, ce pot să... 

— O clipă, murmură Jimmy. Aşteaptă. Cred că acum e mai 
bine. Aşteaptă, aşteaptă, te rog... 

Aruncă sticla şi aceasta se sparse pe gresia de pe jos. 
Acum rana, spălată de sângele care o mânjea, se vedea clar. 


Ben observă că nu era "o singură înţepătură, ci două, nu 
departe de jugulară, una din ele îngrozitor de sfârtecată. 

Jimmy scosese din geantă o fiolă şi o seringă hipodermică, 
îndepărtă ambalajul steril al acului şi îl înfipse în fiolă. li 
tremurau atât de tare mâinile, încât reuşi de-abia la a doua 
încercare. Umplu seringa şi i-o dădu lui Ben. 

— Tetanos, spuse. Fă-mi injecţia. Aici. 

Întinse braţul şi îl ridică, indicându-i locul de la subţioară. 

— Jimmy, asta o să te dea gata. 

— Nu. O să fie bine. Fă-o. 

Ben luă seringa şi privi întrebător în ochii lui Jimmy. 
Acesta dădu din cap. Ben înfipse acul. 

Corpul lui Jimmy se încorda ca un arc din oţel. O clipă păru 
o sculptură a agoniei, cu fiecare tendon reliefat puternic. 
Încetul cu încetul începu să se relaxeze. Trupul îi fu cuprins de 
convulsii iar Ben văzu că lacrimile i se amestecau cu 
sudoarea de pe obraji. 

— Pune crucea pe mine, spuse. Dacă încă mai sunt mânijit, 
o să... o să îmi facă ceva. 

— O să-ţi facă? 

— Sunt sigur de asta. Când te-ai repezit la ea, m-am uitat 
şi mi-am dorit să mă reped la tine. Aşa mi-am dorit, să mă 
ajute Dumnezeu. Şi am privit crucea şi am... parcă mi s-a 
revoltat stomacul. 

Ben îi lipi crucea de gât. Nu se întâmplă nimic. Strălucirea 
- dacă existase vreo strălucire - dispăruse complet. Ben luă 
crucea de la gâtul lui Jimmy. 

— În regulă, spuse Jimmy. Cred că nu putem face mai 
mult. Scotoci iarăşi prin geantă, găsi un plic cu două pastile 
înăuntru şi le sfărâmă între dinţi. Tranchilizante, zise. Mare 
invenţie. Slavă Domnului că m-am dus la toaletă înainte de... 
Înainte să se întâmple. Cred că mi-am dat drumul pe mine, 
însă nu au ieşit decât vreo şase stropi. Poţi să-mi bandajezi 
gâtul? 

— Cred că da, răspunse Ben. 

Jimmy îi dădu tifon, leucoplast şi o pereche de foarfeci 
chirurgicale. Aplecându-se să aplice pansamentul, observă că 
pielea din jurul rănilor căpătase o culoare urâtă, culoarea 
sângelui închegat. Jimmy tresări uşor când simţi tifonul 


apăsat cu blândeţe pe rană. 

Spuse: 

— Când eram acolo, timp de câteva minute, am crezut că 
o să-mi pierd minţile. Că o să devin nebun din punct de 
vedere clinic. Buzele ei pe mine... muşcându-mă... 

Înghiţi cuprins de spasme. 

— Şi când a făcut-o, mi-a plăcut, Ben. Asta e chestia cea 
mai îngrozitoare. Chiar am avut o erecţie. Poţi să-ţi închipui? 
Dacă nu ai fi fost aici să o iei de pe mine,m-aş fi...aş fi lăsat- 
O... 

— Nu-ţi mai aminti, spuse Ben. 

— Mai e ceva ce trebuie să fac şi nu-mi place. 

— Ce anume? 

— Uită-te la mine. 

Ben isprăvi de aplicat pansamentul şi făcu un pas mic 
înapoi ca să-l privească pe Jimmy. 

— Ce... 

Pe neaşteptate, Jimmy îl lovi puternic. Stele îi explodară în 
cap şi se împletici câţiva paşi în spate, ca, în cele din urmă să 
se prăbuşească cu o bufnitură. Clătină capul ca să-şi 
limpezească minţile şi îl văzu pe Jimmy cum coboară de pe 
masă şi se îndreaptă către el. Bâjbâi înnebunit după cruce, 
gândind: Asta este un sfârșit demn de O. Henry, dobitocule, 
dobitocule, dobitocule... 

— Te simţi bine? îl întrebă Jimmy. Îmi pare rău, însă e 
puţin mai uşor atunci când nu ştii ce te aşteaptă. 

— Ce Dumnezeu...? 

Jimmy se aşeză pe podea, alături. 

— O să-ţi spun povestea noastră, zise el. E o poveste a 
naibii de proastă, însă sunt sigur că Maury Green o va susţine. 
Şi astfel o să-mi păstrez şi dreptul de a practica şi nimeni nu o 
să ne bage în puşcărie sau la balamuc... şi, de fapt, chiar 
acum nu problemele astea mă preocupă atât de mult, cât 
dorinţa de a fi liberi ca să ne putem lupta într-o bună zi cu... 
lucrurile astea, indiferent ce nume vrei să le dai. Înţelegi ce îţi 
spun? 

— În linii mari, răspunse Ben. 

Îşi atinse maxilarul şi se strâmbă. În stânga, sub bărbie, 
avea o umflătură dureroasă. 


— Cineva a intrat peste noi în timp ce o examinam pe 
doamna Glick, continuă Jimmy. Acel cineva te-a scos din | 
circuit şi apoi m-a folosit pe post de sac de antrenament. In 
timpul luptei, acel cineva m-a muşcat ca să mă facă să-i dau 
drumul. Asta e tot ce ne amintim. Tot. înţelegi? 

Ben dădu din cap. 

— Tipul purta o haină închisă la culoare, albastră poate, 
poate neagră şi o căciulă tricotată verde sau gri. Asta e tot ce 
ai văzut. Bine? 

— Te-ai gândit vreodată să renunţi la medicină în favoarea 
unei cariere strălucite de scriitor de romane polițiste? Jimmy 
surâse: 

— Pot crea numai în momente de egoism extrem. Eşti în 
stare să ţii minte povestea? 

— Sigur. Şi nici nu mi se pare chiar atât de proastă cum ai 
zis. În fond, cadavrul ei nu e singurul care a dispărut în ultima 
vreme. g 

— Şi eu sper că se vor gândi la asta. Insă şeriful districtual 
este mult mai isteţ decât ar avea Parkins Gillespie vreodată 
şansa să devină. Trebuie să fim foarte prudenţi. Nu te apuca 
să înfloreşti povestea. 

— Crezi că cineva din partea autorităţilor ar fi în stare să 
desluşească ce se petrece? 

Jimmy clătină din cap: 

— Nici vorbă. Va trebui să ne descurcăm singuri. Şi ţine 
minte că din acest moment suntem nişte criminali. 

La puţin timp după aceasta, se duse la telefon şi îl sună pe 
Maury Green şi apoi pe Şeriful Districtual Homer McCaslin. 


12 


Ben ajunse înapoi la Pensiunea Evei la vreo cincisprezece 
minute după miezul nopţii şi îşi pregăti o cafea în bucătăria 
pustie de la parter. O bău încet, rememorând evenimentele 
serii, cu intensitatea unuia care tocmai a evitat să se 
prăbuşească în gol de pe o stâncă înaltă. 

Şeriful districtual era un bărbat înalt, cu început de chelie. 
Mesteca tutun. Mişcările îi erau încete, însă ochii strălucitori îi 
erau vioi şi atenţi. Din buzunarul de la şold a scos un caiet 


uriaş şi zdrenţuit, legat cu un lănţişor, iar de sub vesta verde 
din lână, un stilou vechi şi gros. Îi interogase pe Ben şi Jimmy, 
în timp ce două din ajutoarele sale făceau fotografii şi luau 
amprente. Maury Green stătea tăcut în spatele lor, aruncând 
doar din când în când priviri nedumerite înspre Jimmy. 

Ce i-a adus la Morga lui Green? 

Jimmy răspunse la întrebarea asta, recitind povestea cu 
encefalita. 

Ştia bătrânul doctor Reardon de iniţiativa lui? 

Păi, nu. Jimmy se gândise că ar fi fost mai bine să facă o 
verificare discretă, înainte de a discuta cu cineva. Era 
cunoscut faptul că doctorul Reardon era, ei bine, era foarte 
guraliv câteodată. 

Şi cum e cu chestia asta, cu encecumocheamă? Avea 
femeia așa ceva? g 

Nu, aproape sigur că nu avea. Işi terminase examinarea 
înainte ca tipul în haină închisă la culoare să năvălească peste 
ei. El (Jimmy) nu ar dori - şi nici nu ar fi în stare - să explice 
cauza decesului femeii, însă sigur nu a murit de encefalită. 

Pot să-l descrie pe tipul ăla? 

Răspunseră aşa cum se înţeleseseră. Ben mai adăugă şi o 
pereche de cizme maron de lucru, ca să nu pară că se 
îngânau unul pe celălalt. 

McCaslin le mai puse câteva întrebări şi Ben tocmai 
începuse să aibă sentimentul că vor ieşi cu faţa curată din 
toată povestea, când McCaslin se întoarse către el şi îl 
întrebă: 

— Ce căutaţi aici, domnule Mears? Nu sunteţi doctor. 

Ochii lui atenţi licăriră cu blândeţe. Jimmy deschise gura 
să răspundă, însă şeriful îl opri cu un semn al mâinii. 

Dacă scopul întrebării lui McCaslin a fost să-l ia pe 
nepregătite pe Ben şi să-l facă să capete o expresie vinovat, 
nu reuşi. Era mult prea stors de emoţii ca să mai poată avea 
vreo reacţie. După cele păţite doar cu puţin timp înainte, 
faptul de a fi prins cu o mărturie falsă nu îl impresiona prea 
tare. 

— Sunt scriitor, nu medic. Scriu romane. Chiar acum scriu 
unul în care un personaj secundar extrem de important este 
fiul unui antreprenor de pompe funebre. Am vrut să văd cum 


arată o cameră mortuară. Am venit aici împreună cu Jimmy. 
Mi-a spus că ar prefera să nu-mi dezvăluie scopul vizitei sale 
la morgă, aşa că nu l-am întrebat. 

Işi freca umflătura vânătă din bărbie. 

— Am căpătat chiar mai mult decât mi-am dorit. 

McCaslin nu păru nici impresionat nici dezamăgit de 
răspunsul lui Ben: 

— Cam aşa ceva. Dumneata eşti cel care a scris Conway's 
Daughter, nu? 

— Da. 

— Nevastă-mea a citit, fragmente într-o revistă pentru 
femei, în Cosmopolitan, mi se pare. A râs de n-a mai putut. M- 
am uitat şi eu da' nu mi s-a părut nimic amuzant în povestea 
unei fete care se droghează. 

— Nu, spuse Ben, privindu-l în ochi pe McCaslin. Nici mie 
nu mi s-a părut amuzant. 

— Cartea asta nouă e cea pe care se spune că o scrii în 
'salem's Lot? 

— Da. 

— Poate că ar fi bine s-o citească şi Moe Green, remarcă 
şeriful. Să te corecteze la părţile cu pompele funebre, dacă e 
cazul. 

— Nu am scris încă partea aceasta, spuse Ben. Mă 
documentez întotdeauna înainte de a începe să scriu. E mai 
Uşor. 

Clătinând din cap, McCaslin spuse pe un ton surprins: 

— Ştiţi, povestea voastră e ca o carte polițistă. Un tip 
năvăleşte aici şi pune la podea doi indivizi puternici şi dispare 
cu cadavrul unei biete femei care a murit dintr-o cauză 
necunoscută. _ 

— Ascultă, Homer... Incepu Jimmy. 

— Nu-mi spune Homer, zise McCaslin. Nu-mi place. Nu-mi 
place deloc. Encefalita asta e molipsitoare, nu? 

— Da, e molipsitoare, spuse prudent Jimmy. 

— Şi totuşi l-ai adus cu tine pe scriitorul ăsta? Ştiind că s- 
ar putea ca femeia să aibă aşa ceva? 

Jimmy ridică din umeri şi păru furios: 

— Nu-ţi pun la îndoială judecăţile profesionale, şerifule. 
Trebuie, la rândul tău, să le suporţi pe ale mele. Encefalita 


este o infecţie destul de lentă, care înaintează încet în 
sistemul vascular al omului. Am fost de părere că nu este nici 
un pericol pentru nici unul din noi. Nu ar fi mai bine acum 
dacă te-ai apuca de treabă şi ai încerca să afli cine a şterpelit 
cadavrul doamnei Glick - ca într-o carte polițistă sau altfel - 
sau pur şi simplu te distrezi nemaipomenit de bine 
interogându-ne? 

McCaslin emise un oftat adânc din străfundurile pântecului 
său considerabil, îşi închise caietul cu un bobârnac şi îl 
depozită în adâncurile buzunarului de la şold. 

— Ei, Jimmy, vom începe cercetările şi vom anunţa pe 
toată lumea. Mă îndoiesc însă că vom afla ceva în plus. Doar 
dacă hoţul de cadavre va ieşi iarăşi la iveală - şi dacă a 
existat un hoţ de cadavre, ceea ce eu nu prea cred. 

Jimmy îşi ridică sprâncenele a mirare. 

— Mă minţiţi, spuse răbdător McCaslin. Ştiu asta, 
ajutoarele mele ştiu asta, probabil chiar bătrânul Moe ştie 
asta. Nu ştiu cât minţiţi - puţin sau mult - dar ştiu că nu pot 
dovedi că minţiţi atâta timp cât spuneţi amândoi aceeaşi 
poveste. Aş putea să vă dau voie să daţi un telefon şi chiar şi 
cel mai nepriceput puşti care tocmai a absolvit Facultatea de 
Drept vă poate scoate imediat de acolo. Ce deţin eu împotriva 
voastră se poate numi Suspiciune de Matrapazlâcuri 
Necunoscute. Şi pun prinsoare că avocatul tău nu e un boboc 
tocmai ieşit de pe băncile şcolii, nu? 

— Nu, spuse Jimmy. Nu este. 

— Şi cu toate astea v-aş închide, dacă nu aş avea senzaţia 
că minciunile voastre nu sunt din cauză că aţi fi făcut ceva 
împotriva legii. 

Lovi pedala unei găleți pentru gunoi, aflată la capătul 
mesei. Capacul se ridică cu un pocnet metalic şi McCaslin 
scuipă înăuntru o bucată mare de tutun amestecat cu salivă. 
Maury Green tresări. 

— Ar vrea vreunul dintre voi să-şi revizuiască depoziţia? 
şopti el şi accentul de provincial care vorbeşte pe nas îi 
dispăruse din voce. Asta e o problemă gravă. Am avut patru 
morţi în Lot şi toate cele patru cadavre au dispărut. Vreau să 
ştiu ce se întâmplă. 

— Ţi-am spus tot ce ştim, spuse Jimmy cu fermitate calmă. 


ÎI privi în ochi. 

— Dacă ţi-am putea spune mai multe, am face-o. 

McCaslin îi întoarse privirea: 

— Faci pe tine de speriat ce eşti, zise. Tu şi scriitorul, 
amândoi sunteţi speriaţi. Arătaţi aşa cum arătau soldaţii din 
Coreea, când i-au adus acasă din linia întâi. 

Ajutoarele şerifului îi priveau cu atenţie. Ben şi Jimmy nu 
spuseră nimic. 

McCaslin oftă din nou. 

— Hai, plecaţi de-aici. Vreau să veniţi mâine la ora zece la 
mine la birou ca să vă scrieţi depoziţiile. Dacă nu veniţi la ora 
fixată, trimit o patrulă să vă aducă. 

— N-o să fie nevoie să faci aşa ceva, spuse Ben. 

McCaslin îi aruncă o privire sumbră şi clătină din cap. 

— Ar trebui să scrii cărţi mai vesele. Ca tipul care scrie 
poveştile cu Travis McGee. Alea nu-ţi dau coşmaruri. 


13 


Ben se ridică de la masă, își clăti ceaşca la chiuvetă, 
oprindu-se să se uite pe fereastră la întunericul nopţii. Cine 
era acolo acum? Marjorie Glick, în sfârșit, împreună cu fiul ei? 
Mike Ryerson? Floyd Tibbits? Carl Foreman? 

Se întoarse şi urcă în cameră. 

In noaptea aceea dormi cu veioza aprinsă şi cu crucea 
făcută din instrumentele de apăsat limba, care a învins-o pe 
doamna Glick, pe masă, chiar în dreapta lui. Ultimul gând, 
înainte să-l ia somnul, a fost dacă Susan era bine şi în 
siguranţă. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 
MARK 


1 


Când auzi prima oară sunetul acela îndepărtat de ramuri 


care trosnesc, se furişă în spatele trunchiului unui molid 
bătrân şi rămase acolo, așteptând să vadă cine se va ivi din 
adâncurile pădurii. Nu se putea ca ej să apară în toiul zilei, 
însă asta nu însemna că ei nu puteau trimite oameni care să 
nu se teamă de lumina soarelui: îi plăteau cu bani pentru 
asta, dar mai erau şi alte metode de convingere. Mark îl 
văzuse pe Straker în oraş şi ochii lui erau ca ochii unei 
broaşte râioase care se încălzeşte la soare pe o piatră. Părea 
a fi în stare să rupă braţul unui copil şi să zâmbească în tot 
timpul ăsta. 

Atinse forma greoaie a pistolului tatălui său, pe care îl 
ascunsese în buzunarul de la jachetă. Gloanţele nu erau 
eficace împotriva /or- decât, poate, cele din argint - însă o 
împuşcătură bine ţintită între ochi ar reuşi să-i composteze 
biletul lui Straker ăla. 

O clipă, ochii îi rătăciră în jos, la forma vag cilindrică, 
înfăşurată într-o bucată de prosop şi sprijinită de trunchiul 
copacului. In spatele casei lui era o stivă de lemne, jumătate 
de stânjen de lemne de frasin pentru foc, pe care le tăiase 
împreună cu tatăl său cu fierăstrăul McCulloch în iulie şi în 
august. Henry Petrie era un om ordonat şi Mark ştia că fiecare 
surcea avea aproximativ un metru lungime, un centimetru în 
plus sau în minus. Tatăl lui ştia care este lungimea cea mai 
bună, aşa cum ştia că iarna urmează toamnei şi că lemnul de 
frasin face un foc bun în căminul din camera de zi. 

Fiul său, care ştia alte lucruri, ştia că lemnul de frasin este 
bun pentru fiinţe-lucruri - ca e/. In dimineaţa aceea, în timp ce 
părinţii lui îşi făceau plimbarea obişnuită de duminică, a luat o 
bucată din stiva de lemne şi, cu toporişca lui de cercetaş, a 
reuşit să-i ascută unul din vârfuri. Era o lucrătură destul de 
neîndemânatică, însă va folosi scopului. 

Zări o siluetă colorată şi se ascunse mai bine în spatele 
copacului, privind, fără să poată fi văzut, cu tâmpla lipită de 
coaja aspră. O clipă mai târziu reuşi să desluşească persoana 
care urca dealul. O fată. Îl cuprinse un sentiment de uşurare, 
amestecat cu o vagă urmă de dezamăgire. Nu era scutierul 
diavolului; era doar fiica doamnei Norton. 

Işi ascuţi din nou privirea. Şi ea ducea un ţăruş! Când se 
apropie mai mult, simţi nevoia să izbucnească în hohote 


amare de râs - un par dintr-un gard, asta era. Doar două 
lovituri de ciocan obişnuit l-ar despica în două. 

Urma să treacă prin dreapta copacului în spatele căruia se 
ascundea el. Când ea se apropie, Mark se deplasă uşor spre 
stânga, evitând să calce pe ramurile de pe jos, al căror 
zgomot l-ar fi putut deconspira. În cele din urmă, micul dans 
sincronizat se încheie, iar fata era acum cu spatele la el; urca 
mai departe dealul, către luminişul din pădure. Mergea cu 
foarte mare prudenţă, observă el bucuros. Era bine. In ciuda 
ideii trăsnite de-a lua un par dintr-un gard, părea a şti în ce se 
băga. Şi totuşi, dacă mergea mai departe, va avea probleme. 
Straker era acasă. Mark era aici de la ora douăsprezece şi 
jumătate şi îl văzuse pe Straker ieşind din casă, privind în 
josul drumului, şi apoi intrând înapoi. Mark tocmai încerca să 
se hotărască ce anume să facă în situaţia asta, când fata 
intrase în scenă, răsturnând ecuaţia. 

Poate că nu o să păţească nimic. Se oprise în spatele unui 
ecran de tufe şi se ghemuise acolo, privind casa. Mark analiză 
problema. Evident că ştia. Nu conta cum aflase, însă nu ar fi 
avut parul ăla nenorocit cu ea dacă nu ar fi ştiut. Se gândi că 
va trebui să se ducă la ea şi s-o avertizeze că Straker era în 
zonă şi păzea locul. Probabil ca nu avea nici o armă la ea, nici 
măcar una aşa mică precum a lui. 

Se mai gândea încă în ce fel să-şi facă cunoscută 
prezenţa, în aşa fel încât să nu o sperie şi să o facă să ţipe, 
când motorul maşinii lui Straker prinse viaţă. Ea tresări 
puternic şi, pentru câteva momente, Mark crezu că o să 
cedeze nervos şi o să o ia la goană prin pădure, rupând crengi 
şi spunând astfel lumii întregi că se afla acolo. Însă se ghemui 
la loc, ţinându-se de pământ, de parcă i-ar fi fost teamă să 
nu-i zboare de sub picioare. Aprobă în gând: are ceva minte, 
chiar dacă e proastă. 

Maşina lui Straker părăsi aleea din faţa casei - probabil că 
vizibilitatea era mai bună din locul unde stătea ea; el reuşi să 
vadă numai capota neagră a Packard-ului - apoi şovăi o clipă 
şi, în cele din urmă, cobori panta dealului, îndreptându-se 
către oraş. 

Era vremea să formeze o echipă. Orice ar fi fost mai bine 
decât să fie obligat să se ducă singur la casa aceea. Simţea 


atmosfera otrăvitoare care o învăluia. Începuse să o simtă de 
la depărtare de o jumătate de milă şi devenea tot mai densă 
pe măsură ce se apropia de casă. 

Urcă repede panta domoală şi îi puse o mână pe umăr. 
Simţi cum întregu-i trup devine rigid, îşi dădu seama că va 
tipa, aşa că spuse: 

— Nu ţipa. Totul este în regulă. Eu sunt. 

Nu ţipă. Doar plămânii i se goliră cu un oftat prelung, 
îngrozit. Se întoarse şi îl privi, albă la faţă: 

— Ci... cine e eu? 

Se aşeză lângă ea. 

— Mă numesc Mark Petrie. Te cunosc; eşti Sue Norton. 
Tatăl meu îl cunoaşte pe tatăl tău. 

— Petrie?.... Henry Petrie? 

— Da, e tatăl meu. 

— Ce faci aici? 

Neliniştiţi, ochii ei îl cercetau de parcă încă nu putea să 
înţeleagă că nu mai este singură. 

— Exact ce faci şi tu. Numai că ţăruşul tău nu e bun. E 
prea... 

Bâjbâi după un cuvânt care nu făcea parte din vocabularul 
său cotidian, deşi ştia ce înseamnă şi ştia să îi recunoască 
calitatea. 

— E prea şubred. 

Susan îşi privi parul smuls din gard şi se îmbujoră: 

— Oh, chestia asta. Păi l-am găsit în pădure şi... şi m-am 
gândit că s-ar putea împiedica cineva de el, aşa că... 

Îi reteză nerăbdător şuvoiul de scuze descoperite în lumea 
adulţilor: 

— Ai venit aici să omori vampirul, nu-i aşa? 

— De unde ţi-a venit ideea asta? Vampiri? 

Vocea lui era sumbră: 

— Noaptea trecută un vampir a încercat să mă prindă. 
Aproape că a reuşit. 

— Absurd. Un băiat aşa mare ca tine n-ar trebui să mai 
inventeze... 

— Era Danny Glick. 

Tresări îngrozită, de parcă vorbele lui Mark o loviseră ca 
un pumn. Întinse mâna şi îl apucă de braţ. Se priviră în ochi. 


— Asta e o poveste inventată de tine, Mark? 

— Nu, răspunse el şi îi relată totul în câteva propoziţii 
foarte simple. 

— Şi ai venit singur? întrebă ea când băiatul îşi termină 
povestea. Crezi că e adevărat şi ai venit singur? 

— Dacă cred? 

O privi uluit. 

— Sigur că cred. Doar l-am văzut cu ochii mei. 

Rămase fără grai şi fu brusc cuprinsă de ruşine amintindu- 
şi de îndoielile (nu, îndoială era un cuvânt mult prea blând) 
avute când a auzit povestea lui Matt şi când Ben o acceptase 
cu titlu de încercare. 

— Cum se face că tu eşti aici? 

Ezită o clipă, apoi spuse: 

— Există câţiva oameni în oraş care bănuiesc că în casa 
asta e un om pe care nu l-a văzut nimeni niciodată. Şi că s-ar 
putea ca el să fie un... un... 

Dar tot nu putea să rostească cuvântul acela. Mark dădu 
din cap în semn că a înţeles. Deşi îl cunoştea doar de câteva 
minute părea un băiat extraordinar. 

Rezumând tot ce mai avea de spus, zise: 

— Aşa că am venit să aflu dacă este adevărat. 

Arătă cu capul înspre ţăruş: 

— Şi ai adus chestia asta ca să i-o împlânţi în inimă? 

— Nu ştiu dacă pot să fac aşa ceva. 

— Eu aş fi în stare. - Tonul lui era netulburat. - După ce am 
văzut azi-noapte. Danny era în faţa ferestrei mele ţinându-se 
de zid ca o muscă uriaşă. Şi dinţii lui... 

Clătină din cap, alungind coşmarul, aşa cum un om de 
afaceri alungă un client falit. 

— Părinţii tăi ştiu că eşti aici? întrebă ea, ştiind că așa 
ceva nu se poate. 

— Nu, răspunse el sec. Duminica este ziua dedicată 
naturii. Dimineţile se plimbă iar după-amiezile fac alte lucruri. 
Câteodată merg cu ei, alteori nu. Azi au plecat să se plimbe 
pe coastă. 

— Eşti extraordinar, spuse ea. _ 

— Nu, nu sunt, zise Mark, netulburat de compliment. Insă 
am de gând să termin cu el. 


Privi către casă. 

— Eşti sigur... 

— Sigur că da. Şi tu eşti. Nu simţi ce rău este? Nu te 
sperie casa aia doar când te uiţi la ea? 

— Ba da, răspunse ea, dându-se bătută. Logica lui Mark 
era logica terminaţiilor nervoase şi, spre deosebire de argu- 
mentele lui Mart şi Ben, cele ale băiatului din faţa ei erau 
irezistibile. 

— Cum o vom face? întrebă, acceptând în mod automat 
conducerea lui în această aventură. 

— Mergem acolo şi intrăm, spuse, îl găsim, îi împlântăm 
ţăruşul - ţăruşul meu - în inimă şi ieşim din casă. Probabil că e 
în pivniţă! Le plac locurile întunecoase. Ai adus o lanternă? 

— Nu. 

— Nici eu, fir-ar să fie. 

Răscoli cu picioarele încălţate în pantofi de sport prin 
frunzișul adunat la rădăcina copacilor. 

— Probabil că n-ai adus nici o cruce? 

— Ba da, spuse Susan. 

Își scoase lănţişorul de sub bluză şi i-l arătă. Băiatul îl privi 
aprobator şi, la rândul lui, scoase un lănţişor de sub cămaşă. 

— Sper să ajung să-l pun la loc înainte să vină părinţii mei 
acasă, spuse, cu un aer întunecat. L-am şterpelit din caseta 
cu bijuterii a mamei. Dracu' mă ia dacă află. 

Privi în jur. Cât timp vorbiseră, umbrele deveniseră mai 
lungi şi amândoi se simțeau împinşi să amâne, să tot amâne 
acţiunea. 

— Să nu te uiţi în ochii lui când o să-l găsim, îi spuse Mark. 
Nu poate ieşi din sicriu înainte de lăsarea serii, dar tot te 
poate hipnotiza cu ochii. Ştii vreo rugăciune pe de rost? 

Îşi croiau drum prin tufişurile dintre pădure şi gazonul 
neîngrijit din faţa Casei lui Marsten. 

— Păi, da, Tatăl Nostru... 

— Bine, e bună. Şi eu o ştiu. O s-o spunem amândoi când 
îi înfig ţăruşul. 

Chipul fetei se umplu de indignare şi zelul păru să-i scadă, 
însă el îi strânse mâna uşor. Stăpânirea lui de sine era 
uluitoare. 

— Ascultă-mă bine, trebuie să o facem. Pun prinsoare că a 


pus deja mâna pe jumătate din oraş noaptea trecută. Dacă 
mai aşteptăm o să-l ia pe tot. Merge mult mai repede acum. 

— Noaptea trecută? 

— Am visat, spuse Mark. - Vocea îi era calmă încă, dar 
ochii i se întunecaseră. - Am visat că se duc acasă la oameni 
şi că dau telefoane, implorând să fie lăsaţi înăuntru. Unii 
oameni ştiau, ştiau în adâncul lor despre ce e vorba, însă tot 
le-au dat voie să intre. Pentru că e mult mai uşor să faci asta 
decât să îţi închipui că ceva atât de îngrozitor poate fi 
adevărat. 

— A fost doar un vis, zise ea neliniştită. 

— Pun pariu că există o mulţime de oameni care zac 
astăzi în pat cu perdelele trase sau cu obloanele coborâte şi 
se întreabă dacă nu cumva au un guturai sau gripă, sau altă 
boală. Toţi se simt slăbiţi şi cu câlţi în cap. Nu pot să 
mănânce. Chiar gândul la mâncare îi face să le vină să 
vomite. 

— Cum de ştii atât de multe? 

— Citesc revistele cu povestiri despre monştri, răspunse 
el, şi mă duc la filme de groază de câte ori pot. De obicei 
trebuie să-i spun mamei că mă duc să văd filmele lui Walt 
Disney. Şi, de fapt, nu poţi să ai încredere în tot ce-ţi arată 
acolo. Uneori, inventează tot felul de tâmpenii ca să facă 
povestea mai sângeroasă. 

Ajunseseră lângă casă. l-auzi, ce echipă mai suntem, noi, 
cei care credem, gândi Susan. Un profesor bătrân, pe 
jumătate scrântit de prea mult citit, un scriitor obsedat de 
coşmarurile din copilărie, un băieţel care a absolvit cursul de 
ştiinţa vampirilor, folosind ca bibliografie de examen filmele 
de groază şi revistele de doi bani. Şi eu? Chiar cred? Sunt 
oare molipsitoare fanteziile paranoice? 

Credea. 

Mark avusese dreptate; lângă casă era imposibil să nu-ţi 
dai seama de pericol. Intregul proces al gândirii, chiar actul 
conversaţiei erau eclipsate de o voce venită din străfunduri şi 
care striga pericol! pericol! fără să rostească de fapt 
cuvintele, îi crescuse pulsul, începuse să transpire, şi totuşi, 
pielea îi era rece din cauza adrenalinei ce dilatează capilarele, 
împiedicând sângele să se ascundă în adâncul corpului, în 


momente de tensiune maximă. Rinichii îi erau încordaţi şi 
plini. Privirea, neobişnuit de pătrunzătoare, reuşise să 
distingă fiecare aşchie şi fiecare grăunte de var de pe zidul 
casei. Şi toate aceste reacţii nu fuseseră provocate de stimuli 
externi: nu existau nici oameni înarmaţi, nici câini uriași şi răi, 
nici miros de foc. Fusese trezit, după o hibernare prea lungă, 
un paznic mult mai tainic decât cele cinci simţuri ale ei. Şi nu 
avea cum să-i ignore avertismentele. 

Cercetă interiorul casei printr-o spărtură în oblonul de jos. 

— Măi, să fie! N-au făcut absolut nimic aici, spuse cu 
mânie în glas. E o mizerie de nedescris. 

— Să văd şi eu. Saltă-mă. 

Işi împleti degetele şi îl ajută să se ridice şi să se uite prin 
jaluzelele sparte în salonul dărăpănat al Casei lui Marsten. 
Văzu o cameră părăsită, cu o patină groasă de praf pe 
duşumea (o mulţime de picioare îşi lăsaseră amprentele prin 
el), cu tapet cojit, cu două sau trei fotolii, o masă scrijelită. In 
colţurile camerei, lângă tavan, păianjenii îşi festonaseră 
pânzele. 

Inainte ca ea să apuce să protesteze, Mark a sfărâmat cu 
capătul neascuţit al ţăruşului ivărul care închidea oblonul. 

Cârligul se sparse în două bucăţi acoperite cu rugină şi 
oblonul scârţâi, depărtându-se câţiva centimetri de perete. 

— Hei! exclamă ea. Nu trebuie... 

— Şi ce ai vrea să faci? Să suni la sonerie? 

Dădu la o parte oblonul drept şi izbi unul din geamurile 
prăfuite şi striate. Se sparse cu un sunet argintiu. Teama 
explodă înlăuntrul ei, fierbinte şi puternică, aducându-i gust 
de cocleală în gură. 

— Incă mai putem fugi, spuse, parcă numai pentru sine. 
Puştiul se uită în jos la ea, iar în privirea lui nu era nici o urmă 
de dispreţ, ci numai sinceritate şi o frică la fel de mare ca a 
ei. 

— Pleacă, dacă trebuie, îi spuse. 

— Nu, nu trebuie. - încercă să înghită nodul uscat şi 
dureros din gât, însă nu reuşi. - Grăbeşte-te. Eşti greu. 

Indepărtă cioburile geamului pe care îl spărsese şi apoi 
mută ţăruşul în mâna cealaltă şi descuie fereastra. Aceasta 
gemu uşor când o împinse. Drumul era liber acum. 


Îl lăsă jos şi priviră câteva clipe fereastra deschisă fără să 
spună vreun cuvânt. Apoi Susan făcu un pas înainte, împinse 
mai mult oblonul şi îşi sprijini mâinile de pervazul plin cu 
aşchii, pregătindu-se să se ridice pe el. Dezgustătoare, 
copleşitoare, groaza i se cuibărise în abdomen, ca o sarcină 
oribilă. In sfârșit reuşi să înţeleagă ce simţise Matt Burke când 
urca scara înspre ceea ce îl aştepta în camera de oaspeţi. 

Intotdeauna, conştient sau inconştient, pusese frica într-o 
ecuaţie simplă: frică = necunoscut. Şi, ca să rezolve ecuaţia, 
trebuia să reducă problema la termeni de algebră simplă, 
astfel: necunoscut = scândura care trosneşte (sau orice 
altceva), scândura care trosneşte = ceva de care nu trebuie 
să îţi fie frică, în lumea modernă toate spaimele puteau fi 
asimilate prin simpla folosire a axiomei tranzitive de egalitate. 
Unele spaime erau justificate, desigur (nu conduci maşina 
atunci când eşti prea beat ca să poţi vedea ce e pe drum, nu 
întinzi o mână prietenoasă câinilor care mărâie, nu rămâi în 
parcare cu băieţi pe care nu-i cunoşti - cum era bancul ăla 
vechi? Te regulezi sau mergi pe jos?- însă până acum nu 
crezuse că existau spaime mai mari decât putea mintea 
pricepe, spaime apocaliptice, aproape paralizante prin 
intensitatea lor. Ecuația aceasta nu putea fi rezolvată. Până şi 
actul de a înainta devenise un gest eroic. 

Se ridică cu o uşoară flexare a muşchilor, își aruncă un 
picior peste pervaz şi apoi sări în salonaşul îmbâcsit de atâta 
praf şi privi în jur. Mirosul. Mirosul părea a emana în şuvoaie 
din pereţi. Duhoarea era aproape vizibilă. Încercă sa-şi spună 
că nu era decât varul mucegăit, sau resturile tuturor 
animalelor care îşi făcuseră cuib în spatele lambriurilor sparte 
şobolani, cârtiţe, poate un raton sau doi. Însă era mai mult 
decât atât. Mirosul era mai profund decât duhoarea hoiturilor 
de animale, era mult mai agresiv. O duse cu gândul la lacrimi 
şi la vomă şi la întuneric. 

— Hei, şopti Mark, agitând mâinile în faţa ferestrei. Ajută- 
mă puţin. 

Se aplecă, îl prinse de subţiori şi îl trase până când băiatul 
reuși să se prindă de pervaz. Apoi plonjă în cameră. Izbi uşor 
cu picioarele în covor când ateriză. Apoi casa fu cuprinsă din 
nou de tăcere. 


Ascultară fascinaţi liniştea. Parcă nu se auzea nici măcar 
zumzăitul acela monoton care se aude atunci când tăcerea 
este deplină, zumzăitul terminaţiilor nervoase care lucrează în 
gol. Doar o tăcere uriaşă, absolută şi pulsul sângelui în 
urechile lor. 

Şi totuşi amândoi ştiau. Bineînţeles. Nu erau singuri. 


2 


— Haide, spuse el. Hai să aruncăm o privire. 

Apucă strâns ţăruşul şi, o clipă, se uită cu jind spre 
fereastră. Ea se îndreptă în vârful picioarelor către hol şi el o 
urmă. 

Chiar lângă uşă era o măsuţă cu o carte pe ea. Marko luă 
în mână. 

— Ascultă, spuse. Ştii limba latină? 

— Puțin, din liceu. 

— Ce înseamnă asta? îi arătă cotorul cărţii. 

Citi încruntată cuvintele. Apoi clătină din cap: 

— Nu ştiu. 

Deschise cartea la întâmplare şi tresări. Dăduse peste un 
desen care înfăţişa un bărbat gol care ţinea trupul unui copil 
cu măruntaiele scoase, arătându-l cuiva care nu se vedea. 
Puse repede cartea înapoi pe masă, bucuros să fi scăpat de 
ea - coperta îi dădea o senzaţie neplăcută - şi se îndreptară 
împreună spre bucătărie. Aici umbrele erau mai mari. Soarele 
ajunsese în partea cealaltă a casei. 

— Simti? o întrebă. 

— Da. 

— Miroase mai rău aici, nu? 

— Da. 

Işi amintea de cămara rece pe care o avuseseră în 
cealaltă casă şi de cele trei butoaie cu roşii ale mamei lui care 
mucegăiseră acolo în întunericul răcoros. Aşa era şi acest 
miros, ca cel al roşiilor intrate în putrefacție. 

Susan şopti: 

— Dumnezeule, mi-e atât de frică. 

Bâjbâi, îi găsi mâna şi o strânse puternic. 


Linoleumul din bucătărie era vechi şi zgrunţuros şi cu 
găuri negre în faţa chiuvetei bătrâne din porțelan. În mijlocul 
încăperii se afla o masă mare şi zgâriată şi pe ea o farfurie 
galbenă, un cuţit şi o furculiţă şi o coajă de hamburger crud. 

Uşa de la pivniţă era întredeschisă. 

— Acolo trebuie să mergem, spuse el. 

— Oh. 

Vocea ei de-abia se auzi. 

Uşa era foarte puţin crăpată şi lumina nu reuşea să 
pătrundă. Limba întunericului părea a linge înfometată 
bucătăria, așteptând să vină noaptea ca s-o poată înghiţi în 
întregime. Acei câţiva milimetri de întuneric erau hidoşi, 
ascunzând posibilităţi de neimaginat. Susan rămase lângă 
Mark, neajutorată şi nemişcată. 

Apoi el făcu un pas înainte, deschise uşa şi privi în adâncul 
pivniţei. Fata observă cum i se contractă un muşchi sub 
maxilar. 

— Cred... Începu el şi ea auzi ceva în spate şi se întoarse, 
simțind dintr-o dată că se mişca prea încet, simțind că este 
prea târziu. Era Straker. Rânjea. 

Mark se întoarse şi el, îl văzu şi încercă să îl evite cu o 
mişcare bruscă. Pumnul lui Straker îl izbi în bărbie şi nu mai 
ştiu nimic. 


3 


Când Mark îşi reveni, îşi dădu seama că este purtat în sus 
pe scări - nu spre pivniţă. Nu simţea că ar fi înconjurat de 
pereţi de piatră, iar aerul nu era chiar atât de rău mirositor, 
întredeschise pleoapele, având însă grijă să-şi lase capul să-i 
atârne moale pe spate. Balustrada scării... etajul al doilea. Le 
vedea destul de bine. Soarele nu apusese încă. Mai exista 
deci o speranță.. 

Au ajuns pe holul de la etaj şi, pe neaşteptate, braţele 
care îl purtau dispărură. Căzu greoi şi se lovi la cap. 

— Nu crezi că ştiu când cineva face pe mortul, tinere 
stăpân? îl întrebă Straker. 

Privit de jos, părea înalt de trei metri. Capul chel îi 


strălucea cu eleganţă calmă în umbrele amurgului. 
Înspăimântat, Mark observă că duce un colac de frânghie pe 
umăr. 

Duse mâna la buzunarul unde avea pistolul. 

Straker îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. 

— Mi-am permis să-ţi iau pistolul, tinere stăpân. Băieţilor 
nu ar trebui să li se dea voie să poarte arme pe care nu le 
înţeleg... aşa cum nu ar trebui să li se dea voie să conducă 
tinere doamne în case unde nu au fost invitaţi. 

— Ce ai făcut cu Susan Norton? 

Straker zâmbi: _ 

— Am dus-o acolo unde dorea să meargă, băiete. In 
pivniţă. Mai târziu, când va apune soarele, va face cunoştinţă 
cu cel pe care-a venit să-l întâlnească aici. Şi tu vei face 
cunoştinţă cu el, poate mai târziu în noaptea aceasta, poate 
mâine noapte. ` 

Desigur, s-ar putea să te ofere fetei... Insă sunt de părere 
că va dori să se ocupe personal de tine. Fata are prietenii ei, 
şi unii dintre aceştia poate că sunt încurcă-lume ca tine. 

Mark încercă să îl izbească între picioare, însă Straker 
evită lovitura cu graţia fluidă a unui balerin. In acelaşi 
moment întinse şi el piciorul şi lovi puternic în rinichii 
băiatului. 

Mark îşi muşcă buzele şi se zvârcoli de durere. 

Straker chicoti: 

— Haide, tinere stăpân. Ridică-te. 

— Nu... nu pot. 

— Atunci târăște-te, spuse dispreţuitor Straker. _ 

Lovi din nou, de această dată în muşchiul coapsei. Il 
săgetă o durere înfiorătoare, însă Mark îşi încleştă maxilarele 
şi nu spuse nimic. Se ridică în genunchi, apoi în picioare. 

Străbătură holul îndreptându-se către uşa din capăt. 
Durerea din rinichi se mai domolise. 

— Ce vrei să faci cu mine? 

— Să te pun la fezandat ca pe un curcan, tinere stăpân. 
Mai târziu, după ce Stăpânul meu îşi va satisface poftele cu 
tine, îţi vom da drumul. 

— Aşa cum aţi făcut şi cu ceilalţi? 

Straker surâse. 


Când Mark deschise uşa şi intră în camera în care se 
sinucisese Hubert Marsten, ceva straniu păru a se petrece în 
mintea lui. Nu îl părăsi teama, însă aceasta încetă să mai 
acţioneze ca o frână în gândurile sale, împiedicând orice 
semnal productiv. Ideile începură a zbârnâi cu o viteză 
uimitoare, exprimate nu în cuvinte sau în imagini, ci într-un 
soi de stenografie simbolică. Se simţea ca un bec care tocmai 
primise o undă uriaşă de energie dintr-o sursă necunoscută. 

Camera era extrem de prozaică. Tapetul atârna în fâșii, 
descoperind varul alb şi zidul de dedesubt. Podeaua era 
acoperită cu un strat gros de praf şi moloz, însă pe acest 
covor ce purta marca timpului nu se vedea decât un singur 
rând de urme, sugerând că cineva intrase o dată în cameră, o 
cercetase şi ieşise. Mai erau două maldăre de reviste, o 
canapea din fontă, fără arcuri sau saltea şi o farfurioară din 
tablă cu marca Currier & Ives ştearsă, care fusese odinioară 
folosită ca să astupe orificiul coşului. Fereastra avea obloane, 
însă prin crăpăturile acestora pătrundea suficientă lumină. 
Mark înţelese că s-ar fi putut să mai fie încă o oră până la 
lăsarea serii. Un aer de ticăloşie veche părea a domni în 
această cameră. 

Probabil că nu a durat decât cinci secunde să deschidă 
uşa, să observe toate aceste lucruri şi să ajungă în mijlocul 
camerei, unde Straker îi spusese să se oprească. În tot acest 
timp mintea lui alergă pe trei piste şi descoperi trei posibile 
ieşiri din situaţia în care se găsea.. 

Prima idee era să se năpustească înspre fereastră şi să 
încerce să iasă prin geam şi prin oblon, ca un erou dintr-un 
Western, aruncându-se la întâmplare în golul de dedesubt. Cu 
un ochi al minţii se văzu trecând prin geam şi oblon ca să se 
prăbuşească pe un morman de scule agricole ruginite, 
zvârcolindu-se în ultimele secunde ale vieţii tras în ţeapă de 
lamele tocite ale unei grape, ca un gândac în insectar. Cu 
celălalt ochi se văzu spărgând geamul, dar oprindu-se în 
oblon, care se clătină, dar nu se sfărâmă. Îl văzu pe Straker 
trăgându-l înapoi în cameră, cu hainele rupte, cu trupul tăiat 
şi însângerat în zeci de locuri. 

A doua idee era să-l lase pe Straker să îl lege şi apoi să 
plece. Se văzu legat fedeleş pe podea, văzu cum lumina 


păleşte, văzu cum zvârcoliturile îi devin din ce în ce mai 
înnebunite (însă inutile) şi, în cele din urmă, auzi paşii egali 
pe trepte ai celui care era de un milion de ori mai râu decât 
Straker. 

În a treia variantă, se văzu folosind un truc despre care 
citise într-o carte despre Houdini vara trecută. Houdini a fost 
un scamator care a scăpat din celule de închisoare, din cutii 
legate cu lanţuri, din seifuri de bancă, din cabine de camion 
aruncate în fluviu. Putea să se elibereze din frânghii şi cătuşe. 
Şi, printre altele, cartea lui spunea că îşi ţinea respiraţia şi îşi 
strângea mâinile în pumni atunci când îl lega un voluntar din 
public. Îţi încordai şi coapsele şi braţele şi muşchii gâtului. 
Dacă aveai muşchii mari, atunci rămâneai cu prea puţin 
spaţiu când îi relaxai. Trucul era să îţi relaxezi complet 
muşchii şi să începi să te eliberezi încet şi sigur, fără să dai 
voie panicii să preia comanda. Puțin câte puţin, trupul tău îţi 
va oferi transpiraţia pentru a face legăturile să alunece şi asta 
te va ajuta. Aşa cum scria în carte părea foarte uşor. 

— Întoarce-te, spuse Straker. O să te leg. Cât timp te leg, 
nu faci nici o mişcare. Dacă te mişti, cu asta - îşi încovoie 
degetul în faţa lui Mark ca cineva care face autostopul - o să- 
ţi scot ochiul drept. Ai înţeles? 

Mark dădu din cap. Inspiră adânc, ţinu aerul în plămâni şi 
îşi încordă muşchii. 

Straker aruncă un capăt al frânghiei peste grindă. 

— Culcă-te, spuse. 

Mark se culcă. 

Prinse mâinile lui Mark la spate şi le legă strâns. Făcu un 
laţ, îl trecu pe după gâtul băiatului şi îl legă cu nod de laţ de 
spânzurătoare. 

— Eşti legat acum chiar de grinda de care s-a spânzurat 
prietenul Stăpânului meu şi binefăcătorul acestui ţinut, tinere 
stăpân. Te simţi flatat? 

Mark gâfâi iar Straker râse. Trecu frânghia printre 
picioarele lui Mark şi acesta gemu când Straker trase cu 
brutalitate de capătul liber. 

Chicoti cu veselie macabră: 

— Aşa deci, te dor giuvaierurile? N-or să te mai doară mult 
timp. Vei duce o viaţă de ascet, fiule - o viaţă foarte, foarte 


lungă. 

Înfăşură frânghia în jurul coapselor încordate ale lui Mark, 
strânse nodul tare, o trecu apoi peste genunchi şi din nou în 
jurul gleznelor. Acum Mark avea mare nevoie să respire, însă 
se încăpăţână să reziste. 

— Tremuri, tinere stăpân, îşi bătu Straker joc de el. Trupul 
tău micuţ este tot încordat. Carnea ta este albă - dar va fi şi 
mai albă! însă nu trebuie să te temi. Stăpânul meu este 
renumit pentru blândeţea lui. Este mult îndrăgit, chiar aici, în 
oraşul tău. Doar o mică înţepătură, ca cea a acului unui 
doctor, şi apoi te învăluie farmecul. Şi mai târziu vei fi liber. 
Te vei duce să-ţi vezi mama şi tatăl, da? Te vei duce să-i vezi 
după ce se vor culca. 

Se ridică şi îl privi cu blândeţe: 

— ţi voi spune la revedere acum, tinere stăpân. Trebuie 
să mă îngrijesc şi de confortul frumoasei tale tovarăşe. Mă vei 
plăcea mai mult atunci când ne vom întâlni din nou. 

Plecă, trântind uşa în urma lui. Se auzi cum cheia este 
răsucită în broască. Când paşii lui coborau treptele, Mark 
respiră adânc şi îşi relaxă muşchii cu un oftat şuierător. 

Frânghiile care îl ţineau legat slăbiră - puţin. 

Rămase nemişcat, încercând să-şi vină în fire. Gândurile 
încă îi mai zburau cu aceeaşi viteză neobişnuită, făcându-l să 
se simtă mulţumit. Din locul unde zăcea, privi podeaua 
umflată de vreme şi cadrul canapelei din fier. Putea desluşi şi 
peretele din spate. În zona aceea tapetul era sfâșiat şi căzuse 
peste rama patului ca pielea unui şarpe aflat în perioada de 
năpârlire. Se concentră asupra unei părţi din perete şi începu 
să o examineze cu atenţie. Alungă din minte orice alt gând. În 
cartea despre Houdini se spunea că cel mai important lucru 
era concentrarea, în minte nu trebuiau să pătrundă nici frica, 
nici o urmă cât de mică de panică. Corpul trebuia să fie 
complet relaxat. lar eliberarea trebuia să se petreacă în minte 
înainte ca măcar un deget să se îndoaie. Fiecare pas făcut 
trebuia să existe în mod concret în minte. 

Privi peretele şi minutele se scurseră. 

Peretele era alb şi neregulat, ca ecranul vechi al unui 
cinematograf în aer liber. În cele din urmă, pe când trupul său 
se relaxa cât de mult era posibil, începu să se vadă pe sine 


însuşi proiectat acolo, un băieţel îmbrăcat în blugi Levi's şi 
într-un tricou. Băiatul stătea întins pe o parte, cu braţele 
prinse la spate, deasupra fundului. Pe după gât îi era trecut 
un laţ şi orice mişcare mai agitată ar fi dus la strângerea 
neînduplecată a nodului până când creierul i-ar fi amorţit 
definitiv din lipsă de aer. 

Privi peretele. 

Silueta de acolo începuse să se mişte cu prudenţă, deşi el 
însuşi încă mai stătea perfect nemişcat. Urmări concentrat 
toate mişcările acelui simulacru. Atinsese un nivel al 
concentrării folosit de fachirii şi yoghinii indieni, care sunt 
capabili să-şi contemple zile în şir degetele de la picioare sau 
vârful nasului, starea unor mediumuri capabile să facă mese 
să se ridice în aer în stare de inconştienţă, sau capabile să-şi 
extragă lujere lungi de teleplasmă din nas, din gură, din 
degete. Starea lui era aproape de sublim. Nu se gândea la 
Straker şi nici la lumina care se stingea pe cer. Nu mai vedea 
nici podeaua zgrunţuroasă, canapeaua din metal şi nici măcar 
peretele. Vedea doar băiatul, o siluetă perfectă, ce începuse 
un dans al muşchilor atent controlaţi. 

Privi peretele. 

Şi, în cele din urmă, începu să-şi mişte încheieturile 
mâinilor în semicercuri, una înspre cealaltă. La sfârșitul 
fiecărui semicerc muchiile interioare ale palmelor se atingeau. 
Nu i se mişca nici un muşchi în afară de cei din antebraţe. Nu 
se grăbea. Privi peretele. 

Când sudoarea începu să-i curgă prin pori, începu să-şi 
mişte încheieturile mai liber. Semicercurile deveniră trei 
sferturi de cerc. La capătul fiecăruia spatele mâinilor i se 
lipeau una de cealaltă. Laţul care le ţinea strânse slăbise şi 
mai mult. 

Se opri. 

După o clipă, începu să-şi flexeze degetele mari în palme 
şi să-şi sucească celelalte degete. Pe chipul său nu se putea 
citi absolut nici o expresie. Era ca faţa din ipsos a unui 
manechin din vitrina unui magazin. 

Trecură cinci minute. Acum mâinile îi transpirau din 
belşug. Nivelul maxim al concentrării îl ajutase să-şi contro- 
leze parţial şi propriul sistem nervos simpatic, alt truc al 


yoghinilor şi fachirilor şi căpătase, fără să o ştie, control 
asupra funcţiunilor involuntare ale propriului organism. Din 
pori îi izvora mai multă sudoare decât ar fi cerut mişcările lui 
prudente. Mâinile îi deveniseră unsuroase. Stropi de 
transpiraţie îi cădeau de pe frunte, întunecând duşumeaua 
acoperită cu praf alb. 

Începu să-şi mişte braţele în sus şi în jos ca un piston, 
folosindu-şi acum bicepşii și muşchii spatelui. Laţul se strânse 
puţin, însă simţi cum frânghia care îi ţinea mâinile se întinde 
pe palma dreaptă. Se mai ţinea acum numai în degetul mare 
şi atât. 

Bucuria îl copleşi şi se opri imediat, așteptând ca emoția 
să-i dispară, complet. Când dispăru, începu din nou. Sus-jos. 
Sus-jos. Cu fiecare mişcare câștiga trei milimetri. Şi, pe 
neaşteptate, miraculos, mâna dreaptă era liberă. 

O lăsă acolo unde era, flexând-o. Când a fost sigur că nu 
mai era amorţită, îşi strecură degetele pe sub laţul care îi 
strângea mâna stângă. Mâna stângă alunecă liberă afară din 
strânsoare. : 

Îşi aduse ambele mâini în faţă şi le puse pe podea. Închise 
o clipă ochii. Acum şmecheria era să nu se gândească că 
reuşise. Şmecheria era să se mişte în continuare cu hotărâre. 

Sprijinindu-se în mâna stângă, pipăi cu cea dreaptă 
umflăturile şi văile nodului care îi strângea laţul în jurul 
gâtului. Îşi dădu imediat seama că va fi nevoie aproape să se 
sugrume ca sa îl desfacă - şi că, prin această mişcare, va 
strânge şi mai tare frânghia petrecută peste testicule - care şi 
aşa îi pulsau dureros. 

Inspiră adânc şi începu să desfacă nodul. Frânghia se 
întinse din ce în ce mai mult, apăsându-i gâtul şi zona dintre 
picioare. Ţepi din cânepă îi intrară în pielea gâtului ca nişte 
ace miniaturale de tatuaj. O vreme ce i se păru nesfârșită, 
nodul îl sfida. Vederea începu să îi slăbească sub atacul unor 
uriaşe flori negre ce explodau în inflorescențe mute chiar în 
faţa ochilor săi. Refuză să se grăbească. Lucră neabătut până 
când, în sfârșit, simţi cum nodul slăbeşte. O clipă, presiunea 
din vintre deveni insuportabilă, şi apoi, cu o smucitură îşi 
aruncă laţul peste cap şi durerea se micşoră. 

Se ridică în şezut, cu capul aplecat, respiraţia întretăiată, 


ţinând grijuliu în mâini testiculele rănite. Durerea fioroasă 
deveni o jenă surdă, neîntreruptă, care îi provocă o stare de 
greață. 

Când se mai ostoi puțin, privi la fereastra acoperită cu 
obloane. Prin spărturi lumina căpătase nuanțe de ocru stins - 
soarele apunea. Şi uşa era încuiată. 

Trase de capătul frânghiei atârnate de grindă şi începu să- 
şi desfacă nodurile care îi ţineau picioarele legate. Erau 
îngrozitor de strânse şi, din cauza reacției psihice, 
concentrarea începuse să îi slăbească. 

Îşi eliberă coapsele, genunchii şi, după ceea ce i se părua 
fi fost o luptă nesfârșită, şi gleznele. Se ridică slăbit printre 
buclele de frânghie, nevinovate acum, şi se clătină. Incepu să- 
şi maseze coapsele. 

Se auzi un sunet de la parter: paşi. 

Privi în sus, cuprins de panică, cu nările dilatate. 
Şchiopătă spre fereastră şi încercă să o ridice. Era bătută în 
cuie. 

Paşii continuau să urce scările. 

Îşi şterse gura cu mâna şi se uită înnebunit prin cameră. 
Doua mormane de reviste. O farfurioară din tablă cu desenul 
unui picnic dintr-o vară a anilor 1890 pe spate. Rama 
canapelei din fier. 

Disperat, se îndreptă spre aceasta din urmă şi trase de un 
capăt. Şi nişte zei îndepărtați, văzând, poate, cât noroc 
reuşise să-şi facă cu propria lui mână, l-au milostivit şi cu un 
dram din partea lor. 

Paşii străbăteau coridorul înspre uşă, când reuşi să 
desfacă şuruburile care ţineau piciorul din oţel al canapelei şi 
să-l smulgă din loc. 


4 


Când se deschise uşa, Mark stătea în spatele ei cu piciorul 
de pat ridicat deasupra capului, ca un indian din lemn cu un 
tomahawk. 

— Tinere stăpân, am venit să... 

Observă frânghia aruncată pe jos şi înmărmuri surprins 


preţ de o secundă. Intrase pe jumătate în cameră. 

Pentru Mark, ceea ce a urmat căpătă viteza unei faze de 
fotbal reluată cu încetinitorul. | se păru că a avut minute 
întregi la dispoziţie şi nu doar câteva clipe, ca să ţintească 
sfertul de ţeastă vizibilă prin deschizătura uşii. 

Lovi ţinând piciorul cu ambele mâini, nu cât de tare şi-ar fi 
dorit - sacrifică din forţa loviturii în favoarea preciziei. ÎI izbi 
pe Straker chiar deasupra tâmplei, când acesta se întoarse să 
se uite în spatele uşii. Ochii, mari de uimire, se închiseră din 
cauza durerii. Sângele ţâșni din rană împroşcând totul în jur. 

Straker se dădu înapoi împleticindu-se. Chipul îi era con- 
torsionat într-o mască înfiorătoare. Întinse mâinile şi Mark îl 
lovi din nou. De această dată, drugul de fier îl izbi deasupra 
frunţii şi sângele ţâșni şi de acolo. 

Se prăbuşi moale, cu ochii daţi peste cap. 

Mark evită trupul căzut, privindu-l fix, cu ochii ieşiţi din 
orbite. Capătul piciorului de pat era pătat de sânge. Mai închis 
decât sângele din filmele Technicolor. Simţea că îi vine să 
vomite când se uită la el, dar când se uită la Straker nu simţi 
nimic. 

L-am omorât, gândi el. Şi în urma gândului: Bravo. Bravo. 

Mâna lui Straker se încleştă în jurul gleznei lui. 

Mark îşi ţinu respiraţia şi încercă să-şi smulgă piciorul din 
strânsoare. Mâna îl ţinea strâns ca într-o menghină şi acum 
Straker se uita în sus la el, cu ochi reci şi strălucitori sub 
masca de sânge şiroind. Buzele i se mişcau, însă nu reuşeau 
să scoată nici un sunet. Mark trase şi mai tare, însă în zadar. 
Gemând, începu să lovească mâna lui Straker cu piciorul de 
pat. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. Până când se 
auzi sunetul acela oribil de degete care se frâng, ca o mină de 
creion care se rupe. Mâna slăbi strânsoarea şi el se eliberă cu 
o smucitură care îl făcu să se împleticească prin uşa deschisă 
până în hol. 

Capul lui Straker căzuse din nou pe duşumea, însă mâna 
lui zdrobită se deschidea şi se închidea în aer cu o viaţă 
tenebroasă proprie, aşa cum se mişcă convulsiv labele unui 
câine care visează că fugăreşte o pisică. 

Piciorul de pat căzu din degetele lui fără vlagă şi Mark se 
retrase tremurând. Apoi panica puse stăpânire asupra lui şi se 


întoarse şi o luă la goană pe scări în jos, sărind cu picioare 
amorţite câte două şi trei trepte o dată, cu mâna zburându-i 
deasupra balustradei zgâriate. 

Holul de la parter era învăluit în umbre, îngrozitor de 
întunecat. 

Se duse în bucătărie, aruncând priviri nebuneşti şi 
înfricoşate înspre uşa de la pivniţă. Soarele apunea, 
incendiind cerul cu nuanţe de roşu şi galben şi violet. La 
şaisprezece mile depărtare, într-o cameră funerară, Ben 
Mears urmărea cum limbile ceasornicului se mişcau 
şovăitoare de la 7:01 şi 7:02. 

Mark nu avea habar de asta, însă ştia că venise vremea 
vampirului. Dacă mai întârzia aici însemna să facă faţă unei 
confruntări pe lângă care cea dinainte fusese o joacă de copii; 
dacă se ducea în pivniţă să o salveze pe Susan însemna să 
facă cerere de primire în rândurile Morților Vii. 

Cu toate acestea, se îndreptă către uşa pivniţei şi chiar 
reuşi să coboare primele trei trepte înainte ca groaza să îl 
cuprindă într-o mantie aproape palpabilă, care nu îi permitea 
să mai înainteze vreun pas. Începuse să plângă, iar corpul îi 
tremura sălbatic, cuprins parcă de frigurile malariei. 

— Susan! urlă el. Fugi! 

— M... Mark? vocea îi era slăbită şi ameţită. Nu pot să văd 
nimic. E întuneric... 

Se auzi un zgomot asurzitor, ca o puşcă descărcându-se, 
urmat de un chicotit profund şi lipsit de orice sentiment. 

Susan ţipă... ţipătul i se transformă în geamăt şi apoi în 
tăcere. 

Şi totuşi nu se mişcă. Rămase acolo pe picioare, slabe ca 
puful de pui, clătinându-se. 

Şi din adâncul pivniţei se auzi o voce prietenoasă, uimitor 
de asemănătoare cu a tatălui său. 

— Coboară, fiule. Te admir. 

Singură, forţa vocii aceleia era atât de mare, încât simţi 
cum teama începe să-i slăbească, iar puful din picioare se 
transformă în plumb. Chiar începu să caute treapta următoare 
prin întuneric, înainte de a-şi veni în fire - iar pentru aceasta a 
fost nevoie de toată autodisciplina zdrenţuită care îi mai 
rămăsese. 


— Coboară, spuse vocea, mai aproape acum. Sub tonul 
prietenos de părinte se simţea oţelul neted al poruncii. 

Mark strigă înspre întunericul de jos: 

— Ştiu cum te cheamă! Barlow! 

Şi fugi. 

Când ajunse la uşa de la intrare, teroarea pusese din nou 
stăpânire pe el şi dacă uşa ar fi fost încuiată, ar fi trecut prin 
ea, lăsându-și silueta decupată în tăblie, ca în desenele 
animate. 

Se năpusti pe alee (la fel ca de demult băiatul acela, 
Benjamin Mears) şi apoi prin mijlocul lui Burns Road înspre 
oraş şi înspre siguranţa îndoielnică ce îl aştepta acolo. Oare 
nu se putea ca vampirul rege să îl urmărească chiar acum? 

leşi de pe stradă şi îşi croi drum nebuneşte prin pădure, 
împroşcându-se cu apa din Taggart Stream şi căzând într-o 
tufă de scaieţi pe malul celălalt. Ajunse în sfârșit în curtea din 
spate a casei sale. 

Intră prin uşa de la bucătărie şi se uită pe sub arcadă în 
camera de zi, unde mama lui, cu îngrijorarea-i scrisă pe chip 
cu majuscule, vorbea la telefon cu agenda deschisă în braţe. 

Îşi ridică privirea şi îl văzu şi un val imens de uşurare i se 
aşternu pe faţă. 

— ... a venit... 

Puse receptorul în furcă fără să mai aştepte vreun răspuns 
şi se îndreptă spre el. Mark observă că mama lui plânsese şi 
asta îl duru mult mai mult decât ar fi vrut ea vreodată să 
creadă. 

— Oh, Mark... unde ai fost? 

— A venit? strigă tatăl lui din birou. Chipul său nevăzut era 
plin de tunete. 

— Unde ai fost? îl cuprinse de umeri şi începu să îl 
scuture. 

— Pe afară, spuse pe un ton slăbit. Am căzut când am 
alergat acasă. 

Nu mai era nimic altceva de sus. Caracteristica esenţială 
şi definitorie a copilăriei nu este împletirea visului cu 
realitatea, ci înstrăinarea. Nu există cuvinte pentru descrierea 
drumeagurilor învăluite în ceţuri întunecate ale copilăriei. 
Copilul înţelept recunoaşte acest fapt şi se supune 


consecinţelor. Copilul care socoteşte preţul plătit, încetează a 
mai fi copil. 

Adăugă: 

— Am pierdut noţiunea timpului. Am... 

Apoi văzu umbra tatălui său coborând asupra lui. 


5 


La un moment dat, înainte de ivirea zorilor zilei de luni. 

Cineva zgâria la fereastră. 

Se trezi brusc din somn, fără vreo perioadă intermediară 
de somnolenţă sau lipsă de orientare. Nebuniile din somn 
deveniseră uluitor de asemănătoare cu cele din starea de 
veghe. 

Chipul alb desluşit în întunericul din faţa ferestrei era al lui 
Susan. 

— Mark... lasă-mă să intru. 

Se dădu jos din pat. Podeaua era rece sub picioarele lui 
goale. Tremura. 

— Pleacă, spuse el fără nici o intonaţie în voce. Observă 
că purta aceeaşi bluză, aceiaşi pantaloni. Mă întreb dacă şi 
părinţii e; sunt îngrijoraţi. Dacă au dat telefon la poliţie. 

— Nu e atât de rău, Mark, insistă ea şi ochii îi erau sticloşi 
şi posomorâţi. Zâmbi, dezvelindu-şi dinţii, care luciră ascuţiţi 
sub gingiile palide. 

— E minunat. Lasă-mă să intru, o să-ţi arăt. O să te sărut, 
Mark. O să te sărut aşa cum mama ta nu a făcut-o niciodată. 

— Pleacă, repetă el. 

— Unul din noi tot o să te prindă, mai devreme sau mai 
târziu, spuse ea. Suntem mult mai mulţi acum. Lasă-mă pe 
mine, Mark. Mi-e... mi-e foame. 

Încercă să zâmbească din nou, însă surâsul i se 
transformă într-o grimasă ca de mătrăgună, care îi răci 
sângele în vine. 

Ridică crucea şi o lipi de fereastră. 

Ea şuieră, ca opărită, şi dădu drumul tocului ferestrei. O 
clipă, rămase în aer, trupul devenindu-i ceţos şi contururile 
pierzându-și claritatea. Apoi dispăru. Insă nu înainte ca el să 


întrezărească (sau să i se pară că a întrezărit) pe chipul ei o 
expresie de nefericire disperată. 

Noaptea era din nou nemişcată şi tăcută. 

Suntem mult mai mulţi acum. 

Se gândi la părinţii lui, care dormeau învăluiţi într-un 
pericol inimaginabil chiar în camera de sub el şi groaza îi 
transformă intestinele în sloiuri de gheaţă. 

Unii oameni ştiau, îi spusese ea, sau bănuiau. 

Cine? 

Desigur, scriitorul. Cel cu care se întâlnea ea. Mears îl 
chema. Locuia la Pensiunea Evei. Scriitorii ştiau o mulţime de 
lucruri. El trebuie să fie. Va trebui să ajungă la Mears înaintea 
ei... 

Se opri pe drumul înspre pat. 

Dacă ea nu a ajuns deja. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 
PARINTELE CALLAHAN 


1 


În aceeaşi seară de duminică, Părintele Callahan intră cu 
paşi şovăitori în camera de spital a lui Matt Burke. Ceasul 
profesorului arăta ora şapte fără un sfert. Cărţi, multe cărţi, 
unele din ele zdrenţuite de trecerea timpului erau împrăştiate 
pe noptieră şi pe cuvertură. Matt o sunase pe Loretta Starcher 
în apartamentul ei de fată bătrână şi nu numai că reuşise să o 
convingă să deschidă biblioteca în ziua de duminică, dar îi şi 
adusese personal cărțile. A venit în fruntea unui grup format 
din trei tineri infirmieri cu braţele încărcate. A plecat, însă, 
destul de țâfnoasă, căci Matt a refuzat cu încăpățânare să îi 
explice ce nevoie avea de cărţi atât de ciudate. 

Părintele Callahan îl măsură cu curiozitate pe profesor. 
Arăta epuizat, însă nu atât de epuizat sau zdruncinat ca alţi 
enoriaşi pe care îi vizitase în împrejurări asemănătoare. De-a 
lungul timpului, Callahan descoperise că prima reacţie la 
aflarea ştirii că ai cancer sau că ai suferit o comoţie cerebrală 


sau un infarct serios sau că un organ important îţi este grav 
bolnav, era uluirea la mârșăvia trădării căreia i-ai căzut vic- 
timă. Pacientul afla cu mâhnire că un prieten atât de apropiat 
(şi, până în clipa respectivă, chiar cunoscut în întregime) cum 
este propriul trup a putut fi atât de indolent încât să adoarmă 
la datorie. lar reacţia imediat următoare acesteia era gândul 
că nu mai avea nici un rost să ai un prieten care este în stare 
să te dezamăgească cu atâta cruzime. Concluzia care urma 
acestor două reacţii era aceea că nu conta câtuși de puţin 
dacă merita sau nu să mai ai acest prieten. Nu poţi refuza să 
mai stai de vorbă cu corpul tău cel perfid, aşa cum nu poţi să 
îl dai în judecată, sau să te prefaci că nu eşti acasă atunci 
când vine în vizită. lar gândul final al acestui raţionament 
făcut pe patul de spital scotea la lumină posibilitatea 
îngrozitoare că trupul omului nu îi era deloc prieten, ci chiar 
duşman neîndurător, hărăzit să distrugă forţa superioară care 
l-a folosit şi l-a maltratat încă de când maladia raţiunii se 
instalase înăuntru. 

Odată, printre aburii de alcool ai unei minunate inspiraţii, 
Callahan se apucase să scrie o monografie pe această temă 
pentru Jurnalul Catolic. Chiar îşi ilustrase articolul cu o 
caricatură diabolică pentru prima pagină, care înfăţişa un 
creier aşezat în echilibru precar pe terasa de Sus a unui 
zgârie-nori. Clădirea (care purta firma „Corpul Omenesc") era 
cuprinsă de flăcări (care purtau eticheta „Cancer" deşi puteau 
fi zeci de alte denumiri). Desenul se intitula „Prea sus ca să 
poţi sări". In accesul de cumpătare de a doua zi, rupsese 
monografia în bucăţi şi dăduse foc desenului - nu era loc 
pentru nici una din realizările lui în doctrina catolică, decât 
poate, dacă ar fi adăugat şi un elicopter cu o pancartă pe care 
să scrie „Christos" şi din care să atârne o scară din frânghie. 
Cu toate acestea, ştia că intuiţia lui era corectă, iar rezultatul 
unei asemenea înlănţuiri logice de gânduri pe patul de spital 
nu putea decât să dea naştere unei depresii acute. 
Simptomele acesteia includeau de obicei ochi cu privire 
opacă, reacţii întârziate, suspine smulse din străfundurile 
cavităţii toracice, şi uneori, chiar lacrimi la vederea preotului, 
corbul acesta întunecat a cărui funcţie fundamentală era să 
descrie realitatea morţii pentru fiinţa raţională. 


Matt Burke nu prezenta nici unul din aceste semne. Întinse 
mâna care îi păru lui Callahan uimitor de puternică atunci 
când i-o strânse. 

— Părinte Callahan. Ce bine că ai venit. 

— Îmi face plăcere. Ca şi înţelepciunea unei neveste, 
profesorii buni sunt nişte perle nepreţuite. 

— Chiar şi urşii bătrâni şi agnostici ca mine? 

— Mai ales aceştia, spuse Callahan, ripostând cu bucurie. 
Poate că te-am prins într-un moment mai delicat. Mi s-a spus 
că nu există ateişti ascunşi în vizuini de vulpe, aşa cum sunt 
mult prea puţini agnostici în saloanele de Reanimare. 

— Vai mie, mă vor muta în curând de aici. 

— Haida-de, pufni dispreţuitor Callahan. Incă nu ţi-au 
cântat prohodul. 

— Clipa aceasta nu este chiar atât de departe pe cât îţi 
închipui, răspunse Matt. 

Părintele Callahan se aşeză pe scaun şi îşi izbi genunchiul 
de noptiera de lângă pat. Un morman de cărţi puse în 
dezordine i se prăbuşi în poală. Citi titlurile cu voce tare când 
le puse la loc. 

— Dracula. Oaspetele lui Dracula. Căutarea lui Dracula. 
Creanga de Aur. Istoria naturală a vampirilor - naturală? 
Legende ungureşti. Monştri ai întunericului. Monştri din viața 
adevărată. Peter Kurtin, monstrul din Dusseldorf. Şi... 

Şterse praful de pe coperta ultimei cărţi şi descoperi o 
siluetă aplecată ameninţător asupra unei dudui adormite. 

— Varney, vampirul sau Ospățul de sânge. Dumnezeule - 
aceasta este bibliografia recomandată pacienţilor care tocmai 
au suferit un infarct? 

Matt surâse: 

— Bietul Varney. Am citit cartea asta demult şi am făcut 
un comentariu pentru cursul pe care îl urmam la universitate. 
Literatura Romantică. Însă profesorul, ale cărui noţiuni despre 
literatura fantastică începeau cu Beowulf şi se opreau la 
Screwtape Letters, a suferit un şoc citindu-l. Am primit cea 
mai mică notă pentru comentariu împreună cu recomandarea 
scrisă de a-mi eleva gusturile. 

— Dar cazul lui Peter Kurtin este destul de interesant, 
spuse Callahan. Deşi se poate spune că este chiar 


respingător. 

— Îi cunoşti povestea? 

— În mare parte. Mă interesau astfel de istorii pe vremea 
când eram student la teologie. Motivam preocupările acestea 
în faţa mai marilor mei, în faţa scepticismului lor, spunând că 
pentru a reuşi ca preot trebuie să sondezi adâncurile firii 
omeneşti în aceeaşi măsură în care trebuie să aspiri la 
înălțimile ei. Apă de ploaie. Îmi plăceau poveştile de groază 
ca oricărui om normal. Din câte îmi aduc aminte, Kurtin, când 
era mic, şi-a omorât doi tovarăşi de joacă înecânau-i; luase o 
plută în mijlocul fluviului şi o împinseră în larg, până când 
copiii ceilalţi au obosit şi s-au înecat. 

— Aşa este, îl aprobă Matt. Şi când era adolescent a 
încercat de două ori să ucidă părinţii unei fete care refuzase 
să se întâlnească cu el. Mai târziu le-a incendiat casa. Insă pe 
mine nu mă interesează această parte a... hm, a carierei sale. 

— Exact aşa am bănuit şi eu când am văzut şi celelalte 
cărţi. 

Luă o revistă de pe pat. Pe copertă era înfăţişată o tânără 
extrem de înzestrată din punct de vedere fizic, îmbrăcată într- 
un costum mulat pe formele ei generoase şi care sugea 
sângele unui tânăr. Expresia de pe chipul tânărului părea a fi 
o combinaţie tulburătoare între groaza formidabilă şi patima 
formidabilă. Numele revistei - şi, se pare, şi al tinerei femei 
era Vampirella. Callahan lăsă jos revista, mai intrigat ca 
niciodată. 

— Kurtin a atacat şi a ucis mai mult de zece femei, spuse 
Callahan. Şi a mutilat încă şi mai multe cu un ciocan. Dacă se 
aflau în perioada specială din lună, le bea scurgerile. 

Matt Burke dădu afirmativ din cap; 

— Însă ceea ce nu se cunoaşte prea bine, zise el, este 
faptul că a mutilat şi animale. Ajuns la paroxism, a smuls 
capetele unor lebede din parcul central din Dusseldorf şi a 
băut sângele care le ţâșnea din giruri. 

— De asta ai vrut să mă vezi? întrebă Callahan. Doamna 
Curless mi-a spus că ai o problemă importantă de discutat. 

— De asta am vrut să te văd şi da, am o problemă 
importantă de discutat. 

— Despre ce poate fi vorba? Dacă ai vrut să mă faci 


curios, trebuie să-ţi spun că ai reuşit. 

Matt îl privi calm. 

— Un bun prieten de-al meu, Ben Mears, trebuia să ia 
legătura cu tine astăzi. Insă menajera ta mi-a spus că nu l-a 
văzut. 

— Așa şi este. Nu am văzut pe nimeni de la ora două 
după-amiaza. 

— lar eu nu am fost în stare să dau de el. A plecat din 
spital împreună cu doctorul meu, James Cody. Nici pe el nu l- 
am putut găsi. De asemenea, nu am fost în stare să o găsesc 
pe Susan Norton, prietena lui Ben. A plecat de acasă, 
promițând părinţilor că se va întoarce până la ora cinci. Nu s-a 
întors şi părinţii ei sunt îngrijoraţi. 

Auzind acestea, Callahan se aplecă înspre Matt. ÎI 
cunoscuse în treacăt pe Bill Norton care venise odată să 
discute împreună probleme legate de nişte muncitori catolici. 

— Ai vreo bănuială? 

— Să-ţi pun mai întâi o întrebare, spuse Matt. la-o în serios 
şi gândește-te foarte bine înainte de a-mi răspunde. Ai avut în 
ultima vreme impresia că în oraş se întâmplă ceva 
neobişnuit? 

Impresia iniţială a lui Callahan, devenită acum certitudine, 
era că omul din faţa lui îşi alegea cu foarte mare prudenţă 
direcţia pe care voia să o imprime discuţiei, nedorind să îl 
îngrijoreze mai mult cu gândurile care îi treceau prin minte. 
Însă maldărul de cărţi sugera ceva de-a dreptul nemaiauzit. 

— Vampiri în 'salem's Lot? întrebă. 

Se gândea acum că, uneori depresia profundă care 
însoțea o maladie serioasă putea fi evitată dacă pacientul ar fi 
făcut investiţii masive în timpul vieţii: artiştii, muzicienii, un 
tâmplar, de exemplu, ale cărui gânduri se axează numai pe 
clădirea pe jumătate finisată. Interesele acestea puteau fi la 
fel de bine legate cu vreo psihoză nevinovată (sau nu chiar 
atât de nevinovată) incipientă şi apărută înaintea îmbolnăvirii. 

Avusese conversații lungi cu un bătrân pe nume Harris din 
Schoolyard Hill, internat la Centrul Medical al statului Maine 
cu diagnosticul de cancer avansat al intestinului gros. In ciuda 
durerilor, care trebuie să fi fost teribile, i-a ţinut o întreagă 
teorie lui Callahan, cu argumentaţii lucide şi detaliate, despre 


creaturile de pe Uranus care se infiltrează în fiecare sferă de 
activitate a vieţii americane. 

— Într-o zi, tipul care îţi face plinul la benzinăria Amoco a 
lui Sony este doar Joe Blow din Falmouth, îi spunea scheletul 
acela cu ochi strălucitori şi uluitor debit verbal. lar în ziua 
imediat următoare este o creatură de pe Uranus care doar 
seamănă cu Joe Blow. Posedă chiar şi amintirile lui Joe Blow şi 
dicţia lui, înţelegi? Pentru că creaturile astea de pe Uranus se 
hrănesc cu unde alfa... pleosc, pleosc, pleosc! 

După spusele lui Harris, el nici măcar nu avea cancer, ci 
se îmbolnăvise grav în urma unui proces de otrăvire cu raze 
laser. Creaturile de pe Uranus, alarmate de faptul că le 
descoperise maşinaţiunile, se hotărâseră să îl înlăture. Harris 
își accepta cu stoicism soarta, însă voia să se sfârșească 
luptând. Callahan nu a făcut nici un efort să îl trezească la 
realitate. Aceasta intra în atribuţiile rudelor bine intenţionate, 
dar cu capete pătrate. Din câte cunoştea Callahan, psihoza, 
întocmai ca o duşcă bună de Cutty Sark, putea fi extrem de 
folositoare. 

Aşa că acum îşi împleti degetele pe genunchi şi îl aşteptă 
pe Matt să continue. 

Acesta spuse: 

— E greu să continui. Şi va fi şi mai greu dacă crezi că 
sufăr de demenţă secundară. 

Surprins să îşi audă propriile-i gânduri rostite în cuvinte 
chiar în clipa când îi trecuseră prin minte, Callahan reuşi cu 
greutate să îşi păstreze expresia indiferentă - deşi emoția 
care i s-ar fi putut citi pe chip ar fi fost una de admiraţie şi nu 
de tulburare. 

— Dimpotrivă, pari foarte lucid, zise. 

Matt suspină: 

— Luciditatea nu presupune şi o minte întreagă - după 
cum bine ştii. 

Se foi în pat, rearanjând cărţile pe cuvertură lângă el. 

— Dacă există un Dumnezeu, probabil că mă face acum 
să plătesc pentru viaţa de pedanterie prudentă pe care am 
dus-o - pentru faptul că am refuzat să mă afirm ca intelectual 
în orice domeniu, așteptând ca alţii să mi-o ia înainte. Acum, 
pentru a doua oară într-o singură zi, mă simt obligat să fac 


cea mai smintită declaraţie fără a avea măcar un crâmpei de 

dovadă care să o susţină. Tot ce pot să spun pentru a-mi 

apăra sănătatea mentală este că afirmaţiile mele pot fi 

confirmate sau infirmate fără prea mare greutate şi că sper 

să mă iei în serios şi să le verifici până nu este prea târziu. 
începu să râdă: 

— Până nu este prea târziu. Sună ca replicile din 
maculatura anilor treizeci, nu ţi se pare? 

— Viaţa este plină de melodrame, observă Callahan, 
reflectând în acelaşi timp dacă aşa şi era, căci nu avusese 
ocazia să întâlnească prea multe melodrame în ultima vreme. 

— Te întreb din nou dacă ai observat ceva - orice - ieşit 
din comun sau chiar ciudat la acest sfârșit de săptămână? 

— În legătură cu vampirii sau... 

— În legătură cu orice. 

Callahan se gândi câteva clipe: a 

— Groapa de gunoi e închisă, spuse în cele din urmă. Insă 
poarta era spartă, aşa că am intrat. 

Surâse: 

— Îmi place să-mi duc gunoiul la groapă. Este un gest atât 
de practic şi de umil şi pot atunci să mă dedau în întregime 
fanteziilor mele etiliste despre crearea unui proletariat sărac 
dar fericit. Dud Rogers nu era acolo. 

— Altceva? 

— Păi, soţii Crockett nu au fost astăzi la slujbă, şi nu s-a 
întâmplat ca doamna Crockett să lipsească vreodată. 

— Şi? 

— Desigur, povestea cu biata doamnă Glick... 

Matt se sprijini într-un cot: 

— Doamna Glick? Ce-i cu ea? 

— A murit. 

— Din ce cauză? 

Ezitând, Callahan spuse: 

— Pauline Dickens e de părere că a fost un infarct. 

— A mai murit cineva azi în oraş? 

În mod obişnuit, aceasta ar fi fost o întrebare prostească. 
Decesele într-un orăşel atât de mic cum era 'salem's Lot erau 
în general evenimente destul de rare, în ciuda procentului 
ridicat de vârstnici în rândurile populaţiei. 


— Nu, spuse rar Callahan. Însă rata mortalităţii a fost 
destul de mare în ultimul timp, nu crezi? Mike Ryerson... Floyd 
Tibbits... apoi bebeluşul familiei McDougall... 

Matt dădu din cap obosit: 

— Morți ciudate, spuse. Da. Însă lucrurile par a ajunge în 
punctul de unde vor putea fi tăinuite mai bine. Încă vreo 
câteva nopţi şi mă tem... mă tem... 

— Hai să nu ne mai ascundem după degete, spuse 
Callahan. 

— Foarte bine. Deja am evitat subiectul prea mult. 

Incepu să îşi spună povestea de la un capăt la celălalt, 
neascunzând nimic şi adăugând şi părerile lui Ben, ale lui 
Susan şi ale lui Jimmy. Când termină, întâmplările îngrozitoare 
ale nopţii se încheiaseră pentru Ben şi Jimmy. Supliciul lui 
Susan Norton de-abia începea. 


2 


Matt tăcu câteva momente la încheierea istorisirii sale, 
apoi spuse: 

— Asta este. Sunt nebun? 

— In orice caz, eşti hotărât să crezi că asta este părerea 
pe care o vor avea oamenii despre tine, îi răspunse Callahan, 
în ciuda faptului că se pare că ai reuşit să-i convingi pe 
domnul Mears şi pe propriul tău doctor. Nu, nu cred că eşti 
nebun. Şi, de fapt, meseria mea are mai mult de-a face cu 
supranaturalul. Dacă îmi permiţi un mic joc de cuvinte, acesta 
este vinul şi pâinea mea. 

— Dar... 

— Să-ţi spun o poveste. Nu garantez că este adevărată, 
însă garantez că eu cred că este adevărată. Este vorba de un 
bun prieten de al meu, Părintele Raymond Bissonette, care, 
de câţiva ani, slujeşte într-o parohie din Cornwall - pe aşa- 
numita Tin Coast. Cunoşti zona? 

— Am citit despre ea. 

— Cu vreo cinci ani în urmă, mi-a scris că a fost chemat 
într-un colţ îndepărtat al parohiei sale să oficieze slujba de 
înmormântare pentru o tânără care „se ofilise" pur şi simplu. 


Lui Ray i se păru în primul rând neobişnuit faptul că sicriul 
fetei fusese în întregime acoperit cu trandafiri sălbatici. Însă 
ceea ce i s-a părut de-a dreptul grotesc a fost faptul că gura 
moartei era deschisă, fixată cu un băț şi umplută cu usturoi şi 
cimbrişor. 

— Astea sunt... 

— Modalităţi tradiţionale de apărare împotriva învierii 
celor Nemorțţi, aşa este. Remedii populare. Când Ray a 
întrebat ce se întâmplă, tatăl fetei i-a răspuns, pe un ton 
destul de sec, că fata fusese omorâtă de un incubus (demon 
bărbat care atacă femeile în somn pentru a se împerechea cu 
acestea) . Ştii ce înseamnă? 

— Un vampir sexual. 

— Fata fusese logodită cu un tânăr pe nume Bannock care 
avea pe o latură a gâtului un semn din naştere, de culoarea 
căpşunii. Venind acasă de la lucru, cu două săptămâni înainte 
de nuntă, tânărul a fost lovit de o maşină şi a murit. Doi ani 
după aceea, tânăra s-a logodit cu altcineva. A rupt însă pe 
neaşteptate logodna aceasta chiar în săptămâna dinaintea 
strigărilor în biserică. A spus părinţilor şi prietenilor că John 
Bannock venea la ea în timpul nopţii şi că păcătuise cu el. Ray 
spunea că actualul ei iubit era mai îngrijorat de starea 
sănătăţii ei mentale decât de posibilitatea unor vizite 
demonice. Cu toate acestea, fata s-a ofilit, a murit şi a fost 
înmormântată ţinându-se cont de ritualurile vechi ale bisericii. 

Insă nu acesta a fost motivul pentru care mi-a scris Ray 
scrisoarea respectivă. Ci o întâmplare al cărui martor a fost la 
două luni după moartea fetei. În timp ce îşi făcea plimbarea 
de dimineaţă, Ray a descoperit un tânăr lângă mormântul 
fetei - un tânăr cu un semn din naştere de culoarea căpşunii 
pe o parte a gâtului. Dar povestea nu se sfârșește aici. 
Prietenul meu are un aparat de fotografiat Polaroid pe care îl 
primise de la părinţi în urmă cu un Crăciun şi se amuza 
fotografiind peisajele din ţinut. Am nişte poze făcute de el în 
albumul de la prezbiteriu - şi sunt bunicele. În dimineaţa 
aceea avea aparatul cu el şi l-a fotografiat pe tânărul de lângă 
mormânt. Când a arătat pozele celor din sat, reacţia acestora 
a fost uimitoare. O femeie în vârstă a leşinat, iar mama fetei 
moarte s-a aşezat în genunchi în mijlocul străzii şi a început 


să se roage. 

Însă a doua zi dimineaţă, când Ray s-a trezit, figura 
tânărului dispăruse complet din fotografii şi în ele nu se mai 
vedeau decât diferite fragmente din cimitirul local. 

— Şi crezi povestea asta? îl întrebă Matt. 

— O, da. Şi cred că mulţi alţi oameni ar crede. Omul 
obişnuit nu este nici pe jumătate atât de reticent în faţa 
supranaturalului, cum îl prezintă scriitorul. De fapt, 
majoritatea scriitorilor care se ocupă de acest subiect sunt 
mult mai prudenti în ceea ce priveşte spiritele şi demonii şi 
bau-baul decât este omul de pe stradă. Lovecraft a fost ateu. 
Edgar Allen Poe a fost un transcendental ţicnit. lar Hawthorne 
a fost religios în mod pur simbolic. 

— Eşti teribil de competent în domeniul acesta, zise Matt 
cu admiraţie în voce. 

Preotul ridică din umeri: 

— Când eram tânăr m-au interesat subiectele oculte şi 
cele ieşite din comun şi, pe măsură ce am înaintat în vârstă, 
chemarea mea spre munca religioasă a intensificat aceste 
preocupări, în loc să le facă să dispară. 

Suspină: 

— Însă în ultima vreme am început să-mi pun nişte 
întrebări destul de dure despre natura răului în lume. 

Adăugă, cu un zâmbet chinuit: 

— Însă aşa s-a dus tot hazul. 

— Atunci... vrei să investighezi ceva în locul meu? Şi te-ar 
deranja dacă te-aş ruga să duci cu tine nişte apă sfinţită şi o 
bucăţică de ostie? 

— Acum te-ai aventurat pe un teren teologic destul de 
periculos, spuse Callahan cu gravitate. 

— De ce? 

— Nu am să te refuz, nu în acest moment, zise Callahan. 
Şi mai trebuie să-ţi spun că dacă ar fi fost vorba de un preot 
mai tânăr, probabil că ar fi acceptat imediat, fără să aibă 
mustrări de conştiinţă, sau prea puţine. 

Surâsul lui era plin de amărăciune când continuă: 

— Tinerii consideră harnaşamentele bisericii ca fiind ceva 
simbolic - şi nu ceva de natură practică - ceva asemănător 
pălăriei şi baghetei de vrăjitor. Acest gen de preot poate, 


crede că eşti nebun, dar, dacă puţină apă sfinţită împrăştiată 
ici şi colo te-ar face să te simţi mai bine, atunci e minunat. Eu 
nu pot face aşa ceva. Dacă ar fi să pornesc să-ţi fac 
investigaţiile îmbrăcat într-un costum elegant de tweed, cu 
nimic altceva în mână decât un exemplar din Exorcistul 
senzual al lui Sybil Leek, sau altă carte de acest fel, asta ar fi 
o problemă confidențială între noi doi. Insă dacă iau ostie cu 
mine... atunci devin agent al Sfintei Biserici Catolice, gata sa 
îndeplinesc cele mai spirituale ritualuri ale funcţiei mele. 
Atunci devin reprezentantul lui lisus pe pământ. 

Privirea îi devenise serioasă, solemnă. 

— S-ar putea să fiu un preot prost - şi eu m-am crezut 
uneori astfel - puţin surmenat, puţin cinic şi, în ultima vreme, 
suferind de o criză acută de... de ce? de credinţă? de 
identitate?... Însă tot mai cred suficient de tare în puterea 
teribilă, mistică, apoteotică a bisericii care se află în spatele 
meu, ca să mă cutremur la gândul că ţi-aş putea accepta 
cererea cu uşurinţă. Biserica reprezintă mai mult decât un 
simplu mănunchi de idei, cum par a crede slujitorii ei mai 
tineri. E mai mult decât o echipă de cercetaşi spirituali. 
Biserica este Forţa... şi nimeni nu poate pune cu uşurinţă 
Forţa în mişcare. 

Se încruntă şi îl privi cu severitate pe Matt: 

— Înţelegi asta? Este vital să mă înţelegi. 

— Înţeleg. 

— Pentru că, vezi, conceptul general al răului în viziunea 
Bisericii Catolice a suferit schimbări radicale în acest secol. 
Ştii ce anume le-a provocat? 

— Îmi închipui că Freud. 

— Foarte bine. De la începutul secolului Biserica Catolică a 
început să se confrunte cu un nou concept: răul scris cu literă 
mică. Cu un diavol care nu mai era monstrul cu coarne roşii, 
coadă cu vârful ascuţit şi copite despicate, sau cu un şarpe 
care se târăște prin grădină - deşi aceasta este o imagine 
psihologică extrem de potrivită. Diavolul, în Evanghelia după 
Freud, trebuie să fie un /a(Totalitatea instinctelor colective) 
uriaş şi complex, subconştientul nostru, al tuturor. 

— Oricum este un concept teribil, spre deosebire de bau- 
baul sau demonul cu coadă roşie şi cu nas sensibil care poate 


fi izgonit cu o singură băşină trasă de un preot constipat 
spuse Matt. 

— Teribil, bineînţeles. Dar impersonal. Nemilos. De 
neatins. Este la fel de imposibil să izgoneşti diavolul lui Freud, 
pe cât era de imposibil de realizat târgul lui Shylock - să tai o 
halcă de carne fără să curgă nici un strop de sânge. Biserica 
Catolică s-a văzut obligată să îşi reinterpreteze întreaga-i 
manieră de abordare a răului - bombardiere deasupra 
Cambodgiei, războiul din Irlanda şi din Orientul Mijlociu, 
poliţişti măcelăriți, revolte în ghetouri, miliardele de rele mai 
mici slobozite în lume în fiecare zi ca o invazie de țânțari. 
Biserica se află acum în plin proces de transformare; îşi 
leapădă pielea de vraci şi renaşte ca organism activ şi 
conştient din punct de vedere social. Ascendentul pe care l-a 
căpătat sufletul oraşului asupra spovedaniei individuale. 
Împărtăşania jucând rol secundar pe lângă mişcarea pentru 
drepturile omului şi renaşterea urbană. Biserica începe să 
înveţe cum să-şi planteze ambele picioare în lumea reală. 

— În care nu există vrăjitoare şi nici incubuşi şi nici 
vampiri, spuse Matt, ci doar copii molestaţi şi incesturi şi 
violarea mediului înconjurător. 

— Aşa este. 

Cu prudenţă, Matt îi zise: 

— Şi deteşti situaţia asta, nu-i aşa? 

— Da, şopti Callahan. Cred că este o mârșăvie. Este felul 
în care Biserica Catolică ne spune că Dumnezeu nu e mort, ci 
e doar puţin senil. Şi cred că ăsta este răspunsul meu. Ce vrei 
să fac? 

Matt îi spuse. 

Callahan medita la cele auzite şi întrebă: 

— Îţi dai seama că ceea ce-mi ceri contrazice tot ce ţi-am 
spus? 

— Dimpotrivă, eu zic că este şansa ta de a pune biserica - 
biserica ta - la încercare. 

Callahan inspiră adânc. 

— Foarte bine. Sunt de acord. Cu o condiţie. 

— Care anume? 

— Ca toţi care mergem în această expediţie să ne ducem 
mai întâi la magazinul acestui domn Straker. Şi ca domnul 


Mears, în calitatea dânsului de purtător de cuvânt, să îi spună 
deschis ce credem. Ca astfel să avem ocazia să îi observăm 
reacţiile. Şi, în sfârșit, să îi dăm şi lui ocazia să ne râdă în nas. 

Matt se încruntă: 

— Asta ar însemna să îl avertizăm. 

Callahan scutură din cap: 

— Cred că un astfel de avertisment nu îi va fi de nici un 
folos dacă noi trei - domnul Mears, doctorul Cody şi cu mine - 
ne hotărâm să mergem mai departe indiferent de cele aflate. 

— Bine, spuse Matt. Sunt de acord, cu condiţia să fie şi 
Ben şi Jimmy Cody de acord. 

— În regulă, oftă Callahan. Te deranjează dacă îţi voi 
spune că sper ca toate astea să fie nişte năluciri ale minţii 
tale? Că sper ca acest Straker să ne râdă în nas, şi pe bună 
dreptate? 

— Câtuși de puţin. 

— Aşa sper. Am consimţit să fac mai multe decât îţi poţi 
da seama. Şi asta mă înspăimântă. 

— Şi pe mine, şopti Matt. 


3 


Însă pe drumul înapoi către biserica St. Andrews, nu se 
simţea deloc înspăimântat. Dimpotrivă. Era binedispus, 
renăscut. Pentru prima oară de mulţi ani de zile era treaz şi 
nu tânjea după o băutură. 

Intră în prezbiteriu, ridică receptorul telefonului şi formă 
numărul de la Pensiunea Evei Miller. 

— Alo? Doamna Miller? Pot vorbi cu domnul Mears?... Nu 
este. Da, înţeleg... Nu, nu am nici un mesaj. Voi reveni mâine. 
Da, la revedere. 

Închise şi se duse la fereastră. 

Era Mears pe acolo pe undeva, bând bere într-o cârciumă 
de pe marginea drumului sau era cu putinţă ca tot ce-i 
spusese bătrânul profesor să fie adevărat? 

Dacă aşa era... dacă aşa era... 

Nu mai putea rămâne în casă. leşi în pridvorul din spate, 
respirând cu nesaţ aerul rece, ca de oţel al nopţii de 


octombrie, şi privi în întunericul mişcător. Poate că nici nu era 
vorba de Freud. Poate că era vorba de inventarea luminii 
electrice, care a ucis umbrele din mintea omului mult mai 
eficient decât ar fi făcut-o un ţăruş înfipt în inima unui vampir 
- Şi mult mai curat. 

Răul îşi continuă misiunea, însă îşi desfăşoară forţele în 
licărul dur, nemilos al lămpilor fluorescente din parcări, al 
tuburilor de neon, al miliardelor de becuri de o sută de waţi. 
Sub licărul lipsit de umor al curentului alternativ, generalii 
pun la cale strategii pentru secătuirea rezervelor de oxigen 
ale planetei şi, atunci când operaţia le scapă de sub control, 
ca o sanie improvizată a unui copil care se năpusteşte pe 
pantă în jos fără frâne, zic: îndeplineam ordinele. Da, aşa 
este, este adevărul pur. Suntem toţi soldaţi, îndeplinind pur şi 
simplu ordinele scrise pe foile noastre de concediere. Dar, în 
ultimă instanţă, de unde vin aceste ordine? Du-mă la şeful 
tău. Insă unde este biroul acestuia? îndeplineam ordinele. 
Oamenii m-au ales. Dar cine i-a ales pe oameni? 

Ceva fâlfâi deasupra şi Callahan ridică capul, smuls din 
reveria lui confuză. Pasăre? Liliac? Dispăruse. Nu contează. 

Ascultă respiraţia oraşului şi nu reuşi să audă nimic 
altceva decât scâncetul cablurilor de telefon. 

In noaptea în care spiritul cel negru îşi cotropeşte 
ținuturile, vei dormi somnul de veci. 

Cine a scris asta? Dickey? 

Nici un sunet; nici o lumină în afară de lampa fluorescentă 
din faţa bisericii unde Fred Astaire nu a dansat niciodată şi 
licărul galben, când mai aprins, când mai stins, al semnalului 
de la intersecţia Străzii Brock cu Jointer Avenue. Nici un 
plânset de copil. 

In noaptea în care spiritul cel negru îti cotropeşte 
ținuturile, vei dormi... 

Incântarea pe care o simţise mai devreme se topise ca un 
ecou fals al orgoliului. Groaza îl lovi puternic în inimă. Nu 
groaza pentru viaţa sau onoarea lui sau pentru ce o să spună 
menajera dacă o sa descopere că bea. Era o groază la care nu 
se gândise niciodată, nici măcar în zilele chinuite ale 
adolescenţei. 

Groaza pe care o simţea era pentru sufletul lui nemuritor. 


Partea a Iil-a_ 
ORAŞUL PARASIT 


Am auzit o voce, din adâncuri: 
Vino, iubito, cu mine, în somnul meu nesfârșit. 
Vechi cântec rock'n 'roll 


Acum, călătorii prin astă vale 

Văd, prin ferestre roşii de sânge, 
Forme fantastice, care pe dale 

Sar, după un zgomot care se frânge. 
Şi ca un râu, fantomatic, grăbit, 

Prin uşa palidă se îngrămădeşte 

O gloată hidoasă care se nărui 

Şi râde, dar nu mai zâmbește. 
EDGAR ALLAN POE 

Palatul bântuit 


Îţi spun acum că întregul oraş e gol. 
BOB DYLAN 


CAPITOLUL PAISPREZECE 
ORAŞUL (IV) 


1 


Din „Almanahul vechiului fermier ": 

Soarele apune duminică, 5 octombrie 1975, la 7,02 P.M; 
soarele răsare luni, 6 octombrie 1975, la 6,49 A.M. Perioada 
de întuneric în Jerusalem's Lot în timpul acestei rotații, a 
Pământului, la treisprezece zile după echinocțiul de toamnă, a 
durat unsprezece ore şi patruzeci şi şapte de minute. Lună 
nouă. Versul zilei din Vechiul Fermier a fost: „Când vezi mai 
puţin soare, recolta e aproape strânsă". 


Din raportul Staţiei Meteorologice din Portland: 

Temperatura maximă în timpul nopţii a fost de 17*C, la 
ora 7,05 P.M. Temperatura minimă a fost de 2°C, la ora 4,06 
A.M. Cer variabil, precipitaţii zero. Vânt din nord-vest cu 5 
până la 10 mile pe oră. 

Din registrul Poliţiei Districtuale din Cumberland: 

Nimic de semnalat. 


2 


Nimeni nu a declarat mort oraşul Jerusalem's Lot în 
dimineaţa zilei de 6 octombrie; nimeni nu ştia că aşa era. 
Intocmai ca leşurile din zilele trecute, oraşul păstra întreaga 
aparenţă a vieţii. 

Ruthie Crockett, care zăcuse palidă şi bolnavă în pat tot 
sfârșitul de săptămână, a dispărut luni dimineaţa. Dispariţia ei 
nu a fost raportată. Mama ei se afla în pivniţă, lungită în 
spatele rafturilor cu conserve, cu trupul acoperit cu o bucată 
de pânză groasă, iar Larry Crockett, care se trezise, într- 
adevăr, foarte târziu, a presupus, pur şi simplu, că fiica lui 
plecase la şcoală. S-a hotărât să nu se ducă la serviciu în ziua 
aceea. Se simţea slăbit şi bolnav şi parcă mintea i-o luase 
razna. Era gripă sau ceva de soiul ăsta. Lumina îi rănea ochii. 
Se ridică din pat şi trase jaluzelele, scâncind o dată când 
razele soarelui îi căzură direct pe braţ. Intr-o zi, când se va 
simţi mai bine, va trebui să înlocuiască geamul acela. Nu era 
de glumit cu ferestrele defecte. Te puteai întoarce acasă într- 
o zi cu soare, ca să-ţi găseşti toată agoniseala în flăcări şi 
puţele alea de la asigurări să nu fie de acord să-ţi plătească, 
sub pretextul combustiei spontane. Era timp suficient să pună 
lucrurile la punct când se va simţi mai bine. Se gândi să bea o 
cană cu cafea şi i se făcu rău de la stomac. Se întrebă în 
treacăt unde îi este soţia, dar apoi gândul îi ieşi din minte. Se 
întoarse în pat, mângâindu-și cu degetul o tăietură tare mică 
şi ciudată, - de la bărbierit, probabil, pe care o descoperise 
sub bărbie. Işi trase cearşaful peste obrazul palid şi adormi 
din nou. 

Între timp, fiica lui se odihnea în întunericul emailat al 


unui frigider abandonat alături de Dud Rogers - în noaptea 
noii sale existenţe, aprecia în mod deosebit avansurile pe 
care cocoșatul i le făcea printre movilele de gunoaie. 

Loretta Starcher, bibliotecara orașului, dispăruse şi ea, 
deşi nu exista nimeni care să observe acest lucru în viaţa ei 
incoerentă de fată bătrână. Acum ea locuia în bezna şi 
mucegaiul celui de-al treilea etaj al Bibliotecii Publice din 
Jerusalem's Lot. Etajul al treilea era întotdeauna încuiat (ea 
deţinea unica cheie, pe care o purta mereu la gât pe un lanţ) 
şi nimeni nu avea acces acolo, cu excepţia cazului în care 
persoana respectivă o putea convinge că este destul de 
puternică, destul de inteligentă şi destul de morală pentru a 
primi o dispensă specială. 

Acum ea se odihnea acolo, primă ediţie de calitate 
diferită, la fel de neatinsă ca atunci când s-a ivit pe lume. 
Cotorul ei, ca să zicem aşa, nu a fost niciodată îndoit. 

Nici dispariţia lui Virgil Rathbun nu a fost observată. 
Franklin Boddin s-a trezit la ora nouă în baraca lor. Remarcă 
în treacăt că patul de scânduri al lui Virgil era gol, nu se 
îngrijoră, şi încercă să se ridice ca să vadă dacă îi mai 
rămăsese vreo sticlă cu bere. Căzu înapoi în culcuş, căci 
picioarele-i erau ca de gumă, iar capul i se învârtea. 

lisuse, gândi el, pe punctul de a adormi din nou. Ce dracu' 
am făcut azi noapte? Am împins vagoane? 

Şi sub baracă, în răcoarea frunzelor adunate acolo de 
douăzeci de toamne şi în mijlocul unei galaxii de cutii ruginite 
de bere azvârlite printre crăpăturile largi ale duşumelei, 
stătea Virgil, în aşteptarea nopţii. Şi poate că în argila întune- 
cată a creierului său se derulau imagini ale unui lichid mai 
tare decât cel mai bun scotch, mai ademenitor decât cel mai 
bun vin. 

Eva Miller remarcă absenţa lui Weasel Craig la micul 
dejun, însă nu-i acordă mare importanţă. Era mult prea 
ocupată să îndrume fluxul spre şi de la aragaz al chiriaşilor ei 
care se repezeau să-şi înfulece mâncarea şi apoi plecau 
împleticindu-se ca să dea ochii cu o nouă săptămână de lucru. 
Apoi a fost prea ocupată cu spălatul vaselor ticălosului ăla de 
Grover Verrill şi ale netrebnicului ăla de Mickey Sylvester, 
care ignorau în permanenţă afişul pus de ani de zile deasupra 


chiuvetei şi pe care scria cu litere mari „Vă rog spălaţi-vă 
singuri vasele". 

Însă, pe măsură ce liniştea se instaura din nou în casă, iar 
vânzoleala frenetică din timpul micului dejun se topea în 
rutina molcomă a treburilor cotidiene, îi simţi din nou lipsa. 
Lunea era ziua când se aduna gunoiul pe strada Railroad şi 
numai Weasel ducea sacii mari şi verzi cu resturi menajere pe 
trotuar, pentru ca Royal Snow să-i încarce în camionul său 
vechi şi stricat, marca International Harvester. Astăzi, însă, 
sacii verzi erau încă pe treptele din spate. 

Urcă la el în cameră şi bătu uşor în uşă: 

— Ed? 

Nu primi nici un răspuns. Într-o oricare altă zi ar fi 
presupus că este beat mort şi ar fi scos singură sacii afară, 
singurul semn al nemulțumirii ei fiind buzele strânse într-o 
linie mai aspră ca de obicei. Însă în această dimineaţă, un vag 
fior de nelinişte i se strecură în suflet şi apăsă clanţa şi băgă 
capul în cameră. 

— Ed? îl strigă cu glas şoptit. 

Camera era goală. Fereastra de la capul patului era 
deschisă, cu perdelele zbuciumându-se în capriciile unei 
adieri. Așternuturile erau mototolite şi ea se apucă să facă 
patul fără să se gândească, cu mişcări automate. Trecând pe 
partea cealaltă, pantoful ei drept strivi ceva. Privi în jos şi 
descoperi oglinda cu ramă de os a lui Weasel, spartă pe 
duşumea. O ridică şi o învârti în mână, încruntându-se. 
Fusese oglinda mamei lui şi odată Weasel refuzase o ofertă 
de zece dolari pe care i-o făcuse un anticar care voise să o 
cumpere. Şi asta se întâmplase după ce s-a apucat de 
băutură. 

Scoase făraşul din dulapul de pe hol şi şterse suprafaţa 
oglinzii cu mişcări încete, grijulii. Ştia că Weasel fusese treaz 
când s-a dus la culcare cu o noapte înainte, şi nu exista nici 
un loc de unde să îşi poată face rost de bere după ora nouă 
seara, decât dacă reuşise să prindă o ocazie până ta barul lui 
Dell sau până în Cumberland. 

Aruncă cioburile în coşul de gunoi al lui Weasel, văzându- 
și pentru o fracțiune de secundă imaginea reflectată într-o 
puzderie de fațete. Cercetă şi coşul de gunoi, însă nu 


descoperi acolo nici o sticlă goală. Şi totuşi, să bea pe ascuns 
nu era genul lui Ed Craig. 

Ei, asta este. O să apară el. 

Însă neliniştea din suflet nu dispăru nici atunci când cobori 
la parter. Fără să recunoască în sinea ei, ştia că sentimentele 
pentru Weasel erau un pic mai profunde decât o simplă preo- 
cupare prietenească. 

— Doamnă? 

Tresări, smulsă din gânduri şi îl privi pe străinul care 
intrase în bucătărie. Străinul cu pricina era un băieţel, 
îmbrăcat îngrijit în pantaloni din catifea reiată şi un tricou 
albastru curat. Arată de parcă a căzut de pe bicicletă. | se 
părea cunoscut, însă nu ştia exact de unde să-l ia. Probabil că 
era odrasla uneia din familiile nou venite pe Jointer Avenue. 

— Aici locuieşte domnul Ben Mears? 

Eva deschise gura sa-l întrebe de ce nu este la şcoală, dar 
se răzgândi. Expresia băiatului era foarte serioasă, gravă 
chiar. Avea cearcăne albastre sub ochi. 

— Doarme. 

— Pot să-l aştept? 

Homer McCaslin se dusese direct de la Morga lui Green 
acasă la familia Norton de pe Stradă Brock. Când a ajuns 
acolo era deja ora unsprezece noaptea. Doamna Norton 
plângea şi, deşi Bill Norton părea destul de calm, fuma ţigară 
de la ţigară şi era tras la faţă. 

McCaslin fu de acord să transmită prin staţie 
semnalmentele fetei. Da, îi va anunţa de îndată ce află ceva. 
Da, va lua legătura cu spitalele din zonă, aşa se şi obişnuia 
(se obişnuia să se ia legătura şi cu morga). In particular 
credea însă că fata fugise în urma unui scandal. Mama 
recunoscuse că se certaseră şi că fata intenţiona să se mute 
de acasă. 

Cu toate acestea patrulă pe drumurile lăturalnice, cu 
urechea ciulită la zumzăitul paraziţilor care se auzeau din 
aparatul de radio de sub bordul maşinii. La câteva minute 
după miezul nopţii, venind pe Brooks Road înspre oraş, raza 
lanternei cu care cerceta marginea drumului luci pe un obiect 
metalic - o maşină parcată în pădure. 

Opri, trase maşina cu spatele, cobori. Maşina era parcată 


la poalele unui drumeag forestier abandonat. Era o Chevy 
Vega, maron deschis, veche de doi ani. Din buzunarul de la 
spate îşi scoase caietul gros prins cu lanţ, îl răsfoi până trecu 
de depoziţia lui Ben şi Jimmy şi lumină cu lanterna numărul 
de înmatriculare pe care i-l dăduse doamna Norton. Se 
potrivea. Da, asta era, maşina fetei. Ceea ce însemna că 
treaba era mult mai serioasă decât crezuse. Puse mâna pe 
capotă. Rece. Stătea acolo de destulă vreme. 

— Domnule şerif? 

O voce subţire, voioasă, ca sunetul cristalin al unor 
clopoței de argint. De ce oare atunci i s-a îndreptat mâna spre 
patul revolverului? 

Se întoarse şi o văzu pe fata familiei Norton, incredibil de 
frumoasă, îndreptându-se către el, mână în mână cu un străin 
- un tânăr cu părul negru pieptănat demodat pe spate. 
McCaslin îndreptă lanterna spre chipul acestuia şi avu 
impresia stranie că raza acesteia trece drept prin el, fără să îl 
lumineze câtuși de puţin. Şi cei doi nu lăsau nici o urmă pe 
pământul moale când mergeau. Simţi cum frica şi semnele de 
alarmă i se cuibăresc în nervi, mâna i se încleştă pe armă... şi 
apoi se relaxă. Stinse lanterna şi aşteptă supus. 

— Domnule şerif, spuse ea şi acum vocea îi era mai 
răguşită, mai mângâietoare. 

— Ce amabil din partea dumneavoastră că aţi venit, zise şi 
străinul. 

Se năpustiră asupra lui. 

Acum şi maşina lui rămăsese parcată departe, pe 
fundătura Deep Cut Road, brăzdată cu făgaşe şi tufe de mur 
sălbatic. Şi abia dacă se putea întrezări sclipirea sfioasă a 
cromului printre ramurile groase de ienupăr, ferigi şi urzici. 
McCaslin stătea ghemuit în portbagaj. Aparatul de emisie îl 
chema la intervale regulate. Însă nimeni nu îi acorda nici o 
atenţie. 

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Susan îi făcu o vizită 
scurtă şi mamei sale, însă nu produse pagube prea mari; ca o 
lipitoare care s-a hrănit cu sângele unui înotător leneş, era 
sătulă acum. Totuşi, a fost invitată să vină din nou şi acum 
putea intra şi ieşi din casă după cum îi era voia. Îi va fi din 
nou foame în noaptea care va veni... şi în fiecare noapte de 


acum încolo. 

Charles Griffen şi-a trezit nevasta luni dimineaţă, puţin 
după ora cinci. Mânia îi săpase cute adânci şi sardonice pe 
chipul uscăţiv. Afară vacile, nemulse încă, mugeau îndurerate 
cu ugerele pline. A rezumat evenimentele nopţii în şapte 
cuvinte: 

— Băieții ăştia afurisiţi au fugit de-acasă. 

Insă nu fugiseră. Danny Glick îl găsise pe Jack Griffen şi se 
ospătase cu sângele lui; şi apoi Jack a urcat în camera fratelui 
său, Hal, și a pus capăt pentru totdeauna grijilor acestuia 
despre şcoală şi cărţi şi taţi neînduplecaţi. Acum zăceau 
amândoi în mijlocul unui braţ uriaş de fân, sus în podul de 
nutreţuri, cu paie în păr şi cu firişoare dulci de polen dansând 
în canalele întunecate şi nemişcate ale nărilor lor. Din când în 
când, câte un şoarece le traversa în fugă obrajii. 

Acum lumina zilei se revărsase din plin asupra ținutului şi 
toate lucrurile rele dormeau. Avea să fie o zi minunată de 
toamnă, răcoroasă şi limpede şi însorită - în general vorbind, 
locuitorii oraşului (fără să ştie că oraşul e mort) îşi vor vedea 
de treburile lor, fără a avea cel mai mic habar despre 
evenimentele din timpul nopţii. Almanahul Vechiului Fermier 
spune că soarele va apune luni la ora 7,00 P.M. fix. 

Zilele se micşorau, înaintând încet înspre Halloween şi 
apoi înspre iarnă. 


3 


La nouă fără un sfert, când Ben cobori din cameră, Eva 
Miller îi spuse din bucătărie: 

— Vă aşteaptă cineva pe terasă. 

EI îi mulţumi cu o înclinare a capului şi ieşi pe uşa din 
spate, așteptându-se să o vadă fie pe Susan, fie pe şeriful 
McCaslin. Insă musafirul era un băiat mic şi slab care stătea 
pe treapta de sus şi privea lung oraşul care îşi relua încet 
activitatea dimineţilor de luni. 

— Bună, spuse Ben şi băiatul se întoarse repede către el. 
Se priviră lung câteva clipe, însă pentru Ben clipele acestea 
părură a se transforma într-o ciudată punte peste timp şi îl 


cuprinse sentimentul că trăieşte un vis. Din punct de vedere 
fizic, băiatul îi amintea de el însuşi, însă era mai mult decât 
atâta. Parcă o greutate invizibilă îi apăsă umerii, când, într-un 
mod straniu, simţi că intersectarea vieților lor nu este pur 
întâmplătoare. Se duse cu gândul la ziua când a întâlnit-o pe 
Susan în parc şi la faptul că discuţia lor uşoară de atunci i s-a 
părut ciudat de profundă şi încărcată cu semnele unor fapte 
viitoare. 

Probabil că şi băiatul simţea la fel, căci ochii i se măriră 
uşor iar mâna lui căuta balustrada scării, de parcă ar fi vrut să 
se sprijine. 

— Sunteţi domnul Mears, spuse băiatul şi nu era o 
întrebare. 

— Da. Mă tem că ai un avantaj asupra mea. 

— Mă numesc Mark Petrie, zise băiatul. Am o veste 
proastă pentru dumneavoastră. 

Sunt sigur că aşa e, gândi Ben înspăimântat şi încercă să- 
şi întărească mintea pentru ceea ce avea să urmeze - dar 
când auzi cuvintele, acestea îi provocară o emoție 
zguduitoare. 

— Susan Norton e de-a /or acum, spuse băiatul. A prins-o 
Barlow la casă. Insă l-am omorât pe Straker. Cel puţin, cred 
că l-am omorât. 

Ben încercă să vorbească, însă nu reuşi. Gâtul îi era 
zăvorât. 

Băiatul dădu din cap, preluând conducerea fără vreun 
efort aparent. 

— Poate că ar fi bine să mergem la plimbare cu maşina 
dumneavoastră şi să stăm de vorbă. Nu vreau să fiu văzut pe 
aici. Chiulesc de la şcoală şi ai mei sunt deja supăraţi pe 
mine. 

Ben spuse ceva - nici el nu ştia ce. După accidentul de 
motocicletă care a ucis-o pe Miranda, s-a ridicat de pe asfalt 
zguduit, însă întreg (cu excepţia unei zgârieturi mici pe 
spatele mâinii sale stângi, nu trebuie să omiţi asta; s-au 
acordat medalii şi pentru mai puţin) şi şoferul camionului s-a 
apropiat de el, aruncând două umbre în lumina felinarului şi a 
farurilor maşinii - un individ masiv, cu început de chelie, cu un 
pix în buzunarul de la piept al cămăşii sale albe. Pe capătul 


pixului se vedea scris cu litere aurii „Frank - Baza Mo" şi restul 
era ascuns de buzunar, însă Ben ghici cu perspicacitate că 
ultimele litere erau „bilă“. Elementar, dragul meu Watson, - 
elementar. Şoferul camionului i-a spus ceva lui Ben, nu îşi 
amintea ce anume, şi apoi l-a luat uşor de braţ, încercând să-l 
ducă de acolo. A văzut unul din pantofii fără toc ai Mirandei 
aruncat lângă roţile uriaşe din spate ale remorcii, l-a 
îmbrâncit pe şofer şi a pornit într-acolo şi şoferul a făcut doi 
paşi înspre el şi i-a spus N-ar trebui să faci asta. Şi Ben l-a 
privit fără un cuvânt, neatins, cu excepţia micii zgârieturi pe 
spatele mâinii sale stângi, dorind să-i spună şoferului că doar 
cu cinci minute în urmă tragedia nu se întâmplase, dorind să-i 
spună şoferului ca într-o lume paralelă, el şi Miranda luaseră 
tocmai o curbă cu un cvartal în urmă şi se îndreptau spre un 
cu totul alt viitor. Mulțimea începuse să se adune, ieşind din 
magazinul de băuturi de la colţ şi din lactobarul de alături. ŞI 
atunci începu să simtă ce simţea şi acum: interacţiunea 
complexă şi îngrozitoare a planului mental cu cel fizic, care 
marchează începutul acceptării, iar singura pereche a acestui 
sentiment nu o poate constitui decât violul. Stomacul parcă 
se cufundă. Buzele amorţesc. O spumă diluată se formează 
pe cerul gurii. Urechile ţiuie. Pielea de pe testicule pare a se 
întări şi parcă începe să te furnice. Mintea se fereşte, îşi 
ascunde chipul, ca din faţa unei lumini mult prea puternice. L- 
a îmbrâncit a doua oară pe şoferul bine intenţionat şi s-a 
apropiat de pantof. L-a ridicat. L-a răsucit în mâini. Şi-a pus 
mâna înăuntru şi pantoful încă mai purta căldura piciorului ei. 
Ținându-l în palme, a făcut doi paşi mai departe şi i-a văzut 
picioarele întinse sub roţile din faţă ale camionului, picioarele 
ei îmbrăcate în pantalonii galbeni pe care şi-i pusese râzând 
cu seninătate înainte de a pleca de acasă. Era cu neputinţă să 
crezi că fata care îşi pusese pantalonii ăia era acum moartă, 
şi totuşi acceptarea realităţii se afla acolo, în gura lui, în 
stomacul lui, în testiculele lui. A gemut prelung şi atunci 
fotograful de la ziarul de scandal i-a făcut poza pentru 
numărul care se afla pe masa lui Mabel. Un picior încălţat, alt 
picior desculţ. Oamenii holbându-se la piciorul ei desculţ de 
parcă nu ar mai fi văzut vreunul înainte. A făcut doi paşi 
înapoi, s-a îndoit de mijloc şi a... 


— Îmi vine să vomit, spuse. 

— În regulă. 

Ben se retrase în spatele Citroen-ului, se aplecă, ținându- 
se de mânerul portierei. Închise ochii, simțind cum îl inundă 
bezna, şi în bezna aceasta îi apăru chipul lui Susan, 
zâmbindu-i şi privindu-l cu ochii ei frumoşi şi adânci. Deschise 
ochii din nou. Îi venise în minte gândul că poate copilul minte 
sau a încurcat lucrurile sau e nebun pur şi simplu. Însă gândul 
nu îi aduse speranţe. Copilul părea serios. Se întoarse şi îl 
privi în ochi şi citi în ei numai îngrijorare - nimic altceva. 

— Haide, spuse. 

Băiatul se urcă în maşină şi porniră. Eva Miller îi urmări, 
de la fereastra bucătăriei cu fruntea încreţită. Se întâmplă 
ceva rău. 

Simţea asta, era plină de senzaţia asta, așa cum fusese 
plină de o teroare nelămurită şi ceţoasă şi în ziua când murise 
soţul ei. 

Se ridică şi formă numărul de telefon al Lorettei Starcher. 
Telefonul sună îndelung fără ca cineva să răspundă până 
când îl închise. Unde putea să fie? în nici un caz la bibliotecă. 
Biblioteca era închisă în zilele de luni. 

Rămase aşezată, privind gânditoare telefonul. Simţea că 
în aer plutea un dezastru, iminent - poate ceva la fel de 
îngrozitor ca incendiul din '51. 

În cele din urmă ridică iarăşi receptorul şi formă numărul 
lui Mabel Werts, care explodă de preaplinul evenimentelor de 
ultimă oră şi de-abia aştepta să mai afle şi altele. De mulţi ani 
oraşul nu mai avusese parte de un sfârșit de săptămână atât 
de bogat. 


4 


Ben conduse fără ţintă cât timp Mark îşi derulă povestea. 
O spunea bine, începând cu noaptea în care Danny Glick îi 
apăruse la fereastră şi sfârșind cu vizitatorul său nocturn din 
primele ore ale acelei dimineţii. 

— Eşti sigur că era Susan? îl întrebă Ben. 

Mark Petrie dădu din cap. 


Ben întoarse brusc maşina în direcţie opusă şi acceleră 
înapoi pe Jointer Avenue. 

— Unde mergi? La... 

— Nu. Încă nu. 


5 


— Aşteaptă. Opreşte. 

Ben opri maşina şi coborâră amândoi. Cercetaseră toată 
zona de-o parte şi alta a Brooks Road, la poalele Dealului lui 
Marsten. Drumeagul forestier unde McCaslin descoperise 
maşina lui Susan. Amândoi au zărit metalul licărind în razele 
soarelui. Au urcat împreună, fără să rostească vreun cuvânt, 
drumul abandonat. Se vedeau urme de roţi, adânci şi pline de 
praf; iar iarba crescuse înaltă printre ele. Undeva, în pădure, 
ciripi o pasăre. 

Găsiră imediat maşina. 

Ben şovăi, apoi se opri. Îi era iarăşi rău. Transpiraţia care îi 
acoperea braţele era rece. 

— Du-te şi uită-te, spuse. 

Mark se apropie de maşină şi se uită pe geamul de lângă 
locul şoferului. 

— Cheile sunt în contact, strigă. 

Ben se îndreptă şi el într-acolo. Piciorul i se lovi de ceva. 
Privi în jos şi văzu un revolver, calibrul 38, aruncat în ţărână. 
ÎI ridică şi îl învârti în mâini. Semăna foarte mult cu un 
revolver din dotarea poliţiei. 

— A cui e arma? întrebă Mark, apropiindu-se de el. Ţinea 
cheile lui Susan într-o mână. 

— Nu ştiu. 

Verifică siguranţa şi apoi băgă pistolul în buzunar. 

Mark îi dădu cheile şi Ben le luă şi se îndreptă ca prin vis 
spre maşină. Mâinile îi tremurau şi a fost nevoit să încerce de 
două ori până să reuşească să găsească cheia potrivită ca să 
descuie portbagajul. O răsuci şi deschise capota fără să 
îngăduie gândului să îl oprească. 

Se uitară împreună. În portbagaj nu erau decât o roată de 
rezervă şi un cric. - Nimic altceva! Ben îşi simţi plămânii 


golindu-i-se brusc. 

— Şi acum? întrebă Mark. 

O clipă, Ben nu îi răspunse. Când simţi că îşi putea 
controla din nou vocea, zise: 

— Mergem la un prieten de al meu. Matt Burke îl cheamă. 
E în spital. S-a documentat pe tema vampirilor. 

Privirea băiatului nu îşi pierduse intensitatea: 

— Mă crezi? 

— Da, răspunse Ben şi cuvântul, odată rostit şi suspendat 
în aer între ei, păru a-i confirma gândul şi a-i da greutate. Nu 
mai putea fi luat înapoi. 

— Da, te cred. 

— Domnul Burke e de la liceu, nu-i aşa? Ştie despre toate 
astea? 

— Da. Şi doctorul lui ştie. 

— Doctorul Cody? 

— Da. 

În timp ce vorbeau priveau maşina, de parcă aceasta ar fi 
fost o relicvă a unei rase tenebroase şi demult dispărute, pe 
care au descoperit-o în pădurile însorite de la vest de oraş. 
Portbagajul stătea căscat ca o gură uriaşă şi Ben îl trânti, iar 
bufnitura tristă îi răsună prelung în inimă. 

— Şi după ce discutăm, spuse el, mergem la Casa lui 
Marsten şi îl prindem pe ticălosul care a făcut asta. 

Mark se uită la el nemişcat: 

— S-ar putea să nu fie atât de uşor pe cât ți se pare. Şi ea 
va fi acolo. Ea îi aparţine /ui acum. 

— O să-şi dorească să nu fi pus vreodată piciorul în 
'salem's Lot, şopti Ben. Haide, să mergem. 


6 


La nouă şi jumătate au ajuns la spital şi l-au găsit pe 
Jimmy Cody în salonul lui Matt. ÎI privi grav pe Ben şi apoi 
ochii îi licăriră plini de curiozitate când se opriră asupra lui 
Mark Petrie. 

— Am o veste proastă pentru tine, Ben. Susan Norton a 
dispărut. 


— E vampir, spuse Ben cu o voce uscată şi Matt gemu. 

— Eşti sigur? întrebă Jimmy cu asprime. 

Ben arătă cu degetul spre Mark Petrie şi îl prezentă. 

— Mark a primit vizita lui Danny Glick sâmbătă noaptea. 
Vă va povesti el restul. 

Şi Mark îşi spuse povestea, de la un capăt la celălalt, aşa 
cum o spusese mai devreme şi lui Ben. 

Când a terminat, Matt spuse: 

— Ben, nu ştiu cum să-ţi spun cât de rău îmi pare. 

— Pot să-ţi dau un sedativ, daca ai nevoie, zise Jimmy. 

— Ştiu ce medicament îmi trebuie, Jimmy. Vreau să îl 
isprăvesc pe acest Barlow astăzi. Acum. Inainte de lăsarea 
întunericului. 

— Bine, spuse Jimmy. Mi-am anulat toate consultaţiile. Și 
am dat telefon şi la biroul şerifului. A dispărut şi McCaslin. 

— Poate că asta îi va explica dispariţia, spuse Ben şi 
scoase pistolul din buzunar şi îl aruncă pe noptiera de lângă 
patul lui Matt. Părea ciudat şi nelalocul lui într-un salon de 
spital. 

— De unde îl ai? întrebă Jimmy. 

— De lângă maşina lui Susan. 

— Atunci îmi pot închipui ce s-a întâmplat. După ce a 
terminat cu noi, McCaslin s-a dus la familia Norton. A aflat 
povestea dispariţiei lui Susan şi i-a luat şi datele maşinii, 
model, fabricaţie, număr de înmatriculare. A patrulat o vreme 
la întâmplare pe drumurile lăturalnice. Şi... 

Tăcerea deznădăjduită umplu încăperea. Nici unul nu 
simţea nevoia să o umple. 

— Biroul pompelor funebre al lui Foreman e tot închis, 
spuse Jimmy. Şi mulţi dintre bătrâneii care îşi pierd vremea la 
magaziei lui Crossen se plâng din cauza gropii de gunoi. 
Nimeni nu l-a mai văzut pe Dud Rogers de o săptămână. 

Se priviră posomorâţi. 

— Am vorbit cu Părintele Callahan seara trecută, zise 
Matt. E de acord să ni se alăture, cu condiţia ca voi doi - şi 
Mark, desigur - să vă opriţi la magazinul nou şi să staţi mai 
întâi de vorbă cu Straker. . 

— Nu cred că Straker va mai sta de vorbă cu cineva 
astăzi, spuse încet Mark. 


— Ce ai aflat despre ei? îl întrebă Jimmy pe Matt. Ai 
descoperit ceva care să ne poată folosi? 

— Cred că am reuşit să reconstitui o parte din obiceiurile 
lor. Probabil că Straker are rolul de câine de pază şi 
bodyguard al acestui lucru... este un soi de prieten intim 
uman. Probabil că a venit în oraş cu mult timp înainte de 
Barlow. Trebuia să ducă la îndeplinire anumite ritualuri. 
Domnul întunericului, căruia ei se închină, trebuia îmblânzit, 
iar păcatele trebuiau ispăşite prin jertfe. Căci, până şi Barlow 
îşi are un Stăpân. 

Îl privi cu gravitate. 

— Bănuiesc că nu vom reuşi să dăm de Ralphie Glick. Cred 
că el a fost biletul de intrare al lui Barlow. Straker l-a răpit şi l- 
a sacrificat. 

— Ticălosul, spuse Jimmy pe un ton îngheţat. 

— Şi Danny Glick? întrebă Ben. 

— Lui i-a supt Straker sângele mai întâi, spuse Matt. Darul 
Stăpânului său. Primul sânge pentru servitorul cel credincios. 
Mai încolo Barlow se va achita de această sarcină. Însă 
Straker a mai avut ceva de făcut înainte de venirea lui 
Barlow. Ştie vreunul din voi ce anume? 

Tăcerea domni câteva clipe, apoi Mark spuse limpede: 

— Câinele pe care l-a găsit omul acela înfipt în poarta 
cimitirului. 

— Ce? exclamă Jimmy. De ce? De ce să facă una ca asta? 

— Ochi albi, zise Mark şi îl privi întrebător pe Matt, care îl 
aprobă destul de uimit. 

— Şi toată noaptea trecută am moţăit cu cărţile astea în 
braţe, fără să ştiu că avem un specialist în mijlocul nostru. 

Băiatul se îmbujoră. 

— Este foarte corect ce spune Mark. Majoritatea comen- 
tariilor clasice asupra legendelor şi istoriilor supranaturale 
indică faptul că o modalitate sigură de a alunga un vampir 
este să pictezi „ochi de înger" albi deasupra ochilor adevăraţi 
ai unui câine negru. Doc, câinele lui Win, era complet negru, 
cu excepţia a două pete albe. Win le spunea felinare - erau 
chiar deasupra ochilor bietului câine. Îl lăsa liber noaptea. 
Probabil că Straker l-a descoperit, l-a omorât şi după aceea l-a 
atârnat de poarta cimitirului. 


— Şi Barlow? întrebă Jimmy. Cum a ajuns în oraş? 

Matt ridică din umeri: 

— Nu îmi pot da seama. Cred că trebuie să presupunem, 
în conformitate cu legendele, că e bătrân... foarte bătrân. E 
posibil să-şi fi schimbat numele de zeci de ori, sau de o mie 
de ori. Se poate că, la un moment sau altul, să fi fost băştinaş 
al fiecărei ţări din lume, deşi părerea mea este că e originar 
din România sau Ungaria. De fapt, nici nu este important 
modul cum a ajuns în oraş... deşi nu aş fi deloc mirat să aflu 
că Larry Crockett are un amestec în toată afacerea asta. 
Barlow este aici. Asta contează. 

lată ce trebuie să faceţi: luaţi cu voi un ţăruş. Şi o puşcă, 
pentru eventualitatea că Straker mai este încă în viaţă. Aveţi 
revolverul șerifului McCaslin. Ţăruşul trebuie să străpungă 
inima, căci altfel vampirul nu va fi distrus. Jimmy, să ai tu grijă 
de asta. După ce aţi împlântat ţăruşul, trebuie să-i tăiaţi 
capul, să îi umpleţi gura cu usturoi şi să îl întoarceţi cu faţa în 
jos în sicriu. În majoritatea ficţiunilor despre vampiri, filme de 
la Hollywood sau altele asemănătoare, vampirul ucis se trans- 
formă instantaneu în pulbere. În viaţa adevărată lucrurile s-ar 
putea să nu se petreacă aşa. Dacă nu se transformă în 
pulbere, trebuie să puneţi nişte greutăţi în sicriu şi să îl 
aruncaţi într-o apă curgătoare. Vă sugerez să îl duceţi la râul 
Royal. Aveţi întrebări? 

Nici una. 

— Bine. Fiecare dintre voi trebuie să aibă asupra sa câte o 
sticluţă cu apă sfinţită şi câte o bucăţică de ostie. Şi trebuie 
să vă spovediţi Părintelui Callahan înainte de plecare. : 

— Nu cred că avem catolici printre noi, spuse Ben. 

— Eu sunt, zise Jimmy. Nepracticant. 

— Nu are importanţă. Vă veţi spovedi şi veţi cere iertarea 
păcatelor. De-abia atunci vă veţi putea aventura mai departe 
puri, curăţaţi prin sângele lui Christos... sânge curat, şi nu 
mânjit. 

— În regulă, consimţi Ben. 

— Ben, te-ai culcat cu Susan? lartă-mă, dar... 

— Da, răspunse. 

— Atunci tu eşti cel care trebuie să înfigă ţăruşul - mai 
întâi în Barlow, şi apoi în ea. Tu eşti singurul din grup căruia i 


s-a pricinuit o durere personală. Vei fi soţul ei. Şi nu trebuie să 
şovăi. Aşa o vei elibera. 

— În regulă, spuse Ben iarăşi. 

— Şi, mai presus de toate - îi cuprinse pe toţi cu privirea - 
să nu îl priviți în ochi! Dacă o faceţi, vă va prinde şi vă va 
întoarce împotriva celorlalţi, chiar cu preţul propriei voastre 
vieţi. Amintiţi-vă de Floyd Tibbits! Din cauza asta e periculos 
să aveţi o armă la voi, chiar dacă e nevoie de ea. Jimmy, ia tu 
pistolul şi ai grijă să rămâi puţin mai în spatele lor. Dacă 
trebuie să-i examinezi fie pe Barlow, fie pe Susan, dă arma lui 
Mark. 

— Am înţeles, spuse Jimmy. 

— Ţineţi minte să cumpăraţi usturoi. Şi, dacă puteţi, şi 
trandafiri. Mai este deschisă florăria aceea micuță din 
Cumberland, Jimmy? 

— Frumoasa Nordului? Aşa cred. 

— Luaţi fiecare câte un trandafir alb. Legaţi-l în păr sau la 
gât. Şi mă voi repeta - nu îl priviţi în ochi! Aş putea să vă mai 
spun o sută de alte lucruri, însă ar fi mai bine să plecaţi. Este 
deja ora zece şi poate că Părintele Callahan s-a răzgândit. Mă 
voi gândi numai la voi şi mă voi ruga pentru voi. Rugăciunea 
este o şmecherie neobişnuită pentru un agnostic bătrân ca 
mine. Însă nu cred că acum mai sunt agnosticul care am fost 
odată. Carlyle a spus că dacă cineva îl detronează pe 
Dumnezeu din inima lui, atunci Satana trebuie să îi ia locul? 

Nu îi răspunse nimeni şi Matt suspină: 

— Jimmy, vreau să mă uit mai bine la gâtul tău. 

Jimmy se apropie de pat şi ridică bărbia. Era evident că 
rănile erau nişte înţepături mari, însă se încinseseră şi păreau 
a se vindeca. 

— Te doare? Te mănâncă? întrebă Matt. 

— Nu. 

— Ai avut mare noroc, spuse, privindu-l grav pe Jimmy. 

— Am început să cred că am avut mai mult noroc decât 
îmi voi putea imagina vreodată. 

Matt se sprijini de pernă. Era tras la faţă, cu ochii adânci în 
orbite. 

— AŞ dori să iau eu pastila pe care a refuzat-o Ben, dacă 
se poate. 


— Voi trimite o soră. 

— Am să dorm cât timp vă faceţi treaba, spuse Matt. Mai 
târziu vom avea şi altceva de făcut... ei, destul. 

ÎI privi pe Mark. 

— Ai făcut un lucru nemaipomenit ieri, fiule. Nebunesc şi 
nesăbuit, dar nemaipomenit. 

— Ea a plătit pentru asta, şopti Mark şi îşi strânse mâinile 
pe genunchi. 

Tremurau. 

— Da, şi s-ar putea să fie nevoie să plăteşti şi tu din nou. 
Să plătească oricare dintre voi sau să plătiţi toţi. Nu-l 
subestimaţi! Şi acum, dacă nu vă supăraţi, mă simt foarte 
obosit. Am citit toata noaptea. Daţi-mi un semn de îndată ce 
terminaţi ce aveţi de făcut. 

Plecară. Pe coridor, Ben îi prinse privirea lui Jimmy şi 
spuse: 

— Nu-ţi aminteşte de cineva? 

— Ba da, răspunse Jimmy. De Van Helsing, doctorul din 
„Dracula". 


7 


La ora zece şi un sfert, Eva Miller cobori în pivniţă ca să ia 
două borcane cu porumb murat pentru doamna Norton care, 
după spusele lui Mabel Werts, căzuse la pat. Eva îşi petrecuse 
luna septembrie aproape în întregime în bucătăria aburită, 
trudind în cadrul amplei operaţiuni anuale pe care o 
constituiau conservele, curăţând legumele şi așezându-le în 
borcane, acoperind cu dopuri de parafină borcanele cu jeleu 
de casă. Erau mai mult de două sute de borcane rânduite 
ordonat pe rafturile din pivniţa ei curată, cu pardoseală de 
humă - anotimpul conservelor era una din marile ei bucurii. 
Mai târziu, când toamna se va topi în iarnă iar sărbătorile se 
vor apropia, va adăuga şi carnea tocată. 

Mirosul o izbi chiar în clipa când deschise uşa de la 
pivniţă. 

— Ei drăcie, bombăni în barbă, şi cobori cu băgare de 
seamă treptele, de parcă ar fi intrat într-un bazin cu apă 


plouată. Chiar soţul ei construise pivniţa şi făcuse pereţii din 
piatră pentru a menţine în interior o temperatură scăzută. Din 
când în când, câte un guzgan sau câte un vizon se strecurau 
prin câte o crăpătură şi mureau acolo. Cu siguranţă că asta se 
întâmplase şi acum, deşi nu-şi amintea să fi mirosit vreodată 
atât de rău. 

Ajunsă jos, merse de-a lungul pereţilor, mijindu-şi ochii în 
lumina slabă aruncată de cele două becuri de câte cincizeci 
de waţi din tavan. Ar trebui să le înlocuiască cu unele de 
şaptezeci şi cinci, se gândi. Işi luă conservele, fiecare cu câte 
o etichetă pe care scrisese îngrijit cu cerneală albastră 
PORUMB (şi cu câte o felie de ardei capia deasupra) şi îşi 
continuă inspecția. Incercă chiar să se strecoare în spatele 
uriaşului calorifer cu o mulţime de conducte. Nimic. 

Se întoarse la scara care ducea sus, în bucătărie şi privi 
din nou în jur, încruntându-se, cu mâinile în şolduri. Pivniţa 
era mult mai curată acum, de când, cu doi ani în urmă, 
angajase doi din băieţii lui Larry Crockett să îi construiască în 
spatele casei un şopron pentru unelte. Acolo nu era nimic 
altceva decât caloriferul, aidoma unei statui impresioniste 
înfăţișând-o pe zeiţa Kali, cu cele douăzeci de ţevi răsucindu- 
se în toate direcţiile; obloanele pentru iarnă, pe care va trebui 
să le pună curând, mai ales că era deja luna octombrie şi 
energia pentru încălzire era atât de scumpă; masa de biliard a 
lui Ralph, acoperită cu pânză groasă. Deşi de la moartea lui 
Ralph, în 1959, nimeni nu o mai folosise, ea totuşi aspira 
suprafaţa verde în fiecare mai. Nu prea mai era altceva aici. O 
cutie cu cărţi pe care le strânsese pentru spitalul din 
Cumberland, o lopată pentru zăpadă, cu mânerul rupt, un 
rastel de care atârnau unele din uneltele vechi ale lui Ralph, 
un cufăr cu draperii care probabil că erau deja putrezite. 

Cu toate acestea, mirosul urât persista. 

Ochii i se opriră asupra uşii mici care ducea în cămara de 
dedesubt, însă nu avea de gând să se ducă acolo, cel puţin nu 
astăzi. Şi, în plus, pereţii cămării erau din beton. Puțin 
probabil ca vreun animal să se strecoare pe acolo. Şi totuşi... 

— Ed? strigă ea pe neaşteptate, fără absolut nici un motiv. 
Sunetul sec al propriei voci o sperie. 

Strigătul se stinse în pivniţa slab luminată. De ce oare 


făcuse asta? Pentru numele lui Dumnezeu, ce să facă Ed 
Craig acolo jos, chiar dacă era o ascunzătoare bună? Să bea? 
Nu se putea gândi imediat la un loc mai deprimant în tot 
oraşul în care să stai să bei decât aici în pivniţă. Mult mai 
probabil că hoinărea pe undeva prin pădure împreună cu 
netrebnicul ăla de prieten al lui, Virge Rathbun, înecându-și 
minţile în băutură căpătată de milă. 

Încă mai zăbovi o clipă, cercetând locul cu privirea. 
Duhoarea era îngrozitoare, absolut îngrozitoare. Spera să nu 
fie nevoită să îi cheme pe cei de la deratizare. 

Cu o ultimă privire înspre uşa de la cămară, urcă înapoi în 
bucătărie. 


8 


Părintele Callahan ascultă în linişte relatările celor trei şi, 
când îl puseseră la curent cu cele petrecute, era puţin după 
ora unsprezece treizeci. Stăteau toţi în salonul răcoros şi 
spaţios al prezbiteriului, şi prin ferestrele mari, soarele îşi 
trimitea raze atât de groase încât ţi se părea că le poţi tăia 
felii. În săgețile de lumină, firişoarele de praf dansau un vals 
lent şi, privindu-le, Callahan îşi aminti de un desen pe care îl 
văzuse undeva. Gospodina, cu o mătură în mână, priveşte 
uluită podeaua; își măturase o bucată din umbră. Cam aşa se 
simţea şi el acum. Pentru a doua oară în douăzeci şi patru de 
ore fusese pus faţă în faţă cu o imposibilitate absolută - 
numai că acum această imposibilitate a fost confirmată de un 
scriitor, de un băiat care părea cu capul pe umeri şi de un 
doctor pe care oraşul îl respecta. Şi totuşi, o imposibilitate era 
o imposibilitate. Nu îţi puteai mătura umbra. Se părea însă că 
tocmai aşa ceva se întâmplase. 

— Mi-ar fi mult mai uşor să accept toate astea dacă aţi fi 
aranjat să se întâmple şi o furtună care să întrerupă 
alimentarea cu curent electric, spuse. 

— Dar este adevărul adevărat, zise Jimmy. Te asigur. 

Îşi duse mâna la gât. 

Părintele Callahan se ridică şi deschise geanta neagră a lui 
Jimmy, din care scoase două bâte de baseball ascuţite la vârf. 


Răsuci una în mâini şi spuse: 

— O clipă, doamnă Smith. N-o să vă doară deloc. 

Nu râse nimeni. 

Callahan puse bâtele la loc, se duse la fereastră şi privi la 
Jointer Avenue. 

— Toţi sunteţi foarte convingători, zise. Şi cred că e 
vremea să adaug şi eu o informaţie pe care nu o cunoaşteţi 
încă. 

Se întoarse înspre ei. 

— E un afiş pus în vitrina Magazinului de Mobilă Veche al 
lui Barlow şi Straker, spuse. „închis până la noi dispoziţii". M- 
am dus astăzi acolo, chiar la ora nouă, ca să discut afirmaţiile 
nedovedite ale domnului Burke cu acest misterios domn 
Straker al vostru. Sunt lacăte şi la uşa din faţă şi la cea din 
spate. 

— Trebuie să recunoşti că asta confirmă spusele lui Mark, 
observă Ben. 

— Poate. Şi poate este o simplă coincidenţă. Să vă întreb 
din nou. Sunteţi siguri că trebuie să amestecați şi Biserica 
Catolică în toată povestea asta? 

— Da, răspunse Ben. Insă dacă este nevoie, vom merge şi 
fără tine. Dacă trebuie, merg singur. 

— Nu va fi nevoie, spuse Părintele Callahan, ridicându-se. 
Veniţi cu mine în biserică, domnilor, şi vă voi spovedi. 


9 


Ben îngenunche cu stângăcie în penumbra mucegăită a 
confesionalului. Mintea îi era învolburată, gândurile 
incoerente. Prin ele defilau un şir de imagini suprarealiste: 
Susan în parc; Doamna Glick retrăgându-se dinaintea 
paliativului alcătuit din instrumentele medicale lipite în formă 
de cruce, cu gura-i ca o rană deschisă şi chircită; Floyd Tibbits 
năpustindu-se afară din maşina lui, îmbrăcat ca o sperietoare 
de ciori, atacându-l; Mark Petrie aplecându-se pe geamul 
maşinii lui Susan. Pentru prima şi singura dată, îi veni în 
minte ideea că toate acestea erau numai un vis, iar mintea lui 
obosită se agăţă cu lăcomie de această posibilitate. 


Ochii i se opriră pe un obiect aruncat în colţul 
confesionalului şi se aplecă, curios, să îl ridice. Era o cutie 
goală de bomboane cu mentă, care probabil căzuse din 
buzunarul vreunui băieţel. Simbol incontestabil al realităţii. 
Cutia de carton era adevărată şi degetele lui o puteau pipăi. 
Coşmarul acesta era adevărat. 

Ferestruica despărţitoare se deschise. Privi, însă nu reuşi 
să zărească nimic în partea cealaltă. Un grilaj gros acoperea 
deschizătura. 

— Ce trebuie să fac? întrebă grilajul. 

— Spune: Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit. 

— Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit, spuse 
Ben. 

Vocea îi răsună stranie şi înfundată în spaţiul strâmt. 

— Acum mărturiseşte-ţi păcatele. 

— Toate? întrebă îngrozit Ben. 

— Încearcă să le aminteşti doar pe cele reprezentative, 
spuse Callahan pe un ton sec. Ştiu că mai avem ceva de făcut 
înainte de lăsarea întunericului. 

Concentrându-se şi încercând să vizualizeze cele Zece 
Porunci, ca pe o grilă de clasificare, Ben începu să vorbească. 
Nu era cuprins de sentimentul catharsisului - ci doar de o 
stânjeneală surdă la gândul că îi povesteşte unui străin cele 
mai infame secrete ale vieţii lui. Insă reuşea să înţeleagă 
motivul pentru care acest ritual devenise obligatoriu: crunt şi 
de nebiruit, aidoma soluţiei de frecţie cu alcool pentru beţivul 
cronic, sau ca fotografiile pornografice ascunse în spatele 
unei tăblii a dulăpiorului din baie pentru adolescent. Era ceva 
de Ev Mediu în toată afacerea asta, ceva blestemat, ca un 
ritual al regurgitaţiei. Se pomeni că îşi aminteşte o scenă din 
filmul lui Bergman, A/ șaptelea sigiliu, în care o mulţime de 
credincioşi îmbrăcaţi în zdrenţe mărşăluiesc printr-un oraş 
cuprins de ciuma neagră. Credincioşii se autoflagelau până la 
sânge cu ramuri de mesteacăn. li era odios să se despoaie în 
public astfel (şi, în mod pervers, nici nu-şi îngăduia să mintă, 
deşi ar fi putut-o face destul de convingător) iar aceasta îi 
dovedea că scopul zilei era adevărat în sens absolut şi 
aproape că a putut vedea cuvântul „vampir" înscris pe 
ecranul negru al minţii, însă nu cu litere uriaşe şi ciudate ca 


pentru a face reclamă unui film de groază, ci cu litere mici, 
economicoase, ca tiparul pentru traforaj sau ca înscrisul pe un 
pergament. Se simţi neajutorat în încleştarea acestui ritual 
străin, de parcă ar fi ieşit din matca timpului său. Acest 
confesional putea fi foarte bine o conductă de legătură 
directă cu zilele când vârcolacii şi incubuşii şi vrăjitoarele 
constituiau un element acceptat al întunericului dinafară, iar 
biserica era unicul far luminos în bezna care se pogorâse 
asupra lumii. Pentru prima oară în viaţă simţi ritmul lent şi 
înspăimântător al epocilor şi înţelese că viaţa lui nu era decât 
o scânteie nedesluşită într-un edificiu care, observat cu 
atenţie, ar fi luat minţile oricărui muritor. Matt nu le pomenise 
nimic despre ideea Părintelui Callahan, conform căreia 
biserica lui era o Forţă, însă Ben ar fi înţeles acum acest 
concept. Simţea Forţa în cutiuţa aceasta strimtă şi urât 
mirositoare pulsându-i în urechi şi în suflet, lăsându-l gol-goluţ 
şi demn de dispreţ. O simţea aşa cum nu o simţise niciodată 
un catolic obişnuit din fragedă pruncie cu ritualul spovedaniei. 

Când ieşi, fu recunoscător aerului proaspăt care îi umplu 
plămânii. Işi şterse ceafa cu palma şi îşi dădu seama că 
transpirase. 

Callahan ieşi şi el: 

— Nu eşti gata, spuse. 

Fără vreun cuvânt, Ben intră înapoi în confesional, însă nu 
mai îngenunche. Callahan îi dictă penitenta - zece Tatăl 
Nostru şi zece Ave Maria. 

— Pe asta nu o ştiu, zise Ben. 

— iți voi da o hârtie pe care este scrisă rugăciunea, spuse 
vocea din cealaltă parte a grilajului. Poţi spune rugăciunile în 
gând în timp ce mergem spre Cumberland. 

Ben ezită o clipă: 

— Ştii, Matt a avut dreptate când a spus că o să fie mai 
greu decât ne închipuim. O să ni se schimbe sudoarea în 
sânge până o să ne terminăm treaba. 

— Da? spuse Callahan - politicos sau doar neîncrezător? 
Ben nu îşi putea da seama. şi privi mâinile şi observă că încă 
mai ţinea cutia goală de bomboane cu mentă. O strânsese 
spasmodic până când reuşise să o transforme într-o masă 
amorfă. 


10 


Era aproape ora unu când se urcară cu toţii în uriaşul 
Buick al lui Jimmy Cody şi porniră la drum. Nu vorbea nici 
unul. Părintele Callahan purta straiele bisericeşti, un stihar şi 
un patrafir alb cu margini purpurii. Dăduse fiecăruia câte o 
sticluţă cu apă din cristelniţă şi îl binecuvântase pe fiecare în 
parte cu semnul sfintei cruci. Ţinea în poală o casetă mică din 
argint, care conţinea câteva bucățele de ostie. 

Mai întâi s-au oprit la cabinetul lui Jimmy din Cumberland 
şi Jimmy lăsă motorul să meargă cât timp se duse până 
înăuntru. Când ieşi, purta o haină sport lăbărţată care 
ascundea vederii pistolul lui McCaslin şi ţinea în mână un 
ciocan. 

Ben îl privi fascinat şi observă cu coada ochiului că şi Mark 
şi Callahan se holbau la el. Capul ciocanului era din oţel vânăt 
şi mânerul era din cauciuc perforat. 

— Urât, nu? remarcă Jimmy. 

Ben se gândi că va trebui să folosească acel ciocan 
împotriva lui Susan, îl va folosi ca să împlânte ţăruşul între 
sânii ei şi simţi cum stomacul i se dă încet peste cap, ca un 
avion care face un tonou lent. 

— Da, zise şi îşi umezi buzele. Da, e urât. 

Trecură pe la piaţa din Cumberland. Ben şi Jimmy 
coborâră şi cumpărară tot usturoiul de pe tarabe - 
douăsprezece cutii pline cu bulbi alb-cenuşii. Casiera îşi ridică 
sprâncenele a mirare şi spuse: 

— Băieți, mă bucur că nu am întâlnire cu nici unul din voi 
diseară. 

Când ieşiră, Ben întrebă fără speranţă să primească vreun 
răspuns: 

— Mă întreb care este misterul eficienţei usturoiului 
împotriva lor. O fi ceva din Biblie, sau vreun blestem 
străvechi, sau... 

— Cred că e vorba de o alergie, zise Jimmy. 

— Alergie? 

Callahan prinse ultimele cuvinte şi îi ceru lui Ben să repete 


întrebarea, în timp ce se îndreptau spre florăria „Frumoasa 
Nordului" din Cumberland. 

— O, da, sunt de acord cu doctorul Cody, spuse. Probabil 
ca este vorba de o alergie... dacă funcţionează ca un factor 
de reţinere. Ţineţi minte că eficienţa usturoiului nu a fost încă 
dovedită. 

— Asta e o afirmaţie ciudată pentru un preot, spuse Mark. 

— De ce? Dacă trebuie să accept existenţa vampirilor - şi 
se pare că trebuie, cel puţin pentru moment, atunci trebuie să 
accept şi ideea că ar fi creaturi care nu se supun legilor 
naturii? E drept că, într-adevăr, există astfel de legi care nu 
au nici un efect asupra lor. Legendele spun că nu pot fi văzuţi 
în oglinzi, că se pot transforma în lilieci sau lupi sau păsări, că 
îşi pot subţia trupurile şi astfel se pot strecura prin crăpăturile 
cele mai angliste. Dar ştim că pot vedea şi pot auzi şi pot 
vorbi... şi desigur că au şi simţul gustului. Poate că sunt în 
stare să simtă şi supărarea şi durerea... 

— Şi dragostea? întrebă Ben privind drept înainte. 

— Nu, răspunse Jimmy. Bănuiesc că dragostea îi 
depăşeşte. 

Intră într-o parcare mică din faţa florăriei în formă de L, 
lângă care fusese ridicată şi o seră. 

Un clopotel le anunţă intrarea în magazin şi parfumul greu 
al florilor îi ameţi. Lui Ben îi făcu greață povara copleşitoare a 
amestecului de arome şi îşi aminti de camerele mortuare. 

— Bună ziua, spuse un bărbat înalt cu un şorţ din dril, 
apropiindu-se de ei cu un ghiveci într-o mână. 

Ben tocmai începuse să îi explice ce anume doresc, când 
bărbatul cu şorţ clătină din cap şi îl întrerupse. 

— Mă tem că aţi venit prea târziu. Vinerea trecută am 
avut un client care a cumpărat absolut toţi trandafirii pe care 
îi aveam în stoc - roşii, albi şi galbeni. Voi primi alţii cel mai 
devreme miercuri. Dacă doriţi să comandati... 

— Cum arăta omul acela? 

— Avea o înfăţişare foarte frapantă, spuse proprietarul, 
lăsând ghiveciul din mână. Înalt, complet chel. Ochi 
pătrunzători. După miros mi-am dat seama că fuma ţigări 
străine. A cumpărat trei braţe de flori. Le-a pus în portbagajul 
maşinii foarte vechi, cred că era un Dodge... 


— Packard, spuse Ben, Era un Packard negru. 

— Înseamnă că îl cunoaşteţi. 

— E un fel de-a spune. 

— A plătit cu bani gheaţă. Neobişnuit, dacă te gândești la 
valoarea mare a achiziţiei. Dar poate, dacă luaţi legătura cu 
el, vă va vinde... 

— Poate, zise Ben. 

Din nou în maşină, au analizat situaţia ivită. 

— Mai există o florărie în Falmouth... Începu nesigur 
Părintele Callahan. 

— Nu! exclamă Ben. Nu! 

Şi accentul strident al isteriei din vocea lui îi făcu pe 
ceilalţi să privească îngrijoraţi în jur. 

— Şi dacă ajungem la Falmouth şi descoperim că Straker a 
fost şi acolo? Ce facem atunci ? Mergem la Portland? La 
Kittery? La Boston? Nu înţelegeţi ce se întâmplă? Ne-a 
prevăzut mişcările! Ne duce de nas! 

— Ben, fii rezonabil, spuse Jimmy. Nu crezi că cel puţin ar 
trebui să... 

— Ai uitat ce ne-a spus Matt? „Nu trebuie să crezi că nu vă 
poate face rău doar pentru că nu se poate ridica din locul lui 
în timpul zilei." Uită-te la ceas, Jimmy. 

Jimmy se uită: 

— Două şi un sfert, spuse rar şi privi cerul, de parcă s-ar fi 
îndoit de informaţia cadranului. Insă aşa era; acum umbrele 
trecuseră în cealaltă parte. 

— Ne-a anticipat acţiunile, spuse Ben. A fost mereu câte 
patru paşi înaintea noastră. Am căzut - am fost oare în stare 
să ne închipuim - că vom fi atât de norocoşi încât e/să nu ştie 
ce facem? Că e/să nu fi luat niciodată în calcul posibilitatea 
de a fi descoperit şi de a se confrunta cu un grup de 
rezistenţă? Trebuie să plecăm acum, înainte să ne pierdem şi 
ce ne-a mai rămas din zi, certându-ne şi încercând să stabilim 
câţi îngeri pot dansa pe vârful unui ac. 

— Are dreptare, şopti Callahan. Cred că ar fi mai bine să 
încetăm discuţiile şi să pornim. 

— Atunci, hai să pornim, stărui şi Mark. 

Jimmy ieşi din parcare în scrâșnet de cauciucuri. 
Proprietarul florăriei rămase în prag privind lung în urma 


lor: „trei bărbaţi, dintre care un preot, şi un băieţel, care ţipau 
unul la altul ca nebunii, într-o maşină cu ecuson pe care scria 
„Doctor în Medicină". 


11 


Cody ajunse la Casa lui Marsten prin Brooks Road, pe 
versantul posterior al dealului şi Donald Callahan, privind-o 
din acest unghi nou, gândi: dar într-adevăr domină oraşul ca o 
piază-rea. Ce ciudat că nu am observat asta înainte. Probabil 
că aici este înălţimea perfectă, aici cocoţată pe deal, 
deasupra intersecţiei dintre Strada Brook şi Jointer Avenue. 
Inălţimea perfectă şi o vedere completă asupra oraşului. Era o 
clădire mare şi dărăpănată, şi obloanele trase - îi dădeau un 
aspect exasperat de mare, tulburător pentru mintea omului; 
devenise parcă un monolit, un sarcofag, o evocare a Judecăţii 
de Apoi. 

Şi era, de asemenea, şi locul sinuciderii şi al crimei, ceea 
ce însemna că era ridicată pe pământ impur. 

Deschise gura să le împărtăşească şi celorlalţi impresiile 
sale, dar apoi se răzgândi. 

Cody intră pe Brooks Road şi, pentru câteva secunde, casa 
fu ascunsă vederii de lizieră. Apoi copacii se împuţinară şi 
Cody intră pe aleea din faţă. Packard-ul era parcat chiar în 
faţa garajului şi, când opri motorul, Jimmy scoase şi revolverul 
lui McCaslin. 

Callahan simţi cum atmosfera locului pune imediat 
stăpânire pe el. Scoase crucifixul - crucifixul mamei sale - din 
buzunar şi şi-l puse la gât alături de al său. În copacii aceia 
dezgoliţi de vânturile toamnei nu cânta nici o pasăre. Firele 
lungi şi zdrenţuite de iarbă păreau mai uscate şi mai 
deshidratate decât o cerea sfârșitul de anotimp; până şi 
pământul era mai cenuşiu şi mai obosit. 

Treptele care duceau la terasă erau cumplit de deformate 
şi pe unul din stâlpii terasei se afla o pată mai vie de vopsea, 
acolo unde fusese agăţat semnul care interzicea accesul 
străinilor. Sub zăvorul ruginit al uşii din faţă, arunca scânteieri 
de alamă o broască Yale nouă. 


— Să încercăm să intrăm pe o fereastră, cum a făcut 
Mark... Incepu să spună pe un ton şovăielnic. 

— Nu, zise Ben: Intrăm pe ușa din faţă. O s-o spargem 
dacă trebuie. 

— Nu cred că va fi nevoie, spuse Callahan cu o voce 
străină. 

De când coborâseră din maşină îi condusese pe alee fără 
să se oprească să se gândească la ce face. Inflăcărarea - o 
înflăcărare pe care o crezuse dispărută pe vecie - păru a pune 
stăpânire pe el când se apropie de uşă. Casa parcă se înclina 
înspre ei, gata să-i înghită, şi răul care sălăşluia înăuntru 
aproape că radia prin crăpăturile varului. Insă nu şovăi. li 
dispăruse din minte orice gând de zăbavă. Şi, mai apoi, nici 
măcar nu îi conducea el, ci o forţă necunoscută părea a-l 
împinge de la spate. 

— În numele lui Dumnezeu, Tatăl nostru! strigă el şi 
vocea-i căpătă o notă aspră, poruncitoare, care îi făcu pe 
ceilalţi să se strângă în jurul lui. Ordon diavolului să plece din 
această casă! Dispăreţi, spirite ale răului! 

Şi, fără să-şi dea seama ce avea de gând să facă, izbi în 
uşă cu mâna în care ţinea crucifixul. 

Mai târziu toţi au fost de acord că a urmat o explozie de 
lumină, o răsuflare usturătoare de ozon şi o trosnitură, de 
parcă ar fi urlat scândurile. Ferestruica curbată de deasupra 
uşii se sparse pe neaşteptate şi o fereastră mare şi boltită de 
pe latura stângă, din faţa peluzei, îşi scuipă sticla pe iarbă în 
aceeaşi clipă. Jimmy ţipă. Noul lacăt Yale zăcea pe gazon la 
picioarele lor, transformat într-o masă diformă de metal. Mark 
se aplecă să-l ridice şi scânci: 

— E fierbinte, spuse. 

Callahan se retrase tremurând din faţa uşii. Privi crucea pe 
care o ţinea în mână. 

— Fără nici o îndoială că aceasta este cea mai uluitoare 
experienţă pe care am trăit-o vreodată, spuse. 

Işi ridică ochii spre cer, ca pentru a vedea chipul lui 
Dumnezeu însuşi, însă cerul era indiferent. 

Ben împinse uşa care se deschise fără să opună vreo 
rezistenţă. Însă aşteptă ca preotul să intre primul. În hol, 
Callahan îl privi întrebător pe Mark. 


— Pivniţa, spuse. Ajungem acolo prin bucătărie. Straker e 
la etaj. Dar... se opri încruntându-se. Ceva e altfel. Nu ştiu ce 
anume. Ceva nu este cum a fost. 

Urcară mai întâi la etaj şi, deşi nu Ben conducea grupul, 
simţi un fior al vechii spaime în timp ce se apropiau de uşa de 
la capătul coridorului. lată cum, la aproape o lună după ce s-a 
reîntors în 'salem's Lot, avea să intre pentru a doua oară în 
acea cameră. Când Callahan deschise uşa, își ridică ochii... şi 
simţi cum ţipătul îi urcă în gât şi îi ţâșnește de pe buze înainte 
de a-l putea opri. Un țipăt ascuţit, isteric, ca de femeie. 

Însă nu Hubert Marsten atârna de grindă şi nici spiritul 
acestuia. 

Era Straker, spânzurat de picioare ca un porc într-un 
abator, cu gâtlejul sfârtecat. Ochii lui sticloşi se uitau la ei, 
prin ei, peste ei. 

Fusese stors de tot sângele. 


12 


— Doamne, Dumnezeule, spuse Părintele Callahan. 
Doamne, Dumnezeule. 

Înaintară cu prudenţă în cameră, Callahan şi Cody mai în 
faţă, Ben şi Mark, foarte aproape, în spatele lor. 

Lui Straker i se legaseră picioarele; apoi fusese ridicat şi 
legat de grindă. Într-o zonă îndepărtată a minţii sale, Ben se 
gândi că, fără doar şi poate, fusese nevoie de cineva deosebit 
de puternic, în stare sa ridice trupul masiv al lui Straker atât 
de sus, încât mâinile sale, lăsate libere, să nu poată atinge 
duşumeaua. 

Cu partea din interiorul încheieturii mâinii, Jimmy atinse 
fruntea cadavrului, apoi prinse una din mâinile moarte în ale 
lui. 

— E mort de vreo optsprezece ore, spuse. Lăsă mâna să 
cadă şi se cutremură. Dumnezeule, ce mod oribil să... Nu pot 
să înţeleg. De ce... cine... 

— Barlow a făcut-o, zise Mark. Privi impasibil cadavrul lui 
Straker. 

— Şi Straker a dat-o-n bară, spuse Jimmy. Şi-a luat adio de 


la viaţa eternă. Dar de ce aşa? Spânzurat cu capul în jos? 

— E un obicei vechi de când lumea, explică Părintele 
Callahan. Să atârni cu capul în jos cadavrul duşmanului tău 
sau al celui care te-a trădat, astfel încât să privească 
pământul şi nu raiul din ceruri. Aşa a fost crucificat şi Sfântul 
Paul, pe o cruce în formă de X, cu picioarele sfărâmate. 

Vocea lui Ben sună îmbătrânită şi prăfuită: 

— Tot mai încearcă să ne distragă atenţia. Ştie o sută de 
şmecherii. Să mergem. 

Il urmară înapoi pe coridor, pe scări în jos, până în 
bucătărie. Ajunşi acolo, îl lăsă din nou pe Părintele Callahan 
să preia conducerea grupului. Se uitară unul la altul o clipă, 
apoi la uşa de la pivniţă aşa cum, cu douăzeci şi cinci de ani 
în urmă, privise scara care ducea la etaj şi se aflase apoi 
confruntat cu o problemă cumplită, prea covârșitoare pentru 
umerii copilului care era. 


13 


Când preotul deschise uşa, Mark simţi cum miasma 
râncedă, de putregai, îi atacă din nou nările - însă şi mirosul 
acesta era diferit. Nu era la fel de puternic. Era mai puţin rău. 

Preotul porni. Şi totuşi, avu nevoie de toată puterea 
voinţei sale pentru a se hotărî să-l urmeze pe Părintele 
Callahan în acel puț al morţii. 

Jimmy scosese o lanternă din geantă şi o aprinse. Raza ei 
lumină podeaua, o traversă până la perete şi se întoarse. Se 
opri o secundă pe o ladă lungă şi apoi lumină o masă. 

— Acolo, spuse el. Priviţi. 

Pe masă se afla un plic, curat şi strălucitor în tot 
întunericul acesta prăfuit. Un pergament galben şi plin. 

— E un truc, spuse Părintele Callahan. Ar fi bine să nu-l 
atingem. 

— Nu, îl întrerupse Mark. Simţea în aceeaşi măsură 
uşurarea şi dezamăgirea. Nu e aici. A plecat. Asta e pentru 
noi. Probabil că e plină de lucruri josnice. 

Ben se apropie de masă şi luă plicul. Îl învârti de două ori 
în mâini - în lumina aruncată de lanterna lui Jimmy, Mark 


observă că îi tremurau - şi apoi îl deschise. 

Înăuntru se afla o singură foaie, din acelaşi pergament 
galben şi consistent ca şi plicul. Se strânseră în jurul lui Ben. 
Jimmy lumina cu lanterna pagina scrisă cu o caligrafie 
măruntă, elegantă, subţire ca firul de păianjen. Citiră 
scrisoarea împreună, Mark puţin mai încet decât ceilalţi. 


4 Octombrie 
Dragii şi tinerii mei prieteni, 


Ce amabil din partea voastră că aţi trecut pe la mine! 

Niciodată nu am fost potrivnic unei societăţi alese; 
aceasta a fost 

una din marile mele bucurii într-o viaţă lungă şi deseori 

singuratică. Dacă aţi fi venit la timp de seară, v-aş fi 
întâmpinat 

personal cu cea mai mare plăcere. Cu toate acestea, 
deoarece 

bănuiesc că s-ar putea să doriţi să veniţi în orele zilei, m- 
am gândit 

că ar fi mai bine să nu fiu acasă. 


V-am lăsat un mic simbol al aprecierii mele; cineva foarte 
apropiat 

şi drag unuia dintre voi se află acum în locul pe care îl 
ocupam eu 

in timpul zilei, până când am decis că un alt sediu ar fi mai 

convenabil pentru mine. Este foarte drăguță, domnule 
Mears - 

foarte dințoasă, dacă îmi este permis să folosesc o mică 
vorbă de 

duh. Nu mai am nevoie de ea, aşa că v-o las ca să - care 
este 

expresia pe care o folosiţi? - ca să vă încălziţi în vederea 
marii 

confruntări. Să vă stimuleze pofta de mâncare, dacă doriţi. 
Haideţi 

acum să vedem cât de mult vă place gustarea dinaintea 
felului 


principal pe care îl aşteptaţi, vreţi? 


Stăpâne Petrie, m-ai văduvit de cel mai credincios şi mai 
iscusit 

servitor pe care l-am avut vreodată. Într-o manieră 
indirectă, m-ai 

făcut să iau parte la distrugerea lui; ai făcut în aşa fel ca 
apetitul 

meu să mă trădeze. Te-ai furişat în spatele lui, fără 
îndoială. Îmi va 

face mare plăcere să lucrez cu tine. Mai întâi cu părinţii 


tăi, aşa 
cred. În noaptea aceasta... sau mâine noapte, sau în 
noaptea 
următoare. Însă tu vei intra în biserica mea ca băiat în cor. 
Castratum. 


Şi, Părinte Callahan - te-au convins să vii? Aşa m-am 
gândit şi eu. 

Te observ de la distanţă de când am sosit în Jerusalem's 
Lot... aşa 

cum un maestru de şah studiază partidele adversarului 
său, nu este 

aşa? Deşi Biserica Catolică nu este cel mai vechi adversar 
al meu! 

Eu eram bătrân când ea era tânără, când membrii ei se 
ascundeau în 

catacombele Romei şi îşi pictau peşti pe piept ca să se 
poată 

recunoaşte. Eram puternic pe vremea când acest club 
năzuros de 

mâncători de pâine şi băutori de vin care îl venerează pe 
Mântuitorul 

oilor rătăcite, era slab. 


Ritualurile mele erau vechi pe vremea când ritualurile 
bisericii tale 

Încă nici nu fuseseră concepute. Şi totuşi nu vă 
subestimez. Cunosc 


căile binelui tot atât cum cunosc căile răului. Sunt 
neobosit. 
Şi te voi birui. Cum? vei spune. Oare Callahan nu duce 
simbolul 
Albului? Oare Callahan nu se deplasează la fel de bine ziua 
ca şi noaptea? Oare nu există acele farmece şi poţiuni, 
creştine şi păgâne, despre care ne-a informat, pe mine şi 
pe compatrioţii mei, atât de bunul meu prieten, Matthew 
Burke? Da, da şi da. Insă eu am trăit mai mult ca voi. Eu 
nu sunt şarpele, ci tatăl şerpilor. Şi totuşi, veţi spune, nu 
este suficient. Şi nu este. În cele din urmă, „Părinte" 
Callahan, te vei autodistruge. Credinţa ta în Alb este 
slabă. Este firavă. Toată vorbăria ta despre dragoste nu 
este decât supoziţie. Doar atunci când vorbeşti despre 
băutură o faci în cunoştinţă de cauză. 


Bunii, bunii mei prieteni - domnule Mears, domnule Cody, 
Stăpâne Petrie, Părinte Callahan - simţiţi-vă bine. Vinul 
Medoc este excelent, procurat special pentru mine de 
răposatul proprietar al acestei case, de a cărui companie 
nu am fost niciodată în stare să mă bucur. Vă rog, serviţi- 
vă, dacă veţi mai avea poftă de vin după ce veţi termina 
treaba pentru care aţi venit aici. Ne vom întâlni din nou, 
faţă în faţă, şi vă voi transmite felicitările mele fiecăruia 
dintre voi într-un mod mult mai personal. Până atunci, 
adio. 


BARLOW 


Tremurând, Ben lăsă scrisoarea să cadă pe masă. Se uită 
la ceilalţi. Mark ţinea pumnii strânși iar gura i se strâmbase, 
de parcă ar fi muşcat din ceva mucegăit; chipul ciudat de 
copilăros al lui Jimmy era schimonosit şi palid. Părintele 
Donald Callahan avea ochii aprinşi şi buzele preschimbate 
într-un arc fremătător. 

Şi, unul câte unul, îşi ridicară ochii spre el. 

— Haideţi, spuse. 

Se îndreptară cu toţii către colţul pivniţei. 


14 


Parkins Gillespie stătea pe prima treaptă a Primăriei 
construite din cărămizi şi privea prin binoclul său de mare 
precizie, marca Zeiss, când Nolly Gardener parcă maşina 
poliţiei şi cobori din ea, suflecându-şi pantalonii şi 
scărpinându-se în fund în acelaşi timp. 

— Ce se-ntâmplă, Park? întrebă, urcând treptele. 

Fără să rostească vreun cuvânt, Parkins îi dădu binoclul şi- 
i arătă cu un deget bătătorit Casa lui Marsten. 

Nolly se uită. Văzu vechiul Packard şi, parcat în faţa lui, un 
Buick nou, de culoarea bronzului. Binoclul nu era atât de bine 
reglat încât să poată desluşi şi numărul de pe tăbliţa de 
înmatriculare a maşinii. Lăsă binoclul jos. 

— E maşina lu' doctori' Cody, nu? 

— Da, aşa cred şi eu. 

Parkins îşi puse un Pall Mall între buze şi aprinse un chibrit 
de bucătărie pe zidul de cărămidă din spatele lui: 

— N-am văzut niciodată vo' altă maşină acolo, decât 
Packardu' ăla. 

— Da, aşa e, reflectă Parkins. 

— Zici că tre' să mergem acolo şi să vedem ce e? spuse 
Nolly fără vreo urmă din entuziasmul lui obişnuit. Era om al 
legii de cinci ani şi încă mai era extaziat de importanţa 
propriei sale situaţii. 

— Nu, răspunse Parkins, cred că e mai bine să nu ne 
băgăm, îşi scoase ceasul din buzunarul de la vestă şi îi 
îndepărtă capacul ca un impiegat care controlează sosirea 
unui tren. Doar 3:41 după-amiaza. Îşi verifică ceasul după 
orologiul de pe turnul primăriei şi apoi îl puse la loc în 
buzunarul de la vestă. 

— Ce s-a mai întâmpla cu povestea aia cu Floyd Tibbits şi 
cu bebele lu’ McDougall? întrebă Nolly. 

— Nu ştiu. 

— Aha, spuse Nolly, rămas perplex pentru o clipă, Parkins 
era întotdeauna foarte tăcut, însă acum se întrecuse pe sine 
însuşi. Privi iar prin binoclu: nici o schimbare. 

— Oraşu' pare mai liniştit azi, se oferi Nolly să înceapă o 


conversaţie. 

— Da, spuse Parkins. 

Privi peste Jointer Avenue şi parc cu ochii săi de un 
albastru spălăcit. Şi bulevardul şi parcul erau pustii. Fuseseră 
pustii cam toată ziua. Se înregistrase o lipsă remarcabilă de 
mame care îşi plimbă pruncii şi de pierde-vară în jurul 
Monumentului Eroilor. 

— Se întâmplă lucruri ciudate, se aventură iarăşi Nolly. 

— Da, spuse Parkins dus pe gânduri. 

Ca soluţie extremă, Nolly recurse la momeala conversa- 
ţională la care Parkins nu rezista niciodată: vremea. 

— Se înnorează, zise. O să plouă până diseară. 

Parkins studie cerul. Un val de nouraşi albi chiar deasupra 
capului, şi o baricadă în construcţie de nori mai mari înspre 
sud-vest. 

— Da, spuse şi îşi aruncă chiştocul ţigării. 

— Park, ţi-e bine? 

Parkins Gillespie medita asupra întrebării. 

— Nu, spuse. 

— Ce dracu' se-ntâmplă? 

— Cred că mă cac pe mine de frică, zise Gillespie. 

— Ce? se bâlbâi Nolly. De ce? 

— Nu ştiu, spuse Parkins şi îşi luă înapoi binoclul. Începu 
să cerceteze din nou cu privirea Casa lui Marsten, în timp ce 
Nolly stătea mut de uimire lângă el. 


15 


În spatele mesei pe care fusese lăsată scrisoarea, pivniţa 
făcea un cot în forma literei L şi, mergând pe acolo, au ajuns 
în ceea ce fusese odinioară pivniţa de vinuri. Da, aşa e, 
Hubert Marsten trebuie că a fost contrabandist, gândi Ben. 
Acolo se aflau butoaie mici şi mijlocii, acoperite cu praf şi 
pânze de păianjen. Un perete era acoperit cu un rastel şi 
sticle străvechi încă mai ieşeau la iveală din unele orificii în 
formă de diamant. Unele explodaseră, şi păianjenul își făcuse 
acum culcuş acolo unde vinul roşu aşteptase odinioară să 
satisfacă papilele gustative ale unui cunoscător. Neîndoielnic, 


conţinutul altor sticle se transformase în oţet; şi izul acru şi 
ascuţit se amesteca cu cel al putrefacţiei lente. 

— Nu, zise Ben, vorbind încet, ca un om care nu se 
îndoieşte de adevărul spuselor sale. Nu pot. 

— Trebuie, spuse Părintele Callahan. Nu îţi spun că îţi va fi 
uşor sau că va fi spre binele nostru. lţi spun doar că trebuie. 

— Nu pot! strigă Ben şi, de această dată, cuvintele sale 
răsunară în pivniţa mută. 

În centru, pe o platformă ridicată şi luminată de lanterna 
lui Jimmy, zăcea nemişcată Susan Norton. Era acoperită de la 
umeri şi până la picioare cu o bucată mare de pânză albă, 
simplă şi, când s-au apropiat de ea, au rămas cu toţii fără 
grai. Uimirea le înghiţise cuvintele. 

În viaţă fusese o fată drăguță şi veselă care trecuse cu 
foarte puţin pe lângă frumuseţe (poate doar cu câţiva 
centimetri), nu din cauza vreunui defect al trăsăturilor sale, ci 
- poate - pentru că viaţa ei fusese atât de calmă şi deloc ieşită 
din comun. Însă acum căpătase frumuseţe. O frumuseţe 
întunecată. 

Moartea nu îşi pusese amprenta asupra ei. Chipul îi era 
îmbujorat, iar buzele, care nu cunoscuseră niciodată rujul, 
erau de un roşu intens şi strălucitor. Fruntea îi era palidă, dar 
fără pată, cu pielea ca laptele. Ochii închişi, genele negre, ca 
de funingine, i se odihneau pe pomeţi. O mână îi stătea pe 
lângă trup, cealaltă îi era îndoită peste mijloc. Insă impresia 
generală nu era una de farmec angelic, ci de frumuseţe rece, 
detaşată. Ceva de pe chipul ei - o aluzie doar, nu ceva precis - 
îl făcu pe Jimmy să se gândească la fetiţele din Saigon, unele 
chiar mai mici de treisprezece ani, care îngenuncheau în faţa 
soldaţilor în alei ascunse, în spatele gratiilor, nu pentru prima 
şi nici pentru a o suta oară. Însă în cazul acelor fete corupţia 
nu era ceva rău, ci doar o cunoaştere prea timpurie a lumii. 
Schimbarea petrecută pe chipul lui Susan era diferită - dar el 
nu putea spune în ce fel. 

Acum Părintele Callahan făcu un pas înainte şi îşi apăsă 
degetele de elasticitatea sânului ei stâng. 

— Aici, spuse. Inima. 

— Nu, repetă Ben. Nu pot. 

— Fii iubitul ei, şopti Părintele Callahan. Mai bine, fii soţul 


ei. Nu o vei răni, Ben. O vei elibera. Singurul rănit vei fi tu. 

Ben îl privi fără să înţeleagă. Mark luase ţăruşul din 
geanta neagră a lui Jimmy şi, fără o vorbă, i-l întinse. Ben îl 
luă cu o mână care i se păru lungă de mile întregi. 

Dacă nu mă gândesc când o fac, atunci poate... 

Insă ar fi fost imposibil să nu se gândească. Şi, pe 
neaşteptate, îşi aminti o frază din Dracula, povestea aceea 
amuzantă, care acum nu îl mai amuza câtuși de puţin. Era 
discursul pe care Van Helsing i l-a ţinut lui Arthur Holmwood 
când Arthur s-a confruntat cu aceeaşi obligaţie 
cutremurătoare: Trebuie să trecem prin apele amărăciunii, 
înainte să ajungem la cele blânde. 

Mai putea oare exista blândeţe, vreodată, pentru vreunul 
din ei? 

— la-l de aici! gemu. Nu mă faceţi să fac asta... 

Nici un răspuns. 

Sudoarea rece şi nesănătoasă îi ţâșni din porii îngroziţi, 
acoperindu-i fruntea, obrajii, braţele. Ţăruşul, care fusese 
doar o simplă bâtă de baseball cu patru ore înainte, părea 
impregnat cu o greutate sinistră, ca şi când în el s-ar fi întâlnit 
nişte vectori de forţă invizibili, dar supraomeneşti. 

Luă ţăruşul şi îl apăsă deasupra sânului ei stâng, chiar 
lângă ultimul nasture încheiat al bluzei. Vârful ascuţit se 
îngropa uşor în carnea moale şi simţi cum colţurile gurii încep 
să-i zvâcnească într-un tic incontrolabil. 

— Nu e moartă, spuse, iar vocea îi era răguşită şi groasă. 
Ultim argument al apărării sale. 

— Nu, spuse neîndurător Jimmy. Este o Moartă Vie, Ben. 

Şi le demonstră; înfăşură manşeta aparatului de luat 
tensiunea în jurul braţului lui Susan. Pe cadran se citi 00/00. 
Puse stetoscopul pe pieptul ei şi fiecare ascultă tăcerea 
dinăuntrul trupului. 

Un obiect fu strecurat în mâna lui Ben - ani de zile după 
aceste întâmplări tot nu reuşea să-şi amintească cine anume 
din tovarăşii lui îl pusese acolo. Ciocanul. Ciocanul cu mânerul 
din cauciuc perforat. Capul licărea în lumina palidă a 
lanternei. 

— Fă-o repede, spuse Callahan şi apoi ieşi la lumina zilei. 
Vom face noi ce mai rămâne de făcut. 


Trebuie să trecem prin apele amărăciunii, înainte să 
ajungem la cele blânde. 

— Să mă ierte Dumnezeu, şopti Ben. 

Ridică ciocanul, apoi îl cobori cu putere. 

Lovi în plin capătul ţăruşului şi tremurul gelatinos al 
acestuia îi va bântui pe veci visele. Acţionaţi parcă de forţa 
loviturii, ochii lui Susan se deschiseră brusc, mari şi albaştri. 
Sângele ţâșni din rana făcută de ţăruş într-un şuvoi 
strălucitor, împroşcându-i mâinile, cămaşa, obrajii. Într-o 
clipă, pivniţa se umplu cu miasma lui fierbinte, arămie. 

Trupul ei se chirci pe masă. Mâinile i se ridicară şi loviră 
nebuneşte aerul, întocmai ca aripile unei păsări. Picioarele-i 
începură să bată un ritm inutil pe lemnul platformei. Gura i se 
deschise larg, descoperind colții înspăimântători, ca de lup; şi 
începu să scoată țipăt după țipăt, ca o goarnă a iadului. 
Puhoaie de sânge îi izvorâră prin colţurile gurii. 

Ciocanul se ridică şi cobori: o dată... şi încă o dată... şi 
încă o dată. 

Mintea lui Ben se umpluse de ţipetele unui stol de ciori 
mari şi negre. Era cuprinsă de convulsiile unor imagini oribile, 
din timpuri imemoriale. Mâinile îi erau stacojii, ţăruşul era 
stacojiu, ciocanul care se ridica şi cobora neîndurător era 
stacojiu. Lanterna din mâinile tremurânde ale lui Jimmy 
arunca licăriri stroboscopice, luminând în zvâcniri de raze 
chipul înnebunit, contorsionat al lui Susan. Dinţii i se arătară 
printre buze, sfâșiindu-le. Sângele se revărsă peste pânza 
albă pe care Jimmy o împăturise pedant, desenând ideograme 
chinezeşti. 

Şi, pe neaşteptate, trupul ei zvâcni ca un arc încordat şi 
gura i se deschise atât de larg, încât fălcile-i parcă amenințau 
a se frânge. O explozie uriaşă de sânge încă şi mai întunecat 
ţâșni din rana făcută de ţăruş - sânge aproape negru în 
lumina aceasta nesigură, nebunească: sângele din inimă. 
Urletul care se auzi din străfundurile rezonante ale acelei guri 
larg deschise venea din toate tainiţele memoriei celor mai 
vechi rase şi chiar mai din adâncuri, din întunericul umed al 
sufletului omenesc. Un val nesfârșit de sânge i se revărsă din 
gură şi din nări... şi altceva încă. În lumina neputincioasă s-a 
zărit doar o sugestie, o umbră care păru a țâșni de acolo şi 


dispăru în neant, înşelată şi distrusă. Se contopi cu bezna şi 
dispăru. 

Se linişti, gura i se destinse şi se închise. 

Printre buzele-i sfârtecate ieşi un ultim suspin fremătător. 
Pleoapele-i tremurară pentru o ultimă oară şi Ben o văzu, sau 
i se păru că o vede, pe acea Susan pe care o cunoscuse în 
parc, acea Susan care stătea cuminte pe o bancă şi citea o 
carte de-a lui. 

Se isprăvise. 

Se dădu înapoi, scăpând din mâini ciocanul, întinzându-și 
palmele înainte ca un dirijor a cărui simfonie s-a transformat 
într-o cacofonie de sunete. 

Callahan îl cuprinse de umeri. 

— Ben... 

Fugi. 

Se împiedică pe trepte şi se târî mai departe către lumina 
întrezărită în capătul lor. Groaza din copilărie şi groaza vârstei 
adulte s-au întrepătruns. Dacă ar fi fost să se uite peste umăr, 
l-ar fi văzut pe Hubie Marsten (sau poate pe Straker), doar la 
un pas în urma lui, cu un rânjet larg pe faţa umflată şi vineţie, 
cu frânghia adâncită în şanţul format în carnea gâtului - iar 
rânjetul ar fi dezvăluit colţi în loc de dinţi. Işi urlă nenorocirea. 

Ca prin vis, îl auzi pe Callahan strigând: 

— Nu, lăsaţi-l... 

Tâşni prin bucătărie şi ieşi prin uşa din spate. Treptele 
terasei îi dispărură de sub tălpi când se aruncă înainte în colb. 
Se ridică în genunchi, se târî, se ridica în picioare şi aruncă o 
privire în spate. 

Nimic. 

Casa se înălța, golită de vreo semnificaţie anume; ultima 
rămăşiţă a răului care sălăşluise în ea fusese îndepărtată. 
Redevenise o simplă casă. 

În liniştea copleşitoare a curţii năpădite de buruieni, Ben 
Mears rămase pe loc, respirând adânc, sacadat. 


16 


Aşa se înnoptează toamna în Lot: 


Mai întâi, soarele îşi pierde fragila putere asupra aerului, 
răcindu-l, făcându-l să-şi aducă aminte că va veni iarna şi că 
iarna va fi lungă. Se formează norişori străvezii şi umbrele se 
lungesc. Dar nu sunt umbre groase, ca cele de vară; căci nu 
mai există frunze în copaci sau nori graşi pe cer ca să le 
umple. Sunt umbre scofâlcite, meschine, care muşcă 
pământul ca nişte dinţi. 

Când soarele se apropie de orizont, galbenul său 
binevoitor începe să se închidă, să se vicieze, până când, 
mânios, străluceşte cu raze de un portocaliu aprins. Aruncă o 
văpaie pestriță asupra orizontului - un prapure umplut cu nori, 
care este alternativ roşu şi portocaliu şi stacojiu şi violet. 
Uneori norii se sparg în lungi bucăţi plutitoare şi, printre ele, 
se ivesc raze de galben inocent, amărâte şi nostalgice după 
vara care s-a dus. 

Este ora şase, ora cinei în Lot. Mabel Werts, cu grăsimea 
nesănătoasă a bătrâneţii atârnându-i cleioasă de oase, stă la 
masă în faţa unui piept prăjit de pui şi a unei căni cu ceai 
Lipton. Telefonul este alături. În Pensiunea Evei, bărbaţii se 
strâng în jurul lucrurilor care îi adună laolaltă în fiecare seară: 
cina în faţa televizorului, conserve cu carne de vacă, conserve 
jalnice cu fasole, deloc asemănătoare cu mâncarea pe care 
mamele lor obişnuiau să o pregătească în dimineţile şi după- 
amiezile de duminică, cu ani în urmă, cine din spaghete sau 
chiftele încălzite, cumpărate de la McDonalds-ul din Falmouth, 
pe drumul înspre casă de la lucru. Eva stă la masă în camera 
din faţă, jucând gin rummy cu Grover Verrill, plină de nervi şi 
răţoindu-se la ceilalţi să-şi şteargă grăsimea şi să înceteze să 
mai verse zoaiele pe masă şi pe duşumea. Nici unul nu-şi 
aminteşte să o mai fi văzut vreodată în dispoziţia asta, _ 
nervoasă ca o pisică sălbatică şi un câine turbat laolaltă. Insă 
ştiu ce s-a întâmplat, chiar dacă ea nu-şi dă seama. 

Domnul şi doamna Petrie mănâncă sandviciuri în 
bucătărie, încercând să dezlege misterul telefonului pe care 
tocmai îl primiseră din partea preotului catolic din localitate, 
Părintele Callahan: Fiul dumneavoastră este cu mine. Este 
bine. Îl aduc curând acasă. La revedere. Au discutat 
posibilitatea de a-l anunţa pe omul legii din oraş, Parkins 
Gillespie, şi s-au hotărât să mai aştepte puţin. Simţiseră o 


schimbare în felul de a fi al fiului lor, care, oricum, fusese 
întotdeauna ceea ce mamei lui îi plăcea să spună: Un Copil 
Profund. Totuşi, fără ca nici unul din ei să recunoască 
aceasta, spectrele lui Ralphie şi Danny Glick pluteau deasupra 
lor. 

În spatele magazinului său, Milt Crossen mănâncă pâine şi 
bea lapte. Nu prea mai are poftă de mâncare de când a murit 
soţia lui în '68. Delbert Markey, proprietarul barului, îşi 
croieşte metodic drum prin cei cinci hamburgeri pe care i-a 
pregătit el însuşi. Îi mănâncă cu muştar şi munţi de ceapă 
crudă şi se va plânge întreaga noapte, cui are chef să-l 
asculte, că afurisita asta de indigestie acidă îl omoară. Rhoda 
Curless, menajera Părintelui Callahan, nu mănâncă nimic. E 
îngrijorată din cauza Părintelui, care hoinăreşte pe undeva pe 
afară. Harriet Durham mănâncă cotlete de porc împreună cu 
familia ei. Carl Smith văduv din 1957, mănâncă un cartof fiert 
şi bea o sticlă de vin din pelin. Familia lui Derek Boddin 
mănâncă şuncă şi varză de Bruxelles, Cfffh, zice Richie, 
bătăuşul detronat. Mănânci sau te bat la curu' gol, spune 
Derek. Nici lui nu-i place varza de Bruxelles. 

Reggie şi Bonnie Sawyer mănâncă friptură din coaste de 
vițel, cu garnitură de porumb şi cartofi prăjiţi, iar la desert au 
prăjitură de ciocolată acoperită cu glazură. Asta e mâncarea 
care îi place lui Reggie. Bonnie, ale cărei vânătăi de-abia 
începuseră să treacă, îl serveşte tăcută, cu ochii plecaţi. 
Reggie mănâncă serios şi concentrat, dând gata şi trei sticle 
de bere în timpul mesei. Bonnie mănâncă în picioare. Durerea 
nu îi permite încă să se aşeze pe scaun. Nu prea are poftă de 
mâncare, dar totuşi se forţează să înghită, ca să nu observe 
Reggie şi să o certe. In noaptea aceea, după ce a snopit-o, i-a 
aruncat la toaletă toate anticoncepţionalele şi a violat-o. Şi de 
atunci încoace o violează în fiecare noapte. 

Pe la şapte fără un sfert, majoritatea meselor s-au 
încheiat, au fost fumate cam toate ţigările şi trabucele şi 
pipele de după-masă, au fost strânse mai toate mesele. 
Vasele sunt spălate, limpezite şi puse la uscat în scurgătorul 
de lângă chiuvetă. Copiii sunt împachetaţi în pijamale şi 
expediaţi în cealaltă cameră ca să se uite la televizor până la 
ora de culcare. 


Roy McDougall, care a făcut tăciune o tigaie plină cu 
cotlete de vițel, înjură şi le aruncă - cu tigaie cu tot - în 
găleata pentru gunoi. Işi pune jacheta din doc şi pleacă la 
barul lui Dell, lăsându-și afurisita de scroafă de nevastă, bună 
doar să încurce locul, să doarmă în dormitor. Copilu-i mort, 
nevasta se bășește, mâncarea pentru cină s-a ars ca dracu. E 
vremea să se îmbete. Şi poate că e vremea să-şi strângă 
cortul şi s-o întindă din oraşul ăsta de doi bani. 

Intr-un micuţ apartament de la etaj, pe Strada Taggart, 
care porneşte din Jointer Avenue ca să se înfunde după o 
distanţă mică in spatele clădirii Municipalităţii, Joe Crane 
primeşte un dar neaşteptat din partea zeilor. Tocmai a 
isprăvit un castronaş cu cereale şi se așează ca să se uite la 
televizor, când simte o durere bruscă şi infinită care îi 
paralizează partea stângă a pieptului şi braţul stâng. 
Gândeşte: Ce-i asta? Inima? Şi se întâmplă să aibă perfectă 
dreptate. Se ridică şi reuşeşte să ajungă la jumătatea 
drumului înspre telefon înainte ca durerea să întunece totul şi 
să-l facă să se prăbuşească în mijlocul camerei, ca un juncan 
lovit cu ciocanul în frunte. Micuţul lui televizor color 
bolboroseşte mai departe şi vor trece douăzeci şi patru de ore 
până să îl descopere cineva. Moartea lui, care are loc la ora 
6:51, P.M., este unica moarte naturală petrecută în 
Jerusalem's Lot în ziua de 6 octombrie. 

Până la ora 7:00 panoplia de culori de la orizont se 
îngustează, devenind o dungă portocalie care chinuie dureros 
zarea în apus, de parcă nişte focuri uriaşe de furnale au fost 
zăgăzuite dincolo de marginile lumii. La est au răsărit deja 
stelele. Strălucesc continuu, ca diamantele neşlefuite. În 
această perioadă a anului nu există nici o urmă de îndurare în 
ele, nici o urmă de alinare pentru îndrăgostiţi. Strălucesc cu o 
minunată indiferenţă. 

Şi în jurul lor bestialitatea nopţii se ridică cu aripi 
tenebroase. A venit ceasul vampirului. 


17 


Matt moţăia când au intrat în cameră Jimmy şi Ben şi s-a 


trezit aproape în aceeaşi clipă, cu degetele-i strângând crucea 
pe care o ţinea în mâna dreaptă. 

Ochii i se încrucişară cu cei ai lui Jimmy, apoi cu cei ai lui 
Ben... şi zăboviră acolo. 

— Ce s-a întâmplat? 

Jimmy îi spuse pe scurt. Ben nu zise nimic. 

— Şi trupul ei? 

— Callahan şi cu mine l-am pus cu faţa în jos într-o ladă 
din pivniţă, poate chiar aceeaşi ladă în care a venit Barlow în 
oraş. Am aruncat-o în râul Royal cu mai puţin de o oră în 
urmă. Am umplut lada cu pietre. Am folosit maşina lui 
Straker. Dacă o observă cineva lângă pod, se vor gândi la el. 

— Aţi făcut bine. Unde e Callahan? Şi băiatul? 

— S-au dus acasă la Mark. Părinţii lui trebuie să ştie totul. 
Barlow i-a ameninţat anume. 

— Vor crede? 

— Dacă nu cred, Mark îl va pune pe tatăl său să te sune. 

Matt aprobă din cap. Părea foarte obosit. 

— Ben, spuse el. Vino aici. Stai pe pat. 

Ascultător, Ben făcu ce i se spusese. Chipul îi era în- 
mărmurit, lipsit de expresie. Se aşeză şi îşi încrucişă mâinile 
cuminte, pe genunchi. Ochii parcă îi erau două găuri făcute cu 
tigara. 

— Nu există nici o consolare pentru tine, îi spuse Matt: Luă 
una din mâinile lui Ben într-ale lui. Ben nu protestă. 

— Nu are importanță acum. Timpul te va alina. Ea doarme 
somnul de veci acum. 

— Ne-a înşelat, zise Ben cu o voce găunoasă. Şi-a bătut 
joc de fiecare dintre noi. Jimmy, dă-i scrisoarea. 

Jimmy îi dădu plicul lui Matt. Acesta scoase hârtia groasă 
de corespondenţă şi o citi cu atenţie, ţinând-o foarte aproape 
de ochi. Buzele i se mişcau uşor. O puse apoi deoparte şi 
spuse: 

— Da. El este. Egoul lui este chiar mai mare decât mi-am 
închipuit. Mă face să mă înfior. 

— A lăsat-o acolo ca să ne joace o festă, zise Ben pe 
acelaşi ton cavernos. E/ plecase cu mult înainte. A te lupta cu 
el e ca şi când te-ai lupta cu vântul. Probabil că noi îi părem 
insecte. Nişte gândăcei care aleargă disperaţi pentru 


amuzamentul lui. 

Jimmy deschise gura să vorbească, însă Matt clătină abia 
observat din cap. 

— Eşti departe de adevăr, spuse. Dacă ar fi putut să o ia 
pe Susan cu el, ar fi făcut-o. Nu şi-ar abandona Morţii cei Vii 
doar ca să joace cuiva o festă, acum, când sunt încă atât de 
puţini! Gândește-te o clipă Ben, şi încearcă să înţelegi ce i-aţi 
făcut. l-aţi ucis prietenul apropiat, Straker. Aşa cum a 
recunoscut el însuşi, chiar l-aţi obligat să participe la această 
crimă stârnit de pofta lui neostoită de mâncare! Cât de 
îngrozit trebuie să fi fost când s-a trezit din somnul lui fără 
vise şi a descoperit că un băiat, neînarmat, a rănit o creatură 
atât de înspăimântătoare. 

Se ridică cu destulă greutate pe perne. Ben întorsese 
capul şi îl privea cu primul licăr de interes pe care îl 
manifestase de când tovarăşii lui ieşiseră din casă şi îl 
descoperiseră în curtea din spate. 

— Poate că aceasta nu este cea mai mare victorie, 
reflectă Matt. L-aţi alungat din casă, din casa pe care el însuşi 
şi-a ales-o. Jimmy a zis că Părintele Callahan a sterilizat 
pivniţa cu apă sfinţită şi a sigilat toate uşile cu ostie. Dacă va 
cuteza să se mai ducă acolo, va muri... și el ştie asta. 

— Însă ne-a scăpat, spuse Ben. Ce mai contează? 

— V-a scăpat, Matt repetă şoptit cuvintele. Dar unde a 
dormit astăzi? în portbagajul vreunei maşini? în beciul uneia 
din victimele sale? Poate în subsolul vechii biserici metodiste 
din Mlaştini, care a ars în incendiul din '51? Oriunde ar fi 
dormit, crezi că i-a plăcut sau că s-a simţit în siguranţă acolo? 

Ben nu răspunse. 

— Mâine veţi începe vânătoarea, spuse Matt şi îi strânse 
mâinile lui Ben. Nu îl veţi vâna doar pe Barlow, ci pe toţi 
peştişorii mărunți - şi, după noaptea aceasta vor fi foarte 
mulţi peştişori. Foamea lor nu se potoleşte niciodată. 
Mănâncă până simt că dau pe afară. Nopțile îi aparţin lui, însă 
în timpul zilei îl veţi hăitui şi îl veţi hăitui până când se 
înspăimântă şi pleacă, sau până când, urlând şi cu ţăruşul 
înfipt în el, îl veţi scoate la lumina soarelui! 

Capul lui Ben se ridicase. Acum expresia întipărită pe 
chipul lui era una de animaţie aproape înfiorătoare. Un 


zâmbet mic îi atinse colţurile gurii. 

— Da, e bine aşa, şopti. Dar în seara asta, în loc de mâine. 
Chiar acum... 

Mâna lui Matt se întinse şi-i cuprinse umărul într-o 
strânsoare surprinzător de viguroasă. 

— Nu în seara asta. Seara asta ne-o vom petrece 
împreună - tu şi cu mine şi Jimmy şi Părintele Callahan şi Mark 
şi părinţii lui Mark. E/ ştie acum... Îi e teamă. Numai un 
dement sau un sfânt ar fi în stare să se apropie de Barlow 
când acesta e treaz şi se află la sânul nopţii -mama sa. Şi nici 
unul dintre noi nu e nici dement, nici sfânt. 

Închise ochii şi şopti: 

— Încep să cred că îl cunosc deja. Zac în patul ăsta de 
spital şi mă joc de-a Mycroft Holmes, încercând să i-o iau 
înainte punându-mă în locul lui. E bătrân de secole şi are o 
inteligenţă strălucită. Dar este şi egocentric, aşa cum îl arată 
scrisoarea. Şi de ce n-ar fi aşa? Egoul lui a crescut ca o perlă, 
strat peste strat, până când devine uriaşă şi otrăvitoare. E 
plin de orgoliu. Şi are cu ce să se laude. lar setea lui de 
răzbunare trebuie să fie irezistibilă, ceva care ne îngrozeşte, 
dar, în acelaşi timp, ceva ce putem folosi. 

Deschise ochii şi îi privi cu gravitate pe amândoi. Ridică 
crucea în faţa lui. 

— Aceasta îl va opri, însă s-ar putea să nu oprească pe 
altcineva care îi face jocul, aşa cum s-a întâmplat cu Floyd 
Tibbits. Şi mai cred că s-ar putea să încerce să elimine pe unii 
dintre noi în seara asta... pe unii dintre noi sau pe noi toţi. 

Se uită la Jimmy. 

— Cred că nu aţi făcut bine când i-aţi trimis pe Mark şi pe 
Părintele Callahan acasă la părinţii lui Mark. li puteam suna şi 
îi puteam chema aici, fără să le spunem nimic. Acum ne-am 
despărţit... şi, mai ales, mă tem pentru băiat. Jimmy, ar fi bine 
să le dai un telefon... sună-i acum. 

— Bine. 

Se ridică. 

Matt îl privi pe Ben: 

— Şi tu vei rămâne cu noi? Te vei lupta alături de noi? 

— Da, vocea lui Ben era răguşită. Da. 

Jimmy ieşi, traversă holul către camera de gardă a 


infirmierelor şi găsi numărul familiei Petrie în cartea de te- 
lefon, îl formă repede şi auzi înnebunit de spaimă cum prin 
receptor venea înspre el sirena telefonului deranjat şi nu 
sunetul de apel. 

— l-a prins, spuse. 

La auzul vocii lui, sora şefă îşi ridică privirea şi fu îngrozită 
de expresia aşternută pe chipul doctorului. 


18 


Henry Petrie era un bărbat educat. Licenţiat în ştiinţe la 
facultatea Northeastern, cu specializare la Massachusetts 
Tech şi cu doctoratul în economie. Părăsise postul de profesor 
la un liceu foarte bun pentru a ocupa o funcţie în 
administraţia firmei de asigurări Prudential Insurance, atât din 
curiozitate, cât şi din speranţa unui câștig pecuniar mai bun. 
Voia să vadă dacă unele din ideile sale economice funcționau 
în practică la fel de bine ca în teorie. Şi descoperi că 
funcționau. În doi ani spera să fie în stare să îşi dea nişte 
examene de diferenţă, căci scopul căruia i se dedicase în 
prezent era să înceapă anii '80 într-un post important al 
departamentului economic din cadrul guvernului federal. Nu 
de la Henry Petrie moştenise fiul său imaginaţia înfierbântată; 
logica, tatălui era totală şi dintr-o bucată iar lumea lui 
funcţiona cu precizie aproape desăvârșită. Era membru al 
Partidului Democrat, însă îl votase pe Nixon la alegerile din 
1972, nu pentru că ar fi crezut că Nixon era un om onest - 
chiar îi spusese soţiei sale în repetate rânduri că îl consideră 
pe Richard Nixon un escroc mărunt şi lipsit de imaginaţie, 
înzestrat cu tot atâta abilitate ca un hoţ de prăvălii - ci pentru 
că adversarul lui era un pilot deranjat la mansardă, care ar fi 
dus urgent ţara la dezastru economic. A urmărit încercarea de 
răsturnare a valorilor culturale de la sfârșitul anilor '60 cu o 
toleranţă calmă, izvorâtă din credinţa că o asemenea 
năzbâtie se va stinge lin, deoarece nu se bucura de nici un 
sprijin financiar. Dragostea nutrită pentru soţia lui nu era 
deosebită - nimeni nu ar scrie vreodată o poezie dedicată 
pasiunii unui bărbat care îşi face ghem şosetele în faţa soţiei 


sale - însă era robustă şi neabătută. Henry Petrie era întocmai 
ca o săgeată dreaptă, încrezător în sine însuşi şi în legile 
fireşti ale fizicii, matematicii, economiei şi (într-o măsură ceva 
mai mică) ale sociologiei. 

Ascultă istorisirea fiului său şi a preotului, sorbind 
încetişor din cafea şi punându-le întrebări lucide în acele 
momente când firul naraţiunii se încurca sau devenea neclar. 
Calmul de care dădea dovadă părea a creşte direct 
proporţional cu caracterul grotesc al poveştii şi cu agitația tot 
mai crescândă a soţiei sale, June. Când au terminat, ceasul 
arăta ora şapte şi cinci minute. Henry Petrie îşi pronunţă 
verdictul în patru silabe calme, hotărâte: 

— Imposibil. 

Mark suspină, îl privi pe Callahan şi zise: 

— V-am spus eu. Chiar îi spusese pe drumul de la 
prezbiteriu, parcurs în mașina veche a preotului. 

— Henry, nu crezi că... 

— Aşteaptă. 

Acest cuvânt şi mâna ridicată (cu un gest degajat) o 
făcură imediat să tacă. Se aşeză şi îl cuprinse pe Mark de 
umeri, trăgându-l uşor de lângă Părintele Callahan. Băiatul se 
supuse. 

Henry Petrie îl privi cu amabilitate pe preot. 

— Haideţi să vedem dacă nu putem să dăm de capăt 
acestei halucinaţii de care suferiţi ca doi oameni înzestrați cu 
rațiune. 

— S-ar putea ca aceasta să nu fie posibil, spuse Părintele 
Callahan cu aceeaşi amabilitate în voce, însă putem încerca. 
Domnule Petrie, ne aflăm aici pentru că Barlow v-a ameninţat 
în mod direct pe dumneavoastră şi pe soţia dumneavoastră. 

— Şi chiar aţi bătut ţăruşul în corpul acelei fete în după- 
amiaza asta? 

— Nu eu. Domnul Mears a făcut-o. 

— Şi cadavrul mai este încă acolo? 

— L-au aruncat în râu. 

— Dacă este adevărat, spuse Petrie, înseamnă ca l-aţi 
făcut pe fiul meu părtaş la o crimă. Vă daţi seama de 
gravitatea faptei? 

— Îmi dau seama. Dar era absolut obligatoriu să 


procedăm aşa. Domnule Petrie, dacă aţi vrea să sunaţi la 
spital şi să vorbiţi cu Matt Burke... 

— Ah, dar sunt sigur că martorul dumneavoastră vă va 
susţine, zise Petrie, cu acelaşi surâs uşor, înnebunitor pe 
buze. Acesta este unul din aspectele fascinante ale acestei 
demenţe în grup. Pot să văd şi eu scrisoarea pe care v-a 
lăsat-o acest Barlow? 

Callahan se blestemă în gând. 

— Este la doctorul Cody. 

Îi veni o idee şi adăugă: 

— Ar fi cel mai bine să mergem la spitalul din Cumberland. 
Dacă veţi vorbi cu... 

Petrie clătină din cap: 

— Să mai discutăm puţin înainte de asta. Sunt convins că 
martorii dumneavoastră sunt persoane de încredere, așa cum 
am şi menţionat mai devreme. Doctorul Cody este medicul 
nostru şi ţinem cu toţii la dânsul. De asemenea, mi s-a dat a 
înţelege, că Matthew Burke este un om căruia nu i se poate 
reproşa nimic... cel puţin, în calitatea dumnealui de profesor. 

— Dar în ciuda acestor fapte? întrebă Callahan. 

— Părinte Callahan, să vă întreb ceva. Dacă zece martori 
de încredere vă spun că o buburuză uriaşă s-a plimbat prin 
parcul oraşului, ziua în amiaza mare, cântând „Dulce Adeline" 
şi fluturând steagul Confederaţiei, aţi crede? 

— Dacă aş fi sigur că martorii sunt de încredere şi dacă aş 
fi sigur că nu glumesc, da, aș înclina să cred. 

Cu acelaşi surâs slab, Petrie spuse: 

— Aici ne deosebim noi. 

— Mintea dumneavoastră este închisă, zise Callahan. 

— Nu - pur şi simplu sunt hotărât. 

— E cam acelaşi lucru. Spuneţi-mi, la firma unde lucraţi se 
îngăduie ca factorii de decizie să ia hotărâri pe baza 
convingerilor interioare şi nu pe baza faptelor concrete? Aici 
nu mai e vorba de logică, Petrie; asta e ipocrizie. 

Petrie încetă să mai zâmbească şi se ridică. 

— Povestea dumneavoastră m-a neliniştit, vă garantez 
asta. Mi-aţi amestecat fiul într-o acţiune nebunească, probabil 
că şi periculoasă. Să vă socotiți norocoşi dacă nu vă dau în 
judecată pentru asta. Acum o să vă sun prietenii şi o să 


vorbesc cu ei. Apoi cred că ar fi mai bine să mergem cu toţii 
la spital, la domnul Burke şi să discutăm mai departe această 
chestiune. 

— Câtă mărinimie din partea dumneavoastră, să faceţi 
rabat de la principii, spuse Callahan sec. 

Petrie se duse în camera de zi şi ridică receptorul. Nu auzi 
tonul; linia era goală şi mută. Încruntându-se uşor, începu să 
apese butoanele de alimentare. Nici un răspuns. Puse 
receptorul la loc în furcă şi se întoarse în bucătărie. 

— Se pare ca telefonul este deranjat, spuse. 

Observă licărirea instantanee de spaimă şi înţelegere a 
situaţiei din privirile lui Callahan şi ale fiului său şi se enervă. 

— Vă asigur, zise pe un ton mai aspru decât ar fi vrut, că 
în Jerusalem's Lot nu e nevoie de vampiri ca să defecteze 
sistemul telefonic. 

Luminile se stinseră. 


19 


Jimmy alergă înapoi în camera lui Matt. 

— Linia telefonică e întreruptă acasă la Petrie. Cred că e 
acolo. lisuse, am fost atât de tâmpiţi... 

Ben se ridică de pe pat. Obrajii lui Matt părură a se 
contracta şi se zbârciră. 

— Vedeţi cum lucrează? murmură el. Cum nimic nu-l 
poate abate? Dacă am mai fi avut măcar încă o oră de 
lumină, am fi putut... Însă nu avem. Asta este. 

— Trebuie să ne ducem acolo, spuse Jimmy. 

— Nu! Nu trebuie! Pentru vieţile voastre şi pentru viaţa 
mea, nu trebuie să plecaţi. 

— Dar ei... 

— Trebuie să se descurce singuri! Ce se întâmplă - sau s-a 
întâmplat deja - se va fi isprăvit când veţi ajunge voi acolo! 

Se opriră, nehotărâţi, lângă uşă. 

Cu mari eforturi, Matt îşi adună forţele şi începu să le 
vorbească cu voce blândă, dar puternică. 

— Egoul lui este mare şi orgoliul lui este imens. Acestea 
sunt defecte de care am putea să ne folosim. Insă şi 


inteligenţa lui este uriaşă şi trebuie să i-o respectăm şi să 
ţinem cont de ea. Mi-aţi arătat scrisoarea - vorbeşte de jocul 
de şah. Nu am nici o îndoială că este un jucător de mare 
calibru. Nu vă daţi seama că şi-ar fi putut face treaba şi fără 
să taie linia telefonică? A făcut-o tocmai pentru că a vrut să 
vă arate că a dat şah uneia din piesele albe. Înţelege forţele şi 
mai înţelege că este mult mai uşor să învingi atunci când 
forţele sunt împrăştiate şi derutate. l-aţi oferit posibilitatea de 
a face prima mişcare prin neprezentare tocmai pentru că aţi 
uitat acest aspect - grupul iniţial a fost împărţit în două. Dacă 
vă năpustiţi acum la Petrie acasă, grupul va fi împărţit în trei. 
Rămân singur şi țintuit la pat; vânat uşor, în ciuda crucilor şi a 
cărţilor şi a descântecelor mele. Nu trebuie decât să trimită 
unul din cei încă Nemorţi să mă ucidă cu un pistol sau cu un 
cuţit. Şi atunci nu rămâneţi decât voi doi care vă repeziţi 
mâncând pământul înspre ceea ce vă hărăzeşte destinul. Şi 
apoi 'salem's Lot îi va aparţine. Nu înţelegeţi? 

Ben vorbi primul: 

— Ba da, spuse. 

Matt se lăsă sleit pe perne. 

— Nu vorbesc aşa pentru că m-aş teme pentru propria 
mea viaţă, Ben. Trebuie să mă crezi. Nici măcar pentru că m- 
aş teme pentru vieţile voastre. Mă tem pentru oraş. Indiferent 
ce se întâmplă, cineva tot trebuie să rămână ca să-l înfrunte 
mâine. 

— Da. Şi pe mine nu o să mă prindă până când nu reuşesc 
să o răzbun pe Susan. 

Tăcerea se lăsă grea între ei. 

Jimmy Cody o sparse: 

— S-ar putea totuşi să scape, reflectă el. Cred că l-a 
subestimat pe Callahan şi sunt convins că l-a subestimat pe 
băiat. Puştiul are mult sânge rece. 

— Să sperăm că aşa va fi, zise Matt şi închise ochii. 

Incepură să aştepte. 


20 


Părintele Donald Callahan se afla într-un capăt al 


spaţioasei bucătării a familiei Petrie, ţinând crucea mamei 
sale ridicată deasupra capului. Aceasta îşi revărsa lumina-i 
fantomatică în toată încăperea. Barlow stătea în capătul 
celălalt, lângă chiuvetă, ţintuindu-i mâinile lui Mark la spate 
cu o mână, în timp ce cu cealaltă îl ţinea strâns de gât. Între 
ei, Henry şi June Petrie zăceau pe jos în cioburile geamurilor 
sparte la intrarea lui Barlow. 

Callahan era ameţit. Totul se petrecuse cu iuţeala 
fulgerului şi încă nu putea înţelege. Intr-o clipă discuta 
problema raţional (chiar dacă asta îl scotea din minţi) cu 
Petrie, la lumina vie şi reală a lămpilor din bucătărie. În clipa 
următoare, era azvârlit în nebunia pe care tatăl lui Mark o 
negase cu atâta calm şi hotărâre lucidă. 

Mintea lui încercă să reconstituie ce se întâmplase. 

Petrie s-a întors şi le-a spus că telefonul era deranjat. La 
câteva secunde după aceea s-au stins toate luminile. June 
Petrie a ţipat. Un scaun s-a răsturnat. Alte câteva clipe au 
bâjbâit în bezna cea nouă strigându-se unul pe celălalt: Apoi 
fereastra de deasupra chiuvetei s-a spart, împroşcându-şi 
cioburile pe bufet şi pe linoleumul de pe jos. Toate astea s-au 
petrecut într-un interval de numai treizeci de secunde. 

După aceea, în bucătărie a apărut o altă umbră şi 
Callahan a reuşit să rupă vraja care îl înmărmurise. Strânse în 
mâini crucea care îi atârna la gât; şi când carnea lui o atinse, 
întreaga încăpere a strălucit de o lumină nepământeană. 

Îl văzu pe Mark, încercând să-şi tragă mama înspre arcada 
care dădea în camera de zi. Henry Petrie stătea lângă ei, cu 
capul întors, şi trăsăturile calme transformate fără veste într-o 
caricatură a uluirii în faţa acestei invazii care sfida orice 
logică. Şi în spatele lui, înălțându-se ameninţător, un chip alb 
al cărui rânjet larg se despica dezvăluind colţi lungi, ascuţiţi 
şi ochi roşii, înfiorători, aidoma porţilor spre cuptoarele 
iadului. Barlow îşi întinse mâinile (Callahan avu timp doar să 
observe cât de lungi şi sensibile erau degetele acelea livide, 
întocmai ca ale unui pianist) şi prinse capul lui Henry Petrie cu 
o mână, al lui June cu cealaltă şi le izbi unul de altul. Se auzi 
un pocnet şi apoi un scrâșnet. Dezgustătoare. Se prăbuşiră 
amândoi ca nişte bolovani. Prima ameninţare a lui Barlow 
fusese dusă la îndeplinire. 


Mark scoase un urlet ascuţit, pătrunzător şi se aruncă fără 
să se gândească asupra lui Barlow. 

— Aha, iată-te! a rostit binedispus Barlow cu vocea lui 
bogată şi puternică. 

Mark îl atacase şi fusese capturat instantaneu. 

Callahan înainta, ţinând crucea ridicată. 

Rânjetul de triumf al lui Barlow se transformă într-un 
rictus de agonie. Se retrase împleticindu-se către chiuvetă, 
trăgând băiatul în faţa lui; Picioarele lor zdrobiră cioburile de 
geam. 

— În numele Tatălui... Începu Callahan. 

La auzul numelui lui Dumnezeu, Barlow ţipă ca biciuit, cu 
gura căscată în care licăreau colții ascuţiţi ca acele. Fibrele 
muşchilor de pe grumazu-i încordat se desenau gravate parcă 
în relief. 

— Nu te apropia! spuse. Nu te mai apropia, magicianule! 
sau îi voi reteza jugulara şi carotida băiatului înainte să apuci 
să mai respiri o dată! 

În timp ce vorbea, buza de deasupra dezveli dinţii lungi şi 
ascuţiţi şi apoi capul său se repezi în jos cu iuţeala viperei 
care îşi atacă prada, ratând cu mai puţin de un centimetru 
impactul cu carnea lui Mark. 

Callahan se opri. 

— Dă-te înapoi, îi ordonă Barlow, rânjind din nou. Stai 
lângă partea ta de masă şi eu voi sta lângă a mea, eh? ce 
zici? 

Callahan se retrase încet, ţinând încă ridicată crucea la 
nivelul ochilor, ca să-l poată privi peste braţele ei. Crucea 
părea să pulseze cu flăcări zigzagate iar puterea lor îi 
reverbera în susul braţelor, până când muşchii i se încordară 
şi începură să-i tremure. 

Se aflau faţă în faţă. 

— În sfârșit împreună, zâmbi Barlow. 

Trăsăturile sale erau puternice şi inteligente şi frumoase 
într-un mod respingător şi crunt - totuşi, când lumina îşi 
modifică unghiul, părură aproape efeminate. Unde a mai 
văzut oare un chip ca acesta? Şi îşi aminti în această clipă a 
celei mai complete spaime pe care a cunoscut-o vreodată. 
Era chipul domnului Filip, bau-baul lui personal din timpul 


copilăriei, lucrul acela care se ascundea în dulap, în timpul 
zilei şi ieşea la iveală noaptea, după ce mama sa închidea 
uşa, de la dormitor. Nu avea voie să doarmă cu lumina 
aprinsă - părinţii lui conveniseră că cea mai bună metodă 
pentru a-şi înfrânge temerile copilăreşti era aceea de a se 
confrunta cu ele, nu să le cânte în strună - şi în fiecare 
noapte, când uşa se închidea cu un pocnet mic şi paşii mamei 
sale tropăiau înfundat pe carpeta coridorului, îndepărtându- 
se, uşa de la dulap se întredeschidea şi simţea (sau chiar 
putea vedea?) faţa albă şi slabă şi ochii arzători ai domnului 
Filip. Şi iată-l din nou. leşise din dulap şi se uita fix la el peste 
umărul lui Mark cu chipul lui alb ca de clovn, cu ochii lui 
strălucitori şi cu buzele lui roşii, senzuale. 

— Şi acum? spuse Callahan cu o voce care nu mai era a 
lui. Privea degetele lui Barlow, degetele acelea lungi şi 
sensibile, care strângeau uşor gâtul băiatului. Pe ele erau 
nişte pete micuţe şi albastre. 

— Depinde. Ce eşti dispus să oferi în schimbul 
nenorocitului ăsta mic? 

Pe neaşteptate, smuci în sus mâinile lui Mark, sperând, 
evident, să-şi sublinieze întrebarea cu un strigăt al băiatului; 
Însă Mark nu voia să îl satisfacă. Numai un şuierat i se 

strecură printre dinţii încleştaţi. 

— O să ţipi, şopti Barlow, iar buzele i se schimonosiră într- 
o grimasă de ură animalică. O să ţipi până o să-ţi explodeze 
gâtul! 

— Încetează, strigă Callahan. 

— Şi de ce aş face-o? 

Ura i se ştersese de pe chip. În locul ei strălucea acum un 
zâmbet fermecător şi ameninţător totodată. 

— Să-l graţiez pentru moment pe băiat, să mi-l păstrez 
pentru o altă noapte? 

— Da! 

Încet, torcând ca o pisică uriaşă, Barlow spuse: 

— Atunci îţi vei arunca crucea şi mă vei înfrunta de pe 
poziţii egale - negrul împotriva albului? Credinţa ta împotriva 
credinţei mele? 

— Da, spuse Callahan, însă cu mai puţină hotărâre. 

— Atunci arunc-o! 


Buzele lui pline se strânseră în anticiparea momentului. 
Fruntea lui înaltă lucea în lumina spectrală, de basm, care 
umplea încăperea. 

— Şi să am încredere în tine că îi vei da drumul? Aş da 
dovadă de mai multă înţelepciune dacă mi-aş vâri în sân un 
şarpe cu clopoței şi m-aş încrede în el că nu mă va mugşca. 

— Însă eu am încredere în tine... priveşte! 

Îl eliberă pe Mark şi făcu un pas înapoi, ridicând mâinile 
goale. 

Mark rămase nemişcat, fără să-i vină să creadă, şi, după o 
clipă, se repezi la părinţii lui, fără să mai privească în direcţia 
lui Barlow. 

— Fugi, Mark! strigă Callahan. Fugi! 

Mark se uită la el cu ochii uriaşi şi întunecaţi: 

— Cred că au murit... 

— FUGI! 

Mark se ridică greoi în picioare. Se întoarse şi îl privi pe 
Barlow. 

— Curând, frăţiorule, spuse Barlow pe un ton aproape 
blajin. Foarte curând tu şi cu mine vom... 

Mark îl scuipă. 

Barlow îşi ţinu răsuflarea. Fruntea i se întunecă, cuprinsă 
de o furie într-atât de profundă, încât celelalte expresii 
purtate până atunci părură ceea ce erau cu adevărat - simple 
prefăcătorii. O clipă, Callahan întrezări în ochii lui o undă de 
nebunie, mai neagră decât sufletul unui ucigaş. 

— M-a scuipat, şopti Barlow. Trupul îi tremura, legănându- 
se aproape, din cauza mâniei care îl copleşise. Se împletici un 
pas înainte, ca un orb înspăimântător care îşi caută drumul. 

— Întoarce-te! urlă Callahan şi ridică crucea în direcţia lui. 

Barlow ţipă şi îşi protejă faţa cu mâinile. Crucea izbucnise 
în vâlvătăi de lumină orbitoare, supranaturală şi atunci a fost 
momentul în care Callahan l-ar fi putut alunga pentru 
totdeauna, dacă ar fi avut curajul să înainteze. 

— Am să te omor, spuse Mark. 

Şi dispăru, ca un vârtej întunecat de apă. 

Barlow păru că devenise mai înalt. Părul lui, pieptănat 
peste cap, după moda europeană, părea a-i pluti în jurul 
testei. Purta un costum negru şi o cravată de culoarea vinului, 


cu un nod impecabil. Lui Callahan i se păru că devenise parte 
integrantă din întunericul care îl învăluia. Din orbitele în care 
erau adânciţi, ochii lui aruncau fulgere ca nişte tăciuni vicleni 
şi posomorâţi. 

— Acum achită-te şi tu de învoiala noastră, magicianule. 

— Sunt preot! îi aruncă Callahan. 

Barlow făcu o mică reverență batjocoritoare. 

— Preotule, spuse, iar în gura lui cuvântul suna ca un 
peşte mort şi împuţit. 

Callahan era nehotărât. De ce să arunce crucea? Alungă-l, 
obţine o remiză în noaptea asta, şi mâine... 

Însă o parte mai profundă a minţii lui îl avertiză. Să refuze 
provocarea unui vampir însemna să îşi asume niște riscuri 
mult mai grave decât ar fi putut bănui vreodată. Dacă nu 
cuteza să lase crucea deoparte, însemna că recunoaşte... că 
recunoaşte... ce? Numai dacă lucrurile nu s-ar precipita atât, 
dacă ar avea timp să se gândească, să găsească o soluţie... 

Strălucirea crucii începuse să pălească. 

O privi cu ochi mari de uimire. Teama făcu un triplu salt în 
abdomenul lui care se umplu de un talmeş-balmeş de cabluri 
incandescente. Capul i se smuci pe spate şi îl privi fix pe 
Barlow. Traversa bucătăria înspre el iar pe buze i se întipărise 
un zâmbet larg, aproape voluptuos. 

— Stai la locul tău, vocea îi era răguşită şi preotul se 
retrase un pas. Îţi poruncesc, în numele lui Dumnezeu. 

Barlow râse. 

Din vâlvătaia dinainte mai rămăsese numai un licăr stins 
în formă de cruce. Umbrele puseseră din nou stăpânire pe 
chipul vampirului, ţesând o mască de trăsături ciudate şi 
primitive sub pomeţii proeminenţi. 

Callahan mai făcu un pas înapoi şi se lovi de masa de 
bucătărie, aşezată lângă perete. 

— Nu mai ai unde să te duci, murmură Barlow cu tristeţe. 
O veselie infernală îi bulbuca ochii. 

— E trist să vezi cum dă greş credinţa unui om. Eh, asta 
este... 

Crucea tremura în mâinile lui Callahan şi ultima sclipire se 
stinse brusc. Acum nu mai era decât o bucată de ipsos pe 
care mama lui o cumpărase dintr-un magazin de suveniruri 


din Dublin, probabil la preţ de speculă. Dispăruse şi puterea 
pe care i-o insuflase, puterea care îl făcuse să creadă că 
braţul său putea dărâma ziduri şi putea sparge piatra. Muşchii 
săi îşi aminteau încordarea şi forţa care pulsase în ei, însă nu 
o puteau copia. 

Din beznă, Barlow întinse mâna şi-i smulse crucea dintre 
degete. Callahan scoase un strigăt nefericit, strigătul care 
vibrase în sufletul - însă niciodată în corzile vocale - copilului 
de demult care în fiecare noapte a fost lăsat singur cu domnul 
Filip care trăgea cu ochiul la el din dulap, printre jaluzelele 
somnului. Sunetul care se auzi apoi îl va urmări tot restul 
vieţii: două pocnituri seci când, Barlow rupse braţele crucii, şi 
o bufnitură lipsită de noimă, când o aruncă pe jos. 

— Dumnezeu să te blesteme! strigă. 

— E mult prea târziu pentru asemenea melodramă, se 
auzi vocea lui Barlow din întunericul cu care devenise una. 
Era ceva asemănător cu mâhnirea în vocea aceea. 

— Nu mai este nevoie. Ai uitat doctrina propriei tale 
biserici, nu-i aşa? Crucea... pâinea şi vinul, confesionalul... nu 
sunt decât simboluri. Fără credinţă crucea nu este decât o 
bucată de lemn, pâinea nu este decât grâu copt, iar vinul este 
făcut din struguri acri. Dacă ai fi aruncat crucea, m-ai fi putut 
înfrânge într-o altă noapte. Într-un fel, am sperat că aşa va fi. 
De mult timp nu am mai întâlnit un adversar de valoare. 
Băiatul acela face câţi zece ca tine, preotule fals. 

Fără veste, din întuneric, două mâini uimitor de puternice 
apucară umerii lui Callahan. 

— Acum cred că vei fi binevenit în uitarea morţii mele. 
Morţii cei Vii nu au amintiri; cunosc numai foamea şi nevoia 
de a-şi sluji Stăpânul. Aş putea să te folosesc. Aş putea să te 
trimit printre prietenii tăi. Dar este oare, necesar să fac asta? 
Fără tineri ca să-i conduci, sunt mai lipsiţi de importanţă. ŞI 
băiatul le va povesti ce s-a întâmplat aici. Chiar în clipa 
aceasta un servitor de-al meu s-a dus să rezolve problema. 
Probabil că există o pedeapsă mai potrivită pentru tine, 
preotule fals. 

Îşi aminti spusele lui Matt. Unele lucruri, sunt mai rele 
decât moartea. 

încercă să se zbată şi să scape, însă mâinile îl ţineau ca 


într-o menghină. Apoi o mână se îndepărtă. Auzi sunetul făcut 
de haine pe piele şi apoi un zgomot ca de zgâriere. 

Mâinile îi cuprinseră gâtul. 

— Haide, preotule fals. Învață religia cea adevărată. la 
împărtăşania mea. 

Realizarea grozăviei îl inundă pe Callahan într-un val 
sinistru. 

— Nu! Nu... nu... 

Însă mâinile erau neîndurătoare. Capul îi fu tras mai în 
faţă, şi mai în faţă, şi mai în faţă: 

— Acum, preotule, şopti Barlow. 

Şi gura lui Callahan fu lipită de carnea urât mirositoare a 
gâtului rece al vampirului, în locul unde pulsa o venă 
deschisă. Îşi tinu respiraţia un timp ce i se păru o veşnicie, 
dând din cap înnebunit, însă în van, mânjindu-și cu sânge 
obrajii şi fruntea şi bărbia, arătând ca un indian care se 
pregăteşte de război. 

Şi totuşi, în cele din urmă, bău. 


21 


Ann Norton cobori din maşină fără să se mai ostenească 
să scoată cheile din contact şi traversă lotul de parcare din 
faţa spitalului îndreptându-se către luminile strălucitoare ale 
holului de la intrare. Deasupra, norii ascunseseră stelele şi în 
curând avea să plouă. Nu ridică privirea ca să vadă norii. 
Mergea apatică, uitându-se drept în faţă. 

Era acum o femeie care arăta cu totul altfel decât doamna 
pe care o cunoscuse Ben Mears în prima seară când Susan l-a 
invitat să ia cina cu familia ei. Acea doamnă era de înălţime 
mijlocie, îmbrăcată într-o rochie verde de lână, nu exagerat 
de pretențioasă, dar care sugera un oarecare confort 
financiar. Acea doamnă nu era frumoasă, însă era îngrijită şi 
îţi făcea plăcere să te uiţi la ea; părul ei cărunt fusese ondulat 
permanent doar cu puţin timp în urmă. 

Femeia aceasta era încălţată doar cu o pereche de papuci. 
Avea picioarele goale, fără ciorapi, iar varicele ieşeau 
proeminente în relief (deşi nu la fel de proeminente ca 


înainte; o parte din presiunea sângelui fusese înlăturată din 
vene). Purta un capot galben şi zdrenţuit peste cămaşa de 
noapte; părul îi fusese răvăşit în şuviţe bezmetice de vântul 
abia stârnit. Chipul îi era palid şi sub ochi i se adânciseră 
cearcăne vineţii. 

l-a spus lui Susan, a avertizat-o în privinţa bărbatului 
acela, Mears, şi a prietenilor lui, a avertizat-o împotriva 
bărbatului care a omorât-o. Matt Burke l-a împins să o facă. 
Erau în cârdășie. O, da. Ştia acum. £/îi spusese. 

Fusese bolnavă toată ziua, bolnavă şi somnoroasă şi 
incapabilă să se dea jos din pat. Şi după prânz, când a căzut 
într-un somn adânc, în timp ce soţul ei era plecat de acasă ca 
să răspundă întrebărilor idioate dintr-un chestionar întocmit 
pentru persoanele dispărute, e/a vizitat-o în vis. Chipul lui era 
frumos şi poruncitor şi arogant şi irezistibil. Nasul lui semăna 
cu ciocul unui şoim, părul îi era pieptănat pe spate iar gura lui 
cu buze groase, fascinante, dezvăluia în zâmbet dinţi albi, 
ciudat de excitanţi. Şi ochii lui... erau roşii şi parcă o 
hipnotizau. Când e/se uita la tine cu ochii aceia, nu puteai să- 
ţi fereşti privirea... şi nici nu voiai să ţi-o fereşti. 

El i-a spus totul şi ce trebuia ea să facă - şi cum va fi din 
nou cu fiica ei după ce îşi termină misiunea, cu fiica ei şi cu 
mulţi alţii... şi cu e/. Nu mai era vorba de Susan acum; /ui; voia 
ea să îi facă pe plac, ca apoi e/să îi ofere lucrul după care 
tânjea şi de care avea atâta nevoie: atingerea; penetrarea. 

În buzunar avea revolverul soţului ei. 

Intră în hol şi privi la biroul de informaţii. Dacă cineva ar 
încerca să o oprească din drum, se va vedea nevoită să aibă 
grijă de persoana respectivă. Nu să o împuşte, nu. Nici un 
glonte nu trebuia să fie tras până nu se va afla în camera lui 
Burke. Aşa i-a spus e/. Dacă o prindeau şi o opreau înainte să 
îşi termine treaba, e/nu va mai veni noaptea la ea, să îi dea 
sărutările /ui arzătoare. 

La birou se afla o tânără în uniformă şi cu bonetă albă pe 
cap, care dezlega cuvinte încrucişate în lumina molcomă a 
lămpii de deasupra pupitrului principal. Un infirmier tocmai 
traversa holul, cu spatele la locul unde se aflau ele. 

Când auzi paşii lui Ann, sora de serviciu ridică privirea şi îi 
adresă surâsul profesional, însă surâsul se stinse când o văzu 


pe femeia cu ochii goi care se apropia, îmbrăcată ca pentru a 
merge la culcare. Ochii îi erau lipsiţi de expresie, însă erau, 
totodată, ciudat de strălucitori, de parcă ar fi fost ochii unei 
jucării mecanice care tocmai fusese întoarsă cu cheia. 
Probabil că era o pacientă care o pornise la plimbare. 

— Doamnă, dacă sunteţi... 

Ann Norton scoase arma din buzunarul capotului cu gestul 
unui pistolar dement din alte vremuri. Ţinti capul sorei de 
serviciu şi îi spuse: 

— Întoarce-te. 

Buzele tinerei încercară să articuleze cuvinte, însă 
rămaseră mute. Suspină adânc. 

— Nu ţipa. Te omor dacă ţipi. 

Aerul îi ieşi din plămâni cu un şuierat astmatic. Sora de 
serviciu se albise la faţă. 

— Acum întoarce-te. 

Sora se ridică încet şi se întoarse. Ann Norton întoarse 
pistolul în mână şi se pregăti să lovească capul fetei cu patul, 
folosindu-şi toată puterea pe care o mai avea. 

Chiar în clipa aceea o lovitură îi zbură picioarele de pe 
pardoseală. 


22 


Pistolul îi scăpă din mână. 

Femeia îmbrăcată în capotul galben şi zdrenţuit nu ţipă, 
însă începu să scoată nişte scâncete ascuţite din gât, nişte 
sunete care se prelungiră parcă într-un bocet. Se târî după 
armă ca un crab, iar bărbatul cu aspect uluit şi înspăimântat 
care se afla în spatele ei, se năpusti şi el după pistol. Când îşi 
dădu seama că ea va ajunge prima, îl lovi cu piciorul şi îl 
expedie în cealaltă parte a mochetei care acoperea holul. 

— Hei! urlă el. Hei, ajutor! 

Ann Norton aruncă o privire peste umăr şi şuieră către el. 
Trăsăturile i se schimonosiseră într-o mâăzgălitură a urii şi apoi 
se târî iarăşi după armă. Infirmierul se întorsese în fugă. Privi 
o clipă întreaga scenă cu uimire absolută şi apoi ridică arma 
care se afla lângă picioarele sale. 


— Pentru Dumnezeu, exclamă el. Chestia asta e încăr... 
Atunci îl atacă. Mâinile ei, îndoite în gheare, se abătură 
asupra feţei lui, lăsând dungi roşii pe fruntea şi obrazul drept 
al infirmierului înmărmurit. Ţinea însă arma sus, ca ea să nu o 
poată ajunge. Încă scâncind, femeia încercă să şi-o recapete. 

Celălalt bărbat, la fel de uluit, veni prin spate şi o prinse. 
Mai târziu avea să spună că era ca şi când ar fi luat în braţe 
un sac plin cu şerpi vii. Corpul de sub capotul cel galben era 
fierbinte şi dezgustător la atingere, cu fiecare muşchi 
răsucindu-se şi zvârcolindu-se. 

În timp ce se zbătea să se elibereze, infirmierul îi trase un 
pumn în falcă. Işi dădu ochii peste cap şi se prăbuşi. 

Infirmierul şi bărbatul cel uluit se priviră. 

Sora de la biroul de informaţii ţipă. Îşi ţinea mâinile la gură 
şi astfel ţipetele ei căpătaseră calitatea aceea unică a sirenei 
de ceaţă pentru vapoare. 

— Ce fel de spital aveţi, măi, aici? întrebă bărbatul cel 
uluit. 

— Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu, răspunse infirmierul. 
Ce dracu' s-a întâmplat? 

— Tocmai venisem s-o vizitez pe sora mea. A născut. ŞI 
vine la mine un puşti şi-mi zice că a intrat o femeie cu un 
pistol. Şi... 

— Ce puşti? 

Bărbatul cel uluit care venise să îşi viziteze sora se uită în 
jur. Holul se umplea de oameni atraşi de zgomot, însă toţi 
aceştia depăşiseră vârsta când nu li se dădea de băut în 
baruri. 

— Nu-l văd acum. Da' a fost aici. E încărcată chestia aia? 

— Sigur că este, spuse infirmierul. 

— Ce fel de spital aveţi, măi, aici? întrebă din nou bărbatul 
cel uluit. 


23 


Au văzut două asistente care au trecut pe lângă uşa lor, 
fugind către lifturi şi au auzit nişte ţipete vagi din casa scării. 
Ben se uită la Jimmy iar acesta ridică aproape imperceptibil 


din umeri. Matt moţăia cu gura deschisă. 

Ben închise uşa şi stinse luminile. Jimmy se ghemui la 
piciorul patului lui Matt şi când auziră paşi care ezitau în faţa 
uşii, Ben se repezi într-acolo, pregătit să înfrunte orice. Când 
uşa se deschise şi un cap apăru în deschizătură, îl apucă cuo 
mişcare ce se voia asemănătoare cu mişcările de lupte 
marţiale şi îi lipi crucea de obraz. 

— Lasă-mă în pace! 

O mână se ridică şi începu să îl izbească inutil în piept. O 
secundă mai târziu, lumina din tavan a fost aprinsă. Matt 
Burke se ridicase pe perne şi clipea nedumerit la Mark Petrie 
care se zbătea în braţele lui Ben. 

Jimmy se ridică şi traversă în fugă încăperea. Părea 
aproape gata să îl îmbrăţişeze pe băiat, când se opri, şovăind. 

— Ridică bărbia. 

Mark ridică capul, arătându-le gâtul neatins. 

Jimmy se relaxă. 

— Măi, n-am fost niciodată în viaţă atât de fericit să văd 
pe cineva. Unde e Părintele? 

— Nu ştiu, spuse Mark pe un ton lugubru. Barlow m-a 
prins... mi-a omorât părinţii. Sunt morţi. Părinţii mei sunt 
morţi. l-a lovit cap în cap. Mi-a omorât părinţii. După aia m-a 
prins şi i-a spus Părintelui Callahan că îmi va da drumul dacă 
Părintele Callahan îi promite că îşi va arunca crucea. l-a 
promis. Am fugit. Da' înainte să fug, l-am scuipat în faţă. L-am 
scuipat în fată şi o să-l omor. 

Se clătină în pragul uşii. Obrajii şi fruntea îi erau zgâriate 
de crengi. Fugise prin pădure, pe drumeagul pe care Danny 
Glick şi fratele său îşi întâlniseră sfârșitul cu secole în urmă. 
Pantalonii îi erau uzi până la genunchi din cauza drumului prin 
pârgul Taggart. A făcut autostopul ca să ajungă în 
Cumberland, însă nu îşi putea aminti cu ce fel de maşină 
călătorise. Îşi amintea numai că radioul era deschis. 

Ben îşi simţi limba îngheţată. Nu ştia ce să spună. 

— Biet băiat, şopti Matt. Bietul meu băieţel curajos. 

Trăsăturile lui Mark începură să se descompună. Ochii i se 
închiseră şi gura i se strâmbă şi începu să-i tremure. 

— Ma-ma-mama mea... 

Se clatină, ca orb, pe picioare, şi Ben îl prinse în braţe, îl 


strânse şi începu să îl legene, în timp ce lacrimile dezlănţuite 
îi udau cămaşa. 


24 


Părintele Callahan nu avea idee de cât timp rătăcea prin 
beznă. Se împleticise înapoi spre centrul oraşului de-a lungul 
lui Jointer Avenue, fără să-şi mai aducă aminte de maşina pe 
care o lăsase parcată în faţa casei familiei Petrie. Uneori 
mergea prin mijlocul drumului, iar alteori se poticnea pe 
trotuar. Odată era să dea şi o maşină peste el. Farurile îl 
luminară cu două cercuri uriaşe şi strălucitoare; claxonul 
începu să răcnească şi îl evită în ultima fracțiune de secundă, 
cu roţi care îşi scrâșniră furia pe asfalt. Altă dată se prăbuşi în 
şanţ. Începuse să plouă în timp ce se apropia de lumina 
galbenă a semnalizatorului. 

Nimeni nu se afla pe străzi ca să-i observe trecerea; 
'salem's Lot se baricadase pentru noapte, chiar mai trainic 
decât de obicei. Restaurantul era pustiu şi, în cofetăria lui 
Spencer, domnişoara Coogan stătea lângă casa de marcat, 
răsfoind o revistă cu istorioare picante din viaţa starurilor, la 
lumina îngheţată a lămpilor fluorescente din tavan. Afară, sub 
firma luminoasă, care arăta un câine albastru surprins în 
mijlocul unui salt, un semn de neon roşu spunea: 


AUTOBUZ 


Bănuia că ei se tem. Şi aveau toate motivele din lume să 
se teamă. O parte dinlăuntrul lor asimilase pericolul şi în 
noaptea aceasta, în Lot, uşile erau încuiate, ceea ce nu se 
mai întâmplase de ani de zile... dacă se întâmplase vreodată. 

Era singur pe stradă. Şi el singur nu mai avea motiv de 
teamă. Nostim. Râse tare, iar hohotul lui aducea mai degrabă 
cu un suspin sacadat, sălbatic şi nebun. Nici un vampir nu se 
va atinge de el. De alţii, poate, dar nu de el. Stăpânul l-a 
însemnat şi va fi liber până când Stăpânul îşi va cere dreptul. 
Biserica se înălța în faţa lui. 

Şovăi, apoi urcă aleea din faţă. Se va ruga. Se va ruga 


toată noaptea, dacă va fi nevoie. Nu Dumnezeului cel nou, 
Dumnezeu al ghetourilor şi al conştiinţei sociale şi al meselor 
gratuite, ci Dumnezeului cel vechi care a trimis cuvânt prin 
Moise ca vrăjitorii să nu fie lăsaţi în viaţă şi care Şi-a sacrificat 
fiul şi L-a făcut să învie din morţi. O a doua şansă, Doamne. 
Intreaga mea viaţă pentru ispăşirea păcatului. Doar... acordă- 
mi o a doua şansă. 

Se împiedică pe treptele largi, în anteriu-i plin de noroi şi 
ud, cu gura mânjită de sângele lui Barlow. 

In capătul scării se opri o clipă şi apoi întinse mâna spre 
clanţa din mijlocul uşii. 

Când o atinse, din ea izbucni o flacără albastră şi fu 
aruncat pe spate. Durerea îi sfârtecă spatele şi apoi capul, 
apoi pieptul şi stomacul şi picioarele, în timp ce se rostogolea 
pe treptele de granit, înspre caldarâm. 

Rămase tremurând în ploaie, cu mâna în flăcări. 

O ridică în faţa ochilor. Era arsă. 

— Murdar, murmură el. Murdar, murdar, o, Doamne, atât 
de murdar. 

Se cutremură, cuprins de fiori. Se cuprinse cu mâinile de 
umeri şi tremură în ploaie, biserica înălțându-se 
amenințătoare în spatele lui, cu uşile-i închise pentru vecie. 


25 


Mark Petrie stătea pe patul lui Matt, chiar în acelaşi loc 
unde a stat Ben când se întorsese însoţit de Jimmy. Mark se 
ştersese la ochi cu mâneca de la cămaşă, şi, cu toate că avea 
ochii roşii şi umflaţi, părea să-şi fi recăpătat stăpânirea de 
sine. 

— Ştii, nu-i aşa, îl întrebă Matt, că 'salemi's Lot se află într- 
o situaţie disperată? 

Mark dădu din cap. 

— Chiar în momentul acesta Morţii lui cei Vii îl cotropesc, 
spuse Mark cu gravitate. Luând şi pe alţii cu ei. Nu o să-i ia pe 
toţi - nu în noaptea asta - însă vă aşteaptă o sarcină 
înfiorătoare mâine. 

— Matt, vreau să dormi puţin, zise Jimmy. Rămânem aici, 


nu te îngrijora. Nu arăţi bine. Ai trecut printr-o tensiune 
oribilă... 

— Oraşul meu se dezintegrează în faţa propriilor mei ochi 
şi tu vrei să dorm? 

Ochii lui, în aparenţă neobosiţi, aruncau fulgere de pe 
chipul tras. 

Incăpăţânat, Jimmy insistă: 

— Dacă vrei să mai apuci deznodământul, trebuie să-ţi 
păstrezi ceva puteri. |ţi vorbesc în calitate de doctor, fir-ai tu 
să fii. 

— Bine. Imediat. 

Îi privi pe toţi trei. 

— Mâine trebuie să vă duceţi cu toţii acasă la Mark. 
Trebuie să faceţi ţăruși. Foarte mulţi. 

Sensul cuvintelor lui îi făcu să se cutremure. 

— Cât de mulţi? şopti Ben. 

— AŞ zice că vă trebuie cel puţin trei sute. Vă sfătuiesc să 
faceţi cinci sute. 

— Imposibil, zise Jimmy pe un ton sec. Nu pot fi atât de 
mulţi. 

— Morţii cei Vii sunt însetaţi, spuse simplu Matt. E mai 
bine să fiţi pregătiţi. Veţi merge împreună. Să nu îndrăzniţi să 
vă despărțiți, nici măcar la lumina zilei. Va fi ca o acţiune de 
salubrizare. Trebuie să începeţi dintr-un capăt al oraşului şi să 
îi căutaţi îndreptându-vă spre celălalt capăt. 

— Nu vom reuşi niciodată să-i găsim pe toţi, protestă Ben. 
Nici chiar dacă am începe la prima rază a dimineţii şi i-am 
căuta până la lăsarea nopţii. 

— Trebuie să faceţi tot ce vă stă în putinţă, Ben. S-ar 
putea ca oamenii să înceapă să vă creadă. Unii chiar vă vor 
ajuta, dacă îi veţi convinge de adevărul spuselor voastre. Şi 
când va veni iarăşi noaptea, o mare parte din munca ui va fi 
distrusă. Oftă: 

— Trebuie să credem acum că l-am pierdut pe Părintele 
Callahan. Asta nu e bine. Însă, indiferent de ce s-a întâmplat, 
trebuie să mergem mai departe. Trebuie să fiţi foarte 
prudenţi. Toţi. Fiţi pregătiţi să spuneţi minciuni. Dacă sunteţi 
cumva prinşi, îi veţi face jocul. Şi, dacă nu aţi luat în 
considerare şi posibilitatea aceasta, ar fi bine să o faceţi 


acum: se poate ca unii dintre noi, sau chiar noi toţi, să 
învingem doar pentru a fi mai târziu condamnaţi pentru 
crimă. 

li privi pe rând. Probabil că expresia de pe chipurile lor îl 
mulţumi, căci îşi îndreptă apoi întreaga atenţie asupra lui 
Mark. 

— Nu-i aşa că ştii care este cea mai importantă sarcină? 

— Da, răspunse Mark. Trebuie să-l omorâm pe Barlow. 

Surâsul lui Matt era trist: 

— Mă tem că asta ar însemna să punem carul înaintea 
boilor. Mai întâi trebuie să-l găsim. 

Îl privi concentrat: 

— In seara asta ai văzut ceva, ai auzit ceva, ai mirosit sau 
ai atins ceva, orice, care să ne ajute să-i localizăm sălaşul? 
Gândește-te bine înainte de a răspunde! Ştii mai bine ca noi 
toţi cât de important este! 

Mark se gândi. Niciodată în viaţa lui, Ben nu văzuse pe 
cineva care să se supună atât de complet unui ordin. Işi 
cuprinse bărbia în palmă şi închise ochii. Părea că trece cu 
mare atenţie în revistă toate aspectele întâlnirii din seara 
respectivă. 

In cele din urmă ridică privirea, se uită la ei şi scutură din 
cap: 

— Nimic. 

Matt se posomori, însă nu renunţă: 

— Poate o frunză agăţată de haine? Nişte buruieni în 
manşeta pantalonului? Noroi pe pantofi? Orice indiciu de care 
el nu şi-a dat seama? 

Deznădăjduit, lovi cu pumnii în pat: 

— Dumnezeule Atotputernic! Să fie chiar invincibil? 

Ochii lui Mark se măriră brusc. 

— Ce? gâfâi Matt. Îl prinse pe băiat de cot. Ce este? La ce 
te-ai gândit? 

— Cretă albastră, spuse Mark. Mă ţinea cu un braţ de gât, 
uite aşa, şi i-am văzut mâna. Are degete lungi şi albe şi avea 
pete de cretă albastră pe două dintre ele. Pete foarte mici. 

— Cretă albastră, reflectă Matt. 

— O şcoală, zise Ben. Asta trebuie să fie. 

— Nu e vorba de liceu, spuse Matt. Toate materialele ne 


sunt livrate de firma Dennison din Portland. Ne aduc numai 
cretă albă şi galbenă. De ani de zile nu am decât urme de 
cretă albă şi galbenă sub unghii şi pe haine. 

— Cursurile de artă? întrebă Ben. 

— Nu există decât ore de grafică la liceu. Folosesc tuş, nu 
cretă. Mark, eşti sigur că era... 

— Cretă, aprobă din cap băiatul. 

— Mi se pare că unii din profesorii de ştiinţe exacte 
folosesc cretă colorată, însă unde să se ascundă în liceu? Ai 
văzut şi tu clădirea - un singur nivel, numai ferestre peste tot. 
În permanenţă sunt oameni care umblă la dulapurile cu 
materiale. Şi camera cazanului este la fel de populată. 

— În spatele scenei din sala de festivități? 

Matt ridică din umeri: i 

— E suficient de întuneric acolo. Insă dacă doamna Rodin 
mă suplineşte la repetițiile piesei - elevii îi spun doamna 
Rodan, după numele unui personaj dintr-un film caraghios 
japonez science fiction - zona aceea ar fi la fel de populată ca 
şi restul clădirii. Asta ar însemna să-şi asume un risc mult 
prea mare. 

— Dar în şcolile elementare? întrebă Jimmy. Probabil că se 
predă desenul în clasele mici. Pun pariu pe o sută de dolari că 
au cretă colorată la îndemână. 

Matt spuse: 

— Şcoala elementară de pe strada Stanley a fost 
construită din acelaşi împrumut, neachitat încă în întregime, 
ca şi liceul. Şi ea e o clădire modernă cu spaţiile folosite la 
maximum şi, de asemenea, are un singur etaj. Are şi foarte 
multe ferestre prin care intră soarele. Nu este deloc genul de 
casă în care s-ar instala ţinta noastră. Lor le plac clădirile 
vechi, pline de istorie şi tradiţii, întunecoase, sumbre, ca... 

— Ca şcoala de pe strada Brook, zise Mark. 

— Întocmai. Matt se uită la Ben. Şcoala de pe strada Brook 
este o clădire cu structura din lemn, cu trei etaje şi un subsol, 
construită cam, în acelaşi timp cu Casa lui Marsten. Au fost 
multe discuţii în contradictoriu în oraş la acea vreme, 
spunându-se că nu are rost să se facă împrumutul pentru a 
construi o asemenea școală, al cărei risc de incendiere este 
mult prea mare. Acesta a fost unul din motivele pentru care 


am votat că ne asumăm responsabilitatea. Cu doi sau trei ani 
înainte luase foc o şcoală din New Hampshire... 
— Îmi aduc aminte, murmură Jimmy. În Cobbs Ferry, nu? 

— Da. Trei copii au murit în flăcări. 

— Se mai foloseşte școala din strada Brook? întrebă Ben. 

— Doar primul etaj. Clasele unu - patru. In doi ani va fi 
închisă întreaga clădire, atunci când vor termina construcţia 
anexei şcolii de pe strada Stanley. 

— Şi Barlow are unde să se ascundă acolo? 

— Așa cred, spuse Matt, însă tonul îi era şovăitor. Etajele 
doi şi trei sunt pline de săli goale de clasă. lar ferestrele au 
fost acoperite cu scânduri pentru că mulţi copii obişnuiau să 
arunce cu pietre în ele. 

— Atunci asta e, zise Ben. Asta trebuie să fie. 

— Aşa se pare, fu de acord Matt şi acum părea, într- 
adevăr foarte obosit. Însă pare mult prea simplu. Mult prea 
transparent. 

— Cretă albastră, murmură Jimmy. Ochii lui priveau în 
depărtare. 

— Nu ştiu, vocea lui Matt era uimită. Chiar că nu ştiu. 

Jimmy îşi deschise geanta şi scoase o sticluţă cu pastile. 

— la două din astea cu apă, spuse. Chiar acum. 

— Nu. Mai avem încă multe de pus la punct. Mai avem 
mult... 

— Mai avem multe de făcut şi nu ne putem permite riscul 
de a te pierde, spuse Ben cu fermitate. Dacă Părintele 
Callahan a dispărut, eşti cel mai important acum. Fă ce-ţi 
spune Jimmy. 

Mark aduse un pahar cu apă de la baie şi Matt se resemnă 
în silă. 

Era ora zece fără un sfert. 

În cameră se lăsă tăcerea. Lui Ben i se păru că Matt arăta 
îngrozitor de îmbătrânit, îngrozitor de consumat. Părul lui alb 
părea că se împuţinase şi se uscase pe pielea capului. Şi că o 
viaţă întreagă de necazuri păruse a-şi fi pus amprenta pe 
chipul său doar în câteva zile. Într-un fel, se gândi Ben, era 
bine ca atunci când, în cele din urmă, îl va ajunge nenorocirea 
- o mare nenorocire - aceasta să vină în forma aceasta 
fantastică, de vis întunecat. Întreaga lui existenţă îl pregătise 


să facă faţă răului simbolic, ce ţâșnea la suprafaţă în lumina 
lămpii pentru citit şi dispărea în zorii zilei. 

— Mă îngrijorează, şopti Jimmy. 

— Credeam că atacul de cord a fost unul slab, spuse Ben. 
Nu un infarct adevărat. 

— A fost o ocluzie minoră. Însă următoarea nu va fi tot la 
fel de blândă. Va fi una majoră. Şi toată povestea asta îl va 
ucide dacă nu se termină mai repede. 

Luă mâna lui Matt şi îi căută cu blândeţe pulsul. 

— Şi asta, zise el, va fi o tragedie. 

Au stat în jurul patului lui Matt, dormind şi făcând de 
gardă cu schimbul. Bolnavul dormi liniştit toată noaptea, iar 
Barlow nu îşi făcu apariţia. Avea treabă în altă parte. 


26 


Domnişoara Coogan tocmai citea o nuvelă intitulată „Am 
încercat să-l sugrum pe copilaşul nostru" când uşa se 
deschise şi intră primul client al serii. 

Niciodată până atunci afacerile nu merseseră atât de 
prost. Nici măcar Ruthie Crockett şi prietenii ei nu veniseră să 
bea câte un sirop la chioşcul de răcoritoare - nucă i-ar fi /ipsit 
hărmălaia pe care o făceau - şi nici Loretta Starcher nu 
trecuse să-şi cumpere The New York Times. Ziarul rămăsese 
neatins sub tejghea, împăturit frumos. Loretta era unica 
persoană din Jerusalem's Lot care cumpăra regulat The Times 
(şi pronunţa titlul publicaţiei în aşa fel încât parcă vedeai cum 
îi ies de pe buze literele scrise cursiv). lar în ziua următoare 
punea ziarul în sala de lectură a bibliotecii. 

Nici domnul Labree nu se întorsese de la cină, deşi nu era 
nimic neobişnuit în asta. Domnul Labree era văduv şi locuia 
într-o casă mare pe Schoolyard Hill, lângă familia Griffen, iar 
domnişoara Coogan ştia bine că nu îşi lua cina acasă. Se 
ducea la barul lui Dell, mânca hamburgeri şi bea bere. Dacă 
nu se întorcea până la ora unsprezece (şi acum era 
unsprezece fără un sfert) ea urma să scoată cheia din casa de 
bani şi să închidă singură prăvălia. Nici asta nu ar fi fost vreo 
noutate. Însă s-ar afla puşi într-o situaţie destul de neplăcută 


dacă în timpul nopţii ar fi venit cineva care să aibă mare 
nevoie de vreun medicament. 

Uneori ducea dorul nebuniei de după încheierea filmelor la 
cinematograful în aer liber - oameni care veneau pe la ora 
asta şi comandau siropuri şi îngheţate şi cafele şi băutură din 
malţ, perechi de tineri mână în mână, discutând despre 
temele pentru a doua zi. Era multă muncă, însă îţi dădea şi un 
sentiment de împlinire. Copiii de pe vremea aceea nu 
semănau cu Ruthie Crockett şi gaşca ei, care chicoteau pe 
înfundate şi dădeau provocator din fund şi care purtau 
pantaloni atât de strâmţi încât li se vedea dunga chiloţilor - 
asta în cazul că purtau aşa ceva. Realitatea sentimentelor ei 
pentru acei clienţi din vremurile de demult (care, deşi uitase, 
o enervau la fel de mult ca cei de acuma) era învăluită în 
ceața dulce a nostalgiei şi îşi ridică privirea nerăbdătoare 
când se deschise ușa, de parcă ar fi fost sigură că va vedea 
un elev al promoţiei '64, însoţit de prietena lui, poftind la o 
îngheţată de ciocolată cu mult sirop şi alune. 

Insă pe uşă intră un bărbat, un adult, cineva cunoscut, 
însă pe care nu îl putu identifica imediat. Când se îndreptă 
spre tejghea, cu valiza într-o mână, ceva în mersul său sau în 
mişcarea capului o făcu să îl recunoască. 

— Părinte Callahan! spuse, incapabilă să-şi ascundă 
uimirea din voce. Nu îl văzuse niciodată îmbrăcat în altceva 
decât în straiele preoţeşti. Acum purta pantaloni închişi la 
culoare şi o cămaşă albastră din diftină, întocmai ca un 
muncitor obişnuit. 

| se făcu brusc frică. Hainele lui era curate, iar părul îi era 
pieptănat cu grijă, însă era ceva pe chipul lui, ceva... 

Işi aminti dintr-o dată de ziua aceea, cu douăzeci de ani în 
urmă, când s-a întors de la spital, unde mama ei murise în 
urma unei comoţii cerebrale - cum spuneau bătrânii, murise 
de un atac de nervi. Când îi dăduse vestea fratelui său, 
acesta căpătase o expresie asemănătoare cu cea a Părintelui 
Callahan. Infăţişarea lui avea ceva sălbatic, ceva funest, iar 
ochii îi erau împietriţi şi lipsiţi de viaţă. O neliniştea privirea 
lor mistuită. lar pielea dm jurul gurii îi era roşie şi iritată, de 
parcă s-ar fi tăiat în timp ce se bărbierea, sau, mai degrabă, 
de parcă s-ar fi frecat puternic cu o cârpă încercând să 


înlăture o pată. 

— Vreau să cumpăr un bilet pentru autobuz, spuse el. 
Asta-i, gândi ea. Bietul om, a murit cineva şi el a fost chemat 
la Directorat, sau cum îi spune locului ăla unde sunt şefii lui. 

— Sigur, zise. Unde... 

— Care e primul autobuz? 

— Încotro? 

— Oriunde, spuse el, făcându-i praf întreaga teorie. 

— Păi... nu... să văd... 

Mâinile i se bâlbâiau când scoase orarul curselor şi îl privi 
tulburată. 

— Este un autobuz la unsprezece şi zece care opreşte în 
Portland, Boston, Hartford şi New Y... 

— Asta, spuse. Cât costă? 

— Cât de mult - adică - pentru care staţie? 

Acum era zăpăcită complet. 

— Până la capăt, spuse pe un ton cavernos şi surâse. 
Niciodată nu mai văzuse domnişoara Coogan un zâmbet atât 
de oribil pe un chip omenesc şi se cutremură. Dacă mă 
atinge, gândi ea, o să tip. O să tip după ajutor. 

— A-ast-asta înseamnă New York City, îngăimă ea. 
Douăzeci şi nouă de dolari şi şaptezeci şi cinci de cenți. 

Cu oarecare dificultate, îşi scoase portofelul din buzunarul 
de la spate şi ea observă atunci că avea mâna dreaptă 
bandajată. Puse pe tejghea o hârtie de douăzeci şi două de 
câte un dolar şi ea răsturnă pe jos un teanc de bilete. Când 
isprăvi să le adune, preotul mai adăugase încă cinci bancnote 
şi o grămadă de mărunţiş. 

Scrise biletul cât de repede era în stare, însă oricât s-ar fi 
străduit nu era pe cât de iute şi-ar fi dorit. Îi simţea privirea 
moartă îndreptată asupra ei. Ştampilă biletul şi îl împinse 
peste tejghea, ca să nu fie obligată să-i atingă mâna. 

— Tre-trebuie să aşteptaţi afară, Părinte Cal-Callahan, 
trebuie să închid în cinci minute. 

Aruncă orbeşte bancnotele şi mărunţişul în sertăraşul 
casei de bani, fără să încerce să-i numere. 

— Bine, zise el. 

Îndesă biletul în buzunarul de la piept. Spuse apoi fără să 
o privească: 


— Şi Domnul Dumnezeul nostru l-a însemnat pe Cain, 
astfel încât oricine l-ar descoperi să nu îl omoare. Şi Cain a 
dispărut dinaintea lui Dumnezeu şi şi-a trăit viaţa ca fugar pe 
pământul acesta, la est de Eden. Aşa spune Scriptura, 
domnişoară Coogan. Cea mai aspră scriptură din Biblie. 

— Aşa? spuse ea. Mă tem că trebuie să vă rog să aşteptaţi 
afară, Părinte Callahan. Eu... domnul Labree se va întoarce 
dintr-o clipă în alta şi nu-i place... nu vrea ca eu să... să... 

— Desigur, răspunse el şi se întoarse să plece. - Se opri şi 
se uită la ea. Domnişoara Coogan se cutremură din nou în 
faţa ochilor aceia împietriţi. - Locuiţi în Falmouth, domnişoară 
Coogan, nu-i aşa? 

— Da... 

— Aveţi maşină? 

— Da, sigur. Dar acum chiar că trebuie să vă rog să 
aşteptaţi autobuzul afară... 

— Mergeţi repede acasă în seara asta, domnişoară 
Coogan. Încuiați toate portierele maşinii şi nu opriţi pentru 
nimeni. 

Pentru nimeni. Nu opriţi nici măcar dacă întâlniți pe cineva 
cunoscut. 

— Niciodată nu iau autostopişti, spuse înţepată 
domnişoara Coogan. 

— Şi când ajungeţi acasă, nu vă mai întoarceţi în 
Jerusalem's Lot, continuă Callahan. O privea fix. Lucrurile 
merg rău în oraş acum. 

Simţită că e pe punctul de a leşina, îi spuse: 

— Nu înţeleg despre ce anume vorbiţi, însă trebuie să 
aşteptaţi autobuzul afară. 

— Da. În regulă. 

leşi. 

Dintr-o dată, îşi dădu seama cât de tăcut era magazinul; 
cât de îngrozitor de tăcut. Oare să fi fost adevărat că nimeni - 
nimeni - nu îi călcase pragul de când se înserase, în afară de 
Părintele Callahan? Aşa era. Absolut nimeni. 

Lucrurile merg rău în oraş acum. 

începu să stingă luminile şi să se pregătească de plecare. 


27 


În oraş, întunericul se ţinea cu obstinaţie de marginile 
zării. 

La douăsprezece fără zece, Charlie Rhodes a fost trezit de 
un zgomot prelung de claxon. Se ridică în capul oaselor şi 
apoi ţâșni în picioare. 

Autobuzul lui! 

Şi gândul imediat următor: 

Ticăloşi mici şi împutiti! 

Copiii mai încercaseră năzbâtii de-astea şi înainte. |i 
cunoştea bine pe secăturile astea nenorocite. Odată îi 
scoseseră aerul din cauciucuri cu bețe de chibrit. N-a văzut 
cine anume a făcut ticăloşia, însă avea o bănuială destul de 
zdravănă. S-a dus direct la pămpălăul ăla de director şi i-a 
reclamat pe Mike Philbrook şi pe Audie James. Ştia că ei au 
fost - cine avea nevoie să-i fi prins asupra faptului? 

Dar, Rhodes, eşti sigur că ei au fost? 

Da îti zic că ei sunt, nu? 

Şi împizditu' ăla de papă-lapte n-a luat nici o măsură; 
trebuia să-i exmatriculeze. Şi după aia ticălosu' l-a chemat în 
birou o săptămână mai târziu. 

Rhodes, l-am exmatriculat astăzi pe Andy Garvey. 

Maa? Nu mă miră. Ce-a făcut? 

Bob Thomas l-a prins când îi dezumflă cauciucurile. Şi îi 
aruncase lui Charlie Rhodes o privire lungă, măsurându-l din 
cap până în picioare. 

Ei şi? Ce dacă fusese Garvey în locul lui Philbrook şi 
James? Erau înhăitaţi, toți erau nişte păduchi şi nu meritau 
altceva mai bun decât să le dai creierii prin maşina de tocat. 

Acum, însă, de afară se auzea sunetul înnebunitor al 
claxonului său, consumându-i bateria: 

CLANC, CLANC, CLAAAAAANC... 

— Pui de curve ce sunteţi, şopti el şi se strecură din pat, 
îşi trase pantalonii pe el fără să aprindă lumina. Lumina i-ar fi 
speriat pe lepădăturile alea şi voia să-i prindă. 

Altă dată, cineva pusese o baligă de vacă pe scaunul 
şoferului şi bănuia cine făcuse şi măgăria asta. Citea în ochii 
lor. Invăţase să citească în ochii inamicului în înfruntările din 


timpul războiului. Se răzbunase în felul lui pentru povestea cu 
baliga. L-a obligat pe ticălosu' ăla mic, pui de căţea, să facă 
pe jos cele patru mile pînă la şcoală trei zile în şir. In cele din 
urmă puştiul a venit la el plângând. 

N-am făcut nimic, domnule Rhodes. De ce mă tot dați jos 
din autobuz? 

Zici că-i nimic un căcat de vacă pe scaunul meu? 

Da' n-am făcut-o eu: Jur pe Dumnezeu că n-am făcut-o eu. 

Asta era. Trebuia să-i faci să-ţi recunoască superioritatea. 
Îşi puteau minţi mamele, liniştiţi şi cu zâmbetul pe buze, şi 
probabil că asta şi făceau. L-a mai obligat pe puşti să meargă 
pe jos încă două zile şi în cele din urmă a mărturisit. Charlie l- 
a mai dat jos o dată - ca să se înveţe minte, se poate spune - 
şi apoi Dave Felsen de la autobază i-a zis că ar fi bine să se 
potolească o vreme. 

CLAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAANC... 

Înşfăcă o cămaşă şi apoi apucă racheta veche de tenis din 
colţ. Pe Dumnezeul lui, o să înroşească nişte cururi în noaptea 
asta! 

leşi pe uşa din spate şi ocoli casa înspre aleea din faţă, 
unde parcase autobuzul cel galben. Se simţea puternic şi 
capabil şi plin de sânge rece. Ca în armată, ceea ce se 
întâmpla acum se chema infiltrare în rândurile duşmanului. 

Se opri în spatele tufei de leandru şi se uită la autobuz. 
Da, îi vedea, era o trupă întreagă, umbre întunecate în 
spatele parbrizului umbrit de bezna nopţii. Simţi din nou furia 
aceea veche şi sângerie, ura faţă de ei, ca un bloc de gheaţă 
fierbinte şi strânse atât de puternic mânerul rachetei, încât 
aceasta începu să-i tremure în mână ca un diapazon. 
Spărseseră - şase, şapte, opt - opt geamuri ale autobuzului 
lui! 

Se strecură în spatele maşinii şi apoi se furişă de-a lungul 
laturii acesteia pînă ajunse la uşa pentru pasageri. Era 
deschisă. Se încordă şi apoi năvăli înăuntru. 

— Bine! Nu mişcă nimeni! Băiete, lasă în pace claxonul ăla 
ori o să... 

Puștiul care stătea în scaunul şoferului, cu ambele mâini 
apăsate pe claxon se întoarse cu faţa spre el şi zâmbi ca ieşit 
din minţi. Charlie simţi cum stomacul începe să-i alunece la 


vale. Era Richie Boddin. Era alb - alb ca o coală nouă de hârtie 
- doar ochii îi erau două fragmente negre de cărbune, iar 
buzele îi erau rubinii. 

— Şi dinţii... 

Charlie Rhodes se uită pe intervalul dintre scaune. 

să fi fost acela Mike Philbrook? Audie James? Şi, 
Dumnezeule Atotputernic, şi fraţii Griffen erau acolo! Hal şi 
Jack aşezaţi în spate, cu fân în părul încâlcit. Da' ei nu merg 
cu autobuzul meu! Mary Kate Griegson şi Brent Tenney, 
aşezaţi unul lângă celălalt. Ea purta o cămăşuţă de noapte, el 
avea o pereche de blugi şi un tricou gros pus pe dos şi cu faţa 
în spate, de parcă ar fi uitat cum să se îmbrace. 

Și Danny Glick. Dar - o, lisuse - el murise; murise de 
câteva săptămâni! 

— Voi, bâigui cu buze amorţite. Voi, copii... 

Racheta de tenis îi alunecă din mână. Se auzi un şuierat şi 
o bufnitură când Richie Boddin, cu acelaşi zâmbet tâmp, 
acţionă maneta de crom care închidea uşa. Acum se ridicau 
de pe scaune. Toţi. 

— Nu, spuse, încercând să surâdă. Copii... nu înţelegeţi. 
Eu sunt. Charlie Rhodes. Voi... voi... 

Rânji către ei fără sens, scutură din cap, întinse mâinile ca 
să le demonstreze că sunt mâinile bătrânului Charlie Rhodes, 
cel fără vină, şi se retrase pînă ajunse cu spatele lipit de 
geamul pătat al parbrizului. 

— Nu faceţi asta, şopti. 

Continuau să înainteze rânjind. 

— Vă rog, nu. 

Se năpustiră asupra lui. 


28 


Ann Norton a murit în timpul scurtei călătorii cu liftul de la 
etajul întâi al spitalului la cel de-al doilea. Se cutremură o 
dată şi un firicel de sânge i se prelinse din colţul gurii. 

— In regulă acum, spuse unul din infirmieri. Poţi opri 
sirena. 


29 


Eva Miller visa. 

Era un vis ciudat, însă nu chiar un coşmar. Incendiul din 
'51 îşi învolbura mânios vâlvătaia sub un cer neiertător care 
îşi transformase albastrul orizontului într-un alb fierbinte şi 
nemilos deasupra oraşului. Soarele orbitor arunca săgeți 
furioase din coşul său răsturnat, ca o monedă sclipitoare de 
aramă. Pretutindeni se simţea mirosul înţepător de fum; toate 
activităţile încetaseră şi oamenii se îngrămădiseră pe străzi, 
privind înspre sud-vest, înspre mlaştini, şi înspre nord-vest, 
înspre pădure. Fumul infectase aerul toată dimineaţa, însă 
acum, la ora unu după prânz, puteai vedea arterele de flăcări 
dansând în câmpia din imediata apropiere a păşunii lui 
Griffen. Adierea constantă a vântului care permisese focului 
să se întindă aducea acum o ninsoare văratică de cenuşă albă 
asupra oraşului. 

Ralph trăia, şi era plecat, încercând să salveze joagărul. 
Însă în vis toată povestea era mai încurcată, căci Ed Craig era 
şi el acolo, dar ea îl cunoscuse pe Ed de-abia în toamna lui 
1954. 

Urmărea focul de la fereastra dormitorului ei de la etaj şi 
era dezbrăcată. Din spate nişte mâini începură să o mângâie, 
mâini bronzate şi aspre pe albeaţa netedă a şoldurilor ei şi ea 
ştiu că era Ed, deşi nu-i putea vedea imaginea reflectată în 
oglindă. 

Ed, încercă ea să spună. Nu acum. Este mult prea 
devreme. De-abia peste nouă ani. 

Însă mâinile erau insistente, cuprinzându-i pântecele, un 
deget atingându-i buricul, apoi ambele mâini ridicându-se să-i 
acopere sânii, cu impertinenţa cuiva care îi cunoscuse şi altă 
dată formele. 

încercă să îi spună că se află în faţa ferestrei şi că oricine 
de pe stradă, dacă şi-ar ridica privirea, ar putea să-i vadă, 
însă nu reuşi să rostească cuvintele şi apoi buzele lui îi 
atinseră braţul, umărul şi i se lipiră cu insistenţă hotărâtă şi 
plină de lăcomie pe gât. Îi simţi dinţii şi ştiu că o muşca, 
sugea şi muşca, îi sugea sângele şi ea încercă să protesteze 


din nou: Nu-mi lăsa semne, Ralph o să le vadă... 

Însă era imposibil să se împotrivească şi, de fapt, nici nu 
mai voia să o facă. Şi nici nu-i mai păsa dacă i-ar fi văzut 
cineva goi şi neruşinaţi. 

Ochii îi hoinăriră visători înspre flăcările incendiului în timp 
ce buzele şi dinţii lui îşi vedeau mai departe de treabă pe 
gâtul ei, iar fumul devenise foarte negru, negru ca noaptea, 
întunecând cerul acela de culoarea metalului, transformând 
ziua în noapte; cu toate acestea, focul dansa în continuare, 
pulsând cu şerpi şi inflorescențe purpurii - cascadă de flori 
într-o junglă a miezului de noapte. 

Şi apoi chiar a fost noapte şi oraşul dispăruse, însă 
flăcările încă se mai încolăceau furibunde în beznă, cu forme 
fascinante, caleidoscopice, pînă când părură a zugrăvi cu 
peneluri înmuiate în sânge un chip - un chip cu nasul ca ciocul 
unui şoim, cu ochi arzători, adânciţi în orbite, cu buze pline şi 
senzuale, parţial ascunse de o mustață groasă şi cu părul 
pieptănat peste cap ca un muzician. 

— Bufetul galez, spuse o voce ca din depărtare şi ea ştiu 
că era vocea /ui. Cel din pod. Cred că este potrivit pentru ce 
ne trebuie. Şi apoi ne vom ocupa de scară... e bine să fim 
pregătiţi. 

Vocea se îndepărtă şi mai mult şi se stinse. Flăcările se 
stinseră şi ele. 

Nu mai rămăsese decât întunericul care o învăluia şi ea 
visa sau începuse să viseze. Se gândi în treacăt că visul va fi 
dulce şi lung, însă amar şi întunecat în străfunduri, ca apele 
fluviului morţii, Lethe. 

O altă voce - vocea lui Ed: 

— Haide, iubito. Scoală-te. Trebuie să facem ce ne-a spus. 

— Ed?Ed? 

Chipul lui îi apăru înainte, nu conturat în linii de foc, ci 
îngrozitor de palid şi ciudat de pustiit. Şi totuşi îl iubea din 
nou acum... mai mult ca oricând. Tânjea după sărutarea lui. 

— Haide, Eva. 

— E vis, Ed? 

— Nu... nu este vis. 

O clipă fu înspăimântată şi apoi teama dispăru complet. O 
înlocui înţelegerea. Şi o dată cu înţelegerea apăru şi foamea. 


Aruncă o privire în oglinda unde nu se reflecta decât 
dormitorul ei, gol şi nemişcat. Uşa de la pod era încuiată, iar 
cheia se afla în sertarul de jos al scrinului, însă nu mai conta 
acum. Acum nu mai avea nevoie de chei. 

Se strecurară prin canatul uşii ca două umbre. 


30 


La ora trei dimineaţa sângele curge încet şi gros şi somnul 
este profund. Sufletul fie că doarme, într-o binecuvântată 
ignoranță a acestei ore, fie că aruncă priviri furişe în juru-i, 
cuprins de o disperare fără margini. Nu există cale de mijloc. 
La ora trei dimineaţa, târfa cea bătrână, lumea, a rămas fără 
spoiala-i ţipătoare, şi se dovedeşte că are nasul mâncat de 
sifilis şi un ochi de sticlă. Veselia devine găunoasă şi fragilă, 
ca în castelul lui Poe, înconjurat de Moartea cea Roşie. Groaza 
este distrusă de plictis. Dragostea devine doar un vis. 

Parkins Gillespie se târî de la birou pînă la ibricul cu cafea, 
având înfăţişarea unui cimpanzeu slăbănog care a suferit de o 
maladie devastatoare. In spatele său, cărţile de pasienţă erau 
împrăştiate pe masă ca reperele unui ceas. Auzise câteva 
strigăte în noapte, urletul zgrunţuros şi straniu al unui claxon 
şi, o dată, chiar şi nişte paşi alergând. Insă nu ieşise să vadă 
ce se petrece. Ridat şi încercănat, era obsedat de ceea ce 
credea că se petrece afară. În jurul gâtului purta o cruciuliţă, 
un medalion cu efigia Sfântului Christopher şi un semn al 
păcii. Nici el nu ştia prea bine de ce şi le pusese, însă îi 
dădeau o stare de alinare. Se gândea că, dacă va trece cu 
bine noaptea aceasta, mâine va pleca unde va vedea cu ochii 
şi îşi va lăsa insigna de şerif pe raft, lângă inelul cu chei. 

Mabel Werts stătea la masa din bucătărie, cu o cană cu 
cafea rece în faţă, cu jaluzelele trase pentru prima oară în ani 
de zile, cu capacele puse pe lentilele binoclului. Pentru prima 
oară după şaizeci de ani nu mai voia să vadă sau să audă 
lucrurile din oraş. Noaptea abunda de bârfe aducătoare de 
moarte pe care ea nu voia să le asculte. 

Bill Norton se afla pe drumul spre spitalul din Cumberland, 
în urma telefonului primit (pe când soţia lui mai era încă în 


viaţă) şi chipul său era înlemnit. Ştergătoarele de parbriz 
fâșâiau monoton îndepărtând stropii de ploaie, din ce în ce 
mai deşi acum. Încercă să nu se gândească la nimic. 

În oraş mai erau şi alţii care ori dormeau, ori stăteau treji, 
dar neatinşi. Majoritatea celor neatinşi erau oameni singuri, 
fără prieteni apropiaţi sau rude în 'salem's Lot. Mulţi dintre ei 
nici măcar nu ştiau că se întâmpla ceva. 

Însă cei care nu dormeau aprinseseră toate luminile şi cel 
care trecea cu maşina prin oraş (şi multe maşini au trecut pe 
drumul spre Portland sau spre alte localităţi din sud) se poate 
să fi fost uimit de acest orăşel, atât de asemănător celorlalte 
întâlnite pe drum, de casele lui luminate puternic în cenuşiul 
de cimitir al zorilor. Trecătorul ar fi putut încetini ca să caute, 
cu privirea un semn de incendiu sau un accident, însă, 
neobservând așa ceva, ar fi accelerat mai departe pe drumul 
său şi şi-ar fi alungat de îndată gândul din minte. 

Însă iată un lucru ciudat: nici unul din cei treji din 
Jerusalem's Lot nu ştia adevărul. Poate câţiva bănuiau ceva, 
însă chiar bănuielile acestea erau vagi şi fără formă, aidoma 
unui făt de trei luni. Însă, fără să şovăie, au scotocit prin 
sertare, prin cutiile depozitate în poduri sau prin casetele cu 
bijuterii, în căutarea oricăror simboluri religioase pe care le 
aveau. Au făcut acest lucru fără să se gândească, aşa cum 
şoferul singuratic de cursă lungă îngâna o melodie fără să 
ştie. Mergeau încet dintr-o cameră în alta, de parcă trupurile 
le-ar fi devenit fragile, ca bibelourile din sticlă, şi aprindeau 
toate luminile şi nu se uitau pe ferestre. 

Aceasta în primul rând. Nu se uitau pe ferestre. 

Indiferent de zgomotele sau posibilităţile îngrozitoare de 
dincolo, indiferent de cât de înspăimântător era necunoscutul, 
exista un lucru cu mult mai rău: să priveşti Gorgona în ochi. 


31 


Zgomotul care îi pătrunse în somn părea făcut de un 
ciocan greu care înfige cuie într-o placă groasă din lemn de 
stejar; cu un ritm extrem de lent, de parcă ar fi vrut să 
despice fibră cu fibră. La început, Reggie Sawyer gândi că se 


visează într-un atelier de tâmplărie şi creierul său, rătăcit în 
acel ţinut al umbrelor dintre somn şi starea de veghe scoase 
la lumină, cu mişcări încete, o frântură de amintiri în care el şi 
tatăl său prindeau în cuie scândurile în formă de pană pe 
laturile cabanei pe care au construit-o pe malurile heleșteului 
Bryant în 1960. 

Toate aceste imagini păliră, dând naştere ideii 
tulburătoare că nu visa deloc, ci că, de fapt, chiar auzea un 
ciocan bătând cuie. Urmă dezorientarea şi apoi se trezi 
complet şi îşi dădu seama că loviturile veneau de la uşa din 
faţă, în care cineva izbea cu pumnul, cu o frecvenţă de 
metronom. 

Mai întâi se uită la Bonnie, care stătea culcată pe partea ei 
de pat, desluşindu-se ca o movilă cu formă şerpuită sub 
pături. Apoi privi ceasul: 4,15 dimineaţa. 

Se dădu jos din pat, se strecură afară din dormitor şi 
închise ușa în urma lui. Aprinse lumina pe hol, porni să 
coboare treptele înspre uşă, apoi se opri. Avea senzaţia că 
pielea de pe intestine i se făcuse ca de găină. 

Sawyer se uită la uşă cuprins de o curiozitate mută, 
sfidătoare. Nimeni nu îndrăznea să-i bată la uşă la ora 4,15. 
Dacă ar fi dat ortu' popii cineva din familie l-ar fi sunat la 
telefon, nu i-ar fi bătut în uşă. 

Fusese în Vietnam în 1968 timp de şapte luni, an extrem 
de dificil pentru tinerii americani în Vietnam, şi văzuse ce 
înseamnă lupta. Pe atunci se trezea cu iuţeala cu care 
pocneşti din degete sau aprinzi o lampă; acum dormeai 
buştean, în clipa următoare te afli treaz şi alert în întuneric. 
Însă a pierdut acest obicei aproape imediat ce s-a întors 
înapoi în Statele Unite şi era mândru de asta, deşi nu 
împărtăşise nimănui secretul. Ce Dumnezeu, doar nu era o 
maşinărie. Apeşi butonul A şi Johnny se trezeşte, apeşi 
butonul B şi Johnny omoară nişte băieţei cu ochii oblici. 

Dar acum, fără nici un avertisment, căzuseră şi zăpăceala 
şi câlţii de bumbac pe care îi plantează somnul în minte, 
aidoma părului unui câine în perioada de năpârlire, şi era în 
gardă, cu ochii larg deschişi. 

Era cineva acolo. Probabil că băiatul lui Bryant, beat criţă 
şi cu dorul de răzbunare în suflet. Gata să trăiască sau să 


moară pentru prea frumoasa, blonda domniţă. 

Intră în camera de zi şi se îndreptă către rastelul cu arme 
de deasupra căminului. Nu aprinse lumina, cunoştea drumul 
foarte bine şi prin întuneric. Îşi luă puşca, o controlă; lumina 
din hol licări fadă pe ţevile din alamă. Se întoarse în pragul 
uşii şi îşi scoase capul în hol. Monotone, loviturile continuau 
să se audă, cu aceeaşi regularitate, însă fără nici un ritm. 

— Intră, strigă Reggie Sawyer. 

Loviturile încetară. 

Urmă o pauză lungă şi, în cele din urmă, foarte încet, 
clanţa se mişcă. Uşa de deschise şi în cadrul ei se arătă Corey 
Bryant. 

Reggie simţi cum inima îi ratează o bătaie. Bryant purta 
aceleaşi haine cu care fusese îmbrăcat în seara când Reggie îl 
expediase din oraş, numai că acum erau zdrenţuite şi pline de 
noroi. Din cămaşă şi din pantaloni îi atârnau frunze uscate. 
Dunga de murdărie de pe frunte îi accentua paloarea. 

— Stai acolo unde eşti, spuse Reggie ridicând puşca şi 
dându-i siguranţa la o parte. Acum e încărcată. 

Insă Corey Bryant înainta cu mers greoi, cu ochii 
posomorâţi fixaţi pe chipul lui Reggie, emanând prin toţi porii 
ceva ce era mai îngrozitor decât ura pură. Limba i se strecură 
afară din gură şi îşi linse cu poftă buzele. Noroiul întărit de pe 
pantofi, ca un fel de clei negru, se scutura acum în bulgări 
mici pe pardoseala holului. Inainta. Paşii lui aveau ceva 
neiertător şi necruţător, ceva care dădea privitorului impresia 
că izvorăşte dintr-o lipsă de milă îngrozitoare şi fără viaţă. 
Tocurile năclăite de noroi bocăniră mai departe. Nu exista nici 
un fel de ordin care să le oprească sau rugă care să le 
întârzie. 

— Încă doi paşi şi îţi zbor creierii pe pereţi, împuţitule, 
spuse Reggie. 

Cu greu reuşi să rostească cuvintele. Gura îi era uscată. 
Tipul ăsta era beat criță. Mai rău. Se ţicnise de-a binelea. 
Dintr-o dată îşi dădu seama cu uimitoare claritate că va fi 
nevoit să-l împuște. 

— Opreşte-te, spuse iarăşi, însă, de data aceasta, tonul îi 
era degajat, nepăsător. 

Corey Bryant nu se opri. Ochii i se lipiseră de faţa lui 


Reggie cu expresia plină de aviditate sclipitoare şi 
neînsufleţită a unui bizon împăiat. Călcâiele îi bocăneau 
solemn pe pardoseală. 

Bonnie ţipă în spatele lui. 

— Du-te în dormitor, zise Reggie. 

Intră în hol, ca să ajungă între ei. Acum, Bryant se afla la 
numai doi paşi distanţă. Cu o mână albă şi moale încerca să 
prindă ţeava dublă a armei. 

Reggie apăsă ambele trăgaciuri. 

In holul mic, împuşcătura căpătă rezonanţă de tunet. O 
fracțiune de secundă limbi de foc linseră ţevile. Aerul se 
umplu cu mirosul neplăcut al prafului de puşcă ars. Ţipătul lui 
Bonnie putea să perforeze timpanele. Cămaşa lui Corey se 
sfâșie, se înnegri şi se desfăcu. Nu atât găurită, cât 
dezintegrată. Când se desfăcu, smulsă din nasturi, Reggie 
observă uluit că albeaţa ca de peşte a pieptului şi 
abdomenului lui era neatinsă. Ochii înmărmuriţi ai lui Reggie 
înţeleseră că nu era deloc carne adevărată acolo, ci, mai 
degrabă, ceva la fel de inconsistent ca o cortină de fum. 

Apoi puşca îi fu smulsă din mâini, ca o jucărie din mâinile 
unui copil neascultător. Il cuprinse şi îl izbi de perete. Dinţii îi 
clănţăniră în gură. Picioarele refuzară să îl mai sprijine şi se 
prăbuşi, ameţit. Bryant trecu pe lângă el, îndreptându-se 
către Bonnie. Ea rămăsese în pragul uşii, însă ochii şi-i ţinea 
aţintiţi pe chipul lui și Reggie văzu flacăra din ei. 

Corey privi peste umăr şi rânji înspre Reggie. Rânjetul era 
larg, de lună plină, ca rânjetele oferite turiştilor în deşert de 
craniile vacilor. Bonnie îşi întinse braţele. Îi tremurau. Fulgere 
de groază şi dorinţă îi alternară pe chip într-un joc înfiorător 
de lumini şi umbre. 

— lubitule, spuse ea. 

Reggie urlă. 


32 
— Hei, zise şoferul autobuzului. Aici e Hartford, dom'ne. 


Callahan se uită prin uriaşa fereastră polarizată la ţinutul 
ciudat pe care îl traversau, mai ciudat încă, din cauza primei 


raze a dimineţii care se strecura pe sub orizont. Acum, în Lot, 
ei se întorceau, se întorceau în bârlogurile lor. 

— Ştiu, răspunse. 

— Facem o haltă de douăzeci de minute. Nu vrei să cobori 
şi să-ţi iei un sandvici sau altceva de mâncare? 

Callahan se scotoci în buzunar cu mâna bandajată, 
încercând să-şi scoată portofelul şi aproape îl scăpă. Straniu, 
mâna arsă nu îl mai durea parcă atât de tare acum; era 
numai amorţită. Ar fi fost mai bine să îl fi durut încă. Cel puţin 
durerea era ceva real. In gură simţea gustul morţii, un gust 
idiot, ca de făină, ca un măr stricat. Şi asta era tot? Da. Şi era 
foarte rău. 

Scoase o bancnotă de douăzeci. 

— Poţi să-mi cumperi o sticlă? 

— Dom'ne, regulamentui'... 

— Şi, bineînţeles, poţi să păstrezi restul. O sticlă de 
jumătate ar fi minunat. _ 

— Nu-mi trebuie beţivi în autobuz, domine. In două ore 
ajungem la New York. Poţi să-ţi iei ce vrei de acolo. Orice vrei. 

Cred că aici te înşeli, prietene, gândi Callahan. Se uită din 
nou în portofel ca să vadă ce mai avea acolo. O hârtie de 
zece, două de cinci, una de un dolar. Adaugă bancnota de 
zece la cea de douăzeci şi le întinse cu mâna bandajată. 

— O sticlă de jumătate ar fi minunat, spuse. Şi, 
bineînţeles, poţi să păstrezi restul. 

Şoferul se uită uluit de la cei treizeci de dolari la ochii cei 
negri, înfundaţi în orbite, şi, timp de o clipă îngrozitor de 
lungă crezu că stă de vorbă cu un schelet viu, un schelet al 
cărui craniu a uitat, cumva, cum să zâmbească. 

— Treizeci de dolari pentru o juma'? Dom'ne, eşti nebun, 
însă luă banii, se duse în faţa autobuzului gol, apoi se 
întoarse. Banii dispăruseră. 

— Da' să nu mite îmbeţi. N-am nevoie de beţivi în 
autobuzul meu. 

Callahan dădu din cap întocmai ca un copil care acceptă o 
dojană meritată. 

Şoferul îl mai privi lung o clipă, apoi cobori. 

Ceva ieftin, gândi Callahan. Ceva care să-mi ardă limba şi 
să-mi sfârâie pe gât. Ceva care să-mi înlăture gustul ăsta 


slab, dulceag... sau măcar să mi-l atenueze, pînă când voi 
găsi un loc unde să pot începe să beau de-adevăratelea. Să 
beau şi să beau şi să beau... 

Atunci îşi dădu seama că şi-ar putea pierde stăpânirea de 
sine şi că ar putea să înceapă să plângă. Însă nu avea lacrimi. 
Se simţea foarte uscat şi golit complet pe dinăuntru. Nu 
exista decât... gustul acela. 

Hai, şoferule, grăbeşte-te. 

Continuă să privească pe fereastră. Peste drum, un 
adolescent stătea aşezat pe treptele unei case cu capul 
cuprins în mâini. Callahan îl urmări pînă când autobuzul se 
puse în mişcare, însă băiatul nu se clinti. 


33 


Ben simţi o mână pe braţ şi înotă înspre suprafaţa 
realităţii. Lângă ureche, Mark îi şopti: 

— Bună dimineaţa. 

Deschise ochii, clipi de vreo două ori ca să-şi alunge vălul 
de pe ei şi privi prin fereastră la lumea de afară. Zorii se 
furişaseră printr-o ploaie măruntă de toamnă. Acum, copacii 
care înconjurau pavilionul verde din latura de nord a spitalului 
erau pe jumătate dezgoliţi iar ramurile lor negre se profilau 
pe cerul cenuşiu ca nişte litere uriaşe ale unui alfabet 
necunoscut. Drumul Naţional 30 care ieşea într-o curbă largă 
din oraş, îndreptându-se către est, era lucios ca o piele de 
focă - iar o maşină care trecu pe acolo cu farurile încă aprinse 
lăsă pe asfalt reflexe roşii, funeste. 

Ben se ridică şi privi în jurul său. Matt dormea. Pieptul i se 
mişca în ritmul respirației regulate, dar superficiale. Şi Jimmy 
dormea, întins pe unicul fotoliu din încăpere. Pe obraji îi 
apăruseră peste noapte ţepii bărbii nerase, dându-i un aspect 
prea puţin potrivit pentru un doctor, iar Ben îşi trecu şi el 
palma peste obraji. Şi barba lui crescuse. 

— Ar fi vremea să pornim, nu? întrebă Mark. 

Ben dădu afirmativ din cap. Se gândi la ziua care îi 
aştepta şi la toată hidoşenia ei potenţială şi tresări. Unica 
modalitate prin care ar fi putut să o scoată la capăt ar fi fost 


să se gândească numai la ce vor face în următoarele zece 
minute. Se uită la băiat şi nerăbdarea împietrită pe chipul 
acestuia îl făcu să simtă o uşoară stare de greață. Se duse să 
îl trezească pe Jimmy. 

— Ha! exclamă acesta. Se zvârcoli în fotoliu ca un înotător 
care reuşeşte să ajungă la suprafaţă din ape adânci. Faţa i se 
contorsiona, pleoapele îi tremurară, deschise ochii şi, timp de 
o secundă, în ei nu se oglindi decât o teroare pură. li privi pe 
amândoi fără să judece, fără să-i recunoască. 

Apoi îşi dădu seama cine sunt şi se relaxă. 

— Oh. Am visat. 

Mark îl aprobă din cap, înţelegându-i perfect starea. 

Jimmy se uită pe fereastră şi zise „Ziuă", aşa cum un 
zgârcit ar rosti bani. Se ridică şi se duse la patul lui Matt, îi luă 
mâna şi îi căută pulsul. 

— E bine? întrebă Mark. 

— Cred că se simte mai bine decât azi-noapte, spuse 
Jimmy. Ben, vreau să plecăm toţi trei cu liftul de serviciu, în 
caz că l-a observat cineva pe Mark aseară. Cu cât ne asumăm 
mai puţine riscuri, cu atât e mai bine. 

— E în regulă dacă îl lăsăm singur pe domnul Burke? se 
interesă Mark. 

— Cred că da, spuse Ben. Trebuie să ne bazăm pe 
inteligenţa lui. Nimic nu i-ar conveni mai mult lui Barlow decât 
să ne ţină ocupați cu altceva încă o zi. 

În vârful picioarelor traversară coridorul şi coborâră cu 
liftul de serviciu. La ora aceasta - aproape şapte şi un sfert - 
activitatea de-abia începea la bucătărie. Unul din bucătari îşi 
ridică ochii, făcu un semn cu mâna, şi spuse: 

— Salut, dom' doctor. 

Nimeni altcineva nu le mai vorbi. 

— Încotro mai întâi? întrebă Jimmy. La şcoala de pe strada 
Brook? 

— Nu, spuse Ben. Sunt prea mulţi oameni pe acolo pînă la 
prânz. Mark, cei mici ies devreme? 

— Sunt ore pînă la două. 

— Ne rămâne destulă lumină după aia, zise Ben. Mergem 
acasă la Mark mai întâi. Ţărugşii. 


34 


Când se apropiară de Lot, în Buick-ul lui Jimmy se formă 
un nor aproape palpabil de spaimă şi încetă orice încercare de 
a menţine conversaţia. Când Jimmy ieşi de pe autostrada de 
lângă uriaşul semn verde, reflectorizat, pe care stătea scris 
DRUMUL NAŢIONAL 12 JERUSALEM'S LOT CUMBERLAND, Ben 
îşi aminti că acesta a fost drumul pe care s-a întors în oraş cu 
Susan după prima lor întâlnire - ea voise să vadă un film cu o 
urmărire de maşini. 

— E mai rău acum, spuse Jimmy. Chipul lui copilăresc era 
palid şi înspăimântat şi înfuriat. lisuse, aproape că-i poţi simţi 
mirosul. 

Şi chiar că puteai, gândi Ben, deşi mirosul era mai mult 
mental decât fizic: ceva ca o răsuflare psihică a mormintelor. 

Drumul Naţional 12 era aproape pustiu. Trecură pe lângă 
camioneta lui Win Purinton, părăsită la marginea drumului. 
Motorul mergea în gol şi Ben îl opri după ce se uită mai întâi 
în spate. Când se întoarse, Jimmy îl privi întrebător. Ben 
scutură din cap: 

— Nu-i acolo. Motorul mergea şi a rămas aproape fără 
benzină. Merge în gol de câteva ore, probabil. 

Jimmy se izbi cu pumnul în genunchi. 

Însă când intrară în oraş, tot el spuse cu o voce absurd de 
uşurată: 

— Priviţi. Magazinul lui Crossen este deschis. 

Aşa era. Milt era afară, făcându-şi de lucru cu o folie de 
plastic pe care încerca să o potrivească peste standul cu 
ziare, iar Lester Silvius stătea lângă el, îmbrăcat într-un 
impermeabil galben. 

— Şi totuşi, nu văd restul echipei, spuse Ben. 

Milt ridică privirea şi le făcu cu mâna şi lui Ben i se păru că 
a văzut riduri de îngrijorare săpate pe obrajii ambilor bărbaţi. 
Plăcuța pe care scria „închis" era în continuare pe uşa de la 
Morga lui Foreman. Şi fierăria era închisă şi magazinul lui 
Spencer era încuiat cu lacăt şi cufundat în întuneric. 
Restaurantul era deschis şi, după ce au trecut de el, Jimmy îşi 
opri Buick-ul în faţa noului magazin. Deasupra vitrinei, litere 


simple şi aurite îi înştiinţau pe eventualii cumpărători: 
„Barlow şi Straker - Mobilier deosebit". Şi lipit pe uşă, aşa cum 
spusese Părintele Callahan, se afla biletul scris cu caligrafia 
pe care o recunoscură toţi după scrisoarea primită cu o zi în 
urmă: „închis pînă la noi dispoziţii”. 

— De ce te-ai oprit aici? întrebă Mark. 

— M-am gândit la posibilitatea absurdă că s-ar ascunde 
înăuntru, răspunse Jimmy. E atât de evident că se gândește 
că nici nu vom lua în considerare magazinul. Şi mă mai 
gândesc că, de obicei, vameşii fac un semn pe cutiile pe care 
le-au controlat. Îl fac cu cretă albă. 

Se duseră în spate, şi, în timp ce Ben şi Mark îşi încovoiau 
umerii sub ploaia amarnică, Jimmy sparse cu cotul înfăşurat în 
haină geamul şi reuşiră să pătrundă în clădire. 

Aerul era nociv şi urât mirositor, aerul dintr-o încăpere 
care a stat închisă mai degrabă secole la rând decât doar 
câteva zile. Ben băgă capul în încăperea unde erau expuse 
mărfurile, însă acolo nu exista nici un loc care să poată 
constitui o ascunzătoare bună. Prea puţin mobilată, sala nu 
dădea sentimentul că Straker şi-ar fi înnoit stocul de produse. 

— Vino încoace! se auzi vocea răguşită a lui Jimmy, iar 
Ben îşi simţi inima zbătându-i-se în gât ca un iepure prins în 
capcană. 

Jimmy şi Mark stăteau lângă o ladă lungă. Cu mânerul 
ciocanului Jimmy reuşise să forţeze capacul şi să o deschidă 
parţial. Când se uitară înăuntru văzură o mână palidă şi 
mâneca închisă la culoare a unei haine. 

Fără să se gândească la ce făcea, atacă lada. Jimmy 
meşterea cu ciocanul la capătul celălalt. 

— Ben, spuse Jimmy, o să-ţi tai mâinile. Trebuie... 

Nu-l auzi. Smulse scândurile care alcătuiau lada, fără să 
ţină cont de aşchii şi cuie. L-au găsit. Au găsit, în sfârșit, 
monstrul nocturn, monstrul cel vâscos, ca în coşmarurile 
copiilor, şi îi va înfige ţăruşul drept în piept, aşa cum l-a înfipt 
în inima lui Susan, va... 

Smulse altă bucată de scândură din lemn prost şi ieftin şi 
se trezi faţă în faţă cu chipul mort, palid ca luna, al lui Mike 
Ryerson. 

O clipă domni tăcerea copleşitoare, şi apoi respirară toţi 


adânc... şi parcă o adiere blândă alergă prin încăpere. 

— Ce facem acum? întrebă Jimmy. 

— Mai bine mergem întâi acasă la Mark, zise Ben. 
Dezamăgirea părea a-i fi amorţit vocea. Ştim acum unde este. 
Nu avea nici un ţăruş. 

Aşezară alandala bucăţile de scânduri la loc. 

— Lasă-mă să îţi îngrijesc mâinile, spuse Jimmy. 
Sângerează. 

— Mai târziu, îi răspunse Ben. Haideţi. 

Se întoarseră în faţa clădirii, fără însă a da glas bucuriei 
de a se afla din nou în aer liber şi Jimmy conduse Buick-ul pe 
Jointer Avenue, către zona de locuinţe a oraşului, aflată în 
afara meschinului cartier comercial. Au ajuns acasă la Mark 
poate mai devreme decât ar fi vrut. 

Maşina veche a Părintelui Callahan era parcată în faţa 
casei, chiar în spatele micului automobil, pe care Henry 
Petrie, cu mult bun gust şi judecată sănătoasă îl achiziţionase 
cu câtva timp în urmă. Văzându-l, Mark îşi ţinu respiraţia şi 
privi iute în altă parte. li dispăruse toată culoarea din obraji. 

— Nu pot să intru, murmură el. Îmi pare rău. Aştept în 
maşină. 

— Nu ai de ce să-ţi pară rău, Mark, îi mângâie Jimmy. 

Parcă, opri motorul şi cobori. Ben şovăi câteva secunde, 
puse mâna pe umărul lui Mark şi spuse: 

— Te simţi bine? 

= Sigur. A 

Insă nu părea deloc să se simtă bine. li tremura bărbia şi 
avea ochii goi. Brusc, se întoarse cu faţa la Ben şi acum ochii 
lui erau plini cu durere, înotând în lacrimi. 

— Acoperă-i, te rog. Dacă sunt morţi, acoperă.-i. 

— Sigur că o să-i acopăr, spuse Ben. 

— Mai bine că e aşa, zise Mark. Tata... ar fi devenit un 
vampir de mare succes. Cu timpul, ar fi devenit poate la fel 
de bun ca Barlow. E... era bun în tot ce-şi propunea să facă. 
Poate chiar prea bun. 

— Încearcă să nu te gândești prea mult la asta, spuse Ben 
şi detestă sunetul neconvingător, prea formal, al cuvintelor 
sale chiar când acestea îi ieşiră de pe buze. Mark îl privi şi 
surâse stins. 


— Grămada de lemne e în spate, spuse el. Puteţi lucra mai 
repede dacă folosiţi strungul tatei. E în privinţă. 

— În regulă, spuse Ben. Fii calm, Mark. Cât de calm poţi. 

Insă băiatul îşi ferise deja privirea, ștergându-se la ochi cu 
mâneca. 

Ben şi Jimmy urcară treptele şi intrară în casă. 


35 


— Callahan nu-i aici, spuse sec Jimmy. 

Căutaseră prin întreaga casă. 

Ben se forţă să rostească cuvintele: 

— Probabil că l-a prins Barlow. 

Privi crucea sfărâmată pe care o ţinea în mâini. leri 
Callahan o purtase în jurul gâtului. Singura urmă pe care o 
găsiseră. Era pe jos, lângă cadavrele soţilor Petrie, care erau 
într-adevăr foarte morţi. Cineva le izbise capetele unul de 
celălalt cu atâta forţă încât literalmente le sfărâmase craniile. 
Ben îşi aduse aminte de forţa neobişnuită de care dăduse 
dovadă doamna Glick şi simţi că i se face rău. 

— Haide, îi spuse lui Jimmy. Trebuie să-i acoperim. Am 
promis. 


36 


Luară cuvertura de pe canapeaua din camera de zi şi îi 
acoperiră cu ea. Ben încercă să nu se uite la ei şi nici să nu se 
gândească la ce făceau, însă îi era imposibil. Când terminară, 
o mână - degetele lungi şi fine, unghiile date cu ojă 
mărturiseau că îi aparţine lui June Petrie - ieşi în afară de sub 
cuvertura brodată cu modele vesele şi el o împinse la loc cu 
vârful piciorului, strâmbându-se din cauza efortului pe care îl 
făcea ca să-şi ţină stomacul sub control. Era evident ce 
anume ascundea cuvertura şi gândul îi zbură la fotografiile 
recente din Vietnam - morţi de pe câmpul de luptă şi soldaţi 
care cară poveri îngrozitoare în saci negri din cauciuc, ridicol 
de asemănători cu sacii de golf. 


Coborâră la subsol apoi, fiecare cu câte un braţ de lemne 
de foc din frasin galben. 

Subsolul fusese regatul lui Henry Petrie şi îi reflecta 
perfect personalitatea: trei lămpi de mare putere fuseseră 
instalate în linie dreaptă deasupra zonei de lucru, fiecare 
acoperită cu câte un abajur metalic mare care permitea 
luminii să cadă cu strălucire maximă pe raboteză, pe 
fierăstrău, pe fierăstrăul mecanic, pe strung, pe aparatul 
electric de sablat. Ben observă că Petrie construia o casă 
pentru păsări, pe care avusese probabil intenţia să o instaleze 
în curtea din spate în timpul primăverii viitoare, iar proiectul 
după care lucrase era întins pe planşetă, prins cu grijă în 
fiecare colţ. Făcea o treabă competentă, deşi neinspirată, 
care acum nu va mai fi niciodată dusă pînă la capăt. 
Pardoseala era măturată, însă în aer rămăsese parfumul 
nostalgic şi plăcut al rumeguşului. 

— N-o să meargă, spuse Jimmy. 

— Ştiu, zise Ben. 

— Lemne de foc, pufni Jimmy şi lăsă lemnele să-i cadă din 
braţe şi să se izbească de duşumea cu zgomot puternic. 
Surcelele se rostogoliră nebune ca beţişoarele de Marocco. 
Scoase un hohot de râs ascuţit şi isteric. 

— Jimmy... 

Insă râsul lui reteză încercarea de a vorbi a lui Ben cao 
coardă de pian ciopârţită. 

— O să ne ducem şi o să oprim nenorocirea asta cu un 
braţ de surcele din curtea din spate a lui Henry Petrie. De ce 
să nu luăm şi nişte picioare de scaun sau nişte bâte de 
baseball? 

— Jimmy, ce altceva putem face? 

Jimmy îl privi şi, cu un efort vizibil, reuşi să se controleze. 

— Putem căuta comoara, spuse. Faceţi patruzeci de paşi 
în păşunea de nord a lui Charles Griffen şi căutaţi sub 
pietroiul uriaş de acolo. Ha! lisuse! Putem pleca din oraş. Asta 
putem face. 

— Vrei să abandonezi? Asta vrei? 

— Nu. Insă nu e vorba doar de ziua de azi, Ben. O să 
dureze săptămâni pînă reuşim să-i prindem pe toţi, dacă vom 
reuşi vreodată. Poţi să suporţi asta? Poţi să suporţi să faci... 


să faci ce i-ai făcut lui Susan de o mie de ori? Să-i scoţi din 
dulapuri şi din vizuinile lor împuţite în timp ce zbiară şi se 
zbat, ca să le înfigi un ţăruş în cavitatea toracică şi să le 
sfărâmi inima? Poţi să faci numai asta pînă în luna noiembrie 
fără să înnebuneşti? 

— Nu ştiu. 

— Şi cum rămâne cu băiatul? Crezi că el o să reziste? O să 
fie tocmai gata pentru cămaşa de forţă. Şi Matt o să moară. |ţi 
garantez asta. Şi ce vom face când poliţia federală o să 
înceapă să-şi vâre nasul în treburile noastre, dorind să afle ce 
dracu' s-a întâmplat cu 'salem's Lot? Ce-o să le spunem? 
„Scuzaţi-mă puţin, cât vâr ţăruşul în lipitoarea asta?" La 
aspectul ăsta te-ai gândit Ben? 

— Cum naiba să ştiu? Cine a avut timp să stea şi să se 
gândească la consecinţe? 

Îşi dădură seama în acelaşi timp că stăteau nas în nas 
ţipând unul la celălalt. 

— Hei, spuse Jimmy. Hei. Ben lăsă ochii în jos: 

— Îmi pare rău. 

— Nu, e vina mea. Suntem foarte tensionaţi... ne aflăm la 
ceea ce Barlow ar numi un final de partidă; 

Îşi trecu mâna prin părul de culoarea morcovului şi privi 
fără ţintă în jur. Dintr-o dată ochii i se fixară cu interes pe 
ceva aflat lângă proiectul lui Petrie. Era un creion negru din 
cărbune. 

— Poate că aşa e cel mai bine, spuse. 

— Ce? 

— Tu rămâi aici, Ben. Începi să ascuţi ţăruşii. Dacă tot e să 
facem treaba asta, măcar să lucrăm în mod ştiinţific. Tu eşti 
secţia de producţie. Mark şi cu mine ne constituim în 
departamentul de cercetare. Vom cutreiera oraşul în căutarea 
lor. Şi îi vom găsi, aşa cum l-am găsit pe Mike. Voi face câte 
un semn pe uşa respectivă cu cărbunele ăsta. Şi apoi mâine, 
ţăruşii. 

— Nu vor vedea semnele şi vor pleca de acolo? 

— Nu cred. Nu mi s-a părut că doamna Glick ar fi dat 
dovadă de capacitatea de a face astfel de conexiuni. Cred că 
se deplasează mai degrabă bazându-se pe instinct, decât pe 
rațiune. După o vreme s-ar putea să se mai deştepte puţin, să 


înceapă să se ascundă mai bine, însă în prima fază cred că va 
fi ca şi cum am pescui peşti din acvariu. 

— De ce să nu merg şi eu? 

— Pentru că eu cunosc oraşul şi oraşul mă cunoaşte - aşa 
cum l-a cunoscut şi pe tatăl meu. Cei care mai trăiesc în Lot 
stau astăzi ascunşi în casele lor. Dacă tu ai bate la ușă, nu ți- 
ar deschide. Dacă bat eu, majoritatea m-ar lăsa să intru. ŞI 
cunosc şi nişte ascunzători pe aici. Ştiu unde câmpia se 
înfundă în mlaştini şi încotro duc drumurile nămoloase. Tu nu 
ştii. Poţi să faci strungul ăla să funcţioneze? 

— Da, răspunse Ben. 

Bineînţeles, Jimmy avea dreptate. Şi totuşi, alinarea pe 
care a simţit-o la gândul că nu trebuie să iasă şi să-i înfrunte îl 
făcu să aibă un sentiment de vinovăţie. 

— Bine. Incepe lucrul. A trecut deja de amiază. 

Ben se întoarse la strung, apoi se opri. 

— Dacă vrei să aştepţi jumătate de oră, poţi să-ţi dau, să 
zicem, vreo jumătate de duzină de ţăruşi să-i ai cu tine. 

Jimmy tăcu o clipă, apoi îşi cobori privirea: 

— Hm, cred că mâine... mâine va fi... 

— Bine, spuse Ben. Du-te. Ascultă, ce-ar fi să vă întoarceţi 
pe la trei? Cam la vremea aia nu mai e nimeni la şcoală şi 
putem s-o controlăm împreună. 

— Bine. 

Jimmy părăsi atelierul lui Petrie şi se îndreptă spre scară. 
Ceva - o jumătate de gând, sau poate adierea inspiraţiei - îl 
făcu să se întoarcă. Il văzu pe Ben în partea cealaltă a 
subsolului, lucrând sub lumina puternică a celor trei lămpi, 
agăţate ordonat, în rând. 

Ceva... şi dispăru. 

Se întoarse. 

Ben opri strungul şi se uită la el întrebător: 

— Altceva? 

— Mda, spuse Jimmy. Chiar pe vârful limbii. Dar s-a 
împotmolit acolo. 

Ben ridică din sprâncene. 

— Când m-am uitat înapoi de la scară şi te-am văzut, 
parcă mi-am dat seama de ceva. Acum nu mai ştiu. 

— Important? 


— Nu ştiu. 

Îşi târșâi fără rost picioarele, dorind să-şi amintească 
despre ce anume fusese vorba. Ceva în legătură cu imaginea 
lui Ben sub lumina lămpilor, aplecat deasupra strungului. Nu 
avea nici un sens. Concentrarea făcea ca gândul să pară şi 
mai îndepărtat. 

Urcă scara, însă se mai opri o dată ca să privească înapoi. 
Imaginea i se părea teribil de cunoscută, însă nu ştia ce 
trebuie să înţeleagă. Traversă bucătăria şi se duse la maşină. 
Ploaia se transformase în burniţă. 


37 


Maşina lui Roy McDougall se găsea în parcarea zonei de 
rulote de pe Bend Road şi, văzând-o acolo, într-o zi de lucru, 
Jimmy se gândi la ce era mai rău. 

Coborâră împreună, el şi Mark, Jimmy ducându-şi în mână 
geanta neagră de medic. Urcară cele câteva trepte din faţă şi 
Jimmy încercă soneria. Nu funcţiona, aşa că bătu în uşă. 
Loviturile sale nu treziră pe nimeni dinăuntru şi nici din rulota 
învecinată, aflată la vreo douăzeci de metri distanţă de cea a 
familiei McDougall, în faţa căreia se afla, de asemenea, o 
maşină parcată. 

Jimmy încercă uşa dublă. Era încuiată. 

— E un ciocan pe locul din spate al maşinii, spuse. 

Mark i-l aduse şi Jimmy sparse geamul uşii exterioare, 
chiar sub clanţă. Îşi băgă mâna prin spărtură şi desfăcu 
siguranţa. Uşa interioară era descuiată. Intrară. 

Recunoscură instantaneu mirosul şi Jimmy simţi cum 
nările i se contractă, de parcă ar fi vrut să îl ţină departe. 
Duhoarea nu era la fel de apăsătoare cum fusese în pivniţa 
Casei lui Marsten, însă, în esenţă, era tot atât de ofensivă - 
duhoarea descompunerii şi a morţii. O duhoare umedă, 
putridă. Jimmy îşi aminti cum, pe vremea copilăriei, se dusese 
cu prietenii în timpul vacanței de primăvară, cu bicicletele, să 
adune sticlele returnabile de bere şi de răcoritoare pe care 
topirea zăpezilor le descoperise. Într-una din ele (o sticlă de 
suc de portocale) văzu un şoarece de câmp mic, descompus, 


care fusese atras înăuntru de dulceaţa pereţilor de sticlă şi nu 
mai fusese în stare să iasă. Mirosul îi răbufni în faţă şi el se 
îndepărtă şi vomită. Acest miros era tulburător de 
asemănător cu acela de demult - un amestec de dulceag 
greţos şi acru descompus, care fermenta sălbatic. Simţi cum 
fierea i se ridică în gât. 

— Sunt aici, spuse Mark. Undeva pe aici. 

Cercetară metodic locuinţa - bucătăria, sufrageria minus- 
culă, camera de zi, cele două dormitoare. Deschiseră 
dulapurile în timp ce treceau dintr-o încăpere în alta. Lui 
Jimmy i se păru că au găsit ceva în dulapul din dormitorul 
mare, însă nu era decât un maldăr de rufe murdare. 

— Nu au pivniţă? întrebă Mark. 

— Nu, însă poate că există un loc unde să se fi putut 
strecura. Ocoliră rulota şi descoperiră o uşiţă care se 
deschidea înăuntru, fixată în fundaţia din beton ieftin a 
rulotei. Era închisă cu un lacăt vechi. Jimmy îl sfărâmă cu cinci 
lovituri de ciocan şi când deschise pe jumătate trapa, 
duhoarea îi izbi ca un val uriaş. 

— Aici sunt, spuse Mark. 

Iscodind cu privirea, Jimmy reuşi să desluşească trei 
perechi de picioare, aliniate precum cadavrele pe câmpul de 
luptă. O pereche era încălţată cu ghete de lucru, alta purta 
papuci croşetaţi şi a treia pereche de picioare - picioruşe, de 
fapt - erau goale. 

Un gând nebunesc îi trecu prin minte lui Jimmy: scenă de 
familie. Revistă Reader's Digest, unde eşti când avem nevoie 
de tine? lrealitatea îl cuprinse cu aripile ei. Copilaşul, gândi el. 
Cum să-i facem aşa ceva unui copilaş? 

Făcu un semn cu cărbunele pe trapă şi ridică de pe jos 
lacătul sfărâmat. 

— Hai să mergem alături, spuse. 

— Aşteaptă, zise Mark. Hai să scoatem unul afară. 

— Să scoatem...? De ce? 

— Poate că lumina zilei îi omoară, spuse Mark. Poate că nu 
va mai fi nevoie să folosim ţăruşii. 

Jimmy întrezări speranţa: 

— Da, bine. Pe care? 

— Nu copilul, răspunse imediat Mark. Bărbatul. Apucă-l de 


un picior. 

— În regulă, spuse Jimmy. Parcă avea gura umplută cu 
bumbac şi când încercă să înghită, simţi un pocnet în gât. 

Mark se strecură greu înăuntru, târându-se pe burtă; sub 
greutatea lui trosneau frunzele uscate pe care vântul de 
toamnă le răspândise acolo. Apucă una din cizmele lui Roy 
McDougall şi trase. Jimmy se înghesui alături de el, zgâriindu- 
și ţeasta de pragul prea scund, împotrivindu-se senzaţiei de 
claustrofobie care îl cuprinsese. Apucă cealaltă cizmă şi îl 
traseră împreună afară, în burniţa care dădea semne că ar fi 
vrut să înceteze şi la lumina albă a zilei. 

Ce a urmat a fost aproape insuportabil. De îndată ce 
lumina l-a cuprins pe de-a întregul, Roy McDougall a început 
să se zvârcolească ca un om deranjat din somn. Din pori 
începură să îi iasă aburi şi lichid iar pielea i se ciopârți şi se 
îngălbeni puţin. Pupilele i se mişcară în spatele pleoapelor 
subţiri. Picioarele-i loviră încet, ca în vis, frunzele umede. 
Buza superioară descoperi incisivi asemănători cu cei ai unui 
câine uriaş - ciobănesc german sau collie. Braţele i se mişcară 
încet, cu pumni care se strângeau şi se desfăceau; şi când 
una din mâini atinse în treacăt cămaşa lui Mark, acesta făcu 
un salt înapoi articulând un strigăt dezgustat. 

Roy se întoarse pe burtă şi începu să se târască încet 
înapoi în canalul îngust. Braţele şi genunchii săi lăsau 
amprente în huma înmuiată de ploaie. Jimmy observă că un 
fel de sughiţ apăruse imediat ce lumina îi lovise trupul; şi 
încetă de îndată ce McDougall se adăposti în întregime la 
umbră din nou. La fel se întâmplă şi cu umezeala emanată. 

Când ajunse la locul său de odihnă, McDougall se întoarse 
pe spate şi rămase nemişcat. 

— Închide trapa, spuse Mark cu vocea sugrumată. Te rog, 
închide-o. 

Jimmy închise trapa şi puse la loc, cât de bine putu, lacătul 
sfărâmat. În minte îi rămase, însă, imaginea corpului lui 
McDougall zbătându-se în frunzele ude, mucegăite, ca un 
şarpe ameţit. Şi nu credea că va veni o vreme când această 
amintire să nu îl obsedeze - chiar dacă ar fi fost să trăiască şi 
o sută de ani. 


38 


Rămaseră tremurând în ploaie, uitându-se unul la celălalt. 

— Încercăm alături? întrebă Mark. 

— Da. E logic ca soţii McDougall să-i fi atacat pe ei mai 
întâi. 

Traversară distanţa dintre rulote şi, de această dată, 
duhoarea de putregai îşi dădu în vileag prezenţa în faţa 
nărilor lor chiar din curtea mică din faţă. Numele înscris sub 
sonerie era Evans. Jimmy dădu din cap. David Evans şi familia 
lui. Era mecanic la secţia auto a companiei Sears din Gates 
Falls. Îl tratase în urmă cu vreo doi ani de chist sau cam aşa 
ceva. 

Acum soneria funcţiona, însă nu le răspunse nimeni. Au 
găsit-o pe doamna Evans în pat. Cei doi copii erau în două 
paturi suprapuse în acelaşi dormitor, îmbrăcaţi în pijamale 
identice cu figurine din poveştile cu ursuleţul Pooh. A durat 
ceva mai mult pînă l-au găsit pe Dave Evans. Se ascunsese în 
cămara încă neterminată de deasupra garajului. 

Jimmy făcu un semn pe uşa casei şi pe uşa garajului. 

— Merge bine, spuse. Doi din două încercări. 

Mark zise ruşinat: 

— Poţi să mă aştepţi câteva minute? Aş vrea să mă spăl 
pe mâini. 

— Sigur, spuse Jimmy. Şi eu aş vrea. Nu cred că familia 
Evans se va supăra că-i folosim baia. 

Intrară din nou în casă şi Jimmy se aşeză pe unul din 
scaunele din camera de zi şi închise ochii. Curând, îl auzi pe 
Mark cum lasă să curgă apa la baie. 

Pe ecranul întunecat al pleoapelor sale văzu camera de la 
morgă, văzu cum cearşaful care acoperea trupul doamnei 
Glick începe să tremure, văzu cum mâna ei cade de pe masă 
şi îşi începe dansul delicat în aer... 

Deschise ochii. 

Rulota aceasta era mult mai bine îngrijită decât cea a 
familiei McDougall, mai curată, mai ordonată. Nu o cunoscuse 
pe doamna Evans, însă părea a fi fost o gospodină care se 
mândrea cu casa ei. Într-o cămară mică se afla un maldăr de 


jucării ale copiilor morţi, cămară care probabil că se numise 
spălătorie în broşura originală a negustorului de case pe roţi. 
Bieţii copii, spera că apucaseră să se bucure de jucăriile lor 
câtă vreme fuseseră zile senine şi luminoase. Erau acolo o 
tricicletă, câteva camioane din plastic şi o staţie de benzină 
de jucărie, o omidă pe roţi (probabil că se bătuseră straşnic 
din cauza ei), o masă de biliard de jucărie. 

Se uită în altă parte şi apoi, uluit, îşi întoarse privirea 
înapoi. 

Cretă albastră. 

Trei lămpi cu abajururi în rând. 

Bărbaţi care ocolesc masa verde sub lumina puternică a 
lămpilor, scuturându-și degetele de particulele de cretă 
albastră... 

— Mark! strigă, îndreptându-se brusc în scaun. Mark!. 

Şi Mark veni în fugă, fără cămaşă, ca să afle ce s-a 
întâmplat. 


39 


Pe la ora două şi jumătate venise să îl viziteze un vechi 
student de-al său (promoţia '64, 10 la literatură, 8 la 
compunere). A comentat ceva despre maldărul de literatură a 
misterelor şi l-a întrebat pe Matt dacă nu cumva studia pentru 
a-şi da doctoratul în ştiinţele oculte. Matt nu-şi putea aduce 
aminte dacă îl chema Herbert sau Harold. 

Matt, care tocmai citea o carte intitulată Dispariţi; stranii 
când a apărut acest Herbert-sau-Harold, fu bucuros de 
întrerupere. Chiar şi acum aştepta cu sufletul la gură să sune 
telefonul, deşi ştia că ceilalţi, nu pot pătrunde în şcoala de pe 
strada Brook decât după ora trei. Era disperat că nu are încă 
veşti despre Părintele Callahan. Şi ziua părea a se grăbi spre 
noapte cu viteză alarmantă - întotdeauna i se spusese că 
timpul trece îngrozitor de greu în spital. Îşi simţea mintea 
înceată şi înceţoşată. Se simţea, în sfârșit, bătrân. 

Începu să-i povestească lui Herbert-sau-Harold despre 
oraşul Momson din Vermont, a cărui istorie tocmai o citise. | 
se păruse extrem de interesantă deoarece credea că 


povestea aceasta, dacă era adevărată, putea fi considerată 
un precursor al destinului oraşului Lot. 

— Toată lumea a dispărut, îi spuse lui Herbert-sau-Harold, 
care îl asculta cu un plictis politicos, însă nu foarte bine 
mascat. Era doar un orăşel din partea nordică a statului 
Vermont, accesibil doar pe Autostrada 2 şi pe Drumul 
Naţional 19. Recensământul din 1920 a declarat o populaţie 
de 312 locuitori. În august 1923, o femeie din New York a 
început să-şi facă griji pentru că sora ei nu îi mai scrisese de 
două luni. A făcut o scurtă călătorie acolo cu soţul ei şi ei au 
fost primii care au informat presa, deşi mă îndoiesc că cei din 
zonele limitrofe nu au ştiut despre cele ce se petreceau în 
oraş. Dispăruseră şi sora şi soţul şi toată lumea din Momson. 
Casele şi hambarele erau întregi, şi într-una din case masa 
era pregătită pentru cină. Cazul a făcut destulă vâlvă la 
vremea respectivă. Nu cred că mi-ar conveni să îmi petrec 
noaptea acolo. Autorul cărţii pretinde că oamenii din oraşele 
învecinate spun nişte poveşti ciudate... vrăjitori şi spiriduşi şi 
chestii de astea. Incă şi în ziua de azi, câteva din hambarele 
de la periferie au pictate pe porţi semne magice şi cruci 
uriaşe. Uite, asta e o fotografie a magazinului universal şi a 
staţiei de benzină şi a magazinului de cereale — în perimetrul 
lor se afla centrul oraşului Momson. Ce crezi că s-a putut 
întâmpla acolo? 

Herbert-sau-Harold privi politicos fotografia. Un simplu 
orăşel cu câteva magazine şi câteva case. Unele dintre ele 
erau chiar în pragul prăbuşirii, probabil apăsate de cantitatea 
mare de zăpadă din timpul iernii. Putea fi oricare orăşel din 
ţară. Daca treceai cu maşina prin vreunul, după ora opt seara 
când trăgeau obloanele magazinelor, nici nu-ţi puteai da 
seama dacă este pe acolo cineva în viaţă. Cu siguranţă că 
bătrânul s-a sclerozat. Herbert-sau-Harold se duse cu gândul 
la o mătuşă de-a lui care, în ultimii doi ani ai vieţii, devenise 
convinsă că propria-i fiică îi ucisese papagalul şi acum i-l 
dădea de mâncare în formă de friptură, la cuptor. Bătrânii 
căpătau idei din astea, ciudate şi fixe. 

— Foarte interesant, spuse, ridicându-şi ochii. Însă nu 
cred... domnule Burke? Domnule Burke, vă simţiţi rău? 
Sunteţi... soră! Hei, soră! 


Ochii lui Matt căpătaseră o privire sticloasă şi fixă. Cu o 
mână apucase cearşaful de pe pat. Cu cealaltă îşi apăsa 
pieptul. Chipul i se albise şi pulsul i se vedea zbuciumându-se 
în mijlocul frunţii. 

Prea curând, gândi. Nu, prea curând... 

Durerea, izbindu-l în valuri uriaşe, purtându-l cu ea în 
străfundurile întunericului. Vag, se gândi: A; grijă de ultima 
treaptă, e o cursă. 

Şi apoi, prăbuşirea. 

Herbert-sau-Harold ieşi în goană din cameră, răsturnându- 
și scaunul şi împrăştiind cărţile pe jos. Sora venea deja, 
aproape alergând, la rândul ei. 

— E domnul Burke, îi spuse Herbert-sau-Harold, care încă 
mai ţinea în mână cartea, cu degetul arătător introdus între 
paginile cu fotografiile oraşului Momson, Vermont. 

Sora dădu scurt din cap şi intră în cameră. Matt zăcea în 
pat, cu capul pe jumătate în afara acestuia, cu ochii închişi. 

— E...? întrebă cu timiditate Herbert-sau-Harold. 
Întrebarea era completă. 

— Da, aşa cred, răspunse sora, în timp ce apăsa butonul 
care chema echipa de reanimare. Va trebui să plecaţi acum. 

Era din nou calmă, acum că totul reintrase în normal şi 
avu timp să regrete că îşi lăsase prânzul mâncat doar pe 
jumătate. 


40 


— Însă nu există nici o sală de biliard în Lot, spuse Mark. 
Cea mai apropiată e în Gates Falls. Să se fi dus pînă acolo? 

— Nu, zise Jimmy. Sunt sigur că nu a făcut asta. Insă 
există oameni care au acasă mese de biliard. 

— Da, ştiu. 

— Şi mai este încă altceva, se încruntă Jimmy. Aproape că 
îmi vine în minte. 

Se lăsă pe spate, închise ochii şi şi-i acoperi cu mâinile. 
Mai era ceva, şi în minte asocia acest ceva cu plasticul. De ce 
cu plasticul? Existau jucării din plastic şi ustensile din plastic 
pentru picnicuri şi folii groase din plastic cu care-ţi acoperi 


barca pe timpul iernii... 

Şi, fără veste, în minte i se formă imaginea unei mese de 
biliard acoperită cu o folie groasă din plastic, imagine com- 
pletată cu o voce care spunea: Chiar că ar trebui să o vând 
înainte să-i putrezească pâsla - Ed Craig zice că s-ar putea să 
putrezească - însă a fost a lui Ralph... 

Deschise ochii: 

— Ştiu unde este, spuse. Ştiu unde e Barlow. E în subsolul 
pensiunii Evei Miller. 

Şi aşa era; ştia ca este adevărat. Mintea lui ştia cu 
certitudine asta. 

Ochii lui Mark străluciră. 

— Hai să-l prindem. 

— Aşteaptă. 

Se duse la telefon, găsi în carte numărul Evei Miller şi îl 
formă iute. Sună fără ca cineva să răspundă. Zece triluri, 
unsprezece, o duzină. Puse receptorul la loc în furcă. Era 
înspăimântat. Eva avea cel puţin zece chiriaşi, iar mulţi dintre 
ei erau oameni în vârstă, pensionari. Întotdeauna era cineva 
acasă, întotdeauna pînă acum. 

Se uită la ceas. Era trei şi un sfert şi timpul se grăbea, se 
grăbea. 

— Să mergem, spuse. 

— Şi Ben? 

Jimmy răspunse posomorât: 

— Nu putem să-l sunăm. Linia telefonică e tăiată la tine 
acasă. Dacă mergem acum direct la pensiunea Evei şi se 
dovedeşte că nu am dreptate, ne mai rămâne suficientă 
lumină. Dacă am dreptate, ne întoarcem şi îl luăm pe Ben şi 
oprim odată pentru totdeauna ceasul ăsta blestemat. 

— Lasă-mă doar să-mi pun cămaşa, spuse Mark şi fugi pe 
coridor înspre baie. 


41 
Citroen-ul lui Ben se afla în micuța parcare a pensiunii, 


tencuit acum cu frunzele ude ale ulmilor care înconjurau 
peticul de teren acoperit cu pietriş. Vântul se înteţise, însă 


ploaia încetase. Firma pe care scria „Pensiunea Evei" se 
legăna şi scheuna în după-amiaza cenuşie. Casa părea 
învăluită într-o linişte sinistră, ca şi cum ar fi aşteptat ceva şi 
Jimmy făcu o conexiune mentală care îl îngrozi. Semăna 
perfect cu casa lui Marsten. Se întrebă dacă exista cineva 
care să se fi sinucis aici. Eva ar fi trebuit să ştie, însă nu 
credea că Eva ar mai fi avut chef de vorbă... nici acum, nici 
niciodată. 

— Ar fi o ascunzătoare perfectă, spuse cu voce tare. Să îţi 
iei o cameră în pensiunea din oraş şi apoi să te înconjori cu 
proprii tăi copii. 

— Eşti sigur că nu ar trebui să-l chemăm pe Ben? 

— Mai târziu. Haide. 

Coborâră din maşină şi se îndreptară spre terasă. Vântul îi 
trăgea de haine, le zburlea părul. Erau trase toate obloanele 
şi casa părea amenințătoare. 

— Simti? întrebă Jimmy. 

— Da. E mai puternic ca oricând. 

— Te simţi în stare? 

— Da, spuse hotărât Mark. Dar tu? 

— Sper, pentru Dumnezeu, că sunt şi eu în stare, 
răspunse Jimmy. 

Urcară treptele terasei şi Jimmy încercă uşa. Nu era 
încuiată. Când pătrunseră în bucătăria uriaşă a Evei Miller, pe 
care chiriaşii erau obligaţi să o ţină curată, duhoarea îi izbi 
necruțătoare pe amândoi, ca răsuflarea unei gropi deschise 
cu gunoi - şi totuşi uscată, ca trecută prin negura vremurilor. 

Jimmy îşi aminti discuţia avută cu Eva - trecuseră aproape 
patru ani de atunci, imediat după ce începuse să practice 
medicina. Eva venise la el să-şi facă un control. Ani de zile 
fusese pacienta tatălui său şi când Jimmy îi luase locul, 
păstrând acelaşi cabinet din Cumberland, ea venise la 
consultaţie fără urmă de stânjeneală. Au vorbit despre Ralph, 
mort atunci de mai bine de doisprezece ani, şi ea îi spusese 
că stafia lui Ralph se afla în casă cu ea - din când în când 
dădea peste câte un obiect nou de-al lui şi uitat pe moment, 
fie în pod, fie în câte vreun sertar. Şi, desigur, mai era şi masa 
de biliard din pivniţă. A spus că ar trebui să scape de ea; 
ocupa un loc pe care l-ar fi putut folosi la altceva. Însă a fost a 


lui Ralph, şi nu se putea hotărî să dea un anunţ în ziarul local 
sau la programul de radio „Yankee Trader". 

Acum traversau bucătăria, îndreptându-se către uşa de la 
pivniţă şi Jimmy o deschise. Mirosul greu era şi mai puternic, 
copleşitor. Bâjbâi pe perete după întrerupător, însă lumina nu 
se aprinse. Desigur că a avut grijă să întrerupă curentul. 

— Caută pe aici, îi spuse lui Mark. Trebuie să fie pe 
undeva o lanternă sau nişte lumânări. 

Mark începu să cotrobăie prin bucătărie, deschizând 
sertare şi căutând prin ele. Observă că rastelul cu cuțite de 
bucătărie de deasupra chiuvetei era gol, însă atunci nu dădu 
acestui fapt nici o importanţă. Inima îi bătea într-un ritm 
dureros de încet, ca o tobă înfăşurată în cârpe. Işi dădu 
seama că acum se afla la capătul cel zdrenţuit şi depărtat al 
rezistenţei sale, la limita ei exterioară. Mintea-i parcă nu mai 
putea să gândească, ci doar reacţiona la stimuli. In 
permanenţă i se părea că vede cu coada ochiului mişcări şi 
umbre şi-şi întorcea repede capul să se uite şi nu vedea 
nimic. Un veteran de război ar fi fost în stare să recunoască 
simptomele care anunțau declanşarea nevrozei de luptă. 

Se duse pe coridor şi căută prin scrinul de acolo. In al 
treilea sertar descoperi o lanternă mare cu patru baterii. O luă 
cu el în bucătărie: 

— Uite-o, Ji... 

Se auzi un huruit, urmat de o bufnitură greoaie. 

Uşa de la pivniţă era deschisă. 

Şi începură urletele. 


42 


Când Mark se înapoie în bucătăria din pensiunea Evei, era 
ora cinci fără douăzeci. Avea ochii duşi în fundul capului şi 
tricoul era mânjit cu sânge. Chipul îi era împietrit. 

Brusc începu să ţipe. 

Sunetul se năpusti vijelios din abdomen, în sus, prin 
tunelul întunecat al gâtului şi ieşi afară prin maxilarele 
căscate. Ţipă pînă când simţi cum o parte din demenţă începe 
să-i părăsească creierul. Ţipă pînă când gâtul i se contractă şi 


o durere îngrozitoare i se înfipse în corzile vocale, ca o așchie 
de os. Şi chiar şi atunci când îşi exteriorizase, pe cât putuse, 
toată spaima, toată groaza, toată furia, toată dezamăgirea, 
tensiunea aceea înfiorătoare rămase, năvălind în valuri pe 
treptele pivniţei - cunoaşterea faptului că Barlow se afla pe 
undeva pe acolo - şi acum se făcuse aproape întuneric. 

leşi pe terasă şi trase spasmodic aerul rece şi vântos în 
piept. Ben. Trebuia să-l găsească pe Ben. Însă un soi de 
letargie ciudată parcă îi împachetase picioarele în plumb. Ce 
rost avea? Barlow va câștiga pînă la urmă. Au fost nebuni să 
creadă că i se pot împotrivi. Şi acum şi Jimmy a plătit preţul 
acestei nebunii, ca Susan şi ca Părintele. 

Simti că se transformă într-o statuie de piatră şi metal. Nu. 
Nu. Nu. 

Cobori treptele cu picioare tremurânde şi se urcă în Buick- 
ul lui Jimmy. Cheile erau în contact. 

Găseşte-l pe Ben. Mai incearcă o dată. 

Avea picioarele prea scurte şi nu ajungea la pedale. Îşi 
aranjă scaunul şi răsuci cheia. Motorul prinse viaţă. Fixă 
maneta de viteză şi apăsă pedala de acceleraţie. Maşina făcu 
un salt înainte. Trânti cu putere piciorul pe pedala de frână şi 
fu azvâărlit în volan. Sună şi claxonă. 

Nu pot să conduc! 

Şi în urechi parcă începu a-i răsuna vocea logică şi 
pedantă a tatălui său, care îi spunea: Trebuie să ai multă grijă 
când înveţi să conduci o maşină, Mark. Maşina este singurul 
mijloc de transport care încă nu a fost reglementat prin legi 
federale. Ca rezultat, toţi cei care fac asta sunt amatori. Mulţi 
din aceşti amatori au tendinţe sinucigaşe. Prin urmare, 
trebuie să dai dovadă de extremă prudenţă. Trebuie să 
foloseşti pedala de acceleraţie de parcă între ea şi talpa ta s- 
ar afla un ou crud. Când conduci o maşină cu transmisie 
automată, aşa ca a noastră, nu trebuie să-ti foloseşti deloc 
piciorul stâng. Numai cel drept; prima pedală e frâna, a doua 
acceleraţia. 

Luă piciorul de pe frână şi maşina se târî, ieşind din 
parcare. Se tamponă la bordură şi o opri cu o smucitură. 
Parbrizul se aburise, îl frecă cu mâneca şi nu reuşi decât să-l 
mânjească mai tare. 


— Să-l fut, mormăi el. 

Porni din nou, cu maşina care se cutremura şi zvâcnea din 
toate încheieturile şi reuşi să facă o întoarcere în formă de U, 
tremurătoare, ca de şofer beat, trecând în acest timp peste 
bordură şi porni pe drumul spre casa lui. Trebuia să-şi 
lungească gâtul ca să poată vedea ceva peste volan. Bâjbâi 
cu mâna stângă şi dădu drumul la radio. Il lăsă să, cânte tare. 
Plângea. 


43 


Ben mergea de-a lungul străzii înspre oraş când Buick-ul 
de culoarea bronzului al lui Jimmy îi apăru în faţă, 
deplasându-se în smucituri şi spasme, dintr-o parte în cealaltă 
a drumului, ca un om beat. Îi făcu un semn şi maşina trase pe 
dreapta, îşi izbi roata stângă din faţă de bordură şi se opri. 

Pierduse noţiunea timpului când făcea ţăruşii şi, atunci 
când s-a uitat la ceas, a descoperit cu uimire că se făcuse 
deja patru şi zece. A oprit atunci strungul, a luat doi ţăruşi pe 
care şi i-a vârât în curea şi a urcat în casă, la telefon. A pus 
mâna pe receptor şi şi-a adus instantaneu aminte că nu 
funcţiona. 

Îngrijorat de-a binelea acum, alergă afară şi controlă 
ambele maşini, a lui Callahan şi a lui Petrie. Nici una nu avea 
cheile în contact. Putea să se întoarcă să caute în buzunarele 
lui Henry Petrie, însă chiar gândul la aşa ceva era prea mult 
pentru el. A pornit atunci cu pas grăbit către oraş, cercetând 
cu privirea împrejurimile după Buick-ul lui Jimmy. Se gândea 
să se ducă direct la şcoala de pe strada Brook, când maşina 
lui Jimmy se ivi înaintea lui. 

Se repezi la portiera din dreptul şoferului şi văzu că în 
spatele volanului se afla Mark Petrie... şi era singur. Acesta se 
uita ca paralizat la Ben. Buzele i se mişcară, însă nu se auzi 
nici un sunet. 

— Ce s-a întâmplat? Unde-i Jimmy? 

— Jimmy e mort, spuse Mark cu limba amorţită parcă. 
Barlow ne-a luat-o iarăşi înainte. E pe undeva în subsolul 
pensiunii doamnei Miller. Şi Jimmy e acolo. Am coborât să-l 


ajut şi n-am mai putut să ies. Pînă la urmă am găsit o 
scândură şi m-am căţărat pe ea, dar la început m-am gândit 
că o să rămân blocat acolo jos... pînă la a-a-apus... 

— Ce s-a întâmplat? Ce tot spui? 

— Jimmy a înţeles de unde e chestia aia cu creta albastră, 
pricepi? Când eram la casele din Bend. Cretă albastră. Mese 
de biliard. În pivniţa doamnei Miller e o masă de biliard, a fost 
a soţului ei. Jimmy a sunat acolo da' n-a răspuns nimeni, aşa 
că ne-am dus să vedem ce e. 

Ochii ridicaţi către Ben erau uscați. 

— Mi-a spus să caut o lanternă pentru că întrerupătorul 
din pivniţă era stricat, ca la Casa lui Marsten. Aşa că am 
început să caut. Am... am observat că nu mai era nici un cuţit 
în suportul de deasupra chiuvetei, da' n-am dat importanţă. 
Aşa că într-un fel eu l-am omorât. Eu am făcut-o. E vina mea, 
numai vina mea, numai... 

Ben îl scutură; două palme energice: 

— Încetează, Mark. Încetează! 

Mark îşi puse mâinile la gură, de parcă ar fi vrut să prindă 
bâlbâiala isterică înainte ca aceasta să se reverse în afară. Cu 
ochi uriaşi se uită fix la Ben pe deasupra mâinilor. 

În cele din urmă continuă: 

— Am găsit o lanternă în scrinul de pe hol, înţelegi. Şi 
atunci a căzut Jimmy şi a început să ţipe. El... şi eu aş fi căzut, 
însă el m-a avertizat. Ultimele lui vorbe au fost: Atenţie, Mark. 

— Ce era? vru să ştie Ben. 

— Barlow şi ceilalţi au scos treptele; vocea lui Mark era 
fără viaţă, apatică. Au tăiat treptele cu fierăstrăul, începând 
după a doua din vârf. Au lăsat ceva mai mult din balustradă, 
ca să arate... ca să arate... 

Scutură din cap: 

— Pe întuneric, lui Jimmy i s-a părut că sunt la locul lor. 
Înţelegi? 

— Da, spuse Ben. Inţelegea. | se făcuse rău. 

— Şi cuţitele? 

— Fixate pe pardoseala de jos, şopti Mark. Ei au trecut 
lamele prin bucăţile alea de placaj subţire şi apoi au scos 
mânerele ca să poată să le pună pe duşumea, cu vârfurile... 
cu vârfurile... 


— Oh, spuse disperat Ben. Oh, Christoase. 

Întinse mâinile şi îl cuprinse pe Mark de umeri. 

— Mark, eşti sigur că e mort? 

— Da, Era... era, le avea împlântate în aproape zece 
locuri. Sângele... 

Ben se uită la ceas. Era cinci fără zece. Din nou avu 
sentimentul că este încolţit, că timpul se scurge prea repede. 

— Ce facem acum? întrebă indiferent Mark. 

— Mergem în oraş. Vorbim cu Matt la telefon şi după aia 
stăm de vorbă şi cu Parkins Gillespie. O să-l terminăm pe 
Barlow înainte de căderea nopţii. Trebuie. 

Surâsul lui Mark era lugubru. I 

— Şi Jimmy a spus asta. A spus că o să-i oprim ceasul. Insă 
ne învinge mereu. Probabil că au încercat şi oameni mai 
destoinici decât noi să-l înfrângă. 

Ben îl privi pe băiat şi se pregăti să facă un lucru urât. 

— Vorbeşti de parcă ţi-ar fi frică, spuse. 

— Îmi este frică, zise Mark, fără să apuce momeala. Ţie nu 
ţi-e? 

— Îmi este frică, răspunse Ben, dar sunt şi foarte furios. 
Am pierdut fata la care ţineam al naibii de mult. Cred că o 
iubeam. Amândoi l-am pierdut pe Jimmy. Tu ţi-ai pierdut tatăl 
şi mama. Sunt întinşi în camera de zi şi acoperiţi cu cuvertura 
de pe canapea. 

Se forţă să rostească vorbele cele mai crude: 

— Vrei să mergi înapoi şi să-i vezi? 

Mark tresări şi se îndepărtă de el. Chipul îi era îndurerat şi 
şocat. 

— Vreau să vii cu mine, spuse Ben pe un ton mai blând. 
Simţea în stomac germenele dezgustului de sine. Parcă era 
un antrenor înaintea marelui meci. 

— Nu-mi pasă cine a mai încercat să îl oprească înainte. 
Nu-mi pasă nici dacă Attila Hunul s-a jucat cu el şi a pierdut. 
Am de gând să îmi încerc norocul. Vreau să vii cu mine. Am 
nevoie de tine. 

Şi acesta era adevărul, purul adevăr. 

— Bine, spuse Mark. 

Îşi cobori privirea şi mâinile se găsiră una pe cealaltă şi 
degetele lor se împletiră într-o pantomimă a deznădejdii. 


— Ţine-te tare, zise Ben. 
Mark îl privi disperat. 
— Incerc, spuse. 


44 


Staţia de benzină a lui Sonny de la capătul lui Jointer 
Avenue era deschisă şi însuşi Sonny James (care îşi exploata 
numele cu rezonanţe de muzică country cu un afiş colorat 
uriaş în vitrină, lângă o piramidă de canistre cu ulei de motor) 
ieşi să-i servească. Era un omuleţ ca un pitic, al cărui păr rar 
era în permanenţă tuns soldăţeşte, descoperindu-i pielea 
trandafirie a capului. 

— Hei, domnu' Mears, ce mai faci? Unde ţi-e Citroen-ul? 

— E pe jantă, Sonny. Unde e Pete? 

Pete Cook era ajutorul cu jumătate de normă al lui Sonny 
şi locuia în oraş. Sonny nu. 

— Nu s-a arătat azi. Nu contează. N-a prea fost treabă. 
Parcă oraşu-i mort de-a binelea. 

Ben simţi cum hohote de râs întunecate şi isterice i se 
învălmăşesc în stomac. Ameninţau să-i explodeze pe gură 
într-un val uriaş şi rânced. 

— Vrei să-mi faci plinul? reuşi să articuleze. Vreau să dau 
un telefon. 

— Sigur. Salut, puştiule. N-ai şcoală azi? 

— Sunt în excursie cu domnul Mears, spuse Mark. Mi-a 
curs sânge din nas. 

— Pe Dumnezeul meu că aşa şi arăţi, copile. Şi frate-miu 
păţea chestii d-astea. Asta-i semn de tensiune mare, băiete. 
Trebuie să te îngrijeşti. 

Se duse cu paşi mari în spatele maşinii şi deşurubă 
capacul de la rezervor. 

Ben intră în clădire şi formă numărul spitalului la telefonul 
public de lângă raftul cu hărţi regionale. 

— Spitalul Cumberland. Unde doriţi? 

— Aş vrea să vorbesc cu domnul Burke, vă rog. Camera 
402. 

Vocea de la capătul celălalt şovăi într-un mod foarte puţin 


caracteristic şi Ben tocmai se pregătea să întrebe dacă nu 
cumva fusese schimbată camera, când vocea reveni: 

— Cine este la telefon, vă rog? 

— Benjamin Mears. 

Brusc, posibilitatea morţii lui Matt se profila 
amenințătoare în mintea lui, ca o umbră nesfârșită. Asta să 
fie? Sigur că nu - ar fi fost prea mult. 

— Se simte bine? 

— Sunteţi rudă? 

— Nu, prieten apropiat. Nu a... 

— Domnul Burke a murit la ora 3,07 în această după- 
amiază, domnule Mears. Dacă vreţi să aşteptaţi puţin, voi 
verifica dacă domnul Cody s-a întors. Poate că dânsul ar 
putea... 

Vocea continuă, însă Ben încetase să o mai audă, deşi 
încă mai ţinea receptorul lipit de ureche. Conştientiza dintr-o 
dată cât de mult se bazase pe Matt să-i ajute să treacă cu 
bine prin cât mai rămăsese din după-amiaza aceea de 
coşmar. Simţi că i se face rău. Matt murise. Infarct congestiv. 
Cauze naturale. Era ca şi când Dumnezeu însuşi îşi întoarse 
faţa de la ei. 

N-am mai rămas acum decât Mark şi cu mine. 

Susan, Jimmy, Părintele Callahan, Matt. Toţi s-au dus. 

Panica îl strânse în braţe de oţel şi, fără zgomot, se luă la 
trântă cu ea. 

Puse receptorul la loc în furcă fără să se gândească ce 
face, ghilotinând o întrebare pe jumătate pusă. 

Se înapoie afară. Era cinci şi zece. In partea de apus se 
destrămau norii. 

— Face trei dolari în cap, îl anunţă vesel Sonny. Asta-i 
maşina lu’ doctor Cody, nu? l-am văzut plăcuţa cu „Doctor în 
Medicină" şi asta mi-aduce mereu aminte de un film pe care l- 
am văzut cu o bandă de escroci şi unu,' din ei fura mereu 
maşini cu plăcuţe pe care scria „Doctor în Medicină" pen' că... 

Ben îi dădu trei bancnote de câte un dolar. 

— Trebuie s-o şterg, Sonny. Îmi pare rău. Am un necaz. 
Faţa lui Sonny se încreţi posomorită: 

— Măi, să fie, îmi pare rău, domnu' Mears. Veşti proaste 
de la editorul matale? 


— Cred că poţi să zici şi aşa. 

Se urcă la volan, închise portiera, părăsi benzinăria, 
lăsându-l pe Sonny să privească lung în urma lor, un pitic 
îmbrăcat într-o manta galbenă din cauciuc. 

— A murit Matt, nu-i aşa? întrebă Mark urmărindu-l atent. 

— Da. Infarct. Cum ţi-ai dat seama? 

— Faţa. Ti-am văzut faţa. 

Era 5,15. 


45 


Parkins Gillespie stătea pe mica terasă acoperită a 
Primăriei, fumând un Pall Mall şi privind cerul la apus. Fără 
prea multa tragere de inimă, îşi îndreptă atenţia asupra lui 
Ben Mears şi Mark Petrie. Chipul îi era trist şi îmbătrânit, 
aidoma paharelor pentru apă din bodegile ieftine. 

— Ce mai faci, şerifule? îl întrebă Ben. 

— Acceptabil, recunoscu Parkins. Îşi examina o pieliţă 
crescută pe arcul bătătorit de piele de lângă unghia degetului 
mare de la mână. 

— V-am tot văzut fâțâindu-vă cu maşina. Parcă şi puștiu' a 
condus singur de pe strada Railroad ultima oară. Aşa e? 

— Da, spuse Mark. 

— Aproape că te-ai buşit. Tipu' care mergea în partea 
ailaltă a trecut la un fir de păr de curvă de tine, nu? 

— Şerifule, zise Ben, vrem să-ţi povestim ce se întâmplă 
aici. Parkins Gillespie scuipă chiştocul ţigării fără să-şi ia 
mâinile de pe balustrada micuţei terase acoperite. Spuse, fără 
să se uite la ei: 

— Nu vreau să aud. 

ÎI priviră cu gurile căscate. 

— Nolly n-a apărut azi, spuse Parkins, pe acelaşi ton calm, 
de conversaţie. Şi cumva, nu cred că o să mai apară. A dat 
telefon azi-noapte târziu şi a zis că a văzut maşina lui Homer 
McCaslin pe Deep Cut Road - cred că a zis pe Deep Cut. De 
atunci n-a mai sunat. 

Încet şi trist, ca un om resemnat să se scufunde în ape 
adânci, căută în buzunarul de la cămaşă şi scoase alt Pall 


Mall. Îl răsuci gânditor între degetul mare şi arătător. 

— Tâmpeniile astea or să mă omoare, spuse. 

Ben încercă din nou: _ 

— Cel care a luat Casa lui Marsten, Gillespie. II cheamă 
Barlow. Se află chiar acum în subsolul pensiunii Evei Miller. 

— Așa zici? spuse Parkins fără să se arate surprins în mod 
deosebit. Vampir, nu? Ca în cărţile cu benzi desenate de 
acum vreo douăj' de ani. 

Ben nu mai spuse nimic. Se simţea tot mai mult ca un om 
pierdut într-un coşmar uriaş şi zdrobitor, unde limbile ceasului 
alergau înainte, la nesfârșit, nevăzute, însă chiar aproape de 
suprafaţa evenimentelor. 

— Plec din oraş, îi anunţă Parkins. Bagajele sunt pe 
bancheta din spate a maşinii. Mi-am lăsat pe raft arma şi 
insigna. M-am săturat să împart dreptatea. Mă duc s-o văd pe 
soră-mea în Kitterly, domine, asta am de gând să fac. Mă 
gândesc că-i destul de departe ca să fiu în siguranţă. 

Ca de departe, Ben se auzi spunând: 

— Ticălos fără coaie. Căcat laş ce eşti. Oraşul e încă viu şi 
tu dai bir cu fugiţii. 

— Nu-i viu, zise Parkins, aprinzându-și ţigara cu un chibrit 
mare, de bucătărie. De asta a venit e/. E mort, ca şi el. E mort 
de vreo douăzeci de ani, poate de mai mult. Intreaga ţară e 
pe moarte. Am fost cu Nolly la film în Falmouth, înainte să 
închidă cinematograful în aer liber, cam acu' vreo două 
săptămâni. Am văzut mai multe omoruri şi sânge în primul 
western decât am văzut în cei doi ani de război în Coreea. 
Puştii mâncau floricele de porumb şi-i aclamau pe ăia de pe 
ecran. 

Făcu un gest vag înspre oraşul care acum părea aurit de 
ultimele raze ale soarelui la apus, aidoma unei localităţi de 
vis. 

— Probabil că le place să fie vampiri. Da' mie nu; Nolly o 
să vină după mine la noapte. Imi iau valea. 

Ben îl privi neajutorat. 

— Şi voi doi tre' să vă urcați în maşina aia şi s-o ştergeţi 
de-aici, spuse Parkins. Oraşul va continua şi fără noi... o 
vreme. După aia nu mai contează; 

Da, gândi Ben. De ce n-am face asta? 


Glasul raţiunii se auzi în cuvintele lui Mark, care vorbi 
pentru amândoi: 

— Pentru că e rău, domnule. E cu adevărat rău. Asta e tot. 

— Aşa zici? spuse Parkins. Dădu din cap şi pufăi din Pall 
Mall. În regulă, atunci. 

Îşi ridică privirea înspre Liceul Central. 

— Cam pişăcioasă frecvenţă a elevilor din Lot astăzi. 
Autobuzele întârzie, copiii sunt bolnavi acasă, de la cancelarie 
dau telefoane acasă şi nu răspunde nimeni. Responsabilul cu 
prezenţa m-a sunat şi am încercat să-l calmez un pic. E un tip 
mărunţel şi chel care crede că le ştie pe toate. Oricum, 
profesorii sunt aici. Majoritatea nu locuiesc în oraş. Pot să ţină 
ore unul cu altul. 

Cu gândul la Matt, Ben zise: 

— Nu toţi sunt din afara oraşului. 

— Nu contează, spuse Parkins. Ochii i se opriră pe ţăruşii 
pe care Ben îi ţinea în curea. Ai de gând să i-o tragi tipului ăla 
cu unul din ăştia? 

— Da. 

— Îţi dau şi carabina mea, dacă vrei. Puşca asta a fost 
ideea lu’ Nolly. Lu' Nolly îi plăcea să se plimbe înarmat, da, 
dom'ne, tare-i mai plăcea. Şi n-avem nici măcar o bancă în 
oraş ca să poată spera că cineva o s-o jefuiască. Da' o să 
devină un vampir bun, o dată ce înţelege ce trebuie să facă. 

Mark îl privea cu groază crescândă şi Ben înţelese că 
trebuie să îl ia de acolo. Asta era cel mai rău. 

— Haidem, îi spuse. E terminat. 

— Cred că ai dreptate, zise Parkins. Ochii lui albaştri, 
înconjurați de o reţea deasă de riduri cercetau oraşul. Pe 
bune că-i tăcut. Am văzut-o pe Mabel Werts cum trăgea cu 
ochiul prin binoclu, însă eu zic că nu prea are la ce să tragă cu 
ochiul acum. E posibil însă să fie mai multă activitate la 
noapte. 


46 


La ora şase fără zece opriră maşina în faţa bisericii St. 
Andrew. Umbrele tot mai lungi porneau dinspre biserică peste 


stradă către prezbiteriu, învăluindu-l în profeția lor funestă. 
Ben răsturnă geanta lui Jimmy, aflată pe bancheta din spate, 
găsi în ea câteva flacoane al căror conţinut îl vărsă pe 
fereastră, păstrând însă flacoanele. 

— Ce faci? 

— O să le umplem cu apă sfinţită, spuse Ben. Haide. 

Traversară aleea care ducea la biserică şi urcară treptele. 
Când vru să deschidă uşa din mijloc, Mark se opri şi îl făcu 
atent: 

— Uită-te la asta. 

Clanţa era înnegrită şi uşa deformată ca şi când prin ea ar 
fi trecut curent de mare tensiune. 

— ţi spune ceva chestia asta? întrebă Ben. 

— Nu. Nu, dar... Mark scutură capul de parcă ar fi dorit să 
alunge un gând încă neformat. 

Deschise ușa şi intrară. Biserica era răcoroasă şi cenuşie şi 
plină cu tăcerea aceea nesfârșită şi sugestivă pe care o au în 
comun toate altarele credinţei, fie ea albă sau neagră. 

Naosul despărţea două rânduri de strane şi în faţa lui se 
aflau doi îngeri din ipsos ţinând la piept vasele cu apă sfinţită. 
Chipurile calme, cu trăsături de o înţelepciune duioasă, le 
erau uşor aplecate, ca şi când ar fi vrut să-şi surprindă 
imaginea reflectată în apa lină. 

Ben puse flacoanele în buzunar. 

— Spală-ţi mâinile şi faţa, spuse. 

Mark îl privi tulburat: 

— Dar ăsta-i sac-sacri... 

— Sacrilegiu? Nu şi de data aceasta. Fă cum îţi spun. 

Işi umplură palmele făcute căuş cu apa limpede şi şi-o 
aruncară pe faţă, aşa cum cineva, abia trezit dintr-un somn 
adânc se stropeşte cu apă rece pe ochi ca să-i oblige să vadă 
lumea reală. 

Ben scoase primul flacon şi tocmai îl umplea, când auziră 
o voce stridentă: 

— Alo! l-auziţi! Ce faceţi acolo? 

Ben se întoarse. Era Rhoda Curless, menajera Părintelui 
Callahan, care stătuse pînă atunci în prima strană, răsucind 
cu disperare un şirag cu mătănii în mâini. Purta o rochie 
neagră şi căptuşeala îi atârna de sub tiv. Părul îi era în 


neorânduială; îşi trecuse degetele neliniştite prin el de 
nenumărate ori. 

— Unde e părintele? Ce faceţi? 

Vocea îi era ascuţită şi şuierătoare, învecinându-se cu 
isteria. 

— Cine sunteţi? o întrebă Ben. 

— Doamna Curless. Sunt menajera Părintelui Callahan. 
Unde e Părintele? Ce faceţi? 

Mâinile ei începură să se războiască una cu cealaltă. 

— Părintele Callahan a plecat, spuse Ben cu toată 
blândeţea de care mai era în stare. 

— Oh. 

Închise ochii. 

— Voia să oprească ceea ce îndurerează acest oraş? 

— Da, spuse Ben. 

— Ştiam, zise. N-a trebuit să întreb. Este un om al bisericii 
bun şi puternic. Mereu au existat oameni care să spună că nu 
va fi niciodată în stare să ia locul Părintelui Bergeron, însă i l-a 
luat, şi pe bună dreptate. S-a dovedit că Părintele Bergeron 
nu s-a putut ridica la înălţimea Părintelui Callahan. 

Deschise larg ochii şi îi privi. O lacrimă izvori din ochiul ei 
stâng şi se rostogoli pe obraz la vale. 

— Nu-i aşa că nu se va mai întoarce? 

— Nu ştiu, răspunse Ben. 

— Bărfeau pe seama obiceiului lui de a bea, spuse ea mai 
departe, de parcă nu l-ar fi auzit. Insă a existat vreodată 
vreun bun preot irlandez căruia să nu-i placă băutura? Nu era 
un papă-lapte din ăia care să transforme biserica în tripou şi 
nici într-o doică care să-i şteargă la nas pe cei mai slabi de 
înger. A fost mult mai mult! 

Vocea i se ridică înspre tavanul boltit într-un strigăt 
răguşit, aproape provocator: 

— A fost un preot adevărat, nu doar un funcţionăraş al 
bisericii! 

Deloc surprinşi, Mark şi Ben o ascultau în linişte. Nimic nu 
îi mai putea mira în această zi mai îngrozitoare ca orice 
coşmar; nici măcar nu mai aveau puterea să o facă. Nu se 
mai considerau oameni de acţiune sau răzbunători sau 
mântuitori; ziua îi înghiţise. Disperaţi, nu făceau altceva decât 


să încerce să trăiască. 

— Era în putere ultima oară când l-aţi văzut? vru ea să ştie 
cercetându-i atentă. 

Lacrimile amplificau privirea-i sfredelitoare, lipsită de orice 
dorinţă de compromis. 

— Da, spuse Mark, amintindu-şi-l pe Callahan în bucătăria 
mamei sale, cu crucea ridicată deasupra capului. 

— Şi acum aveţi de gând să-i duceţi treaba la bun sfârșit? 

— Da, spuse din nou Mark. 

— Atunci faceţi ce trebuie să faceţi, îi repezi ea. Ce mai 
aşteptaţi? 

Şi se îndepărtă pe coridorul dintre strane, îmbrăcată în 
rochia ei cea neagră, bocitoare solitară la înmormântarea 
care nu avusese loc acolo. 


47 


Din nou la Pensiunea Evei - pentru cea din urmă oară. Era 
şase şi zece. Soarele ajunsese deasupra pinilor dinspre apus, 
aruncând priviri însângerate printre norii destrămaţi. 

Ben parcă maşina în faţa casei şi se uită curios în sus la 
camera lui. jaluzelele nu erau trase şi se vedea maşina de 
scris de strajă pe masă, şi, alături, manuscrisul său cu globul 
de sticlă deasupra. Era ciudat că putea vedea toate acestea 
de aici, de jos, că le putea vedea limpede, de parcă lumea ar 
mai fi fost încă normală, echilibrată şi ordonată. 

Lăsă ochii să-i hoinărească înspre terasa din spate. 
Balansoarele în care schimbase primul sărut cu Susan stăteau 
unul lângă celălalt, neschimbate. Uşa prin care se intra în 
bucătărie era deschisă, aşa cum o lăsase Mark. 

— Nu pot, murmură Mark. Pur şi simplu nu pot. 

Ochii îi erau uriaşi şi albi. Îşi ridicase genunchii la piept şi 
se făcuse mic pe scaunul maşinii. 

— Trebuie să mergem împreună, spuse Ben. Întinse două 
flacoane cu apă sfinţită. Mark le refuză îngrozit, ca şi când 
dacă le-ar fi acceptat, ar fi însemnat să permită otrăvii să-i 
pătrundă sub piele. 

— Haide, spuse Ben. Nu îi mai rămăsese nici un argument. 


Haide. Haide. 

— Nu. 

— Mark? 

— Nu! 

— Mark, am nevoie de tine. Tu şi cu mine, atâţia am mai 
rămas. 

— Am făcut destul! ţipă Mark. Nu mai pot! Nu înţelegi că 
nu pot să mă uit la el? 

— Mark, trebuie s-o facem amândoi. Nu ştii asta? Mark luă 
flacoanele şi le strânse încet la piept. 

— O, Doamne, murmură. O, Doamne Dumnezeule. 

Se uită la Ben şi dădu afirmativ din cap cu o mişcare 
spasmodică, chinuită. 

— Bine, spuse. 

— Unde e ciocanul? întrebă Ben când coborau din maşină. 

— La Jimmy. 

— În regulă. 

Urcară treptele terasei în vântul care se înteţea. Soarele 
arunca priviri furioase, roşii, printre nori, vopsind totul în jur în 
culoarea sângelui. Înăuntru, în bucătărie, duhoarea morţii era 
palpabilă şi umedă, apăsându-le pieptul cu greutate de granit. 
Uşa de la pivniţă era deschisă. 

— Mi-e atât de frică, se cutremură Mark. 

— Aşa şi trebuie. Unde e lanterna? 

— In pivniţă. Am lăsat-o acolo când... 

— Bine. 

Se opriră în faţa uşii. Aşa cum spusese Mark, în lumina 
amurgului treptele păreau a fi la locul lor. 

— Urmează-mă, zise Ben. 


48 


Liniştit, Ben gândi: Mă duc la moarte. 

Gândul îi apăru în minte în mod firesc, neînsoţit de teamă 
sau regrete. Emoţiile care-i răscoliseră sufletul se pierduseră 
în atmosfera nefastă care copleşise acel loc. În timp ce 
aluneca şi îşi târa picioarele încercând să găsească locuri de 
sprijin pînă la scândura pe care o proptise Mark de perete, 


Ben nu simţea decât un calm glaciar, anormal. Observă că 
mâinile îi strălucesc, de parcă ar fi fost îmbrăcate în spirite de 
mănuşi. Şi asta nu l-a surprins. 

Fie acesta sfârșitul aparenţelor. Singurul împărat este 
împăratul îngheţatei. Cine a spus asta? Matt? Matt murise. 
Susan murise. Miranda murise. Şi Wallace Stevens murise. 
Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş uita acolo. Insă se uitase. Aşa 
probabil că arătai când se termina totul. Ca ceva strivit şi 
sfărâmat, ceva umplut cu lichide de diferite culori. Nu era 
chiar atât de rău. Nu chiar atât de rău ca moartea /ui. Jimmy 
avusese pistolul lui McCaslin; probabil că era în buzunarul de 
la haină. Îl va lua, şi dacă se va lăsa întunericul înainte să 
ajungă la Barlow... Întâi băiatul şi apoi el. Nu era 
nemaipomenit, dar era, oricum, mai bine decât moartea lui. 

Sări pe pardoseala pivniţei şi îl ajută şi pe Mark să 
coboare. Ochii băiatului clipiră înspre obiectul întunecat, 
ghemuit pe duşumea şi apoi priviră în altă parte. 

— Nu pot să mă uit, spuse răguşit. 

— Nu-i nimic. 

Mark se întoarse cu spatele şi Ben îngenunche. Îndepărtă 
câteva bucăţi criminale de placaj, prin care lamele cuţitelor 
sticleau ca dinţii de balaur. Apoi, cu blândeţe, îl întoarse pe 
Jimmy cu faţa în sus. 

Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş uita. 

— O, Jimmy, încercă să rostească, însă vorbele se 
sparseră şi-i însângerară gâtul. Îl ridică uşor pe Jimmy cu 
braţul stâng, iar cu mâna dreaptă începu să scoată din el 
cuţitele lui Barlow. Erau şase şi Jimmy sângerase foarte mult. 

Pe raftul din colţ era un maldăr de draperii frumos 
împăturite. Le luă şi le întinse peste trupul lui Jimmy după ce 
luase arma şi lanterna şi ciocanul. 

Se ridică şi încercă lanterna. Geamul se crăpase, însă 
becul mai funcţiona încă. Lumină pivniţa. Nimic. Lumină sub 
masa de biliard. Gol. Nimic nici în spatele caloriferului. Rafturi 
cu conserve şi un rastel cu unelte lângă perete. Treptele 
amputate, împinse în colţul cel mai îndepărtat, ca să nu poată 
fi văzute din bucătărie semănau cu un eşafod care nu ducea 
nicăieri. 

— Unde e? mormăi Ben. Se uită la ceas şi limbile acestuia 


indicau 6,23. Când apunea soarele? Nu-şi amintea. Cu 
siguranţă că nu mai târziu de 6,55. Asta le lăsa doaro 
jumătate de oră. 

— Unde e? strigă. Îl simt, dar unde e? 

— Acolo, ţipă Mark arătând ceva cu o mână strălucitoare. 
Ce-i acolo? 

Ben fixă lumina lanternei în direcţia respectivă. Un bufet 
galez. 

— Nu-i suficient de mare, îi zise lui Mark. Şi e lipit de 
perete. 

— Hai să-l dăm la o parte. 

Ben ridică din umeri. Traversară încăperea către bufetul 
galez şi îl apucară de câte o latură. Simţi primul fior al 
emoţiei. Fără îndoială că miasma sau aura sau atmosfera, sau 
cum voiai să-i zici era mai densă aici, mai agresivă. 

Ben ridică privirea spre ușa de la bucătărie. Lumina era 
mai slabă acum. Auriul din ea pălise. 

— E prea greu pentru mine, gâfâi Mark. 

— Nu contează, spuse Ben. O să-l răsturnăm. Apucă-l cât 
poţi de bine. 

Mark se încovoie deasupra bufetului, împingând cu 
umărul. Pe chipul său strălucitor, ochii priveau fioroşi. 

— În regulă. 

Îl împinseră opintindu-se în el cu toată greutatea corpului 
şi bufetul galez se răsturnă cu zgomot de oase frânte când 
porţelanurile de la nunta Evei Miller se sparseră înăuntru. 

— Ştiam eu! exclamă triumfător Mark. 

În perete, în locul acoperit de bufet, era o ușă mică, pînă 
la înălţimea pieptului. Un lacăt nou Yale era prins în zăvor. 

Două lovituri puternice date cu ciocanul fură suficiente ca 
să-l convingă că lacătul nu se va sparge. 

— lisuse Christoase, murmură uşor. Frustrarea i se ridică 
usturătoare în gât. Să fie astfel învinşi când au ajuns la capăt, 
învinşi de un lacăt de cinci dolari... 

Nu. Dacă va fi nevoie va sfărâma lemnul uşii cu dinţii. 

Lumină în jur cu lanterna şi raza ei se opri pe rastelul cu 
unelte din dreapta scării. Atârnat de două cuie din oţel, se 
afla acolo un topor cu lama acoperită cu o învelitoare din 
cauciuc. 


Se repezi într-acolo, îl smulse de la locul lui şi scoase 
învelitoarea de pe lamă. Luă un flacon din buzunar şi îl scăpă 
pe jos. Apa sfinţită se împrăştie pe pardoseală şi începu 
imediat să strălucească. Luă alt flacon, deşurubă capacul şi 
udă lama toporului. Aceasta începu să sclipească cu o lumină 
nepământeană, de basm. Şi când apucă în mâini mânerul din 
lemn, gestul acesta îl făcu să se simtă incredibil de bine, 
incredibil de corect. Era ca şi cum o putere supranaturală îi 
sudase carnea pe acest mâner de topor. Rămase o clipă cuel 
în mâini, privind lama strălucitoare, şi un impuls straniu îl făcu 
să o ducă la frunte. Atunci îl cuprinse un sentiment puternic 
de certitudine, un sentiment de dreptate inevitabilă, un 
sentiment a/b. Pentru prima oară de câteva săptămâni 
încoace, nu mai bâjbâia prin ceţurile dese ale credinţei şi 
lipsei de credinţă, antrenându-se pentru un meci de box cu un 
partener al cărui trup era prea lipsit de substanţă ca să facă 
faţă loviturilor. 

Cu mii de volţi, puterea îi zbârnâia în sus pe braţe. 

Lama străluci şi mai tare. 

— Fă-o, îl rugă Mark. Repede! Te rog! 

Ben Mears sări în picioare, balansă toporul peste umeri şi 
îl cobori într-un arc sclipitor, care rămase în faţa ochilor lor şi 
după ce lovitura fusese dată. Lama muşcă lemnul cu un sunet 
asurzitor, monstruos, şi se cufundă în zăvor. Aşchiile se 
împrăştiară în toate părţile. 

Îl trase, iar lemnul ţipă la atingerea oţelului. Îl cobori 
iarăşi... şi iarăşi... şi iarăşi. Îşi simţea muşchii spatelui 
flexându-se şi angrenându-se cu o siguranţă şi într-un ritm 
atât de chibzuit cum nu i se mai întâmplase niciodată pînă 
atunci. Fiecare lovitură smulgea fragmente mici şi aşchii din 
lemn, împrăştiindu-le în jur ca schijele unei bombe. La a 
cincea izbitură toporul pătrunse prin uşă şi el începu să 
mărească spărtura cu o viteză care se înrudea cu delirul. 

Mark se holbă uimit la el. Focul rece şi albastru care 
cuprinsese şi mânerul toporului se întindea acum şi de-a 
lungul braţelor sale, dând impresia că este învăluit într-o 
coloană de flăcări. Capul îi era întors într-o parte, muşchii 
gâtului încordaţi, un singur ochi deschis şi aruncând priviri 
furioase. Din cauza mişcării puternice a omoplaţilor i se 


sfâșiase cămaşa la spate iar muşchii i se contorsionau sub 
piele ca parâmele unui vapor. Era un om rătăcit, posedat, şi 
Mark îşi dădu seama fără să ştie (sau fără să fie nevoit să 
ştie) că acest gen de posedare nu era câtuși de puţin 
creştinească; binele acesta era mai elementar, mai puţin 
rafinat. Era un metal preţios pe care pământul îl scuipa la 
suprafaţă în bucăţi brute. Nimic nu era finisat. Era Forţa; era 
Puterea; era ceea ce pune în mişcare roţile uriaşe ale 
universului. 

Uşa de la cămara subterană a Evei Miller nu i se putea 
împotrivi. Toporul începu să se mişte cu o viteză orbitoare; 
devenise cu val, un arc descendent, un curcubeu întins de 
deasupra umărului lui Ben pînă la lemnul sfărâmat al ultimei 
uşi. 

O lovi o ultimă dată şi aruncă toporul. Îşi ridică mâinile în 
faţa ochilor. Păreau cuprinse de flăcări. 

Le întinse către Mark şi băiatul se feri de atingerea lor. 

— Te iubesc, spuse Ben. 

Se prinseră de mână. 


49 


Cămara subterană era mică, aidoma unei celule de 
închisoare, goală, cu excepţia câtorva sticle prăfuite, a unor 
lăzi şi a unei baniţe, pline cu cartofi foarte vechi care 
germinaseră şi îşi întindeau mugurii în toate direcţiile. Şi cu 
excepţia cadavrelor. Sicriul lui Barlow se afla în capătul 
depărtat, proptit de perete, ca sarcofagul unei mumii, iar 
blazonul de pe el strălucea rece în lumina pe care o 
răspândeau ei doi, ca focul Sfântului Elmo. 

În faţa sicriului, conducând spre el, ca nişte traverse de 
cale ferată, erau trupurile oamenilor cu care Ben locuise şi cu 
care îşi împărţise pâinea: Eva Miller şi Weasel Craig lângă ea; 
Mabe Mullican, din camera din capătul etajului al doilea; John 
Snow, care era din, provincie şi care de-abia se putea deplasa 
pînă la masă din cauza artritei; Vinnie Upshaw; Grover Verrill. 

Păşiră peste ei şi se apropiară de sicriu. Ben aruncă o 
privire la ceas; era 6,40. 


— Trebuie să îl scoatem afară, spuse. Lângă Jimmy. 

— Probabil cântărește o tonă, zise Mark. 

— Putem s-o facem. 

Întinse mâinile, vrând să-l încerce, şi apoi prinse colţul din 
dreapta al sicriului. Blazonul luci ca un ochi mort. Lemnul era 
neplăcut la pipăit, îţi dădea fiori, neted şi pietrificat de 
trecerea anilor. Nici un por nu se zărea în el, nici un defect cât 
de mic pe care degetele să-l recunoască şi să se prindă de el. 
Cu toate acestea, se mişcă uşor. Reuşi cu o singură mână. 

Il aplecă împingându-l uşor, simțind cum greutatea uriaşă 
dinăuntru este controlată de contragreutăţi invizibile. Ben 
ridică sicriul cu o mână. 

— Acum, spuse. Apucă de capătul tău. 

Mark îl apucă şi sicriul fu ridicat cu uşurinţă. Chipul 
băiatului exprima o surpriză plăcută, luminoasă. 

— Cred că aş putea s-o fac cu un singur deget. 

— Probabil că ai putea. In sfârșit lucrurile merg şi cum 
vrem noi. Însă trebuie să ne grăbim. 

Scoaseră sicriul prin uşa sfărâmată. Era pe punctul de a se 
bloca, dar Mark îşi plecă capul şi împinse. Trecu prin uşă cu 
un scrâșnet de lemn. 

Traversară pivniţa şi îl duseră în locul unde zăcea Jimmy, 
acoperit cu draperiile Evei Miller. 

— lată-l, Jimmy, spuse Ben. lată-l pe nemernic. Pune-l jos, 
Mark. 

Se uită din nou la ceas. 6,45. Acum lumina care pătrundea 
prin uşa de la bucătăria de sus era cenușie. 

— Acum? întrebă Mark. 

Se priviră pe deasupra sicriului. 

— Da, spuse Ben. 

Mark veni lângă el şi se uitară la zăvoarele şi sigiliile 
sicriului. Se aplecară amândoi şi zăvoarele se sparseră când 
le-au atins, cu un pocnet ca de scânduri subţiri. Ridicară 
capacul. 

Barlow stătea întins în faţa lor, cu ochii aruncând fulgere. 

Acum era tânăr. Părul negru lucios şi vibrant, împrăştiat în 
valuri pe perna de satin din capătul apartamentului lui îngust. 
Pielea îi strălucea de sănătate şi viaţă. Obrajii îi erau roşii ca 
vinul. Dinţii curbați peste buzele-i pline, erau albi, cu dungi 


lungi şi galbene, ca fildeşul. 

— E... Începu Mark şi nu mai apucă să termine. 

Ochii roşii ai lui Barlow se rotiră în orbite, plini de o viaţă 
hidoasă şi de triumf batjocoritor. Se fixară asupra ochilor lui 
Mark şi Mark privi în ei pierdut, în timp ce ochii lui se goleau 
de orice expresie. 

— Nu te uita la el! zbieră Ben, însă era prea târziu. 

Îl îmbrânci pe Mark. Băiatul scânci adânc din gât şi, fără 
veste, îl atacă pe Ben. Luat prin surprindere, Ben se clătină 
făcând un pas înapoi. O clipă mai târziu mâinile băiatului se 
aflau în buzunarul lui căutând pistolul lui Homer McCaslin. 

— Mark! Nu... 

Dar băiatul nu-l auzi. Faţa îi era tot atât de indiferentă ca 
o tablă ştearsă cu buretele. Scâncetul i se rostogolea mereu 
şi mereu în gât ca plânsul unui animal micuţ prins în capcană. 
Apucase pistolul cu ambele mâini. Incepură să se lupte. Ben 
încercând să-l smulgă din încleştarea băiatului şi să-l arunce 
departe de amândoi. 

— Mark! urlă el. Mark, trezeşte-te! Pentru numele lui 
Dumnezeu... 

Tremurând spasmodic, ţeava cobori înspre capul său şi 
pistolul se descărcă. Simti cum glontele îi trece pe lângă 
tâmplă. Strânse bine cu ambele mâini mâinile lui Mark şi îl 
lovi cu piciorul. Mark se retrase împleticindu-se şi arma căzu 
cu zgomot pe pardoseală, între ei. Băiatul sări să o apuce, 
scheunând încă, iar Ben îl pocni cu toată forţa peste gură. 
Simţi cum buzele băiatului se strivesc de dinţi şi ţipă de parcă 
el însuşi ar fi fost cel lovit. Mark căzu în genunchi şi Ben lovi 
pistolul cu piciorul, îndepărtându-l de ei. Mark încercă să se 
târască după el şi Ben îl lovi din nou. 

Cu un oftat obosit, băiatul se prăbuşi. 

Puterea îl părăsise acum; şi siguranţa. Era din nou doar 
Ben Mears şi îi era frică. 

Pătratul de lumină din uşa bucătăriei devenise un violet 
şters; ceasul lui arăta 6,51. 

O forţă uriaşă părea a acţiona asupra capului său, 
poruncindu-i să se uite la parazitul rozaliu şi lacom din sicriul 
de lângă el. 

Priveşte şi ai să mă vezi, om de nimic. Priveşte-l pe 


Barlow, care şi-a petrecut secolele aşa cum tu iţi petreci orele 
în fața focului, cu o carte în mână. Priveşte şi ai să vezi 
măreața creatură a nopții pe care vrei s-o ucizi cu bețişorul 
tău nenorocit. Uită-te la mine, scribule. Am scris pe vieți 
omeneşti şi sângele mi-a fost cerneala. Priveşte-mă şi 
deznădăjduiește! 

Jimmy, nu pot s-o fac, E prea târziu, e prea puternic 
pentru mine... 

PRIVEȘTE-MĂ! 

Era 6,53. 

Pe podea, Mark gemu: 

— Mami? Mămico, unde eşti? Mă doare capul... e 
întuneric... 

Va intra în serviciul meu castratum. 

Ben bâjbâi după unul din ţăruşii prinşi la curea şi îl scăpă 
pe jos. Urlă nenorocit, cuprins de o disperare neagră. Afară, 
soarele părăsise Jerusalem's Lot. Ultimele lui raze mai 
întârziau puţin pe acoperişul Casei lui Marsten. 

Luă ţăruşul. Însă unde era ciocanul? Unde era afurisitul de 
ciocan ? 

Lângă uşa de la cămara subterană. Incercase să sfărâme 
lacătul cu el. Se târî pînă acolo şi îl ridică de pe jos. 

Mark se ridicase în şezut, cu gura-i o rană sângerândă. Se 
şterse cu o mână şi privi uluit sângele. 

— Mama! strigă. Unde e mama mea? 

6,55 acum. Lumina şi întunericul într-un echilibru perfect. 

Ben traversă în fugă pivniţa cuprinsă de umbre, cu ţăruşul 
încleştat în mâna stângă, iar ciocanul în dreapta. 

Bubui un hohot de râs, triumfător. Barlow se ridicase pe 
jumătate în sicriu. Ochii roşii îi sticleau plini de succes 
diavolesc. Se fixară pe ochii lui Ben şi acesta simţi cum voinţa 
îl părăseşte. 

Cu un urlet înnebunit, cutremurător, ridică ţăruşul 
deasupra capului şi îl cobori într-un arc şuierător. Vârful lui 
ascuţit sfâșie cămaşa lui Barlow şi simţi cum se împlântă în 
carnea de dedesubt. 

Barlow ţipă. Era un sunet lugubru, îndurerat, aidoma 
urletului unui lup. Forţa ţăruşului care îl lovise din plin îl făcu 
să cadă pe spate înapoi în sicriu. Mâinile lui, încovoiate ca 


nişte gheare, se ridicară şi începură să bată sălbatic aerul. 

Ben izbi cu ciocanul în capătul ţăruşului şi Barlow ţipă din 
nou. O mână, rece ca mormintele, prinse mâna stângă a lui 
Ben, care era încleştată pe ţăruș. 

Ben se căţără în sicriu, cu genunchii apăsaţi pe genunchii 
lui Barlow. Se holbă la faţa contorsionată de ură şi durere. 

— Dă-mi DRUMUL! ţipă Barlow. 

— la-ţi porţia, ticălosule, suspină Ben. Uite, lipitoare. Asta-i 
pentru tine. 

Lovi iarăşi cu ciocanul. Sângele ţâșni puternic, într-un val 
rece, orbindu-l pentru moment. Capul lui Barlow se zbuciuma 
pe perna de satin. 

— Dă-mi drumul nu vei îndrăzni nu vei indrăzni nu vei 
îndrăzni să faci asta... 

Ciocanul cobori iar şi iar. Sângele ţâșni şi prin nările lui 
Barlow. Corpul lui începu să tresară în sicriu ca un peşte 
înjunghiat. Zgărie obrajii lui Ben, zdrenţuindu-i pielea. 

— DA-MI DRUMUUUUUUUUUUUUUUUUUU... 

Lovi încă o dată cu ciocanul şi sângele care pulsa afară din 
pieptul lui Barlow deveni negru. 

Apoi, descompunerea. 

Se petrecu în două secunde, mult prea iute pentru a fi 
crezută la lumina zilei din anii ce aveau să vină, însă suficient 
de încet pentru a reveni în coşmaruri, în ritmul înfiorător al 
secvenţelor de film trase cu încetinitorul. 

Pielea se îngălbeni, se înăspri, se umplu de băşici ca 
pânzele vechi. Ochii îşi pierdură culoarea, se acoperiră cu o 
peliculă albă, se înfundară în orbite. Părul se albi şi căzu ca un 
mănunchi de pene. Trupul dinlăuntrul costumului negru se 
veșteji şi se retrase. Gura se căscă uriaşă în timp ce buzele se 
retraseră şi se tot retraseră, pînă au ajuns la nas şi au 
dispărut într-un cerc de dinţi proeminenţi. Unghiile se 
înnegriră şi se cojiră şi apoi, în locul degetelor nu mai 
rămaseră decât oasele, purtând încă inelele, strângându-se în 
pumni şi pocnind precum castanietele. Prin fibrele cămăşii 
răsuflară nori de praf. Capul chel şi plin de riduri se 
transformă în craniu. Pantalonii, pe care nimic nu-i mai 
umplea, se ofiliră, resemnaţi să îmbrace în mătase neagră 
oase ca nişte cozi de mătură. Timp de o clipă, sub el se 


zvârcolea o sperietoare de ciori hidoasă şi însufleţită şi Ben 
ţâșni afară din sicriu cu un strigăt sugrumat de groază. Însă 
era imposibil să-şi smulgă privirea de la ultima metamorfoză 
a lui Barlow; îl ţinea hipnotizat. Craniul lipsit de carne se 
zbuciuma dintr-o parte în alta pe perna din satin. Maxilarul 
dezgolit se căscă într-un urlet mut, căci nu mai existau corzi 
vocale care să-l activeze. Umbre scheletice dansau şi 
pocneau în aerul întunecat ca nişte marionete. 

Mirosuri diferite îi atacară nasul şi apoi dispărură, fiecare 
în câte o izbucnire mică şi densă: gaz; putregai al cărnii, 
înfiorător; duhoare de bibliotecă cu cărţi mucegăite; praf 
înţepător; apoi nimic. Oasele degetelor, care pînă atunci 
protestaseră şi se răsuciseră, se sfărâmară şi căzură ca un 
pumn de creioane. Cavitatea nazală a craniului se mări şi se 
făcu una cu cavitatea orală. Orbitele golite ale ochilor se 
măriră şi ele într-o expresie descărnată de uimire şi groază, 
se uniră şi dispărură. Craniul se surpă ca un vas vechi din 
timpul dinastiei Ming. Hainele se turtiră şifonate şi deveniră 
tot atât de neutre ca rufăria murdară. 

Şi totuşi, încrâncenarea cu care se agăța de această lume 
părea să nu aibă sfârșit - pînă şi praful se umfla şi se 
zbuciuma, transformat în diavoli minusculi înlăuntrul sicriului. 
Şi apoi, pe neaşteptate, simţi cum ceva trece cu putere pe 
lângă el, ca o rafală de vânt, făcându-l să se înfioare. În 
aceeaşi clipă toate ferestrele de la pensiunea Evei Miller 
explodară. 

— Fereşte, Ben! strigă Mark. Fereşte! 

Se rostogoli pe spate şi îi văzu cum ies din cămara 
subterană - Eva, Weasel, Mabe, Grover şi ceilalţi. Venise 
timpul lor. 

Ţipetele lui Mark îi răsunară în urechi ca nişte clopote 
uriaşe de foc şi îl apucă pe băiat de umeri. 

— Apă sfințită! urlă în faţa chinuită a lui Mark. Nu ne pot 
atinge! 

Strigătele lui Mark se transformară în scâncete. 

— Urcă-te pe scândură, spuse Ben. Haide. A trebuit să-l 
răsucească pe băiat cu faţa la ieşirea din pivniţă şi să-i dea o 
palmă peste fund ca să-l facă să urce. Când fu sigur că băiatul 
se urcă, se întoarse şi se uită la ei, la Morţii cei Vii. 


Stăteau apatici la câțiva metri distanţă, privindu-l cu o ură 
atât de desăvârșită, încât nu putea fi omenească. 

— L-ai ucis pe Stăpân, spuse Eva şi aproape că-i veni să 
creadă că desluşeşte durere în vocea ei. Cum ai putut să-l 
ucizi pe Stăpân? 

— O să mă întorc, îi promise el. După voi toţi. 

Se căţără pe scândură, cu spatele aplecat, folosindu-și 
mâinile. Scândura gemu sub greutatea lui, însă rezistă. Ajuns 
în vârf, mai aruncă o ultimă privire în jos. Acum stăteau 
adunaţi în jurul sicriului şi se uitau în el tăcuţi. Îi aminteau de 
oamenii strânși în jurul trupului Mirandei după accidentul cu 
camionul. 

Se uită în jur după Mark şi îl descoperi căzut cu faţa în jos, 
lângă uşa de la terasă. 


50 


Ben îşi spuse că băiatul a leşinat doar, nimic altceva. S-ar 
fi putut să aibă dreptate. Pulsul îi era puternic şi regulat. Il luă 
în braţe şi îl duse afară la Citroen. 

Se aşeză la volan şi porni motorul. Când intră pe strada 
Railroad, reacţia întârziată îl lovi ca un pumn în stomac şi fu 
nevoit să-şi înăbuşe un urlet. 

Erau pe străzi acum. Morţii care umblau. 

Cu transpiraţie rece şi fierbinte curgându-i pe spate, cu 
capul plin de un urlet sălbatic, coti la stânga pe Jointer 
Avenue şi ieşi din 'salem's Lot. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 
BEN ŞI MARK 


1 


Mark se trezi treptat, căci zumzetul molcom al Citroen-ului 
îl aduse înapoi la viaţă. Însă mintea îi era golită de gânduri 
sau amintiri. Când privi, în cele din urmă, pe fereastră, 
spaima îl cuprinse brutal în mâinile-i aspre. Era beznă. Copacii 


şi marginea şoselei nu erau decât nişte contururi neclare, 
înceţoşate, iar maşinile care treceau pe lângă ei aveau 
farurile aprinse. De pe buze îi zbură un geamăt înfundat şi 
surd şi îşi pipăi gâtul în căutarea crucii pe care încă o mai 
avea pusă acolo. 

— Linişteşte-te, spuse Ben. Am ieşit din oraş. Suntem la 
distanţă de douăzeci de mile de el. 

Băiatul se năpusti peste el, făcându-l aproape să piardă 
controlul volanului, şi încuie portiera din dreptul lui Ben. Se 
repezi apoi la portiera din dreptul său şi o încuie şi pe 
aceasta. Apoi se făcu ghem pe scaun. Îşi dorea ca neantul să 
îl copleşească din nou. Neantul era plăcut. Plăcut, fără nici o 
imagine urâtă. 

Îl alină şi zumzăitul motorului, care torcea întruna, ca un 
motan uriaş. Mmmmmmmmmmmmmmmmmmmm. Plăcut, 
închise ochii. 

— Mark? 

Mai prudent să nu răspundă. 

— Mark, te simţi bine? 

Mtnmmmmmmmmmmmmmmmmmmm. 

— ...Mark... 

De departe. Era bine. Neantul îl copleşi iarăşi şi fu învăluit 
în diferite nuanţe de cenuşiu. 


2 


Ben se opri la un motel imediat ce au trecut granița în 
New Hampshire, mâzgălind în registrul de la recepție numele 
de Ben Cody şi fiul său. Mark intră în cameră ţinând crucea 
ridicată deasupra capului. Ochii îi alergau înnebuniţi dintr-un 
colţ în celălalt ca nişte animale micuţe, prinse în cursă. A ţinut 
crucea ridicată pînă când Ben a închis uşa, a încuiat-o şi şi-a 
agăţat propria cruce de clanţă. In cameră era un televizor şi 
Ben a urmărit o vreme programul din acea seară. Două state 
africane îşi declaraseră război. Preşedintele avea guturai, însă 
nu era vorba de ceva grav. Şi un bărbat din Los Angeles şi-a 
ieşit din minţi şi a împuşcat paisprezece oameni. Buletinul 
meteorologic prognostica ploi - lapoviţă în regiunea de nord a 


statului Maine. 


3 


'Salem's Lot dormea un somn prevestitor de rele, în timp 
ce vampirii se plimbau pe străzile şi pe drumeagurile lui 
lăturalnice ca un ecou al amintirilor nefaste. Unii dintre 
aceştia îşi scuturaseră destule umbre ale morţii de pe ei ca să 
fie în stare acum să recapete un soi de viclenie rudimentară. 
Lawrence Crockett i-a dat telefon lui Royal Snow şi l-a invitat 
la el la birou ca să joace cărţi. Când Royal opri maşina în faţa 
clădirii şi intră, Lawrence şi soţia lui s-au năpustit asupră-i. 
Glynis Mayberry a sunat-o pe Mabel Werts, i-a spus că îi este 
frică şi a întrebat-o dacă poate să vină să stea cu ea pînă i se 
întoarce bărbatul din Waterville. Cu o uşurare demnă de milă, 
Mabel consimţi imediat, şi, când, zece minute mai târziu, 
deschise uşa, Glynis stătea în prag, goală puşcă, cu geanta 
sub braţ şi rânjind cu incisivi uriaşi şi lacomi. Mabel a avut 
timp să ţipe, o singură dată, însă. Când Delbert Markey a ieşit 
din barul său pustiu, puţin după ora opt, Carl Foreman şi un 
Homer McCaslin prea zâmbăreţ apărură din umbre şi îi 
spuseră că au trecut pe acolo ca să bea un păhărel. Milt 
Crossen a fost vizitat la magazin, imediat după ora de 
închidere, de câţiva dintre cei mai statornici clienţi şi amici 
vechi. lar George Miller a vizitat câţiva băieţi de liceu care 
obişnuiau să îşi facă cumpărăturile în magazinul lui şi care îl 
priveau întotdeauna cu un amestec de dispreţ şi 
subinţelesuri; şi îşi împlini cele mai întunecate fantezii. 

Incă mai treceau pe Drumul Naţional 12 turişti şi persoane 
care se îndreptau spre alte localităţi, neobservând nimic 
altceva din Lot decât un panou uriaş înfățișând elani şi un 
semn de circulaţie care le cerea să reducă viteza la treizeci şi 
cinci de mile pe oră. Ajunşi în afara oraşului, accelerau iarăşi 
pînă la şaizeci şi probabil că şi-l scoteau din minte pe aripile 
unei frânturi de gând: Dumnezeule, ce orăşel mort. 

Oraşul îşi păstra secretele, iar Casa lui Marsten îl veghea 
amenințătoare ca un rege detronat. 


4 


În zorii zilei următoare, Ben se întoarse în oraş, lăsându-l 
pe Mark în camera de motel. Se opri la o fierărie din 
Westbrook şi cumpără o cazma şi o sapă. 'Salem's Lot stătea 
nemişcat şi tăcut sub cerul întunecat din care ploaia încă nu 
începuse să cadă. Prea puţine maşini treceau pe străzi. 
Cofetăria lui Spencer era deschisă. Insă în această dimineaţă, 
cafeneaua Excellent era închisă. Toate jaluzelele ei verzi erau 
trase, meniurile scoase din vitrine, tabla micuță care anunţa, 
de obicei, specialitatea zilei, era curată, ştearsă cu buretele. 

Străzile pustii l-au făcut să se înfioare pînă în măduva 
oaselor. În minte îi apăru imaginea copertei albumului unui 
vechi grup de rock'n roll; chipul unui bărbat travestit în 
femeie, reflectându-se în profil pe un fundal întunecat; faţa 
aceea bizară, cu trăsături masculine, însângerată de farduri 
roşii; titlul albumului: „Apar numai noaptea". 

Mai întâi intră în pensiunea Evei, urcă scările la al doilea 
etaj şi deschise uşa fostei lui camere. Nimic nu se schimbase 
înăuntru de când plecase de acolo, patul nefăcut, un tub cu 
bomboane rămas desfăcut pe birou. Sub birou se afla un coş 
de hârtii din tablă pe care acum îl trase în mijlocul încăperii. 

Luă manuscrisul, îl aruncă înăuntru şi răsuci pagina de 
titlu în mâini. O aprinse cu bricheta şi când izbucni flacără, o 
aruncă deasupra paginilor dactilografiate. Vâlvătaia le gustă 
mai întâi, le găsi pe placul ei şi începu să se târască, lacomă, 
de-a lungul hârtiei. Colţurile se carbonizară, se răsuciră, se 
înnegriră. Din coş începu să se ridice un fum albicios şi, fără 
să se gândească, Ben se aplecă peste birou şi deschise 
fereastra. 

Mâna îi descoperi prespapier-ul - globul din sticlă pe care îl 
purta cu sine încă din timpul copilăriei petrecute în acest oraş 
învăluit în umbrele nopţii - înşfăcat în mod inconştient în 
timpul unei vizite ireale în casa unui monstru. Scutură-l şi vezi 
cum înăuntru începe să ningă. 

Îl scutură acum, ţinându-l în faţa ochilor, aşa cum făcuse 
când era mic, şi globul repetă şmecheria lui veche, foarte 
veche. Prin zăpada care plutea între pereţii lui de sticlă se 


vedea o potecă ce ducea la o căsuţă din turtă dulce. 
Obloanele din turtă dulce erau închise, însă fiind un băieţel 
plin de fantezie (aşa cum era acum Mark Petrie) puteai să-ţi 
închipui că unul din obloane era deschis (aşa cum, chiar în 
această clipă unul părea a fi deschis) de o mână lungă şi albă 
şi, mai apoi se va uita la tine un chip palid, rânjind cu dinţi 
lungi, invitându-te să intri în această casă de dincolo de 
lumea adevărată, în tărâmul acesta al fantasmelor, tărâm 
nesfârșit şi fără viaţă, tărâm al zăpezii artificiale, în care 
timpul însuşi devenise un mit. Chipul acesta se uită acum la 
el, palid şi înfometat, chip care nu va mai vedea niciodată 
lumina soarelui sau seninul cerului. 

Era propriul său chip. 

Aruncă într-un colţ prespapier-ul, care se sparse. 

leşi din cameră fără să aştepte să vadă ce s-ar fi putut să 
se scurgă din el. 


5 


Cobori în pivniţă după cadavrul lui Jimmy. Acesta a fost cel 
mai greu drum. Sicriul zăcea în acelaşi loc unde îl lăsaseră cu 
o seară în urmă, gol-goluţ, fără chiar fir de praf înăuntru. Şi 
totuşi... nu era gol de tot. Ţăruşul era înăuntru şi încă ceva. 
Simti în gură gust de fiere. Dinţi. Dinţii lui Barlow - numai 
atâta mai rămăsese din el. Ben întinse mâna, îi ridică - şi dinţii 
începură să i se răsucească în palmă, ca nişte animale mici şi 
albe, încercând să se unească şi să muşte. 

Cu un strigăt dezgustat îi aruncă departe de el, risipindu-i 
pe pardoseala pivniţei. 

— Doamne, şopti, frecându-şi palma de cămaşă. Oh, 
Doamne, Dumnezeule. Te implor, fă să fie ăsta sfârșitul. Fă să 
se fi sfârșit cu totul. 


6 


Reuşi cumva să îl scoată din pivniţă pe Jimmy, care era 
încă înfăşurat în draperiile Evei. II puse în portbagajul Buick- 


ului şi se îndreptă spre casa familiei Petrie. Cazmaua şi sapa 
se aflau pe bancheta din spate, alături de geanta neagră a lui 
Jimmy. Işi petrecu restul dimineţii şi jumătate din după- 
amiază săpând o groapă mare, adâncă de aproximativ un 
metru şi jumătate într-un luminiş din păduricea din spatele 
casei lui Petrie şi aproape de susurul pârâului Taggart. In 
această groapă aşeză cadavrul lui Jimmy şi cadavrele soţilor 
Petrie, înfăşurate încă în cuvertura de pe canapea. 

La două şi jumătate începu să umple mormântul acestor 
oameni curaţi, neatinşi de microbul vampirului. Mişcările îi 
deveniră tot mai iuți pe măsură ce lumina îşi începu 
scurgerea prelungă de pe cerul înnorat. lar transpiraţia care i 
se condensa în stropi de gheaţă pe piele nu se datora în 
întregime efortului făcut. 

La ora patru mormântul era complet acoperit. Bătători 
bulgării de pământ cât de bine putu şi apoi se întoarse în 
oraş, cu cazmaua şi lopata pline de noroi ca sângele închegat, 
ascunse în portbagajul maşinii lui Jimmy. O parcă în faţa 
Cafenelei Excellent, şi lăsă cheile în contact. 

Se opri o clipă şi privi în jur. Magazinele părăsite, cu 
fațadele lor false, păreau a se apleca deasupra străzii, în 
trosnete de lemnărie şi balamale. Ploaia, care începuse în 
jurul prânzului, cădea peste oraş încet şi trist, de parcă ar fi 
jelit moartea soarelui. Părculeţul unde a întâlnit-o pe Susan 
Norton era pustiu şi stingher. jaluzelele primăriei erau trase. 
În fereastra biroului de asigurări şi afaceri imobiliare al lui 
Lawrence Crockett atârna plin de îngâmfare searbădă un 
semn pe care scria „Revin imediat". Şi unicul sunet care se 
auzea era plânsul ploii. 

Urcă pe strada Railroad, iar tocurile îi sunau în gol pe 
trotuar. Când a ajuns la pensiunea Evei se opri câteva 
secunde lângă maşina lui, privind în jur o ultimă dată. Nu se 
mişca nimic. _ 

Oraşul era mort. Işi dădu seama de asta dintr-o dată, 
acum era sigur, fără urmă de îndoială, aşa cum fusese sigur 
că Miranda era moartă atunci când îi văzuse pantoful aruncat 
în drum. 

Începu să plângă. 

Şi încă mai plângea când trecu pe lângă panoul pe care 


scria „leşiţi acum din Jerusalem's Lot, un orăşel simpatic. Vă 
invităm să reveniţi!". 

Ajunse pe autostradă. Casa lui Marsten era ascunsă de 
copaci şi nu reuşi să o vadă când coti pe arteră. Îşi începu 
călătoria înspre sud, înspre Mark, înspre noua sa viaţă. 


EPILOG 


Printre toate aceste orăşele decimate 

Pe acest promontoriu dezgolit în faţa vântului din sud 
Cu lanţul de munţi în faţă, 

ascunzându-te, 

Cine ne va crede hotărârea de a uita? 

Cine ne va accepta ofranda la acest sfârșit 

de toamnă? 

GIORGIOS SEFERIS 


Acum ea nu mai are ochi. 
Şerpii pe care i-a strâns la sân 
l-au mâncat mâinile. 
GIORGIOS SEFERIS 


1 


Fragmente dintr-un album cu tăieturi din ziare al lui Ben 
Mears (extrase din ziarul „Press-Heralad" din Portland): 


19 noiembrie 1975 (pag. 27). 

JERUSALEM'S LOT - Familia domnului Charles V. Pritchett, 
care, doar cu o lună în urmă, a cumpărat o fermă în oraşul 
Jerusalem's Lot din ţinutul Cumberland, se mută deoarece, 
după spusele soţilor Charles şi Amanda Pritchett, veniţi aici 
din Portland, în fiecare noapte se aud zgomote ciudate. 
Ferma, un fost punct de reper pe Schoolyard Hill, a fost în 
trecut proprietatea lui Charles Griffen. Tatăl acestui Griffen 
fusese patronul Lăptăriei Sunshine, care, în 1962, a fost 


înglobată în Slewfoot Dairy Corporation. Charles Griffen, care 
şi-a vândut ferma prin intermediul unui agent de vânzări 
imobiliare la un preţ considerat de Pritchett a fi „un chilipir 
nemaipomenit", nu a putut fi găsit pentru a-i obţine o 
declaraţie în legătură cu situaţia semnalată. Amanda Pritchett 
i-a atras prima oară atenţia soţului ei asupra „zgomotelor 
ciudate" din podul cu fân la scurt timp după... 


4 ianuarie 1976 (pag. 1): 

JERUSALEM'S LOT - Un accident neobişnuit de maşină a 
avut loc noaptea trecută sau în zorii zilei de astăzi în orăşelul 
Jerusalem's Lot din sudul statului Maine, Urmele de derapaj 
găsite la locul accidentului conduc la concluzia că maşina 
respectivă, o limuzină ultimul model, mergea cu o viteză prea 
mare când a ieşit de pe şosea şi a intrat din plin într-un stâlp 
al Centralei Electrice a statului Maine. Maşina a fost complet 
distrusă şi, cu toate că s-au descoperit urme de sânge pe 
bancheta din faţă şi pe bord, nici un pasager nu a fost încă 
găsit. Poliţia spune că maşina era înmatriculată pe numele 
domnului Gordon Phillips din Scarborough. Unul din vecinii 
domnului Phillips spune că acesta, împreună cu familia lui, 
plecaseră în vizită la nişte rude în Yarmouth. Poliţia 
presupune că Phillips, soţia acestuia şi cei doi copii, ameţiţi de 
pe urma impactului, s-au aventurat în pădure şi s-au rătăcit. 
Căutările au început... 


14 februarie 1976 (pag. 4): 

CUMBERLAND - Doamna Fiona Coggins, o văduvă care 
locuia singură pe Smith Road în Cumberland-ul de Vest, a fost 
dată dispărută în această dimineaţă de către nepoata ei, 
domnişoara Gertrude Hersey, care s-a prezentat la biroul 
șerifului ținutului Cumberland. Domnişoara Hersey a declarat 
că mătuşa ei este invalidă şi că starea sănătăţii ei este 
proastă. Ajutoarele şerifului au pornit investigația acestei 
dispariţii, însă sunt de părere că în acest moment este 
imposibil să spună ce anume... 


27februarie 1976 (pag: 6): 
FALMOUTH - John Farrington, fermier în vârstă şi locuitor 


vechi al oraşului Falmouth, a fost găsit mort în hambarul lui în 
zorii zilei de astăzi de către ginerele său, Frank Vickery. 
Vickery declară că Farrington zăcea cu faţa în jos lângă o 
căpiţă mică de fân, cu o furcă lângă mână. Medicul legist 
David Rice este de părere că Farrington a decedat fie în urma 
unei hemoragii cerebrale puternice, fie în urma unei 
hemoragii interne... 


20 mai 1976(pag. 17): 

PORTLAND - Pădurarii din Cumberland au fost puşi în 
alertă de Departamentul de Protecţie a Animalelor din statul 
Maine, primind instrucţiuni să caute o haită de câini sălbatici 
despre care se presupune că acţionează în zona Jerusalem's 
Lot - Cumberland - Falmouth. În ultima lună au fost găsite 
moarte câteva oi, cu gâtlejurile şi burţile sfârtecate: în unele 
cazuri, oilor li s-au scos intestinele afară. Pădurarul Upton 
Pruitt declară: „După cum cunoaşteţi, această situaţie s-a 
înrăutățit foarte mult în sudul statului..." 


29 mai 1976(pag. 1): 

JERUSALEM'S LOT - Se băânuieşte că este vorba deo 
afacere necurată în dispariţia familiei lui Daniel Holloway, 
care s-au mutat de curând într-o casă de pe Taggart Stream 
Road din acest orăşel al ținutului Cumberland. Poliţia a fost 
alertată de bunicul lui Daniel Holloway, care a intrat în panică 
în urma încercărilor sale repetate de a lua legătura cu ei la 
telefon. 

Soții Holloway împreună cu cei doi copii ai lor s-au mutat 
pe Taggart Stream Road în aprilie şi s-au plâns atât prietenilor 
cât şi rudelor de „zgomotele ciudate" pe care le aud după 
lăsarea întunericului. 

În ultimele câteva luni, Jerusalem's Lot a fost scena unor 
întâmplări stranii şi multe familii s-au... 


4 iunie 1976 (pag. 2): 

CUMBERLAND - Doamna Elaine Tremont, văduvă, care 
este proprietara unei căsuțe pe Back Stage Road în zona 
vestică a acestui oraş de provincie, a fost internată în spitalul 
din Cumberland astăzi dimineaţă cu diagnosticul de infarct. 


Doamna a povestit unui reporter al ziarului nostru că, în timp 
ce urmărea programul de la televizor, a auzit pe cineva 
zgâriind la fereastra dormitorului şi şi-a ridicat privirea şi s-a 
pomenit faţă în faţă cu o figură ciudată care se uita fix la ea. 

„Rânjea", a spus doamna Tremont. „Era oribilă. Niciodată 
nu am fost atât de înspăimântată. Şi, de când a fost omorâtă 
familia aia de pe Taggart Stream Road, la numai o milă 
depărtare de casa mea, sunt speriată tot timpul." 

Doamna Tremont făcea referire la membrii familiei lui 
Daniel Holloway care au dispărut de la locuinţa lor din 
Jerusalem's Lot săptămâna trecută. Poliţia spune că 
cercetează o posibilă legătură între cele două cazuri, însă... 


2 


Bărbatul cel înalt şi băiatul au ajuns în Portland la jumă- 
tatea lunii septembrie şi au locuit la un motel timp de trei 
săptămâni. Erau obişnuiţi cu canicula, însă după clima uscată 
din Los Zapatos umiditatea excesivă îi enerva pe amândoi. Îşi 
petreceau mult timp înotând în piscina motelului şi îşi 
petreceau şi mai mult timp privind cerul. Bărbatul cumpăra 
ziarul Press-Herald în fiecare zi, şi acum exemplarele erau 
curate şi foşnitoare, fără pete de urină de câine. Citea 
buletinele meteorologice şi căuta articole referitoare la 
Jerusalem's Lot. În ziua a noua a şederii lor în Portland, a 
dispărut un bărbat din Falmouth. Câinele lui a fost găsit mort 
în curte. Poliţia ancheta cazul. 

In ziua de 6 octombrie, bărbatul s-a trezit devreme şi a 
stat în curtea exterioară a motelului. Plecaseră de acum 
aproape toţi turiştii, plecaseră înapoi în New York şi New 
Jersey şi Florida, plecaseră înapoi în Ontario şi Nova Scoţia, 
plecaseră înapoi în Pennsylvania şi California. Turiştii au lăsat 
în urma lor mizerie şi dolari şi i-au lăsat pe localnici să se 
bucure mai departe de cea mai frumoasă vară pe care o 
cunoscuse acest stat. 

Insă în această dimineaţă era ceva nou în aer. Mirosul 
gazelor de eşapament de pe şosea nu mai era atât de 
puternic. Orizontul nu era înceţoşat. lar pâcla lăptoasă de 


deasupra firelor de iarbă nu mai mângâia picioarele uriaşului 
panou de peste drum. Cerul dimineţii era foarte limpede iar 
aerul era răcoros. Parcă vara indiană fugise peste noapte. 

Băiatul veni lângă el. 

Bărbatul spuse: 

— Astăzi. 


3 


Era aproape amiază când au ajuns la intersecţie, pe 
şoseaua către 'salem's Lot, iar Ben îşi aminti cu durere de 
ziua aceea mult prea îndepărtată când a ajuns în oraş, 
hotărât să exorcizeze toţi demonii care îl bântuiau şi 
încrezător în succesul său. Ziua aceea a fost mai călduroasă 
decât aceasta, vântul din vest nu sufla atât de puternic iar 
vara indiană de-abia începuse. Işi aduse aminte de cei doi 
băieţi cu undiţele pe umăr. Acum albastrul cerului era mai 
dur, mai rece. 

La buletinul de ştiri de la radio se spunea că indicele de 
pericol al incendiilor în această perioadă era cinci, un grad 
sub valoarea maximă. Nu mai plouase în sudul statului Maine 
din prima săptămână a lunii septembrie. DJ-ul de la postul de 
radio local îi avertiza pe şoferi să îşi stingă cu grijă ţigările şi 
apoi puse o melodie care spunea povestea unui om ce avea 
de gând să se arunce de pe turnul de apă din cauza iubitei. 

Coborâră pe Drumul Naţional 12, pe lângă semnul uriaş de 
bun-venit şi intrară pe Jointer Avenue. Ben observă că 
semnalizatorul luminos nu mai funcţiona. Nu mai avea pe cine 
să avertizeze acum. 

Apoi intrară în oraş. Trecură încet prin el şi Ben simţi cum 
vechea spaimă îl cuprinde din nou, ca o haină rătăcită în lăzile 
din pod, care a rămas puţin mică, dar care încă te mai încape. 
Lângă el, Mark stătea ţeapăn în scaun, ţinând strâns în mâini 
o sticluţă cu apă sfinţită adusă tocmai din Los Zapatos. 
Părintele Gracon i-o oferise ca dar de bun-rămas. 

ŞI, împreună cu spaima, apărură şi amintirile: sfâșietoare. 

Inlocuiseră cofetăria lui Spencer cu un magazin La 
Verdiere. Insă se pare că nici acestuia nu-i mergea prea bine. 


Ferestrele închise erau murdare şi goale. Dispăruse şi semnul 
pentru autobuzele Greyhound. În vitrina cafenelei Excellent, 
atârna strâmbă o tăbliță anunțând că localul este de vânzare; 
şi toate mesele şi scaunele fuseseră scoase şi duse într-un 
bufet mai prosper. În capătul străzii, pe firma de deasupra 
fostei spălătorii automate încă se mai putea citi: „Barlow şi 
Straker - Mobilă Veche", însă literele aurite se înnegriseră şi 
priveau cu amărăciune trotuarele pustii. Vitrina era, goală, 
mocheta groasă era murdară. Ben se gândi la Mike Ryerson şi 
se întrebă dacă oare mai dormea încă în lada din camera din 
spate. Şi doar acest gând a fost suficient să îi usuce gura. 

Incetini la intersecţie. Pe deal se zărea casa familiei 
Norton, înconjurată de iarbă îngălbenită şi înaltă, unde se 
aflase odinioară grătarul construit de Bill Norton. Câteva 
ferestre erau sparte. 

Mai încolo opri maşina şi privi parcul. Monumentul Eroilor 
prezida deasupra unei jungle de tufe şi ierburi. lazul fusese 
sufocat în timpul verii de ierburi acvatice. Vopseaua verde de 
pe bănci se scorojise şi se cojea. Leagănele ruginiseră şi, dacă 
acum ar fi avut cineva îndrăzneala să le încerce, acestea ar fi 
scos nişte ţipete înfiorătoare care, fără îndoială, ar fi stricat 
toată plăcerea temerarului. Toboganul se răsturnase şi zăcea 
acum cu picioarele-i ţepene în sus, întocmai ca o antilopă 
moartă. Şi, cocoţată pe marginea lăzii cu nisip, stătea păpuşa 
uitată a vreunui copil, cu o mână bleagă atârnând în iarbă. 
Ochii ei din mărgele reflectau o groază întunecată şi plictisită, 
de parcă, de când fusese părăsită în lada asta cu nisip, ar fi 
descoperit toate secretele pe care numai noaptea ştie să le 
ascundă. Şi poate că aşa și era. 

Işi ridică ochii şi se uită la Casa lui Marsten. Obloanele 
erau încă lăsate şi privea oraşul cu o răutate şubredă. Era 
inofensivă acum, dar cum era oare după căderea nopţii...? 

Probabil că ploile au topit ostia cu care Callahan îi sigilase 
uşile. Şi le putea aparţine din nou, dacă voiau, altar, far al 
întunericului deasupra acestui oraş criminal şi ocolit de toţi. 
Se întâlneau acolo sus? se întrebă el. Rătăceau oare, palizi, 
pe coridoarele stăpânite de beznă? Benchetuiau şi oficiau ei 
slujbe demonice slăvindu-l pe Creatorul Creatorului lor? 

Işi feri privirea, înfiorat pînă în măduva oaselor. 


Mark se uită la case. Majoritatea aveau jaluzelele trase; 
ferestrele altora priveau cu ochi goi în camere pustii. Acestea 
din urmă erau mai îngrozitoare decât cele zăvorâte în mod 
civilizat, gândi Ben. Păreau a se uita la aceşti musafiri 
nepoftiţi, veniţi în miezul zilei, cu căutătura insipidă a celor cu 
probleme serioase de sănătate mentală. 

— Sunt în case, spuse Mark încordat. Sunt aici, în toate 
casele astea. În spatele jaluzelelor. În paturi şi dulapuri şi 
pivnițe. Sub duşumele. Se ascund. 

— Uşurel, îi zise Ben. 

Orăşelul rămase în urma lor. Ben coti pe Brooks Road şi 
trecură pe lângă Casa lui Marsten - cu obloanele-i stricate, cu 
gazonul transformat într-un labirint complicat de buruieni 
înalte pînă la genunchi. 

Mark arătă cu degetul şi Ben se uită în direcţia indicată. 
Prin iarbă fusese făcută o cărare. Traversa gazonul dinspre 
drum către terasă. Apoi o depăşiră, şi simţi cum o mare 
greutate i se ridică de pe piept. Infruntaseră ce a fost mai rău. 

Departe, pe Burns Road, dar nu prea departe de cimitirul 
de pe Harmony Hill, Ben opri maşina şi coborâră. Intrară 
împreună în pădure. Sub picioare le trosneau aspru ierburile 
uscate. În aer se simţea miros ameţitor de fructe de ienupăr 
şi văzduhul era plin de zumzăitul lăcustelor târzii. Se opriră pe 
o movilă, de pe care se putea zări luminişul unde liniile 
Centralei Electrice Maine sclipeau în vântul răcoros al zilei. 
Câţiva copaci arboraseră deja culorile toamnei. _ 

— Bătrânii spun că de aici a pornit, zise Ben. In 1951. 
Vântul bătea din vest. Mai spun că probabil a fost vina cuiva 
care şi-a aruncat neglijent ţigara. O simplă ţigară. A ajuns 
pînă la Mlaştini şi nimeni nu a putut să-l oprească. 

Scoase din buzunar un pachet de Pall Mall, privi gânditor 
eticheta - in hoc signo vinces - apoi desfăcu ambalajul de 
celofan. Îşi aprinse o ţigară şi stinse chibritul. Ţigara avea un 
gust surprinzător de bun, deşi nu mai fumase de luni de zile. 

— Au ascunzătorile lor acum, spuse. Dar şi le pot pierde. 
Mulţi ar putea muri... sau ar fi distruşi. Asta e un cuvânt mai 
potrivit. Însă nu toţi. Înţelegi? 

— Da, răspunse Mark. 

— Nu sunt prea inteligenţi. Dacă îşi pierd ascunzătorile, a 


doua oară or să se ascundă mai prost. Va fi nevoie doar de 
doi oameni care să-i caute în locurile evidente. Poate că plaga 
asta se va sfârși în 'salem's Lot înainte chiar de prima zăpadă. 
Poate nu se va sfârși niciodată. Nu există nici un fel de 
garanţii, într-un sens sau altul. Dar fără... ceva... care să-i 
scoată din vizuini, care să-i supere, nu există absolut nici o 
şansă. 

— Da. 

— O să fie urât şi periculos. 

— Ştiu. 

— Dar se zice că focul purifică, rosti Ben dus pe gânduri. 
Purificarea ar trebui să joace un rol important în cazul ăsta, 
nu crezi? 

— Da, spuse din nou Mark. 

Ben se ridică: 

— Trebuie să ne întoarcem. 

Aruncă ţigara aprinsă într-un maldăr de frunze vechi şi 
uscate. O panglică albă de fum se ridică tremurătoare lângă 
rufele verzi de ienupăr şi apoi fu smulsă de vânt. La vreo 
şapte metri depărtare, în direcţia vântului, se afla o grămadă 
de copaci obosiţi. 

Fascinaţi, transfiguraţi, urmăriră fumul. 

Se îngroşă. Apăru limba unei flăcări. Se auzi o pocnitură 
când se aprinseră şi tufele uscate şi ramurile căzute. 

— În noaptea asta nu vor mai hăitui oi şi nu vor mai vizita 
ferme, şopti Ben. În noaptea asta vor fi puşi pe goană, iar 
mâine... 

— Tu şi cu mine, spuse Mark şi strânse pumnii. Chipul nu îi 
mai era palid; obrajii i se îmbujoraseră. Ochii îi aruncau 
fulgere. 

Se întoarseră la maşină şi plecară de acolo. 

În luminişul cel mic, de unde se puteau vedea liniile de 
înaltă tensiune, focul din tufişuri începu să ardă mai puternic, 
întețit de vântul de toamnă care bătea dinspre vest.